Monografia Comunei Tîmboieşti
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
IULIAN ROTARU MONOGRAFIA COMUNEI TÎMBOIEŞTI BUCUREŞTI 2009 IULIAN ROTARU MONOGRAFIA COMUNEI TÎMBOIEŞTI BUCUREŞTI 2009 0 Cuvânt înainte În ziua de 17 ianuarie 2009, o zi frumoasă pentru jumătatea iernii calendaristice - ziua Cuv. Antonie cel Mare - am gândit pentru prima oară la o lucrare (poate prea pretenţios spus carte) despre înaintaşi, locurile naşterii şi ale copilăriei, despre obiceiurile, ocupaţiile, bucuriile şi necazurile celor dintre care am pornit în viaţă. Timpul curge nemilos, suntem cu toţii trecători şi este de dorit ca în urma fiecăruia să rămână ceva durabil, iar cei ce vin după noi să-şi cunoască rădăcinile. Multe lucruri sunt puse pentru prima oară pe hârtie şi sper din tot sufletul ca toate cele povestite să se constituie într-un prilej de aducere aminte despre moşii şi strămoşii noştri, unii ştiuţi doar din poze, care ne veghează din cele două cimitire ale comunei sau de pe meleaguri îndepărtate, unde au murit pentru cauze străine firii şi intereselor ţăranului român, „carne de tun” pentru cârmuitorii trecători ai Ţării Româneşti. Cartea este expresia recunoştinţei pentru părinţii şi pentru dascălii mei şi un modest omagiu pentru locuitorii comunei Tîmboieşti. Iulian Rotaru 1 2 INTRODUCERE România postdecembristă a generat creşterea interesului pentru studiul genezei şi evoluţiei diverselor localităţi şi prezentarea unor elemente noi din viaţa acestora. Lucrarea de faţă se constituie într-o astfel de încercare, având ca obiect istoria multiseculară a comunei Tîmboieşti şi a locuitorilor săi. Nu există nici un document pe această temă, iar documentarea a fost una anevoioasă şi de durată, până în 1989 existând în general o preocupare modestă pentru realizarea unor astfel de lucrări. Mai mult decât atât, în perioada de aproape 20 de ani (1968-1989) în care comuna a fost trecută la judeţul Vrancea nu a existat timpul necesar realizării unei lucrări şi nici preocupări din partea membrilor comunităţii sau al autorităţilor judeţene. Astfel, la Focşani nu am identificat decât cărţile editate de domnul Cezar Cherciu despre Vrancea şi Ţinutul Putnei din care am extras unele date de interes şi 2-3 monografii ale câtorva comune din judeţul Vrancea. Nici de la Râmnicu Sărat nu am putut obţine datele necesare, dar am găsit sprijin şi înţelegere la un buzoian inimos, domnul Valeriu Niculescu, autorul unei monografii a judeţului Râmnicu Sărat. Îi sunt recunoscător pentru informaţiile deosebite pe care le-am găsit în articolele din Buletinul Muzeului Judeţean Buzău „Mousaios” şi în monografia dumnealui. Comuna Tîmboieşti este atestată documentar de la 22 noiembrie 1588 şi este clar o aşezare statornică, cu populaţie pur românească, legată de îndeletnicirile specifice zonei subcarpatice de podgorie. Vechimea aşezării (peste 400 de ani) constituie desigur un motiv de mândrie, chiar prin simpla comparaţie cu localităţi încărcate de istorie din judeţul Vrancea (Vrâncioaia – 1878; Tulnici – 1648; Soveja 1645; Paltin – 1844; Nereju – 1745; Năruja – 1770; Jariştea – 1850 ş.a.). 3 Am prezentat si câteva aspecte din viaţa şcolii şi a bisericii, cu siguranţă cele mai importante instituţii ale satului românesc. Am reconstituit ceva din atmosfera satului de altădată, ponderea având-o perioada de la 1859 până la momentul decembrie 1989, pentru care am avut şi surse de documentare. Am evitat să fac un inventar al „fiilor satului” care au făcut şi fac „mândria locală”, deşi sunt foarte mulţi, fie că aceştia sunt doctori, ingineri, profesori, ofiţeri, avocaţi, economişti ori simpli muncitori sau funcţionari. Se reconfirmă geniul dintotdeauna al românilor şi capacitatea extraordinară de a se adapta, fie că au rămas toată viaţa în România sau temporar au lucrat în Libia, Iran, Africa, Italia, Spania sau aiurea. Suntem datori să recunoaştem rolul fiecărui individ în viaţa comunităţii, deşi acestia sunt de regulă trecuţi cu vederea de istorici, sunt „masa tăcută” care se adaptează schimbărilor sau le respinge. Sunt cei care într-o viaţă de om nu au „ieşit” de 10 ori din comună, dar care merg săptămânal să-şi vadă ”locurile”. Acum am reuşit să realizez şi un arbore genealogic şi să-mi văd „neamul” pe parcursul a 5-6 generaţii, timp de peste 130 de ani, de la Războiul de Independenţă până în prezent. Se reconfirmă teza ciclicităţii evenimentelor istorice şi alternanţa perioadelor de relativă prosperitate cu cele foarte grele. Publicarea acestei cărţi nu ar fi fost posibilă fără contribuţia bănească a unor persoane cu un caracter deosebit, domnii Garabet Nevrikian, Doru Popa, Silviu Drăguşin şi George Pena, reprezentanţii legali ai SCM Artim Bucureşti, respectiv S&G Comercial Bucureşti. Le mulţumesc pentru sponsorizarea graţie căreia s-a putut tipări monografia! 4 Capitolul I ... Şi toţi de la Râm ne tragem! 