ANNALES DE L’UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA
ANALELE UNIVERSITĂğII DIN CRAIOVA
SERIA COMUNICARE. MEDIA
ANUL II, Nr. 1-2, 2012
EUC
EDITURA UNIVERSITARIA R !"# %& '#"() % ! * # +%# #! !! * ## , #"( -#!"R ! ' ./ 0. !! 12%& '() % ! * #3 !&# , #! !! * #* *%* !- " *, )* "
COLEGIUL DE REDACğIE Răzvan TEODORESCU, Universitatea din Bucureúti , România Mihai CIMPOI, Academia Republicii Moldova, Academia Română Vasile MACOVICIUC, Academia de ùtiinĠe Economice, Bucureúti Noemi MARIN, Florida Atlantic University, SUA Ruth OREN, Universitatea din Haifa, Israel Nicolae PANEA, Universitatea din Craiova, România Marian PETCU, Universitatea din Bucureúti, România Dobrinka PIECHEVA, Universitatea din Sofia, Bulgaria Ilie RAD, Universitatea Babeú-Bolyai, Cluj – Napoca, România Daniel RAICHVARG, Université de Bourgogne, Dijon, France Henry STECK, Department of Political Science, SUNY Cortland , SUA LaurenĠiu ùOITU, Universitatea Al.I.Cuza, Iaúi, România Cristiana TEODORESCU, Universitatea din Craiova, România Luis VERES, Universidad de Valencia Facultad de Filología,Traducción y Comunicación Departamento de Teoría de los Lenguajes, Spania
Gabriela RUSU-PĂSĂRIN – Director ùtefan VLĂDUğESCU – Redactor úef Mihaela POPESCU – Secretar de redacĠie Mihaela MARCU – Responsabil de număr: nr. 1-2(2012) Redactori: Alina ğENESCU (limba română) Gabriela SCURTU (limba franceză) Andreea BRATU (limba engleză)
Aurelia FLOREA – Website Cristina BĂLOSU – Tehnoredactor
ISSN 2247 – 1499 ISSN-L = 2247 – 1499 CUPRINS
STUDII ùI ARTICOLE
AKADEMOS
Acad. Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI: Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice ………………………………………………. 9 Acad. IPS IRINEU POPA: De la comunicarea umană la comuniunea SfinĠilor Martiri Brâncoveni …………………………………………. 28 Acad. Nicolae DABIJA (Republica Moldova) : Anticipând viitorul ……. 46
COMUNICARE Odile RIONDET (FranĠa): L’expression « Identité européenne » a-t-elle un sens ? ...... 55 ùtefan BUZĂRNESCU : Noua ordine informaĠională ………………….. 72 ùtefan VLĂDUğESCU: Networked Communication: the Communicational Emergence of Quasi-Controllable Social Networks … 92 Andreea BRATU: Communicating Corporate Culture ………………….. 118 Gabriel BIğUNĂ: DefiniĠii ale unor noĠiuni arabo-islamice in dicĠionarele româneúti úi impactul lor asupra dialogului intercultural …... 125 ùtefan VLĂDUğESCU: Odile Riondet în orizontul comunicării ………. 131 MEDIA
Elena NEGRU, Gheorghe NEGRU (Republica Moldova): „Cursul deosebit”al României úi campaniile de suprimare a presei româneúti în RSS Moldovenească …………………………………………………….. 141 Mihaela ALBU: Reviste literare româneúti la Paris ……………………... 157 Cristina MUNTEANU: MutaĠiile informaĠiei de presă, racordarea la globalizare …………………………………………………………………. 172 Gheorghe MANOLEA: Dragomir Hurmuzescu, părintele presei vorbite româneúti ………………………………………………………………… 182 Tudor NEDELCEA, Diana COTESCU: Shakespeare în publicistica lui Eminescu ………………………………………………………………… 187 RECENZII
Nelly ğURCAN (Republica Moldova): Istoria jurnalismului din România în date: enciclopedie cronologică / vol. coord. de Marian Petcu. – Iaúi: Polirom, 2012. 1414 p. ……………………………………. 203 Gabriela RUSU-PĂSĂRIN: Obiectivitatea în jurnalism, Editura Tritonic, Bucureúti, 2012. (Editor coordonator: Ilie Rad) ………………. 207
Xenia NEGREA: Mass-media între document úi interpretare. Studii úi cercetări de istorie a presei, Congresul InternaĠional de Istorie a Presei, Chiúinău 27-28 aprilie 2012 ……………………………………………... 211 ùtefan VLĂDUğESCU: Stephen W. Littlejohn & Karen A. Foss (2009). Encyclopedia of Communication Theory or communication on the verge of maturity ………………………………………………………………. 215 ùtefan VLĂDUğESCU: C. R. Berger, M. E. Roloff & D. R. Roskos- Ewoldsen: The Handbook of Communication Science (2010) – a communication monument ………………………………………………. 218 Dan IONESCU: Ioan Constantin Dima & ùtefan VlăduĠescu (2012): Persuasion Elements Used in Logistical Negotiation: Persuasive Logistical Negotiation (Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publishing) - a Persuasive Book ………………………………………... 222 REVISTA REVISTELOR
Ilie RAD: O revistă de colecĠie: Revista Română de Istorie a Presei, nr. 1/2012 ……………………………………………………………………. 227 Ilie RAD: Revista Română de Istorie a Presei, nr. 2/2012 ……………… 230 ùtefan VLĂDUğESCU: Revista Română de Jurnalism úi Comunicare, anul VII, vol. 2 nr. 39/201 ……………………………………………….. 232 CONTENTS
STUDIES AND ARTICLES
AKADEMOS
Acad. Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI: Inter-human Communication. Anthropological Reflections ………………………….. 9 Acad. IPS IRINEU POPA: From Human Communication to the Communion of the Martyr Saints Brâncoveanu …………………... 28 Acad. Nicolae DABIJA (Republic of Moldova): Anticipating the Future 46 COMUNICARE
Odile RIONDET (France): Does the Phrase „European Identity” Mean Anything? ………………………………………………………………... 55 ùtefan BUZĂRNESCU: The New World Informational Order ………… 72 ùtefan VLĂDUğESCU: Networked Communication: the Communicational Emergence of Quasi-Controllable Social Networks … 92 Andreea BRATU: Communicating Corporate Culture …………………. 118 Gabriel BIğUNĂ: Definitions of Some Arab-Islamic Notions in Romanian Dictionaries and Their Impact on Intercultural Dialogue ……. 125 ùtefan VLĂDUğESCU: Odile Riondet in the Field of Communication ... 131 MEDIA
Elena NEGRU, Gheorghe NEGRU (Republic of Moldova): Romania’s “Special Course” and the Campaigns for Suppressing the Romanian Press in the Moldavian SSR (1965-1975)……………………………….. 141 Mihaela ALBU: Romanian Literary Reviews in Paris ………………….. 157 Cristina MUNTEANU: Changes in Media Information, Connections to Globalisation …………………………………………………………….. 172 Gheorghe MANOLEA: Dragomir Hurmuzescu – the Founder of the Spoken Press in Romania ………………………………………………... 182 Tudor NEDELCEA, Diana COTESCU: Shakespeare in Eminescu’s Newspaper Articles ……………………………………………………… 187 REVIEWS
Nelly ğURCAN (Republic of Moldova): Istoria jurnalismului din România în date: enciclopedie cronologică (The Dated History of Journalism in Romania: A Chronological Encyclopaedia) coord. Marian Petcu), Polirom, Iaúi, 2012. 1414 pp. ……………………………………. 203 Gabriela RUSU-PĂSĂRIN: Obiectivitatea în jurnalism (Obiectivity in journalism), Editura Tritonic, Bucureúti, 2012. (coord.: Ilie Rad) ………. 207 Xenia NEGREA: Mass-media între document úi interpretare. Studii úi cercetări de istorie a presei, Congresul InternaĠional de Istorie a Presei, (Mass-media between Document and Interpertation. Studies and Research on the History of the Media, History of the Media International Congress), Kishinev, 27-28 April 2012 …………………………………. 211 ùtefan VLĂDUğESCU: Stephen W. Littlejohn & Karen A. Foss (2009). Encyclopedia of Communication Theory or Communication on the Verge of Maturity ……………………………………………………….. 215 ùtefan VLĂDUğESCU: C. R. Berger, M. E. Roloff & D. R. Roskos- Ewoldsen: The Handbook of Communication Science (2010) – A Communication Monument ……………………………………………... 218 Dan IONESCU: Ioan Constantin Dima & ùtefan VlăduĠescu (2012): Persuasion Elements Used in Logistical Negotiation: Persuasive Logistical Negotiation (Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publishing) - A Persuasive Book ………………………………………. 222 A REVIEW OF JOURNALS
Ilie RAD: A Journal of Collection: Revista Română de Istorie a Presei (The Romanian Journal of the History of the Press), no. 1/2012 ………... 227 Ilie RAD: Revista Română de Istorie a Presei (The Romanian Journal of the History of the Press), nr. 2/2012 …………………………………….. 230 ùtefan VLĂDUğESCU: Revista Română de Jurnalism úi Comunicare (The Romanian Journal of Journalism an Communication), year VII, vol. 2 no. 39/201 ……………………………………………………………… 232 TABLE DES MATIÈRES
ÉTUDES ET ARTICLES
AKADEMOS
Acad. Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI: La communication interhumaine. Contributions anthropologiques ………………………….. 9 Acad. IPS IRINEU POPA: De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan ...... 28 Acad. Nicolae DABIJA (République de Moldavie): En anticipant 46 l’avenir …………………………………………………………………... COMMUNICATION
Odile RIONDET (FranĠa): L’expression « Identité européenne » a-t-elle un sens ? …………………………………………………………………. 55 ùtefan BUZĂRNESCU: Le nouvel ordre informationnel ...... 72 ùtefan VLĂDUğESCU: Networked Communication: the Communicational Emergence of Quasi-Controlable Social Networks ….. 92 Andreea BRATU: La communication de la culture corporatiste ...... 118 Gabriel BIğUNĂ: Définitions de quelques termes arabo-islamiques dans les dictionnaires roumains et leur impact sur le dialogue interculturel ...... 125 ùtefan VLĂDUğESCU: Odile Riondet dans l’horizon de la 131 communication ………………………………………………………….. MEDIA
Elena NEGRU, Gheorghe NEGRU (République de Moldavie): «Le cours différent» de la Roumanie et les campagnes d’interdiction de la presse roumaine dans la RSS de Moldavie (1965-1975) ………………... 141 Mihaela ALBU: Revues littéraires roumaines à Paris …………………... 157 Cristina MUNTEANU: Les mutations de l’information de presse, le raccord à la globalisation ………………………………………………... 172 Gheorghe MANOLEA: Dragomir Hurmuzescu – père de la presse parlée roumaine …………………………………………………………………. 182 Tudor NEDELCEA, Diana COTESCU: Shakespeare dans la journalisme d’Eminescu ………………………………………………………………. 187 CRITIQUES
Nelly ğURCAN (Republique de Moldavie): Istoria jurnalismului din România în date: enciclopedie cronologică (L’historie datée du journalisme roumain: une encyclopédie chronologique), coord.: Marian Petcu. – Iaúi: Polirom, 2012. 1414 p. ……………………………………. 203 Gabriela RUSU-PĂSĂRIN: Obiectivitatea în jurnalism (Objectivité dans le journalisme), coord.: Ilie Rad, Editura Tritonic, Bucureúti, 2012. 207 Xenia NEGREA: Mass-media între document úi interpretare. Studii úi cercetări de istorie a presei, Congresul InternaĠional de Istorie a Presei, Chiúinău (Mass-media entre document et interprétation. Etudes et recherches sur l’histoire de la presse, Le Congrès International de l’Histoire de la presse, Chisinau), 27-28 avril 2012 ……………………. 211 ùtefan VLĂDUğESCU: Stephen W. Littlejohn & Karen A. Foss (2009). Encyclopedia of Communication Theory ou la communication au seuil de la maturité. (L’encyclopédie de la théorie de la communication) ……. 215 ùtefan VLĂDUğESCU: C. R. Berger, M. E. Roloff & D. R. Roskos- Ewoldsen: The Handbook of Communication Science (2010) – un monument de communication (Le livre de la science de la communication) …………………………………………………………. 218 Dan IONESCU: Ioan Constantin Dima & ùtefan VlăduĠescu (2012, Saarbrucken: LAP Lambert Academic Publishing): Persuasion Elements Used in Logistical Negotiation: Persuasive Logistical Negotiation – un livre persuasif (Eléments persuasifs utilisés dans les négociations logistiques: la négociation logistique persuasive) ...... 222 LA REVUE DES REVUES
Ilie RAD: Une revue de collection: Revista Română de Istorie a Presei, nr. 1/2012 (Revue roumaine de l’histoire de la presse) …………………. 227 Ilie RAD: Revista Română de Istorie a Presei (Revue roumaine de l’histoire de la presse), nr. 2/2012 ………………………………………. 230 ùtefan VLĂDUğESCU: Revista Română de Jurnalism úi Comunicare (Revue roumaine de journalisme et communication), anul VII, vol. 2 nr. 39/201 ……………………………………………………………………. 232 COMUNICAREA INTERUMANĂ. CONSIDERAğII ANTROPOLOGICE1
Acad. Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI [email protected]
Unul din cele mai importante aspecte ale vieĠii umane este dat de extrem de complexul úi performant sistem de comunicare de care dispune, graĠie căruia viaĠa socială a speciei noastre a căpătat amploarea pe care o are úi graĠie căruia cultura a fost posibilă. Comunicarea interumană mijloceúte un tip de legături între oameni, unic pe planeta noastră (în general reciprocă). Comunicarea implică un schimb de informaĠii care presupune un schimb de semnale, aparĠinând unui repertoriu comun cunoscut de cel ce emite informaĠiile (sursa) úi de cel ce le primeúte (destinatarul), semnale organizate potrivit unor anumite reguli úi ele comune. În cazul comunicării interumane, se transmit semnale organizate în mesaje iar prin aceste mesaje se transmit idei sau concepte, opinii, trăiri mai mult sau mai puĠin complexe sau percepĠii (experimentări senzitivo-senzoriale). Pentru aceasta este nevoie de un sistem de comunicare care cuprinde prin definiĠie un emiĠător sau o sursă de semnale (S), un destinatar (D) úi, între ele, un canal de comunicare (C). Asupra canalului, în sistemele reale acĠionează perturbaĠii sau zgomote (N). În general, la intrarea în canal se află un traducător de intrare sau receptor (R), iar la ieúirea din canal un traducător de ieúire sau emiĠător (E).
