Spirit Buzeştean
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
SPIRIT BUZEŞTEAN Colegiul Naţional “Fraţii Buzeşti” îşi poartă istoria centenară cu un firesc greu de definit, pentru că trecutul se converteşte, inepuizabil, în prezent. A fost ctitorit în 1882 şi a înscris ca deviză cuvintele Genezei “FIAT LUX”. De pretutindeni iradiază lumină ochii dascălilor cu har şi ai iluştrilor absolvenţi, priviri multiplicate la nesfârşit în succesiunea momentelor vieţii. Gândul înaripat şi cugetul novator al tuturor generaţiilor de buzeşteni s-au transmis printr-un dialog al continuităţii sub arcuirea armonioasă a bolţilor ce reverberează tumultul voinţei de unitate naţională, confraternitatea generoasă. Toate acestea sunt moştenite de la patronii spirituali ai şcolii – unică prin numele pe care îl poartă –“Fraţii Buzeşti”, bravii generali ai Întâiului Unificator al românilor. Există un spirit buzeştean inimitabil în cultul lui pentru performanţa şi perfecţiune. Paşii te poartă pe coridoare largi, prin sălile de clasă şi prin laboratoare şi ai revelaţia unui sanctuar al inteligenţei. Îţi vin în minte nume de referinţă în poezie, medicină, filosofie, matematici, istorie, arte plastice, diplomaţie. Vocaţia valorii au avut-o, fără îndoială, şi primul director, Grigore Căzănescu, şi cel care a pus piatra de temelie a actualului edificiu, Ion Ionescu-Argetoaia, şi profesorii Nicolae Bănescu, Ştefan Ciuceanu, Nicolae Orghidan, Fanu Duţulescu, Corneliu Georgescu, I.D.Laudat, dar şi exponenţii celor ce dau substanţa altor şi altor cercuri de vârstă: Ion Zamfirescu, Ilie Murgulescu, Radu Voinea, Marin Sorescu, Ştefan Ştefănescu, Paul Alexandru Georgescu, Mihnea Gheorghiu, Ştefan Berceanu, Gheorghe Iscru, Alexandru Mitru, Mariana Tuţescu, Irinel Popescu, Marcel Iureş. Intrând în incinta şcolii, sfiala este înlocuită treptat cu sentimentul liniştitor al solidarităţii protectoare şi al încrederii, te simţi la adăpost ca într-o citadelă. În cei 125 de ani de existenţă luminoasă, Colegiul Naţional “Fraţii Buzeşti” a devenit un port-drapel al şcolii româneşti şi şi-a consolidat un renume susţinut de profesori şi de elevi, deopotrivă. Asocierea sa la UNESCO şi atribuirea statutului de Colegiu Naţional reprezintă confirmarea acestui statut. La 125 de ani de existentă, întâlnirea cu spiritul buzeştean iradiat de venerabila şcoală îndeamnă la demersuri susţinute pentru regăsirea de sine. Prof. Zamfirică Petrescu Directorul Colegiului Naţional “Fraţii Buzeşti”, Craiova PREDA, RADU ŞI STROE BUZESCU, PATRONI SPIRITUALI AI LICEULUI NOSTRU În Evul de Mijloc, timpul de formare al Buzştilor consemnează data de 1461. În linie bărbătească, ei descindeau, se pare din Vlad banul. Tatăl lor a fost Buzea vel armaş, iar după mamă, proveneau dintr-un vel ban Mogoş, ctitorul mânăstirii Stăneşti (Vâlcea). Maria, soţia lui Radu armaşul, era un fel de vară cu Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. Nicolae Iorga, care a stabilit arborele genealogic al Buzeştilor, a precizat şi momentul apropierii lor de viitorul Mare Voievod - Mihai Viteazul. Faptul că Buzeştii constataseră cum slugarnicia boierilor munteni faţă de otomani se prelungea nepermis, că birurile, în loc să scadă, creşteau vazănd cu ochii, de la domnitor la domnitor, şi-au propus să-şi pună în joc prestigiul lor economic, diplomatic şi militar. Descoperind în banul Mihai un iubitor de dreptate şi sprijinitor