Analele Universităii Din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 3 CUPRINS STUDII ŞI ARTICOLE

Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CUPRINS STUDII ŞI ARTICOLE

Florian Olteanu , MANIPULAREA ÎN GRECIA ANTIC Ă ...... 7 Mihai Valentin Vladimirescu , EVANGHELIA ŞI IMPERIUL: GLOBALIZARE ŞI MARTIRIU ÎN CRE ŞTINISMUL TIMPURIU ...... 13 Petre Gherghe , Lucian Amon , Mirela Cojoc , Ştefan Vasili ţă , CERCET ĂRILE ARHEOLOGICE DE LA SUCIDAVA (JUDE ŢUL OLT). CAMPANIA 2011 ...... 25 Gelu C ălina , CÂTEVA NOTE DESPRE TEOCRA ŢIE ŞI EVOLU ŢIA RELA ŢIILOR DINTRE STAT ŞI BISERIC Ă...... 37 Constan ţiu Dinulescu , „R ĂZBOIUL DE 80 DE ANI” DINTRE SPANIA ŞI ŢĂ RILE DE JOS – OPORTUNITATE SAU E ŞEC? ...... 49 Liviu Marius Ilie , DINASTIE DOMNEASC Ă SAU FAMILIE BOIEREASC Ă – OP ŢIUNEA LUI MATEI BASARAB PENTRU LOCUL ÎNMORMÂNT ĂRII SALE ...... 55 Cristian Ploscaru , TRADI ŢIE ŞI INOVA ŢIE ÎN DEMERSUL POLITIC AL LUI TUDOR VLADIMIRESCU (II) ...... 61 Dinic ă Ciobotea , Aurelia Florescu , ST ĂPÂNII MO ŞIEI PREAJBA DIN JUDE ŢUL DOLJ ....75 Daniela Predescu Rădescu , ASPECTE PRIVIND COMUNITATEA EVREILOR DIN ŢARA ROMÂNEASC Ă ÎN PERIOADA REGULAMENTAR Ă ...... 83 Ligia-Maria Fodor , CADRUL NORMATIV PRIVIND MODUL DE ORGANIZARE ŞI FUNC ŢIONARE A ŞCOLILOR SECUNDARE ÎN BUCOVINA HABSBURGIC Ă ...... 93 Mihaela Damean , Sorin Liviu Damean , L’EVOLUTION DES RELATIONS FRANCO- ROUMAINES AU DEBUT DU REGNE DU CHARLES I er (1866-1871) ...... 109 Laura Oncescu, ITALIA ŞI RECUNOA ŞTEREA INDEPENDEN ŢEI DE STAT A ROMÂNIEI (1879-1880) ...... 121 Ionu ţ Şerban , THE AIGUES MORTES INCIDENT (1893) AND ITS REPERCUSSIONS ON THE FRANCO-ITALIAN DIPLOMATIC RELATIONS ...... 131 Georgeta Ghionea , Narcisa Maria Mitu , APLICAREA LEGILOR LUI SPIRU HARET ÎN MEDIUL RURAL DOLJEAN, LA SFÂR ŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA ...... 137 Hadrian Gorun , CONFERIN ŢE ALE ANTANTEI ÎN PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL. CHESTIUNEA BALCANIC Ă ŞI CEA ROMÂNEASC Ă...... 155 Lucian Dindiric ă, PATRIARHUL MIRON CRISTEA – INI ŢIATOR AL PROIECTULUI CATEDRALEI MÂNTUIRII NEAMULUI ...... 171 Marusia Cîrstea , NOI DOCUMENTE DIPLOMATICE PRIVIND RELA ŢIILE ROMÂNO- FRANCEZE (1924-1925) ...... 177 Ionu ţ Cojocaru , Teodora St ănescu-Stanciu, ELITELE ÎN SPA ŢIUL EST-CENTRAL EUROPEAN ÎN PERIOADA INTERBELIC Ă. ELEFTHERIOS VENIZELOS ŞI MUSTAFA KEMAL – DOI OAMENI POLITICI ATIPICI – DOI DESCHIZ ĂTORI DE DRUMURI ...... 187 Florin Ionu ţ Stancu , ORGANIZAREA ADMINISTRATIV Ă A ROMÂNIEI ÎN ACCEP ŢIUNEA LEGII PENTRU ORGANIZAREA ADMINISTRA ŢIUNII LOCALE DIN ANUL 1929...... 201 Cristian Sandache , DIN ISTORIA RELA ŢIILOR ROMÂNO-SOVIETICE (ANUL 1940) ...... 211 Gabriel Moisa , ETHNIC SEGREGATION OR XENOPHOBIA? CASE OF UNION OF PATRIOTS IN BIHOR COUNTY ...... 227 3 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Roxana Radu , Cezar Avram , DREPTUL LA MUNC Ă ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC ....235 Alexandru O şca , CERCURILE OFICIALE ŞI MASS-MEDIA STR ĂINE DESPRE REVOLU ŢIA ROMÂN Ă DIN DECEMBRIE 1989 ...... 245

MISCELLANEA

Mihai Ciurea , CRITICA TEXTUAL Ă A NOULUI TESTAMENT ŞI IMPORTAN ŢA SA PENTRU DEZVOLTAREA STUDIILOR BIBLICE ŞI ISTORICE...... 263 Alexandrina Mihaela Popescu , Florentina Mogonea , EDUCA ŢIA ŞI ÎNV ĂŢĂ MÂNTUL ÎN TIMPUL DOMNIILOR FANARIOTE. ACADEMIILE DOMNE ŞTI DIN BUCURE ŞTI ŞI IA ŞI ...... 277 Ligia D ănil ă, STATUTUL FEMEII ROMÂNE ŞI LUPTA EI PENTRU EMANCIPARE ÎNAINTE DE 1918 ...... 285 Radu Gavril ă, BĂNCI ROMÂNE ŞTI ÎN COMITATUL SOLNOC-DĂBÂCA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA ...... 291 Adrian Boldi şor , DE LA EDINBURGH 1910 LA EDINBURGH 2010. LUCR ĂRILE COMISIEI A IV-A ...... 299 Iulian Oncescu , MEMORIE ŞI CINSTIRE: READUCEREA CAPULUI LUI MIHAI VITEAZUL LA TÂRGOVI ŞTE (1920) ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASC Ă ...... 317 Silviu-Gabriel Lohon , HIDRAULICA PUTERII. INTELECTUALITATEA ROMÂNEASCĂ ŞI DIALECTICA PARTIDULUI (1944-1946) ...... 321 Alin-Sorin Mitric ǎ, DESCENTRALIZAREA – CA FENOMEN ADMINISTRATIV EUROPEAN – STUDIU DE CAZ: FRAN ŢA...... 329

RECENZII ŞI NOTE

Alecsandru Geanoglu-Lesviodax, Istorie bisericeasc ă pre Scurt …, Edi ţie, studiu introductiv şi note de dr. Mihail M. Andreescu – Verificare şi completare liste ierarhi şi m ănăstiri [de] ieromonah dr. Lauren ţiu Andreescu – Indice de nume şi locuri [de] dr. Valentin Marin, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011, 516 p. (Dinic ă Ciobotea) ...... 337 Lucian Dindiric ă, Miron Cristea – Patriarh, regent şi prim-ministru , Ia şi, Editura TipoMoldova, 2011, X + 453 p. (Sorin Liviu Damean)...... 339 Alexandru O şca, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timi şoara – 1990 , Craiova, Editura Sitech, 2011, 431 p. (Mihai Ghi ţulescu)...... 340 Un volum omagial: Continuitate istoric ă în spa ţiu şi timp , coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Craiova, Editura Universitaria, 2011, 826 p. (Dinic ă Ciobotea)...... 343 Adnot ări la o tez ă istoriografic ă (Dinic ă Ciobotea) ...... 344 Dic ţionarele istorice ale localit ăţ ilor jude ţelor Dolj, Olt şi Vâlcea (Dumitru Cojocaru)...... 345 Despre monarhul Carol I încep ător şi întemeietor de dinastie în Istoria Românilor (Dinic ă Ciobotea) ...... 347

4 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CONTENTS

STUDIES AND ARTICLES

Florian Olteanu , THE MANIPULATION IN THE ANCIENT GREECE ...... 7 Mihai Valentin Vladimirescu , THE GOSPEL AND THE EMPIRE: GLOBALIZATION AND MARTYRDOM IN EARLY CHRISTIANITY ...... 13 Petre Gherghe , Lucian Amon , Mirela Cojoc , Ştefan Vasili ţă , THE ARCHEOLOGICAL EXCAVATIONS OF SUCIDAVA (OLT COUNTY). CAMPAIGN OF 2011 ...... 25 Gelu C ălina , A FEW NOTES ABOUT THEOCRACY AND THE EVOLUTION BETWEEN THE RELATIONSHIP STATE-CHURCH ...... 37 Constan ţiu Dinulescu , “THE EIGHTY YEARS WAR” BETWEEN SPAIN AND NETHERLANDS – AN OPPORTUNITY OR A FAILURE? ...... 49 Liviu Marius Ilie , PRINCELY DYNASTY OR NOBLE FAMILY – MATEI BASARAB’S CHOICE FOR THE PLACE OF HIS BURIAL ...... 55 Cristian Ploscaru , TRADITION AND INNOVATION IN THE TUDOR VLADIMIRESCU POLITICAL APPROACH ...... 61 Dinic ă Ciobotea , Aurelia Florescu , LANDLORDS OF PREAJBA ESTATE FROM DOLJ COUNTY ...... 75 Daniela Predescu R ădescu , COMMUNITY ISSUES DURING ROMANIAN JEWS OF REGULATORY GOVERNMENT ...... 83 Ligia-Maria Fodor , LEGAL FRAMEWORK REGARDING THE WAY OF ORGANIZATION AND OPERATION OF THE SECONDARY SCHOOLS IN HABSBURG BUKOVINA ...... 93 Mihaela Damean , Sorin Liviu Damean , THE EVOLUTION OF THE ROUMANIAN-FRENCH RELATIONS AT THE BEGGINING OF THE REIGN OF CHARLES I st (1866-1871) ...... 109 Laura Oncescu , ITALY AND THE RECOGNITION OF THE INDEPENDENCE OF STATE OF ROMANIA (1879-1880) ...... 121 Ionu ţ Şerban , THE AIGUES MORTES INCIDENT (1893) AND ITS REPERCUSSIONS ON THE FRANCO-ITALIAN DIPLOMATIC RELATIONS ...... 131 Georgeta Ghionea , Narcisa Maria Mitu , THE ENFORCEMENT OF SPIRU HARET’S LEGISLATURE IN DOLJ COUNTY, AT THE END OF THE XIX th CENTURY AND THE BEGINNING OF THE XX th ...... 137 Hadrian Gorun , ENTENTE’S CONFERENCES DURING THE FIRST WORLD WAR. BALKAN AND ROMANIAN PROBLEMS ...... 155 Lucian Dindiric ă, PATRIARCH MIRON CRISTEA – PROMOTOR OF THE CHURCH OF THE SALVATION OF THE NATION’S PROJECT ...... 171 Marusia Cîrstea , NEW DIPLOMATIC DOCUMENTS REGARDING ROMANIAN-FRENCH RELATIONS (1924-1925) ...... 177 Ionu ţ Cojocaru , Teodora St ănescu-Stanciu , ELITES IN EAST-CENTRAL EUROPEAN SPACE DURING THE INTERWAR PERIOD. ELEFTHERIOS VENIZELOS AND MUSTAFA KEMAL – TWO ATYPICAL POLITICIANS – TWO PIONEER ...... 187 Florin Ionu ţ Stancu , ADMINISTRATIVE ORGANIZATION OF ROMANIA IN ACCEPTANCE OF THE LAW OF 1929 ...... 201 Cristian Sandache , FROM THE HISTORY OF ROMANIAN-SOVIET RELATIONS (YEAR 1940) ...... 211 5 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Gabriel Moisa , ETHNIC SEGREGATION OR XENOPHOBIA? CASE OF UNION OF PATRIOTS IN BIHOR COUNTY ...... 227 Roxana Radu , Cezar Avram , THE RIGHT TO WORK IN ROMANIAN COMMUNISM ..... 235 Alexandru O şca , OPINIONS OF STATE AUTHORITIES AND FOREIGN MASS MEDIA ABOUT THE ROMANIAN REVOLUTION OF DECEMBER 1989 ...... 245

MISCELLANEA

Mihai Ciurea , TEXTUAL CRITICISM OF THE NEW TESTAMENT AND ITS IMPORTANCE FOR THE DEVELOPMENT OF THE BIBLICAL AND HISTORICAL STUDIES ...... 263 Alexandrina Mihaela Popescu , Florentina Mogonea , EDUCATION DURING PHANARIOT REIGN. ROYAL ACADEMY IN BUCHAREST AND IASSY ...... 277 Ligia D ănil ă, STATUS OF ROMANIAN WOMAN AND HER STRUGGLE FOR EMANCIPATION BEFORE 1918 ...... 285 Radu Gavril ă, ROMANIAN BANKS IN SOLNOC-DĂBÂCA COUNTY AT THE START OF THE 20 th CENTURY ...... 291 Adrian Boldi şor , FROM EDINBURGH 1910 TO EDINBURGH 2010. THE WORKS OF COMMISSION IV ...... 299 Iulian Oncescu , MEMORY AND HONOURING: THE RETURNING OF MICHAEL THE BRAVE’S HEAD IN TARGOVISTE (1920) IN THE ROMANIAN HISTORIOGRAPHY ...... 317 Silviu-Gabriel Lohon , THE HYDRAULICS OF POWER . THE ROMANIAN INTELLECTUALS AND THE PARTY DIALECTICS (1944-1946) ...... 321 Alin-Sorin Mitric ǎ, THE DECENTRALIZATION – AS AN ADMINISTRATIVE AND EUROPEAN PHENOMENON – CASE STUDY: FRANCE ...... 329

REVIEWS AND NOTES

Alecsandru Geanoglu-Lesviodax, Short Church History , Edition, introductory study and notes by Dr. Mihail M. Andreescu – Verification and completion of list of bishops and monasteries [by] hieromonk Dr. Lauren ţiu Andreescu – Index of names and places [by] Dr. Valentin Marin, Cluj-Napoca, Mega Publishing House, 2011, 516 p. (Dinic ă Ciobotea) ...... 337 Lucian Dindiric ă, Miron Cristea – Patriarch, Regent and Prime Minister , Ia și, Tipo Moldova Publishing House, 2011, 454 p. (Sorin Liviu Damean) ...... 339 Alexandru O şca, Beyond the Rubicon. 1989 – Timi şoara – 1990 , Craiova, Sitech Publishing House, 2011, 431 p. (Mihai Ghi ţulescu) ...... 340 An Anniversary Volume: Historical Continuity in Space and Time , coordinators Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Craiova, Universitaria Publishing House, 2011, 826 p. (Dinic ă Ciobotea) ...... 343 Annotations to a Historiography Thesis (Dinic ă Ciobotea) ...... 344 Historical Dictionaries of the Counties Dolj, Olt and Valcea (Dinic ă Ciobotea) ...... 345 About Monarch Carol I, Dynasty Founder in the History of the Romanians (Dinic ă Ciobotea) ...... 347

6 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

STUDII ŞI ARTICOLE

MANIPULAREA ÎN GRECIA ANTIC Ă

Florian Olteanu *

THE MANIPULATION IN THE ANCIENT GREECE Abstract

The article reveals some types of manipulation in the Ancient Greece which prove that in some exceptional situations, statesmen used political measures which are placed at the limit of the law. There were a lot of situations in which these “measures” helped the saving of the polis, but turned against their initiators.

Cuvinte cheie : Grecia , manipulare , oameni de stat , ostracism , măsuri excep ţionale Key words : Greece , manipulation , statesmen , ostracism , exceptionally measures

Grecia antic ă este, f ără îndoial ă, spa ţiul politic în care s-au dezvoltat institu ţiile care stau la baza societ ăţ ii democratice europene. Vechii greci au cunoscut, în permanen ţă , fr ământ ări atât în plan intern, cât şi pe planul politicii externe. În secolul VI a.Chr., când practic lua sfâr şit marea colonizare greac ă, lumea ionian ă se afla în rela ţie de dependen ţă fa ţă de Imperiul Persan 1. Imperiul Persan era con ştient c ă poate men ţine controlul politic în cet ăţ ile grece şti din zona egeo-pontic ă prin intermediul tiranilor, acei uzurpatori care, neavând o baz ă legal ă de guvernare, se bazau pe sprijinul extern 2. Astfel, asist ăm la o prim ă form ă de manipulare, controlul politic prin interpu şi. La rândul lor, tiranii ionieni, ca Hestiaois sau Aristagoras din Milet încercau şi ei s ă atrag ă aten ţia asupra lor, sprijinind prin intrigi cucerirea de

* Lector univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 1 Pierre Levêque, Aventura greac ă, vol. 1, Bucure şti, Editura Meridiane, 1987, p. 279; Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei Antice , Bucure şti, Editura Albatros, 1988, p. 86. 2 Zoe Petre, Cetatea greac ă între real şi imaginar , Bucure şti, Editura Nemira, 2000, p. 23-36; D.P. Kallistov, V.V. Struve, Istoria universal ă, vol. II, Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă, 1959, p. 47. 7 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 către per şi a insulei Naxos. E şecul a determinat reorientarea lui Aristagoras, care a început s ă agite spiritele împotriva per şilor 1. Înarmat cu o hart ă a lumii grece şti şi persane, el a c ălătorit la Sparta şi la Atena, reu şind s ă ob ţin ă sprijinul acesteia din urm ă pentru r ăscoala antipersan ă ini ţiat ă de Milet şi sfâr şit ă tragic în 493 a.Chr., prin distrugerea total ă a perlei Ioniei 2. Întrucât regele Darius era hot ărât s ă se r ăzbune pe atenieni, poruncind chiar unui sclav s ă-i aminteasc ă zilnic de ace ştia, Atena trebuia s ă se preg ăteasc ă pentru a rezista. Totu şi, pericolul persan p ărea îndep ărtat, iar ac ţiunile lui Milthiades, fostul trimis al tiranului Peisistratos în Chersonesul Tracic ca şef al unei cleruhii ateniene, de a avertiza asupra iminen ţei invaziei persane erau v ăzute ca ac ţiuni ale unui politician sup ărat c ă-şi pierduse propriet ăţ ile 3. Atunci el a avut o idee, aceea a manipul ării con ştiin ţei politice ateniene, prin favorizarea reprezent ării în amfiteatrele cet ăţ ii a unei tragedii create de un anume Phrynikos, Căderea Miletului 4. Mecanismul manipul ării a func ţionat perfect, tragedia fiind interzis ă din cauza faptului c ă mul ţi atenieni plecau plângând. Astfel, avem o nou ă form ă de manipulare, influen ţarea prin exemplu menit s ă atrag ă aten ţia. Moartea lui în 527 a.Chr. i-a adus pe scena politică pe doi fii ai lui Peisistratos, Hippias şi Hipparchos, al treilea fiu, Thessalos neavând ambi ţii politice. Primi ţi ini ţial cu simpatie, cei doi nu vor conduce Atena decât pân ă în anul 510 a.Chr., când Hipparchos va fi ucis de c ătre Harmodios şi Aristogeiton într-un conflict amoros, pentru favorurile unui tânăr5. Acest act va c ăpăta o semnifica ţie aparte pentru Atena, cei doi asasini fiind adula ţi de popor ca tiranochtoni – uciga şii tiranului – reprezentan ţi ai celor ce doreau revenirea la ordinea politic ă ap ărut ă în urma reformelor lui Solon. Hippias, care a promovat o politic ă de represiune, a trebuit s ă plece în exil la Sigeion, apoi în Imperiul Persan, for ţat fiind de interven ţia regelui spartan Kleomenes, în timpul arhontelui Harpactides.

1 Florian Olteanu, Lucian Amon, La tyranie grecque. Implications historiques, sociales et politiques (la Grece insulaire et l’Asie Mineure) , în vol. Istorie şi societate , coordonatori Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2004, p. 509-514. 2 Florian Olteanu, Societatea atenian ă oglindit ă în institu ţiile şi magistraturile cet ăţ ii de la întemeiere pân ă la anul 322 a.Chr.) , în „Revista universitară de sociologie”, Anul I, nr. 1/2005, Craiova, p. 100-113. 3 Der Grosse Ploetz , Die Daten Enzyklopädie der Weltgeschichte , Freiburg, 1999, p. 144-152. 4 Florian Olteanu, Adi Schwarz, Încerc ări de instaurare a tiraniei la Atena (sec. VII-IV a.Chr.) , în „Analele Universit ăţ ii din Craiova”, Seria Istorie, nr. 16/2009, p. 353-360. 5 A. Piatkowski, op. cit ., p. 117-118; Horia C. Matei, Civiliza ţia lumii antice , Bucure şti, Editura Eminescu, 1983, p. 263, 266-267. 8 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Milthiades a intuit perfect c ă prezen ţa lui Hippias, fostul tiran, fiul al lui Peisistratos, în Imperiul Persan poate influen ţa debarcarea per şilor la Marathon, locul unde tat ăl s ău înfrânsese armata atenian ă, la cea de-a doua revenire ca tiran, alegând locul unde s ă reziste 1. În mentalul grecilor, b ătălia de la Marathon a reprezentat apogeul puterii cet ăţ ene şti. Porticul Pestri ţ de la Atena şi metopele Parthenonului erau zugr ăvite cu scene din acea b ătălie, care, din punct de vedere startegic, era cu mult inferioar ă celei de la Salamina, desf ăş urat ă zece ani mai târziu. Practic, Marathonul a generat o alt ă form ă de manipulare, propaganda . Milthiades nu va avea înc ă un destin favorabil. La asediul insulei Paros, la pu ţin timp dup ă Marathon, armata sa a fost învins ă, iar el amenin ţat cu ostracizarea. Aura sa de erou a r ămas ne ştirbit ă, deoarece a murit, la scurt timp, din cauza rănilor. Aceasta şi-a f ăcut sim ţit efectul politic, întrucât Themistokles, unul dintre fo ştii strategi de la Marathon, a reu şit cu greu s ă impun ă construirea unei flote pentru o b ătălie pe mare, unor atenieni pentru care bătălia pe uscat ar fi fost singura salvare 2. Folosind ostracizarea 3, el a reu şit s ă ob ţin ă aceast ă rezolu ţie pentru a-l îndep ărta pe Aristide, partizan al ideii unei lupte pe uscat. Cât de „real ă” a fost acuza ţia, şi cât de corect ă a fost decizia, este u şor de demonstrat, de vreme ce însu şi Aristide a scris votul pe ciob, unui b ătrân analfabet, care-i ceruse acest fapt, f ără s ă-l cunoasc ă. Astfel, asist ăm la manipularea prin for ţarea mecansimelor legale şi falsificarea votului. Aristide va reveni ulterior în patrie, murind totu şi s ărac şi marginalizat 4. Chiar şi dup ă dezastrul de la Thermopyle, când armata spartan ă a pierit pân ă la ultimul soldat, încercând s ă-i împiedice pe per şi s ă înainteze, atenienii continuau s ă cread ă c ă tot pe uscat vor câ ştiga, fapt ce l-a determinat pe Themistokles s ă pun ă la cale un plan de manipulare, deosebit de complex, care implica interpretarea semnelor oraculare, comunicarea cu inamicul şi şantajul 5. Prezicerea preotesei de la Delphi, Pythia men ţionase c ă meterezele de lemn vor salva Atena , fapt interpretat ca o rezisten ţă pe istmul de la Corint, ba chiar o rezisten ţă pe Acropole. Cum eviden ţa c ă flota era unica salvare era greu de în ţeles de factorii politici de la Atena, care nu acceptau c ă trebuia p ărăsit ă cetatea de c ătre noncombatan ţi şi de replierea combatan ţilor la Salamina,

1 Florian Olteanu, op. cit. , p. 109. 2 Florian Olteanu, Lucian Amon, Themistokles, o figur ă emblematic ă a Societ ăţ ii ateniene din secolul al V-lea a.Chr., în „Revista universitar ă de ştiin ţe sociale”, nr. 1/2004, Craiova, p. 17-22. 3 A. Piatkowski, op. cit ., p. 152. 4 Lucian Amon, Ostracism in the Athenian Society, between a Democratic Rule and Political Weapon , în „Revista Universitar ă de Sociologie”, nr. 1(9) /2008, p. 140. 5 Florian Olteanu, Lucian Amon, op. cit. , p. 18-19. 9 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Themistokles a reu şit s ă-i conving ă ajutând profe ţia Pithyei cu ni şte fapte a căror certitudine era greu de dovedit: fuga şarpelui Athenei din templul ora şului, care l ăsase ofrandele neatinse, zborul din partea dreapt ă al unei bufni ţe – pas ărea zei ţei Atena – şi a şezarea sa pe catargul triremei de comand ă1. Chiar dac ă s-a luat decizia evacu ării, Themistokles mai avea de înfrânt rezisten ţa comandantului grec al flotei şi pe cea a alia ţilor. Pe primul a reu şit s ă-l şantajeze, orchestrând dispari ţia merindelor de pe trirem ă şi revolta echipajului. Atunci când au fost g ăsite întâmpl ător provizii, trimise de Themistokles, comandantul a descoperit acolo un talant (12 000 drahme de argint) persan, fapt care îl incrimina ca tr ădător. Alia ţii au fost convin şi printr-o stratagem ă la limit ă. Themistokles avea un sclav de origine persan ă, ca educator al copiilor s ăi. Pe acesta, el l-a trimis la Xerxes cu un mesaj halucinant, care îl putea costa via ţa în caz de e şec: dac ă Xerxes atac ă în zori, Themistokles va trece cu flota sa de partea acestuia. Urmarea este cunoscut ă: alia ţii s-au v ăzut nevoi ţi s ă reziste, iar Themostokles a câ ştigat o victorie zdrobitoare. Totu şi, chiar dac ă tribuna de pe colina Pnyx unde se ţineau discursurile din Agora a fost orientat ă spre mare, Salamina nu a avut gloria Marathonului, deoarece echipajele de pe triremele victorioase erau formate din the ţi, locuitori ai zonelor de coast ă, care nu aveau cet ăţ enie, aceasta fiind dobândit ă abia în epoca lui Perikles. Themistokles a controlat apoi Liga Delio-Attic ă, devenit ă un instrument atenian de a lua bani de la cet ăţ ile aliate. Atunci când reprezentan ţii unei cet ăţ i i-ar fi spus lui Themistokles c ă la ei sunt doi prieteni S ărăcia şi Lipsa , el ar fi răspuns c ă are doi prieteni, la fel de buni, Constrângerea şi For ţa2. Deconspirarea regelui spartan Pausanias drept colabora ţionist cu per şii, precum şi atitudinea suspect ă a armatei lui Themistokles la Plateea şi Mykale, care a permis practic ariergardei persane s ă se retrag ă, l-au adus şi pe el în rândul celor ostraciza ţi. La fel ca în cazul lui Aristeides, ostracizarea sa a fost regizat ă, arheologii descoperind într-un bothros (pu ţ pentru ofrande) din Atena mai multe cioburi, pe care aceea şi mân ă scrisese numele eroului de la Salamina 3. Nici Kymon, fiul lui Milthiades, erou al b ătăliei împotriva per şilor la Eurymedon, din 468 a.Chr., practic ultima mare confruntare din cadrul războaielor greco-persane, nu a avut un destin favorabil, c ăzând şi el la asediul unei cet ăţ i4.

1 Lucian Amon, Florian Olteanu, La création de l’Oikumene grecque, la premiere société européenne , în „Revista Universitar ă de Sociologie”, nr. 1(9) /2008, p. 129-133. 2 Indro Montanelli, Istoria Grecilor , Bucure şti, Editura Artemis, 1994, p. 108-113. 3Lucian Amon, op. cit. , p. 141. 4 Ibidem. 10 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Themistokles, rechemat pentru a fi judecat pentru tr ădare, a ales mai târziu s ă fug ă la per şi, care l-au primit bine, dup ă experien ţa de la Plateea şi Mykale, dar a ales apoi s ă se sinucid ă, întrucât i se ceruse în 461 a.Chr. s ă se implice în conflictul egipteano-persan, în care Atena sprijinea Egiptul revoltat 1. Gloria avea s-o culeag ă strategul Perikles, fiul lui Xantippos, cel care l-a comb ătut pe Ephialtes, autor al unei decizii care i-a atras execu ţia – încercarea de desfiin ţare a Areopagului 2. Perikles a împodobit Atena cu grandiosul complex de pe Acropole, a impus mutarea tezaurului din insula Delos, pe Acropole, a obligat alia ţii s ă dea bani, în loc s ă construiasc ă cor ăbii. Ca şi Themistokles, a f ăcut expedi ţii de pedepsire a celor ce doreau s ă p ărăseasc ă Liga. Prin discursuri cu un pronun ţat caracter sofist, redate de Tukydides (în ciuda exactit ăţ ii datelor acestui istoric, ele par practic construite , ca expresie a mentalit ăţ ii epocii), Perikles ar ăta suprema ţia Atenei, care preg ătea confruntarea decisiv ă cu Sparta, R ăzboiul Peloponesiac 3. Nici acest ultim conflict militar nu a fost scutit de încerc ări de manipulare. Dup ă începutul ostilit ăţ ilor, Perikles a luat decizia ca popula ţia din Attica s ă se ad ăposteasc ă în spatele celebrelor Ziduri Lungi, construite din ordinul lui Themistokles, care ap ărau Pireul şi Atena. Ciuma, care a izbucnit în 429 a.Chr., l-a r ăpus inclusiv pe Perikles şi fiii s ăi avu ţi cu prima so ţie, înainte ca o decizie a Demosului s ă-l condamne la ostracizare 4. Astfel, când s-a luat decizia de a se debarca în Sicilia, în diminea ţa plec ării cor ăbiilor, o mân ă criminal ă a mutilat statuile zeului Hermes din fa ţa sediului flotei ateniene, fapt interpretat ca o impietate fa ţă de zei. Acuzat c ă a fost în spatele ac ţiunii, Alkybiades, comandantul atenienilor, a fost nevoit s ă dezerteze la spartani, expedi ţia sicilian ă fiind un dezastru r ăsun ător. Ac ţiunea lui s-a soldat îns ă cu acuzarea celui care se opusese ac ţiunii din Sicilia, pacifistul Nikias, care a fost nevoit s ă-şi asume comanda şi care a fost executat pentru lipsa de coordonare a ac ţiunilor 5. De şi au câ ştigat b ătălia de la Insulele Arginuse, strategii greci, inclusiv Peikles, fiul strategului Perikles şi al Aspasiei din Milet, au fost condamna ţi la moarte pentru c ă nu şi-au onorat camarazii c ăzu ţi, deorarece nu au purces la înhumarea acestora dup ă b ătălie 6.

1 Florian Olteanu, Lucian Amon Themistokles ..., p. 20-21. 2 Botsford and Robinson’s Hellenic History , revised by Donald Kagan, Fifth Edition, New York, Macmillan Publishing Co., 1969, p. 243-248. 3 Lucian Amon, Ac ţiunea diplomatic ă în Grecia antic ă. Surse literare şi epigrafice , în „Revista de Studii Juridice”, nr. 1/2008, p. 162-167. 4 Brockhaus Enzyklopädie , Band 16, Mannheim, Brockhaus Verlag, 1991, p. 672-673. 5 Donald Kagan, op. cit. , p. 294-305. 6 Hermann Kinder, Werner Hilgemann, Atlas de istorie mondial ă, vol. 1, Bucure şti, Editura RAO, 2003, p. 61. 11 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Dup ă ce Atena a cunoscut regimul filo-spartan al celor treizeci de tirani , restaurarea democra ţiei în 403 a.Chr. a fost urmat ă de un şir de procese politice, în urma c ărora a c ăzut victim ă filosoful Sokrates, condamnat s ă se sinucid ă în 399 a.Chr., deoarece comisese o grav ă impietate, prin educarea tineretului în spiritul unei noi credin ţe, cea în con ştiin ţa personal ă, acel daimon fiind considerat o nou ă zeitate 1. Aceste exemple ilustreaz ă c ă jocul politic atenian a implicat noi forme de manipulare, constrângerea, estorcarea şi înscenarea. În epoca lui Alexandru cel Mare, Atena a fost scena unei noi ac ţiuni de manipulare. Dorin ţa lui Alexandru de a fi venerat la Atena ca fiu al lui Zeus şi frate al lui Poseidon, precum şi decizia de împropriet ărire a veteranilor macedoneni la Atena au fost acceptate de Demos, graţie sprijinului oratorului Demosthenes, cel care devenise celebru tocmai prin duritatea discursurilor anti-macedonene, în care aducea grave acuza ţii tat ălui lui Alexandru, Filip II 2. Fuga la Atena a lui Harpalos, trezorierul lui Alexandru cel Mare, cu o important ă sum ă de bani (6 000 talan ţi – 36 mil. drahme) şi plasarea sa sub arest l-au adus din nou pe Demosthenes în scen ă. Acesta, sup ărat c ă i se retr ăsese coroana primit ă ca semn de pre ţuire din partea Demosului atenian, a complotat la evadarea lui Harpalos, contra unei sume de 10 talan ţi, fapt care i-a atras oprobiul macedonenilor şi, implicit, sfâr şitul. Una din condi ţiile puse de macedoneni, înving ători la Cranon, în 322 a.Chr., a fost predarea lui Demosthenes, care a ales şi el sinuciderea, unei mor ţi în prizonierat 3. În concluzie, manipularea în Grecia Antic ă a fot o m ăsur ă de salvare a ordinii de drept, îns ă în majoritatea cazurilor, în vremuri lini ştite, ea a avut efectul bumerangului, contribuind la îndep ărtarea ini ţiatorilor din prima scen ă a vie ţii politice, ba chiar la sfâr şitul lor.

1 A. Piatkowski, op. cit. , p. 275-283. 2 Donald Kagan, op. cit. , p. 349. 3 Florian Olteanu, Leliana Cinc ă, La corruption dans l’histoire ancienne. Un phénomène social où la manière de faire la politique , în „Revista Universitar ă de Sociologie”, nr. 2/2007, p. 142-146. 12 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

EVANGHELIA ŞI IMPERIUL: GLOBALIZARE ŞI MARTIRIU ÎN CRE ŞTINISMUL TIMPURIU *

Mihai Valentin Vladimirescu **

THE GOSPEL AND THE EMPIRE: GLOBALIZATION AND MARTYRDOM IN EARLY CHRISTIANITY Abstract

The present study aims to offer a definition of the complex phenomenon of globalization in the Early Christianity, while identifying the place and role of the anti-Christian persecutions of the first centuries and of Christian martyrdom in the Roman imperial thinking, on the one hand, and in the Christian thinking, on the other hand.

Cuvinte cheie : cre ştinism , globalizare , martiriu , Evanghelie , Imperiul Roman Key words : Christianity , Globalization , Martyrdom , Gospel , Roman Empire

Domeniul studiilor asupra cre ştinismului primar este, înc ă, marcat de controverse şi dispute pe marginea raportului dintre primele comunit ăţ i cre ştine şi lumea iudaic ă, precum şi dintre acestea şi autorit ăţ ile romane ale vremii. De şi, în perioadele modern ă şi contemporan ă, cercet ările au înregistrat progrese remarcabile, gra ţie şi descoperirilor arheologice care au permis o în ţelegere mai bun ă a configura ţiei lumii greco-romane şi a prezen ţei cre ştine în cadrul ei, dezbaterea cu privire la evolu ţia raporturilor dintre Evanghelie şi Imperiu a rămas, în continuare, una aprins ă. Printre cele mai importante teme de discu ţie se num ără analizarea cre ştinismului din perspectiva intelectualit ăţ ii greco-romane – în condi ţiile în care, în cercetarea clasic ă, accentul era pus pe m ărturiile Părin ţilor şi scriitorilor cre ştini cu privire la atitudinea elitelor p ăgâne –, elucidarea cauzelor care au determina, izbucnirea persecu ţiilor împotriva cre ştinilor, precum şi în ţelegerea fenomenului, aparent paradoxal, prin care

* Aceast ă lucrare a fost realizat ă în cadrul proiectului „Valorificarea identit ăţ ilor culturale în procesele globale”, cofinan ţat de Uniunea European ă şi Guvernul României din Fondul Social European, prin Programul Opera ţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finan ţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758. ** Prof. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 13 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cre ştinismul s-a putut dezvolta şi a reu şit s ă p ătrund ă în toate p ăturile societ ăţ ii greco-romane, de şi una dintre valorile de c ăpetenie ale comunit ăţ ilor cre ştine timpurii era tocmai martiriul . Aceast ă ultim ă problem ă face şi obiectul studiului de fa ţă , care încearc ă s ă defineasc ă procesul globaliz ării cre ştinismului şi s ă identifice locul şi rolul persecu ţiilor anti-cre ştine şi al martiriului în gândirea imperial ă roman ă, pe de o parte, şi în cea cre ştin ă, pe de alt ă parte.

Ini ţial, adep ţii lui Iisus din Nazaret formau o comunitate care nu era preocupat ă s ă se autodefineasc ă, ci gravita în jurul con ţinutului propov ăduirii hristice: Evanghelia . Astfel este explicabil de ce denumirea de ‘cre ştini’ apare numai în Faptele Apostolilor, o scriere de dat ă mai târzie din Noul Testament (Fapte 11:26), iar denumirea generic ă de ‘cre ştinism’ î şi face loc în limbajul cre ştinilor abia c ătre finalul epocii apostolice, în scrierile Sfântului Ignatie al Antiohiei 1. Aceast ă atitudine a primilor cre ştini, care nu î şi defineau comunitatea şi credin ţa în raport cu realit ăţ ile socio-culturale, ci în raport cu Persoana şi mesajul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a făcut ca impactul ini ţial al cre ştinismului s ă fie unul local, cu ecou în spa ţiul civiliza ţiei iudaice. Din punctul de vedere al administra ţiei imperiale, tot ceea ce ie şea din sfera culturii greco-romane era socotit barbar, în vreme ce, din perspectiva iudaic ă, toate na ţiunile, în afara poporului ales Israel, erau ‘neamuri’ 2, adic ă popoare care nu se g ăseau într-o rela ţie direct ă cu Dumnezeu şi care, în consecin ţă , nu aveau ce oferi evreilor, din punct de vedere cultural, spiritual şi religios 3. În aceste condi ţii, Imperiul nu avea de ce s ă acorde o importan ţă aparte unei mi şcări religios-sociale care privea un sector al ‘lumii barbare’. De altfel, procesul, condamnarea şi executarea lui Iisus sunt dovada cea mai limpede a reticen ţei administra ţiei romane – fie ea şi local ă, cum era cazul procuratorului Pilat – de a se implica în fr ământ ările interne ale societ ăţ ii iudaice, în m ăsura în care acestea nu deveneau periculoase pentru stabilitatea administra ţiei îns ăş i. Raporturile dintre cre ştinism şi Imperiul Roman au devenit, cu timpul, mult mai tensionate, pe fondul dezvolt ării unor direc ţii identice ca scop, dar

1 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Ad Romanos , 3,3, în Patrologia Graeca, vol. 1, col. 689; Ad Magnesios 10, 1-3, în Patrologia Graeca, vol. 1, col. 672; Ad Philadelphenses 6, 1, în Patrologia Graeca, vol. 1, col. 701; pentru versiunea româneasc ă: Sfîntul Ignatie Teoforul, Epistole , în Scrierile P ărin ţilor Apostolici (colec ţia „P ărin ţi şi Scriitori Biserice şti”, vol. 1), trad. Pr. D. Fecioru, Bucure şti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 157-190. 2 Horst Robert Balz, Gerhard Schneider, Exegetical Dictionary of the New Testament , vol. I, Grand Rapids, Eerdmans, 1990, p. 382. 3 The Cambridge History of Christianity , vol. I, Origins to Constantine , eds. Margaret M. Mitchell & Frances M. Young, Cambridge University Press, 2006, p. 104-105. 14 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 contrare ca orientare, în ideologia imperial ă şi în gândirea propov ăduitorilor cre ştini. În ceea ce prive şte ideologia imperial ă, este vorba despre cristalizarea unei teologii care avea în centru no ţiunile de ordine divin ă şi sacralitate a suveranului. Aceast ă teologie î şi are originea într-un set de mentalit ăţ i specific romane, anterioare proclam ării Imperiului. Cu atât mai mult, dup ă anul 27 î.Hr., ma şina propagandistic ă a lui Octavianus Augustus, primul împ ărat roman (27 î.Hr.-14 d.Hr.) a cristalizat o ideologie complex ă, dar direct ă. Roma era văzut ă ca centru al lumii, iar Imperiul s ău era sanc ţionat de o ordine divin ă, căreia nu i se puteau pune nici limite spa ţiale, şi nici limite temporale. A şadar, expansiunea roman ă nu era o simpl ă asimilare teritorial ă, ci o globalizare, în sensul cel mai larg al termenului, o împlinire a destinului Romei de unic centru de putere şi civiliza ţie, care iradiau în tot cuprinsul lumii locuite 1. Desigur, o astfel de concep ţie asupra Imperiului nu putea l ăsa pe dinafar ă persoana suveranului, care era plasat ă pe linia inaugurat ă de legendarii regi ai Romei. În prim ă faz ă, acesta a devenit Pontifex Maximus , dobândind prerogativele sacerdotale care îi permiteau o leg ătur ă exclusiv ă cu zeii, pentru ca, ulterior, el însu şi s ă devin ă obiect al cultului 2. Pentru cre ştini, îns ă, care trebuiau s ă vie ţuiasc ă în lumea roman ă şi s ă-şi manifeste propria credin ţă în contextul instaur ării acestui cult imperial, preten ţiile Romei şi ale suveranilor s ăi erau imposibil de satisf ăcut. Iisus Hristos, personajul istoric ale C ărui înv ăţă turi le urmau cre ştinii, considerându-L Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adev ărat, fusese r ăstignit tocmai de c ătre administra ţia roman ă, or aceast ă execu ţie era dovada clar ă c ă Roma nu era dispus ă s ă accepte niciun fel de „concuren ţă ” pentru ideologia imperial ă. Acela şi Iisus proclamase Împ ărăţ ia lui Dumnezeu , un concept pe care teologia oficial ă roman ă l-ar fi receptat cu bucurie, atâta vreme cât s-ar fi referit la Imperiul Roman în sine. Fire şte, lucrurile nu st ăteau a şa, întrucât în propov ăduirea cre ştin ă Roma nu juca niciun rol special, ba, mai mult, în finalul secolului I, avea s ă fie perceput ă ca un nou Babilon, capitala decaden ţei, a unei lumi putrede, lipsit ă de lumina divin ă3. Aşadar, pe de o parte, cre ştinismul proclama Împ ărăţ ia lui Dumnezeu şi, implicit, o form ă de globalizare, întrucât mesajul s ău era universal şi ignora orice preten ţii universaliste care emanau de la alte autorit ăţ i decât Evanghelia. Pe de alt ă parte, ideologia imperial ă nu putea accepta o alt ă form ă de

1 John Dominic Crossan, God and Empire: Jesus Against Rome, Then and Now , HarperCollins, 2008, p. 15. 2 Allen Brent, The Imperial Cult & the Development of Church Order: Concepts & Images of Authority in Paganism & Early Christianity before the Age of Cyprian , Leiden-Boston-Köln, Brill, 1999, p. 17. 3 Warren Carter, The Roman Empire and the New Testament: An Essential Guide , Nashville, Abingdon Press, 2006, p. 85. 15 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 globalizare decât cea care viza extinderea suveranit ăţ ii Romei asupra întregii lumi locuite şi recunoa şterea sacralit ăţ ii ordinii romane şi a persoanei suveranului. Dup ă cum spuneam, cele dou ă direc ţii erau identice ca scop, dar radical diferite ca orientare. Contactul dintre ele a dus la izbucnirea persecu ţiilor împotriva cre ştinilor. Reac ţia acestora din urm ă nu a fost, îns ă, una de natur ă violent ă, care s ă duc ă la izbucnirea unui r ăzboi civil, lucru pe care, de altfel, l-am fi putut a ştepta dac ă am privi evenimentele din afar ă, f ără a lua în calcul dimensiunea pacifist ă a poruncii iubirii, nucleul propov ăduirii evanghelice. Din contr ă, cre ştinismul a recurs la valorizarea martiriului, la îmbog ăţ irea lui cu semnifica ţii mult mai profunde, care transcendeau realitatea imediat ă. Fire şte, din punct de vedere obiectiv, fiecare martir însemna un adept mai pu ţin, a şa încât pentru o religie în expansiune, persecu ţia şi martiriul erau principalele obstacole. Îns ă pentru cre ştini, martiriul a devenit nu numai o modalitate de izb ăvire personal ă1, ci şi o piatr ă de temelie a Bisericii. Sângele martirilor a devenit liantul noii comunit ăţ i ecleziale, pentru c ă el era dovada voca ţiei universale şi eterne a cre ştinismului: de şi num ărul martirilor sporea, Biserica se extindea tot mai mult şi devenea din ce în ce mai influent ă, pe toate palierele societ ăţ ii romane.

În mediul socio-cultural şi religios în care a luat na ştere cre ştinismul, Israelul secolului I, universalismul nu era un concept la ordinea zilei. Religia lui Israel avea un caracter eminamente na ţional, astfel încât pasajele veterotestamentare care las ă impresia unei gândiri universaliste sunt pu ţine şi, de cele mai multe ori, prezint ă diferite chei de interpretare. În Torah, îns ă, acolo unde se relateaz ă facerea lumii şi istoria comun ă a umanit ăţ ii pân ă când accentul se mut ă exclusiv pe poporul ales, gândirea evreiasc ă d ă dovada st ăpânirii conceptelor care caracterizeaz ă o perspectiv ă religioas ă universalist ă,

1 Ideea renun ţă rii la tot, inclusiv la via ţa p ământeasc ă, pentru m ărturisirea Evangheliei şi a lui Iisus Hristos constituie un mesaj direct al Noului Testament: „ Adev ărat gr ăiesc vou ă: Nu este nimeni care şi-a l ăsat cas ă, sau fra ţi, sau surori, sau mam ă, sau tat ă, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi s ă nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case şi fra ţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va s ă vin ă: via ţă ve şnic ă. Şi mul ţi dintre cei dintâi vor fi pe urm ă, şi din cei de pe urm ă întâi ” (Marcu 10:29-31); pe de alt ă parte, prigoana şi martiriul se înscriau în firescul vremurilor ulterioare Lui, anun ţate de Hristos Însu şi: „ Dac ă v ă ur ăş te pe voi lumea, s ă şti ţi c ă pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dac ă a ţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al s ău; dar pentru c ă nu sunte ţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea v ă ur ăş te. Aduce ţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât st ăpânul s ău. Dac ă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi v ă vor prigoni; dac ă au p ăzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor p ăzi. Iar toate acestea le vor face vou ă din cauza numelui Meu, fiindc ă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis ” (Ioan 15:18-21). 16 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 de şi nu ofer ă o teologie sistematizat ă în acest sens. Cu toate acestea, abia în timpul exilului babilonian şi, în special, dup ă eliberarea din robie, evreii încep să reevalueze aceast ă perspectiv ă, reafirmând nu doar rela ţia lor privilegiat ă cu Yahweh, ci şi suveranitatea absolut ă a Acestuia asupra întregii crea ţii. Dac ă, pân ă în epoca exilului, profe ţii şi liderii politici proclamau superioritatea lui Yahweh asupra zeilor popoarelor învecinate, o dat ă cu Deutero-Isaia (Is. 40-55) şi Trito-Isaia (Is. 56-66) începe s ă fie proclamat ă, în primul rând, unicitatea lui Yahweh, ceea ce echivaleaz ă, fire şte, cu afirmarea Sa ca Dumnezeu al tuturor neamurilor, fie c ă acestea îl cunosc şi îl accept ă sau nu 1. În prima parte a secolului I, atunci când şi-a desf ăş urat activitatea public ă Iisus Hristos şi când s-au pus bazele Bisericii, iudaismul palestinian se concentra, mai degrab ă, pe conservarea identit ăţ ii na ţionale şi religioase, decât pe o eventual ă activitate misionar ă, care ar fi p ărut a fi continuare fireasc ă a redescoperirii perspectivei universaliste. Ca reac ţie la atacurile politice şi culturale din lumea mediteranean ă greco-roman ă, Templul şi Sinagoga au urmat o linie eminamente conservatoare, chiar dac ă nu au lipsit şi grup ările care promovau o politic ă mai deschis ă fa ţă de influen ţele str ăine. Activitatea lui Iisus, a şa cum apare ea în Sfintele Evanghelii şi în tradi ţiile primelor comunit ăţ i cre ştine, este, în principiu, încadrat ă în acelea şi coordonate, în sensul c ă, înainte de toate, Evanghelia este vestit ă iudeilor 2. Cu toate acestea, evenimentele din via ţa Domnului dovedesc c ă El a avut o veritabil ă deschidere c ătre neamuri , şi că doar ‘urgen ţa pastoral ă’ a fost reprezentat ă de poporul ales 3. În cre ştinismul primar, în sânul c ăruia au fost redactate Evangheliile, Faptele Apostolilor, precum şi corpusul epistolar neotestamentar şi Apocalipsa, aceast ă deschidere universal ă a Mântuitorului şi a Bisericii a fost accentuat ă. Printre reperele acestui proces de accentuare a universalismului cre ştin pot fi socotite Cincizecimea (Fapte 2), viziunea lui Petru cu privire la animalele curate şi cele necurate, precum şi evenimentele ce au urmat acesteia (Fapte 10), sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15) şi, fire şte, pasajele cu caracter universalist şi egalitarist din propov ăduirea paulin ă.

1 Veli-Matti Kärkkäinen, An Introduction to the Theology of Religions , Downers Grove, InterVarsity Press, 2003, p. 39-40. 2 Rugat de ucenici s ă scoat ă demonul din fiica unei femei canaanence – a şadar, de origine non-israelit ă – Iisus le r ăspunde: „ Nu sunt trimis decât c ătre oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Înainte de acest episod, trimi ţându-Şi ucenicii la propov ăduire îi îndemna: „ În calea p ăgânilor s ă nu merge ţi, şi în vreo cetate de samarineni s ă nu intra ţi; ci mai degrab ă merge ţi c ătre oile cele pierdute ale casei lui Israel ” (Matei 10:5-6). 3 De pild ă, în cele din urm ă, Iisus îi împline şte rug ămintea femeii canaanence (Matei 15:28). De asemenea, El roste şte şi parabola samarineanului milostiv, ar ătând c ă virtutea – care nu poate fi separat ă de credin ţa în Dumnezeu – ţine strict de persoana omului, iar nu de originea sa etnic ă şi, nici m ăcar, de apartenen ţa sa la corpul sacerdotal iudaic (Luca 10:25-37). 17 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

De altfel, cea mai important ă parte a activit ăţ ii misionare a Sfântului Apostol Pavel s-a desf ăş urat în afara grani ţelor Israelului biblic, îndeosebi în lumea greco-roman ă, lucru ce ilustreaz ă cel mai bine universalitatea mesajului cre ştin. Îns ă propov ăduirea Evangheliei a fost un proces dinamic în cre ştinismul primar. Nu doar c ă orice neam putea avea acces la Dumnezeu, prin intermediul Răscump ărării universale realizate prin jertfa şi învierea lui Hristos, ci neamurile erau chemate la Dumnezeu, invitate s ă treac ă pe planul al doilea diferen ţele cu caracter politic, social şi economic şi s ă scoat ă în eviden ţă fondul uman comun. Acest fond era, de fapt, criteriul unic pentru intrarea în comuniune cu Dumnezeu, iar Iisus Hristos – Om adev ărat şi Dumnezeu adev ărat – reprezenta factorul de coeziune al întregii umanit ăţ i1. În mod evident, aceast ă religie venea în contradic ţie cu preten ţiile teologiei imperiale oficiale, care, în conformitate cu mentalit ăţ ile încet ăţ enite în lumea greco-roman ă, avea reguli clare în ceea ce prive şte stratificarea economic ă, etnic ă şi social ă. Aceste reguli f ăceau parte din ordinea roman ă, cea despre care spuneam c ă era socotit ă de origine divin ă. A şadar, orice perturbare a acestei ordini echivala nu numai cu un delict civil, ci o crim ă la adresa constitu ţiei îns ăş i a Imperiului Roman şi, implicit, la adresa suveranului. În prima perioad ă a expansiunii cre ştinismului şi a constituirii comunit ăţ ilor ecleziale, administra ţia roman ă nu s-a preocupat în mod special de teologia şi gândirea social ă a cre ştinilor, pentru c ă îi considera o sect ă iudaic ă şi, deci, o grupare barbar ă ale c ărei idei religioase constituiau o lume închis ă, nu prezentau nici un interes pentru Roma şi nici nu puteau avea o voca ţie universal ă. Îns ă ignoran ţa aparatului administrativ-ideologic imperial nu era justificat ă, lucru pe care aveau s ă-l constate în perioada urm ătoare, întrucât prin îns ăş i esen ţa mesajului s ău, cre ştinismul proclama desfiin ţarea obstacolelor artificiale pe care un om le poate întâlni în drumul s ău c ătre Dumnezeu 2. Iar un obstacol artificial era, evident, pseudo-religia roman ă, de instituire uman ă şi în care împ ăratul juca rolul central, f ără a avea vreun alt merit decât acela c ă ocupa tronul imperial. Pe m ăsur ă ce cre ştinismul p ătrundea în tot mai multe laturi ale vie ţii Imperiului Roman, autorit ăţ ile luau contact cu înv ăţă turile evanghelice şi în ţelegeau c ă au de-a face cu o mi şcare religioas ă aparte, care nu mai era circumscris ă unui areal geografic sau etnic şi ale c ărei principii îi f ăceau imposibil ă a şezarea, al ături de celelalte câteva zeci de religii din cuprinsul lumii romane, în rastelul religiilor populare care pot coexista cu cultul imperial.

1 J. Louis Martyn, Galatians: A New Translation with Introduction and Commentary , The Anchor Yale Bible, New Haven-London, Yale University Press, 2008, p. 336. 2 Henry T. Sell, Studies in Early Church History , London & Edinburgh, Fleming H. Revell Company, 1906, p. 131. 18 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

III

În studiul istoriei antice, atunci când suntem pu şi în situa ţia de a analiza o mare ciocnire a civiliza ţiilor, nu avem la dispozi ţie, de cele mai multe ori, un material documentar, cel pu ţin elementar, cu privire la percep ţia pe care fiecare dintre tabere o avea fa ţă de rivala sa. De pild ă, Herodot ofer ă informa ţii importante despre per şi, dar nu este de niciun folos dac ă vrem s ă studiem imaginea grecilor în mentalitatea persan ă. La fel stau lucrurile şi în cazul întâlnirii dintre cre ştinism şi p ăgânism sau, mai corect spus, dintre cre ştinism şi ideologia imperial ă, alimentat ă de filosofia şi teologia greco-roman ă. Avem foarte multe informa ţii despre viziunea Bisericii asupra non-cre ştinilor, denumi ţi, generic, ‘p ăgâni’, majoritatea acestor informa ţii provenind din scrierile patristice. Desigur, unele considera ţii ale P ărin ţilor şi scriitorilor cre ştini sunt în mod v ădit exagerate, c ăutând s ă scoat ă în eviden ţă nonsensul gândirii religioase a lumii romane sau imoralitatea practicilor de cult asociate acesteia 1. Cu siguran ţă c ă au existat şi scrieri anti-cre ştine, mult mai numeroase decât ceea ce avem ast ăzi, îns ă ele nu s-au p ăstrat, cel mai probabil, din cauza faptului c ă au avut o circula ţie restrâns ă, iar copi ştii medievali – care erau, într-o covâr şitoare majoritate, cre ştini – nu au avut niciun interes s ă le transmit ă genera ţiile urm ătoare. În scrierile şi fragmentele care ni s-au p ăstrat, autorii păgâni se ocup ă, în primul rând, de discreditarea cre ştinismului prin compararea originilor sale ‘barbare’ şi ‘obscure’ cu tradi ţia multisecular ă a religiei tradi ţionale greco-romane şi cu m ăre ţia Imperiului, cl ădit prin bun ăvoin ţa zeilor. Teologii cre ştini ai primelor veacuri, precum Origen sau Eusebiu de Cezareea, s-au ocupat de oferirea unor r ăspunsuri la aceste acuza ţii, iar operele lor ne-au permis reconstituirea, cel pu ţin par ţial ă, a viziunii greco-romane asupra cre ştinismului primar 2. Dincolo de disputele teologice şi filosofice, care, oricât de agresive ar fi fost, nu puteau conduce prin ele însele la valul de persecu ţii ce avea s ă se abat ă asupra cre ştinilor, Biserica primar ă a atras aten ţia autorit ăţ ilor imperiale prin câteva caracteristici şi laturi ale activit ăţ ii sale care nu au putut fi în ţelese în mod corect. Astfel, denumirea îns ăş i de Biseric ă (în greac ă ekkl ēsia ) a trezit suspiciuni, întrucât, în epoc ă, avea şi unele conota ţii politice, dând impresia unei societ ăţ i alternative, care se sustrage rânduielilor general valabile în Imperiu. Fire şte, existen ţa unui soi de societate alternativ ă trebuie acceptat ă, dar

1 Despre geneza şi evolu ţia semantic ă a termenului paganus în cre ştinismul primar şi, mai târziu, în epoca Imperiului cre ştin, a se vedea Gillian Clark, Christianity and Roman Society , Cambridge University Press, 2004, p. 35-37. 2 Robert Louis Wilken, The Christians as the Romans Saw Them , 2nd. ed., New Haven, Yale University Press, 2003, p. 25 şi passim . 19 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 sensul politic pe care suspicioasa administra ţie roman ă îl oferea Bisericii era departe de scopurile acesteia. Biserica se n ăş tea prin botezarea unei familii restrânse şi se dezvolta prin aderarea la cre ştinism a familiei extinse, a sclavilor şi altor persoane apropiate. La un moment dat, dimensiunea unei astfel de comunit ăţ i putea da impresia c ă se urm ăre şte crearea unei unit ăţ i omogene, iar reunirea mai multor astfel de unit ăţ i prezenta pericolul apari ţiei unor comunit ăţ i locale numeroase care puteau emite preten ţii de autonomie. În plus, faptul c ă membrii comunit ăţ ilor cre ştine foloseau, între ei, apelative precum frate, sor ă sau p ărinte/tat ă cre ştea suspiciunea în ochii autorit ăţ ilor şi elitelor romane. Ace ştia se sim ţeau amenin ţaţi de ceea ce noi numim ast ăzi o conspira ţie universal ă, cu celule bine organizate, cu un limbaj codificat şi cu ni şte ritualuri care, în ochii opiniei publice greco-romane, p ăreau extrem de bizare, precum consumarea unei mese pe care cre ştinii o interpretau ca fiind Trupul şi Sângele întemeietorului religiei lor 1. Climatul general creat de reac ţia intelectualit ăţ ii p ăgâne fa ţă de teologia şi riturile cre ştine, de suspiciunile autorit ăţ ilor locale şi, în cele din urm ă, de prigoana punctual ă dezl ănţuit ă de Nero dup ă incendiul de la Roma, din anul 64 – prigoan ă al c ărei cauze directe nu au fost nici pân ă acum pe deplin elucidate – a devenit unul extrem de ostil cre ştinilor. Timp de aproape 250 de ani, pân ă la adoptarea cre ştinismului de c ătre împ ăratul Constantin cel Mare, în anul 312, şi emiterea Edictului de la Milano (313), cre ştinii au fost supu şi unor persecu ţii aproape permanente, concretizate în arest ări, anchete prelungite, condamn ări venite ca urmare a unui rechizitoriu adesea absurd şi, în destul de multe cazuri, execu ţii violente. În prima parte a epocii persecu ţiilor, acestea erau supervizate de autorit ăţ ile locale, mai precis de guvernatorii provinciali, f ără ca împ ăra ţii sau Senatul de la Roma s ă ia hot ărâri exprese privitoare la soarta cre ştinilor. Rescriptul împ ăratului Traian (98-117) c ătre guvernatorul ( legatus Augusti ) Pliniu al Bithyniei, prin care trasa politica de urmat în cazul proceselor intentate cre ştinilor, a reprezentat dreptul comun în materie 2, pân ă la mijloc secolului al III-lea. Atunci, îns ă, pe fondul incapacit ăţ ii acestor guvernatori de a stopa expansiunea Bisericii şi r ăspândirea cre ştinismului în tot mai multe provincii, împ ăratul Valerian (253-260) a hot ărât c ă este nevoie de un efort concertat pentru lupta împotriva cre ştinilor, astfel încât a trecut prin Senat o serie de lege prin care se interzicea cultul cre ştin şi se prevedeau pedepse exemplare pentru membrii Bisericii. Fire şte, aceste edicte nu au fost de natur ă s ă-i sperie pe cre ştini, care au continuat s ă-şi practice cultul şi s ă-şi manifeste credin ţa, chiar dac ă mul ţi aveau s ă pl ăteasc ă pentru acest lucru cu propria via ţă 3. Martiriul, fie

1 Este vorba, evident, despre Euharistie; Gillian Clark, op. cit. , p. 17. 2 Paul Allard, Histoire des persécutions pendant les deux premiers siècles , 3ème éd., vol. I, Paris, 1903, p. I-II. 3 The Cambridge History of Christianity , vol. I, Origins to Constantine , p. 503. 20 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 el c ăutat sau nu de c ătre victimele persecu ţiilor, nu numai c ă nu a fost considerat drept o înfrângere a Bisericii, ci, dimpotriv ă, a fost identificat cu împlinirea sarcinii de m ărturisire a lui Hristos 1, viziune care a alimentat neîntrerupt comunitatea cre ştin ă cu noi şi noi membri, oferind, în paralel, ce-i drept, autorit ăţ ilor romane motive pentru condamnarea şi executarea cre ştinilor.

Evenimentul istoric al r ăstignirii lui Iisus Hristos în Ierusalim, în timpul mandatului procuratorului roman Pilat şi al domniei împ ăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.) a reprezentat modelul martiriului pentru cre ştinii din epoca persecu ţiilor. Condi ţiile în care s-a petrecut moartea lui Iisus, ca urmare a torturilor şi a unei r ăstigniri publice menite s ă induc ă o agonie prelungit ă par, desigur, departe de orice legalitate, a şa cum percepem noi ast ăzi actul de justiţie. Cu toate acestea, ele reprezentau norma legal ă a acelor vremuri, iar crucificarea era procedura standard de pedepsire a rebelilor. În deceniile şi secolele urm ătoare, adep ţii lui Iisus Hristos, cre ştinii, au fost supu şi unor proceduri similare, profund inumane, dar prev ăzute de legisla ţia imperial ă. Arderea pe rug, aruncarea în aren ă pentru a fi sfâ şia ţi de animale sau feluritele metode de tortur ă întrebuin ţate de autorit ăţ i erau mijloace legale de pedepsire a cre ştinilor, considera ţi drept pericole publice şi atentatori la siguran ţa statului. Important de remarcat este faptul c ă, înainte de edictele lui Valerian, men ţionate anterior, procedurile penale urmate în cazul cre ştinilor nu reprezentau un capitol aparte în dreptul roman. Ei erau supu şi aceleiaşi succesiuni de m ăsuri legale care îi vizau pe to ţi cei ce refuzau s ă îndeplineasc ă practicile de cult presupuse de religia roman ă imperial ă – aici intrând atât riturile tradi ţionale, cât şi cele legate de cultul împ ăratului –, precum şi pe to ţi cei b ănuiţi de comportamente anti-sociale (a şa cum am v ăzut c ă era considerat ă constituirea Bisericilor locale şi s ăvâr şirea Euharistiei) 2. Dac ă persecu ţia, fie ea legal ă sau popular ă, a reprezentat atitudinea lumii romane asupra dezvolt ării cre ştinismului, martiriul era atitudinea din interiorul comunit ăţ ii cre ştine fa ţă de ostilitatea Imperiului. Fire şte, lume antic ă

1 De obicei, o dat ă adu şi înaintea instan ţelor – fie ele locale sau centrale – cre ştinii erau pu şi în fa ţa a dou ă alternative. Prima dintre acestea, cea care le putea aduce iertarea şi, implicit, rămânerea în via ţă , era apostazia, lep ădarea de credin ţă şi îndeplinirea unor ritualuri specifice religiei greco-romane sau cultului imperial, în particular. Cea de-a doua variant ă era, evident, moartea. În cele mai multe cazuri, preferat ă a fost varianta din urm ă, iar aceast ă alegere se realiza sub patronajul cuvintelor hristice: „ Oricine va m ărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, m ărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tat ălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lep ăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu M ă voi lep ăda de el înaintea Tat ălui Meu, Care este în ceruri ” (Matei 10:32-33). 2 Gillian Clark, op. cit. , p. 38-40. 21 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 mai asistase la momente în care unele persoane, neacceptând s ă treac ă peste principiile lor şi manifestând un curaj deosebit, preferaser ă s ă moar ă ori s ă rămân ă infirme pentru convingerile lor, mai degrab ă decât s ă renun ţe la ele pentru a-şi p ăstra via ţa sau integritatea fizic ă. Socrate, marele filosof grec, este un bun exemplu în acest sens, dup ă cum, în lumea oriental ă şi, în particular, în mentalitatea evreiasc ă, cei trei tineri arunca ţi în cuptorul de foc al regelui Nabucodonosor al Babilonului reprezint ă modele ale verticalit ăţ ii na ţional-religioase. Îns ă abia o dat ă cu secolul al II-lea şi cu cre şterea num ărului de execu ţii ale cre ştinilor, lumea greco-roman ă se vede pus ă în fa ţa unei realit ăţ i complet noi, în care cei care mor pentru credin ţa lor nu mai invoc ă principii abstracte, precum libertatea con ştiin ţei ori libertatea de a c ăuta adev ărul, ci î şi integreaz ă moartea într-un sistem conceptual complex, care implic ă unirea mistic ă, prin martiriu, cu Dumnezeu, ca r ăsplat ă pentru m ărturisirea ( µαρτυρία ) Lui înaintea oamenilor 1. De asemenea, atitudinea martiric ă nu era proprie numai indivizilor, ci ea caracteriza întreaga Biseric ă, întrucât, conform poruncii Mântuitorului, Evanghelia nu trebuia doar predicat ă – în sensul de a fi f ăcut ă cunoscut ă – ci şi m ărturisit ă; predicarea trebuia s ă fie făcut ă cu implicarea personal ă a propov ăduitorului şi s ă rezulte din propria credin ţă a acestuia. Îndeplinirea acestei porunci, de a vesti şi m ărturisi Evanghelia c ătre toate neamurile (cf. Matei 28:19-20), se suprapunea, îns ă, peste un cadru politico-social extrem de ostil, astfel încât µαρτυρία î şi activa, din plin, ambele conota ţii, atât cea de m ărturisire, cât şi cea de sacrificiu, de martiriu venit tocmai ca urmare a m ărturisirii. Trebuie remarcat faptul c ă, în destul de multe cazuri, arestarea, anchetarea şi condamnarea cre ştinilor veneau ca urmare a unor denun ţuri f ăcute de p ăgâni sau ca urmare a descoperirii credin ţei lor de c ătre autorit ăţ i, în diverse împrejur ări ale vie ţii politice, sociale, economice sau culturale. Pu şi în fa ţa celor dou ă variante pe care deja le-am amintit – apostazia sau moartea – cei mai mul ţi dintre cei aresta ţi preferau s ă moar ă, încadrându-se, astfel, în atitudinea martiric ă a Bisericii. Cu toate acestea, nu trebuie sub nicio form ă ignorat ă marea mas ă a celor care c ăutau în mod deliberat martiriul. Ace şti cre ştini provocau autorit ăţ ile prin cuvinte, gesturi sau atitudini, urm ărind s ă fie aresta ţi şi uci şi, pentru a putea s ă intre, prin martiriu, în Împ ărăţ ia Cerurilor. Fire şte, ei puteau s ă-şi p ăstreze credin ţa şi s ă continue s ă practice riturile specific cre ştine în propria comunitate eclesial ă, f ără vreun pericol din partea autorit ăţ ilor, atâta vreme cât nu erau implica ţi în vreuna dintre situa ţiile amintite anterior (denun ţ, context social etc.). Foarte probabil, îns ă, cea mai mare parte a martirilor din primele trei veacuri f ăceau parte din aceast ă categorie a martirilor voluntari, con ştien ţi de faptul c ă vremurile în care tr ăiau erau anume construite pentru a

1 G.W. Bowersock, Martyrdom and Rome , Cambridge University Press, 2002, p. 5. 22 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 permite adev ăratului cre ştin s ă fac ă dovada suprem ă a dragostei sale fa ţă de Dumnezeu, prin m ărturisirea Sa public ă, în fa ţa pericolului de a-şi pierde via ţa1. Martiriul voluntar nu era, îns ă, încurajat de Biseric ă, ci, din contr ă, aceasta îndemna la pruden ţă şi la c ăutarea unor solu ţii de supravie ţuire, pân ă în momentul în care acestea ar fi implicat apostazia. Pentru cre ştinul insuficient de curajos care ar fi ac ţionat în direc ţia martiriului în mod voluntar, pericolul unui rezultat complet contrar era foarte mare. Eusebiu de Cezareea relateaz ă cele întâmplat în urma martiriului Sfântului Policarp al Smireni, când

„un om cu numele de Quintus, frigian de neam, venit de curînd din Frigia, cînd a v ăzut fiarele şi celelalte cazne care-l amenin ţau, s-a înfrico şat, a sim ţit c ă puterile îi sleiesc şi, de fric ă, a sc ăpat din mîn ă mîntuirea (...) acest om fusese prea gr ăbit şi a păş it împreun ă cu ceilal ţi f ără o chibzuire mai temeinic ă în fa ţa scaunului de judecat ă, încît c ăderea lui a servit celorlal ţi drept pild ă str ălucit ă c ă în astfel de primejdii nu se cuvine s ă p ăş im nebune şte şi f ără chibzuial ă”2.

În plus, martiriul voluntar era dezaprobat de Biseric ă şi pentru pericolele la care expunea întreaga comunitate, deoarece, de multe ori, provoc ările pe care ace şti cre ştini dornici de moarte martiric ă le adresau autorit ăţ ilor aveau ca efect o intensificare a persecu ţiilor la nivel general. Cu toate acestea, în timp, Biserica nu a respins nicidecum calitatea de martiri a celor care provocau reac ţia violent ă a autorit ăţ ilor, ba, dimpotriv ă, i-a a şezat la loc de cinste în istoria şi chiar în cultul ei. Schimbarea atitudinii oficiale pare s ă se fi petrecut o dat ă cu proclamarea cre ştinismului ca religie de stat şi cu dispari ţia persecu ţiilor şi a presiunilor la care era supus ă Biserica. În noua configura ţie politic ă şi social ă a fost posibil ă reevaluarea martiriului voluntar, iar meritele creştinilor care c ăzuser ă victime ale persecu ţiilor în mod voit au fost pe deplin recunoscute. Sângele v ărsat de ei, al ături de cel al martirilor în sens clasic a fost considerat temelie a Bisericii şi unul dintre factorii principali care au contribuit la propov ăduirea mesajului evanghelic în lume, spre pild ă tuturor acelora care asistau la torturile şi execu ţiile cre ştinilor.

Cre ştinismul timpuriu a fost, a şadar, o religie extrem de dinamic ă, preocupat ă s ă se extind ă şi s ă propov ăduiasc ă Evanghelia în întreaga lume greco-roman ă. Plasând în centrul predicii sale persoana şi înv ăţă tura lui Iisus

1 G.E.M. de Ste. Croix, Christian Persecution, Martyrdom, and Orthodoxy , Oxford University Press, 2006, p. 153. 2 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasc ă, IV, 15, în Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea întîia (colec ţia P ărin ţi şi Scriitori Biserice şti, vol. 13), trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Bucure şti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 159. 23 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Hristos, Biserica a şi-a construit o doctrin ă globalist ă, care urm ărea estomparea diferen ţelor dintre oameni, pentru a pune în valoare umanitatea comun ă tuturor şi a realiza o coeziune bazat ă pe credin ţa în Iisus Hristos. Aceast ă doctrin ă a Bisericii primare s-a lovit, îns ă, de o alt ă ideologie cu preten ţii globaliste, aceea dezvoltat ă de administra ţia imperial ă roman ă, astfel încât, dup ă o prim ă perioad ă de contacte izolate, cre ştinismul a început s ă fie persecutat în Imperiu, iar cre ştinii nevoi ţi s ă adopte o tactic ă defensiv ă în raporturile lor cu statul. În acest context, s-a dezvoltat atitudinea martiric ă a Bisericii, ca mod de a fi al cre ştinilor, care nu puteau abandona propov ăduirea şi m ărturisirea Evangheliei nici m ăcar dac ă pre ţul pl ătit pentru aceasta ar fi fost reprezentat de îns ăş i via ţa lor. De altfel, din aceast ă categorie de cre ştini zelo şi au provenit mul ţi dintre aşa-numi ţii martiri voluntari ai epocii persecu ţiilor, oameni care, de şi puteau alege o manier ă de manifestare a aderen ţei lor la cre ştinism care s ă nu le pun ă în pericol via ţa – şi aceasta f ără a face rabat de la credin ţa lor – preferau s ă provoace autorit ăţ ile romane şi s ă creeze, astfel, premisele propriului martiriu. De şi, din considerente pastorale, Biserica a dezaprobat aceste atitudini în epoca persecu ţiilor, o dat ă cu proclamarea cre ştinismul ca religie de stat, martirii voluntari ai primelor veacuri şi-au câ ştigat un loc de cinste în via ţa bisericeasc ă, meritele lor pentru edificarea şi dezvoltarea comunit ăţ ii ecleziale fiind recunoscute în mod unanim. În acest fel, s-a recunoscut şi faptul c ă globalizarea mesajului cre ştin nu putea fi separat ă de atitudinea martiric ă, fie c ă aceasta din urm ă se reducea la o activitate misionar ă sus ţinut ă, fie c ă se concretiza într-o opozi ţie, spiritual ă şi fizic ă, fa ţă de obstacolele şi impedimentele generate de atitudinea statului p ăgân.

24 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CERCET ĂRILE ARHEOLOGICE DE LA SUCIDAVA (JUDE ŢUL OLT). CAMPANIA 2011

Petre Gherghe *, Lucian Amon ** , Mirela Cojoc *** , Ştefan Vasili ţă ****

LES FOUILLES ARCHÉOLOGIQUES DE SUCIDAVA (DÉPARTEMENT DE L’OLT). LA CAMPAGNE DE L’ANNÉE 2011 Résumé

Les fouilles archéologiques, qui se sont déroulés dans l’espace intérieur de la forteresse romano byzantine, ont réussi l’identification d’une couche daco-romaine, jusque-là inconnue dans cette zone. Aussi, quelques découvertes numismatiques nous permet d’avancer des dates chronologiques plus exactes sur le complexe des constructions de l’époque romaine tardive: un pavage en briques, qui semble avoir été fonctionnelle au moins dans l’intervalle des l’années 328-375; une construction carrée, avec une surface de plus de 33 m 2 et les murs en pierre, qui peut être attribuée à la première partie de la seconde moitié du V-ème siècle après J.C. Ces éléments sont particulièrement utiles pour la chronologie de tout l’ensable de bâtiments qui appartiennent, probablement, aux thermes de la forteresse.

Cuvinte cheie : Sucidava , nivel daco-roman , nivel roman târziu Mots-clefs : Sucidava , niveau romain , niveau romain tardive

Cercet ările din anul 2011 1 s-au desf ăş urat între 5-15 iulie, în zona central ă a cet ăţ ii romano-bizantine, unde înc ă din anii preceden ţi au fost deschise 18 casete cu dimensiunile de 6 x 6 m. În actuala campanie ne-am

* Prof. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] ** Conf. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] *** Muzeograf, Muzeul de Arheologie şi Etnografie Corabia, Str. Cuza Vod ă, nr. 65, Olt, tel. 0249/561364, e-mail: [email protected] **** Drd., Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucure şti, str. Henri Coand ă, nr. 11, sector 1, e-mail: [email protected] 1 Cercet ările au fost efectuate de un colectiv condus de Petre Gherghe (Universitatea din Craiova), format din semnatarii acestui articol şi Onoriu Stoica (Societatea Numismatic ă Român ă, Filiala Craiova). Au participat studen ţii anului II de la specializarea Istorie, Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, care efectueaz ă pe acest şantier practica arheologic ă. Subliniem, nu în ultimul rând, sprijinul constant, acordat de Prim ăria ora şului Corabia, c ăreia îi mul ţumim. 25 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 propus continuarea s ăpăturilor arheologice din casetele C1, C3, C8, C9, C17 şi C18, situate spre extremitatea nordic ă a arealului men ţionat. Principalul obiectiv urm ărit a vizat ob ţinerea unor informa ţii suplimentare cu privire la complexul de construc ţii din secolul al IV-lea, identificate în campaniile precedente, şi care apar ţin termelor cet ăţ ii. Ne vom opri în special asupra datelor înregistrate (prin demontarea unor martori şi continuarea s ăpăturii la o adâncime mai mare) în casetele C8-C9, unde, cu prilejul actualelor cercet ări, au fost ob ţinute şi cele mai semnificative rezultate. Investiga ţiile noastre anterioare din spa ţiul celor dou ă casete conduseser ă la identificarea unor por ţiuni din zidurile unei construc ţii şi ale unui pavaj în structura c ăruia era încastrat un canal realizat din c ărămizi. În privin ţa pavajului men ţionat, descoperit în C8, am constatat c ă acesta se extindea şi spre nord, în caseta C17, unde, în cea mai mare parte, a fost îns ă distrus. Structural, el a suferit mai multe refaceri. La baza sa se constat ă prezen ţa unui prim pavaj, cu grosimea de 6 cm, alc ătuit din fragmente de ţigle fixate într-un amestec de p ământ şi pietri ş fin. Deasupra a fost aplicat un strat gros de 7 cm, realizat din lut, pietri ş fin şi fragmente mici de mortar, în nivelul căruia am identificat două monede, prima emis ă de Constantin cel Mare între anii 324-330 (Pl. IV, 2), a doua atribuit ă, cu unele rezerve, lui Valens şi databil ă în perioada 367-378 (Pl. IV, 4). Imediat peste acest strat s-a constatat prezen ţa unui alt pavaj, constituit din fragmente de c ărămizi şi mortar. Demontarea martorilor dintre casetele C8-C9 şi C9-C18 ne-a permis completarea informa ţiilor cu privire la construc ţia care a fost dezvelit ă aici par ţial, în caseta C9, la finalul campaniei precedente 1. Aceasta (Pl. I, 3 şi Pl. II, 1-2) este delimitat ă spre nord, est şi vest de trei ziduri care m ărginesc o suprafa ţă aproape p ătrat ă, cu latura de aproximativ 5,80 m. Zidurile de pe laturile de nord şi est sunt „ ţesute” între ele şi identice, atât ca tehnic ă de construc ţie (blocuri de piatr ă fasonate pe fa ţa exterioar ă şi legate cu mortar, între care, pe alocuri, sunt intercalate fragmente de c ărămizi romane), cât şi ca grosime (0,50 m). Ele se p ăstreaz ă pe o în ălţime de circa 0,80-1,00 m, din care aproximativ 0,30 m reprezint ă funda ţia, realizat ă doar din blocuri de piatr ă, f ără mortar. Zidul nordic are lungimea de 4,76 m. La extremitatea vestic ă se termin ă în mod tran şant, în vreme ce cap ătul opus se racordeaz ă cu zidul de pe latura de est. Acesta din urm ă este mult mai lung (m ăsoar ă 8 m) şi se continu ă dincolo de zona de racord, spre nord, unde a fost total demantelat. Pe traseul s ău am constatat prezen ţa unei întreruperi cu lungimea de 1,58 m (Pl. III, 1), care permitea circula ţia între spa ţiul delimitat de zidurile descrise şi spa ţiul al ăturat, cu pavaj, existent la est. Pentru a se conferi mai mult ă rezisten ţă punctului în care zidul nordic şi estic f ăceau jonc ţiunea, aici a fost încastrat un

1 P. Gherghe, L. Amon, M. Cojoc, Cercet ările arheologice de la Sucidava (jude ţul Olt). Campania 2010 , în „Analele Universit ăţ ii din Craiova. Seria Istorie”, nr. 18/2010, 2, p. 18-19. 26 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 bloc de piatr ă (Pl. III, 2) cu dimensiunile de 0,53 x 0,30 x 0,29 m. Pe fa ţa superioar ă a acestuia fusese d ăltuit ă o concavitate adânc ă de 0,16 m, cu trei pere ţi verticali şi unul oblic; la baza unuia dintre pere ţi se realizase o perfora ţie cu diametrul de 6 cm, care comunica cu exteriorul. În mod cert, piesa descris ă a fost refolosit ă aici, destina ţia sa ini ţial ă fiind greu de precizat, dar se poate asocia cu certitudine de un sistem destinat scurgerii apei. Pe latura sudic ă, spa ţiul la care am f ăcut referire este delimitat de un alt zid. Acesta este constituit tot din pietre printre care, pe alocuri, sunt intercalate fragmente de c ărămizi, are aceea şi l ăţ ime (0,50 m) şi o lungime de 5,84 m. La cap ătul vestic, el cote şte în unghi drept spre sud. În interiorul unghiului dintre cele dou ă laturi, cercet ările din campaniile anterioare au relevat existen ţa unei înc ăperi al c ărui nivel de c ălcare este marcat de o pardoseal ă constituit ă din cărămizi a şezate peste un strat de mortar şi pietri ş fin. Accesul în interiorul acesteia pare a se fi f ăcut dinspre nord, printr-o intrare cu l ăţ imea de circa 0,85 cm. Este de remarcat faptul c ă zidul de pe latura de sud nu f ăcea jonc ţiunea cu cel amplasat pe latura estic ă, între capetele lor existând un spa ţiu liber de circa 0,35 m. Deosebit de important ă este descoperirea, în col ţul nord-vestic al înc ăperii m ărginite de zidurile descrise mai sus, imediat sub nivelul s ău de călcare, pe o suprafa ţă de doar 1 m 2, a unui mic tezaur compus din 11 monede de bronz, dintre care 10 sunt emise în mod cert de Constantius II între anii 351-361, prin monet ăriile de la Sirmium, Thessalonic, Constantinopol, Cizic şi Siscia 1 (Pl. IV, 8-17). Valoarea lor însumat ă este mic ă (în epoc ă 1000 AE=1 AV), de aproximativ 0,1 % dintr-un solidus . Tot în spa ţiul acestei înc ăperi, continuând s ăpătura, la adâncimi cuprinse între 1,90-1,95 m a fost identificat un alt nivel de locuire, anterior realiz ării edificiului prezentat. Din cadrul s ău, ne re ţin în mod deosebit aten ţia dou ă vetre de foc, o groap ă menajer ă şi numeroase fragmente ceramice. Prima vatr ă, cu decor, este distrus ă par ţial şi se p ăstrat ă pe o suprafa ţă de 0,47 x 0,48 m. Dimensiunile sale originale pot fi estimate la 0,60 x 0,68 m. Structural, vatra este constituit ă dintr-o mas ă de lut ars la ro şu, acoperit ă pe toat ă suprafa ţa cliviseal ă cu grosimea de 0,5 cm. Pe aceasta din urm ă a fost aplicat prin incizare decorul, din care s-a p ăstrat o linie diagonal ă care intersecteaz ă un ornament vegetal central, totul încadrat de un chenar alc ătuit din linii paralele; a doua, este o vatr ă de foc simpl ă, cu l ăţ imea de circa 0,70 m. Existen ţa ei este indicat ă de pata de p ământ ars la ro şu şi de micile por ţiuni din structura ei, p ăstrate doar pe alocuri. Spre nord şi sud apare un strat consistent de arsur ă care pare s ă provin ă de la un incendiu ce a pus cap ăt locuin ţei deservite de aceast ă instala ţie de foc.

1 Prezentarea detaliat ă a acestor piese, ca şi a celorlalte descoperiri numismatice din aceast ă campanie, va face obiectul unui articol separat. 27 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Groapa menajer ă con ţine fragmente de ceramic ă, c ărbune şi doi piepteni din os, de mici dimensiuni (Pl. VI, 1-2). Ceramica, descoperit ă atât în jurul celor dou ă vetre, cât şi în groap ă, provine de la vase lucrate cu mâna, încadrabile, dup ă calitatea pastei, în dou ă categorii: grosier ă şi semifin ă. Cele mai numeroase sunt realizate dintr-o past ă cenu şie grosier ă, ars ă incomplet, decorat ă cu butoni aplatiza ţi şi linii incizate sau cu butoni în form ă de şa şi brâu alveolat (Pl. III, 4). A doua categorie, inferioar ă numeric, este reprezentat ă de o ceramic ă din past ă semifin ă, neagr ă, lustruit ă pe exterior şi lipsit ă de decor. Ceramica descris ă mai sus şi vatra de foc ritual ă cu decor sunt de cert ă tradi ţie geto-dacic ă. Adâncimea lor (relativ mic ă în compara ţie cu cea la care nivelul locuirii geto-dac ă a fost surprins de cercet ările noastre anterioare pe platoul cet ăţ ii), ca şi prezen ţa, într-un complex arheologic închis, a ceramicii de acest gen împreun ă cu cei doi piepteni de factur ă roman ă, ne determin ă s ă afirm ăm c ă toate aceste urme arheologice pot fi atribuite unei locuiri daco-romane, necunoscute până în prezent 1, care a ocupat o por ţiune din spa ţiul pe care, dup ă retragerea aurelian ă, va fi edificat ă fortifica ţia romano-bizantin ă. Sper ăm ca cercetările din campania viitoare s ă completeze aceste informa ţii.

Catalogul descoperirilor 2

Obiecte din bronz 1. Fragment de ac (?), lung. 9,5 cm, gros. max. 0,4 cm (C18, □3b, -1,20 m). Pl. IV, 1. 2. Inel, fragmentar, (C1, □1a, -1,70 m). Pl. IV, 2.

Obiecte din fier 1. Dălti ţă , lung. 9,1 cm, (martor C8-C9, -1,10 m). Pl. IV, 3. 2. Bol ţ de catapult ă, cu man şon, lung. 7 cm (C9, □1b, -1,00 m). Pl. IV, 4 3. Scoab ă, lung. 5,3 cm (C1, □1b, -1,50 m). 4. Verig ă, diam. 4,4 cm (C9, □1b, -1,30 m). 5. Cui, lung. 7 cm (C9, □3a, -1,15 m).

Obiecte din plumb 1. Bar ă r ăsucit ă sub forma unei verigi cu diam. 3,4 cm, lat. 2 cm (C9, □1b, -1,00 m). Pl. IV, 5.

1 Cercet ările mai vechi au condus la concluzia c ă în intervalul de timp dintre cucerirea roman ă şi momentul edific ării cet ăţ ii, zona platoului nu a mai fost locuit ă, singurele urme fiind reprezentate de trei morminte de incinera ţie şi şapte de înhuma ţie. Vezi, în acest sens, D. Tudor, Oltenia Roman ă, Bucure şti, 1978, p. 423 şi O. Toropu, C.M. T ătulea, Sucidava-Celei , Bucure şti, 1987, p. 90. 2 Catalogul nu include descoperirile monetare şi majoritatea pieselor ceramice. 28 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

2. Pl ăcu ţă inform ă, fragmentar ă, lung. 8 cm, lat. 2,9 cm, gros. 0,8 cm, (C9, □1b, -1,00 m).

Obiecte din ceramic ă 1. Disc realizat dintr-un fragment de vas, diam. 5,5 cm (C8, □1a, -1,80 m). 2. Buz ă de fructier ă din past ă fin ă cenu şie, decorat pe margine cu mici caneluri, linii paralele şi motive vegetale (frunze separate prin grupuri de câte dou ă cercule ţe) incizate înainte de ardere (martor C17-C18, -0,60 m).

Obiecte din sticl ă 1. Picior de pahar, diam. 4,4 cm, h. (p ăstrat ă) 2,9 cm (C3, □1a, -1,70 m). 2. Fusaiol ă (past ă de sticl ă?), semisferic ă, decorat ă cu linii concentrice incizate, diam. max. 2,25 cm, h. 1,1 cm, diam. orificiu 0,9 cm (C3, □1a, -1,70 m). Pl. VI, 4. 3. Bol fragmentar, cu pere ţii extrem de sub ţiri, decorat sub buz ă cu trei linii orizontale paralele, incizate (C1, □1b, -1,80 m). 4. Mărgea, diam. 0,8 cm, h. 0,6 cm (C9, □1c, -1,70 m).

Obiecte din os şi corn 1. Piepten decorat cu linii şi cercuri concentrice incizate, lung. 3,8 cm, h. 6 cm (groap ă menajer ă C9, □3a, -1,90 m). Pl. VI, 1. 2. Piepten fragmentar, decorat cu linii şi cercuri concentrice incizate, lung. 6 cm, h. 4,1 cm (groap ă menajer ă C9, □3a, -1,90 m). Pl. VI, 2. 3. Zar cu latura de 0,7 cm (C18, □3b, - 1,20 m). Pl, VI, 3.

În concluzie, s ăpăturile arheologice din cetatea romano-bizantin ă de la Sucidava, efectuate în vara anului 2011, de şi nu s-au desf ăş urat pe o suprafa ţă extins ă, au reu şit s ă aduc ă informa ţii noi, unele extrem de importante. În primul rând, avem în vedere identificarea unei locuiri daco-romane, necunoscute pân ă în prezent în arealul fortifica ţiei. Importante sunt şi datele de ordin cronologic, ob ţinute în leg ătur ă cu complexul de construc ţii din epoca roman ă târzie. Pavajul din caseta C8 pare a fi fost func ţional cel pu ţin în intervalul dintre anii 328-375, în vreme ce construc ţia din caseta C9, cu o suprafa ţă de peste 33 m 2, poate fi atribuit ă primei p ărţi a celei de-a doua jum ătăţ i a secolului al IV-lea. Aceste elemente sunt deosebit de utile şi pentru încadrarea cronologic ă a întregului complex de cl ădiri descoperite anterior în casetele învecinate, şi care apar ţin, dup ă cum am men ţionat, b ăilor cet ăţ ii.

29 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Lista ilustra ţiilor

Plan şa I: 1. Amplasamentul zonei investigate în interiorul cet ăţ ii; 2. Amplasamentul casetelor cercetate în actuala campanie; 3. Planul pavajului şi construc ţiei descoperite în casetele C8-C9. Plan şa II: 1-2. Construc ţia din caseta C9 (vedere dinspre vest şi sud-vest). Plan şa III: 1. Zidul estic şi intrarea în construc ţia din caseta C9; 2. Zona de racordare dintre zidurile de nord şi est ale construc ţiei; 3. Vatr ă ritual ă cu decor (nivelul daco-roman); 4. Fragment ceramic in situ (nivelul daco-roman). Plan şa IV: 1. Moned ă emis ă de împ ăratul Probus; 2. Moned ă emis ă de împ ăratul Constantin cel Mare; 3. Moned ă emis ă de împ ăratul Valentinian I; 4-5. Monede emise de împ ăratul Valens; 6. Moned ă neidentificat ă; 7. Moned ă emis ă de împ ăratul Mauriciu Tiberiu; 8-17. Monede emise de împ ăratul Constantius II. Plan şa V: 1. Ac (?) din bronz; 2. Inel fragmentar din bronz; 3. D ălti ţă din fier; 4. Bol ţ de catapult ă din fier; 5. Bar ă r ăsucit ă, din plumb. Plan şa VI: 1-2. Piepteni, din os (nivelul daco-roman); 3. Zar, din os; 4. Fusaiol ă, din past ă de sticl ă (?)

30 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

31 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

32 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

33 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

34 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

35 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

36 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CÂTEVA NOTE DESPRE TEOCRA ŢIE ŞI EVOLU ŢIA RELA ŢIILOR DINTRE STAT ŞI BISERIC Ă

Gelu C ălina *

A FEW NOTES ABOUT THEOCRACY AND THE EVOLUTION BETWEEN THE RELATIONSHIP STATE-CHURCH Abstract

This doctrine has been developed between the IX and XIV centuries. In the beginning it imposed itself very strong, “refusing” to recognize the state, which was the secular power, as an independent power towards the Church. In the times of crisis between the Western Church and the new Western states, has this doctrine has defined at its best. The theocratic popes have always wanted to proclaim inviolable and intangible principles for the Church and to strengthen its position towards princes, empires and their power, always defining the relationships between the two powers through the superiority, the absorption, and the subjecting of the State to Church, which is to the Pope, as successor of Peter. Therefore, theocracy is very related to the mentality of the people from the Middle Ages, to the concept of authority and to the serving of the Christian cause.

Cuvinte cheie : Teocra ţie , Biseric ă, stat , disput ă, cre ştinism Key words : Theocracy , Church , State , debate , Christianity

O defini ţie de mare autoritate 1 leag ă teocra ţia de formele de guvern ământ civil, îns ă cu precizarea c ă Dumnezeu este recunoscut acolo ca fiind principiu conduc ător. Vom încerca de-a lungul acestui articol s ă aducem câteva l ămuriri în ceea ce prive şte conceptul de teocra ţie şi impactul pe care l-a avut sau poate îl mai are în istoria rela ţiilor dintre Stat şi Biseric ă. Atunci când vorbim despre sisteme de colaborare sau despre sisteme de separare între Biserici şi Stat, la un moment dat teocra ţia este prezent ă în aceast ă dezbatere. Fie c ă unii autori, precum cei ce se revendic ă2 a fi din curentul postmodern,

* Lector univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 1 J.F. Driscoll, Theocracy , în The Catholic Encyclopedia , New York, Robert Appleton Company (1912). www.newadvent.org/cathen/14568a.htm 2 Seifudein Adem, Hegemony and Discourse. New perspectives on international relations , University Press of America, 2005, p. 27-34. Pentru acest autor „teocra ţia secular ă reprezint ă un 37 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 privesc acest termen din perspectiva rela ţiilor de putere, fie dintr-o perspectiv ă pur şi simplu fenomenologic ă, noi credem c ă o reevaluare a acestui termen este necesar ă fie şi numai pentru a elimina confuziile care sunt legate de teocra ţie 1. Ar mai trebui precizat c ă în epoca pe care o parcurgem se folose şte cu prec ădere o interpretare juridic ă2 a teocra ţiei şi aceasta a ajuns s ă fie considerat ă doar în aceast ă cheie. Noi consider ăm c ă, în realitate, perspectiva strict juridic ă nu este complet ă şi vom încerca s ă demonstr ăm aceasta pe parcursul acestei lucr ări.

Scurt ă privire retrospectiv ă asupra termenului Cea mai veche atestare a termenului „teocra ţie” se g ăse şte în scrierile istoricului evreu (Iosif Flaviu) Flavius Josephus, care la un moment dat şi-a propus s ă le explice cititorilor s ăi ne-evrei specificul teocratic iudaic care s-a perpetuat la poporul ales de la Moise înainte ( Kata Apionos , cartea a II-a, p. 16). În fapt, idealurile teocra ţiei (teokration) iudaice a şa cum a fost aceasta descris ă de Iosif Flaviu au fost aplicate cu prec ădere în perioada iudaic ă post-exilic ă, atunci când puterea arhiereilor a crescut şi când glasul lor era cu adev ărat ascultat de popor. Din studiul istoriei şi filozofiei religiilor se poate vorbi de o conducerea teocratic ă, în afara poporul iudeu 3, atât la babilonieni cât şi la asirieni, iar elementul comun era dat de faptul c ă zeit ăţ ile celor din urm ă se aflau în strâns ă leg ătur ă cu jurisdic ţia asupra teritoriului unde regii semi ţi respectivi conduceau. Dup ă perioada domniei regelui David, teocra ţia iudaic ă s-a transformat în monarhie iar vocea Profe ţilor a atras de multe ori aten ţia asupra faptului c ă Israel s-a îndep ărtat de Iahve şi trebuie s ă se îndrepte. Este de notat faptul c ă şi în cazul evreilor s-a produs o deplasare de la ideal sau, altfel spus, de la teorie la practic ă.

Despre matricea cre ştin ă a teocra ţiei Cea mai simpl ă descriere a teocra ţiei ne spune c ă aceasta s-a dezvoltat prin „supunerea” canonic ă a regilor sau împ ăra ţilor, iar prin intermediul regilor sau împ ăra ţilor, Biserica occidental ă î şi manifesta dorin ţele de putere sau de ajutor de la a şa-zisul „bra ţ secular” al ei – adic ă statele de atunci. Mai departe putem vorbi de teocra ţie în sens politic sau teologic sau de o specie denumit ă sistem de idei care amestec ă ştiin ţa şi religia pe de o parte şi religia şi politica pe de alt ă parte, atât din punct de vedere literal cât şi metaforic, cu inten ţia de a stabili un regim al adev ărului” (p. 28). 1 Jean-Luc Hiebel, Les Relations Eglises-Etat , în „Archives des sciences sociales des religions”, nr. 101/1998, p. 67-73. 2 Klaus Nientiedt, Les relations Eglises-Etat en Allemagne , în „Revue Etudes”, tome 409/5, 2008, p. 2. 3 Cf. 1 Samuel 26:19; Jud. 11:23; Rut 1:15-16. 38 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 teocra ţie pontifical ă. La construirea acesteia din urm ă au contribuit ambi ţia personal ă a unor papi, interesele ocazionale şi preten ţiile exprimate de ace ştia din urm ă. Teocra ţia pontifical ă s-a cristalizat în decursul timpului în câteva etape, perioad ă în care s-au confruntat pozi ţia Episcopului Romei cu viziunea politic ă a vreunui conduc ător de stat din Occident. În definirea acestei doctrine este evident c ă ambi ţia personal ă şi-a spus cuvântul în detrimentul virtu ţilor cre ştine. De exemplu, juri ştii lui Filip cel Frumos au falsificat în 1301 bula „Ausculta fili ” şi au pus în circula ţie un fals, scontând pe reac ţia negativ ă a opiniei publice contra Sfântului Scaun. În sens politic, teocra ţia este o doctrin ă conform c ăreia Biserica de ţine suveranitatea în afacerile temporale 1. Suveranitatea exprim ă ideea unei puteri supreme care nu este controlat ă de nici o alt ă putere. Papalitatea a în ţeles s ă de ţin ă suveranitatea, dar nu s-o şi exercite, ci s ă o dea în grija unui şef de stat care s ă-i fie loial. Teocra ţia este o teorie politic ă fondat ă pe no ţiuni teologice şi scripturistice. De foarte mult timp s-a pus întrebarea „cine conduce sau cine trebuie s ă conduc ă lumea, Biserica sau prin ţul?” Aceast ă doctrin ă s-a dezvoltat între secolele al IX-lea şi al XIV-lea. La început s-a impus foarte puternic, „refuzând” s ă recunoasc ă Statul, deci puterea laic ă, în sensul de putere independent ă fa ţă de Biseric ă. Aceast ă doctrin ă s-a conturat cel mai bine în perioadele de criz ă dintre Biserica Apusean ă şi noile State occidentale. Papii teocra ţi au c ăutat întotdeauna s ă proclame principii intangibile şi inviolabile pentru Biseric ă şi s ă-şi consolideze pozi ţia fa ţă de prin ţi, imperii şi puterea acestora, definind mereu raporturile dintre cele dou ă puteri prin superioritatea, absorb ţia, supunerea Statului Bisericii, adic ă papei, ca urma ş al lui Petru. De aceea teocra ţia este foarte legat ă de mentalitatea oamenilor din Evul Mediu, de conceptul de autoritate şi de slujirea cauzei cre ştine 2. Ideile prin care era definit atunci individul au fost: teocratice, feudale şi corporative. Într-o privire de ansamblu constat ăm dou ă limbaje care rivalizau: unul care ţinea de teoria teocratic ă şi cel ălalt de monarhia feudal ă, cu alte cuvinte unele din dreptul canonic şi celelalte din dreptul roman care abordau din perspective diferite individul. O alt ă remarc ă ce trebuie f ăcut ă pentru aceast ă perioad ă este aceea c ă ambele limbaje amintite îl prezentau pe individ ca fiind inserat 3. Teologii carolingieni şi apoi cei gregorieni au încorporat cre ştinul într-un statut de subiect supus unei autorit ăţ i superioare. Teza teocratic ă a guvern ământului prin termenii subditus/subitus/sublimitas definea o rela ţie între omul fizic şi omul ren ăscut spiritual prin botez care este încorporat unei autorit ăţ i superioare,

1 Marcel Pacaut, La Théocratie. L’Eglise et le pouvoir au Moyen-âge , Paris, Montaigne, 1957, p. 7. 2 Ibidem , p. 11. 3 Janet Coleman, L’individu dans l’Etat medieval , în L’individu dans la théorie politique et dans la pratique , sous la direction de Janet Coleman, PUF, 1996, p. 2. 39 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 autoritate pe care omul nu a creat-o şi c ăreia evident c ă nu-i putea rezista. Aşadar individul era zugr ăvit ca un subiect încorporat, deci inferior, iar suveranii sunt învesti ţi de autorit ăţ i1. La începutul Evului mediu circula teoria care sus ţinea c ă statul nu este în el însu şi natural. Augustin în lucrarea Cetatea lui Dumnezeu afirm ă c ă organiza ţia ( ordo ) este natural ă, îns ă toate manifest ările particulare ale acestei organiza ţii de guvernare (adic ă statul) nu sunt naturale ci ra ţionale, stabilite de om şi sanc ţionate în final de Dumnezeu. În Occidentul latin s-au stabilizat mai multe regate (state) înainte de întemeierea Bisericii a şa cum este cazul Imperiului Roman, iar dup ă anul 313 romanii boteza ţi în Hristos au preluat ierarhia administrativ ă imperial ă dar p ăstrând pentru mult timp teza roman ă ce afirma c ă oamenii nu sunt egali prin na ştere 2. Dup ă secolul XI existen ţa social ă a individului se rezuma la datoria de a asculta f ără s ă aib ă vreun drept 3. Printr-o consecin ţă a teoriei teocratice a puterii suveranul era prezentat ca îns ăş i Legea încarnat ă în persoana lui ( lex animata ). În spatele no ţiunii teocratice de guvernare s-au aflat teologi, canoni şti dar şi partizani ai puterii imperiale care prin intermediul dreptului roman restaurat voiau s ă autonomizeze puterea suveranului fa ţă de Biserica apusean ă4. Aici s-au confruntat cei care sus ţineau puterea papei prin succesiune de la Sf. Apostol Petru iar de cealalt ă parte erau aceia care afirmau c ă puterea a fost divizat ă de Dumnezeu, adic ă o parte a fost dat ă de Dumnezeu lui Petru ( spiritualia ) şi cealalt ă a fost dat ă tot de El monarhilor ( temporalia ). În amândou ă se afirm ă coborârea puterii absolute de la conduc ător c ătre membri. Multe aspecte din teoria teocratic ă au fost preluate şi de adep ţii monarhiei absolute. Canoni ştii spun c ă în secolul XIII contractul social a fost promovat ca venind din legea natural ă care le d ă indivizilor dreptul de a se ap ăra iar statul pare s ă fie cel mai bun mijloc de a te ap ăra. Dup ă dreptul roman statul era constituit ca o persoan ă moral ă, ca un corp ce avea jurisdic ţie doar în interiorul grani ţelor sale şi doar peste indivizii care-l constituiau. Drepturile şi interesele acestui corp-stat se rezumau la ob ţinerea binelui comun, dup ă cum se ştie dreptul roman preferând binele public fa ţă de binele privat. În aceast ă situa ţie canoni ştii au spus totdeauna c ă a acorda prioritate interesului public înseamn ă

1 Ibidem , p. 3. 2 De exemplu, Grigorie cel Mare în secolul VII d. Hr. scrie într-o omilie a şa: „Natura a f ăcut oamenii egali dar printr-o hot ărâre misterioas ă unii au fost a şeza ţi deasupra altora în baza diversit ăţ ii meritelor şi prin rânduirea judec ăţ ii divine”, cf. Morales sur Job , Gregoire le Grand, Partie 3/1, Livres XI-XVI, trad. de Aristide Bocognano, Paris, Cerf, 1974, p. 20. 3 Morris Collin, The Papal Monarchy: the Western Church from 1050 to 1250 , Clarendon Press, 1991, p. 34. 4 Janet Coleman, op. cit ., p. 7. 40 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 să pui în pericol mântuirea personal ă şi au cerut mereu ca dreptul privat s ă fie echilibrat cu dreptul public 1. Textele din secolul al XII-lea con ţin o schimbare a accentului de la interesul public la valoarea moral ă a ac ţiunii umane, astfel Petru Abelardul 2 afirma c ă individul moral poate contribui mai bine la asocierea sa într-o colectivitate (fie o corpora ţie, universit ăţ i sau ordine religioase) dac ă la baza asocierii lui st ă voin ţa şi consim ţă mântul individului. Taina Cununiei a fost dat ă ca cel mai bun exemplu de consim ţă mânt a doi indivizi pentru a se lega într-o rela ţie con ştient ă, de aceea Biserica nu recunoa şte nici o c ăsătorie care nu se face printr-un consim ţă mânt explicit al celor doi iar canonistul Huguccio afirma în epoc ă faptul c ă dreptul natural este o for ţă subiectiv ă ce se afl ă în suflet. El sus ţinea c ă termenul „ Jus ” are un sens secundar care desemneaz ă legile morale pe care ra ţiunea ni le d ă şi mai ales Evanghelia. El credea c ă preceptele morale deriv ă sau sunt efectele unui drept natural preexistent, deci drepturile subiective dau na ştere la drepturi obiective 3. Toma d’Aquino ne înf ăţ işeaz ă o concep ţie despre individ care s-a prelungit în Apusul Europei pân ă în secolul XVII. El a privit comunitatea ca pe un sistem de rela ţii între indivizi şi grupe de indivizi şi a insistat pe autonomia ordinei naturale într-un Univers de cauze secunde care tot la Dumnezeu conduce. Toma nu a scris direct despre stat (regat) dar s-a ocupat de binele comun şi de mijloacele necesare pentru a realiza interesul comun 4. Afirmând libertatea individului în mod aristotelian, adic ă altfel decât cum aplica epoca feudal ă acest principiu, Toma crede c ă suveranul are drepturi limitate peste supu şii s ăi. El afirm ă c ă exist ă patru tipuri de lege (etern ă, divin ă, natural ă şi pozitiv ă) care guverneaz ă atât oamenii cât şi crea ţia şi remarc ă faptul c ă oamenii împart cu toat ă crea ţia o înclina ţie natural ă pentru a face binele precum şi instinctul de conservare. Înclina ţia natural ă a oamenilor pentru virtu ţi se poate transforma într-un comportament continuu prin educa ţie şi disciplin ă şi prin consecin ţă , un prin ţ, un stat, trebuie s ă se supun ă de bun ă voie ra ţiunii şi legii naturale ca orice om 5. Pentru a concluziona putem spune c ă Toma nu a vrut s ă elaboreze o doctrin ă a drepturilor individuale a şa cum ele sunt prezentate sistematic ast ăzi. Înainte de secolul al XVI-lea – al Rena şterii – statul va deveni o eviden ţă şi individul a c ăpătat prin for ţa dreptului civil roman reactivat un nou contur fiind numit cet ăţ ean . În aceast ă epoc ă discursul juridic era impregnat de teologie. Câ ţiva teologi renumi ţi vor scrie în aceast ă perioad ă despre rela ţia

1 Ibidem , p. 20. 2 Pierre Abelard, Etica , Bucure şti, Editura Paideia, 1994, p. 45. 3 Apud Janet Coleman, op. cit ., p. 20. 4 Cf. Summa Theologiae , I, II, Q 90, art. 3. 5 Janet Coleman, op. cit ., p. 26. 41 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 dintre stat şi individ, iar cel mai important autor este Jean de Paris1. Un alt autor afirma c ă „prin legea natural ă ( iure naturae ) fiecare are o putere ( dominium ) şi un anume drept ( jus ) peste bunurile materiale şi comune ale acestei lumi, drept la care noi nu putem renun ţa” 2. Îns ă nu to ţi marii teologi ai epocii acesteia au ajuns la un acord cu tezele lui Toma, spre exemplu franciscanii au fost adversari declara ţi ai dominicanilor. În tratatul De potestate regia et papali 3 dominicanul Jean de Paris le d ă un r ăspuns franciscanilor. Aplecându-se asupra analizei naturii oamenilor guverna ţi el a dezvoltat cel mai bine unul din principiile enun ţate de Toma. Este vorba despre teoria lui Toma despre individualitatea corporal ă care a fost extins ă de Jean de Paris. Astfel, el a ajuns la concluzia c ă munca şi eforturile oamenilor sunt supuse destina ţiei pe care fiecare om le-o d ă iar proprietatea este inalienabil ă. Numai în vremuri de necesitate un rege poate dispune de bunurile private ale indivizilor dar numai pentru a servi binelui comun. Peste toate aceste teze Jean de Paris afirm ă c ă oamenii au primit un instinct natural de la Dumnezeu care le spune c ă via ţa comunitar ă este cea mai bun ă dintre toate. În acest sens este bine pentru proprietari (oameni) s ă aib ă un suveran 4 care s ă le fie un arbitru impar ţial în stare s ă fac ă dreptate. Pentru Jean de Paris individul este unit cu o organiza ţie ce guverneaz ă în scopul de a răspunde la nevoile lor individuale iar puterea prin ţului eman ă de la popor. Corpurile administrative din acest timp nu erau creditate cu o putere proprie ci doar ca intermediare între popor şi suveran, erau jurisdic ţii administrative care ac ţionau pentru indivizi şi pentru binele comun. Bula Ausculta fili 5 scris ă de papa Bonifaciu VIII în 5 decembrie 1301 con ţine axiomele teologico-politice de baz ă pentru acea dat ă prin care papa î şi clama autoritatea peste regele francez Filip IV cel Frumos 6 sub forma unei predici paternale cu scopul de a-i aduce aminte regelui francez de cre ştinismul său înn ăscut. În istoria medieval ă aceast ă scrisoare papal ă a r ămas ca o acuza ţie pe care „vicarul” lui Hristos i-o adresa supusului s ău regele Fran ţei. În scrisoare accentul cade (invocând textul de la Ieremia 1; 10) pe jurisdic ţia coercitiv ă pe care papa trebuie s ă o aplice la nevoie. Iat ă un pasaj din scrisoare: „Teme-te de

1 Cf. John of Paris, On Royal and Papal Power , Toronto, The Pontifical Institute of Mediaeval Studies, 1971, p. 87. 2 Godefroid de Fontaines, apud Janet Coleman, op. cit ., p. 29. 3 Aceast ă lucrare a fost folosit ă de regele Filip cel Frumos contra papei care voia s ă restrâng ă suveranitatea Fran ţei. 4 Suveranii nu sunt considera ţi decât administratori ai posesiunilor care nu sunt de drept ale lor. 5 Aceasta a fost urmat ă de bula Unam Sanctam care a proclamat şi mai evident suprema ţia Bisericii peste Stat. 6 J.A. Watt, Introduction , în vol. John of Paris, On Royal and Papal Power , Pontifical Institute of Mediaeval Studies, p. 7 42 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Dumnezeu şi p ăstreaz ă poruncile Lui. Noi vrem ca tu s ă ştii c ă e şti pentru noi subiect atât în problemele spirituale cât şi în cele materiale” 1. Iat ă pe scurt argumentele adep ţilor sistemului teocratic: A. elementele extrase din Scriptur ă: - capitolul I din cartea Genezei, unde citim c ă Dumnezeu a creat Soarele şi Luna; pentru adep ţii teocra ţi, acest lucru îi prefigureaz ă pe împ ăra ţi şi pe pap ă, unde împ ăratul (Luna) î şi prime şte puterea (lumina) sa de la pap ă (Soarele), precum Luna î şi ia lumina de la Soare; - exemplul dat de faptul c ă Faraonul Egiptului a l ăsat libertate preo ţilor lui Israel, ace ştia nu puteau fi sclavi în Egipt (Genez ă, XLVII; 3); - din istoria for ţă rii abdic ării regelui Saul de c ătre profetul Samuel, ei extrag suprema ţia pontifical ă; - versetul din cartea profetului Ieremia (1; 10): <>; - Osea (8; 4): <>; - I Regi (8; 7): << Şi a zis Domnul c ătre Samuel: „Ascult ă glasul poporului în toate câte î ţi gr ăie şte, c ăci nu pe tine te-au lep ădat, ci M-au lep ădat pe Mine, ca s ă nu mai domnesc eu peste ei”>>; - Ps. (2; 1-3): <>; - din Noul Testament ei extrag dreptul Bisericii de a judeca toate cauzele (Mt. 16; 18-19): << Şi Eu î ţi zic ţie, c ă tu e şti Petru şi pe aceast ă piatr ă voi zidi Biserica Mea şi por ţile iadului nu o vor birui. Şi î ţi voi da cheile împ ărăţ iei cerurilor şi orice vei lega pe p ământ, va fi legat şi-n ceruri şi orice vei dezlega pe p ământ va fi dezlegat şi-n ceruri>>; - I Corinteni (2; 15): <>; (I Corinteni 6; 3): <>; (Romani 13; 1-8). Din aceste versete se trage concluzia c ă nu e nici o putere, decât de la Dumnezeu. De asemenea, textele unde Iisus îi alung ă pe vânz ătorii care profanau templul din Ierusalim şi mai ales textul din Matei, (28; 18) unde declar ă c ă: <>

1 Brian Tierney, The Crisis of Church and State, 1050-1300 , University of Toronto Press, 1964; Charles T. Wood, Philip the Fair and Boniface VIII: State vs. Papacy, 1967. 43 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Adep ţii 1 teocra ţiei pontificale r ăspundeau la contraargumentele adversarilor regali şti c ă de şi Iisus a spus s ă pl ătim impozit Cezarului, aceasta este din simpl ă condescenden ţă 2. B. Argumente patristice şi pontificale. Cele mai importante sunt: - declara ţia papei Nicolae I, unde zice c ă Hristos i-a încredin ţat lui Petru drepturile peste regatul ceresc şi peste regatul terestru; - decretalele unor papi, cum sunt: „De foro competendi”, „Per venerabilem” etc.; - teoria papei Inocent III despre „ratione peccati”; - canoanele care precizau c ă episcopii cita ţi de pontiful roman şi c ărora regele le-a interzis s ă p ărăseasc ă regatul, trebuie s ă se supun ă papei şi nu regelui; - un pasaj din „Cetatea lui Dumnezeu” a lui Augustin: „Un stat nu poate fi guvernat cu adev ărat f ără adev ărata justi ţie şi nu exist ă aici adev ărata justi ţie, dac ă Iisus nu este conduc ătorul” 3; - teoria celor dou ă s ăbii expus ă de Sfântul Bernard de Clairvaux în „De Proecepto et dispensatione”. A. Argumentele istorice sunt folosite de adep ţii teocra ţiei pentru a aduce aminte de trecut, ar ătând autoritatea temporal ă a papilor şi drepturile lor peste prin ţi. Este, de asemenea, cunoscut faptul c ă sub dinastia carolingian ă, împ ăratul depunea un jur ământ în fa ţa papei, precum şi hot ărârile papale care eliberau/dezlegau subiec ţii de jur ământul de fidelitate depus. B. Argumente ra ţionale erau bazate pe ideea c ă pontiful are puterea spiritual ă, de unde deduc ţia c ă clericii au mai mult ă inteligen ţă decât laicii şi în consecin ţă e bine s ă-i asculte. Vom prezenta în continuare câteva reac ţii teocratice. Dominicanul Agostino Trionfo credea c ă papa de ţine direct de la Dumnezeu o putere care este cea mai mare pe p ământ. Aceast ă suveranitate pontifical ă este aceea şi pe care Hristos a avut-o pe p ământ şi pe care i-a transferat-o vicarului s ău tocmai pentru a confirma, depune sau corecta pe prin ţ4. Constitu ţiile emise de prin ţi n-au valoare f ără aprobarea papei, iar împ ăratul este agentul Bisericii şi de aceea prime şte ordine de la pap ă, concluzie tras ă din faptul c ă împ ăratul Constantin cel Mare, trimi ţându-i papei Silvestru I insignele imperiale, i-a recunoscut oficial „plenitudo potestas” 5.