1Această prezentare este o prelucrare úi actualizare a capitolului despre comunicarea interumană pe care l-am scris pentru monografia Antropologia între ùtiinĠă úi Cultură (C. Bălăceanu Stolnici, C. Glavce, M. Bereescu úi A. Borosan), Editura Prouniversitaria, Bucureúti, 2011. Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
Sistem de comunicare (S=sursă, D=destinatar, C=canal de transmisiune, R= traductor de intrare sau receptor, E= traductor de ieúire sau efector, N= zgomot sau perturbaĠii) Aspectul esenĠial al unei comunicări interumane, cel care interesează în primul rând pe un antropolog, este faptul că această comunicare conĠine o semnificaĠie (spune ceva despre ceva), are un sens. SemnificaĠiile mesajelor definesc planul paradigmatic al comunicării (Jacobson R., 1971-1985). Ele sunt independente de suportul lingvistic. Ele rămân invariante dacă sunt exprimate corect în diferite limbi (ceea ce justifică traducerile) Aceasta presupune că în condiĠii ideale relaĠia dintre semnificaĠie úi vehiculul ei (semnificantul) trebuie să fie biunivocăúi precisă fără echivocuri. Din păcate acest deziderat este doar ideal. În realitate această relaĠie are unele ambiguităĠi sau imprecizii. Aúa apar omonimiile úi sinonimiile, deoarece limbajele naturale dispun de coduri degenerate. Cuminicarea reciprocă a semnificaĠiilor nu este posibilă decât odată cu conútientizarea faptului că „celălalt” dispune de o activitate cognitivă asemănătoare. Acest lucru defineúte ceea ce a fost denumit „Theory of Mind”. Ea presupune că în ciuda faptului că nu putem cunoaúte ce se petrece în conútiinĠa unei alte persoane, cu toĠii suntem convinúi că are trăiri asemănătoare (percepĠii, stări emoĠionale, motivaĠii, credinĠe, cunoútinĠe asemănătoare). Ea este determinată de mecanisme înnăscute care însă sunt cizelate úi perfecĠionate de viaĠa în mediul sociocultural ambiant (prin factori epigenetici, ca învăĠarea sau imitarea) (Premak D.G., Woodruff G., 1978, p. 515-528) . Suportul neurobiologic al acestui proces mintal se află în urma unor cercetări bazate pe tomografii cu emisiune de electroni (PET) în porĠiunea medială a lobului prefrontal, úi în jurul úanĠului temporal posterior, în precuneus úi în complexul amigdala-lob temporal (Gallagher and Frith, 10 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice
2003, p. 77-83). Sunt cercetări care par să dovedească faptul căúi unele animale au o formă de Theory of Mind. În analiza comunicării interumane trebuie să luăm în considerare intenĠionalitatea celui care emite comunicarea (mesajul). Aceasta depinde de motivaĠia celui ce emite mesajul. De aceea, comunicarea interumană face parte din comportament. Omul comunică având un anumit scop ca, de exemplu, să obĠină un anumit efect asupra interlocutorul său (îi sporeúte tezaurul de cunoútinĠe, îi modifică starea afectivă, determină o ripostă comportamentală etc.). Scopul (intenĠia) unei comunicări defineúte planul pragmatic al acesteia. În comunicarea interumană foarte importante sunt efectele obĠinute care depind de motivaĠia interlocutorului. Dacă destinatarul nu este motivat să recepĠioneze mesajul acesta nu-úi mai poate îndeplini scopul: Vox clamavit in desertum. Planul pragmatic ocupă o poziĠie centrală în cadrul antropologiei limbajului úi al psiholingvisticei. Comunicarea interumană se face prin limbajele oral úi scris ce formează aúa numita comunicare verbală (prin cuvinte úi sintagme) dar úi prin comunicare nonverbală ca limbajul corpului (mimică, atitudine corporală, gesturi, contact vizual ú.a.). La acestea se adaugă informaĠiile transmise prin caracteristicile vocii úi modularea tonului vocii. Toate aceste comunicări au un suport material (sunete, elemente grafice, gesturi etc.). Orice tip de stimuli recepĠionaĠi de organele de simĠ pot fi suportul material al unei comunicări interumane. Deoarece în majoritatea cazurilor cei ce comunică între ei se află la o oarecare distanĠă unul de celălalt, simĠurile cele mai folosite sunt cele ce sunt mijlocite de telereceptori úi anume de auz úi vedere (mirosul fiind utilizat infinit mai puĠin de specia noastră). Aceste elemente materiale fizice sau chimice formează suportul material al mesajului sau planul său energetico-material. Elementele materiale care suportă un mesaj sunt în prealabil organizate cu ajutorul unei limbi (limbaj). Aceasta este – cum susĠinea deja Aristotel - un sistem de simboluri cu care poate fi reprezentată lumea úi experienĠele noastre aúa cum se reflectă în conútiinĠa noastră. O limbă este un sistem care generează cuvinte úi sintagme. Pentru aceasta dispune de un repertoriu finit de elemente (foneme, grafeme sau litere úi cifre etc.) care constituie alfabetul limbii respective (atomii săi). În limbile naturale numărul fonemelor este de circa 25-30 pentru toate limbile. Aceste elemente sunt combinate în succesiuni catenare (în timp în mesajele orale, spaĠiale liniare, în cele grafice) prin niúte reguli care definesc gramatica respectivă. Aceasta generează, în primul rând, un repertoriu de cuvinte care nu este finit úi care formează dicĠionarul limbii respective (un om cultivat 11 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI ajunge să memoreze peste 60000 de cuvinte). Urmează succesiuni de cuvinte care formează sintagme (exemplu: propoziĠii, fraze) (complexele macromoleculare). Regulile de construire a sintagmelor definesc sintaxa limbii respective. Un progres mare în cunoaúterea comunicării în general úi a celei interumane a fost realizat prin modelarea matematică a gramaticilor. Cel mai important model este cel al gramaticilor generative (Chomsky N., 1975, 2001). Există însăúi alte modele ca cele categoriale, transformaĠionale sau proiective. Se poate demonstra echivalenĠa unei gramatici generative cu un automat finit, de tip Turing (Turing A., 1936) care „fabrică” sintagme aparĠinând unei limbi date folosind un alfabet sau dicĠionar úi un set de norme gramaticale (sintactice). Numai că acest automat „fabrică” sintagme corecte din punct de vedere lingvistic, dar care pot să nu aibă nici o semnificaĠie („context-freegrammar”). Sunt fraze construite corect cu cuvinte corecte dar care pot să aibă sau nu un sens. De exemplu, Triunghiul este o pasăre care se topeúte prin discursurile catalitice ale unui caúcaval demenĠial este o sintagmă gramatical corectă a limbii române, dar total absurdă. Un sistem care generează astfel de sintagme trăncăneúte fraze perfecte din punct de vedere lexic úi gramatical, dar fără să aibă neapărat semnificaĠii. Structura lingvistică a unui mesaj defineúte planul sintagmatic al unui mesaj (comunicări). Orice mesaj generat de o limbă are o anumită distribuĠie statistică a elementelor (foneme, litere) sau cuvintelor care permite ataúarea câte unei probabilităĠi acestor componente ale sale. În felul acesta, se poate vorbi de un plan statistic sau probabilistic al unui mesaj. Acesta depinde de caracterul probabilistic regulat al gramaticelor respective. Unele mesaje sunt generate de un model markovian ascuns (Marcus K.). Se pot astfel considera sintagmele drept structuri stochastice. Fiecare limbă este caracterizată printr-o distribuĠie statistică proprie a fonemelor. Această caracteristică este conútientizată într-un anume fel de creierul uman. Foarte multe persoane, ascultând o limbă pe care nu o înĠeleg, pot preciza totuúi că este vorba de o limbă slavă, de una germanică, de o limbă latină sau de limba maghiară. Această recunoaútere se bazează pe structura sonoră a sintagmelor respective, iar această structură sonoră este determinată de distribuĠia statistică a vocalelor úi consonantelor. Tot structura probabilistică a mesajelor permite úi un alt demers, acela al teoriei informaĠiei, aúa cum a fost formulată de Claude Shannon (Shannon C., 1948, p.379–423, 623-656), pe baza unor cercetări a lui Hartley (Hartley R.V.L., 1928, p.535), teorie care stă la baza revoluĠiei 12 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice informaĠionale pe care o trăim. Această teorie a permis úi o abordare cantitativă pornind de la definirea conceptului de entropie informaĠională care a mai fost numităúi cantitate de informaĠie (un termen ambiguu, căci nu se referă ca informaĠia semantică). Ea este exprimată de următoarea relaĠie:
în care p(x) este probabilitatea semnalului (fonemului) x făcând parte din mulĠimea X a semnalelor (fonemelor, literelor) semnalului considerat. Pentru motive de calcul logaritmarea se face în bază de 2. Pornind de la această noĠiune s-a ajuns a se stabili unităĠile de măsură ale informaĠiei. Dacă baza de logaritmare este 2 unitatea respectivă se numeúte bit, definită de J.W Tukey1. Este o unitate astăzi universal folosită de toĠi informaticienii.
Planurile unui mesaj Descrierea mesajelor cu cele cinci planuri amintite constituie nucleul central al abordării structuraliste a comunicării. În cadrul acestei abordări problema relaĠiei dintre planul sintagmatic úi semnificaĠia lui (planul paradigmatic) este una din cele mai delicate. A fost pusă prima dată încă de Aristotel úi apoi explicit de Ferdinand de Saussure (Saussure F., 1916, 2002), la începutul secolului al XX-lea. Ea nu este încă exhaustiv rezolvată. GraĠie acestei legături, mesajele - aúa cum am mai spus - pot exprima simbolic realităĠile lumii sau trăirile noastre. Cuvintele, sintagmele sunt realităĠi concrete (sonore, grafice etc.) care exprimă simbolic alte realităĠi concrete. De exemplu, cuvântul cal format din trei foneme, se referă simbolic la animalul respectiv. Tot aúa cuvintele pot să simbolizeze concepte abstracte (de ex. cel de infinit), numere sau idei (de ex. ideea de plăcere sau fericire). Aceste relaĠii simbolice nu sunt cauzale, ci convenĠionale úi se învaĠă prin educaĠie. Limba permite astfel realizarea unei lumi simbolice, paralele cu lumea reală, pe care o poate reflecta într-un anumit mod. Nu trebuie să neglijăm că asupra tuturor sistemelor de comunicare reale, deci úi în cazul celor umane, acĠionează în condiĠii reale perturbaĠii
13 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
(zgomote) care, dacă depăúesc o anumită limită, pot face comunicarea ininteligibilă. Fiabilitatea mesajelor depinde în mare măsură de amploarea perturbaĠiilor. PerturbaĠiile joacă rolul de semnale negative, iar calitatea unui mesaj este dată de raportul S/N dintre semnalele pozitive (S) úi cele negative (N). Una din particularităĠile comunicării interumane este că mesajele transmise sau recepĠionate au un exces de elemente componente, mai ales de cuvinte. Doar în condiĠii cu totul excepĠionale úi nenaturale oamenii comunică prin sintagme telegrafice. Acest exces sau redundanĠă asigură în primul rând fiabilitatea mesajelor în faĠa agresiunii perturbaĠiilor. Ele contribuie însă la personalizarea comunicărilor interumane care poartă, datorită lor, amprenta emiĠătorului (vorbitorului, scriitorului). Fiecare emiĠător uman introduce elementele redundante în funcĠie de personalitatea úi cultura sa, de starea sa emoĠională sau de scopul pe care-l urmăreúte. Fiecare are stilul său, ceea ce permite stabilirea unor tipologii ale comunicării, problemă majoră a antropologiei lingvistice. Buffon, încă din secolul al XVIII-lea, afirma: Stilul este omul (Buffon L., 1753). Limbajul verbal are úi o latură estetică la care elementele redundante contribuie esenĠial. Un mesaj vorbit sau scris poate fi urât, frumos sau foarte frumos. Acest aspect se realizează în trei planuri. Primul plan este realizat la nivelul pronunĠării sonore sau al caracteristicelor caligrafice ale scrisului. Al doilea plan se referă la „muzicalitatea” sintagmelor. Orice scriitor, mai ales orice poet, caută în frazele pe care le creează să satisfacăúi unele tendinĠe estetice ce caracterizează producĠiile literare. Al treilea plan se referă la conĠinutul semantic al mesajelor respective. Acest aspect stă la baza tuturor producĠiilor literare care formează una din părĠile cele mai de seamă ale culturii umane. Din acest punct de vedere poezia ocupă un loc deosebit, căci în construcĠia textelor poetice criteriul estetic este dominant. Aspectele estetice ale comunicării interumane aparĠin în special criticii literare Acest formidabil instrument al omului, sistemul său de comunicare, există datorită modului de organizare a creierului uman, pe de o parte, a laringelui, faringelui, cavităĠii bucale, limbii úi muúchilor gurii, pe de altă parte. Cea mai mare contribuĠie o are encefalul uman prin existenĠa asimetriei emisferelor cerebrale úi a prezenĠei regiunilor specializate pentru limbaj din emisfera majoră (stânga la dreptaci sau dreapta la stângaci) unde se află o adevărată ,,maúină de comunicat” Ea ocupă o porĠiune patrulateră (P. Marie2) din scoarĠa cerebrală, care a fost precizată atât pe baza unor studii anatomoclinice, cât úi a unor explorări cu tehnicile moderne (mai ales cele de imagistică). 14 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice
Frontal, se situează în partea anterioară a operculului rolandic (câmp 4) úi în piciorul celei de a treia frontale (Broca), în câmpul 44 si 45. Limita anterioară suie până în piciorul frontalei a doua (câmp 8 úi 6). Înapoi se întinde până în girul angular (câmp 39), iar inferior ocupă cea mai mare parte a primei circumvoluĠii temporale (câmp 21) úi o parte din cea de a doua (câmp 22). Tot patrulaterul este centrat de girusul supramarginal (câmp 40) úi în profunzimea scizurii lui Sylvius, de insula lui Reil.
Ariile corticale implicate în limbaj Deúi citoarhitectonica acestei regiuni este bine cunoscută încă de pe vremea lui Brodmann, toate eforturile făcute de útiinĠele creierului nu ne permit înĠelegerea modului de funcĠionare, extrem de complex úi de subtil, a acestei porĠiuni a sistemului nervos central uman (Eccles J., 1994). Leziunile macroscopice afectând acest patrulater produc alterări ale comportamentului simbolic (alterări ale limbajului vorbit úi scris), care se numesc afazii. Alterări mai fine produc tulburări ca dislexii, disgrafii, autism etc. Toată această ,,maúină cerebrală” este construită pentru fiecare exemplar uman pe baza informaĠiei genetice (Cohen J., 2007). Numeroasele cercetări efectuate au precizat că aptitudinea de a comunica depinde de un ansamblu de gene în contextul cărora gena FOXP2 (Forkhead box protein P2) de pe braĠul lung al cromozomului 7(7q31) este cea mai importantă (Vargha-Khadem F., Gadian D.G., Copp A., Mishkin M., 2005, p. 131– 137). Ea face parte din grupul FOX de factori de transcripĠie úi conĠine un domeniu ce se leagă de ADN.