al bisericii ortodoxe, fraţii Buzeşti îi refac biografia şi constată că era fiul natural al lui Pătraşcu cel Bun şi al Teodorei. Deci era os domnesc, pe care se puteau bizui şi încrede deplin. De aceea i s-au alăturat cu tot ceea ce le aparţinea. Locul lor de baştină a fost satul Cepturoaia, în care au ridicat Mânăstirea Călui (judeţul Olt), după cum se poate vedea pisania afltă pe zidul de intrare în lăcaş. Mânăstirea este opera unor meşteri transilvăneni care au ridicat şi zidul de incintă, puternic ca o cetate. În interiorul ei “şi-au pus Buzeştii pe Minea zugravul să înveşnicească (…) nu numai chipul lor de ctitori, ci şi pe al lui Petru Cercel şi mai ales pe al lui Mihai Vodă Viteazul, semn că se considerau rude şi că în vecie s-au vrut legaţi de zodia lui , cum sunt legate stelele Carului Mare de Steaua Polară”. In 1593, când Alexandru cel Rău l-a surghiunit pe Mihai, Stroe Buzescu l-a însoţit în Transilvania şi la Constantinopol. După obţinerea domniei, Mihai Viteazul l-a trimis în ţară ca locţiitor al său pe Stroe Buzescu, iar Preda şi Radu i-au pregătit înscăunarea (sept. 1593). De aici înainte, până la decapitarea Voievodului (aug. 9/19/1601), cei trei Buzeşti au fost nedespărţiti de Mihai Viteazul. Dovada fidelităţii lor, prin alese acte de eroism, şi-a început confirmarea la 13 sept.1594, când lupta împotriva otomanilor s-a declanşat alături de fraţii lor moldoveni. A fost meritul lui Stroe Buzescu să trateze în acest sens cu domnitorul Aron Vodă. Stroe Buzescu a întruchipat imaginea diplomatului calm, echilibrat, dar şi a militarului care ştie să fie şi un bun strateg ori tactician pe câmpul de luptă. De numele lui se leagă coordonarea unor solii oficiale către guvernatorul ardealului Sigismund Bathory, către regele polon Jan Zamoyski, ori a împăratului Rudolf al II-lea. I-au stat alături cei doi fraţi – Preda şi Radu. Încrederea câştigată de Stroe în urma bătăliei cu turcii de la 1594, îl determină pe Mihai Viteazul să-l angajeze dimpreună cu fraţii săi şi în bătăliile din 1 şi 8 ianuarie 1595 de la Hârşova şi Silistra; apoi cu jefuitorii de tătari sau tătari şi turci, de la 14 si 15 ianuarie din acelaşi an. Fraţietatea de arme a stălucit în epopeea de la Călugăreni (1595), în bătălia de la Târgovişte, ca şi în cea de la Giurgiu, când românii au aruncat în Dunăre o parte din armatele lui Sinan-Paşa. În toate aceste înfrângeri ale otomanilor, Mihai Viteazul a ştiut să se sprijine pe biserica orodoxă şi încet-încet să le recâştige încrederea. Legăturile avute cu Patriarhul ecumenic, dar mai cu seamă cu locţiitorul acestuia , Melatie Pigas, printr-o corespondenţă asiduă, cu subtexte numai de cei doi ştiute, determină înregistrarea unui eveniment epocal. Este vorba de o scrisoare de la Poartă, datată 20 iulie 1597, prin care Mihai Viteazul era înştiinţat că i se asigură domnia pe viaţă, recunoscându-l ca urmaş al său pe Nicolae Pătraşcu şi reducerea tributului la jumătate. De acum, boierii Buzeşti năzuiau tot mai mult spre unitate şi independenţă, cunoscând destul de bine şiretlicurile otomanilor. Să reţinem şi două momente de înlţare afectivă. Primul priveşte grija pe care trebuiau s-o aibă boierii Buzeşti faţă de fiul Voievodului (Nicolae Pătraşcu, lăsat la Târgovişte sub supravegherea Mitropolitului Eftimie). Al doilea moment este răscolitor, sublim şi dramatic deopotrivă în desfaşurarea lui. În 1598, când “turcii începură a