1 Uta-Renate Blumenthal, The Investiture Controversy: Church and Monarchy from the Ninth to the Twelfth Century , University of Pennsylvania Press, 1991, p. 29. 2 Marcel Pacaut, op. cit. , p. 187. 3 Ibidem , p. 186. 4 Ibidem , p. 188. 5 Ibidem , p. 207. 44 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Portughezul Alvarus Pelagius (Alvaro Pelayo), franciscan, în lucrarea „De Statu et planctu Ecclesiae ”, scris ă între 1332 şi 1340, î şi expune concep ţia teocratic ă începând cu afirma ţia c ă Biserica este o societate vizibil ă, probabil pentru a-l combate pe Marsilio de Padova, şi nu o asocia ţie structurat ă pe nevoile spirituale ale oamenilor. Pentru el, Biserica este o cetate cu legi speciale care are propria sa materialitate, deci are dreptul s ă de ţin ă averi, terenuri, dar finalitatea ei este de ordin supranatural, pentru că a fost creat ă de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ca orice franciscan, vede în capul Bisericii pe papa: „Acolo unde este papa, acolo este Biserica Roman ă, scaunul apostolic şi capul v ăzut al Bisericii ... c ăci Petru înseamn ă Biseric ă ... şi papa este succesorul lui Hristos, nu Biserica” 1. Iat ă aici o mostr ă de exaltare a teocra ţiei pontificale f ără s ă ţin ă seama de înv ăţă tura dogmatic ă a Bisericii. Pontiful este nici mai mult nici mai pu ţin decât „quasi Deus”, de unde el trage imediat concluzia c ă vine autoritatea excep ţional ă a pontifului. Cardinalii sunt ca ni şte îngeri care împlinesc voin ţa divin ă. Autoritatea papei este în gândirea acestui monah nelimitat ă, cum nelimitate sunt metaforele lui; nici o alt ă autoritatea nu poate exista, în viziunea lui, f ără consim ţă mântul pontifului. Logica teologic ă a acestui franciscan este destul de îndep ărtat ă de scopul lucr ării lui. În lucrarea sa, singura cetate în interiorul c ăreia coexist ă şi alte organisme materiale este Biserica, iar Statul este în Biseric ă. Cel ce are guvern ământul sufletelor, adic ă papa, nu poate fi exclus de la suveranitatea corpurilor 2. Pelayo dezvolt ă la extreme ideile şi argumenta ţia legat ă de plenitudinea puterilor papale. În secolul al XIV-lea apar mai multe semne de respingere de c ătre prin ţi a ordinelor date de papi. În Fran ţa, Filip al VI-lea de Valois (1329), Carol al V-lea (1364-1380) şi Filip de Mezieres au negat imixtiunile papei în afacerile seculare ale Statului, clamându-şi suveranitatea fa ţă de pap ă. În Anglia, deoarece mereu a existat o opozi ţie mai puternic ă fa ţă de papalitate, spiritul laic este puternic afirmat prin practica adun ărilor comunale, ce vor deveni viitoarea Camer ă a Comunelor unde se f ăcea politic ă în sens pozitiv. În 1378, John Wycliff în „Tractatus de offitio regis”, va ap ăra regele, considerându-l vicar al lui Dumnezeu peste temporal şi suveran.

Câteva critici la adresa papalit ăţ ii În secolul al XIV-lea, mutarea papei la Avignon corespunde unui proces de centralizare administrativ ă a Bisericii Romane. Papa dezvolt ă mai multe oficii pontificale şi tribunale care nu ascult ă decât de el, astfel, dirijând afacerile Bisericii Romane ca pe o monarhie absolut ă. De asemenea, apar multe taxe percepute în numele Bisericii şi, indirect, contest ări fa ţă de averile pe care le

1 Ibidem , p. 208. 2 John A.N. Thompson, The Western church in the Middle Ages , Arnold, 1998, p. 45. 45 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 acumula 1. Guillaume d’Occam, englez, fost profesor la Oxford, va intra în ordinul franciscanilor. De şi nu fusese în ţeles înainte de criza dintre Louis II de Bavaria şi papa Ioan XXII, el polemizeaz ă cu sus ţin ătorii papei; pe acesta din urm ă, care gre şise în teoria lui despre îndumnezeire, îl va ataca în „Opus nonaginta dierum” (1331). Cele mai importante tratate politice ale lui sunt: „De potestate et juribus Romani Imperii” (1338) şi „Breviloquium de potestate papae” (1339-1340). El critic ă violent preten ţiile teocratice şi se va refugia la curtea lui Louis II de Bavaria. În lucrarea „Dialogus” sunt incluse cele dou ă lucr ări citate anterior, ca fiind capitole 2. În polemica sa, Guillame d’Occam introduce expresia „Biserica de la Avignon”, desemnând, astfel tirania papalit ăţ ii care de multe secole acaparase puterea temporal ă, f ără s ă aib ă acest drept. În viziunea lui Guillame, Apostolul Petru n-a primit de la Hristos o autoritate absolută, ci o putere limitat ă la domeniul spiritual. Regii 3 s-au ocupat de drepturile şi libert ăţ ile cet ăţ enilor înainte de venirea cre ştinismului, zice el. De aceea jurisdic ţia papei este limitat ă doar la a-i ajuta pe cre ştini s ă-şi dobândeasc ă mântuirea. Pentru el, ierarhia este îns ărcinat ă cu dirijarea vie ţii liturgice şi administrarea Sfintelor Taine, iar nu pentru a face politic ă. Mai mult decât atât, deplina autoritate în Biseric ă o are Sinodul Ecumenic şi nu singur papa care a dovedit c ă gre şeşte de multe ori. Fiind protejat de regele Louis al II-lea al Bavariei, c ăruia îi recunoa şte deplina suveranitate fa ţă de pap ă, el va denun ţa abuzurile papalit ăţ ii fa ţă de împ ăratul german, c ăruia îi cerea ca s ă fie confirmat de pap ă, în timp ce în Fran ţa şi Anglia, acest lucru nu se mai petrecea. Concluzia lui Occam este c ă toat ă lumea este supus ă împ ăratului, inclusiv papa şi argumenteaz ă cu elemente de drept roman, cutume şi prin interpretarea Evangheliei. De exemplu, din episodul când Hristos este adus în fa ţa lui Pilat, el trage concluzia c ă Iisus a recunoscut „de jure” c ă Pilat este judec ător legal. El separ ă cele dou ă domenii, dar consider ă c ă ideal ă ar fi cooperarea dintre suverani; admite c ă în caz de necesitate absolut ă, spiritualul poate interveni în temporal, dar s ă ac ţioneze cu circumspec ţie. Statul, la rândul s ău, trebuie s ă men ţin ă societatea într-un ritm vivant. Atacând papalitatea şi nu Biserica Roman ă, d’Occam va genera un curent nou de reac ţie contra abuzurilor teocratice.

Despre cre şterea for ţelor antiteocratice Începând cu Marsilio de Padova („Defensor Pacis”) şi Guillaume d’Occam („Dialogus”), monarhia regal ă începe s ă fie din ce în ce mai mult

1 Marcel Pacaut, op. cit. , p. 211. 2 Ibidem , p. 213. 3 Ellenbach Gerd, The Church in Western Europe from the tenth to the early twelfth century , Cambridge University Press, 1993, p. 67. 46 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 acceptat ă în defavoarea teocra ţiei. În 1340 Leopold de Babenbourg în „Tractatus de iuribus regni et imperii Romani” folose şte, pentru a respinge doctrina teocratic ă, argumente din dreptul constitu ţional german, considerând prin ţii electori germani drept emana ţia poporului german, iar alegerea Împ ăratului german de c ătre ace ştia este considerat ă suveran ă. În 1536, într-un decret (bula de aur) se stipuleaz ă c ă alegerea şi întronizarea Împ ăratului german este de dreptul singular al prin ţilor electori germani şi al arhiepiscopilor germani. Prin acest act înceteaz ă s ă mai subziste în Imperiul German, ideea unui imperiu cre ştin universal. Imperiul cre ştin german, succesorul Imperiului Franc cre ştin, devine prin acest act şi mai clar un regat german. Prin reducerea imperiului la un regat german, se taie suportul temporal al concep ţiei teocratice care fusese f ăurit ă pe baza rela ţiilor dintre pap ă şi imperiu în Evul Mediu în Apus 1. Sl ăbirea imperiului medieval de Apus va conduce la un declin şi mai mare pentru papalitate. Apari ţia şi dezvoltarea teoriilor conciliare bazate sau nu pe tezele lui d’Occam vor sl ăbi şi mai mult prestigiul papilor. La conciliile din Pisa şi Constantza episcopii au declarat c ă puterea în Biseric ă apar ţine Sinodului Ecumenic. Sub influen ţa Rena şterii şi a apari ţiei unor State – na ţiuni cu ambi ţii proprii, a fost din ce în ce mai greu pentru papi s ă men ţin ă un discurs teocratic care acum ap ărea anacronic. Acesta curent reformator fa ţă de concep ţia pontifical ă, în sensul de a nu se mai subordona Statul c ătre Biseric ă, s-a înt ărit în secolul al XV-lea şi prin pre-reformatorii John Wycliff şi Jean Huss. Cele mai uzate formule de critic ă a papalit ăţ ii se refereau la ambi ţiile temporale ale Sfântului Scaun şi la luxul Curiei romane. Dezvoltarea în epoca Rena şterii a studiului „ ştiin ţific” a condus la sf ărâmarea sistemelor teocratice bazate pe texte scripturistice care permiteau concluzii în favoarea sus ţin ătorilor teocra ţiei. Acum este dovedit c ă mult invocatul document „dona ţia lui Constantin” este un fals 2. În teoriile politice moderne, independen ţa Statului este aprioric asumat ă şi se statueaz ă c ă suveranul/ şeful statului, chiar cre ştin, nu este obligat s ă se supun ă moralei cre ştine. Ni se pare legitim s ă întreb ăm dac ă vreo moral ă are loc în spa ţiul suveranit ăţ ii statului modern? Oricum am r ăspunde suntem nevoi ţi s ă constat ăm faptul c ă sus ţin ătorii ideii de guvernare f ără nici o perspectiv ă moral ă s-a înt ărit pe m ăsur ă ce a trecut timpul. În opinia unor cercet ători 3, chiar dac ă a suferit multiple pierderi, papalitea înc ă se bucur ă de un mare prestigiu, chiar dac ă nu mai are vreun drept politic asupra unor monarhi europeni sau de pe alte continente, chiar dac ă nu mai poate interveni în afacerile ordinare ale statelor

1 Walter Ullman, A Short History of the Papacy in the Middle Ages , Routledge, 2003, p. 31. 2 Marcel Pacaut, op. cit. , p. 219. 3 John A.N. Thompson, The Western Church in the Middle Ages , Arnold, 1998. Brian Tierney, The Crisis of Church and State. 1050-1300 , University of Toronto Press, 1964. Walter Ullman, A Short History of the Papacy in the Middle Ages , Routledge, 2003. 47 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 occidentale, totu şi mai are o autoritate puternic ă ce s-a manifestat odat ă cu marile descoperiri geografice de peste Ocean, dar mai ales în marile tratative diplomatice în numele p ăcii: de exemplu, nun ţiul apostolic în Tratatul de la Westphalia din 1648. Preten ţiile teocratice vor înceta abia în secolul al XVII-lea când papa Sixt-Quintul (1585-1590) face o ultim ă încercare nereu şit ă. Ideea de Stat va câ ştiga în fa ţa suveranit ăţ ii pontificale şi va fi reprezentat ă de monarhia absolut ă, care se va extinde în toat ă Europa. Statul modern se va consolida, iar puterea papalit ăţ ii se va reduce drastic „in temporalibus”. Începând cu secolul al XII-lea, dreptul roman este redescoperit şi sub influen ţa operei lui Aristotel, se admite c ă cele dou ă domenii, spiritualul şi temporalul sunt natural diferite, iar că puterea laic ă este, de asemenea, voit ă de Dumnezeu. În secolul al XIV-lea cele dou ă puteri sunt descrise ca fiind distincte în origine, natur ă şi finalitate. Statul se emancipeaz ă de sub „obliga ţiile” cre ştine, devenind independent şi fa ţă de vreo moral ă. El este prezentat ca existând pe baza m ărturiei lui Hristos în fa ţa lui Pilat şi a pasajului din Evanghelia dup ă Marcu (12; 17): „D ă-i Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Şi cu toate acestea credem c ă dezbaterea nu s-a terminat şi e departe de un deznod ământ. Oamenii reclam ă nevoia unei autorit ăţ i morale chiar şi în politic ă dar mai mult în administra ţia statului. De aceea credem c ă religia cre ştin ă nu şi-a spus ultimul cuvânt în cetatea terestr ă şi a dovedit c ă poate inspira statul în sensul bun ăst ării membrilor lui.

48 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„R ĂZBOIUL DE 80 DE ANI” DINTRE SPANIA ŞI ŢĂ RILE DE JOS – OPORTUNITATE SAU E ŞEC?

Constan ţiu Dinulescu *

“THE EIGHTY YEARS WAR” BETWEEN SPAIN AND NETHERLANDS – AN OPPORTUNITY OR A FAILURE? Abstract

The article tries to find an answer at an important question of the beginning of the modern era. Could be avoided the destructive war, between Spain and Netherlands? The author made a difference between the war and the Revolution of Netherlands, because the revolution had an end in 1609, after the proclamation of the United Provinces Republic, the Westphalia treaties being an act of political recognition for the new state. This conflict was one of the last intentions of the Catholic Reign of Spain to resist in front of the Reform, because in the same time was started disastrous war with England. The main conclusion is that of an impossible peacefully reconciliation between Catholic Spain and the new state of Netherlands because of the totally different political and economical thinking.

Cuvinte cheie : război , revolu ţie , Ţă rile de Jos , Spania , reconciliere Key words : war , revolution , Netherlands , Spain , reconciliation

În istoriografie, acest conflict apare la autori consacra ţi, precum Jacques Madaule, Joseph Perez, Camil Mure şan, Florentina C ăzan, Bogdan Murgescu, Alexandru Florin Platon, Lauren ţiu R ădvan, Bogdan-Petru Maleon, drept „revolu ţia burghez ă din Ţă rile de Jos ”. Desf ăş urat pe parcursul a opt decenii (1568-1648), conflictul ini ţiat de spanioli în Ţă rile de Jos a însemnat un imens angajament financiar şi pierderi umane de o parte şi de alta de aproximativ 2 000 000 de persoane, un bilan ţ nefast al acestei confrunt ări. Se pune, deci, întrebarea fireasc ă dac ă acest r ăzboi falimentar putea fi evitat? De aceea, ne propunem, în cele ce urmeaz ă s ă analiz ăm datele acestei situa ţii începute la jum ătatea secolului al XVII-lea a c ărei finalitate va fi consfin ţit ă de hot ărârile Păcii Westphalice din 1648.

Elementele de care trebuie s ă ţinem seama în analizarea conflictului includ condi ţiile şi interesele personale ale combatan ţilor, fanatica intoleran ţă religioas ă a reformatorilor şi contrareformatorilor şi concep ţiile economice necontrolate. Toate acestea au configurat un climat istoric caracterizat de o violen ţă crescând ă ce va atinge punctul culminant în timpul R ăzboiului de 30 de ani, desf ăş urat în prima jum ătate a secolului al XVII-lea. Practic, revolu ţia burghez ă este componenta major ă a conflictului care a dobândit o anvergur ă european ă, date fiind desf ăş ur ările de for ţe, demersurile diplomatice şi solu ţionarea sa definitiv ă, la ceea ce poate fi considerat ă, pe drept cuvânt, prima conferin ţă european ă de pace, Tratatele Westphalice de la Munster şi Osnabruck, care a pus cap ăt R ăzboiului de treizeci de ani, consacrând principiul echilibrului european. Acesta a fost motorul principal al diploma ţiei europene, pân ă în 1814-1815, când a fost completat, la Congresul de Viena, de conceptul de concert european. Momentul izbucnirii conflictului – în anul 1568 – între Ţă rile de Jos şi Spania, reprezint ă pentru istorici o spe ţă de analiz ă a oportunit ăţ ii istorice a evenimentului respectiv, care avea rolul de a deschide o nou ă perspectiv ă de dezvoltare european ă, în condi ţiile impuse de imperativele moderniz ării 1. Contextul istoric creat este de în ţeles şi, mai ales, de explicat în condi ţiile în care, Filip al II-lea (1556-1598), devenea prin hot ărârea tat ălui s ău, vestitul împ ărat Carol al V-lea, mo ştenitorul unui grandios imperiu, considerat a fi „cea mai cuprinz ătoare structur ă politic ă a timpului” 2. Când la 16 ianuarie 1556, la Bruxelles, Carol al V-lea a renun ţat şi la coroana Spaniei, se prefigura o important ă schimbare în politica Spaniei fa ţă de Ţă rile de Jos, noul suveran, Filip al II-lea inaugurând o altfel de atitudine, mai sever ă, specific ă totu şi absolutismului monarhic spaniol 3.

1 Vezi pentru conceptul de modernizare ca proces istoric: Alexandru Florin Platon, Lauren ţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice/ secolele V-XVI , Ia şi, Editura Polirom, 2010, p. 495-504. Interesante prin propunerile lansate, sunt şi contribu ţiile lui Bogdan Murgescu, O alternativã la periodizarea tradi ţional ă: epoca modern ă timpurie , în „Studii şi articole de istorie”, LXVI, Bucure şti, 2001, p. 5-18 şi Lucia Popa, Secolele XVII-XVIII: În c ăutarea Europei moderne , în Miscellanea in honorum Radu Manolescu emerito , Bucure şti, Editura Univers, 1996, p. 258-267. *Am ales anul 1568 drept început al r ăzboiului de optzeci de ani, de şi violen ţele au fost anterioare acestuia. Izbucnirea nemul ţumirilor în Ţă rile de Jos înc ă din 1566 şi replica prin represiune întreprinsã de Spania în anul urm ător – 1567, când s-a desf ăş urat b ătălia de la Oosterweed, au fost momentele premerg ătoare ac ţiunii întreprinse de Wilhelm de Orania în anul mai sus men ţionat, 1568. 2 Apud Alexandru Florin Platon şi colaboratorii, op. cit ., p. 483. 3 Joseph Perez, L’Espagne de Philippe II , Paris, Fayard, 1999. 50 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ne al ătur ăm analizei realiste apar ţinând istoricului clujean, academicianul Camil Mure şan, care scria c ă „din orice punct de vedere le-am privi, nu vom descoperi decât temeiuri de contrast între Spania şi Ţă rile de Jos” 1. Prima, Spania, era o monarhie absolutist ă, dominat ă de o aristocra ţie şi un cler catolic fanatic peste care se afla suveranul, convins pe deplin de deviza Ordinului Iezui ţilor, c ă tot ce se întâmpl ă în ţara sa este „spre mare glorie a lui Dumnezeu”. Ţă rile de Jos erau expresia dezvolt ării economice a unei provincii ce beneficia din plin de o serie de libert ăţ i asupra c ărora nu se exercitau presiunile Bisericii Catolice. La acestea se ad ăugau tr ăsăturile complexe ale tân ărului Filip al II-lea, a cărui politic ă şi atitudine erau total opuse celor practicate anterior de tat ăl s ău. Se poate lesne observa c ă Filip al II-lea era mult deosebit fa ţă de Carol al V-lea, datorit ă educa ţiei pe care a primit-o de mic copil. Un reu şit portret fizic şi moral al suveranului spaniol avea s ă fie creionat de ambasadorul vene ţian la curtea din Madrid, Federico Badoero, care nota urm ătoarele într-un raport diplomatic c ătre Senat: „… E mic de statur ă… barba o poart ă t ăiat ă scurt şi ascu ţit, dup ă obiceiul na ţional spaniol. Firea lui e lini ştit ă şi melancolic ă… e un suflet religios; ascult ă în fiecare zi liturghia, iar de s ărb ători, predica şi vecerniile… De la natur ă maiestatea sa are un corp slab; tot a şa ea l-a înzestrat şi cu un suflet cam timid” 2. Dup ă victoria de la Saint Quentin (1557) şi Pacea de la Cateau- Cambresis (1559) care a consacrat în opinia unor istorici, între care se afl ă şi Jaques Madaule 3, suprema ţia Spaniei, Filip al II-lea decide s ă revin ă în Spania, unde din 1561, stabilise drept capital ă a regatului Madridul. În urm ătorii ani, situa ţia nou creat ă a generat în Ţă rile de Jos o situa ţie de dezordine cu accente revolu ţionare, care încerca s ă diminueze veleit ăţ ile de putere ale guvernatorului provinciei, Margaretei din Parma şi chiar s ă-l detroneze pe rege. Se eviden ţiau prin amplitudinea şi poten ţialul pericol ce-l reprezentau, evolu ţia absolut ă a calvinismului, preten ţiile şi ţelurile aristocra ţiei şi burgheziei locale, precum şi reticen ţele autohtonilor fa ţă de preten ţiile religioase şi fiscale impuse de Filip al II-lea. Debutul conflictului îl va constitui intrarea trupelor spaniole conduse de Ducele de Alba, în Bruxelles, la 9 august 1567. Represiunea avea s ă fie una dur ă însemnând pedepsirea tuturor vinova ţilor de tulbur ări, suprimarea oric ăror

1 Vezi, pe larg, Camil Mure şan, Umbra lui Torquemada , p. 44-57, în volumul Focul ocrotit de ape. Revolu ţia burghez ă din Ţă rile de Jos , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă, 1960. 2 Apud Camil Mure şan, op. cit. , p. 48-49. 3 Jacques Madaule, Istoria Fran ţei , vol. I, Bucure şti, Editura Politic ă, 1973, p. 300. 51 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 libert ăţ i şi privilegii, statornicirea deplin ă a absolutismului regal. S-a instituit chiar un tribunal excep ţional, numit Consiliul tulbur ărilor, prezidat de însu şi Ducele de Alba. O alt ă etap ă a raporturilor Spaniei cu Ţă rile de Jos a reprezentat-o prim ăvara anului 1568, când Wilhelm de Orania începea opera ţiunile militare, ce corespundeau R ăzboiului de Independen ţă al Olandei. Dac ă în confrunt ările terestre Ducele de Alba învinsese pe rebeli, în luptele desf ăş urate pe mare, olandezii şi zeelandezii au preluat controlul asupra porturilor Briel şi Flesing, şi au reu şit s ă instaureze Blocada Anvers-ului, un veritabil New York al secolului al XVI-lea pentru comer ţul mondial. La acestea s-au ad ăugat şi consecin ţele negative ale crizei financiare din 1575, care l-au determinat pe Filip al II-lea s ă adopte o politic ă contradictorie vis-a-vis de problemele din Flandra, cu cei care i-au urmat Ducelui de Alba, respectiv Requeseus şi Don Juan de Austria. Prezen ţa acestora nu avea darul de a lini şti spiritele dimpotriv ă, evolu ţia precipitat ă a evenimentelor a impus aducerea unui general, Alessandro Farnese, în func ţia de guvernator al Ţă rilor de Jos, misiunea sa fiind una la fel de dificil ă ca şi cea a predecesorilor s ăi. Gra ţie calit ăţ ilor sale de iscusit militar, Farnese reu şi s ă redobândeasc ă Anvers-ul (1585), opera ţiune militar ă considerat ă a fi una dintre cele mai importante ale secolului al XVI-lea. Evolu ţiile ulterioare de pe scena politic ă european ă au permis Provinciilor Unite s ă-şi recupereze teritoriile pierdute, dar mai mult s ă invadeze Mediterana 1 şi, de aici, c ăile Oceanelor în ultimul deceniu al secolului. În partea de nord a Ţă rilor de Jos, Provinciile Unite deveneau independente, iar din anul 1609, sub denumirea de Olanda avea s ă fie timp de un secol una dintre cele mai mari puteri europene, gra ţie flotei comerciale şi marinei militare, dar şi imensei sale capacit ăţ i de plat ă. Fără îndoial ă, pre ţul pl ătit de Spania în cele trei decenii de lupte se dovedea a fi fost unul ap ăsător din cauza imenselor resurse umane şi financiare consumate. Totodat ă, prin pierderea accesului la Marea Nordului şi Marea Baltic ă, vital pentru Peninsula Iberic ă, transportatorii nordici au fost „stimula ţi” să ini ţieze ac ţiuni de contraband ă, ceea ce va aduce daune ireparabile Spaniei în viitor. Influen ţa ibericilor va fi dup ă derularea acestor secven ţe considerabil diminuată, la aceasta ad ăugându-se puternica criz ă demografic ă din 1596. Dup ă enumerarea acestor argumente este posibil s ă formul ăm un răspuns categoric asupra oportunit ăţ ii r ăzboiului declan şat de Spania contra

1 Pentru toate problemele ce privesc aceast ă zonã vezi: Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneean ă şi epoca lui Filip al II-lea , vol. VI, traducere de Mircea Gheorghe, prefa ţã de Alexandru Du ţu, Bucure şti, Editura Meridiane, 1986. 52 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ţă rilor de Jos? Desigur, f ără a face divaga ţii istoriografice, s ă accept ăm ideea că Spania putea s ă cedeze la presiunile exercitate de olandezi, asumându-şi riscurile ulterioare, sau s ă fi acceptat aristocra ţiei flamande posibilitatea de a participa lucrativ la afacerile imperiale ale monarhiei spaniole. Aceast ă a doua ipotez ă este greu de crezut c ă ar fi fost luat ă în calcul la autoritatea hispanic ă, datorat ă, mai ales, egocentrismului institu ţional. Mai pot fi invocate şi alte argumente cum ar fi considerente de reputa ţie, prestigiu, orgoliu na ţional sau chiar de ap ărare a valorilor lumii meridionale, „amenin ţate” de ofensiva Nordului. Refuzul insistent al Spaniei de a abandona Ţă rile de Jos era unul pragmatic, ştiut ă fiind disponibilitatea acestei provincii de a da produse de baz ă pentru economia imperiului şi industria naval ă, comercial ă şi de r ăzboi. Un alt aspect, de ordin politic, se referea la principiul raison d’etat , cel care asigura Spaniei imaginea unui puternic stat în concertul statelor europene 1. Este de subliniat aspectul c ă la cump ăna secolelor XVI-XVII, Spania continua s ă reprezinte o mare putere european ă; victoria englezilor din 1588 şi victoria lui Henric al IV-lea în Fran ţa au compromis definitiv şansele ca Spania să mai de ţin ă hegemonia pe continentul european. Eşecul politicii europene al lui Filip al II-lea avea s ă fie consacrat prin hot ărârile tratatului Vervines (1598), c ăruia i s-au ad ăugat complicate probleme economice şi financiare, generate între altele şi de r ăzboiul neprofitabil din Ţă rile de Jos. În opinia cunoscutului istoric Fernand Braudel „Filip al II-lea nu a fost groparul m ăre ţiei sale ci, dimpotriv ă, artizanul ultimei sale perioade de glorie” 2. Nu putem totu şi neglija c ă o parte însemnat ă a dec ăderii Spaniei dup ă domnia lui Filip al II-lea s-a datorat r ăzboiului de uzur ă, costisitor şi ineficient, precum şi lipsei de flexibilitate diplomatic ă a Madridului în gestionarea unei crize de pe continent cu urm ări greu de imaginat la data începerii conflictului dintre Spania şi Ţă rile de Jos. Este cert c ă acest r ăzboi la nivelul mentalit ăţ ii epocii nu putea fi evitat. În zorii modernit ăţ ii, când fiecare mare putere dorea cu ardoare extinderea influen ţei, când competi ţia colonial ă era la apogeu, cedarea benevol ă a unei posesiuni, f ără for ţa armelor era practic inadmisibil ă, deoarece nici revolu ţionarii (adep ţi ai progresului) şi nici spaniolii (conservatori rigizi) nu erau preg ăti ţi s ă cedeze. Spania catolic ă şi conservatoare se n ăscuse prin

1 Vezi Camil Mure şan, Rela ţiile interna ţionale în prima jum ătate a secolului al XVII-lea , în „Studii şi Articole de Istorie”, XVIII (1972), p. 24-35 şi Florentina C ăzan, Politica echilibrului european în prima jum ătate a secolului al XVI-lea , în „Studii şi Articole de istorie”, XVI (1973), p. 5-13. 2 Apud Alexandru Florin Platon şi colaboratorii, op. cit. , p. 494.

53 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 alungarea maurilor, sub acest sistem deschisese calea spre coloniile de dincolo de Oceanul Atlantic, deci a schimba ceva era perceput ca o impietate major ă. Eşecul care se profila în Ţă rile de Jos nu a fost singurul pentru monarhia spaniol ă. Concomitent, s-a încercat readucerea Angliei, condus ă de regina Elisabeta I, de orientare anglican ă, în sfera Papalit ăţ ii (unde încercase s ă revin ă temporar sub regina Maria Tudor), îns ă dezastrul Invincibilei Armada a pus cap ăt definitiv unei ini ţiative similare.

54 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

DINASTIE DOMNEASC Ă SAU FAMILIE BOIEREASC Ă – OP ŢIUNEA LUI MATEI BASARAB PENTRU LOCUL ∗ ÎNMORMÂNT ĂRII SALE ∗∗ Liviu Marius Ilie **

PRINCELY DYNASTY OR NOBLE FAMILY – MATEI BASARAB’S CHOICE FOR THE PLACE OF HIS BURIAL Abstract

In the 17th century, several descendents of Craiovescu family aroused to the throne of Wallachia, among them, an important personality being Matei Basarab. Although he constructed his political legitimacy by presenting himself as Neagoe Basarab’s heir, Matei did not choose to be buried in Curtea de Arge ş, near Neagoe, or in Comana, near Radu Şerban – another prince descending from Craiovescu family – but in the monastery Arnota, near his father, the boyar Danciu Brâncoveanu. Therefore, he was interested in demonstrating that, after his death, his noble origins were more important than a princely dinasty.

Cuvinte cheie : dinastie , moarte , domn , Matei Basarab , m ănăstire Key words : dynasty , death , prince , Matei Basarab , monastery

În secolul al XVII-lea au urcat pe tronul Ţă rii Române şti mai mul ţi domni originari din familia boierilor Craiove şti 1, aceasta nou ă dinastie devenind, cel pu ţin cronologic, dup ă aceea care se instalase la conducerea Ţă rii Române şti înc ă din secolul al XIV-lea, a doua ca importan ţă în istoria statului valah dintre Carpa ţi şi Dun ăre. Unul dintre membrii acestei dinastii a fost Matei Basarab, el reu şind s ă se impun ă prin dimensiunile politice şi culturale ale domniei sale.

∗ Aceast ă lucrare a fost finan ţat ă din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinan ţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. ** Lector univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 1 Pentru a observa leg ăturile de rudenie, pe care ace şti domni le-au avut cu marii boieri Craiove şti de la sfâr şitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, vezi Arborele genealogic al Craiove ştilor şi Basarabilor Craiove şti din secolele XV-XVIII , la Constantin Rezachevici, Cum a ap ărut numele dinastic Basarab şi când l-a adoptat Matei vod ă, în „Analele Universit ăţ ii din Craiova. Seria Istorie”, an X, 2005, nr. 10, p. 7-29. 55 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Originea sa boiereasc ă l-a f ăcut pe Matei Basarab s ă încerce g ăsirea unor strategii de legitimare politic ă, în acest sens el cultivând înrudirea sa cu Neagoe Basarab 1, domn cunoscut şi el pentru apartenen ţa la marea familie de boieri din dreapta Oltului 2. Aceea şi modalitate de motivare a ascensiunii politice folosise, la începutul secolului al XVII-lea, un alt domn coborâtor din familia Craiove ştilor – Radu Şerban – acesta intitulându-se, la rândul s ău, urma ş al lui Neagoe Basarab 3. Cum a privit Matei Basarab apartenen ţa sa la noua dinastie, din perspectiva înmormânt ării sale? A încercat el s ă creeze o leg ătur ă şi dup ă moarte cu Neagoe Basarab, din a c ărui descenden ţă î şi justificase urcarea pe tron, sau cu Radu Şerban, urma ş domnesc al Craiove ştilor pe tronul Ţă rii Române şti, ori, din perspectiva înmormânt ării, s-a sim ţit mai aproape de p ărin ţii s ăi naturali? Se ştie c ă Neagoe Basarab a fost înmormântat în ctitoria sa de la Curtea de Arge ş4, numele lui fiind legat în epoc ă de aceast ă m ănăstire. C ălător în secolul al XVII-lea, prin Ţara Româneasc ă, Paul de Alep nota c ă aceast ă biseric ă „a fost cl ădit ă de r ăposatul Neagoe voievod” 5. Înc ă de la începutul domniei sale, Matei Basarab d ădea aceleia şi m ănăstiri, dou ă documente de danie şi înt ărire de sate, primul la 6 decembrie 1632, în care ar ăta c ă „aceast ă minunat ă m ănăstire Arge ş a fost întemeiat ă, a fost zidit ă şi prea frumos terminat ă de sfânt r ăposatul str ămo ş al domniei mele, luminatul domn Neagoe Basarab voievod” 6, iar al doilea la 29 aprilie 1633, în care sublinia c ă „aceast ă sfânt ă m ănăstire Arge şul a fost f ăcut ă şi zidit ă din temelia ei de r ăposatul bunic al domniei mele, Io B ăsărab voievod [Neagoe Basarab, n.n., L.M.I.]” 7. Mai

1 Nicolae Stoicescu, Matei Basarab (20 septembrie 1632 – 9 aprilie 1654), Bucure şti, Editura Militar ă, 1982, p. 11-12; idem, Matei Basarab , Bucure şti, Editura Academiei Române, 1988, p. 13; Constantin Reazchevici, op. cit. , p. 19-20. 2 Vezi şi Liviu Marius Ilie, Neagoe Basarab and the Succession to the Throne of Wallachia , în „Analele Universit ăţ ii Bucure şti. Istorie”, an LIII, 2004, p. 40-42. 3 Istoria Românilor , vol. V. O epoc ă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716) , coord. Vrigil Cândea, secr. şt. Constantin Rezachevici, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 38-39. 4 Constantin B ălan, Inscrip ţii medievale şi din Epoca Modern ă a României. Jude ţul istoric Arge ş (sec. XIV – 1848) , Bucure şti, Editura Academiei Române, 1994, p. 222-224. 5 Călători str ăini despre Ţă rile Române , vol. VI, partea I. Paul de Alep , îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, partea a II-a. Evlia Celebi , îngrijit de Mustafa Ali Mehmed, Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1976, p. 165. 6 Documenta Romaniae Historica , B. Ţara Româneasc ă, vol. XXIII (1630-1632) , volum întocmit de Damaschin Mioc, Bucure şti, Editura Academiei Române, 1969, p. 641 (în continuare, se va cita: D.R.H.). 7 D.R.H., vol. XXIV (1633-1634) , volum întocmit de Damaschin Mioc, Sa şa Caraca ş şi Constantin B ălan, Bucure şti, Editura Academiei Române, 1974, p. 50. 56 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 mult decât atât, Matei Basarab şi-a legat numele de acela şi l ăca ş şi prin lucr ările făcute la turnul clopotni ţă , în timpul domniei sale 1. Pe de alt ă parte, Radu Şerban a murit şi a fost înmormântat la Viena, osemintele sale fiind aduse în Ţara Româneasc ă de fiica sa, Anca, şi reînhumate la m ănăstirea Comana 2, unde Radu Şerban era ctitor 3. Cum aceast ă reînhumare avea loc în prim ăvara anului 1641 4, a şadar în timpul domniei lui Matei Basarab, iar acesta din urm ă avea rela ţii foarte bune în acea perioad ă cu Anca 5, fiica domnului ce p ărăsise definitiv tronul valah la 1611, se poate afirma c ă Matei a ştiut de inten ţia depunerii osemintelor lui Radu Şerban la Comana. Se poate observa c ă atât Neagoe Basarab, domn de la care Matei Basarab î şi construia legitimitatea politic ă, dar şi Radu Şerban, domn urma ş al familiei Craiove ştilor în secolul al XVII-lea, au fost înmormânta ţi în ctitoriile lor, primul – la Curtea de Arge ş, al doilea – la Comana. Ce loc şi-a ales Matei Basarab pentru a fi înmormântat? Un prim r ăspuns este oferit de Paul de Alep; în privin ţa înmormânt ării domnului valah, acesta nota: „Matei vod ă... ceruse cu limb ă de moarte s ă-l ia şi s ă-l îngroape la m ănăstirea Arnota... dar Constantin vod ă [Constantin Şerban, n.n., L.M.I.] n-a vrut s ă dea încuviin ţarea” 6. Informa ţia oferit ă de c ălătorul str ăin este confirmat ă de izvoare interne. Într-un document al lui Grigore Ghica, din 5 august 1661, se ar ăta c ă Matei Basarab î şi stabilise locul de înmormântare, înc ă dinainte de a muri – „la Arnuta, precum au fost poftit p ănă era în via ţă ”7. Alt hrisov, al lui Gheorghe Duca, din 7 aprilie 1675 8, relua fragmentul de mai sus, confirmând cele spuse în actul emis de Grigore Ghica. În alegerea Arnotei ca loc de înmormântare, Matei Basarab a ţinut cont şi de un alt fapt. În 1646, domnul Ţă rii Române şti mutase osemintele tat ălui

1 Nicolae Stoicescu, Bibliografia localit ăţ ilor şi monumentelor feudale din România , I. Ţara Româneasc ă (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea) , vol. 1. A-L, cu o prefa ţă de I.P.S.S. Firmilian, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, [Craiova], Editat ă de Mitropolia Olteniei, 1970, p. 243. 2 Constantin Rezachevici, Cronologia critic ă a domnilor din Ţara Româneasc ă şi Moldova , a. 1324-1881 , I. Secolele XIV-XVI , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2001, p. 402, 406-407. 3 Nicolae Stoicescu, op. cit. , p. 187. 4 Constantin Rezachevici, op. cit. , p. 406. 5 Ibidem . 6 Călători str ăini despre Ţă rile Române , vol. VI..., p. 251. 7 Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale, Bucure şti (în continuare, se va cita: S.A.N.I.C.), fond M ănăstirea Arnota, VI/3. 8 Ibidem , VI/4; pentru câteva referin ţe bibliografice asupra acestor documente, cf. cu Nicolae Constantinescu (coord.), Corneliu Ionescu, Petru Diaconescu, Venera R ădulescu, Târgovi şte re şedin ţă voievodal ă (1400-1700). Cercet ări Arheologice (1961-1986) , Târgovi şte, Editura Cetatea de Scaun, 2009, p. 115, n. 46. 57 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 său, Danciu Brâncoveanu 1, de la Alba Iulia la m ănăstirea din Vâlcea. Pe piatra de mormânt a acestuia din urm ă, se ar ăta c ă „Mateiu B ăsărab voevod, domnul Ţă răi-Rumâne şti, într-al 16 an al domniei lui [1646], trimis-au pe credincios[ul] mării sale, Dragomir vel vornic, de au adus oasele, de le-au îngropat într-aceast ă mănăstire [Ar]nota, care e zidit[ ă] din temelie de m ărie sa” 2. În felul acesta, Matei Basarab, ctitor al m ănăstirii Arnota, f ăcea din acest l ăca ş o biseric ă de familie, o biseric ă, în care, al ături de tat ăl s ău, urma s ă se înmormânteze şi el. Se poate observa c ă Matei Basarab lua decizia de a fi înmormântat nu lâng ă Neagoe Basarab sau Radu Şerban, de care îl lega înrudirea cu Craiove ştii şi urcarea pe tronul Ţă rii Române şti şi, în consecin ţă , crearea unei noi dinastii domne şti, ci lâng ă tat ăl s ău, în m ănăstirea Arnota, care prin ctitorii s ăi reprezenta ţi în tablourile votive 3 pare a fi o biseric ă eminamente de familie a lui Matei Basarab. Al ături de Matei Basarab şi so ţia sa, doamna Elina, au fost figura ţi în m ănăstirea vâlcean ă, Datco mare arma ş şi so ţia sa, Calea, str ăbunicii lui Matei Basarab, Danciu Brâncoveanu şi so ţia sa, Stanca, p ărin ţii lui Matei Basarab, Radu din Brâncoveni, unchiul lui Matei Basarab, Barbu, fratele lui Matei Basarab, respectiv Preda Brâncoveanu, nepot de veri şoar ă al lui Matei Basarab 4. În ciuda dorin ţei sale exprimat ă înc ă din timpul vie ţii, Matei Basarab a fost înmormântat în biserica domneasc ă din Târgovi şte 5; dac ă e s ă-i d ăm crezare lui Paul de Alep, a şa cum ar ătam şi mai sus, cel care s-a opus înmormânt ării la Arnota a fost Constantin Şerban 6. Evenimentele ulterioare mor ţii lui Matei Basarab au determinat ca dorin ţa sa testamentar ă, în privin ţa locului înmormânt ării, s ă se realizeze prin mutarea osemintelor sale la Arnota. În acela şi document citat mai sus şi emis de Grigore Ghica, la 5 august 1661, era descris ă înmormântarea lui Matei Basarab, precum şi mutarea r ămăş iţelor sale p ământe şti la m ănăstirea Arnota: „dupe aceia, s-au întâmplat lui Matei vod ă moarte la scaun, la Târgovi şte şi l-au îngropat în tinda biserici[i] domne şti; iar ă apoi, fiind multe r ăut ăţ i şi robii aici în ţar ă, de limbi p ăgâne, i-au scos oasele afar ă şi au st ătut cât ăva vreme acolo, în biseric ă; iar deac ă st ătu

1 Despre tat ăl lui Matei Basarab, vezi Nicolae Stoicescu, Dic ţionar al marilor dreg ători din Ţara Româneasc ă şi Moldova (sec. XIV-XVI) , Bucure şti, Editura enciclopedic ă român ă, 1971, p. 49-50. 2 Nicolae Iorga, Inscrip ţii din bisericile României , fascicula I, Bucure şti, Institutul de Arte Grafice şi Editur ă „Minerva”, 1905, p. 203. 3 Pentru tablourile votive de la m ănăstirea Arnota, vezi ibidem , p. 203. 4 Pentru stabilirea acestor înrudiri am folosit Arborele genealogic al Craiove ştilor şi Basarabilor Craiove şti... , în Constantin Rezachevici, op. cit. , Nicolae Iorga, op. cit. , p. 203; Nicolae Stoicescu, op. cit. , passim . 5 Nicolae Iorga, Istoria românilor , VI. Monarhii , volum îngrijit de Ştefan Andreescu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2000, p. 169; Nicolae Stoicescu, Matei Basarab... , 1988, p. 211. 6 Vezi supra , n. 14; cf. cu Târgovi şte re şedin ţă voievodal ă... , p. 115. 58 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Mihnea a fi domn ţă rii, în urma lui Costandin vod ă, fiindu-i oasele tot desgropate, le-au trimis cu cinste tocma acolo, la aceast ă m ănăstire, la Arnota” 1. La final, se poate spune c ă Matei Basarab a decis s ă se înmormânteze la mănăstirea Arnota, ctitorie de familie, alegând ca dup ă moarte s ă fie perceput mai degrab ă ca un membru al familiei sale boiere şti, decât ca un membru al dinastiei domne şti a urma şilor Craiove ştilor pe tronul Ţă rii Române şti.

1 Documentul original fiind par ţial deteriorat, am citat, de aceast ă dat ă, din condica m ănăstirii Arnota, de la 1852 (S.A.N.I.C., fond Manuscrise, nr. 195, f. 147); în aceast ă privin ţă , fila din condic ă are urm ătoare not ă a editorului de la mijlocul secolului al XIX-lea: „Cuvintele subtliniate, fiind rupte sau şterse în original, s-au luat dup ă o copie adeverat ă de Damaschin, Episcopul Râmnicului” ( ibidem ). 59 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

60 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

TRADI ŢIE ŞI INOVA ŢIE ÎN DEMERSUL POLITIC AL LUI TUDOR VLADIMIRESCU (II) 1

Cristian Ploscaru *

TRADITION AND INNOVATION IN THE TUDOR VLADIMIRESCU POLITICAL APPROACH ** Abstract

For contemporary as for historians, Tudor Vladimirescu proved a historic personality hardly covered in patterns, but also had to explain a particular course of Romanian history, to open a “threshold age” and structural changes in romanian society. Political thought in the Romanian principalities in the Revolution of 1821 was driven by practical goals, think in terms of power, in a society assume that legitimate hierarchical organization and was distinguished by its own privileges. Moreover, in 1821, power was pivot element around which the facts have become an end, one way, at least to a point, one in which, once lost power, former combatants began to exculpate, to justify and claim a certain political order of the court that they were superior (Russia, Turkey, Austria).

Cuvinte cheie : tradi ţie , inova ţie , discurs , cultur ă politic ă, politic ă boiereasc ă Key words : tradition , innovation , discourse , political culture , noble policy

Pilda dat ă de „fuga lui Caragea” era gr ăitoare în aceast ă privin ţă , nefiind întâmpl ător faptul c ă, în primul arz al lui Tudor c ătre Poart ă, aproape o treime din text era dedicat ă acestui episod, atunci când „boierii no ştri, atât cei bis ărice şti, cât şi cei politice şti [...] în loc de a fi cu priveghere şi a-i popri, le înlesnesc c ălătoriia , uitându-să la dân şii când fug din Bucure şti, zioa amiaza mare ” (s.n.) 2. Prezen ţa acestui fragment face greu de acceptat ideea c ă arzul a

1 Pentru prima parte a acestui studiu vezi „Analele Universit ăţ ii din Craiova. Seria Istorie”, nr. 1 (17), 2010, p. 87-100. * Lector univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Bd. Carol, nr. 11, Ia şi, cod po ştal 700506, tel. 0232/201618, e-mail: [email protected] ** This research was funded by the project: Socio-humanities sciences in the context of globalization-development and implementation of the program of studies and postdoctoral research, contract code: POSDRU/89/1.5/S/61104, project co-financed by European Social Fund through Operational Program Human Resources Development, 2007-2013. 2 Documente privind Istoria României. R ăscoala din 1821 , I, Documente interne , redactor responsabil Andrei O ţetea, Bucure şti, Editura Academiei, 1959, p. 210 (23 ianuarie 1821, Arzul adresat Înaltei Por ţi de c ătre Tudor Vladimirescu din partea norodului Ţă rii Române şti ). În 61 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 fost preg ătit de Tudor împreun ă cu eteri ştii (Andrei O ţetea 1), Iordache Olimpiotul sim ţindu-se cu „musca pe c ăciul ă”, deoarece el luase bani de la vod ă Caragea, în în ţelegere cu Pini, pentru a-l face sc ăpat 2. Acest incident era, de altfel, cauza r ăcirii rela ţiilor personale dintre Iordache Olimpiotul şi Tudor, pe care boierii se pare c ă au exploatat-o, în încercarea de a-l „trage” de partea planului lor 3. Potrivit lui Ion Ghica, secretarul agen ţiei austriece, Udrizki „deschise ochii lui Tudor asupra împrejur ării c ă românii nu aveau nici un interes la eliberarea grecilor şi-i b ăgă în cap ideea c ă ar putea s ă ajung ă domn”, ultima remarc ă fiind, în opinia mea, o pl ăsmuire „de epoc ă”. La sfatul s ău, Vladimirescu i-ar fi scris pa şei de Vidin „c ă nu s-a sculat contra turcilor, ci în contra grecilor” 4, afirma ţie care nu este confirmat ă de rapoartele austriece, dar oarecum veridic ă, dat ă fiind rela ţia de încredere dintre cei doi, probat ă de discu ţiile avute în martie 1821, ocazie cu care Tudor i-a f ăcut lui Udrizki dest ăinuiri ce s-au dovedit sincere 5. În opinia mea, boierii l-au îndemnat pe Tudor s ă scrie direct Por ţii, a şa cum aveau s ă fac ă şi ei o s ăpt ămân ă mai târziu, tot direct , spre nemul ţumirea lui Pini, deoarece aceasta era unica posibilitate , în conformitate cu tratatele ruso-turce, prin care Poarta putea interveni politic la Bucure şti, peste capul septembrie 1818, Grigore Brâncoveanu a încercat s ă-l împiedice pe Ioan Caragea s ă fug ă, în vreme ce Grigore B ăleanu şi Alexandru Filipescu Vulpe, sf ătui ţi de Pini, i-au permis s ă fug ă, ei fiind cei c ărora Ioan Caragea le-a predat scrisorile sale c ătre Fleichhackl şi Pini, în care î şi justifica „retragerea din domnie” (Hurmuzaki, Documente , s.n., II, p. 481, Bucure şti, 11 octombrie 1818, Fleichhackl c ătre Metternich). Zilot Românul istorise şte c ă atunci a izbucnit un conflict deschis între garda de „sârbi” condus ă de Iordache Olimpiotul şi Gr. Brâncoveanu, care a încercat s ă-i dezarmeze, acuzându-i c ă l-au ajutat pe Caragea s ă fug ă şi „au întâmpinat cu mijloace prea în ţelepte g ătind pe tain ă o sum ă de într-arma ţi”, lini ştindu-i pe „sârbi”, dar f ără a-i dezarma (Zilot Românul, op. cit. , p. 114). Vezi şi lie Corfus, op. cit. , p. 346. 1 Andrei O ţetea, op. cit. , p. 515-516. 2 Hurmuzaki, Documente , s.n. II, p. 485 (Bucure şti, 18 octombrie 1818, Fleichhackl c ătre Metternich). 3 Din ordinul Por ţii, Ioan Caragea trebuia s ă-l desp ăgubeasc ă pe Tudor de pierderile suferite în urma unui jaf f ăcut asupra averii sale de oamenii lui Regep aga (vezi detalii despre caz, în Documente 1821 , I, p. 143-145; 15 iunie 1819, Anaforaua marelui logof ăt înpricina dintre slugerul Tudor Vladimirescu împotriva fra ţilor Rogobete ), Tudor pierzând atunci o sum ă foarte mare de bani; de atunci era practic „ruinat” ( ibidem , V, p. 520, Declara ţia fra ţilor Macedonschi ). În zilele când prin ora ş se „vorbea” c ă Ioan Caragea vroia s ă fug ă în Austria, Tudor Vladimirescu, aflat la Bucure şti, s-a întâlnit cu Iordache Olimpiotul, care „a jurat şi promis lui Tudor s ă nu-l lase pe domn s ă plece din principat, ci s ă-l predea lui şi poporului, cu toate bog ăţ iile sale”, dar „primind circa 10 000 de galbeni [...] Iordache [...] a condus pe prin ţ pân ă la grani ţele Transilvaniei. Aceast ă împrejurare a fost cauza du şmăniei neînduplecate care a existat dup ă aceasta între Tudor şi Iordache” (I.P. Liprandi, Căpitanul Iordache Olimpiotul. Ac ţiunea eteri ştilor în Principate în anul 1821 , în Documente 1821 , V, p. 417). 4 A.D. Xenopol, Note istorice ... culese din gura d-lui Ioan Ghica , p. 557. 5 Vezi Hurmuzaki, Documente , s.n., II, p. 649 (Bucure şti, 24 martie/3 aprilie 1821, Udrizki către Fleichhackl); p. 655 (Bucure şti, 27 martie/6 aprilie 1821, Udrizki c ătre Fleichhackl). 62 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 elciului Rusiei 1. De asemenea, alt fragment din arzul lui Tudor („ei [unii boieri pământeni – n.n.] [...] cu cuvânt c ă pun mitropolit p ământean, au vândut domnului Su ţul bis ăric ă în doa ă mie de pungi şi au pus mitropolit, rumân adev ărat, îns ă mai adev ărat ocara neamului rumânesc ”2) (s.n.) indic ă existen ţa unei baze politice comune a celor dou ă p ărţi (Tudor şi „boierii f ăgădui ţi”), privind atitudinea fa ţă de „coteria” p ământean ă rival ă, condus ă de vl ădica Dionisie Lupu şi de Alexandru Filipescu Vulpe. Înc ă din 18 ianuarie, ace ştia îl avertizaser ă pe Pini (l ăudat c ă, în urm ă cu doi ani, la „fuga lui Caragea”, „excelen ţa voastr ă a salvat, din fericire, corabia amenin ţat ă a patriei”, „scufundat ă în fundul nesigur al pierzaniei” de boierii „comitetului” de atunci – grupul Brâncoveanu ), c ă „s-ar putea s ă aib ă loc vreo izbucnire nea şteptat ă”, deoarece „nu lipsesc oameni care [...] au drept scop s ă turbure spiritele , s ă provoace dezbin ări şi să paralizeze cârmuirea ” (s.n.) (Tudor nu ajunsese înc ă la Târgu Jiu, dar Alexandru Filipescu Vulpe aflase de la Dimitrie Macedonschi ce preg ătea „grupul” Brâncoveanu) şi îl rugau „s ă nu se mai întoarc ă acea epoc ă nenorocit ă, pân ă când va fi numit de c ătre Poart ă urma şul”, în care cârmuirea a fost în „mâna” rivalilor lor 3. Altfel spus, Pini şi boierii p ământeni din „ceata” vlădicii şi a lui Vulpe doreau grabnica numire a unui domn, tot fanariot , de c ătre Poart ă, cu asentimentul Rusiei (pe care Pini spera s ă-l trag ă de partea „ensurec ţiei” grece şti), iar grupul Brâncoveanu, dimpotriv ă s ă împiedice numirea unui nou domn fanariot şi s ă provoace o anchet ă otoman ă, cerut ă de Tudor, f ăcut ă de „om împ ărătesc – nu de legea noastr ă” (s.n.), adic ă nu grec şi, implicit, nu unealt ă a Rusiei 4. În acest context, se poate observa c ă problema domniei, a

1 Documente 1821 , I, p. 214-215 (30 ianuarie 1821, Arzul a toat ă ob ştea p ământului ţă rii Valahiei prin care se cere ajutorul Por ţii pentru în ăbu şirea r ăscoalei lui Tudor Vladmirescu ). Arzul, în care se strecura precizarea c ă Tudor fusese „în slujba ost ăş easc ă a ro şilor subt numire de ofi ţer”, era un act politic de prim ă disculpare, întocmit de membrii Comitetului de Obl ăduire, şi pentru a produce înterven ţia Por ţii . De altfel, dou ă zile mai târziu, la 2 februarie, Barbu V ăcărescu îi scria în tain ă lui Dimitrie Macedonschi: „am în ţeles c ă dumneata e şti cu parapon şi b ănuial ă [din cauza arzului trimis de Comitet Por ţii – n.n.] şi umbli ca s ă te la şi de acest ă delicat ă pornire”, îndemnându-l „s ă ar ăţ i slujb ă ţă rii ”, trimi ţându-i şi banii „ce am făgăduit prin sluger Theodor şi aceast ă scrisoare să o aibi drept sinet ” (s.n.) ( ibidem , I, p. 223). 2 Ibidem , I, p. 209. 3 Ibidem , I, p. 201 (Bucure şti, 18 ianuarie 1821, Unii boieri previn pe Pini c ă în urma mor ţii domnului s-ar putea ini ţia vreo izbucnire nea şteptat ă). Semnatarii acestei scrisori „infame” sunt dezv ălui ţi tot de c ătre agentul austriac, care îi numea pe Alexandru Filipescu Vulpe şi Grigore Băleanu, ce au înaintat o „scrisoare de mul ţumire” lui Pini (Hurmuzaki, Documente , s.n. II, p. 607; 22 ianuarie/3 februarie 1821, Fleichhackl către Metternich). Într-un alt raport, Fleichhackl preciza c ă scrisoarea fusese isc ălit ă „de 33 de boieri tineri şi neînsemna ţi”, „creatiri ale domnului Pini”, aceea şi care au protestat atunci când a fost „ales” episcop de Arge ş, Ilarion (ibidem , s.n., II, p. 610; Bucure şti, 13 februarie 1821, Fleichhackl c ătre Metternich). 4 Ibidem , I, p. 209. 63 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 succesiunii la scaunul domnesc a ocupat locul central din punct de vedere politic, încadrând planurile de ac ţiune, atât ale boierilor p ământeni „f ăgădui ţi” cât şi ale celor fideli lui Al. Pini, unei atitudini de factur ă tradi ţional ă, care asocia controlul asupra puterii cu influen ţa asupra titularului scaunului domnesc. În compara ţie cu aceast ă prioritate, latura juridico-discursiv ă şi institu ţional ă a actului politic, proprie unui demers politic modern lipse şte atât din textele boiere şti cât şi din acelea apar ţinând lui Tudor Vladimirescu. În aceast ă disput ă pentru putere şi control asupra revoltei declan şat ă de Tudor Vladimirescu (asupra multor altor detalii interesante şi sugestive spa ţiul textului nu îmi îng ăduie s ă mai insist), rolul c ăpitanului pandurilor era gândit de ini ţiatori ca fiind unul sobordonat („te-am ales s ă r ădici norodul cu arme şi să urmezi precum e şti pov ăţ uit ”) 1, fie c ă ne referim la eteri şti, fie la „boierii făgădui ţi”. Dar aceast ă subordonare nu a ţinut, în termenii viza ţi de „mai marii” întreprinderii respective, decât până când Vladimirescu a ajuns în Oltenia, ac ţiunea sa (asupra c ăreia nu pot insista în detaliu) c ăpătând rapid personalitate politic ă proprie . Primul element care a conferit mi şcării sale identitate politic ă a fost cu totul inovator pentru Principate (de aici, pe de o parte, unele stâng ăcii ale slugerului, pe de alt ă parte, şocul produs asupra contemporanilor) anume, renun ţând la „sofismele” şi „pov ăţ uirile” boiere şti, actul politic era limpede exprimat în termeni discursivi , într-o manier ă explicit ă şi subordonat ă câtorva idei-cheie, legate ra ţional între ele, cu impact emo ţional şi o mare capacitate explicativ ă în privin ţa ţelurilor mi şcării, pentru cei ce le auzeau. S-a spus despre Vladimirescu c ă nu a avut viziune politic ă şi c ă Cererile norodului românesc arat ă lipsa de anvergur ă politic ă a ideilor sale. Cu toate acestea, el a fost primul român din Principate care a vorbit norodului (sau oricui altcuiva) în termeni de mobilizare politic ă, element esen ţial şi distinctiv al actului politic modern, comparativ cu natura ierarhic ă şi indirect exprimat ă a actului politic premodern. În aceast ă schimbare cred c ă se g ăse şte secretul impactului ac ţiunii sale, a „pragului de epoc ă” pe care l-a deschis şi a noului spirit politic , ce s-a înfiripat (greu) în Principate dup ă 1821, dar şi a faptului c ă pân ă şi detractorii s ăi i-au recunoscut (f ără s ă vrea) statura dominant ă, aflat ă, în registrul memoriei imediate, deasupra tuturor celorlalte personaje implicate 2. Proclama ţiile şi adresele c ătre Divan (ce îl soma s ă înceteze „rebelia”), pe care s-a str ăduit şi, odat ă ajuns la Bucure şti, a „poruncit” s ă se multiplice şi să fie isc ălite de c ătre dreg ători, pentru „a se înt ări leg ătura cea de ob şte”, prin ele însele un fapt politic cu adev ărat inedit (nu ştiu vreun român care, înaintea sa, s ă fi adresat proclama ţii poporului), se concentreaz ă asupra câtorva idei politice limpede exprimate, repetate insistent şi, drept consecin ţă , împlântate în

1 Ibidem , I, p. 196. 2 Despre structurarea „mitului Tudor” în perioada imediat urm ătoare revolu ţiei, vezi Paul Cornea, op. cit , p. 170-172. 64 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 mintea oamenilor, cum avea s ă o dovedeasc ă noianul de texte politice ap ărute în 1822: un nou tip de legitimitate politic ă, complet str ăin ă „politicii boiere şti”, axat pe ideea voin ţei populare , f ără rafinamente ideologice, totu şi clar conturat în limbajul folosit, pe „în ţelesul tuturor”, dar în fond, un element de retorică politic ă, reconfigurând realitatea („eu d ă capul mieu nicid ăcum n-am plecat, fără cât tot norodul cel am ărât” l-a „ridicat”, „cu to ţii într-un gând s-au unit şi au hot ărât [...] cu silnicie m-au luat a le fi [...] chivernisitor pentru binele şi folosul tuturor , [...], iar adunarea norodului nu numai c ă nu m-au l ăsat [s ă plec], ci subt paz ă mare m-au pus ” (efectele de retoric ă politic ă sunt evidente); pe locuitorii Bucure ştilor îi chema „to ţi ca s ă v ă uni ţi cu norodul şi s ă lucra ţi cu to ţii ob şteasca fericire , făr de care norocire în parte nu poate fi ”, iar hot ărârile lui, înso ţite „cu glasul norodului”, „s ă s ă ceteasc ă într-auzul tuturor şi în vileag de ob şte ” (s.n.). Finalitatea politic ă a ridic ării sale este „spre dobândirea drept ăţ ii” şi nu pentru „surparea st ăpânirii” sau „a s ă sup ăra odihna l ăcuitorilor” (cu toate c ă, în fapt, efectele reale acestea erau), revenind de fiecare dat ă la ideea c ă nu dore şte să se substituie st ăpânirii existente, ci s ă ob ţin ă „drept ăţ ile” de la aceasta, dar dup ă ni şte principii impuse de „adunarea norodului”, un efect discursiv propriu mi şcărilor politice revendicative moderne (în vreme ce răscoalele au o atitudine dezordonat ă şi violent ă fa ţă de st ăpânire): „Prea cinsti ţi boieri! De sunte ţi [...] patrio ţi şi părin ţi ai norodului , precum o zice ţi, cea de slug ă a mea socoteal ă este a şa: [...] s ă vă face ţi patrio ţi adev ăra ţi, iar nu vr ăjma şi ai patriei, precum a ţi fost pân ă acum [...] s ă vă învoi ţi cu norodu [„nevinovat şi credincios”] la cererile ce fac, pentru c ă ei nu cer vreun lucru necuviincios sau care să nu-l fi avut , ci cer o dreptate care poate fi d-voastr ă d ă mai mare folos”. Apar elemente evidente de solidaritate construit ă politic şi cu finalitate de coeziune etnic ă: „Fra ţilor! Câ ţi n-aţi l ăsat s ă se sting ă în inimile d-v. sfânta dragoste c ătre patrie , aduce ţi-vă aminte c ă sunte ţi p ărţi ale unui neam ” şi „to ţi” „s ă uit ăm [...] vr ăjbile care ne-au def ăimat atât , încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam . Să ne unim dar cu to ţii, mici şi mari, şi ca ni şte fra ţi, fiii a unia maici , s ă lucr ăm [politice şte – n.n.] cu to ţii împreun ă [...] câ ştigarea şi na şterea a doua a drept ăţ ilor noastre ” (s.n.) 1. Nimeni nu mai vorbise în public românilor în acest mod înaintea lui Tudor Vladimirescu, ca un „b ărbat politic” cu veleit ăţ i „tribunare”, şi amprenta acestei retorici avea s ă se simt ă foarte repede în textele politice boiere şti, care adoptau, începând cu lunile

1 Fragmentele citate au fost extrase din Tudor Vladimirescu r ăspunde divanului c ă nu va depune armele ( Documente 1821 , I, p. 228-230; 4 februarie 1821), Proclama ţia lui Tudor Vladimirescu c ătre locuitorii Bucure ştilor ( ibidem , I, p. 372-373; Bolintin, 16 martie 1821), Proclama ţia lui Tudor Vladimirescu c ătre locuitorii din Bucure şti ( ibidem , I, p. 385; 20 martie 1821) şi Proclama ţia lui Tudor Vladimirescu c ătre locuitorii jude ţelor, privind rostul mi şcării sale şi îndatoririle lor ). 65 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 aprilie-mai (nu înainte), adaptându-se la evenimente, o retoric ă politic ă având tr ăsături discursive moderne şi etno-na ţionale (unor boieri nu le lipsise nici înainte capacitatea de a face o altfel de politic ă, ci voin ţa unui asemenea demers). În epistolele sale, adresate diverselor personaje, scrisul alunec ă de fiecare dat ă în discursiv, în expresii retorice de mobilizare şi legitimare politic ă. El este „cel mai bun fiu al patriei mele”, care s-a ridicat pentru „tic ălo şii de ţă rani mai goi decât mor ţii cei din mormânturi”, „pentru mare folos ob ştesc şi al celor mari şi al celor mici ”. Pe Constantin Ralet îl sf ătuia cu „blânde ţe” (cu toate că acesta încercase s ă-l prind ă): „nu da pricin ă leg ăturilor celor sfinte, că la urm ă nu vei putea da r ăspunsul [...] şi dac ă voie şti folosul de ob şte, vino dinpreun ă cu to ţi boierii p ământeni, ca s ă ne întâlnim” 1. În importanta scrisoare către Nicolae V ăcărescu (care încerca s ă-i domoleasc ă „patima poporan ă” şi să-l întoarc ă la scopul ini ţial, stabilit cu „f ăgădui ţii”), Tudor ap ăra cu str ăş nicie „cur ăţ enia” „patrioticeasc ă” a scopurilor sale, care erau ale norodului („pornirile vr ăjm ăş eşti [...] le gr ămădeşti asupr ă-mi, ca când eu a ş fi f ăcut sau aş face vre un r ău patrii mele! ”), de vreme ce el nu era „decât […] numai un om luat de c ătr ă tot norodul ţă rii cel am ărât [...] ca s ă le fiu chivernisitor în treaba cererii drept ăţ ilor ”, ca şi cum Nicolae V ăcărescu nu ştia prin ce împrejurare tainic ă ajunsese Tudor în postura de chivernisitor 2. Altcumva spus, limbajul politic, sfidând eviden ţa, î şi reconstruia o realitate a sa, trecut ă prin filtrul opera ţiunilor discursive de legitimare politic ă, în care „ ţara politic ă”, în în ţelesul empiric pe care i-l d ădea Tudor, era norodul împreun ă cu tagma boiereasc ă. Pe de alt ă parte, consecven ţa cu care Tudor Vladimirescu s-a str ăduit, în pofida marilor dificult ăţ i întâlnite, s ă transforme Adunarea norodului într-o for ţă organizat ă este m ărturisit ă de majoritatea memoriali ştilor, participan ţi sau observatori ai evenimentelor. În vreme ce c ăpitanii s ăi, greci, sârbi, bulgari şi români se l ăsaser ă prad ă tenta ţiei de a jefui averile boierimii şi ale negustorimii oltene, sub cuvântul incrimin ării „averilor r ău agonisite” în Proclama ţia de la Tismana , Tudor a în ţeles imediat (sau a pl ănuit dinainte) c ă Adunarea norodului reprezenta baza politic ă şi militar ă cea mai de pre ţ şi, dac ă voia s ă „scoat ă capul” de sub tutela politic ă la care îl siliser ă „leg ămintele” cu Eteria şi cu „boierii f ăgădui ţi”, trebuia s ă organizeze neap ărat „gloata”, care, disciplinat ă şi aflat ă sub conducerea sa, urma a da legitimitate (în numele „ ţă rii”) şi for ţă de şoc actelor sale politice. Ioan Solomon, c ăpitan de panduri la Craiova, angajat din porunca st ăpânirii în ciocniri armate cu mai mul ţi arn ăuţi trecu ţi de partea răscula ţilor, „oameni ai c ăpitanului Iordache [Olimpiotul – n.n.], greci”, imediat

1 Ibidem , I, p. 211-212 (Ceovârno şani, 28 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu c ătre Constantin Ralet). 2 Ibidem , I, p. 258 (11 februarie 1821, Tudor Vladimirescu c ătre Nicolae V ăcărescu). 66 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 dup ă 23 ianuarie 1821, „a treia zi m-am pomenit cu o scrisoare de la slugerul Tudor particulare”, în care îl îndemna s ă vin ă al ături de el şi „c ă cei care s-au apucat de jafuri, s ă-i prind şi s ă-i zdrobesc” 1. Mihai Cioranu taxa şi el „tâlh ăriile şi jafurile” arn ăuţilor, pe care Tudor le cuno ştea şi „pândea vreme cu prilej ca s ă scape de ei” 2, iar lui Ştefan Scarlat D ăsc ălescu îi m ărturisea c ă grecii „s-au încercat a-i debanda oastea” 3. Nu este întâmpl ător faptul, legat de identitatea politic ă a mi şcării , c ă la început Tudor se prezint ă pe sine ca simplu patriot, ridicat „chivernisitor” de c ătre norod, pentru ca, pe m ăsura organiz ării Adun ării norodului, care a „coprins” cu „puterea” sa „toate cinci jude ţele ot prez Olt [...] şi pân ă la Pite şti şi [...] au s ă mearg ă pân ă la Foc şani”, imaginea politic ă despre sine s ă evolueze, devenind „c ăpetenie”, ce „sf ătuie şte” şi „porunce şte” boierilor „s ă-mi trimite ţi” adeveriri 4, pentru a ajunge purt ător al „dintâi semn de bun patriot”, primul între patrio ţi, ce „p ărinte şte” îndeamn ă, „ocârmuie şte” şi porunce şte tuturor ce „vor folosul de ob şte”, iar „de nu”, pedepse şte 5. Numeroase zvonuri au circulat prin Bucure şti în zilele urm ătoare lans ării Proclama ţiei de la Tismana , unii b ănuind pe Pini c ă era autorul moral al r ăscoalei, cu scop de a favoriza interven ţia rus ă în Principate 6, al ţii se întrebau de unde are Vladimirescu, „om f ără avere”, bani destui ca s ă între ţin ă 700 de oameni la Tismana, împiedicându-i s ă fac ă jafuri, concluzia fiind c ă era ajutat de „personaje bogate şi puternice” dintre boieri 7. La rândul s ău, Pini şi-a asumat riscul de a-i scrie lui Tudor (probabil, pe 18 sau 19 ianuarie), pentru a îndemna „aceast ă c ăpetenie de panduri s ă continue în ac ţiunea început ă şi s ă se bazeze pe protec ţia lui” 8, dar coresponda şi cu Hagi Ianu ş la Craiova, prin Ioan Nicolopulos, cerându-i imperativ „s ă-l în ştiin ţaţi zilnic prin mine, fără s ă ştie

1 Biografia vie ţii polcovnicului Ioan Solomon, istorisit ă de sine însu şi scris ă de P. Georgescu , Craiova, 1935, p. 16. 2 M. Cioranu, op. cit , p. 257. 3 N. Iorga, Un cuget ător , p. 52. 4 Documente 1821 , I, p. 373. 5 Ibidem , I, p. 385-387. Dup ă ce Tudor „a întrat” în Bucure şti şi „au f ăcut zapt [...], dup ă care începu norodul a-i zice Domnul Tudor şi pusese asupra-şi un semn de st ăpânitor, [...] fund alb la căciul ă, care numai domnilor este orânduiala aici a purta. Nu mai pu ţin, a şa porunci şi în l ăuntru şi afar ă, ca un st ăpânitor, c ă şi ştia orânduielile ţă rii” (Zilot Românul, op. cit. , p. 152). 6 Hurmuzaki, Documente , s.n., II, p. 608 (Bucure şti, 27 ianuarie/ 2 februarie 1821, Fleichhackl către Metternich). 7 Ibidem , X, p. 104 (31 ianuarie /13 februarie 1821, Kreuchely c ătre von Miltitz). 8 Informa ţia este inserat ă într-un raport al lui Fleichhackl, care aflase c ă turcii puseser ă mâna pe o epistol ă a lui Pini c ătre Tudor, g ăsit ă într-un sac cu 52 scrisori, sac care apar ţinuse lui Iordache Olimpiotul ( ibidem , s.n., II, p. 743; Sibiu, 4 august 1821, Fleichhackl c ătre Metternich). 67 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 acest lucru altcineva [...] despre tot ce se petrece zilnic ” (s.n.), pesemne neavând încredere c ă „valahul” avea s ă-şi ţin ă jur ământul f ăcut 1. De asemenea, toate mi şcările lui Tudor erau supravegheate şi raportate lui Iordache Olimpiotul, aflat înc ă la Bucure şti, de c ătre Iova, c ăpitan de arn ăuţi, v ăr al Olimpiotului, care l-a înso ţit pe Tudor înc ă de la început 2. Între

1 Documente 1821 , I, p. 204-205 (Bucure şti, 19 ianuarie 1821, I. Nicolopulos c ătre Hagi Ianu ş). Despre rela ţia ini ţial ă dintre Tudor şi eteri şti, Liprandi men ţioneaz ă informa ţia, destul de ciudat ă, c ă to ţi capii eteri şti (Al. Ipsilanti, Iacovachi Rizo Nerulos şi Leventis – despre Pini, oficial rus, nu amintea nimic) „au socotit pe Iordache [Olimpiotul] vinovat de r ăscoala lui Tudor ” (s.n.), ne ştiind, se pare (sau, poate t ăinuind) de acel leg ământ încheiat de Tudor cu căpitanii eteri şti la 15 ianuarie 1821 (I.P. Liprandi, op. cit. , p. 418). Totu şi, informa ţia nu este lipsit ă de sens şi, a ş spune, de adev ăr, deoarece Iordache Olimpiotul a fost f ăcut vinovat de turnura pe care a luat-o mi şcarea lui Tudor, înc ă de la sfâr şitul lunii ianuarie. La începutul lunii ianuarie eteristul Aristide Papas fusese prins de turcii de la Ada-Kale şi asupra sa g ăsite scrisori de-ale lui Iordache Olimpiotul, în care îi spunea lui Milo ş Obrenovici c ă poate ridica 5 000 de oameni, solicitându-i ajutorul. Spre marea sa sup ărare, Gh. Levendis confirmase „în toate cafenelele” din Bucure şti, de „a umplut aproape toat ă curtea”, c ă se preg ătea o ridicare contra Por ţii şi „apoi întâmpl ă-se ce va voi bunul dumnezeu”. Iritat, Olimpiotul îl amenin ţa pe însu şi Ipsilanti, sim ţindu-şi via ţa în primejdie „dinspre” turci, „c ă dac ă va mai ie şi ceva asem ănător printre ai no ştri sau în vreo alt ă parte” (la Chi şin ău, Ia şi, Stanbul, alte celule eteriste), „m ă voi gr ăbi [s ă ac ţioneze – n.n.] fără s ă a ştept ordinul dumneavoastr ă” ( Documente 1821 , IV, p. 91; Bucure şti, 9 ianuarie 1821, Iordache Olimpiotul c ătre Al. Ipsilanti). De asemenea, într-o scrisoare cifrat ă, chiar din 15 ianuarie, P.A. Anagnostopulos, negustor eterist, preciza c ă la Bucure şti „s-au v ăzut câteva ordine ale lui Kalos”, nume conspirativ al lui Al. Ipsilanti, iar, în loc s ă se aplice, „înc ă exist ă judec ători ai acestor ordine [...]. Ei spun c ă n-au fost deloc prevederi la Bulgaria şi Serbia” (s.n.) ( ibidem , IV, p. 101; Bucure şti, 15 ianuarie 1821, P.A. Anagnostopulos c ătre Xanthos), fiind (evident) vorba de Iordache Olimpiotul, şi, se în ţelege, colaborarea „valahului” Tudor Vladimirescu, care nu inspira nicio încredere c ăpitanilor eteri şti, trebuia repede ob ţinut ă, de vreme ce Milo ş Obrenovici nu d ădea nici un ajutor ( ibidem , IV, p. 92-93; Bucure şti, 9 ianuarie 1821, Bimba şa Sava c ătre Al. Ipsilanti). Aceste detalii, puse cap la cap, arat ă c ă Iordache Olimpiotul venise cu ideea „ademenirii” lui Tudor într-o ac ţiune comun ă şi, se pare, c ă l-a contactat prin mijlocirea vornicului Constantin Samurca ş (Mihai Cioranu, op. cit. , p. 233). Lucrurile ie şind în cele din urm ă prost pentru eteri şti, el era învinov ăţ it, cum ştia Liprandi, de ideea pe care o avusese. 2 Cf. Mircea T. Radu, op. cit. , p. 224. Dac ă aceast ă informa ţie (preluat ă de la Nicolae Ipsilanti, ale c ărui Memorii nu am avut posibilitatea s ă le consult), este credibil ă, Tudor „sc ăpând” de Iova cu primul prilej, acesta fiind executat din porunca sa pentru jafurile f ăcute la Oteteli ş ( şi al ţii f ăcuser ă jafuri, dar Tudor a fost mai „blând” cu ei) (vezi Amintirile lui Iordache Oteteli şanu despre atacul pandurilor asupra boierilor la Bene şti în 1821 , în Documente 1821 , V, p. 584), în schimb, Dimitrie Macedonschi, purtând stigmatul de „Iud ă”, deoarece, l-a „vândut” pe Tudor eteri ştilor la „sfâr şit”, nu a fost eterist, dup ă cum rezult ă clar din mărturisirile sale şi din contextul evenimentelor ( Declara ţia fra ţilor Macedonschi , p. 520-525). Mai mult, I.P. Liprandi, care i-a interogat pe fra ţii Macedonschi, afirma c ă Dimitrie Macedonschi l-a sf ătuit insistent pe Tudor s ă plece grabnic spre Bucure şti, pentru a-l ocupa (I.P. Liprandi, Răscoala pandurilor , p. 274), fapt care contravenea planurilor eteriste, conform cărora Tudor trebuia s ă r ămân ă în Oltenia (Nestor Camariano, Planurile revolu ţionare ale 68 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 timp, sosind r ăspunsul lui Tudor la soma ţia Comitetului de „a lep ăda armele” (4 februarie), „boierii sunt în acest moment aduna ţi la sp ătarul actual [care avea sarcina s ă aplice m ăsurile hot ărâte, privind reprimarea – n.n.], banul Grigore Brâncoveanu [iat ă de ce a ţinut cu tot dinadinsul Brâncoveanu s ă ob ţin ă sp ătăria, slujbă inferioar ă pentru rangul şi prestigiul s ău – n.n.], pentru a hot ărî în privin ţa r ăspunsului pe care s ă i-l dea” 1. M ăsurile luate de Comitet aveau un sens politic cât se poate de clar: Tudor nu trebuia împiedicat s ă urmeze planul convenit cu „f ăgădui ţii”, dar nici s ă fie l ăsat ca „propov ăduirile” sale contra „tiranilor boieri” s ă suceasc ă mintea „prostimii”, iar reprimarea, cu „putere de arme”, „înpotriva tâlharului” doar mimat ă2. Nicolae V ăcărescu (v ăr bun cu Barbu V ăcărescu, autorul scrisorii de „sinet” c ătre Dimitrie Macedonschi, din 2 februarie 1821, conjurându-l s ă nu părăseasc ă „delicata pornire”) a fost mandatat cu aceast ă misiune pe fa ţă , iar în tain ă „s ă-i propuie [lui Tudor – n.n.] ca s ă s ă uneasc ă şi el cu ai no ştri [corpul de arn ăuţi şi panduri pus de c ătre Comitet sub comanda lui Nicolae V ăcărescu, chipurile, s ă-l zdrobeasc ă pe Tudor – n.n.], s ă s ă fac ă to ţi o oaste a ţă rii , supt comanda dumnealui”, Nicolae V ăcărescu, „ şî a şa în urm ă s ă chipzuim cum s ă se îndrepteze toate neorânduielile ţă rii, spre sc ăpare d ă fanario ţi [...]. Iar d ă nu va voi Todor aceasta, atunci s ă s ă bat ă cu el, p ănă îl va supune la st ăpânire” 3. Descrierea lui Iordache Golescu se potrive şte cu felul în care s-au desf ăş urat faptele (negociere ini ţial ă, e şecul acesteia, confrunt ări armate sporadice, trecerea unei mari p ărţi din arn ăuţii şi pandurii condu şi de V ăcărescu de partea lui Tudor 4), alte câteva informa ţii, corelate între ele dup ă acela şi criteriu, al factorului de putere , fiind deosebit de sugestive. Iordache Golescu insista asupra apatiei banului Grigore Brâncoveanu, „c ăpeteniia o ştirilor ţă rii, ca un sp ătar”, care „în loc s ă adune toat ă o ştirea ţă rii, bun ă, rea [...] dumnealui mai

eteri ştilor din Bucure şti şi colaborarea lor cu Tudor Vladimirescu , în „Studii”, 1967, nr. 6, p. 1171-1172). 1 Hurmuzaki, Documente , X, p. 109 (8/21 februarie 1821, Kreuchely c ătre von Miltitz). 2 Documente 1821 , I, p. 233-234 (4 februarie 1821, Căim ăcămia porunce şte lui Nicolae Văcărescu s ă ia necesare pentru în ăbu şirea mi şcării lui Tudor Vladimirescu ). 3 Iordache Golescu, Pre scurt ă însemnare d ă turburarea Ţă rii Rumâne şti , în Izvoare narative interne privind revolu ţia din 1821 condus ă de Tudor Vladimirescu , coordonator G.D. Iscru, Craiova, 1987, p. 178-179. Din acest moment începea atitudinea duplicitar ă a lui Nicolae Văcărescu, motivat ă poate de faptul c ă, fiind ginerele lui Grigore B ăleanu, însurat cu fata sa, Alexandra (Luxi ţa), din anul din 1814 (Mihai Dimitrie Sturdza, op. cit. , p. 223), s-a l ăsat influen ţat de socru, ce juca „cartea” lui Pini. În acest sens, este curios c ă Nicolae V ăcărescu l-a ales drept c ăpitani ai „cetei” pus ă sub comanda sa pe Hagi Prodan, eterist, „locotenent” al Olimpiotului, despre care circulau „vorbe” prin Bucure şti (vezi supra ) c ă „preg ătea ceva” împotriva Por ţii (I.P. Liprandi, op. cit. , p. 273). 4 Emil Vârtosu, 1821. Date şi fapte noi , Bucure şti, 1932 (1-28 februarie 1821, Activitatea po ştei ). 69 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

întâiu pleac ă [pl ănuia s ă plece] la Bra şov”, împreun ă cu Barbu V ăcărescu şi Grigore Ghica, a şa cum începuse s ă se zvonesc ă printre boieri 1. Evenimentul politic major care îl f ăcuse pe Grigore Brâncoveanu s ă abandoneze planul ini ţial, c ăruia îi fusese subordonat ă, din punctul s ău de vedere, şi ridicarea lui Tudor, a fost faptul c ă „la 3 fevruarie au venit în Bucure şti capuoglan al lui Scarlat vod ă Calimah cu vestire [...] c ătr ă boieri c ă s-au orânduit de c ătr ă înnalta Poart ă acest Calimah a fi domnu Ţă rii Române şti” (s.n.) 2, falimentând ţelul principal al politicii sale, de a împiedica numirea unui nou domn fanariot . Acest moment a marcat, în opinia mea, disolu ţia grupului Brâncoveanu, ca grup politic , care, venind noul domn la Bucure şti, î şi pierdea autonomia politic ă, boierii trebuind s ă se supun ă lui vod ă, dac ă îl recuno şteau prin actul tradi ţional de închinare, de la por ţile ora şului 3, altfel, fiind automat socoti ţi „hicleni”. Din acest motiv şi nu altul, boierii (cei mai mul ţi) s-au reorientat înspre instan ţa proteguitoare, reprezentantul Rusiei, tot mai prezent în a cenzura actele de cârmuire ale Divanului. În noul context politic, au intervenit, ca de obicei, interesele personale, oportunismul, frica, factori perturbatori asupra coeren ţei unui act politic în interesul ţă rii. Adresa boierilor Divanului c ătre Alexandr Pini, datat ă 4 februarie, este o bun ă dovad ă în acest sens. Adresa avea un caracter „ob ştesc”, isc ălit ă de to ţi arhiereii şi de 35 de boieri, dar lipseau to ţi boierii de adev ărat ă autoritate politic ă, Grigore Brâncoveanu, Barbu V ăcărescu, Grigore Ghica, Constantin B ălăceanu şi Istrate Cre ţulescu, care se poate presupune c ă nu acceptaser ă a „cere voie” lui Pini s ă cheme pa şalele de la Dun ăre în ajutor, solicitare pe care, de altfel, consulul rus a respins-o, dar a profitat de ea, pe fundalul „groazei” boierilor fa ţă de „r ăscoala care se l ăţ eşte crescând colosal în fiecare or ă”4. Pe cale de consecin ţă , cum au ar ătat ulterior faptele, raportul de putere dintre „boierii f ăgădui ţi” şi Tudor s-a schimbat sim ţitor, negocierile purtate în cursul lunii februarie, „un schimb neîntrerupt de scrisori şi tratative orale”,

1 Iordache Golescu, op. cit. , p. 117; Declara ţia fra ţilor Macedonschi , p. 521, 523-524. 2 Naum Râmniceanu, op. cit. , p. 62. 3 Dionisie Eclesiarhul descria cum, la înnoirea domniei , boierii mari îl întâmpinau obligatoriu pe vod ă la m ănăstirea V ăcăre şti, închinându-i-se şi, prin acest gest politic , recunoscându-l ca domn al lor ( op. cit. , passim ). Sub influen ţa aceluia şi „imaginar politic”, Vladimirescu a introdus un „pont”, ultimul, în a doua variant ă a Cererilor norodului românesc , conform c ăruia „toate aceste puncte [cuprinse în act – n.n.] s ă fie înt ărite” şi „la începutul fiec ărui guvern domnesc sau al fiec ărei domnii, boierii şi episcopii s ă fie obliga ţi să se prezinte cu aceste puncte pe malul Dun ării înaintea noului domn ” (s.n.) ( Documente 1821 , I, p. 281). 4 Faptul c ă boierii aduna ţi în Divan la 4 februarie 1821, pentru a afla con ţinutul r ăspunsului lui Tudor la „soma ţia” din 30 ianuarie, erau îngrozi ţi de amploarea r ăscoalei şi de „mesajul” ei dominant, orientat contra „st ăpânilor” şi „j ăfuitorilor”, este ilustrat de majoritatea izvoarelor narative, din care citez doar pe Naum Râmniceanu, op. cit. , p. 62-63 şi Iordache Golescu, op. cit. , p. 176-178. Cât prive şte adresa Divanului c ătre Pini şi r ăspunsul acestuia, vezi Documente 1821 , I, p. 237-238; Bucure şti, 4 februarie 1821; p. 238-239; Bucure şti, 5 februarie 1821). 70 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 desf ăş urate prin mijlocirea lui Pavel Macedonschi, ilustrând faptul c ă Tudor era acela care începea a dicta, cerând boierilor s ă se pun ă to ţi de acord, „s ă se uneasc ă şi s ă fie to ţi într-un singur partid” ( „partida” na ţional ă, care, o spunea chiar Tudor, nu exista ), iar ace ştia, la rândul lor, încercau a-i cump ăra supunerea, trimi ţându-i bani, tot prin Pavel Macedonschi 1. Formidabila for ţă care a schimbat acest raport de putere nu a constat nici în puterea armat ă a lui Tudor, nici în intrigile „fanario ţeşti”, care au avut şi ele rolul lor, ci în faptul c ă în Oltenia, Tudor „s ă f ăcu st ăpân ţă rii”, f ără a folosi for ţa armelor, vreo intrig ă „fanario ţasc ă” sau „tocmeal ă” boiereasc ă, ci, în primul rând „ publicuind p-în toate satele că s-a sculat asupra st ăpânirii, ca s ă scape p ă norod d ă jafuri, d ă chinurile şi felurimi d ă cazne şi necazuri ce p ătimesc” 2, câ ştigând cu „fiecare or ă” ţara de partea lui, pe oamenii simpli, trezind cu încetul, „pe nesim ţite”, prin cuvintele sale, patrotismul şi în sufletul boierilor. Mai ales pe m ăsur ă ce pun ţile dialogului politic fiind recl ădite, dup ă ce Tudor Vladimirescu a trecut Oltul înspre Bucure şti, Adunarea norodului ap ărea ca o for ţă organizat ă, nu ca o „band ă d ă crai şi j ăfuitori”. Ca o confirmare a acestui fapt, boierii de la Bucure şti care nu ştiau nimic despre „secreturile” mi şcării sale erau îngrozi ţi în primul rând c ă „acel r ăzvr ătitor nu înceteaz ă nici acum de-a umfla, prin prist ăvirile sale, îmboldirea r ăscoalei în sufletele celor mai nevinova ţi şi, momindu-i cu f ăgăduiala slobozeniei de sub jugul supunerii, r ătăce şte mintea lor cea proast ă şi-i târ ăş te dup ă sine ” (s.n.) 3. Pe de alt ă parte, în vreme ce „cuvântul” lui Tudor „cre ştea”, cuprinzând „ţara” şi trezind-o la „n ădejdi” de schimbare, îndreptare şi de dreptate, „strâmtorarea cea mare în care pe drept cuvânt se afl ă s ăracii locuitori” fiind recunoscut ă şi de boieri în actul de „ob şte” adresat lui Pini la 4 februarie, „sofismele” boierimii şi argumentele sale contra „propov ăduirilor” lui Tudor,

1 Declara ţia fra ţilor Macedonschi , p. 524. Aceast ă versiune este confirmat ă de faptul c ă în amintitul sac cu 52 de scrisori, descoperit de turci asupra lui Iordache Olimpiotul, care i-l luase lui Tudor atunci când a fost predat în mâinile sale (Ilie Fotino, op. cit ., p. 151-152; I.P. Liprandi, op. cit. , p. 302-303), s-a g ăsit coresponden ţă a mai multor boieri cu Tudor Vladimirescu, anume Dionisie Lupu, Alecu Filipescu Vulpe, Grigore B ăleanu „ şi al ţii” (Documente , s.n., II, p. 743). La 9 februarie, un anonim, mare boier div ănit sau, poate, însu şi Dionisie Lupu îl avertiza aspru pe Tudor s ă stea „întru locul p ă care te afli”, la m ănăstirea Motru, s ă „încetezi din am ăgitoarele propov ăduiri ce faci c ătre sate” şi s ă nu mai adune oameni sub arme, iar „mai vârtos cei ce s-au ales d ăstoinici ca s ă te sf ărame”, „ceata” condus ă de Nicolae V ăcărescu „sunt pov ăţ ui ţi şi porunci ţi ca s ă-ţi bage d ă seam ă în ce chip s ă te urne şti ” (s.n.), confirmând varianta povestit ă de Iordache Golescu, privind unirea „cetei” plecată din Bucure şti cu oamenii strân şi de Tudor, formând o „oaste a ţă rii”, sub comanda lui Nicolae Văcărescu. Dar acela şi autor preciza c ă nici o hot ărâre definitiv ă nu putea fi luat ă „pân ă vor veni şi caimacamii prea în ălţatului domn ”, ceea ce pentru Vladimirescu era inacceptabil (Documente 1821 , I, p. 248; 9 februarie 1821). 2 Iordache Golescu, op. cit. , p. 177. 3 Ioan Dârzeanu, op. cit. , p. 39. 71 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 logic formulate, practice şi concordante cu mentalitatea multor români de atunci (vezi majoritatea memoriali ştilor revolu ţiei) rămâneau închise în spa ţiul politic boieresc al Divanului, al „sfaturilor de tain ă”, nefiind lansate în public . Altfel spus, Tudor nu s-a confruntat în fa ţa ţă rii, a oamenilor cu un discurs politic alternativ, care s ă conteste propriu s ău discurs. El a beneficiat din plin de obi şnuita „t ăcere” politic ă a boierilor, c ărora nu le-a trecut prin minte s ă „publicariseasc ă” şi ei repro şurile aduse lui Tudor, pe baz ă de argumente, ci „dumnealui vel aga s ă puie pristavii s ă dea d ă ştire tutulor p-în târg aceste turbur ări”, ad ăugând şi ei noi „publica ţii” acelora prin care Tudor î şi comunica neîncetat ideile şi planurile privind „câ ştigarea drept ăţ ii” şi „folosul de ob şte” 1. Interesant este faptul c ă Alexandr Pini a în ţeles, spre deosebire de boieri, că principala for ţă a lui Tudor Vladimirescu, generându-le pe celelalte (Adunarea norodului, încrederea şi fidelitatea oamenilor afla ţi sub „steagul” său), era legat ă de ceea ce am numit discursul politic al slugerului, de ideile sale exprimate în public, care, spunea însu şi Pini, „auzindu-se de ob şteasca prostului şi f ără de vin ă norod, poate s ă am ăgeasc ă nu numai pe acest spre lesne am ăgire norod, dar şi p ă al ţi mai mul ţi din cei cu chibzuire mai de mijloc [boierii, târgove ţii – n.n.] care nu au cuno ştin ţă de politiceasca de ast ăzi putere evropeneasc ă”2. Drept urmare, el poruncea lui Samurca ş ca „s ă pune ţi îndat ă s ă scoa ţă copie întocmai [dup ă scrisoarea lui – n.n.], să le trimite ţi zapciilor du prin pl ăş i, c ărora s ă le porunci ţi a le citi într-auzul l ăcuitorilor du prin toate satele , spre a în ţelege c ă aceast ă a sa pornire [...] au în şă lat şi au am ăgit norodul” (s.n.) 3. Aceast ă ini ţiativ ă a lui Pini, iscusit ă din punct de vedere politic, a fost singura reac ţie discursiv ă alternativ ă cu care s-a confruntat Tudor Vladimirescu pân ă la sfâr şit, singurul text care a cutreierat satele din Oltenia şi care nu provenea de la el, ci, dimpotriv ă, îi contesta afirma ţiile (discursul). De aceea, reac ţia sa a fost furioas ă, vehement ă, ilustrând un sim ţ politic nea şteptat, intuind primejdia unei contest ări sistematice de acest tip, dar care nu s-a produs . Zvonul lansat în întreaga Oltenie despre încercarea lui Samurca ş de a-l omorî, din porunca lui Pini şi prin cu ţitul lui Hagi Prodan, ajuns în tab ăra lui Tudor la 21 februarie 4, a fost r ăspunsul lui Tudor la tentativa de discreditare pus ă la cale de consulul rus 5, trimi ţând prin sate copii dup ă Cererile norodului românesc , „zicând c ă are şi ferman împ ărătesc” 6, pentru a nu l ăsa s ă se „l ăţ easc ă” afirma ţia „publicarisit ă” de Pini potrivit c ăreia „solul rusesc din

1 Ibidem , p. 180. 2 Ibidem , I, p. 283. 3 Ibidem , I, p. 284. 4 Emil Vârtosu, op. cit. , p. 27 (21 februarie 1821, Activitatea po ştei ). 5 Naum Râmniceanu, op. cit. , p. 64; Istoria j ăfuitorilor Ţă rii Române şti , în Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane , p. 331. 6 N. Ste ţcu, I. Vataman, Un manuscris necunoscut al pontuurilor lui Tudor Vladimirescu , în „Revista arhivelor”, 1970, nr. 2, p. 601. 72 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ţaligrad, carele deschizând vorba cu Înalta Poart ă pentru f ăr de orânduial ă pornire a Vladimirescului, nu pot privi mi şcarea sa într-alt fel decât [...] rezvalnic ă turburare şi de hr ăpire” 1. Ce s-ar fi întâmplat dac ă boierii ar fi reac ţionat asemenea lui Alexandr Pini nu putem şti, dar un exemplu de poten ţial „discurs alternativ” boieresc – „urm ările ce faci sunt urm ări r ăzvr ătitoare, nu d ă patriot precum zici, pentru c ă turburi norodul” şi „îi vei aduce mare foc şi pieire la cap, fiindc ă vor fi judeca ţi ca ni şte potrivnici st ăpânirii [...], iar patrio ţi adev ăra ţi suntem noi , c ăci nici odinioar ă nu am voit v ărsarea d ă sânge şi te hulim [...] cu mijlocul care lucrezi. Au doar nu suntem şi noi aceea care voim s ă s ă p ăzasc ă dreptatea [...]? Dar [...] urmând orânduielilor [...] ne facem mijlocitori c ătre st ăpânire”, nu pornesc precum Tudor „la v ărsare d ă sânge şi la r ăzboi, a omorî frate p ă frate, cre ştin p ă cre ştin, născu ţi to ţi d ă un neam şi supu şi la o st ăpânire” (s.n.) 2 – arat ă c ă nu ideile politice le lipseau boierilor, ci capacitatea de a face altfel de politic ă, cu elemente moderne şi na ţionale, c ă nu erau în stare s ă ias ă, atunci când î şi asumau public actul politic, din subiectele oarecum tehnice ale rela ţiilor istorice cu Poarta şi cele privind stipula ţiile tratatelor ruso-turce, s ă abandoneze tonalitatea „j ăluitoare” a „rug ămin ţilor” lor, s ă adopte o retoric ă de mobilizare politic ă şi de incitare emo ţional ă a „sim ţă mintelor patriotice”, care existau în societatea româneasc ă, dar boierii nu ştiau cum s ă cl ădeasc ă pe fundamentul lor o politic ă nou ă, na ţional ă. Din acest punct de vedere, „sluga” Tudor Vladimirescu le-a predat o veritabil ă lec ţie de politic ă na ţional ă.

1 Documente 1821 , I, p. 283. 2 Documente 1821 , I, p. 242 (7 februarie 1821, Divanul cere lui Tudor Vladimirescu s ă potoleasc ă r ăscoala ). Textul este în fapt o scrisoare – „primindu-ţi scrisoarea ce mi-ai scris” – adresat ă unui mare boier de la Bucure şti, probabil Barbu V ăcărescu. 73 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

74 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ST ĂPÂNII MO ŞIEI PREAJBA DIN JUDE ŢUL DOLJ

Dinic ă Ciobotea*, Aurelia Florescu**

LES PROPRIETAIRES DE DOMAINES PREAJBA DE DISTRICT DOLJ Résumé

Les auteurs, basés sur des documents inédits, reconstituent l’histoire de la propriété des terres dans le village Preajba près de la ville de Craiova où les boyards Vâlc ănescu, Oteteli şeanu, Co şoveanum Jianu, Glogoveanu et Prejbeanu ont maîtrisé.

Cuvinte cheie : mo şia Preajba , genealogie , boieri , document Mots-clefs : le domnaine Preajba , boyards , généalogie , documents

În anul 1841, mo şia Preajba, din jude ţul Dolj, se compunea din trei trupuri numite Piscule şti, Preajba şi Cârcea 1, marcate prin hot ărnicia şi planul realizate de inginerul hotarnic Nicolae Carada 2 la 30 mai 1835. Între anii 1912 şi 1939 satul Preajba apar ţinea comunei Cârcea, în prezent fiind inclus la comuna Malu Mare, din jude ţul Dolj 3. Din hot ărnicia citat ă rezult ă c ă trupul Cârcea era inclus în mo şia Preajba care era vecin ă şi cu mo şia din hotarul satului Cârcea, proprietatea mo şnenilor şi a familiei Chintescu. Iar mo şia Preajba format ă din trupurile citate apar ţinea fra ţilor Costandin şi Enache Theodoru, care au semnat actul de hot ărnicie din data de 27 aprilie 1841. Vecinii din acest an erau m ănăstirea Jitianu, mo şia din hotarul Vâlc ăne şti al c ărui proprietar era Sandu Guran şi mo şia Livezile proprietatea fra ţilor Barbu şi Mihalache Caragic. Hotarul dintre Preajba şi Livezi era considerat râul Jiu, Preajba fiind situat ă pe malul stâng.

* Prof. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] ** Muzeograf principal, Muzeul Olteniei, Craiova. 1 Serviciul Jude ţean al Arhivelor Na ţionale Dolj (în continuare, se va cita: S.J.A.N. Dolj), Colec ţia Hot ărnicii, inv. 116, 10.IX.1860. 2 Dinic ă Ciobotea, Aurelia Florescu, Contribu ţii genealogice la o biografie a lui Eugeniu Carada , în „Analele Universit ăţ ii din Craiova. Seria Istorie”, anul XVI, nr. 1 (19), 2011, p. 109-122. 3 Dic ţionarul istoric al localit ăţ ilor din jude ţul Dolj, D-M, Craiova, Editura Alma, 2004, p. 304-309. 75 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Întrucât inginerul Nicolae Carada decedase 1 în anul 1851, noii proprietari care erau fra ţii Theodoru, numi ţi cu supranumele Prejbeanu, au apelat la inginerul hotarnic Simion Cioac ă pentru legalizarea actelor şi pentru stabilirea unor semne în hotarul Preajba prin care î şi împ ărţiser ă mo şia cei doi fra ţi2. Ac ţiunea a fost încheiat ă la 10 septembrie 1860. Actul de învoial ă prevedea ca hotarul şi moara s ă fie folosite de-a valma iar conacul s-a împ ărţit, prin camere, stabilindu-se intr ări separate pentru fiecare dintre fra ţi.

THEODORU ENE, IANE, negustor domiciliu Salonic, ţinutul Turcia, d. 1833 = SULTANA ↓ ------↓ ↓ THEODORU, negustor THEODORU COSTANDIN IOAN, ENACHE, rachier zis zis PREJBEANU PREJBEANU n. 1790 n. 1804 Salonic d. 22.IX.1860 d. 18.VI.1870 Craiova sat Preajba jud. Dolj (RSC 2537) 1= - ? = 1825 ZOE, ZINCA 2= 13.X.1840 d. 17.III.1867 Craiova sat Preajba str. Unirii, Sf. Treime MARIA (RSC 2445) n. 1814-d. 23.VIII.1861 ↓ sat Preajba jud. Dolj ------(p ăr. preot Vasile din ↓ ↓ ↓ Ru şava) PREJBEANU PREJBEANU al ţi ↓ IOAN MARIA copii ------n. 15.VI.1845 n. 2.XI.1847 ↓ ↓ ↓ Craiova Craiova PREJBEANU PREJBEANU al ţi (RSC 1376) (RSC 1534) NICOLAE VASILE copii na ş Ioan na ş Ioan n. 1.III.1842 n.15.V.1843 Vladimirescu Vladimirescu Craiova Craiova (RSC 1063) (RSC 1145) na ş Anastasia na ş Anastasia Emanoil Emanoil d. 26.VI.1843 sat Preajba

1 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Hot ărnicii, inv. 116. 2 Idem, Colec ţia Documente, Pachet XLVI, 28, 1860 iulie 1; a fost întocmit „împreun ă cu dl. hotarnic cât şi dumnealor dl. Nicolae Vl ădimirescu şi dl. Panait Teodoru (pofti ţi ace şti din urm ă, din parte-ne ca chibzuitori)”. 76 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Mo şia Preajba a fost cump ărat ă, prin mezat, la data de 9 decembrie 1832, de c ătre chir Iane Theodoru negu ţă tor din Craiova, de la Zmaranda, văduva paharnicului Hagi Stan Jianu care era şi clironoam ă. So ţul ei decedase la 15 februarie 1832 şi fusese înmormântat la biserica din sat ctitorit ă de familia sa 1 între anii 1778 şi 1779. Iane Theodoru era tat ăl lui Costandin şi Enache, zi şi Prejbeanu. La data de 23 noiembrie 1833 clucereasa Luxandra Oteteli şanu 2 vânduse partea ce o avea în mo şia Preajba lui chir Gheorghe D ăbuleanu, dar cump ărarea s-a f ăcut pe numele lui Iane Theodoru care contestase vânzarea prin dreptul s ău de protimisis. Mo şia întregit ă a r ămas celor doi fii, tat ăl lor decedase în anul 1833. Se al ătur ă o schi ţă genealogic ă a familiei Prejbeanu. * * * Documentele citate atest ă c ă familia lui 3 Hagi Stan Jianu cump ărase, în anul 1760, o jum ătate din mo şia Preajba de la Radu Vâlc ănescu, proprietarul întregii mo şii. Cealalt ă jum ătate a r ămas fiului s ău Dumitru, care, cu fratele Mihai şi nepotul Toma, au vândut p ărţi în anul 1765, stabilind şi semnele de hotar. În anul 1787 Hagi Stan Jianu a cump ărat p ărţile numite Piscule şti, cu care se învecina, de la mo şnenii numi ţi Chintescu şi alte persoane. În anul 1791, „Ioni ţă Glogoveanu vel vistier al Banatului Craiovei” 4 a cump ărat un vad de moar ă pe apa Jiului. A trecut în proprietatea lui Hagi Stan Jianu care a invocat dreptul de protimisis. În anul 1803, nepoata lui Radu Vâlc ănescu, numit ă Ilinca şi so ţul ei, Vasile Tufecciu, au oferit partea lor din mo şia Preajba, jude ţul Dolj, clucerului Şerban Oteteli şeanu. Au cerut de la acesta, în schimb, dou ă pr ăvălii pe care le avea în Craiova, pe Uli ţa cea Mare, pe podul Târgului de Afar ă5. Şerban Oteteli şeanu era c ăsătorit cu Lucsandra, atesta ţi în calitate de ctitori ai bisericii cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, din satul Gârla Mare, jude ţul Mehedin ţi6.

1 Nicolae Stoicescu, Bibliografia localit ăţ ilor şi monumentelor feudale din România , I, Ţara Româneasc ă, vol. 2, editat ă de Mitropolia Olteniei, 1970, p. 512; S.J.A.N. Dolj, RSC din satul Preajba jude ţul Dolj atest ă c ă a decedat „Stan Jianu sin Stan Jiianu, în vârst ă de 80 de ani”, oferind informa ţia c ă se n ăscuse în anul 1752. 2 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Hot ărnicii, inv. 116, citat ă. 3 Încadrarea cronologic ă în baza perioadei de via ţă a membrilor familiei Jianu determin ă precizarea c ă la 1760 mo şia fusese cump ărat ă de Hagi Stan Jianu tat ăl şi c ă a fost mo ştenit ă de fiul cu acela şi prenume, decedat la 1832, c ăruia i se spunea şi St ănu ţă . Vezi Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adev ăr şi legend ă, Bucure şti, Casa de Editur ă şi Libr ărie „Nicolae B ălcescu”, 1998. 4 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Hot ărnicii, inv. 116. Cump ărarea mo şiei Preajba de c ătre Hagi Stan Jianu îl atest ă a fi fost înrudit cu familia Vâlc ănescu. 5 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Hot ărnicii, inv. 116, citat ă. 6 „Anuarul Mitropoliei Olteniei”, 1941, p. 488; fi şa monumentului istoric din Gârla Mare realizat ă la 8 iunie 1953 de c ătre Florea P. Castangioara, directorul şcolii din sat; N. Stoicescu, op. cit. , vol. I, p. 335. 77 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Alte documente o atest ă pe Lucsandra, so ţia lui Şerban Oteteli şeanu, ca fiind fiica lui Nicolae Vl ădăianu c ăsătorit cu o fiic ă a lui Hagi Stan Jianu, probabil se numea Maria 1. Aceast ă informa ţie explic ă prezen ţa familiei Oteteli şeanu, cu proprietate în mo şia Preajba. Fusese mo ştenit ă de Lucsandra de la mama ei născut ă Jianu. Catagrafia de la 1831 o atest ă ca proprietar la Preajba de Jos plasa Dumbr ăvii de Sus judeţul Dolj 2. So ţul ei decedase. Documentul care atest ă c ă tot Lucsandra Oteteli şeanu a vândut mo şia de la Preajba, o prezint ă a fi văduv ă. Lucsandra a decedat la 20 martie 1836. Locuia în Craiova, mahalaua Sf. Ilie 3. Dup ă vânzarea mo şiei Preajba, jude ţul Dolj, Zmaranda, v ăduva lui Hagi Stan Jianu-fiul, a r ămas cu mo şia Mih ăiţa jud. Dolj. La 1831 aceast ă mo şie este atestat ă ca proprietate a lui Hagi Stan Jianu 4. În anul 1855 mo şia Mih ăiţă din comuna Co ţofenii din Dos, jude ţul Dolj, a fost vândut ă de Zmaranda Jianu pitarului Sandu Guran 5. Acesta împreun ă cu Ioan S ăndulache, citat în hot ărnicie, se înrudea cu familia Vâlc ănescu 6. * * * În anul 1832, când Lucsandra Oteteli şeanu a vândut partea sa de mo şie din Preajba cump ărător a fost Iane Theodoru care a invocat dreptul de protimisis ce-l avea ca vecin, de ţinând cealalt ă jum ătate din aceea şi mo şie. Se punea problema dac ă în momentul cump ărării jum ătăţ ii citate, de la Zmaranda Jianu, a avut drept de protimisis, chiar dac ă actele au marcat mezatul. Se cunoa şte c ă Iane Theodoru cu cei doi fii a venit în Ţara Româneasc ă în jurul anului 1821. Momentul este precizat în cererea de înscriere la alegerile pentru Divanul Ad-hoc, semnat ă de fiul Ioan, zis Enache Prejbeanu 7. Conform acestui document, Ioan Prejbeanu, cunoscut sub forma „Enache rachierul”, „patentar de clasa I” 8 s-a c ăsătorit, în anul 1825, cu Zoe zis ă şi Joi ţa sau Zinca. Prenumele so ţiei este cunoscut din actele de na ştere ale copiilor lor precum şi din alte acte în care sunt prezenta ţi so ţii ca na şi de botez 9. Actul de deces al

1 Ion Vl ădăianu, Totul despre Vl ădăieni şi Cern ăieni , în „Arhivele Olteniei”, 1941, p. 46. 2 Ion Donat, Ion P ătroiu, Dinic ă Ciobotea, Catagrafia ob şteasc ă a Ţă rii Române şti din 1831 , Craiova, Editura Helios, 1999, p. 45. 3 S.J.A.N. Craiova, RSC, inv. 472 din data men ţionat ă. 4 Ion Donat, Ion P ătroiu, Dinic ă Ciobotea, op. cit. , p. 43; N. Stoicescu, op. cit. , vol. II, p. 428, 440. 5 S.J.A.N. Dolj, RSC Craiova, inv. 2325 din 30.XII.1863 (act de deces). Între anii 1842 şi 1855 „cocoana Smaranda Jiianca din ora şul Craiova” este men ţionat ă în satul Mih ăiţa, jude ţul Dolj, ca na şă de botez. A botezat un copil la 14 martie 1855, „dup ă care a trecut la cele ve şnice”. 6 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Hot ărnicii, inv. 59 din anul 1849. 7 Idem, Prefectura jude ţului Dolj, inv. 89/1857, f. 218. 8 Ibidem . 9 Idem, RSC Craiova, inv. 873 din 2.III.1840; inv. 1063 din 22.VIII.1842; inv, 1376 din 15.VI.1845; inv. 1504 din 2.XI.1847. 78 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Zinc ăi Prejbeanu nu prezint ă numele p ărin ţilor, care au r ămas înc ă necunoscu ţi. Se ştie c ă va fi „p ământeanc ă”1. Unul din copii lor, numit Vasile, a fost botezat de Costandin Theodoru 2, identificat în fratele tat ălui, Enache rachierul. Al ţi doi copii ai lor au fost boteza ţi de Ioan Vladimirescu 3. Acesta a fost identificat ca fiu al serdarului Nicolae Vladimirescu din Craiova cu locuin ţă în mahalaua Sf. Spiridon, ambii n ăscu ţi în satul Vladimir, jude ţul Gorj 4. Se cuno şteau cu mult înainte cu familia Theodoru-Prejbeanu. În anul redact ării hot ărniciei Preajba, jude ţul Dolj, Nicolae Vladimirescu era cunoscut de c ătre fra ţii Theodoru 5. Într-un document 6 din anul 1848, referitor la o pricin ă pe care Nicolae Vladimirescu o avea pentru casa de pe strada Unirii nr. 55 din Craiova, depunea mărturie unul din cumna ţii s ăi, numit Enache rachier. Rela ţia de cumna ţi dintre ei putea fi dat ă de so ţiile lor care erau surori. So ţia lui Nicolae Vladimirescu se numea Maria şi înc ă nu se cunosc numele p ărin ţilor ei. Iar Enache rachier era acela şi cu Enache Theodoru. Despre fratele lui Enache rachierul, numit Costandin Theodoru Prejbeanu se cunoa şte c ă se c ăsătorea a doua oar ă, fiind v ăduv, cu Maria, fiica preotului Vasile din Ru şava 7. C ăsătoria a avut loc în satul Preajba, la biserica „Sf. Gheorghe”, a c ărei ctitorie o preluaser ă, odat ă cu cump ărarea mo şiei. Au fost cununa ţi de familia Nicolae şi Maria Emanoil din Craiova. Informa ţiile prezentate o deta şeaz ă pe Zinca, so ţia lui Enache Theodoru Prejbeanu, ca fiind pionul care a condus la cump ărarea mo şiei Preajba, jude ţul Dolj. Concluzia ce se poate emite este c ă Zinca f ăcea parte din familia Jianu. Despre Hagi Stan Jianu-fiul se cunoa şte c ă î şi oficiase c ăsătoria, în anul 1792, cu B ăla şa fiica lui Ştefan Bibescu şi Maria n ăscut ă Golumbeanu 8. Era sor ă cu Dumitru Bibescu, tat ăl celor doi domnitori ai Ţă rii Române şti, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. În anul 1811 B ăla şa Bibescu-Jianu decedase 9. În jurul anului 1815 Hagi Stan Jianu-fiul s-a recăsătorit cu Zmaranda, nepoata lui Constantin Samurca ş10 . Avea ca propriet ăţ i o jum ătate din mo şia Preajba jude ţul Dolj şi Mih ăiţa comuna Co ţofenii din Dos din jude ţul

1 Ibidem , inv. 2445 din 17.III.1867; inv. 2537 din 18.VI.1870; idem, Prefectura jude ţului Dolj, inv. 89/1857, f. 218. 2 Idem, RSC Craiova, inv. 873 din 2.III.1840. 3 Ibidem , inv. 1376 din 5.VI.1845 şi inv. 1504 din 2.XI.1847. 4 Aurelia Florescu, Documente necunocute despre familia Vladimirescu , în „Oltenia. Studii şi comunic ări. Arheologie-Istorie”, vol. XIII, Craiova, Muzeul Olteniei, 2001, p. 111-112. 5 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Documente, Pachet XLVI, 28/ 1860 august 1. 6 Ibidem , Pachet CCXXXII, 24, 1848 ianuarie 13. 7 Idem, RSC sat Preajba din data 13.X.1840. Chipurile familiei Theodoru au fost zugr ăvite în biseric ă. 8 Nicolae Iorga, Scrisori de boieri , Bucure şti, 1906, p. LIII-LVI. 9 Dimitrie Mihai Sturdza, Familiile boiere şti din Moldova şi Ţara Româneasc ă, vol. I, Bucure şti, 2004, p. 450, 452. 10 N. Iorga, op. cit. 79 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Dolj. Dup ă decesul s ău, atestat în anul 1832, Zmaranda, cu titlul de „clironoam ă”1 a vândut mo şia Preajba, re ţinând pe seama ei mo şia Mih ăiţa. Clironomia ar reprezenta ideea c ă Hagi Stan Jianu a avut urma şi direc ţi şi mo şiile nu puteau fi preluate de c ătre rudele lui 2. Aceast ă afirma ţie este sus ţinut ă chiar prin vânzarea mo şiei Preajba pe care nu o putea re ţine, r ămânând cu mo şia Mih ăiţa sub form ă de lipsa zestre ei. * * * Fra ţii Theodoru-Prejbeanu aveau „în ora şu Craiovii case şi pr ăvălii” 3. Erau situate pe strada Unirii din zona bisericii Sfânta Treime 4. La aceast ă biseric ă fusese botezat unul din copii familiei Enache şi Zinca Theodoru Prejbeanu, având, ca na ş, pe fratele tat ălui, numit Constandin Theodoru 5. Este şi un indiciu c ă se cuno şteau cu ctitorii bisericii – familiile Ştirbei şi Bibescu – şi că erau vecini cu casele familiei Dumitru Bibescu şi so ţiei sale Ecaterina născut ă V ăcărescu 6. Erau cunoscu ţi ca negu ţă tori, încadra ţi în Compania acestora ca „patentari de clasa I” 7. Veni ţi în Ţara Româneasc ă, au c ăpătat apelativul Grecu, ad ăogat la prenume. Se cuno ştea c ă aveau locuin ţă la Salonic ţinutul Turciei. Cu alte cuvinte, vorbeau în limba român ă şi cuno şteau limbile greac ă şi turc ă. Determinativul indic ă o subliniere colectiv ă, prin individualizare, pentru recunoa ştere. Cererea semnat ă de Ioan Prejbeanu, identificat în Enache Theodoru, pentru a fi înscris în listele de aleg ători la 1857, precizeaz ă c ă n-a „fost supus la nici o alt ă protec ţie decât al acestei ţă ri” 8. Rezolu ţia acestei cereri, contestat ă de semnatari, reprezint ă o recunoa ştere, de c ătre Comisia instituit ă, că Ioan Prejbeanu era p ământean. Înscrierea în listele citate a fost dirijat ă la grupa proprietarilor cu nr. 2, ca „având rang” 9. În anul 1866 Enache Theodoru- Prejbeanu a vândut mo şia Preajba lui Barbu Golfineanu 10 , fiul lui Ioan Rali şi al

1 S.J.A.N. Dolj, Colec ţia Hot ărnicii, inv. 116 din 1860. 2 Istoricul Ion Donat, într-un studiu dedicat şcolii de la Preajba, a afirmat c ă „feciorii lui Jianu au vândut mo şia de la Preajba”. Încadrat ă cronologic în genealogia familiei Jianu, informa ţia confirm ă c ă Hagi Stan Jianu-fiul, zis St ănu ţă – a avut copii (cf. Ion Donat, Câteva şcoli de sat în Oltenia, înainte de 1800 , în „Arhivele Olteniei”, 1931, p. 320-322). 3 S.J.A.N. Dolj, Prefectura jude ţului Dolj, inv. 89 din 1857, f. 218. 4 Ibidem , RSC Craiova, inv. 2445 din 17.III.1867 şi inv. 2537 din 18.VI.1870. 5 Ibidem , inv. 873 din 2.III.1840. 6 Aurelia Florescu, Schi ţa genealogic ă a boierilor Bibe şti , în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, seria a III-a, an III, Craiova, Editura Scorilo, 1999, nr. 2, p. 77-88. 7 S.J.A.N. Dolj, Prefectura jude ţului Dolj, inv. 89 din 1857, f. 218. 8 Ibidem . 9 Ibidem . 10 Idem, RSC Craiova, inv. 446 din 17.VI.1836 şi inv. 2185 din 9.II.1861. 80 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Elenc ăi n ăscut ă Co ţofeanu 1. Erau urma şii lui Hagi Gheorghe Ioan, cunoscutul ctitor al bisericii Madona Dudu, din Craiova. Dup ă vânzarea mo şiei, urma şii familiei Theodoru au renun ţat la numele Prejbeanu 2. Şi-au format numele familiilor dup ă prenumele tat ălui. Scriitorul N.D. Popescu, studiind istoricul familiei Jianu, preciza c ă „dou ă familii p ământene erau mai importante pe atunci într-aceste dou ă jude ţe, adic ă aceea a Jienilor şi aceea a Prejbenilor care se înrudea cu cea dintâi” 3. Citatul confirm ă c ă Enache Theodoru-Prejbeanu şi Nicolae Vladimirescu se înrudeau, prin so ţiile lor, cu familia Jianu.