15 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
Cromozomul 7 cu locaĠia genei FOXP2 3 Gena FOXP2 fixată pe spirala ADN4 Un rol l-ar avea úi gena LRRTM1 (leucine-rich repeat transmembrane neuronal 1) situată pe braĠul scurt al cromozomului 2(2p12)5 care determină asimetria úi tipul de asimetrie a emisferelor cerebrale. Limbajul articulat uman este rezultatul evoluĠiei creierului Primatelor El apare la primele Homimide (Homo habilis úi Homo Rudolfensis) acum 2,3-1,4 milioane de ani în Pleistocenul Gelasian. La acestea se găseúte pe tabla internă a craniului amprenta ,,zonei limbajui” (Tobias P.V., 1971). Caracterul recent din punct de vedere filogenetic al acestei zone este confirmat úi de faptul că, în ontogeneză, este ultima porĠiune a scoarĠei cerebrale care se mielinizează (Flechsig P., 1920). Creierul lor de circa 600cm3 este cu 50% mai mare decât al Australopitecilor, dar mai mic decât jumătate din cel al lui H sap sap. ApariĠia acestei ,,maúini de comunicat” ar putea fi rezultatul unei mutaĠii Chomski poate chiar la nivelul genei FOXP2. EvoluĠia speciilor úi apoi cea embrionară individuală creează ,,maúina de comunicat” care este determinată genetic, dar nu úi limbajele care sunt produse ale culturii ce trebuiesc create úi învăĠate de fenotipurile umane. Acest aspect a fost demonstrat printr-un experiment celebru realizat de împăratul Frederic II Hohenstauffen în secolul al XIII-lea d.H, descris de
16 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice călugărul Salimbene di Adam în cronicile sale. Alte experimente efectuate de faraonul Psammetichus I, în sec al VII-lea î.H, relatat de Herodot úi de regele Jacob V al ScoĠiei, i-au convins în mod eronat că limbajul este înnăscut. Există o mulĠime de ipoteze care caută să explice cum primii oameni au descoperit aptitudinile lor de a comunica prin limbaj úi cum au construit apoi limbajul de care s-au folosit aúa numită limba primordială. MenĠionăm că în legătură cu această limbă primordială s-au formulat o serie de ipoteze úi teorii útiinĠifice (paleoantropologice, paleolingvistice), dar úi paraútiinĠifice (mistice sau mitice). Evident că nu útim de ce limbă se foloseau strămoúii noútri din Paleolitic. E sigur că era o limbă mai simplă, mai rudimentară, considerabil mai săracă, iniĠial asemănătoare cu limbile de tip pidgin6 úi apoi de tip creol7 (care au cuvinte mult mai puĠine úi structuri gramaticale simple). E foarte probabil ca urme ale acestor cuvinte să se găsească printre rădăcinile limbilor moderne. De asemenea, structurile gramaticale ale limbilor de astăzi prin universalitatea lor, pledează în favoarea moútenirii lor de la limba primordială. „Inventarea” cuvintelor este o enigmă. Unele s-au dezvoltat din vocalizările emoĠionale înnăscute. Altele au avut la bază anumite gesturi, altele poate au fost construcĠii fonematice aleatorii. În unele cazuri s-au imitat sunete din natură, în special vocalizările animalelor (cuvinte onomatopeice). În acest caz un rol important se pare că a fost cel al neuronilor în oglindă din lobul prefrontal (inclusiv centrul lui Broca) care mijlocesc comportamentele de imitare (Rizzolatti G., Fogassi L., Gallese V., 2006, p.30-37). De asemenea, nu trebuie să uităm că primii oameni nu au apărut din senin úi nu au trăit izolaĠi. Ei au apărut desigur în urma unor mutaĠii, în sânul unei familii úi a unei populaĠii de Hominine mai primitive (H.ergaster, H.erectus, H.heidelbergensis) care dispuneau úi ele de un sistem de comunicare verbal, sistem pe care e probabil că primii H.sapsapiens úi l- au însuúit úi pe care l-au perfecĠionat ulterior datorită aptitudinilor lor cognitive net superioare úi a dispozitivelor lor de vorbit mai evoluate. ApariĠia limbajului uman (glottogonia) este încă incomplet elucidată. Se útie că acest limbaj a început să se formeze odată cu primele exemplare ale speciei noastre acum circa 200.000 de ani într-o regiune anumită din răsăritul Africii subecuatoriale. Este modelul monogenesic legat de modelul „out off Africa”. Atunci oamenii acelor vremuri au creat úi folosit primele cuvinte úi au construit primele structuri gramaticale din care ulterior prin procesul de evoluĠie al limbilor au derivat toate limbile pământului. Antropologia a putut preciza că acum circa 50 - 70.000 de ani s-a produs un salt cultural în societăĠile umane poate printr-o mutaĠie odată 17 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI cu care structura limbajului a făcut úi ea un salt. Unii au spus chiar că este vorba de o mutaĠie la nivelul genei FOXP2 care joacă un rol important în organizarea „maúinii” cerebrale umane de vorbit. MulĠi consideră că acest salt se datorează unui grav fenomen de gât de sticlă (Gibbons A., 2006) în care populaĠia umană s-a redus la 2-10 mii de oameni în urma marii catastrofe ecologice planetare produsă de supererupĠia vulcanică din zona lacului Toba din Sumatra. Aceasta ar însemna că limbile de azi provin din limba arhaică vorbită de aceúti supravieĠuitori mutanĠi de la sfârúitul Paleoliticului mediu. Se pare că prin perfectarea comunicării interumane din epoca amintită s-au creat úi condiĠiile socioculturale care au determinat ieúirea omului arhaic din Africa. Sunt lingviúti care au încercat să precizeze aspectul limbii vorbite de omul de la Cromagnon (acum circa 30000 de ani). S-a vorbit de o limbă evident ipotetică care a fost numită limba nostratică (descrisă prima dată de Pedersen, 1903: 535-561) din care ar deriva toate limbile europene ca úi unele din Africa úi Asia (Dolgopolsky, 2008). Tot atât de nebuloase sunt úi cunoútinĠele noastre cu privire la motivaĠiile care au împins primii oameni să creeze úi să folosească limbajul. ùi în legătură cu acest aspect există un număr mare de ipoteze (nevoia de a da alarma cu privire la o primejdie, aceea de a aduna colectivitatea, de a coordona acĠiunile în cursul unei vânători sau lupte, realizarea solidarităĠii sociale, existenĠa unui altruism obligatoriu, îngrijirea copiilor, nevoia de a comenta úi bârfi, nevoile impuse de diferite ritualuri, nevoile create de viaĠa în comun, de fabricarea úi utilizarea primelor unelte etc.). Una din particularităĠile esenĠiale ale limbilor este că nu sunt cristalizate, ci că se modifică odată cu succesiunea generaĠiilor umane, chiar úi după apariĠia scrisului care este un indiscutabil sistem conservator. Paleoantropologii au precizat că populaĠiile umane nu au trăit într-o masă compactă, ci că s-au dispersat uneori la distanĠe foarte mari formând grupări izolate unele de altele care au evoluat fiecare pe cont propriu. Aceasta a făcut ca limba primordială să se diferenĠieze. Aúa au apărut diferitele limbi úi dialecte ale lumii (se estimează la circa limbi vorbite astăzi în lume). Lingviútii au reuúit să reconstituie adevăraĠi arbori genealogici care arată cum s-au diferenĠiat limbile ca ramurile úi rămurelele unui copac, aspect esenĠial pentru antropologia lingvistică, dar úi pentru cea culturală. Pe arborele genealogic al limbilor umane s-au definit subdiviziuni numite superfamilii úi familii lingvistice a căror limbi provin dintr-o protolimbă comună, cum ar fi superfamilia limbilor indoeuropene care cuprinde familiile germanice, slave, romanice úi indice. Sunt úi limbi ce nu pot fi incluse într-o familie. E vorba de limbile izolate cum ar fi limba bascilor. 18 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice
Analiza acestor superfamilii úi familii ne dă o imagine asupra modului cum populaĠiile umane s-au dispersat. Nu trebuie însă să neglijăm faptul că populaĠii de origini diferite care trăiesc în urma deplasărilor lor pe un teritoriu comun încep să se contami- neze reciproc úi limbile lor încep să se asemene formând un grupaj geo- grafic sau areal („Sprachbund”). Astfel apar adevărate mixaje linguistice. Trebuie să menĠionăm un aspect de o foarte mare importanĠă antropologică. Limbajul nu serveúte numai la comunicarea interumană. El este sub forma limbajului interior un element component al activităĠii psihice cognitive umane. Manipularea de către gândire a conceptelor, datelor concrete úi a diferitelor procese operaĠionale se face cu ajutorul limbajului interior care are aceeaúi structură cu limbajul vorbit numai că se realizează în lumea virtuală a mentalului. De asemenea, cunoaúterea umană este enorm facilitată de limbaj care permite etichetarea obiectelor gândirii, etichete care funcĠioneazăúi ca niúte adrese de memorie pentru a accesa elementele stocate în memoria de lungă durată. Tot limbajul permite clasificare datelor memorate, clasificare care este fundamentală pentru realizarea proceselor cognitive. S-a úi spus că procesul de cunoaútere presupune printre altele etichetarea lingvistăúi clasificarea datelor, iar clasificarea este úi una din operaĠiile necesare pentru formarea conceptelor de diferite grade de abstracĠiune. Disocierea dintre limbajul exterior úi cel interior se observă în neuropatologie. El este realizat, de exemplu, de unele afazii (când limbajul exterior este perturbat iar cel interior este conservat) sau de mutismul akinetic (în care limbajul exterior este blocat în timp ce cel interior continuă să fie operaĠional). De asemenea, apare úi în unele dezordini psihice. Astfel se cunosc unele aspecte lingvistice pe care le prezintă unii schizofrenici. De asemenea, sunt relevante în acest sens cazurile de autiúti (care au grave tulburări de intercomunicare umană) ce dezvoltă aptitudini cognitive remarcabile (aúa numitul sindrom de savant sau savantism descris de D. Treffert úi Heaton) (Treffert D.A., 2009), (Heaton P., 2004). A fi savant înseamnă a avea funcĠii cognitive úi o memorie deosebit de performante, de obicei în cadrul unui anumit domeniu. Fiind o manifestare rară, a fost considerată de unii ca o deviere de la normal úi denumită chiar sindromul de savant. Treffert susĠine că circa 50% din savanĠi au elemente autiste, iar în cazul celorlalĠi 50% se găsesc adesea tulburări mentale pricinuite de boli organice ale sistemului nervos. Tot acest autor consideră că sindromul de savant se găseúte de 6 ori mai des la bărbaĠi decât la femei ceea ce sugerează clar o determinare genetică. Sidromul de savantism se suprapune parĠial cu ceea ce J.L.Down denumea încă din 1887 „idiotul savant”. 19 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
Antropologia culturală menĠionează folosirea limbajului interior úi pentru comunicarea (unidirecĠională) a unor oameni cu lumea transcendentală (cu Dumnezeu, sfinĠii, sufletele morĠilor etc.). Este o problemă care a preocupat în special pe rosicruceanul R. Fludd din secolul al XVII-lea, care a descris úi desenat úi un canal de comunicare între creier úi lumea de dincolo ce pleacă din vertex.
Canalul de comunicare cu transcendentul (Fludd R., 1619)
Un domeniu interesant legat de problema comunicării interumane este crearea de limbaje imaginare sau construite. Astfel de creaĠii servesc pentru a realiza limbi secrete (cum sunt codurile folosite de serviciile secrete, de unităĠile militare sau poliĠieneúti, de unele secte magicoreligioase, de deĠinuĠii din închisori úi de lumea interlopă etc.). Tot astfel de limbaje imaginare sunt cele construite artificial pentru scopuri speciale. Ele sunt numite „conlangs”. Aceste limbi sunt sisteme semiotice create folosind toate regulile de construcĠie ale limbajelor naturale. Sunt numite limbi planificate úi au fost propuse ca limbi universale într-un efort de globalizare culturală a umanităĠii. Construirea unor astfel de limbi a fost .(numită glossopoeia (ȖȜȦııȠʌȠȚݵĮ Limbajele construite(„conlangs”) sunt de trei feluri: Artlangs sunt limbi construite în cadrul unor creaĠii literare sau magicorelogioase ca de exemplu: „Regele Inelelor”de J.R. RTolkiens,
20 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice limbajul Kilgdon folosit în serialul Star Trek, limbajul îngerilor sau cel al lui Enoch; Auxlangs (limbi auxiliare) sunt limbi construite pentru a crea mijloace universale de comunicare cum ar fi limba Esperanto inventată de L.L.Zamenhof, limbajul general a lui Leibnitz sau limba Volapug úi Engelangs sau limbajele inginerilor, care pot fi logice (loglangs), filosofice sau experimentale. În fine, progresele informaticii moderne, crearea diferitelor sisteme computerizate úi a inteligenĠelor artificiale a dus la construirea unor limbaje artificiale folosite pentru dialogul om-maúină sau maúină-maúină ca úi pentru realizarea diferitelor programe (limbajele de programare). Aceste limbaje artificiale sunt caracterizate de originalitatea lor, scopul pentru care au fost create úi dimensiunile lor. Ele sunt în general opera unui autor sau unei echipe. ùi aceste limbi aparĠin antropologiei culturale moderne. Printre aceste limbaje de programare imperative, care au apărut încă din anul 1960, se află unele devenite universal cunoscute ca limbajele ALGOL, FORTRAN, BCPL, Pascal sau COBOL. La polul opus al acestui demers lingvistic se află folosirea limbajului în contextul gândirii magice umane. Elementul esenĠial al acestui demers este faptul că unele expresii verbale, cuvinte, propoziĠii sau fraze sunt considerate a avea puteri supranaturale . Astfel, numele personale ale oamenilor capătă o „putere” deosebită. De aceea, printre altele, cel ce îúi termină iniĠierea ca úi cei ce se călugăresc îúi schimbă numele. Deosebit de active în planul supranaturalului sunt numele Îngerilor, al Zeilor, ZeiĠelor úi mai ales al Demonilor sau altor forĠe benefice, malefice sau ambivalente din lumea astrală. De asemenea, se útie caracterul suprasacru úi secret atribuit de esoterismul iudaic numelui ascuns al lui Dumnezeu. În decursul timpului úi în diferitele culturi s-au folosit cuvinte speciale ca „abracadabra” sau „AGLA”, care la origine este acronimul unei sintagme ebraice”Atah Gibor Le-olam Adonai” (MăreĠia lui Dumnezeu este veúnică) construit după tehnica notarikon a Kabbalei. Tot atât de interesante sunt sintagmele sacre sau magice (DzijȑıȚĮȖȡȐμμȐIJĮ) ce conĠin în ele puterea de a provoca efecte supranaturale numai prin pronunĠarea lor (de obicei în contextul unui anumit ritual). ùi în cadrul unor religii există formule linguistice sacre cu efecte benefice sau de apărare (apotropaice) împotriva răului. Aceste cuvinte sau sintagme (formule magice sau sacre) îúi produc efectele lor după cum sunt rostite (de la caz la caz) în gând, úoptit, cu voce tare sau cântat. 21 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
În magia practică se cunosc, de exemplu, formulele sacre cuprinse în Cartea MorĠilor úi în Textele piramidelor sau cele ale sarcofagiilor din Egiptul faraonic (Culianu P.) care au puterea de a învinge dificultăĠile întâlnite de suflet după moarte când trebuie să treacă prin capcanele sau vămile văzduhului (Bălăceanu C., Berescu, M., 2009). Tot în magia practică, în cadrul a ceea ce s-a numit Goetia sau Ars Goetica (de la cuvântul grecesc goeteia – ȖȠȘIJİȓĮ = vrăjitorie), se cunosc formulele magice care sunt strigate pentru invocarea forĠelor supranaturale. Această procedurăúi acest termen au fost menĠionaĠi prima dată în secolul al VI-lea î.H.de Pherecyde din Syrios (unul din dascălii lui Pitagora) úi Hellanicus din Lesbos (MĦller K.). El a fost mult utilizat în magia elenistică úi apoi în cursul Renaúterii devenind un ,,instrument” al magiei ceremoniale, aúa cum sublinia în secolul al XVI-lea George Pictorius din Villingen, un aprig adept al arderii pe rug a vrăjitoarelor. Un exemplu tipic de texte rostite cu scop magic sunt descântecele păstrate în tradiĠiile populare. Am menĠionat deja că oamenii comunică între ei nu numai prin limbajele verbale orale sau scrise, dar úi prin limbajul gesturilor. Dacă pentru comunicarea verbală (orală sau scrisă) alfabetele, dicĠionarele úi regulile de gramatică sunt evidente úi minuĠios studiate de lingviúti, nu acelaúi lucru se poate spune despre comunicarea nonverbală (paralingvistică), unde aceste aspecte sunt mai puĠin precise (Oleron P.). Kinezica (Birdwhistell R., 1970) este o disciplină care se ocupă cu interpretarea limbajului corpului identificând úi descifrând semnalele emise de corp prin poziĠia acestuia (pantomimă), gesturi úi expresii ale feĠei (mimică) care toate în ultimă analiză sunt pattern-uri motorii (miúcări elementare sau grupaje de astfel de miúcări). Sunt autori care vorbesc de existenĠa unor kineme (Knapp M., 1972) care ar fi echivalente cu fonemele din limbajul vorbit sau grafemele din cel scris. Pentru antropologie este esenĠial de stabilit dacă acest limbaj este determinat genetic sau cultural (dacă este natural, înnăscut sau convenĠional achiziĠionat prin învăĠare în mediul familial úi social.) Suntem convinúi că ultima variantă este cea corectă. Tot atât de importantă este problema dacă limbajul corpului este universal (menĠinându-se din generaĠie în generaĠie) sau nu (aspecte particulare pentru anumite populaĠii). Descifrarea limbajului corpului este o parte importantă din „citirea rece” folosită de manipulatori, escroci, pseudomagicieni etc., pentru a afla de la victimele lor cât mai multe informaĠii fără ca acestea să-úi dea seama. Tot atât de complexă este úi problema limbajului corporal realizat prin mimică la nivelul feĠei. ùi aici este vorba de un limbaj quasiuniversal, ancestral care, în mod special, exprimă stările afective cu ajutorul unui 22 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice repertoriu de semne úi de reguli de combinare a lor. ùi în acest caz, problema rolului determinării genetice sau culturale (mai ales prin imitaĠie) („nature” sau „nurture”) este încă nerezolvată. Unele studii asupra orbilor din naútere par a indica o determinare genetică (Dumas G.). Limbajele corpului úi cele mimice sunt studiate în special de actori. ùi mai imprecisă este comunicarea realizată prin modulaĠiile nonlingvistice ale limbajului articulat (expresia sa intonativă) sau prin unele aspecte ale grafismului scrisului manual (analizate de grafologie). Se útie, de exemplu, căúi un copil care ascultă la telefon un mesaj oral poate deduce că este rostit de un bărbat sau de o femeie, poate preciza dacă este vorba de un copil, un tânăr sau un bătrân, dacă cel ce vorbeúte este bine sau rău dispus, dacă îi este frică sau dacă este mânios ú.a.m.d. Limbajele corpului úi limbajul vorbit sunt formele cele mai vechi úi mai generale ale comunicării interumane. InteligenĠa úi spiritul creator al omului a inventat în epoca bronzului scrisul, unul din cele mai formidabile sisteme de comunicare. Acesta a căpătat o performanĠă extraordinară după descoperirea în secolul al XV-lea al tiparului. În secolul al XX-lea a apărut drept o nouă formă de comunicare, comunicarea virtuală care a dus la crearea internetului, cel mai vast úi mai complex sistem de relaĠii informaĠionale, a cărui importanĠă antropologică încă nu poate fi evaluată. Este una din creaĠiile umane care a úi început să influenĠeze calitatea vieĠii populaĠiilor de pe aproape tot globul. Nu putem trece cu vederea unele scrieri speciale cum ar fi alfabetul inventat de Morse8 pentru telegraf úi alfabetul tactil al lui Braille9 pentru orbi. Tot atât de interesant úi util a fost úi alfabetul pentru surzi bazat pe poziĠia degetelor mâinilor (dactilologic) care a fost inventat în secolul al XVIII-lea de Charles-Michel de L'Epee (Jakobson R., 1971-1985). Comunicarea (verbalăúi nonverbală) este influenĠată de distanĠa dintre cei ce comunică. În acest sens, marele antropolog Ed. Hall (Hall E., 1966) creatorul proxemicei a stabilit 4 niveluri de distanĠe interpersonale: 1.DistanĠa intimă ( până la 46 cm.) 2.DistanĠa personală (46 -120 cm,) 3.DistanĠa socială (1,2 -3,7 m.) 4.DistanĠa publică (3,7-7,6 m úi chiar mai mult) DistanĠele respective variază, după Hall, de la cultură la cultură ceea ce este important pentru cei ce se ocupă de antropologia multiculturală. După cum se vede, comunicarea interumană este un subiect pasionant, extrem de complicat, cu multe necunoscute care interesează pe toĠi oamenii de cultură dar úi pe specialiútii din domeniul linguisticei, psihologiei, útiinĠelor sociale, filosofiei, útiinĠelor creierului, antropologiei úi bine înĠeles al útiinĠelor comunicării. 23 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
NOTE 1Tukey a lucrat sub conducerea lui J. V. Neumann. El a inventat denumirile de bit (1943) úi de software (1958). 2Marie Pierre, Revision de l question de l'aphasie. Se útie că P. Marie eliminase centrul lui Broca (piciorul frontalei III stg)d in patrulaterul său ceea ce a creat una din cele dramatice controverse din istoria neurologiei. Este meritul lui Dejerine de a fi apărat descoperirea lui Broca. Semaine Medicale p. 24-247,493-500.565-575, 1906. 3http://ghr.nlm.nih.gov/gene/FOXP2 4http://www.nlmfoundation.org/about_autism/study_guides/sg9.htm 5Francks C, Maegawa S, Laurén J, et alii. (December 2007). „LRRTM1 on chromosome 2p12 is a maternally suppressed gene that is associated paternally with handedness and schizophrenia”. Mol. Psychiatry 12 (12): 1129–39, 1057. 6O limbă de tip pidgin este o limbă extrem de simplă cu structuri gramaticale foarte rudimentare care apare în general între oameni ce vorbesc limbi diferite úi vor să comunice între ei. 7O limbă de tip creol este o limbă ce derivă dintr-o limbă de tip pidgin când aceasta devine limba maternă a unei noi generaĠii Ea este mai evoluatăúi are o gramatică ceva mai complexă. 8Samuel Morse a inventat un alfabet format din linii úi puncte pentru a fi folosit de telegraful electric pe care l-a inventat împreună cu A. Vail care s-a generalizat în 1844. 9Louis Braille care era orb a pus la punct alfabetul lui în 1829 schimbând radical viaĠa nevăzătorilor. Alfabetul lui provine din codul inventat de Ch. Barbier de la Serre la ordinul lui Napoleon pentru a putea fi cetit de trupe in timpul nopĠii fără să aibă nevoie de lumină.