se semeţi şi începură iar a prăda şi a robi ţara”, cei trei stâlpi ai apărării au fost alături de Domnitor în câmpia de peste Dunăre. La asediul Vidinului, când Mihai Vodă “cât pe ce era să fie străpuns de suliţe otomane, Preda Buzescu şi cu frate-su Stroe Stolnicul… grăbiră şi tăiară capul turcului şi pre celelalte solii lui şi izbăviră pe Mihai Vodă din mâinile turcilor. Şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai Vodă, căci se luptară cu vrajmaşii şi izbăviră pre domnul lor den peire”. În planul militar al acestor acţiuni, Radu Buzescu a condus împreună cu Udrea banul aripa stângă alcătuită din oştile Jiului şi ale Mehedinţilor şi în bătălia de la Selimbar determinând victoria din 18 octombrie 1599 şi intrarea în Alba Iulia. Documentele ni-l prezintă pe Radu Buzescu ca pe unul care a colaborat intens la administrarea şi cârmuirea Transilvaniei. Încununarea devotamentului şi priceperii Buzeştilor a avut loc în mai 1600, când s-a realizat prima unire a celor trei ţări române sub domnia lui Mihai Viteazul. Un hrisov din 6 iulie arată că Mihai Viteazul s-a proclamat atunci: “Domn al ţării Româneşti şi al Ardealului şi în toată ţara Moldovei”. Nu se ştie precis dacă Buzeştii au fost alături de Mihai la Mirăslau. Sigur este că l-au întâmpinat pe domnitor în apropierea Sibiului. Au fost alături de domnitor în toamna şi iarna din 1600-1601, iar atunci când Sangeacul din Vidin şi din Nicopole, cu 4000 de turci, a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre Craiova, Mihai l-a numit pe Preda Mare Ban, cu însărcinarea de a apăra Oltenia. Preda i-a înfrânt pe turci. Steagul Sangeacului de Vidin capturat în lupta de lângă Craiova l-a purtat Mihai până la Praga, aşezându-l la picioarele împaratului Rudolf al II-lea, ca pe un trofeu şi ca pe cea din urmă slujbă adusă ţării lui, creştinătăţii şi Europei întregi. In iunie 1601, Buzeştii răzvrătesc ţara împotriva lui Simion Movilă (aflat în Ţara Românească), învingându-l pe Milcov. După dispariţia tragică a Marelui Voievod, Radu s-a îngrijit de aducerea capului şi aşezarea lui cu mare cinste şi evlavie la Mânăstirea Dealu de la Târgovişte. În toamna anului 1601, Stroe Buzescu a plecat la Praga ca sol al Ţării Româneşti, guvernată de Buzeşti. Oricare dintre Buzeşti ar fi putut prelua tronul Ţării Româneşti după dispariţia Marelui Voievod, dar, la Praga, diplomatic, şi în ţară, l-au susţinut pe Radu Şerban, fost paharnic în divanul lui Mihai. Buzeştii au rămas în continuare “ factori de domnie”, ocrotitori ai lui Radu Şerban şi oblăduitorii principali în lupta antiotomană. În luptele lui Radu Şerban, Preda “comanda grosul oştirii”. Radu era sol în Transilvania sau la Praga, iar Stroe se bătea vitejeşte în luptele de la Ogretin şi Teiuşani cu ginerele hanului Gapi Ghirai. Între 1602-1610, un gramatic din casa Buzeştilor, plecând de la cronica lui Teodosie Rudeanul, mare logofăt la curtea voievodului Mihai (1597) şi a altor izvoare interne şi străine, redactează cronica Buzeştilor. Ea cuprinde istoria zbuciumată a domnitorului, de la urcarea sa pe tron până în septembrie 1600. Cu privire la rolul lui Stroe Buzescu, citim între altele: “Dacă a văzut el (Stroe) atâta greutate şi nevoie asupra capului domniei mele, pentru domnia mea … şi pentru patria noastră ca să ne scoată din mâna duşmanilor noştri, a ieşit din rânduri, l-a infuriat pe cel mai dibaci luptător dintre tătari, învingându-l”.