1 Ibidem , inv. 2147 din 12.IX.1860 şi inv. 2384 din 16.II.1865; idem, Colec ţia Documente, Pachet CXLII, 43, 1866.I.19. 2 Anun ţ publicat în ziarul „Adev ărul”, an V, din 22.VI.1872. 3 N.D. Popescu, Haiducul Iancu Jianu , Bucure şti, f.a., p. 156. 81 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

82 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ASPECTE PRIVIND COMUNITATEA EVREILOR DIN ŢARA ROMÂNEASC Ă ÎN PERIOADA REGULAMENTAR Ă

Daniela Predescu R ădescu *

COMMUNITY ISSUES DURING ROMANIAN JEWS OF REGULATORY GOVERNMENT Abstract

During the Regular Government the jews from Romanian land were divided in two comunities, Sephardic and eschenazy considered foreigners and had no right to naturalization. Autonomy they enjoyed the aspects of community life, economic and religious. Community members were subjected to a form of indirect taxation (Gabel), not individual, which can cause unsafe situations financially. As a result of mutations occurring throughout the nineteenth century, and especially regulatory legislation, community solidarity has been weakened, which, while not gone, could not meet the old role.

Cuvinte cheie : evrei sefarzi , evrei eschenazy , gabel ă, evrei p ământeni , sudi ţi Key words : Sephardic , Eschenazy , Gabela (indirect taxation) , earthly jews , suditi

În Ţara Româneasc ă, implica ţi în rela ţii de tip economic şi fiscal, al ături de alte etnii, greci, armeni, sârbo-bulgari, lipoveni, ceang ăi, au fost şi evreii. Ace ştia din urm ă au reprezentat minoritatea cea mai numeroas ă. Ei s-au f ăcut remarca ţi printr-o form ă de organizare distinct ă şi prin p ăstrarea tr ăsăturilor etnice 1. Modific ările economice şi fenomenele externe de relativ ă securitate pentru evrei au fost cauzele care au modelat migra ţia evreilor spre ţă rile române şti, iar impunerile legislative interne au determinat a şezarea lor în teritoriu, stabilirea într-un num ăr mare în anumite spa ţii sau reorient ări ale acestor r ăspândiri. Deci, a şezarea evreilor în Principate a ţinut cont de spa ţiul liber pe care au avut dreptul s ă-l ocupe. Sobornicescul Hrisov , din 9 aprilie 1827, prevedea, în articolul 19, c ă a şezarea evreilor era permis ă în spa ţiul urban

* Asist. univ. drd., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 1 Istoria Românilor , vol. VII, tom I, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 141. 83 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

şi c ă puteau poseda doar bunuri imobile 1. Pe vertical ă, stabilirea lor în Ţara Româneasc ă a avut loc de la nord la sud, unde s-au intersectat evreii veni ţi din Moldova, în special în Bucure şti, centru urban în care se desf ăş urau activit ăţ i comerciale, industriale, financiare cu comunitatea sefard ă ce provenea din sud, mult mai slab ă din punct de vedere numeric 2. Evreii au jucat un rol important în procesul de urbanizare, în dezvoltarea pie ţei interne, satisf ăcând interesele clasei dominante. Pentru anul 1829 erau atestate documentar 800 de familii de evrei în Ţara Româneasc ă3, documentele men ţionând c ă în anul 1827 se oprise pătrunderea în Bucure şti a evreilor veni ţi din Moldova 4. La începutul secolului al XIX-lea tr ăiau în Ţara Româneasc ă 5 960 de evrei (1838), iar în 1859, an ce marcheaz ă ie şirea din vigoare a legisla ţiei regulamentare, num ărul lor atingea cifra de 9 234 5. Datele catagrafiei din 1815 înregistrau 7 799 (familii) sârbi şi bulgari, 4 056 transilv ăneni sau ungureni, 1 000 evrei 6. Catagrafia din 1837 nota num ărul total al popula ţiei de 1 481 700 de oameni (384 188 de familii) dintre care 4 324 de familii erau ungureni, 10 922 de familii îi reprezentau pe sârbi, 2 487 erau familii de greci, 937 de familii erau „ovrei” şi 5 363 erau familii de sudi ţi7. Adolphe Laurent Joanne, în urma c ălătoriei întreprins ă în Principate, în octombrie-noiembrie 1846, estima numărul evreilor din Bucure şti la 4 800 şi men ţiona existen ţa a 5 sinagogi 8. Din punct de vedere juridic evreii erau considera ţi str ăini, nu aveau dreptul la naturalizare. Ei erau împ ărţiţi în dou ă comunit ăţ i, evrei sefarzi şi evrei eschenazy; acestea erau autonome prin aspectele vie ţii comunitare, economice şi religioase. Din punct de vedere religios, evreii aveau dreptul s ă-şi practice cultul, au primit dreptul de a-şi ridica sinagogi, de a avea cimitire, în anumite cartiere. Erau reprezenta ţi oficial de c ătre rabin a c ărui autoritate era recunoscut ă nu numai de autorit ăţ ile laice, ci şi de c ătre cele religioase ortodoxe. Comunitatea se ocupa de spital, de şcoli şi de organizarea şi de

1 D.C. Sturdza-Scheianu, Acte şi legiuiri privitoare la chestiunea ţă răneasc ă, vol. I, Bucure şti, 1907, p. 68. 2 Liviu Rotman, Şcoala israelit ă-român ă (1815-1914) , Bucure şti, Editura Hasefer, 1999, p. 43-44. 3 Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale, Bucureşti (în continuare, se va cita: S.A.N.I.C.), Administrative vechi, dosar nr. 305/1829. 4 Exodiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor , vol. X, Bucure şti, 1897, p. 427-428. 5 Statistica României, 1915, p. 703-704, 728-729. 6 Iacovenco Ignatie, Starea actual ă a principatelor turce şti Moldova şi Valahia , vol. I, Petersburg, 1828, p. 174; Dionisie Fotino, Istoria general ă a Daciei sau a Transilvaniei, Ţă rii Române şti şi a Moldovei , edi ţie îngrijit ă de Marian Munteanu, Bucure şti, Editura Valahia, 2008, p. 549. 7 Analele parlamentare ale României , tom IX, partea I, p. 1 162. 8 Adolphe Laurent Joanne, Voyage illustré dans les cinq parties du monde en 1846, 1847, 1848, 1849 , Paris, [f.a.], p. 111. 84 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

între ţinerea lor; de strângerea impozitelor destinate atât nevoilor comunit ăţ ii cât şi taxelor c ătre autorit ăţ ile centrale. În perioada regulamentar ă evreii au primit titulatura de na ţie evreiasc ă, iar denumirile anterioare ale institu ţiilor, hahamb ăş ia 1 şi st ărostia au fost înlocuite prin epitropie; a fost desfiin ţat vechiul sistem al breslelor. Comunitatea evreiasc ă î ţi desf ăş ura activitatea pe baza firmanului Sfatului Administrativ, din 18 august 1832 care, în urma reformelor necesare, a fost supus modific ărilor prin jurnalul Sfatului Administrativ din 25 aprilie 1843, înt ărit de Domn la 10 mai acela şi an, de legea din 1849 privind sudi ţii, de ofisul domnesc nr. 1425 din 18 februarie 1851 şi de modific ările ofisului domnesc din anul 1857. Comunitatea era împ ărţit ă în: israeli ţi p ământeni lehi şi spanioli, birnici sau patentari (în documente apare şi termenul „raele”) şi israeli ţi sudi ţi, supu şi „austriaci, prusieni şi ru şi”. Evreii p ământeni î şi acopereau toate cheltuielile comunit ăţ ii din venitul gabelei (taxa pe carne) la care erau supu şi atât evreii p ământeni cât şi sudi ţi, sistem întâlnit în toat ă Europa. Dreptul de a tăia carne de vit ă sau miel, „co şeru” sau de a t ăia p ăsări de c ătre dasc ălii comunit ăţ ii revenea unui antreprenor, prin licita ţie, care stabilea un pre ţ fix pentru fiecare oca de carne, afar ă de respectivul antreprenor nimeni nu mai putea vinde carne „co şeru”. Conform legii din 1843, locul unde se t ăiau vitele şi scaunele din pia ţă nu puteau apar ţine decât evreilor raele, la fel şi m ăcelarii făceau parte dintre evreii p ământeni 2. Din acest venit evreii p ământeni î şi achitau cheltuielile legate de cancelarie, cimitire, şcoal ă, spital, de ajutorarea săracilor. Sudi ţii nu aveau dreptul s ă perceap ă „acsiz de carne potrivit legiuirilor ţerii între p ământeni şi supu şi” 3. Bugetul comunit ăţ ii era supus spre aprobare Vorniciei care avea dreptul s ă „pue în grija Epitropii […] ca cheltuielile s ă se urmeze dup ă necesitate, suprimând orice articol de cheltuial ă prisositoare care ar fi în dezavantajul scopului de progres al acei comunit ăţ i” 4. Gabela se vindea prin licita ţie, contractul dura timp de un an. În 6 aprilie 1856 ea s-a vândut pentru pre ţul de 86 625 lei dintre care 52 500 partea cuvenit ă israeli ţilor raele, 28 875 partea supu şilor „austriaci şi prusiani”, şi 5 250 partea supu şilor „rose şti” 5. Comunitatea pl ătea astfel un impozit global c ătre stat, nu individual a şa cum era perceput în cazul celorlal ţi contribuabili. În privin ţa organiz ării, ob ştea avea dreptul s ă-şi aleag ă haham, dasc ăli, să aib ă cimitir, spital şi conform art. 7, din jurnalul Sfatului Administrativ, din

1 Cuvânt compus din haham, în limba ebraic ă însemn ă „în ţelept” şi pa şa, în limba turc ă „conduc ător”, desemna liderul comunit ăţ ii evreie şti, termenul a fost preluat din Imperiul Otoman ( Dic ţionar Enciclopedic de iudaism , Bucure şti, Editura Hasefer, 2000, p. 284). 2 S.A.N.I.C., Direc ţia Administrative, dosar nr. 36/1856, f. 51, 52. 3 Ibidem , f. 180. 4 Ibidem , f. 183. 5 Ibidem , f. 13, 14. 85 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 anul 1843, primise dreptul de a avea o şcoal ă na ţional ă. În anul 1849 supu şii ruse şti şi austrieci au primit numai dreptul de a-şi alege starosti şi epitropi deosebi ţi ce puteau interveni în „mici pricini poli ţiene şti”, în privin ţa gabelei men ţinându-se dispozi ţiile jurnalului din 1843 1. Legea din 1832 nu prevedea decât c ă hahamul urma s ă fie adus din str ăin ătate, f ără a se specifica durata func ţiei sale sau rolul acestuia 2. Art. 4 al jurnalului Consiliului Administrativ Extraordinar din 1843 prevedea c ă hahamul este un înlocuitor al rabinului, ales pe o perioad ă de doi ani, pe când rabinul, liderul religios, era numit în func ţie fără termen limit ă „ci numai pe câtu timpu dânsulu va îndeplini cu esactitate misia pentru care este adus şi va da dovezi corespunz ătoare cu dorin ţa na ţii” 3. Alegerea starostilor, ale şilor şi proesto şilor se f ăcea de c ătre enoria şii din fiecare sinagog ă (conform art. 12 din ofisul domnesc nr. 1 425 din anul 1851) în prezen ţa unui delegat al Vorniciei. Candida ţii pentru st ărostie trebuiau s ă fie persoane înscrise pe liste speciale şi care îndeplineau anumite condi ţii, posedau capacitatea de a citi şi de a scrie, erau oameni destoinici, aveau o purtare bun ă4. Acestor persoane le erau verificate calit ăţ ile, conform statutelor din 1851 (legea anterioar ă nu f ăcea nici o referire la acest fapt) de c ătre o Comisie de 9 membri, constituit ă de Vornicie 5, dintre ei urmând a fi ale şi 24 6. Doi deveneau starosti, şase ale şi şi 16 proesto şi. Începând cu anul 1857, ofisul cerea ca alegerea primilor cât şi a celor din urm ă s ă se desf ăş oare într-o singur ă zi 7. Dup ă constatarea alegerilor procedeul prevedea alegerea hahamului, din ţar ă sau, în caz de nemul ţumire din str ăin ătate 8. Ei erau ale şi pe o perioad ă de doi ani 9, rezultatul alegerilor era comunicat de Vornicie Ministrului care aproba alegerea şi-i înt ărea în func ţii 10 . Sudi ţii, erau scuti ţi de a contribui la „greut ăţ ile statului”, dar erau obliga ţi s ă pl ăteasc ă „acsizul de carne”. Mul ţi dintre ei încercau s ă se sustrag ă şi acestei sarcini pentru a „d ărăpăna cu totul venitul comunit ăţ ii p ământenilor”, vânzând carne pe la „scaunile lor f ără gabel ă sau altele”. Nerespectarea angajamentelor comunit ăţ ii, ca urmare a acestui fapt, putea fi considerat ă

1 Ibidem , f. 52. 2 Ibidem , f. 160. 3 Ibidem , f. 138, 139, 163. 4 Ibidem , f. 111. 5 Ibidem , f. 9. 6 Ibidem , f. 107, 122. 7 Ibidem , f. 104. 8 Ibidem , f. 108. 9 Într-o jalb ă adresat ă Vorniciei, din 9 ianuarie 1841, se cerea destituirea epitropului Mendel Vizner, conform art. 4 al jurnalului Sfatului Administrativ din 18 august 1832, pe temei c ă toate corpora ţiile aveau dreptul s ă-şi aleag ă un nou staroste dup ă doi ani, alt epitrop, deoarece numitul ocupase func ţia f ără întrerupere pentru o perioad ă de opt ani (idem, Comunale, dosar nr. 9/1842, f. 2). 10 Idem, Direc ţia Administrative, dosar nr. 36/1856, f. 128. 86 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„formarea unui statu în statu şi destituarea jurnalelor Onor. Consiliului Administrativ Ecstraordinar, prin care din vechime, i s-a regulatu na ţii israelite pământene a avea acestu venitu anual pentru sus ţinerea tuturor cheltuielilor” 1. O alt ă modalitate de sustragere era prin declararea taxei „povoroas ă”, caz în care, comunitatea le acorda ajutor de la cutie sau „ap ărare numai de tacs ă pentru pu ţinul num ăr, iar nu pentru to ţi sudi ţii, c ăci pe lâng ă primirea ce s-au f ăcut lor mai nainte, ast ăzi nu-i mai poate suferi de a mai fi primi ţi la îngrop ăciunea cimitirului, la spital, la şcoal ă şi altele, c ă urmeaz ă ca şi ei s ă-şi aib ă deosebit toate prin singura lor osteneal ă a pl ăţ ii” 2. Conform pravilei p ământului, art. 4 al jurnalului Sfatului Administrativ, din 18 august 1832, la alegerea epitropilor aveau dreptul s ă participe numai „noi ob ştea raele, birnici şi patentari, iar nu sudi ţii” 3. Intrarea evreilor în Ţara Româneasc ă, în cazul în care nu erau sudi ţi, se făcea cu „legiuite pa şaporturi şi cu hot ărât soroc pentru întreprinderi comerciale sau industriale”, angajatorul fiind responsabil de „buna comportare a unor asemenea oameni, cât şi pentru regula pa şaporturilor lor şi ca îndat ă dup ă săvâr şirea termenului coprins în trânsele s ă deporteze din Prin ţipat f ără câtu şi de pu ţin ă z ăbav ă spre a nu putea închipui sau face locuin ţă statornic ă”4. În 1834, Ghica Vod ă a cerut ţinerea unei eviden ţe stricte a evreilor din Principat, cei care nu puteau dovedi c ă se pot între ţine, sau nu de ţineau pa şaport erau trimi şi la „urna lor” 5. Anterior Regulamentului Organic breslele reprezentau o form ă de organizare prin care negustorii se uneau pentru a-şi sus ţine interesele, un fel de tov ărăş ii de me şteri. Unele aveau caracter religios, altele militar sau politic. Se deosebeau de isnafurile turce şti prin faptul c ă nu erau simple tov ărăş ii care aveau ca scop ap ărarea fa ţă de o fiscalitate excesiv ă, c ă nu erau organizate de stat şi nu acceptau orice categorie de locuitor (me şteri, negustori, str ăini), care primeau s ă lucreze în acelea şi condi ţii 6. Ele erau organizate pe meserii, sau pe criterii etnice, în ambele cazuri pe fond de apartenen ţă religioas ă7, aveau în frunte un staroste sau un v ătaf „De multele p ăsuri ce sânt, câ ţi sânt aici în ţara noastr ă, şi striini şi de alte neamuri, cum am zice şi Bra şovenii, şi Chiproviceanii, şi Armenii, şi Jidovii, f ăr dajde nu pot fi, de aceea to ţi au fie ştecare cu r ăfelul lui leg ături cu Vistieria ţerii, de se ştiu ce dau pe an” 8.

1 Ibidem , f. 179. 2 Ibidem , f 52v. 3 Idem, Ministerul de Interne, Comunale, dosar nr. 9/1842, f. 3, 5, 6, 14. 4 Idem, Vornicia din L ăuntru, dosar nr. 859/1841, f. 5. 5 Ioan C. Filitti, Regulamentul Organic, 1834-1848 , Bucure şti, 1915, p. 28. 6 Nicolae Iorga, Istoria Comer ţului românesc. Epoca veche , Bucure şti, 1925, p. 307. 7 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , vol. II/2, Bucure şti, Editura All Educa ţional, 2007, p. 384. 8 N. Iorga, op. cit ., p. 307. 87 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Existau bresle de p ământeni şi bresle ale str ăinilor. Vechile bresle aveau rolul de a solu ţiona litigiile ce ap ăreau între membrii ei, aveau greutate în privin ţa garant ării îndeplinirii sarcinilor asumate sau aveau func ţii de ordin social. În perioada regulamentar ă vechile bresle au fost desfiin ţate, cele noi au fost acceptate numai în Bucure şti, dar din considerente ce au ţinut de rolul acestora la nivel social au fost reînfiin ţate, în special dup ă 1840, într-un num ăr din ce în ce mai mare. Aceste corpora ţii aveau rol administrativ, juridic, social, politic şi religios 1. Vechile bresle pe principii etnice nu au mai fost acceptate, str ăinii intrau în rândul breslelor p ământene, pentru orice problem ă fiind nevoi ţi, fiecare individ în parte, s ă intre în contact cu autorit ăţ ile. Neîn ţelegerile survenite la încasarea d ărilor au determinat autorit ăţ ile s ă accepte reînfiin ţarea breslelor evreie şti în şedin ţa Sfatului Administrativ, din 18 august 1832 2, în Bucure şti. Tot în Bucure şti a func ţionat separat o corpora ţie a croitorilor evrei şi alta a fost reînfiin ţat ă în Slam Râmnic 3. Func ţionarea lor nu se mai f ăcea pe baz ă de hrisoave, ci a unor statute ce con ţineau prevederi ce vizau profesia, ierarhia, exercitarea me şte şugului, angaj ările, m ăsurile punitive etc. 4. Pân ă în anul 1851 nu a func ţionat nici o şcoal ă public ă israelit ă, sub directa r ăspundere a Eforiei Instruc ţiunii Publice, ci mai multe şcoli private, în care nu se aplica o metod ă practic ă regulat ă şi nu desf ăş urau activitate profesori specializa ţi5. Eforia Şcoalelor, prin jurnalul din 25 iunie 1850 şi Departamentul din L ăuntru, prin raportul nr. 3 271 au adus la cuno ştin ţa Domnului cererea de înfiin ţare a unei şcoli evreie şti. Ofisul Domnesc nr. 779 din 29 aprilie 1851 aproba cererea „ob ştii ovreilor, supu şi austriaci, de a li se da voe s ă înfiin ţeze o şcoal ă pentru adunarea copiilor lor” şi în ştiin ţa Departamentul Credin ţei de „luminat ă aproba ţie”. Secretariatul Statului anun ţa decizia de „întocmirea unei şcoale pe seama izraeli ţilor”, c ătre Departamentul din L ăutru, iar de aici Vorniciei de Poli ţie, cea care împreun ă cu ob ştea avea s ă se ocupe de „slobozirea fondurilor trebuincioase” 6. Ofisul domnesc îns ărcina Eforia Şcoalelor ca împreun ă cu ale şii „ob ştii evreilor sudi ţi şi cu Epitropia raialelor” să se ocupe de întocmirea şcolii 7. Şcoala de patru clase avea s ă fiin ţeze în localul de lâng ă sinagog ă, s ă sus ţin ă studii religioase profesate de doi rabini, cunosc ători de limb ă ebraic ă şi de limb ă german ă, recomanda ţi de Epitropie, aproba ţi de Eforie şi înt ări ţi de Domn, şi studii profane, ce respectau programa public ă a şcolilor na ţionale profesate în limba român ă de c ătre doi profesori

1 Vladimir, Diculescu, Bresle, negustori şi meseria şi în Ţara Româneasc ă (1830-1848) , Bucure şti, Editura Academiei Române, 1973, p. 65-66, 90-96. 2 S.A.N.I.C., Vistieria Ţă rii Române şti, dosar nr. 5574/1833, f. 61. 3 Ibidem, f. 174, 175. 4 Vladimir Diculescu, op. cit ., p. 80-81. 5 S.A.N.I.C., Ministerul de Interne, Comunale, dosar nr. 94/1862, f. 5. 6 Ibidem , dosar nr. 32/1851, f. 1. 7 Ibidem , f. 2. 88 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 români „orândui ţi” de Eforie, tot cu înt ărire domneasc ă1. Şcoala evreiasc ă se afla sub directa conducere a Eforiei, examenele se sus ţineau la datele hot ărâte în şcolile na ţionale, excep ţie f ăceau situa ţiile în care se suprapuneau s ărb ătorile evreie şti. Cheltuielile pentru între ţinerea şcolii şi salariile profesorilor se pl ăteau din banii gabelei (dup ă cheltuielile prev ăzute de buget pentru între ţinerea şcolii, 24 000 lei anual), pe care Epitropia îi trimitea în avans cu un trimestru. La sfâr şitul fiec ărui an condica veniturilor şi cheltuielilor şcolii era supus ă împreun ă cu raportul Eforiei spre cercetare şi aprobare de c ătre Domn 2. Astfel, în anul 1854, la aceast ă şcoal ă lucrau: profesorul de religie (era directorul şcolii, preda „israelian ă şi german ă” în clasele a treia şi a patra, şi primea dou ă „od ăi de locuit” în localul şcolii pentru suma de 6 000 lei anual), profesorul pentru limba „israelian ă” pentru clasa întâi şi a doua, profesorul de caligrafie, de elementar, de limba german ă, de limba român ă. Se acordau 800 de lei anual pentru leafa pândarului, 800 de lei pentru 10 stânjeni de lemne, 1 000 de lei pentru cheltuielile m ărunte (ap ă, cerneal ă, cur ăţ atul privatelor etc.), 762 de lei pentru meremeturi (geamuri, cercevele, u şi, sobe etc.), în total 21 000 lei 3. Înfiin ţarea şcolilor private se f ăcea cu autoriza ţia Eforiei, în condi ţii contrare, Eforia în ştiin ţa Departamentul din L ăuntru de ilegalitate, cum este şi cazul deschiderii şcolii de b ăie ţi şi fete din „mahalaua Hicni ţi, în casele dumnealui Paharnicului M ăcescu” din anul 1852 4. C ărţile didactice pentru materiile profane erau cele utilizate în şcolile na ţionale, excep ţie de la regul ă f ăceau cărţile religioase evreie şti, care trebuiau s ă fie cele uzitate în şcolile evreie şti din Europa, traduse în limba german ă. Tot în atribu ţiile Eforiei Şcolilor intra şi dreptul de a suspenda profesorii, de c ătre Comitetul de inspec ţie, constituit din trei persoane israelite, alese cu majoritate, îndepărtarea profesorilor de c ătre St ărostie fiind considerat un act de ilegalitate, „unu dreptu ce nu are” 5. În Bucure şti fiin ţa şi o şcoal ă „israelian ă” a evreilor sudi ţi, numai o parte dintre ei urmând cursurile şcolii înfiin ţate în 1851. Ca urmare a unor neîn ţelegeri s-a cerut chiar îndep ărtarea lor pe temei c ă „supu şii streini sunt cu totul desp ărţiţi de p ământeni şi venitul îl au osebit şi şcoala osebit ă” şi „vat ămă atât p ă şcolari cât şi p ă scopul St ărostiei” 6. În raportul cu nr. 2 al st ărostii izraeli ţilor spanioli, din 21 ianuarie 1842, se solicita aprobarea celei de-a doua sinagogi (prima „destul de strimtu”), construit ă la ini ţiativa starostelui Isaac G. Coen, pentru comunitate „cu a sa cheltuial ă în mahalaua Popescu, vopseaua albastr ă, o asemenea cas ă de

1 Ibidem , f. 3. 2 Ibidem , f. 14. 3 Ibidem , f. 23. 4 Ibidem , f. 18. 5 Ibidem , p. 38, 39, 54. 6 Ibidem , f. 57, 58. 89 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 rug ăciune, p ă care au numit-o Sinagogul P ăcii” 1. Existen ţa ei este aprobat ă, dup ă construirea ei, pe proprietate privat ă, de Marele vornic Barbu Ştirbei, şeful Departamentului Treburilor din L ăuntru 2. Sinagoga, casa sfânt ă, „edificiu mare şi publicu” era locul unde se adun ă comunitatea „spre a-şi face rug ăciunile de toate zilele, a citi sânta Scriptura, şi a glorifica numele celui Eternu cu cânt ările şi psalmele marelui Rege şi poetu Davidu […] Ori ce Sinagoga are Censori sau unu comitetu de privegheare compusu din oameni de încredere şi capabili spre a fi totu-de-una în rela ţiuni bune cu guvernulu localu, şi a putea s ă-i dea în ori-ce casu inform ările ce i s-aru cere” 3. În Annuaire de la Principauté de Valachie din 1842, era semnalat ă existen ţa în Bucure şti, pe lâng ă o biseric ă evanghelic ă reformat ă şi una armeneasc ă, a cinci sinagogi evree şti 4. În documentele arhivistice, din anul 1862, erau semnalate în privin ţa sinagogilor, acestei „chestiuni atâtu de însemnat ă cele mai triste neorânduieli şi desordini”. „Sântu aprope 10 000 Israeli ţi, şi n’au nici unu edificiu mare şi publicu, dup ă to[a]te regulele osservate în alte state civilisate. În capital ă essistu peste 30 locuri numite sinagoge, havre sau casse de rug ăciune, nici una îns ă nu este a comunei, fiindu c ă 26 sîntu luate cu chiri ă, alte 3 sîntu capele private a unoru proprietari israeli ţi purtîndu chiaru numele posesoriloru, şi chîrmuite dup ă voin ţa loru, dându na ştere la o mul ţime de neîn ţelegeri între Israeli ţi. Mai essistu o sinagoga mare cl ădit ă în anul 1847 din banii obscei cu fondul gabelei; daru nici aceasta nu este public ă, pentru c ă Epitropulu de attunci allu comunei, ne avîndu toţi banii trebuincio şi, au vîndutu la 50 de persoane, pentru tot-de-una şi la mo ştenitorii loru, închâtu ace ştia sîntu ast ăzi addev ăra ţii c ărmuitori ai Sinagogei” 5. Acela şi document, „momorandum asupra organiz ării Comunei Israelite”, men ţiona c ă aceste case de rug ăciune func ţionau f ără nici o „privegheare din partea Comitetului Central 6 sau a reprezentan ţiloru Comunei”. I.F. Neigebauer, consulul general al Prusiei în Principate, între anii 1843 şi

1 Ibidem , dosar nr. 33/1845, f. 1, 4, 5, 6. 2 Ibidem , f. 9. 3 Ibidem , dosar nr. 94/1862, f 3v. 4 Informa ţii despre Oltenia în primul Anuar al Munteniei (1842) , în „Arhivele Olteniei”, V, nr. 27, septembrie-octombrie 1926, p. 375. 5 S.A.N.I.C., Ministerul de Interne, Comunale, dosar nr. 94/1862, f. 4. 6 Conform „Statute pentru reorganizarea comunit ăţ ii israeliete din Bucure şti”, din 1862, se renun ţa la toate statutele pe baza c ărora func ţiona congrega ţia israelit ă, se men ţiona c ă aceast ă comunitate se va distinge de popula ţia indigen ă numai prin cult; aveau dreptul s ă-şi organizeze Comitet General, format din 12 membrii, func ţionari onorifici, neremunera ţi, sub „administra ţiunea Ministerului de Cultu” ( ibidem , f. 6, art. I, II.). Acesta era împ ărţit în trei sec ţiuni care se ocupa de: şcolile publice şi private, de rabin şi suplean ţii s ăi, de Cor-templu şi celelalte sinagogi, botezuri, cununii şi înmormânt ări, respectiv de spital, împ ărţirea banilor c ătre săraci, eviden ţa cheltuielilor asocia ţiilor de binefacere şi toate pricinile dintre membrii comunit ăţ ii ( ibidem , f. 7). 90 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

1845, în lucrarea sa 1, a prezentat un bogat material documentar privind geografia, demografia, economia, cultura, arheologia şi istoria Ţă rii Române şti şi a Moldovei. El men ţiona c ă în Bucure şti „sunt cinci sinagogi pentru evreii germani şi spanioli – ultimii emigran ţi din Constantinopol, boga ţi, vorbind o limb ă spaniol ă amestecat ă cu ebraica” 2. În privin ţa pricinilor ating ătoare „p ă ovrei” conform legisla ţiei din 1832, toate neîn ţelegerile şi prigonirile comunit ăţ ii erau date spre cercetare Vorniciei de Poli ţie, conform „pontu 1”, iar hot ărârile erau luate, respectând „pontul nr. 8” al respectivului jurnal, de c ătre Marea Vornicie 3. Cazurile în care Vornicia de Poli ţie a dispus îndreptarea unor asemenea pricini, a constituit o înc ălcare a atribu ţiilor sale şi o nem ărginire la „c ăderile postului” 4, recomandându-se a „s ă mărgini p ă viitorime în atribu ţiile sale spre încetarea unor asemenea nemul ţumitoare abateri de cari s ă face C. Vornicie cunoscut”5. Spitalul, cu toat ă cheltuiala lui, era sus ţinut tot din banii comunit ăţ ii. În anul 1841, în Bucure şti, exista un spital al ob ştii ovreilor le şeşti, situat într-o cas ă expus ă spre miaz ăzi „S ă afl ă îns ă a şezat pe p ământ având tavanu od ăilor jos unde circula ţia aerului nu s ă poate face bine […] are trei od ăi din care doo pentru bolnav şi una pentru îngrijitorul ce sluje şte şi de buc ătărie, c ă într-una din od ăi s ă afl ă şase paturi, şi în alta trei, în vreme ce în cea dintâi nu ar trebui să intre mai mult de patru, şi în cea de a doua mai mult de doo […] cearceafuri, pături de înv ălit şi c ămăş i s ă afl ă într-o stare foarte proast ă, fiind cât s ă poate de murdare, vechi” 6. Din raportul comisiei „doctori ţeasc ă”, înaintat Departamentului din L ăuntru, în data de 29 mai 1841, dup ă cercetarea temeiniciei cererii de îndep ărtare a doctorului „chirurg Stainer”, a reie şit c ă epitropii erau obliga ţi s ă îmbun ătăţ easc ă materialul din dotarea spitalului, „într-un soroc de vreme hot ărât ă”. S-a impus limitarea num ărului de paturi la şase, patru într-o camer ă, dou ă în alt ă camer ă, iar cererea de demitere a doctorului Steiner nu era considerat ă decât „consecuen ţa intrigii ce se afl ă între dân şii”, fapt ce nu constituia o pricin ă temeinic ă pentru îndep ărtarea lui. Spitalul era înjghebat „cu ajutorin ţa a ob ştii na ţiei ovreiasc ă”, doctorul responsabil era „a şezat” prin „contract formalic”, fiind obligat s ă-şi p ăzeasc ă îndatoririle sale şi buna orânduial ă a spitalului, numirea sa fiind adus ă ulterior la cuno ştin ţa Vorniciei 7.

1 I.F. Neigebauer, Beschreiburg der Moldau und Walachei , Ausflage, Breslau, 1854. 2 *** Călători str ăini despre Ţă rile Române în secolul al XIX-lea , serie nou ă, vol. IV, Bucure şti, Editura Academiei, 2007, p. 261. 3 S.A.N.I.C., Vornicia din L ăuntru, dosar nr. 181/1839, f. 114. 4 Ibidem , dosar nr. 841/1842, f. 159, 164; idem, dosar nr. 859/1841, f. 12. 5 Ibidem , dosar nr. 859/1841, f. 13. 6 Ibidem , f. 74. 7 Ibidem , f. 78. 91 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

În concluzie men ţion ăm c ă o categorie foarte numeroas ă a celor implica ţi în activit ăţ i cu rol economic şi fiscal, pe lâng ă alte etnii, a fost reprezentat ă de evrei. În perioada regulamentar ă ei erau împ ărţiţi în dou ă comunit ăţ i, evrei sefarzi şi evrei eschenazy, erau considera ţi str ăini şi nu aveau dreptul la naturalizare. Se bucurau de autonomie prin aspectele vie ţii comunitare, economice şi religioase. Ei aveau dreptul s ă-şi practice cultul, s ă construiasc ă sinagogi şi s ă posede cimitire, în anumite cartiere. Erau reprezenta ţi oficial de c ătre rabin a c ărui autoritate era recunoscut ă nu numai de autorit ăţ ile laice ci şi de c ătre cele religioase ortodoxe. Comunitatea se ocupa de spital, de şcoli, atât de organizarea cât şi de între ţinerea lor, de strângerea impozitelor destinate atât nevoilor comunit ăţ ii cât şi taxelor c ătre autorit ăţ ile centrale. Membrii comunit ăţ ii erau supu şi unei forme de impozitare indirect ă (gabela), nu individual ă, ce putea cauza situa ţii nesigure din punct de vedere financiar. Acest fapt a fost posibil în condi ţiile în care impozitele indirecte nu erau conforme cu legisla ţia modern ă româneasc ă (Codul Civil din 1865, proclamat de Alexandru Ioan Cuza, abroga impozitele indirecte în favoarea impozitului individual) 1. Ca urmare a muta ţiilor petrecute de-a lungul secolului al XIX-lea, şi în special a legisla ţiei regulamentare, a avut loc sl ăbirea solidarit ăţ ii comunitare, care, de şi nu a disp ărut, nu a mai putut îndeplini vechiul rol. Consider ăm astfel c ă introducerea legisla ţiei regulamentare a marcat începutul sfâr şitului comunit ăţ ii.

1 Liviu Rotman, Şcoala israelit ă-român ă (1815-1914) , Bucure şti, Editura Hasefer, 1999, p. 118-119. 92 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CADRUL NORMATIV PRIVIND MODUL DE ORGANIZARE ŞI FUNC ŢIONARE A ŞCOLILOR SECUNDARE ÎN BUCOVINA HABSBURGIC Ă

Ligia-Maria Fodor *

LEGAL FRAMEWORK REGARDING THE WAY OF ORGANIZATION AND OPERATION OF THE SECONDARY SCHOOLS IN HABSBURG BUKOVINA Abstract

The study Legal framework regarding the way of organization and operation of the secondary schools in Habsburg Bukovina analyzes the normative act that regulated the way of organization and operation of secondary schools: gymnasium, real gymnasium, real school and the girls high school in Bucovina during 1849-1918. There were represented the aim, characteristics and curricula for each type of secondary school. Reformation of the secondary school system within the Austrian Empire, made from the second half of the XIXth century, as result of the state involvement by establishing some school policies, contributed to the development of the school network and improvement of the school-educational process.

Cuvinte cheie : Bucovina , gimnaziu , gimnaziu real , şcoal ă real ă, liceu de fete Key words : Buco vina , gymnasium , real gymnasium , real school , girls high school

Anexarea de c ătre Imperiul habsburgic, în anul 1775, a teritoriului din nord-vestul Moldovei, care cuprindea ţinuturile reunite ale Cern ăuţiului şi Sucevei, a reprezentat constituirea unei noi provincii denumite Bucovina, care a fost parte integrant ă a monarhiei austriece pân ă în anul 1918. Studiul analizeaz ă actele normative care au reglementat modul de organizare şi func ţionare a şcolilor secundare: gimnaziul, gimnaziul real, şcoala real ă şi liceul de fete din Bucovina în perioada 1849-1918. Au fost prezentate scopul, caracteristicile şi programele şcolare aferente pentru fiecare tip de şcoal ă secundar ă.

* Drd., Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, str. Universit ăţ ii, nr. 13, cod po ştal 720229, tel. 0230/216147, int. 511, e-mail: [email protected] 93 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

1. Gimnaziul Pân ă în anul 1848 au existat în monarhia habsburgic ă dou ă categorii de gimnazii: gimnazii cu 6 clase (4 clase gramaticale şi dou ă umanitare) care func ţionau în ora şele în care existau universit ăţ i şi gimnazii cu 5 clase (3 gramaticale şi dou ă umanitare) în ora şele de provincie 1; pe lâng ă gimnaziu func ţiona Institutul de Filosofie cu o durat ă de 2 ani, care se mai numea şi liceu, unde se studiau disciplinele: filosofia teoretic ă, filosofia greac ă, filosofia practic ă, logica, metafizica, psihologia, matematica, istoria universal ă, fizica, matematica aplicat ă şi religia 2. Regândirea gimnaziului, ca form ă de înv ăţă mânt secundar a fost realizat ă în anul 1849 de c ătre profesorul universitar Franz Exner, consilier în cadrul Ministerului Cultelor şi Instruc ţiunii şi înv ăţă torul de gimnaziu prusac, Hermann Bonitz. Proiectul de organizare a gimnaziului a fost aprobat prin ordinul ministerial nr. 6 467 din 15 septembrie 1849. Scopul gimnaziului era s ă asigure b ăie ţilor o formare general ă superioar ă prin utilizarea esen ţial ă a limbilor clasice şi a literaturii acestora şi prin aceasta s ă-i preg ăteasc ă totodat ă pentru studiile universitare 3. Conform acestui proiect gimnaziul a devenit o institu ţie de înv ăţă mânt cu 8 clase, având dou ă cursuri: inferior şi superior fiecare cu câte patru clase, fiind introdus examenul de maturitate; absolvirea cu succes a examenului de maturitate era condi ţie sine qua non pentru ca absolven ţii s ă poat ă fi înmatricula ţi în calitate de cursan ţi ordinari la universitate 4. Planul provizoriu de înv ăţă mânt pentru gimnaziul de opt clase, aprobat prin ordinul ministerial nr. 5 378 din 26 iulie 1849, cuprindea urm ătoarele discipline obligatorii: religia, limba latin ă, limba greac ă, limba oficial ă a ţă rii, geografia, istoria, matematica şi ştiin ţele naturii, un num ăr considerabil de ore fiind alocat pentru disciplinele limba latin ă şi limba greac ă5. Limba german ă şi

1 Constantin Ungureanu, Gimnaziul german din Cern ăuţi (1808-1918) , în „Glasul Bucovinei. Revist ă trimestrial ă de istorie şi cultur ă”, anul XV, nr. 59, nr. 3, Cern ăuţi-Bucure şti, 2008, p. 50. 2 R. Wurzer, Festschrift zur hundertjährigen Gedenkfeier der Gründung des Gymnasiums 1808-1908. Geschichte des k.k. I. Staatsgymnasiums in Czernowitz , Czernowitz, Druck und Verlag der Eckhardt’schen Universitätsbuchdruckerei (J. Mucha), 1909, p. 75. 3 Helmut Engelbrecht, Geschichte des österreichischen Bildungswesens. Erziehung und Unterricht auf dem Boden Österreichs , Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 147. 4 Gimnaziul era destinat pentru preg ătirea b ăie ţilor, fetele putându-se înscrie în calitate de cursante private. Cursul inferior al gimnaziului este în prezent în sistemul românesc de înv ăţă mânt echivalentul cursurilor gimnaziale, iar cursul superior echivalentul cursurilor liceale 5 http://alex.onb.ac.at , Erlass des provisorischen Ministers des Unterrichts vom 26. Juli 1849, an sämmtliche Herren Länderchefs und an den Herrn Vorsteher der Gubernial-Commission in Krakau, womit der provisorische Gymnasial-Lehrplan für das Schuljahr 1849-50 mitgetheilt wird , în „Allgemeines Reichsgesetz-und Regierungsblatt für das Kaiserthum Oesterreich”, nr. 341, p. 574-577 (în continuare, se va cita: R.G.Bl.); R. Wurzer, op. cit ., p. 82. 94 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ştiinţele naturii au devenit discipline independente. Ca discipline facultative puteau fi studiate: caligrafia, desenul, muzica, gimnastica şi limbile str ăine: francez ă, englez ă sau limba ţă rii 1. Organizarea definitiv ă a gimnaziului a fost aprobat ă prin rezoluţia imperial ă din 9 decembrie 1854. În anul 1855 au ap ărut unele modific ări în planul de înv ăţă mânt, fiind introdus ă propedeutica filosofiei în clasa a VII-a şi matematica în clasa a VIII-a. Planul de înv ăţă mânt definitiv valabil pentru gimnazii a fost stabilit prin ordinul ministerial nr. 1 182 din 5 februarie 1856, fiind prev ăzut un num ăr considerabil de ore pentru disciplinele limba latin ă (50 ore la toate clasele), limba greac ă (28 ore la toate clasele), limba german ă (26 ore la toate clasele) şi matematic ă (23 ore la toate clasele). Cursurile se desf ăş urau numai diminea ţa, dup ă-amiezele fiind libere pentru frecventarea disciplinelor facultative 2. Ca discipline relativ-obligatorii erau limbile oficiale ale provinciei, iar facultative erau prev ăzute limba francez ă, limba englez ă şi desenul la clasele cursului superior, muzica şi stenografia 3. Prin ordinul ministerial nr. 120 din 1871 au fost introduse la gimnaziu ca discipline facultative: desenul, gimnastica şi limbile str ăine, cu condi ţia s ă fie întrunit num ărul de cel pu ţin 30 de participan ţi şi s ă existe aprobarea Consiliului Şcolar al Ţă rii 4. În anul 1884 a intrat în vigoare conform ordinului ministerial nr. 10 128 din 26 mai 1884 şi ordinelor Consiliului Şcolar al Ţă rii nr. 973 din 10 iunie 1884 şi nr. 1 207 din 24 iulie 1884 un nou plan de înv ăţă mânt şi noi instruc ţiuni de predare; programa şcolar ă era cea aprobat ă prin ordinele ministeriale nr. 10 312 din 10 septembrie 1855 şi nr. 8 568 din 12 august 1871 5. Principiile nu au fost modificate, ci au fost aduse câteva îmbun ătăţ iri privind modul de însu şire a materiei la şcoal ă, fiind dispus ă efectuarea unui num ăr mai mic de teme pentru acas ă, schimbarea metodei de predare şi a manualelor şcolare,

1 Engelbrecht, Helmut, op. cit ., Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 148. 2 R. Wurzer, op. cit ., p. 87. 3 Rudolf Hornich, Österreichisches Schulwesen , în W. Rein (coord.), Encyklopädisches Handbuch der Pädagogik , herausgegeben von W. Rein, zweite Auflage, 6. Band, Musikalische Erziehung-Präparieren, Langensalza, Hermann Beyer&Söhne, 1907, p. 450. 4 Helmut Engelbrecht, op. cit ., Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 152. 5 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht vom 26. Mai 1884, Z. 10128, an sämmtliche k.k. Landes-Schulbehörden, betreffend mehrere Abänderungen des Lehrplanes der Gymnasien und die Hinausgabe von Instructionen für den Unterricht an den Gymnasien , în „Verordnungsblatt für den Dienstbereich des k.k. Ministeriums für Kultus und Unterricht”, nr. 21, p. 168-186 (în continuare, se va cita: Vbl.M.K.U.). 95 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 argumentându-se necesitatea men ţinerii anului de probă pentru candida ţii care ob ţinuser ă calificarea pentru Oficiul înv ăţă torilor de şcoal ă secundar ă1. Planul de înv ăţă mânt aprobat în anul 1884 a fost modificat prin ordinul ministerial nr. 11 662 din 20 martie 1909. Gimnastica şi desenul au fost introduse ca discipline obligatorii şi a fost suplimentat num ărul de ore pentru disciplina limba latin ă. Num ărul maxim de ore per clas ă a fost crescut, fiind prev ăzute 27-29 ore 2. În baza ordinului ministrului Ap ărării nr. 404 din 7 mai 1909 şi a ordinului ministrului Cultelor şi Instruc ţiunii nr. 50 696 din 24 decembrie 1909 a fost introdus ă disciplina facultativ ă „Exerci ţii de tragere” pentru elevii claselor a VII-a şi a VIII-a care aveau vârsta de minim 17 ani împlini ţi3. Elevii gimnaziului proveneau şi din mediul rural, fiind fii de ţă rani. Pentru încurajarea frecvent ării gimnaziului de c ătre elevi, statul a acordat elevilor cu o situa ţie material ă nefavorabil ă scutirea par ţial ă sau total ă de la plata taxei şcolare, precum şi burse 4. Elevii au beneficiat de ajutoare materiale şi financiare şi din partea unor asocia ţii şi persoane fizice. În baza ordinului Consiliului Şcolar al Ţă rii nr. 5 156 din 3 decembrie 1896, elevii exmatricula ţi pe plan local din cauza rezultatelor şcolare nefavorabile erau scuti ţi de la plata taxei de examinare la o alt ă şcoal ă, dac ă nu întrerupeau anul şcolar. În conformitate cu prevederile ordinului nr. 27 615 din 17 decembrie 1897, conducerea gimnaziului întocmea liste cu pensiunile şi casele în care puteau fi găzdui ţi elevii şi care erau puse la dispozi ţia p ărin ţilor 5. Axându-se pe limbile clasice, latin ă şi greac ă, dar şi pe ştiin ţele reale, gimnaziul a oferit tinerilor posibilitatea unei form ări generale raportându-se atât la trecut, cât şi la prezent 6.

1 R. Wurzer, op. cit ., p. 134-135; Gabriel Edler v. Mor, Historisch-statistischer Rückblick auf das erste Vierteljahrhundert des Bestandes des k.k. Staats-Obergymnasiums in Radautz (in der Bukowina) , II. Theil (Schluss), Separatabdruck aus dem achtzehnten Jahresberichte der Anstalt, Radautz, Im Selbstverlage der Anstalt, Czernowitz, R. Eckhardt'sche Buchdruckerei, 1898, p. 11. 2 http://onbc.ac.at , Verordnung des Ministers für Kultus und Unterricht vom 20. März 1909, Z. 11662, betreffend einen neuen Lehrplan für Gymnasien in Österreich , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 10, 1909, p. 193-225. 3 Arhivele Na ţionale, Bucure şti (în continuare, se va cita: A.N.), fond Guvern ământul Cezaro- Cr ăiesc al Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii , mapa III, dosar nr. 6, f. 15. 4 Helmut Engelbrecht, op. cit ., Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 168. 5 Karl Wolf, Schulnachrichten , în „Jahresbericht des k.k. I. Staatsgymnasiums in Czernowitz”, veröffentlicht am Schlusse des Schuljahres 1908/1909 von Karl Wolf, k.k. Direktor, 1909, p. 96. 6 Helmut Engelbrecht, op. cit ., Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 157. 96 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

2. Gimnaziul real De şi primul gimnaziu real a fost înfiin ţat în anul 1864 la Viena, acesta a fost recunoscut oficial prin dispozi ţia guvernului din 17 aprilie 1872, ca form ă de înv ăţă mânt specific ă cursului inferior al gimnaziului. Acesta a fost gândit ca un institut de preg ătire pentru cursul superior al gimnaziului sau al şcolii reale. La gimnaziul real se studiau disciplinele obligatorii specifice gimnaziului, caracterul specific al gimnaziului real fiind dat de studierea obligatorie la toate clasele a disciplinei desen, iar în clasele a III-a şi a IV-a, a unei dintre disciplinele limba francez ă sau limba greac ă. Elevii care optau pentru studiul limbii franceze puteau s ă urmeze cursul superior al şcolii reale, iar cei care alegeau limba greac ă aveau voie s ă frecventeze cursul superior al gimnaziului. Specificul gimnaziului real a constat în includerea în programa şcolar ă a unui num ăr considerabil de ore de limba francez ă, geometrie şi desen, caracterul de baz ă al gimnaziului fiind men ţinut prin alocarea unui num ăr mare de ore pentru disciplina limba latin ă (28 de ore pentru toate clasele) 1. Ideea înfiin ţă rii gimnaziului real inferior a fost bun ă, îns ă nu a fost aplicat ă într-un mod benefic şi eficient întrucât elevii trebuiau s ă studieze atât limba greac ă, cât şi limba francez ă, ceea ce constituia o împov ărare, iar programa şcolar ă a gimnaziului real nu era elaborat ă în mod unitar cu cea specific ă şcolii reale. La cursul inferior al şcolii reale se studiau disciplinele chimia şi geometria descriptiv ă, în timp ce la gimnaziul real nu erau prev ăzute în programa şcolar ă. Datorit ă faptului c ă ~25% din num ărul total de ore era alocat pentru predarea limbii latine, gimnaziul real nu s-a dovedit a fi capabil s ă înlesneasc ă elevilor frecventarea şcolii reale superioare. De aceea, începând cu anul 1878, majoritatea gimnaziilor reale de stat s-au transformat în gimnazii clasice, care aveau desenul, ca disciplin ă obligatorie 2. Prin ordinul ministerial nr. 34 180 din 8 august 1908 a fost creat un nou tip de gimnaziu superior cu 8 clase, numit gimnaziul real şi real-reformat. În programa şcolar ă a gimnaziului real superior erau prev ăzute urm ătoarele discipline obligatorii: religia, limba german ă, ca limb ă de predare, limba latin ă, limba francez ă, geografia, istoria, matematica, geometria descriptiv ă, ştiinţele naturii, fizica, chimia, desenul, filozofia, caligrafia şi gimnastica. Un num ăr considerabil de ore a fost prev ăzut pentru disciplinele limba latin ă, limba german ă, limba francez ă, matematic ă şi istorie 3.

1 Ibidem , p. 156; Dr. Adolf Egger-Möllwald, Oesterreichisches Volks-und Mittelschuwesen in der Periode von 1867-1877 , Wien, Commission bei Alfred Hölder, k.k. Hof- und Universitäts- Buchhändler, 1878, p. 101-103. 2 Rudolf Hornich, op. cit ., p. 450. 3 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Kultus und Unterricht vom 8. August 1908, Z.34180, betreffend die Errichtung von achtklassigen Realgymnasien und Reform-Realgymnasien , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 47, p. 571-604. 97 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

3. Şcoala real ă Pân ă în anul 1849 au existat în monarhia austriac ă dou ă tipuri de şcoli reale: una cu trei clase afiliat ă şcolii primare şi alta cu dou ă clase afiliat ă institutului tehnic. Reforma şcolilor reale era util ă, întrucât Austria avea caracterul unui stat agrar şi era necesar ă dezvoltarea economic ă a acesteia prin încurajarea industriei şi a comer ţului 1. Prin proiectul de organizare a gimnaziilor şi şcolilor reale elaborat de către profesorul universitar Franz Exner, consilier în cadrul Ministerului Cultelor şi Instruc ţiunii, aprobat prin ordinul ministerial nr. 6 467 din 15 septembrie 1849, şcoala real ă a fost recunoscut ă, ca form ă de înv ăţă mânt secundar cu dou ă cursuri: inferior şi superior, fiind introdus op ţional examenul de maturitate. Cursul inferior putea s ă aib ă în func ţie de necesit ăţ ile localit ăţ ii unde se înfiin ţa şcoala una, dou ă sau trei clase, la care se ad ăuga un an de practic ă. Şcoala real ă superioar ă avea în componen ţă şase clase, cursul inferior al şcolii superioare având trei clase. Scopul şcolii reale inferioare era de a-i preg ăti pe b ăie ţi pentru a putea exercita o meserie, iar cel al şcolii reale superioare de a asigura o preg ătire ştiin ţific ă necesar ă pentru a frecventa studiile tehnice superioare 2. Organizarea definitiv ă a şcolilor reale a fost aprobat ă prin rezolu ţia imperial ă din 2 martie 1851. Şcolile reale deveneau în principal institute de formare pentru domeniul industriei. Acestea erau fie şcoli reale inferioare independente cu trei clase, fie şcoli superioare cu şase clase 3. Şcolile reale superioare erau înfiinţate numai în ora şele unde existau institute tehnice superioare (Viena, Praga, Lemberg, Brünn şi Graz); acestea puteau totu şi fi înfiin ţate, dac ă se considera a fi necesare, în capitalele provinciilor. În acest context au putut fi înfiin ţate şcolile reale la Cern ăuţi. Aceste şcoli erau finan ţate fie din fondurile comunit ăţ ilor, fie din fonduri publice, statul alocând fonduri numai pentru completarea acestora 4. Prin ordinul ministerial din 13 august 1851 a fost aprobat planul de înv ăţă mânt pentru şcolile reale nou organizate 5. Se punea accentul pe preg ătirea tehnic ă a elevilor, fiind acordat ă o mai mic ă aten ţie form ării generale

1 Viktor Olinschi, Die gr.-or. Ober-Realschule in Czernowitz. Ihre Gründung und Entwicklung , în „XLIX. Jahresbericht der gr.-or. Ober-Realschule in Czernowitz”, veröffentlicht von der Direktion am Schlusse des Schuljahres 1912/1913, des fünfzigsten seit dem Bestande der Anstalt, 1913, p. 5. 2 Ibidem , p. 6. 3 Ibidem , p. 7. 4 http://alex.onb.ac.at , Kaiserliche Verordnung vom 2. März 1851, wodurch die Organisirung des gewerblichen Unterrichtes überhaupt, und die Errichtung von Realschulen insbesondere festgesetzt werden , în „R.G.Bl.”, nr. 70, 1851, p. 231-238. 5 Viktor Olinschi, op. cit. , p. 8. 98 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 superioare. Ca discipline obligatorii au fost prev ăzute religia, limba german ă, ca limb ă de predare, geografia, istoria, matematica, aritmetica, cuno ştin ţe despre monopol, v ămi şi cambii, geometria şi desenul tehnic, arhitectura, geometria descriptiv ă, fizica, chimia, ştiin ţele naturii, desenul, mecanica şi caligrafia 1. Au fost excluse limbile moderne din categoria disciplinelor obligatorii şi nu a mai fost prev ăzut ă organizarea examenului de maturitate. În programa şcolar ă a şcolilor reale din Bucovina au fost prev ăzute ca discipline obligatorii limba român ă şi limba rutean ă pentru elevii români, respectiv ruteni, elevii celorlalte etnii având posibilitatea s ă opteze pentru una dintre limbile oficiale 2. Aceast ă program ă şcolar ă a fost modificat ă prin ordinul Comisiei de Înv ăţă mânt din 20 august 1867. S-a renun ţat la disciplinele obligatorii mecanic ă şi cuno ştin ţe despre monopol, v ămi şi cambii, a fost introdus ă o limb ă str ăin ă, ca disciplin ă obligatorie şi a fost redus num ărul de ore pentru chimie, fiind suplimentat num ărul de ore pentru limba de predare, geografie şi istorie, ştiin ţele naturii şi matematic ă3. Prin Constitu ţia din 21 decembrie 1867 s-a stabilit ca modul de organizare a şcolilor reale s ă fie reglementat prin legi specifice pentru fiecare provincie în func ţie de necesit ăţ ile acesteia, ceea ce nu era valabil pentru şcolile primare şi gimnazii 4. În Bucovina, modul de organizare a şcolilor reale a fost reglementat prin legea din 30 aprilie 1869 5. Şcolile reale aveau scopul de a asigura elevilor o formare general ă şi în mod special în domeniul ştiin ţelor naturii şi al matematicii şi de a-i preg ăti pentru şcolile de specialitate superioare (institute politehnice, academii forestiere şi minerit, şcoala superioar ă pentru agricultur ă). Acestea erau fie publice, fie private; şcolile reale publice aveau dreptul de a emite certificate valabile ca cele emise de c ătre stat. Şcoala real ă avea o durat ă de şapte ani, fiind împ ărţit ă în şcoal ă real ă inferioar ă cu 4 clase şi şcoal ă real ă superioar ă cu trei ani, fiind introdus examenul de maturitate, ca o condi ţie obligatorie pentru a putea frecventa cursurile institutelor tehnice superioare. Elevii gimnaziului real inferior se puteau înscrie la cursurile superioare ale şcolii reale. Prin noua lege a fost modificat ă programa şcolar ă,

1 Dr. Adolf Egger-Möllwand, op. cit ., p. 104; Constantin Morariu, Istoricul şcoalei greco- (adic ă „ortodox-”) orientale din Cern ăuţ, prelegere public ă ţinut ă în localit ăţ ile „societ ăţ ii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina” în 5 (17) martie 1889, Cern ăuţi, Tipografia R. Eckhardt, 1889, p. 25-26. 2 Dr. Hermann Tausch, Schulnachrichten , în „Erster Jahresbericht der griechisch-orientalischen Ober-Realschule in Czernowitz”, am Schlusse des Schuljahres 1864-1865, veröffentlicht von der Direkzion, 1865, p. 43-44. 3 Dr. A. Egger-Möllwand, op. cit ., p. 104. 4 Ibidem . 5 http://alex.onb.ac.at , Gesetz für das Herzogthum Bukowina, betreffend die Realschulen , în „Gesetz-und Verordnungsblatt für das Herzogthum Bukowina” (în continuare, se va cita: G.Vbl.H.B.), XII. Stück, nr. 13, 1869, p. 61-68. 99 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 fiind prev ăzut un num ăr mai mare de ore pentru disciplinele socio-umane, limbile moderne fiind introduse ca discipline obligatorii. Religia, limba de predare, limba ţă rii sau limba francez ă sau limba englez ă, geografia, istoria, matematica, geometria descriptiv ă, ştiin ţele naturii, fizica, chimia, desenul, desenul tehnic, caligrafia şi gimnastic ă erau discipline obligatorii. Ca discipline facultative erau prev ăzute: limbile oficiale, modelajul, stenografia, muzica şi gimnastica; cu aprobarea Consiliului Şcolar al Ţă rii puteau fi introduse şi alte discipline facultative 1. Orice limb ă a ţă rii putea fi limba de predare a şcolii reale. Cea de a doua limb ă a ţă rii era obligatorie numai pentru acei elevi ai c ăror părin ţi hot ărau studierea acesteia în conformitate cu prevederile articolului 10 din legea şcolilor reale din Bucovina din 30 aprilie 1869 2. Prin ordinul ministerial nr. 9 519 din 30 iunie 1896 a fost introdus un nou plan de înv ăţă mânt pentru disciplinele limba român ă şi limba rutean ă. În conformitate cu prevederile ordinul ministerial nr. 9 653 din 29 mai 1895 nu era permis ă la şcolile reale scutirea elevilor pentru frecventarea cursurilor disciplinei desen. Elevii de gimnaziu care nu studiaser ă aceast ă disciplin ă în clasele inferioare nu se putea înscrie la cursurile şcolii reale superioare 3. În baza ordinului ministerial nr. 10 331 din 23 aprilie 1898, prin care a fost stabilit un nou plan de înv ăţă mânt pentru şcolile reale din imperiu 4 şi în conformitate cu prevederile art. I, alineat 8 ultimul paragraf şi ale art. III din legea şcolilor reale din 3 mai 1898 5 a fost modificat prin ordinul ministerial nr. 17 950 din 3 august 1898 planul de înv ăţă mânt al şcolilor reale din Bucovina 6. Disciplinele geografia şi istoria au fost predate în comun, nu separate a şa cum

1 A.N., fond Guvern ământul Cezaro-Cr ăiesc al Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii , mapa LXV, dosar nr. 17, f. 14; http://alex.onb.ac.at , Gesetz für das Herzogthum Bukowina, betreffend die Realschulen... , 1869, p. 61-63. 2 http://alex.onb.ac.at , Gesetz für das Herzogthum Bukowina, betreffend die Realschulen... , 1869, p. 63. 3 Constantin Mandyczewski, Schulnachrichten , în „XXXII. Jahresbericht der gr.-or. Ober- Realschule in Czernowitz”, veröffentlicht am Schlusse des Schuljahres 1895/1896 von Constantin Mandyczewski, Director, 1896, p. 79. 4 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht vom 23. April 1898, Z. 10331, an sämmtliche k.k. Landesschulbehörden, betreffend einen neuen Normallehrplan für Realschulen , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 14, 1898, p. 135-159. 5 http://alex.onb.ac.at , Gesetz vom 3.Mai 1898 wirksam für das Herzogthum Bukowina, womit die §§ 10 und 20 Alina 2 des Gesetzes vom 30. April 1869, L.G.- und V.-Bl. Nr. 13 außer Kraft gesetzt und die §§ 8,16, 17, 21, 23, 24, 25 und 26 abgeändert werden , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 26, 1869, p. 283-286. 6 Konstantin Mandyczewski, Schulnachrichten , în „XLIX. Jahresbericht der gr.-or. Ober- Realschule in Czernowitz”, veröffentlicht von der Direktion am Schlusse des Schuljahres 1912/1913, des fünfzigsten seit dem Bestande der Anstalt,1913, p. 85-86 (în continuare, se va cita: XLIX. Jahresbericht der gr.-or. Ober-Realschule in Czernowitz, 1912/1913). 100 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 era prev ăzut în planul de înv ăţă mânt valabil pentru celelalte provincii aprobat la 23 aprilie 1898, fiind alocat un num ăr identic de ore 1. Gimnastica a devenit obligatorie 2 şi începând cu anul şcolar 1898/1899, limbile rutean ă şi român ă au fost introduse succesiv, ca discipline obligatorii, la toate clasele, în locul limbii engleze, astfel: în clasa I – 4 ore pe s ăpt ămân ă, clasele a II-a – a VII-a – 3 ore pe s ăpt ămân ă3. Dispense de la studiul unei limbi obligatorii puteu fi acordate, prin excep ţie, numai de c ătre ministrul Cultelor şi Instruc ţiunii. Ca discipline facultative erau prev ăzute limba englez ă şi limba ţă rii, care nu era obiect de studiu obligatoriu, modelajul, stenografia şi muzica. Puteau fi introduse alte discipline facultative în func ţie de necesitate numai cu aprobarea Consiliului Şcolar al Ţă rii. Num ărul total de ore prev ăzut în programa şcolilor reale din Bucovina era de 225 ore, fiind mai mare decât cel alocat în planul oficial al imperiului (214 ore). În conformitate cu prevederile ordinului ministerial nr. 14 741 din 8 aprilie 1909 4, prin care a fost aprobat un nou plan de înv ăţă mânt pentru şcolile reale a fost modificat ă prin ordinul ministerial nr. 5 395 din 29 mai 1909 programa şcolar ă valabil ă pentru şcolile reale din Bucovina. Au existat câteva diferen ţe fa ţă de planul valabil pentru celelalte provincii: limba englez ă nu a fost inclus ă în program ă, fiind înlocuit ă de limba a doua a ţă rii, limba român ă sau rutean ă, care au fost predate la toate clasele (clasa I- 4 ore, clasele II-VII – 3 ore), fiind prev ăzut un num ăr total mai mare de ore (227 ore), decât în planul oficial (213 ore) 5. În vederea frecvent ării cursurilor unei şcoli tehnice superioare a fost introdus în anul 1868 la şcolile reale examenul de maturitate. În Bucovina, acesta a fost introdus prin legea şcolilor reale din anul 1869 6. Ob ţinerea certificatelor de maturitate le permitea elevilor şcolilor reale s ă frecventeze în calitate de cursant ordinar şcoala tehnic ă superioar ă (ordinele ministeriale din 6 octombrie 1870 7, 9 mai 1872 1 şi din 28 mai 1904 2) şi s ă se înscrie la cursurile

1 http://alex.onb.ac.at , Gesetz vom 3.Mai 1898... , p. 283-286. 2 A.N., fond Guvern ământul Cezaro-Cr ăiesc al Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii , mapa LXV, dosar nr. 17, f. 124. 3 Loc. cit ., mapa LXV, dosar nr. 4, f. 5. 4 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Kultus und Unterricht vom 8. April 1909, Z.14741, betreffend einen Normallehrplan für Realschulen , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 11, p. 233-274. 5 Konstantin Mandyczewski, Schulnachrichten , în „XLVII. Jahresbericht der gr.-or. Ober- Realschule in Czernowitz”, veröffentlicht von der Direktion am Schlusse des Schuljahres 1910/1911, 1911, p. 65; XLIX. Jahresbericht der gr.-or. Ober-Realschule in Czernowitz, 1912/1913, p. 72-73, 87-88. 6 http://alex.onb.ac.at , Gesetz für das Herzogthum Bukowina, betreffend die Realschulen... , 1869, p. 64. 7 Ordin ăciunea ministrului de culte şi instruc ţiune din 6 octombrie 1870, prin care se schimb ă mai multe dispozi ţiuni din prescriptul despre examenele candida ţilor profesur ă de la şcolile 101 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 de farmacie, dac ă sus ţinuser ă examen la disciplina limba latin ă din materia aferent ă pentru şase clase gimnaziale (ordinul ministerial nr. 9 524 din 26 mai 1890) 3. Procentul de promovabilitate la examenul de maturitate organizat la şcolile reale a fost mai mic decât cel de la gimnazii, deoarece aproximativ 25% dintre elevii înscri şi nu ob ţineau certificatul de maturitate 4.

4. Liceul de fete Începând cu a doua jum ătate a secolului al XIX-lea s-a observat în cadrul imperiului austriac o dezvoltare important ă a înv ăţă mântului secundar pentru fete. Pân ă atunci, preg ătirea fetelor fusese limitat ă la nivelul înv ăţă mântului primar, acestea frecventând cursurile şcolilor superioare de fete cu trei, patru sau cinci clase. Singura modalitate de frecventare a înv ăţă mântului secundar era participarea fetelor în calitate de eleve private la cursurile gimnaziale. Începând cu anul 1878 acestea au avut posibilitatea de a-şi finaliza studiile prin sus ţinerea examenului de maturitate în cadrul gimnaziilor. În Bucovina, fetele puteau fi examinate numai la Gimnaziul Superior de Stat din Cern ăuţi. În baza certificatului emis, absolventele aveau posibilitatea s ă se înscrie în calitate de cursante ordinare sau extraordinare la o institu ţie de înv ăţă mânt superior 5. Elevele care nu ob ţineau certificate de maturitate puteau, începând cu anul 1897, s ă fie admise în calitate de cursante extraordinare la

reale depline , în „Foaia legilor imperiale pentru regatele şi ţă rile reprezentante în senatul imperial”, vol. XIII, nr. 122, 1870, p. 271-274. 1 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht vom 9. Mai 1872 ..., p. 27-41. 2 Konstantin Mandyczewski, Zur Reform der Realschule in der Bukowina. Gesetze und Verordnungen, în „XL. Jahresbericht der gr.-or. Ober-Realschule in Czernowitz”, veröffentlicht von der Direktion am Schlusse des Schuljahres 1903/1904, 1904, p. 20. 3 Dr. Wenzel Korn, Schulnachrichten , în „Programm der gr.-or. Ober-Realschule in Czernowitz für das Schuljahr 1890/1891”, Czernowitz, 1891, p. 60. 4 Helmut Engelbrecht, op. cit ., Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 167. 5 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht vom 21. September 1878, Z.15551, an alle Landesschulbehörden, betreffend die Maturitätsprüfungen, welchen sich Frauen zu unterziehen beabsichtigen , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 34, 1878, p. 211; Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht vom 9.März 1896, Z. 1966, an alle Landesschulbehörden, betreffend die Maturitätsprüfungen für Frauen , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 18, 1896, p. 126-128. În baza ordinului din anul 1878, elevele care erau declarate admise în urma sus ţinerii examenului de maturitate primeau un certificat simplu; începând cu anul 1896, gimnaziile au fost autorizate să emit ă absolventelor certificate de maturitate în baza ordinului Ministerului Cultelor şi Instruc ţiunii nr. 1 966 din 9 martie 1896. 102 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 facultatea de filosofie, dac ă absolviser ă cu succes cel pu ţin institutul pedagogic, şcoala superioar ă de fete, liceul sau gimnaziul 1. Frecven ţa mare a elevilor în cadrul şcolilor secundare specifice b ăie ţilor (gimnazii şi şcoli reale), num ărul mare de solicit ări din partea fetelor de a participa în calitate de cursante private la gimnazii şi şcoli reale, lipsa de şcoli secundare proprii pentru fete şi necesitatea asigur ării acestora a unei preg ătiri superioare înv ăţă mântului primar au constituit argumente pentru comunit ăţ ile locale s ă ini ţieze demersuri de înfiin ţare a unei şcoli secundare speciale pentru formarea fetelor, denumit ă liceu de fete 2. Astfel au ap ărut în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea primele licee din cadrul imperiului austriac la Graz, Viena şi Linz, prin transformarea şcolilor superioare de fete existente, de şi nu erau reglement ări legislative în acest sens 3. Organizarea diferit ă a liceelor în cadrul imperiului, care erau subordonate fie comunit ăţ ilor locale, fie unor asocia ţii private, varietatea planurilor de înv ăţă mânt şi lipsa unor manuale şcolare adecvate au constituit premisele reglement ării oficiale a unui mod unitar de organizare a liceelor, care s-au concretizat prin elaborarea statutului provizoriu şi a planului de înv ăţă mânt aprobate prin ordinul Ministerului Cultelor şi Instruc ţiunii nr. 34 551 din 11 decembrie 1900 4. Johann B. Degn a fost cel care, în 1900, a întocmit planul de înv ăţă mânt şi a contribuit la elaborarea proiectului de organizare a liceelor de fete şi la introducerea liceului de fete în categoria şcolilor secundare 5. Liceul de fete avea în componen ţă şase clase, având afiliat ă o şcoal ă preg ătitoare de patru clase, în care se aplica planul de înv ăţă mânt specific şcolii primare; la finalizarea studiilor liceale, absolventele aveau posibilitatea de a sus ţine examenul de maturitate. Liceele puteau fi fie publice, fie private. Licee publice erau recunoscute acele institute c ărora ministerul le acorda drept de publicitate 6. Scopul acestei şcoli secundare era formarea superioar ă a fetelor în

1 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht, Z. 7155 betreffend die Zulassung von Frauen als ordentliche oder außerordentliche Hörerinnen an den philosophischen Facultäten der k.k. Universitäten , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 84, 1897, p. 217-218. 2 Helmut Engelbrecht, op. cit ., Band 4: Von 1848 bis zum Ende der Monarchie , Wien, Österreichischer Bundesverlag, 1986, p. 282. În cadrul monarhiei austriece, prima şcoal ă secundar ă de fete a fost înfiin ţat ă în anul 1873 la Graz şi a fost denumit ă liceu de c ătre inspectorul şcolar general Mathias Wretschko. 3 Ibidem , p. 284. 4 http://alex.onb.ac.at , Erlass des Ministers für Cultus und Unterricht vom 11. December 1900, Z. 34551, betreffend die Mädchenlyceen , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 65, 1900, p. 543-574 . 5 Helmut Engelbrecht, op. cit ., Band 6: Zur Geschichte des österreichischen Bildungswesens , Wien, Pädagogischer Verlag, 1995, p. 264. 6 Drept de publicitate – dreptul unei şcoli private sau publice de a organiza examene de maturitate şi de a elibera certificate valabile, ca cele emise de c ătre şcolile de stat; http://alex.onb.ac.at/ , Erlass des Ministers für Cultus und Unterricht vom 11. December 1900... , p. 546. 103 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 special în domeniul limbilor moderne şi a literaturii acestora, precum şi preg ătirea pentru o meserie, predominant ă fiind cea de înv ăţă toare pentru liceele de fete 1. Planul de înv ăţă mânt al liceului de fete era în mare parte asem ănător cu cel al şcolilor reale, fiind alocat un num ăr considerabil de ore pentru disciplinele limba german ă (25 ore pe s ăpt ămân ă pentru toate clasele), limba francez ă (27 ore pe s ăpt ămân ă pentru toate clasele), limba englez ă (11 ore pe s ăpt ămân ă pentru clasele a IV-a – a VI-a) şi desen (17 ore) 2. Nu se acordau dispense de la frecventarea disciplinelor obligatorii, excep ţie f ăcându- se numai pentru desen, în baza unui certificat medical. Pentru o dezvoltare fizic ă armonioas ă a elevelor era recomandat ă practicarea de jocuri sportive, iar pentru a intra în contact cu aspecte ale vie ţii reale trebuia organizate vizite la muzee, fabrici, uzine etc. 3. Ca discipline facultative puteau fi frecventate: gimnastica, muzica, stenografia, lucrul manual şi cursurile de menaj. Cu aprobarea Consiliului Şcolar al Ţă rii puteau fi introduse şi alte discipline facultative. Astfel la unele licee a fost introdus ă disciplina limba latin ă începând cu clasa a III-a sau a IV-a4. Num ărul maxim de ore pentru clasele inferioare era de 24 pe s ăpt ămân ă, iar pentru clasele superioare de 26 pe s ăpt ămân ă. Cursurile se desf ăş urau numai diminea ţa, dup ă-amiezele fiind libere pentru frecventarea disciplinelor facultative, studiu individual şi recreere 5. La finalizarea celor şase clase, elevele de la liceele de fete care aveau drept de publicitate puteau sus ţine examenul de maturitate în conformitate cu prevederile ordinului ministerial nr. 27 915 din 3 octombrie 1901 6. Ob ţinerea certificatului de maturitate le înlesnea elevelor accesul la facultatea de filosofie în calitate de cursante ordinare şi dup ă frecventarea a cel pu ţin şase semestre se puteau înscrie la examenul pentru calificarea ca

1 Dr. Joseph Loos (coord.), Enzyklopädisches Handbuch der Erziehungskunde. Unter Mitwirkung von Gelehrten und Schulmännern , II. Band (M-Z),Wien, Leipzig, Verlag von A. Pichlers Witwe & Sohn, Buchhandlung für pädagogische Literatur und Lehrmittel-Anstalt, 1908, p. 7-8. 2 http://alex.onb.ac.at , Erlass des Ministers für Cultus und Unterricht vom 11. December 1900... , p. 551-568. 3 Ibidem , p. 550. 4 Dr. Joseph Loos (coord.), op. cit ., p. 8. 5 http://alex.onb.ac.at , Erlass des Ministers für Cultus und Unterricht vom 11. December 1900... , p. 547, 550. 6 A.N., fond Guvern ământul Cezaro-Cr ăiesc al Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii , mapa LVIII, dosar nr. 8, f. 10-25; Auszug aus der Verordnung des Ministers für Kultus und Unterricht v. 3. Oktober 1901, Z. 27915, enthaltend eine Vorschrift über die Abhaltung von Reifeprüfungen an Mädchen-Lyzeen soweit dieselbe am Städtischen-Lyzeum in Czernowitz in Anwendung zu kommen hat , în „Jahresbericht des Öffentlichen Städtischen Mädchen-Lyzeums in Czernowitz”, erstattet am Schlusse des vierten Schuljahres 1901/1902 vom Direktor Dr. Josef Frank, 1902, p. 46-52. 104 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

înv ăţă toare de liceu. Certificatul de maturitate eliberat de c ătre un liceu de fete putea fi folosit pentru înscrierea la examenul de calificare a înv ăţă toarelor pentru disciplina stenografie (ordinul ministerial nr. 38 533 din 21 noiembrie 1903) 1, pentru admiterea în clasa a III-a sau a IV-a a institutului pedagogic de înv ăţă toare în urma examin ării la disciplinele: pedagogie şi metodica pred ării (dispozi ţia ministerial ă nr. 10 519 din 12 decembrie 1903) 2 şi pentru a practica cariera de farmacist ă, în cazul în care fusese studiat ă disciplina limba latin ă şi se ob ţinea un rezultat bun la examenul sus ţinut la materia aferent ă claselor I-VI la un gimnaziu public (ordinul Ministerului de Interne din 22 martie 1904 şi ordinul Ministerului Cultelor şi Instruc ţiunii din 7 aprilie 1904) 3 şi îi d ădea dreptul unei absolvente dup ă frecventarea şcolii de art ă publice s ă se înscrie la examenul de calificare ca înv ăţă toare pentru liceele de fete la disciplina desen (ordinul ministerial din 2 aprilie 1912) 4. Absolventele liceului cu diplom ă de maturitate erau admise la „Cursul de specializare în comer ţ pentru absolventele liceelor de fete (cursul de un an cu predare diminea ţa)” la Academia de Comer ţ din Viena 5. Absolventele de şcoli secundare care nu aveau certificat de maturitate se puteau înscrie în calitate de cursante extraordinare la cursurile înv ăţă mântului superior (N.W. Tagblatt nr. 163 din 14 iunie 1907) 6. Introducerea unui regulament privind calificarea pentru Oficiul înv ăţă torilor valabil pentru toate şcolile secundare, inclusiv liceele de fete, aprobat prin ordinul ministerial nr. 24 113 din 15 iunie 1911, care stipula ca o condi ţie obligatorie pentru înscrierea la examenul de calificare frecventarea în calitate de cursant ordinar a cel pu ţin 7 semestre la universitate şi cel pu ţin 5 semestre a facult ăţ ii de filosofie a determinat extinderea cursurilor liceale prin

1 Berechtigungen für Absolventinnen und Schülerinnen öffentlicher Mädchenlyzeen , în „IV. Jahresbericht des öffentlichen städtischen Mädchenlyzeums in Suczawa”, herausgegeben von der Direktion am Schlusse des Schuljahres 1911-1912, 1912, p. 34. 2 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Cultus und Unterricht vom 12. Dezember 1903, Z. 10518, betreffend den Übertritt von Absolventinnen eines öffentlichen Mädchen- Lyzeums an eine Lehrerinnenbildungsanstalt, în „Vbl.M.K.U.”, nr. 3, 1904, p. 6; Berechtigungen für Absolventinnen und Schülerinnen öffentlicher Mädchenlyzeen ..., 1912, p. 31-34. 3 http://alex.onb.ac.at , Verordnung der Ministerien des Innern sowie für Kultus und Unterricht vom 7. April 1904, betreffend die Zulassung von Abiturientinnen öffentlicher Mädchen-Lyzeen zum pharmazeutischen Berufe (Apothekergewerbe), în „Vbl.M.K.U.”, nr. 21, 1904, p. 270; Dr. Josef Frank, Geschichte der Anstalt , în „Jahresbericht des Öffentlichen Städtischen Mädchen- Lyzeums in Czernowitz”, erstattet am Schlusse des sechsten Schuljahres 1903/1904 vom Direktor Dr. Josef Frank, 1904, p. 5. 4 Dr. Joseph Loos (coord.), op. cit. , p. 9. 5 Berechtigungen für Absolventinnen und Schülerinnen öffentlicher Mädchenlyzeen ..., 1912, p. 36. 6 Ibidem , p. 35-36; Dr. Josef Frank, Schulnachrichten, în „Jahresbericht des Öffentlichen Städtischen Mädchen-Lyzeums in Czernowitz”, erstattet am Schlusse des zwölften Schuljahres 1909/1910 vom Direktor Dr. Josef Frank, 1910, p. 63. 105 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

înfiin ţarea unei şcoli complementare real-reformate cu dou ă clase, afiliate liceului 1. Planul de înv ăţă mânt al şcolii complementare era cel valabil pentru gimnaziul real-reformat şi cuprindea discipline care nu se studiau la liceu: limba latin ă, filozofia şi desenul tehnic, fiind prev ăzut un num ăr mai mare de ore pentru disciplina limba latin ă (32 de ore pentru cele dou ă clase) şi le permitea absolventelor acestei şcoli s ă sus ţin ă examenul de maturitate la institutul propriu, în cazul în care acesta primea drept de publicitate 2. Absolventele şcolii complementare real-reformate care de ţineau certificate de maturitate aveau posibilitatea s ă se înscrie în calitate de cursante ordinare la facult ăţ ile laice ale universit ăţ ilor, la Şcoala Superioar ă pentru Agricultur ă, Şcoala Superioar ă Veterinar ă şi la Şcoala Superioar ă Tehnic ă dac ă posedau aptitudini pentru desenul tehnic (ordinul ministerial nr. 1 997 din 29 martie 1909 şi ordinul ministerial nr. 48 077 din 12 noiembrie 1910) şi s ă sus ţin ă examen de calificare ca înv ăţă toare pentru şcolile secundare la toate disciplinele, exceptând disciplinele: filosofia, limba latin ă, limba greac ă, limba latin ă în combina ţie cu o limb ă modern ă şi istoria; era permis ă totu şi înscrierea la examenul de calificare pentru aceste discipline dac ă eleva fusese examinat ă la limba greac ă cu cel mult 2 ani înainte de absolvirea studiilor universitare (ordinul ministerial nr. 1 997 din 29 martie 1909) 3. Organizarea definitiv ă a liceului de fete a fost reglementat ă prin ordinul ministerial nr. 27 344 din 14 iunie 1912 4. Conform noului statut care a intrat în vigoare începând cu anul şcolar 1912/1913, durata studiilor era aceea şi, îns ă era împ ărţit ă în curs inferior şi curs superior. Fa ţă de statutul şi planul de înv ăţă mânt aprobat în anul 1900 au fost aduse urm ătoarele modific ări şi complet ări 5: 1. în aria curricular ă au fost incluse gimnastica, ca disciplin ă obligatorie, şi dactilografia şi cursurile de abilit ăţ i practice, ca discipline facultative, fiind diminuat num ărul de ore la disciplinele desen şi caligrafie 6;

1 http://alex.onb.ac.at , Verordnung des Ministers für Kultus und Unterricht vom 15. Juni 1911, Z. 24113, betreffend die Erwerbung der Befähigung für das Lehramt an Mittelschulen (mit Einschluß der Mädchenlyzeen) , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 21, 1911, p. 174, 176, 211; A.N., fond Guvern ământul Cezaro-Cr ăiesc al Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii , mapa LVIII, dosar nr. 10, f. 1-2. 2 Dr. Josef Frank, Schulnachrichten, în „Jahresbericht des Öffentlichen Städtischen Mädchen- Lyzeums in Czernowitz. Mit einer Vorbereitungsschule und reformgymnasialen Fortbildungsschule mit Öffentlichkeitsrecht”, erstattet am Sclusse des sechzehnten Schuljahres 1913/1914 vom Direktor Regierungsrat Dr. Josef Frank, 1914, p. 63. 3 Ibidem , p. 111-112. 4 http://alex.onb.ac.at , Erlass des Ministers für Cultus und Unterricht vom 14.Juni 1912, Z. 27344, betreffend die Mädchenlyzeen , în „Vbl.M.K.U.”, nr. 24, 1912, p. 301-340. 5 Ibidem ., p. 331. 6 Ibidem. 106 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

2. absolventele primelor patru clase inferioare ale liceului aveau posibilitatea s ă opteze pentru continuarea studiilor la un gimnaziu de fete real-reformat sau la o şcoal ă de profesional ă, întocmai ca şi absolven ţii cursului inferior al gimnaziului sau al şcolii reale 1; 3. înv ăţă torii/înv ăţă toarele puteau primi pentru merite deosebite prin ordinul ministrului Cultelor şi Instruc ţiunii titlul de „profesor” 2; 4. persoanele care nu erau cet ăţ eni austrieci se puteau angaja ca înv ăţă toare ale liceului dac ă aveau aprobarea consiliile şcolare din fiecare provincie a imperiului şi se puteau înscrie la examenul de calificare ca înv ăţă toare de liceu în baza aprob ării Ministerului Cultelor şi Instruc ţiunii 3. În conformitate cu prevederile ordinului ministerial nr. 39 859 din 15 septembrie 1906, decizia de înfiin ţare a unui liceu de fete revenea Consiliului Şcolar al Ţă rii. Odat ă cu înfiin ţarea liceelor de fete, elevele au fost acceptate în calitate de cursante private la gimnaziile şi şcolile reale publice numai în localit ăţ ile în care nu existau licee de fete. Concluzionând se poate constata c ă reformarea sistemului de înv ăţă mânt secundar, în cadrul imperiului austriac, realizat ă, începând cu a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a implic ării statului, prin elaborarea unor politici şcolare, a contribuit la dezvoltarea re ţelei şcolare în Bucovina şi la îmbun ătăţ irea actului educativ-şcolar.

1 Ibidem , p. 302. 2 Ibidem , p. 306. 3 Ibidem . 107 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

108 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

L’EVOLUTION DES RELATIONS FRANCO-ROUMAINES AU DEBUT DU REGNE DU CHARLES I er (1866-1871)

Mihaela Damean *, Sorin Liviu Damean **

EVOLU ŢIA RELA ŢIILOR ROMÂNO-FRANCEZE LA ÎNCEPUTUL DOMNIEI LUI CAROL I (1866-1871) Rezumat

Cercurile politico-diplomatice franceze au avut o contribu ţie esen ţial ă nu numai în crearea unui climat favorabil unirii Principatelor Române, ci şi în ceea ce prive şte alegerea în 1866 a Principelui de origine prusian ă, Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, ca Domnitor al României, şi recunoa şterea sa de către Puterile garante. În pofida acestui fapt, rela ţiile româno-franceze vor evolua spre o tot mai pronun ţat ă răceal ă, Împ ăratul Napoleon al III-lea manifestându-şi suspiciunea c ă România, datorit ă originii Domnitorului, intrase în sfera de influenţă şi interese ale Prusiei. În condi ţiile agrav ării situa ţiei pe plan interna ţional şi a diferendelor franco-prusiene existente, diploma ţia de la Paris se ar ăta tot mai pu ţin preocupat ă de situa ţia României. În perioada men ţionat ă, de şi Fran ţa se bucura în continuare de simpatia opiniei publice din România, la nivelul cercurilor guvernante de la Bucure şti şi ca urmare a acestui dezinteres, se va face sim ţit ă într-adev ăr o reorientare, în planul politicii externe, spre Prusia, atât datorit ă leg ăturilor dinastice, cât şi ca urmare a faptului c ă aceast ă putere se afla într-o continu ă ascensiune pe continentul european, dobândind chiar suprema ţia în 1871, odat ă cu constituirea Imperiului german.

L’EVOLUTION DES RELATIONS FRANCO-ROUMAINES AU DEBUT DU REGNE DU CHARLES Ier (1866-1871) Résumé

Les cercles politiques et diplomatiques françaises ont eu une contribution essentielle, non seulement dans la création d’un climat favorable à l’union des

* Proiect cofinan ţat din Fondul Social European prin Programul Opera ţional Sectorial pentru dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Axa prioritar ă 1 „Educa ţia şi formarea profesional ă în sprijinul cre şterii economice şi dezvolt ării societ ăţ ii bazate pe cunoa ştere”. Domeniul major de interven ţie 1.5 „Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul cercet ării”. Titlul proiectului: Cre şterea calit ăţ ii şi a competitivit ăţ ii cercet ării doctorale prin acordarea de burse. ID proiect 88/1.5/S/49516, Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel./fax 0251/418515, e-mail: [email protected] ** Prof. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 109 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Principautés Roumaines, mais aussi en ce qui concerne l’élection en 1866 du Prince d’origine Prusse Charles de Hohenzollern Sigmaringen comme Prince régnant de la Roumanie et la reconnaissance de celui-ci par les puissances garantes. En dépit de ce fait, les relations roumaino-françaises évolueront vers un refroidissement plus accentué, l’Empereur Napoléon le III-ème en manifestant le soupçon que la Roumanie, par l’origine du Prince régnant était entrée à la sphère d’influence et d’intérêts de la Prusse. Au contexte de l’aggravation de la situation internationale et des différences franco-prussienes existants, la diplomatie de Paris se montrait de moins préoccupée de la situation de la Roumanie. En cette période-ci, bien que la France jouisse de suite de la sympathie de l’opinion publique de la Roumanie, au niveau des gouvernants de Bucarest et par conséquence de cette indifférence il apparaît une orientation nouvelle, au plan de la politiques extérieures, vers la Prusse, à cause des relations dynastiques, mais aussi parce que ce puissance se trouvait dans une ascension continue sur le continent européen, obtenant la suprématie en 1871, avec l’organisation de l’Empire allemand.

Cuvinte cheie : rela ţii interna ţionale , România , Fran ţa, Carol I , Napoleon al III-lea Mots-clefs : relations internationales , La Roumanie , La France , Charles I er , Napoléon III ème

La diplomatie française a eu un rôle important non seulement dans la période antérieure de l’union des Principautés Roumaines, mais aussi pendant le règne d’Alexandru Ioan Cuza, même si, dans les dernières années, l’Empereur Napoléon III ème n’ait pas approuvé les décisions de politique interne et externe du Prince régnant roumain. L’attitude favorable de la France vers la Roumanie sera présente au cours de l’année 1866 au sens de l’élection de Charles de Hohenzollern Sigmaringen comme Prince régnant de Roumanie et au sens de la reconnaissance de celui-ci par la puissance suzeraine et les puissances garantes. Après le renversement d’Alexandru Ioan Cuza à 11/23 février 1866 et le refus officiel de 18/30 mars la même année du Comte Philippe de Flandre de prendre le trône de la Roumanie, le gouvernement de Bucarest aura impulsionné les démarches pour fixer une autre candidature avec laquelle les puissances garants soient d’accord. Au centre des préoccupations des gouvernants de Bucarest se situait l’attraction de la France du côté des revendications roumaines. Dans ce sens, Ion B ălăceanu, l’agent diplomatique roumain à Paris, sonde la position de la diplomatie françaises, y compris celle de l’Empereur Napoléon III ème , quant à la désignation d’un candidat qui soit agrée par la France. Dans la même orientation s’inscrit le démarche de Ion C. Br ătianu qui communiquait au gouvernement de Bucarest, à 14/26 mars 1866, l’atmosphère favorable de Paris et la conviction dans la possibilité d’élection 110 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 d’un Prince étranger, la candidature meilleure reçue étant celle d’un Hohenzollern, car «il nous représenterait sous un aspect favorable dans les yeux du Napoléon III» 1. En défaut des épreuves palpables, sur l’origine de la nouvelle candidature planée une telle incertitude. Conformément aux certaines opinions, la suggestion et venue de l’homme politique français Galhau et elle était communiquée, encore de l’année 1865, à son ami Ion C. Br ătianu. La recommandation jouirait du soutien d’Hortensia Cornu, de l’entourage de l’Empereur français. En même temps, de cette question on était informées les mesdames de Franque et Mathilde Drouyn de Lhuys (l’épouse du ministre des Affairés Etrangèrs français), des personnes rapprochée à la famille de Hohenzollern 2. D’un autre côté, on a soutenu que la proposition était venue de même Napoléon III ème et qu’elle aurait été présentée à la délégation roumaine par l’intermédiaire d’Hortensia Cornu 3. Une appréciation pareille retrouve dans un article de fond de la «Gazette de Transylvanie» dont on spécifie le fait que l’Empereur même de la France avait conseillé Ion C. Br ătianu partir vers Düsseldorf pour obtenir le consentement de la famille de Hohenzollern 4.

1 D.A. Sturdza, Autoritatea faptului îndeplinit executat în 1866 de cei îndrept ăţ iţi (L’autorité du fait accompli execute en 1866 par les justifiés) , dans Analele Academiei Române. Memoriile Sec ţiunii Istorice, seria a II-a, tom XXXIV, Bucarest, 1911-1912, p. 872 et les suivantes; Carol Eitel Frederic Zefirin Ludovic de Hohenzollern était né à Sigmaringen, le 8/20 avril 1839, et il était le deuxième fils du Prince Charles Antoine et de Josephine. La Princesse Antonia Murat Etait la grand-mère à la ligne paterne du Prince Charles, et sa mère était la fille du Grand Duc de Baden et de la Ducesse Stephanie de Beauharnais. Celle-ci à son tour la fille adoptive de Napoléon I er Bonaparte. Le grand-père à la ligne materne de Charles a eu six sœurs, d’entre lesquelles Louise est devenue l’épouse au Tsar Alexandre I er Romanov, et d’autre, Frederica, était épousé avec le roi Gustav V ème de la Suède. Il y avait des relations de parenté à la famille souveraine de Portugal et la Maison d’Autriche; voir Carol I. Istoria şi originea spi ţelor de Brandenburg, Hechingen şi Sigmaringen din Casa de Hohenzollern şi dorin ţele Românilor (Charles I er . L’histoire et l’origine des lignées de Brandenbourg, Hechingen et Sigmaringen de la Maison de Hohenzollern et les desirs des Roumains) , Bucarest, 1866, passim ; Christian Cannuyer, Casele Regale şi Suverane din Europa (Les Maisons Royales et Souveraines d’Europe) , Bucarest, Éditions Gavril ă, 1996, p. 95-101; Mihai Sorin R ădulescu, Genealogii (Des généalogies) , Bucarest, Éditions Albatros, 1999, p. 165-195. 2 Pamfil Georgian, Întemeierea dinastiei române, 1866 (La fondation de la dynastie roumaine, 1866) , Bucarest, 1940, p. 26-30; voit General T. V ăcărescu, Venirea în ţar ă a Regelui Carol (L’arrivée en pays du Roi Charles) , dans „Convorbiri Literare”, Iassy, XLVIII, 1914, nr. 10, p. 988-989. 3 Marcel Emérit, Madame Cornu et Napoleon III , Paris, 1937, p. 60-77; Emile Ollivier, L’Empire libéral , vol. VIII, Paris, 1903, p. 71. 4 „Gazeta Transilvaniei” («Gazette de Transylvanie»), Bra şov, XXIX, nr. 68, 31 août/12 septembre 1866. 111 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Dans le Mémoires du Roi Charles I er on mentionne seulement que Br ătianu a proposé la candidature ayant l’avis du Napoléon III ème1. Tous ces témoignages reflètent le soutien, direct ou indirect, des cercles dirigeants français vers l’éventualité d’élection du Charles de Hohenzollern Sigmaringen au trône des Principautés Unies. Bien que celui-ci n’ait pas offert une réponse décisive et il ait invoqué la nécessité de consulter le Roi de la Prusse, le chef de la Maison de Hohenzollern, Ion C. Br ătianu renvoyait immédiatement à Bucarest un télégramme avec le contenu suivant: «Charles de Hohenzollern reçoit la couronne sans conditions. Il s‘eut mis en relations immédiatement avec Napoléon III» 2. La nouvelle candidature a été bien jugée par les gens politiques roumains. La candidature du Prince Charles, relationé à la famille impériale française, assemblait l’adhésion de la France, la puissance qui jouait de suite un rôle important dans le dépassement des difficultés diplomatiques. Entre temps, la Conférence de Paris – réunie pour débattre la situation survenue dans les Principautés – avait adopté une déclaration, par laquelle on suggérait à l’Assemble Constituante de Bucarest l’initiation de la procédure d’élection d’un Prince autochtone, et dans l’éventualité dont la majorité des moldaves se prononceraient contre l’union, les deux Principautés auraient se séparer 3. Il était clair qu’une telle mesure suscitait les esprits dans le pays, ainsi que le représentant de la France à Bucarest ne voyait un autre moyen de maintenir l’ordre que l’admission du Prince étranger. Le diplomate française estimait justement qu’un tel principe masque, d’ailleurs, l’idée de la proclamation d’indépendance, «si non immédiatement, au moins, en perspective», eu recommandant la reconnaissance d’un tel état, la solution étant celle du capitaliser du tribut vers le Sublime Porte 4. Les discutions stériles de la Conférence et l’opposition des participants manifestée en ce qui concerne l’élection d’un Prince étranger, déterminé la France de prend une nouvelle attitude de compromis au début d’avril 1866. Drouyn de Lhuys renvoyait des instructions au consul de Bucarest visant à la possibilité de maintenir l’union, mais à un Prince autochtone élu pour une période de 4-5 ans, après laquelle les officialités roumaines sollicitent de

1 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (Les Memoires du Roi Charles Ier de Roumanie. Par une témoigne oculaire) , édition par Stelian Neagoe, vol. I, Bucarest, Éditions Scripta, 1992, p. 35; Paul Lindenberg, Carol I, Regele României (Charles I er , le Roi de la Roumanie) , Bucarest, Éditions «Universul», 1915, p. 46. 2 Domnia Regelui Carol I . Fapte-cuvânt ări-documente (La règne du Roi Charles I er . Faits-discours-documents) , vol. I, Bucarest, 1896, p. 50. 3 Le protocole no. 6 de la Conférence de Paris, dans ibidem , vol. I, p. 117. 4 Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale (Le Service des Archives Nationale Historiques Centrales – S.A.N.I.C.), la collection Microfilme, France , Ministère des Affaires Etrangères – Archives Diplomatiques, Turquie-Bucarest, r. 12, c. 279, H. Tillos à Drouyn de Lhuys, Bucarest, le 9 Avril 1866. 112 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 nouveau aux cabinets européennes un Prince étranger. Le gouvernement impérial considéré que cette solution sera reçue favorable par la majorité des puissances, spécialement par l’Angleterre et l’Autriche 1. On avait en vue même la candidature du Prince Nicolae Bibescu ou celle de Grigore Basarab Brâncoveanu, ceux-ci établis dans cette période-là en France 2. La proposition du ministre des Affaires Étrangères français représentait soit une manœuvre diplomatique pour écarter les suspicions des autres puissances quant à la complicité du Napoléon III ème dans le soutien du Prince étranger, soit une solution pour réconcilier les intérêts divergents de la Conférence et de sauver le problème de l’union. Une telle solution avait suscité l’intérêt de la Turquie et de l’Autriche, les deux sollicitant la mise en application immédiatement 3. L’attitude de la France dans cette période-ci était assez ambiguë d’autant plus que l’Empereur Napoléon III ème , voulait modeler sa politique en fonction de la position des puissances européennes. Le projet de l’annexion des Principautés Roumaines à l’Autriche 4 en échange de céder la Vénétie en faveur d’Italie, n’avait pas été complètement abandonné. Non seulement que la Monarchie autrichienne même a refusé une telle combinaison, mais aussi le chancelier Gorceakov – au courant avec des tels négociations – voulait préciser que la «serait un cas de guerre» 5. La complication de la situation internationale, par conséquent à un conflit entre la Prusse et l’Autriche, avait déterminé Prince Charles de sonder, par l’intermédiaire d’Hortensia Cornu, la réaction du Napoléon III ème dans l’éventualité de l’acception du trône de la Roumanie. La réponse reçue aura été plus que soutenant, suscitait même au fait accompli. L’élection du Prince Charles de Hohenzollern au trône des Principautés Unies par un plébiscite et, surtout, l’arrivée imprévue de celui-ci dans le pays à 10/22 mai 1866 ont suscité des réactions contradictoires au niveau des cercles diplomatiques européens. En qualité de puissance suzeraine et, donc, la plus affecté du cours nouveau des événements de Bucarest a protesté avec véhémence contre les actes d’autorité accomplis par les roumains 6. Vers une telle attitude, le gouvernement de Bucarest établit la mobilisation immédiate des troupes, la mesure étant communiquée à l’Empereur Napoléon III ème , ayant

1 Ibidem , c. 283-288, Drouyn de Lhuys à baron d’Avril, Paris, le 13 Avril 1866. 2 S.A.N.I.C., collection Microfilme, Angleterre , Public Record Office, Foreign Office 78, General Correspondence, Turkey-Bucharest, r. 43, f. 62-63, J. Green à Lord Lyons, Bucharest, May 19 th 1866. 3 P. Henry, L’abdication du Prince Cuza et l’avènement de la dynastie de Hohenzollern au trône de Roumanie. Documents diplomatiques , Paris, Librairie Félix Alcan, 1930, p. 302. 4 N. Iorga, Correspondance diplomatique roumaine sous le Roi Charles I er (1866-1880) , deuxième édition, Bucarest, 1938, p. VII-VIII. 5 P. Henry, op. cit. , Revertera à Mensdorf, le 16 Mai 1866, p. 377. 6 Românii la 1859 (Les Roumains à 1859) , vol. I, Bucarest, 1984, doc. no. 229, p. 633. 113 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 l’espoir d’un soutien efficace par la diplomatie française pour déjouer l’intervention projetée de l’armée turque 1. Voulant éviter la possibilité d’implication de la Russie dans la «question orientale» – avec l’éclat des révoltes de Crète (juillet 1866) – et, donc, le déclanchement d’un conflit général européen, la France suggérait aux gouvernants de Bucarest la réalisation d’un échange de lettres entre le Grand Vizir et le Prince Charles I-er, dans lequel on retrouve les conditions pour la reconnaissance de celui-ci comme Prince régnant de la Roumanie 2. L’ambassadeur français à Constantinople aura déclaré que «la Roumanie ne pourra être que turque ou russe, et l’intérêt de la France et d’Angleterre sera être turque!» 3. Dans le contexte de la fixation de rapports des forces au niveau continental – par la défaite rapide de l’Autriche par l’armée prusse – le Prince régnant de la Roumanie aura tâtonné de nouveau l’attitude de Napoléon III ème , suggérant, en décembre 1866, la nécessité d’établir un accord entre la France, l’Angleterre et la Prusse pour actionner de concert dans les affaires d’Orient. Une telle solution dans l’opinion de Charles I er aura représenté «la garantie la plus certaine de notre indépendance nationale» 4. Mais en ce moment-là on constate un refroidissement des rapports franco-prussien, à cause de la question de Luxembourg 5, ce qui va se répercuter négativement quant à l’attitude de Napoléon III ème vers la présence d’un Hohenzollern sur le trône de la Roumanie. De l’autre côté, la politique française suivait attirer l’Empire autrichien dans une alliance contre la Prusse, et, en même temps, maintenir le statu quo au Sud-Est de l’Europe 6. Dans ces circonstances, l’intention de Charles I er d’organiser l’armée par l’intermédiaire des instructeurs prussiens, simultanément à la négligence de la mission militaire française présente en Roumanie encore de la règne de Cuza, étaient d’une telle manière qu’elles inspirent fort peu confiance à Paris 7. Comme Napoléon III ème «voyait Bismarck partout» 8, on peut expliquer pourquoi les revendications roumaines trouveront une audience plus réduite à Tuileries, en dépit des lettres courtoises du Prince régnant et ses espoirs de compter à l’avenir sur les conseilles amicaux et le soutien de l’Empereur. Au

1 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I er ), vol. I, p. 67. 2 P. Henry, op. cit. , doc. no. 389, p. 452, Bonnières à Drouyn de Lhuys, le 11 Septembre 1866. 3 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I er ), vol. I, p. 116. 4 Domnia Regelui Carol I... ( La règne de Charles I er …) , vol. I, p. 376. 5 A. Debidour, Histoire diplomatique de l'Europe , tom II, Paris, 1891, p. 334-336. 6 William E. Echard, Napoleon III and the Concert of Europe , Louisiana State University Press, 1983, p. 236-241. 7 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I er ), vol. I, p. 157-158, 165. 8 Nicolae Iorga, Politica extern ă a Regelui Carol I (La politique extérieure du Roi Charles I er ), édition par Vicen ţiu R ădulescu, Bucarest, Éditions Glykon, 1991, p. 58. 114 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 niveau des certains gens politiques roumains, celui des libéral-radicaux, on considéré que le but de l’Autriche-Hongrie était d’occuper la Roumanie. Pour combattre cette politique on mise sur l’accord et la collaboration de Napoléon III ème avec la Prusse et l’Italie, le but de gouvernement étant de renforcer l’armée 1. Mais, les espoirs des radicaux en ce sens seront rapidement dissipés par l’attitude de puissances européennes dans «la question du Rome» 2. Maintenant on manifeste évidement les divergences entre la France et l’Italie, même, le danger d’un conflit avec des conséquences graves pour l’Europe 3. Le rencontre de Salzbourg (août 1867) entre Napoléon III ème et François-Joseph, lequel on ajoute la visite de celui-ci à Paris il y a quelques années, a bien contribué à la diffusion des bruits conforme auxquels «la France sera disposé de sacrifier la Roumanie» 4. Au fur et à mesure que ces informations prenaient consistance, il augmentait aussi l’inquiétude des cercles gouvernants de Bucarest. De l’autre côté, au contexte de l’approche entre la Prusse et la Russie (concrétisé en mars 1868), Bismarck et le Prince Charles Antoine recommandaient avec insistance au Prince régnant de la Roumanie d’établir des bonnes relations avec le voisin de l’Est 5. En prenant en considération ces suggestions, Charles I er aura renvoyé à St. Petersbourg une mission diplomatique qui sera regardée avec équivoque à l’étranger, même dans les cercles politiques français. La presse française supposait que la délégation renvoyée par Charles I er à St. Petersbourg avait le but «de solliciter l’adhésion du Cabinet russe à la proclamation d’indépendance absolue de la Roumanie», même plus, l’accord quant à «l’annexion» de la Transylvanie, le Banat et la Bukovine 6. Le girant du Consulat français à Bucarest, Boyard, par une entrevue avec Ion C. Br ătianu, consignait la déclaration de celui-ci conforme à laquelle le gouvernement princier «avait pris la partie de la Russie». Br ătianu justifiait une telle orientation en justifiant l’attitude de Napoléon III ème qui s’était engagé au rencontre de Salzbourg «de favoriser l’annexion de la Roumanie par l’Autriche» 7. Il est vrai que l’absence prolongée du consul français à Bucarest, le baron d’Avril, et son remplacement par Boyard – fortement relié à la famille du Prince Bibescu – a été interprétée par Charles Ier et son gouvernement comme une manifestation hostile 8. De plus, l’agent diplomatique français,

1 „Românul” («Le Roumain»), XI, 24 septembre 1867. 2 A. Debidour, op. cit. , tom II, p. 352-358. 3 „Românul” («Le Roumain»), 10 octobre 1867. 4 Ibidem . 5 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I er ), vol. I, p. 218. 6 „Românul” («Le Roumain»), XII, 23 et 24 février 1868. 7 S.A.N.I.C., Microfilme, France , Turquie-Bucarest, vol. 31, r. 14, c. 126, Louis Boyard à Moustier, Bucarest, le 7 Mars 1868. 8 Ibidem , c. 126, d'Avril à Moustier, Bucarest, le 24 Mars 1868. 115 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Mellinet, considérait qu’il est nécessaire d’attirer l’attention du Prince régnant que pour s’assurer des dispositions bienveillantes de l’Empereur il faut s’abstenir complètement des préoccupations de politique extérieure 1. L’attitude tolérante de la Roumanie vers le passage des groupes organisés des bulgares au sud du Danube a déterminé la manifestation des protestes vifs à Paris. Par exemple, le «Journal de Débats», dans un de ses articles de fond, admonestait, d’une manière modérée, la politique du gouvernement de Bucarest en révélant un soi-disant projet de l’indépendance de la Roumanie au contexte d’alliance à Serbie et du soutien accordé aux bulgares 2. Le retour du radical Ion C. Br ătianu dans le gouvernement, après qu’il avait démissionné à la suite des pressions françaises, la présence du colonel prusse Krenski à Bucarest et le transport des armes, demandées par Charles I er à la Prusse, sur le territoire russe ont augmentée les méfiances de l’Autriche Hongrie, de la France et d’Angleterre, renforçant la conviction de ceux-ci de l’existence d’un projet en ce qui concerne la proclamation d’indépendance et du royaume à 10 mai 1868 3. Le consul de la France à Bucarest, en informant ses supérieurs sur les bruits quant à la proclamation d’indépendance, mettre en évidence le fait que Prince régnant partageait les opinions de Ion C. Br ătianu qui, à un rencontre électoral, avait déclarée la nécessité «d’arborer le drapeau de l’orthodoxie… avec nos frères slaves» 4. Il est vrai qu’une partie de la presse française, comme le journal «L’International», reconnaissait que avec la prise de Ministère des Affaires Etrangères par le Marquis de Moustier, l’ancien ambassadeur à Constantinople, il s’était produit un changement au niveau des relations avec la Roumanie, le gouvernement impérial intervenant «d’un façon désagréable dans les affaires roumaines» pour écarter Ion C. Br ătianu du cabinet. A l’opinion du même organe de presse, si les libéral-radicaux avaient en ce moment-la «un certain espoir à la Russie, ils feront cela parce que la Russie même leur promet l’aide». Par conséquent, le résultat de la politique soutenait par Quai d’Orsay était «de relâcher l’influence française en Roumanie, et aussi dans tout l’Orient et l’augmentation de l’influence russe» 5. Il est vrai que la France n’a pas hésité faire des démarches et des pressions près du Prince Charles pour écarter les radicaux du gouvernement. A cette attitude ont contribué aussi les rapports du diplomate français à Bucarest,

1 Ibidem , c. 208, A. Mellinet à Moustier, Bucarest, le 18 Mai 1868. 2 Apud „Românul” («Le Roumain»), XII, 31 mars et 4 Avril 1868. 3 Independen ţa României în con ştiin ţa european ă (L’Indépendance de la Roumanie à la conscience européenne) , Bucarest, 1997, doc. no. 8, p. 102-103, doc. no. 9, p. 105-106. 4 Ibidem , doc. no. 10, p. 106-107. 5 Apud „Românul” («Le Roumain»), XII, 10 Octobre 1868. 116 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

A. Mellinet, qui tenter de les dénigrer en présentant ceux-ci comme des partisans de la politique russe. Le voyage du Charles I er à l’Occident en août-novembre 1869 et les discussions avec les officialités de Paris n’ont pas changé l’attitude réservée de la France vers la Roumanie et vers les velléités d’indépendance des roumains, bien que le gouvernement de Bucarest soit modéré et qu’il ait promis de respecter le statu quo en Balkans 1. D’un autre côté, au plan interne, le groupe Br ătianu-Rosetti, menacé rester toujours dans l’opposition, se montrait disposer faire usage de tous moyens, y compris la tactique d’intimidation du monarque de le détrôner, dans cette politique étant incluse, conforme aux certaines opinions, aussi la France. L’agent diplomatique roumain à Constantinople, D. Ştirbey, disait que le radical Dumitru Br ătianu aurait avancé au premier ministre de la France, le libéral Emille Ollivier, le projet d’organiser une action pour détrôner Prince Charles I-er. On consignait en même temps, que l’offre de la couronne de Roumanie à un Prince français avait été reçue «favorablement» par le chef de gouvernement de Paris, déjà véhiculant la candidature de Nicolae Bibescu, le fils de l’ancien Prince régnant valaques, qui faisait partie de l’armée napoléonienne. Mais cette idée, si elle vraiment existé, aurait été abandonnée immédiatement par Ollivier à la suite de l’opposition de la diplomatie autrichienne. A la perspective d’éclat d’un conflit franco-prussien, le renversement du Prince Charles n’était pas désiré à Vienne et, dans une telle éventualité l’Empire dualiste laissait comprendre qu’il encouragement l’occupation de la Roumanie par la Sublime Porte. A la fin de ses observations, le diplomate roumain tirait la conclusion suivante: «Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger »2. Des informations aussi alarmantes transmettaient notre agent diplomatique de Paris, Ion Strat, qui avait eu une entrevue avec le ministre français des Affaires Etrangères, le Duc Gramont. Celui-ci était convaincu que le Prince Charles «conspire contre les intérêts français» et par conséquent, à l’éventualité d’une guerre avec la Prusse, le gouvernement de Paris va soutenir l’action de le détrôner «pour rendre satisfaction à l’opinion publique qui parfois a reproché à l’Empereur qu’il a mis un Hohenzollern au Danube» 3. Entre temps, Charles I er aura été soumis à des attaques concentriques de l’intérieur, surtout de la tribune parlementaire, dont les gens politiques posaient

1 Călătoria Domnitorului Carol I în str ăin ătate (Le voyage de Prince régnant Charles I er à l’Etrangèr) , Bucarest, 1869, passim . 2 N. Iorga, Correspondance diplomatique roumaine... , doc. no. 151, p. 65-66. 3 Memoriile Regelui Carol I al Românie (Les Mémoires de Roi Charles I er ), vol. II, Bucarest, Éditions Scripta, 1993, p. 109. 117 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 des questions concernant l’attitude de la Roumanie à l’éventualité d’un conflit franco-prussien. Par exemple, N. Blaremberg suggérait de manifester la sympathie vers la France et même la nécessité d’adopter une position active, d’implication pour réaliser les aspirations nationales. Et comme le gouvernement s’engageait de respecter «la plus stricte neutralité», on considérait que celui-ci était complètement subordonné au Prince d’origine prusse 1. Surtout, les complications générées par la candidature au trône de l’Espagne – considérée indésirable à Paris – de Leopold de Hohenzollern Sigmaringen, le frère du Prince régnant de Roumanie et le successeur hypothétique de celui-ci, déterminera les radicaux avertir Charles I er que en conformité aux prévoyances constitutionnelles, le trône de la Roumanie deviendra vacant en absence des héritiers en ligne masculine directe. En même temps, ils laissaient entendre la satisfaction à laquelle sera reçue à Paris la destitution du Prince prusse de Roumanie 2. Informé de cette stratégie des radicaux et surtout à la suite de la position du cabinet de Vienne, le Duc Gramont, bien qu’il ait adopté une attitude défavorable au Prince régnant de la Roumanie dans la période antérieure, renvoyait à 20 juillet 1870 des instructions catégoriques au girant consulaire de Bucarest. Conforme celles dernières-ci, le Prince Charles compter sur l’aide de passé venu de la France, la diplomatie parisienne étant décidée décourager, a mesure de son influence, «n’importe quelle tentative contre sa personne» 3. Des assurances identiques ont été réitérées par A. Mellinet, le consul français à Bucarest, qui s’était retournée récemment à son poste. Satisfait de ces garanties, Charles I er confirmait que la Roumanie adoptera une conduite raisonnable et conforme aux traités 4. Surtout, P.P. Carp, notre ministre des Affaires Etrangères, présentait à la diplomatie française la disponibilité de la Roumanie «de résister à n’importe quelle agression venue de la partie de Russie et d’actionner en ce sens en accord avec la France et l’Autriche», la politique de gouvernement roumain, même après le succès partiels de la Prusse, restant les même comme dans le passé 5. Pendant la guerre franco-prussienne, les manifestations de sympathie vers la France deviennent plus fréquentes en élaborant même des listes de souscriptions publiques en faveur des blessés françaises. D’autre côté, une

1 Ibidem , p. 111. 2 S.A.N.I.C., Microfilme, France , Turquie-Bucarest, vol. 34, r. 15, c. 292, Patrimonio à Gramont, Bucarest, le 12 Juillet 1870. 3 Ibidem , Gramont à Patrimonio, télégramme chiffré, Paris, le 20 Juillet 1870. 4 Ibidem , Mellinet à Gramont, Bucarest, le 3 Août 1870, c. 344. 5 Ibidem , Strat à La Tour d'Auvergne, Paris, le 19 Août 1870, c. 320. 118 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 partie de la presse publier des articles calomniateurs à l’adresse de la Prusse, ce qui va produire d’amertume à Charles I er1. Une situation pareille aura lieu après que la France napoléonienne était soumisse par la Prusse. Par exemple, à 10 mars 1871 on a organisé un festin par la communauté allemande de Bucarest, à l’occasion de l’anniversaire de Wilhelm I, vient d’été proclamé l’Empereur de l’Allemagne, ce qui a suscité des manifestations bruyantes de sympathie d’uns des citoyens de la Capitale, vers la France vaincue et d’hostilité à l’adresse de l’Allemagne 2. Cette attitude – aggravée des conflits entre les manifestants et les organisateurs – aurait été interprétée par Charles I er comme une offense directe de sa personne. La situation va s’aplanir seulement après que le Prince Charles, qui avait menacé à l’abdication, reçu satisfaction par la formation d’un gouvernement conservatoire étroitement lié autour de monarque. Dans la période suivante, la France républicaine se confrontera avec ses propres problèmes, sans jouer, pour longtemps, un rôle essentiel sur la vie politique internationale. Dans ces circonstances, la politique extérieure de la Roumanie va s’orienter avec priorité vers les monarchies conservatoires réunies dans «l’Alliance des trois Empereurs», dans l’espoir d’un soutien diplomatique au but de l’indépendance. Ainsi comme on a pu constater, les relations roumaino-françaises ont connu une évolution sinueuse, déterminé spécialement par les événements passés sur la scène internationale, alternant les moments de soutien effectif au ceux de suspicion et même des pressions diplomatiques.