BIBLIOGRAFIE
Bălăceanu Stolnici, Constantin, Berescu, M., Gândirea magică , Bucureúti, Editura Nemira, 2009. Buffon, Georges-Louis Leclerc de, Discursul de recepĠie la Academia Franceză, 25 august 1753. Birdwhistell, R., Kinesicsand Context, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1970. Chomski, Noam, Théories du langage - Théories de l'apprentissage : le débatentre Jean Piaget et Noam Chomsky, Seuil, 1975. Chomski, Noam, Le Langage et la pensée, Petite bibliothèque Payot, 2001. Chomsky, Noam, The Architecture of Language, Oxford University Press http://en.wikipedia.org/wiki/ Cohen, Jon The Genetics of Language, MIT Tehnology Revue, 2007. http://www.technologyreview.com/featuredstory/409215/the- genetics-of-language/ (Cohen J., 2007). Culianu, Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie si mituri, http://www.devoir-de-philosophie.com/dissertation-expression- automatique -mimique-volontair...(Culianu P.) Dolgopolsky, Aharon Nostratic Dictionary Cambridge, 2008. Dumas, G., Expression automatique et mimique volontaire: le rôle de l'imitationhttp://www.devoir-de-philosophie.com/dissertation- expression-automatique-mimique-volontair...
24 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice
Eccles, John C., Evolution du cerveau et creation de la conscience, Flammarion, Paris, 1994. Flechsig, P., Anatomie des menschlichen Gehirns und Rückenmark saufmyelo genetischer Grundlage, Thinne Lepzig, 1920. Fludd, R., Utriusque cosmi maioris scilicet et minoris […] historia, tomus II (1619), tractatus I, sectio I, liber X, De triplici animae in corpore visione (Fludd R., 1619). Gallagher and Frith, Functional imaging of 'theory of mind', Trends in Cognitive Sciences Vol. 7, No. 2, 2003. Gibbons, Ann, The fisrt Human, Doubledai, Londra, 2006. Hall, Edward T., The Hidden Dimension, Anchor Books, 1966. Hartley, R.V.L., Transmission of Information, Bell Systems Technical Journal, vol. 7, July 1928. Heaton, P., Wallace, Gl., Annotation: the savant syndrome, J Child Psychol Psychiatry45 (5): 899–911, July 2004. Jakobson, Roman, Selected Writings (ed. Stephen Rudy). The Hague, Paris, Mouton, in six volumes, 1971-1985. Jakobson, Roman, Selected Writings (edition Stephen Rudy), The Hague, Paris, Mouton, in six volumes. Knapp, M., Nonverbal Communication in Human Interaction, Reinhartand Winston Inc., New York, 1972. Marcus, Kracht, Introduction to Probability Theory and Statistics to Linguistica.http://www.linguistics.ucla.edu/people/kracht/courses/m athling2/statistics.pdf. Oleron, P., Expression automatique et mimique volontaire: le rôle de l'imitation.http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/p sy_00035033_1952_num_52_1_8604. Pedersen, H., ,,TürkischeLautgesetze” in Zeitschrift der Deutschen Morgenländischen Gesellschaft, 57, 1903. Premack, D. G., & Woodruff, G., Doesthechimpanzeehave a theory of mind? Behavioraland Brain Sciences, 1, 1978. Rizzolatti, Giacomo, Fogassi, Leonardo, Gallese, Vittorio, Mirrors in the Mind, Scientific American Vol 295, Nr. 5, 2006. Saussure, Ferdinand de, Cours de linguistique générale, ed. C. Bally and A. Sechehaye, 1916. Saussure, Ferdinand de, Écrits de linguistique générale (edition prepared by Simon Bouquet and Rudolf Engler), Paris, Gallimard, 2002. Shannon, Claude, A Mathematical Theory of Communication, Bell System Technical Journal, Vol. 27, p. 379–423, 623–656, 1948. Tobias, P. V., The Brain in Hominid Evolution, New York and London, Columbia University Press, 1971. 25 Constantin BĂLĂCEANU STOLNICI
Treffert, D.A., The savant syndrome: an extraordinary condition. A synopsis: past, present, future, Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci364 (1522): 1351–7, 2009. Turing, A., On Computable Numbers, With an Application to the Entscheidungsproblem, Proceedings of the London Mathematical Society, Series 2, Volume 42, 1936. Vargha-Khadem F, Gadian DG, Copp A, Mishkin M „FOXP2 and the neuroanatomy of speech and laFrancks C, Maegawa S, Laurén J, et al. (December 2007). „LRRTM1 on chromosome 2p12 is a maternally suppressed gene that is associated paternally with handedness and schizophrenia”. Mol. Psychiatry 12 (12): 1129–39, 1057. Nature Reviews Neuroscience 6 (2).
ABSTRACT Interhuman communication is done by an exchange of verbal and non-verbal information that uses a structure of the type proposed by the information theory. The information transmitted has five levels (pragmatic, paradigmatic, semantic, statistical, and energetic/material). The most sensitive problem is the relation between the paradigmatic level (of the significances, of meaning) and the syntagmatic one (of the linguistic support). Communication is enabled by a neurobiological device situated in the dominant hemisphere. This device philogenetically developed in Homo habilis 2.3 million years ago and is genetically determined especially by the gene FOXP2. It ensures the ability to communicate. Communication itself is a cultural product that must be learned. The discovery of the aptitude to communicate by the first men, their motivations to speak and the way the primordial language was built are still hypothetical. A distinction should be made between external and internal language. In the history of culture, a magic dimension of language is sometimes rendered evident.
KEY-WORDS: communication, information, language, meaning, symbol.
RÉSUMÉ La communication interhumaine consiste en un échange d'informations verbales et non-verbales qui utilise un mécanisme du type proposé par la théorie de l'information Les informations transmises ont cinq plans (pragmatique, paradigmatique, sémantique, statistique et énergético-matériel). Le problème le plus sensible est la relation entre le plan paradigmatique (des significations) et celui syntagmatique (du support linguistique signifiant). La communication interhumaine est réalisée par un dispositif neurobiologique situé dans l'hémisphère dominante apparue phylogénétiquement il y a 2,3 millions d'ans chez l'Homo habilis et déterminée génétiquement surtout par le gène FOXP2. Ce dispositif ne fait que déterminer l'aptitude à communiquer. La communication, en revanche, est un produit culturel qui s'apprend. La découverte par les premiers hommes de leur aptitude à communiquer, leurs motivations pour parler et la façon dont ils ont construit la langue primordiale ne sont encore expliquées que par des hypothèses. On doit faire une distinction entre les langages intérieur et extérieur. L'histoire de la culture met en évidence dans certains cas une dimension magique du langage.
26 Comunicarea interumană. ConsideraĠii antropologice
MOTS-CLÉS: communication, information, langage, grammaire, signification, symbole.
REZUMAT Comunicarea interumană se face printr-un schimb de informaĠii verbale úi nonverbale care foloseúte un mecanism de tipul celui propus de teoria informaĠiei. InformaĠiile transmise au cinci planuri (pragmatic, paradigmatic, semantic, statistic úi energetico material). Cea mai sensibilă problemă este relaĠia dintre planul paradigmatic (al semnificaĠiilor) úi cel sintagmatic (al suportului linguistic). Comunicarea este mijlocită de un dispozitiv neurobiologic situat în emisfera dominantă apărut filogenetic la Homo habilis acum 2,3 milioane de ani úi determinat genetic în special de gena FOXP2. Acest dispozitiv conferă aptitudinea de a comunica Comunicarea este un produs cultural care se învaĠă. Descoperirea de către primii oameni a aptitudinilor de a comunica, motivaĠiile lor úi modul cum s-a construit limba primordială sunt încă ipotetice. Trebuie făcută distincĠia dintre limbajul exterior úi cel interior În istoria culturii se evidenĠiază uneori úi o dimensiune magică a limbajului
CUVINTE-CHEIE: Comunicare, informaĠie, limbaj, gramatică, semnificaĠie, simbol.
27 DE LA COMMUNICATION HUMAINE À LA COMMUNION DES SAINTS MARTYRS BRANCOVAN
Acad. IPS IRINEU POPA Mitropolitul Olteniei
I. LA COMMUNION DANS LA SAINTE TRINITÉ, PRINCIPE DE L’UNITÉ DANS L’AMOUR L’unité de la nature divine éternellement hypostasiée, éternellement exprimée dans la Personne, s’exprime particulièrement dans la communion des Personnes divines. L’unité ne peut être objectivée. Elle apparaît manifestement au sein de la communion ; elle est intérieure, elle appartient à la source paternelle. Pour Saint Basile la question de l’unité est toujours moins importante que la question de l’union, de la communion. Et c’est toujours à cause de cette vision antinomique des choses. L’antinomie est incompatible avec l’unité. Alors que l’union est le fruit de la tension antinomique des libertés personnelles. C’est en ce sens que l’union, que ce soit l’union des Personnes divines entre elles, que ce soit l’union de Dieu et de l’homme, est présentée comme « nuptiale » – communion et appartenance mutuelle dans la différence et la liberté. Le Père a et est toute la nature divine. Il en est le principe, comme il est le principe de la Sainte Trinité. Mais son être n’est pas solitaire. Le Père a sa propre nature non pas pour lui-même, mais pour le Fils à qui il donne naissance éternellement et pour le Saint Esprit. L’amour du Père c’est de désirer l’existence d’un autre que lui-même, « sans éparpiller pour autant le mystère de Dieu en plusieurs morceaux ». Il s’efface en donnant l’existence à un autre que lui-même «parce qu’en Dieu le Père et un Dieu le Monogène, on ne contemple pour ainsi dire qu’une seule forme se réfléchissant comme en un miroir dans la déité qui ne connaît pas de différence ». Le Père donne tout ce qu’il a et tout ce qu’il est non pas en se divisant, non pas en donnant une partie de lui-même, mais en se donnant totalement, sans restriction. Non seulement, il accepte, mais il désire de toute éternité que soit hypostasiée sa nature créatrice et vivifiante dans le Verbe est dans l’Esprit. Ne gardant rien pour soi, le Père se vide de lui-même, afin de se posséder, non pas en soi, mais hors de soi. Le Père se réalise dans l’amour extatique, en se dépossédant de soi-même pour se retrouver dans la Fils, Verbe hypostatique que prononce le Père. « Le fils est en effet, dans le Père et le Père dans le De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan
Fils, puisque tel est celui-ci, tel est celui-là, et celui-là, celui-ci, et qu’en cela ils ne font qu’un»[1]. « En conséquence, dit Saint Basile, selon la propriété des Personnes ils sont un et un ; mais selon leur nature commune, les deux ne sont qu’un ». Le Père donne tout ce qu’il a et tout ce qu’il est au Fils et à l’Esprit, de sorte qu’ils aient sa nature comme la leur propre. Saint Basile se sert d’une image prise de la vie quotidienne pour expliquer cet enseignement : « Comment donc, s’ils sont un et un, n’y a-t-il pas deux Dieux ? Parce que l’image du roi on l’appelle roi aussi et qu’on ne dit pas deux rois : le pouvoir royal ne se dédouble pas, la gloire ne se divise pas. De même qu’il n’y a qu’une seule autorité sur nous et que le pouvoir en est unique, de même la gloire que nous lui rendons est-elle unique et non multiple, parce que l’honneur rendu à l’image passe au prototype»[2]. Ce que l’image est là par imitation, le Fils l’est ici par nature divine. Et de même qu’en art, la ressemblance se prend sur la forme, ainsi pour la nature divine, qui est simple, c’est dans la communion de la déité qui réside le principe d’unité»[3]. Le mot țoȚvȦvȓĮ utilisé par Saint Basile dans ce texte indique la communauté de la nature divine. Il pourrait avoir ici le sens de « communication », en raison des précisions ultérieures données par Saint Basile sur « la bonté naturelle, la sainteté de nature et la dignité royale que s’écoulent du Père par le Monogène, jusqu’à l’Esprit»[4]. Le Père a donné la vie qu’il a ; et il l’a donnée essentiellement à Celui qui est. «Comme le Père a la vie en lui-même ainsi a-t-il été donné au Fils d’avoir la vie en lui-même (Jn V, 26) ». Car le Verbe et l’Esprit, ayant tout reçu éternellement du Père, ont le pouvoir de le révéler à leur tour. « Personne ne connait le Père, si ce n’est le Fils, et celui a qui le Fils veut bien le révéler. » De même, le Paraclet est uni par nature au Père et au Fils et il dispose de la Révélation plénière : « L’Esprit Saint vous enseignera toutes choses », « Il vous mènera vers la plénitude de la vérité », dit de lui le Verbe incarné. A cause de la communauté de la nature, Saint Basile nomme Paraclet aussi bien l’Esprit que le Fils. «Comme Paraclet, il porte en lui l’empreinte de la bonté du Paraclet qui l’a envoyé et dans sa propre dignité il manifeste la majesté de celui dont il est sorti (le Père) ». Ensuite continue- t-il, « comme le Fils est glorifié par le Père, qui déclare « Je l’ai glorifié et je le glorifierai à nouveau » (Jn 12, 28), ainsi l’Esprit est-il glorifié par sa communauté avec le Père et le Fils et par ce témoignage du Monogène : « Tout péché et blasphème vous sera pardonné, vous les hommes, mais le blasphème contre l’Esprit ne sera pas pardonné, à vous les hommes, mais le blasphème contre l’Esprit ne sera pas pardonné» (Mt 12, 31)[5]. Comme nous voyons c’est seulement dans ce cas que l’on peut
29 Acad. IPS IRINEU POPA parler de l’Esprit du Christ, «parce qu’il lui est intimement uni par nature»[6]. Le Père se manifeste et parle en donnant naissance au Fils et il est tout entier dans sa manifestation. C’est pourquoi le Fils pourra dire : « Qui voit le Fils, voit le Père ». Et, le Père ayant tout remis au Fils, nous ne pouvons aller au Père sans passer par le Fils. « Le chemin de la connaissance de Dieu va donc, dit Saint Basile, de l’Esprit, qui est un, par le Fils qui est un, jusqu’au Père, qui est un…. Ainsi confesse-t-on les hypostases sans battre en brèche la pieuse doctrine de la Monarchie»[7]. Le fait qu’il faille passer par le Fils pour aller au Père n’implique pas un espace entre les personnes, car le Père et le Fils et le Saint Esprit ne sont séparés. Saint Basile dit que, chez les hommes, la nature est dispersée (įȚĮıțİįĮıμȑvȘ), et nous voyons cette nature dispersée dans les hypostases[8]. Mais dans les Personnes de la Sainte Trinite, il y a une communauté continue et indivisible[9] ; ou bien, la pensée ne peut concevoir entre le Père et le Fils et le Saint Esprit aucun intervalle ou bien elle s’avancerait dans le vide. En effet, il n’y a rien qui s’insère au milieu d’eux, ni aucune chose subsistante, à côté de la nature divine, qui puisse la partager intimement par l’interposition d’un élément étranger, ni le vide de quelque intervalle sans consistance, qui produise une absence dans l’harmonie intime de la substance divine, en brisant sa continuité par l’intercalation du vide. Lorsque nous pensons le Père comme incirconscrit en incréée, en même temps nous pensons comme tels le Fils et l’Esprit Saint, parce que l’infinité, la gloire et la sagesse du Père ne sont pas séparées du Fils et du Saint Esprit, «mais l’on saisit à la fois en eux une communauté et une distinction inexprimables sans que la différence des hypostases rompe la continuité de la nature, sans que la communauté selon la substance élimine la particularité des marques distinctives[10]. Saint Athanase dit, lui aussi : « Si nous disons que le Fils est, vit et existe en soi (țĮȓȑĮȣĖ) comme le Père, nous ne le séparons par du Père en imaginant certains espaces et distances qui les sépareraient, car nous croyons qu’ils sont unis d’une manière directe et sans aucun intervalle, et inséparables. Le Père tout entier porte en son sein le Fils tout entier, et le Fils tout entier vit conjointement avec le Père et se repose éternellement dans son sein paternel[11]. « La communauté (țoȚvȦvȦĮ) du Fils avec Dieu le Père s’est donc révélée éternelle, puisque notre pensée avance du Fils vers le Père sans traverser aucun vide, mais joint le Fils au Père sans intervalle », dit Saint Basile[12]. Saint Basile affirme avec force la pleine communion de l’Esprit avec le Père et le Fils. Cette communion est différente de celle que l’Esprit octroie à la créature. Le mot est le même, car la créature est appelée elle 30 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan aussi à la communion dans l’Esprit Saint. Mais à la différence de celle-ci, communion de l’Esprit lui-même au Père et au Fils n’est pas partielle, mais totale, plénière, relevant de la nature même de l’Esprit[13]. Les noms qui se rapportent au Père et au Fils sont communs à l’Esprit en raison de son intimité de nature avec le Père et le Fils[14]. Ainsi, la supériorité de nature du Saint Esprit est manifestée du fait qu’il porte les mêmes noms que le