1.1. Suntem aici de mii de ani! Despre primii locuitori dintre Râmnic şi Râmna Judeţul Vrancea este cuprins între coordonatele geografice de 45023' şi 46011' latitudine nordică şi 26023' şi 27032' latitudine estică. Situată în partea de sud, sud-est a ţării, la curbura Carpaţilor Orientali, Vrancea, străveche vatră de civilizaţie românească, constituie o punte de legătură între cele trei provincii istorice – Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Ca aşezare, se învecinează cu judeţul Bacău la nord, la est cu judeţul Vaslui şi Galaţi, la sud şi sud-est cu judeţul Brăila, la sud-vest cu judeţul Buzău, iar la vest cu judeţul Covasna. Cu o suprafaţă de 4.863 km2, Vrancea cuprinde un teritoriu foarte variat atât din punct de vedere al altitudinii şi al formei, cât şi ca origine şi vârste geologice. Caracteristică din punct de vedere altimetric este dispunerea reliefului în trepte ce coboară de la vest spre est. Aflat la curbura exterioară a Carpaţilor, teritoriul actualului judeţ Vrancea a favorizat încă din zorii istoriei, graţie condiţiilor sale naturale şi climaterice, o permanentă locuire a acestei zone. Săpăturile arheologice şi cercetările istorico-etnografice au dat numeroase şi elocvente rezultate care se încadrează în celelalte descoperiri de pe teritoriul ţării şi totodată le completează. Descoperirile arheologice din epoca paleoliticului - mai ales cele de la Bîrseşti, Vităneşti, Lespezi etc. - demonstrează că omul ce locuia aceste meleaguri îşi însuşise tehnicile confecţionării uneltelor din os, corn şi piatră, folosea focul, 5 ceea ce l-a condus la dezvoltarea unei culturi materiale care avea să evolueze apoi spre cea mai veche cultură neolitică, denumită generic Criş. Apărută în perioada neoliticului timpuriu, cultura Criş – ai cărei purtători populează întregul teritoriu al patriei – a fost identificată în judeţul Vrancea într-un mare număr de localităţi, dintre care amintim Cândeşti, Bonţeşti, Muncelu, Bîrseşti etc., îndeosebi pentru bogăţia urmelor de locuire pe care le prezintă: ceramică, unelte de os şi piatră (lamele de silex şi obsidiană), oase de animale etc. Îi urmează cultura ceramicii liniare, ale cărei mărturii au fost descoperite la Gugeşti, precum şi cultura Boian, faza Bolintineanu identificată la Coroteni – Slobozia Bradului. Cultura Boian – ce apare în neoliticul mijlociu – este atestată prin ceramica sa frumos ornamentată cu excizii şi încrustaţii, în aşezările descoperite la Gugeşti şi Cândeşti. Aici, alături de ceramica specifică, au mai fost descoperite lame de silex şi obsidiană, dălţi şi chiar un atelier de prelucrare a silexului. Neoliticul se afirmă în toată strălucirea sa în cadrul culturii Cucuteni, prezentă pe teritoriul judeţului Vrancea în peste 43 de staţiuni: Pădureni, Mănăstioara, Domneşti, Pietroasa (Cîmpineanca), Bonţeşti (Cîrligele), Topeşti (Bîrseşti), unde a fost găsit un foarte bogat şi divers inventar de obiecte ceramice, remarcabile nu numai prin fineţea formelor, ci mai ales prin ornamentaţia în două şi trei culori. Cândeşti – mai bine cercetată începând cu anul 1962 – ne dezvăluie o aşezare bogată şi o necropolă cu peste 700 de morminte de inhumaţie şi incineraţie, ceea ce i-a determinat pe specialişti să o considere cea mai mare staţiune de acest gen din ţară. Cele 12 niveluri de locuire, bogatul inventar de unelte, obiecte de podoabă şi ceramică au permis cercetătorilor să tragă concluzii însemnate privind vechimea aşezării, structura societăţii tracice şi diferenţierile sociale existente la acea dată. 6 Prima jumătate a mileniului I î.e.n. (800-300 î.e.n.) înregistrează primele elemente ale metalurgiei fierului. Însuşirea şi dezvoltarea acestui meşteşug de către autohtoni este atestată în aşezările de la Căiata, Nereju şi Bîrseşti. Descoperirea pe acest teritoriu a unui mare număr de aşezări geto-dacice, din rândul cărora se detaşează net cetăţuile de la Cândeşti şi Mănăstioara, pledează pentru o intensificare a procesului afirmării politice a dacilor în răstimpul celei de a doua epoci a fierului. Tezaurele monetare şi celelalte urme materiale găsite aici îndreptăţesc să se atribuie celor două cetăţui amintite rolul de importante centre economice, care întreţineau strânse legături comerciale atât cu celelalte centre ale poporului geto-dacic, cât şi cu lumea greacă şi romană. O remarcă specială se referă la faptul că tezaurele monetare (Dumbrăveni, 270 monede de argint, înscris printre cele mai bogate tezaure geto-dacice; Răcoasa, Voloşcani, Bonţeşti, Mănăstioara) cuprind emisiuni care datează din epoca anterioară cuceririi unei părţi a Daciei de către romani şi continuă fără întrerupere, până în secolele II–III e.n. Sunt, deci, argumente puternice în favoarea opiniei că Dacia dispunea de o bogăţie economică ce-i permitea să întreţină relaţii economice cu numeroase alte state