1 S.A.N.I.C., fond Casa Regal ă (Maison Royale) , dossier no. 12/1871, f. 8 (p. 15). 2 „Românul” («Le Roumain»), XV, 11 et 12 Mars 1871. 119 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

120 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ITALIA ŞI RECUNOA ŞTEREA INDEPENDEN ŢEI DE STAT A ROMÂNIEI (1879-1880) ∗ Laura Oncescu

ITALY AND THE RECOGNITION OF THE INDEPENDENCE OF STATE OF ROMANIA (1879-1880) Abstract

Italy made clear diplomatic efforts to recognize the Independence of the Romanian state, before the other Great Powers, without conditioning it to the solving of the Stroussberg affair and of the Jewish Question, which led to the disapproval of Europe and even threats of diplomatic sanctions. Recognizing the independence of Romania on 6 December 1879 and naming Count Tornielli minister plenipotentiary at Bucharest, Italy gave evidence to the preservation of good relations with our country. These two states intended to develop relations especially in economic terms.

Cuvinte cheie : Italia , România , independen ţa, recunoa ştere , Congresul de la Berlin Key words : Italy , Romania , independence , recognition , the Congress of Berlin

Sfâr şitul secolului al XIX-lea, aducând o serie de schimb ări pe plan interna ţional, a marcat o nou ă configurare a tradi ţionalelor leg ături dintre România şi Italia. Pentru prima dat ă se contura o convergen ţă între cele dou ă state, interesate de dezvoltarea politic ă a teritoriilor aflate înc ă sub domina ţia Imperiului otoman, dar ambele se men ţineau ferme pe o pozi ţie de neutralitate fa ţă de evolu ţia evenimentelor. Cu toate c ă anterior crizei orientale Italia şi-a men ţinut rezerva fa ţă de încerc ările ţă rii noastre de a ob ţine independen ţa pe cale diplomatic ă, aceasta şi pentru c ă, proasp ăt unificat ă, trebuia s ă se ralieze atitudinii Marilor Puteri, guvernul italian şi-a dat, în mod tacit, consim ţă mântul pentru politica curajoas ă a României. Astfel, secretarul general al ministerului Afacerilor Str ăine Italian, contele Tornielli, declara c ă, deocamdat ă, Italia nu se poate pronun ţa oficial, pentru c ă „totul depinde de soarta armelor”, iar „drepturile voastre nu vor fi recunoscute decât dacă câ ştiga ţi r ăzboiul, iar Rusia vă sus ţine” 1.

∗ Asist. univ. dr., Facultatea de Ştiin ţe Umaniste, Universitatea „Valahia” din Târgovi şte, str. Lt. Stancu Ion, nr. 34-36, cod po ştal 130104, tel. 0245/206105, e-mail: [email protected] 1 Vasile Gliga, Teofil B ălaj, Ion Ciubotaru, Romulus Neagu, Constantin I. Turcu, Diploma ţia român ă în slujba independen ţei , Bucure şti, Editura Politic ă, 1977, p. 170. 121 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Agentul diplomatic al României la Roma, C. Obedenaru, expunea, la 20 august/1 septembrie 1876, contelui Tornielli, c ă aspira ţiile românilor de pe urma particip ării lor la r ăzboi erau: recunoa şterea independen ţei absolute, garantarea unei neutralit ăţ i absolute în felul Belgiei, participarea la viitorul congres de pace, s ă fac ă parte din Comisia riveran ă, care va succeda Comisia european ă a Dun ării, d ărâmarea fortifica ţiilor de pe malul drept al Dun ării şi de la Ada-Kaleh. El men ţiona, în acela şi timp, c ă „noi ţinem s ă ar ătam Europei, prin participarea noastr ă la r ăzboi, c ă putem fi trata ţi ca fra ţi majori, ci nu ca minori” 1. Odat ă cu Congresul de pace de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), care a marcat o alt ă er ă în stabilirea de rela ţii interna ţionale, România devenea subiect de drept interna ţional, calitate ce impunea stabilirea unei noi politici externe 2. La Congresul de la Berlin, ac ţiunea italian ă în favoarea României a fost limitat ă de condi ţiile de inferioritate în care se aflau delega ţii italieni fa ţă de celelalte puteri europene. Secondând, în mare parte, pozi ţia Angliei şi Fran ţei, Italia a încercat, totu şi, s ă sprijine pe cât posibil cauza româneasc ă. Astfel, când delega ţii marilor puteri au subordonat recunoa şterea independen ţei României de aplicarea articolelor 44 şi 45 ale Tratatului de la Berlin, respectiv acordarea drepturilor politice şi civile tuturor locuitorilor indiferent de religie şi înf ăptuirea schimbului de teritorii cerut de Rusia, Corti declara c ă a ap ărat, pe cât îi st ătea în puteri, interesele României, reclamând cu insisten ţă „principiul toleran ţei religioase şi civile” 3. Cu ocazia dezbaterii din parlamentul italian, din 20 ianuarie 1878, un grup de exponen ţi ai Stângii interveneau în favoarea recunoa şterii imediate a independen ţei României. Remarcabil, în acest sens, a fost discursul sus ţinut în plen de c ătre deputatul Augusto Pierantoni, în opinia c ăruia Congresul de la Berlin ceruse României dou ă mari sacrificii: unul, foarte grav şi contrar garan ţiei furnizate de Rusia cu privire la integritatea teritorial ă a României, adic ă acela de retrocedare a Basarabiei, şi altul, de o la fel de mare dificultate, şi anume obliga ţia de a modifica o parte din Constitu ţie. De aceea, Italia trebuie s ă acorde încredere guvernului român şi s ă stabileasc ă, f ără îndoial ă, cu acesta, raporturi diplomatice regulate 4. Exprimând pozi ţia ţă rii sale la Congresul de la Berlin, Cairoli preciza, la

1 Ibidem , p. 179. 2 Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878) , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 87-101, 125; Gheorghe Nicolae Cazan, Şerban R ădulescu-Zöner, România şi Tripla Alian ţă 1878-1914 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1979, p. 33. 3 Domenico Caccamo, L’Italia, la questione d’Oriente e l’independenza romena nel carteggio del Consolato Italiano a Bucarest (1870-1879) , în „Storia e Politica”, anno XVIII, fascicolo I, marzo 1979, p. 114-115. 4 Ibidem , p. 119. 122 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Pavia, la 15 octombrie 1878, în fa ţa electorilor s ăi c ă Italia şi-a ar ătat neutralitatea în timpul r ăzboiului, fiind pentru restabilirea p ăcii, dar c ă sus ţine cu un viu interes aspira ţiile României 1. Contele Tornielli şi Agostino Depretis doreau s ă recunoasc ă independen ţa României în condi ţiile în care aceasta fusese condi ţionat ă de chestiunea evreilor şi chestiunea Strousberg, desolidarizându-se, în acest fel, de Londra, Berlin şi Paris şi dorind s ă fac ă acest demers în mod unilateral. Astfel, la 4 aprilie 1879, ambasadorul italian la Berlin, De Launay, l-a informat printr-o not ă pe ministrul de externe german, von Bullöw c ă Italia era gata s ă recunoasc ă independen ţa României 2. În februarie 1879, Depretis a intervenit pe lâng ă ambasadorul englez la Roma, Sir Paget, atr ăgându-i aten ţia c ă orice amânare a recunoa şterii independen ţei României era urmat ă de repercusiuni negative asupra intereselor marilor puteri la Bucure şti şi Dunărea de Jos. Împ ărt ăş ind punctul de vedere italian, consulul englez la Bucure şti, W.A. White, considera c ă întârzierea recunoa şterii independen ţei României d ăuna intereselor comerciale ale Regatului Unit la Marea Neagr ă3. Depretis preciza c ă Italia nu era dispus ă s ă aştepte la infinit reglementarea rela ţiilor cu o ţar ă cu care raporturile comerciale aveau o deosebit ă însemn ătate. Mai mult decât atât, el î şi exprima convingerea că întârzierea Italiei în a-şi expune punctul de vedere, reglementându-şi astfel raporturile diplomatice cu capitala României, nu servea decât unor interese care nu erau ale sale şi care nu aveau nici m ăcar un punct comun cu principiul egalit ăţ ii religioase 4. Faptul c ă la 5 decembrie 1879, Benedeto Cairoli, pre şedintele Consiliului de Mini ştri al Italiei şi ministrul de externe, trimitea baronului Fava 5 agentul şi consulul general al Italiei la Bucure şti, o depe şă ministerial ă prin care comunica recunoa şterea independen ţei României, a atras dup ă sine o serie de

1 Giacomo Perticone, La politica estera dell’Italia negli atti, documenti e discussioni parlamentari dal 1861 al 1914 , volume secondo, tomo I (1876-1883) , Roma, Grafica Editrice Romana, MCMLXXIII, p. 115-117. 2 Rudolf Dinu, Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano. Notes regarding his Diplomatic Mission in Romania, 1879-1914 , în „Studi Italo-Romeni. Diplomazia e Societa. 1879-1914” (Italian-Romanian studies. Diplomacy and Society. 1879-1914), Bucure şti, Editura Militar ă, 2007, p. 225. 3 Daniela Bu şă , Beatrice Marinescu, Italia şi recunoa şterea independen ţei României , în vol. In honorem Paul Cernovodeanu , Bucure şti, Editura Kriterion, 1998, p. 276. 4 Ibidem , p. 277. 5 Vezi pentru activitatea baronului Severio Fava în România, Ionu ţ Şerban, Un reprezentant de seam ă al diploma ţiei italiene la Bucure şti: baronul Severio Fava , în vol. Continuitate istoric ă în spa ţiu şi timp. Profesorul Vladimir Osiac la 70 de ani , coord. Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Craiova, Editura Universitaria, 2011, p. 389- 405. 123 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 nemul ţumiri din partea puterilor europene. Astfel, Anglia1, Fran ţa2, Germania 3 au dezavuat, pe rând, ac ţiunea Italiei de recunoa ştere a independen ţei României. Din cauza repro şurilor acestora la adresa Italiei, aceasta a amânat şi prezentarea scrisorilor de acreditare a contelui Tornielli ca ministru plenipoten ţiar 4, motivând ac ţiunea respectiv ă prin necesitatea de a da timp celorlalte puteri s ă ia o decizie similar ă5.

1 Rudolf Dinu, Ion Bulei, 35 anni di relazioni italo-romene, 1878-1914. Documenti diplomatici italiani , Bucure şti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 51-52 (doc. nr. 1). 2 Ibidem , p. 54-55 (doc. nr. 4). 3 Ibidem , p. 55 (doc. nr. 5). 4 La Bucure şti a fost numit în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipoten ţiar al Italiei contele Giuseppe Tornielli Brusati di Vergano – 18 decembrie 1879 – 19 ianuarie 1888 (Rudolf Dinu, Ion Bulei, op. cit ., p. 9), în timp ce la 14 ianuarie 1880, fosta agen ţie diplomatic ă a României de la Roma a fost ridicat ă la rangul de Lega ţie, iar primul titular al postului urma s ă fie Nicolae Kretzulescu. (Rudolf Dinu, I missi del Re. Note e documenti riguardanti la storia della Legazione Italiana a Bucarest (1879-1914) , in „Studi Italo-Romeni. Diplomazia e societa, 1879-1914” (Italian-Romanian studies. Diplomacy and Society, 1879-1914), seconda edizione, Bucure şti, Editura Militar ă, 2009, p. 212-272.) Tornielli Brusatti di Vergano, primul reprezentant al Italiei în România independent ă, provenea dintr-o familie foarte bine v ăzut ă în Italia, tat ăl s ău f ăcând parte din anturajul regelui Victor Emanuel al II-lea. C ăsătorit cu o rusoaic ă, Tornielli a atras aten ţia în epoc ă, fiind socotit un filorus incurabil. (Rudolf Dinu, Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano. Notes regarding his Diplomatic Mission in Romania 1879-1887 , în „Studi Italo-Romeni…, 2009, p. 306, 321). Considerat adev ăratul ministru de externe în timpul guvern ării Depretis, Tornielli a fost cel care a dat guvernului italian o serie de recomand ări în privin ţa politicii sale externe. Printre acestea, multe se refereau şi la România: conflictul de la Arab-Tabia şi delimitarea grani ţei româno-bulgare (1879-1880), recunoa şterea interna ţional ă a Regatului României (1881) şi în prima faz ă a chestiunii Dun ării – 1880-1881 (ibidem , p. 331-332). Tornielli a fost, totodat ă, şi cel mai obiectiv informator al guvernului italian despre realit ăţ ile române şti. Publicând în 1885, la Roma, o lucrare de 532 pagini, intitulat ă Relazione del Regio Ministro d’Italia in Rumania, 1882-1883 , Tornielli a alc ătuit un adev ărat tratat despre formarea României ca stat independent ( ibidem , p. 341). 5 Aceste presiuni pe care Germania le exercita asupra Italiei şi Fran ţei la Congresul de pace de la Berlin, pentru ca acestea s ă nu sprijine cauza româneasc ă, sunt comentate într-o ampl ă manier ă de deputatul român, D. M ărg ăritescu, la 10/22 iulie 1878. „Consim ţimentul Franciei şi Italiei este smuls prin violen ţă [...] în congresul de la Berlin [...] libertatea disc ţiunei era măsurat ă de clopo ţelul Principelui Bismarck, care ca un şefu de orchestr ă, în conducerea desbaterilor nu permitea nici o not ă discordant ă [...] Italia ast ăzi trebuie se ia în mân ă drapelul latinit ăţ ei şi al independen ţei poporelor, vou ă dar fra ţilor Italiani, v ă incumb ă sarcina sprijinind causa vostr ă s ă sprijini ţi şi sânta cauz ă a Românilor [...] ”. Vezi D. M ărg ăritescu, România şi Italia dup ă Congresul de la Berlin din 1878 , Br ăila, Typographia Pericle M. Pestemalgioglu, 1878, p. 3-7; Independen ţa României în con ştiin ţa european ă, edi ţie de documente îngrijit ă de Corneliu Mihail Lungu, Tudor Bucur, Ioana-Alexandra Negreanu, Bucure şti, Editura Semne, 1997, p. 263-266; Vasile Gliga, Teofil B ălaj, Ion Ciubotaru, Romulus Neagu, Constantin I. Turcu, op. cit ., p. 243; Ionu ţ Şerban, Adi Schwarz, Reac ţii diplomatice italiene privind modificarea articolului 7 din Constitu ţia Român ă de la 1866 , în vol. Stat şi Societate în Europa , coord. Sorin Liviu Damean, Lucian Dindiric ă, Craiova, Editura Universitaria, 2009, p. 199-201. 124 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Dar Bismarck, insistând în favoarea bancherilor germani, a recurs la un adev ărat şantaj, condi ţionând recunoa şterea independen ţei României de răscump ărarea de c ătre statul român a c ăilor ferate, pe tronsonul Roman- Vârciorova. În concep ţia Germaniei, noua pozi ţie a Italiei fa ţă de România era văzut ă ca un mijloc de mediere în chestiunea ac ţiunilor Companiei de C ăi Ferate. Gestul Italiei ar fi putut da românilor sentimentul c ă ar fi reu şit s ă înfrunte Germania în problema c ăilor ferate şi, totodat ă, indica faptul c ă România dorea o oarecare întârziere în în ţelegerea cu Bismarck 1. Contele De Launay, ambasadorul Italiei la Berlin, trimitea la 15 decembrie 1879, un raport c ătre pre şedintele Consiliului şi ministrul de externe, Cairoli, în care f ăcea referire tocmai la tensionarea rela ţiilor dintre Italia şi Germania. Precizându-se c ă exemplul Germaniei a fost urmat şi de cabinetele de la Londra şi Paris, în sensul condamn ării ac ţiunii Italiei de recunoa ştere a independen ţei României, se ar ăta în raport faptul c ă Bismarck î şi pierduse încrederea în ac ţiunile Italiei pe viitor 2. La 16 decembrie 1879, Cairoli solicita, printr-o telegram ă, ministrului Italiei la Bucure şti, contele Tornielli, s ă intervin ă în vederea solu ţion ării imediate a diferendului româno-german în privin ţa c ăilor ferate, propunând s ă se explice Germaniei c ă recunoa şterea independen ţei României de c ătre Italia nu s-a f ăcut cu scopul lez ării intereselor acesteia 3. Ministrul Italiei la Bucure şti a ob ţinut o audien ţă la Carol I, discutând în principal despre diferendul româno-german. Deoarece, diplomatul italian era nevoit s ă-i înainteze lui Carol scrisorile de acreditare, acesta i-a solicitat s ă solu ţioneze cu Germania problema r ăscump ărării c ăilor ferate. Astfel, la 19 decembrie 1879, Tornielli depunea scrisorile de acreditare şi raporta lui Cairoli că avusese o discu ţie cu premierul român, I.C. Br ătianu, care, exprimându-şi gratitudinea fa ţă de Italia, a fost de acord ca, din ra ţiuni politice evidente, s ă ini ţieze discu ţii cu bancherii germani pentru r ăscump ărarea ac ţiunilor c ăilor ferate, Germania recunoscând astfel independen ţa României, iar rela ţiile diplomatice urmând s ă intre în normalitate 4. Faptul c ă marile puteri condi ţionau recunoa şterea independen ţei României, proclamat ă la 9/21 mai 1877 şi câ ştigat ă pe câmpurile de lupt ă, de modificarea art. 7 din Constitu ţie 5, a fost apreciat de Corti drept o lovitur ă dur ă

1 Ionu ţ Şerban, Italia şi recunoa şterea independen ţei de stat a României , în „Analele Universit ăţ ii din Craiova”, Seria Istorie, anul XII, nr. 12/2007, p. 247; vezi şi William O. Oldson, Italy and the Question of Romanian Independence , în „Il Politico”, anno LIV, nr. 2, 1989, p. 211-212. 2 Rudolf Dinu, Ion Bulei, op. cit ., p. 56-57 (doc. nr. 6). 3 Ibidem , p. 57-58 (doc. nr. 7). 4 Ionu ţ Şerban, Italia şi recunoa şterea independen ţei de stat ..., p. 248. 5 Art. 7. al Constitu ţiei României trebuia modificat conform art. 44 al Tratatului de la Berlin şi se referea la chestiunea evreiasc ă. Era vorba despre încet ăţ enirea acestei popula ţii. Printr-o lege, 125 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 la adresa României. La rândul s ău, senatorul Pierantoni preciza c ă „În acel articol nu se instituie un privilegiu pentru str ăini, ci un drept pentru cet ăţ eni. Este vorba despre 200 000 sau 300 000 de indivizi născu ţi şi domicilia ţi în România, apartenen ţi ai unor familii care stau acolo de foarte mult timp, care nu au nici ţar ă, nici protec ţie a legii şi sunt abandona ţi arbitrariului autorit ăţ ilor” 1. Tot Pierantoni atr ăgea aten ţia c ă aveau dreptul s ă fie considera ţi cet ăţ eni români numai acei israeli ţi care erau stabili ţi în România de genera ţii, ceilal ţi urmând a se supune acelei legisla ţii privitoare la str ăinii care locuiau pe p ământ forestier 2. La 8 septembrie 1879 sosea la Roma, Vasile Boerescu, ministrul român de externe, care a avut o întrevedere cu premierul şi ministru de externe italian, Cairoli. Afl ăm motivul vizitei reprezentantului român la Roma dintr-un raport, din 10 septembrie 1879, al lui Cairoli c ătre Fava, agent şi consul general la Bucure şti. „D-l Boerescu mi-a prezentat proiectul s ău fondat pe principiul naturaliz ării individuale [...] a unui num ăr anume de israeli ţi [...] Eu i-am răspuns d-lui Boerescu c ă simpatiile noastre pentru România erau notorii, c ă noi nu ne dorim decât s ă fie aproape momentul în care s ă recunoa ştem principiile, dar c ă noi nu putem, pe de alt ă parte, s ă uit ăm stipula ţiile Congresului de la Berlin” 3. Chiar dac ă Italia sus ţinea recunoa şterea independen ţei României înainte de rezolvarea chestiunii evreie şti, aceast ă comunitate era foarte puternic ă în peninsul ă. Alian ţa Israelit ă avea o mare influen ţă atât în parlamentul italian, prin cei 14 deputa ţi evrei, cât şi în Ministerul Afacerilor Externe, prin directorul politic, contele Malvano, care era foarte apreciat de primul ministru 4. Constantin Esarcu, agentul diplomatic român la Roma, sublinia c ă atitudinea ostil ă a israeli ţilor din Italia avea un efect d ăun ător asupra percep ţiei cauzei

Parlamentul acordase cet ăţ enia român ă celor 883 de solda ţi evrei care participaser ă la R ăzboiul de Independen ţă , dar restul popula ţiei evreie şti, de aprox. 200 000 persoane, care se a şteptaser ă la o naturalizare în bloc, li se stabilea statutul de str ăini supu şi sau nu unei protec ţii str ăine, dar se bucurau de beneficiile dreptului civil privat (Ion Stanciu, Iulian Oncescu, Românii în timpurile moderne. Reperele unei epoci , Târgovi şte, Editura Cetatea de Scaun, 2004, p. 290-291; Sorin Liviu Damean, Recunoa şterea independen ţei României, între deziderat şi finalitate, 1877-1880 , în vol. Diploma ţie şi diploma ţi români , II, coord. Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Foc şani, Editura Pallas, 2002, p. 91-97; Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular , vol. IV, 1878-1881 , edi ţie îngrijit ă de Stelian Neagoe, Bucure şti, Editura Machiavelli, 1994, p. 216-231). 1 Giacomo Perticone, op. cit. , p. 242-243. 2 Domenico Caccamo, op. cit ., p. 120. 3 Documenti Diplomatici Italiani , Seconda Serie: 1870-1896 , volume XII (14 Iuglio 1879 – 2 maggio 1886) , Roma, 1987, p. 140. 4 Daniela Bu şă , Beatrice Marinescu, op. cit ., p. 272. 126 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 israelite în România 1. Diploma ţii italieni atr ăgeau aten ţia guvernului român c ă în ceea ce prive şte problema evreiasc ă şi drepturile acestora, statul Italian a ac ţionat altfel. Bazându-se în special pe un angajament mai degrab ă moral decât legal fa ţă de ace ştia, guvernul italian proteja într-un fel comunitatea evreiasc ă din Italia, iar în ochii opiniei publice italiene dac ă România nu va face la fel va avea mult de suferit 2. În viziunea diploma ţilor italieni, libert ăţ ii religioase trebuia s ă i se dea o importan ţă particular ă, mai ales c ă respectarea acestui principiu ar putea s ă influen ţeze consolidarea unor leg ături mult mai elevate pe plan diplomatic între cele dou ă state 3. În ceea ce prive şte cedarea c ătre Rusia a celor trei jude ţe din sudul Basarabiei, pozi ţia Italiei a fost ferm ă, ea aducând în discu ţie, prin reprezentan ţii s ăi la Berlin (contele Luigi Corti), ideea dreptului popoarelor, ar ătând c ă Italia va fi gata oricând s ă recunoasc ă independen ţa statului român 4. Corti, împ ărt ăş ind punctul de vedere francez conform c ăruia se cerea ca Dobrogea româneasc ă s ă se întind ă dincolo de Silistra, pân ă la Cavarna, dorea să ob ţin ă pentru România o compensa ţie considerabil ă5. Semnificativ ă pentru acest episod al Congresului de la Berlin şi pentru istoria rela ţiilor dintre români şi italieni, a fost ac ţiunea colonelului Baldassare Alessandro Orero, reprezentantul italian în Comisia european ă pentru delimitarea grani ţei dintre Bulgaria şi România. Orero preciza c ă la Congresul de la Berlin, Fran ţa şi Italia propuseser ă s ă se includ ă şi Silistra în teritoriul ce urma s ă fie dat României, îns ă Anglia şi Austria erau nemul ţumite. Comisia european ă fixa grani ţa cu Bulgaria la 800 m mai jos de Silistra, iar când se încerca trasarea liniei de frontier ă de la Silistra spre Mangalia, s-a ini ţiat şi propunerea de a include în teritoriul României şi punctul Arab-Tabia 6. Importan ţa strategic ă a punctului Arab-Tabia şi a Silistrei era mare, aceasta şi datorit ă g ăsirii cu u şurin ţă a unei c ăi de acces spre Dobrogea. Când românii au ocupat Arab-Tabia şi promiteau s ă r ămân ă acolo pân ă ce Marile

1 Ionu ţ Şerban, România şi Italia între anii 1879-1887 , în „Analele Universit ăţ ii din Craiova”, Seria Istorie, anul XIV, nr. 2 (16)/2009, Craiova, Editura Universitaria, p. 201. 2 William O. Oldson, op. cit. , p. 214. 3 Vito Grasso, L’atteggiamento diplomatico italiano sulla questione romena al Congresso di Berlino , în „Revue roumaine d’histoire”, XVII, 1, Bucarest, 1978, p. 86-87. 4 Ibidem , p. 81. 5 Ibidem , p. 91; R.V. Bossy, Politica extern ă a României între anii 1873-1880, privit ă de la agen ţia diplomatic ă din Roma , Bucure şti, Cultura Na ţional ă, 1928, p. 77; vezi, pe larg, despre pozi ţia Italiei în privin ţa stabilirii grani ţei dintre Bulgaria şi România în Dobrogea, Antonello Biagini, Momenti di Storia Balcanica (1878-1914). Aspetti militari , Roma, 1981, p. 45-86. 6 Antonello Biagini, op. cit ., p. 50, 56. 127 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Puteri urmau s ă rezolve problema 1, Depretis, ministrul de externe italian, scria reprezentantului român la Roma, Obedenaru c ă diferendul româno-bulgar trebuia rezolvat cu un acord direct între Rusia şi România 2. La 13 aprilie 1879, când trebuia s ă se întruneasc ă Comisia pentru delimitarea grani ţei, Depretis trimitea lui Orero indica ţii precise, men ţionând ferma inten ţie a guvernului italian de a men ţine linia politic ă a Congresului de la Berlin, unde contele Suvalov, reprezentantul rus, conform votului Comisiei tehnice, preciza c ă linia de frontier ă urma s ă fie trasat ă în acea localitate pe Dun ăre unde era posibil ă construc ţia unui pod 3. Problema frontierei româno-bulgare urma s ă fie rezolvat ă în 1880, când în urma unor tratative între Austria, Rusia şi Bulgaria punctul Arab-Tabia a fost ata şat României, în timp ce Bulgaria a fost compensat ă cu o rectificare a frontierei ce trecea prin apropiere de Silistra 4. În semn de recuno ştin ţă pentru implicarea colonelului Orero în sus ţinerea intereselor României cu ocazia delimit ării frontierei dobrogene, sindicalistul dr. Constantin Istrati şi secretarul general, Emanuel Vasilescu, au trimis, mai târziu, la 2/15 martie 1913, ministrului italian la Bucure şti, Fasciotti, un raport prin care-l în ştiin ţau c ă traseul de pe calea Dude şti, între calea Văcăre şti şi strada Mircea Vodă, urma s ă poarte numele colonelului Orero 5. La 3/13 februarie 1880, Nicolae Kretzulescu, reprezentantul diplomatic al României în Italia, îi trimitea lui Carol un raport, în care f ăcea referire la discu ţiile pe care le-a avut cu Regele Italiei, Victor Emanuel al II-lea. Bucurându-se de o primire fastuoas ă şi foarte amabil ă, Kretzulescu a discutat cu regele Italiei îndeosebi despre diferite subiecte. Între acestea, un loc important l-a avut cel privitor la recunoa şterea independen ţei României. Victor Emanuel al II-lea îi spunea diplomatului român c ă Italiei nu i-a fost u şor s ă suporte criticile Europei, dup ă ce a recunoscut prima independen ţa statului român. El preciza, în continuare în raport, c ă a întâmpinat rezisten ţă şi din partea lui Caroli în aceast ă problem ă, deoarece r ămăsese nerezolvat ă problema evreilor din România. Cu toate acestea, regele Italiei sublinia faptul c ă România merita să fie recunoscut ă ca stat independent, mai ales datorit ă vitejiei cu care a luptat în r ăzboi, al ături de Rusia şi ajutorului pe care osta şii români l-au dat în vederea

1 Vezi pentru diferendul româno bulgar, Daniela Bu şă , Rela ţiile româno-bulgare în perioada 1878-1914, în vol. Români şi bulgari. Provoc ările unei vecin ătăţ i, coord. Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Ti ţă , Bucure şti, Editura Cartea Universitar ă, 2007, p. 65-69. 2 Antonello Biagini, op. cit ., p. 65. 3 Ibidem , p. 66. 4 Ibidem , p. 67. 5 Archivio Storico-Diplomatico del Ministerio degli Affari Esteri Italiano, seria Politica P (1911-1913), pacco 288, possizione 38. 128 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 termin ării cât mai rapide a r ăzboiului 1. Faptul c ă sprijinul italian pentru cauza româneasc ă la Congresul de pace de la Berlin n-a fost formal sau efemer, o demonstreaz ă, în special, documentele epocii. Astfel, între acestea unul, f ăcând parte din arhiva Corti, preciza c ă cele mai mari servicii au fost f ăcute de plenipoten ţiarii italieni în favoarea Greciei şi României şi c ă pentru aceste dou ă state s-a ob ţinut maximum posibil 2. Dup ă ce statul român a îndeplinit condi ţiile stipulate de Marile Puteri prin Congresul de la Berlin, independen ţa României a fost consfin ţit ă şi pe plan interna ţional. Astfel, Italia î şi exprima acordul, la 24 noiembrie/6 decembrie 1879 3, iar în februarie 1880 a fost urmat ă de Germania, Anglia şi Fran ţa4.

1 Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale, Bucure şti, fond Casa Regal ă, dosar nr. 23/1880, 2 file. 2 Vito Grasso, art. cit. , p. 85. 3 La 23 noiembrie/5 decembrie 1879, ministrul Afacerilor Externe italian, Benedetto Cairoli, îl în ştiin ţa, printr-o telegram ă, pe baronul Savalio Fava, agentul diplomatic al Italiei la Bucure şti, despre recunoa şterea oficial ă a României de c ătre guvernul italian, precum şi despre stabilirea de rela ţii diplomatice normale între cele dou ă ţă ri. A se vedea Independen ţa României în con ştiin ţa european ă..., p. 263-266; Istoria politicii externe române şti în date , coord. Ion Calafeteanu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 184. 4 Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878) ..., p. 108. 129 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

130 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

THE AIGUES MORTES INCIDENT (1893) AND ITS REPERCUSSIONS ON THE FRANCO-ITALIAN DIPLOMATIC RELATIONS

Ionu ţ Şerban *

INCIDENTUL DE LA AIGUES MORTES (1893) ŞI REPERCUSIUNILE SALE ASUPRA RELA ŢIILOR DIPLOMATICE FRANCO-ITALIENE Rezumat

Sfâr şitul secolului al XIX-lea a dus la o rivalitate politic ă între Fran ţa şi Italia în urma incidentelor din Tunisia (1881) şi prin aderarea Italiei la tratatul germano-austro-ungar, formând Tripla Alian ţă în 1882. Ca urmare a acestor tensiuni politice între cele dou ă state, un val de manifest ări xenofobe s-a manifestat în sudul Fran ţei, unde localnicii s-au revoltat împotriva muncitorilor italieni care lucrau în minele de sare din Aigures Mortes. Incidentul a avut urm ări din cele mai grave, soldându-se cu 9 mor ţi şi 50 de grav r ăni ţi. Calmul, seriozitatea şi pruden ţa de care au dat dovad ă guvernele francez şi italian au f ăcut ca acest incident s ă r ămân ă unul rezolvabil la nivel guvernamental între cele dou ă state.

THE AIGUES MORTES INCIDENT (1893) AND ITS REPERCUSSIONS ON THE FRANCO-ITALIAN DIPLOMATIC RELATIONS Abstract

At the end of the nineteen-century a political rivalry started between France and Italy do to the Tunis incidents in 1881 and because Italy joined the German-Austro- Hungarian treaty, giving birth to the Triple Alliance in 1882. These political tensions started a wave of xenophobic manifestations in the Southern France where local workers started a riot against the Italian workers that worked in the salt mines from Aigures Mortes. The incident had very bad follow-ups, resulting 9 dead Italians and at least 50 severely injured. At the end, the two governments showed prudence and succeeded in resolving the incident without degenerating further in the international relations.

Cuvinte cheie : Rela ţii interna ţionale , diploma ţie , Aigues Mortes , Italia , Fran ţa Key words : international relations , diplomacy , Aigues Mortes , Italy , France

The end of the nineteen-century was a very difficult one in terms of working and living in the rural areas in Italy, because of the low results in

* Asist. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 131 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 agriculture and especially wine business. Starting the ’80 the prices on farm products were very small in comparing with the prices on the products that one family needed to buy for their day by day living 1. The low prices on the agricultural products upraised the difficulty of exporting them in France, country with which Italy started a tariff wars after raising the customs taxes in 1887. In response, France limited the importations of agricultural products from Italy. In these conditions, many Italians, especially from Piedmont, left their country in search for better working and living conditions, over the Alps, in France. Manny of them didn’t succeeded in a foreign country whose language they didn’t understand, and went back defeated 2. But some of them succeeded in getting jobs in the south of France, in a place called Aigues Mortes. This was a small city about 4 000 inhabitants, 25 km from Montpellier. Here, a considerable colony of Italians was started, all of which worked in the Perrier e Peccais salt mines nearby. The Italians were preferred to the French because the were not organized in a labor union, so they didn’t had any demands on working conditions and wages which were two times less than a French worker asked 3. The relations between Italian and French workers in Aigues Mortes were very tense, the French had always something to reproach to the Italians. The things got a bad turner in 1891 when Italy had to renew the Triple Alliance 4. The Triple Alliance was a powerful alliance formed in may 1882 after Italy joined the German – Austro-Hungarian treaty signed in 1879. In 1883 Romania joined the Triple Alliance by signing a treaty with Austria-Hungary and then Germany and Italy joined that treaty. The secret alliance was signed for five years and had had to be renewed in 1891, after the five years renewal in 1887. The French foreign policy was one of counterpartying the German and Austro-Hungarian alliance policy. Since the defeat by Germans in 1870, the French were very much trying to balance the power in Europe by annihilating Bismarck’s policy of isolating them in the international relations. Only one year after supporting France to establish their protectorate in Tunis against Italy (1881), in 1882 Bismarck convinced Italians to join the Triple Alliance, a great blow to the French foreign policy. So, we can say that was not sympathy

1 Alessandro Allemano, I fatti di Aigues Mortes (agosto 1893) e le loro ripercussioni in Monferrato , in „Pagine Moncalvesi – Bollettino della Biblioteca Civica <> di Moncalvo – Asti”, Anno V – n. 9 luglio 2000, Supplemento a „Il Platano” Rivista di Cultura astigiana ”, p. 16-23. 2 Ibidem . 3 Ibidem . 4 Ibidem . 132 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 between the French and the Germans at that time, nevertheless to those who allied with them. It was on this political background tensions between France and Italy that the xenophobic attacks of the ultranationalist press became widely spread among French population. The hunt against Italian people started in Marseille in 1881, where from 360 000 people 58 000 were Italians, when the Italian Club was attacked, resulting one dead and 15 wounded 1. The xenophobic wave broke down again in1893 in Aigues Mortes, where a big riot started on the 17 th of August, when a conflict between an Italian and a French worker degenerated into a general conflict. The French begun shouting “Dead to the Italians”, “Out with the Italians”, “Long live France, dead to Italy” 2. Although the prefect and the gendarmerie intervened, the conflict escalated into a general riot, 500 French attacked 100 Italians, resulting in 9 dead Italians and at least 50 severely injured. The immediate result was that Italian workers from the salt mines left for Italy and in Marseille the panic were spread between the Italians inhabitants, many of them decided to flee for Italy 3. The mayor of Aigues Mortes had a doubtful attitude, encouraging the xenophobic manifestations and proclaimed two manifests in which he announced that the Societies didn’t supported financially any more the Italians workers and that their aims were reached. Even the hospitals refused for some time to treat the Italian wounded 4. The Aigues Mortes incident had a very important influence on the international relations, moreover on the Italian and French diplomatic relations. It’s obvious that the Italians allies from the Triple Alliance supported them at a declarative level, taking into advantage the anti-French attitude speeded all over the Italian peninsula. A document discovered by us in the diplomatic archive of the Romanian Foreign Minster shows the follow-ups of the diplomatic relations between Italy and France. The Romanian Plenipotentiary Minister in Rome, Alexander Em. Lahovary, sent a telegram on the 16 th of November 1893 to the Romanian Foreign Minister in Bucharest Alexander N. Lahovary in which he explained that he had read all the documents contained in the Green Book that was distributed in the Parliament Chambers the other day and that those documents

1 Leo Lucassen, The Immigrant Threat. The Integration of Old and New Migrants in Western Europe since 1850 , University of Illinois Press, 2005, p. 81-82. 2 Alessandro Allemano, op. cit. , p. 18. 3 Ibidem . 4 Ibidem . 133 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 reveal the fact that the correspondence between the Italian and French governments shows that after the unfortunate incident that took place at Aigues Mortes the two governments did their duty and showed a lot of calm and cold blood in order not to let themselves tempted by easy popularity and dangerous chauvinism 1. The Romanian Minister in Rome continued in showing that the Italian Foreign Minister, Mr. Brin, insisted over the French government to obtain the reparation due to his country. The chief of the Italian diplomacy demanded drastic measures against the mayor of the Aigues Mortes, having in the same time the common sense not to give to the diplomatic negotiations a hostile character that would be contraire to the formal declarations and the showed sympathy of the French Prime-minister, Mr. Charles Dupuy and by his Foreign Minister, Mr. Jules Develle2. We must admit, recognized the Romanian Minister in Rome, that the French government confessed in rush and with cordiality the biggest regrets for the incident in Aigues Mortes and the most sincere wish to forget this sad facts from their diplomatic relations. On its turn, the Italian government express spontaneously its profound regrets for the unfortunately incidents that took place at the Farnese Palace, where the French Embassy was hosted 3. Few days after the Aigues Mortes incident, in Rome took place some demonstrations from the 19 th to the 21 st of August 1893. The day of 20 August, the demonstrators tried to take with assault the French Embassy, but the prompt intervention of the authorities put an end to that attempt. Only by declaring the state of emergency, the Italian authorities succeeded in putting an end to all demonstrations 4. The Italian government assured its French counterpart that all necessary measures were taken and that all mayors found guilty of negligence were firmly punished. Mr. Develle offered to the his homologue, Mr. Brin the possibility to choose if the resignations of the Aigues Mortes mayor should be accepted immediately by the French government or should wait for the accomplishment of the investigation already started by the French authorities 5. The Italian foreign Affaires Minister stated the he would prefer the immediate acceptance of the mayors resignation rather waiting for an investigation that couldn’t be accomplished earlier than 8 days 6.

1 Romanian Foreign Affaire Diplomatic Archive, Historical Archive fonds, vol. 266, f. 79. 2 Ibidem . 3 Ibidem . 4 Alessandro Allemano, op. cit. , p. 19. 5 Romanian Foreign Affaire Diplomatic Archive, Historical Archive fonds, vol. 266, f. 79. 6 Ibidem , f. 79-80. 134 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Alexander Em. Lahovary thought that the Foreign Affaire Minister determination was dictated by his conviction that the Aigues Mortes mayor had had a bad conduit rather than incriminate and by risking his life he had protected the run of the Italian workers 1. The French Cabinet, by leaving to the Italian government the possibility to choose one of the two possibilities, stated its firm intention to reach as soon as possible un understanding that would allow the closing of the incident 2. In concluding his telegram, the Romanian minister, transmitted that by reading the telegrams and notes exchanged between the Italian Foreign Affaire Minister and its Embassy in Paris he realized that both governments reacted very wisely and so the population 3. Without the prudent and calm conduit of the Roma and Paris Cabinets, the sad confrontation that took place in Aigues Mortes could have had the most terrible and terrifying consequences, not only for the two nations involved but also for the international relations.

1 Ibidem . 2 Ibidem . 3 Ibidem . 135 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

136 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

APLICAREA LEGILOR LUI SPIRU HARET ÎN MEDIUL RURAL DOLJEAN, LA SFÂR ŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ∗ – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA ∗∗

Georgeta Ghionea *, Narcisa Maria Mitu **

THE ENFORCEMENT OF SPIRU HARET’S LEGISLATURE IN DOLJ COUNTY, AT THE END OF THE XIX th CENTURY AND THE BEGINNING OF THE XX th Abstract

The network of commercial banks set up at the end of the XIX century and the beginning of the XXth, with the support of Romanian National Bank couldn’t ensure all the needs for capital solicied by the large masses of peasants, by the small craftsmen and office workers, these still depending on the the money lenders. To decrease the negative effects of usury, was unleash a truly campaign regarding the creation of cooperations of loan and economy. On the ground of Spiru Haret’s law which facilitated the development of urban cooperation, in Dolj county were functioning 122 cooperative societies of loan and economy. These were considered commercial societies and were founded by the small farmers, craftsmen, priests or office workers. The loans granted by these popular banks were: used for the endowment of the farms, for reconstruction of the dwelling destroyed by fire, to continue their studies etc. Regarding the granted loans, there were on short period, for almost one year, and in exceptionally cases on middle term, 4 or 5 years.

Cuvinte cheie : jude ţul Dolj , reforme , bănci populare , şcoli Key words : Dolj county , reforms , popular banks , schools

La sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, majoritatea popula ţiei rurale ajunsese s ă tr ăiasc ă la limita subzisten ţei, din cauza lipsei p ământului, a animalelor, a uneltelor agricole, dar şi a creditului

∗ Materialul de fa ţă a fost sus ţinut la Simpozionul na ţional, 160 de la na şterea lui Spiru Haret , organizat de Universitatea Spiru Haret, 21 ianuarie 2011, Craiova. * Dr., cercet ător ştiin ţific III, Institutul de Cercet ări Socio-Umane „C.S. Nicol ăescu-Plop şor”, Craiova, str. Unirii, nr. 68, cod po ştal 200345, Dolj, tel. 0251/523330, e-mail: [email protected] ** Dr., cercet ător ştiin ţific III, Institutul de Cercet ări Socio-Umane „C.S. Nicol ăescu-Plop şor”, Craiova, str. Unirii, nr. 68, cod po ştal 200345, Dolj, tel. 0251/523330, e-mail: [email protected] 137 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 necesar procur ării lor. Preocupat de rezolvarea problemei agrare, atât în calitate de ministru 1, cât şi prin studiile şi articolele publicate 2, Spiru Haret a atras aten ţia asupra evolu ţiei satului românesc. Reprezentativ ă, în acest sens, este lucrarea Chestia ţă răneasc ă – publicat ă în anul 1905 –, în care propunea o serie de reforme pentru ridicarea nivelului de trai în mediul rural, semnificative fiind: să se ofere posibilitatea ţă ranilor de a deveni proprietari sau arenda şi de p ământ, sprijin în vederea ob ţinerii unor venituri consistente de pe loturile aflate în posesia lor sau luate în arend ă, protejarea s ătenilor contra foametei, combaterea alcoolismului, onestitate şi competen ţă în administrarea satelor, r ăspândirea culturii în mediul rural. În calitate de ministru al instruc ţiunii publice şi cultelor, între anii 1901 şi 1904, Spiru Haret a reu şit s ă pun ă în aplicare o serie de măsuri pentru îmbun ătăţ irea înv ăţă mântului de toate gradele. Astfel, a consolidat reforma înv ăţă mântului secundar şi superior, început ă prin legea lui Cuza din 1864, continuat ă cu legea din 1898, a întemeiat înv ăţă mântul profesional, a înt ărit latura practic ă a înv ăţă mântului primar, în special rural, a dat o organizare deplin ă activit ăţ ii extra şcolare, punând bazele înv ăţă mântului românesc modern. Totodat ă, a sus ţinut înfiin ţarea b ăncilor populare şi a ob ştilor de arendare şi cump ărare de p ământ, organiza ţii care corespundeau unei reale nevoi a lumii satelor. Cea mai potrivit ă solu ţie pentru rezolvarea tuturor problemelor, cu care se confrunta agricultura României, a fost, în viziunea lui Spiru Haret, mi şcarea cooperatist ă. Ini ţiativele de asociere de la sfâr şitul secolului al XIX-lea au exprimat – în concep ţia lui Haret – nevoia de credit a micilor produc ători rurali şi urbani. Adept al liberalismului economic, Spiru Haret a considerat coopera ţia „ca un instrument al politicii de stat în ac ţiunea lui de intervenire în favoarea elementelor mai nec ăjite ale na ţiunii” 3. În ac ţiunea sa de înfiin ţare a b ăncilor populare şi-a ales drept colaboratori înv ăţă torii, dintre care s-a remarcat Gh. Dumitrescu-Bumbe şti. Împreun ă cu colaboratorul s ău, şi sprijinit de ministrul de finan ţe, Emil Costinescu, Spiru Haret a reu şit s ă prezinte Camerei, la 12 martie 1903, proiectul s ău – „Legea b ăncilor populare s ăte şti şi a Casei lor centrale”, proiect devenit lege la 28 martie 1903. Legea a suferit unele

1 Ministru în perioadele: 31 martie 1897 – 30 martie 1899; 14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904; 12 martie 1907 – 28 decembrie 1910. 2 Spiru Haret, Chestia ţă răneasc ă, Bucure şti, 1905; idem, Rolul preo ţilor şi înv ăţă torilor în mi şcarea cultural ă, Bucure şti, 1906; Operele lui Spiru Haret, vol. I, Oficiale (1884-1888), (1898-1899) , Bucure şti, Operele lui Spiru Haret, vol. II, Oficiale (1901-1904) , Bucure şti, s.a.; Operele lui Spiru Haret, vol. III, Oficiale (1907-1910) , Bucure şti; Operele lui Spiru C. Haret, vol. V, Parlamentare – Rapoarte, expuneri de motive, discursuri (1901-1904), Bucure şti, s.a.; Operele lui Spiru Haret, vol. VIII, Polemice şi politice (1905-1907) , Bucure şti, s.a. 3 Paul-Emanoil Barbu, Din istoria coopera ţiei de consum şi de credit din România, vol. I, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996, p. 93. 138 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 modific ări în anul 1905, fiind extins ă şi la b ăncile populare din mediul urban, organizate de c ătre micii agricultori 1. Patru ani mai târziu, în decembrie 1909, a fost votat ă şi legea referitoare la înfiin ţarea cooperativelor de meseria şi şi muncitori 2. Scopul înfiin ţă rii institutelor de credit a fost acela de a pune la dispozi ţia ţă ranului un credit ieftin, necesar îmbog ăţ irii inventarului agricol, dar şi de a ap ăra s ătenii de jaful c ămătăriei. În prima jum ătate a secolului al XIX-lea, cererile de credit au impulsionat în mare m ăsur ă c ămătăria. Cam ăta devenise o necesitate într-o lume în care nu exista niciun alt mijloc de a face fa ţă neprev ăzutului, cotiza ţiilor care trebuiau pl ătite c ătre stat, biseric ă şi proprietar, bolii, achizi ţion ării de semin ţe, vite, p ământ etc. Cunosc ător al realit ăţ ii lumii rurale de la începutul secolului al XIX-lea, Spiru Haret mărturisea c ă, la noi: „C ămătărie fac to ţi: uneori proprietarul, mai ales arenda şul, dar totdeauna cârciumarul şi samsarii şi chiar ţă ranii care aveau ceva bani” 3. În prima jum ătate a secolului al XIX-lea, propor ţiile c ămătăriei au crescut continuu. Dobânda varia de la c ămătar la c ămătar, fiind determinat ă de cerere şi ofert ă. În ceea ce îi privea pe ţă rani, „cam ăta – afirma Spiru Haret – îi roade a şa de grozav, încât cea mai mare parte din câ ştigul lor se duce în punga cămătarilor” 4. C ăutând s ă-i modereze practica şi s ă-i limiteze excesele, pentru că aceasta tulbura, în mod real, ordinea economic ă şi social ă, dar, nedorind câtu şi de pu ţin s ă paralizeze via ţa economic ă a supu şilor, domnii s-au mul ţumit să fixeze pentru c ămătari o dobând ă anual ă5. În mediul rural, de cele mai multe ori m ăsurile luate nu au reu şit s ă împiedice existen ţa unor rate ale dobânzii, exagerate, de 200-300% 6 şi chiar 500% pe an 7. Cercetând cauza

1 Legea din anul 1905 cuprindea modific ări privind constituirea, înregistrarea şi func ţionarea băncilor populare urbane. Conform acesteia, societatea putea s ă primeasc ă spre fructificare economiile membrilor, dar şi pe cele ale nesocietarilor; acorda împrumuturi atât membrilor, cât şi nesocietarilor; sconta şi reesconta efectele comerciale. Organele de conducere erau urm ătoarele: Adunarea general ă, Consiliul de administra ţie, Cenzorii şi Contabilul. Pre şedintele ţinea coresponden ţa b ăncii şi conserva actele şi documentele, comunica bilan ţul, supraveghea casa şi contabilitatea, elibera mandate de plat ă, convoca Adunarea general ă şi Consiliul de administra ţie, reprezenta banca în procese şi alte afaceri. Casierul ţinea contabilitatea, încheia, la 31 decembrie, conturile şi registrele, realiza inventarul societ ăţ ii, prezenta consiliului balan ţa lunar ă de verificare. Cenzorii controlau situa ţia casei, a bilan ţurilor, supravegheau administrarea băncii, verificau împrumuturile acordate. Adunarea general ă se întrunea o dat ă pe an, în şedin ţe extraordinare, sau de câte ori era convocat ă de c ătre Consiliul de administra ţie şi decidea asupra împrumuturilor pe termene lungi, în Gh. Dumitrescu-Bumbe şti, Călăuza b ăncilor populare , ediţia a II-a, Bucure şti, 1904, p. 104-113. 2 C. Hamangiu, Codul General al României , p. 60. 3 Spiru Haret, op. cit. , p. 61. 4 Ibidem . 5 În Ţara Româneasc ă, la 1818, Legiuirea Caragea stabilea dobânda maxim ă, de 10%. 6 G.D. Creang ă, Proprietatea rural ă şi chestiunea ţă răneasc ă, Bucure şti, 1905, p. 12. 7 Spiru Haret, op. cit ., p. 61. 139 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

împrumuturilor, Spiru Haret afirma c ă acestea: „erau nu numai cu bani, dar şi cu producte, cu rachiu, cu lemne, cu servicii de tot felul” 1. Pentru a putea fi diminuate efectele negative ale c ămătăriei, s-a declan şat o adev ărat ă campanie în vederea cre ării cooperativelor de credit şi economie. Rezultatele nu au întârziat s ă apar ă, iar în anii 1900-1902 num ărul b ăncilor populare s-a aflat în cre ştere în întreg Vechiul Regat. Din statisticile vremii, afl ăm c ă jude ţul Dolj se plasa pe primul loc, cu 36 de b ănci populare. Unele dintre ele au fost înfiin ţate ca Societ ăţ i culturale , ulterior fiind transformate în societ ăţ i de credit şi economii. Astfel, în anul 1899, pe Domeniul Coroanei Segarcea a luat na ştere o Societate cultural ă, transformat ă, în anul 1902, în banca popular ă cu denumirea de „Coroana Român ă”. Banca acorda credite cu dobând ă de 10% membrilor societari, iar pentru membrii nesocietari cu 12%. Pe lâng ă societate a func ţionat, chiar din primul an, o bibliotec ă ce cuprindea peste 600 de volume. La expozi ţiile de vite, organizate anual, consiliul de administra ţie al b ăncii îi premia cu bani pe cei mai destoinici dintre ţă rani 2. Informa ţiile de arhiv ă ne dezv ăluie faptul c ă, pe lâng ă societate func ţiona şi un c ămin cultural, „Principele Mihai”, în cadrul c ăruia, prin intermediul conferin ţelor, serb ărilor şi şez ătorilor, erau instrui ţi s ătenii 3. La 17 iunie 1900 a fost înfiin ţat ă Societatea economico-cultural ă Vasile Alexandri , cu sediul în comuna Sadova, de pe Domeniul Coroanei 4. La 1 mai 1904, aceasta a fost transformat ă în banca popular ă „Vasile Alexandri”, cu un capital subscris de 22 128 de lei 5. Conform bilan ţului încheiat la finele anului 1906 6, dispunea de un capital subscris de 21 000 de lei, sum ă v ărsat ă de cei 300 de s ăteni, înscri şi ca membri. În aceast ă societate, pe lâng ă comitetul administrativ al b ăncii, care s-a mărginit la efectuarea doar a unor opera ţii de împrumut, în vederea cump ărării de vite şi a uneltelor agricole, mai func ţiona un comitet care avea ca scop ridicarea st ării culturale şi morale a locuitorilor din comun ă7. Între anii 1903 şi 1908 num ărul b ăncilor populare din Vechiul Regat s-a mărit. În anul 1904 au fost înfiin ţate 589 de b ănci populare rurale; în anul 1905 – 235; în anul 1906 – 170; în anul 1907 – 206. În ceea ce prive şte num ărul de bănci înfiin ţate în anii men ţiona ţi, jude ţul Dolj s-a plasat pe primele locuri, cu un num ăr total de 72 de b ănci populare rurale. La acestea s-au ad ăugat alte 52 de societ ăţ i, fondate în perioada 1898-1902, care şi-au continuat activitatea. Pe

1 Ibidem , p. 62. 2 Florin Davidescu, Monografia Domeniului Segarcea din jude ţul Doljiu , Bucure şti, 1906, p. 83. 3 Serviciul Jude ţean al Arhivelor Na ţionale Dolj (în continuare, se va cita: S.J.A.N. Dolj), fond Domeniul Coroanei Segarcea, dosar nr. 8/1932, f. 287-288. 4 Calendarul coopera ţiei oltene pe anul 1921 , Craiova, 1921, p. 240 (în continuare, se va cita: Calendarul coopera ţiei oltene... ). 5 Ibidem . 6 S.J.A.N. Dolj, fond Domeniul Coroanei Segarcea, dosar nr. 8/1932, f. 287-288. 7 Idem, fond Domeniul Coroanei Sadova, dosar nr. 1/1882, f. 5; ibidem , dosar nr. 2/1910, f. 26. 140 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 fondul declan şă rii r ăscoalei ţă răne şti, din anul 1907, o parte dintre b ăncile populare din jude ţ şi-au încheiat activitatea (aceasta va fi reluat ă, în cazul unor societ ăţ i, dup ă 1908), dovad ă fiind bilan ţul încheiat la finele anului, numai pentru 42 de societ ăţ i. Interesul pentru fondarea b ăncilor populare s-a observat, nu numai în mediul rural, ci şi în cel urban 1. Pentru jude ţul Dolj, din informa ţii de arhiv ă şi din datele prezentate de Anuarul b ăncilor populare pe anul 1907 2 am realizat urm ătoarea repartizare, pe comune, a societ ăţ ilor cooperative de credit şi economie:

Nr. Denumirea Anul Comuna Profesia membrilor crt. băncii populare înfiin ţă rii 1. Bratovoie şti Aduna ţii de 1903 239 plugari, 5 comercian ţi, Geormane 3 func ţionari, 1 proprietari. 2. Gheorghe Chi ţu Bucov ăţ u 1903 88 plugari, 3 comercian ţi, 1 meseria ş, 1 func ţionar, 2 preo ţi, 2 înv ăţă tori. 3. Avutul Muncitorului Almaju 1904 244 plugari, 1 comerciant, 4 func ţionari, 1 preot. 4. Unirea Principatelor Bârza 1904 349 plugari, 6 comercian ţi, 6 funcţionari, 1 proprietar, 2 preo ţi, 3 înv ăţă tori. 5. Bechet Bechet 1904 14 plugari, 8 comercian ţi, 4 meseria şi, 5 func ţionari, 1 preot. 6. Abrad Br ăde şti 1904 254 plugari, 4 comercian ţi, 4 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 7. Florica Calop ăru 1904 395 plugari, 16 comercian ţi, 35 meseria şi, 6 func ţionari, 4 proprietari, 3 preo ţi, 1 înv ăţă tor. 8. Cuvioasa Paraschiva Catanele 1904 56 plugari, 3 comercian ţi, 1 meseria şi, 4 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 9. Traian Cer ăt 1904 181 plugari, 1 meseria şi, 2 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 10. Înlesnirea Cior ăia şi 1904 422 plugari, 7 comercian ţi,

1 Banca Calafatului (1901); Banca Popular ă Independen ţa din Calafat (1905); Banca Craiovei (1907); Banca popular ă Banul M ărăcine Craiova (1908). Acestea au fost întemeiate de micii agricultori din cartierele periferice ale ora şelor, de me şte şugari, preo ţi sau func ţionari, pe baza legii din anul 1903, în Georgeta Ghionea, Istoria b ăncilor urbane din Oltenia (1880-1948) , Craiova, Editura Aius, 2009, p. 216. 2 *** Anuarul b ăncilor populare şi cooperativelor s ăte şti din România , Bucure şti, 1908, p. 123-134. 141 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

15 meseria şi, 4 func ţionari, 3 preo ţi, 4 înv ăţă tori. 11. Economia Co ţofeni 1904 72 plugari, 1 meseria şi, 1 preot, 1 înv ăţător. 12. Dr ănicu Dr ănicu 1904 247 plugari, 3 meseria şi, 2 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 13. Unirea Plugarilor Gângiova 1904 112 plugari, 6 comercian ţi, 4 meseria şi, 4 func ţionari, 1 preot, 3 înv ăţă tori. 14. Unirea Principatelor Ghindeni 1904 120 plugari, 3 comercian ţi, 1 meseria şi, 5 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 15. Pu ţurile Giorocu Mare- 1904 68 plugari, 2 comercian ţi, Pu ţuri 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 16. Ad ăpostul Ţă ranului Goicea Mare 1904 229 plugari, 8 comercian ţi, 4 meseria şi, 5 func ţionari, 2 preo ţi, 1 înv ăţă tor. 17. Lumina Goicea Mic ă 1904 113 plugari, 2 comercian ţi, 1 meseria şi, 7 func ţionari, 2 înv ăţă tori. 18. Economia Grindeni 1904 90 plugari, 2 comercian ţi, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 19. Vulturul Întorsura 1904 254 plugari, 2 comercian ţi, 3 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 20. Măce şu Măce şu de Sus 1904 98 plugari, 4 comercian ţi, 5 meseria şi, 3 func ţionari, 2 proprietari, 2 preo ţi, 2 înv ăţă tori. 21. Dun ărea Nedeea 1904 82 plugari, 2 comercian ţi, 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 22. Stupina Piscu Nou 1904 105 plugari, 2 func ţionari, 1 înv ăţă tor. 23. Vulcanu Piele şti 1904 410 plugari, 2 comercian ţi, 3 meseria şi, 2 func ţionari, 1 preot, 4 înv ăţă tori. 24. Viitorul Pleni ţei Pleni ţa 1904 474 plugari, 14 comercian ţi, 16 meseria şi, 3 func ţionari, 2 preo ţi, 4 înv ăţă tori. 25. Co ţofeanca Roji ştea 1904 95 plugari, 1 comerciant, 3 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 26. Clo şca de Aur Rudari 1904 117 plugari, 2 comercian ţi, 2 meseria şi, 2 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 27. Săcuiu Săcuiu 1904 50 plugari, 1 meseria şi, 142 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

4 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 28. Crucea Sili ştea Crucii 1904 197 plugari, 4 comercian ţi, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 29. Sprijinul Vela 1904 81 plugari, 3 comercian ţi, 3 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 30. Vasile Alecsandri Sadova 1904 526 plugari, 8 comercian ţi, 20 meseria şi, 30 func ţionari, 3 preo ţi, 4 înv ăţă tori. 31. Avu ţia Satului Afuma ţi, c ătun 1905 127 plugari, 4 func ţionari, Afuma ţi 1 preot, 1 înv ăţă tor. 32. Unirea face Puterea Am ărăş ti 1905 195 plugari, 7 comercian ţi, 2 preo ţi, 2 înv ăţă tori. 33. Albina Bulze şti 1905 114 plugari, 3 comercian ţi, 2 func ţionari, 2 preo ţi, 1 înv ăţă tor. 34. Salvarea S ăteanului Ciutura 1905 59 plugari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 35. Ajutorul Ţă ranului Frato şti ţa 1905 101 plugari, 1 comerciant, 1 func ţionar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 36. Fr ăţ ia Gherce şti 1905 73 plugari, 1 comerciant, 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 37. Fr ăţ ia Giubega 1905 217 plugari, 5 comercian ţi, 4 meseria şi, 1 func ţionar, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 38. Stejarul Horezu- 1905 52 plugari, 2 comercian ţi, Poienari 2 meseria şi, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 39. Victoria Măce şu de Jos 1905 171 plugari, 3 comercian ţi, 5 meseria şi, 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 40. Sf. Ştefan Murga şi 1905 75 plugari, 5 comercian ţi, 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 41. Unirea Salcia 1905 261 plugari, 7 comercian ţi, 1 meseria şi, 4 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 42. Smârdan Smârdan 1905 162 plugari, 6 comercian ţi, 3 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 43. Solidaritatea Şopot 1905 123 plugari, 1 comerciant, 5 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 44. Masa lui Traian Terpezi ţa 1905 105 plugari, 10 comercian ţi, 3 meseria şi, 3 func ţionari, 3 proprietari, 1 preot, 143 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

1 înv ăţă tor. 45. Nogovana Zeicoiu 1905 355 plugari, 2 comercian ţi, 9 meseria şi, 2 preo ţi, 2 înv ăţă tori. 46. Sf. Nicolaie Belo ţu 1906 148 plugari, 1 meseria ş, 4 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 47. Furnica Căpreni 1906 89 plugari, 5 comercian ţi, 5 func ţionari, 1 înv ăţă tor. 48. Viitorul Dessa 1906 102 plugari, 4 comercian ţi, 1 meseria şi, 1 preot. 49. Sf. Porfiriu Motoci 1906 75 plugari, 1 meseria şi, 1 func ţionar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 50. Regina Elisabeta Regina 1906 157 plugari, 7 comercian ţi, Elisabeta 4 meseria şi, 2 func ţionari, 2 preo ţi, 1 înv ăţă tor. 51. Amaradia Negoe şti 1906 215 plugari, 6 comercian ţi, 8 meseria şi, 12 func ţionari, 5 preo ţi, 4 înv ăţă tori. 52. Negoiana Negoiu 1906 32 plugari, 5 comercian ţi, 2 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 53. Sf. Trei Erarchi Padea 1906 34 plugari, 3 comercian ţi, 1 func ţionar, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 54. Stejarul Poiana Pleni ţei 1906 51 plugari, 1 comerciant, 4 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 55. Principatele Unite Rastu 1906 197 plugari, 4 comercian ţi, 5 meseria şi, 1 func ţionar, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 56. Râpa Ro şie Sălcu ţa 1906 98 plugari, 3 comercian ţi, 10 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 3 înv ăţă tori. 57. Isvorul Vârvor- 1906 33 plugari, 1 înv ăţă tor. Târnava 58. Buna Vestire Poiana de Sus- 1906 59 plugari, 1 meseria şi, Bulbuceni 1 func ţionar, 1 înv ăţă tor. 59. Plugarul Român Afuma ţi, c ătun 1907 63 plugari, 2 comercian ţi, Amzule şti 1 înv ăţă tor. 60. Salvarea Argetoaia 1907 134 plugari, 2 comercian ţi, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 61. Lumina Boureni 1907 196 plugari, 12 comercian ţi, 2 meseria şi, 3 func ţionari, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 62. Cuza Vod ă Brabova 1907 37 plugari, 4 func ţionari,

144 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

1 preot, 2 înv ăţă tori. 63. Luceaf ărul Cârna 1907 233 plugari, 5 comercian ţi, 3 meseria şi, 1 func ţionar, 2 înv ăţă tori. 64. Plugarul Român Como şteni 1907 113 plugari, 3 meseria şi, 2 înv ăţă tori. 65. Sf. Gheorghe Flore şti 1907 36 plugari, 2 comercian ţi, 1 func ţionar, 1 proprietar, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 66. Sf. Gheorghe Glodu 1907 175 plugari, 2 comercian ţi, 9 meseria şi, 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 67. Viitorul Malu Mare 1907 30 plugari, 2 comercianţi, 4 meseria şi, 4 func ţionari, 2 înv ăţă tori. 68. Maglavit Maglavit 1907 475 plugari, 4 comercianţi, 1 meseria şi, 2 func ţionari, 1 proprietar, 1 preot, 2 înv ăţă tori. 69. Schimbarea la Fa ţă Poiana de Sus 1907 72 plugari, 1 preot. 70. În ălţarea s ăteanului Prede şti 1907 67 plugari, 1 preot. 71. Alex I. Cuza Scaie şti 1907 81 plugari, 1 comerciant, 3 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor. 72. Unirea Zavalu 1907 23 plugari, 2 meseria şi, 2 func ţionari, 1 preot, 1 înv ăţă tor.

Dup ă cum se observ ă, cele mai însemnate sporuri în direc ţia înmul ţirii băncilor populare s-au înregistrat în anii 1904 (28 de b ănci) şi 1905 (15 b ănci). Cele 72 de institu ţii de credit, înfiin ţate între anii 1903 şi 1907, au fost fondate în conformitate cu legea b ăncilor populare s ăte şti şi a Casei lor centrale, din anul 1903. Ele au primit dreptul de a func ţiona abia dup ă ce actul constitutiv şi statutele au fost autorizate de Tribunal şi au fost publicate în „Monitorul Oficial”. În statutele de func ţionare trebuia, în mod obligatoriu, s ă fie specificate – numele societ ăţ ii şi localitatea în care urma s ă-şi desf ăş oare activitatea banca, subscrierea capitalului social, m ărimea p ărţilor sociale ale membrilor, ob ţinerea calit ăţ ii de membru, opera ţiunile pe care banca urma s ă le desf ăş oare, modul împ ărţirii beneficiilor, data de începere a activit ăţ ii, modul de administrare şi lichidare a societ ăţ ii. Urm ărind structura social ă a membrilor, observ ăm c ă, locul dominant a fost ocupat de c ătre plugari (10 471 de membri), ace ştia fiind urma ţi de 233 de mici comercian ţi, 167 de meseria şi, 159 de func ţionari, 104 înv ăţă tori, 77 de preo ţi şi 22 de proprietari. În ceea ce prive şte nivelul de instruire, dac ă i-am exclude pe înv ăţă tori, preo ţi, func ţionari şi o mic ă parte dintre proprietari, peste 145 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

50% dintre membrii b ăncilor erau ne ştiutori de carte. Acesta a fost motivul pentru care autorit ăţ ile au considerat necesar ca din consiliul de administra ţie al societ ăţ ilor s ă fac ă parte „proprietarul şi muncitorul de p ământ şi primarul şi preotul şi înv ăţă torul şi meseria şul”, cei care puteau s ă-l îndrume pe s ătean 1. Creditele acordate de b ăncile populare rurale din jude ţul Dolj au fost destinate satisfacerii scopurilor productive, dar şi nevoilor personale ale debitorilor. B ăncile au acordat împrumuturi atât pe termen lung (3-5 ani), cât şi pe termen scurt, pân ă la un an. Pe termen scurt se acordau împrumuturi pentru nevoile curente: cultivarea solului, cump ărarea de vite, de semin ţe, de unelte agricole. Cele pe termen lung erau acordate pentru planta ţii de vii, construc ţii de locuin ţe, cump ărarea de ma şini agricole. Nu o dat ă, locuitorii şi-au manifestat nemul ţumirea fa ţă de creditele acordate de b ăncile populare din localitate, de proasta gestionare a capitalurilor sau de abuzurile membrilor, fiind nevoi ţi, astfel, s ă apeleze la b ăncile populare de la periferia ora şului Craiova sau chiar la b ăncile comerciale din localitate. În aceast ă situa ţie s-au aflat locuitorii din comunele: Sl ăvu ţa, C ăpreni, Poiana de Sus, Scaie şti care, nemul ţumi ţi de creditele acordate, au apelat la creditul B ăncii Comer ţului 2. În ceea ce prive şte împrumuturile, consider ăm edificator bilan ţul încheiat la 31 decembrie 1907, care se prezenta astfel: 2 063, reprezentând 18,59%, au fost destinate achizi ţion ării de nutre ţ; 3 372, reprezentând 40,88%, au fost pentru cump ărare de vite; 782, reprezentând 11,75%, pentru arendare de p ământ; 367, reprezentând 10,25%, pentru cump ărare de p ământ; 1 074, adic ă 18,53%, pentru alte scopuri 3. Dac ă avem în vedere m ărimea sumelor împrumutate, constat ăm urm ătoarea situa ţie: 1 267 s-au încadrat la suma de 50 de lei; 2 900 au fost cu sume cuprinse între 51-100 de lei; 3 316 – între valorile de 101-500 de lei; 152 – între 501-1 000 de lei şi 23 peste 1 001 lei 4. Principalele opera ţiuni financiare, desf ăş urate de c ătre b ăncile populare din jude ţul Dolj, şi cuprinse, cu mici diferen ţieri, în statutele de înfiin ţare, au avut în vedere urm ătoarele activit ăţ i: acordarea de credite pe obliga ţiuni personale, acordarea de împrumuturi în cont curent, cump ărarea, vinderea şi arendarea de terenuri agricole, primirea de depuneri spre fructificare sau capitalizare etc. Din statutele de înfiin ţare ale Băncii populare În ălţarea, din Co şovenii de Sus, afl ăm c ă societatea a fost fondat ă cu scopul de a „fructifica economiile s ătenilor, de a crea un loc apropiat, unde s ăteanul s ă g ăseasc ă u şor creditul necesar, pentru împlinirea nevoilor lui cu bani, şi, în mare parte, de a-l

1 Paul-Emanoil Barbu, op. cit ., p. 139. 2 S.J.A.N. Dolj, fond Banca Comer ţului, dosar nr. 19/1926, f. 101-176; ibidem , dosar nr. 20/1926, f. 220-321. 3 Ibidem , f. 246. 4 *** Anuarul B ăncilor Populare şi Cooperativelor s ăte şti din România pe anul 1907 , Bucure şti, 1907, p. 252 (în continuare, se va cita: Anuarul B ăncilor Populare ...). 146 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 libera din mâna c ămătarilor” 1. În statutul Băncii populare B ăile şti , fondatorii declarau: „Banca va înlesni împrumuturi de bani agricultorilor, proprietarilor şi comercian ţilor şi va face orice opera ţiuni comerciale” 2. Cu scopul de a favoriza „înaintarea cultural ă, înt ărirea moral ă şi ajutorarea material ă a membrilor, precum şi înfiin ţarea unei libr ării”, au fost fondate urm ătoarele b ănci populare: Schimbarea la Fa ţă (Poiana de Sus), Ajutorul Ţă ranului (Frato şti ţa), Alex. I. Cuza (Scae şti), Salvarea (Argetoaia) 3 etc. Ca organe administrative, aceste b ănci au fost conduse de consilii de administra ţie, compuse, în func ţie de m ărimea lor, din câte 4-12 persoane, alese de adunarea general ă din rândul ac ţionarilor. Administratorii ofereau garan ţii sigure ale unei conduceri oneste a societ ăţ ilor. Dac ă urm ărim structura social ă a ac ţionarilor şi a persoanelor cu drept de decizie, în cadrul b ăncilor s ăte şti din Dolj, constat ăm o prezen ţă însemnat ă a înv ăţă torilor, preo ţilor, proprietarilor şi ţă ranilor înst ări ţi. Controlul institutelor de credit a fost asigurat de cenzori, desemna ţi de c ătre adunarea general ă. La fiecare banc ă erau numi ţi 1-3 cenzori şi tot atâ ţia cenzori suplean ţi. În jurul b ăncilor populare s-au putut dezvolta, în special în mediul rural, diferite activit ăţ i individuale sau asociative 4. Sprijini ţi de b ănci şi de Casa Central ă, unii s ăteni au devenit patroni de ateliere şi chiar mici negustori. Astfel, în comuna C ăpreni, în anul 1906, C.I. Tru şcă, deschide un magazin de mărun ţişuri, iar G.I. Dr ăghici, un magazin de coloniale 5. Totodat ă, au luat na ştere şi ob ştile de arendare, cooperativele de produc ţie şi de consum şi cooperativele agricole, despre ale c ăror binefaceri, Spiru Haret a vorbit în lucrarea Chestia ţă răneasc ă. În jude ţul Dolj, mediul social-economic a fost mai pu ţin prielnic dezvolt ării coopera ţiei de consum, deoarece locuitorii rurali aveau putere de cump ărare mic ă. În acela şi timp, s-a resim ţit şi lipsa unui personal necesar unei bune organiz ări a activit ăţ ii magazinelor de consum. Pân ă în anul 1911, în jude ţ au func ţionat numai 8 magazine de consum, dintre care amintim: Unirea Piele şti, înfiin ţat în anul 1906, şi Magazinul Economic, Grindeni (Zavalu), înfiin ţat în anul 1907. În ceea ce prive şte cooperativele de consum, merit ă subliniat ă, activitatea societ ăţ ii Jiul , din comuna Livezi. Înfiin ţat ă în anul 1914, cu un capital social de 1 480 de lei, cooperativa a reu şit, în scurt timp, s ă achizi ţioneze, pentru comun ă, o moar ă mecanic ă, un ferestr ău mecanic circular şi un motor electric. Totodat ă, cooperativa a fondat un magazin de consum, a

1 Calendarul coopera ţiei oltene …, p. 234. 2 S.J.A.N. Dolj, fond Banca popular ă B ăile şti, dosar nr. 3/1920-1941, f. 1. 3 Idem, fond Banca Comer ţului, dosar nr. 20/1926, f. 230-302. 4 Pentru ridicarea economic ă a ţă ranilor, Banca popular ă De şteptarea, din comuna Poiana Mare, a finan ţat trei cooperative în localitate: una de aprovizionare şi desfacere, „Munca”; una de exploatare de p ăduri, „Câmpineanu” din Piscu de Câmp şi una de pescuit, „Petru Rare ş”, în Calendarul coopera ţiei oltene ..., p. 226. 5 S.J.A.N. Dolj, fond Banca Comer ţului, dosar nr. 19/1926, f. 110. 147 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

înfiin ţat un depozit de b ăuturi alcoolice „en gros” şi a asigurat curentul electric atât pentru consumul propriu, cât şi pentru banca popular ă din localitate 1. Pe lâng ă cooperativele de consum, în jude ţ au func ţionat: cooperative pentru exploatarea de p ăduri (Câmpineanu din Piscu de Câmp, Bucoviciorul, Ciupercenii Noi), l ăpt ării (I şalni ţa, înfiin ţat ă dup ă 1907 2), gr ădini de zarzavat (Ciupercenii Noi, Cetate, Caraula, Salcia, B ăile şti, Brabova), albin ărit, brut ării (Filia şi, B ăile şti) 3, cooperative pentru manufactur ă şi coloniale ( Regina Maria , Bralo şti ţa4; Principesa Elena , Argetoaia 5) etc. În anul 1908, în temeiul legii cârciumilor, au ap ărut şi cooperativele de cump ătare. Scopul înfiin ţă rii lor a fost acela de combatere a alcoolismului . Pân ă în anul 1912, în comunele jude ţului Dolj au fost fondate 7 cooperative de cump ătare, cu 630 de membri, 90% dintre ei fiind plugari 6. O solu ţie pentru ridicarea st ării materiale a satului a v ăzut-o Spiru Haret în înfiin ţarea ob ştilor de arendare şi a asocia ţiilor locale pentru cump ărare de pământ. O astfel de asocia ţie a fost fondat ă în comuna Bârca, la îndemnul înv ăţă torului Marin P. V ărvescu. Ţă ranii au achizi ţionat, prin intermediul acesteia, 1 083 de ha din proprietatea baronului Milos Maich, proprietarul mo şiei 7. Dup ă numai doi ani de func ţionare, în anul 1906, Banca popular ă Vulcanu, din comuna Piele şti, a reu şit una dintre cele mai importante tranzac ţii, achizi ţionarea mo şiei G.G. Orman, cu suma de 800 de lei pogonul. Ulterior, banca a împropriet ărit 37 de s ăteni cu mo şia achizi ţionat ă, vânzând pogonul la pre ţul de achizi ţionare, adic ă 800 de lei 8. În anul 1906 a fost înfiin ţat ă ob ştea Zavalu , din satul Grindeni, cu o suprafa ţă de 186 ha, iar în anul 1907, la Şopot ob ştea Plugarul , care cuprindea mo şia Bâscov. Alte ob şti de arendare au func ţionat în comunele: Calafat, Cârna, Cetate, Cern ăte şti, Co şovenii de Sus, Dr ănicu, Ghindeni etc. Pe m ăsura dezvolt ării lor economice, b ăncile populare din jude ţ au sprijinit înfiin ţarea şcolilor, bibliotecilor, s ălilor de spectacole şi a bisericilor din localitate. Amintim, în acest sens, Banca Sf. Gheorghe din comuna Livezi, care a construit, din fonduri proprii, un sediu de banc ă, în care au func ţionat şi: o sal ă de adun ări generale şi serb ări, o sal ă pentru cinematograf, o scen ă de teatru. În acela şi timp, tot prin propriile for ţe, banca a înfiin ţat o bibliotec ă, al

1 Calendarul coopera ţiei oltene ..., p. 265-266. 2 *** Anuarul B ăncilor Populare ..., p. 64-71. 3 Cezar Avram (coord.), Paul-Emanoil Barbu, Dinic ă Ciobotea, Vladimir Osiac, Dic ţionarul istoric al localit ăţ ilor din jude ţul Dolj (A-C), (D-M) , Craiova, Editura Alma, 2004. 4 S.J.A.N. Dolj, fond Banca Comer ţului, dosar nr. 19/1926, f. 260. 5 Ibidem , dosar nr. 21/1926, f. 302. 6 *** Anuarul statistic al României pe anul 1912 , Bucure şti, 1915, p. 192-195. 7 Nicolae Andrei, Gh. Pârnu ţă , Istoria înv ăţă mântului din Oltenia , Craiova, Scrisul Românesc, 1981, p. 514. 8 Ibidem , p. 232-233. 148 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cărei fond de carte num ăra 100 de volume 1. Banca popular ă Furnica, din Căpreni, a sprijinit înfiin ţarea şcolii şi a bisericii din localitate 2. Pe m ăsur ă ce coopera ţia rural ă din jude ţ a luat avânt, unit ăţ ile cooperatiste s-au grupat în federale. În Dolj au fost fondate: Federala „Viitorul”, din Valea Stanciului (în anul 1913) şi Federala „Mihai Viteazu”, din Craiova (în anul 1915). Printre atribu ţiile celor dou ă federale se num ărau: controlul, înlesnirea şi impulsionarea activit ăţ ii societ ăţ ilor afiliate, procurarea creditului, facilitarea aprovizion ării şi desfacerea produselor în folosul cooperativelor, organizarea instruc ţiunii şi propagandei cooperatiste 3. S-a remarcat, prin ac ţiunile de binefacere, Federala „Mihai Viteazu”, din ale c ărei fonduri, destinate scopurilor culturale, au fost finan ţate: Şcoala de contabili Craiova, Şcoala comercial ă elementar ă Craiova, Şcoala de meserii etc. Num ărul de b ănci populare, înfiin ţate în Dolj în perioada 1903-1907, constituie o dovad ă, c ă ideea salvatoare a b ăncilor populare se prop ăş ise în masa popula ţiei de la sate. Dobânzile mici, de 10-12%, scutite de alte clauze impun ătoare, le-au deschis orizonturi noi s ătenilor, îndreptându-i spre institu ţiile bancare s ăte şti 4. Aten ţia acordat ă de Spiru Haret organiz ării b ăncilor populare i-a entuziasmat pe înv ăţă tori şi preo ţi, cei c ărora le-a revenit datoria de a-i convinge pe s ăteni de binefacerile ce ar decurge din înfiin ţarea unor astfel de societ ăţ i. *** Înc ă din 1884, din postura de inspector general al şcolilor, Spiru Haret prezenta situa ţia înv ăţământului românesc, act care a declan şat o serie de ini ţiative reformatoare, concretizate prin Legea asupra înv ăţă mântului secundar şi superior din 1898 5. Votarea proiectului de lege din 1893 a modificat organizarea înv ăţă mântului primar, diversificându-l în şcoli de c ătune, şcoli primare inferioare, cu o durat ă de patru ani, şcoli primare superioare, cu o durat ă de 5 ani şi cursuri primare complementare şi de „repetire” 6. A fost introdus lucrul manual în şcoli, au fost organizate ateliere şcolare şi s-a introdus practica agricol ă. Înv ăţă mântul primar a c ăpătat acum un caracter practic, impus de procesul de modernizare prin care trecea societatea româneasc ă. În anul 1896 a fost dat ă legea de înfiin ţare a Casei Şcoalelor şi de construire de noi localuri de şcoal ă7. Statisticile ne arat ă c ă, în comunele jude ţului Dolj, în anul

1 Calendarul coopera ţiei oltene ..., p. 229. 2 S.J.A.N. Dolj, fond Banca Comer ţului, dosar nr. 19/1926, f. 110. 3 Paul-Emanoil Barbu, op. cit ., p. 197. 4 *** Anuarul b ăncilor populare din România pe anul 1902 , Bucure şti, p. 6. 5 C ătălina Mihalache, Şcoala şi artizanatul – Interpret ări culte ale artei populare , Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 16. 6 Istoria Românilor (coord. Gheorghe Platon), vol. VII, tom II, De la independen ţă la Marea Unire (1878-1918) , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 544. 7 Alecsandrescu-Dorna, „Casa Şcoalelor” înfiin ţarea şi activitatea ei , Bucure şti, 1901, p. 33-34 . 149 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

1892 func ţionau 246 de şcoli, iar în anul şcolar 1912-1913 cursurile s-au desf ăş urat în 239 de institu ţii. Exemplific ăm cu şcolile de pe Domeniul Coroanei Sadova, patru la num ăr în anul 1906, distribuite astfel: dou ă în comuna Sadova, una în localitatea Piscu şi o alta la Ogrin 1. Bibliotecile şcolare de pe acest domeniu de ţineau, în 1906, fiecare în parte, peste 300 de volume 2. Num ărul lor a crescut prin noi achizi ţii de lucr ări şi reviste, dup ă cum o dovedesc mai multe documente din perioada interbelic ă3. Pe domeniul Segarcea a fost ridicat un local de şcoal ă în anul 1886. Un an mai târziu, datorit ă cre şterii num ărului de elevi, au fost înfiin ţate alte dou ă unit ăţ i şcolare: la Lipov şi Panaghia ( şcoala fiind frecventat ă şi de elevii din c ătunul S ălcu ţa) 4. Biblioteca şcolii Panaghia cuprindea un fond de 366 de volume, cea mai mare parte fiind legate în pânz ă şi hârtie 5. În rezolvarea problemelor s ăteanului, Spiru Haret a considerat c ă, educaţia trebuia s ă devin ă cel mai eficient mijloc de ridicare economic ă şi cultural ă, iar rolul principal în sistemul educa ţional şi în atragerea popula ţiei din mediul rural în acest proces îi era atribuit înv ăţă torului şi preotului. La 9 iulie 1901 a fost aprobat ă legea lui Spiru Haret, pus ă în aplicare începând cu anul şcolar 1903-1904. Pe baza acesteia au fost înfiin ţate 9 şcoli elementare de agricultur ă, dou ă dintre ele func ţionând în jude ţul Dolj: la Poiana şi Şopot. Cele dou ă institu ţii de ţineau câte 20-30 de ha de p ământ şi au fost înzestrate cu toate instrumentele, ma şinile şi vitele necesare unei bune economii agricole. Durata şcolariz ării era de doi ani. Pe lâng ă cursurile teoretice, elevii participau obligatoriu şi la orele de practic ă6. Implicarea înv ăţă torilor în procesul de instruire al ţă ranilor a condus la formarea primelor biblioteci populare s ăte şti şi or ăş ene şti , chiar de la sfâr şitul secolului al XIX-lea. Ele au avut drept scop educarea s ătenilor, dar şi informarea înv ăţă torilor şi a preo ţilor, c ăci „trebuiau s ă se informeze, s ă

1 S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Jude ţului Dolj, Serviciul Administrativ, dosar nr. 122/1885, f. 3. 2 Gheorghe Popovici, Monografia Domeniului Sadova din jude ţul Doljiu , Bucure şti, 1906, p. 30. 3 Dintre lucr ările existente în bibliotecile şcolare amintim: Socialism – bol şevism , de Maior V. Arifeanu; Predici , tom II, de Pr. I. M ălăiescu; Nuvele şi schi ţe ale lui I. Dragoslav; Suflet românesc pe frontul francez , de D. Cantacuzino; Uragan , de Adela Xenopol, în anul 1922; câte un exemplar din Basarabia noastr ă, Tr ăiasc ă Dinastia Român ă, Calendarul istoric al românilor , în anul 1935. În anul 1937 s-au f ăcut abonamente la: „Monitorul Oficial” şi revista „Natura”, iar în 1939 la revista „Neamul Românesc pentru popor” şi s-a ob ţinut câte un exemplar din: Calendarul plugarului (1935, 1939), Cultura plantelor agricole , de Fulger Pârvulescu şi Kerenyi, Codul silvic din 8 aprilie 1910 , de C. Ivanovici. 4 S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Jude ţului Dolj, Serviciul Administrativ, dosar nr. 213/1887, f. 18. 5 Petre Danilescu, Monografia şcoalei mixte din c ătunul Panaghia, comuna Calop ăru de pe domeniul Coroanei Şegarcea din jude ţul Dolj , în vol. Monografiile şcoalelor din Gherghi ţa, Ru şeţu, Panaghia, Bu şteni şi G ăine şti de pe Domeniile Coroanei întocmite de înv ăţă torii dirigin ţi cu o precuvântare de d-l Ioan Kalinderu , Bucure şti, 1907, p. 65. 6 „Câmpul”, anul V, nr. 1, ianuarie 1906, Bucure şti, p. 220. 150 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 continue s ă înve ţe, nu s ă se lase cople şiţi de ne ştiin ţa celor din jur, s ă nu se resemneze cu rutina şi ignoran ţa” 1. Pe lâng ă manualele şcolare, în biblioteci se găseau reviste („Gazeta s ăteanului”, „Albina”, „Antialcoolismul”, „ Şez ătoarea săteanului”, „Revista înv ăţă torilor şi înv ăţă toarelor”, „Ac ţiunea cooperatist ă”, „Jurnalul Poporului” sau „Farul”), conferin ţe publice, calendare populare, statistici anuale etc. Cunoscând limitele în care se puteau realiza schimbări, în mediul rural, Spiru Haret a propus s ă se fac ă „un num ăr mic de îmbun ătăţ iri, u şor de realizat şi de în ţeles”, dar cu rezultate vizibile 2. Astfel, insistând pentru p ăstrarea şi alimentarea culturii primite în timpul şcolii, el a fost preocupat de înfiin ţarea şcolilor de adul ţi, cercurilor culturale, şez ătorilor populare, dar şi organizarea de cantine 3 etc. Num ărul mare al ne ştiutorilor de carte din mediul rural a necesitat organizarea unor cursuri pentru adul ţi, menite s ă contribuie la ridicarea cultural ă a majorit ăţ ii lumii rurale. Cadrul legal pentru înfiin ţarea şcolilor de adul ţi a fost reglementat prin Legea asupra înv ăţă mântului primar şi normal-primar din 1896 4. Cu unele modific ări, regulamentul şcolilor de adul ţi, elaborat în anul 1904, a stat la baza organiz ării şi func ţion ării lor în urm ătorii ani. Conform regulamentului, erau înfiin ţate trei tipuri de şcoli: şcoli de adul ţi cu curs primar cu dou ă sec ţii: sec ţia analfabe ţilor şi sec ţia ştiutorilor de carte ; cursuri libere, destinate a completa cultura general ă a participan ţilor ; şcoli de adul ţi, menite a completa instruc ţia ucenicilor din fabrici, ateliere 5 etc. Scopul acestora l-a reprezentat alfabetizarea sătenilor şi dobândirea unor no ţiuni de scriere şi aritmetic ă. În jude ţul Dolj, la Panaghia, s-a reu şit înfiin ţarea unei şcoli de adul ţi din anul 1903, la cursuri participând 17 persoane 6. În cadrul şcolilor de adul ţi, şez ătorile populare au fost parte integrant ă a instruc ţiei 7. Prin intermediul lor s-a urm ărit: ridicarea nivelului cultural al participan ţilor, realizarea unei activit ăţ i practice de interes economic (împletit, tors, cusut etc.), înt ărirea spiritului de solidaritate, necesar preg ătirii atmosferei favorabile unirii ţă ranilor în cooperative economice şi în

1 Raport la rege, nr. 471 116 din 13 august 1907 despre ac ţiunea preo ţilor şi înv ăţă torilor rurali în timpul r ăscoalei din 1907 , în Operele lui Spiru C. Haret ..., vol. III, p. 22. 2 Spiru Haret, Chestiunea ţă răneasc ă, în Operele lui Spiru C. Haret ..., vol. VIII, p. 24. 3 Nicolae Andrei, Gh. Pârnu ţă , op. cit ., p. 505. 4 Maria Itu, Elena Potorac, Din istoria şcolilor de adul ţi din România , în „Revista de pedagogie”, nr. 11/1967, Bucure şti, p. 65-70. 5 Nicolae Andrei, Gh. Pârnu ţă , op. cit ., p. 524. 6 Petre Danilescu, art. cit ., în vol. cit ., p. 65. 7 În anul 1904, Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii Publice a elaborat Regulamentul şcolilor de adul ţi, care prevedea reglementarea şi organizarea şez ătorilor ca form ă de manifestare în cadrul cursurilor libere ale şcolilor de adul ţi. 151 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 tov ărăş ii, organizarea plăcut ă a timpului liber 1 etc. Şez ătorile aveau în programul lor şi numeroase elemente distractive şi moralizatoare, manifest ările artistice organizate fiind: grupuri vocale şi recit ări, teatru s ătesc, hore, cântece la diferite instrumente etc. În anii 1902 şi 1903, şez ătorile, care au func ţionat în patru localit ăţ i din jude ţ, au avut efecte admirabile asupra participan ţilor 2. Ele s-au ţinut pe tot parcursul anului, fiind frecventate de 84 de fete şi femei din localit ăţ ile respective. Atelierele şcolare au avut şi ele un rol important în educa ţia tinerilor din mediul rural. Introducerea atât a unor lec ţii de îndemânare manual ă în şcoli, cât şi a unor lec ţii de gimnastic ă şi igien ă, este o idee tot mai evident ă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Legea înv ăţă mântului primar şi primar normal din 1893 includea, printre materiile de înv ăţă mânt din şcolile primare, „pe cât posibil lucrul manual şi gr ădin ăria” (art. 17). În şcolile normale el era obligatoriu, „cu diferen ţa c ă lucrul de mân ă pentru fetele din şcoala normal ă de fete va fi înlocuit, în şcoalele de b ăie ţi, cu lucr ări manuale în atelier” (art. 38) 3. Aceste prevederi erau prezente şi în legea lui Spiru Haret, din 1900 4. În manualul Lucrul manual educativ erau prev ăzute urm ătoarele teme: împletitul din paie, papur ă, pipirig, nuiele, tâmpl ăria şi sculptura, albin ăritul, leg ătoria de cărţi şi lucr ări de carton 5. Aceste meserii le ofereau tinerilor absolven ţi, lipsi ţi de putere financiar ă pentru a-şi continua studiile, şansele unui câ ştig. În temeiul legii, în anul 1912, pe Domeniul Sadova a luat fiinţă o şcoal ă de ţes ătorie şi menaj 6. Gr ădinile şcolare de ţineau, în marea lor majoritate, o suprafa ţă de teren de 1-2 ha. Aceste suprafe ţe erau muncite ra ţional, elevii având astfel posibilitatea de a pune în practic ă ceea ce înv ăţ au la cursuri. Sub îndrumarea înv ăţă torilor, şcolarii înv ăţ au s ă cultive legume, s ă îngrijeasc ă pomii fructiferi, să execute corect altoitul. Produsele ob ţinute de pe aceste terenuri mergeau la expozi ţii, iar cele mai reu şite erau premiate. Sim ţul estetic era şi el foarte important, aproape toate gr ădinile, situate în fa ţa şcolilor, fiind plantate cu flori şi arbu şti ornamentali. În acest sens, s-a remarcat gr ădina şcolii din Comuna Cioroia şi, care în anul 1892 se întindea pe o suprafa ţă de 8½ ha. Cercurile culturale au ap ărut din ini ţiativa unor înv ăţă tori, care se întruneau în mod voluntar, pentru a se sf ătui. La început acestea au fost cunoscute sub denumirea de societ ăţ i culturale , cercuri par ţiale sau cercuri

1 Gheorghe Dumitra şcu, Haretismul în actualitate. Haretismul în cultura româneasc ă (jude ţul Vâlcea) , Rm. Vâlcea, Editura Fântâna lui Manole, 2008, p. 8. 2 Nicolae Andrei, Gh. Pârnu ţă , op. cit ., p. 523. 3 C ătălina Mihalache, op. cit. , p. 23. 4 Ibidem . 5 Ibidem , p. 24. 6 S.J.A.N. Dolj, fond Domeniul Coroanei Sadova, dosar nr. 10/1924, f. 23. 152 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 conferen ţiare. Cadrul legal de func ţionare le-a fost asigurat prin legea din 25 februarie 1900, devenind obligatorii pentru toate şcolile din ţar ă. Ele s-au extins repede, astfel c ă, în anul 1903 func ţionau, în Oltenia, 88 de cercuri culturale, 14 fiind înregistrate în jude ţul Dolj. Pân ă în prezent, nu de ţinem informa ţii decât despre activitatea urm ătoarelor societ ăţ i culturale: Coroana Român ă din Segarcea, Vasile Alecsandri din Sadova, ambele transformate în b ănci populare dup ă anul 1902, şi un altul care se desf ăş ura în Poiana Pleni ţei. Cercurile culturale î şi desf ăş urau activitatea în şedin ţe intime (frecventate numai de corpul didactic – înv ăţă tori şi institutori – în cadrul lor erau discutate problemele didactice) şi şedin ţe publice (destinate s ătenilor, unde se aduceau în discu ţie problemele economice şi morale ale societ ăţ ii rurale) . În anul 1906, în comuna Poiana Pleni ţei a fost înfiin ţat ă Banca popular ă Stejarul 1, ca urmare a propagandei f ăcute de înv ăţă tori în şedin ţa public ă. Pentru atragerea ţă ranilor la şedin ţele publice, înv ăţă torii preg ăteau diferite piese de teatru, pe care le prezentau pe scen ă. Piesele jucate aveau teme diverse, precum: hărnicia – „De necaz”, „Contra be ţiei”, „Isprava”, un îndemn împotriva lenei – „P ăcal ă argat”, subiecte patriotice – „Curcanii din r ăsboiu”, „Dinu Sergentul”, „Datoria c ătre patrie”, agricole – „Gr ădina de legume” 2 etc. Cele mai multe piese erau jucate de c ătre elevi şi, uneori, chiar de c ătre maturi. Activitatea cercurilor culturale din întreaga ţar ă a fost suspendat ă prin Ordinul nr. 10 514 din martie 1907, pe fondul declan şă rii revoltelor ţă răne şti, şi şi-au reluat activitatea începând cu anul 1911. La sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Spiru Haret a conceput o serie de m ăsuri, care vizau redresarea material ă a ţă ranilor. Atât ob ştile de arendare, cât şi b ăncile populare au avut un rol pozitiv în agricultura jude ţului Dolj dinaintea primului r ăzboi mondial. Astfel, ob ştile de arendare au contribuit la suprimarea învoielilor agricole împov ărătoare pentru ţă rani, iar b ăncile populare s ăte şti au contribuit la sc ăderea rolului învoielilor agricole ca form ă înapoiat ă de creditare. Pe lâng ă ob ştile de arendare şi b ăncile populare, ca forme principale, mi şcarea cooperatist ă din jude ţ a cuprins şi alte structuri, dintre care le men ţion ăm pe urm ătoarele: cooperativele de exploatare a p ădurilor, l ăpt ării, brut ării, gr ădini cooperative, mori, atestând amploarea ei la sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. S-a încercat, în acest mod, rezolvarea problemei ţă răne şti pe baze cooperatiste, stimulându-se organizarea for ţelor proprii ale ţă rănimii, mai ales prin intermediul cooperativelor de credit şi a celor de arendare. Totodat ă, educa ţia s-a dovedit un mijloc eficient de ridicare economic ă şi cultural ă, iar rolul principal în sistemul

1 Calendarul coopera ţiei oltene ..., p. 253. 2 Mitu Narcisa Maria, Modernizarea lumii rurale în timpul regelui Carol I. Situa ţia Domeniilor Coroanei Regale (1884-1947) , în „Arhivele Olteniei”, Serie nou ă, nr. 22/2008, Bucure şti, Editura Academiei Române, p. 139-140. 153 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 educa ţional şi în atragerea popula ţiei din mediul rural, în acest proces, i-a fost atribuit înv ăţă torului şi preotului. Astfel, insistând pentru p ăstrarea şi alimentarea culturii primite în timpul şcolii, Spiru Haret a fost preocupat de înfiin ţarea şcolilor de adul ţi, bibliotecilor populare, cercurilor culturale, şez ătorilor populare etc. Ata şamentul lui Spiru Haret fa ţă de problemele înv ăţă mântului, modernizarea legisla ţiei şi a regulamentelor şcolare, lupta pentru ridicarea nivelului de trai din mediul rural, toate acestea au f ăcut ca perioada 1897-1910 să poarte pecetea personalit ăţ ii sale.

154 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CONFERIN ŢE ALE ANTANTEI ÎN PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL. CHESTIUNEA BALCANIC Ă ŞI CEA ROMÂNEASC Ă

∗ Hadrian Gorun

ENTENTE’S CONFERENCES DURING THE FIRST WORLD WAR. BALKAN AND ROMANIAN PROBLEMS Abstract

The subject of the Entente’s conferences during World War I represents a significant matter for a good undestanding of the diplomatic and military relations between the Allies and particularily between Romanian Kingdom and the Entente. The matter concerning the keeping or the withdrawal of the army from Salonic represented the topic of great debates. The Entente’s conferences of the World War I had as purpose the material and the logistic aid of the Romanian and Balkan fronts. Because of the Russia’s cease of the belligerence that worsened Romania’s situation, the Entente’s conference held in Paris, in December 1917 attempted to find suitable solutions for the achievement of the supply of Romanian army. The fruits of the Allies’ conferences on the topics concerning Romania and Balkan front were contradictories. There were a few successes, but the failures were even greater.

Cuvinte cheie : Antanta , România , conferin ţe, Primul R ăzboi mondial , negocieri Key words : Entente , Romania , conferences , World War I , negotiations

Problematica conferin ţelor inter-aliate, organizate în timpul primului război mondial, reprezint ă un aspect deosebit de important pentru descifrarea rela ţiilor diplomatice şi militare între puterile Antantei, în general, şi între Antanta şi România, în special, în timpul acestei mari conflagra ţii. Frontul balcanic şi cel românesc au ocupat un loc aparte în planurile de r ăzboi ale Alia ţilor, date fiind pozi ţiile lor geografice şi strategice. Aceasta constituie şi una dintre ra ţiunile principale pentru care Parisul, Londra şi Petrogradul insistaser ă, cu atâta perseveren ţă , înc ă din 1914 pentru aducerea tuturor statelor balcanice laolalt ă în tab ăra aliat ă. În cadrul demersurilor respective, în special cu scopul de a-şi ralia regatul grec, s-a înscris şi decizia Triplei În ţelegeri de a

∗ Lector univ. dr., Facultatea de Administra ţie Public ă şi Studii Politice Comparate, Universitatea „Constantin Brâncu şi” din Târgu Jiu, Calea Eroilor, nr. 30, Gorj, tel. 0253/214307, fax: 0253/215794, e-mail: [email protected] 155 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 trimite la Salonic un corp expedi ţionar franco-britanic, condus de c ătre generalul Maurice Sarrail. Se pare c ă generalul Franchet d’Espéray a avut cel dintâi ideea unei expedi ţii importante în Balcani cu scopul ajutor ării Serbiei şi al antren ării, în lupt ă al ături de Alia ţi, a Greciei, României şi Bulgariei 1. Ac ţiunea ofensiv ă a a şa-numitei Armate a Orientului trebuia să constituie una din condi ţiile sine-qua-non ale interven ţiei României în r ăzboi. Sarrail urma s ă declan şeze un atac cu 8 zile înainte de implicarea militară a Regatului român, opera ţiune menit ă s ă re ţin ă for ţele bulgare şi s ă le împiedice să î şi pun ă în aplicare planurile ofensive împotriva românilor. Îns ă la ceasul stabilit, trupele lui Sarrail au r ămas pe loc permi ţând bulgarilor s ă le devanseze ac ţiunea. Este vorba doar de una dintre stipula ţiile Conven ţiei militare din vara anului 1916, de care Antanta s-a derobat fie din neputin ţă , fie din rea voin ţă ceea ce a fost cât se poate de sesizabil în cazul Rusiei. Din pricina neîndeplinirii atât a acestei prevederi din tratatul din august 1916, cât şi a altora, intrarea României în r ăzboi nu s-a realizat cu o eficien ţă deplin ă şi nici m ăcar satisf ăcătoare, dac ă lu ăm în considerare e şecurile armatei române din toamna anului 1916 şi colapsul complet survenit dup ă b ătălia de pe Arge ş de la începutul lui decembrie, când capitala Bucure şti a c ăzut în mâinile invadatorilor, iar factorii diriguitori ai ţă rii s-au refugiat la Ia şi. Începuturile Armatei Orientului trebuie c ăutate înc ă în debutul anului 1915. În 26 ianuarie 1915, pre şedintele Consiliului de mini ştri al Greciei, Eleutherios Venizelos s-a adresat cabinetelor de la Paris şi Londra, solicitând trimiterea unui corp de armat ă la Salonic cu scopul de a garanta neutralitatea Bulgariei. În acest caz şi dac ă România s-ar fi decis s ă intervin ă de partea Antantei, Grecia ar fi procedat într-un mod identic. Venizelos spera ca Fran ţa s ă reu şeasc ă for ţarea mâinii guvernului român prin intermediul unor presiuni diplomatice foarte puternice. La 9 şi la 13 februarie 1915, guvernul englez şi respectiv cel francez au r ăspuns c ă au luat act cu pl ăcere de dorin ţa Greciei de a sprijini Serbia. Cele dou ă state occidentale erau de acord s ă trimit ă imediat dou ă divizii la Salonic, aproximativ 400 000 de oameni, care vor asigura neutralitatea Bulgariei şi vor oferi Greciei posibilitatea de a ajuta direct şi efectiv Serbia. Fran ţa şi Anglia n ădăjduiau s ă ob ţin ă al ăturarea României şi a Bulgariei la Antanta 2. Pre şedintele republicii franceze, Raymond Poincaré a apreciat c ă ar fi fost nevoie de trimiterea la Salonic a nu mai pu ţin de 10 divizii, care ar produce o impresie suficient de puternic ă pentru a determina interven ţia României.