Père et le Fils et qu’il soit en communion d’actes avec eux. «Il est avant les siècles avec le Père et le fils ». Pour mieux éclairer ce problème Saint Basile utilise la préposition « avec ». Si pour les êtres créés, on dit que l’Esprit est « en » eux, diversement et de bien des manières, quant à sa relation au Père et au fils, plutôt que de dire que l’Esprit est en eux, il est plus conforme à la piété de dire que l’Esprit est « avec » eux. «Car exister avec, dit Saint Basile, se dit en propres termes et en toute vérité des êtres qui co-existent de façon inséparable les uns avec les autres»[15]. Ainsi, là oĤ il y a au sens propre une communion réelle et inséparable, le terme « avec » l’exprime mieux, puisqu’il suggère l’idée d’une indissociable communauté. Mais là oĤ la grâce de l’Esprit est susceptible de venir et de partir, on dit en toute vérité et propriété de termes, qu’il existe « dans»[16]. C’est ainsi que Saint Basile justifie l’adoption de la nouvelle formule « Gloire au Père avec les Fils, avec le Saint Esprit ». Les deux formules sont légitimes, rappelle-t-il constamment, mais l’une « dans » fait voir ce qui est en nous, l’autre « avec » révèle la communauté et la dignité avec Dieu. « Aussi bien usons-nous des deux termes et nous rendons gloire à Dieu et dans l’Esprit, et avec L’Esprit ». Saint Basile dit encore que cette prépositions « avec » exprime la dignité de l’Esprit, c’est-a-dire qu’elle signifie son égalité en gloire avec le Père et le Fils, mais aussi son rôle particulier de faire en sorte que chaque Personne soit en relation avec l’autre non pas seul mais ensemble avec l’autre. Il semble que ces deux significations se trouvent aussi dans l’expression conjointement avec par la quelle l’Esprit est lié au Père et au Fils dans le Symbole de Nicée- Constantinople. Comme nous avons pu le constater, Saint Basile ne cesse pas de dire que tout ce que possède le Père, appartient aussi au Fils, sauf l’absence de la naissance. Tout ce qui est la propriété du fils est aussi celle de l’Esprit, à part le fait que la première a été engendrée. Tout cela ne fait pas qu’ils diffèrent de substance, mais qu’ils sont distincts dans la même substance[17]. Pourtant, le fait que l’on parle des hypostases divines comme des sujets ne signifie pas que l’on réduise la nature divine à une réalité non subjective. La personne ne donne pas le caractère de sujet comme quelque chose de nouveau dans la nature divine. Car la personne n’est que le mode de subsistance réelle de la nature. Mais cela ne signifie pas non plus qu’il y ait une nature impersonnelle qui ses donnerait le caractère de sujet[18]. La 31 Acad. IPS IRINEU POPA nature n’existe réellement que dans l’hypostase, comme dira plus tard Saint Maxime[19], et si elle est spirituelle, dans les sujets conscients. On peut avancer ce raisonnement : la nature subsistant seulement dans le sujet (la personne), implique toujours une relation consciente entre les sujets, donc son en hypostasiation en plusieurs sujets se fait dans une compénétration et transparence réciproque, parfaite ; ce que Saint Jean Damascène a appelé périchorèse. Car une personne (sujet) ne peut pas avoir la joie d’exister sans la communion avec d’autres personnes (sujets). Dans l’unité parfaite de la Trinité, dans la conscience de chaque personne doivent être parfaitement comprises et transparentes les consciences des deux autres personnes, et pour cela, leurs sujets mêmes (en tant que supports de la conscience)[20]. Le, Père dont la nature existe originellement en lui, court communiquer sa propre substance à son fils, le fils court à son Père comme l’image à l’original. La nature divine est, par suite de la génération, ou par suite de la procession en ce qui concerne le Saint Esprit, subsistante, sans altération, sans partage et donc tout entière et numériquement une et identique, dans le Fils el le Saint Esprit. Grâce à cet enseignement Saint Basile établit définitivement le sens de l’oμooȣıȚoȢ, qui représente à la fois la consubstantialité des personnes et leur communion dans la Sainte Trinité. La communion se révèle aussi dans les propretés personnelles, non seulement dans la nature ou l’essence. Saint Basile dit : « Car les propriétés des caractéristiques et des formes considérées dans la substance, font une distinction dans ce qui est commun grâce aux caractéristiques qui les particularisent. Mais elles ne brisent pas la connaturalité de la substance…. Ainsi, quand nous entendons parler d’une lumière inengendrée, nous pensons au Père, et d’une lumière engendrée, nous concevons la nation du Fils. En tant que lumière et lumière il n’y a aucune contrariété entre eux, mais en tant qu’engendré en inengendré on les considère sous l’aspect de leur antithèse. Telle est, en effet la nature des propriétés, de montrer l’altérite dans l’identité de la substance. Elles-mêmes, les propriétés, se distinguent souvent les unes des autres en s’opposant et elles s’écartent jusqu’à former des contraires, mais elles ne déchirent pas l’unité de la substance[21]. L’opposition entre les personnes, dont Saint Basile parle ici, est l’apport spécifique de chacune dans la communion, ou le mode par lequel une personne communique avec l’autre dans l’acte de sa provenance, donnant et recevant et, par cela, se soutenant en ce qu’elles sont. Le fils et le Saint Esprit ont comme source commune, le Père et dans le Père chacun se réjouit avec l’autre du Père, non seulement de l’acte personnel par lequel chacun tire son origine, mai aussi de l’acte par lequel l’autre, par le fait que les deux tiennent leur origine d’une seule et même source. Dans ce contexte, on peut parler du repos de l’Esprit sur le Fils[22]. Chacun des deux qui 32 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan proviennent se réjouit avec le Père par le fait de provenir de Lui, et aussi avec l’autre pour cette même provenance. La communion des Trois Personnes se manifeste aussi dans le fait qu’elles s’affirment réciproquement comme personnes distinctes. « Car le Père n’aurait pas besoin du Fils puisqu’il crée de son vouloir ; mais c’est par le Fils qu’il veut. A son tour, le Fils n’avait pas besoin d’aide puisqu’il agit à la ressemblance du Père ; mais le Fils aussi veut parfaire par l’Esprit »[23]. En Dieu chaque personne est et comprend le tout, mais la communion ou l’amour parfait consiste dans le fait que chacune, qui est tout, comprend les autres qui sont eux aussi tout. Les Personnes ou bien les « je », si on recourt au langage philosophique, ne se rencontrent pas de l’extérieur comme les sujets humains dans leur communion. Elles sont de toute éternité parfaitement intérieures l’une à l’autre, mais non pas identiques. « Le Saint Esprit est en tout inséparable de Père et du Fils et il n’existe entre eux aucun intervalle »[24]. Ou encore « mais en vérité nul n’est assez fou pour dire postérieur celui qui a fait les siècles, car aucun intervalle ne vient rompre la continuité naturelle du Fils au Père[25] ; et ensuite conclut Saint Basile « Il est donc conforme à la piété de penser le Fils en même temps que le Père»[26]. Dans la Sainte Trinité, il n’est pas possible qu’une personne s’affirme devant une autre personne. Chaque personne ne se révèle pas de soi-même mais deux ensembles révèlent la troisième. C’est pourquoi en chaque hypostase peuvent se voir les deux autres. Saint Basile dit « parfois le Père révélé le Fils, Parfois le Fils révèle le Père. Donc toute la divinité se révèle tantôt dans le Père, tantôt dans le Fils et dans le Saint Esprit»[27]. Comme nous pouvons le constater, dans la communion de la Sainte Trinité, il n’y a aucune place pour la doctrine du Filioque. Chaque Personne est un sujet, jamais un objet. Nous ne pouvons même pas parler dans l’acte de provenance du Fils ou du Saint Esprit d’une passivité. Le Père engendrant éternellement le Fils, n’en fait pas pour cela son objet. C’est pourquoi, la doctrine chrétienne emploie aussi l’expression « Le Fils nait du Père », et pas seulement « Le Père engendre le Fils », et le Saint Esprit procède du Père comme aussi le Père spire le Saint Esprit[28]. La communion des Personnes telle qu’elle est donc, nous rend impensable le Filioque. Le Saint Esprit est dans un mouvement eternel de procession du Père, comme l’est aussi le Fils dans un mouvement eternel de génération du Père, bien que le Père ne soit pas non plus passif. (Fragmentul face parte din volumul Mgr. Irineu Popa, Métropolit d’Olténie (2011, pp.103-109). „La Personne et la Communion de Personnes dans la théologie de Saint Basile le Grand”, Bucarest: Les Editions BASILICA du Patriarcat Roumain.) 33 Acad. IPS IRINEU POPA
II. L’ESPRIT DE LA COMMUNION DES PERSONNES Il n’y a aucune différence entre le Saint Esprit et le Père et le Fils. Le fait que le Saint Esprit soit nommé le troisième dans la formule de foi n’implique pas qu’il soit de troisième rang dans la Sainte Trinité : « C’est pourquoi il est nécessaire de concevoir la première identité partout jointe, ou plutôt intimement unie à la différence, et de dire que la deuxième et la troisième sont la même. En effet ce que le Père est en premier lieu, le Fils l’est en second lieu et l’Esprit en troisième lieu. De nouveau, ce que l’Esprit est en premier lieu, le Fils l’est en second lieu, en tant que Seigneur aussi est l’Esprit et la Père en troisième lieu, en tant que Dieu est Esprit. Et dans la mesure oĤ l’on peut traduire l’inexprimable avec violence, le Père est paternellement Fils, et le Fils filialement Père. Et de même pour l’Esprit, en tant que la Trinité est un seul Dieu[29]. Cette profession de foi exclut toutes les possibilités de considérer le Saint Esprit comme créature. En effet, dit Saint Basile, il n’y a absolument rien de créé dans la divine et bienheureuse Trinité[30]. Les explications de Saint Basile sont toujours d’accord avec la pensée de la Sainte Ecriture. L’Ecriture nous a présenté la vraie foi, donc nous croyons comme nous sommes baptisés, et nous glorifions comme nous croyons « puisqu’un Baptême nous a été donné par le Sauveur au nom du Père, du Fils et du Saint Esprit, nous présentons une profession de foi conforme à ce Baptême et une glorification conforme à cette foi, en glorifiant le Saint Esprit avec le Père et le Fils, parce que nous sommes persuadés qu’il n’est pas étranger à la divine nature »[31]. Tous ce qui est étranger à cette nature ne saurait participer aux mêmes honneurs. Les créatures sont distinctes de la divinité. Elles sont des esclaves, leur personnalité est en devenir par participation. Sans une vie donnée, sans un enseignement et ensuite sans une sanctification elles ne peuvent devenir des personnes véritables. Le Saint Esprit est au-dessus de tout cela. Il n’est pas esclave parce qu’il libère des esclaves, il donne la vie à tout le monde entant le vivificateur, il enseigne les hommes, entant l’Esprit de la Sagesse. Toutes les puissances célestes, les anges, les archanges, toutes les puissances qui sont au-dessus de ce monde reçoivent par l’Esprit leur sanctification. L’Esprit, Lui, à une sainteté naturelle qu’il n’a pas reçue, par grâce, mais qui fait partie de sa substance, aussi, ajoute Saint Basile, l’appellation de saint lui a-t-elle été spécialement décernée. Donc conclut Saint Basile, « ce qui est Saint par nature, comme le Père est Saint par nature et le Fils est Saint par nature, nous n’acceptons pas nous-mêmes de le séparer et de la retrancher de la divine et bienheureuse Trinité, et nous n’approuvons pas ceux qui sans scrupule le comptent comme créature »[32]. « L’Esprit de la 34 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan vérité qui procède du Père est une personne incorporelle purement immatérielle et simple. Sa nature n’est pas limitée, sujette à changement et variations, pareille à celle de la créature. Mais au contraire, il est une substance intelligente infinie en puissance, d’une grandeur sans limite. Personne d’entre les hommes ne peut mesurer la substance ni en temps, ni en siècles. Inaccessible par nature on peut le comprendre par sa bonté, remplissant tout de sa puissance, il ne se communique, mais en distribuant son opération en proportion de la foi. Simple par l’essence, varié dans ses miracles ; tout entier présent à chacun et tout entier partout sans atteinte à son impassibilité il est partagé ; en gardant son intégrité il se donne en partage : à l’image d’un rayon solaire dont la grâce, présente à celui qui en jouit comme s’il était seul à en jouir, brille sur terre et sur mer et s’est mêlée a l’air. Ainsi l’Esprit présent à chacun des sujets capables de la recevoir, comme s’il était seul, émet suffisamment pour tous la grâce en plénitude, en jouissent ceux qui participent, autant qu’il est possible à leur nature, mais non point autant qu’il peut lui se donner en participation »[33]. La personne du Saint Esprit est bien décrite dans ce texte. Le langage paradoxal de Saint Basile montre le Saint Esprit comme une personne dont les propres actions, libres, le rendent présent à chacun et tout entier partout, « présent à celui que en jouit comme s’il était seul à en jouir ». L’Esprit Saint est présent dans le Père et dans le Fils. « Il est présent à celui qui en jouit comme s’il était seul à en jouir ». C’est-a-dire que son amour est total, sans partage est sans limite. L’Esprit Saint est la communion avec le Père et le Fils. Ce terme de « communion » répond à deux aspects distincts: si l’Esprit est communion plénière à la nature du Père et du Fils, L’Esprit est également en communion en lui-même, communion active, don de la grâce divine à la créature. Comme nous l’avons vu, l’Esprit Saint participe pleinement à la nature divine[34]. Il a en lui-même « l’Image de l’Invisible » et dans sa bienheureuse contemplation de l’Image, dit Saint Basile, tu verras l’indicible beauté de l’Archétype[35]. Etant au dessus de la création, l’Esprit Saint participe à la royauté divine. Ainsi, la supériorité de la nature du Saint Esprit est manifestée du fait qu’il porte les mêmes noms que le Père et le Fils, et qu’il entre en communauté d’opérations avec eux. La communauté du Saint Esprit ne dépassé pas la Sainte Trinité parce que le Saint Esprit ne sort pas au-delà du Fils. Eglise, c’est-a-dire la communion des hommes avec Dieu, est le Corps du Christ et dans ce Corps, les âmes entrent dans « la familiarité de l’Esprit »[36]. Le Saint Esprit, comme dit Saint Basile, est présent en chacun, parce que chacun este une personne à l’image et à la ressemblance de Dieu. La jouissance que chaque 35 Acad. IPS IRINEU POPA personne reçoit est unique parce qu’elle est une personne unique. Le fait qu’il est le seul distributeur implique une communion unique dans le corps entier de l’Eglise[37] ; la communion comprend aussi les puissances célestes qui ne font pas un corps à part de Eglise L’Esprit Saint leur communique leur perfection et leur stabilité : « Supprime donc l’Esprit par la pensée, dit Saint Basile, et les chĞurs des anges ce désagrègent, les hiérarchies des archanges disparaissent »[38]. L’enfer est le seul endroit oĤ la communion du Saint Esprit n’existe pas. Le châtiment, l’enfer, c’est d’être entièrement séparée de L’Esprit de façon définitive». Le Saint Esprit a en commun les mêmes noms que le Père et le Fils. Saint Basile a réfuté les erreurs d’Eunome qui soutenait que l’Esprit Saint est une créature, dans le troisième livre Contre Eunome. Chez les créatures, dit Saint Basile, la sanctification est donnée par participation, tandis que dans le Saint Esprit, la sainteté est sa nature. L’Esprit Saint est la source de la sanctification. Et de même que le père est saint par nature et que le Fils est saint par nature, de même l’Esprit de vérité aussi est saint par nature. C’est pourquoi il a été jugé digne de l’appellation spéciale et particulière de Saint »[39]. D’ailleurs Saint Basile considère la sainteté comme caractéristique personnelle du Saint Esprit bien qu’elle soit commune au Père et au Fils. Toutes les autres personnes de la sainte Trinité sont Saintes mais le saint… Esprit est la plénitude de la sainteté. C’est pourquoi il n’est pas sanctifié, mais sanctifiant…[40] Dans la lettre VIII, 10, Saint Basile dit : « L’Esprit Saint substantiellement saint, est nomme la source de la sanctification (ʌȘȖȒȐȖĮıμȠȞ ʌȡȠıȘȖȩȡİȣIJĮȚ). La puissance sanctificatrice est le caractère hypostatique du Saint esprit : « En Dieu, ce qui convient a l’ousie est commun par exemple, la bonté, la divinité ou tout autre concept semblable. Mais l’hypostase