1 F.J. Deygas, Gloires et misères de l’Armée de l’Orient 1915-1919, Paris, Payot, p. 39. 2 Albert Pingaud, Les Origines de l’Expédition de Salonique , Paris, 1935, extrait de la „Revue Historique”, tome CLXXVI, 1935, p. 5-6; Vasile Vesa, Le Front de Salonique et l’Entrée de la Roumanie dans la Première Guerre Mondiale , în „Revue Roumaine d’ Histoire”, XII, nr. 2, 1973, p. 254; John Keegan, The First World War , New York, Alfred A. Knopf Publisher, 1999, p. 235. 156 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Aportul ei militar ar fi implicat participarea la război a 500 000-600 000 de oameni 1. Chestiunea p ăstr ării sau retragerii armatei aliate de la Salonic a constituit obiectul unor vii dezbateri atât între diploma ţii Antantei cât şi în interiorul cercurilor politico-diplomatice şi militare franceze anterior intr ării României în Primul R ăzboi Mondial. Astfel, la 1 decembrie 1915 cabinetul Aristide Briand decidea, contrar opiniei Marelui Stat Major, s ă men ţin ă armata de la Salonic în vederea unor opera ţiuni ulterioare în regiunea balcanic ă. În cele din urm ă, comandantul-şef Jacques-Joseph Joffre a împ ărt ăş it ideea 2. În fa ţa gravit ăţ ii evenimentelor din Orient şi din Balcani, executivele de la Paris şi Londra au dispus s ă î şi concerteze eforturile în tentativa de a adopta decizii comune. Cu prilejul unei prime conferin ţe inter – aliate, ţinute la Calais în 4 decembrie 1915, autorit ăţ ile franceze s-au pronun ţat în favoarea expedi ţiei aliate în Balcani şi, în pofida eşecului, pledau pentru men ţinerea armatei de la Salonic şi înt ărirea sa „pentru a salva viitorul”. De şi au tins s ă fie cât mai conving ătoare, ele nu au izbutit s ă î şi ralieze partea britanic ă3. La conferin ţa inter-aliat ă organizat ă la Chantilly în 6 decembrie 1915, to ţi participan ţii au căzut de acord asupra interesului sporit pe care îl avea Antanta pentru a-şi păstra for ţele din Balcani şi a genera interven ţia României. S-au ridicat şi de aceast ă dat ă obiec ţii în sensul c ă acest avantaj nu p ărea suficient de important pentru a justifica imobilizarea a 150 000 de oameni în zona Salonicului 4. Alia ţii au decis declan şarea unor ofensive concentrice şi coordonate pe teatrele principale de opera ţiuni, adic ă pe fronturile francez, rus şi italian. În privin ţa fronturilor secundare, participan ţii s-au în ţeles cu u şurin ţă asupra oportunit ăţ ii evacu ării Dardanelelor, dar chestiunea Armatei Orientului a r ămas în suspensie. La Chantilly, între 6 şi 8 decembrie 1915, to ţi reprezentan ţii alia ţi, cu excep ţia celor ai armatei britanice, au acceptat c ă for ţele militare franco-engleze trebuiau re ţinute în preajma Salonicului 5. Situa ţia militar ă din Balcani a captat în continuare aten ţia cercurilor militare ale Antantei, care s-au întrunit la Paris în 27 martie 1916. Comandantul-şef al armatei franceze a dat citire unui raport în leg ătur ă cu o conferin ţă care avusese loc în 12 martie 1916 la Chantilly. Potrivit respectivului

1 A. Pingaud, art. cit ., p. 8; R. Poincaré, Au service de la France , Paris, Librairie Plon, 1928, tome VI, p. 45. 2 V. Vesa, România şi Fran ţa la începutul secolului al XX-lea (1900-1916) , Cluj Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 142. 3 F.J. Deygas, op. cit ., p. 82-83. 4 Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français (în continuare, se va cita: A.M.A.E.F.), Série Guerre 1914-1918, Sous-Série Operations Strategiques Militaires. Conferences, dossier no. 988, f. 31. 5 Joseph Joffre, Memoires (1910- 1917) , vol. II, Paris, Librairie Plon, 1932, p. 139; Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale, Bucure şti, fond Diamandi, dosar nr. 30, vol. II, f. 50. 157 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 raport, în regiunea sud-est european ă şi balcanic ă situa ţia s-a modificat în favoarea Alia ţilor. Gra ţie prezen ţei corpului expedi ţionar la Salonic şi succeselor repurtate de c ătre armata rus ă în Armenia, a fost stabilit un echilibru favorabil intereselor Antantei. S-a constatat c ă Turcia era neutralizat ă, Bulgaria avea de suferit de pe urma prelungirii r ăzboiului, iar Grecia se g ăsea strâns dependent ă de Alia ţi1. România, f ără s ă fi adoptat înc ă o pozi ţie categoric ă, dispunea ample m ăsuri de precau ţie la frontierele cu Austro-Ungaria şi Bulgaria. Totu şi, nu era posibil ă intensificarea efortului militar al Franţei şi al Angliei în zona balcanic ă, deoarece pe de o parte toate for ţele franco-engleze erau necesare pe frontul francez, iar pe de alt ă parte dificult ăţ ile de natur ă material ă şi logistic ă f ăceau în acea clip ă imposibil ă desf ăş urarea unei opera ţiuni care s ă comporte efective superioare celor care se g ăseau atunci în regiunea balcanic ă. Prin urmare, corpul expedi ţionar de la Salonic nu va primi vreun sprijin, cu excep ţia celui al armatei sârbe reconstituite. Rolul s ău care actualmente era de a induce în eroare for ţele germano-bulgare în privin ţa adev ăratelor inten ţii ale Alia ţilor şi de a le imobiliza ar urma s ă devin ă mai activ în momentul ofensivei generale: „Totu şi, dac ă situa ţia balcanic ă s-ar modifica profund în favoarea noastr ă [a Antantei, n.n.], prin al ăturarea unor noi alia ţi ori crearea unui deta şament de beligeran ţi balcanici, Armata Orientului ar întreprinde ofensiva la momentul oportun” 2. În 28 martie 1916, cei prezen ţi la Conferin ţa de la Paris au dat publicit ăţ ii şi o Declara ţie general ă în conformitate cu care Alia ţii reafirmau în mod solemn angajamentul lor de a nu încheia nici o pace separat ă. Ei ţineau s ă exprime hot ărârea lor ne ştirbit ă de a-şi da consim ţă mântul doar asupra unei p ăci care s ă pun ă cap ăt oric ărei politici de hegemonie şi de violen ţă , s ă asigure, prin impunerea sanc ţiunilor de rigoare, respectarea tratatelor şi a legilor interna ţionale şi s ă garanteze triumful dreptului, al libert ăţ ii şi demnit ăţ ii popoarelor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cei care au luat parte la conferin ţă au considerat drept condi ţie necesar ă unitatea de ac ţiune pe front 3. Practic, singurul rezultat concret al conferin ţei de la Paris din 27-28 martie 1916 a fost afirmarea comuniunii de vederi şi solidarit ăţ ii Alia ţilor 4. În privin ţa Armatei Orientului, s-a reunit o nou ă conferin ţă inter-aliat ă în vara anului 1916, în 9 iunie, la Londra. Prim-ministrul francez Aristide Briand î şi exprima mâhnirea c ă trupele de la Salonic erau inactive şi estima în aceste condi ţii o reac ţie de nemul ţumire a sârbilor care ar putea insinua ca Alia ţii nu doreau s ă lupte contra bulgarilor din rea voin ţă . Briand anticipa o

1 A.M.A.E.F., Guerre, Operations Strategiques Militaires. Conferences, dossier no. 988, f. 270. 2 Ibidem , f. 271. 3 Ibidem , f. 321. 4 A. Pingaud, op. cit ., p. 139; idem, L’Entente et la conduite de la guerre , extrait du numéro de Juillet 1935 de la „Revue d’Histoire de la Guerre Mondiale”, Paris, Alfred Costes Editeur, p. 16. 158 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 pozi ţie similar ă şi din partea României: „D-l Br ătianu […] nu va pierde prilejul de a da de în ţeles c ă dac ă ni s-ar al ătura s-ar teme s ă fie imediat abandonat în fa ţa bulgarilor” 1. Totu şi, Joffre n ădăjduia s ă impulsioneze ac ţiunea Armatei Orientului, chiar dac ă ea nu avea s ă mai primeasc ă înt ăriri. La 25 iunie 1916, generalul Sarrail a fost invitat s ă elaboreze un plan de atac, în care s ă fie implica ţi francezii şi sârbii. Aceast ă ac ţiune avea menirea de a urgenta decizia de interven ţie a României. Atacul principal urma s ă aib ă loc pe malul drept al Vardarului, iar atacuri secundare pe câmpia Beles. Sârbii, al căror material de lupt ă nu sosise înc ă, aveau s ă se angajeze c ătre vest, în direc ţia Vodena-Monastir 2. Ulterior, în a doua decad ă a lunii iulie 1916, România era pe punctul de a adopta decizia angaj ării militare al ături de Antanta. În aceste condi ţii au avut loc unele discu ţii aprinse privitoare la direc ţia de atac a armatei române. Invitat să ia parte la conferin ţa militar ă interaliat ă de la Paris, din 23 iulie 1916, colonelul Vasile Rudeanu a fost primit în audien ţă de c ătre premierul Briand în seara premerg ătoare conferin ţei. Reprezentantul român a fost îndemnat de c ătre pre şedintele Consiliului de mini ştri al Fran ţei s ă sus ţin ă în cadrul conferin ţei ideea unei ofensive române îndreptate c ătre sud, în leg ătur ă cu armatele aliate de la Salonic 3. Conferin ţa interaliat ă de la Paris din 23 iulie 1916, care a succedat unei prime runde de discu ţii purtate la Chantilly în 22 iulie, a avut ca obiectiv esen ţial dezbaterea şi semnarea proiectului conven ţiei vizând participarea armatei române la opera ţiunile militare ale Quadruplei În ţelegeri. Respectivul proiect de conven ţie s-a intitulat generic Conven ţia Rudeanu . La dezbateri a participat din partea Fran ţei generalul comandant-şef, Joffre, din partea Angliei generalul William Robert Robertson, şeful Statului major al armatelor britanice, iar din partea Rusiei generalul Jilinski, comandantul-şef al armatelor ţariste. Proiectul de conven ţie a stipulat angajamentul României de a declan şa opera ţiunile militare de partea puterilor aliate la 25 iulie/ 7 august, în timp ce Antanta recuno ştea necesitatea de a acoperi opera ţiunile de mobilizare şi concentrare ale armatei române. Ea se obliga s ă ac ţioneze împotriva oric ărei ac ţiuni ofensive inamice pe frontul sudic. În acest scop, împreun ă cu trupele de la Salonic, urma s ă poarte, începând cu 31 iulie, opera ţiuni ofensive puternice contra for ţelor du şmane, urm ărind s ă le înc ătu şeze orice libertate de ac ţiune. România avea s ă fixeze la 150 000 num ărul efectivelor pe care le va utiliza pe frontul de sud şi se angaja s ă procedeze la opera ţiuni active împotriva for ţelor inamice la sud de Dun ăre. Trupele aliate de la Salonic şi for ţele ruso-române de

1 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Strategiques Militaires. Conferences II, dossier no. 989, f. 19. 2 Maurice Sarrail, Mon Commandement en Orient (1916-1918) , Paris, Ernest Flamarion Editeur, 1920, p. 135. 3 Dumitru Preda, România şi Antanta, 1916-1917 , Ia şi, Institutul European, 1998, p. 45. 159 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 pe frontul Dun ării vor avea ca obiectiv distrugerea for ţelor adverse şi înf ăptuirea jonc ţiunii în cel mai scurt timp posibil. Comandan ţii-şefi ai for ţelor aliate de la Salonic şi cei ai armatei române vor stabili de comun acord planul lor de opera ţiuni r ăspunzând misiunii indicate mai sus. Ei vor trebui să ţin ă seama într-o manier ă continu ă şi în timp util de previziunile militare, de repartizarea trupelor lor şi de mersul opera ţiilor. În vederea coordon ării ac ţiunilor armatelor aliate, un reprezentant al armatei române va merge la Marele Cartier General al for ţelor aliate de la Salonic de îndat ă ce respectivul proiect va fi semnat. Pe de alt ă parte, un reprezentant al comandantului trupelor aliate de la Salonic, va pleca imediat la Marele Cartier General al armatei române. Statele majore aliate puteau s ă acrediteze misiuni militare pe lâng ă Marele Cartier General român şi viceversa. Urm ătorul punct se referea la obliga ţia asumat ă de Alia ţi de a furniza şi a transporta în mod regulat materiale şi muni ţii pentru trupele române atât pentru cele care ar ac ţiona ofensiv la sud de Dun ăre cât şi pentru cele direc ţionate înspre Transilvania. Comandantul Armatei Orientului şi armata român ă se angajau s ă nu încheie armisti ţiu f ără s ă se fi pus de acord. Se prevedea c ă respectivele stipula ţii se vor reg ăsi în conven ţia militar ă care trebuia s ă fie încheiat ă la Bucure şti între guvernele puterilor aliate şi Consiliul de mini ştri al României 1. Proiectul de conven ţie militar ă adoptat de c ătre conferin ţa de la Paris ţinea seama atât de textul avansat de c ătre ru şi cât şi de observa ţiile f ăcute de c ătre partea român ă, dar eviden ţia cu pregnan ţă punctul de vedere al Înaltului Comandament francez. Guvernul şi autorit ăţ ile militare române doreau ca direc ţia ofensivei principale s ă fie c ătre nord, spre Transilvania, şi nu la sud de Dun ăre, contra bulgarilor 2. Neacceptarea de c ătre prim-ministrul Br ătianu a unor stipula ţii incluse în proiectul adoptat la conferin ţa interaliat ă de la Paris din iulie 1916 nu a însemnat şi o dezavuare a reprezentantului s ău, Rudeanu, care oricum era împuternicit s ă discute şi s ă analizeze condi ţiile unei cooper ări cu Armata Orientului 3. O directiv ă ferm ă din partea comandantului-şef Joffre i-a parvenit generalului Sarrail în 3/16 august 1916, ea indicând ca atacul s ă fie declan şat dup ă 3 zile de la semnarea acordurilor cu România. Având în vedere c ă cele dou ă conven ţii ale României cu Antanta, politic ă şi militar ă, au fost încheiate la 4/17 august 1916, Armata Orientului avea s ă porneasc ă la ofensiv ă în 7/20 august 4. Înc ă din 2/15 august au debutat ac ţiunile preliminarii ale armatei de la Salonic. În mod surprinz ător, reac ţia bulgar ă s-a f ăcut sim ţit ă cu violen ţă chiar

1 A.M.A.E.F., Série Guerre 1914-1918, Sous-Série Roumanie, dossier no. 355, f. 72-74; D. Preda, op. cit. , p. 50-51. 2 D. Preda, op. cit ., p. 50, 52-53. 3 Ibidem , p. 54. 4 Ibidem , p. 138-139. 160 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 de a doua zi şi, punând cu totul în încurc ătur ă pe Sarrail, inamicul a declan şat un atac puternic la 17 august, fiind mai rapid cu 3 zile decât Alia ţii 1. Aşadar, pentru a urgenta interven ţia României în r ăzboi, Fran ţa şi Anglia promiseser ă României sprijinul Armatei Orientului. Dar în mod involuntar sau premeditat, guvernul Ion I. C. Br ătianu a fost indus în eroare, primind informa ţia c ă Antanta ar dispune de o armat ă de 450 000 de oameni în Macedonia, care se vor lansa contra bulgarilor şi dup ă ce îi vor zdrobi se vor al ătura armatei române. Îns ă în acela şi timp, generalul britanic George Francis Milne a primit instruc ţiuni s ă nu întreprind ă nici o opera ţiune ofensiv ă. În tentativa de a reglementa definitiv în favoarea lor problemele balcanice (greac ă, bulgar ă, sârb ă, român ă şi chiar turc ă), Alia ţii au venit în Orient mult prea târziu şi cu for ţe ridicol de insuficiente 2. Trupele franceze de la Salonic num ărau doar 4 divizii, iar efectivele lor cumulate nu atingeau 50 000 de combatan ţi. Contingentul britanic avea 42 000 de combatan ţi, iar cel sârb 51 000 de lupt ători. Trupele ruse cuprindeau o singur ă brigad ă de infanterie adic ă 5 000 de oameni. O divizie italian ă de 10 000 de militari a ajuns în cele din urm ă la Salonic, dar numai la finele lui august 1916. Per total deci, armata aliat ă dispunea de maximum 140 000 de combatan ţi. Mai mult, Anglia persista în reticen ţa sa fa ţă de orice opera ţiune ofensiv ă în Macedonia. Ironie a sor ţii, în lunile august şi septembrie 1916, generalul Sarrail avea la dispozi ţia sa chiar mai pu ţin de 100 000 de militari lupt ători. Ace ştia trebuiau s ă fie în stare s ă procedeze la o ofensiv ă de anvergur ă în Balcani, s ă asigure securitatea României şi, mai mult, s ă zdrobeasc ă Bulgaria, care dispunea chiar de 700 000 de oameni sub arme. Num ărul cadrelor militare din Armata Orientului care beneficiau de o ra ţie nu sugera nici o idee în leg ătur ă cu for ţele reale ale acesteia. Pentru a realiza opera ţiuni active, generalul Sarrail dispunea de fapt doar de contingentele francez şi sârb, precum şi de minuscula brigad ă rus ă. Aceast ă armat ă de dimensiuni reduse avea drept misiune antrenarea României în conflagra ţia mondial ă şi sus ţinerea ei 3. În toamna anului 1916, Alia ţii se vedeau în mod imperios constrân şi s ă previn ă catastrofa militar ă care amenin ţa România. Tinzând s ă îndep ărteze cu orice pre ţ primejdia, Briand a procedat la demersuri sus ţinute la Roma, pentru a spori prezen ţa militar ă la Salonic, la Londra, pentru a genera abandonarea proiectului complet inoportun al unei ofensive în Palestina şi în Siria, precum şi la Petrograd pentru a determina accelerarea înaint ării trupelor de sprijin promise românilor 4.

1 F.J. Deygas, op. cit. , p. 109. 2 Ibidem , p. 106. 3 Ibidem , p. 108-109. 4 A. Pingaud, op. cit. , p. 142. 161 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Diploma ţii francezi şi englezi, precum şi autorit ăţ ile militare ale Antantei s-au reunit la Boulogne-sur-Mer între 16 şi 20 octombrie 1916. Aici s-a discutat despre posibilitatea provoc ării unei înfrângeri decisive trupelor bulgare, dar s-a constatat c ă din nefericire Antanta nu dispunea în Macedonia nici de efective şi nici de materiale de r ăzboi suficiente. La factorii defavorabili se ad ăuga apropierea iernii, condi ţiile meteorologice specifice acestui anotimp fiind improprii desf ăş ur ării marilor opera ţiuni militare: „Tot ce putem face este să continu ăm s ă re ţinem [...] pe bulgari men ţinând şi la nevoie înt ărind […] armata noastr ă de la Salonic […]” 1. Cea mai stringent ă chestiune era legat ă de România, care se afla atunci în pragul unui dezastru militar. La crearea situa ţiei sale extrem de dificile au concurat îndeosebi înfrângerile militare din Transilvania, dar în acela şi timp şi eşecul opera ţiunii Fl ămânda precum şi insuccesul dureros de la Turtucaia. Pentru a evita un fiasco total al armatei române, generalul rus Mihail Alekseev a anun ţat activarea unei armate ruse de 14 divizii şi a sugerat consolidarea armatei de la Salonic prin trimiterea nou-creatului contingent portughez în vederea eficientiz ării şi supliment ării efortului acesteia. Asquith şi Lloyd George şi-au dat consim ţă mântul în acest sens, dar Joffre a obiectat c ă era vorba de un corp de armat ă nefamiliarizat înc ă cu r ăzboiul şi, în plus, ar accentua şi mai mult componen ţa deja foarte eterogen ă a corpului expedi ţionar de la Salonic. Participan ţii la conferin ţa de la Boulogne au preferat s ă apeleze la Italia, solicitându-i s ă î şi sporeasc ă contingentul propriu 2. Alia ţilor le era practic imposibil s ă ajute direct România, apreciind c ă îndatorirea sa era de a duce opera ţiunile militare în Macedonia într-o manier ă cât mai viguroas ă, având drept scop blocarea armatei bulgare dinspre sud 3. Briand a propus ridicarea num ărului diviziilor franceze de la Salonic la 7, f ăcând totodat ă referire la solidaritatea fronturilor şi socotind c ă era de datoria Alia ţilor s ă protejeze România împotriva distrugerii. Ministrul de externe al Fran ţei a sugerat ca Antanta s ă expedieze nu mai pu ţin de 16 batalioane în plus fa ţă de cât fuseser ă prev ăzute, adic ă echivalentul a 16 000 de militari. În opinia sa, Anglia trebuia de asemeni să î şi sporeasc ă efectivele sale la 7 divizii, Italia la 3, astfel încât împreun ă cu cele 5 divizii sârbe, num ărul total al diviziilor aliate din subordinea generalului Sarrail s ă fie de 22 divizii 4. Cuvântarea rostit ă de c ătre Briand a relevat şi necesitatea de a gr ăbi ac ţiunile care s ă urm ăreasc ă o sus ţinere mai substan ţial ă a fontului românesc 5.

1 A.M.A.E.F., Guerre, Operations Strategiques Militaires. Conferences II, dossier no. 989, f. 98. 2 A. Pingaud, art. cit. , p. 20. 3 A.M.A.E.F., Guerre, Operations Strategiques Militaires. Conferences II, dossier no. 989, f. 99. 4 Ibidem , f. 116. 5 V. Vesa, art. cit. , p. 276, apud D. Preda, op. cit ., p. 142. 162 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Spre finalul conferin ţei, participan ţii au hot ărât programarea unei întruniri a statelor majore aliate în scurt timp, cu menirea de a pune la cale opera ţiunile militare ale Antantei în regiunea balcanic ă şi de a concepe mijloacele necesare încunun ării lor cu succes. Statele majore francez, englez, rus şi italian trebuiau s ă stabileasc ă de comun acord componen ţa armatei de la Salonic, încercând s ă asigure securitatea absolut ă a acestei armate în caz de atac puternic al inamicului şi s ă desf ăş oare o ofensiv ă pân ă la Monastir şi calea ferat ă a Vardarului. Ofensiva de amploare a Alia ţilor avea s ă fie combinat ă cu o ofensiv ă ruso-român ă îndreptat ă împotriva Bulgariei 1. În aceste împrejur ări, a avut loc conferin ţa militar ă de la Chantilly, din 15 noiembrie 1916, unde reprezentan ţii Antantei au c ăzut de acord s ă confere campaniilor anului 1917 un caracter decisiv, procedându-se la ofensive concertate înc ă din prima jum ătate a lui februarie pe toate fronturile principale, incluzând de aceast ă dat ă şi frontul de la Salonic. Reuniunea militar ă a fost dublat ă de o conferin ţă politic ă2. Cu prilejul conferin ţei militare, a fost adoptat un Plan de ac ţiune al Coali ţiei în timpul iernii 1916/1917. Planul de ac ţiune preciza c ă inamicul ar putea manifesta inten ţia de a dezvolta ac ţiunile sale ofensive împotriva României pentru a încerca scoaterea sa din lupt ă cu concursul bulgarilor şi al turcilor. Alia ţii au dispus ca inamicul s ă fie supus unei presiuni continue. Ofensivele angajate pe diferite fronturi trebuiau realizate ţinând cont de condi ţiile climaterice de pe fiecare dintre acestea. Pe frontul oriental, clima specific ă iernii nu era propice pentru desf ăş urarea opera ţiunilor militare. S-a preconizat ca dup ă declan şarea ofensivei Puterilor Centrale împotriva României, Alia ţii s ă încerce cu ajutorul excedentului de for ţe de ţinut să ac ţioneze împotriva Bulgariei, tinzând s ă o aduc ă în situa ţia de a capitula. Ac ţiunea preconizat ă trebuia s ă se disting ă prin rapiditate pentru a înl ătura cât mai curând cu putin ţă orice amenin ţare la adresa României, pentru a men ţine şi a degaja capul de pod al Dobrogei şi a folosi într-o manier ă cât mai util ă timpul disponibil r ămas pân ă când rigorile iernii aveau s ă se fac ă sim ţite 3. Trupelor române şi celor ruse le incumba începerea unui atac asupra for ţelor bulgare, purtat dinspre nord. Aceast ă ofensiv ă avea s ă fie secondat ă de o ac ţiune dinspre sud, îndeplinirea sa fiind încredin ţat ă armatei aliate de la Salonic 4. Conferin ţa a analizat o serie de m ăsuri vizând aprovizionarea armatei române. Ţinând seama de circumstan ţele grave, un prim lot de materiale de

1 A.M.A.E.F., Guerre, Operations Strategiques Militaires. Conferences II, dossier no. 989, f. 121, 137. 2 A. Pingaud, op. cit ., p. 144. 3 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Stratégiques Militaires.Conferences II, dossier no. 989, f. 215-216. 4 Ibidem , f. 217. 163 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 război urma s ă fie expediat pân ă la 27 noiembrie/10 decembrie 1916 1. La întrunirea militar ă s-a f ăcut auzit ă şi vocea reprezentantului României, Rudeanu care a r ăspuns aprecierilor aliate privind consecin ţele negative ale intervenţiei militare tardive a României. El a subliniat c ă dac ă era regretabil c ă interven ţia României s-a produs cu întârziere, trebuia s ă se regrete în egal ă m ăsur ă faptul că Alia ţii nu au asigurat mai devreme condi ţii prielnice României pentru a se implica în conflagra ţie. Ini ţiativa convoc ării conferin ţei de la Paris din 15-17 noiembrie 1917 a celor patru puteri aliate (Marea Britanie, Fran ţa, Rusia şi Italia) a apar ţinut cabinetului englez, puternic emo ţionat de dezastrul care amenin ţa tot mai mult România. Acesta s-a gândit ca m ăcar s ă-i atenueze efectele, încercând s ă găseasc ă împreun ă cu ru şii mijloacele de natur ă s ă stabileasc ă între frontul occidental şi cel oriental o leg ătur ă care pân ă în respectivul moment fusese realizat ă doar într-o manier ă insuficient ă. Propunerea britanic ă s-a bucurat de un ecou pozitiv atât la Paris, acolo unde corespundea cu punctul de vedere al pre şedintelui Consiliului de mini ştri, Briand, cât şi la Petrograd. La Roma îns ă au existat unele rezerve, ministrul de externe Sidney Sonnino p ărând s ă întâmpine oarecare dificult ăţ i în a se debarasa de influen ţele unui anumit particularism interaliat 2. Lucr ările conferin ţei interaliate de la Paris, deschise în aceea şi zi cu întrunirea militar ă de la Chantilly i-au g ăsit la masa tratativelor pe Briand din partea Fran ţei, Asquith şi Lloyd George din partea Angliei, Carcano din partea Italiei şi ambasadorul de la Paris, Isvolski, din partea Rusiei. Con ştientizând gravitatea acelor clipe, situa ţia riscând s ă devin ă critic ă, Briand a afirmat c ă „guvernele, având întreaga responsabilitate a desf ăş ur ării r ăzboiului, trebuie s ă ia ini ţiativa opera ţiunilor, întrucât pe timpul iernii frontul orienatal va fi principalul teatru de opera ţiuni. Delega ţii englezi au împ ărt ăş it ideile sale, în principal pe ultima dintre ele. A doua zi, participan ţii au fost informa ţi de c ătre generalul Joffre în privin ţa planului de campanie stabilit anterior la Chantilly, dar au declarat c ă nu puteau s ă îl adopte decât dup ă ce îl vor fi supus aprob ării guvernului rus 3. Pe de alt ă parte, delega ţii au apreciat c ă pân ă atunci, achitându-se de promisunile f ăcute României, Armata Orientului a imobilizat în fa ţa sa armatele bulgare. De la intrarea în ac ţiune a României, nici un soldat bulgar nu a fost în m ăsur ă s ă p ărăseasc ă frontul de la Salonic pentru a participa la opera ţiunile direc ţionate împotriva României. Alia ţii considerau c ă rezultatele ob ţinute erau demne de apreciere, îns ă se impunea ca ac ţiunile

1 D. Preda, op. cit. , p. 152. 2 A. Pingaud, op. cit. , p. 144-145. 3 Ibidem , p. 145. 164 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 militare ale Antantei s ă continue pentru a degaja România. Activit ăţ ile armatelor aliate trebuiau intensificate pe toate celelalte fronturi 1. În debutul anului 1917, Alia ţii se aflau sub puternica impresie a rezultatelor catastrofale înregistrate în anul 1916. Evolu ţia total defavorabil ă a evenimentelor în anul 1916 s-a tradus prin zdrobirea României şi sl ăbirea Rusiei. Situa ţia era deosebit de grav ă, estimându-se c ă Armata Orientului ar putea fi atacat ă energic de c ătre Puterile Centrale, care erau pe punctul de a deveni complet st ăpâne pe situa ţie pe frontul de est. Efectivele armatelor de la Salonic trebuiau sporite pentru a le permite s ă preîntâmpine orice eventualitate. Fran ţa a decis dublarea num ărului diviziilor sale de la Salonic şi de aceea a socotit de cuviin ţă s ă pretind ă un efort corespunz ător alia ţilor s ăi. Aceste chestiuni au constituit subiectul conferin ţei de la Roma din 6-7 ianuarie 1917 2. La conferin ţă a fost convocat şi comandantul armatei de la Salonic, generalul Sarrail. El a declarat c ă a dat ordin s ă se stopeze orice ofensiv ă pentru c ă trupele sale erau obosite din pricina absen ţei proviziilor. Totodat ă, a invocat atitudinea duplicitar ă a Greciei precum şi faptul c ă în spatele s ău se aflau efective inamice amenin ţă toare 3. Statele majore franceze şi ruse au ajuns îns ă la concluzia c ă ra ţiuni de ordin militar şi moral ca şi interesul superior al coali ţiei obligau Armata Orientului s ă nu se retrag ă. Condi ţia sine-qua-non pentru ca trupele de la Salonic s ă se p ăstreze în pozi ţia lor actual ă şi s ă îndeplineasc ă misiunea ce i-a fost fixat ă cu ocazia Conferin ţei de la Chantilly din 15 noiembrie 1916 era înzestrarea lor cu suficiente provizii care trebuiau livrate cât mai urgent 4. Guvernele aliate nu au reu şit s ă ajung ă la un consens în unele privin ţe cum ar fi chestiunea efectivelor. Cu toate str ădaniile anglo-francezilor, Luigi Cadorna, şeful Marelui Cartier General al armatei italiene, s-a opus cu vehemen ţă trimiterii unor trupe italiene la Salonic, Grecia fiind perceput ă ca o adversar ă a planurilor Italiei în Balcani 5. O în ţelegere unanim ă fiind imposibil de realizat, delega ţii Antantei prezen ţi la conferin ţa de la Roma au dispus în final m ăcar conservarea statu-quo -ului. S-a convenit ca generalul britanic Milne s ă execute ordinele generalului Sarrail privind opera ţiunile militare, rezervându-şi dreptul de a se adresa în acest sens direct superiorilor s ăi. Armata Orientului cuprindea, dup ă sosirea înt ăririlor franceze, 22 de divizii, la care aveau s ă se mai adauge în ianuarie şi în martie 1917 alte dou ă divizii 6.

1 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Stratégiques Militaires. Conferences II, dossier no. 990, f. 70. 2 F.J. Deygas, op. cit. , p. 140. 3 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Stratégiques Militaires. Conferences II, dossier no. 991, f. 92. 4 Ibidem , f. 100. 5 Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul r ăzboi mondial , Bucure şti, Editura Didactic ă şi Pedagogic ă, 1995, p. 183. 6 F.J. Deygas, op. cit ., p. 140. 165 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Tot la Roma, Lloyd George a tins s ă trezeasc ă interesul italienilor şi francezilor pentru negocierea unei p ăci cu Austro-Ungaria, care dac ă s-ar fi concretizat ar fi adus mari prejudicii României 1. Colapsul armatei române de la finele anului 1916 înl ătura, practic, orice şans ă de materializare a proiectului de la Chantilly cu privire la o ofensiv ă împotriva Bulgariei 2. La numai o lun ă dup ă reuniunea de la Roma, Antanta a hot ărât convocarea unei noi conferin ţe, de data aceasta pe p ământ rusesc, la Petrograd. Armata de la Salonic urma s ă aib ă ca obiectiv principal rezisten ţa energic ă împotriva oric ărui atac pe care inamicul l-ar întreprinde împotriva sa şi în subsidiar s ă î şi asigure pe o perioad ă îndelungat ă st ăpânirea Monastirului şi s ă întrerup ă comunica ţiile între bulgari şi greci. În cazul în care inamicul ar proceda la retrageri masive de trupe de pe frontul din Macedonia, Armata Orientului ar urma s ă treac ă la ofensiv ă pentru a profita de situa ţia favorabil ă creat ă astfel. S-a stabilit drept obiectiv reorganizarea armatei române, formându-se un num ăr de divizii lesne de între ţinut 3. În vederea coordon ării opera ţiunilor pe frontul oriental cu cele de pe frontul occidental şi pentru a fi în concordan ţă cu spiritul recentei conferin ţe de la Roma, guvernul francez a decis trimiterea unei misiuni extraordinare la Petrograd, misiune compus ă din Gaston Doumergue, generalul Noël de Castelnau şi Albert Thomas. Ini ţial, cu totul paradoxal, România nu a fost invitat ă s ă participe la conferin ţă , de şi pe ordinea de zi figurau probleme care o priveau direct 4. În urma solicit ărilor sale insistente, generalul Berthelot a fost de asemenea convocat la Petrograd, unde a fost înso ţit de c ătre prim-ministrul României, Ion I.C. Br ătianu. El a fost astfel în m ăsur ă s ă sus ţin ă în fa ţa generalului de Castelnau ideile sale personale legate de necesitatea stringent ă a reorganiz ării armatei române. Men ţinerea armatei române pe teritoriul na ţional reprezenta o alt ă chestiune important ă5. Schimburile de vederi între Berthelot şi generalul rus Vasili Gurko au fost pasionante şi au pus în eviden ţă divergen ţele profunde existente între cele dou ă p ărţi mai ales pe aceast ă tem ă. Autorit ăţ ile militare ruse sugerau ca refacerea armatei române s ă se înf ăptuiasc ă în sudul Rusiei, ceea ce Berthelot respingea cu t ărie. Cu acest prilej, Gurko i-a reproşat lui Berthelot c ă ar fi „mai român decât românii”, dar

1 Glenn E. Torrey, The Years of Engagement, 1916-1918 , in Romania and World War I , Ia şi, Oxford, Portland, Institutul European, 1999, p. 214. 2 A. Pingaud, art. cit. , p. 24. 3 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Strategiques- Militaires. Conferences II, dossier no. 992, f. 327-328. 4 Z. Zamfir, J. Banciu, op. cit ., p. 184. 5 Victor Pétin, Le drame roumaine, 1916-1918 , Paris, Payot, 1932, p. 149. 166 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 prin demersurile sale şeful misiunii militare franceze în România sus ţinea în mod indirect interesele ţă rii al c ărei reprezentant era. Atât Berthelot cât şi agentul diplomatic al Fran ţei la Ia şi, Saint-Aulaire doreau consolidarea pozi ţiei franceze în Europa central-răsăritean ă dup ă încheierea p ăcii. Pentru îndeplinirea dezideratului, era foarte important ă men ţinerea unei armate române de 100 000 de oameni pe frontul oriental, mai ales c ă lor li se inoculaser ă spiritul şi metodele franceze. În aceast ă manier ă s-ar crea şi un obstacol în calea unei eventuale hegemonii în regiunea balcanic ă şi s-ar înt ări un echilibru absolut necesar 1. Este evident c ă factorii responsabili francezi se temeau în principal de tendin ţele expansioniste ale Rusiei în sud-estul european, tendin ţe care nu de pu ţine ori se f ăcuser ă manifestate. Ei nu voiau s ă asiste la extinderea influen ţei ruse asupra României şi a întregii zone balcanice f ără s ă încerce s ă adopte toate măsurile susceptibile de a o contracara. De şi chestiunea evacu ării României a r ămas oarecum în suspensie, generalul de Castelnau a propus un compromis în privin ţa rolului generalului Berthelot şi al misiunii militare franceze în România. Acceptând nevoia de a recunoa şte preponderen ţa Rusiei pe frontul românesc, Castelnau a recomandat ca Berthelot s ă dispun ă de dreptul neîngr ădit de a des ăvâr şi reorganizarea armatei române 2. Conferin ţa de la Petrograd din februarie 1917 a fost dedicată şi chestiunii aprovizion ării, de a c ărei solu ţionare depindea îns ăş i supravie ţuirea României ca stat. Pentru pre şedintele Consiliului de mini ştri Br ătianu era vorba şi de un prilej prielnic pentru a stabili raporturi mai strânse cu liderii Antantei 3. Principalele problematici abordate cu ocazia conferin ţei de la Calais din 26-27 februarie 1917 au vizat Armata Orientului. În condi ţiile în care cooperarea for ţelor ruso-române împotriva Bulgariei nu mai era cu putin ţă , conferin ţa a trebuit s ă constate c ă, cel pu ţin pentru moment, înfrângerea decisiv ă a armatei bulgare nu constituia un obiectiv practic şi c ă misiunea for ţelor aliate de la Salonic era aceea de a re ţine pe frontul lor trupele inamice care actualmente se g ăseau acolo şi totodat ă de a lovi inamicul dac ă s-ar ivi un moment propice 4. În vara anului 1917, armata român ă era reorganizat ă şi competitiv ă în principal gra ţie priceperii şi geniului şefului misiunii militare franceze, generalul Berthelot. Luând cuvântul în cadrul conferin ţei de la Paris din 25-26 iulie 1917, pre şedintele Consiliului de mini ştri al Fran ţei, Alexandre-Félix

1 Ibidem , p. 149-150. 2 G.E. Torrey, Henri Mathias Berthelot, Soldier of France, Defender of Romania , Ia şi, Oxford, Portland, The Center for Romanian Studies, 2001, p. 177. 3 G.E. Torrey, art. cit ., p. 214. 4 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Stratégiques-Militaires. Conferences II, dossier no. 993, f. 85-86. 167 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ribot, care totodat ă îndeplinea şi func ţia de ministru de externe, a declarat c ă din punctul de vedere al dreptului nu existau puteri mari şi puteri mici. Toate statele erau egale bucurându-se de acelea şi drepturi. Dac ă o na ţiune se dezvolt ă mai mult decât o alta, nu este vorba doar de o datorie, ci şi de un privilegiu de a ocroti micile puteri. Ori Fran ţa nu a renun ţat nicicând la acest rol în cursul istoriei sale. Aluzia la România era cât se poate de transparent ă. Mai mult, el a propus ca puterile aliate s ă adopte o declara ţie destinat ă s ă risipeasc ă orice suspiciune, ştergând de pe tapet atât ideea p ăcii separate cât şi pe cea a nedezintegr ării Imperiului austro-ungar. Drept urmare, Alia ţii se angajau s ă ocroteasc ă drepturile popoarelor, inclusiv ale popoarelor balcanice, fiind deci şi să nu depun ă armele decât dup ă realizarea obiectivului major, anume s ă fac ă imposibil ă repetarea unei asemenea agresiuni a c ărei responsabilitate o purtau, în viziunea lor, în întregime Puterile Centrale. Alexandru Lahovari, ministrul României la Paris, – care al ături de generalul Dumitru Iliescu reprezenta România la conferin ţă , ambii dispunând de drept de vot consultativ – a mul ţumit lui Ribot pentru cuvintele rostite, ad ăugând c ă România a traversat o perioad ă dificil ă iar sacrificiile au fost dureroase, îns ă niciodat ă nu şi-a pierdut încrederea. Reprezentantul României şi-a exprimat speran ţa c ă, mul ţumit ă eforturilor sale şi concursului consistent al alia ţilor s ăi ea va fi în m ăsur ă s ă participe la victoria final ă a Antantei 1. Totodat ă, Antanta a reconfirmat prevederile documentelor diplomatice semnate cu România la 4/17 august 1917 2. Alia ţii s-au reunit într-o nou ă conferin ţă la Londra în zilele de 7 şi 8 august 1917. La aceast ă întrunire, Fran ţa a fost reprezentat ă de c ătre Ribot, Albert Thomas, ministrul armamentului şi generalul Ferdinand Foch. Premierul Ribot a scos în eviden ţă faptul c ă eroarea fundamental ă a Antantei a fost, f ără îndoial ă, supersti ţia frontului principal 3. Eforturile sale pe acest front fuseser ă în zadar, ori probabilitatea de a fi încununate de succes era considerat ă mai mare pe un front secundar. Ribot amintea istoria expedi ţiei de la Salonic, care întreprins ă chiar din momentul în care a fost conceput ă, adic ă din primele luni ale lui 1915, ar fi putut împiedica aderarea Bulgariei la tab ăra Puterilor Centrale şi ar fi r ăsturnat în avantajul Antantei raportul de for ţe în Balcani. Pe de alt ă parte, revolu ţia din Rusia din februarie şi înlocuirea guvernului Gheorghi Evghenievici Lvov cu executivul Alexander Kerenski în iulie 1917 au creat o nou ă stare de lucruri şi în privin ţa rela ţiilor Rusiei cu alia ţii occidentali. Nu întâmpl ător, Antanta a c ăutat mijloace de natur ă s ă capaciteze Rusia,

1 Ibidem , dossier no. 996, f. 78-79; Eliza Campus, Din politica extern ă a României 1913-1947 , Bucure şti, Editura Politic ă, 1980, p. 137. 2 Enciclopedia primului r ăzboi mondial , coord. Nicolae Ciobanu, Vladimir Zodian, Dorin Mara, Florin Şperlea, Cezar Mâ ţă , Ecaterina Zodian, Bucure şti, Editura Teora, 2000, p. 162. 3 A. Pingaud, art. cit. , p. 29. 168 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 determinând-o să continue r ăzboiul împotriva Puterilor Centrale pe frontul de est. Pentru a stimula fostul imperiu ţarist, Alia ţii i-au promis tacit controlul Constantinopolului şi al Strâmtorilor 1. Este de fapt vorba de reconfirmarea unei promisiuni f ăcute anterior în primele luni ale lui 1915. Respectivul consim ţă mânt nu ar fi f ăcut decât s ă irite România şi, mai mult, era vorba de un pre ţ enorm oferit în schimbul unei colabor ări care nu de pu ţine ori se dovedise contraproductiv ă. Inutilitatea acestei concesii avea s ă fie dovedit ă de evolu ţia ulterioar ă a evenimentelor interne din Rusia. Dup ă preluarea puterii de c ătre bol şevici în 25 octombrie/7 noiembrie 1917, printre cele dintâi m ăsuri ale lor a fost decretul asupra p ăcii, iar în planul politicii externe armisti ţiul de la Brest-Litovsk de la începutul lui decembrie, apoi pacea din 18 februarie/3 martie 1918, încheiată în aceea şi localitate. Situa ţia dificil ă a frontului balcanic şi a celui românesc în toamna anului 1917 a sensibilizat factorii de decizie ai Antantei şi la jum ătatea lui noiembrie, mini ştrii de finan ţe ai S.U.A., Marii Britanii şi Fran ţei au redactat o not ă în care era exprimat ă inten ţia ca proxima conferin ţă ce urma s ă aib ă loc la Paris s ă analizeze între altele chestiunea avansurilor financiare. Acestea aveau s ă fie consim ţite celorlal ţi alia ţi, în principal Greciei şi României 2. Conferin ţa interaliat ă de la Paris din decembrie 1917 a luat în discu ţie starea de lucruri grav ă din România şi şansele de a o remedia. Prim ministrul Fran ţei, în acela şi timp ministru de r ăzboi, Georges Clemenceau a recunoscut c ă puterile aliate erau datoare s ă sprijine România. Alia ţii au încercat s ă stabileasc ă un plan de aprovizionare a României prin Ucraina. Luând în considerare opiniile generalului Berthelot, Clemenceau a conchis c ă Ucraina oferea posibilit ăţ i de rezisten ţă şi c ă pentru Alia ţi era vital s ă coaguleze şi s ă păstreze un centru ori un nucleu de rezisten ţă pentru un timp cât mai îndelungat. Clemenceau s-a referit mai apoi la diferendul iscat între guvernul francez şi cel român în leg ătur ă cu acceptarea armisti ţiului de c ătre România. Pre şedintele Consiliului de mini ştri al Fran ţei era înclinat s ă cread ă c ă premierul României a fost prea mult preocupat s ă pun ă la ad ăpost regele şi familia regal ă şi astfel s-a precipitat s ă încheie armisti ţiul. Clemenceau aprecia c ă omologul s ău de la Ia şi nu p ărea s ă ţin ă seama c ă în cazul în care regele p ărăsea teritoriul românesc, ţara r ămânea de fapt f ără guvern chiar dac ă Br ătianu nu l-ar fi urmat. În respectiva eventualitate, germanii ar beneficia de câmp liber, ar instaura un guvern germanofil şi ar instala un alt monarh din dinastia Hohenzollern. Cele de mai sus au fost aduse la cuno ştin ţa prim-ministrului român şi nu au întâmpinat nici o obiec ţie, astfel încât Clemenceau a concluzionat c ă Br ătianu

1 Ibidem . 2 A.M.A.E.F., Guerre, Opérations Stratégiques Militaires. Conferences, dossier no. 998, f. 24. 169 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 adera la punctul s ău de vedere. Oricum, diferendul a fost reglementat în termenii cei mai amicali cu putin ţă 1. Unul dintre reprezentan ţii Marii Britanii la conferin ţă , lordul Alfred Milner, a opinat c ă Alia ţii se sim ţeau obliga ţi s ă sus ţin ă Ucraina pentru c ă de aceasta depindea aprovizionarea României „de care suntem lega ţi prin toate leg ăturile de onoare [...] În Rusia Meridional ă, scopul nostru principal trebuie s ă fie salvarea României” 2. Cuvintele diplomatului englez se reafirmau necesitatea de a încerca închegarea unui centru de rezisten ţă în sudul Rusiei şi eventual, în condi ţii excep ţionale s ă se asigure acolo o baz ă prielnic ă de retragere pentru armata şi autorit ăţ ile române. Un alt reprezentant al Angliei la conferin ţă , lordul Robert Cecil a afirmat c ă în cazul în care desf ăş urarea evenimentelor militare ar releva necesitatea ca generalul Berthelot s ă preia controlul ac ţiunilor aliate în districtul cazacilor, cabinetul britanic nu s-ar opune 3. Ulterior, toate demersurile aliate pentru a determina o rezisten ţă armat ă româneasc ă dus ă la extrem au fost sortite e şecului, România încheind în 20 februarie/ 5 martie 1918 preliminariile p ăcii de la Buftea. Plasate oarecum în fa ţa faptului împlinit, puterile Antantei au emis, cu ocazia conferin ţei de la Londra din 14-15 martie 1918, o Declara ţie public ă, care a fost preg ătit ă chiar de c ătre pre şedintele Consiliului de mini ştri al Fran ţei, Clemenceau. Declara ţia public ă sublinia c ă „[…] Aceste tipuri de pace, impuse prin for ţă brutal ă, [precum cea impus ă de c ătre Puterile Centrale României, n.n.], noi nu le cunoa ştem, întrucât ne propunem prin puterea eroismului şi rezisten ţei s ă punem cap ăt unei politici de spoliere, pentru a face loc unui regim de pace durabil ă [...]” 4. Rezultatele ob ţinute de conferin ţele interaliate în problematicile legate de România şi de frontul balcanic au fost contradictorii. Au existat unele succese, dar ele au fost destul de reduse în compara ţie cu e şecurile şi mai ales cu unele deziderate nerealizate, r ămase doar în stadiul de simplu proiect. Antanta a manifestat inten ţii explicite de a veni în sprijinul frontului balcanic şi a celui român îns ă nu a dispus mereu de mijloacele menite s ă confere consisten ţă şi eficien ţă str ădaniilor sale.

1 Ibidem , f. 23-24. 2 Ibidem , f. 28-29. 3 Ibidem , f. 31. 4 Ibidem , dossier no. 1000, f. 276-278; Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, Bucure şti, fond Paris, vol. 38, telegramele nr. 277-281, din 14 martie 1918, expediate la Ia şi pre şedintelui Consiliului de mini ştri Averescu. 170 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

PATRIARHUL MIRON CRISTEA – INI ŢIATOR AL PROIECTULUI CATEDRALEI MÂNTUIRII NEAMULUI

Lucian Dindiric ă*

PATRIARCH MIRON CRISTEA – PROMOTOR OF THE CHURCH OF THE SALVATION OF THE NATION’S PROJECT Abstract

The political and administrative changes in the second half of the nineteenth century led to the necessity for structural changes in Romania, among them being also found the construction of a cathedral church to meet the new realities. The project for building a cathedral church was assumed by King Carol I. The fundraising, after being stopped during the First World War, were resumed immediately after 1918, the project being brought into question by the newly elected Metropolitan Miron Cristea as Primate of Romania.

Cuvinte cheie : Catedrala Mântuirii Neamului , Miron Cristea , Carol I, Ferdinand , Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Key words : the Church of the Salvation of the Nation , Miron Cristea , Carol I , Ferdinand , the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church

Modific ările de ordin politic şi administrativ din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au determinat în România necesitatea unor transform ări structurale, între acestea reg ăsindu-se şi proiectul construirii unei biserici catedrale care s ă corespund ă noilor realit ăţ i. Ob ţinerea independen ţei în urma r ăzboiului din 1877-1878, consfin ţit ă la Congresele de pace de la San Stefano şi Berlin 1, precum şi proclamarea Regatului în Parlament, la 14 martie 1881 2, au determinat înfiin ţarea, la 19 martie 1881, a unei Asocia ţiuni de construc ţie a catedralei din Bucure şti , ce urma s ă se ocupe de adunarea fondurilor şi de construirea catedralei „na ţionale

* Drd., Biblioteca Jude ţean ă „Alexandru şi Aristia Aman”, str. Mihail Kog ălniceanu, nr. 9, Craiova, Dolj, tel. 0251/532267, fax: 0251/523177, e-mail: [email protected] 1 Pentru contextul politic al r ăzboiului şi prevederile Congresului de la Berlin, vezi Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878) , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2005. 2 Istoria României în date , coordonator Dinu C. Giurescu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 250. 171 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 a României” 1. De altfel, în articolul 1 al statutului asocia ţiei era stipulat scopul principal al acesteia: „edificarea unei biserici catedrale în capitala României, care catedrală s ă fie prin propor ţiunile sale un monument amintitor al actualei situa ţiuni a ţă rii şi nealteratei piet ăţ i na ţionale” 2. Respectiva asocia ţie a disp ărut din documentele vremii dup ă 19 martie 1881, dat ă la care î şi publicase statutul. Cel mai probabil acest lucru s-a datorat faptului că, trei ani mai târziu, proiectul construirii bisericii catedrale a fost preluat de regele Carol I. Dup ă ce, la 5 iunie 1884, suveranul României promulgase o lege, prin care se deschidea un credit la Ministerul Cultelor şi Instruc ţiunii Publice pentru strângerea de fonduri, în vederea construirii edificiului eclesiastic, timp de şase ani creditul a rămas neîntrebuin ţat 3. Necesitatea unor exproprieri în Bucure şti, cât şi fondurile insuficiente adunate în anii urm ători au determinat, în ciuda unor şedin ţe comune ale comisiei pentru construirea catedralei, tergiversarea lu ării unor decizii, pân ă când, la 11 aprilie 1899, comisia se autodizolv ă4. Stopat ă în timpul Primului R ăzboi Mondial, colectarea de fonduri a fost reluat ă imediat dup ă 1918, proiectul fiind readus în discu ţie de nou alesul mitropolit primat Miron Cristea. Un moment important în reluarea proiectului l-a constituit şedin ţa Sf. Sinod din 10/23 mai 1920, dat ă ce corespundea s ărb ătoririi Zilei Na ţionale a României; cu acest prilej, au fost rostite mai multe discursuri de c ătre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, fiind citit şi un mesaj al regelui Ferdinand, cu strict ă referire la reluarea proiectului catedralei na ţionale. Discursul regelui a avut o genez ă foarte interesant ă. În Fondul Miron Cristea de la Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale 5 se p ăstreaz ă o variant ă ini ţial ă, redactat ă olograf de mitropolitul primat, care ulterior a fost preluat ă în mesajul Tronului transmis c ătre Sf. Sinod. Dincolo de dedesupturile alc ătuirii acestui discurs public, un lucru este clar – catedrala na ţional ă a fost un proiect constant al lui Miron Cristea înc ă din perioada prima ţiei, continuat şi în etapa sa patriarhal ă. Cert este faptul c ă ideile sale au fost preluate şi asimilate cu foarte mici modific ări la nivelul discursului public de c ătre regele Ferdinand. Dintre aceste modific ări, de departe cea mai important ă, şi poate singura care merit ă men ţionat ă, este înlocuirea formulei Biserica Biruin ţei – a Unit ăţ ii noastre na ţionale din textul olograf al lui Miron Cristea 6, cu Biserica Mântuirii din

1 Gheorghe Vasilescu, Noua catedral ă patriarhal ă – Catedrala Mântuirii Neamului. Documentar istoric , în Autocefalia – libertate şi demnitate , Bucure şti, Editura Basilica, 2010, p. 494. 2 Ibidem . 3 Ibidem , p. 494-495. 4 Ibidem , p. 494-497. 5 Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale (în continuare, se va cita: S.A.N.I.C.), fond Miron Cristea, dosar nr. 3, f. 19-20. 6 Ibidem , f. 19. 172 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 discursul public al lui Ferdinand 1. Lucr ările Sf. Sinod au fost publicate în acela şi an într-o bro şur ă, cu titlul conven ţional Biserica Mântuirii Neamului 2. Aceast ă formulare, alternând cu Catedrala Mântuirii Neamului , a devenit cea uzitat ă în epoc ă p ăstrându-se în memoria istoric ă a Bisericii Ortodoxe Române pân ă la începutul secolului al XXI-lea. Noul loca ş reprezenta o punte de leg ătur ă între trecutul şi prezentul românilor, un edificiu cu o simbolistic ă aparte. În discursul lui Ferdinand se ar ăta c ă biserica „pe care suntem datori s-o ridic ăm în capitala tuturor românilor, ca semn de mul ţumit ă pentru ajutorul Celui Preaînalt, ca simbol al unit ăţ ii suflete şti a întregului neam şi spre ve şnica pomenire a tuturor celor răposa ţi pentru înf ăptuirea României tuturor românilor” 3, urma s ă întregeasc ă la nivel eclesiastic realiz ările politico-na ţionale ale ultimilor ani 4. La fel cum Carol I restaurase cele mai importante biserici domne şti din Ţara Româneasc ă şi Moldova, tot astfel Ferdinand urma s ă se a şeze, prin noua biseric ă, în descenden ţa marilor ctitori princiari ai Evului Mediu şi lumii moderne române şti. Discursul s ău descria o galerie a acestor mari ctitori din care f ăceau parte Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi, pentru o leg ătur ă a dinastiilor p ământene cu dinastia str ăin ă, regele Carol I. A şa cum acesta din urm ă „ şi-a unit gândul cu vechii ctitori aducând la nou ă str ălucire minunile de la Arge ş şi Trei Ierarhi 5, c ăci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s-au ad ăugat în temelia şi la frumuse ţea acestor altare” 6, Ferdinand trebuia s ă încununeze jertfa militar ă şi victoria politic ă de la sfâr şitul Primului Război Mondial cu edificarea unui loca ş al tuturor românilor. Dintre discursurile ierarhilor, se deta şeaz ă cel al mitropolitului primat Miron Cristea şi cel al mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu. În interven ţia sa din plenul şedin ţei extraordinare a Sf. Sinod, desf ăş urat ă la data de 10/23 mai 1920, mitropolitul primat sublinia la rândul s ău necesitatea construirii unui edificiu, numit de el Catedrala Neamului , discursul având aceea şi construc ţie bivalent ă ce presupunea o leg ătur ă strâns ă între victoriile politico-militare, descrise în detaliu de Miron Cristea şi edificarea sfântului loca ş. „ Catedrala Neamului s ă dovedeasc ă şi prin concursul personal al fiec ăruia c ă este simbolul v ăzut al unit ăţ ii noastre de lege şi de credin ţă , de care

1 Ibidem , dosar nr. 7, f. 45. 2 Ibidem , f. 43. 3 Ibidem , dosar 3, f. 19. 4 În acela şi sens, a se vedea şi Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Politics, National Symbols and the Romania Orthodox Cathedral , în „Europe-Asia Studies”, vol. 58, 2006, nr. 7, p. 1123. 5 Este vorba de restaur ările M ănăstirii de la Curtea de Arge ş şi a Bisericii Trei Ierarhi din Ia şi, realizate în timpul lui Carol I. 6 S.A.N.I.C., fond Miron Cristea, dosar nr. 3, f. 19v.-20. 173 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 să ne lege şi amintirea pl ăcut ă c ă am contribuit cu tot ce am putut la înal ţarea ei” 1. Unitatea de idei exprimat ă în şedin ţa Sf. Sinod o reg ăsim şi în discursul mitropolitului Pimen – aceea şi construc ţie, acelea şi referin ţe, acelea şi n ăzuin ţe. „Aceast ă scrisoare a M.S. Regelui dat ă în ziua de 10 mai, anul mântuirii 1920, către Sf. Sinod – ar ăta Pimen în discursul s ău – este în strâns ă leg ătur ă cu proclama ţia dat ă de Majestatea Sa în ziua de 15 august, anul mântuirii 1916, prin care s-a hot ărât intrarea noastr ă în r ăzboi (...) şi una şi alta din aceste scrisori vor fi socotite de genera ţiile viitoare ca cele mai însemnate documente ale vremii, iar şedin ţa de ast ăzi va r ămâne o şedin ţă istoric ă a Sf. Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Na ţionale” 2. Dup ă ce reamintea şi el numele marilor ctitori eclesiastici ai istoriei românilor – „Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi al ţi mari voievozi, între care voi cita pe regele Carol I” 3 – mitropolitul Moldovei încheia cu speran ţa c ă „fiecare român, de orice vârst ă şi orice stare, va contribui dup ă putere la zidirea bisericii, numit ă Biserica Mântuirii Neamului , pe care o vom l ăsa urma şilor no ştri” 4. La finalul dezbaterilor, în chestiunea Catedralei Mântuirii Neamului , sinodalii au întocmit o scrisoare-răspuns 5 adresat ă regelui Ferdinand prin care se exprima sprijinul şi acordul Bisericii Ortodoxe române fa ţă de construirea noii catedrale. În ciuda discursurilor înfl ăcărate, lucrurile au continuat s ă se tergiverseze, Miron Cristea reluând discu ţia într-un Memoriu din 1922 privind reformarea Bisericii Ortodoxe Române 6 şi în discursul ţinut în fa ţa Sf. Sinod, atunci când s-a decis ridicarea sa la rang patriarhal; o dat ă ajuns patriarh Catedrala Mântuirii Neamului a constituit una dintre priorit ăţ ile sale. Referitor la o discu ţie cu Ion I.C. Br ătianu, din 17 noiembrie 1925, patriarhul Miron Cristea nota: „l-am rugat s ă fie de acord ca la deschiderea Congresului I în ian. 1926, s ă începem era nou ă a Bisericii cu hot ărârea de a începe noua catedral ă. Am discutat cum s ă fie şi unde. De la mine a plecat la Consiliul de mini ştri, unde a şi deschis un credit de 3 milioane lei pentru facerea planurilor şi preg ătirilor” 7.

1 Ibidem , dosar 7, f. 44v. 2 Ibidem, f. 46. 3 Ibidem . 4 Ibidem , f. 47. 5 Ibidem , f. 47-48. 6 Ibidem , dosar 3, f. 88-94. 7 Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemn ări personale (1895-1937) , edi ţie îngrijit ă, not ă asupra edi ţiei Maria şi Pamfil Bil ţiu, Cuvânt înainte, note ştiin ţifice, comentarii Gheorghe I. Bodea, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1999, p. 100-101. 174 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Tot în problema Catedralei Mântuirii Neamului , patriarhul amintea şi o întâlnire cu regele Ferdinand: „mai d ăun ăzi am fost în audien ţă la M.S. Regele, tot ca s ă-i mul ţumesc şi atunci l-am rugat şi pe rege: S ă d ăm curs liber preg ătirilor pentru biserica «Mântuirii Neamului»” 1. Problema a fost reluat ă, a şa cum îi propusese patriarhul Miron lui Ion I.C. Br ătianu, la Congresul Na ţional Bisericesc din 2-4 februarie 1926. Chestiunea cea mai important ă rediscutat ă şi în cadrul acestui congres era legat ă tot de partea financiar ă. Guvernul, ar ăta Miron Cristea în discursul s ău din 4 februarie 1925, votase deja un fond ini ţial de 3 milioane de lei, patriarhul ad ăugând o sum ă de 100 000 de lei şi f ăcând apel totodat ă la o colect ă în toat ă ţara, în vederea adun ării sumei necesare ridic ării edificiului bisericesc 2. În urma discursului ţinut de mitropolitul primat, Congresul Na ţional Bisericesc a votat o rezolu ţie prin care, în vederea ini ţierii colectei, propunea consult ări cu „to ţi mitropoli ţii şi arhiepiscopii ţă rii, ministrul Cultelor, ministrul Finan ţelor, primarul Capitalei, prefectul jude ţului Ilfov, guvernatorul B ăncii Na ţionale, delegatul Societ ăţ ii Na ţionale a Femeilor Ortodoxe”, cerând, în acela şi timp ca s ă se intervin ă „la Prim ăria Capitalei pentru a designa un loc potrivit pentru o asemenea monumental ă lucrare” 3. În 1927, Ferdinand a cerut oficial Prim ăriei Bucure ştilor oferirea unui teren pentru construc ţia catedralei. Aceast ă ultim ă chestiune tindea s ă devin ă cea mai important ă în dezbaterile publice privind construc ţia catedralei. Intelectuali români sau speciali şti în arhitectur ă au sus ţinut puncte de vedere diferite în ceea ce prive şte amplasamentul edificiului. Astfel, Octavian Goga, publicistul Mihail Mora şi arhitectul Mihail Urzic ă Borze şti erau pentru ideea aşez ării catedralei în Pia ţa Ion C. Br ătianu, pe locul vechii prim ării, chiar în centrul Bucure ştiului unde actualmente se reg ăsesc Teatrul Na ţional şi Hotelul Intercontinental 4. Un alt posibil loc era Dealul Mihai Vod ă, în locul Arsenalului Armatei, Nicolae Iorga, arhitectul Petre Antonescu şi inginerul V.I. Istrati împ ărt ăş ind aceast ă p ărere 5. Au mai fost propuse colina din Parcul Carol (arhitectul Cristofi Cerchez) 6, Pia ţa Roman ă (arhitectul I. Pomponiu) 7, dar şi „a şezarea catedralei în axa unei perspective ce s-ar deschide din bulevardul Ion C. Br ătianu şi ar merge, în line dreapt ă, pân ă la Biserica Icoana” (arhitectul I.Al. Davidescu) 8.

1 Ibidem , p. 101. 2 Gheorghe Vasilescu, op. cit. , p. 505-506. 3 Ibidem , p. 506. 4 Ibidem , p. 507-508. 5 Ibidem , p. 508-510. 6 Ibidem , p. 510. 7 Ibidem. 8 Ibidem , p. 510-511. 175 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Num ărul variantelor ajunsese în februarie 1929, la 12, patriarhul Miron Cristea convocând o comisie format ă din ministrul Cultelor, primarul capitalei şi mai mul ţi arhitec ţi, care, dup ă dezbateri îndelungate, i-a înf ăţ işat patriarhului cele mai bune variante, acesta alegând locul de la poalele Dealului Mitropoliei, Pia ţa Bibescu-Vod ă pe atunci, loca ţie avantajoas ă şi din perspectiva unei suprafe ţe limitate de expropiere 1. 11 mai 1929 a fost ziua în care patriarhul Miron Cristea punea piatra de temelie şi construia o troi ţă pe locul destinat construc ţiei catedralei. Nesfâr şitele discu ţii îl determinau pe patriarh s ă reaminteasc ă, în discursul lui public, motivele pentru alegerea acelui amplasament: „Locul nostru îl g ăsim în preajma acestei cruci, acum sfin ţit ă de mine şi cu ap ă din râul Iordan, Pia ţa Bibescu-Vod ă pref ăcut ă într-un parc, ne d ă o suprafa ţă de 30 000 de m.p. iar dac ă se acoper ă Dâmbovi ţa, ce are s ă urmeze, m ărimea terenului liber cre şte la 50 000 m.p., ceea ce, cu cheltuieli minimale, nu se poate ob ţine în alt ă parte” 2. Marea criz ă financiar ă interbelic ă a determinat stoparea procesului de construire a catedralei, problemele economice generale r ăsfrângându-se şi asupra acestei chestiuni 3. Contextul nefavorabil completat de unele lucr ări de sistematizare şi modernizare a Pie ţei Bibescu-Vod ă l-a determinat pe patriarhul Miron Cristea să abandoneze ideea zidirii catedralei, prioritare devenind, ca solu ţie de urgen ţă , restaurarea bisericii de secol XVII de pe Dealul Mitropoliei şi a şez ămintele române şti de la Ierusalim şi Iordan 4. Moartea lui Miron Cristea, la 6 martie 1939, l ăsa îns ă nerealizat unul dintre principalele sale proiectele, asumate înc ă de la preluarea conducerii Bisericii Ortodoxe Române, în 1920.

1 Ibidem , p. 511-512. 2 Ibidem , p. 512. 3 Ibidem , p. 513. 4 Ibidem , p. 514-515. 176 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

NOI DOCUMENTE DIPLOMATICE PRIVIND RELA ŢIILE ROMÂNO-FRANCEZE (1924-1925)

Marusia Cîrstea *

NEW DIPLOMATIC DOCUMENTS REGARDING ROMANIAN-FRENCH RELATIONS (1924-1925) Abstract

The following article refers to the Romanian-French negotiations concerning the conclusion of a treaty of friendship between the two countries in such a manner – as N. Titulescu emphasized – “France must help us, and we must help France”. In this regard, we reveal several original documents – issued by Constantin Diamandy – concerning negotiations in the years 1924-1925.

Cuvinte cheie : Constantin Diamandy , Aristide Briand , Edouard Herriot , Bucure şti , Paris Key words : Constantin Diamandy , Aristide Briand , Edouard Herriot , Bucharest , Paris

În anii ’20 ai secolului al XX-lea, pentru a ţine în frâu dorin ţa Germaniei – şi a celorlalte state revan şarde – de a revizui frontierele şi, în acela şi timp, pentru a men ţine eficacitatea „cordonului sanitar”, instituit dup ă r ăzboiul de interven ţie în Rusia Sovietic ă, Fran ţa s-a str ăduit s ă constituie o re ţea de alian ţe cu statele din Europa Central ă şi Oriental ă. Una dup ă alta, Polonia (1921), Cehoslovacia (1924), România (1926) şi Iugoslavia (1927) s-au plasat sub protec ţia Fran ţei 1. Înc ă din luna martie 1924, ministrul francez de externe a remis Lega ţiei României la Paris proiectul unui tratat de alian ţă şi prietenie între cele dou ă state; având printre principiile fundamentale ale colabor ării: respectul angajamentelor interna ţionale; necesitatea men ţinerii p ăcii şi stabilit ăţ ii în Europa; respectul ordinii juridice şi politice interna ţionale, stabilite prin

* Conf. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 1 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 5, Secolul XX (din 1919 pân ă în zilele noastre) , Ia şi, Institutul European, 1998, p. 58. 177 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 tratatele de pace; garan ţii reciproce în caz de agresiune pentru ap ărarea intereselor comune ale celor dou ă state 1. Bucure ştiul era vital interesat în semnarea unui tratat cu Fran ţa, deoarece dorea s ă-şi conserve integritatea teritorial ă, prin descurajarea şi prevenirea unor agresiuni venite din partea vecinilor revizioni şti, în special a Uniunii Sovietice 2. Din p ăcate, tratativele româno-franceze au intrat în impas, dup ă formarea, în 1924, a guvernului condus de radicalul Edouard Herriot, acesta având noi op ţiuni pe plan extern, şi anume: îmbun ătăţ irea rela ţiilor cu Uniunea Sovietic ă şi Germania 3. Mai mult, guvernul francez a hot ărât s ă restituie Moscovei flota rus ă a lui Vranghel*, ancorat ă în portul Bizerta. În acest sens, Constantin Diamandy (trimis extraordinar şi ministru plenipoten ţiar al României la Paris între 1922 şi 1930) sublinia urm ătoarele: „Chestiunea de căpetenie pentru Herriot este restituirea flotei ruse. El m-a îns ărcinat s ă v ă telegrafiez imediat (lui I.G. Duca – ministrul de externe, n.n.) urm ătoarele: El recunoa şte c ă temerile pentru România sunt legitime. Restituirea flotei a fost promis ă de Poincaré primului guvern rus recunoscut de ei. Dac ă nu promitea Poincaré restituirea, a ş fi promis-o eu –, a spus Herriot” şi, în continuare, propunea ca o solu ţie de echilibru „s ă profit ăm de dispozi ţiunea din Tratatul de la Lausanne şi odat ă cu vasele ruse s ă intre în Marea Neagr ă şi vasele franceze şi engleze. Eu propun României – continua Herriot – ca Fran ţa s ă aib ă şi o baz ă naval ă la Constan ţa” 4. Într-o alt ă not ă informativ ă, din 12 ianuarie 1925 – şi care reprezenta de fapt un raport/rezumat al discu ţiilor avute cu Herriot –, Constantin Diamandy propunea un text al unui acord cu Fran ţa şi care s ă constituie o baz ă de negocieri între cele dou ă state: România şi Fran ţa. Textul acordului propus de Diamandy cuprindea: în caz de agresiune ruseasc ă, Fran ţa s ă se considere în război cu Rusia şi Fran ţa s ă trimit ă în România un contingent militar pentru ca „drapelul francez s ă fie reprezentat” 5. Într-un alt document, din 21 februarie 1925, Diamany sublinia faptul c ă Herriot ducea o politic ă de „conciliere” atât fa ţă de Germania prin „eventualele

1 Apud Georgiana-Margareta Scurtu, Din istoria diploma ţiei europene. Rela ţiile României cu Fran ţa (1935-1938) , Bucure şti, Cartea Universitar ă, 2006, p. 21. 2 Vezi, pe larg, Viorica Moisuc, Premisele izol ării politice a României. 1919-1940 , Bucure şti, Editura Humanitas, 1991. 3 Istoria Românilor , vol. VIII, România Întregit ă (1918-1940) , coordonator Ioan Scurtu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 440. * Piotr Nicolaevici Vranghel (1878-1928), general rus. A condus armatele albe aflate în Ucraina. Este înfrânt de armata ro şie şi se refugiaz ă în Belgia. 4 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Bucure şti (în continuare, se va cita: A.M.A.E.), fond 71 Fran ţa, vol. 63, f. 79, 80. 5 Ibidem , f. 88. 178 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 schimb ări sau modific ări privitoare la cordonul Danzig, care ar putea fi compensat printr-o baz ă naval ă în favoarea Poloniei” 1, cât şi fa ţă de Rusia Sovietic ă sus ţinând c ă „un atac rus asupra Basarabiei ar putea fi localizat şi nu ar duce la o conflagra ţiune general ă”2. Dup ă ce la 10 aprilie 1925, Edouard Herriot este nevoit s ă demisioneze 3, în noul guvern ce se constituie sub pre şedin ţia lui Paul Painlevé, ca ministru de externe, este numit Aristide Briand. Acesta declarându-se „gata pentru a încheia pactul cu România” 4. Astfel, într-un alt raport, din 13 decembrie 1925, Diamandy sublinia: „Am avut ast ă sear ă cu Briand o întrevedere foarte amical ă. El mi-a vorbit întâi de Locarno şi de importan ţa conven ţiunilor semnate la Londra pentru asigurarea p ăcii” apoi s-a analizat modul cum au decurs discu ţiile cu Cicerin (comisar sovietic al Afacerilor Externe 1918-1930) în ceea ce prive şte „o solu ţiune definitiv ă; o formul ă de recunoa ştere a unirii Basarabiei cu România” 5 –, şi la care Briand a r ăspuns c ă „v ăd pe Cicerin mâine şi lămurim <> pe care mi le-aţi dat” 6. Totu şi, în acea perioad ă, guvernul francez avea alte priorit ăţ i: normalizarea raporturilor cu Uniunea Sovietic ă; instaurarea în Europa a unui sistem durabil de securitate colectiv ă şi, în acela şi timp, un mijloc suplimentar de a lega Germania de partenerii s ăi europeni şi de a integra aceast ă putere într-un ansamblu transna ţional, eventual – cum sus ţinea şi Briand – în realizarea „Statelor Unite ale Europei” –, care s ă se fereasc ă de un dublu pericol: „bol şevismul” şi „americanismul” care amenin ţă identitatea acesteia 7. În continuare anex ăm câteva documente inedite privind negocierile încheierii Tratatului dintre România şi Fran ţa (semnat la 15 iulie 1926 de Aristide Briand şi Constantin Diamandy şi antedatat 10 iunie).

1 Ibidem , f. 123. 2 Ibidem . 3 Jean Carpentier, François Lebrun, coordonatori, Istoria Fran ţei , Ia şi, Institutul European, 2001, p. 341. 4 Georgiana-Margareta Scurtu, op. cit ., p. 22. 5 A.M.A.E., fond 71 Fran ţa, vol. 63, f. 234. 6 Ibidem . 7 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit ., p. 69. 179 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

- Anexa I -

MINISTERUL REGAL AL AFACERILOR STR ĂINE DIREC ŢIA CABINETULUI ŞI A CIFRULUI Înregistrat ă la No. 68 798 din 31 decembrie 1924 TELEGRAM Ă DESCIFRAT Ă De la Lega ţiunea din Paris Nr. 6 258 Data: 31 decembrie 1924

EXTERNE – BUCURE ŞTI

Am v ăzut luni pe Herriot. Lung ă conversa ţiune; i-am ar ătat nedreptatea invita ţiunei limitative la Conferin ţă . Herriot a recunoscut c ă toate chestiunile ne intereseaz ă şi c ă el personal nu face nici o obiec ţiune la l ărgirea obiectului invita ţiunii. M-a rugat s ă v ăd pe Laroche în acest scop. Chestiunea de c ăpetenie pentru Herriot este restituirea flotei ruse. El m-a îns ărcinat s ă v ă telegrafiez imediat urm ătoarele: El recunoa şte c ă temerile pentru România sunt legitime. Restituirea flotei a fost promis ă de Poincaré primului guvern rus recunoscut de ei. Dac ă nu promitea Poincaré restituirea, a ş fi promis-o eu, a spus Herriot. Vezi dar c ă eu nu voiesc s ă azvârl r ăspunderea pe al ţii. În fa ţa acestei situa ţiuni sunt dou ă solu ţiuni. Prima, este o solu ţiune lene şă şi anume tergiversarea. Voi practica-o cât voi putea, dar va veni un moment când tergiversarea trebuie s ă ia sfâr şit. De aceea eu v ă propun o a doua solu ţiune. Noi s ă profit ăm de dispozi ţiunea din Tratatul de la Lausanne şi odat ă cu vasele ruse s ă intre în Marea Neagr ă şi vasele franceze şi engleze. Eu propun României, a spus Herriot, ca Fran ţa s ă aib ă şi o baz ă naval ă la Constan ţa. La cea mai mic ă amenin ţare din partea Rusiei, vasele franceze şi engleze vor fi acolo pentru a ap ăra România. Ideea aceasta a venit acum câteva zile şi am consultat autorit ăţ ile noastre navale care mi-au spus c ă este foarte u şor ca aripa dreapt ă a escadrei franceze din Marea Mediteran ă s ă intre în Marea Neagr ă. Te v ăd îngrijit, a ad ăugat Herriot, î ţi este team ă desigur c ă sub pretext a v ă ocroti se atinge suveranitatea României. O asemenea idee eu o resping. Eu nu m ă gândesc numai la vasele ruse ce vom restitui, dar şi la cele ce Rusia va construi în Marea Neagr ă. Şi acum Rusia construie şte dou ă cruci şă toare. Teama mea, a spus Herriot, este ca Germania s ă nu atace Polonia şi Rusia România; aceasta ar însemna un r ăzboi general în cele mai deplorabile condi ţiuni. Pentru a evita orice .... 1 de atac, eu propun aceast ă solu ţiune Guvernului român. Te rog a telegrafia urgent. Am r ăspuns lui Herriot c ă eu socotesc comunicarea lui ca personal ă, eu fiind reprezentantul României la Londra, nu la Paris. Herriot a r ăspuns c ă numai dup ă ce cunoa şte cu titlu particular de la mine r ăspunsul Guvernului român şi numai dac ă (nu?) va fi favorabil va sesiza. În fine, i-am vorbit din nou lui Herriot şi de nedreptatea ce se face României p ăstrând o Lega ţiune la Paris atunci când s-a f ăcut Ambasad ă pentru

1 Lips ă în text. 180 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Polonia. A specificat bine c ă eu vorbesc ca prieten, şi România nu va cere niciodat ă acest lucru; aceasta nefiind de (însemn ătatea?) ei. Dar ca prieten nu-i pot ascunde c ă lipsa unui gest din partea Fran ţei similar celui f ăcut în Polonia nu produce un efect bun. Herriot a r ăspuns c ă Polonia a cerut un Ambasador la Paris, c ă nu r ăspunde deloc negativ la întrebarea dac ă Fran ţa va trimite un Ambasador la Bucure şti, c ă prevenind Camerele din vreme şi cu pu ţin ă r ăbdare se poate ajunge la o Ambasad ă francez ă la Bucure şti, pe urma c ăreia s ă se creeze o Ambasad ă român ă la Paris. Aceast ă chestiune este u şoar ă, a conchis Herriot, pe lâng ă chestiunea restituirii vaselor ruse şti. A ştept, a spus el, cât mai grabnic s ă m ă informezi cum a primit Guvernul român sugestiunea mea. Comunicând cele ce preced lui Diamany acesta mi-a declarat c ă p ărerea lui este c ă mai întâi trebuie s ă se încerce a se ob ţine o solu ţiune şi mai avantajoas ă în chestiunea restituirii vaselor ruse şti, şi numai dac ă nu se poate ob ţine s ă se studieze sugestiunea lui Herriot.

Semnat: TITULESCU DIAMANDY

A.M.A.E., fond 71 Fran ţa, vol. 63, f. 79-82.

- Anexa II -

Paris, 12 ianuarie 1925 LEGATION DE ROUMANIE EN FRANCE No. 29/I Domnule MINISTRU,

Temându-mă s ă nu se fi strecurat, prin transmisiune, oarecari erori în telegrama cifrat ă No. 6307, am onoare a trimit aici al ăturat Excelen ţei Voastre, o copie dup ă text. Primi ţi, v ă rog, Domnule Ministru, asigurarea prea înaltei mele considera ţiuni.

CONSTANTIN DIAMANDY

Excelen ţei Sale Domnului I.G. Duca Ministrul Afacerilor Str ăine

Am fost primit de Herriot ieri seara la Quai d’Orsay. Am g ăsit, într-un c ărucior, un om obosit, suferind; el a ţinut s ă accentueze c ă se va prezenta în ziua de 13 ianuarie la deschiderea Parlamentului. Privitor la Conferin ţa financiar ă, a deplâns, ca şi noi absen ţa lui Seydoux, foarte grav bolnav. 181 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Sfatul lui amical: s ă nu leg ăm prea strâns crean ţele noastre de datoriile noastre; să semn ăm protocolul de la Insbruk. Conferin ţa financiar ă actual ă, este mai mult lucrare de exper ţi, preg ătind poate alte Conferin ţe viitoare. Convorbiri oficioase şi amicale cu Anglia şi America. Prefer, a zis Herriot, a negocia cu Churchill decât cu Snowden, dup ă cum am preferat s ă lucrez cu Chamberlain decât cu MacDonald. Fran ţa va recunoa şte datoriile ei; ea va c ăuta s ă ob ţin ă reduceri şi înlesniri şi acele avantagii se vor întinde asupra României şi a celorlal ţi alia ţi. Am expus c ă România dore şte a clarifica cât mai curând situa ţiunea ei financiar ă, nu voie şte îns ă ca s ă se volatilizeze crean ţele ei şi totodat ă s ă i se pretind ă plata datoriilor. Herriot a trecut apoi, l ăsându-mi impresiunea unui expozeu preg ătit, la chestiunea recunoa şterii Guvernului Sovietic. Rusia exist ă; nu o putem suprima; are armata, fabrica muni ţii Era nevoie s ă avem o reprezentare, care s ă vad ă şi s ă ne informeze. Vom comunica totul amicilor români. Fran ţa nu poate fi absent ă în Rusia; era nevoie s ă se neutralizeze lucrarea Germaniei, cu atât mai mult, c ă ştim c ă ea vrea s ă reorganizeze uzinele Putiloff. Pân ă acum, şi cu toate incidentele, nu pot spune c ă regret că am recunoscut Sovietele. Nu uit, a urmat Herriot, c ă atunci când am fost în Rusia am observat c ă ura era mai ales îndreptat ă contra României; reluarea Basarabiei mănoase, era în mintea şi sufletul Ru şilor; şi fapt caracteristic, am g ăsit aceleia şi resentimente chiar şi la extremi ştii Interna ţionalei a III-a. În rezumat: fa ţă de Polonia am constatat indiferen ţă ; fa ţă de România, sentimente vr ăjma şe; chestiunea Basarabiei mă îngrijoreaz ă în cel mai înalt grad. M ă tem c ă peste câ ţiva ani s ă nu avem o ac ţiune a Germaniei contra Dantzigului, combinat ă cu o ac ţiune ruseasc ă în Basarabia. Am spus lui Herriot c ă aceasta este cea mai puternic ă dovad ă c ă ne g ăsim în fa ţa vechii politici ţariste pacea şi statu-quo . Herriot a trecut apoi direct la chestiunea flotei de la Bizerte. Guvernul meu s-a găsit în fa ţa unor angajamente luate de Poincaré; trebuiesc ţinute. Nu putem împiedica Rusia de a construi flota ei. În Marea Baltic ă ei vor avea dou ă încruci şă toare: „Marat” şi „la commune de Paris”. Chiar de nu s-ar restitui flota de la Bizerte, Ru şii au arsenale în care se vor construi vase noi pentru Marea Neagră, şi însăş i nu o putem împiedica. Situa ţiunea actual ă este numai un improvizorat. Contrar celor afirmate de Painlevé, Herriot mi-a spus c ă la Bizerte se afl ă în stare relativ suficient de bun ă: un încruci şă tor „Alexiev”, câteva torpiloare, putând eventual s ă ţin ă Marea; celelalte unit ăţ i sunt f ără valoare. Herriot se întreab ă atunci: cum putem s ă par ăm? Folosindu-ne de stipulaţiunile Conferin ţei de la Lausanne, vom înjgheba interna ţionalizarea M ării Negre. Am putea, dac ă consim ţi, trimite o flot ă la Constan ţa, devenind baz ă naval ă avem un cruci şă tor nou foarte bun, am trimite torpiloare, am organiza ap ărarea D-v. şi cred, a ad ăugat Herriot, c ă şi Anglia ar trimite vasele ei. Anglia nu va putea face mai mult, c ăci dac ă se poate pân ă la un punct spera un acord de garan ţie pentru grani ţa Rinului, ea nu va întinde aceste angajamente, grani ţelor Europei orientale. S-ar organiza astfel ap ărarea României în caz de atac. Şi acea flot ă ar constitui aripa dreapt ă a Mediteranei, protejând România, Turcia, contra unor agresiuni ruse şti. Dup ă cele spuse de Herriot, am repetat expunerea ce f ăcusem lui Painlevé şi spunându-i c ă iau cuno ştin ţă pentru prima dat ă de aceast ă propunere, am ad ăugat, c ă 182 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 venind de la mine, c ă o asemenea politic ă naval ă cere ca preciziune şi corolar, o în ţelegere, o alian ţă , bineîn ţeles pacific ă, pur defensiv ă, şi al c ărei cuprins ar putea fi adus la cuno ştin ţa Ligii Naţiunilor. Am expus apoi concep ţiunea noastr ă politic ă acordul franco-englez; Fran ţa grupând în jurul ei Alia ţii continentali, aceasta i-ar da o greutate chiar în trat ările ei cu Anglia şi America. Da, a r ăspuns Herriot: ca un magnet. Suntem în perfect acord, aceasta trebuie să fie politica noastr ă. M-a rugat s ă v ă comunic propunerea lui şi s ă vin apoi pentru a ne în ţelege. Aceasta a fost, în rezumat, convorbirea mea cu Pre şedintele Consiliului francez. Îmi permit a cugeta urm ătoarele: Dac ă facem propunerea alian ţei, socot c ă ar fi nemerit de a trimite noi, un text; este întotdeauna avantajos de a negocia pe textul propus de noi, r ămânând ca ei s ă fac ă eventuale schimb ări. Acel text ar putea fi, cu variantele necesare, textul acordului franco-ceho-slovac. În caz de agresiune ruseasc ă, Fran ţa s ă se considere în r ăzboi cu Rusia; Fran ţa ar trimite un contingent pentru ca drapelul francez s ă fie reprezentat. R ămâne de v ăzut dac ă, prin faptul c ă acordul ar fi public, ar fi bine s ă se fixeze contingentul ca un minimum: armament, muni ţii, finan ţare etc. Prezen ţa acestui contingent ar completa, mai ales din punct de vedere moral, ac ţiunea flotei. Cu toate c ă la aceast ă prim ă propunere de alian ţă , Herriot, care a subliniat avantajul de a încercui Germania cu un lanţ de alia ţi ai Fran ţei, s-a ar ătat favorabil, s-ar putea totu şi ca el, sub influen ţe diverse, s ă revin ă asupra primei impresiuni; de aceea cred c ă în socotelile noastre, s ă fie examinat ă şi aceast ă din ultim ă ipotez ă, adic ă a eventualului refuz, sau a t ărăgănării r ăspunsului.

ss. DIAMANDY

A.M.A.E., fond 71 Fran ţa, vol. 63, f. 85-89.

- Anexa III -

TELEGRAMA CIFRAT Ă DE LA LEGA ŢIUNEA DIN PARIS, DIN 21 FEBRUARIE 1925

EXTERNE – BUCURE ŞTI

Am remis ast ăzi lui Herriot proiectul textului alian ţei. El mi-a spus c ă acum bineîn ţeles nu poate da un r ăspuns, trebuind s ă examineze textul în mod am ănun ţit; a ad ăugat îns ă c ă fiind dat c ă actualmente au loc convorbiri în privin ţa garan ţiilor de siguran ţă , ar fi bine, a mai a ştepta înc ă în privin ţa textului nostru. Dup ă Herriot ar intra în garan ţiile de siguran ţă şi Germania şi garan ţia s-ar întinde nu numai la frontierele occidentale, dar şi la cele orientale ale Poloniei. Aceasta nu ar împiedica, a ad ăogat Herriot, eventuale schimb ări sau modific ări privitoare la 183 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 coridorul Danzig, care ar putea fi compensat printr-o baz ă naval ă în favoarea Poloniei. Herriot mi-a spus c ă el înclin ă a crede c ă Guvernul Luther ar fi dispus a intra în vederile acestea şi c ă i se pare c ă momentul ar fi oportun. Lucram, a urmat el, pentru siguran ţa Poloniei chiar f ără ştirea ei. R ăspunzând lui am c ăutat s ă-i ar ăt necesitatea unit ăţ ii frontierelor orientale şi occidentale pentru siguran ţa tuturor alia ţilor şi în conformitate cu instruc ţiunile D-Voastre i-am semnalat informa ţiunile privitoare la o înte ţire a propagandei agresive ruse. Am subliniat aceasta cu atât mai mult c ă într-o faz ă neprecis ă şi incidental ă am c ăpătat impresiunea c ă Herriot socote şte c ă un atac rus asupra Basarabiei ar putea fi localizat şi nu ar aduce la o conflagra ţiune general ă. Herriot a trecut apoi la flota Generalului Wrangel şi mi-a zis c ă dup ă o telegram ă a lui Herbette, Sovietele consider ă ca un punct de onoare restituirea acestei flote. Într-o convorbire la Moscova a lui Herbette cu Rykof, acesta din urm ă a ar ătat o mare nervozitate în aceast ă privin ţă . Am în ţeles, a urmat Herriot, emo ţiunea Dvs. şi demersurile pe care le-aţi f ăcut; pot îns ă declara acum c ă am blocat aceast ă afacere la Ministerul Afacerilor Str ăine. Îmi permit îns ă, a zis el, a sf ătui Guvernul Român s ă nu se manifesteze în planul întâi în aceast ă chestiune fa ţă de Rusia, chestiune care o irit ă atât de mult. Am r ăspuns lui Herriot c ă România s-a ab ţinut întotdeauna de orice provocare. Trecând la baza naval ă, Herriot mi-a spus c ă România va trebui să ia în Marea Neagr ă precau ţiunile necesare şi s ă posede o flot ă a ei proprie. Am întrebat pe Herriot dac ă a sondat pe Englezi în privin ţa bazei navale. El mi-a r ăspuns afirmativ şi c ă Englezii ar fi favorabili, f ără îns ă a vedea iminen ţa unei primejdii din partea flotei sovietice. Am atins cu Herriot chestiunea adus ă pe tapet a eventualei alipiri a Austriei de Germania. I-am spus c ă aceast ă fireasc ă tendin ţă se va accentua pe m ăsur ă ce Germania se va înt ări exercitând atrac ţiunea ei. I-am indicat ca concluziune închegarea mai adânc ă a solidarit ăţ ii Alia ţilor. Desp ărţindu-ne, Pre şedintele Consiliului a cerut ca în faza actual ă, ar fi mai bine s ă nu se prea zvoneasc ă de pactul de alian ţă cu noi. La obiec ţiurea mea c ă lealitatea şi faptul c ă este vorba de o baz ă naval ă franco- englez ă, ar cere s ă se previn ă şi Anglia. Herriot mi-a r ăspuns c ă el împ ărt ăş eşte aceast ă părere, dar c ă Englezii sunt susceptibili fa ţă de orice acord continental european. Impresiunea ce am c ăpătat din întrevederea de ast ăzi, este c ă Herriot dore şte şi crede în posibilitatea unor garan ţii de siguran ţă , în care ar intra şi Germania. El socote şte c ă Pactul cu noi, în afar ă de orice alte considera ţiuni de examinat, ar îngreuna convorbirile actuale relative la acele garan ţii. Ideea lui ar putea fi chiar c ă pactul cu noi ar fi ca o garan ţie de siguran ţă . În orice caz şi pentru moment eu b ănuiesc c ă suntem dup ă cum am indicat în telegrama cifrat ă No. 6 307 în faza temporiz ării.

ss. DIAMANDY

A.M.A.E., fond 71 Fran ţa, vol. 63, f. 123-124.

184 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

- Anexa IV -

MINISTERUL AFACERILOR STR ĂINE DIREC ŢIUNEA CABINETULUI MINISTRULUI

Înregistrat ă la No. 66 606 13 decembrie 1925 Telegram ă descifrat ă

De la Lega ţiunea din Paris Nr. 7 049 Data: 12 decembrie 1925

EXTERNE – BUCHAREST

Am avut ast ă sear ă cu Briand o întrevedere foarte amical ă. El mi-a vorbit întâi de Locarno şi de importan ţa conven ţiunilor semnate la Londra pentru asigurarea p ăcii. I-am spus lui Briand c ă România fiind ţara care dore şte şi nu neglijeaz ă nici o sforţare pentru asigurarea p ăcii, consider ă actele de la Locarno ca netezind calea pentru o destindere a situa ţiei europene, îns ă am ad ăugat eu, da ţi-mi voie s ă V ă spun cu sinceritatea la care m ă cred obligat fiind date rela ţiunile noastre amicale, la Locarno este numai o experien ţă de laborator; r ămâne de v ăzut rezultatul lucr ărilor diplomatice în aplicarea real ă şi dac ă începutul de încredere ce se acord ă Germaniei, ea îl va merita. De aceea, socotesc c ă pactele particulare care constituie şi o contra asigurare, fie chiar vremelnic ă, sunt indispensabile pentru crearea unei re ţele pacifice pe baza statu-quo - ului. Briand mi-a spus: n-am rezistat cererii D-Voastre cuprins ă în scrisoarea ce mi-aţi adresat (aceia trimis ă prin Generalul Anghelescu) de a V ă vedea de pe acum. Inten ţiunile mele erau îns ă s ă V ă convoc s ăpt ămâna viitoare, pentru semnarea tratatului. Aceast ă amânare, urmeaz ă D-Sa, îmi este necesar ă pentru c ă n ădăjduiesc pân ă atunci s ă termin (?) la Liga Na ţiunilor. Pre şedintele Consiliului de Mini ştri francez m-a întrebat apoi îndelung despre personalitatea lui Rakowski. I-am dat toate am ănuntele. Briand mi-a spus c ă îl supravegheaz ă de aproape: nous avons l’oeil sur lui. Apoi m-a întrebat despre Cicerin. I-am descris personalitatea Comisarului sovietic al Afacerilor Str ăine şi cu acest prilej m-am achitat de mesajul Excelen ţei Voastre reamintindu-i şi convorbirea ce avusesem în cursul lunii august cu Ministrul Afacerilor Str ăine francez pentru a regla definitiv chestiunile pendinte cu vecinii no ştri ru şi. I-am povestit lui Briand cele dou ă întrevederi pe care le avusesem în timpul conferin ţei de la Lausanne cu Cicerin, cum se stabilise reglarea chestiunilor noastre cu Sovietele pe baz ă de compensa ţiune între depozitul aur al B ăncii Na ţionale a României şi datoria pe care o ..... 1 c ă o avem fa ţă de Rusia pentru furnituri militare din timpul r ăzboiului şi ca concluziune pentru o solu ţiune definitiv ă: o formul ă de recunoa ştere a unirii Basarabiei cu România. Briand mi-a spus: v ăd pe Cicerin mâine şi l ămuririle pe care mi le-aţi dat, îmi vor fi foarte pre ţioase. De altfel, când am v ăzut rândul trecut, acum câteva zile, pe Cicerin, am atins

1 Lips ă în text. 185 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 chestiunea rela ţiunilor Rusiei cu România şi dorin ţa pe care Fran ţa, care are leg ături strânse de amici ţie cu România, o are de a le vedea definitiv rezolvate. La aceasta, a spus Briand, Cicerin a obiectat: chestiunea Basarabiei constituie o piedic ă pentru normalizarea rela ţiunilor cu România şi c ă Guvernul sovietic nu a cerut altceva decât ca popula ţiunea Basarabiei să se pronun ţe ea îns ăş i printr-un plebiscit. Am întrerupt pe D-l Briand, pentru a-i spune c ă în tratativele pe care le-am avut cu Cicerin, nu a fost vorba de plebiscit şi c ă Guvernul actual şi orice Guvern român nu va admite a se pune în discu ţiune chestiunea unirii Basarabiei cu România. Dup ă cum nu ar admite aceasta nici pentru una din provinciile cuprinse în teritoriul României actuale. Briand a r ăspuns atunci: tocmai în acest sens i-am vorbit şi eu lui Cicerin, ad ăugând c ă dac ă Guvernul sovietic pune înainte chestiunea unui plebiscit în Basarabia, aceasta însemneaz ă c ă Rusia nu voie şte ca această chestiune s ă fie rezolvat ă definitiv. Aceasta a fost în rezumat convorbirea mea cu Briand şi luându-mi ziua bun ă de la el, Pre şedintele Consiliului mi-a spus: Voi reveni asupra acestei chestiuni în convorbirea mea de mâine cu Cicerin şi V ă voi împ ărt ăş i cele ce-mi va spune el. Am întrebat pe Briand dacă m ă autorizeaz ă s ă anun ţ Guvernul român c ă s ăpt ămâna viitoare, dup ă cererea Germaniei de admitere în Liga Na ţiunilor, vom semna amândoi tratatul cu România. El m-a autorizat s ă V ă împ ărt ăş esc aceast ă comunicare.

ss. DIAMANDY

A.M.A.E., fond 71 Fran ţa, vol. 63, f. 233-235.

186 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ELITELE ÎN SPA ŢIUL EST-CENTRAL EUROPEAN ÎN PERIOADA INTERBELIC Ă. ELEFTHERIOS VENIZELOS ŞI MUSTAFA KEMAL – DOI OAMENI POLITICI ATIPICI – DOI DESCHIZ ĂTORI DE DRUMURI

Ionu ţ Cojocaru *, Teodora St ănescu-Stanciu **

ELITES IN EAST-CENTRAL EUROPEAN SPACE DURING THE INTERWAR PERIOD. ELEFTHERIOS VENIZELOS AND MUSTAFA KEMAL – TWO ATYPICAL POLITICIANS – TWO PIONEER Abstract

Analysis of political elites for Eastern Central Europe can offer different perspectives, and possible models of behavior or results. Theoretical perspectives are backed by concrete analysis of two cases – Eleftherios Venizelos and Kemal Atatürk, whose political evolution can be considered as a kind of mirror image, often contradictory.

Cuvinte cheie : elite politice , Grecia modern ă, Turcia modern ă, Eleftherios Venizelos , Kemal Atatürk Key words : political elite , modern Greece , modern Turkey , Eleftherios Venizelos , Kemal Atatürk

În spa ţiul est-central european, imitarea a reprezentat unul dintre procesele definitorii ale democratiz ărilor caracteristice, în mare parte, primilor ani de dup ă terminarea Primului R ăzboi Mondial. Dup ă cum sublinia şi Stelian Tănase 1, imitarea institu ţiilor, metodelor sau criteriilor occidentale s-a f ăcut plecând de la societ ăţ i total diferite. Max Weber este cel care a introdus departajarea cert ă între a şa-numita „class-society” şi, respectiv, „status- society” 2.

* Asist. univ. dr., Facultatea de Rela ţii Interna ţionale, Istorie şi Filosofie, Universitatea Spiru Haret , str. Fabricii, nr. 46 G, Bucure şti, cod po ştal 060821, tel. 021/3169785/86, e-mail: [email protected] ** Lector univ. dr., Facultatea de Rela ţii Interna ţionale, Istorie şi Filosofie, Universitatea Spiru Haret , str. Fabricii, nr. 46 G, Bucure şti, cod po ştal 06082, tel. 021/3169785/86, e-mail: [email protected] 1 Stelian T ănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1948-1965 , Bucure şti, Editura Humanitas, 1998. 2 Max Weber, Economy and Society , New York, Bedminster Press, p. 926. 187 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„Cât de eficiente au fost elitele politice în încercarea lor de a produce societ ăţ i moderne? Care este rela ţia dintre puterea politic ă şi modernizare? Care va fi efectul moderniz ării asupra sistemelor politice din societ ăţ ile ajunse la modernitate?” (Trond Gilberg 1) – reprezint ă tot atâtea întreb ări la care vom încerca s ă r ăspundem în analiza de fa ţă , focalizându-ne aten ţia pe studiul unor personaje emblematice pentru transformarea democratic ă a Balcanilor şi, în special, pe prima etap ă a evolu ţiei carierei lor politice: pe de o parte, cazul Greciei interbelice şi personalitatea lui Eleftherios Venizelos, iar, pe de alta, situa ţia noii Turcii, crea ţie aproape exclusiv ă a lui Mustafa Kemal. Tocmai datorit ă complexit ăţ ii conceptului de elit ă politic ă în sine, în literatura de specialitate s-au impus diferite moduri de definire şi prezentare. Unii dintre autori au insistat pe importan ţa rolurilor jucate fie de individualit ăţ i, fie, din contr ă, pe clasa structural ă, în sine. Astfel, în opinia lui Giddens 2, elitele pot fi considerate a fi formate tocmai din acele individualit ăţ i aflate în fruntea organiza ţiilor sociale sau a institu ţiilor importante ale statului. De partea cealalt ă, teoreticienii, deveni ţi de acum clasici ai fenomenului, asemenea lui Pareto, au insistat asupra rolului de ţinut de elit ă, privit ă ca şi „clas ă conduc ătoare” 3. Pentru ace ştia din urm ă, elita de ţine şi o important ă coordonat ă de „clas ă politic ă”, unde recrutarea se face mai ales pe baza principiilor ereditare sau de identitate social ă. Rapidele, şi de-a dreptul bulversantele (am ad ăuga noi!), transform ări, prin care au trecut membrii elitei politice din spaţiul Europei central-estice, dup ă terminarea primei conflagra ţii mondiale, face ca unele dintre cele mai comune defini ţii şi abord ări ale subiectului în sine s ă nu fie tocmai aplicabile în cazul nostru. Diferen ţierile intervenite au fost dictate de tipul de modernitate al societ ăţ ii generatoare, de heterogenitatea claselor sociale sau de specializarea îns ăş i a elitelor. Pentru perioadele de tranzi ţie de la un regim la altul, prezentând, cel pu ţin la nivelul macro-coordonatelor – aspecte democratice, sunt reprezentative a şa-numitele „elite consensuale”. „Tranzi ţia este o perioad ă centrat ă pe elite, independent dac ă schimb ările de regim au fost ini ţiate de sus, de c ătre elita politic ă sau de jos, de către mase, c ăci termenul de Tranzi ţie se bazeaz ă pe implicarea elitelor, nu a publicului” – concluziona un studiu apar ţinând unor cunoscu ţi anali şti americani, Michael G. Burton şi John Highley – „Elite Settlements” 4. „Europa

1 Trond Gilberg, Modernization in Romania since the Second World War, New York, Praeger Publishers, 1975, p. 3. 2 Apud M. Burton, J. Higley; Invitation to Elite Theory , în Organisations and Power Theory, Centraleurope: Probe Launched Into Czech Communist Ex-Prime Minister la http://www.centraleurope.com 3 Ibidem. 4 M.G. Burton, J. Highley, Elite Settlements , în “American Sociological Revue”, 52 (iunie 1987), p. 296. 188 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Central ă şi Estic ă, cu lunga sa istorie de intelectuali şi politicieni disiden ţi” – M. Burton, R. Gunther şi J. Highley 1 – a reprezentat spa ţiul propice pentru analizarea situa ţiei elitei în momentele de tranzi ţie, de schimbare de regim. Situa ţia, pozi ţia şi importan ţa acestora pe noua scen ă politic ă în formare... În literatura de specialitate s-au impus mai multe tipuri de clasificare a conceputului de elite . Astfel, International Encyclopedia of Social Science, în opinia lui S. Keller 2, consider ă c ă se poate vorbi, indiferent de epoca istoric ă analizat ă, de patru mari categorii de elite, strategice şi segmentale: obi şnuita elit ă politic ă; elita economic ă, militar ă şi ştiin ţific ă; elita ce a exercitat autoritate moral ă (exemple ar putea fi preo ţii sau filosofii militan ţi); elite ce păstreaz ă societatea unit ă, alc ătuite din personalit ăţ i cu rol de ghidare cultural ă. În cele ce urmeaz ă, vom încerca s ă prezent ăm traiectoria politic ă a dou ă dintre cele mai interesante personalit ăţ i reprezentative ale spa ţiului est-central european interbelic: Elefterios Venizelos şi, respectiv, Kemal Atatürk – doi făuritori de state moderne, ale c ăror destine s-au şi întâlnit nu de pu ţine ori în istorie. Unul dintre obiective, r ămâne, de asemenea, sublinierea unor posibile modele, traiecte şi ac ţiuni, recognoscibile şi în cazul altor personalit ăţ i contemporane.

A. Un om politic atipic (?!): Eleftherios Venizelos Eleftherios Venizelos s-a n ăscut în anul 1864, în micu ţa localitate Mournies, situat ă la doar câ ţiva kilometri de Chania (cel mai mare ora ş al Cretei, vechea capital ă din perioada vene ţian ă), în familia lui Styliani 3 şi a lui Kyriakos Venizelos, în prima parte a lunii noiembrie. Din p ăcate, atât data exact ă de na ştere, cât şi alegerea numelui au generat, mai târziu, controverse istoriografice, preluate şi amplificate (adesea!) de marea majoritate a biografilor *. Unul dintre cele mai vechi, dar şi populare variante îi apar ţine britanicului S.M. Chester ( Life of Venizelos, with a letter from His Excellency M. Venizelos , Via ţa lui Venizelos, cu o scrisoare a însu şi Excelen ţei Sale,

1 M.G. Burton, R. Gunther, J. Highley, ed., Elite and Democracy Consolidation in Latin America and Southern Europe , Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p. 10. 2 International Encyclopedia of Social Sciences , vol. V, Elite , New York, Macmillan and Free Press, 1968, p. 26-28. 3 N ăscut ă Plumidaki, undeva în jurul anului 1826, în satul Therisos. Una dintre îndep ărtatele sale rude, pe linie patern ă, a r ămas în istoria local ă ca un erou al r ăzboiului de independen ţă grec. P ărintele s ău ocupa o important ă pozi ţie social ă în regiune, astfel c ă, prin c ăsătoria, ce a avut loc aproximativ în anul 1846, Kyriakos Venizelos urca, oarecum, pe scara social ă. Oarecum, îns ă, deoarece mul ţi dintre biografii viitorului om politic insist ă în a-i creiona lui Styliani o imagine tipic ă de... ţă ranc ă, analfabet ă (Paschalis M. Kitromilides, Eleftherios Venizelos: the Trials of Statesmanship , Athens, Institute for Neohellenic Research, National Hellenic Research Fondation, 2006, p. 37). * Cu predilec ţie, cei din perioada interbelic ă! 189 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Constable, Londra, 1921). Chester merge pe varianta conform c ăreia Styliani a recurs la un vechi obicei cre ştin: pentru a fi sigur ă c ă va da na ştere unui b ăiat sănătos, i-a cerut ajutor Sfintei Fecioare Maria, promiţând c ă îl va aduce pe lume, asemenea ei, într-un staul, în fân. Conform unui alt biograf, de ast ă dat ă de origine greac ă, Kostas Kairophilas ( Eleftherios Venizelos, his life and work , Eleftherios Venizelos, via ţa şi opera, John Murray, 1915), insist ă pe prezentarea unei alte variante, în care se observ ă îns ă acela şi iz religios pronun ţat – pentru a avea o na ştere uşoar ă şi pentru s ănătatea pruncului s-au rugat doi preo ţi ortodoc şi, al ături de doi hogea, în limbi diferite. Conform uneia dintre cele mai recente biografii, apar ţinând lui Paschalis M. Kitromilides ( Eleftherios Venizelos: the trials of statesmanship , Eleftherios Venizelos: încerc ările puterii, Institute for Neohellenic Research, National Hellenic Research Fondation, 2006), însu şi părintele, Kyriakos, pentru a ob ţine protec ţia divin ă, i-a cerut hogeau-ului localit ăţ ii s ă se roage pentru a-l îmbuna pe Mahomet. Zvonurile, care mai de care mai mirobolizante – cum c ă o lumin ă alb ă ar fi ap ărut pe cer, la na şterea băiatului – au ajuns, mai târziu, şi la urechile lui Eleftherios. Ironic, viitorul om politic ar fi replicat, într-un interviu acordat ziarului „New York Times”, la 30 octombrie 1921: „Nu mai sus ţine ţi asemenea pove şti... Oamenii vor ajunge s ă cread ă c ă sunt Dumnezeu!”. Convins c ă viitorul pentru Eleftherios este afacerea familiei, Kyriakos nu prea i-a încurajat aplecarea spre studiu. Insisten ţele consulului general grec din Chania, George Zigomalas, i-au schimbat, se pare, optica. Şi, astfel, tân ărul Venizelos a ajuns într-o Aten ă marcat ă de importante transform ări 1. În capitala elen ă a fost atras, înc ă de la început, de politic ă şi, mai ales, de personalit ăţ ile vremii, ce şi-au l ăsat amprente vizibile asupra spiritului s ău în formare. Alexandros Koumoundouros (1817-1883) şi Charilaos Trikoupis (1832-1896) au devenit, astfel, demne exemple de urmat, mai ales c ă ambii au ocupat de mai multe ori prima pozi ţie în stat (Koumoundouros – de 10 ori, între 1865 şi 1882; Trikoupis – de 7 ori, între 1875 şi 1895). Dup ă ce s-a înscris la Universitatea na ţional ă capodistrian ă de la Atena, pentru a studia dreptul, în 1883, pe când era aproape gata s ă absolve şi cel de-al doilea an, Eleftherios a fost chemat de urgen ţă acas ă. Kyriakos era grav bolnav şi, în scurt timp, s-a şi stins din via ţă . Sus ţinerea familiei i-a revenit tân ărului Venizelos. În 1885, convins c ă f ăcuse tot ceea ce era necesar pentru familie, s-a

1 Pentru detalii cu privire la contextul intern, cu predilec ţie transform ările pe care le-a cunoscut societatea greac ă în a doua jum ătate a veacului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, recomand ăm: Joëlle Dalègre, Grecs et Ottomans. 1453-1923, de la chute de Constantinople à la disparition de l’Empire ottoman , Paris, Études grecques, L’Harmattan, 2002; Giannis Koliopoulos et Thanos Veremis, Greece: the Modern Sequel: from 1831 to the Present, Londra, Hurst & Company, 2002. 190 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 hot ărât s ă se reîntoarc ă la Atena, pentru a-şi termina studiile. A fost momentul în care a reu şit s ă se fac ă, pentru prima dat ă remarcat şi în cercurile politice. În noiembrie 1885, Joseph Chamberlain (1836-1914), deja debarcat de la conducerea ministerului Comer ţului britanic (iulie 1885), aflat la Atena, a declarat presei c ă este convins c ă locuitorii insulei Creta nu doreau unirea cu Grecia. O delega ţie format ă din cinci studen ţi cretani a ob ţinut permisiunea de a se întâlni cu influentul afacerist şi om politic britanic. Eleftherios Venizelos a devenit, rapid, purt ătorul lor de cuvânt. Întrevederea a durat pu ţin peste o or ă, tinerii încercând s ă îi prezinte lui Chamberlain mai ales aspectele legate de proasta administrare a insulei de c ătre otomani. Venizelos a insistat, subliniind că refuzul Marilor Puteri, reprezentate de diploma ţii lor din Chania, de a ţine seama de a ştept ările exprimate de Adunarea Na ţional ă a Cretei, însemna, în fond, o sus ţinere, deghizat ă, a politicii otomane. Impresionat, Chamberlaine i-ar fi declarat mai târziu guvernatorului B ăncii Greciei (el însu şi de origine cretan ă): „Cu asemenea oameni, precum cei cu care m-am întâlnit ieri, nu ar trebui s ă v ă mai face ţi griji cu privire la siguran ţa eliber ării de sub turci!” 1. În 1887, proasp ăt posesor al unei diplome de avocat, Eleftherios s-a reîntors pe insula natal ă, devenind partener al unui important cabinet de avocatur ă (apar ţinând lui Spyros Moatsos, apoi s-a asociat cu unul dintre viitori săi colaboratori politici, Yagos Iliakis), situat chiar în centrul Chaniei. Pu ţinul timp liber r ămas şi l-a ocupat cu jurnalismul. Mai ales c ă devenise, deja, un fel de expert în probleme cretane, mul ţi dintre autorii vemii ajunseser ă s ă îi cear ă opinia, înainte de a publica un articol legat de istoria şi problematica cretan ă. Un an mai târziu, în 1888, a şi devenit unul dintre fondatorii publica ţiei „Lefka ori” (Mun ţii albi), tribun ă a ideilor progresiste şi a criticii acerbe a iner ţiei administra ţiei otomane. Din p ăcate, apari ţia gazetei a fost întrerupt ă în vara anului 1889. Dar Eleftherios Venizelos nu s-a dat b ătut. Era doar începtul unei fulminante cariere! În amintirea unui contemporan, viitorul ambasador grec la Londra, Caclamanos, figura sa ferm ă a r ămas bine întip ărit ă: „Întreaga fizionomie, expresia remarcabililor s ăi ochi şi, mai ales zâmbetul – acel misterios zâmbet pe care jurnali ştii greci, cu umor, l-au comparat, mai târziu, cu cel al Giocondei lui Leonardo – toate m-au surprins. Dar, a început s ă vorbeasc ă… Mi-am l ăsat jos tocul şi l-am ascultat de-a dreptul fascinat” 2. La sfâr şitul anului 1891, şi via ţa de familie p ărea c ă intrase pe un f ăga ş de

1 Episodul este pe larg povestit în destul de recenta biografie, purtând semn ătura lui Charles Personnaz, Venizélos. Le fondateur de la Grèce moderne , Paris, Bernard Giovanangeli Éditeur, 2008, p. 34. 2 S.M. Chester, Life of Venizelos, with a Letter from His Excellency M. Venizelos , Londra, Constable, 1921, p. 27-29. 191 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

împliniri: dragostea pentru Maria Kateluzu 1 l-a adus în fa ţa altarului. Peste un an a venit şi primul fiu – Kyriakos, iar, în 1894 – Sophocle. Dar, din p ăcate, so ţia i s-a stins, dup ă ce i-a dat na ştere celui de-al doilea copil. Din pozi ţia de deputat şi, mai apoi, de ministru al Justi ţiei (1899-1901), a demarat principalele reforme * de care insula avea atât de mare nevoie: reorganizarea tribunalelor; modernizarea sistemului judiciar; organizarea jandarmeriei; crearea unei B ănci Na ţionale; instituirea unei monede na ţionale – drahma. Destul de repede au ap ărut îns ă şi primele disensiuni dintre noul conduc ător al Cretei, tân ărul şi impetuosul deloc experimentat prin ţ George şi mult mai chibzuitul cretan Venizelos. Una dintre primele probleme au fost generate de dorin ţa Înaltului Comisar de a-şi ridica un palat, demn de însemn ătatea func ţiei ocupate. În ochii lui Venizelos o asemenea construc ţie nu dădea deloc bine – ar fi reprezentat un simbol al permanentiz ării situa ţiei; iar el nu militase deloc pentru a şa ceva. Cuvântul decisiv i-a apar ţinut, iar George s-a văzut nevoit s ă renun ţe la m ăre ţul plan... Îns ă punctul principal al dezacordului dintre cei doi a fost reprezentat de maniera de conducere a insulei. Cu toate c ă actul constitu ţional – la care Venizelos î şi adusese din plin contribu ţia – îi acorda puteri largi prin ţului George, situa ţia nu era deloc pe placul cretanului, care dorea modificarea acelor prerogative şi l ărgirea atribu ţiunilor decisive atât pentru parlament, cât şi mini ştrilor. Nemul ţumirile s-au acumulat şi, în prim ăvara anului 1905, în fruntea unei insurec ţii, Venizelos a reu şit debarcarea Înaltului Comisar. Reputa ţia cretanului ajunsese s ă dep ăş easc ă grani ţele insulei. Acela şi Caclamanos ar fi povestit, conform însemn ărilor f ăcute de autorul unei interesante galerii de personaje politice ( Eminent Europeans. Studies in continental Reality ), Eugene

1 Fiica unui reputat negustor chaniot, Sophoklis Eleftheriou Katelouzou, n ăscut ă în 1870. * Interesant pentru traiectul ascendent, dar aparte al personajului Venizelos este şi faptul c ă, neuitând niciodat ă de dezideratele cona ţionalilor, a încercat s ă îi „conduc ă” pe calea transform ărilor. O frântur ă dintr-un cunoscut discurs, ţinut la 28 ianuarie 1898, cu prilejul deschiderii Adun ării locale din Meldoni, provincia Retimo, poate fi semnificativ în acest sens: „Normal, ceea ce ob ţinem ast ăzi nu corespunde cu aspira ţiile p ărin ţilor no ştri, nici cu visele pe care le-am avut în tinere ţe. Dar trebuie s ă ne ar ătăm în ţelep ţi şi onorabili. Numai astfel vom putea face un pas important înspre realizarea idealului nostru na ţional” (cf. S.M. Chester, op. cit. , p. 27). Au existat multe dezbateri, mai ales în epoc ă, legate de posibila „tr ădare” a lui Venizelos a dolean ţelor cretane – interesant ă este, de asemenea, propria interpretare: „Dac ă am fost acuzat că sunt na ţionalist, în sensul c ă sunt totalmente devotat ideii na ţionale, şi sunt profund convins c ă unirea cu Grecia a Cretei este singura solu ţie, final ă, a problemei, atunci acuza ţia poate fi real ă şi o accept cu pl ăcere, deoarece o împart cu tot poporul cretan”. (fragment din scrisoarea adresat ă, la 6 septembrie 1897, amiralului Canevaro, apud S.M. Chester, op. cit. , p. 25). 192 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

S. Bagger 1, c ă, însu şi Clemenceau, în 1899, reîntors dintr-o vizit ă f ăcut ă în Grecia, cu ocazia unei petreceri, i-a spus contesei de Noilles c ă a fost impresionat în special de un tân ăr – Venizelos. „Cine e Venizelos?”, ar fi întrebat contesa... „În curând, întreaga Europ ă îi va cunoa şte numele!” ar fi replicat Clemenceau. Iar povestea impresionantei aprecieri este prezentat ă şi, anterior, de Chester, care, în plus, arat ă c ă la respectiva întâlnire a fost martor şi scriitorul socialist Maurice Barrès (1862-1923). Şi, din Creta pân ă la Atena nu mai r ămăsese decât un singur pas! Contextul loviturii militare din vara anului 1909, intrate în istorie ca lovitura militar ă de la cazarmele de la Goudi (o periferie a Atenei), i-a oferit momentul prielnic. În 1910, Eleftherios Venizelos devenea, astfel, prim-ministru nu al Cretei, ci al întregii Grecii. Şi, astfel, începea o tumultuoas ă carier ă politic ă2. „A g ăsit o Grecie mic ă – sublinia unul dintre cei mai cunoscu ţi biografi ai s ăi, S.M. Chester –, neîn ţeleas ă de restul lumii, umilit ă; a f ăcut-o mare, de dou ă ori victorioas ă, a acoperit-o cu glorie şi i-a dat încrederea în viitor. Oare ce alt ă recompens ă ar fi putut avea un mare om politic” 3. De la vârsta de 46 de ani pân ă la 56, istoria vie ţii lui Venizelos a reprezentat, în fond, istoria Greciei. Întrebat care ar fi fost cheia succesului, conform unei însemn ări a lui Take Ionescu, cretanul ar fi r ăspuns: „Le-am spus întotdeauna celor din jurul meu adev ărul şi numai adev ărul, şi am fost mereu preg ătit s ă p ărăsesc puterea, f ără niciun regret” 4.

B. Atatürk – un alt gen de lider politic atipic „A reforma Turcia, înseamn ă a o omorî”. Previziunea marchizului Salisbury din 1878 se pare c ă a fost corect ă dac ă, în locul Turciei, ne referim la Imperiul Otoman. Trecerea de la Imperiu la Republic ă, perioad ă mai pu ţin abordat ă de istoricii europeni 5, a fost una dintre cele mai complicate din istoria recent ă a

1 Eugene S. Bagger, Eminent Europeans. Studies in Continental Reality , Londra, G.P. Putnam’s Sons, 1922, p. 59. Povestea apare şi în varianta tip ărit ă cu un an în urm ă, 1921, respectiv cea apar ţinând lui S.M. Chester, op. cit. , p. 5. 2 Aceast ă linie a unui a şa-numit „mesianism” politic – prezent ă, de altfel, în tot spa ţiul est- central european cu predilec ţie în perioada interbelic ă – pe larg analizat ă pentru cazul grec de Mark Mazower, The Messiah and the Bourgeoisie: Venizelos and Politics in Greece, 1909- 1912 , în „The Historical Journal”, decembrie 1992, p. 885-904. 3 S.M. Chester, op. cit. , Prefa ţă , p. XVI. 4 Ibidem , p. X. 5 Dintre istoricii europeni care au tratat aceast ă tem ă amintim: Bernard Lewis, The Emergence of Modern Turkey , Londra, Oxford University, 1968; Harry Howard, The Partition of Turkey – A Diplomat History 1913-1923 , New York, 1966. Dintre istoricii turci, enumer ăm: Serif Mardin, Atatürk ve Cumhuriyet dönemi Türkiyesi , Ankara, Y.E. Turkiye Ticaret Odalari, 1981 (Turcia şi Atatürk în perioada republican ă); Salahi R. Sonyel, Türk Kurtulu ş Sava şı ve Dı ş Politika , Ankara, Y.E. Turk Tarih Kurumu, 1986 ( Războiul de independen ţă turc şi politica 193 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 turcilor. Ace ştia s-au confruntat cu separarea popula ţiei în dou ă tabere, cea pro-sultan şi cea adept ă a luptei pentru eliberare de sub Sultanat, condus ă de Mustafa Kemal. R ăzboaiele civile şi luptele de partid erau caracteristice epocii. Mustafa Kemal, tân ărul ambi ţios care avea o alt ă viziune pentru a putea reda demnitatea ţă rii, s-a remarcat prin cuvinte adresate celui care a f ăcut parte din Triumvirat: „Djemal Bey, nu te l ăsa sedus de moda actual ă de a voi s ă apari fiec ărei sec ături într-o lumin ă frumoas ă. Aplauzele celor mul ţi n-au nicio importan ţă . Dac ă vei c ăuta mai departe s ă-ţi tragi for ţa din aprobarea primului venit, atunci nu ştiu ce va fi cu tine în prezent, îns ă viitorul ţi-l distrugi cu siguran ţă . Grandoarea const ă în a nu vorbi pe placul fiec ăruia, în a nu arunca praf în ochii nim ănui, a nu vedea decât ceea ce este cu adev ărat necesar pentru ţar ă şi a merge drept la ţint ă. Fiecare î şi va da cu p ărerea, fiecare va voi s ă te abat ă din calea ta. Bine, tu nu te la şi influen ţat şi-ţi urmezi drumul f ără şov ăire. Îţi vor pune piedici la fiecare pas. Convins c ă nu e şti mare, ci mic şi slab, c ă n-ai niciun sprijin, c ă nimeni nu te ajut ă, vei învinge, în cele din urm ă, toate piedicile. Şi, dac ă dup ă aceea, î ţi vor spune c ă e şti mare, s ă râzi pur şi simplu în nasul celor ce ţi-o vor spune” 1. Mustafa Kemal s-a n ăscut la Salonic, în 1881, într-o familie de mijloc. Dup ă şcoala primar ă, a urmat cursurile secundare, militare, în aceea şi localitate, iar, în anul 1895, s-a înscris la Liceul militar din Manastir. Perioada studiilor a coincis cu desf ăş urarea revoltelor grece şti, bulgare, macedonene, de ie şire de sub domina ţia Otoman ă. Dup ă absolvirea liceului, s-a înscris la Şcoala de Război de la Istanbul. Preocupat de soarta Imperiului, Mustafa a înc ălcat ordinul sultanului Abdul Hamid, ce interzisese orice fel de discu ţii şi opinii politice despre starea actual ă a Imperiului. Mai mult, tân ărul student a organizat întruniri secrete, la care se discuta despre libertate şi c ăile ei de ob ţinere. În 1902, dup ă finalizarea cursurilor, a fost admis în clasa de preg ătire a cadrelor pentru Statul major. Avea gradul de locotenent. Con ştient de situa ţia din Imperiu, i-a prev ăzut declinul. În 1905, a ob ţinut gradul de c ăpitan de Stat major, dar, în urma unui denun ţ, cum c ă ar fi editat un ziar pentru a-şi informa colegii cu privire la situa ţia armatei Imperiului, a fost trimis în cadrul Armatei a 5-a din Damasc. Acolo a înfiin ţat o asocia ţie, cu scopul de a organiza o revolu ţie împotriva Imperiului şi a ideilor religioase. Neg ăsindu-şi adep ţi, a r ămas dezam ăgit, îns ă nu a renun ţat. S-a deplasat la Salonic, unde, în urma întrevederilor secrete cu fo ştii camarazi, a pus bazele „Vatan ve Hurriyet Cemiyeti” (Asocia ţia „Patrie şi Libertate”). Doi ani mai târziu, s-a reîntors la Damasc, fiind trimis în misiune la Statul major al armatei a 3-a. Tân ărul Mustafa nu era împ ăcat cu ideea ca, în loc s ă fie în extern ă); Dogan Avcioglu, Milli Kurtulus Tarihi , cilt 1, Istanbul, Y.E. Istanbul Matbaasi, 1974. (Istoria de eliberare na ţional ă). 1 D.v. Mikusch, Gazi Mustafa Kemal 1880-1938 , Craiova, Editura Scrisul Românesc, p. 86-87. 194 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 mijlocul evenimentelor, era trimis în diverse loca ţii ale Imperiului, ca Macedonia sau Tripoli. Anul 1913 a adus în Imperiu schimb ări importante. La 23 ianuarie, liderii asocia ţiei „Uniune şi Progres” au obligat guvernul s ă-şi înainteze demisa. Ac ţiunea nu a fost pe placul tân ărului Kemal, considerând, în acel moment, c ă mai important ă ar fi ap ărarea ora şului Adrianopole, atacat de bulgarii, care l-au şi ocupat. Începutul celui de-al doilea r ăzboi balcanic a adus schimb ări importante. Mustafa Kemal, în fruntea Corpului de armat ă Balayir, cu ajutorul lui Enver Bey, ce conducea armata adus ă din Istanbul, au reu şit s ă elibereze ora şul Adrianopol. Ca urmare, Enver Bey a fost numit Paşă , Mustafa Kemal neprimind îns ă nicio distinc ţie! Pentru a-l îndep ărta din Istanbul, l-au numit ata şat militar... la Sofia. Începutul Primului R ăzboi Mondial l-a g ăsit acolo. Fire energic ă, era nemul ţumit de func ţie. Mai mult, era împotriva unei alian ţe cu Germania, pe care o vedea ca fiind catastrofal ă pentru ţar ă. De altfel, intrarea Imperiului Otoman în r ăzboi a însemnat sfâr şitul politicii de expansiune în Orient. Ostilit ăţ ile ruso-turce din Marea Neagr ă au condus la declara ţia de război din partea Antantei împotriva Turciei, din noiembrie 1914. Sultanul, pentru a crea o stare de spirit favorabil ă, printr-un decret, a anulat unilateral capitula ţiile, considerate de otomani o discriminare. Documentele vremii ar ătau că Mustafa Kemal a avertizat guvernul c ă mergea pe o cale gre şit ă. Mustafa Kemal a reu şit s ă se afirme în b ătălia de la Canakkale, din 1915. Era ultimul bastion în calea cuceririi Constantinopolului. Mustafa Kemal a fost înaintat la gradul de colonel (5 mai 1915). Iar la 1 aprilie 1916 a primit titlul de pa şă . Protestele împotriva continu ării r ăzboiului al ături de Germania s-au înte ţit f ără succes. Mustafa Kemal a fost numit comandant la diverse comandamente, toate departe de teatrele principale de lupt ă. În semn de protest, şi-a înaintat demisia din func ţiile de conducere. A fost considerat în concediu pe o perioad ă de trei luni. Întors la Istanbul, a primit propunerea de a face parte din suita prin ţului mo ştenitor Vahdettin. Dup ă armisti ţiul de încetare a focului, semnat la Mudros, la 30 octombrie 1918, Mustafa Kemal a avertizat guvernul otoman asupra consecin ţelor. Vigilen ţa şi atitudinea critic ă asupra guvernului a făcut ca Mustafa Kemal s ă primeasc ă propunerea de a fi numit ministru de Război. Fiind considerat de guvern ca o persoan ă cu o conduit ă negativ ă, a respins ideea. Pentru Imperiul Otoman, pierderea Bagdadului, în martie 1917, a venit ca un şoc, c ăci vechiul ora ş sfânt al Califilor ocupa o pozi ţie special ă. Enver, care nu se mai bucura de popularitatea de alt ă dat ă, a cerut ajutor Înaltului Comandament german, care a r ăspuns afirmativ, din cu totul alte motive, germanii fiind interesa ţi s ă-şi men ţin ă aliatul în lupt ă. Astfel, a fost desemnat generalul von Falkenhayn s ă vin ă în ajutor, împreun ă cu un num ăr semnificativ 195 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 de trupe. Împ ărţit ă în dou ă, una din o ştiri fiind condus ă de generalul Mustafa Kemal, a încercat s ă recupereze Bagdadul, îns ă, ceea ce nu planificaser ă politicienii, s-a produs pe front. Turcii nu concepeau s ă fie condu şi de c ătre ofi ţerii germani. Mai mult, generalul Mustafa Kemal, apreciind campania pentru recuperarea Bagdadului pierdut ă, şi-a dat demisia. Superiorii au fost nemul ţumi ţi – gestul, în mod normal, fiind de Curtea Mar ţial ă! – au încercat s ă îl trimit ă la vechiul post în Caucaz, îns ă ofi ţerul a refuzat şi acea op ţiune. Întors la Constantinopol, generalul a ales varianta a ştept ării, refuzând diverse propuneri de a r ăsturna guvernul. Între timp, la 10 februarie 1918, a murit şi Sultanul Abdul Hamid. I-a urmat prin ţul Wahededdin, care era convins că Imperiul Otoman nu putea fi men ţinut decât printr-un Sultanat puternic, bazat pe Islam, iar p ătrunderea ideologiilor occidentale devenea extrem de primejdioas ă. Rela ţia dintre Mustafa Kemal şi Sultanul Wahededdin, în prim ă faz ă, a decurs normal. Generalul a c ăutat s ă-l l ămureasc ă pe mo ştenitorul tronului în ce situa ţie dificil ă se afla ţara. „Cu omul acesta s-ar putea face multe, cu condi ţia de a i se deschide ochii, de a sta mereu lâng ă el şi de a-l sprijini în mod leal” 1, a declarat adesea. În ciuda tuturor insisten ţelor, Wahdeddin, a primit asigur ări de la Cartierul General german că lucrurile erau în grafic, atât pentru Germania, cât şi pentru Turcia. La nivel politic, vizita împ ăratului Wilhelm la Constantinopol nu a reprezentat o reu şit ă. Mo ştenitorul tronului, în expunerea sus ţinut ă cu acel prilej, a întrebat: „ Ţara mea sufer ă lovituri tot mai grele, f ără ca s ă avem posibilitatea de a le st ăvili. Dac ă lucrurile vor continua astfel, Turcia se va pr ăbu şi. Din declara ţiile Majest ăţ ii Voastre n-am dobândit pân ă acum siguran ţa că se va pune cap ăt acestor lovituri fatale pentru noi. N-aţi voii, Sire, s ă-mi da ţi în privin ţa aceasta asigur ări lini ştitoare?” 2. R ăspunsul omologului german a fost prompt: „Mi se pare, Alte ţă , c ă sunt în anturajul dvs. personalit ăţ i care seam ănă îndoieli în spiritul dvs. (referire la generalul Mustafa Kemal, n.n.), şi v ă de şteapt ă neîncrederea. V ă pot da asigurarea c ă avem toat ă speran ţa de a ajunge la un rezultat fericit. Cred c ă asta v ă va ajunge” 3. Temerile erau justificate mai ales c ă Imperiul, aflat în pragul declinului, s-a v ăzut târât într-un r ăzboi în care nu vroia s ă participe. Întâlnirea dintre Wahededdin şi Mustafa Kemal, pus ă la cale de c ătre mare şalul Izzet Pa şa, a fost decisiv ă pentru viitorul Turciei. Generalul i-a propus s ă devin ă şeful armatei, iar pe el s ă-l numeasc ă şeful Statului Major General: „Înainte de orice este necesar de a fi st ăpân pe armat ă, de a o avea în mân ă. Pune ţi-vă, Sire, personal în fruntea o ştirii şi numi ţi-mă pe

1 Ibidem , p. 132. 2 Ibidem , p. 134. 3 Ibidem . 196 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 mine ca şef al statului major general” 1. Sultanul a fost curios dac ă se mai g ăsesc şi al ţi ofi ţeri care au acelea şi opinii, urmând ca, dup ă o perioad ă de gândire, s ă ia decizia corect ă. T ărăgănând luarea unei decizii, într-o alt ă audien ţă , a încercat s ă împing ă lucrurile, îns ă, când, a aflat c ă Sultanul a discutat subiectul cu Talaat şi Enver, Mustafa Kemal a în ţeles c ă şi Sultanul se afla pe un drum gre şit. Vizirul Izzet Pa şa, odat ă numit, a demarat negocieri în vederea încheierii unui armisti ţiu. Turcii sperau c ă prin încheierea unei p ăci separate se alegea solu ţia cea mai u şoar ă. Generalul englez, Townshend, a fost trimis ca intermediar la amiralul Calthrope, ancorat în rada portului Mudros în apropierea Dardanelelor. Turcia trebuia s ă capituleze f ără condi ţii. Armisti ţiul cu englezii, încheiat la bordul vasului Agamemnon s-a produs f ără consultarea francezilor. Condi ţiile capitul ării 2 nu au fost grele, cum se a şteptau turcii. Comandatul armatelor din Siria de Nord, a trebuit să revin ă la Constantinopol, urmând ca turcii s ă evacueze teritoriile siriene. Grecii, în cartierul Pera al Istanbulului şi-au arborat drapele şi portrete cu Venizelos, în timp ce englezii şi francezii au intrat în Constantinopol. Turcia tr ăia cel mai greu moment al istoriei. R ăzboaiele continue de aproape opt ani decimaser ă ţara, foametea, mizeria se generalizaser ă. În ţar ă, sup ărarea Sultanului pe mare şalul Izzet Pa şa, pe motiv c ă nu îi arestase pe cei responsabili, în viziunea multora – Talaat, Enver şi Djemal – ci, chiar le înlesnise fuga, pe vapoare germane, în loc de judecat ă şi execu ţie, l-a determinat pe mare şal s ă-şi înainteze demisia. Scopul Sultanului era de a recâ ştiga bun ăvoin ţa concet ăţ enilor. Mai mult, executarea celor trei nu era logic ă, mai ales c ă niciun oficial din Europa nu mai punea problema vinova ţilor de r ăzboi. Jocurile politice au r ămas s ă fie jucate de cele dou ă tabere, cea a Sultanului, care îl numise la conducerea marelui Vizirat pe Tewfik Pa şa, fost ambasador la Londra, dar în vârst ă de 80 de ani şi, respectiv, cea din jurul lui Mustafa Kemal, care spera s ă construiasc ă un cabinet na ţional, f ără partide. Generalul a reu şit s ă-l conving ă pe mare şalul Izzet Pa şa s ă accepte func ţia de vizir într-un eventual cabinet 3. Planul generalului se baza pe voturile parlamentarilor, care, dac ă nu-i d ădeau votul de încredere lui Tewfik, urma s ă-i impun ă Sultanului voin ţa poporului. R ămas f ără ajutorul Parlamentului, singura solu ţie a fost o discu ţie cu Sultanul, care a profitat de avantaj şi l-a primit pe

1 Ibidem , p. 137; vezi şi Semen Aralov, Rus Buyukelcisi’nin Hatiralarinda Ataturk ve Turkiye (Amintirile ambasadorului rus Semen Aralov despre Atatürk şi Turcia ), Istanbul, Editura Kum Saati, 2005, p. 67. 2 Nu s-a recurs la dezarmarea şi dizolvarea imediat ă a armatelor şi nici la predarea materialului de r ăzboi, cum se obi şnuia. S-a afirmat c ă armata turc ă trebuie demobilizat ă cât mai repede, cu excep ţia trupelor necesare pentru paza frontierelor şi men ţinerea ordinii în ţar ă. 3 Ibidem , p. 151. 197 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Mustafa Kemal în timpul ceremoniilor, dorind s ă apar ă în public al ături de el, cu scopul de a ar ăta lumii c ă generalul nu îi era împotriv ă. Dup ă festivit ăţ i, audien ţa, care a durat peste o or ă, a trezit curiozit ăţ i. În fond, Sultanul dorea s ă-l câ ştige şi s ă-şi asigure tronul: „m-am convins c ă, comandan ţii şi ofi ţerii din armat ă au mare încredere în dvs. Îmi pute ţi da asigurarea c ă din partea armatei nu se întreprinde nimic împotriva mea?”. Generalul a confirmat c ă nu se organiza nimic împotriva sa: „Dup ă câte ştiu, nu exist ă în momentul de fa ţă niciun motiv pentru comandan ţi şi ofi ţeri de a se ridica împotriva Tronului. Pot chiar s ă declar cu siguran ţă c ă Majestatea Voastr ă nu are a se teme de nimic”. Totu şi, nelini ştit, Sultanul a st ăruit: „Nu vorbesc numai de azi, ci şi de mâine, şi… de tot viitorul. Sunte ţi un comandant inteligent şi în ţeleg ător. Sunt convins că v ă ve ţi servi de influen ţa dvs. pentru a v ă l ămuri camarazii” 1. În tot acel timp, Mustafa Kemal analiza, discuta, calcula şi î şi etala ideile, îns ă numai celor apropia ţi. Pentru viitorul şef de stat, Protectoratul era sinonim cu m ărturisirea c ă nu mai erau capabili s ă tr ăiasc ă prin propriile for ţe. Mai mult, Imperiul era mort f ără nicio speran ţă de revenire, ideea universal ă a Islamului devenise iluzie, iar Sultanul şi Califul erau considerate umbre ale trecutului. În opinia generalului Kemal, trecutul era iremediabil pierdut 2, iar ag ăţ area de acea iluzie era o cale de pieire. Concluzia, în opinia viitorului lider, era: „puterile occidentale proclamaser ă principiul na ţionalit ăţ ilor ca dreptul suprem al popoarelor. Prea bine: Turcia turcilor, ca şi America americanilor. Trebuie zidit un stat nou pe temelii noi, din popor şi pentru popor; şi în aceast ă Turcie nou ă ce şi-o crea na ţiunea îns ăş i, trebuia s ă-i revie ei suveranitatea deplin ă”3. În acea Turcie, Sultanul şi Califul nu mai aveau loc. În acele vremuri grele, în opinia celor din jurul lui Mustafa Kemal izvorâse gândul c ă Turcia ar trebui s ă copieze modelul politic existent în statele reprezentate de Mari Puteri. Îns ă a o exprima în public însemna sinucidere. Societatea turc ă, considera Sultanatul, cu reprezentantul s ău Sultanul, ce de ţinea atât rol de conduc ător al statului, cât şi de lider religios, ca umbr ă a lui Allah pe pământ, ceea ce îl f ăcea intangibil în ochii popula ţiei. Societatea respecta func ţia, nu persoana, ceea ce a r ămas înr ădăcinat pân ă în zilele noastre. Cum un mahomedan nu putea concepe planul generalului, care ac ţiona, f ără a declara, în vederea realiz ării unui stat laic, na ţional, singurul care î şi d ăduse seama era chiar Sultanul, care vedea c ă mi şcarea început ă de el se îndrepta împotriva Dinastiei. Generalul M. Kemal era con ştient c ă realizarea Turciei independente însemna un conflict cu Marile Puteri sau, în caz fericit, numai cu una. Îns ă într-o

1 D.v. Mikusch, op. cit. , p. 152-153. 2 Metin Heper, Turkiye’de Devlet Gelenegi ( Viitorul statului Turc ), Ankara, Editura Dougbati, 2006, p. 109. 3 D.v. Mikusch, op. cit ., p. 158. 198 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ţar ă istovit ă de atâtea conflicte, cum putea concepe poporul o lupt ă pe care, în cele din urm ă, chiar şi Germania fusese învins ă? Abil tactician, a prev ăzut c ă nu numai Turcia era istovit ă, mai mult decât ea şi Marea Britanie şi Fran ţa erau mult mai obosite de r ăzboi, iar popoarele lor nu vor porni într-un nou r ăzboi pur imperialist, chiar dac ă guvernele le-ar fi cerut-o1. La 23 aprilie 1920, Adunarea Na ţional ă s-a întrunit la Ankara, într-o clas ă s ărăcăcioas ă a Şcolii de Agricultur ă. Alegerile s-au desf ăş urat mai mult formal, reprezentan ţii mi şcării kemaliste au ob ţinut mandatele. Deschiderea lucr ărilor Adun ării s-a hot ărât s ă fie într-o vineri, ziua în care musulmanii mergeau la Moschee pentru rug ăciunea s ăpt ămânal ă. Deputa ţii au hot ărât s ă participe la rug ăciune la vechea moschee Hagi Bayram. Mai mult, s-au rugat pentru Sultan şi Calif. Dup ă momentul solemn, cu drapelul verde al Profetului în frunte, deputa ţii s-au deplasat c ătre cl ădirea unde avea s ă func ţioneze Adunarea Na ţional ă. Abil politician, Mustafa Kemal avea nevoie de a crea acea aparen ţă , urm ărind s ă nu î şi fac ă înc ă du şmani. Practic, î şi dorea s ă sar ă câteva secole şi s ă întemeieze, deodat ă, un Stat cu totul modern. Mai mult, generalul şi-a f ăcut un aliat şi din Biseric ă, institu ţie ce nu avea niciun motiv de îndoial ă la adresa şefului na ţionali ştilor. Adunarea Na ţional ă şi-a continuat activitatea. În fond, a pus bazele noului stat, prin rezolu ţiile denumite „de Mai” – legea asupra regimului provizoriu. Monarhia a r ămas nominal intangibil ă. Se motiva c ă toate m ăsurile aveau drept scop ap ărarea Califatului şi Sultanatului şi eliberarea suveranului şi a ţă rii imperiale din mâna str ăinilor. În mod firesc, când Adunarea Na ţional ă avea s ă de ţin ă, singur ă, toat ă puterea în Stat, decizia asupra situa ţiei viitoare a Sultanului, avea s ă-i revin ă de drept. Şeful ei afirma: „Chestia formei de guvern ământ era pe timpul acela deosebit de delicat ă. Înainte de a face o propunere, trebuia s ă ţiu seama de ideile şi sentimentele Adun ării. Plecându-mă acestei necesit ăţ i, am introdus un proiect în care inten ţia a r ămas ascuns ă”2. Când o parte din partizani au declarat c ă au fost indu şi în eroare şi în şela ţi, el le-a obiectat c ă, cu mai mult ă aten ţie, ar fi putut s ă recunoasc ă faptul c ă, prin rezolu ţiile din Mai, se constituise, în principiu, Republica! Caz unic, Mustafa Kemal, vârful piramidei a fost ales pre şedinte al Adun ării Na ţionale şi, totodat ă, pre şedinte al Consiliului de Mini ştri. În acel mod, de ţinea atât puterea legislativ ă, cât şi executiv ă, un fel de dictator îmbr ăcat în toga democra ţiei 3. Nu a trecut niciodat ă peste reprezentan ţa popular ă şi nici nu a c ăutat s ă-şi mic şoreze însemn ătatea. Dup ă ob ţinerea func ţiei de pre şedinte şi al Adun ării Na ţionale şi a guvernului, Mustafa Kemal şi-a racolat un

1 Ibidem , p. 159. 2 Ibidem , p. 211. 3 Ibidem , p. 212. 199 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 colaborator ce îi va sta al ături vreme îndelungat ă: Ismet Pa şa şi l-a numit şef al Marelui Stat Major *. Decizie îndr ăznea ţă , care a stârnit nemul ţumirea multor generali mai în vârst ă. Noua Turcie intrase pe f ăga şul visat de Mustafa Kemal. Ca pre şedinte al Partidului Republican al Poporului, al ături de adep ţi, a pus bazele republicii. Principala sa preocupare a fost s ă schimbe, din temelii, noul stat: a desfiin ţat Califatul, în martie 1924; la rândul lor, şi şcolile religioase au fost desfiin ţate, în acela şi timp. Societatea nu a mai fost condus ă dup ă legea musulman ă (Sharía), fiind înlocuit ă de codul civil elve ţian, codul penal italian şi codul comercial german. Una dintre principalele reforme a vizat, în 1928, schimbarea alfabetului arab cu cel latin. A reprezentat una dintre cele mai îndr ăzne ţe hot ărâri, deoarece, o vreme, legea a creat derut ă. În 1934, o nou ă lege l-a obligat pe fiecare cet ăţ ean s ă î şi aleag ă un nume de familie şi un prenume, „în stil occidental”, m ăsura contribuind la o mai bun ă administrare şi clasificare a popula ţiei. Ca exemplu, Mustafa Kemal a primit, din partea Parlamentului turc, numele de Atatürk 1. Doi lideri politici atipici, dou ă comportamente care au sfidat timpurile, cutumele şi, mai ales, limit ările mentale sau geografice – un turc şi un cretan – au reu şit s ă transforme, aproape în totalitate, zona balcanic ă, catapultând-o spre modernism, spre noua er ă deschis ă, apoi, de prima conflagra ţie mondial ă. Au reu şit s ă impun ă o nou ă categorie de oameni politici şi un nou tip de discurs. Mizând pe cartea inova ţiei, au f ăcut aproape uitate înfrângerile de alt ădat ă, renumele sau gloria unor imperii de mult apuse şi au promovat noile state, create dup ă tipar democratic.

* Marele Stat Major General era inclus, în acel moment, în cadrul Ministerului. 1 În toamna anului 1938 starea de s ănătate a pre şedintelui Atatürk s-a deteriorat, în primul rând ficatul, din cauza alcoolului pe care îl consuma zilnic (Ankara, 5 aprilie 1938, nr. 477-3). Dispari ţia liderului emblematic K. Atatürk, la 10 noiembrie 1938, a generat numeroase comentarii. Întrebarea de pe buzele tuturor se referea la posibila continuare a vechilor evolu ţii din partea Turciei. Care va fi viitorul reformelor Kemaliste? Neîn ţelegerile dintre liderii Kemali şti vor crea probleme interne? Va putea Turcia continua politica extern ă promovat ă de indiscutabila autoritate a lui Atatürk, iar întrebarea cea mai vehiculat ă era dac ă Turcia va putea să î şi apere integritatea na ţional ă şi, în primul rând, independen ţa ca un stat laic? Se va continua pe drumul deschis de el? Funeraliile conduc ătorului statului turc, care au avut loc la 20 noiembrie, la Ankara, au atras prezen ţa multor lideri europeni. Cel ce urma s ă-i succead ă trebuia, inevitabil, s ă fie pa şă kemalist. În acea situa ţie, primul ministru Celal Bayar l-a recomandat pe mare şalul Fevzi Cakmak, comandantul Statului Major, sus ţinut şi de kemali ştii Kilic Ali, Recep Peker şi Sukru Kaya, dar acesta nu a dorit s ă p ărăseasc ă armata. 200 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV Ă A ROMÂNIEI ÎN ACCEP ŢIUNEA LEGII PENTRU ORGANIZAREA ADMINISTRA ŢIUNII LOCALE DIN ANUL 1929

∗ Florin Ionu ţ Stancu

L’ORGANISATION ADMINISTRATIVE DE LA ROUMANIE SELON LA LOI POUR L’ORGANISATION DE L’ADMINISTRATION LOCALE DE 1929 Résumé

Sous l’empire de la Constitution de 1923, mais sous un nouveau régime politique, dont les visions de la vie administrative du pays étaient essentiellement différentes, la Roumanie connaît un modèle nouveau d’organisation administrative de son territoire grâce à la loi pour l’organisation de l’administration locale du 3 août 1929 . D’une part, une nouvelle loi d’organisation administrative et territoriale s’imposait, impérieuse, dictée par les problèmes internes que soulevait l’application de la loi d’unification administrative de 1925 sur tout le territoire de la Roumanie. D’autre part, il faut rappeler l’incidence des réformes de certains pays européens et des modèles de politique régionale qu’ils offraient sur la réorganisation administrative de la Roumanie. Parmi les avantages de cette loi, il faut mentionner la réelle décentralisation qu’on a réalisée en s’appuyant sur les systèmes administratifs mis en place jusqu’en 1918 en Transylvanie, en Bucovine et en Basarabie

Cuvinte cheie : autonomie local ă, descentralizare , directorate ministeriale locale , organizare , tutela administrativ ă Mots-clefs : autonomie locale , décentralisation , directorats ministériels locaux , organisation , tutelle administrative

Sub imperiul Constitu ţiei din anul 1923, dar sub un nou regim politic, cu viziuni diferite asupra vie ţii administrative a ţă rii, România cunoa şte un model nou de organizare administrativ ă a teritoriului, instituit prin Legea pentru organizarea administra ţiunii locale din 3 august 1929 1. Elaborat ă de Partidul Na ţional-Ţă rănesc, legea urm ărea realizarea descentraliz ării administrative în scopul asigur ării unei mai mari autonomii în via ţa local ă. Ea a fost apreciat ă ca un produs hibrid al diferitelor concep ţii politice, f ără s ă se constituie într-o doctrin ă unic ă.

∗ Drd., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 1 C. Hamangiu, Codul General al României , vol. XVII, 1929, p. 920-1 016. 201 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Înc ă din faza de proiect, legea a fost criticat ă, în special pentru c ă ducea la cre şterea enorm ă a aparatului administra ţiei locale prin „crearea” unui num ăr imens de func ţionari „care î şi împrumut ă, î şi încalc ă şi î şi încruci şeaz ă atribu ţiile unii cu ceilal ţi”. Se aprecia c ă aplicarea acesteia va crea haos şi dezordine în administra ţie şi va împov ăra, inutil, bugetul cu cheltuieli nejustificate 1. Factorii care au condus la elaborarea unei noi legi de organizare a ţă rii au fost, pe de o parte, interni, impu şi de dificult ăţ ile întâmpinate în aplicarea, pe tot teritoriul, a Legii de unificare administrativ ă din anul 1925 şi de dorin ţa de a materializa principiul descentraliz ării administrative. Pe de alt ă parte, factorii externi apar sub influen ţa reformelor dintr-o serie de ţă ri europene şi a modelelor de regionalizare oferite de acestea. Ideea de regionalizare s-a impus în România din ra ţiuni interne, legate de evolu ţiile administrative aparte ale diferitelor provincii, şi externe, determinate de modul cum a fost privit ă problema regiunii, ca unitate administrativ ă, în alte ţă ri europene. În Fran ţa, Vidal de la Blache şi Lucien Lefèvre, în ţă rile germane F. Ratzel şi Haushoffen, în ţă rile anglo-saxone Bryce, au sus ţinut necesitatea organiz ării administrative bazate pe nivelul regional 2. Solu ţia cre ării regiunilor administrative, care aminteau de vechile provincii, nu s-a putut materializa, dar departamentele se puteau asocia între ele în vederea gestion ării unor proiecte comune. Ideea cre ării de regiuni administrative nu era nou ă în România, îns ă diferitele proiecte de legi anterioare nu au putut fi promovate datorit ă limitelor impuse de Constitu ţie. Constitu ţia din 1923 stabilea c ă teritoriul ţă rii se împ ărţea în comune şi jude ţe, astfel c ă organizarea regiunii administrative ar fi intrat sub inciden ţa neconstitu ţionalismului. De aceast ă prevedere constitu ţional ă s-au lovit inten ţiile legiuitorului din 1929 de a crea regiunea administrativ ă. Avizul Consiliului Legislativ cu privire la proiectul Stere specifica explicit neconstitu ţionalitatea regiunii. De aceea, legiuitorul a recurs la o inova ţie, prin crearea Directoratelor Ministeriale Locale, în num ăr de 7, ca centre de administra ţie şi de inspec ţie local ă3. Prin modul de organizare şi func ţionare (art. 292-298 ale legii din 1929) 4, acestea se prezentau ca organe de deconcentrare administrativ ă5.

1 G. Tra şcă, Reforma administrativ ă. Noi crea ţii bugetare. Reforma moral ă, în „Economia”, anul I, nr. 2-3/1929, p. 1-9. 2 P. Negulescu, Romul Boila, Gh. Alexianu, Codul Administrativ Adnotat , Bucure şti, 1930, p. 245. 3 Ioan Scurtu, Din via ţa politic ă a României (1926-1947) – Studiu critic privind istoria Partidului Na ţional-Ţă rănesc, Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1983, p. 150-151. 4 C. Hamangiu, op. cit ., vol. XVII, p. 970-971. 5 Deconcentrarea administrativ ă înseamn ă crearea de c ătre autoritatea central ă în teritoriu a unor organe dezlipite din organiza ţia central ă şi care r ămân parte integrant ă din ierarhia central ă, 202 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Directoratul era constituit din: director ministerial local, cu rang de subsecretar de stat, reprezentantul guvernului, secretarul general al directoratului şi şefii serviciilor ministeriale locale, care erau: serviciul internelor, al finan ţelor, al instruc ţiei publice şi cultelor, al agriculturii şi domeniilor, al lucr ărilor publice şi comunica ţiilor, al industriei şi comer ţului, al muncii, s ănătăţ ii şi ocrotirilor sociale. Directoratul Ministerial Local era compus din: directorul ministerial local şi şefii serviciilor ministeriale locale, ca organe executive ale Guvernului. Cele 7 Directorate Ministeriale Locale s-au organizat în marile centre provinciale: Bucure şti, Cern ăuţi, Chi şin ău, Cluj, Craiova, Ia şi, Timi şoara, începând cu data de 1 ianuarie 1930. Articolul 300 din lege 1 statueaz ă c ă „jude ţele din resortul unui directorat se pot asocia într-o asocia ţiune general ă pe termen nelimitat, pentru execu ţia, crearea sau între ţinerea de lucr ări, institu ţii de interes economic, sanitar sau servicii publice”. În baza acestui articol, s-au creat şapte Asocia ţii Jude ţene Generale, care reprezentau şi promovau interesele provinciei. Aceste asocia ţii au fost: Muntenia – cu 17 jude ţe; Transilvania – cu 18 jude ţe; Moldova – cu 9 jude ţe; Bucovina – cu 7 jude ţe; Basarabia – cu 9 jude ţe; Banat – cu 5 jude ţe; Oltenia – cu 6 jude ţe. Ideea de baz ă în crearea acestui model de organizare pe provincii a fost aceea c ă numai o organizare care adopt ă particularit ăţ ile regionale poate s ă corespund ă integral nevoilor economice şi sociale atât de variate şi dependente de împrejur ările locale şi temporale. Solu ţia Directoratelor ministeriale locale n-a împlinit îns ă speran ţele puse în ea. Prin interpunerea între jude ţ şi autoritatea central ă a unei noi autorit ăţ i, administra ţia s-a complicat, s-a îngreunat, fiind necesare şi cheltuieli financiare sporite, astfel c ă legea din 15 iulie 1931 le-a desfiin ţat. Potrivit legii din 1929, jude ţul r ămâne ca a şez ământ de drept public pentru reprezentarea intereselor jude ţene, nu i se acord ă atribu ţiuni de reprezentare a intereselor generale, acestea fiind l ăsate pe seama prefectului, care era delegatul puterii centrale în jude ţ (art. 273) 2. În organizarea jude ţean ă descentralizat ă s-au întâlnit dou ă tipuri de organe: deliberative şi executive (prefectul, consiliul jude ţean şi comisiunea administrativ ă).

înzestrate cu anumite atribu ţii cu caracter local. Acestea poart ă, de regul ă, denumirea de Regiuni sau Inspectorate. Deconcentrarea este doar un corectiv al centraliz ării administrative. 1 C. Hamangiu, op. cit ., vol. XVII, p. 972. 2 Ibidem , p. 967. 203 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Legea pentru organizarea administra ţiei locale din 1929 1 nu a adus modific ări importante în ceea ce prive şte institu ţia Prefecturii. Prefectul, ca reprezentant al guvernului, exercita controlul şi supravegherea tuturor administra ţiilor locale din jude ţ. Totu şi, se introduce o prevedere foarte important ă, care limita oarecum importan ţa func ţiei de prefect, în sensul c ă acesta nu mai este organ executiv al administra ţiei jude ţului. Dac ă în legea de unificare administrativ ă din 1925 (art. 333) se preciza că prefectul vegheaz ă şi ia m ăsurile necesare pentru executarea hot ărârilor consiliului jude ţean şi ale delega ţiei permanente, legea din 1929 (art. 275) 2 men ţiona c ă prefectul este îndatorat a-şi da concursul pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor consiliului şi delega ţiei jude ţene. În legea din 1929 se fac referiri la comisia administrativ ă a jude ţului care, în fapt, era consiliul de prefectur ă din legea din 1925. Aceast ă comisie era format ă din prefect, ca pre şedinte, şi şefii serviciilor publice ale ministerelor şi ai unor institu ţii locale. Atribu ţiile acesteia erau de a coordona activitatea diferitelor servicii ale administra ţiei jude ţene şi de a înl ătura dificult ăţ ile ce puteau ap ărea în aplicarea legilor. Se urm ărea, în acest fel, împlinirea unui vechi deziderat – armonizarea activit ăţ ii diferitelor componente ale administra ţiei publice. Prin intermediul comisiei, prefectul putea s ă cunoasc ă modul de func ţionare al tuturor serviciilor publice, dificult ăţ ile întâmpinate şi s ă ia m ăsuri de solu ţionare. Comisia avea şi rolul de a asigura o colaborare permanent ă între institu ţiile puterii centrale şi ale celei locale 3. Administra ţia jude ţului era încredin ţat ă consiliului jude ţean ca organ deliberativ şi delega ţiei consiliului şi pre şedintelui acesteia ca organe executive. Inova ţia adus ă de lege const ă în aceea c ă pre şedintele delega ţiei jude ţene devenea organ executiv şi se delimitau atribu ţiile puterii centrale fa ţă de organele îns ărcinate cu administra ţia jude ţean ă. Aşa cum preciza expunerea de motive a proiectului de lege, organul executiv al administra ţiei jude ţene era ales, acesta nemaifiind prefectul, ci pre şedintele delega ţiei consiliului jude ţean 4. Num ărul consilierilor ale şi stabili ţi prin lege era de 42, în jude ţele cu mai mult de 400 000 locuitori, de 36 în jude ţele cu popula ţie mai mare de 200 000 locuitori şi 30 în celelalte jude ţe. În acela şi timp, în consiliu erau şi membrii cu drept de vot deliberativ (primarul ora şului re şedin ţă de jude ţ şi pre şedin ţii camerelor de agricultur ă şi de industrie şi comer ţ) şi membrii de drept cu vot consultativ, numi ţi din rândul

1 Ibidem , p. 920-1 016. 2 Ibidem , p. 967. 3 Codul Administrativ , Bucure şti, 1930, p. 547-549. 4 Ibidem , p. 519-520. 204 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 serviciilor publice descentralizate. Durata mandatului de consilieri ale şi şi de drept a fost stabilit ă la 5 ani. Prevederile legii privind constituirea consiliului jude ţean, modul de func ţionare şi atribu ţiile acestuia erau, în general, acelea şi ca şi în legea din 1925. Situa ţia era aceea şi şi în ceea ce prive şte delega ţia consiliului şi serviciile componente ale consiliului jude ţean. Cea mai important ă modificare era aceea că pre şedintele delega ţiei jude ţene devenea organul executiv al consiliului şi şeful administra ţiei jude ţene (art. 249) 1. Pre şedintele delega ţiei era ales odat ă cu membrii acesteia, prin vot secret, cu majoritatea de voturi a membrilor consiliului. Putea s ă fie ales pre şedinte al delega ţiei numai un licen ţiat în drept, care avea cel pu ţin trei ani de practic ă administrativ ă sau judiciar ă sau cinci ani practic ă de avocat. Pre şedintele delega ţiei avea urm ătoarele atribu ţii: • conducea administra ţia pe teritoriul jude ţului, dând directivele necesare pentru func ţionarea serviciilor şi a autorit ăţ ilor administrative din jude ţ; • semna actele oficiale şi pe cele eliberate în numele jude ţului; • executa ordinele guvernului, regulamentele şi hot ărârile consiliului jude ţean şi ale delega ţiei jude ţene referitoare la administra ţia general ă a jude ţului; • reprezenta jude ţul în justi ţie; • supraveghea lucr ările jude ţene în curs de executare; • verifica situa ţia veniturilor şi cheltuielilor jude ţului cel pu ţin o dat ă pe trimestru; • supraveghea administra ţia satelor şi a comunelor din jude ţ; • inspecta c ăile jude ţene, vicinale şi comunale şi lua m ăsuri de executare a lucr ărilor de construc ţie şi între ţinere a drumurilor, podurilor şi a altor lucr ări ce intrau în competen ţa jude ţului; • raporta consiliului şi delega ţiei situa ţia administra ţiei jude ţului; • prezida şedin ţele delega ţiei şi asista la şedin ţele consiliului jude ţean; • trimitea consilierilor programul lucr ărilor sesiunilor, iar la deschiderea acestora prezenta consiliului o expunere a situa ţiei jude ţului; • conducea toate serviciile administra ţiei jude ţene, angaja personalul de serviciu al jude ţului şi supraveghea modul de administrare a institu ţiilor de înv ăţă mânt, sanitare şi de asisten ţă social ă din jude ţ. Fa ţă de legea din 1925, prin legea din 1929 s-au extins foarte mult atribu ţiile pre şedintelui delega ţiei jude ţene, acesta preluând multe din prerogativele prefectului.

1 C. Hamangiu, op. cit ., vol. XVII, p. 963. 205 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Delega ţia jude ţean ă era organ consultativ al pre şedintelui, dar avea şi atribu ţii proprii, precum: • supravegherea administraţiei serviciilor jude ţene; • supravegherea, controlul şi îndrumarea administra ţiei satelor şi comunelor, afar ă de municipii; • ap ărarea intereselor jude ţului în justi ţie; • preg ătirea proiectului de buget al administra ţiei jude ţene şi a tuturor celorlalte lucr ări care urmau s ă fie supuse dezbaterii consiliului; • gira activitatea consiliului jude ţean de la expirarea mandatului acestuia pân ă la constituirea unui nou consiliu. În mod obligatoriu, fiecare consiliu jude ţean numea un secretar general. Acesta trebuia s ă aib ă un titlu universitar, de preferin ţă , licen ţa în drept, s ă fi ocupat timp de cel pu ţin trei ani gradul de şef de serviciu şi s ă fi trecut examenul de capacitate prev ăzut de statutul func ţionarilor publici. Între atribu ţiile acestuia amintim: • supravegherea serviciilor jude ţului; • preg ătirea lucr ărilor supuse consiliului sau delega ţiei jude ţene; • participarea la toate şedin ţele consiliului şi delega ţiei; • încheierea proceselor verbale prev ăzute de lege, contrasemnarea şi transcrierea acestora în registre speciale; • p ăstrarea arhivei şi a documentelor jude ţului. Alternativa oferit ă de legiuitorul din 1929, cu prezen ţa la conducerea jude ţului a dou ă persoane, un prefect politic şi unul administrativ, nu s-a dovedit a fi viabil ă, astfel c ă guvernul de Uniune Na ţional ă desfiin ţeaz ă aşa numitul prefect administrativ, revenindu-se la sistemul cu un singur prefect la nivelul jude ţelor. Partidul Na ţional Ţă rănesc, revenit la guvern în iunie 1932, nu va impune ca şef al administra ţiei jude ţene pe pre şedintele delega ţiei permanente, astfel c ă existen ţa acestuia a fost de scurt ă durat ă în istoria organelor administrative române şti. Referitor la nivelul comunal (titlul II din lege), legea din 1929 p ăstreaz ă clasificarea comunelor în urbane şi rurale. Comunele urbane puteau fi ora şe şi municipii. Ora şele erau definite drept comune urbane cu mai pu ţin de 50 000 de locuitori şi care nu erau declarate municipii. Comunele declarate sta ţiuni balneo-climaterice prin legi speciale puteau ob ţine recunoa şterea de comune urbane la ini ţiativa consiliului local respectiv şi cu aprobarea Comitetului Local de Revizuire şi confirmarea directorului ministerial. Comunele rurale, definite ca unit ăţ i administrativ-teritoriale având peste 10 000 de locuitori, puteau fi formate din unul sau mai multe sate.

206 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

În cazul în care nu se putea forma o comun ă cu acest num ăr de locuitori, ori anumite sate dispuneau de mijloace financiare suficiente pentru a între ţine o administra ţie comunal ă, legea prevede c ă se puteau constitui comune cu un num ăr mai mic de locuitori, dintr-un singur sat sau din mai multe sate. La nivelul comunelor, indiferent de tipul lor şi de legi, au func ţionat organe deliberative: consiliul comunal, şi executive: primarul, ajutorul de primar şi delega ţia consiliului comunal. Consiliul comunal se compunea, ca şi cel jude ţean, din membri ale şi prin vot universal şi din membri de drept, reprezentând diferite profesii sau institu ţii. El era prezidat de primar. Legea din 1929, pe linia accentu ării caracterului reprezentativ al consiliului, a scos din componen ţa consiliilor comunale rurale membrii de drept. Num ărul şi durata mandatului – 5 ani. Primarul era şeful administra ţiei comunale şi reprezentantul autorit ăţ ii centrale în comun ă. Primarii erau ale şi de consiliul comunal sau de aleg ătorii comunei. Legiuitorul din 1929, urm ărind o descentralizare administrativ ă şi la nivelul comunei şi ţinând seama de faptul c ă în provinciile unite cu România fiecare sat era o unitate administrativ ă, a pus satul la temelia organiza ţiei comunale, ca centru natural de popula ţie, cu autorit ăţ i şi patrimoniu proprii. Au fost create dou ă tipuri de comune: urbane – ora şele, municipiile, comunele suburbane, şi rurale – având minimum 10 000 de locuitori, formate din unul sau mai multe sate (art. 4) 1. La art. 6, este prev ăzut c ă satele care fac parte dintr-o comun ă rural ă sunt considerate, din punct de vedere administrativ, ca sectoare ale acelei comune, fiecare cu organele sale de conducere. Satele erau împ ărţite în dou ă categorii: sate mici, cu o popula ţie sub 600 locuitori şi sate mari, cu o popula ţie de peste 600 locuitori. În urma aplic ării acestei legi, situa ţia unit ăţ ilor administrativ-teritoriale în mediul rural era urm ătoarea: comune – 1 500, sate – 15 276, din care sate mici – 7 289. Dac ă pentru satele mari, alegerea unui consiliu s ătesc este obligatorie, pentru satele mici, aceasta este facultativ ă. Primarul s ătesc, ales în adunarea săteasc ă f ără prea multe formalit ăţ i, are o func ţie mai mult onorific ă. Aceast ă organiza ţie era complicat ă şi greoaie şi a f ăcut ca în vechea Românie circa 10 000 de sate s ă se grupeze în 700-800 comune, ajungându-se astfel ca o comun ă să fie format ă din 30-40 de sate, ceea ce era un impediment aproape insurmontabil pentru o bun ă func ţionare a administra ţiei comunale 2. Experimentul n-a durat decât pân ă la legea din iulie 1931, prin care s-a revenit la sistemul de împ ărţire a comunelor conform legii din 1925.

1 Ibidem , p. 921. 2 V. Vese, V. Pu şca ş ş.a., Dezvoltare şi modernizare în România interbelic ă, 1919-1939 , Bucure şti, Editura Politic ă, 1988, p. 58; Codul Administrativ , Bucure şti, 1930, p. 158. 207 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Art. 285 din lege 1 prevede c ă jude ţele vor fi împ ărţite în mai multe circumscrip ţii teritoriale, numite pl ăş i. Legea p ăstreaz ă plasa ca circumscrip ţie teritorial ă condus ă de un primpretor, ca reprezentant al prefectului, ofi ţer de poli ţie administrativ ă şi organ de supraveghere şi control în ceea ce prive şte administra ţia rural ă. Păstrarea pl ăş ilor, v ăzute ca ni şte prelungiri ale puterii centrale în teritoriu, a fost criticat ă ca fiind în contradic ţie cu inten ţiile descentralizatoare ale legii. Larga autonomie local ă, realizat ă de legea din 1929, a necesitat un sistem care s ă supravegheze legalitatea hot ărârilor şi deciziilor, şi anume tutela administrativ ă: • pentru sat şi comuna rural ă: în prim ă instan ţă – Delega ţia Jude ţean ă, în a doua instan ţă – Comitetul Local de Revizuire (ata şat Directoratului); • pentru comuna urban ă şi jude ţe: în prim ă instan ţă – Comitetul Local de Revizuire, în a doua instan ţă – Comitetul Central de Revizuire. Se poate observa respectarea principiilor democratice, prin crearea unui sistem în care filiera tutelar ă nu trece pe la Ministerul de Interne. Caracterul inovativ al acestei legi const ă în realizarea unei veritabile regionaliz ări pe provincii istorice, f ără ca aceste unit ăţ i teritoriale s ă fie prev ăzute de constitu ţie. Proiectul Stere din acela şi an, care propunea crearea regiunii administrative, fusese declarat neconstituţional prin avizul Consiliului Legislativ. Cunoscut ă în literatura de specialitate ca „experiment” sau „experien ţa” de la 1929, aceast ă lege a creat un aparat administrativ greoi, cu interpunerea între jude ţe şi nivelul central a Directoratelor Ministeriale Locale ca organe de deconcentrare, având în compunere servicii locale: interne, finan ţe, instruc ţie public ă, culte, agricultur ă, domenii, lucr ări publice şi comunica ţii, industrie şi comer ţ, munc ă, s ănătate şi ocrotire social ă. Aceast ă solu ţie nu a confirmat speran ţele puse în ea, pentru c ă administra ţia s-a complicat, antrenând cheltuieli crescute. La aceast ă organizare, ca şi la Directoratele Ministeriale Locale, s-a renun ţat la 15 iulie 1931, dup ă venirea la putere a Guvernului Iorga. Totu şi, aceast ă lege s-a fundamentat pe principiul descentraliz ării administrative, care s-a realizat ţinându-se cont de sistemele administrative care au existat anterior anului 1918 în Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Elementul de noutate pe care îl aduce legea în direc ţia descentraliz ării administrative const ă în electivitatea organului administrativ al administra ţiei jude ţene care nu mai este prefectul jude ţului, ci pre şedintele delega ţiei consiliului jude ţean, a şa cum a existat înainte de unire în Ardeal şi Bucovina.

1 C. Hamangiu, op. cit ., vol. XVII, p. 996. 208 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

O alt ă inova ţie pe care o aduce legea este aceea c ă satul este înzestrat cu personalitate juridic ă ca şi comuna, se organizeaz ă justi ţia administrativ ă, prin comitetele locale de revizuire şi comitetul central de revizuire şi directoratele ministeriale, ca organe de deconcentrare administrativ ă. Ca organe de tutel ă administrativ ă întâlnim: • delega ţia consiliului comunei rurale format ă din mai multe sate şi primarul ei, care exercit ă, sub supravegherea delega ţiei jude ţene, tutela administrativ ă asupra satelor din cuprinsul comunei; • delega ţia consiliului jude ţean cu pre şedintele ei care exercit ă tutela asupra comunelor urbane, rurale şi asupra satelor, indirect – prin mijlocirea delega ţiei consiliului comunal şi direct – în condi ţiile legii; • comitetele locale de revizuire care exercitau tutela asupra jude ţelor şi municipiilor în prim ă instan ţă şi în a doua instan ţă , asupra satelor şi comunelor în condi ţiile legii; • comitetul central de revizuire care, în prim ă instan ţă şi în apel, exercita controlul în ceea ce prive şte exerci ţiul tutelei de c ătre comitetele locale de revizuire asupra jude ţelor şi comunelor, şi • ministerul de interne şi consiliile de mini ştrii în cazurile stabilite de lege. În afar ă de aceste organe de tutel ă, mai aveau dreptul s ă exercite un control şi o inspec ţie prefectul jude ţului, directorul ministerial al directoratului şi ministerul de interne care avea un drept general de control şi supraveghere asupra administra ţiilor de autonomie local ă din cuprinsul ţă rii. Printre criticile aduse legii înc ă de la adoptarea ei şi în perioada scurt ă în care legea a fost în vigoare, amintim: a). crearea a patru organe de administra ţie local ă: satul, comuna, jude ţul şi regiunea, administra ţia general ă a jude ţelor îngreunând activitatea administra ţiei; b). stabilirea acelora şi atribu ţii pentru sate şi comunele rurale, motiv pentru care comuna rural ă, din acest punct de vedere, î şi pierdea ra ţiunea de a mai fi constituit ă; c). solu ţionarea greoaie a conflictelor juridice din administra ţie cauzat ă de tutela jurisdic ţional ă, a şa cum a fost organizat ă ca instan ţă de fond şi instan ţă de recurs, al ături de instan ţele de contencios administrativ; d). crearea organelor paralele, respectiv prefectul, ca organ de control al puterii centrale şi administratorul jude ţului, care era ales, între ace ştia doi existând nenum ărate conflicte şi neîn ţelegeri; e). crearea regiunilor şi directoratelor precum şi func ţionarea acestora s- a dovedit mai degrab ă teoretic ă, f ără a se putea realiza în practic ă. Trebuie îns ă s ă recunoa ştem meritul acestei legi de a fi realizat o real ă descentralizare administrativ ă şi o mai mare autonomie în via ţa local ă. Dat fiind 209 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 contextul istoric, politic şi economic, acest model de organizare, bazat pe autonomie local ă, nu a rezistat mult timp. În consecin ţă , a rezultat un sistem administrativ eterogen, complicat şi greu de aplicat, ceea ce a condus la un num ăr mare de modific ări legislative într-o perioad ă scurt ă de timp 1.

1 Enciclopedia României , vol. I, Bucure şti, Imprimeria Na ţional ă, 1938, p. 306: legea din 31 decembrie 1929, pentru modificarea art. 537 alin. 1, art. 367 alin. 2 şi art. 368; legea din 4 ianuarie 1930, pentru modificarea art. 294, 297, 298, 299; legea din 6 iulie 1930, pentru completarea art. 247; legea din 6 iulie 1930, pentru completarea art. 462; legea din 29 ianuarie 1931, pentru modificarea art. 44, 178, 429, 430, 437, 453, 454; legea din 15 iulie 1931, pentru modificarea unor dispozi ţiuni din Legea pentru organizarea administra ţiunii locale; legea din 21 septembrie 1932; legea din 20 aprilie 1933, pentru modificarea Legii de organizare a Comitetelor de Revizuire; legea din 14 aprilie 1933, pentru organizarea finan ţelor locale; legea din 3 mai 1933, pentru abrogarea unor dispozi ţiuni din Legea de organizare a administra ţiunii locale; legea din 18 martie 1934, pentru modificarea unor articole din legea de organizare a administra ţiunii locale. 210 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

DIN ISTORIA RELA ŢIILOR ROMÂNO-SOVIETICE (ANUL 1940)

Cristian Sandache*

DE L’HISTOIRE DES RELATIONS ROUMAINES-SOVIETIQUE’S (L’ANNÉE 1940) Résumé

Pendant la seconde guerre mondiale les préoccupation diplomatiques de la Roumanie se concentrérent sur a Bessarabie. En mars 1940, l’Union Soviétique notifia qu’il avait un contentieux territorial avec la Roumanie. L’effondrement de la France, le principal garant de l’integrité territoriale de la Roumanie, constitua ce moment favorable, et Moscou fit connaitre ses revendications territoriales vis-á-vis de la Roumanie. Le 26 juin 1940, Moscou addressa á la Roumanie un premier ultimatum qui indiquait les pretentions sur la Bessarabie et le Nord de la Bukovine. Aprés le 26 juin 1940, toute la politique de la Roumanie a été liée á la perte de la Bessarabie, du Nord de la Bukovine et de la region de Hertza.

Cuvinte cheie : România , Uniunea Sovietic ă, Basarabia , Bucovina , diploma ţie , război Mots-clefs : Roumanie , l’Union Soviétique , Bessarabie , Bukovine , diplomatie , guerre

În iunie 1938, Viaceslav Molotov (înlocuitorul lui Maxim Litvinov la şefia diploma ţiei U.R.S.S., începând cu 3 mai 1939), a informat Lega ţia României de la Moscova asupra faptului c ă nu dorea s ă mai accepte note diplomatice române şti în care, vorbindu-se despre Basarabia, s ă se utilizeze expresia de „ teritoriu românesc ”. În acela şi timp, Molotov refuza s ă mai accepte şi alte expresii, precum „ malul românesc al Nistrului ”, „ frontier ă”, „frontierele României Mari ”. La 24 aprilie 1940, contele italian Galeazzo Ciano nota în Jurnalul s ău că U.R.S.S. se preg ăte şte s ă atace statul român, Molotov informând în acest sens Berlinul.

* Conf. univ. dr., Facultatea de Drept, Universitatea „Mihail Kog ălniceanu”, Ia şi, str. B ălu şescu nr. 2, cod po ştal 700309, tel. 0232/212416, e-mail: [email protected] 211 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

La începutul lunii iunie a anului 1940 totalul unităţ ilor militare ale U.R.S.S. masate în vecin ătatea grani ţelor cu România însuma 28 divizii de infanterie, 9 divizii de cavalerie şi 10 brig ăzi mecanizate – echivalentul a 400 000 de oameni, dintre care 300 000 de ofi ţeri şi solda ţi, iar 100 000 – lucr ători de fortifica ţii 1. La 25 iunie 1940, într-o not ă informativ ă a Marelui Stat Major Român, erau prezentate m ăsurile militare ini ţiate de c ătre sovietici la frontierele U.R.S.S. cu România: „(...) În imediata apropiere a frontierei sunt dislocate un num ăr impresionant de Mari Unit ăţ i (circa 20-22 divizii de infanterie, 6 divizii de cavalerie, 10 brig ăzi de avia ţie). Zonele probabile de opera ţii sunt echipate rapid ca pentru un r ăzboi iminent. Semnal ăm: construirea de terenuri de avia ţie şi depozite de muni ţiuni; construirea de poduri peste Nistru (în Gali ţia) şi depozitarea de material lemnos şi adunarea de b ărci şi pontoane în diferite puncte ale Nistrului, activit ăţ i de spionaj ”2. La 26 iunie 1940 (ora 22), Molotov (în numele guvernului U.R.S.S.) a remis ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, cunoscuta not ă ultimativ ă3. Într-un raport sovietic din acel moment, se preciza c ă armatele ruse 12, 5 şi 9 ale frontului de sud, au avut la dispozi ţie dou ă variante de ac ţiune, în scopul anex ării Basarabiei şi Bucovinei de Nord: - dac ă guvernul României nu accept ă s ă p ărăseasc ă de bun ă voie Basarabia şi nordul Bucovinei retr ăgându-şi trupele peste Prut, unit ăţ ile sovietice ar fi ini ţiat o puternic ă ofensiv ă de pe linia Nistrului; - în cazul rezolv ării pe cale pa şnic ă a chestiunii Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-ar fi introdus în aceste provincii doar o parte a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ie şirii pe traseul râului Prut. 24 de divizii sovietice, sus ţinute de brig ăzi blindate – masate pe Nistru, cât şi la grani ţa cu Bucovina – ocupaser ă pozi ţii tactice caracteristice pentru o ac ţiune ofensiv ă. Avioane militare din U.R.S.S. p ătrunseser ă, la rândul lor, în interiorul spa ţiului aerian al României. Concomitent, autorit ăţ ile de la Bucure şti au încercat s ă afle ce ac ţiuni ar întreprinde Germania şi Italia în situa ţia creat ă, sperând într-o atitudine favorabil ă României. Reac ţia celor dou ă state a fost îns ă dezam ăgitoare, ambele sf ătuind România s ă cedeze de bun ăvoie în fa ţa preten ţiilor U.R.S.S.

1 Cristian Troncot ă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de informa ţii al Armatei Române , Bucure şti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 521. 2 Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului , Bucure şti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 206. 3 Grigore Nandri ş, Basarabia and Bukovina , London, Societatea pentru Cultur ă, 1968, p. 18-20. 212 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Cele dou ă Consilii de Coroan ă convocate de regele Carol al II-lea în cursul zilei de 27 iunie 1940, au ilustrat finalmente o tendin ţă majoritar ă de cedare în fa ţa preten ţiilor sovietice. Regele însu şi, s-a ar ătat dispus s ă-şi modifice elanul de rezisten ţă anterior, argumentând c ă în ţelege s ă se supun ă voin ţei majorit ăţ ii celor pe care-i consultase. În fapt, prin puterile reale pe care le de ţinea începând din februarie 1938, Carol al II-lea putea face abstrac ţie de Consiliul de Coroan ă, organism consultativ, pe care aproape îl ignorase pân ă atunci. N-a mai dorit îns ă s ă ri şte, învins de defetismu-i structural, care se manifesta totdeauna dup ă accesele de entuziasm. Voin ţa i se anihilase. Avusese mereu oroare de a-şi asuma orice fel de r ăspundere, atâta timp cât nu avea garan ţia succesului. Acum, destinul îi juca cea mai dur ă fest ă. Din punct de vedere politic, se poate spune c ă regele Carol al II-lea murise pe 27 iunie 1940... Concomitent, Moscova î şi multiplica preten ţiile 1. Atmosfera din România devenise cople şitoare. În cele din urm ă, U.R.S.S. a anexat 44 500 km 2, cu o popula ţie de 3 200 000 locuitori (Basarabia), respectiv 6 000 km 2, cu o popula ţie de 474 617 locuitori (nordul Bucovinei). Trupele sovietice au reu şit s ă captureze un mare num ăr de efecte militare şi armament, alimente, furaje şi animale – toate fiind abandonate de către unit ăţ ile române şti în timpul retragerii lor precipitate. De observat c ă dotarea militar ă a armatei române în 1940 l ăsa de dorit, predominând pu ştile germane model 1930. Pu ştile-mitraliere erau în majoritate de fabrica ţie cehoslovac ă, îns ă în num ăr insuficient. Sistemele de mitraliere pe afet erau de trei categorii: Schwarzlose (austriac), Maxim (rus), Gochquis (francez). Tunurile-antitanc erau în num ăr mic, tip Mitrailleur 2. În teritoriile ocupate de sovietici a ap ărut un ziar de front, „Krasnaia Armia”, precum şi dou ă publica ţii propagandistice, una redactat ă în limba român ă – „Basarabia sovietic ă” şi una în limba rus ă – „Bessarabskaia pravda”. În scurt timp, tirajul lor a atins cifra de 700 000 de exemplare. În paralel, pe teritoriul Basarabiei a început s ă circule un tren-tipografic sovietic, care avea capacitatea de a imprima 15-16 000 de manifeste pe or ă. Erau publicate o serie de proclama ţii c ătre locuitorii Basarabiei şi Bucovinei de Nord, prin care acestora li se explica evenimentul istoric al „ eliber ării ” lor de c ătre U.R.S.S. şi erau, totodat ă, îndemna ţi s ă se considere de-acum înainte ca apar ţin ători ai marii familii a popoarelor sovietice. Li se pronostica un viitor la care nici nu

1 Ibidem . 2 *** Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecin ţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente , Chi şin ău, Editura Universitas, 1991, p. 43-44. 213 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 gândeau vreodat ă c ă vor putea spera, al şanselor egale pentru to ţi, indiferent de na ţionalitate şi confesiune 1. Numai în cadrul U.R.S.S. ar fi avut cu adev ărat posibilitatea s ă se afirme plenar, în vreme ce între frontierele României „ burghezo-mo şiere şti ”, destinele lor ar fi echivalat cu acelea ale unor sclavi, ve şnic umili ţi. Formule precum „şovinism românesc ”, sau „fascism românesc ”, erau utilizate pe scar ă larg ă, imaginea României amintind mai curând de un lag ăr de exterminare, un loc malefic, unde legea şi libert ăţ ile ar fi sucombat de mult şi în care exploatatorii de tip feudal s-ar fi f ăcut vinova ţi de carnagii, mai ales fa ţă de minorit ăţ ile na ţionale, dornice la rându-le s ă se elibereze de sub tirania românilor... Agen ţia TASS a emis un comunicat în limbile rus ă, ucrainean ă şi român ă, care a fost ulterior multiplicat în 1 800 de manifeste, r ăspândite pe întreg cuprinsul provinciilor române şti anexate de U.R.S.S., iar alte 10 000 de manifeste au fost lansate înc ă din primele ore ale ocupa ţiei prin intermediul avioanelor. În urm ătoarele zile, serviciul de propagand ă al Armatei Ro şii a tradus din rus ă în limba român ă texte, precum Raportul tovar ăş ului I.V. Stalin la Congresul al VIII-lea extraordinar al Sovietelor, Constitu ţia U.R.S.S. , biografia oficial ă a Comisarului Poporului pentru Ap ărare, Timo şenko, Problemele leninismului (de I.V. Stalin), biografia oficial ă a lui I.V. Stalin, Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist al U.R.S.S. (P.C.U.S.). Tirajul acestor publica ţii, dar şi al altora, de o factur ă similar ă, a variat între 270 000 şi 520 000 exemplare 2. S-au expediat, totodat ă, în Basarabia şi Bucovina de Nord, 156 000 de portrete ale conduc ătorilor P.C.U.S., predominând acela al liderului suprem – I.V. Stalin. La 4 iulie 1940, generalul Aldea, în în ţelegere cu Gheorghe Davidescu, au solicitat aprobarea Marelui Stat Major Român, pentru a interveni, prin intermediul Comisei Mixte româno-sovietice de la Odessa, pe lâng ă guvernul sovietic, ca noua frontier ă din Bucovina s ă fie urm ătoarea: Ilovicioara (pe valea Ceremu şului Alb, la vechea frontier ă cu Polonia), Dvorelec, Lozova, Plosca, Vipcinca, M ăgura, Bursuceni, Şipotele Siretului, Valea Siretului pân ă la Harapciu, doi kilometri sud Hliboca Damca, cota 383 la Balta, vechea frontier ă a Moldovei, pe lâng ă nord de satele: Pasatul, Slobozia, Locovi ţa, Mamorni ţa, Vana, pân ă la cotul pe Prut. Finalmente îns ă, în componen ţa definitiv ă a României au r ămas localit ăţ ile Orofteana de Sus, Baranca, Fundul Her ţei şi Clim ăuţi.

1 Ibidem , p. 64-65. 2 Ibidem . 214 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

În centrul traseului au fost men ţinute de c ătre România lizierele de nord ale satelor din valea Sucevei, iar în sectorul vestic, frontiera a fost trasat ă pe cursul superior al râului Suceava 1. În opinia istoricului Ion Şişcanu, ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Her ţa n-ar fi reprezentat decât prima etap ă dintr-un plan sovietic mult mai amplu, de natur ă expansionist ă, care ar fi vizat Rusia Subcarpatic ă, Gurile Dun ării şi portul Constan ţa2. Trupele sovietice doreau s ă modifice liniile de demarca ţie în Bucovina şi în nord-vestul Moldovei, c ăutând în permanen ţă s ă provoace tulbur ări în rândurile locuitorilor români. Un exemplu l-a reprezentat ocuparea abuziv ă a gării din Siret, ac ţiune care n-avea niciun fel de leg ătur ă cu vreun angajament sau în ţelegere anterioar ă. Un fenomen controversat l-a reprezentat atitudinea unor reprezentan ţi ai etniei evreie şti din provinciile cedate, în majoritatea cazurilor adep ţi ai ideilor comuniste. Preotul Grigore Sofronie (din comuna Dumitre şti-Chirileni – jude ţul Soroca) afirma pe 29 iunie 1940: „ Am intrat în M ărcule şti, unde evreii delirau de bucurie, ei f ăcând paza ora şului. Am v ăzut pe evrei lovind în mod barbar doi ţă rani. Func ţionarilor care î şi duseser ă lucrurile la Flore şti li s-a r ăpit şi distrus totul, tot de evrei. Evreii se strângeau în grupuri în jurul solda ţilor ru şi ar ătându-le toat ă indignarea şi ura lor la adresa României. Majestatea Sa ve şnic este batjocorit de neamul evreiesc ”3. Olga Mustea ţă (din localitatea Pârli ţi-Bălţi): „Trupele sovietice au ocupat Tîrgul Pârli ţi la 30 iunie 1940. Am fost martor ă ocular ă cum întreaga popula ţie evreiasc ă a întâmpinat în urale, sărut ări, flori, steaguri ro şii, îmbr ăţ işă ri, jalbe şi insulte aspra armatei române ”4. Nicolae Stroe (din Soroca): „Trupele de ocupa ţie s-au purtat cât se poate de civilizat, îns ă popula ţia civil ă evreiasc ă s-a purtat cu românii b ăş tina şi şi cu cei veni ţi ocazional mai rău decât barbarii ”5. C.Gh. Mito şeru (din B ălţi):

1 Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei. 1940 , Chi şin ău, Editura Ago-Dacia, 1993, p. 29 şi urm; idem, Uniunea Sovietic ă-România. 1940. (Tratativele în cadrul comisiilor mixte) , Bucure şti, Editura Arc, 1995. 2 Ibidem . 3 Serviciul Jude ţean al Arhivelor Na ţionale Ia şi (în continuare, se va cita: S.J.A.N. Ia şi), fond Prefectura Ia şi, dosar nr. 1/1940, f. 79. 4 Ibidem , f. 100. 5 Ibidem , f. 98. 215 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„O c ăru ţă cu cinci evrei înarma ţi cu carabine m-au silit s ă stau. Mi-au luat bagajele, paltonul şi banii l ăsând asupra mea numai 1 000 lei. Comandantul garnizoanei B ălţi, domnul maior Mazilu, a fost degradat de evrei şi p ălmuit ”1. Martori oculari originari din Ungheni afirmau c ă „ evreii au tras în armata român ă. Armata rus ă s-a purtat omene şte cu trupele noastre, afar ă de unele cazuri izolate, când ofi ţerii şi subofi ţerii au fost insulta ţi şi brusca ţi”2. La rândul s ău, însu şi istoricul Nicolae Iorga, publicase un articol referitor la astfel de fenomene, text ap ărut în ziarul „Neamul Românesc”, din 6 iulie 1940 şi intitulat De ce atâta ur ă?. Savantul era cople şit de acele informa ţii care relatau faptele abominabile ale unor comuni şti de origine iudaic ă şi se dezl ănţuise în maniera-i caracteristic ă. F ără a fi fost niciodat ă un du şman al poporului evreu, el devenea în acele zile un critic sever al unor evenimente de o gravitate greu de anticipat. Din p ăcate, tensiunea care înso ţise redactarea articolului se dovedise atât de intens ă, încât crea impresia unor cititori neaviza ţi, c ă Iorga ar fi pus sub acuzare întreaga comunitate evreiasc ă. Alte m ărturii şi documente ale vremii descriu manifest ările de violen ţă şi umilire la adresa armatei române în retragere sau a convoaielor de refugia ţi, actorii principali fiind etnici ucraineni sau bulgari, simpatizan ţi sau adep ţi ai ideilor comuniste. Profanarea tricolorului românesc, agresarea sau chiar asasinarea unor ofi ţeri sau oficiali români, neobi şnuita simpatie cu care segmente ale popula ţiei alogene au întâmpinat unit ăţ ile armatei sovietice, au creat un adev ărat şoc în rândul opiniei publice din România... Trebuie precizat c ă unele dintre informa ţiile referitoare la manifest ările antiromâne şti din perioada 28 iunie – 3 iulie 1940 derulate în teritoriile cedate U.R.S.S. (e vorba de acelea în care sunt indica ţi ca f ăptuitori, cu prec ădere etnici evrei), sunt fie exagerate, fie inexacte, un cercet ător asiduu al arhivelor, precum Alex Mihai Stoenescu, bun ăoar ă, semnalând acest fapt. Între timp, unii solda ţi români î şi v ărsau mânia pe cet ăţ enii români de origine evreiasc ă din Moldova, agresându-i pur şi simplu. Numai la spitalul din Tîrgu-Frumos erau adu şi zilnic 5-6 evrei cu diverse contuzii sau chiar leziuni mai grave. Mult mai tensionate au fost evenimentele de la Dorohoi şi Gala ţi, unde jandarmi şi gr ăniceri români, invocând dreptul de a replica la unele ofense sau atacuri, au ucis civili evrei, sub influen ţa unor st ări emo ţionale colective de mare intensitate 3.

1 Ibidem , f. 99. 2 Ibidem , f. 105. 3 Ibidem , f. 103; Te şu Solomovici, Istoria Holocaustului din România , Bucure şti, Editura Te şu, 2005, p. 130-131. 216 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Indiscutabil, au existat cazuri de evrei comuni şti care s-au manifestat incalificabil fa ţă de administra ţia şi armata român ă aflate în retragere din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Her ţa. A generaliza îns ă asemenea cazuri (chiar mai numeroase fiind), asupra întregii etnii evreie şti din provinciile respective, sau a culpabiliza în bloc pe to ţi evreii tr ăitori atunci între frontierele statului român, reprezint ă o eroare. Semnificativ ă pentru atitudinea real ă a majorit ăţ ii evreilor din România fa ţă de ţara-mam ă, a fost interven ţia public ă a lui Alexandru Şafran, care în acele momente, a exprimat solidarizarea Comunit ăţ ii Evreie şti din România cu etnicii români, desolidarizându-se totodat ă de to ţi acei evrei care se manifestaser ă în mod condamnabil fa ţă de armata şi administra ţia român ă. Ar putea face obiectul unui studiu special, motiva ţiile de ordin psihologic, social sau politic a ader ării multor evrei la ideile extremei-stângi, cultul unora dintre ei fa ţă de U.R.S.S. şi de ideea unui stat al egalit ăţ ii sociale. Nu trebuie uitat c ă, mai ales începând cu anul 1938, au existat o serie de m ăsuri restrictive, discriminatorii, ale autorit ăţ ilor statului român împotriva etnicilor evrei, care, de şi nu se pot compara cu acelea din Germania nazist ă sau Ungaria horthyst ă, nu pot fi negate şi care au contribuit la amplificarea sentimentului de frustrare şi de înstr ăinare a unor etnici evrei, favorizându-le permeabilitatea fa ţă de ideologia de extrem ă-stânga. În ziua de 29 iulie 1940, informatorii Siguran ţei l-au auzit pe cet ăţ eanul român de origine evreiasc ă Nisem Her şcovici (domiciliat în Ia şi, strada Păcurari, nr. 20), spunându-i unui prieten: „Are s ă crape Hitler cu tot neamul lui şi pe ru şi tot nu-i va bate. Na ţional-socialismul nu va mai sta mult în Europa în picioare şi comunismul va fi la în ălţime, atâta timp cât va tr ăi tat ăl nostru Stalin şi mama noastr ă Rusia ”1. Dincolo de posibilele exager ări ale celor care au redactat nota informativ ă, este cert c ă astfel de adeziuni la ideile comuniste aveau în primul rând ca motiva ţie respingerea organic ă a rasismului, profesat cu atâta zel de către nazism. De altfel, autorit ăţ ile sovietice din teritoriile române şti anexate, nu au întârziat s ă devin ă persecutoarele evreilor de aici, în special a celor de extrac ţie burghez ă, liberal ă. Istoricul Jean Ancel scria în acest sens: „Ultimatumul sovietic din iunie 1940 şi anexarea de c ătre sovietici a unui teritoriu cuprins între Prut şi Nistru au fost mai curând bine primite de unii evrei comuni şti, dar pentru majoritatea coreligionarilor lor, basarabeni, au constituit o dureroas ă cotitur ă a istoriei. Sub tirania noilor st ăpâni, via ţa evreiasc ă, relativ autonom ă, n-a mai r ămas decât o amintire, grup ările sioniste şi leg ătura lor cu organiza ţiile evreie şti interna ţionale au fost sever controlate. La 13 iunie 1941, concomitent, în Basarabia şi Bucovina, mii de evrei,

1 S.J.A.N. Ia şi, fond Chestura Poli ţiei Ia şi, dosar nr. 1/1940, f. 907. 217 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 conduc ători de comunit ăţ i, oameni de afaceri, lideri sioni şti au fost brusc aresta ţi şi deporta ţi în Siberia ”1. Sub aspect juridico-administrativ, la 2 august 1940 fusese dat ă publicit ăţ ii legea cu privire la formarea R.S.S. Moldovene şti Unionale 2. Noua republic ă sovietic ă avea o popula ţie de 2 538 400 de locuitori (2 068 987 – Basarabia propriu-zis ă şi 469 413 – raioanele RASS Moldovene şti). Sub aspectul compozi ţie etnice, românii reprezentau 61,34%. Ca urmare a modific ărilor de ordin administrativ-teritorial, 1 401 426 de oameni intrau în componen ţa Ucrainei (din Basarabia – 795 425; din RASS Moldoveneasc ă – 129 743, iar din nordul Bucovinei – 476 088). Se intervenea astfel brutal în fizionomia etno-administrativ ă a vechii noastre provincii istorice, al c ărui echilibru organic intern se dorea a fi nimicit 3. Un aspect tragic îl reprezint ă suferin ţele prin care au trecut, din momentul accept ării ultimatumului sovietic, cet ăţ enii români din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Her ţa, marele num ăr al celor refugia ţi în România constituind o problem ă de organizare pentru autorit ăţ ile din ţar ă. M ărturiile multora dintre cei refugia ţi sunt zguduitoare prin simplitatea cu care-şi relateaz ă dramele proprii. În ţelegem astfel odat ă în plus dimensiunea cataclismului generat prin p ătrunderea armatelor U.R.S.S. în spa ţiul românesc. Elena Colac (înv ăţă toare din Sculeni) povestea c ă reu şise s ă fug ă în localitatea Podu-Iloaei (jude ţul Ia şi), împreun ă cu cei trei copii „ deoarece ne amenin ţă invazia ru şilor ”. So ţul ei, tot înv ăţă tor, se afla concentrat de mai bine de o lun ă: „Nu mi-am putut lua din gospod ărie decât rufe şi câteva haine pentru copii. Restul gospod ăriei şi casa care mi-o cump ărasem în acel sat au r ămas prad ă la du şmani. Acum m ă aflu muritoare de foame, f ără nici un ban, stând pe la u şile celor str ăini. Noi ambii suntem originari din Moldova noastr ă drag ă şi asta ne-a f ăcut s ă nu r ămânem sub piciorul ru şilor. Am preferat s ă pierd toat ă munca noastr ă de 8 ani de c ăsnicie, numai s ă fiu în Patria noastr ă scump ă unde ne-am n ăscut ”4. O alt ă înv ăţă toare, Maria Oan ţă (cu so ţul concentrat de 11 luni), relata: „M-am refugiat în comuna Podu-Iloaei, deoarece la Izvoarele au intrat ru şii. Am fugit cu ce am fost îmbr ăcat ă, deoarece satul în care am fost era de lipoveni, care la vestea c ă vin ru şii n-au vrut s ă-mi dea m ăcar o c ăru ţă s ă am cu ce m ă transporta pân ă la Sculeni. Am fost nevoit ă s ă merg pe jos distan ţă de 10 kilometri pentru a sc ăpa cu via ţă ”5.

1 Apud Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mare şalul şi evreii , Bucure şti, Editura RAO, 1998, p. 113. 2 Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecin ţele lui pentru Basarabia ..., p. 93. 3 Ibidem , p. 84-86. 4 S.J.A.N. Ia şi, fond Prefectura Ia şi, dosar nr. 137/1940, f. 4. 5 Ibidem , f. 7. 218 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ioan Colac (înv ăţă tor din B ălţi), refugiat la 29 iunie 1940, declara autorit ăţ ilor din Ia şi c ă averea familiei sale valora 85 400 de lei, fiind compus ă dintr-un loc de cas ă împrejmuit cu gard, pe care se afla construit ă o cas ă în valoare de 40 000 de lei, o magazie, 40 de pomi fructiferi, 5 stupi sistematici, un pat, un dulap, o mas ă de sufragerie, 3 scaune, 3 butoaie, 3 hectare de pământ cultivate cu porumb, floarea-soarelui, fasole şi cartofi. Totul fusese p ărăsit, de teama represaliilor solda ţilor sovietici 1. Tot din B ălţi (comuna Pârli ţa) era originar notarul Alexandru Zaharia, la fel de lovit de soart ă, acesta pierzându-şi întreaga avere estimat ă la 331 000 de lei. Avusese dou ă case (cu patru şi respectiv dou ă camere), o magazie, 16 pomi fructiferi, 10 oi, 4 porci, o vac ă cu vi ţel, un hectar de p ământ cultivat cu grâu 2. Virginia Stavil ă şi Eleonora Andriescu: „În comuna Sculeni-Târg, unde am domiciliat pân ă la evacuare, am avut proprietatea noastr ă, o moar ă ţă răneasc ă. Cu mari sacrificii şi greut ăţ i am putut evacua motorul, un Voltz, precum şi toat ă instala ţia necesar ă unei mori. Ceea ce am putut salva constituie azi singura noastr ă avere a dou ă familii, destul de greu încercate de evenimente şi care nu ne poate aduce nici un venit pentru a putea tr ăi, decât dac ă vom putea g ăsi mijloacele necesare pentru punerea în func ţie a acestei mori ”3. Eugenia Profir (so ţia colonelului Petru Profir), relata c ă familia acestora se afla deja la cea de-a treia evacuare (precedentele în 1916 – din Bucure şti şi 1919 – grani ţa cu Ungaria, unde so ţul era cu serviciul), fiind surprin şi la Chi şin ău de înaintarea armatelor sovietice şi pierzând toat ă agoniseala. Abia sc ăpaser ă cu fuga 4. Sergentul TR Andrei Stoian, originar din comuna Jora de Jos (jude ţul Orhei), se adresa, la 16 august 1940, prefectului jude ţului Ia şi, implorându-l s ă-l ajute în tentativa de a-şi reg ăsi so ţia şi cei doi copii, de care nu mai ştia nimic. Fusese concentrat o vreme şi revenit în via ţa civil ă, constatase c ă în urma evenimentelor din Basarabia, r ămăsese practic s ărac. Solicita m ăcar 2 000-2 500 de lei, pân ă putea s ă-şi g ăseasc ă un oarecare rost 5. Înv ăţă torul Ilie Burlacu, originar din Chi şin ău: „So ţia şi cei doi copii, fiind surprin şi de evenimente, au intrat în ţar ă prin punctul de frontier ă Ungheni abia în ziua de 14 august, luând din toat ă agoniseala mea de 21 de ani abia câteva lucruri, de mic ă însemn ătate şi suma de 12 000 lei, pe care comisiunea rus ă a confiscat-o, fapt reclamat imediat poli ţiei de frontier ă. Mi-a r ămas în satul Voinova, comuna One şti, jude ţul

1 Idem, fond Chestura Poli ţiei Ia şi, dosar nr. 200/1940, f. 11. 2 Ibidem , f. 37. 3 Idem, fond Prefectura Ia şi, dosar nr. 137/1940, f. 93. 4 Ibidem . 5 Idem, fond Chestura Poli ţiei Ia şi, dosar nr. 137/1940, f. 39. 219 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Orhei, o garnitur ă de treier, compus ă dintr-o locomotiv ă de 12 H.P. şi o batoz ă cu o capacitate de 2 vagoane treieri ş zilnic, având toate accesoriile necesare. Eram înscris ca proprietar în registrele Inspectoratului Industrial din Chi şin ău”1. Gheorghe Popa, secretar-casier originar din L ăpu şna, pierduse o avere estimat ă la 115 000 de lei, mul ţumind totu şi sor ţii c ă sc ăpase nev ătămat, dup ă ce militari sovietici avuseser ă inten ţia de a-l împu şca. Prin situa ţii similare trecuser ă (dup ă propriile lor m ărturii consemnate în acte oficiale) – Vasile Vr ănescu (din B ălţi), Gheorghe Laz ăr (din Cetatea Alb ă), preotul Ioan Sârbu (din Ungheni), Agripina Mojileanu (din Orhei), V.D. Ştef ănescu (din B ălţi) etc. 2. Domnica Paraschiva fugise din Sculeni („ doar în rochia de pe mine ”), abandonându-şi în teritoriul ocupat de sovietici „ dou ă case şi 9 hectare de pământ ”3. Simion Palauciac era originar din Vâjni ţa şi tr ăise o experien ţă asem ănătoare: „N-am putut lua nimic cu mine şi am venit numai cu actele şi hainele de pe mine. Am l ăsat acolo mobil ă şi haine şi am venit aici f ără nimic 4. Neculai Ştef ănescu fusese notar în comuna Briceni din jude ţul Soroca. Afirma c ă fugise din Basarabia „ numai cu o hain ă sub ţire de dril, bagajele fiindu-mi re ţinute ”. Ar fi fost chiar b ătut de solda ţi sovietici 5. Alexandru Turturescu, din Storojine ţ, era elev în clasa a şaptea a liceului „Regele Ferdinand ”. Preciza şi el c ă nu-şi putuse lua aproape nimic cu sine, în fuga sa spre România: „Am l ăsat toate hainele mele, lenjeria şi c ărţile ”6. Vasile Bulgaru provenea din ora şul B ălţi şi era student în anul IV la Facultatea de Medicin ă din Ia şi. Trecea prin lipsuri materiale serioase, astfel încât, printr-o scrisoare adresat ă autorit ăţ ilor jude ţului Ia şi (27 august 1940), solicita un ajutor b ănesc „ pentru a-mi procura o pereche de pantofi şi o pălărie ”7. Mihai D ănil ă (originar din Godine şti-Dorohoi) solicita şi el un ajutor bănesc, precizând c ă întreaga-i avere (dou ă case, 40 pr ăjini de p ământ, un num ăr de vite) r ămăsese în Basarabia 8. Tatiana şi Parascovia Berezencu, refugiate din Chi şin ău:

1 Ibidem , f. 55. 2 Ibidem , f. 56 şi urm. 3 Ibidem , f. 46 şi urm. 4 Ibidem , f. 125. 5 Ibidem , f. 130. 6 Ibidem , f. 142. 7 Ibidem , f. 146. 8 Ibidem , f. 108. 220 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„Am plecat cum am putut, l ăsând totul în p ărăsire, cas ă şi p ământ ”1. Aspazia Gaspar (refugiat ă din Ungheni): „Am fost despoiat ă de pu ţinul meu avut de bandele jefuitoare la retragere ”2. Avocatul Mihail C. Tupa, refugiat din Chi şin ău: „Am pierdut absolut tot ”3. Nadejda Dziubinschi (refugiat ă din comuna Sculeni): „ Nu mai am nici un fel de avere ”4. Domnica Hica (jude ţul Storojine ţ, Bucovina): „Vă rog s ă binevoi ţi a dispune s ă mi se dea un ajutor în bani, având un băiat care l-am dat la liceu şi cum au ocupat ru şii p ământul meu care l-am dat în Bucovina am r ămas s ărac ă de tot. Apelez la bun ătatea dumneavoastr ă, domnule Prefect şi v ă rog s ă dispune ţi întrucât sunt v ăduv ă şi s ă pot lua cel pu ţin c ărţi pentru şcoal ă”5. Evdochia Gl ăvan, refugiat ă din Basarabia, comuna Corne şti, jude ţul Bălţi, solicita s ă fie internat ă în azilul ie şean Galata, sau în alt azil din alt ă localitate, deoarece tr ăia de şase luni într-un spital din Ia şi, fiind bolnav ă şi f ără nicio surs ă de venit 6. Alexandru Mielnic, înv ăţă tor, originar din comuna Davideni, jude ţul Storojine ţ: „M-am refugiat cu fiica mea Valeria, elev ă în clasa a VIII-a, numai într-o c ăma şă şi câte un rând de haine ”7. Dumitru Gh. Nichita, înv ăţă tor gradul II, fost director al şcolii primare mixte din satul Bere şti, comuna Ungheni: „În urma refugiului din Basarabia o bun ă parte din gospod ăria agonisit ă în 12 ani de c ăsnicie mi s-a ruinat ”8. Rozalia Birar (din Chi şin ău): „Fiind surprins ă de evenimente, nu am mai vrut s ă m ă reîntorc la Chi şin ău, c ăci sunt femeie b ătrân ă, de 61 ani şi f ără nici un ajutor. Unicul meu sprijin era fiul meu, perceptor în comuna Bujor, jude ţul L ăpu şna, care îl a ştept să vin ă, îns ă din informa ţiile ce le-am c ăpătat de la acei care au venit mi s-a spus c ă el este arestat de ru şi”9.

1 Ibidem , f. 164. 2 Ibidem , f. 173. 3 Ibidem , f. 4. 4 Ibidem , f. 24. 5 Ibidem , f. 187. 6 Ibidem , f. 184. 7 Ibidem , f. 189. 8 Ibidem , f. 193. 9 Ibidem , f. 201. 221 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ioan Manoliu: „ De la 29 iunie, în urma ocupa ţiei ruse şti am fost nevoit să-mi p ărăsesc casa şi întregul meu avut ce cu trud ă l-am agonisit pân ă la vârsta mea de 71 ani şi care îl aveam în comuna Lunca, jude ţul Dorohoi de unde m-am refugiat împreun ă cu so ţia mea nesc ăpând decât cu zilele ”1. Vasile Vr ănescu (din Pârli ţa, jude ţul B ălţi): „De acolo nu am venit decât cu ce este pe noi, ru şii re ţinându-mi toat ă averea imobiliar ă în valoare de circa 600 000 lei, iar la grani ţă mi s-a oprit suma de 160 000 lei ”2. Gheorghe Gh.Nichita (pensionar ceferist): „Mi-a r ămas în comuna Valea Mare, din Basarabia, singura proprietate ce am avut, în suprafa ţă de 5 hectare, îns ămân ţat cu porumb şi 2 hectare de grâu, care era unicul mijloc de trai pentru mine, so ţia şi 8 copii ce-i am ”3. Serghie Corcescu (func ţionar): „ Mi-au r ămas 7 hectare de p ământ, întregul avut, la Orhei ”4. Ion Linhetschi (bolnav de tuberculoz ă): „Am preferat s ă-mi p ărăsesc locul meu natal şi tot avutul meu, deoarece întotdeauna am fost p ătruns de na ţionalism care e atât de înr ădăcinat în sufletul poporului român. Am preferat s ă m ă refugiez în ţar ă”5. Sergentul-major Ştefan Cernauc ă: „ Aflându-mă concentrat pe timpul evacu ărei, nu am putut salva absolut nimic, nici cel pu ţin îmbr ăcămintea absolut necesar ă”6. Petre Ţîgîra (originar din Tereblecea-Rădăuţi): „Mi-a r ămas întreaga gospod ărie în teritoriul ocupat de ru şi”7. Familia basarabean ă Fusteri (probabil de origine aromân ă) declara o avere în valoare de 1 248 000 lei (capul familiei era arenda ş). De ţineau o moar ă cu un motor Dentz, o cur ăţă toare de grâu, o cas ă cu acoperi ş din ţigl ă având patru camere şi dou ă magazii. Totul se spulberase la 28 iunie 1940... 8. La 2 iulie 1940 era dat publicit ăţ ii un apel c ătre autorit ăţ ile publice, precum şi c ătre to ţi moldovenii din ţinutul Prut, în leg ătur ă cu situa ţia refugia ţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord: „ Primi ţi-i în casele voastre, îngriji ţi-i şi mai ales îmb ărb ăta ţi-i, c ăci în astfel de împrejur ări putem s ă ne ar ătăm din plin în ţelegerea şi t ăria de caracter.

1 Ibidem , f. 226. 2 Ibidem , f. 42. 3 Ibidem , f. 254. 4 Ibidem , f. 293. 5 Ibidem, f. 364. 6 Ibidem , f. 367. 7 Ibidem . 8 Ibidem . 222 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Contribu ţiile în bani, alimente şi haine vor fi încredin ţate delega ţilor Comitetelor de Asisten ţă ce vor lua fiin ţă de îndat ă, potrivit adresei telegrafice a Reziden ţei nr. 47 015/1940, pe lâng ă Prefecturile de jude ţe şi Prim ării, precum şi conduc ătorilor Organiza ţiilor Partidului Na ţiunei, G ărzilor Na ţionale, Str ăjii Ţă rii, Premilitarilor, Societ ăţ ii de Cruce Ro şie etc.” 1. La 19 iulie 1940, Ministerul Armatei î şi exprima, printr-un comunicat public, inten ţia de a-i ajuta pe refugia ţii originari din Basarabia şi Bucovina de Nord (civili şi militari), organizând o suit ă de concerte în principalele ora şe din România „ pentru care v ă rug ăm s ă da ţi tot concursul, pentru ca încas ările s ă fie cât mai sim ţitoare, fiind în interesul general ”2. La 24 iulie 1940, organiza ţia Straja Ţă rii d ădea publicit ăţ ii urm ătorul comunicat: „Straja Ţă rii a luat sub ocrotirea sa tineretul refugiat, între vârsta de 7-18 ani pentru b ăie ţi şi 7-21 ani pentru fete, şi anume: acei care sunt f ără părin ţi, ai c ăror p ărin ţi sunt concentra ţi sau sunt s ăraci şi nu se pot ocupa de ei. În acest scop v ă rug ăm s ă da ţi tot sprijinul Legiunilor de str ăjeri şi str ăjere, pentru adunarea acestui tineret şi transportarea lui la Bucure şti ”3. În jude ţul Ia şi, spre exemplu, în urma unui apel f ăcut c ătre c ăminele culturale, de la c ăminul cultural Marele Voevod Mihai, din satul Alexandru cel Bun, comuna Vl ădeni, cet ăţ enii au donat, din pu ţinul lor, 5 perechi de indispensabili, 2 c ămăş i b ărb ăte şti, 4 c ămăş i de dam ă, 6 prosoape, 2 bluze, 3 catrin ţe. Gesturi cu valoare mai curând simbolic ă, îns ă emo ţionante tocmai prin dorin ţa oamenilor obi şnui ţi de a se solidariza la modul concret cu cona ţionalii lor 4. Pe data de 9 august 1940, numai pe raza jude ţului şi a municipiului Ia şi, fuseser ă înregistra ţi 2 233 de refugia ţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. Un document din 19 august 1940 consemna: „În ora şul Ia şi, la Şcoala Normal ă de b ăie ţi şi la Ştrand s-au înfiin ţat colonii şcolare de var ă. În aceste colonii s-au admis cu prec ădere to ţi copiii refugia ţilor care au solicitat aceasta. Se cerea un ajutor de 20 000 lei de la Prim ărie ”5. O circular ă a Comisariatului General pentru asisten ţa popula ţiei evacuate din Basarabia şi Bucovina (din cadrul Ministerului Economiei Na ţionale), datat ă 18 octombrie 1940, oferea instruc ţiuni cât mai precise privind rezolvarea situa ţiei refugia ţilor din teritoriile cedate U.R.S.S.:

1 Idem, fond Prefectura Ia şi, dosar nr. 200/1940, f. 1. 2 Ibidem . 3 Ibidem , f. 70. 4 Ibidem , f. 82. 5 Idem, fond Chestura Poli ţiei Ia şi, dosar nr. 1/1940, f. 755 şi urm. 223 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„Ve ţi delega pe un reprezentant al Prefecturii ca s ă întocmeasc ă împreun ă cu delegatul Crucii Ro şii – filiala jude ţean ă, un tablou cu efectele de strict ă necesitate ce urmeaz ă a fi date refugia ţilor afl ători în jude ţul dumneavoastr ă. Hainele vi se vor pune la dispozi ţie, pe baza tablourilor ce ne ve ţi înainta pentru a fi distribuite. Rug ăm, cu toat ă insisten ţa, ca delega ţii ce vor întocmi tabloul de efecte s ă fie persoane vigilente, care s ă poat ă înl ătura orice încercare de în şel ăciune din partea refugia ţilor. (...) Ve ţi lucra cu toat ă energia ca s ă plasa ţi la munc ă toate persoanele valide care nu-şi pot g ăsi singure plasament. Este de neadmis ca în statul Român s ă nu pute ţi g ăsi posibilitatea de munc ă pentru Românii lovi ţi de soart ă. Persoanele incapabile de munc ă vor fi ajutate în natur ă. Ace ştia îns ă nu pot fi transforma ţi în pensionari ai statului. Aici va trebui s ă intervin ă Ajutorul Legionar, Mi şcarea Legionar ă şi to ţi Românii de suflet. Se va c ăuta, pe cât posibil, ca cei care au nevoie de asisten ţă s ă fie trecu ţi în grija Cuiburilor Legionare şi a particularilor, pentru a nu îngreuna prea mult sarcina Ajutorului Legionar şi pentru a interesa cât mai mult ă lume la aceast ă oper ă deosebit de grea ”1. Autorit ăţ ile române urm ăreau cu aten ţie situa ţia din teritoriile cedate, cu atât mai mult cu cât existau suficiente indicii în conformitate cu care trupele sovietice manifestau atitudini imprevizibile şi puteau periclita siguran ţa României şi dup ă 28 iunie 1940. Astfel, la 10 iulie 1940, în p ădurea Zagarancea, de peste Prut, în dreptul localit ăţ ii Bran, se semnalau unit ăţ i sovietice care încercau s ă camufleze un tanc, aflat în pozi ţie de tragere. To ţi gr ănicerii sovietici care efectuau serviciul de paz ă la frontier ă erau dota ţi cu arme automate. La doar 15 kilometri distan ţă de malul Prutului se aflau numeroase efective militare ruse şi vehicule blindate. În timpul nop ţii se auzeau zgomote care proveneau de la lucr ările de reorganizare a terenului, pe care le efectuau geni ştii sovietici. Coloane de români basarabeni de pe malul Prutului erau preluate de c ătre solda ţii sovietici şi îndreptate c ătre zone unde românii erau trimi şi mai departe, spre interiorul U.R.S.S., în direc ţii necunoscute. Una dintre femeile care reu şise s ă treac ă pe partea de hotar controlat ă de către gr ănicerii români declara, cu groaz ă: „To ţi b ărba ţii au fost ridica ţi şi trimi şi în Rusia şi în curând vor fi ridicate şi femeile ”2. În aceea şi zi, pe la orele 15, 2 000 de solda ţi sovietici, înso ţind un grup de 47 de c ăru ţe, se ad ăposteau în p ădurea Flori ţoaia Veche, aflat ă la 6-7 kilometri de Prut 3. Un raport din 20 iulie 1940, consemna:

1 Idem, fond Prefectura Ia şi, dosar nr. 137/1940, f. 322. 2 Ibidem , f. 52 şi urm. 3 Ibidem , f. 33. 224 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„În localit ăţ ile de pe malul Prutului cedat, autorit ăţ ile U.R.S.S. au început a strânge copiii începând de la etatea de 6 ani şi a-i trimite spre interiorul Rusiei. Aceast ă m ăsur ă este luat ă în vederea cre şterii şi educ ării acestor tinere vl ăstare în vederile şi principiile comuniste. Informa ţiunea e sigur ă şi verificată”1. În rândurile solda ţilor şi ofi ţerilor armatei române circula zvonul potrivit căruia sovieticii ar putea înainta pân ă la Siret. Existau şi anumite percep ţii, în leg ătur ă cu suita evenimentelor interna ţionale: „Se mai discut ă în rândul armatei şi a popula ţiei c ă cedarea Basarabiei este un joc al Angliei şi Fran ţei, care, în dorin ţa de a câ ştiga r ăzboiul antigerman, au c ăutat s ă atrag ă România în r ăzboi şi ca atare au impus ru şilor să cear ă Basarabia, ungurilor – Transilvania, iar bulgarilor – Dobrogea ”2. În ora şul Ia şi, notele Siguran ţei din cursul lunii iulie 1940, ofereau o imagine a temerilor şi neîncrederii care fr ământau atunci opinia public ă. Erau bănui ţi de aderen ţă la ideile comuniste majoritatea cet ăţ enilor de origine etnic ă evreiasc ă din cartierul Copou (unii angaja ţi în industria textil ă), care trecuser ă în U.R.S.S., dup ă 26 iunie 1940. La 28 iulie 1940, Siguran ţa î şi concentra observa ţiile asupra atitudinii „ minoritarilor din fabrici ”, existând teama ca nu cumva ace ştia s ă se afle la originea sabotajelor „ contra instala ţiilor uzinelor de ap ă şi lumin ă electric ă”3. Cet ăţ enii români de origine etnic ă str ăin ă erau monitoriza ţi în permanen ţă . Notele informative de acest tip sunt numeroase 4. În general, popula ţia de origine evreiasc ă era urm ărit ă cu mai mult ă aten ţie, constatându-se c ă moralul evreilor români era destul de sc ăzut, oamenii fiind îngrijora ţi de antisemitismul furibund, ne ştiind ce le rezerv ă viitorul. În ciuda limbajului neutral al multor note şi rapoarte informative, drama evreilor români în acele vremuri era real ă, sim ţindu-se (pe bun ă dreptate), lipsi ţi de siguran ţă . Contribuiau la aceast ă c ădere psihologic ă colectiv ă şi evenimentele din Basarabia şi Bucovina, cu întreaga lor complexitate tragic ă. Un alt aspect monitorizat continuu de c ătre autorit ăţ ile române era reprezentat de deplas ările de popula ţie c ătre Basarabia şi Bucovina de Nord, respectiv c ătre România dinspre R ăsărit, dup ă ce aceste provincii au intrat în componen ţa U.R.S.S. Exist ă numeroase rapoarte şi statistici în această privin ţă , ele putând interesa, în egal ă m ăsur ă, nu numai pe istorici, ci şi pe sociologi. Situa ţia teritoriilor române şti sub administra ţia sovietic ă a fost una dintre cele mai grele, informa ţiile care parveneau oficialilor de la Bucure şti

1 Ibidem , f. 19. 2 Ibidem . 3 Ibidem , dosar nr. 185/1940, f. 30. 4 Ibidem , f. 66; ibidem , dosar nr. 191/1940, f. 8. 225 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 fiind ulterior confirmate din punct de vedere statistic. U.R.S.S. a recurs la un jaf sistematic, care a condus, în mod logic la pauperizarea progresiv ă a locuitorilor. Toate aceste aspecte n-au f ăcut altceva decât s ă radicalizeze temeiurile intr ării României în r ăzboi al ături de Germania nazist ă împotriva U.R.S.S., la 22 iunie 1941. România şi-a urmat de fapt r ăzboiul propriu, un conflict militar argumentat de drepturile istorice indiscutabile asupra Basarabiei. Bucovinei de Nord şi Ţinutului Her ţa.

226 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ETHNIC SEGREGATION OR XENOPHOBIA? CASE OF UNION OF PATRIOTS IN BIHOR COUNTY

Gabriel Moisa *

SEGREGARE ETNIC Ă SAU XENOFOBIE? STUDIU DE CAZ – UNIUNEA PATRIO ŢILOR DIN BIHOR Rezumat

Atitudinea politic ă avut ă de organiza ţia bihorean ă a Uniunii Patrio ţilor în primii ani dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial a fost una care a p ărut a fi xenofob ă. Totu şi, nu poate fi vorba despre a şa ceva întrucât întreaga situa ţie a fost generat ă nu de vreo atitudine xenofob ă a liderilor politici locali, români sau maghiari, ai Uniunii Patrio ţilor – organiza ţia din Bihor. Aceast ă încercare reu şit ă de a segrega forma ţiunea pe criterii etnice s-a înscris în efortul aproape general al minorit ăţ ii maghiare din Transilvania cedat ă Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Pentru aceasta nu a ezitat să se separe de români constituindu-şi propriile structuri politice care s ă militeze în acest sens. Cea mai important ă dintre acestea a fost Uniunea Popular ă Maghiar ă.

ETHNIC SEGREGATION OR XENOPHOBIA? CASE OF UNION OF PATRIOTS IN BIHOR COUNTY Abstract

The political attitude taken by the Bihor County’s organization of the Patriots’ Union in the first years after the World War II was one that seemed to be xenophobic. However, no one could talk about such thing because the whole situation was caused not by any xenophobic attitude of the local political leaders, Romanians or Hungarians, of the Union of the Patriots – organization of Bihor County. This successful attempt to segregate ethnic formation had joined the effort almost general of the Hungarian minority in Transylvania ceded to Hungary after the Vienna Award. For this, it did not hesitate to separate from the Romanians constituting its own political structures to campaign in this regard. The Hungarian Popular Union was the most important of them.

Cuvinte cheie : Uniunea Patrio ţilor , Bihor , Transilvania , organiza ţie xenofob ă, comunism Key words : the Patriots’Union , Bihor County , Transylvania , Xenophobic Organization , communism

* Conf. univ. dr., Facultatea de Istorie, Geografie şi Rela ţii Interna ţionale, Universitatea din Oradea, str. Universit ăţ ii, nr. 1, cod po ştal 410087, Bihor, tel. 0745628831, e-mail: [email protected] 227 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Situated in the category of “the traveler fellows” of the communists, the Patriots’ Union of Romania played an important role in the effort to conquer the power, along with other such structures as Plowmen Front, Hungarian People’s Union, Patriotic Defense etc. The Union of Patriots was founded by the communist circles in Romania as an illegal organization in the summer of 1942, in order to contribute to finalize a comprehensive internal opposition as against the war unleashed against the Soviet Union. After August 23rd 1944, its work was quickly redirected in order to un-fascism the country. The Union of Patriots joined the platform draft of the National Democratic Front prepared by the communists and claimed Dr. Petru Groza government installed on March 6 th 1945, under which the government had 5 ministries 1. That in the conditions under which one of the party’s leader, Gheorghe Vl ădescu-Răcoasa, said in September 1944 that the Union of Patriots was not “a political party that splits posts and ministries ”2. Since September 1944 the Union of Patriots assignment remained the coordination of the citizen committees and village committees recently emerged. Structures of the Union of Patriots have been established throughout the country, with the purpose of “ cleaning enterprises, institutions, faculties and schools of Guard elements ”3. In the world of villages, the members of the Patriots’ Union joined first the organizations of the Plowmen Front to “share as” the greater properties than 50 hectares. In cities, the “guards” of the organization dealt with “unmasks” within the frame of the “saboteurs of enterprises, speculators and owners who dose goods ”4. The General Congress of the Union of Patriots in January 10-12 th 1946 decided to turn this organization in the National People Party. Among the 120 members of the Central Committee of the new party were among others Dr. Dumitru Bagdasar, Petre Constantinescu-Iasi, Traian Sãvulescu, Andrei O ţetea, Alexandru Philippide, George C ălinescu etc. It was passing to a new stage in the conquest of the power by the communists, and they had to be stronger organized, the year 1946 being a decisive year in this respect with regard to runoff election in November. The first organization of the Patriots’ Union in Bihor County was founded on October 15 th 1944 in Beiu ş even before the total release of Bihor County by the Romanian and Soviet armies, at a setting meeting, followed by a

1 The National Bank of Romania, Restitutio. Via ţa şi opera lui Miti ţă Constantinescu , nr. 4, Martie, 2004, p. 13. 2 Gheorghe Oni şoru, Alian ţe şi confrunt ări între partidele politice din România (1944-1947), Bucure şti, Funda ţia Academia Civic ă, 1996, p. 142. 3 Idem, De la Uniunea Patrio ţilor la Partidul Na ţional Popular, 1942-1949 , în „Anuarul Societ ăţ ii de Ştiin ţe Istorice din România. Filiala Prahova”, tom III-IV, 1992, p. 163. 4 Ibidem , p. 165. 228 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 call on the purpose and program exposure of the organization 1. This meeting was attended by several residents of Beiu ş city, the most of them attending out of curiosity rather than of a real interest. The population was not extremely eager to enroll in the new political structure. This can be found also from a report of January 17 th 1945, where they were placed 200 members on the lists of Beiu ş organization. But only 50 of them paid regularly their membership fee and only one, in the person of the branch president, Alexandru Ri ţiu, could be considered active, the other members remaining “ inactive ”2. Also, the report mentioned that despite of this situation, the political party supporters were numerous, at least 3000 – 4000 people, “ closely grouped around the P.U .” 3. Given this situation, only a small number of persons of the supporters of the crowd succeeded to be worked in, the document noted that there was “ a defect in the organization ”4; blamed on the “ lack of propaganda and the small number of the held meetings ”5. On the other hand, it was specified here, “ the lack of a democratic political party ”6 more difficult to organize because people wanted “to join not the organization but the democratic political parties ”7, cause of which it was believed that the “ Plowmen Front would be more successful ”8. Since January 1945 they started the expansion of the Patriots’ Union, moving the party delegates in over than 30 communes and towns of the county area and the organization of some constituent assemblies. Of the 30 localities only 20 were able to begin the organizing of the committees of the Patriots’ Union. In the other region of the county the structure of the organization was in progress. In the northern part of the county, the Union of Patriots was founded on October 20 th 1944, soon after setting free of Oradea. The starting point was the general meeting of the day of November 12 th 1944, held in a building in Oradea, 6 no. Theater Street 9, when it was formed a provisional County Committee composed by 9 members. Two were intellectuals, a clerk, a craftsman and five workers. Also, on this occasion it was set the political line, taking the decision to fight “ against the national chauvinism existing between the cohabitant peoples (Romanian-Hungarian) and against the Nazi-fascist enemy until his final destruction ”10 . The first initiative in this regard was the exclusion of the two

1 Arhivele Na ţionale – Direc ţia Jude ţean ă Bihor (în continuare, se va cita: A.N.-D.J.Bh.), fond Partidul Na ţional Popular – Organiza ţia Jude ţean ă Bihor, dosar nr. 4/1945, f. 1. 2 Ibidem . 3 Ibidem . 4 Ibidem . 5 Ibidem . 6 Ibidem . 7 Ibidem . 8 Ibidem . 9 Ibidem , dosar nr. 5/1945, f. 2. 10 Ibidem , dosar nr. 1/1944, f. 3. 229 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 intellectuals who belonged to the provisional committee for that they proved to be “ unhealthy elements, one of them having a fascist past ”1. About how to conduct the Union organization in Oradea we find from a report of the local leaders of the party at December 30 th 1944: “ The village organization is running slowly and very hard, because the city population majority is Hungarian, in terms of propaganda we should act in two languages, Romanian and Hungarian, and the field of organization of the P.U. is the middle population stratum – intellectuals, merchants, craftsmen – and until today they withdraw to enter the political organization. But mostly that withdrawal is felt from the Romanian population, which both intellectual and the rest of the population is tested by chauvinist ideas and we are regarded as communists ”2. However, in the first month of 1945, the Patriots’ Union organization in Oradea had registered 170 members of whom 30 Romanian, 60 Hungarian, 50 Jews and 30 other nationalities (Germans, Serbs, Bulgarians) 3. During this period, the Union of Patriots carried a little more consistent propaganda through the press articles explaining “ What is the Patriots’ Union ?” 4 So, according to that “ the P.U. is an organized mass movement. To it can participate and can be joined by all the patriots determined to fight against the oppressor and exploiter Hitlerism and fascism without difference of gender, age, language or religion, being excluded only the enemies of democracy ”5. Meanwhile the political line of the Patriots’ Union is defined as one which “ is reflected in its platform of fight and it is alongside the political struggle of the Romanian Communist Party, the most achievable progressive political line ”6. An overview of the political life in the north-central part of our county is presented by Imre Tóth, an activist of the C.C. of the R.C.P. sent from Bucharest to Oradea in February 1945 to organize, control and direct the activities of the Patriots’ Union – Oradea. A few days after his arrival in the city on the Crisul Repede River he found that the political scene was monopolized by the left forces: “ The M.N.S. groups (n.n. Magyar Nepi Szövetség – the Hungarian People’s Union), the Plowmen Front and Union Organization are highly organized, but M.N.S. grouped inside many Hungarian reactionary elements ”7 – the activist warned. The conducted survey reveals the exclusiveness practiced by the Hungarian revanchist circles infiltrated in the leftist parties, particularly the

1 Ibidem , f. 2. 2 Ibidem . 3 Ibidem , f. 3. 4 Ce este Uniunea Patrio ţilor? , în „Via ţă Nou ă”, an I, nr. 17, 4 februarie 1945, p. 2. 5 Ibidem . 6 Ibidem . 7 A.N.-D.J. Bh., fond Partidul Na ţional Popular – Organiza ţia Jude ţean ă Bihor, dosar nr. 4/1945, f. 4. 230 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 communist 1. This situation is aggravated in his view as the Communists of Bihor sat the Hungarian national interests before those of the party. “ The Communist Party, composed of the Council of 11 persons attending the board: Miklo ş Gyarmati, Boro ş Janos, Feldman and Balasz Emil lead the N.D.F. organization following their own principles ”2, says the report by Tóth Imre. Regarding the Union of Patriots, the Romanian Communist Party put its great expectations to attract people on its side; the activist sent from Bucharest noted that “ the line of the Union of Patriots is no existing ”3. In the report drawn up on February 13 th 1945, Imre Tóth specified that if till that moment the organization had registered 350 members of all nationalities, after that “ it has ceased to be even a democratic mob directly to the Communist Party, with the main influence of Miklo ş Gyarmati, who sent a circular to all members of the U.P. ”4. The same figure was presenting a bleak picture of the party: “ Their indiscipline (n.n. of U.P. members) led to the disintegration of the Union of Patriots that deliberately dissolved in several ethnic cells. We notify all the members of other origin than Romanian, women, youth, and friends that the organization of Oradea does not accept any more as so far members of any ethnicity – as instructed from the center. So, only people of Romanian ethnic origin can be members of our organization. For this purpose we please the friends – who we are sure they will understand the political deep meaning of this issue – to be enrolled in Madosz 5 and Jewish Democratic Union ”6. In a letter on February 12 th 1945, concluded with the slogan of FREEDOM! (text broadcast in Hungarian and translated into Romanian), signed on behalf of the Patriots’ Union – Oradea organization of Balogh Dumitru, Aranycs M., Szabo Dumitru, Rifflod M., Zuh Alexandru, Juhasz G. and Lusztig I., addressed “ To all the members of the ns organization in Oradea of non- Romanian origin ”, it was clearly called on ethnic segregation. It was, clearly, a text and an action of ethnic discrimination, produced, in fact, of political calculations, invoking inexistent provisions whereby the members of the Patriots’ Union who were not Romanian, were encouraged to enroll in the Hungarian

1 Ion Zainea (coordonator), Democra ţie occidental ă şi democra ţie popular ă: evolu ţia spectrului politic în nord-vestul României (1944-1950) , Oradea, Editura Universit ăţ ii din Oradea, 2004, p. 166. 2 A.N.-D.J. Bh., fond Partidul Na ţional Popular – Organiza ţia Jude ţean ă Bihor, dosar nr. 4/1945, f. 4. 3 Ibidem . 4 Ibidem . 5 It is certainly a confusion, as they are Nepi Szövetség Magyar – Hungarian People’s Union Mandosz, as an organizational structure of the Hungarians in Romania has been in the interwar period. 6 A.N.-D.J. Bh., fond Partidul Na ţional Popular – Organiza ţia Jude ţean ă Bihor, dosar nr. 4/1945, f. 3. 231 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

People’s Union and the Jewish Democratic Union. The address asked the Romanian exclusivity of this organization, “ without any justification for those who had registered or intended to join and without any real benefit for the Romanian population and beyond any of its requirements, in the place of this expected justification, just the expressing of the confidence in the friends who we are sure they will understand the political deep meaning of this issues ...” 1 In fact, the measure to forbid the non-Romanians to enter the Union of Patriots, despite the invocation of some provisions received from the higher bodies, was found to be abusive and – in a determined way – local generated by obvious political interests of group. The conclusions drawn by Tóth Imre led to eliminate from the Union of Patriots in Oradea of all those who were not ethnic Romanian. Therefore, only 40 people remained registered. This fact actually showed something else, the desire of the power to implement a new stage of organization and struggle of the Hungarians, that of regrouping in a single pole of power, of the Hungarian People’s Union, which could provide a better coordination of the planned actions, but also the discipline necessary to achieve the final objective 2, namely to keep the Northern Transylvania on Hungary. In short time, the Union of Patriots – the organization of Bihor County, has become a structure composed exclusively of Romanian ethnics. They have organized a meeting on February 18 th 1945, where “ with Dr. Simonca presidentship all the ethnic Romanians joined the block and entered the Union of Patriots but without any program, any organization and any instructions given by us with the principles they had from various chauvinist parties. Being a special Romanian party, under the camouflage of the U.P., taking the first meeting, there was divergence between the principles of the U.P. and of the new congeries and, in fact, I wanted to intervene to explain the U.P. line, I was off being Jew ...” 3. We are here in a paradoxical situation in which after Tóth Imre’s report practically prompted the leaving of Hungarians from the organization of the Patriots’ Union, it is him who deplores all this in an ostentatious gesture of facade. On February 18 th 1945, in the Heymann cinema hall of Oradea, the general meeting of the Union of Patriots took place, attended, in addition to representatives of the other democratic organizations in the county, about 600-700 Romanians. As we learn of the daily Via ţă Nou ă ( New Life ) “ during this great assembly, the intellectuals and Romanian democratic citizens of the town joined the organization of the Union of Patriots ”4. Also during this

1 Ibidem , f. 2. 2 Ion Zainea (coordonator), op. cit ., p. 166-167. 3 A.N.-D.J. Bh., fond Partidul Na ţional Popular – Organiza ţia Jude ţean ă Bihor, dosar nr. 4/1945, f. 4 and back. 4 Înaintea marii adun ări a U.P ., în „Via ţă Nou ă”, an I, nr. 30, 18 februarie 1945, p. 1. 232 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 meeting, they elected the Union of Patriots County Committee, composed of 7 members, and the Board of Directors of the Union of Patriots of 22 people 1. On February 20 th 1945, the first sitting after the general meeting of the management structure was completed in the following structure: first president – Gheorghe Şimonca (General Attorney), President – Ştefan Lipcei (Lawyer), Executive Chairman – Virgil Ciaclan (Lawyer), First Secretary – Dumitru Balogh (Official), Secretary – Iosif T ăutu (Official), treasurer – Michael Arania (Craftsman) plus two members of the Board – Ioan Magdu (Official) and Teodor Popa (Lawyer) 2. The Board consisted of: Lauren ţiu Boto ş (Judge), Aron Popoviciu (Court Official), Traian Surducan (Sedra Orphan County Chairman), Teodor Prodan (City Hall First Advisers), Gavril Sele şiu (Senior Official of the Municipality), Ioan Abrudan (T.T.P. Engineer), Petre F ărca şiu (Inspector T.T.P.), Iosif Caba (Conductor T.T.P.), Iosif Pop (Police, retired), Alexandru Pop (Police, retired), Alexander Calo ş (Finance Official), Ioan Florea (Finance Official), Ioan Rosca (Bank Director), Dumitru Hera (County School Inspector), Ernestine Tiponu ţiu (Official), Ioan Mezei (Trader), Vasile Ora ş (Craftsman), Peter Hu şca (Craftsman), John Breban (Craftsman), Teodor Ben ţiu (R.R.W. Official), Traian Leu (Worker) and Dumitru Sab ău (Worker) 3. In the same meeting, there were also elected the members of the organization that would represent the Union of Patriots in the County Parliament of the N.D.F., respectively Simonca Gheorghe, Ciaclan Virgil and Aranici Mihai, as the old representation in the person of Mr. Pop Ionel should be changed. As it can be ascertained, the management structures were composed exclusively by Romanian ethnic citizens. In conclusion, we can say that the whole situation was caused not by any xenophobic attitude of the local political leaders, Romanian or Hungarian, of the Union of Patriots – the organization of Bihor County. This successful attempt to segregate the formation on ethnic criteria had joined the effort almost general of the Hungarian minority in Transylvania ceded to Hungary after the Vienna Dictate, which aimed at preserving the territory to Hungary. This did not hesitate to separate from the Romanians constituting its own political structures to campaign in this regard. The Hungarian People’s Union was the most important of them being in close alliance relationship adjunct to the Romanian Communist Party, a Romanian Communist Party dominated in that period at the decisional level of Hungarian and Jewish ethnic elements in Transylvania, the latter of Hungarian culture. The very representative of the

1 A.N.-D.J. Bh., fond Partidul Na ţional Popular – Organiza ţia Jude ţean ă Bihor, dosar nr. 5/1945, f. 3. 2 Ibidem , f. 1. 3 Comitetul de conducere al U.P ., în „Via ţă Nou ă”, an I, nr. 38, 28 februarie 1945, p. 2. 233 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

C.C. of the R.C.P. sent to Oradea to target the local organization of the Union of Patriots, Tóth Imre, was a Hungarian Jew of Transylvania, as he himself acknowledges. The conclusions of his report are relevant in this regard. Even he, a messenger of the C.C. of the R.C.P., suggests the separation on ethnic principles which shows us the official line of at least a substantial part of the central management of the Romanian communists. The leaders of the Hungarian minority in Transylvania did not hesitate for a moment during that period being involved in their national interest, to acquire communist feelings, hoping that they will come to meet Moscow and Stalin who has not decided yet the fate of the Northern Transylvania, showing be more loyal and more reliable to the Soviet power than the Romanians. Moscow’s decision of March 9 th 1945, according that Transylvania lost by Romania after the Vienna Dictate is in the composition of the Romanian state has produced disappointment among the Hungarian minority leaders. Their effort to communize after in the interwar period they had, as members of the Hungarian Party, an anti-Soviet position had been in vain. They have not however dropped the idea and the examples are numerous in the years following the World War II. After the return of the Romanian administration in the Northern Transylvania, the Hungarian local political structures have temporarily suppressed their impulses, even if only of surface, bound to accept the international realities of ethnic cohabitation with the Romanians until the arrival of better times. Locally, shortly after returning of the Transylvanian territories to Romania, on March 18 th 1945, were published “The Appeal of the Patriots’ Union and of the Plowmen Front to the Romanian Brothers in Oradea and Bihor County” and “The Appeal of the Hungarian People’s Union to the Hungarian Population of Bihor County”, produced and disseminated in the context of restoring the Romanian administration in the Northern Transylvania, which was urging the citizens to discipline and mutual respect 1.