est connue, dans le caractère ou de paternité, ou de la filiation ou de puissance sanctificatrice »[41]. Il n’y a pas de sanctification sans l’Esprit Saint dit Saint Basile dans son traite sur le saint Esprit (28, 38). L’Esprit est substance vivante, substance propre de la sanctification. Mais ce n’est pas seulement ce nom de Sainteté qui lui est commun avec le Père et le Fils, amis aussi l’appellation elle-même d’Esprit. Car ce Dieu est Esprit et ceux qui l’adorent doivent l’adopter en esprit et en verite ». Et l’Apôtre rapporte l’appellation d’Esprit au seigneur en disant : « Le Seigneur, c’est l’Esprit » (II Co III, 17). Ces textes montrent clairement a tous que la communauté des noms etablit non pas le caractère étranger de sa nature, mais sa parenté avec le Père et le Fils »[42]. Aussi dit-on que Dieu est bon, et il l’est ; l’Esprit Saint aussi est bon. La bonté coexiste avec lui de par sa nature. « Ce serait la chose la plus irrationnelle de dire que celui qui est saint pas nature ne possède pas la 36 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan bonté en vertu de sa nature, mais que celle-ci est produite en lui par addition et lui est ajoutée de l’extérieur »[43]. Il est aussi appelé Notre Seigneur le Paraclet : « Je prierait le Père et il vous donnera un autre Paraclet » (Jn 14, 16). C’est pourquoi l’appellation de paraclet ne contribue pas à démontrer, elle aussi la gloire de Saint Esprit »[44]. L’Esprit Saint participe à l’ouvre commune du Père et du Fils. Saint Basile montre que les oeuvres du Saint Esprit sont communes au Père et au Fils. L’Esprit Saint étant présent à la création du monde : « Par la parole du Seigneur, est-il dit, les cieux ont été établis, et par l’Esprit de sa bouche toute leur puissance » (Ps 32, 6). Donc, de même que Dieu Verbe est l’artisan des cieux, de même aussi l’esprit Saint, assure-t-il aux Puissances célestes la fermeté et la solidité »[45]. « Les Ğuvres faites au commencement, dit Saint Basile, pourraient t’apprendre aussi la communion de l’Esprit avec le Père et le Fils »[46]. La cause principielle de tout ce qui est fait c’est le Père ; la cause démiurgique est le Fils et la cause perfectionnante est le Saint Esprit. « Il s’ensuit que c’est par la volonté du père que les esprits serviteurs subsistent, par l’acte di Fils qu’ils arrivent à l’être, par la présence de l’Esprit qu’ils reçoivent leur perfection »[47]. Ainsi peut-on apprendre qu’en toute action l’Esprit est uni au Père et au Fils et n’en est point divisible. « Lorsque Dieu diversifie les actes et le Seigneur les ministères, le Saint Esprit est la aussi pour distribuer les sons spirituels comme il lui plait, à chacun selon sa dignité, car « il y a diversité de dons spirituels, dit l’Apôtre, mais c’est le même Esprit ; diversités, de ministères mais c’est le même Seigneur ; diversités d’actes, mais c’est le même Dieu qui opère tout en tous »[48]. (I Co 12, 4-5). « Vois-tu comment ici aussi, dit Saint Basile, l’activité du Saint Esprit est mise au même rang que l’activité du Père et du Fils ? »[49]. Cela ne témoigne rien d’autre en sa faveur que d’un pouvoir indépendant et seigneurial. L’Esprit Saint a tout en commun avec Dieu, c’est pour cela qu’il ne lui est en rien, ni extérieur, ni étranger et qu’il peut scruter les profondeurs des jugements de Dieu. « Car l’Esprit Saint est la ou est le Fils et le Père ayant en commun (ıȣȞȠȣıȦμȑȞȦȢ) la même nature et les mêmes qualités : la bonté, la sainteté, la vie »[50]. En somme, Dieu agit librement dans sa création et L’Esprit souffle oĤ il veut, parce qu’il est personnel. Il est esprit de communion, c’est le țȠȦȩȞIJȘȢijȪıİȦȢ, pour reprendre les termes de Saint Basile. Le commun dans la nature des trois personnes est Ș țĮIJĮ ijȪıȚȢ țȠȚȞȦȪȚĮ et IJȠ ĮȤȠɪȘIJȠȣ constitue la communion dans leur nature et l’inséparabilité des trois personnes. Le ĮȜȜȩIJȡȚȠȞ IJȒȢ ijȪıİȦȢ, le « particulier », les caractères individuels de chacune des trois personnes ne le séparent pas, mais constitue appartenance mutuelle profonde (ıȣȞĮijİȓĮ).
37 Acad. IPS IRINEU POPA
Le Saint Esprit établit la pleine communion entre les Personnes divines et Eglise. Son opération n’est pas celle d’un ordinateur ou organisateur, mais d’un régénérateur et d’un Consolateur. La transfusion des énergies divines par les dons du Saint Esprit montre comment il opère son Ğuvre unificatrice entre le Dieu trinitaire et l’homme[51]. Puis son Ğuvre unificatrice se poursuit entre les hommes, en les unissant dans le Corps du Christ et en les recréant comme nouvelle créature. (Fragmentul face parte din volumul Mgr. Irineu Popa, Métropolit d’Olténie (2011, pp.154-159) „La Personne et la Communion de Personnes dans la théologie de Saint Basile le Grand”, Bucarest: Les Editions BASILICA du Patriarcat Roumain.)
III. CONFERINğĂ Înalt Prea SfinĠiĠi părinĠi, domnilor academicieni, părinĠilor Prea cuvioúi úi Prea cucernici, onoraĠi invitaĠi. Cu deosebită bucurie am primit invitaĠia de a participa la acest simpozion dedicat SfinĠilor Martiri Constantin Voievod Brâncoveanu úi fiilor săi. Această festivitate prefaĠează sărbătoarea Sfântului Antim Ivireanul, care de astăzi úi până joi sunt prevăzute mai multe evenimente ce vor culmina cu Sfânta Liturghie din ziua sfântului Antim Ivireanul. BineînĠeles, Sfântul Antim, cum se útie, a fost în relaĠie directă cu cei pe care astăzi îl serbăm, în comunicări útiinĠifice, în sfinte rugăciuni, în profunde úi pioase meditaĠii, pentru jertfa úi sfinĠenia lor. Am meditat mult asupra unui subiect despre care să vorbesc astăzi, având în vedere úi tema stabilită de colectivul de iniĠiativă al acestui simpozion. În sfârúit am ajuns la concluzia că ar trebui să vorbesc despre jertfă, înviere úi parusie, întrucât toate aceste evenimente sunt cuprinse laolaltă, atât în învăĠătura Sfintei Scripturi cât úi în viaĠa acestor SfinĠi. Fireúte, nu putem vorbi de una fără cealaltă, deoarece jertfa fără de o Ġintă supremă, de o ÎnălĠare úi de o prezenĠă vie a Mântuitorului Iisus Hristos, nu este decât un sacrificiu necounoscut úi poate de multe ori neluat în seamă. Aúadar, m-am gândit că ar fi chiar binevenită această formulare, jertfăúi sacrificiu uman, ca prin această sintagmă să avem posibilitatea să vedem mai multe exemple pe care să le urmăm. Ce este jertfa creútinăúi ce este sacrificiul uman. Jertfa creútină, aúa cum ne-o prezintă Mântuitorul Iisus Hristos úi cum El însuúi s-a jertfit pentru mântuirea noastră, are un ideal úi o dimensiune veúnică. De asemenea, ea conĠine în ea însăúi o transfigurare, o prefacere permanentă a fiinĠei umane, o schimbare ontologică sau mai bine zis o redresare a fiinĠei umane, povârnită spre prăpastia nefiinĠei, în care avea să ajungă fără Mântuitorul Iisus Hristos.
38 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan
Deci, lumea, după căderea lui Adam, îúi continua cursul ei nefiresc, ireversibil úi într-o direcĠie cu totul catastrofalăúi dramatică. Ei bine, tocmai în momentul când Dumnezeu rânduieúte momentul plinirii vremurilor, adică exact în momentul în care El a hotărât úi a rânduit ca lumea să fie salvată, în ultima clipă a unei vieĠi, a dăruit prin Fiul Său acesteia o existenĠă bună. Astfel, existenĠa bună sau existenĠa pozitivă pe care Dumnezeu o realizează úi o dăruieúte lumii, face ca aceasta să se ridice din starea ei de confuzie úi de decădere. Dar, această existebĠă este tocmai existenĠa întru jertfă, existenĠa reală, care se doreúte să despovăreze fiinĠa umană de zgura sau de balastul ei. Prin urmare, ca să ajungă într-adevăr fericit, a avut nevoie să parcurgă drumul spre existenĠa întru fericire, aceea fericire pe care Dumnezeu a dăruit-o úi a sădit-o în firea noastră începând cu omul cel dintâi. Din nefericire însă această direcĠie, ne fiind continuată în bine, a ajus existenĠă spre moarte úi decompunre. Dar Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, a făcut să fie iarăúi refăcută fericirea în omul cel de-al doilea, în Hristos Mântuitorul, Adam cel nou. Aúa că, Adam cel vechi, devenind neputincios prin păcat, n-avea cum să-úi însuúească jertfa ca element esenĠial în fericirea lui. El n-a putut să oprească tendinĠele biologice care înclinau spre un negativism sau o lipsă de ceva. Este de la sine înĠeles că alegerea lui merge spre un gol existenĠial, spre o lipsă în existenĠa sa. Ei bine, Adam cel nou, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este Acela care prin jertfa sa, s-a leapădat de sine úi prin aceasta ne-a cuprins definitiv în chenoza úi smerenia sa, dându- ne definitiv fericirea în viaĠa veúnică. Deci, El, când s-a golit pe Sine, atunci ne-a îmbracat în Sine úi ne-a cuprins în jertfa crucii Sale, care nu este altceva decât o jertfa iubirii Sale. Evident, însă această cuprindere a noastră în Dumnezeu este în acelaúi timp úi o biruinĠă pe care El ne-o dă nouă. Ne-o dă nouă, pentru că el moare pentru noi úi înviază pentru noi. El, nu se jertfeúte simplu pe cruce ca să rămână acolo Ġintuit, ci moare di iubire pentru noi pentru că jertfa Sa se vrea să renască în oameni viaĠa veúnică, aúa cum trăim în noaptea pascală. Atunci noaptea vieĠii noastre ia sfârúit úi se naúte în noi o nouă zi, aúa cum vorbeúte úi Faust, când spune că vede zorile Învierii úi când se cântă Hristos a Înviat! În momentul acela Mefisto - diavolul nu mai are nici o putere úi cedează, eliberând pe cei care i-a luat în robie de veacuri. Goethe, surprinzând acest moment, spune că vrea mai multă lumină, adică vrea ca lumea să aibă mai multă lumină, úi această lumină nu este alta decât lumina Învierii Domnului. Prin urmare, când Mântuitorul Iisus Hristos a Înviat a adus luminăúi desluúire a tuturor tainelor lumii. Astfel lumina Domnului pune în evidenĠă taina mântuirii lumii din robia întunericului, pune în strălucire misterul întrupării sale, dar nu al unei întrupări care să rămână încremenite în istorie, ci să treacă prin jertfa crucii în ÎmpărăĠia cerurilor. 39 Acad. IPS IRINEU POPA
De aici lumea este ridicată în lumina slavei divine la ceruri, fără ca Dumnezeu să părăsească vreodată lumea. Deúi Domnul se înalĠă la ceruri, totuúi El nu părăseúte lumea ci se face acesteia o permanentă epifanie liturgică. Vorbin în acest context despre o arătare a Domnului permanentă în Sfânta Liturghie, aceea pe care SfinĠii Apostoli o trăiau deodată, atât în Înviere cât úi în venirea Domnului. Prin urmare, Domnul vine permanent, lucru pe care Apostolul Pavel îl spunea totdeauna. Venirea lui este o binecuvântare úi o mulĠumire permanentă, o adevărată euharistie întru moarte úi înviere. El vine în lumea noastră pentru că este prezent în lumea noastrăúi o marchează prin prezenĠa Sa, făcându-o reală. Acest timp al prezenĠei Sale este deodată un prezent úi un viitor, acum úi pururea, prezenĠa Sa fiind cheia dominantă a existenĠei noastre úi a lumii. Domnul vine întotdeauna pentru ca să ne ridice pe noi úi să ne arate exact ceea ce a descoperit Apostolului Pavel pe drumul Damascului, învierea úi viaĠa veúnică. Atunci când Sfântul Pavel mergea ca să prigonească pe creútini, deodată îl întâlneúte pe Hristos cel înviat, sau mai bine zis este întâmpinat de Mântuitorul Hristos. Am putea spune că Mântuitorul îl întâmpină pe Apostol úi-i arată deodată că este viu úi înălĠat la cer. Toate acestea sunt proiectate asupra Sfântului Pavel úi le trăieúte pe toate, fără să facă o deosebire între Învierea, ÎnălĠarea úi Parusia Domnului. Aúadar, cum aminteam mai înainte, Biserica trăieúte aceste evenimente prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. De aici jertfa Domnului se extinde în Bisericăúi se perpetuiază prin martirii ei până la sfârúitul vecurilor. ùi Sfântul Constantin Brâncoveanu, ca martir al Bisericii, trăieúte toate aceste evenimente pascale úi eshatologice în plinătatea lor. Prin martiriul lui, Sfântul Constantin pune faĠă în faĠă jertfa, învierea, Parusia úi Judecata din urmă. El trăieúte momentul jertfei úi învierii, având în faĠa lui două posibilităĠi: una de a amâna judecata sa din urmă, cedând din proprie iniĠiativă tendinĠelor biologice úi păstrându-úi viaĠa pământească pentru câtva timp, ca apoi, oricum, să moarăúi să fie judecat pentru ceea ce a decis úi pentru timpul care l-a trăit; úi a doua, întrucât orice om trebuie să moară într-o zi, Sfântul, trăind moartea úi învierea mai înainte prin sacrificiul său, într-o intensitate profundă, alege să fie jertfit pentru credinĠă úi pentru înviere pentru a intra pe poarta cea strâmtă a martiriului în nemurire. În felul acesta jertfa lui este cu adevărat o jertfă după modelul Domnului nostru Iisus Hristos úi o trăire în Hristos. În felul acesta Sfântul Constantin Brâncoveanu úi fiii săi sunt cu adevărat în Hristos úi se decid să aleagă partea cea bună, viaĠa veúnică în schimbul vieĠii celei trecătoare. Alegând partea cea bună, aceea a nemuririi, ei trăiesc deodată viaĠa Domnului dar úi momentul venirii Lui, pentru că Domnul vine, trăieúte sau mai bine-zis proiectează parusia sa în viaĠa SfinĠilor Brâncoveni. În Biserica noastră se 40 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan vorbeúte că martirii merg dintr-odată în ÎmpărăĠia lui Dumnezeu, fără să mai treacă prin Judecată. Ca atare, vorbim despre o judecată din momentul martiriei lor dar úi de o urcarea a lor în ÎmpărăĠia lui Dumnezeu, pentru că jertfa lor este jertfa supremă, este jertfa proprii lor existenĠe, este o decizie euharistică, adică o mulĠumire totală. În vremurile persecuĠiilor păgâne, chiar pe piepturile SfinĠilor Martiri, încă aceútia fiind vii, se săvârúea Sfânta euharistie. Aceasta ne arată că există o legătura intimă între martiri úi euharistie, o legătură profundăúi permanentă, aspect păstrat úi permanent amintit în rugăciunea liturgică: „Dă-ne nouă să ne împărtăúim cu tine mai adevărat până în ziua cea neînserată a ÎmpărăĠiei Tale”. Această rugăciune o avem în Sfânta Liturghie pentru că „ori de câte ori ne împărtăúim cu trupul Domnului nostru Iisus Hristos” – cum zice Sfântul Pavel – „moartea Domnului veĠi vesti, dar úi Învierea Lui úi ÎnălĠarea Lui la ceruri”. Prin urmare, jertfa SfinĠilor Brîncoveni este o jertfă completă, adusă lui Dumnezeu într-o plenitudine desăvârúită carre depăúeúte timpul úi spaĠiul. Sacrificiul lor martiric i-a făcut să devină cu adevărat lăcaúe ale Duhului Sfânt, adevăraĠi purtători de Dumnezeu. În iei Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, se odihneúte iar ei, SfinĠii Mucenici, aúa cum ne prezintă Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă, formează alaiul Mielului înjunghiat pentru păcatele noastre. Este de la sine înĠeles că SfinĠii Mucenici Brâncoveni, sunt permanent într-o legătură sfântă de comuniune cu noi úi cu ÎmpărăĠia lui Dumnezeu. Întrucât Biserica este aici úi deja dincolo, ÎmpărăĠia lui Dumnezeu este prezentă în viaĠa Bisericii deodată cu sfinĠii mucenici úi cu toĠi sfinĠii. Deci Biserica este „Hic et nunc”, adică este prezentă aici, dar úi acolo, într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu úi cu toĠi oamenii, pentru că oricine care s-a împărtăúeúte cu trupul úi sângele Mântuitorului, se împărtăúeúte pentru viaĠa veúnică, adică ia ceva care care n-are un timp, că nu se poate vorbi despre viaĠa în Hristos care are o perioadă de timp. În consecinĠă Biserica, cinstind pe Sfântul Constantin Brâncoveanu úi pe fiii săi, nu trebuie să fie confundată cu ceva care prezice fără să anticipeze ceva, ci este prezentă în lume úi are un viitor spre nădejde, tocmai că are pe sfinĠi ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu. Ea este aceea care se roagă permanent, nădăjduieúte ca Iisus Mântuitorul Hristos, care este capul Bisericii, să fie permanent cu mădularele sale, adică cu SfinĠii mucenici, aúa cum este seva în fiecare mlădiĠă din vie úi aceste mlădiĠe aduc roadă bogată la vremea lor. ùi Sfântul Constantin Brâncoveanu úi fiii săi sunt mlădiĠele roditoare ale Bisericii care ne procurăúi nouă bucuria vinului ÎmpărăĠiei cerurilor despre care vorbim în noaptea pascală, că este băutura cea nouă adusă de Mântuitorul Hristos, care trece prin sfinĠii săi în chip euharistic úi se împărtăúeúte tuturor spre ViaĠa Veúnică. 41 Acad. IPS IRINEU POPA
În concluzie am prezentat, numai în câteva cuvinte, această jertfă a SfinĠilor Brâncoveni întru Învierea úi parusia Domnului úi Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru rugăciunile lor, Doamne Iisuse Hristoase, milueúte-ne pe noi. MulĠumesc. (ConferinĠă Ġinută la simpozionul dedicat Sfântului Martir Constantin Voievod Brâncoveanu úi fiilor săi organizat de Arhiepiscopia Râmnicului în iulie 2012 la Mănăstirea Hurezu).