1 Apelul Organiza ţiilor democratice de mass ă ale Frontului Na ţional Democrat adresat popula ţiunii române şi maghiare a jude ţului Bihor, în „Via ţa Nou ă”, an I, nr. 47, 18 martie 1945, p. 3. 234 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

DREPTUL LA MUNC Ă ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC

Roxana Radu *, Cezar Avram **

THE RIGHT TO WORK IN ROMANIAN COMMUNISM Abstract

Work was declared the basic factor of economic life in the communist regime and was, at the same time, an obligation of every citizen. The right to work not offered the choice between working and not working, but the obligation to work – in other words, a mandatory right to work. In Romanian communism, forced labor was imposed in three ways: by laws providing compulsory recruitment and work distribution, compulsory non-professional labor and correctional work. Forced labor practically engaged the entire population from country’s hawks to pupils, students and employees of all categories.

Cuvinte cheie : comunism , lege , obliga ţie , drept , munc ă Key words : communism , law , obligation , right , work

Conform sloganului adoptat de mi şcarea comunist ă, comunismul trebuia să fie lumea în care fiecare primea „dup ă capacit ăţ ile sale şi dup ă nevoile sale”. Mul ţi autori 1 afirm ă c ă, în afar ă de teroare, intimidare şi propagand ă, regimurile comuniste s-au instalat şi au supravie ţuit mult ă vreme în baza acceptului voluntar al poporului de a renun ţa la anumite drepturi şi libert ăţ i în schimbul unui „pachet de protec ţie social ă”2 oferit de guvern. Se realiza astfel un

* Conf. univ. dr., Facultatea de Drept şi Ştiin ţe Administrative, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel./fax 0251/419900, e-mail: [email protected], [email protected] ** Prof. univ. dr., Facultatea de Ştiin ţe Sociale, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel./fax 0251/418515, e-mail: [email protected] 1 Jan Adam, Economic Reforms and Welfare Systems in the U.S.S.R., Poland and Hungary , London, Macmillan, 1991; Gail Kligman, Politica duplicit ăţ ii , Bucure şti, Humanitas, 2000, p. 23; Bob Deacon, Developments in East European Social Policy , în C. Jones (ed.), New Perspectives on the Welfare States in Europe , London&New York, Routledge, 1993, p. 177-197; David Lane, Soviet Labour and the Ethics of Communism: Full Employment and the Labour Process in the U.S.S.R. , Boulder, Colorado, Westview, 1987, p. 229; Katherine Verdery, Ce a fost socialismul şi de ce s-a pr ăbu şit el? , în Vladimir Tism ăneanu (coord.), Revolu ţiile din 1989. Între trecut şi viitor , Ia şi, Editura Polirom, 2005, p. 84. 2 Livia Popescu, Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi responsabilitate individual ă, Cluj-Napoca, Presa Universitar ă Clujean ă, 2004, p. 13. 235 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„contract social” pe care con ţinutul „pachetului de protec ţie social ă” – garantarea unui loc de munc ă şi a unui venit sigur, asigurarea unei locuin ţe, pre ţuri sc ăzute şi stabile pentru alimente şi bunuri de strict ă folosin ţă , drepturi de protec ţie social ă, inclusiv servicii medicale, gratuitatea educa ţiei – îl transforma într-un adev ărat „contract al bun ăst ării” 1. Referirile la drepturile omului şi ale cet ăţ eanului au avut un loc periferic în discursul propagandistic al tuturor regimurilor staliniste, cu toate că ele erau recunoscute, în mod formal, de toate constitu ţiile. În domeniul drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale cet ăţ enilor, Constitu ţia din 14 aprilie 1948 recuno ştea, pe lâng ă altele, dreptul la munc ă şi dreptul de asociere, îns ă numai în condi ţiile în care scopul urm ărit nu este îndreptat „în contra ordinii democratice stabilite prin constitu ţie”. Ca factor de baz ă al vie ţii economice, munca reprezenta, în acela şi timp, o obliga ţie a fiec ărui cet ăţ ean, iar dreptul la munc ă al tuturor cet ăţ enilor trebuia asigurat de c ătre stat, prin organizarea şi dezvoltarea planificat ă a economiei na ţionale. Dreptul la odihn ă era asigurat prin reglementarea timpului de munc ă, prin concedii de odihn ă pl ătite conform legii, prin organizarea de case de odihn ă, sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport, a şez ăminte special amenajate pentru muncitori. Femeilor li se recuno şteau drepturi egale cu b ărba ţii, inclusiv dreptul la salariu egal în toate domeniile de activitate (principiul egalit ăţ ii de remunerare). În ceea ce prive şte protec ţia salaria ţilor, statul asigura ocrotirea social ă şi asisten ţa medical ă pentru boli, invaliditate şi accidente în leg ătur ă cu munca, survenite în timpul muncii sau în serviciul de ap ărare a patriei, precum şi asigurare pentru b ătrâne ţe, atât salaria ţilor s ăi, cât şi acelora ai întreprinderilor particulare, a c ăror contribu ţie şi drepturi se fixau prin lege. Înscrierea, pentru prima dat ă, a principiului dreptului la munc ă şi a garan ţiilor lui în Constitu ţia anului 1948 2 a fost urmat ă de o serie întreag ă de acte normative care reglementau drepturile şi îndatoririle muncitorilor, func ţionarilor, personalului tehnic şi de conducere (Decretul nr. 29/1949), retribuirea muncii în func ţie de cantitatea şi calitatea ei (Decretul nr. 118/1949), protec ţia muncii (Decretul nr. 359/1949), asigur ările sociale de stat (Legea nr. 10/1949). În anul 1950, la 8 iunie, a fost adoptat primul Cod al muncii din ţara noastr ă (Legea nr. 3/1950), ca „rezultat al necesit ăţ ii deosebite de reglementare cuprinz ătoare şi sistematic ă a noilor raporturi de munc ă”3. Acest moment are o

1 Ibidem , p. 13-14. 2 Vasile Popa, Ondina Pan ă, Dreptul muncii comparat , Bucure şti, Editura Lumina Lex, 2003, p. 21. 3 Marcu Witzman, Dreptul muncitoresc în anii puterii populare , în „Justi ţia Nou ă”, nr. 4/1959, p. 675. 236 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 semnifica ţie deosebit ă, adoptarea primului cod românesc al muncii punând bazele constituirii unei noi ramuri de drept: dreptul muncii. Constitu ţia din 1952 a consolidat puterea democrat-popular ă, fiind menit ă s ă creeze noul sistem socialist al organelor statului. Legea fundamental ă prevedea drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cet ăţ enilor axate pe coordonata major ă a egalit ăţ ii tuturor cet ăţ enilor, f ără deosebire de sex, na ţionalitate, ras ă, religie sau grad de cultur ă în toate domeniile vie ţii economice, politice şi culturale. De asemenea, era proclamat ă egalitatea femeii cu b ărbatul în toate domeniile de activitate – economic, politic, de stat şi cultural –, concretizat ă într-o serie de prevederi referitoare la ocrotirea căsătoriei şi familiei, ap ărarea intereselor mamei şi copilului, organizarea de maternit ăţ i, cre şe şi c ămine de copii, dreptul la salariu, dreptul la odihnă, drepturi de asigurare social ă şi dreptul la educa ţie în condi ţii egale cu b ărbatul. Dreptul la munc ă era poate singurul drept a c ărui protec ţie era exacerbat ă, fiind transformat în ceva mai mult decât un drept, într-o adev ărat ă obliga ţie. În condi ţiile dezvolt ării sectorului socialist al economiei na ţionale, munca era proclamat ă „o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare cet ăţ ean capabil de munc ă”, dup ă principiile „cine nu munce şte, nu m ănânc ă” şi „de la fiecare dup ă capacit ăţ ile sale, fiec ăruia dup ă munca sa” 1. Dreptul la odihn ă era asigurat prin stabilirea zilei de munc ă de 8 ore, a concediilor anuale pl ătite, prin punerea la dispozi ţia angaja ţilor a caselor de odihn ă, sanatoriilor şi institu ţiilor de cultur ă. Dreptul la asigurarea medical ă în caz de boal ă sau incapacitate de munc ă se realiza prin „asisten ţa medical ă gratuit ă acordat ă celor ce muncesc”. În exercitarea dreptului lor de asociere, Constitu ţia prevedea c ă „cet ăţ enii cei mai activi şi mai con ştien ţi din rândul clasei muncitoare şi din rândurile celorlalte p ături de oameni ai muncii se unesc în Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), deta şamentul de avangard ă al oamenilor muncii, în lupta pentru înt ărirea şi dezvoltarea regimului de democra ţie popular ă şi pentru construirea societ ăţ ii socialiste” (art. 86 alin. 3). Totodat ă, P.M.R. era proclamat „for ţa conduc ătoare atât a organiza ţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi institu ţiilor de stat”, în jurul lui strângându-se laolalt ă „toate organiza ţiile celor ce muncesc din R.P.R.” (art. 86 alin. 4). Politica de recrutare în P.M.R. se baza pe regula strict ă a neapartenen ţei la vechile clase exploatatoare, noii membrii fiind supu şi unei stricte verific ări pe parcursul a şase luni de la depunerea candidaturii 2. Aceast ă campanie de verificare era menit ă s ă asigure P.M.R. o reprezentare a clasei muncitoare în propor ţie de 80% în rândurile noilor membri

1 Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de Istorie a României , Bucure şti, Editura Meronia, 2001, p. 30. 2 Robert R. King, A History of the Romanian Communist Party , Stanford, Hoover Institution Press, 1980, p. 72. 237 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 ai partidului 1, acordându-se prioritate muncitorilor din industria grea, urma ţi de muncitorii din alte ramuri industriale şi din agricultur ă, apoi de cei din alte categorii sociale, în special ţă rani. În scurt timp îns ă, liderii P.M.R. au realizat că, pentru a forma un partid puternic, era nevoie de ridicarea nivelului de educa ţie a membrilor partidului. În acest scop, Partidul a instituit programe intensive de educare a adul ţilor pentru membrii s ăi cu „origini s ănătoase” (muncitori, ţă rani şi descenden ţi ai acestora). Au fost chiar înfiin ţate universit ăţ i ale muncitorilor, cu o durat ă a studiilor de doi ani sau chiar mai scurt ă pentru muncitorii din industrie şi agricultur ă care ob ţinuser ă deja un certificat de absolvire a patru clase şi care se remarcaser ă în produc ţie 2. Şcolile tehnice şi comerciale au înflorit, dar rezultatele acestei form ări profesionale rapide nu au fost cele scontate, iar sistemul a început s ă fie revizuit în anul 1953 3. Baza social ă a partidului şi, implicit, a regimului, o constituiau muncitorii, de aici accentul pus pe dreptul la muncă şi pe importan ţa muncii. De altfel, legea fundamental ă prevedea, printre îndatoririle ce le reveneau cet ăţ enilor, obliga ţia de a respecta Constitu ţia şi legile statului de democra ţie popular ă, de a p ăzi, înt ări şi dezvolta „proprietatea ob şteasc ă socialist ă”, de a respecta disciplina muncii şi de a contribui activ „la înt ărirea regimului de democra ţie popular ă şi la prop ăş irea economic ă şi cultural ă a ţă rii”. La rândul s ău, Constitu ţia român ă din 21 august 1965 recuno ştea, în total dezacord cu realitatea, drepturile şi libert ăţ ile fundamentale ale cet ăţ enilor, ea garantând egalitatea în drepturi, dreptul la munc ă, la m ăsurile de protec ţie şi securitate a muncii, dreptul la odihn ă, dreptul la asigurare material ă pentru bătrâne ţe, boal ă sau incapacitate de munc ă etc. Ea a reflectat modific ările produse în baza social ă a statului şi în forma de stat (na ţionaliz ările, colectivizarea agriculturii, industrializarea for ţat ă etc.). For ţa politic ă conduc ătoare a întregii societ ăţ i apar ţinea Partidului Comunist Român (P.C.R.). De asemenea, clauza ata şamentului la programul partidului era indispensabilă oric ărui comportament social. La dezvoltarea dreptului muncii ca ramur ă de drept a contribuit şi adoptarea unui nou set de legi care aveau ca obiect reglementarea unor diverse aspecte legate de desf ăş urarea rela ţiilor de munc ă: protec ţia muncii (Legea nr. 5/1965), asigur ările sociale de stat şi asisten ţa social ă (Legea nr. 27/1966), concediul de odihn ă (Legea nr. 26/1967), jurisdic ţia muncii (Legea nr. 59/1968), organizarea şi disciplina muncii (Legea nr. 1/1970), perfec ţionarea

1 C ătălin Augustin Stoica, Once upon a Time There was a Big Party: The Social Bases of the Romanian Communist Party (Part I) , in „ East European Politics and Societies”, nr. 19/2005, p. 697. 2 Ghi ţă Ionescu, Communism in Rumania: 1944-1962 , London, Oxford University Press, 1964, p. 174. 3 Ibidem . 238 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 preg ătirii profesionale (Legea nr. 2/1971), organizarea şi conducerea unit ăţ ilor socialiste de stat (Legea nr. 11/1971), încadrarea şi promovarea în munc ă (Legea nr. 12/1971) etc. În anul 1972 a fost elaborat un nou Cod al muncii (Legea nr. 10/1972), care a pus bazele exercit ării dreptului la munc ă în condi ţiile regimului comunist: dreptul la munc ă nu oferea libertatea de a alege între a munci şi a nu munci, ci impunea obligativitatea de a munci – cu alte cuvinte, un drept obligatoriu la munc ă. De asemenea, noul Cod cuprindea şi o serie de prevederi privitoare la regimul juridic al pensiilor: vechimea necesar ă pentru ob ţinerea pensiei pentru limit ă de vârst ă a crescut cu 5 ani, ajungându-se la 25 ani pentru femei şi 30 ani pentru b ărba ţi, iar baza de calcul a pensiei s-a stabilit ca fiind cei mai avantajo şi 5 ani, la alegere, din ultimii 10 de activitate. Ulterior adopt ării Codului muncii, legisla ţia muncii a fost completat ă cu urm ătoarele acte normative: Legea nr. 57/1974 a retribuirii dup ă cantitatea şi calitatea muncii, Legea nr. 25/1976 privind încadrarea într-o munc ă util ă a persoanelor apte de munc ă, Legea nr. 5/1978 privind organizarea şi conducerea unit ăţ ilor socialiste de stat, precum şi func ţionarea acestora pe baza autoconducerii muncitore şti şi autogestiunii economico-financiare, Legea nr. 3/1983 cu privire la contractul-angajament, Legea nr. 6/1988 privind statutul juridic al unit ăţ ilor socialiste de stat pe baza principiilor autoconducerii muncitore şti şi a autogestiuni economico-financiare. Toate aceste legi construiau un cadru juridic bazat pe o concep ţie etatist ă, centralizatoare, în sensul c ă drepturile şi obliga ţiile p ărţilor unui raport de munc ă (organizarea timpului de munc ă, nivelul salariilor, durata concediului de odihn ă) erau stabilite prin lege şi nici o derogare nu era permis ă. Nu se puteau încheia contracte colective de munc ă, iar orice conven ţie contrar ă era înlocuit ă de drept cu prevederea legal ă. Dup ă semnarea Acordului de la Helsinki (1975), drepturile omului au dobândit un nou statut, Acordul dedicând un capitol special respectivei teme. Nevoit s ă le invoce în discursurile sale, Ceau şescu a continuat s ă ignore toate drepturile, în afar ă de dreptul la munc ă. Discu ţia revenea f ără încetare la contrastul dintre a şa-zisul socialism, care asigura folosirea deplin ă a fortei de munc ă, şi ţă rile capitaliste, unde şomajul f ăcea ravagii. Întemeiat pe st ări de fapt, argumentul a fost readus în actualitatea anilor 2000 de neîmplinirile tranzi ţiei, care, impreun ă cu dictatura stalinist ă, au eliminat şi siguran ţa locului de munc ă. În perimetrul acestei viziuni nostalgice nu şi-a g ăsit loc men ţionarea conexiunii dintre asigurarea locului de munc ă şi deteriorarea condi ţiilor de munc ă. Sub regimul stalinist, dreptul de a munci s-a realizat ca obliga ţie de a munci în condi ţii non-negociabile impuse de angajator. Transformarea muncii dintr-un drept într-o obliga ţie a fost determinat ă de situa ţia produc ătorilor supu şi constrângerii economice de a-şi vinde for ţa de munc ă a c ărei cump ărare 239 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 puterea o interzicea pe calea constrângerii extra economice. Aceea şi putere care interzicea cump ărarea for ţei de munc ă şi-a rezervat îns ă acest privilegiu în exclusivitate pentru sine. Monopolul puterii a monopolizat atât mijloacele de produc ţie, cât şi for ţa de munc ă. Puterea a expropriat for ţa de munc ă şi nu a cump ărat-o. Eliberat de exploatarea capitalistă, produc ătorul a fost supus de către statul socialist unei exploat ări de tip precapitalist care, pe lâng ă constrângerea economic ă, a folosit împotriva lui şi constrângerea extra economic ă. Confruntat cu un partener de asemenea calibru, produc ătorul nu îi va vinde for ţa sa de munc ă, ci i-o va ceda. Socialismul de formul ă stalinist ă a suprimat condi ţia proletar ă, deposedându-l pe muncitor chiar şi de aceast ă proprietate unic ă. Fosta munc ă exploatat ă s-a transformat în munc ă for ţat ă, care a fost impus ă producătorilor a şa zi şi liberi. În România lui Ceau şescu, munca for ţat ă a fost impus ă pe trei c ăi: a legilor care prevedeau recrutarea şi repartizarea for ţat ă a for ţei de munc ă, a muncilor obligatorii non-profesionale şi a muncii corec ţionale 1. Asemenea ini ţiative juridice sunt exemplificate de Legea pentru militarizarea muncii în industria electrotehnic ă, de Legea contra parazitismului, care definea ca delict penal refuzul unei persoane de a accepta un loc de munc ă pe care îl considera impropriu etc. Legea nr. 24/1976 privind recrutarea şi repartizarea for ţei de munc ă prevedea c ă persoanele apte de munc ă, în vârst ă de minimum 16 ani, erau obligate s ă se prezinte la Direc ţiile pentru probleme de munc ă şi ocrotiri sociale din localit ăţ ile în care î şi aveau domiciliul pentru a fi repartizate în munc ă, cu excep ţia elevilor şi studen ţilor înscri şi la cursurile de şcolarizare, a ţă ranilor care lucrau în gospod ăriile individuale, a me şte şugarilor cu ateliere proprii, precum şi a femeilor care aveau în îngrijire copii sau desfăş urau o activitate casnic ă în gospod ărie. Conform Legii nr. 25/1976 privind încadrarea într-o munc ă util ă a persoanelor apte de munc ă, cei care refuzau s ă se încadreze în munc ă erau puse, la propunerea Direc ţiei pentru probleme de munc ă şi ocrotiri sociale, în discu ţia adun ărilor cet ăţ ene şti din satul, comuna sau ora şul în care domiciliau. În cazul în care refuzau încadrarea în munc ă, persoanele respective erau obligate prin hot ărâre judec ătoreasc ă ca, timp de un an de zile, s ă lucreze pe şantierele de construc ţii sau în unit ăţ ile agricole aflate în subordinea Ministerului de Interne sau a altor ministere. Persoanele care nu se aflau la prima abatere erau condamnate la închisoare contraven ţional ă şi executau pedeapsa separat de celelalte categorii de de ţinu ţi. Ele executau munci în construc ţii, iriga ţii, desec ări, îndiguiri, agricultur ă, munci administrative, primind 10% din contravaloarea muncii prestate, din care 50% erau pu şi la C.E.C. pe numele lor

1 A se vedea Dumitru L ăcătu şu, Mihai Burcea, Sistemul concentra ţionar în România (1967-1989) , în Ruxandra Ivan (coord.), „Transformarea socialist ă”. Politici ale regimului comunist între ideologie şi administra ţie , Ia şi, Editura Polirom, 2009, p. 54-58. 240 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

(pân ă la eliberarea din penitenciar), iar restul îi foloseau pentru nevoi personale sau îi trimiteau familiei. În cazul minorilor, ace ştia erau interna ţi în centre de reeducare, cu obliga ţia de a presta o munc ă util ă sau de a urma un curs de calificare profesional ă. Munca obligatorie a angrenat practic întreaga popula ţie: şoimi ai patriei şi şcolarii din clasele mici c ărora li se normau cantit ăţ ile de fier vechi, sticlele goale şi de şeurile de hârtie pe care aveau datoria s ă le colecteze; elevii din cursul superior, studen ţii şi profesorii de toate gradele, trimi şi periodic la ţar ă pentru efectuarea unor munci agricole sezoniere, unde câteodat ă cooperau şi cu muncitori sco şi din produc ţie în acela şi scop; salaria ţi de toate categoriile pu şi să m ăture str ăzile în sezonul cald şi s ă le cure ţe de z ăpad ă în sezonul rece; transformarea stagiului militar în munc ă for ţat ă pe care zeci de mii de solda ţi, prost hr ăni ţi şi nepl ăti ţi, o depuneau pe marile şantiere, de la Transf ăgărăş an la Casa Poporului etc. O variant ă specific ă a muncii for ţate a reprezentat-o şi reparti ţia coercitiv ă a absolven ţilor de înv ăţă mânt superior în posturi pe care ace ştia le considerau inconvenabile. Astfel, „dreptul obligatoriu la munc ă” îndeplinea o dubl ă func ţie: cea de a asigura mijloacele de subzisten ţă necesare fiec ărui cet ăţ ean şi cea de a fi un mijloc de control social 1. Ambele func ţii se întindeau pe parcursul întregii vie ţi: dreptul la munc ă se transformase practic în dreptul la men ţinerea aceluia şi loc de munc ă pe toat ă perioada vie ţii active, pân ă la pensionare sau deces, riscul concedierii operând numai pentru cazuri de înc ălcare grav ă a prevederilor legisla ţiei muncii 2; controlul se exercita, de asemenea, pe parcursul întregii vie ţi. Este evident c ă ţelul regimului, cel pu ţin în plan declarativ, era atingerea şomajului zero. Ocuparea complet ă a for ţei de munc ă nu s-a datorat neap ărat cre ării de noi locuri de munc ă ci, mai degrab ă unei strategii manageriale abile prin care „for ţa de munc ă era «stocat ă» la nivelul întreprinderilor ca orice alt ă materie prim ă. Directorii procedau în felul acesta pentru a realiza obiectivele economice planificate chiar şi în condi ţiile fluctua ţiilor în aprovizionarea cu materiale. Generalizarea acestei strategii a avut ca rezultat lipsa for ţei de munc ă la nivelul sistemului economic” 3. Evident nerealist ă, politica de ocupare complet ă a for ţei de munc ă a avut importante consecin ţe negative: subutilizarea for ţei de munc ă şi ignorarea disciplinei muncii 4, dezvoltarea unui „cult opozi ţionist al nemuncii” 5, sc ăderea produc ţiei şi neîndeplinirea planurilor (chiar dac ă erau ascunse) ca urmare a unui „sabotaj intern” prin care salaria ţii

1 Livia Popescu, op. cit ., p. 15. 2 Jan Adam, op. cit ., p. 5-6. 3 Livia Popescu, op. cit ., p. 15. 4 Jan Adam, op. cit ., p. 5-6. 5 Katherine Verdery, op. cit ., p. 80. 241 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 opuneau rezisten ţă fa ţă de obiectivele planurilor de produc ţie 1, agravarea „şomajului nerecunoscut” al celor care nu puteau g ăsi un loc de munc ă şi a „şomajului mascat” al celor care, de şi ocupau formal un loc de munc ă, nu prestau efectiv activitate, având contractele individuale de munc ă suspendate sau fiind trimi şi for ţat în concediu f ără plat ă2, intensificarea furturilor din întreprinderi şi alte unit ăţ i de stat, apari ţia unei economii „secundare” 3, subterane, prin care oamenii î şi asigurau un venit suplimentar, deseori vânzând sau folosind materiale şi unelte furate de la locul de munc ă. În economia de comand ă, planificat ă, care a avut ca baz ă na ţionalizarea principalelor mijloace de produc ţie, un rol special a fost acordat industriei grele, în special industriei constructoare de ma şini. Pentru România, ţar ă predominant agricol ă, industrializarea for ţat ă a însemnat o violare a dezvolt ării normale, distrugerea unei surse virtuale de cre ştere economic ă, a echilibrului necesar dintre diferitele ramuri ale economiei. Aceast ă inversare a rolurilor tradi ţionale pe care le jucau agricultura şi industria în economia româneasc ă s-a reflectat şi în politica salarial ă. De şi ideologia comunist ă a avansat concep ţia egalitarist ă, considerând socialismul ca fiind un stadiu de tranzi ţie, obiectivul promovat oficial – ştergerea diferen ţelor de venit nu a putut fi atins, fiind înc ălcat în mod sistematic prin asigurarea accesului privilegiat al liderilor comuni şti la venituri, bunuri şi servicii 4. Socialismul s-a limitat la lichidarea privilegiilor clasei politice opozante, „exploatatoare”, care a fost rapid înlocuit ă cu o alta nou ă. Diferen ţele salariale între munca productiv ă, manual ă, şi cea neproductiv ă, intelectual ă, decurgeau din importan ţa politic ă pe care o avea clasa muncitoare, ca baz ă social ă a partidului 5. De şi nivelul lor de educa ţie era sc ăzut, cei mai bine pl ăti ţi erau minerii, muncitorii din industria grea şi din sectorul energetic (care primeau un salariu superior salariului mediu pe economie) în compara ţie cu salaria ţii din sănătate, înv ăţă mânt sau cultur ă, care erau dezavantaja ţi sistematic 6. De asemenea, de şi garanta principiul egalit ăţ ii de tratament între femei şi b ărba ţi, regimul supunea femeile unei discrimin ări indirecte: „În industria u şoar ă şi industria alimentar ă, unde for ţa de munc ă era preponderent feminin ă, nivelurile salariz ării au fost inferioare mediei pe economie” 7.

1 Ibidem . 2 C ătălin Zamfir, Politica social ă în România în tranzi ţie , în Elena Zamfir, C ătălin Zamfir (coord.), Politici sociale. România în context european , Bucure şti, Editura Alternative, 1995, p. 21-33. 3 Katherine Verdery, op. cit ., p. 84-85. 4 Bob Deacon, op. cit. , p. 185; Pavel Câmpeanu, România: Coada pentru hran ă. Un mod de via ţă , Bucure şti, Editura Litera, 1994, p. 94. 5 C ătălin Augustin Stoica, op. cit . 6 Jan Adam, op. cit ., p. 7-8. 7 Livia Popescu, op. cit ., p. 21. 242 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Politizarea tot mai accentuat ă a sferei vie ţii private a f ăcut ca regimul comunist „s ă controleze toate aspectele vie ţii private, prin m ăsuri ce se apropiau de cele propuse de eugeni şti 1, precum dosarele genealogice individuale, divor ţurile for ţate şi criminalizarea avortului” 2. Acelea şi criterii ale apartenen ţei de partid şi de clas ă se aplicau, evident, şi la angajarea şi promovarea în munc ă, ajungându-se la situa ţii paradoxale în care muncitorii deveneau judec ători populari sau diploma ţi, lipsi ţi fiind de orice preg ătire pentru profesia respectiv ă3. Ca şi dreptul la munc ă, şi dreptul de asociere sindical ă a devenit obligatoriu. Fiecare salariat trebuia s ă fie membru de sindicat, iar apartenen ţa la Uniunea General ă a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) era obligatorie, U.G.S.R. fiind, de altfel, singura organiza ţie sindical ă recunoscut ă legal. Sindicalismul a înrolat astfel milioane de indivizi şi a ac ţionat ca o administra ţie imens ă ce veghea, din punct de vedere oficial, la respectarea legisla ţiei muncii şi la ap ărarea muncitorilor, dar al c ărui rol se limita, în realitate, la a implementa deciziile partidului referitoare strict la îndeplinirea planurilor de produc ţie, ideologie, propagand ă. Complet subordonat ă P.C.R., despre U.G.S.R. se afirm ă chiar, în literatura de specialitate, c ă era adesea folosit ă de Ceau şescu drept „cimitir al elefan ţilor”, adversarii s ăi politici nemaifiind trimi şi în gulag, ca în deceniul stalinist, ci în U.G.S.R., „locul unde nu se întâmpla nimic niciodat ă”4. Degenerarea spre munca for ţat ă a activit ăţ ilor profesionale s-a materializat în legiferarea celei mai lungi s ăpt ămâni de munc ă din Europa, în nerespectarea endemic ă a repausului duminical, în restrângerea sistematică a concediilor de maternitate şi a celor medicale, în precaritatea retribu ţiilor din care li se re ţineau angajaţilor amenzi anticipate pentru neîndeplinirea planului asupra c ăruia nu erau consulta ţi, în completa degenerare a sindicatelor care, în loc s ă apere interesele salaria ţilor, ac ţionau ca instrumente ale constrângerii generale. Şi astfel „nu în capitalism, ci în pretinsul socialism s-a înf ăptuit profe ţia lui Marx despre pauperizarea crescând ă a clasei muncitoare” 5. Efectul de pauperizare nu l-a produs exploatarea capitalistă, ci gestionarea represiv ă a integr ării for ţei de munc ă în procesul de produc ţie, care a fost una dintre inova ţiile importante introduse de stalinism.

1 Vezi Maria Bucur, Eugenie şi modernizare în România interbelic ă, Ia şi, Editura Polirom, 2005, p. 34. 2 Ibidem , p. 196. 3 Ruxandra Ivan (coord.), op. cit ., p. 19, 38-40. 4 Georgeta Ghebrea, Social Dialogue in Romania: from a Forgotten Tradition to a Renewed Practice , in „South-East Europe Review”, nr. 3/2005, p. 42. 5 Cezar Avram, Deceniul stalinist , Panciova, Editura Libertatea, 2005, p. 233. 243 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Cu timpul, for ţa de munc ă industrial ă pe care se baza regimul a devenit purt ătorul activ al împotrivirii fa ţă de regim. Ea a fost cea care a ini ţiat marile mi şcări de protest din Valea Jiului (1977) şi Bra şov (1987), şi tot ea a reprezentat, al ături de studen ţi, cel mai combativ deta şament al societ ăţ ii civile în cursul confrunt ărilor din decembrie 1989 care au dus la pr ăbu şirea regimului. Idealul comunist a fost întotdeauna proclamat ca antidot la egoism, în special la egoismul materializat în proprietate, îns ă el nu a putut fi pus în practic ă tocmai din cauza înc ălc ării sistematice a acelor principii şi concep ţii pe care se baza discursul ideologic comunist. O serie de cercet ători consider ă c ă acest ideal a fost realizat doar în comunit ăţ i religioase şi în câteva comunit ăţ i laice (pu ţinele popula ţii primitive care mai exist ă înc ă), unde proprietatea şi munca în comun reprezint ă un mod de via ţă . În nici un caz, şi aici exist ă un consens în lumea anali ştilor politici contemporani, nu pare s ă fi fost realizat în comunism, acesta r ămânând doar un „model e şuat de îmbun ătăţ ire a condi ţiei umane” 1.

1 James C. Scott, În numele statului. Modele e şuate de îmbun ătăţ ire a condi ţiei umane , Ia şi, Editura Polirom, 2007. 244 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

CERCURILE OFICIALE ŞI MASS-MEDIA STR ĂINE DESPRE REVOLU ŢIA ROMÂN Ă DIN DECEMBRIE 1989

Alexandru O şca *

OPINIONS OF STATE AUTHORITIES AND FOREIGN MASS MEDIA ABOUT THE ROMANIAN REVOLUTION OF DECEMBER 1989 Abstract

The foreign public opinion was very interested about the situation from Romania, at the end of 1989. the news concerning the facts of Timisoara (16th -22 nd of December) and Bucarest (21 st - 7 th of December) have been received as breaking-news in the Western Europe and USSR, modifying the working schedule of the important international organizations as NATO and CEE and those of some important summits between European powers. Then Roland Dumas launched his thesis of the legitimacy of the forced intervention (including the breaking of a sacred principle of the contemporary international relations: non intervention in the internal policy of a country) against a regime which breaks down the human rights in its own country. The international community did not rush to recognize the new power from Bucharest; France was from the earliest which recognized the Council of NSF (National Salvation Front), but the United States pronounced their position only after the announcement of a new government, and USSR limited to communicate that the NSF recognition was implicit without making a formally announcement.

Cuvinte cheie : drepturile omului , represiune , reuniuni interna ţionale , declara ţii oficiale , interven ţia în treburile interne ale unui stat Key words : human rights , repression , international summits , official declarations , interventions in the internal affairs of a state

Oficialii principalelor puteri, dar şi pentru mass-media interna ţional ă s-au ar ătat interesa ţi de situa ţia din România în decembrie 1989. În studiul de mai jos am selectat câteva din pozi ţiile exprimate în str ăin ătate fa ţă de Revolu ţia român ă. Evenimentele de la Timi şoara au impresionat de la început opinia public ă occidental ă, dar şi din ţă rile vecine. Ini ţial, reac ţia a fost ponderat ă, pentru c ă informa ţiile despre fapte şi întâmpl ări ie şite din comun erau greu de

* Lector univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 245 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 verificat, contradictorii; capitalele occidentale – şi nu numai – erau interesate, în primul rând, s ă cunoasc ă realitatea şi s ă convin ă asupra unei atitudini comune fa ţă de autorit ăţ ile de la Bucure şti. În general, sursele deschise – cele mai multe din Iugoslavia şi din Ungaria, dar şi din Austria, Germania şi Fran ţa sau U.R.S.S. – accentuau consecin ţele represiunii, anun ţând cifre însp ăimânt ătoare despre victime. Este de remarcat faptul c ă evenimentele de la Timi şoara, nu numai c ă n-au trecut neobservate, dar, în final, s-au impus în prim-planul interesului public interna ţional, trecând în umbr ă întâmpl ări de importan ţă crucial ă pentru geopolitica zonei, între care: mi şcări şi schimb ări esen ţiale pentru foarte multe forma ţiuni politice sau civice din ţă rile deja angajate pe drumul democra ţiei; probleme importante pentru securitatea continentului, care alt ădat ă ocupau prima pagin ă în mass-media zile în şir. Chestiunea la ordinea zilei – care dep ăş ea zona de interes de pe continent – era, f ără îndoial ă, problema reunific ării germanilor, mai ales dup ă lansarea de c ătre cancelarul Kohl a planului s ău în 10 puncte. Evident, europenii erau interesa ţi de aceast ă problem ă, dar întâlnirile consacrate subiectului ( şi au fost foarte multe, începând cu întâlnirea de la Kiev, între Mitterand şi Gorbaciov, reuniunea, dup ă 18 ani, a Consiliului Aliat de Control din Berlinul de Vest, întâlniri şi lu ări de pozi ţii ale premierului britanic, Margaret Thatcher etc.) au fost expediate în plan secund, pentru a face loc evenimentelor de la Timi şoara. Evenimente de maxim interes, alt ădat ă de netrecut cu vederea, se desf ăş urau în mai toate capitalele ţă rilor din Europa Central ă şi R ăsăritean ă: în Ungaria, Germania, Yugoslavia, Bulgaria aveau loc congrese sau conferin ţe ale fostelor partide comuniste, care-şi redefineau rolul, ideologia, strategiile; în U.R.S.S. se desfăş urau lucr ările Congresului Deputa ţilor Poporului; în Polonia era întrunit Seimul. Aceste reuniuni publice erau înso ţite de puternice demonstra ţii, de schimb ări de pozi ţie, de la or ă la or ă, a unor forma ţiuni sau lideri, toate cu impact asupra evolu ţiilor de pe continent şi chiar din lume, care făceau dificile, pentru jurnali şti, alegerea temei potrivite pentru agenda zilei. Peste toate acestea s-au impus – şi n-o spunem noi 1 – evenimentele de la Timi şoara; la început, cu oarecare rezerve şi surprindere, doar în câteva cercuri oficiale şi medii de pres ă, în câteva ora şe; ulterior, foarte accentuat şi în aproape toate capitalele Europei ( şi nu numai), în toate organismele politice, de securitate sau economice, continentale şi interna ţionale. Este motivul pentru care se poate spune cert c ă, în decembrie 1989, Timi şoara – izolat ă informa ţional de celelalte centre urbane din ţar ă, luptând singur ă cu aparatul represiv al regimului – n-a fost ignorat ă de cet ăţ enii şi responsabilii politici

1 Miodrag Milin, Timi şoara în arhivele Europei libere. 17-20 decembrie 1989 , Bucure şti, Funda ţia Academia Civic ă, 1999, p. 7-9. 246 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 europeni. Problema Timi şoarei a fost, pentru un timp, o problem ă european ă (cel pu ţin). Pe 15 decembrie, un diplomat american (înso ţit) a vorbit cu pastorul Toke ş. Acesta şi al ţi diploma ţi occidentali au încercat de mai multe ori s ă ajung ă la Timi şoara. Transmiterea de la M.St.M. a indicativului „Vigilen ţa” (se practica atunci când unii diploma ţi se deplasau în diferite zone), cu precizarea itinerariului Bucure şti, Craiova, Timi şoara (care s-a comunicat tuturor unit ăţ ilor militare de pe itinerar), demonstreaz ă acest fapt. Nevoia de informa ţii, culese prin prezen ţa nemijlocit ă a diploma ţilor la fa ţa locului, se impunea din cauza proastei comunic ări şi lipsei de transparen ţă din partea oficialilor români. Serviciile de informa ţii str ăine nu puteau r ămâne indiferente la agita ţia de la vârful regimului ( şedin ţe neobi şnuite, succesive, la ore din noapte), la împrejurarea c ă la Timi şoara plecau, în valuri, fie responsabili deciden ţi din partid (trei secretari ai C.C.), fie din Guvern, din Securitate ( şefi de direc ţii şi de sec ţii), fie din Armat ă ( şeful M.St.M., al ţi doi adjunc ţi de ministru). Când se solicitau explica ţii, oficialii români r ăspundeau cu acuza ţii de „amestec în treburile interne”. Pe 18 decembrie, datele culese din teren pe diferite canale au fost procesate şi, la 15.30, ambasadorii statelor N.A.T.O. acreditaţi la Bucure şti le-au discutat împreun ă, la re şedin ţa Ambasadei S.U.A. Deocamdat ă, nu s-a decis s ă se adopte nici o pozi ţie public ă1. Cea mai important ă reac ţie extern ă fa ţă de evenimentele de la Timi şoara s-a înregistrat la Bruxelles (19 decembrie), unde Consiliul de mini ştri ai Comunit ăţ ii Economice Europene (care reunea mini ştri de externe ai statelor membre), a adoptat o Declara ţie de condamnare a reprim ării violente a manifestan ţilor timi şoreni. Ac ţiunea este important ă, cu atât mai mult cu cât nu era în practica obi şnuit ă a acestor reuniuni s ă se exprime astfel fa ţă de un stat na ţional din afara comunit ăţ ii (re ţinem c ă şedin ţa a fost întrerupt ă special pentru a se transmite aceast ă Declara ţie). Mai mult, Guvernul de la Bucure şti era aten ţionat c ă, gestionând astfel criza de la Timi şoara, î şi încalc ă angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E. Acuza ţia era un pas important c ătre adoptarea de sanc ţiuni ( şi ele n-au întârziat să apar ă). În orice caz, aceast ă exprimare public ă oficial ă nu putea trece f ără urm ări: în capitalele occidentale, diploma ţii români au fost convoca ţi pentru a da explica ţii şi pentru a afla punctul de vedere oficial al statelor în care erau acredita ţi. Exprimarea public ă din partea statelor respective s-a f ăcut, deocamdat ă, prin declara ţii ale unor oficiali în nume personal (sau f ără a preciza că vorbesc în numele guvernului) sau chiar prin hot ărâri adoptate de c ătre

1 Emil Constantinescu, Păcatul originar, sacrificiu fondator , vol. I, Bucure şti, Editura Minerva, 2009, p. 82. 247 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 parlamentele na ţionale 1. În zilele urm ătoare, reac ţiile oficiale externe se înmul ţesc, devin publice şi mai directe. Prezent la Berlin (R.D.G.), pre şedintele Mitterand condamn ă public, într-o emisiune tv, regimul de la Bucure şti „…ale c ărui zile sper c ă sunt num ărate”. În Adunarea Na ţional ă francez ă se p ăstreaz ă un moment de reculegere, în memoria victimelor de la Timi şoara, iar pre şedintele Adun ării (Laurent Fabius), primul ministru (Michel Rocard) şi cî ţiva deputa ţi sus ţin deschis lupta timi şorenilor pentru democra ţie. Ministrul austriac de externe (Alois Mock), primarul Vienei şi, în mai multe rânduri, Margaret Tutwiler, purt ător de cuvânt la Departamentul de Stat american, au comentat, pentru televiziuni sau pentru presa scris ă, informa ţiile care le de ţineau despre evenimentele de la Timi şoara. În S.U.A., Comitetul Helsinki din Congresul american acuz ă direct guvernul român pentru atrocit ăţ ile de la Timi şoara (Dennis Decincini şi Stan Hoyer) şi din alte regiuni ale ţă rii. Christopfer Smith şi Woolf Frank – cunoscu ţi militan ţi pentru drepturile omului – cer comunit ăţ ii interna ţionale şi U.R.S.S. s ă intervin ă în sprijinul timi şorenilor. Un foarte important organism, cu voca ţie mondial ă în domeniul ap ărării, s-a pronun ţat şi el în leg ătur ă cu evenimentele din ora şul de pe Bega: Consiliul N.A.T.O ., reunit la Bruxelles, a condamnat atacul autorit ăţ ilor române la valorile şi drepturile fundamentale ale omului. Toate aceste ac ţiuni şi atitudini încep s ă produc ă efecte practice: cancelarul austriac, Frank Vranitsky, anun ţă decizia guvernului s ău de a restrânge rela ţiile economice cu Bucure ştiul. Al ţi colegi se preg ătesc s ă-l urmeze. Ambasadorii români informau Centrala despre situa ţia neobi şnuit ă şi jenant ă în care se aflau şi cereau l ămuriri şi indica ţii de procedur ă. Şefii misiunilor primesc o astfel de indica ţie, dar nici o informa ţie despre realitatea de la Timi şoara: „În cazul în care ve ţi fi întrebat (repet ăm: numai în cazul în care ve ţi fi întrebat), în leg ătur ă cu a şa-zisele evenimente de la Timi şoara, răspunde ţi cu toat ă claritatea c ă nu ave ţi cuno ştin ţă despre a şa ceva” 2. Oficialii sovietici s-au manifestat, ini ţial, destul de rezerva ţi fa ţă de evenimentele de la Timi şoara, încercau s ă-şi respecte condi ţia de alia ţi cu Bucure ştiul, dar jurnali ştii moscovi ţi, avizi dup ă ştiri de senza ţie, nu vroiau s ă rămân ă în urma colegilor lor occidentali. Prezent la Bruxelles, Eduard Şevarnadze (ministrul sovietic de externe) a informat presa c ă nu are informa ţii despre evenimentele de la Timi şoara, c ă astfel de evenimente, indiferent unde se produc, privesc doar popoarele, partidele şi organiza ţiile sociale din ţă rile

1 Seimul polonez, de exemplu, a adoptat o astfel de hot ărâre. 2 Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989, principiul dominoului , Bucure şti, Editura Funda ţiei Culturale Române, 2000, p. 94. 248 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 unde se produc şi s-a mul ţumit s ă spun ă c ă dac ă la Timi şoara exist ă victime, el le „regret ă profund”. Deci, nu condamn ă nici represiunea în sine, nici autorit ăţ ile de la Bucure şti. Chiar şi în aceste condi ţii, responsabilii români nu au sc ăpat prilejul de a-i repro şa ministrului sovietic c ă nu a respins categoric insinu ările reporterilor, c ă nu a luat ap ărarea regimului de la Bucure şti. Inform ări şi rapoarte succesive, zilnice, sunt trimise de la Moscova la Bucure şti, sub semn ătura ambasadorului Ion Bucur. Ambasadorul informează despre detaliile ap ărute în pres ă („Trud”, „Izvestia”, „Agen ţia TASS” etc.) în leg ătur ă cu manifesta ţiile de la Timi şoara, preluate de la agen ţii de pres ă occidentale sau ungare, dar şi relat ări ale coresponden ţilor de pres ă moscovi ţi acredita ţi la Bucure şti (D. Diakov), Sofia (V. Hrustalev), Belgrad (A. Paro şin), Budapesta (A. Komrakov) 1. Primele informa ţii oficiale de la Moscova, în leg ătur ă cu percep ţia fa ţă de evenimentele de la Timi şoara, sunt transmise de Ambasada român ă la ora 12.35, în ziua de 18 decembrie 2. Ambasadorul Ion Bucur raporta dificult ăţ ile în aplicarea dispozi ţiei de a închide grani ţa pentru turi ştii ru şi care doreau s ă viziteze România. Ambasada era asaltat ă, telefonic, de cet ăţ eni ru şi care se aflau la grani ţă şi nu în ţelegeau de ce s ă renun ţe la o călătorie planificat ă şi pl ătit ă. În seara aceleia şi zile, la o emisiune tv, crainicul anun ţa c ă, potrivit unei ştiri preluate de la MTI (agen ţia ungar ă de pres ă), în „ora şul Timi şoara au avut loc ciocniri între for ţele de ordine şi manifestan ţi…, au fost strigate lozinci împotriva conducerii din România şi a sistemului existent” 3. Informa ţiile au fost reluate tot la TV în diminea ţa zilei urm ătoare, iar „Izvestia” din 19 decembrie a publicat o ştire-comentariu de la Bucure şti, transmis ă de propriul corespondent (V. Volodin), cu urm ătorul con ţinut: „Sâmb ătă şi duminic ă, ora şul Timi şoara, situat în vestul României, a devenit arena unor tulbur ări de mas ă…” 4. În continuare, jurnalistul rus preciza: „sâmb ătă, în fa ţa cl ădirii Comitetului or ăş enesc de partid, a avut loc o demonstra ţie, la care au participat aproximativ cinci mii de persoane. Potrivit informa ţiilor neoficiale, împotriva manifestan ţilor au fost folosite jeturi de ap ă. Duminic ă, aproximativ la orele dou ă noaptea, credincio şii, cu lumân ări aprinse, au format un lan ţ viu în jurul bisericii reformate, exprimându-şi astfel protestul împotriva ac ţiunilor autorit ăţ ilor or ăş ene şti. Lor li s-au al ăturat grupe de tineri care scandau lozinci, cerând schimbarea conducerii ţă rii. Potrivit ştirilor neoficiale (Volodin nu le dezv ăluie, n.n.), încerc ările mili ţiei de a împr ăş tia mul ţimea au dus la ciocniri, în timpul c ărora au fost sparte vitrinele la o serie de magazine” 5. Observ ăm c ă

1 Ibidem , p. 481. 2 Ibidem , p. 448. 3 Ibidem , p. 460-461. 4 Ibidem , p. 461. 5 Ibidem . 249 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 informa ţiile erau destul de apropiate de realitate şi surprinz ător de clare în raport cu situa ţia confuz ă şi greu de perceput în complexitatea ei. A fost Volodin la fa ţa locului? Nu ştim. Buletinul TASS (cu circula ţie restrâns ă), informa şi el c ă „… au ap ărut ştiri privind ciocniri serioase între for ţele de securitate şi participan ţii la demonstra ţia antiguvernamental ă, care a avut loc la Timi şoara” 1. Agen ţia, care transmitea ştirea doar pentru câteva persoane, identifica, între for ţele represive, Securitatea, iar demonstra ţia o califica antiguvernamental ă, nu un simplu protest al locuitorilor împotriva mai marilor ora şului. În rest, constat ăm c ă informa ţiile erau destul de apropiate de ceea ce se întâmpla în ora ş. Peste dou ă zile (pe 21 decembrie), Ambasada român ă revine cu trei rapoarte succesive, foarte apropiate în timp unul fa ţă de cel ălalt (ora 07.35, al doilea la aceea şi or ă, dar cu alt con ţinut şi al treilea, la ora 08.00), mult mai ample 2. Rapoartele se refereau la evenimentele din zilele precedente, reflectate în presa moscovit ă, care nu mai avea nici o restric ţie în a difuza ştiri despre Timi şoara. Tehnica era cea obi şnuit ă: se invocau informa ţii preluate de la alte agen ţii de pres ă: BTA (Bulgaria), în care se insista pe incidente de la grani ţă cu România, unde c ălătorii erau întor şi din drum (se prezentau şi imagini), TANIUG (despre incidente la Timi şoara, soldate cu mor ţi şi r ăni ţi. Se preciza că erau incidente similare la Arad şi la Oradea), MTI (despre puternice demonstra ţii soldate cu sute de victime). De la Bucure şti s-a transmis un comunicat O.N.T., prin care se anun ţa închiderea grani ţelor. Şi un articol din „Scînteia” prin care se atr ăgea aten ţia cet ăţ enilor c ă au obliga ţia s ă respecte legile. Titlurile articolelor din presa moscovit ă erau sugestive: Încordare cu vecinii – în ăsprirea regimului de frontier ă, Încordare în România , Încordare la grani ţele României , Dezordine în România etc. În aceste condi ţii, Ion Bucur a ini ţiat, înc ă în seara zilei de 20 decembrie, contacte cu responsabili ru şi, protestând fa ţă de atitudinea presei în general ( şi mai ales în discu ţia cu G. Gorinovici, şeful direc ţiei generale rela ţii cu ţă rile socialiste, despre redactorul-şef adjunct al Novoie Vremea, V. Kulistinov). În seara aceleia şi zile, ambasadorul român a fost invitat, de această dat ă, într-o audien ţă , la I.P. Aboimov, adjunct al ministrului de externe, personaj foarte influent pe lâng ă Gorbaciov. Diplomatul sovietic l-a informat pe ambasadorul român c ă, într-adev ăr, presa rus ă a relatat amplu întâmpl ările din Timi şoara, preluând ştiri transmise de alte agen ţii. Este posibil s ă nu fie cele mai corecte. Din aceast ă cauz ă, roag ă partea român ă s ă-i comunice chiar ea adev ărul despre ele, pentru c ă guvernul sovietic nu mai poate întârzia s ă răspund ă întreb ărilor ziari ştilor şi interpel ărilor deputa ţilor afla ţi în plin ă

1 Ibidem . 2 Ibidem , p. 473. 250 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 sesiune. El cerea o informare, „…m ăcar una cu circuit închis”. Oficialul rus se ar ăta surprins c ă partea român ă a decis, de una singur ă, s ă închid ă grani ţa cu U.R.S.S., f ără s ă anun ţe ministerul de externe, din care cauz ă c ălătorii ru şi nu-şi mai pot face c ălătoriile planificate şi pl ătite din timp. Ziua urm ătoare (21 decembrie, ora 12.00), Ion Bucur i-a f ăcut o vizit ă lui Aboimov, din ini ţiativa lui 1. Diplomatul rus se a ştepta s ă primeasc ă răspunsuri la întreb ările puse în audien ţa precedent ă. În locul lor, ambasadorul român s-a gr ăbit s ă-i prezinte „pe larg” cuvântarea lui Nicolae Ceau şescu din seara zilei de 20 decembrie. Evident, Aboimov n-a făcut nici un comentariu, dar a pus ni şte întreb ări, de aceast ă dat ă foarte precise: „… au fost victime omene şti la Timi şoara; care este acum situa ţia în ora ş”. S ă re ţinem, Timi şoara era deja declarat ora ş liber de dictatura comunist ă. Demnitarul sovietic s-a ar ătat stupefiat de acuza ţia f ăcut ă de Ceau şescu, precum c ă evenimentele de la Timi şoara ar fi fost planificate din timp în cadrul Tratatului de la Var şovia sau că U.R.S.S. ar inten ţiona s ă intervin ă militar în România. „Asemenea acuza ţii – a spus el – au un caracter a şa de grav, încât ele necesit ă o examinare cu mare aten ţie” 2. N-a precizat cine s ă le examineze, cu cine, în ce idee şi în ce for. Presa moscovit ă a continuat s ă difuzeze ştiri din ce în ce mai alarmante şi mai încriminatoare pentru regimul de la Bucure şti. Diploma ţii români încercau şi ei s ă re ţin ă şi s ă comunice în ţar ă p ăreri cât mai diverse din cercurile oficiale ruse. În context, este re ţinut ă o foarte interesant ă discu ţie dintre Valeri Mu şatov, adjunct al Sec ţiei Interna ţionale a C.C. al P.C.U.S. (o sec ţie foarte important ă dup ă dispari ţia COMINTERN şi COMINFORM) şi N Stânea. Valeri Mu şatov ar fi spus, în esen ţă : procesele din ţă rile socialiste sunt obiective, dar au caracter contradictoriu; în Polonia şi Ungaria ele au dep ăş it limitele preconizate, comuni ştii au pierdut controlul. În Bulgaria şi R.D.G. se încearc ă men ţinerea controlului, cu foarte mari costuri. „Este regretabil ă atitudinea fa ţă de fostele conduceri, unele sunt acuzate şi vor fi condamnate, împotriva comuni ştilor sunt excese. Suntem preocupa ţi de soarta Alian ţei noastre” 3. Se ştie c ă în cele mai apropiate cercuri ale puterii sovietice, mul ţi activi şti nu erau de acord cu Gorbaciov, pe care-l f ăceau responsabil pentru mersul evenimentelor în defavoarea sovieticilor. Cum se vede, Mu şatov era unul dintre ei. Ultima dintre relat ările de la Moscova, cu referire direct ă la Timi şoara a fost o informare în care s-a amintit de decretul privind instituirea st ării de

1 Ibidem , p. 477. 2 Ibidem , p. 478. 3 Ibidem , p. 480. Valeri Mu şatov a trimis o comunicare interesant ă la Simpozionul ştiin ţific Interna ţional „Accentuarea crizei regimului comunist”, organizat de Institutul Revolu ţiei Române din Decembrie 1989, la Pite şti, în octombrie 2008. Vezi: Lorin Fortuna (coordonator), Accentuarea crizei regimului comunist , Timi şoara, Editura Art.Pres, 2009, p. 32-47. 251 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 necesitate în jude ţul Timi ş şi motivele invocate. În aceea şi not ă, Ambasada informa despre relat ările privind e şecul catastrofal al mitingului din 21 decembrie, dup ă care relat ările se concentrau pe evenimentele din Capital ă. Ambasadorii României din celelalte capitale europene observau şi comunicau Centralei atitudini din ce în ce mai rezervate fa ţă de ţara pe care o reprezentau. Abia întors de la Teheran (20 decembrie), Ceau şescu l-a convocat pe îns ărcinatul cu afaceri al U.R.S.S. (ambasadorul nu era la post), c ăruia i-a repro şat c ă acest stat, împreun ă cu al ţi parteneri din Tratatul de la Var şovia, coordoneaz ă ac ţiuni du şmănoase la adresa României. În cursul zilei, ministrul român de externe i-a convocat, la rândul s ău, pe ambasadorii ţă rilor din Tratat şi din C.A.E.R., cerându-le s ă nu se implice în evenimentele de la Timi şoara. Agen ţiile de pres ă şi presa interna ţional ă scriau despre tulbur ările de la „Timi şoara şi Arad” (interesant, la Arad nu erau nici un fel de tulbur ări), dar ştirile erau confuze şi prezentate cu foarte mari rezerve. Concomitent, societatea civil ă din diverse ţă ri (Ungaria, Fran ţa, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, R.D.G., Yugoslavia, Austria etc.) mobilizeaz ă popula ţia la demonstra ţii de protest în fa ţa ambasadelor României. Spre exemplu, în seara zilei de 18 decembrie (pe la 20.00), în fa ţa Ambasadei României la Budapesta s-a organizat o demonstra ţie violent ă. Informat, Vasile Milea dispune m ăsuri de înt ărire a vigilen ţei şi de verificare a planurilor operative pentru graniţa de vest a României 1. O demonstra ţie foarte virulent ă s-a organizat în fa ţa Ambasadei României la Paris (seara zilei de 21 decembrie). Ambasadorul român informa Centrala că la manifesta ţie au fost de fa ţă doi mini ştri (Brice Lalonde şi Bernard Kouchner) şi mai mul ţi deputa ţi. Ei au cerut s ă fie imediat primi ţi de ambasador. Ca rezultat al contactului dintre revolu ţionari şi Consulatul iugoslav la Timi şoara (Mirko Atanatkovici), acesta a trimis mesajul lor în ţar ă, c ătre mai multe institu ţii de partid şi de stat sau sociale. Pe baza informa ţiilor primite, institu ţiile respective au adoptat atitudini şi pozi ţii de condamnare a represiunii de la Timi şoara. Iat ă destinatarii depe şelor lui Atanatkovici: Prezidiul R.S.F. Yugoslavia; Prezidiul C.C. al U.C. din Serbia; Prezidiul U.S.P.M. din Voivodina; Uniunea Tineretului Socialist din Yugoslavia; Uniunea Studen ţilor

1 Re ţin aici modul (nefericit dup ă p ărerea mea!) în care s-a alc ătuit o fraz ă pentru a marca acest eveniment ( Păcatul originar …, p. 87): „Sesizat de Direc ţia de Informa ţii a Armatei c ă manifestan ţii din ţara vecin ă cer schimbarea regimului politic din România şi libertate pentru Transilvania, ministrul Milea ordon ă afluirea e şaloanelor de lupt ă c ătre frontier ă” (subl.ns). Cititorii afl ă, astfel, c ă în ziua de 18 decembrie 1989, statul român a trimis „e şaloanele de lupt ă” la frontiera cu Ungaria (practic, o ac ţiune militar ă explicit ă, o amenin ţare la adresa altui stat), doar pentru c ă în ţara lor, ungurii f ăceau o demonstra ţie, chiar şi violent ă. Dac ă s-ar fi întâmplat un astfel de fapt, militarii unguri aveau toate motivele s ă reac ţioneze. În realitate, din nici o surs ă nu rezult ă o astfel de ac ţiune. 252 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 din Belgrad. Înc ă nu s-a publicat aceast ă list ă, dar, la un simpozion organizat de Institutul Revolu ţiei Române din Decembrie 1989 dup ă dou ăzeci de ani de la Revolu ţie, fostul diplomat a precizat c ă a trimis sigur lista şi programul de revendic ări primite 1. Am v ăzut, mai sus, c ă revolu ţionarii i-au dat mai multe liste cu numele lor, pentru a le face publice în exterior. Din acest motiv, nu-mi explic împrejurarea c ă media interna ţional ă şi nici responsabilii occidentali n-au amintit niciodat ă, în depe şele lor, numele liderilor de la Timi şoara. Erau vehiculate, în schimb, numele pastorului Toke ş, al Doinei Cornea şi Dumitru Mazilu. În general, opinia public ă, autorit ăţ ile şi presa de la Belgrad au fost puternic conectate la atmosfera de la Timi şoara. Pentru început, reprezentan ţii Uniunii Comuni ştilor cereau scuze, în numele conducerii, pentru c ă presa belgr ădean ă, chiar presa de partid, a f ăcut aprecieri critice şi jignitoare la adresa liderilor comuni şti români. R ăspunzând unei interpel ări a ambasadorului român, Ibrahim Gikici, din Ministerul Federal de Externe, a spus: „Pot s ă v ă asigur c ă aprecierile f ăcute de reporterul de televiziune sunt rezultatul interpret ării sale personale date unei discu ţii …Apreciez şi eu c ă reporterul a fost tenden ţios. Doresc s ă v ă asigur c ă pozi ţia Secretariatului federal pentru Afaceri Externe privind rela ţiile cu România nu s-a schimbat cu nimic… recunosc c ă s-au scris în presa iugoslav ă o serie de articole lipsite de obiectivitate şi exagerate. Aceasta este rezultatul faptului c ă presa din Iugoslavia este total sc ăpat ă de sub control, iar ziari ştii nu r ăspund sub nici o form ă pentru ceea ce scriu… Iugoslavia… nu-şi va permite niciodat ă s ă dea lec ţii altor state, având în vedere şi serioasele probleme cu care se confrunt ă, dar şi pentru c ă într-o zi ar fi posibil ca al ţii s ă încerce s ă ţin ă lec ţii Iugoslaviei” 2. Pozi ţia iugoslavilor fa ţă de situa ţia din România a evoluat rapid şi, dup ă doar câteva zile, s-a ajuns ca Uniunea Comuni ştilor din Iugoslavia – aflat ă în plin proces de restructurare – s ă anun ţe c ă întrerupe orice contact cu Partidul Comunist Român şi retrage invita ţiile delega ţiei române de a participa la Congresul U.C.I. 3

1 „Caietele Revolu ţiei”, nr. 4-5/2010, p. 5-6. 2 Ion Calafeteanu (coordonator), Revolu ţia român ă din decembrie 1989. Documente , Cluj- Napoca, Editura Mega, 2009, p. 416. 3 Ibidem , p. 479. Amintesc, în context, relatarea generalului Iosif Rus care, invitat de ata şatul militar iugoslav la s ărb ătorirea zilei Armatei populare iugoslave (21 decembrie), a re ţinut repro şurile acestuia: de ce nu li s-a adus la cuno ştin ţă ce se întâmpl ă la Timi şoara „... c ă acolo locuiesc mul ţi etnici sârbi, c ă sunt şi mul ţi turi şti sârbi şi trebuie s ă se ia m ăsuri de protec ţie”. Generalul a re ţinut c ă atitudinea ata şatului era oarecum sfid ătoare, „.. zâmbea, de parc ă îi convenea situa ţia. Chiar m-a iritat atitudinea lui… Era, totu şi, o situa ţie dificil ă”. Mai departe generalul se refer ă la o întâlnire ulterioar ă, dup ă începerea r ăzboiului civil din Iugoslavia: „... îl întreb ce se întâmpl ă în Iugoslavia? Grea situa ţie , r ăspunde ata şatul, eu într-un loc, familia în 253 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Tot la Belgrad, în 21 decembrie, la ora 13.45, s-a desf ăş urat o adunare de protest a circa 500 de cet ăţ eni. Demonstran ţii purtau pancarte cu lozinci împotriva conducerii române, iar în pomii din fa ţa ambasadei au pus pere. Agen ţia român ă de pres ă (AGERPRES) şi oficiile diplomatice ţineau la curent autorit ăţ ile de rang înalt de la Bucure şti cu ştirile şi comentariile presei str ăine despre evenimentele din ţar ă. Ambasadele de la Belgrad, Budapesta, Moscova, Berlin, Sofia, Var şovia informau în detaliu despre situa ţia politic ă din ţă rile respective şi natura interesului noilor actori politici fa ţă de România. A şa cum am amintit mai sus, manifesta ţiile de la Timi şoara au coincis cu evenimente importante (congrese) ale forma ţiunilor politice foste comuniste, foste la guvernare (Ungaria) sau având r ăspunderea guvern ării (Iugoslavia) or cu evolu ţii aproape sc ăpate de sub control în Congresul Deputa ţilor Poporului (U.R.S.S.). Într-o emisiune tv. de la Moscova (21 decembrie) s-a relatat despre decretul privind instituirea „st ării excep ţionale” în jude ţul Timi ş. S-a afirmat c ă fabricile nu mai lucreaz ă şi c ă angaja ţii au condi ţionat reluarea lucrului de retragerea trupelor din ora ş (informa ţie surprinz ător de exact ă şi care nu putea fi receptat ă decât de o persoan ă prezent ă la fa ţa locului) şi de demisia conducerii. Se informa c ă armata a început s ă p ărăseasc ă localitatea (la fel, o informa ţie corect ă, pe care o putea procesa doar o persoan ă priceput ă în domeniu şi interesat ă. Şi, aten ţie, nu era o informa ţie ob ţinut ă pe baz ă de observare direct ă (plecarea trupelor nu începuse), ci, mai degrab ă, din date de la decident (efectivele se preg ăteau s ă plece). În plus, erau informa ţii transmise în timp real. Europa liber ă informa ascult ătorii despre evenimentele de la Timi şoara şi transmitea un comunicat, din partea Regelui Mihai (18 decembrie), de sus ţinere a manifestan ţilor. Tema mesajelor transmise dup ă 22 decembrie se schimb ă radical: cele mai multe salut ă schimbarea de la Bucure şti şi au încredere în noua conducere, altele r ămân în a şteptarea unor gesturi mai evidente ale noilor actori din România pentru a se putea pronun ţa. Au fost voci – inclusiv oficiale – care au propus ca str ăin ătatea s ă intervin ă pentru a bloca încercarea terori ştilor de readucere la putere a fostului şef al regimului comunist. O preocupare justificat ă a noilor autorit ăţ i de la Bucure şti era s ă ob ţin ă recunoa şterea şi sus ţinerea interna ţional ă. Nu cunosc nici un exemplu de personal diplomatic care s ă fi r ămas în slujba lui Ceau şescu, dup ă 22 decembrie. Nu s-au înregistrat, public, nici cazuri în care personalul diplomatic românesc s ă se fi desolidarizat de vechiul regim pân ă la înl ăturarea acestuia. Unele dificult ăţ i ale personalului ambasadelor rezultau din incapacitatea de a convinge opinia public ă din ţara respectiv ă de sinceritatea gestului lor prin care, alt loc. I-am amintit – spune mai departe generalul – cum zâmbea atunci când s-a întâmplat la noi. A receptat întrebarea, dar nu a vrut s ă r ăspund ă” (Arhiva Institutului Revolu ţiei Române din Decembrie 1989, fond documentar, dosar nr. 6, nenumerotat). 254 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 brusc, anun ţau c ă reprezint ă interesele noului regim. În privin ţa recunoa şterii autorit ăţ ii F.S.N., ca organ reprezentativ al statului român, ea s-a înregistrat între 24 şi 27 decembrie 1989. Într-o telegram ă (din 25 decembrie) Petre Gigea, ambasador în Fran ţa, spunea: „… autorit ăţ ile franceze au recunoscut, la 24 decembrie, Frontul Salv ării Na ţionale”. În aceea şi telegram ă, Centrala de la Bucure şti era informat ă c ă Roland Dumas, ministrul afacerilor externe, a declarat la TV5 c ă trebuie s ă se treac ă la „interven ţie de urgen ţă ” şi s ă se renun ţe la principiul neinterven ţiei în treburile interne, atunci când este vorba despre ap ărarea drepturilor omului. El a ar ătat c ă Fran ţa va aproba o interven ţie a U.R.S.S. şi statelor membre ale Tratatului de la Var şovia în sprijinul revolu ţiei. Prin urmare: 1. Fran ţa era dispus ă s ă aprobe o interven ţie sovietic ă în România şi s-o acompanieze, şi 2. Guvernul francez se folosea de exemplul României pentru a lansa un concept nou în via ţa interna ţional ă: s ă se renun ţe la principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat, dac ă astfel se asigur ă ap ărarea drepturilor omului înc ălcate de autorit ăţ ile unui stat. La timpul respectiv, chestiunea p ărea incredibil ă şi în orice caz ilegitim ă, în raport cu practica interna ţional ă. Pân ă atunci, interven ţiile de aceast ă natur ă fie se f ăceau pe canale discrete, fie (dac ă se f ăceau la vedere şi prin for ţă ) erau condamnate de comunitatea interna ţional ă. Mai târziu (ast ăzi, de exemplu!) o asemenea practic ă a devenit obi şnuit ă, fapt ce a dus la o instabilitate evident ă pe plan mondial. Cel mai direct şi hot ărât mesaj în aceast ă privin ţă a venit din partea guvernului ungar. Acesta a cerut (pe 22 decembrie) convocarea urgent ă a unui Consiliu de Securitate care s ă discute şi s ă decid ă soarta României. Solicitarea n-a avut sus ţin ători, dar merit ă re ţinut ă! În mesaj era condamnat ă „masacrarea organizat ă a poporului” român şi anun ţa c ă guvernul ungar are inten ţia de a asigura „prin toate modalit ăţ ile, ajutorarea organizat ă a poporului român”. Surprindea anun ţul c ă aceast ă ajutorare „continu ă, deja, de câteva zile”, f ără a preciza în ce a constat şi exact de câte zile. Washingtonul a trimis dou ă mesaje: unul (pe 26 decembrie), când a anun ţat c ă recunoa şte F.S.N., iar ambasadorul Alan Green a primit instruc ţiuni în acest sens, şi altul, peste o zi, când pre şedintele Bush a salutat formarea noului guvern şi se angaja c ă-l va sprijini condi ţionat, îl asigura de simpatia sa, „aplaud ă angajamentele de a organiza alegeri libere şi dore şte s ă conlucreze cu noul guvern român la „construirea rela ţiilor bilaterale, pe baza angajamentului comun”, pentru o real ă dezvoltare democratic ă. Este singurul mesaj, transmis pe canale oficiale de la cel mai înalt nivel, care aminte şte de evenimentele de la Timi şoara: „Tragedia Timi şoarei nu va fi uitat ă niciodat ă – se spunea în mesaj. Ea ne va servi drept amintire c ă aspira ţia pentru drepturile umane fundamentale nu poate fi înăbu şit ă prin for ţa armelor. 255 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

S.U.A. sunt preg ătite, a şa cum au fost întotdeauna, pentru rela ţii mai bune cu România (clauza na ţiunii celei mai favorizate nu mai era în func ţiune, n.n.). Dac ă România p ăş eşte pe calea unei sincere reforme democratice, S.U.A. promit sprijinul şi asisten ţa lor puternic ă. Sperăm c ă România va înso ţi încerc ările celorlalte ţă ri din centrul şi estul Europei, care au p ăş it într-o nou ă epocă a cooper ării între Est şi Vest” 1. Mesajul Administra ţiei americane era cel mai articulat, coerent şi f ără interpret ări subîn ţelese: a). „O îngrozitoare povar ă pare s ă se fi ridicat de pe umerii poporului român – povara unui regim dictatorial. Statele Unite ale Americii împ ărt ăş esc bucuria na ţiunii române şi sunt al ături de ea în speran ţa unei tranzi ţii pa şnice spre democra ţie” (subl.ns. Iat ă con ţinutul procesului!); b). „Regret ăm pierderile tragice şi f ără sens de vie ţi omene şti din ultima săpt ămân ă şi dorim ca violen ţa s ă înceteze ” (subl.ns. Iat ă una din a ştept ările şi exigen ţele oficialilor americani fa ţă de noile autorit ăţ i de la Bucure şti!). Pozi ţia oficialilor moscovi ţi pare cea mai interesant ă, u şor confuz ă, în afara tiparului obi şnuit şi aparent incoerent ă: mesajele lor erau cu adresabilitate intern ă (pentru mediile oficiale şi de pres ă sovietice, în sensul c ă ce s-a f ăcut în România este în acord cu strategia sovietic ă de reformare şi înt ărire a socialismului în Europa, poporul sovietic nu are motiv s ă se îngrijoreze!), cu adresabilitate extern ă (adic ă evenimentele din România se desfăş oar ă în sensul dorit de noi, avem controlul pe întâmpl ări, nu este cazul s ă se implice altcineva, nu este cazul s ă ne implic ăm militar, doctrina „Brejnev” este de domeniul trecutului, „suntem gata s ă o facem cadou”. Ca s ă fie mai conving ători, într-o Conferin ţă de pres ă, Aboimov – r ăspunzând unei întreb ări – a spus: „De la început (n-a precizat de la care început, n.n.), s-au stabilit contacte cu Consiliul Frontului Salv ării Na ţionale, prin Ambasada U.R.S.S. la Bucure şti şi continu ă aceste contacte”. Ca s ă nu dea loc la interpret ări, a continuat: „Ini ţiatorul acestor contacte a fost Consiliul Frontului. Ne-am interesat despre ajutorul pe care s ă-l acord ăm. Ni s-a r ăspuns, atunci când am pus problema, c ă au nevoie de sprijin politic. Acord ăm deja ajutoare în medicamente, produse alimentare”). O alt ă direc ţie pentru mesajul sovietic a fost către societatea româneasc ă (în sensul c ă nu ne intereseaz ă Ceau şescu, recunoa ştem şi sprijinim Frontul, suntem gata s ă v ă trimitem ajutoare). Mesajul pentru liderii de la Bucure şti şi pentru poporul român cuprinde un element nou, în compara ţie cu practica obi şnuit ă în lumea comunist ă, care a trecut neobservat. În lucr ări şi studii publicate pân ă acum, autorii s-au „focusat” pe ideea – spectaculoas ă – c ă sovieticii erau îndemna ţi s ă intervin ă militar în România, dar ei – statornici în noile principii – refuzau. La Conferin ţa de pres ă

1 „Adev ărul”, anul I, nr. 1, din 25 decembrie 1989. 256 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 de care am amintit, adjunctul ministrului sovietic de externe, Aboimov, a informat c ă: „… secretarul de stat al S.U.A. şi mini ştrii de externe ai Angliei şi Fran ţei au declarat c ă ei „vor în ţelege” motivele U.R.S.S. dac ă aceasta va trimite în România ajutor militar. R ăspunsul p ărţii sovietice a fost c ă „nu intervine în treburile interne ale altui stat, fie c ă este vorba de un stat aliat sau de alt stat” 1. Ce putem re ţine din acest r ăspuns? 1. În mod cert, sovieticii au primit aceast ă „dezlegare” din partea fo ştilor adversari din timpul r ăzboiului rece. În anii grei ai acestui fenomen, b ătălia pentru imagine era dur ă, fiecare dintre protagoni şti exploata mediatic gre şelile adversarului. O interven ţie militar ă la vedere, pe un teritoriu str ăin, avea costuri mediatice importante. Moscova tocmai încerca s ă cosmetizeze imaginea regimului s ău şi s ă-l fac ă mai „simpatic” la nivelul democra ţiilor occidentale, unde ponderea şi credibilitatea partidelor comuniste pe care se putea sprijini, erau la cel mai sc ăzut nivel. Occidentalii îi asigurau pe sovietici că, de aceast ă dat ă, nu vor exploata o astfel de situa ţie. Roland Dumas (ministrul francez de externe) a anun ţat c ă „Fran ţa va aproba o interven ţie a U.R.S.S. şi statelor membre ale Tratatului de la Var şovia” 2. 2. Oficialii sovietici se str ăduiau s ă explice de ce respingeau sugestiile atât de explicite privind interven ţia militar ă în România. Am v ăzut mai sus argumentele lui Aboimov. El le spunea ziari ştilor c ă „Problema oric ărui fel de interven ţie în treburile interne ale oric ărui stat suveran este o problem ă deosebit ă”. Prin urmare, nu se punea problema c ă ar fi fost ilegitim ă, a şa cum era, de fapt, în legisla ţia interna ţional ă a timpului. 3. O alt ă explica ţie se sprijinea pe „convingerea statelor aliate c ă poporul român a luat în mâinile sale soarta ţă rii şi, cu toat ă împotrivirea înver şunat ă a for ţelor totalitarismului, el va ob ţine victoria în lupta pentru libertate şi democra ţie. Tocmai având în vedere acest lucru, se în ţelege c ă este de dorit s ă fie evitat ă orice form ă de ac ţiune colectiv ă, care ar putea aminti de practica trecutului. U.R.S.S. face schimb de p ăreri şi cu alte state în leg ătur ă cu situa ţia din România, în prezent solidaritatea cu românii fiind o datorie moral ă a întregii comunit ăţ i mondiale”. Este foarte posibil ca aceast ă „convingere” s ă se fi „înt ărit” şi ca urmare a r ăspunsului generalului Gu şă la întreb ările enervante pe care i le puneau oficialii militari sovietici şi maghiari, în noaptea de 22/23 decembrie. Totu şi, r ămân la p ărerea c ă s-a supralicitat importan ţa acestei atitudini: dac ă sovieticii aveau planificat ă interven ţia şi o considerau necesar ă, se putea trece peste voin ţa generalului, f ără mari probleme. Sigur, gestul în sine trebuie re ţinut, este chiar temerar în contextul dat. În orice caz, o întâlnire a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Var şovia, care s ă analizeze

1 Ion Calafeteanu (coordonator), op. cit . Telegram ă semnat ă: Ion Bucur, 26 decembrie 1989. 2 Ibidem , Telegrama ambasadorului român la Paris, din 25 decembrie. 257 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 situa ţia din România, nu a mai avut loc: „Va mai avea loc întâlnirea consultativ ă a mini ştrilor de Externe din ţă rile Tratatului de la Var şovia privind situa ţia din România?, a fost întrebat un oficial rus. Acesta r ăspunde: „S-a discutat despre o asemenea întâlnire, îns ă, având în vedere evolu ţia evenimentelor, s-a apreciat c ă ea nu este necesar ă”1. Fără s ă punem la îndoial ă buna credin ţă a oficialilor moscovi ţi din proximitatea lui Gorbaciov, trebuie s ă re ţinem alte câteva informa ţii contrare pozi ţiei oficiale, care, deocamdat ă, nu sunt elucidate. Este adev ărat c ă noua clas ă politic ă sovietic ă era departe de „spiritul tov ărăş esc” şi de „unitatea de monolit în jurul conduc ătorului” din timpurile trecute, a şa încât nu este exclus ca unii „tovar ăş i” s ă se fi gândit serios la necesitatea şi posibilitatea unei interven ţii. O asemenea întreprindere trebuia temeinic preg ătit ă şi motivat ă, pentru a fi acceptat ă, în primul rând, de opinia public ă ruseasc ă, tot mai pitoreasc ă şi „liberalizat ă” dup ă experimentul „glasnosti” şi „perestroika”. Mai erau, probabil, lideri sovietici nostalgici, care ar fi dorit s ă impun ă o interven ţie în for ţă , în evenimentele din România; a şa poate fi explicat con ţinutul Declara ţiei Agen ţiei oficiale de pres ă „TASS” 2, diferit (radical) de comunicatul M.A.E. sovietic. Declara ţia amintea de strategia mai veche a sovieticilor, care angaja Agen ţia în crearea fondului aperceptiv înaintea „gesturilor m ăre ţe” pe care le impunea ap ărarea comunismului amenin ţat.

DECLARA ŢIA Agen ţiei TASS

23 decembrie 1989, Moscova

„Din Bucure şti sosesc ştiri alarmante cu privire la faptul c ă într-o serie de raioane ale ora şului continu ă ciocniri armate. Grupuri de adversari ai schimb ărilor care au avut loc în ţar ă, atac ă sediul radioului şi televiziunii române, în care se afl ă membrii ai Consiliului Frontului Salv ării Na ţionale din România. Ca urmare a ac ţiunii acestor forma ţiuni, în zona de retragere (retragerea cui? n.n.) s-a nimerit s ă fie o cl ădire de locuit, în care se afl ă familiile colaboratorilor Reprezentan ţei comerciale sovietice. Persoane înarmate au p ătruns în cl ădire şi de acolo împu şcă (încotro şi pe cine? n.n.). În cl ădire au izbucnit incendii , via ţa oamenilor sovietici, printre care se afl ă femei şi copii, este expus ă unor pericole serioase. Uniunea Sovietic ă nu poate r ămâne nep ăsătoare fa ţă de soarta cet ăţ enilor sovietici şi cere acelora care au declan şat ac ţiunile men ţionate,

1 Ibidem , p. 683-685. 2 Ion Chiper, Documente privind pozi ţia conducerii U.R.S.S. fa ţă de Revolu ţia Român ă (23-24 decembrie) , în „România Liber ă”, anul XLVII, nr. 14036 din 24 noiembrie 1989; „Clio 1989”, anul I, nr. 1-2, 2005, p. 204-206. 258 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 punând în pericol via ţa oamenilor sovietici, s ă le înceteze imediat ”1. Iat ă o declara ţie tipic ă – în logica sovietic ă –, un motiv arhisuficient (alt ădat ă s-a intervenit sub motiva ţii şi mai şubrede!) pentru ca U.R.S.S., care, evident, nu putea r ămâne nep ăsătoare fa ţă de uciderea propriilor cet ăţ eni, s ă vin ă şi s ă-şi apere concetăţ enii afla ţi în pericol de moarte. Condi ţiile mediatice erau create, unele întâmpl ări din apropierea grani ţelor nu pot fi nici ele trecute cu vederea, iar fo ştii adversari ai sovieticilor erau gata s ă salute o asemenea ac ţiune. Dac ă totul era preg ătit, atunci cum se explic ă, în final, re ţinerea sovieticilor? Un r ăspuns la aceast ă întrebare este posibil doar dup ă ce toate sursele documentare vor deveni disponibile. În opinia mea, explica ţiile pot fi: 1. Situa ţia intern ă din Uniunea Sovietic ă era departe de a fi stabil ă, o criz ă în plus – dincolo de grani ţă – era greu de gestionat şi presupunea resurse financiare imposibil de disponibilizat la momentul respectiv; 2. O coordonare cu alia ţii din Tratatul de la Var şovia era imposibil ă; deja unitatea acestui bloc militar devenise o fic ţiune; câ ţiva parteneri î şi urm ăreau propriile interese sau promovau interese din afara Alian ţei; 3. Era cert c ă o interven ţie a sovieticilor în România nu putea fi f ăcut ă decât concomitent cu una francez ă sau francez ă şi englez ă (americanii nu se pronun ţaser ă în aceast ă privin ţă ). Or, liderii responsabili sovietici (aceasta nu înseamn ă c ă între responsabilii sovietici nu puteau fi şi voluntari şti sau nostalgici!) ştiau c ă în felul acesta puteau pierde orice control pentru spa ţiul românesc sau, oricum, evolu ţiile din societatea româneasc ă urmau s ă fie gestionate în comun cu alte centre de putere. S ă ne amintim c ă în decembrie 1989 erau pu ţini cei care se „aventurau” s ă estimeze un sfâr şit rapid al imperiului sovietic. De altfel, francezii erau foarte insisten ţi în privin ţa interven ţiei în România. Iat ă, selectate din rapoartele ambasadorului român la Paris, câteva idei: „R. Dumas a ar ătat c ă, la cerere, guvernul francez poate ajuta România şi cu alte produse. A ar ătat, de asemenea, c ă Fran ţa ar sus ţine un eventual ajutor militar al U.R.S.S., dac ă acestea vor considera necesar (subl.ns.). Al ţi oameni politici cer ca ţă rile occidentale s ă intervin ă în România pentru c ă nu este vorba de o problem ă internă a României, ci de una european ă (subl.ns.) … Roland Dumas a declarat c ă se va trimite ajutor umanitar de urgen ţă (medicamente, aparatur ă medical ă. S-a precizat c ă televiziunea român ă are nevoie de camere de luat vederi şi echipament tehnic). Sunt preg ătite şi g ărzi patriotice (subl.ns.)…ministrul francez al afacerilor externe a declarat c ă „To ţi cei motiva ţi de situa ţia din România simt necesitatea de a lupta. De aceea

1 Ion Calafeteanu (coordonator), op. cit ., p. 606. 259 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 trebuie s ă se treac ă la «interven ţia de urgen ţă » şi s ă fie r ăsturnat principiul neinterven ţiei, pentru a fi ap ărate drepturile omului. Situa ţia din România impune introducerea acestei noi no ţiuni în arsenalul juridic interna ţional”, la care, în calitate de mare putere, s ă se al ăture şi ţara sa. Aceast ă „interven ţie de urgen ţă ” s-ar putea face şi sub forma unei brig ăzi interna ţionale (subl.ns.)…Ast ăzi, 24.12 a.c., pleac ă spre România, via Sofia, dou ă avioane cu 70 tone produse medicale şi 60 persoane din domeniul medical, pentru a ajuta ora şul Bucure şti, cu spitale de campanie… liderul politic francez, Jacques Chirac, s-a pronun ţat, la 24 decembrie a.c., pentru acordarea de ajutor militar României” 1. În opinia mea, aceste trei elemente (cel pu ţin) explic ă atitudinea şi comportamentul sovieticilor în timpul crizei. Altfel, sunt destule informa ţii din care rezult ă c ă în anumite locuri, la grani ţa estic ă, în special, se petreceau evenimente şi incidente periculoase 2. Nu este exclus ca cercuri din armata sovietic ă s ă fi încercat s ă for ţeze o decizie la Kremlin sau – şi mai mult –, s ă încerce să-i pun ă pe deciden ţii politici în fa ţa faptului împlinit – mai ales c ă se puteau g ăsi în orice moment „cozi de topor” pe care trupele ruse, odat ă pătrunse, s ă se poat ă sprijini. Cel ălalt aspect – în opinia mea cel mai important – care surprinde în mesajele sovieticilor, este chiar con ţinutul şi forma acestora. S-a afirmat, în multe situa ţii, c ă schimb ările din România au fost de „fa ţad ă”, n-au afectat esen ţa regimului, care se „democratiza”, dar r ămânea comunist în datele lui fundamentale. În aceast ă ipostaz ă s-a aflat (pân ă în 1991) regimul de la Moscova; reformele preconizate de Gorbaciov î şi propuneau s ă modernizeze, nu s ă elimine sistemul comunist. Dac ă accept ăm c ă schimb ările de la Bucure şti erau „de fa ţad ă”, sub controlul sau inspirate de Moscova, iar sistemul comunist nu era în pericol, atunci ar fi fost firesc ca, cel pu ţin în aparen ţă , comuni ştii sovietici – înc ă la putere – s ă-i salute pe noii lor colegi români „tov ărăş eşte”, folosind „ingredientele” şi cutumele consacrate în interiorul „lag ărului” socialist. În locul unei astfel de situa ţii, ce constat ăm? 1. Când în România, în unele institu ţii, angaja ţii înc ă se apelau, folosind

1 Ibidem , p. 647-648. 2 Adi Cristi, Revolu ţia la Ia şi, Ia şi, Editura TipoMoldova, 2006, p. 277-278. Red ă discu ţia dintre noul şef al jude ţului – Doru Ţig ău – şi colonelul Cioar ă, de la Divizia Mecanizat ă din Ia şi. Un general rus a cerut, în numele puterii sovietice, s ă ne ajute, s ă intre cu trupe, s ă-i asigur ăm logistica pân ă la Bucure şti, uleiul, motorina, ce le mai trebuia lor… c ă a primit telefon de la Bucure şti ca s ă apere Revolu ţia român ă… Colonelul Cioar ă i-a spus şefului de la jude ţ: „Eu nu sunt de acord cu a şa ceva. Am raportat generalului Gu şă şi nici el nu a fost de acord… Acum când spun asta – poveste şte Ţig ău – pare o chestie teatral ă, desuet ă şi siropoas ă, dar exact aşa s-a întâmplat. Ne-am luat în bra ţe, ne-am s ărutat unul cu altul, el a plecat la armata lui, eu la revolu ţionarii mei”. 260 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cuvântul „tovar ăş ”, mesajele de la Moscova erau adresate c ătre „domnii” lideri români (cu excep ţia întâlnirii liderilor români cu ambasadorul sovietic, din 27 decembrie 1989!). Ast ăzi trece ca lipsit ă de importan ţă o astfel de constatare, dar atunci absen ţa acestui cuvânt putea s ă semnifice faptul c ă deja la Kremlin se considera c ă societatea româneasc ă se îndreapt ă în alt ă direc ţie; 2. Încuraj ările, ur ările de succes şi angajamentul de sprijin, pe care liderul P.C.U.S. şi guvernul sovietic le-au transmis la Bucure şti, nu f ăceau nici o referire la construc ţia socialismului (nici chiar a unuia reformat!). Termenii folosi ţi erau: „drumul înnoirii democratice”, „adânci transform ări”, „ Oamenii sovietici sunt solidari cu poporul român, care aplic ă idealurile libert ăţ ii, democra ţiei şi demnit ăţ ii na ţionale ”. (Prin urmare, nu idealurile socialismului sau comunismului, n.n.). De altfel, U.R.S.S. nu s-a gr ăbit s ă recunoasc ă C.F.S.N.; dintre ţă rile din est, primele care au recunoscut noua Administraţie de la Bucure şti au fost R.D. German ă şi Ungaria. Aboimov a r ăspuns unei întreb ări pe aceast ă tem ă, adresat ă de un jurnalist, spunând c ă pleac ă de la ideea c ă guvernul sovietic a recunoscut implicit C.F.S.N. şi c ă nu este o problem ă s ă fie recunoscut şi formal, dac ă este necesar. Întrebat (pe 26 decembrie) dac ă Gorbaciov a vorbit cu Ion Iliescu, oficialul sovietic a men ţionat c ă guvernul ţine leg ătura cu C.F.S.N. prin ambasad ă, dar pân ă la acel moment cei doi n-au discutat direct 1. Iat ă telegrama pe care Gorbaciov a trimis-o la Bucure şti la o zi de la executarea lui Nicolae Ceau şescu:

Mihail Gorbaciov c ătre Ion Iliescu (26 decembrie 1989)

Primi ţi sincere felicit ări pentru alegerea ca pre şedinte al Consiliului Frontului Salv ării Na ţionale al României. V ă afla ţi în fruntea conducerii ţă rii într-un ceas greu pentru ea, când patrio ţii români s-au pronun ţat cu fermitate pentru salvarea na ţiunii de for ţele samavolniciei şi terorii, pentru afirmarea cu adev ărat a ordinii democratice pe p ământul lor. În ţelegând întreaga complexitate şi importan ţa sarcinilor ce stau în fa ţa Frontului Salv ării Na ţionale, vreau s ă v ă asigur c ă poporul român prieten va găsi în drumul s ău de reînnoire sprijin din partea popoarelor şi conducerii Uniunii Sovietice. Ţă rile noastre sunt unite prin leg ături de alian ţă vechi şi durabile, între ţin rela ţii economice şi culturale trainice (nici un cuvânt despre cele ideologice sau militare, n.ns.) .

1 Vor discuta ziua urm ătoare (27 decembrie, chiar în timpul primei reuniuni a C.F.S.N. Despre aceast ă convorbire, Ion Iliescu i-a informat imediat pe toţi membri C.F.S.N. prezen ţi). 261 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Sunt convins c ă acum se vor deschide noi şi largi posibilit ăţ i pentru extinderea şi consolidarea colabor ării sovieto-române, în folosul reciproc al popoarelor noastre, în interesul p ăcii şi al stabilit ăţ ii în Europa (nimic despre interesul comun pentru triumful socialismului sau despre ap ărarea lui, n.n.) 1.

1 „Adev ărul”, anul 1, nr. 3 din 27 decembrie 1989. 262 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

MISCELLANEA

CRITICA TEXTUAL Ă A NOULUI TESTAMENT ŞI IMPORTAN ŢA SA PENTRU DEZVOLTAREA STUDIILOR BIBLICE ŞI ISTORICE

Mihai Ciurea *

TEXTUAL CRITICISM OF THE NEW TESTAMENT AND ITS IMPORTANCE FOR THE DEVELOPMENT OF THE BIBLICAL AND HISTORICAL STUDIES Abstract

The textual criticism of the New Testament is based on the so-called ‘standard text’ of the critical editions, including the most important witnesses. In spite the fact that the text of the New Testament contains more variants than that of any other body of ancient literature, we don’t have today a document of the original manuscripts. Therefore, the main task of the textual critic is to choose that reading which is most likely to be the autograph or most primitive form. The textual scholar, who is working from within the Christian tradition, must be, in a certain sense, not only a textual critic but a church historian, a historian of Christian thought and a theologian as well. His attitude toward the Scripture is also determined by the time, place and religious community from which the document derives. The textual criticism is an art as well as a science and demands that each set of variants be evaluated in the light of the fullest consideration of both external evidence and internal probabilities, in order to establish the age, the type and the theological importance of it.

Cuvinte cheie : criticism textual , variant ă, autograf , arhetip , familie textual ă Key words : textual criticism , variant , autograph , archetype , textual family

I. Introducere Scopul final al oric ărei exegeze asupra unui text biblic const ă în eviden ţierea mesajului teologic profund al acestuia, precum şi aplicabilitatea sa la contextul actual al vie ţuirii cre ştine. Îns ă, pân ă la ob ţinerea unui astfel de obiectiv, suntem pu şi în fa ţa parcurgerii unor etape premerg ătoare în investigarea rezonan ţelor unui text. Dup ă o traducere cât mai fidel ă, critica

* Asist. univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 263 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 textual ă (sau „criticismul textual”) reprezint ă o prim ă abordare a celor mai vechi m ărturii scrise ce recompun documentul original. În mod esen ţial, critica textual ă presupune mai întâi compararea şi apoi evaluarea diferen ţelor textuale prezente în diferitele lec ţiuni-variante, în scopul stabilirii variantei originale, adic ă reconstituirea textului cel mai vechi. Chestiunea este relativ diferit ă atunci când vorbim despre critica textului Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Dac ă în cazul Vechiului Testament vorbim despre o edi ţie diplomatic ă, bazat ă pe a şa-numitul text masoretic (abr. MT), în privin ţa Noului Testament ne baz ăm pe o edi ţie eclectic ă, al c ărei „text standard” este recompus pe baza unei evalu ări pertinente a diferitelor variante textuale atestate de cele mai importante surse manuscrise. Cu toate acestea, sunt posibile câteva remarci comune. În primul rând, trebuie s ă amintim faptul c ă nu am mo ştenit textul original al Bibliei. Pe de alt ă parte, ast ăzi avem la dispozi ţie o multitudine de mărturii textuale, având provenien ţe, limbi, scriitur ă şi suporturi materiale diferite. Plecând de la aceste date, exegetul va încerca s ă descopere textul original al Scripturii, sau cel pu ţin pe cel mai vechi şi mai aproape de original, pentru a-l plasa ulterior în contextul s ău istoric. Acest demers se aseam ănă într-o anumit ă m ăsur ă cu cel al istoricului, care dispune şi el de o anumit ă mas ă de documente referitoare la un eveniment. Înainte de orice încercare de a în ţelege şi a da sens acestui eveniment, el trebuie s ă disting ă printre sursele sale manuscrise pe cele mai vechi şi s ă le separe de cele care sunt relativ recente. Aceast ă remarc ă trebuie s ă ne sensibilizeze şi pe noi, exege ţii, cu privire la importan ţa crucial ă pe care o are critica textual ă într-o interpretare teologic ă, adesea neglijat ă datorit ă aparen ţei sale pedante şi rebarbative. Inexisten ţa vreunui autograf apostolic al Noului Testament, al ături de num ărul mare de variante, glose, lipsuri şi gre şeli întâlnite în manuscrisele biblice, impune necesitatea cunoa şterii istoriei şi evolu ţiei textului neotestamentar. Alc ătuirea unei istorii a textului biblic este acela şi lucru cu alc ătuirea unei istorii complete a iudaismului şi cre ştinismului. Toate marile evenimente din istoria evreilor şi cre ştinilor, toate marile probleme şi dispute teologice şi-au l ăsat într-un fel sau altul amprenta asupra textelor biblice, atât în limbile originale, cât şi în numeroasele versiuni scrise în limbile vernaculare ale popoarelor convertite la cre ştinism. Dac ă în iudaism principala preocupare legat ă de textul ebraic al Vechiului Testament l-a constituit p ăstrarea cu sfin ţenie a acestuia, cre ştinismul a accentuat în special latura misionar ă, încercând s ă traduc ă textul Sfintei Scripturi şi s ă-l fac ă accesibil tuturor popoarelor convertite 1.

1 Julion Trebolle Barrera, The Jewish Bible and the Christian Bible. An Introduction to the History of the Bible , Translated from the Spanish by Wilfred G.E. Watson, Leiden, Brill Eerdmans, 1998, p. 265. 264 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ca şi în cazul celor mai importante scrieri antice, textul Noului Testament a fost supus unei activit ăţ i laborioase de copiere, liter ă cu liter ă şi cuvânt cu cuvânt, pân ă la inventarea sistemului de imprimare şi tipografie de tip mobil, în secolul al XV-lea. Din fericire îns ă, acesta a fost copiat şi recopiat de atâtea ori, încât am mo ştenit un num ăr impresionant de exemplare, care dep ăş eşte net num ărul variantelor oric ărei alte scrieri clasice a lumii vechi. Se cunosc, astfel, aproximativ 5 000 de manuscrise 1 grece şti, la care se adaug ă alte 10 000 de manuscrise ale versiunilor în limbile vechi în care au fost traduse, precum şi miile de cit ări scripturistice prezente în operele Sfin ţilor P ărin ţi şi ale scriitorilor biserice şti. Toate aceste surse con ţin numeroase variante textuale, al căror num ăr este foarte mare, situându-se între 15 000 şi 250 000, poate chiar mai mult. Nu exist ă practic nicio fraz ă a Noului Testament care s ă nu se fi transmis în tradi ţia manuscriselor f ără o anumit ă variant ă textual ă. Exist ă îns ă foarte pu ţine diferen ţe semnificative între aceste m ărturii, încât nicio dogm ă a credin ţei cre ştine nu depinde exclusiv de un pasaj incert din punct de vedere textual. Spre deosebire de transmiterea altor texte clasice, grece şti sau latine, care au ajuns la noi prin intermediul a numai dou ă-trei copii din perioada medieval ă, adesea separate de original prin mai mult de un mileniu, conservarea documentelor care con ţin textul Noului Testament este superioar ă şi nu necesit ă anumite „conjecturi” textuale. Cea mai mare parte a diferitelor manuscrise neotestamentare pe care le-am mo ştenit nu prezint ă diferen ţe de în ţeles teologic, ci mai degrab ă chestiuni gramaticale, de stil sau de pronun ţie a diferi ţilor termeni. În acest sens, chiar dac ă au fost inserate corecturi în text în mod inten ţionat sau neinten ţionat de anumi ţi scribi, acestea nu afecteaz ă niciodat ă fondul profund dogmatic al textelor cre ştine. Reconstituirea textului original al Noului Testament presupune cunoa şterea limbii în care acesta a fost scris, precum şi a istoriei transmiterii sale, din momentul în care a început s ă fie fixat în scris, pân ă la edi ţiile critice moderne. A şadar, cunoa şterea istoriei limbii, textului şi transmiterii Noului Testament constituie un domeniu de studiu esen ţial şi fundamental pentru în ţelegerea credin ţei şi propov ăduirii cre ştine, precum şi a înse şi Sfintei Scripturi. De asemenea, în încercarea de a se apropia de maniera în care aceste texte vechi au luat na ştere şi au fost transmise, exegetul este nevoit s ă recurg ă şi la datele pe care le ofer ă ştiin ţa paleografiei 2. În aceea şi direc ţie, cel care se

1 Cuvântul „manuscris” deriv ă din limba latin ă ( manus = mân ă; scripta = scriere) şi înseamn ă „a scrie la mân ă”, pentru a-l distinge de operele care au început să fie tip ărite odat ă cu Johannes Gensfleisch Gutenberg (1394-1486), în 1456. Manuscrisele nu reprezint ă „obiecte moarte”, aruncate pe rafturile bibliotecilor, ci m ărturii ale tradi ţiilor vii ale unor comunit ăţ i. Cercet ătorul biblic prive şte manuscrisele ca pe o parte a curgerii istoriei, a tradi ţiilor aflate într-o permanent ă mi şcare. 2 Paleografia este ştiin ţa care se ocup ă cu studiul vechilor sisteme de scriere şi cu descifrarea şi datarea manuscriselor. Paleografii investigheaz ă o oper ă cu privire la caracteristicile perioadei 265 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 ocup ă de studierea istoriei textului neotestamentar trebuie s ă se aplece mai întâi asupra informa ţiilor pe care le furnizeaz ă paleografia greac ă şi latin ă cu privire la textul Noului Testament. O abordare ortodox ă a problematicii textualit ăţ ii biblice necesit ă mult ă aten ţie şi discern ământ, fiindc ă nu vorbim despre o simpl ă „ ştiin ţă ” critic ă, ci despre Cuvântul lui Dumnezeu revelat. Edi ţiile critice moderne trebuie puse întotdeauna în leg ătur ă cu tradi ţia vie a Bisericii şi cu evolu ţia lecturilor biblice în cadrul cultului divin 1. În aceasta const ă, de fapt, şi inspira ţia Sfintei Scripturi, ca înrâurire a Duhului Sfânt asupra autorului, nu legat ă stricto senso de „litera textului”. Cre ştinismul nu mai este o religie a „literei”, a „c ărţii” (în sensul limitat al acestor termeni). În vechime, copi ştii nu erau neap ărat interesa ţi de scrierea „original ă”, a şa cum se întâmpl ă ast ăzi în criticismul textual modern, ci mai degrab ă de scrierea „adev ărat ă”, care corespundea cu Tradi ţia Bisericii şi era în acord cu înv ăţă tura ei. Aceasta nu înseamn ă c ă scribul din antichitate nu avea un spirit critic, ci mai degrab ă c ă punea pe primul loc fidelitatea transmiterii textului în acord cu Tradi ţia şi învăţă tura Bisericii. Semnifica ţia Tradi ţiei nu este un alt mod de a vorbi despre istoria Bisericii. De şi de la un cap ăt la altul „istoric ă”, Sfânta Tradi ţie nu este o simpl ă „colec ţie” de texte din trecut, ci o „m ărturie vie”, capabil ă şi ast ăzi s ă dea via ţă. Ea nu ne face „prizonierii” trecutului nostru, ci mai degrab ă reveleaz ă pe Duhul Sfânt, Care lucreaz ă atât în trecut, cât şi în prezent, pentru ca s ă fim – în timpul şi spa ţiul nostru istoric concret – nu „str ăini şi locuitori vremelnici”, ci „împreun ă-cet ăţ eni cu sfin ţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19).

II. Cauzele coruperii textului Noului Testament Manuscrisele copiate şi recopiate la mân ă, cel mai adesea în scriptorium -ul mân ăstirilor, prezint ă numeroase diferen ţe de detaliu, pe care copia a provocat-o sau a perpetuat-o. Ast ăzi exist ă numai câteva versete ale Noului Testament care au r ămas neatinse. Evaluarea acestor diferen ţe a constituit înc ă de la început preocuparea predilect ă a speciali ştilor în istoria

din care provine şi examineaz ă factorii care afecteaz ă stilul şi tradi ţia acesteia. Studiile grafologice stau în strâns ă leg ătur ă şi cu practicile individuale ale diferi ţilor scribi: alfabetele folosite şi evolu ţia lor, scrierea de mân ă, coduri şi abrevieri. Aceste date fac posibil ă descifrarea textelor şi estimarea datei şi a locului compunerii. Paleografia aduce lumin ă şi asupra paginilor şterse ale documentelor vechi, care pot fi citite cu ajutorul mijloacelor tehnice moderne – cf. The Encyclopedia of Christianity , Edited by E. Fahlbusch, G.W. Bromiley, vol. 2, Wm.B. Eerdmans; Michigan-Leiden-Netherlands, Brill, Grand Rapids, 1999-2003, p. 559; Concise Oxford English Dictionary, Eleventh Edition, Edited by C. Soanes, A. Stevenson, Oxford, Oxford University Press, 2004. 1 „Istoria cercet ării biblice, de la Rena ştere pân ă la cele mai recente descoperiri arheologice, este de fapt istoria identific ării graduale a celor mai vechi izvoare” – Mihai Valentin Vladimirescu, O istorie a Bibliei ebraice , Prefa ţă de Adrian Schenker, Ia şi, Editura Polirom, 2006, p. 7. 266 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 textului biblic. Numim locuri-variante versetele care comport ă în anumite manuscrise diferen ţe şi lec ţiuni-variante, sau pur şi simplu variante, formele diferite ale textului, dup ă fiecare caz. Speciali ştii vorbesc ast ăzi despre mai mult de 200 000 de variante textuale, de la simpla gre şeal ă de ortografie, pân ă la transformarea, omiterea sau ad ăugarea mai multor versete. Un scrib putea adesea s ă comit ă anumite gre şeli de scriere, chiar dac ă scria dup ă dictare sau copia de unul singur textul unui manuscris biblic. Modific ările textuale erau fie neinten ţionate, fie aveau la baz ă o anumit ă inten ţie a copistului. Cele mai importante modific ări textuale neinten ţionate (lat. lapsus calami ), am putea spune gre şeli mecanice ale scribilor, sunt urm ătoarele 1: Erorile de dictare . Fie copistul auzea un cuvânt, în timp ce lectorul pronun ţase un cu totul alt cuvânt, fie auzea cuvântul corect, dar, din cauza neaten ţiei, îl scria gre şit. De exemplu, se puteau confunda vocalele scurte cu cele lungi: confuzia omicron – omega (o-w) este frecvent ă, ceea ce ne face s ă ezit ăm uneori între un indicativ şi un imperativ; confuzia diftongului –ai cu vocala –e. De asemenea, fenomenul iotacismului a afectat devreme pronun ţia mai multor litere grece şti sau a unor diftongi, precum: h, i, u, ei, oi, ui, întrucât toate acestea se pronun ţau „i”. Au fost folosite, de asemenea, anumite consoane care redau aproximativ acela şi sunet: t-q, ks-x, p-b, k-c. Confuzia unor litere . Datorit ă scrierii unciale, sau a unui scrib afectat de astigmatism se puteau confunda foarte u şor unele litere majuscule, care erau relativ asem ănătoare: lambda şi delta (L-D); gamma şi ro (G-R); sigma şi epsilon (S-E); theta şi omega (Q-W); pi şi tau (P-T). Împ ărţirea incorect ă a cuvintelor în scrierea continu ă. În cazul scrierii continue de mân ă se întâmpla adesea ca cel care scria fie s ă împart ă în mod defectuos cuvintele, fie s ă inverseze literele între ele. Haplografia . Acest fenomen presupunea simplificarea unor cuvinte sau fraze, din cauza omiterii de c ătre copist a unor litere, datorit ă anumitor similitudini. Dac ă se producea din cauza unor începuturi similare ale cuvintelor, propozi ţiilor sau frazelor, poart ă denumirea de homoioarkton/homoeoarcton ; dac ă se producea din cauza similitudinilor p ărţii finale ale cuvintelor, propozi ţiilor sau frazelor, poart ă denumirea de homoioteleuton/homoeoteleuton

1 Roselyne Dupont-Roc, Le texte du Nouveau Testament et son histoire , în Introduction au Nouveau Testament. Son histoire, son écriture, sa théologie , Troisième Edition mise à jour, Edité par Daniel Marguerat, Genève, Labor et Fides, 2004, p. 492. Vezi şi Paul D. Wegner, A Student’s Guide to Textual Criticism of the Bible: Its History, Methods & Results , InterVarsity Press, 2006, p. 44-45; Bruce Manning Metzger, The Text of the New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration , Oxford, Clarendon Press, 1964, p. 186-195; Léon Vaganay, Initiation à la critique textuelle du Nouveau Testament , Deuxième édition entièrement revue et actualisée par Christian- Bernard Amphoux, Paris, Les Editions du Cerf, 1986, p. 87-97; *** The Cambridge History of the Bible. The West from the Fathers to the Reformation , vol. 2, Edited by G.W.H. Lampe, Cambridge University Press, 1969, p. 27-28. 267 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

(gr. oJmoiotevleuton). Tot aceasta poate însemna trecerea de la un pasaj la altul, atunci când un rând se repet ă. O astfel de eroare poart ă denumirea de parablepis . Dittografia . Spre deosebire de haplografie, care presupunea o anumit ă simplificare, acest fenomen presupune, dimpotriv ă, reduplicarea/repetarea nejustificat ă a unei litere, grup de litere, silabe sau chiar cuvinte/termeni, p ărţi dintr-o fraz ă, de şi în textul de baz ă acestea ap ăreau o singur ă dat ă, la locul potrivit. Methatesis presupunea transpozi ţia anumitor termeni, din care rezulta formarea unui alt cuvânt. Asimilarea unor pasaje paralele . Atunci când copi ştii se aflau sub influen ţa unui text care ap ărea într-o form ă mai mult sau mai pu ţin asem ănătoare şi în textul altei Evanghelii sinoptice, exista posibilitatea s ă îl scrie în noul manuscris, ignorând textul de baz ă. Pe lâng ă modific ările textuale neinten ţionate prezentate mai sus, datorate în general grabei, neaten ţiei sau oboselii, întâlnim la nivelul textului neotestamentar şi anumite schimb ări f ăcute în mod inten ţionat, pe plan lingvistic, moral şi uneori chiar teologic. Într-un anumit sens, acest fenomen a gr ăbit procesul de „standardizare” a textului de baz ă. Astfel, cele mai importante modific ări textuale inten ţionate sunt urm ătoarele 1: Corectarea unor gre şeli de ortografie, gramaticale sau stilistice. Ad ăugarea unor complet ări naturale şi ale unor adjunc ţii similare. Coruperea textului datorat ă corec ţiilor armonizate şi conformate. De exemplu, anumite manuscrise armonizeaz ă textul scurt al Rug ăciunii Domne şti de la Luca (XI, 2-4) cu cel lung, mai bine cunoscut, din Evanghelia dup ă Matei (VI, 9-13). De asemenea, în mod frecvent, cit ările veterotestamentare sunt redate dup ă textul Septuagintei, chiar dac ă în manuscris ap ăreau conform textul masoretic. Confla ţia . Aceasta este una dintre procedurile importante întâlnite în multe tradi ţii textuale, care presupunea o combinare într-un text compozit a mai multor variante textuale. Acest lucru era posibil datorit ă faptului c ă, în acele secole, nu exista no ţiunea unui text standardizat, care s ă fie folosit în scopuri exegetice. Aceste confla ţii reprezint ă mai degrab ă m ărturii ale dezvolt ării

1 James R. Royse, Scribal Tendencies in the Transmission of the Text of the New Testament , în The Text of the New Testament in Contemporary Research. Essays on the Status Questionis in Honor of Bruce M. Metzger , Edited by Bart D. Ehrman and Michael W. Holmes, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1995, p. 240-241. Vezi şi Michael W. Holmes, The Text of the Matthean Divorce Passage: A Comment on the Appeal to Harmonization in Textual Decisions , în „Journal of Biblical Lietarature”, nr. 109/ 1990, p. 651-664; J.T. Barrera, op. cit. , p. 392-393; B.M. Metzger, The Text… , p. 195-206. 268 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 tradi ţiei, pentru a nu se pierde ceva din vreo tradi ţie, precum şi m ărturii ale spiritului „ecumenic”, care a avut un rol determinant în realizarea lor. Ad ăugarea de termeni suplimentari , în special în ceea ce prive şte numele divine (lat. nomina sacra ). Explica ţii istorice şi geografice suplimentare (e.g. Marcu I, 2; VIII, 31; Evrei IX, 4). Acordul între pasajele paralele şi fuziunea diferitelor lec ţii-variante , care se întâlne şte mai ales în manuscrisele tardive, care prezint ă tipul textual bizantin. Acordul între textele neotestamentare şi textele liturgice . De exemplu, mai multe manuscrise majuscule (E.07; G.011; K.017; L.019) prezint ă doxologia trinitar ă, specific ă cultului public, la finalul Rug ăciunii Domne şti (lat. Pater ), din Matei VI, 13. Glosele. Apari ţia acestora este strâns legat ă de obiceiul scribilor de a ad ăuga note scurte între liniile textului (pentru a-şi ar ăta acordul cu cele relatate în textul de baz ă), sau pe marginile acestuia (pentru a sugera anumite îmbun ătăţ iri, sau corec ţii exegetice la unele pasaje mai dificil de interpretat). Copi ştii le puteau asimila ulterior cu încercarea de a corecta o haplografie şi astfel, cu timpul, aceste note suplimentare ajungeau s ă fac ă parte din textul de baz ă, modificându-l. Schimb ări generate de motive doctrinare. Sfin ţii P ărin ţi ai Bisericii îi acuzau adesea pe eretici c ă au schimbat textul Noului Testament, pentru a se potrivi cu înv ăţă turile lor gre şite. De exemplu, în a doua jum ătate a secolului al II-lea, ereticul Marcion eliminase din textul Evangheliei dup ă Luca, singura pe care o accepta drept canonic ă, toate referin ţele cu privire la originea iudaic ă a lui Iisus Hristos. Celebrele proloage antimarcionite aveau tocmai rolul de a sus ţine autenticitatea tuturor scrierilor neotestamentare respinse, din diferite motive, de c ătre erziarh. De asemenea, Diatessaronul , armonia evanghelic ă a lui Ta ţian Asirianul, con ţinea unele modific ări textuale, care sus ţineau în mod subtil concep ţiile ascetice exagerate ale ereziei encrati ţilor. În opozi ţie cu aceste tendin ţe, Biserica cea „una, sfânt ă, soborniceasc ă şi apostoleasc ă” a încercat întotdeauna s ă înl ăture din textul ei canonic astfel de imixtiuni tenden ţioase, inacceptabile pentru sus ţinerea înv ăţă turi de credin ţă , a practicii liturgice sau a moralei cre ştine.