[1] Ibid, XVIII, 45, 149 C. [2] Ibid, XVIII, 45, 149 C. [3] Ibid, XVIII, 47. [4] Saint Basile, Sur le Saint Esprit, XVIII, 47. [5] Ibid., XVIII, 46, 153 A. [6] Ibid., XVIII, 46, 152 C. [7] Ibid., XVIII, 47, 153 C. [8] Saint Basile, Lettre 38, PG.32, 326-328. [9] Ibid., 328, 1. [10]Idem, Lettre 38, PG. 32, col 332-353. [11]Saint Athanase, De synodis, PG. 26, col. 723. [12] Saint Basile, Contre Eunome, II, 12, trad. et notes Bernard Sesboüé, Sources Chrétiennes, II, 305, éd. Cerf, Paris, 1983, p. 47. [13] B. Bobrinskoy, “Saint Basile et l’approfondissement de la théologie du Saint Esprit au IV-eme siecle », dans Communio Sanctorum. Mélanges offerts a Jean-Jacques von Allmen, Paris, 1982, p. 33. [14] Saint Basile, Sur le Saint Esprit, XIX, 48. [15] Ibid., XXVI, 63. [16]Ibid, XXVI, 63. [17] Saint Basile, Sur l’origine de l’homme, 1, 4, Sources Chrétiennes, p. 175. [18] Voir André de Haleux “Pour un accord Ğcuménique dur la procession du Saint Esprit et l’addition du Filioque au Symbole”, dans La Théologie du Saint Esprit dans le dialogue entre l’Orient et l’Occident, sous la direction de Lukas Vischer, Paris, 1981, p. 81-82. [19] Saint Maxime le Confesseur, PG. 91, 264 A. [20] P.D. Staniloae, Dogmatique Orthodoxe, Bucarest, 1978, p. 295. [21] Saint Basile, Contre Eunome, II, 28, PG. 29, 637 B-C. [22] Saint Basile, Sur les Saint Esprit, XVI, 39, PG. 31, 140 B-C. [23] Ibid., XVI, 32, PG. 136 B-C. [24] Ibid., XVI, 37, 133 A. [25] Ibid., XVI, 13, 88 C. [26] Ibid., XVI, 14, 89 B. [27] Ibid, Contre Eunome, PG. 29, col. 756. [28] La théologie orthodoxe ignore la terminologie catholique d’une generation active et une generation passive. La première attribuée au Père, la deuxième au Fils et au Saint Esprit. Le Fils n’est pas actif dans sa naissance du Père, bien qu’il ne soit pas le sujet qui fait naitre, mais celui qui nait. Le terme « procession » rapporte à l’Esprit Saint n’indique pas, lui non plus, une passivité de l’Esprit Saint, car cela ne rendrait d’une certaine manière objet du Père. [29] Saint Basile, Lettre 129, 1, ed. Y Courtonne, II, p. 40. [30] Id., Lettre 140, 2, II, p. 60 [31] Id., Lettre, 159, 1, ed. Y Courtonne, II, p. 86. [32] Id., Lettre 159, 2, II, p, 87; Sur le Saint Esprit, IX, 22, coll. 108. [33] Sur le Saint Esprit, IX, 22, coll. 109 A ; Contre Eunome, III, 2, coll. 660.
42 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan
[34] Ibid., XXVI, 63, coll. 184: “Lorsque nous considérons l’Esprit, nous le voyons exalté avec le Père et le Fils; quand nous évoquons la grâce communiquée à ses participants, nous voyons que l’Esprit Saint est en nous ». [35] Ibid., IX, 23, coll. 109 C. [36] Ibid., XVI, 38 et 40. [37] Ibid., XVI, 61, coll. 181 B: “Et comme une partie dans un tout chacun de nous est dans l’Esprit, parce que nous tous, qui formons qu’un seul corps, nous avons été baptisés en un seul esprit”. [38] Ibid., XVI, 61. [39] Ibid., Contre Eunome, III, 2, PG 29, coll. 660 C. [40] Sur le Saint Esprit, 29, 98. [41] Lettre 214, 4. [42] Ibid., III, 2 coll. 661 A. [43] Ibid., III, 2, coll. 661 B. [44] Ibid., III, 2; Lettre 236, 3: “Nous confessons la croyance que nous avons reçue: Le Paraclet a été joint au Père et au Fils. Il n’est pas compte avec la créature. En effet, nous croyons au Père au Fils et au Saint Esprit, et nous sommes baptisés au nom du Père, du Fils et du Saint Esprit. C’est pourquoi nous ne brisons jamais l’union qui joint le Paraclet au Père et au Fils… Dons ce n’est pas de nous- mêmes que nous concevons des noms, mais l’Esprit Saint, nous l’appelions aussi Paraclet et nous n’acceptons pas de détruire la gloire qui nous est due ». [45] Id., Contre Eunome, 3, 4, coll. 661 C. [46] Id., Sur le Saint Esprit, XVI, 38. [47] Ibid., XVI, 38, coll. 136 A-B. [48] Ibid., XVI, 37, coll. 133 C. Dans l’esprit de Saint Basile, ce texte est à rapprocher du précepte baptismal de Math 28, 19. L’un exprime l’ordre réel de personnes divines, l’autre l’ordre suivant lequel on remonte de l’Esprit qui répand chez nous ses dons, par le Fils qui l’envoie, jusqu’au Père, Source et cause des biens reçus. [49] Id., Contre Eunome, 3, 4., coll. 664 B. [50] Ibid., 3, 4-6, coll. 661, 664, 668; Homélie sur la foi, 9 PG 31, coll. 469. [51] N.A. Nissiotis, “Pneumatologie orthodoxe” dans Le Saint Esprit, éd. Labor et Fides, Genève, 1963, p. 88.
ABSTRACT The topic is tackled from two perspectives: one that explains, for the understanding of the essence of thiy type pf communication, and one that exemplifies, by means of a conference on communication and communion. The Communion through the Holy Trinity, a Principle of Unity in Love and People’s Spirit of Communion both plead for a better understanding of the feeling of communion for good communication. People’s opposite views are their specific individual contribution to communion, or the world through which one person communicates with another, by givind and receiving, this way stating who they are. As people’s communion with God, the Church is Christ’s Body. In this Body, souls enter the “Familiarity of the Spirit”. The Holy Spirit is present in each of us, since each is a person in God’s image. The joy feld by each person is unique, as each person is unique. The Holy Spirit enables the full communion between divine Persons and the Church. It is not just the deed of an organiser, but also that of a regenerator and of a Comforter. The presentation that closes these sermons was given on the occasion of the symposium dedicated to martyr Saint Prince Constantin Brâncoveanu Voievod and to his sons, organised by the Archiepiscopate of Rîmnic in July 2012 at the Hurezi Monastery. The symposium focused on three concepts: sacrifice, resurrection and parousia (the second advent). All three are included in both the Holy Scripture and in the religious life. We cannot speak about one withour mentioning the other, since sacrifice without a supreme aim and without Ascension and a living presence of Jesus Christ the Saviour is nothing but 43 Acad. IPS IRINEU POPA unrecorded, often overlooked sacrifice. I consider this to be the right wording: sacrifice and humnan sacrifice, Christian sacrifice, in order to give us the possibility to behold several examples, and to follow them.
KEY WORDS: communication, spirit of communion, sacrifice, resurrection, parousia.
RÉSUMÉ Le thème est abordé de deux perspectives : de celle explicative pour la compréhension de l’essence de cette communication et de celle de l’exemplification par une conférence sur la communication et la communion. La communion dans la Sainte Trinité, principe de l’unité dans l’amour et L’esprit de la communion des personnes sont deux plaidoyers pour approfondir le sentiment de communion vers une bonne communication. L’opposition entre les personnes est l’apport spécifique de chacune dans la communion, ou le mode par lequel une personne communique avec l’autre, donnant et recevant, et, par cela, se soutenant en ce qu’elles sont. L’église, c’est-a-dire la communion des hommes avec Dieu, est le Corps du Christ et dans ce Corps, les âmes entrent dans « la familiarité de l’Esprit ». Le Saint Esprit est présent en chacun, parce que chacun este une personne à l’image et à la ressemblance de Dieu. La jouissance que chaque personne reçoit est unique parce qu’elle est une personne unique. Le Saint Esprit établit la pleine communion entre les Personnes divines et l’Église. Son acte n’est pas celui d’un ordinateur ou organisateur, mais d’un régénérateur et d’un Consolateur. La communication qui clôt ces plaidoyers a été soutenue dans le cadre du Symposium dédié au Saint martyr Constantin Voievod Brâncoveanu et à ses fils, organisé par l’Évêché de Râmnic en juillet 2012, au monastère de Hurezu, et s’est axée sur trois concepts : sacrifice, résurrection et parousie. Tous les trois se retrouvent ensemble, tant dans les Saintes Écritures que dans la vie de l’église. On ne saurait parler de l’un sans l’autre, puisque le sacrifice sans un but suprême d’Élévation et d’une présence vivante du Rédempteur Jésus Christ est un sacrifice qui n’est pas consigné et, très souvent, même pas pris sen compte. Nous avons pensé que cette formulation est bienvenue - sacrifice et sacrifice humain, sacrifice chrétien - pour nous trouver ainsi devant plusieurs exemples que nous puissions suivre.
MOTS-CLÉS: communication, esprit de communion, sacrifice, résurrection, parousie.
REZUMAT Această temă este abordată din două perspective : din cea explicitară pentru înĠelegerea esenĠei acestei comunicări úi din cea a exemplificării printr-o conferinĠă despre comunicare úi comuniune. La communion dans la Sainte Trinité, principe de l’unité dans l’amour úi L’esprit de la communion des personnes sunt două pledoarii pentru aprofundarea sentimentului de comuniune spre o bună comunicare. OpoziĠia între persoane este aportul specific al fiecăruia în comuniune, sau lumea prin care o persoană comunică cu o alta, dăruind úi primind, prin aceasta susĠinând, demonstrând ceea ce sunt. Biserica, reprezentând comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, este Corpul Lui Hristos úi în acest Corp, sufletele intră în « Familiaritatea Spiritului ». 44 De la communication humaine à la communion des Saints Martyrs Brancovan
Spiritul Sfânt este prezent în fiecare, pentru că fiecare este o persoană după chipul úi asemănarea lui Dumnezeu. Bucuria pe care o resimte fiecare persoană este unică, pentru că fiecare persoană este unică. Sfântul Spirit stabileúte comuniunea deplină între Persoanele divine úi Biserică. Este un act nu doar al unui organizator, ci al unui regenerator úi al unui Consolator. Comunicarea care postfaĠează aceste pledoarii a fost susĠinută în cadrul simpozionului dedicat Sfântului Martir Constantin Voievod Brâncoveanu úi fiilor săi organizat de Arhiepiscopia Râmnicului în iulie 2012 la Mănăstirea Hurezu úi s-a axat pe trei concepte jertfă, înviere úi parusie. Toate acestea sunt cuprinse laolaltă, atât în învăĠătura Sfintei Scripturi, cât úi în viaĠa bisericii. Nu putem vorbi de una fără de cealaltă, întrucât jertfa fără de o Ġintă supremă de o ÎnălĠare úi de o prezenĠă vie a Mântuitorului Isus Hristos, nu este decât un sacrificiu neconsemnat úi poate de multe ori neluat în seamă. M-am gândit că este chiar binevenită această formulare, jertfăúi sacrificiu uman, jertfă creútină, pentru a da posibilitatea ca să avem în faĠa noastră mai multe exemple, pe care să le urmăm.
CUVINTE-CHEIE: comunicare, spiritul comuniunii, jertfă, înviere, parusie.
45 ANTICIPÂND VIITORUL
Acad. Nicolae DABIJA [email protected]
La 15 iunie 2009 la Chiúinău a apărut primul număr al săptămânalului Literatura úi Arta tipărit cu grafie latină. Un eveniment care astăzi, când alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar părea lipsit de o relevanĠă deosebită. Până la 15 iunie 1989 apăruse în grafie latină un singur număr al ziarului Glasul, în luna martie 1989, tipărit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor noútri Leons Briedis úi Maria Macovei. Dar prima publicaĠie care a apărut sistematic, săptămână de săptămână, după 1944, în spaĠiul din stânga Prutului a fost Literatura úi Arta. Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. Timp de 78 de zile LA a apărut „în afara legii”, cum era calificat acest lucru de către procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine îúi mai aminteúte azi acel eveniment, care, de fapt, a pregătit trecerea întregii republici la scrisul nostru, fără emoĠii?! În acea zi tirajul săptămânalului a crescut brusc: de la 189 000 – la 260 000 de exemplare. Pentru prima dată dis-de-dimineaĠă se făcuseră cozi lungi de sute de metri la chioúcurile de ziare din oraú. Fiecare solicitant cumpăra câte 10-20 de exemplare. Oamenii îúi făceau cadou unul altuia Literatura úi Arta cu noua grafie. În realitate, cum afirmau mulĠi dintre cititori, în acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. Începând cu 15 iunie 1989 concetăĠenii noútri învăĠau de pe paginile săptămânalului să citească, deprindeau să-úi facă semnăturile în noua grafie încă ilegală, chiar dacă erau ameninĠaĠi de úefi, pe zidurile din oraú apăreau tot mai multe inscripĠii în grafia nouă, iar în cimitire erau cioplite pe cruci inscripĠii în alfabet latin (morĠilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, până la acea dată, mulĠi dintre cei care-úi caligrafiau doar semnătura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculaĠi din facultăĠi, daĠi afară din serviciu, condamnaĠi ca naĠionaliúti etc.). În aceeaúi zi a fost convocată o úedinĠă neordinară a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecărui membru al Biroului i s-a pus în mapă câte un exemplar de Literatura úi Arta. Mircea Anticipând viitorul
Snegur, ex-preúedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. úi membru al Biroului, avea să consemneze astfel acel eveniment în cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului Literatura úi Arta, moment de semnificaĠie epocală. Era ceva cu totul ieúit din comun, dl Nicolae Dabija asumându-úi un mare risc. Conducerea nu a cutezat însă să întreprindă măsuri „represive”(Snegur M., 1976, p. 426). Mi- am asumat cu adevărat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decât simplu: orheienii mă aleseseră la începutul acelui an deputat al poporului în Sovietul Suprem al URSS úi această poziĠie îmi acorda imunitate parlamentară: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sancĠionat în nici un fel decât cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. útiau úi ei acest lucru, úi tocmai de aceea n-au cutezat să ia „măsuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a apărut în presă cu o declaraĠie în care a menĠionat: „În RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor úi un ziar í Literatura úi Arta, poporul nu doreúte acest lucru, pentru că introducerea acestui alfabet va lăsa populaĠia analfabetă, el costând milioane de ruble…” Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziaúti úi mari patrioĠi: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu ReniĠă, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olărescu, Valentina Tăzlăuanu, Ion CaĠaveică, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu ú.a., care au pregătit acel număr istoric în clandestinitate. Aflasem că unica tipografie care avea în folosinĠă alfabetul latin era „ùtiinĠa”, care aparĠinea Academiei de ùtiinĠe. Câteva linotipiste, mai multe nopĠi la rând, au cules, cu cea mai adâncă discreĠie, acel număr. Odată pregătit úi aúezat pe hârtie de calc, numărul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut susĠinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicaĠii să fie tipărit. În reĠeaua de chioúcuri revista a fost pusă în vânzare a doua zi, pe când abonaĠilor aceasta le-a fost înmânată abia peste 2-3 zile. Se motiva că ar fi o publicaĠie nouă. ùi abia după ce am convins – cu unul úi acelaúi indice al săptămânalului trecut în nomenclatorul publicaĠiilor periodice că Literatura úi Arta e aceeaúi cu Ʌɢɬɟɪɚɬɭɪɚ ɲɢ Ⱥɪɬɚ, la care se abonaseră cei aproape două sute de mii de cititori din republicăúi de peste hotarele ei – săptămânalul a fost difuzat. MenĠionez că, la acea oră, în toată RSS Moldovenească nu exista nici o maúină de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe căi ocolite că la BălĠi există una. Ea aparĠinea tânărului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am úi împrietenit cu distinsul om de cultură. 47 Acad. Nicolae DABIJA
Împreună cu Grigore Vieru căutasem în acele zile o maúină cu grafie latinăúi la Bucureúti. Dar ne-am pomenit cu toată securitatea ceauúistă pe urmele noastre. În volumul Cartea Albă a SecurităĠii, apărut la Editura Presa Românească din Bucureúti în 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu următorul conĠinut:
Iunie 1989 Strict secret
„Nicolae Dabija úi Grigore Vieru din RSS Moldovenească, aflaĠi în Ġara noastră ca invitaĠi la Simpozionul internaĠional Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, preúedintele Uniunii Scriitorilor, să-i sprijine în obĠinerea unei maúini de scris cu caractere latine. Au precizat că, începând cu 15 iunie a.c., au obĠinut aprobarea pentru tipărirea cu caractere latine a revistei Literatura úi arta, al cărui redactor-úef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să dactilografieze úpalturile în limba română, întrucât în URSS nu se găsesc maúini de scris cu asemenea caractere, iar din România nu pot cumpăra, datorită restricĠiilor prevăzute de reglementările legale. În ceea ce priveúte modalitatea de introducere în RSS Moldovenească a maúinii de scris, cei doi au afirmat că nu ar fi probleme, întrucât, fiind recent aleúi în Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlaĠi la frontieră. Dumitru Radu Popescu preconizează să informeze cu această problemă SecĠia de presăúi propagandă a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija úi Grigore Vieru vor pleca din Ġară în seara zilei de 20 iunie”1. Iată cum comentează autorii acestui volum „raportul 487”: „După opinia noastră, documentul este deosebit de elocvent în ceea ce priveúte impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceauúescu: doi scriitori români de dincolo de Prut, sosiĠi cu mari speranĠe în patria-mamă, nu-úi puteau procura la Bucureúti, unde soarele ar trebui să răsară pentru toĠi românii, nici măcar o maúină de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Dacă au procurat-o totuúi, totul s-a petrecut pe sub mânăúi cu aprobări speciale, ca úi cum ar fi fost vorba despre o hoĠie” (Cartea securităĠii, 1996: 508). Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de părintele Vasile ğepordei, care a úi găsit maúina de scris de care aveam nevoie într-un anticariat úi aprobarea pe care urma să o obĠină D.R. Popescu, securitatea ceauúistă a făcut tot posibilul să nu scoatem din Ġară maúina de scris (în ziua când am plecat, anticariatul respectiv a fost toată ziua închis „din motive tehnice”). Cel care ne-a salvat a fost tot părintele Vasile ğepordei, basarabean născut la Cârpeúti, Cantemir, care ne-a adus la tren o pungă unde se aflau cele 31 48 Anticipând viitorul de semne metalice ale alfabetului latin, pe care SfinĠia Sa le-a retezat cu un instrument de tăiat metalul chiar de la maúina sa de scris. Aceasta a încăput într-un buzunar, ca să putem trece fără probleme frontiera în URSS. La Chiúinău, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o maúină de dactilografiat literele ruseúti ca să le sudeze în locul lor pe cele latine. Aúa ne-am pricopsit cu o maúină de dactilografiat cu alfabet latin. Acel impact de la regăsirea scrisului nostru fusese unul deosebit. În case, părinĠii úi-au învăĠat copiii să citeascăúi să scrie după articolele din ziar, îndemnându-i să transcrie texte, să le înveĠe pe de rost. În acele zile, în semn de apreciere pentru gestul nostru, în oraúul Orhei o stradă a fost botezată: Literatura úi arta, gospodăria agricolă din satul Sauca, raionul OcniĠa, la adunarea satului, úi-a schimbat denumirea în Literatura úi Arta. În comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura úi Arta are o fântână care-i poartă numele: chiar în inima satului, în acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumătate de localitate ia apăúi azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renaúterea noastră naĠională transpuse în mozaic. (La el m-au dus să mi-l arate cu mai mulĠi ani în urmă soĠii Raisa úi Gheorghe Ciobanu). Pictorul ùtefan Florescu din BălĠi ne-a donat un tablou (care poate fi văzut în redacĠia noastră) intitulat: Literatura úi Arta. Dumitru Popovici, ex-vice-ministru al ComerĠului, mi-a povestit că un consătean din Sărătenii-Vechi a pus într-o casetă metalică acel exemplar de LA, zidindu-l, pentru viitorime, în fundamentul casei, pe care tocmai începuse să o ridice. Aveam pe atunci abonaĠi în 56 de Ġări ale lumii úi aproape în fiecare oraú din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan îmi relatează despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci când a primit acel număr (nr. 25), i-a sunat pe toĠi basarabenii úi bucovinenii pe care îi cunoútea în capitala nordică a Rusiei, convocându-i la o anumită oră dintr-o zi în una din aulele universitare. Când invitaĠii s-au adunat, le-a prezentat acel număr de ziar, apoi a prins să le citească din el articol după articol. La un moment dat, cel care citea úi-a îndreptat ochii spre auditoriu úi a văzut că toată sala – profesori, doctoranzi, muncitori, foúti deportaĠi – plângea. Erau lacrimi de bucurie. După ani de exil, scrisul nostru revenise Acasă. Iar ei, alungaĠii din lume, împărtăúiseră cel mai mult această victorie, care era úi a lor. Nomenclatura de la Chiúinău era speriată: ea înĠelesese că Moscova aproape că era de acord ca în ConstituĠia RSS Moldoveneúti „limba
49 Acad. Nicolae DABIJA moldovenească” să fie trecută, ca limbă de stat, alături de limba rusă, dar nu susĠinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. În Enciclopedia sovietică moldovenească (Chiúinău, 1974, vol.4, p.376) se sugera că prin faptul că „limba moldovenească foloseúte alfabetul rus”, ea se deosebeúte de limba română. Odată cu trecerea la alfabetul latin urma să se descopere că regele este gol: limba moldovenească încetează să mai existe. Aúa basarabenii, îúi făceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla că limba lor e română. Iar dacă limba li-i română, înseamnă căúi ei sunt români. Iar dacă sunt români, ar fi firesc să dorească unirea RSS Moldoveneúti cu România. Odată cu apariĠia acelui număr de Literatura úi Arta, nomenclatura de partid fusese pusă în faĠa unui fapt împlinit. Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai úovăitoare, pe când cele ale mulĠimilor erau mult mai sigure. Războiul săptămânalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist fusese unul de durată. Numai în perioada anilor 1987-1989 redactorul-úef fusese pus în discuĠie la zece dintre úedinĠele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegându-se cu diferite admonestări, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptând úi o Hotărâre a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldoveneúti „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului Literatura úi arta” (Moldova socialistă, 1987). Pe parcursul a doi ani de zile, LA publicase peste 700 000 de semnături ale consângenilor noútri care susĠineau trecerea scrisului la alfabetul latin úi legiferarea limbii române. Se adunaseră câĠiva saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, când Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneúti adoptase Legea despre funcĠionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea că limba română devine de stat, în locul limbii ruse) úi Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au au fost expuúi – ca argument – în holul Teatrului de Operăúi Balet, unde s-a desfăúurat sesiunea. Evenimentul la care ne referim fusese pregătit úi de rubricile ce conĠineau sentinĠe latine, pe care le inaugurase săptămânalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis ú.a., V. Dâgai, úef de secĠie la C.C. al P.C., turbând de fiecare dată când le vedea în revistă, chiar dacă Constantin Andreev, ca să ne apere, îi demonstrase căúi ziarul Pravda avea rubrica In memoriam. La sfârúitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii săptămânalului úi pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru că „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni
50 Anticipând viitorul de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat în presa internaĠională (afară de cea românească). La 12 ianuarie 1989, la úedinĠa Biroul C.C. a fost pus în discuĠie faptul că L.A. trecuse samovolnic la alfabetul latin. Atunci nu făcusem decât să reproducem integral, de ziua naúterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia, Patologia societăĠii noastre, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum úi mai multe coperte de cărĠi care purtau numele marelui Poet, editate la Bucureúti, evident cu grafie… latină. Azi alfabetul latin ne aparĠine. Din păcate puĠini dintre concetăĠenii noútri îúi mai amintesc că acesta a fost obĠinut cu mari sacrificii. Una dintre condiĠiile înaintate recent lui Vladimir Voronin de către Igor Smirnov „pentru unificarea Ġării” este renunĠarea la alfabetul latin (care, în viziunea lui, e românesc, „ɪɭɦɵɧɫɤɢɣ”, deci străin moldovenilor, al căror mare apărător se declară) úi revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. În 1989, alfabetul latin a fost obĠinut când ne aflam ca parte componentă a Uniunii Sovietice úi când întinsurile siberiene, cu care ne ameninĠau útabii republicii, aparĠineau úi RSSM. Îl vom ceda oare acum, în plină independenĠă?! Sau vom reuúi să-l păstrăm úi pentru generaĠiile care vin?! Ca moúii úi strămoúii noútri să se poată recunoaúte în el, ca în niúte urmaúi destoinici.
NOTE 1A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113.
BIBLIOGRAFIE
Cartea albă a SecurităĠii, Bucureúti, Presa Românească, 1996 (Cartea securităĠii, 1996). Moldova socialistă nr. din 24 septembrie 1987 (Moldova socialistă, 1987). Snegur, Mircea, Labirintul destinului. Vol. I. – Chiúinău, 2007 (Snegur M., 2007).
ABSTRACT On 15 June 2009 the first issue in the Latin alphabet of the weekly review Literatura úi Arta (Literature and Art) was published in Kishinev. Before 15 June 1989 one single issue of the newspaper Glasul (The Voice), in March 1989, published in Riga (Latvia), with the help of our friends Leons Briedis and Maria Macovei. Literatura úi Arta (Literature and Art) was, however, the first publication to be continuously issued, on a weekly basis, after 1944, on the other side of the Prut River. This occurred 78 days before than the promulgation of the Law on the adoption of the Latin alphabet. For 78 days, LA was an “underground” publication, as considered by N. Demidenko, the Republic’s Attorney General of the time. Is there anyone who, free of emotions, can remember that event that in fact prepared the adoption of our alphabet throughout the republic? This
51 Acad. Nicolae DABIJA article is a brief presentation of the history of the publication of the Literatura úi Arta (Literature and Art) review and of its importance in our culture and history.
KEY WORDS: Literatura úi Arta (Literature and Art) in a new alphabet, “underground” LA.
RÉSUMÉ Le 15 juin 2009 a paru à Chiúinău le premier numéro du hebdomadaire Literatura úi Arta (Littérature et Art), publié en graphie latine. Jusqu’à cette date un seul numéro du journal Glasul (La Voix), publié en mars 1989 à Riga (Lettonie), avec le soutien de nos amis Leons Briedis et Maria Macovei, a paru avec la graphie latine. Mais la première publication à paraître systématiquement, semaine après semaine, après 1944, à gauche du Prut, a été Literatura úi Arta. Cela est arrivé 78 jours avant l’adoption de la Loi sur le passage à l’alphabet latin. Pendant ce temps, LA a été publié « hors la loi », comme était qualifié ce fait par le procureur général de la république de l’époque, N. Demidenko. Qui se souvient aujourd’hui sans émotions de cet événement qui, en fait, a préparé l’adoption par toute la république de notre écriture ?! Nous y présentons de manière succincte l’histoire de la publication de la revue Literatura úi Arta et son impact dans cet espace culturel et historique.
MOTS-CLÉS : Literatura úi Arta (Littérature et Art) avec la nouvelle graphie, LA- « hors la loi ».
REZUMAT La 15 iunie 2009 la Chiúinău a apărut primul număr al săptămânalului Literatura úi Arta tipărit cu grafie latină. Până la 15 iunie 1989 apăruse în grafie latină un singur număr al ziarului Glasul, în luna martie 1989, tipărit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor noútri Leons Briedis úi Maria Macovei. Dar prima publicaĠie care a apărut sistematic, săptămână de săptămână, după 1944, în spaĠiul din stânga Prutului a fost Literatura úi Arta. Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. Timp de 78 de zile LA a apărut „în afara legii”, cum era calificat acest lucru de către procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine îúi mai aminteúte azi acel eveniment, care, de fapt, a pregătit trecerea întregii republici la scrisul nostru, fără emoĠii?! Prezentăm succinct istoria apariĠiei Revistei Literatura úi Arta úi implicaĠiile acesteia în spaĠiul cultural úi istoric. CUVINTE-CHEIE: Literatura úi Arta cu noua grafie, LA -„în afara legii”.
52 COMUNICARE L’EXPRESSION « IDENTITE EUROPEENNE » A-T-ELLE UN SENS ? Odile RIONDET Rectorat de Lyon, Université Lyon 2 [email protected]