III. Critica textual ă a Noului Testament ca disciplin ă biblic ă Cuvântul „critic ă”/„criticism” deriv ă de la verbul grecesc κρίνειν care înseamn ă „a distinge”, „a decide” ori „a judeca”. Formarea canonului Noului Testament reprezint ă rezultatul unei astfel de decizii a Bisericii (lat. consensum ecclesiae ) cu privire la colec ţia scrierilor sfinte inspirate, conform unor principii

269 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 ca regula credin ţei” (kanwvn th'" pivstew", regula fidei ) sau „regula adev ărului” (kanwvn th'" ajlhqeiva", regula veritatis ). Ca disciplin ă biblic ă, critica textual ă s-a dezvoltat începând cu secolul al XVIII-lea. P ărin ţii Bisericii şi scriitorii ecleziastici nu s-au ocupat de probleme isagogice decât ocazional. Pu ţine informa ţii de natur ă introductiv ă avem de la Papias, episcop de Ierapolis (începutul sec. al II-lea), în câteva fragmente citate de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea. Teofil de Antiohia, Clement Alexandrinul şi Sfântul Irineu de Lyon ofer ă informa ţii pre ţioase legate de apari ţia canonului, iar Origen este preocupat de autenticitatea, integritatea şi timpul apari ţiei mai multor c ărţi ale Noului Testament. Ca o prim ă introducere am putea socoti Codul/Canonul Muratori (sfâr şitul secolului al II-lea d.Hr.), care con ţine o list ă a c ărţilor Noului Testament, cu scurte informa ţii despre fiecare. Un fel de studiu introductiv în c ărţile Sfintei Scripturi poate fi socotit ă scrierea Synopsis epitomos eis Theias Grafis , atribuit ă Sfântului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei. Obiectul introducerii în c ărţile Noului Testament este de a urm ări soarta acestor c ărţi din momentul apari ţiei lor pân ă în zilele noastre. Isagogia (gr. eisagwghv) se refer ă, pe de o parte, la Noul Testament în ansamblu şi atunci vorbim de isagogie general ă. În cuprinsul acesteia vom reg ăsi urm ătoarele probleme: Istoria canonului Noului Testament; inspira ţia, autenticitatea şi canonicitatea Noului Testament; Istoria textului Noului Testament; istoria traducerilor Noului Testament. Pe de alt ă parte, isagogia prive şte îndeaproape fiecare scriere în parte. Avem de-a face cu o isagogie special ă, a c ărei arie de lucru cuprinde rezolvarea urm ătoarelor probleme: autorul; timpul şi locul scrierii; împrejur ările şi scopul; adresan ţii; limba; autenticitatea, unitatea şi integritatea; teologia scrierii. Studierea textelor inspirate cuprinse în canonul Noului Testament impune, în primul rând, cunoa şterea limbii originale în care au fost scrise, adică limba greac ă a dialectului comun (gr. hJ koinhV diavlekto"). Cum îns ă autografele sfin ţilor autori au disp ărut de timpuriu, criticismul textual s-a îns ărcinat cu reconstituirea cât mai fidel ă a acestor texte, plecând de la cele mai importante m ărturii (manuscrisele grece şti, vechile traduceri, cit ările patristice). Interesul pentru „cel mai bun” text care se apropie de original, precum şi pentru istoria traducerilor prin intermediul c ărora a fost transmis la diferitele popoare ale lumii reprezint ă o preocupare mai nou ă, specific ă perioadei renascentiste 1. Disciplin ă-pionier a Rena şterii umaniste, critica textual ă a Noului Testament î şi

1 Rena şterea a adus cu sine con ştiin ţa faptului c ă un autor clasic poate fi cu adev ărat şi pe deplin în ţeles numai dac ă i se cite şte opera în limba în care a publicat-o pentru prima dat ă. În acest sens, numeroase texte vechi au fost reproduse în vederea studiului, al ături de foarte multe gramatici, astfel încât cercet ătorii s ă în ţeleag ă textele în limba lor original ă – cf. F.E. Deist, Witnesses to the Old Testament. The Literature of the Old Testament , vol. 5, NG Kerkboekhandel, 1988, p. 1. 270 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 propune reconstituirea transmiterii textului biblic, din momentul în care a fost fixat în scris pân ă la apari ţia primelor edi ţii tip ărite. Scopul tradi ţional al criticismului textual este de a stabili arborele genealogic ( stemma ) al manuscriselor pentru a urca progresiv din nou pân ă la arhetip , cât mai aproape posibil de original. De şi întotdeauna îngreunat ă de o parte ipotetic ă, aceast ă munc ă a adus adesea roade. Rezultatele ob ţinute ofer ă informa ţii pre ţioase pentru diferite demersuri ca: reconstituirea unui anumit manuscris sau a unei familii textuale; reconstituirea textului de baz ă, dincolo de gre şelile lingvistice inten ţionate sau neinten ţionate ale scribilor; o mai bun ă în ţelegere a structurii şi func ţionalit ăţ ii limbii originale: ortografie, fonologie, morfologie, sintax ă, semantic ă, tehnici de traducere etc.; reconstituirea etapelor parcurse de text pân ă la forma sa prezent ă. Rodul tuturor acestor str ădanii îl reprezint ă a şa-numitul textus receptus 1, care circul ă în varianta cea mai cunoscut ă, cu caracter de edi ţie şcolar ă, datorit ă lui Eberhard Nestle, Erwin Nestle şi Kurt Aland. Aceast ă opera ţiune mig ăloas ă şi plin ă de r ăspundere a reconstituirii textului original al cărţilor sfinte ale Noului Testament a necesitat studierea atent ă a unui material documentar enorm, care include câteva mii de manuscrise vechi: ostracale, talismane, papirusuri, codexuri majuscule/unciale, manuscrise minuscule, lec ţionarii biblice, versiunile în limbile vechi, cit ările scripturistice p ăstrate în operele Sfin ţilor P ărin ţi şi scriitorilor biserice şti 2. În mediile ortodoxe exist ă uneori o oarecare reticen ţă fa ţă de critica textual ă şi literar ă a Noului Testament, ea fiind privit ă de mul ţi teologi a priori drept negativ ă. Se ştie îns ă c ă exegeza patristic ă, începând cu Origen, a folosit metodele „critice” ale epocii respective, pentru stabilirea atât a autenticit ăţ ii unor scrieri biblice, cât şi a celui mai bun text (e.g. Tetrapla; Hexapla )3.

1 Odat ă cu începutul public ării textului grecesc al Noului Testament a ap ărut şi ideea unui Textus Receptus (lit. „textul primit”; abr. TR; simbol ς), care a devenit, pentru multe secole de acum înainte, textul standard al Bibliei Grece şti. Aceast ă sintagm ă latin ă provine din prefa ţa scris ă de c ătre Heinsius la a doua edi ţie a operei fra ţilor Bonaventura şi Abraham Elzevir, Noul Testament Grecesc (Leiden, 1633) 1: Textum ergo habes, nunc ab omnibus receptum: in quo nihil immutatum aut corruptum damus („Astfel [cititorul] are textul pe care acum îl primesc to ţi: în care nu d ăm nimic schimbat sau corupt”). Textus receptus nu reprezint ă o singur ă edi ţie, ci este de fapt un anumit tip textual, similar dar nu perfect identic, prezent în numeroasele edi ţii tip ărite – cf. Vincent Taylor, The Text of the New Testament. A Short Introduction, New York, MacMillan & Co LTD – London: St. Martin’s Press, 1961, p. 45. 2 Pr. Prof. G.T. Marcu, Material documentar de papyri pentru critica textului original al Noului Testament , în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1956, p. 255-256. 3 Pe parcursul secolelor III-IV, în marile centre c ărtur ăre şti ale cre ştin ătăţ ii (Alexandria, Antiohia, Cezareea), sub îndrumarea unor erudi ţi şi speciali şti (ca de exemplu Origen), şcolile de scribi s-au dedat la o impresionant ă munc ă de cercetare, de comparare şi de regrupare a manuscriselor (pe care o numim tehnic de cola ţiune ). Mai mult, ace ştia au încercat unificarea 271 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Aşadar, atitudinea Sfin ţilor P ărin ţi şi a scriitorilor biserice şti fa ţă de textul inspirat nu este în mod necesar incompatibil ă cu o abordare istoric ă şi textual ă a Noului Testament, în maniera cercet ătorilor moderni 1. Teologii ortodoc şi mai noi exprim ă o anumit ă deschidere fa ţă de metodele criticii textuale, atâta timp cât ele nu contravin înv ăţă turii de credin ţă a Sfintei noastre Biserici. În acest sens, teologul ortodox Veselin Kesich, profesor de Noul Testament la Saint Vladimir’s Seminary (New York, SUA), spunea c ă „func ţiunea proprie a criticismului nu este s ă distrug ă, ci s ă construiasc ă, nu s ă întunece, ci s ă lumineze, nu s ă-i îndep ărteze pe membrii Bisericii, ci s ă-i aduc ă la o mai bun ă în ţelegere a textului şi a realit ăţ ii exprimate în el. Nicio metod ă critic ă nu este perfect ă sau infailibil ă, dar unele din rezultate pot avea o valoare permanent ă. Dificult ăţ ile sunt generate de ideile preconcepute ale cercetătorilor” 2. A şadar, chiar dac ă de cele mai multe ori rela ţia credinciosului ortodox cu Sfânta Scriptur ă este una duhovniceasc ă de venerare, totu şi nu trebuie s ă respingem în mod nejustificat critica biblic ă, al ături de toate mijloacele ştiin ţifice de care dispunem ast ăzi. Aceste mijloace î şi au rolul lor instrumental şi, deoarece ele sunt mijloace umane, se cer a fi botezate, transfigurate, îndumnezeite, altfel existând pericolul de a nu participa la misterul divino-uman al Logosului. Scopul principal al acestei discipline neotestamentare este, a şadar, de a reconstitui forma cea mai apropiat ă de autografele apostolice. În istoria criticismului textual, începând cu perioada renascentist ă pân ă în prezent, s-au înregistrat mai multe etape. Ini ţial, s-a considerat c ă acest text s-ar g ăsi numai în manuscrisele grece şti, nu şi în cele latine. Între secolele V-XVI, textul latin al Sfintei Scripturi (în special sub forma Vulgatei) s-a bucurat de o autoritate absolut ă în Occidentul cre ştin. C ăderea Constantinopolului, la 29 mai 1453, i-a determinat pe numero şi exper ţi în limba greac ă s ă se refugieze în Occidentul cre ştin. Ace ştia au luat cu ei o însemnat ă cantitate de manuscrise grece şti, ar ătând celor de aici necesitatea de a c ăuta textul original în interiorul acestor mărturii. Totu şi, textul prezent în manuscrisele luate din Constantinopol era de fapt un text al Evului Mediu târziu, care era destul de r ăspândit în R ăsăritul bizantin. Edi ţiile tip ărite reproduceau aceste manuscrise f ără nicio diferen ţă între texte. Ceea ce a stârnit controverse a fost îns ă faptul c ă noile texte grece şti aduse din R ăsărit erau diferite de textul latin, considerat normativ în Apus. textului, alegând ceea ce li se p ărea mai bun: altminteri spus, au purces la o veritabil ă stabilire a textului, iar ast ăzi vorbim despre marile recenzii care au încercat s ă unifice şi s ă fixeze textul în sfere de influen ţă date. 1 Pr. Asist. Vasile Mihoc, M.E. Boismard şi A. Lamouille, LA VIE DES EVANGILES. INITIATION A LA CRITIQUE DES TEXTES (Via ţa Evangheliilor. Ini ţiere în critica textelor), colec ţia „Initiations” , Paris, Cerf, 1980, 119 p., în „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/1981, p. 656-567. 2 Veselin Kesich, The Gospel Image of Christ. The Church and Modern Criticism , New York, 1971, p. 9-10. 272 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Încercarea de a-l corecta nu a f ăcut decât s ă stârneasc ă aversiunea şi uneori condamnarea celor din jur. Urm ătorul pas a constat în realizarea faptului c ă textul grecesc nu era diferit numai de cel latin, ci şi de textul prezent în versiunile traduceri ale Sfintei Scripturi, precum şi în cit ările neotestamentare prezente în operele patristice. Criticismul textual modern al Noului Testament a început efectiv odat ă cu Johann Jakob Griesbach (1745-1812), care a clasificat manuscrisele cunoscute în trei mari grupe: occidentale (foarte vechi, dar corupte); alexandrine (care le corectau pe cele anterioare) şi constantinopolitane (dintre care cele mai multe fuseser ă p ăstrate). Specialistul nu lua în seam ă m ărturia manuscriselor individuale, mai ales dac ă prezentau unele afinit ăţ i cu familia textual ă occidental ă sau alexandrină. Cercet ătorul şi filologul clasicist Karl Lachmann (1793-1851) a fost primul care a dezmin ţit tradi ţia conform c ăreia cel mai bun text ar fi fost a şa-zisul textus receptus al Bibliilor tip ărite, care se baza pe manuscrisele tardive. Autorul a stabilit atunci principiile metodei genealogice , care era determinat ă de progresul disciplinei de la începuturi pân ă în prezent. Cel mai bun text este, a şadar, cel mai vechi, cel care prezint ă cel mai bun arbore genealogic ( stemma ) şi, în principiu, cel mai pu ţin afectat de erorile inten ţionate sau neinten ţionate ale copi ştilor. B.F. Westcott (1825-1903) şi F.J.A. Hort (1828-1892) au continuat ideea lui Lachmann, dezmin ţind criteriul majorit ăţ ii, conform c ăruia variantele comune şi cele mai frecvente din tradi ţia manuscriselor ar avea întâietate. Mai mult, autorii au stabilit patru tipuri textuale diferite: siro-bizantin ; occidental ; alexandrin şi neutru . Burnett Hillman Streeter (1874-1934) a sus ţinut ideea clasific ării manuscriselor în grupe de „texte locale”, corespunz ătoare diferitelor centre geografice din care proveneau: Alexandria Egiptului, Antiohia Siriei, Cezareea Palestinei, Cartagina în Africa de Nord, Italia şi Galia în Apusul Europei. Textul din Bizantium , care este reprodus în majoritatea manuscriselor unciale şi minuscule, reprezint ă probabil recenzia lucian ă1 şi combin ă textele timpurii, pân ă la formarea unui textus receptus . Hans Lietzmann (1875-1942) vorbea despre trei familii textuale în privin ţa epistolelor pauline: koin ē – cea mai recent ă; occidental ă – a antichit ăţ ii; egiptean ă – adesea cea mai veche. Este necesar,

1 De şi nu este venerat ca un sfânt al Bisericii, Lucian de Samosata (numit astfel dup ă locul de origine) a r ămas în memoria cre ştinismului ca un alter Origenus , el fiind cel care a pus bazele celebrei Şcoli din Antiohia, a c ărei principal ă activitate era centrat ă pe studiul Sfintei Scripturi. Urmând exemplul lui Origen, Lucian a realizat o recenzie a Septuagintei, numit ă „comun ă”, care s-a impus şi s-a r ăspândit, al ături de recenziile lui Origen şi Hesychius. În c ăutarea unui sens literal al textului biblic, autorul a renun ţat la metoda exegetic ă alegoric ă şi, din nefericire, a căzut în mrejele ereziei subordina ţioniste, în ciuda pozi ţiei oficiale a Bisericii. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), ereziarhul Arie l-a reclamat pe Lucian drept precursor şi ulterior, to ţi adep ţii arianismului l-au invocat în sus ţinerea înv ăţă turii lor gre şite. 273 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 totu şi, ca fiecare variant ă textual ă s ă fie analizat ă în parte şi în func ţie de eviden ţa intern ă. Odat ă cu Francis Crawford Burkitt (1864-1935), studiul intern al variantelor textuale a căpătat o importan ţă mai mare decât studiul codicologic al manuscriselor şi gruparea lor în familii de texte. Existau mai multe motive care justificau aceast ă schimbare de direc ţie. Din moment ce toate manuscrisele sunt într-un fel sau altul corupte, nu exist ă un „text pur” sau „cel mai bun manuscris”. Pe de alt ă parte, cele mai multe variante cunoscute î şi au originea în primele dou ă secole cre ştine, înainte de perioada celor mai importante codexuri majuscule. Mai mult decât atât, aplicarea metodei genealogice în studiul textului Noului Testament nu permite concluzii precise, din moment ce variantele s-au datorat mai degrab ă schimb ării deliberate, decât erorii accidentale. La sfâr şitul acestui lung parcurs, de la Hermann von Soden (1852-1914) pân ă la începutul secolului al XX-lea, a fost acceptat faptul c ă metoda genealogic ă nu este adecvat ă pentru a rezolva toate problemele de textualitate neotestamentar ă. Astfel s-a n ăscut o a şa-zis ă metod ă eclectic ă, conform c ăreia se apreciaz ă c ă cel mai fidel text este acela care, dup ă un studiu detaliat al tuturor variantelor textuale existente şi aplicarea regulilor studiului intern, prezint ă cea mai mare probabilitate de a corespunde cu forma original ă a textului. Von Soden identifica trei recenzii: ierusalemit ă, realizat ă de Origen; egiptean ă, realizat ă de Hesychius; bizantin ă sau koin ē, realizat ă de Lucian de Samosata. Prima categorie corespunde textului occidental al lui Westcott-Hort, a doua corespunde textului neutru şi alexandrin şi a treia textului siriac. În reconstituirea acestor trei tipuri de recenzii, autorul a vizat de fapt identificarea arhetipului lor, textul cunoscut drept I-K-H. Propunerea sa a fost foarte aspru criticat ă, în special pentru c ă devine foarte complicat ă. Cercetarea asupra marilor „tipuri de texte”, reluat ă la finele secolului al XIX-lea, a fost înt ărit ă pe parcursul secolului urm ător, remarcabil separate de cercet ările lui Jean Duplacy, în ceea ce a numit „marile st ări ale textelor”. Chestiunea r ămâne şi azi înc ă deschis ă. Pentru a rezuma p ărerile prezentate anterior, putem spune c ă speciali ştii vorbesc, în general, despre patru grupuri sau familii de manuscrise, care prezint ă unele particularit ăţ i definitorii, legate de zonele geografice din care provin textele biblice 1: tipul textual alexandrin sau egiptean : la sfâr şitul secolului al II-lea, cultura cre ştin ă era înfloritoare la Alexandria şi, pe parcursul urm ătoarelor secole, au fost copiate numeroase manuscrise de c ătre scribi ce cuno şteau foarte bine subtilit ăţ ile limbii grece şti. Acest grup este caracterizat de concizia textelor scripturistice.

1 Arthur G. Patzia, The Making of the New Testament. Origin, Collection, Text and Canon , Foreword by George R. Beasley-Murray, Illinois, InterVarsity Press, 1995, p. 12-16. 274 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

tipul textual occidental : este numit astfel pentru c ă circula în Occidentul cre ştin (Africa de Nord, Italia, Galia etc.). Îns ă, pe lâng ă aceste manuscrise grece şti, reg ăsim şi altele descoperite în Egipt şi în Bisericile siriace ale Orientului cre ştin. Lecturile textuale parafrazate ale acestui grup sunt adesea mai lungi decât lecturile scurte ale tradi ţiei alexandrine, prezentând adesea cuvinte ad ăugate (interpol ări). tipul textual cezareean : în secolele III-IV, ora şul Cezareea era cel mai important centru cre ştin al Palestinei, datorit ă impun ătoarei sale biblioteci şi a înv ăţ aţilor care trecuser ă pe acolo sau chiar se stabiliser ă aici. Textul de baz ă al acestui grup dateaz ă de la începutul secolului al III-lea, adus aici probabil din Egipt, de unde a trecut în Ierusalim, apoi în Georgia şi Caucaz, prin intermediul misionarilor armeni. În dezvoltarea sa, tradi ţia textual ă din Cezareea se situeaz ă la interferen ţa dintre cea alexandrin ă şi cea occidental ă. tipul textual siro-bizantin (sau koine ): acest text amalgamat, care atenueaz ă dificult ăţ ile şi armonizeaz ă diferen ţele, a fost folosit în Liturghia Bisericii bizantine, devenind cvasi-normativ începând cu secolul al VI-lea. El este în general considerat drept o dezvoltare tardiv ă şi secundar ă. Totu şi, unele dintre lecturile sale sunt vechi şi apar ţin Bisericii din Antiohia, în jurul anului 300. Munca speciali ştilor în texte începe, în mod evident, prin lenta cola ţiune a diferitelor manuscrise. În fa ţa masei de m ărturii şi variante, membrii comitetului care a stabilit „textul standard”, prezent în cele mai recente edi ţii critice neotestamentare, au ales 1438 de locuri-variante, pentru care este examinat un num ăr mereu crescând de manuscrise semnificative. Lectura numeroaselor fragmente de papirus necesit ă de altfel şi interven ţia speciali ştilor în paleografie. De asemenea, din ce în ce mai mult, munca de cola ţiune se extinde asupra versiunilor vechi şi a cit ărilor patristice. În mod tradi ţional, atunci când vorbim despre criteriile stabilirii textului biblic, distingem trei tipuri de opera ţiuni, care pot teoretic s ă se succead ă, de şi uneori frontierele lor sunt destul de vagi: Critica verbal ă const ă într-un fel de „coafare” a textului, ceea ce înseamn ă debarasarea de gre şelile grosiere ale copi ştilor, adic ă modific ările textuale neinten ţionate şi inten ţionate (vezi cap. III.7). Critica extern ă const ă în compararea num ărului m ărturiilor, vechimea lor, precum şi calitatea lor intrinsec ă, pentru lec ţiunile-variante. Cu toate acestea, nici num ărul, nici vechimea m ărturiilor nu constituie criterii decisive, căci, în definitiv unele m ărturii foarte vechi (e.g. P 66 ) pot purta în mod clar corecturi de natur ă dochetist ă1. Ast ăzi suntem foarte aten ţi la faptul că o

1 Dochetismul este o erezie a primelor secole cre ştine, conturat ă înc ă din vremea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, care nega realitatea trupului Mântuitorului Iisus Hristos şi sus ţinea că Acesta ar fi avut un trup aparent, ireal. Sfântul Ioan Teologul scrie Evanghelia a IV-a şi 275 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 variant ă este atestat ă în mai multe tipuri textuale, astfel încât disciplina trebuie să-şi multiplice criteriile, dar s ă r ămân ă mereu circumspect ă. Critica intern ă încearc ă s ă estimeze valoarea unei anumite variante, în scopul unei cât mai bune în ţelegeri a textului. Ea se sprijin ă pe criteriile coeren ţei interne a textului şi pe stilul autorului, dar trebuie s ă ţin ă cont şi de dezbaterile doctrinare din istorie, pentru care textul poate fi un reflex. Un anumit num ăr de reguli practice servesc adesea drept criterii, îns ă acestea r ămân numai ca ni şte „jaloane” şi nu trebuie absolutizate. Specialistul în textele biblice trebuie s ă se întoarc ă mereu la dialogul cu critica literar ă, s ă ţin ă cont de contextul apropiat şi îndep ărtat, de vocabularul, de stilul propriu fiec ărui autor şi uneori chiar şi de „proiectul literar şi teologic” al unei anumite scrieri biblice. Ele trebuie, a şadar, s ă fie mânuite cu pruden ţă , profesionalism şi credin ţă , c ăci în acest proces nu exist ă o regul ă absolut ă (lat. manuscripta ponderantur, non numerantur ): Lectio brevior potior : varianta cea mai scurt ă este cea mai bun ă; scribii aveau întotdeauna tendin ţa de a preciza, a da explica ţii suplimentare, în scopul facilit ării lecturii biblice. Lectio difficilor probabilior : varianta cea mai dificil ă este cea mai probabil ă; corect ăm un text pentru a-l face mai accesibil şi nu pentru a-l face şi mai obscur . Lectio difformis : în pasajele paralele ale Evangheliilor, o variantă diferit ă este de preferat, c ăci ea scap ă tendin ţei generale de a uniformiza şi armoniza. Lectio quae alias explicat : este de preferat varianta care le explic ă pe celelalte şi pe care am putea-o numi „variant ă-surs ă”. C. Tischerdorf considera că aceasta este „prima dintre toate regulile”, care le înglobeaz ă pe toate celelalte şi trebuie s ă fie considerat ă drept criteriul esen ţial pentru stabilirea textului. L. Vaganay o numea „firul ro şu” al specialistului în textele biblice.

împotriva acestui curent (reprezentat la vremea respectiv ă de iudeo-gnosticism), spunând înc ă din primele cuvinte ale operei sale c ă „Logosul (Cuvântul) S-a f ăcut trup” (In. 1, 14), în limba greac ă sarx , în sensul de „carne” (adic ă „trup real”, nu aparent), nu sôma (în gr. „trup”), dar care ar putea fi perceput într-un sens abstract. 276 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

EDUCA ŢIA ŞI ÎNV ĂŢĂ MÂNTUL ÎN TIMPUL DOMNIILOR FANARIOTE. ACADEMIILE DOMNE ŞTI DIN BUCURE ŞTI ŞI IA ŞI

∗ ∗∗ Alexandrina Mihaela Popescu , Florentina Mogonea

EDUCATION DURING PHANARIOT REIGN. ROYAL ACADEMY IN BUCHAREST AND IASSY Abstract

The presence of the Romanian school Phanariot rule of a specific printed separately, which makes the eighteenth century a distinct period in the history of Romanian education. Even if time does not compensate for declines Phanariot are some positive aspects in the social order by dismantling the peasant master dependency by establishing schools and hospitals, development of statutes in November, the first flat major manufactures. Royal academies of Iasi and Bucharest were the real source of culture, both for the Romanian countries and for the whole part of Southeast Europe, especially the Greek population.

Cuvinte cheie : epoca fanariot ă, epoca luminilor , academii domne şti , înv ăţă mânt , cronicari Key words : Phanariot , Enlightenment , royal academies , education , chroniclers

La începutul secolului al XVIII-lea, dup ă Dimitrie Cantemir în Moldova (1711) şi înl ăturarea lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) în Ţara Româneasc ă, Imperiul Otoman a introdus un regim politic nou. Astfel, timp de aproape o sut ă de ani cele dou ă ţă ri române au fost conduse de domni recruta ţi, în mare parte, din familiile influente constantinopolitane fanariote. Introducerea regimului fanariot în Ţara Româneasc ă şi în Moldova a fost ca o replic ă a Imperiului Otoman la situa ţia interna ţional ă de la sfâr şitul secolului al XVII-lea. În perioada fanariot ă ceea ce s-a schimbat nu a fost o domnie cu alta, ci regimul politic care, aducând modific ări statutului juridic al

∗ Lector univ. drd., Facultatea de Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Pite şti, str. Târgu din Vale, nr. 1, cod po ştal 110040, Arge ş, tel. 0348/453100, e-mail: [email protected] ∗∗ Lector univ. dr., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/422567, e-mail: [email protected]

277 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ţă rilor române, exprima consecin ţele domina ţiei str ăine în noua perioad ă şi fenomenele noi ap ărute în societatea european ă1 . Gravitatea regimului fanariot a rezultat din exploatarea excesiv ă şi sistematic ă a avu ţiilor principatelor dun ărene de c ătre Imperiul Otoman în declin, care nu mai beneficia de resursele rezultate din cuceriri. Epoca fanario ţilor, privit ă în ansamblu, este o epoc ă de dec ădere 2: teritoriul ţă rilor române şti este ciuntit, se iau de c ătre vecini provincii întregi, domnitorii sunt simpli func ţionari ai sultanului pe care îi schimb ă foarte des, fiscalitatea este accentuat ă, atmosfera moral ă este grea, intriga, bac şişul şi mita au pre ţ tot mai mare, iar caracterele sunt din ce în ce mai rare. În epoca fanario ţilor reg ăsim şi aspecte pozitive, între care enumer ăm: desfiin ţarea rumâniei, acordându-se libertate ţă ranilor, înfiin ţarea de şcoli şi spitale, elaborarea de noi legiuiri, dar cu toate acestea epoca fanariot ă r ămâne o perioad ă trist ă în istoria românilor. Secolul al XVIII-lea reprezint ă o etap ă distinct ă în istoria înv ăţă mântului nostru, prin exclusivitatea pred ării în şcolile de cel mai înalt nivel în elin ă, aproape toat ă perioada primei jum ătăţ i a secolului şi de ponderea pe care aceast ă limb ă a avut-o pân ă la 1821 şi academiile domne şti, de num ărul foarte mare de dasc ăli de origine greac ă şi de extinderea pe care a cunoscut-o înv ăţă mântul în greaca modern ă3. Un titlu de merit al lui Constantin Mavrocordat (1742-1743) este aten ţia deosebit ă pe care a avut-o pentru cultur ă. Dup ă cum consemna Ion Neculce în cronica sa, el „înt ări” şcolile existente, unde se înv ăţ a grece şte şi slavone şte; făcu apoi altele noi, „latine şti şi ar ăpe şti”. O alt ă m ăsur ă luat ă de Mavrocordat a fost de a asigura c ărţi de slujb ă bisericeasc ă în române şte, pe care le-a adus mai întâi din Muntenia, ca apoi s ă înfiin ţeze tipografii atât la mitropolie, cât şi la episcopii. Astfel, în 1742, la tipografia din Ia şi, apare prima tip ăritur ă: Hrisovul domnesc pentru locuitorii de pe mo şiile m ănăstire şti , iar în 1743 a ap ărut Psaltirea şi alte c ărţi de slujb ă. La cea de a doua tipografie pe care a înfiin ţat-o la R ădăuţi s-a tip ărit, în 1744, un Catavasier (o carte de cânt ări biserice şti), iar în 1745, un Ceaslov şi o Liturghie a Sf. Ioan Gur ă de Aur. Un alt moment important al dezvolt ării înv ăţă mântului din acea vreme îl constituie domnia lui Grigore al II-lea Ghica. Acestui domn i se datoreaz ă organizarea şi extinderea înv ăţă mântului în Moldova. Cronicarul Ioan Canta îl prezint ă ca „un om foarte în ţelept şi înv ăţ at”, ad ăugând c ă în timpul domniei lui

1 Mihai B ărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României , edi ţie rev ăzut ă şi ad ăugit ă, Bucure şti, Editura Corint, 2007, p. 245. 2 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul pân ă la sfâr şitul epocii fanariote (1601-1821) , Bucure şti, Editura ALL, 2007, p. 163. 3 Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale şi române şti până la 1900 , Bucure şti, Editura Didactic ă şi Pedagogic ă,1977, p. 190. 278 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„au ştiut şi boierii şi ţeara c ă este st ăpân”. Mai întâi va organiza trei şcoli, în române şte şi slavone şte, pe lâng ă episcopiile din Roman, R ădăuţi şi Hu şi. Apoi cl ăde şte, pe cheltuiala sa, lâng ă mitropolie, o „ Academie (a) înv ăţă turilor şi epistimiilor ”. Academia de la Ia şi, era condus ă de „ dasc ălul cel mare ”, care era grec, iar predarea se f ăcea în limbile elen ă, greac ă bisericeasc ă, în latin ă şi moldovene şte. În Academia de la Ia şi apare o ierarhizare a profesorilor: dasc ălul cel mare „ elinesc ”, dasc ălul al doilea, „ de înv ăţă turile gramatii ”, apoi dasc ălii de slavone şte şi române şte, precum şi o m ărire a onorariilor acestora. Un merit deosebit revine lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) şi prin reorganizarea înv ăţă mântului. Spiritul s ău inovator este evident în organizarea Academiei domne şti din Bucure şti. Ipsilanti a g ăsit şcoala superioar ă de la Bucure şti p ărăsit ă şi cu numai doi dasc ăli, el construie şte un local la Sf. Sava, terminat în 1779 şi a stabilit modul ei de func ţionare printr-un hrisov în 1776 şi înt ărit de Patriarhia din Constantinopol. Noul domn hot ărăş te organizarea şcolii pe patru cicluri, câte trei ani fiecare, f ăcând s ă creasc ă durata studiilor la 12. Şcoala avea 9 dasc ăli: „doi de gramatic ă, doi de matematici, adic ă de aritmetic ă, geometrie şi astronomie, şi pe lâng ă acestea şi de istorie, unul de fizic ă, unul de teologie şi trei de limbile latin ă, francez ă şi italian ă”1. Cursurile care durau cu totul doisprezece ani, începeau la vârsta de 7 ani cu studiul gramaticii, apoi treptat, latina şi greaca, poetica, retorica şi etica, limba italian ă şi francez ă, ca mai apoi s ă se studieze matematicile, istoria şi geografia istoric ă, filosofia lui Aristotel şi astronomia. Se mai înfiin ţeaz ă o şcoal ă de preo ţi la mitropolie, dou ă şcoli inferioare, la Craiova şi Buz ău şi se asigur ă plata dasc ălilor de române şte şi slavone şte în fiecare târg. Pentru a asigura buna func ţionare a tuturor acestor institu ţii de înv ăţă mânt s-a instituit eforia şcolilor, condus ă de mitropolit. Nicolae Iorga 2 considera hrisovul lui Alexandru Ipsilanti, din ianuarie 1776, ca fiind un act de cea mai mare importan ţă , care face onoare concep ţiei şcolare în ţă rile noastre la aceast ă dat ă.

Academiile domne şti din Bucure şti şi Ia şi în epoca luminilor În Ţara Româneasc ă institu ţia reprezentativ ă de înv ăţă mânt este Academia domneasc ă din Bucure şti. Grigore Ghica este cel care a sprijinit reorganizarea Academiei în 1749, reorganizarea complet ă şi am ănun ţit ă se realizeaz ă în timpul voievodului Alexandru Ipsilanti, în 1776. Cu prilejul acestei reorganiz ări se modific ă şi planul de înv ăţă mânt prin introducerea studiului istoriei, precum şi acela al limbilor francez ă şi italian ă.

1 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 213. 2 Nicolae Iorga, Istoria înv ăţă mântului românesc , Bucure şti, Editura Didactic ă şi Pedagogic ă, 1971, p. 54. 279 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

În Moldova, Academia domneasc ă de la Ia şi este reorganizat ă de Nicolae Mavrocordat, în 1714. Şi al ţi domnitori au fost preocupa ţi de dezvoltarea Academiei din Ia şi: domnii Grigore Ghica (1728, 1747) şi Grigore Alexandru Ghica (1766). Cerând divanului ţă rii s ă cerceteze starea înv ăţă mântului şi s ă fac ă propuneri de îmbun ătăţ ire, domnul Grigore Alexandru Ghica, om de aleas ă cultur ă, prime şte la 1 iunie 1765, o anafor ă cu prevederi noi, menite s ă pun ă înv ăţă mântul din Moldova pe noi baze. Prin hrisovul domnesc din 1766, reforma preconizat ă de divan cap ătă contur precis 1: • se prevedea, mai întâi, reorganizarea şcolii de limb ă elin ă care, din acel an dobânde şte caracterul unei autentice academii – Academia înv ăţă turilor şi epistemurilor ; • titulatura acestei institu ţii pune în eviden ţă orientarea ei c ătre un înv ăţă mânt realist. La noua academie, munca cea mai bine r ăspl ătit ă cu cel mai mare salariu, nu mai era profesorul de elin ă, ci cel de ştiin ţe, de matematic ă şi de fizic ă. Curricula în cele dou ă Academii a cuprins 2: limba (gramatica, metrica, prozodia şi poetica) şi literatura greac ă (Sentin ţele lui Cato în versiune elen ă, fabulele lui Esop, apoi Xenofob, Hesiod, Plutarh, Demostene, Pindar etc.); • epistolografia – compunerea scrisorilor; • retorica; • filosofia cu toate disciplinele sale (logic ă, fizic ă, cosmografie, psihologie, metafizic ă şi moral ă), la început filosofia neoaristotelic ă, iar în a doua jum ătate a secolului al XVIII-lea sunt studiate concep ţiile lui Rene Descartes, Maleranches, Galilei, Gassendi, Newton, Leibitz; • dintre ştiin ţele pozitive se predau astronomia, matematicile (aritmetici, elemente euclidiene, geometrie, planimetrie), chimia; • cursuri de istorie: antichitatea, Bizan ţul, istorii universale; • geografie şi limbi str ăine: greaca, latina, franceza, italiana, araba sau turca, germana, rusa. Elevii academiilor domne şti din Ia şi şi Bucure şti erau fii ai boierilor precum şi tineri greci, pleca ţi din ţinuturile Eladiei, care g ăseau în centrele culturale din Bucure şti şi Ia şi condi ţii materiale şi spirituale pentru satisfacerea dorin ţei lor de cultur ă. Academiile s-au dorit deschise tuturor în mod egal, îns ă acest lucru nu s-a întâmplat şi stau m ărturie con ţinutul hrisoavelor, de exemplu hrisovul lui Al. Ipsilanti (1775-1776) prevede cu privire la elevi: „... fii de boieri sc ăpăta ţi

1 Ion Gh. Stanciu, op. cit ., p. 193 2 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, Din cele mai vechi timpuri pân ă ast ăzi , Bucure şti, Editura Albatros,1975, p. 519. 280 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 sau descenden ţă de boieri mazili ţi sau chiar de str ăini s ăraci, nu îns ă fii de săteni, c ărora le este dat a se ocupa cu agricultura şi p ăstoria; iar fiii de negustori şi meseria şi, dac ă vor avea aplica ţie la înv ăţă tur ă, s ă se exercite în gramatic ă şi în lectur ă şi apoi s ă se retrag ă de la şcoal ă şi fiecare s ă se duc ă la meseriile pe care p ărin ţii lor le-ar aproba c ăutând la înclina ţiile naturale ale fiec ăruia”. Un rol important privind p ătrunderea noilor idei în societatea româneasc ă l-a de ţinut în Principate cultura greac ă prin Academiile domne şti de la Bucure şti şi Ia şi, la care se adaug ă interesul intelectualilor români pentru cultura occidental ă.

Iosif Moesiodax – erudit dasc ăl al Academiei din Ia şi Iosif Moesiodax î şi leag ă numele de Academia din Ia şi şi de reorientarea înv ăţă mântului spre ştiin ţele epocii moderne. Moesiodax a publicat mai multe lucr ări, La filosofia morale, Apologia , Teoria geografiei , cea mai de seam ă r ămâne Tratat despre educa ţia copiilor sau Pedagogia , publicat ă la Vene ţia în 1779. Moesiodax a pus în eviden ţă , în lucrarea Apologia , rezisten ţa care s-a opus spiritului înnoitor, tendin ţei de apropiere a con ţinutului înv ăţă mântului de noile cerin ţe. Numele lui Moesiodax se leag ă şi de restructurarea con ţinutului înv ăţă mântului din academiile domne şti. El a criticat înv ăţă mântul dominat de aristotelism medieval, a şa cum se desf ăş ura în academiile domne şti la mijlocul secolului al XVIII-lea. În c ăutarea modalit ăţ ilor de perfec ţionare a vie ţii oamenilor, Moesiodax a elaborat lucrarea cu caracter pedagogic: Tratat despre educa ţia copiilor sau Pedagogia . Autorul define şte pedagogia ca fiind „o metod ă care îndrumeaz ă moravurile copiilor despre virtu ţi şi care le preg ăte şte sufletul spre dragostea fa ţă de însu şirea înv ăţă turilor”. Din aceast ă defini ţie decurg cele dou ă direc ţii ale procesului paideutic: educa ţia moral ă şi instruc ţia. Lucrarea Pedagogia are dou ă p ărţi: în prima sunt tratate problemele educa ţiei în familie, iar în cea de-a doua – cele privind educa ţia în şcoal ă. Ideile lui Moesiodax nu sunt toate originale, unele dintre ele apar ţin lui Quintilian, altele lui Erasmus din Rotterdam, multe lui John Locke. Referitor la înv ăţă tur ă, Moesiodax nu are în vedere atât acumularea de cuno ştin ţe, cât cultivarea pentru înv ăţă tur ă, care depinde de „tactul pedagogic” al educatorului: explica ţia s ă fie u şoar ă, pe în ţeles, desf ăş urat ă cu r ăbdare şi bun ăvoin ţă ; provocând prin farmecul personalit ăţ ii sale dragostea elevului, acesta la rândul lui îl va stimula s ă „se str ăduiasc ă cu pl ăcere”; s ă r ăspund ă cu bun ăvoin ţă la întreb ările copilului; s ă nu-l constrâng ă s ă înve ţe, ci prin diverse procedee s ă-i cultive gustul pentru instruire; s ă ştie s ă câ ştige încrederea elevului, pentru ca acesta s ă primeasc ă cu pl ăcere tot ceea ce el îi ofer ă; s ă 281 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 accepte, mai ales ideea c ă înv ăţ ând, va avea în viitor mul ţumire; s ă ţin ă seama de puterea de în ţelegere a copilului 1 . Moesiodax a concentrat în lucrarea Tratat despre educa ţia copiilor cele mai de seam ă descoperiri ale didacticii secolului al XVIII-lea, care puneau accent pe cunoa şterea particularit ăţ ilor individuale ale elevilor, pe un înv ăţă mânt accesibil, realizat cu pl ăcere, dar care nu exclude efortul. Profesorul ie şean şi-a dorit s ă renoveze şcoala atât sub aspectul con ţinutului, cât şi la nivelul tehnicilor de predare. Scrierea lui Moesiodax, cât şi con ţinutul pedagogic al hrisoavelor pun în eviden ţă faptul c ă în ţă rile române circulau, în a doua jum ătate a secolului al XVIII-lea, acelea şi idei cu privire la educa ţie ca şi în celelalte ţă ri ale Europei Procesul de destr ămare a rela ţiilor feudale şi de manifestare a primelor elemente specifice capitalismului se face sim ţit în domeniul înv ăţă mântului înc ă din deceniul al şaptelea. Înv ăţă mântul de un nivel şi mai înalt decât cel existent tinde vizibil s ă fie orientat spre elemente realiste, ceea ce presupune existen ţa atât în Moldova, cât şi în Ţara Româneasc ă a unor oameni de aleas ă cultur ă, cunosc ători ai progreselor înregistrate de ştiin ţa şi filosofia timpului.

Manifest ări ale iluminismului în Ţara Româneasc ă şi Moldova Evenimentele politice de la sfâr şitul secolului al XVIII-lea au avut urm ări în domeniul culturii. La începutul secolului în cultura spa ţiului românesc s-au afirmat noile op ţiuni ale preiluminismului. Înc ă de la sfâr şitul secolului al XVII-lea, Dimitrie Cantemir exprimase în opera lui filozofic ă de tinere ţe, Divan , un spirit nonconformist în raport cu dogmele ortodoxe şi îndr ăzneli de gândire care l-au apropiat de ideile Reformei antitrinitariene. Lucrarea Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir se înscrie în sfera de interese a iluminismului timpuriu, fiind redactat ă în spiritul şcolii germane de cunoa ştere a statelor. Dimitrie Cantemir, animat de ideea emancip ării politice a ţă rilor române, în lucrarea Historia Moldo-Vlachica şi Hronicon a vechimii româno- moldo-vlahilor acord ă pagini semnificativ latinit ăţ ii poporului român şi a limbii sale, subliniind ideea apartenen ţei acestuia la aceea şi civiliza ţie pe care o exprima în no ţiunea de „ Ţara Româneasc ă” ca patrie primitiv ă a românilor. Principele Dimitrie Cantemir continu ă, prin argumenta ţia pe care o construie şte, op ţiunea umani ştilor din secolul al XVII-lea, conferind ideii de latinitate o form ă doctrinar ă.

1 Ion Gh. Stanciu, op. cit ., p. 200. 282 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

În aceea şi perioad ă în Ţara Româneasc ă se continua tradi ţia scrisului istoric din perioada lui Constantin Brâncoveanu. Din num ărul mare de cronicari, se distinge Ion Neculce (1676-1752) ca istoric, paricipant şi moralist. Istoriografia preiluminist ă reu şeşte, la începutul secolului al XVIII-lea, să universalizeze istoria ţă rilor şi s ă contureze un profil scrisului istoric, care câ ştig ă tr ăsături moderne, atât prin metod ă, cât şi prin concep ţie. Este necesar s ă preciz ăm c ă istoriografia aduce informa ţii bogate despre istoria primei jum ătăţ i a secolului fanariot. În Ţă rile Române iluminismul a pornit de la ideile formulate la începutul secolului, în contextul preiluminismului european, de la ideile lui Cantemir. Argumentarea contractualist ă a emancip ării de sub domina ţia otoman ă şi ideea latin ă lait-motive ale culturii. În Moldova şi Ţara Româneasc ă ideile iluministe, ancorate în tradi ţia cultural ă, au contribuit, datorit ă multiplic ării rela ţiilor cu cultura occidental ă, la integrarea unui corp de idei iluministe şi democratice, care au l ărgit perspectiva elitei despre societatea proprie în raport cu civiliza ţia european ă Istoriografia în secolul luminilor se caracterizează prin diversitate şi bog ăţ ie în domeniul istoriei na ţionale, prin istorii provinciale sau generale consacrate spa ţiului românesc.

283 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

284 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

STATUTUL FEMEII ROMÂNE ŞI LUPTA EI PENTRU EMANCIPARE ÎNAINTE DE 1918

Ligia D ănil ă*

STATUS OF ROMANIAN WOMAN AND HER STRUGGLE FOR EMANCIPATION BEFORE 1918 Abstract

Under the influence of Western lifestyles, the woman moves from the strictly domestic universe into social world and plays a key role in life. She had a status which cannot be separated from the family group of origin. It carries with it a part of the fathers heritage. This extraordinary role was what prevented social exclusion because of sex. A special attention is paid to female education. Education and instruction of landowners’ daughters was made by private teachers. Establishment of the first professional schools will facilitate the development of those girls without fortune, so they could cut themselves a path in life and a career.

Cuvinte cheie : avere , educa ţie , scoal ă, meserie Key words : wealth , education , school , job

La mijlocul veacului al XIX-lea, statutul femeii este strâns legat de grupul social din care provenea şi în care tr ăia. Izvoarele istorice ofer ă informa ţii generoase, exacte, despre femeile aflate în vârful piramidei, mai pu ţine informa ţii sunt despre cele aflate la baza piramidei. Se vor produce schimb ări fundamentale sub influen ţa modului de via ţă occidental, femeia iese din universul strict casnic în universul social şi va îndeplini un rol esen ţial în via ţă . Legisla ţia de la mijlocul secolului al XIX-lea, priveaz ă femeia de drepturi politice, accesul ei la ocuparea func ţiilor în stat nu este posibil; Codul Caragea în capitolul I, exprimă clar: „numai b ărba ţii se fac boieri, judec ători şi acârmuitori ob şte şti”, iar „fam ăile sunt dep ărtate de toate cinurile politice şti st ăpâniri şi slujbe politice” 1. Femeile care apar ţineau elitei purtau titlurile de boieroaice corespunz ător rangului so ţului: „Medelnicereas ă”, „P ăhărniceas ă”, „Slugereas ă”,

* Drd., Universitatea „ Ştefan cel Mare” din Suceava, str. Universit ăţ ii, nr. 13, cod po ştal 720229, tel. 0230/216147, 0752142373, e-mail: [email protected] 1 Ion Palade, Codul Caragea , Bucure şti, 1907. 285 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

„Pit ăreas ă”1, sau cucoane dobândite prin na ştere sau c ăsătorie. Principalul atu era faptul c ă influen ţa lor se baza pe bog ăţ ia dat ă de averea mo ştenit ă sau primit ă2. În ce prive şte condi ţia material ă a femeii, legisla ţia Codul Civil al lui Alexandru Ioan Cuza, Codul lui Caragea şi Calimack, define şte zestrea ca fiind averea femeii ce la c ăsătorie o d ă b ărbatului „ca totdeauna iar el ia venitul” 3. Din aceea şi legisla ţie afl ăm despre responsabilit ăţ ile ce revin capului familiei care trebuie s ă-şi înzestreze fiica conform rangului şi bog ăţ iei sale. În cazul când tat ăl moare mo ştenitorii preiau obligatoriu aceast ă sarcin ă. Mama nu poate fi obligat ă s ă-şi înzestreze copiii decât dac ă situa ţia financiar ă a b ărbatului las ă de dorit sau dac ă ea dore şte acest lucru. Potrivit acelora şi legi, în urma c ăsătoriei administratorul averii femeii devine b ărbatul, familia bucurându-se doar de veniturile anuale aduse de aceste bunuri. So ţul devine r ăspunz ător prin lege pentru pierderea sau deteriorarea, din vina sa, a zestrei. Nimeni nu poate înstr ăina zestrea, nici b ărbatul nici femeia, aceasta putând fi sacrificat ă doar în cazuri extreme: pentru salvarea s ănătăţ ii familiei sau via ţa membrilor s ăi. Dac ă se constat ă c ă averea este prost administrat ă, so ţia, secondat ă de consiliul familiei, poate cere separa ţia bunurilor devenind ea îns ăş i administrator 4. În caz de divor ţ, so ţul este nevoit s ă înapoieze zestrea intact ă, are obliga ţia între ţinerii copiilor şi s ă-i „c ăpătuiasc ă”. Dac ă so ţul este s ărac aceast ă obliga ţie o are so ţia. În cazul decesului mamei copii sunt mo ştenitorii zestrei şi nu so ţul. Femeia, pe lâng ă zestre, mai poate de ţine şi expropria „averea mi şcătoare şi nemi şcătoare, în afara zestrei”. Exproprierea fiind stăpânirea ei de drept exclusiv, o poate vinde, închiria, împrumuta, d ărui 5. În Codul Civil al lui Alexandru Ioan Cuza, se men ţin prevederile men ţionate, dar conven ţiile matrimoniale se fac prin tribunal înainte de celebrarea c ăsătoriei. Prin urmare, în virtutea acestor legi, femeia este protejat ă preferen ţial în familie din punct de vedere economic ea pierzând în ultim ă instan ţă averea pe care o de ţine. Ea nu poate fi deposedat ă decât pentru o vin ă foarte mare: crim ă, atentat la via ţa so ţului, adulter dovedit cu martori de judecat ă (conform Codurilor Caragea şi Calimack). Prin Codul Civil al lui Alexandru Ioan Cuza adulterul nu mai constituie motiv de deposedare. Averea confiscat ă nu revine so ţului, dac ă femeia are copii, ci acestora 6.

1 Constantin Filletti, Arenda mo şiilor în Muntenia, la 1831 şi 1833 , Bucure şti 1932, p. 54. 2 Ibidem. 3 Codul Calimack , Bucure şti, 1958. 4 Ibidem . 5 Ibidem . 6 Ibidem . 286 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Femeia are un statut care nu poate fi separat de grupul familial din care provine. Ea poart ă cu sine o parte a patrimoniului tat ălui, prestigiul familiei acestuia îl transmite urma şilor s ăi ce au exclusivitate la mo ştenire. Acest extraordinar rol de „transmi ţă tor” a împiedicat marginalizarea social ă având drept cauz ă sexul ca gen. Se constat ă, în multe cazuri, în epoc ă, de adop ţii de fete care, cu toate c ă nu pot p ăstra numele familiei, îl pot transmite, cu acordul so ţului, asupra unuia dintre copii. Acesta va primi moştenire tot patrimoniul familiei al c ărui nume va fi obligat s ă-l poarte toat ă via ţa şi s ă-l transmit ă tuturor descenden ţilor. În aceste condi ţii, femeia are o influen ţă bun ă sau rea în luarea deciziilor ca urmare a faptului c ă sus ţine familia prin propria sa avere, ceea ce este de necontestat. Exemple edificatoare în acest sens sunt multe. Astfel, Sabina Cantacuzino, arat ă în amintirile sale, c ă Ion C. Br ătianu nu a putut pleca la studii la Paris deoarece nu avea acordul mamei sale1, datorit ă faptului c ă toat ă familia tr ăia din zestrea acesteia. Abia dup ă moartea mamei, viitorul mare om politic, î şi va vedea visul împlinit ajungând în capitala Franţei 2. Un exemplu r ăsun ător, de notorietate în epoc ă, a fost acela al interven ţiei din partea Catinc ăi Conache care, prin presiuni f ăcute asupra so ţului său, Vogoride, a determinat demiterea de c ătre caimacam a lui Constantin Catargiu, un antiunionist înfocat. Şantajul ce l-a practicat so ţia lui Vogoride era clasic: amenin ţarea cu divor ţul, care presupunea desp ăgubirea so ţiei de partea de zestre irosit ă în desfrâu de c ătre so ţ3. Succesul acesteia a fost garantat. Patriota boieroaic ă a trecut cu vederea peste aventurile amoroase ale so ţului şi risipirea unei p ărţi a averii personale (una din cele mai mari din Moldova), dar nu a iertat punerea în pericol a viitorului ţă rii 4. O aten ţie deosebit ă se acord ă înv ăţă mântului feminin. Educa ţia şi instruc ţia fetelor de boieri era realizat ă de perceptori care, în egal ă m ăsur ă, se îngrijeau şi de educa ţia fiilor acestora. Din informa ţiile ce le d ă Sabina Cantacuzino afl ăm c ă fetele urmau acelea şi cursuri ca şi b ăie ţii, iar m ătu şile sale recitau pagini întregi din Homer şi spuneau cu mândrie: „nu au înv ăţ at grece şte ci elenica” 5. Tot acum în marile case boiere şti exist ă guvernant ă nem ţoaică sau fran ţuzoaic ă. Dup ă anii 1830-1840 se deschid pensioane publice, care au drept rezultat cre şterea interesului pentru educarea tinerelor fete. Cre şte şi gradul de erudi ţie al boierilor, ace ştia remarcau, de altfel, c ă „femeile aveau aplec ări superioare b ărba ţilor în aceast ă privin ţă . Erau foarte la curent cu

1 Sabina Cantacuzino, Din via ţa familiei I.C. Br ătianu , Bucure şti, 1993, p. 99. 2 Ibidem , p. 102. 3 Radu Rosetti, Amintiri din copil ărie , Bucure şti, 1925, p. 708. 4 Ibidem , p. 708 5 Sabina Cantacuzino, op. cit. , p. 10. 287 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 produc ţiile literare ale Occidentului” 1. Doamnele din înalta societate vor îngro şa rândurile consumatorilor de cultur ă f ără de care nu mai puteau exista. Societatea româneasc ă va cunoa şte o adev ărat ă revolu ţie în mentalitatea epocii prin evadarea femeii în marile spa ţii sociale. Nicolae Iorga considera chiar, c ă primul pas al emancip ării îl fac doamnele din clasa de mijloc. Reprezentantele elitei române şti devin active pe plan cultural prin locurile importante pe care le ocup ă în comitetele de patronaj sau prin numeroasele dona ţii pe care le fac 2. Nu mai pu ţin celebre sunt doamnele care erau înzestrate cu talent şi aveau înclina ţii artistice, cum este cazul Dorei D’istria, fiica sp ătarului Costache Ghica sau a Catinc ăi, fiica lui Mihalache Ghica, o pianist ă extrem de înzestrat ă. Datorit ă faptului c ă erau şi cunosc ătoare a limbii franceze în special se vor implica în actul traducerilor urmând îndemnul lui Ion Heliade R ădulescu din 1830, cu atât mai mult cu cât aceast ă îndeletnicire cap ătă o real ă dimensiune patriotic ă; era un efort necesar pentru rena şterea cultural ă româneasc ă. În acest context se eviden ţiaz ă: Hermiona Asachi, fiica poetului Gheorghe Asachi şi Catinca Asachi, so ţia acestuia, fiica vornicului Iordache Dr ăghici, Maria Burada născut ă Is ăcescu 3, Alexandrina Magheru talentata fiic ă a lui Gheorghe Magheru, care a tradus romanul lui Jean François Marmontel intitulat Belisaire , închinând aceast ă t ălm ăcire domnului Munteniei, Gheorghe Bibescu, spre care la acel moment priveau cu speran ţă to ţi care doreau o modernizare rapid ă ţă rii 4. Curtea lui Alexandru Ghica era „profund patriotic ă” şi încuraja patronajul artistic dominat de femei. „În giurul acestei elite r ăpitoare acestor dame opulente se întreceau artele, literele, încurajate de dânsele” 5. În Moldova, elita format ă din Elena Negri, sora lui Costache Negri, prietena sa, frumoasa şi gra ţioasa Emilia Raymon, de fiicele doamnei Maria Rosnoveanu, Catinca şi Zoe Sturdza, sus ţinea tinerii în jurul cărora se grupau ideile viitorului, favorizând propaganda ideilor liberale. Ideile democratice, egalitariste p ătrunseser ă chiar în saloanele elegante, aristocratice ale pl ăcutei şi spiritualei contese Elena Sturdza 6. Salonul renumit în epoc ă „campionul bon-tonului şi elegan ţei europene”, a fost f ără îndoial ă cel mai rafinat, a stârnit nu numai admira ţia, ci şi

1 Radu Rosetti, op. cit ., p. 709. 2 Vlad Diculescu, Via ţa cotidian ă a Ţă rii Române şti în documente 1800-1848 , Cluj-Napoca, 1970, p. 49. 3 Nicolae Iorga, Via ţa femeilor din trecutul românesc , Bucure şti, 1910, p. 57. 4 Petre Cernovodeanu, Ştefan Maria, Pe urmele Magherilor , Bucure şti, 1983, p. 25. 5 Vlad Diculescu, op. cit ., p. 49. 6 Ion Ghica, Scrisori c ătre V. Alecsandri , Bucure şti, 1967, p. 29. 288 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 invidia dar şi împotrivirea deoarece acolo era „oprit fumul ciubucelor” şi nu erau îng ăduite „sud ălmile na ţionale” 1. Nu numai saloanele de prim rang aveau influen ţă în societatea epocii. Gheorghe Sion pomene şte în amintirile sale de scrisoarea primit ă de la Ia şi în pragul declan şă rii mi şcării de la 1848, în care „o dam ă care juca oarecare rol politic pe atunce”, îl în ştiin ţeaz ă c ă: „Europa toat ă este în foc. Pân ă şi în Viena e revolu ţie mare…”. Scrisoarea primit ă este cu adev ărat mobilizatoare. De altfel, „dama” men ţionat ă î şi transformase casa într-un club „unde se adunau nemul ţumi ţii din contra guvernului şi elocven ţa ei era adeseori r ăpitoare” 2. În ceea ce prive şte starea economic ă a femeii la sfâr şitul secolului al XIX-lea în societatea româneasc ă, munca nu le f ăcea independente pe femei, datorit ă modului de plat ă. Despre rolul jucat de femeia de la ţar ă, în condi ţiile societ ăţ ii române şti predominant agrare, se observ ă c ă ea muncea mult, era o ma şin ă universal ă care producea aproape tot în gospod ăria ţă răneasc ă. Femeile nu erau singurele care au devenit din ce în ce mai critice în ce prive şte discrepan ţele de educa ţie, cu consecin ţe privind diferen ţele de şanse sociale între b ăie ţi şi fete. George Bari ţiu deplângea la 1853 diferen ţele de educa ţie între fii şi fiicele românilor. Tinerilor b ăie ţi le era oferit ă o experien ţă social ă şi o educa ţie în şcoli cu deschidere spre lume care le era refuzat ă tinerelor fete. Înc ă din timpul revolu ţiei de la 1848 se punea problema egaliz ării înv ăţă mântului de ambele sexe, instruirea femeii era o prim ă necesitate. Articolul 16 al Proclama ţiei de la Izlaz prevedea „instruc ţie egal ă şi întreag ă pentru românul de amândou ă sexele” 3. Starea de inferioritate a femeii se datora şi sistemului de înv ăţă mânt. Şcolile pentru fete erau în num ăr mic în compara ţie cu cele pentru b ăie ţi, programele şcolare erau alc ătuite diferit în func ţie de sex ca gen, iar când elevii ajungeau la vârsta la care î şi puteau dezvolta aptitudinile, fetele erau îndrumate c ătre literatur ă sau economie casnic ă. Astfel c ă fetele nu erau preg ătite corespunz ător exercit ării unei meserii, ci mai mult spre via ţa de familie. Prin urmare, educa ţia fetelor se putea întinde pe o perioad ă mai lung ă de timp pe când b ăie ţii aveau acces în licee şi universit ăţ i, cu cadre didactice calificate. Vocilor feminine – Constan ţa Dunca Şchianu, Sofia Cocea, Adela Xenopol, Sofia N ădejde – li s-au ad ăugat vocile masculine Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti, Nicolae B ălcescu, care au accentuat necesitatea educ ării femeilor ca un prim pas spre emanciparea lor viitoare. Adela Xenopol aducea numeroase critici modului în care erau educate fetele, ele nu aveau cuno ştin ţă de lucruri ce doar b ărba ţilor le era permis s ă

1 Alecu Russo, Scrieri postume , Craiova, f.a. 2 George Sion, Proz ă. Suvenire contimporane , Bucure şti, 1956, p. 15. 3 Scrieri social-politice , Bucure şti, 1962, p. 157. 289 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cunoasc ă, aceste interdic ţii erau un handicap pentru fete care contribuia la o neîndemânare de a se descurca în societate. O munc ă sus ţinut ă a fost depus ă pentru educarea fetelor şi pentru introducerea unui sistem adecvat dezvolt ării lor ca fiin ţe umane, a rolului lor în familie, sau pentru g ăsirea unei slujbe. Constan ţa Dunca Şchianu a fost una din cele mai active persoane care a f ăcut nenum ărate demersuri pentru a influen ţa politica de stat în acest sens 1. O deosebit ă activitate s-a desf ăş urat mai ales în cadrul societ ăţ ii „ Reuniunii Femeilor Române ” din Bra şov, care a deschis şcoli împreun ă cu filialele sale „pentru împ ărt ăş irea feti ţelor române în pânea nutritorie a culturii”. Ini ţiatoarea înfiin ţă rii primei şcoli profesionale a fost Cornelia Emilian . Ea considera c ă aceste şcoli vor facilita dezvoltarea uman ă şi emanciparea acelor fete lipsite de avere, a şa încât s ă-şi poat ă croi singure un drum în via ţă şi o carier ă. În ciuda eforturilor depuse de diferite persoane femei şi b ărba ţi care credeau în importan ţa unei educa ţii adecvate în egal ă m ăsur ă pentru b ăie ţi şi fete, şcolile pentru b ăie ţi erau mai elaborate şi complete în compara ţie cu cele în care se preg ăteau tinerele. Cornelia Emilian, a avut o preocupare deosebit ă pentru cunoa şterea, de c ătre cercurile cele mai largi, a statutului femeilor, considerând c ă femeia care, de regul ă, dobânde şte o spoial ă de educa ţie (cu câteva no ţiuni de geografie şi istorie, eventual o limb ă str ăin ă) şi care se suprapune peste cuno ştinţele tipice ale nevestei (cum s ă fac ă cozonacii sau s ă pun ă mur ăturile), „nu au alt ă însemn ătate, decât a fi idealul b ărba ţilor” 2. Consecin ţele lipsei de educa ţie erau majore. Femeile, astfel nedrept ăţ ite pe terenul instruc ţiei, nu puteau s ă-şi sus ţin ă existen ţa prin for ţele şi valoarea lor real ă. * * * Drumul parcurs de femeia român ă în perioada anterioar ă anului 1918 a fost unul plin de greut ăţ i şi încerc ări, dar nu unul zadarnic, în care s-au n ăscut zorii adev ărului, al accesului la drepturi juridice şi politice. Asocia ţiile şi funda ţiile feminine au condus în mod obiectiv la dezvoltarea mi şcării feministe, la câ ştigarea unui statut favorabil ce se va împlini în perioada interbelic ă.

1 Constan ţa Dunca, Pledoarie adresat ă Ministrului Cultelor şi Instruc ţiunii Publice – în favoarea educa ţiei fetelor şi cre şterii contribu ţiei statului la dezvoltarea înv ăţă mîntului pentru fete , în „Amicul Familiei”, 1865, p. 10. 2 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/ conditiafemeii .htm. 290 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

BĂNCI ROMÂNE ŞTI ÎN COMITATUL SOLNOC-DĂBÂCA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Radu Gavril ă*

ROMANIAN BANKS IN SOLNOC-DĂBÂCA COUNTY AT THE START OF THE 20 th CENTURY Abstract

Within the economic system of the Romanian Lands, Transylvania and Banat banks should be given a place of honor. Tours of credit was “Buna” in Feleacul s ăsesc (Feleacul Saxon). Credit institutions “Rîureana” in Copalnic-Mănăş tur and “ Ţible şana” in Căianu Mic (Small Caianu) (then Beclean, Reteag, Dej) were active on the economy market of Solnoc-Dăbâca County. But the oldest and most influential was “Some şana” in Dej, led for over three decades by Dr. Teodor Mihali, a leading figure in the political, economic and social life in the county. Relevant data, and in part novel, about these banks will show their role in the development of the Solnoc-Dăbâca County.

Cuvinte cheie : na ţional , împrumuturi , dividend , depuneri , economie Key words : national , loans , dividends , deposits , savings

Bănci române şti în comitatul Solnoc-Dăbâca Circula ţia capitalului a fost asigurat ă prin institu ţii de credit, înfiin ţate în num ăr mare, în special la sate, facilitându-se astfel accesul ţă ranilor la surse de finan ţare, aproape de ei, f ără a se expune cheltuielilor aferente b ăncilor din ora şele mari. Articolul de lege XXXVII (1875), Legea comercial ă ungar ă, este prima reglementare a modului de organizare a activit ăţ ii comerciale şi de credit 1. Un alt pas în reglementarea domeniului l-a reprezentat Articolul de lege XXIII/1898, Legea de organizare a coopera ţiei de credit din 1898 . Legea definea dou ă categorii, societ ăţ i pe ac ţiuni şi asocia ţii , iar acestea erau înfiin ţate pe baza a dou ă legi (Legea din 1875 şi Legea din 1895). Astfel erau: reuniunile de credit , de tip SCHULTZE-DELITSCH, func ţionând pe baza

* Drd., Academia de Studii Economice, Facultatea de Rela ţii Economice Interna ţionale, Cl ădirea Mihai Eminescu, Bld. Dacia, nr. 41, sector 1, Bucure şti, cod po ştal 010404, tel. 021/3191900, e-mail: [email protected] 1 *** Compass românesc – Anuar financiar pe 1895 , anul III, Sibiu 1895, p. 107. 291 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Legii din 1875; înso ţiri de credit , dup ă sistemul REIFFEISEN, pe baza Legii din 1895 1. În cadrul sistemului economic al Ţinuturilor române şti, b ăncilor din Ardeal şi Banat trebuie s ă li se acorde un loc de cinste. O lung ă perioad ă de timp ele au reprezentat aproape toata via ţa economic ă româneasc ă din aceste provincii. Ele au f ăcut servicii de necontestat românilor. Aplicând o politic ă na ţional ă, curajoas ă şi ra ţional ă, b ăncile române şti au salvat atât averea ţă ranilor, din mâna c ămătarilor, cât şi, în unele cazuri, au contribuit la cre şterea suprafe ţelor de p ământ pe care românii le aveau. Aproape toate speranţele românilor erau legate de creditul privat oferit de b ăncile române şti. În presa vremii se afirmau cu t ărie: „...m ăsurile şi mijloacele de realizare a eliber ării din chingile c ămătăriei erau v ăzute prin organizarea popula ţiei în institu ţii de credit, deoarece economia este condi ţia prim ă a capitalului. Cum? Prin stabilirea de b ănci, care primesc depozite şi, prin banii cu dobând ă, ce procur ă”2. „Eficacitatea acestei combina ţiuni, care lucreaz ă deodat ă, şi ca banc ă de păstrare, şi ca banc ă de împrumutare, este a şa c ă, departe de a înf ăţ işa pericolele care s-ar crede, este de o siguran ţă minunat ă. Aceste stabilimente sunt dintre cele mai solide” 3. Băncile populare au fost cele mai potrivite forme de satisfacere a nevoilor de credit la sate, pentru agricultur ă şi a cererilor de creditare a micilor industria şi, func ţionari şi meseria şi, la ora ş. Ele acordau credite, cunoscând foarte bine situa ţia debitorilor la acordarea creditului, urm ărind u şor modul de folosire a sumelor avansate şi aflând repede orice modificare a situa ţiei economice a debitorilor. Acordarea de împrumuturi era cel mai folosit instrument de creditare. Băncile române şti primeau depuneri spre fructificare pe care le d ădeau mai departe, ca împrumuturi. Sistemul era simplu şi nu necesita cuno ştin ţe speciale. Nevoile de credit nu erau mari, privite individual, deoarece gospod ăria ţă răneasc ă nu necesita investi ţii foarte mari. B ăncile au avut rezultate bune datorit ă faptului c ă au avut un num ăr mare de clien ţi care solicitau sume, relativ, mici, şi care î şi prelungeau împrumutul, pân ă când ajungeau s ă-l poat ă pl ăti. Politica bun ă de acordare a împrumuturilor a f ăcut ca pân ă la 1914, pierderile s ă aib ă un rol cu totul neînsemnat în bilan ţul institu ţiilor de credit. Dobânzile b ăncilor române şti erau moderate, în compara ţie cu celelalte bănci s ăse şti şi maghiare. Ele variaz ă, la cambii între 5-8%, la care se mai

1 Ion I. Lapedatu, Finan ţele private din Ardeal , în Transilvania, Banatul, Cri şana, Maramure şul 1918-1928 , vol. I, Bucure şti, 1929, p. 564. 2 Ziarul „Observatorul”, Sibiu, 1879, an II, nr. 35, p. 4. 3 Ibidem , nr. 44, p. 4. 292 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 adaug ă un comision de 1-2%. Împrumuturile ipotecare, cele cambial-ipotecare şi împrumuturile pe efecte variaz ă între 5,5-8%, iar creditele personale ţă răne şti (cu caven ţi) 8%. Pentru depozite spre fructificare, b ăncile române şti pl ăteau între 4% şi 6%. Dividendele ce se pl ăteau ac ţionarilor treceau de 8-10%, pân ă chiar la 14%-18%. Băncile române şti au contribuit la sporirea propriet ăţ ilor de p ământ a românilor prin parcel ări ale mo şiilor ce apar ţineau grofilor şi mo şierilor unguri. De şi pare o ac ţiune concertat ă pe un criteriu strict na ţional, exist ă şi o explica ţie prozaic ă. Mo şiile erau în ţinuturile unde românii erau majoritari, erau cei care nu aveau p ământ şi aveau acces la banii b ăncilor române şti. În cele mai multe cazuri, cu sumele ob ţinute din vânzarea parcelelor se acoperea pre ţul întreg al propriet ăţ ii achizi ţionate, inclusiv partea re ţinut ă pe seama b ăncilor, ceea ce explic ă, cre şterea averilor unora dintre conduc ătorii acestora. Un exemplu ar fi, înainte de 1900, Gheorghe Pop de B ăse şti, membru în direc ţia „Albinei”, pre şedinte la „Chioreana” din Şomcuta Mare, la „S ătm ăreana” şi la „Some şana”" din Dej, care reu şeşte s ă achizi ţionezE peste 2 390 de iug ăre 1. La sfâr şitul anului 1910, românii din Ardeal şi Ungaria, dispuneau de 145 b ănci comerciale 2, în care se g ăseau: capital social 26 013 600, depuneri spre fructificare 105 226 820, fonduri de rezerv ă 10 444 170. Num ărul b ăncilor în teritoriile române şti în 1914 a fost de 148, cu un capital v ărsat de 34 969 249 coroane, cu un fond de rezerv ă de 11 132 017, un profit net de 4 546 124 coroane, un dividend foarte bun, de 13%. În depozite spre fructificare aveau 3 700 060 coroane şi aveau 7 964 007 coroane investite în active. Re ţeaua de institute de credit române şti din Transilvania, înfiin ţate la sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, era format ă, în anul 1915, din 108 b ănci care aveau 11 112 membrii, ceea ce însemna o medie de 103 membrii pe o banc ă3. Este evident c ă de şi aveau sume importante atrase spre economisire, la capitolul Depuneri spre fructificare , b ăncile aveau nevoie de finan ţare extern ă, adic ă reescont. Băncile româneşti au primit, pentru opera ţiunile lor un reescont de 50 milioane de coroane. Vreo 5 milioane le acorda Albina din Sibiu, iar restul le acordau b ăncile ungure şti din Budapesta şi, în primul rând, Banca Austro-Ungar ă, care avea sucursale 4 aproape în toate centrele comerciale

1 Ion Cical ă, Mi şcarea muncitoreasc ă şi socialist ă din Transilvania 1901-1921 , Bucure şti, Editura Politic ă, 1976, p. 32. 2 Cristu Negoescu, Ardealul nostru, Transilvania, Banatul, Cri şana, Maramure şul, din punct de vedere geografic, economic, administrativ şi mai ales financiar , Bucure şti, Tip. Gutenberg Joseph Gobl, 1919, p. 216. 3 Adrian Onofreiu, Istoricul coopera ţiei de credit din jude ţul Bistri ţa-Năsăud , Bistri ţa, Editura „G. Co şbuc”, 2004, p. 49-50. 4 Cristu Negoescu, op. cit ., p. 214. 293 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 importante, inclusiv în Dej. Din cele aproape 70 de b ănci şi case de p ăstrare, beneficiare de reescont la Banca Albina, era şi „Some şana” din Dej. Dintre înso ţirile de credit, cea mai veche (1897) era „Buna” , înso ţire de credit şi depuneri în Feleacul s ăsesc, care prezenta bilan ţul pe 1901 f ără mari diferen ţe fa ţă de 1900. În al V-lea an de gestiune, Escomptul a fost de 13 419 K, fa ţă de 13 591 K, iar Împrumuturile pe obliga ţiuni de K 1 258 (în 1990 – K 1 390). Totalul activelor au fost K 15 069, fa ţă de 15 453 K. Capitalul social s-a redus de la K 4 782 la K 4 513 şi Depozitele de la K 3 677 la K 2 948. În schimb fondul de rezerv ă a crescut cu K 118, la K 387. Reescomptul a crescut de la 6 150 la 6 510 K. Venitul brut a fost de 1 392 K fa ţă de 1 630 K, iar Profitul net a fost K 430 fa ţă de 555 K în 1900. Adunarea general ă a fost pe 3 Martie 1902 1. Propunerea direc ţiunii pentru distribuirea profitului net era: 5% dividend ă aplicat ă la capital – 223,89 K, fond de rezerv ă (30%) K 60, remunera ţii (direc ţiune, comitet de supraveghere, func ţionari) 126 K. Num ărul membrilor a fost, la finele anului 1901, de 177 care de ţineau 228 cuote a K 20 fiecare 2. Institutul de credit şi economii „Ţible şana” s-a constituit în 29 noiembrie 1902 din ini ţiativa lui Ioan Boca, fiul înv ăţătorului Ioan Boca. Adunarea de constituire s-a ţinut în C ăianu Mic (Kis-Kajan) fiind prezen ţi 31 de ac ţionari care reprezentau 199 „ac ţii”. Director executiv a fost ales Ioan Boca jr. Institutul a func ţionat atât în satele din jurul C ăianului cât şi a Becleanului şi Reteagului. Traiectoria dezvolt ării a fost: C ăianu Mic 1902, Reteag 1905, Dej, cu filiale la Târli şiua şi C ăianu Mic, dup ă mutarea sediului la Reteag 3. Odat ă cu mutarea la Dej, serviciile s-au diversificat. Banca Poporal ă – institut de credit şi economie Dej, a fost 4 înfiin ţat ă în 1 ianuarie1901. A conlucrat la dezvoltarea economică din jude ţ acordând credite necesare tuturor ramurilor de produc ţie, cu deosebire îns ă ţă rănimii. „Rîureana” , institut de credit şi de economii, societate pe ac ţiuni, în Capolnoc-Mănăstur [Copalnic-Mănăş tur], a fost înfiin ţat ă la 1898 cu un capital social de 100 000 cor. împ ărţit în 1 000 de ac ţiuni a 100 cor., profit 10 500 cor., dividend ă 8%” 5. Bilan ţul pe 1901 prezint ă fa ţă de anul precedent [1900] o serie de schimb ări. Cre şteri la Cambii de la K 25 263 la 27 949, Împrumuturi pe obliga ţiuni de la 147 244 K la 176 902 şi la Împrumuturile ipotecare de la 7 849 k la 17 486 şi Total active de la 35 683 K la 226 243. Capitalul social de 100 000 K a fost pl ătit integral în 1901. Depozitele spre fructificare erau 60 503

1 „Revista economic ă”, an IV, nr. 10, Sibiu, 8 martie 1902, p. 100. 2 Ibidem , an IV, nr. 11, Sibiu, 15 mai 1902, p. 112. 3 Alexandru Retegan, Căianu Mic – un sat expansiv , Bistri ţa, Editura Charmides, 2006, p. 106-108. 4 Jeno Ilosvay, DÉSI Kronika (Cronica Dejului), manuscris, Dej, 1925, p. 86. 5 Cornel Diaconovich, Enciclopedia român ă, tomul (vol.) III, Sibiu, Editura şi tiparul lui W. Krafft, 1904, p. 775. 294 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

K, cu 19 513 mai mult ca în 1900 (40 990 K). O cre ştere de la 37 960 K la 44 841 a înregistrat Reescomptul , iar Fondul de rezerv ă a crescut cu 2 167 K ajungând la 3 080 K de la 913 K. Venitul brut a crescut de la 21 177, în 1900, la 27 673 K în 1901, iar venitul curat (net) a crescut de la 10 484 K la 15 040 K 1. A treia Adunare general ă s-a ţinut pe 25 februarie 1902. Au fost prezen ţi 61 de ac ţionari, reprezentând 742 ac ţii (ac ţiuni) cu 164 de voturi. Repartizarea (Împ ărţirea ) profitului net s-a f ăcut astfel: Dividend ă şi supradividend ă K 8 000, Fond de rezerv ă K 3 928,24 Scopuri filantropice-culturale 608,40 K. Alte sume, tantieme (procent din rezultatele financiare) pentru direc ţiune şi comitetul de supraveghiere K 1 521, directorului executiv (2%), în afara salariului fix 202,80 K, oficialilor (al ţi membrii în conducere) 304, 20 K. Fondul de pensii va primi 405,60 K plus un supliment de 70 K. Dividenda fix ă a fost stabilit ă la 8%, în valoare de 8 K pentru fiecare cupon şi va fi pl ătit ă de la 15 Mai 1902 2. „Some şana” , banc ă româneasc ă în Dej, fond.[at ă] în 1890 cu un capital social de 50 000 fl. în 1895 s-a majorat capitalul la 100 000 fl. Iar apoi, [în 1902] la 200 000 cor. Active are de K 1 376 051, fond de res.[erve] 83 400. Deposite 502 508 cor.” 3. A XII-a Adunare general ă a fost ţinut ă în 10 martie 1902. Au fost prezen ţi 17 ac ţionari, reprezentând 280 ac ţiuni cu 135 voturi. Indicatorii bilan ţului se prezentau bine. Profitul net cre ştea de la 25 684, în 1900, la 29 468 K, în 1901. Direc ţiile în care s-au derulat afacerile, comparativ cu 1900, au evoluat astfel: Escomptul (cambii de banc ă) 1 065 589, cre ştere de 62 515 K, Împrumuturi ipotecare K 167 778, cre ştere 15 405 K, Împrumuturi pe obliga ţiuni K 13 730, sc ădere 3 272 K, Debitori K 18 720, reducere 5 333 K. Activele totale au fost 1 376 051 K, mai mari cu 95 403 K. Pasivele erau repartizate astfel: Capital social , 200 000 K, Rezerve 83 811 K, fa ţă de 76 633, cre ştere de 7 179 K, Depozitele spre fructificare K 502 508, mai mari cu 30 602 K, Reescomptul 495 215 K, cre ştere de 44 068 K, Fondul de pensii 31 841 K, cre ştere de 2 759 K. Venitul brut 116 933 K, cu 3 009 K mai mic decât în 1900. Circula ţia total ă a fost de 12 363 028. Profitul net de 29 468 K era propus a fi repartizat astfel: 8% dividende – K 16 000, 25% fond de rezerv ă – K 4 867, tantieme (10% director executiv – K 1 946, func ţionari (2%) – K 389, comitet de supraveghere (4%) – K 778), fond de pensii, 12% pentru scopuri filantropice şi culturale – K 2 336, alte fonduri K 1 787. Dividendele anului 1901 se fixau la 8%, valoarea cuponului fiind de 16 K 4. Băncile române şti pl ăteau salarii la aproape 500 de func ţionari şi contribuiau, anual pentru scopuri culturale, cu peste 150 000 coroane. Sumele

1 „Revista economic ă”, an IV, nr. 7, Sibiu, 15 februarie 1902, p. 56. 2 Ibidem , an IV, nr. 11, Sibiu, 15 mai 1902, p. 113. 3 Cornel Diaconovich, op. cit ., p. 987. 4 „Revista economic ă”, an IV, nr. 9, Sibiu, 1 martie 1902, p. 90. 295 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 importante pentru scopuri culturale şi filantropice române şti erau pentru: şcoli, biserici, diferite asocia ţiuni, reuniuni de muzic ă, spitale, biblioteci populare, editur ă etc. 1. De „cota de binefacere” a „Ţible şana” , din profiturile realizate, au beneficiat bisericile din zon ă (Ciceu Poieni, Ciceu Mih ăiesti, Diug, ş.a), şcolile (C ăianu Mic, Agrie ş, Târli şua, ş.a.), elevii liceului din N ăsăud precum şi studentul în filozofie Victor Motogna. Banca Poporal ă a contribuit la leafa invatatorului şcolii confesionale române din localitate, care era amenin ţat ă cu inchiderea. La „Rîureana” suma pentru scopuri filantropice-culturale (608,40 K) a fost repartizat ă pentru: şcoli (Ulmu şei – 40, Curtuiu ş – 20, D ăne şti şi Bont ăeni – 40, Fen ăţ ei – 20, Ciocoti ş – 20, Surduc-Copalnic – 20, L ăpu şul unguresc-10), Biserici (gr.cat. C. Mănăş tur – 50, gr.cat. Ru şor – 58,40), studen ţilor (Vasile Timbu ş – 20, Vasiliu Botha – 20), familiei Lugerdean din Olpret – 40, la dispozi ţia direc ţiunii – 250 K. La „Some şana” suma destinat ă spre scopuri filantropice-culturale a fost distribuit ă la: biserici (ortodoxa Dej – K 1 000, greco-catolic ă Beclean – K 200, gr.cat. Ciceu-Cristur – K 200), şcoli (gr.cat Dej – K 400, gr.cat.Ocna-Dej – K 200), şi la dispozi ţia directorului executiv – K 336. Acest institut, zeci de ani a contribuit la ajutorarea ţă ranimii, acordând credite pentru a cump ăra p ământ, iar în anii cu recolt ă slab ă, pentru a se putea cump ăra cerealele. A pl ătit o parte din leafa înv ăţă torului român şi a ajutat institutele culturale române şti, de exemplu ASTRA 2. Conducerea b ăncilor era format ă din elita intelectualit ăţ ii şi burgheziei locale. La Banca Poporal ă Dej , Director general: Simeon Rusu, fost pre şedinte şi membru a mai multe corpora ţii din ora ş; Membrii consiliului de administratie : Pachomiu Pop, proprietar, protopop în Lozna Mare, Cornel Mesarosiu, fost director general la C.F.S., Iosif Boca, decanul baroului avocatial, deputat, Ioan D. Tarnita, proprietar; Comisia de cenzori: Teodor Purdean, preot, Teodor Gutiu, propr., Valer Filip, inginer şef, Andron Covalcic, proprietar 3. În conducere a fost cooptat, a fost înregistrat Ioan Boca în locul lui Teofil Dragomir 4. La „Rîureana” , prezident Dr. Vasile Lucaciu, notari (secretari) Alexa Stupar şi Vasile Timbu ş, iar verificatori ai procesului verbal Iacob Botha şi George Pascha. În Direc ţiune au fost ale şi Ioan Petrovan, Ioan Dragomir şi

1 Constantin Popp, Băncile Române din Transilvania , Sibiu, 1905, p. 6-10, în Cristu Negoescu, op. cit ., p. 211. 2 Jeno Ilosvay, op. cit ., p. 87. 3 Ibidem , p. 86. 4 „Revista economic ă”, an IV, nr. 42, Sibiu, 18 octombrie 1902, p. 363 296 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ştefan Birle, iar în comitetul de supraveghere Sigismund Lengyel. În octombrie 1902 a fost înregistrat Ştefan Bîrle în locul lui Avacum Hangea 1. „Some şana” : Dr Teodor Mihali – director executiv, Augustin Pintea – contabil; Membrii în direc ţiune: Gregoriu Pu şcariu – pre şedinte, Teodor Herman – vicepre şedinte, Dr. V. Ramonczai, Dr. Clemente Barbul, G. Gradoviciu, Dr. Kereke ş I., dr. D. Ciuta; Comitetul de supraveghere: A. Cosma, I. Lissai, Dr. Alesandru Pop, Dr. G. Tripon, Dr. Liviu Mik şa2. În Direc ţiune au fost reale şi Dr. Teodor Mihali, Dr. Demetriu Ciuta şi pr. Teodor Herman. Observa ţie: „Adunarea a decurs în cea mai bun ă armonie, decisiunile s-au luat în unanimitate” 3. La începtul secolului al XX-lea b ăncile române şti au dat dovad ă de profesionalism şi spirit civic, calit ăţi puse în slujba poporului român.

1 Ibidem . 2 Ibidem , an IV, nr. 8, Sibiu, 22 februarie 1902, p. 80. 3 Ibidem , an IV, nr. 12, Sibiu, 22 martie 1902, p. 122. 297 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

298 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

DE LA EDINBURGH 1910 LA EDINBURGH 2010 LUCR ĂRILE COMISIEI A IV-A

Adrian Boldi şor *

FROM EDINBURGH 1910 TO EDINBURGH 2010 THE WORKS OF COMMISSION IV Abstract

In 1910, delegates from all over the World met together for ten days in Edinburgh, for the First World Missionary Conference. For many people, these conferences marked the first step of the end of the colonial missionary era. The importance of Edinburgh 1910 must be seen in the following the conference. On the 6th of August 2010, the Committee in charge with organizing the meeting, celebrated a century from the first missionary Conference in Edinburgh and presented the conclusions of these meetings in which it was stressed the necessity of a good understanding between the Christians and the people belonging to other confessions. In the same time, it was pinpointed the opportunity of spreading the message of Jesus in the entire world, focusing on love commandment as we can see from the pages of the Holly Book.

Cuvinte cheie : Edinburgh 1910 , John. R. Mott , Comisia a IV-a, religiile ne-cre ştine , Edinburgh 2010 Key words : Edinburgh 1910 , John. R. Mott , Commission IV , Non-Christian Religions , Edinburgh 2010

Introducere În anul 2010 s-au împlinit 100 de ani de la ceea ce s-a considerat a fi Prima Conferin ţă misionar ă, desf ăş urat ă la Edinburgh în anul 1910. Preg ătirile pentru a s ărb ătorii a şa cum se cuvine acest eveniment au început cu mult timp în urm ă şi s-au finalizat în luna august a anului trecut, atunci când mai multe întâlniri oficiale au avut loc în ora şul sco ţian. Pornind de la ideea c ă acum 100 de ani cre ştini din întreaga lume s-au adunat la Edinburgh pentru a discuta despre importante problemele misionare pentru acea perioad ă, întâlnirea din 2010 s-a dorit a fi atât o analiz ă a ceea ce s-a întâmplat în lume dup ă aceast ă

Scurt istoric În anul 1910, 1200 delega ţi din lumea întreag ă s-au întâlnit pentru 10 zile, vara, la Edinburgh, Sco ţia, pentru prima Conferin ţă misionar ă mondial ă, considerat ă a fi un pas important spre sfâr şitul erei colonialiste. Conferin ţa de la Edinburgh a fost organizat ă de John R. Mott şi de comitete din întreaga lume implicate în preg ătire pentru mai bine de trei ani. „Inima Conferin ţei nu au reprezentat-o discursurile, ci perioadele de rug ăciune. Fiecare zi s-a deschis cu cincisprezece minute de rug ăciune şi slujire” 1. În anul 1806, William Carey propunea un plan pentru organizarea unei Conferin ţe misionare generale dup ă fiecare decadă, propunând ca prim ă întâlnire pe cea desf ăş urat ă la Cape Town în 1810. Gustav Warneck a continuat sugestia lui Carey şi Londra a devenit locul privilegiat pentru întâlnirile misionare interna ţionale. Au fost şi alte întâlniri înainte de Edinburgh 1910 de o mai mare sau mai mic ă importan ţă : Londra (1854, 1878, 1888), Liverpool (1860), Chicago (1893) New York (1854 şi 1900). Aceast ă ultim ă întâlnire (New York 1900) „a fost numit ă semnificativ Conferin ţa Ecumenic ă Misionar ă datorit ă planului de campanie care î şi propunea s ă schimbe toat ă lumea locuit ă”2. Dar, Edinburgh 1910 s-a concretizat în a-i uni pe cre ştini pentru propov ăduirea Evangheliei la toat ă lumea, în special printre necre ştini. „Edinburgh 1910 a fost în principal un ansamblu consultativ” 3. Înc ă de la începutul întâlnirilor s-a adresat o întrebare: Cum trebuie cre ştini s ă se comporte cu persoanele ce apar ţin altor religii? Toate problemele misionare au depins de r ăspunsul la aceast ă întrebare, astfel încât „conferin ţa de la Edinburgh 1910 s-a ocupat de alte religii, având ca principal scop evanghelizarea” 4. Situa ţia cu privire la „lumea necre ştin ă” a stat în strâns ă leg ătur ă cu ideile discutate în cadrul Parlamentului Mondial al Religiilor, întâlnire ce a avut loc la Chicago în 1893. Parlamentul 5 a reprezentat un moment important al întâlnirilor dintre cre ştini şi evrei, îns ă s-a analizat şi rela ţia acestora cu alte

1 William Richey Hogg, Ecumenical Foundations . A History of the International Missionary Council and its Nineteenth-Century Background , New York, Harper&Brothers Publishers, 1952, p. 124. 2 Ruth Rouse (Editor), Stephan Charles Neill (Editor), A History of the Ecumenical Movement (1517-1948) , Third Edition, Geneva, World Council of Churches, 1986, p. 354. 3 Ibidem , p. 357. 4 Michal Kinnamon, Brian E. Cope (Editors), The Ecumenical Movement . An Anthology of Key and Voices , Geneva, WCC Publication, 1997, p. 353. 5 Pentru cadrul istoric vezi: Robert S. Ellwood, World’s Parliament of Religions , in Mircea Eliade (Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion , vol. 15, New York, Macmillan Publishing Company, London, Collier Macmillan Publishers, 1987, p. 444-445. 300 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 religii. La aceast ă întâlnire au participat mai mul ţi lideri religio şi: un arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe din Grecia, un cercet ător chinez al confucianismului, un lider şintoist, un budist din Ceylon, un hindus şi mul ţi cre ştini protestan ţi care au reprezentat majoritatea vorbitorilor de la întâlnire. Reprezentan ţii religiilor din lume s-au întâlnit la Chicago pentru prima dat ă în istorie. A fost „o manifestare a demnit ăţ ii cre ştine. Acela şi optimism cre ştin s-a prelungit şi la Edinburgh” 1. Parlamentul Mondial al Religiilor a fost organizat în trei sesiuni. La una dintre acestea, John R. Mott a ţinut primul s ău discurs în fa ţa unei audien ţe interna ţionale, despre rolul misionarilor în lumea întreag ă. Congresul misionar ecumenic din New York din anul 1910 şi Parlamentul Mondial al Religiilor formeaz ă împreun ă o important ă parte a contextului în care s-a desf ăş urat Conferin ţa de la Edinburgh 1910. Aceasta a fost încununarea întâlnirilor precedente în care cre ştinii, majoritatea protestan ţi, s-au strâns împreun ă. Niciodat ă în istorie nu a mai avut loc o asemenea întâlnire ca în 1910. 46 de Societ ăţ i Britanice au fost invitate, fiind reprezentate de mai bine de 500 de delega ţi. 60 de Societ ăţ i americane au avut peste 500 de delega ţi. 41 de Societ ăţ i europene au fost reprezentate de peste 170 delegaţi şi 12 Societ ăţ i africane şi australiene de 26 delega ţi. Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romano-Catolic ă nu au fost invitate. Au fost reprezenta ţi din aproape toate ţă rile din lume, incluzând Japonia, Coreea, China, Burma, India şi Ceylon. Deschiderea oficial ă a avut loc mar ţi, 14 iunie 1910, sub conducerea Lordului Balfour de Burleigh. Dr. Mott a fost ales în unanimitate pre şedinte pentru toate sesiunile Conferin ţei, atunci când raporturile comisiilor urmau s ă fie discutate. Mr. Oldham a fost secretarul Conferin ţei, iar reverenzii J.H. Riston şi Mr. Rowell au fost grefierii întâlnirii 2. Cea mai important ă problem ă discutat ă a fost definirea expresiei „lumea necre ştin ă”. Se refer ă aceasta la America Latin ă sau la Europa? R ăspunsul a fost acela c ă „lumea necre ştin ă” este lumea unde Evanghelia nu a fost propov ăduit ă. Dup ă aceast ă clarificare, titlul de „Conferin ţă Misionar ă Interna ţional ă” a fost întregit cu ideea de „a considera problemele misionare în rela ţie cu lumea necre ştin ă”. Comisiile au ales opt teme pentru formulare şi

1 Stephan B. Bevans, SVD, Roger P. Schoerder, SVD, Constants in Context . A Theology of Mission for Today , Maryknoll, New York 10545, Orbis Books, 2005, p. 220. 2 The History and Records of the Conference together with Addresses Delivered at the Evening Meetings , Published for the World Missionary Conference by Oliphant, Anderson&Ferrier, Edinburgh and London, and the Fleming H. Revell Company, New York, Chicago and Toronto, 1910, p. 35. Pentru importan ţa lui John R. Mott la Edinburgh 1910 vezi: C. Howard Hopkins, John R . Mott . 1865-1955 . A Biography , Grand Rapids, William B. Eerdmans Publishing Company, 1979, p. 343-429. Pentru contribu ţia lui J.H. Oldham vezi: William Richey Hogg, Ecumenical Foundations . A History of the International Missionary Council and its Nineteenth- Century Background , p. 109-110; Norman Goodall, The Ecumenical Movement , What is and what it does? London, Oxford University Press, New York, Toronto, 1966, p. 9-14. 301 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cercetare. Doisprezece membrii au f ăcut parte din fiecare Comisie, sub conducerea câte unui pre şedinte: 1. Propov ăduirea Evangheliei la toat ă lumea necre ştin ă, pre şedinte John R. Mott 2. Biserica în misiune , pre şedinte Rev. J.C. Gibron 3. Educa ţia în rela ţie cu cre ştinarea vie ţii na ţionale , pre şedinte Rev. Episcop de Birmingham 4. Mesajul misionar în rela ţie cu religiile necre ştine , pre şedinte Rev. Profesor D.S. Cairns 5. Preg ătirea misionarilor , pre şedinte W. Douglas Mackenyie 6. Baza misiunii , pre şedinte Rev. James L. Berton 7. Misiuni şi guverne , pre şedinte Lord Balfour de Burbigh 8. Cooperare şi promovarea Unirii , pre şedinte Sir A.H.L. Fraser

Lucr ările Comisiei a IV-a Comisia a IV-a, numit ă „Mesajul misionar în rela ţie cu religiile necre ştine”, a fost prezidat ă de D.S. Cairns (1862-1946, United Free Church College, Aberdeen, Scotland), fost profesor de teologie sistematic ă la Christ’s College, Aberdeen. „Alegerea unui teolog sugereaz ă deja c ă Mott şi Oldham căutau pe cineva mai mult decât supravie ţuitor al religiilor. Dar Cairns a fost mai degrab ă un specialist în teologie care a venit în aten ţia lui Oldham prin interesul comun în programele de studiu SCM şi UFCS. Ei au participat împreun ă la întâlnirile Societ ăţ ii teologice de la New College, Edinburgh” 1. Raportul are 280 de pagini împ ărţite în capitole: I. Introducere , II. Religiile animiste , III. Religiile chineze , IV. Religiile Japoniei , V. Islam , VI. Hinduismul , VII. Concluzii generale . Au fost coresponden ţi din toat ă lume care au contribuit la acest Raport: 25 pentru religiile animiste (religiile tradi ţionale africane au fost discutate în cadrul religiilor animiste), 38 pentru religiile chineze, 28 pentru religiile Japoniei, 29 pentru Islam şi 65 pentru Hinduism. În total au fost 185 de coresponden ţi ce au r ăspuns întreb ărilor adresate. Şapte dintre ei au fost femei, dou ă dintre acestea fiind din Asia: Burma şi India. „Scopul Comisiei, a şa cum a fost definit de Comitetul executiv al Conferin ţei, a fost s ă studieze problemele implicate în reprezentarea creştinismului pentru oamenii apar ţinând lumii necre ştine” 2. Au fost şi alte probleme discutate în

1 Kenneth Cracknell, Justice , Courtesy and Love . Theologians and Missionaries Encountering World Religions . 1846-1914 , London, Epworth Press, 1995, p. 187. 2 Report of Commission IV . The Missionary Message in Relation to Non-Christian Religions, with Supplement : Presentation and Discussion of the Report in the Conference on 18 th June 1910 , Published for the World Missionary Conference by Oliphant, Anderson&Ferrier, Edinburgh and London, and the Fleming H. Revell Company, New York, Chicago and Toronto, 1910, p. 1. 302 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 leg ătur ă cu religia şi cu situa ţia politic ă, ţinând cont de faptul c ă mai multe schimb ări se produseser ă peste tot în lume: na ţionalismul specific Est-ului, situa ţia musulmanilor din Albania şi din Imperiul Otoman, religiile din Arhipeleagul Indonesian ş.a. „Metodele misionare de la sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea sunt responsabile pentru r ăspândirea bisericilor cre ştine în toat ă lumea. Felurile în care credin ţa cre ştin ă a fost acceptat ă în atât de diferite situa ţii se datoreaz ă în primul rând acestor femei şi bărba ţi” 1. W.P. Peterson şi Johannes Warneck au redactat sec ţiunea despre religiile animiste. Peterson a fost profesor la Divinity at Edinburgh în 1907, iar Warneck era faimos prin munca sa în Seminar. Georg Own a fost desemnat s ă lucreze la raportul despre Religiile chineze. Era pionier misionar în China. Pentru Islam a fost ales Alferd Garvie, iar Robinson a fost îns ărcinat cu sec ţiunea despre Hinduism. C.F. d’Arcy a fost desemnat pentru religiile din Japonia. „Mai întâi trebuie eviden ţiat elementul cre ştin cel mai influent pentru necre ştini, apoi subliniate rela ţiile cre ştine apologetice cu (a) Hinduismul, (b) Budismul, (c) Islamul, (d) Religiile animiste” 2. Aceste probleme au fost priorit ăţ ile pentru Conferin ţa Interna ţional ă de la Edinburgh, în special pentru Comisia a IV-a. La începutul discu ţiilor au fost formulate alte 11 întreb ări, îns ă de o mai mic ă importan ţă .

Religiile animiste Lista coresponden ţilor pentru religiile animiste 3 cuprindea oameni ce au contribuit cu lucr ări referitoare în exclusivitate la aceste credin ţe, unii dintre misionari fiind lideri şi scriitori pentru diferite societ ăţ i: Rev. R.S. Fyffe (Society for the Propagation of the Gospel – Mandalay, Burma), Rev. Fred Hahn (Gossnersche Missionsgesellschaft – Bengal) şi Rev. Geo Whitehead (Society for the Propagation of the Gospel – Burma). Raportul Comisiei a IV-a are 30 de pagini despre animism, prezentând valorile religioase ale acestuia, obstacolele în calea convertirii la cre ştinism (morale, intelectuale sociale), insatisfac ţiile cu privire la statutul de religie al animismului, atrac ţia şi repulsia fa ţă de Evanghelie (apelul la Evanghelie, opozi ţia fa ţă de aceasta), influen ţa crescând ă a criticismului, influen ţa contactului cu animismul pentru credin ţa cre ştin ă ş.a. „Redactorii Raportului pentru religiile animiste au preferat abordarea antropologic ă a acelora care au avut experien ţa de prim ă mâna a teoriilor evolu ţioniste dezvoltate în mediile

1 Kenneth Cracknell, Justice , Courtesy and Love . Theologians and Missionaries Encountering World Religions . 1846-1914 , p. 194. 2 Ibidem , p. 191. 3 Vezi mai multe informa ţii despre animism în Mircea Eliade (Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion , vol. 1, p. 296-302. 303 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 academice. Încrederea misionarilor cu privire la interesul antropologic a contribuit la o mai mare apreciere a religiilor africane tradi ţionale” 1. Animismul a fost v ăzut drept „un nume generic pentru credin ţele religioase mai mult sau mai pu ţin înapoiate sau degradate din întreaga lume; un sistem ce are în centru credin ţa într-o putere ocult ă a sufletelor indivizilor şi capacitatea de a-şi continua existen ţa dup ă moarte, dar şi credin ţa în puterea similar ă a altor spirite care provin din spiritele animalelor şi plantelor îndreptate c ătre puterile zeilor” 2. În religiile animiste au fost incluse popula ţiile Africii (negrii), Americii (indienii), Indiei (triburile aborigine), Chinei şi Japoniei (decât formele civilizate ale animismului), Europei ( ţă ri unde supersti ţiile erau înc ă prezente în folclor şi respectate de majoritatea popula ţiei). Partea referitoare la religiile animiste folose şte ideea uneia dintre cele mai importante autorit ăţ i în cercetarea antropologiei şi etnologiei din Britania şi din întreaga lume: Edward B. Tylor (1832-1917), primul ocupant al catedrei de Antropologie înfiin ţat ă la Oxford (1896-1909). Acesta a c ălătorit în Africa de Sud, Malaesia şi Polinesia. În 1871, Tylor a publicat monumentala sa lucrare, Primitive Culture , în care a încercat s ă explice originea şi evolu ţia religiei. El define şte animismul ca cea mai elementar ă form ă a religiei. Explica ţia asupra originii acesteia este credin ţa c ă toat ă natura este animat ă, având un suflet. Din animism a evoluat politeismul, iar mai târziu a ap ărut monoteismul. În decursul timpului au fost şi antropologi care au g ăsit c ă datele lor cu privire la cultura primitiv ă nu argumenteaz ă teoria lui Tylor despre animism. Primul critic a fost Andrew Lang, în Making of Religion (1898), unde a respins punctul de vedere a lui Tylor dup ă care originea religiei trebuie c ăutat ă în animism. Lang a încercat s ă demonstreze existen ţa unui „Mare Zeu” la cele mai vechi popula ţii primitive. R.R. Marett, antropolog britanic, a insistat pe faptul că acest lucru echivaleaz ă cu magia – experien ţa religioas ă nu presupune conceptul de suflet şi reprezint ă un stadiu mult mai vechi decât animismul lui Tylor: caracterul preanimist al credin ţei în mana. În Preanimistic Religion (1900), Marett a încercat s ă demonstreze c ă prima treapt ă a religiei a fost nu o credin ţă universal ă în suflet, ci o emo ţie a trezirii şi frica în urma întâlnirii cu o putere impersonal ă. În documentele Conferin ţei de la Edinburgh, Tylor a fost citat numai la începutul capitolului despre animism: „Forma de religie cu care trateaz ă aceast ă lucrare este descris ă ca animism. Teoria animismului scris ă de Tylor se divide

1 J. Stanley Friesen, Missionary Responses to Tribal Religions at Edinburgh 1910 , Peter Lang, New York. Washington, D.C., Baltimore. Bern. Frankfurt am Main. Berlin. Vienna. Paris, 1996, p. 31. 2 W.H.T. Gairdner, Edinburgh 1910 . An account and interpretation of the World Missionary Conference , Published for The Committee of the World Missionary Conference by Oliphant, Anderson&Ferrier, Edinburgh and London, 1910, p. 139. 304 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

în dou ă mari dogme: prima, cu privire la spiritele distrugătoare ale trupului, a doua, cu privire la alte spirite de sus, din rândul zeit ăţ ilor” 1. Defini ţia lui Tylor cu privire la animism − „credin ţă în spirite” − deschide raportul comisiei. Alte dou ă personalit ăţ i sunt citate în cuprinsul raportului, Henry Callaway şi Rev. Henri A. Junod, acesta din urm ă participând la lucr ările Conferin ţei. „El a contribuit cu o lucrare despre triburile Delagoa Bay, care a fost încorporat ă în articolul Religiile animiste , dar numele lui nu apare pe lista misionarilor ce au r ăspuns la întreb ări pentru raport şi nici lucrarea sa nu a inclus întreb ările din dosar”2. Îns ă Callaway şi Junod au avut un rol mai important în raport decât Tylor. Johaness Warnack a fost şi el citat cu lucrarea The Living Forces of the Gospel , având mai mult ă experien ţă misionar ă în teritoriu decât oricare dintre cei angaja ţi în subcomisii. Callaway a avut o mare influen ţă asupra misionarilor din Africa de Sud, folosind o metod ă lingvistic ă asem ănătoare cu cea a lui Max Muller, metoda comparativ ă. Metoda lui Junod a fost similar ă cu cea a şcolii britanice antropologice. De şi concep ţia sa nu a fost aceea şi cu a lui Tylor, ideile lor au fost complementare. „Aceste colec ţii extensive reflect ă aprecierea misionarilor asupra acestor culturi şi încrederea pe care oamenii trebuie s ă o aib ă în ceilal ţi, de a împ ărt ăş ii aceste valori cu ei. Misionarii cu preocup ări antropologice au adus contribu ţii importante în studiul religiilor din Africa (…). Scrierile misionarilor citate la Edinburgh 1910 în ceea ce prive şte religiile africane au fost privite ca fiind clasic antropologice şi i-au determinat pe misionari s ă gândeasc ă spre o mai uman ă şi senzitiv ă apreciere a experien ţei religioase comune”3. În timpul diferitelor misiuni au fost identificate mai multe obstacole morale: senzualitatea, pozi ţia femeii în societate, lipsa de sens a p ăcatului ş.a. Printre obstacolele intelectuale s-a subliniat ideea c ă oamenii religiei animiste sunt ignoran ţi. „Datorit ă preg ătirii lor intelectuale sc ăzute, ei au un sim ţ sc ăzut al cauzelor naturale”4, iar printre obstacolele sociale s-au num ărat obiceiurile imorale, orgiile, poligamia, indolen ţa, mândria, be ţia şi, în special, organizarea social ă a popula ţiilor animiste, dar şi multe alte obiceiuri locale. Între îndemnurile cuprinse în raport se subliniaz ă c ă misionarii trebuie să studieze şi s ă cunoasc ă religia şi concep ţia nativ ă despre lume. Atitudinea lor trebuie s ă fie tot timpul st ăpânit ă de simpatie şi în ţelegere. În aceste sens, orice diferen ţă de opinie ce poate exista este mai mult aparent ă decât real ă. „Este subliniat de majoritatea celor prezen ţi c ă exist ă un minim de adev ăr în toate

1 Report of Commission IV , p. 6. 2 J. Stanley Friesen, Missionary Responses to Tribal Religions at Edinburgh 1910 , p. 33. Pentru alte teorii care au influen ţat sec ţiunea Animistic Religions din Report vezi, în aceea şi lucrare, capitolele III, IV şi V. 3 Ibidem , p. 138-139. 4 Report of Commission IV , p. 14. 305 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 religiile, Dumnezeu nel ăsâdu-Se f ără o m ărturisire c ătre to ţi oamenii” 1. Nu exist ă niciun motiv de a separa popula ţiile de ideile şi obiceiurile native, acolo unde nu este contrast între acestea şi cre ştinism. Exist ă cinci puncte de contact între cre ştinism şi animism: credin ţa foarte r ăspândit ă în existen ţa unei Puteri sau Fiin ţe Supreme, credin ţa într-o via ţă dup ă moarte sau cel pu ţin în nemurirea sufletului, ideea şi practica sacrificiului ca punct de leg ătur ă sau preg ătire pentru venirea la cre ştinism, un sens moral rudimentar şi o con ştiin ţă a p ăcatului, folosirea rug ăciunii de c ătre conduc ătorul spiritual în cazul în care toate celelalte sensuri s-au pierdut. Dintr-un alt punct de vedere, doctrina cre ştin ă despre Dumnezeu apare str ăin ă de animism. Acela şi lucru se întâmpl ă şi cu Evanghelia R ăscump ărării prin Hristos, pentru c ă face apel la aspectul eliber ării de sub puterile diavolului. Trebuie s ă se scoat ă în eviden ţă importan ţa speran ţei cre ştine în leg ătur ă cu via ţa ve şnic ă şi anumite practici religioase: rug ăciunile, m ărturisirea p ăcatelor, slujbele şi tainele. În acest caz, opozi ţia fa ţă de Evanghelie este privit ă ca opozi ţie fa ţă de cerin ţele morale cele mai înalte (condamnarea poligamiei şi imoralit ăţ ii), opozi ţia fa ţă de îmbun ătăţ irea statului femeii şi opozi ţia fa ţă de învierea trupului. Capitolul despre animism se termin ă într-un mod optimist: „Nu este surprinz ător dac ă în cadrul acestor contribu ţii la cercetarea animismului sunt şi ocazii de dezam ăgire. (…) Din cauza absen ţei cre ştinismului, animismul a fost o ocazie bun ă pentru apostolii budismului şi mahomedanismului. Ei au multe de înv ăţ at în şcoala lui Hristos pe partea etic ă, reproducând multe caracteristici ale cre ştinismului specifice Predicii de pe Munte – o credin ţă de copii în Dumnezeu, rugăciune obi şnuit ă, zel în c ăutarea lui Dumnezeu” 2.

Religiile Asiei Începutul secolului al XIX-lea a fost considerat „A Doua Rena ştere” acest lucru fiind posibil datorit ă faptului c ă mul ţi cercet ători au descoperit religiile Asiei. „Descoperirea Upani şadelor şi a budismului la începutul secolului al XIX-lea a fost aclamat ă ca un eveniment cultural ce prevestea urm ări considerabile” 3. Schopenhauer a comparat sanscrita şi Upani şadele cu greco-latina din timpul Rena şterii italiene. Eugene Burnouf a publicat Introduction à l’historie du bouddhisme indien în 1844, iar Paul Deussen a scris o istorie a filosofiei indiene. Sylvian Levi a redactat Le Doctrine du sacrifice dans les Brahmanes în 1898 şi Le Théâtre Indien în 1890 şi a scris monografia în trei volume Le Nepal (1905-1908). Hemann Oldenberg a publicat cartea despre Vedas (1894), dar şi Buddha and early Buddhism (1881). „Dar

1 Ibidem , p. 22. 2 Ibidem , p. 35-36. 3 Mircea Eliade, The Quest . History and Meaning in Religion , p. 55. 306 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Rena şterea nu s-a produs pentru simplul motiv c ă studiul sanscritei şi al altor limbi orientale n-a reu şit s ă dep ăş easc ă cercul filologilor şi istoricilor, pe când pe timpul Rena şterii italiene, greaca şi latina clasic ă erau studiate nu numai de gramaticieni şi umani şti, ci şi de c ătre poe ţi, teologi şi oameni de ştiin ţă ”1. Una dintre cele mai mari personalit ăţ i la Edinburgh 1910, al ături de John R. Mott şi J.H. Oldham, a fost V.S. Azariah din India. El a propus, în 1909, s ă se creeze un Comitet interna ţional pentru problemele misionare. „Asemenea cereri, cuvinte şi rug ăciuni ale asiaticilor au ajutat mult la desf ăş urarea lui Edinburgh 1910 şi a Consiliului Misionar Interna ţional” 2. În aceast ă conferin ţă , Asia a avut o minim ă participare. Printre mai mult de 1 200 delega ţi şi 59 societ ăţ i misionare din întreaga lume, au fost doar 17 asiatici: 8 din India, 1 din Burma, 3 din China, 1 din Coreea şi 4 din Japonia. To ţi au fost invita ţi de societ ăţ ile britanice şi americane şi niciun asiatic nu a fost direct implicat în organizarea comitetelor. „Oricum, dac ă cineva studiaz ă înregistr ările Conferin ţei, nu poate decât observa locul important pe care Asia l-a avut în evenimentul ca atare, l ăsând la o parte influen ţa crescând ă pe care Asia a avut-o în cooperarea misionar ă în general” 3. În discu ţiile din cadrul Comisiei a IV-a, patru dintre cei nou ă vorbitori au fost asiatici. Astfel, în mesajul misionar în rela ţie cu religiile necre ştine asiaticii au avut un rol important. „Ei nu au venit ca reprezentan ţi ai comunit ăţ ilor lor, ci ca reprezenta ţi ai societ ăţ ilor misionare din vest. Cu toate acestea, la Edinburgh ei au avut o influen ţă în ciuda propor ţiei numerice. De la un indian, V.S. Azariah, şi de la un chinez, Cheng Ching-yi, au venit doi dintre cei mai buni vorbitori la Edinburgh” 4.

Religiile chineze Capitolul despre religiile chineze are 35 de pagini. În el se vorbe şte despre confucianism, budism şi taoism 5, despre diferite religii, secte şi societ ăţ i, cele mai multe din provinciile Kansu, Shensi şi Yunnan. La întocmirea capitolului şi-au adus contribu ţia 38 de coresponden ţi, mul ţi dintre ei misionari în Asia, în special în China. Capitolul despre religiile chineze are în multe privin ţe aceea şi topic ă ca şi cel despre animism, cu câteva diferen ţe, între care se eviden ţiaz ă credin ţa în imortalitate şi în existen ţa unui Zeu Suprem, dar şi o anumit ă influen ţă a cre ştinismului. Sunt amintite, în principal, trei religii: „Religia popula ţiei chineze este o întrep ătrundere de confucianism, budism şi

1 Ibidem , p. 56. 2 Hans-Ruedi Weber, Asia and Ecumenical Movement . 1895-1961 , London, SCM Press LTD, Bloomsbury Street, 1966, p. 130. 3 Ibidem , p. 131. 4 William Richey Hogg, Ecumenical Foundations. A History of the International Missionary Council and its Nineteenth-Century Background , p. 135. 5 Vezi: Mircea Eliade (Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion : despre Buddhism (vol. 2. p. 319-560), despre Confucianism (vol. 4. p. 7-42), despre Taoism (vol. 14, p. 288-332). 307 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 taoism. Acest lucru este posibil deoarece nu exist ă un sistem clar de credin ţe şi niciuna dintre aceste trei religii nu vine cu o solu ţie logic ă la problemele ce apar” 1. Popula ţia chinez ă nu pare s ă ia prea în serios religiile sale. Ea are o credin ţă confortabil ă într-un Tat ă ceresc venerabil care este peste toate şi le ştie pe toate. „Exist ă îns ă foarte mul ţi oameni devota ţi printre chinezi care încearc ă mari şi obositoare pelerinaje, care fac jur ămintele renun ţă rii de sine, respect ă posturi epuizatoare şi alte rituri religioase” 2. Printre cele mai dese obstacolele morale întâlnite în religiile chineze se remarc ă: minciuna înn ăscut ă şi familiar ă a chinezilor, viciul sexual, jocul de noroc, consumarea opiumului, atmosfera materialist ă, iubirea de bani, zeii cinsti ţi mai ales în scopul ob ţinerii de beneficii materiale, o uimitoare absen ţă a sim ţului p ăcatului, mândria rasial ă. Ca obstacole intelectuale, raportul aminte şte: scepticismul împreun ă cu supersti ţiile, inabilitatea crescând ă de a aprecia eviden ţele şi conservatorismul înn ăscut al popula ţiei. Confucianismul dezvolt ă mândria şi prejudecata, deoarece tot ceea ce nu este confucianism este erezie. Obstacolele sociale sunt multe şi mari, pentru c ă „întreaga structur ă social ă este un obstacol. Familia este unitatea, iar nu individul. A gândi şi ac ţiona ca un individ este în contradic ţie cu întreaga via ţă social ă chinez ă. Distruge armonia familiei şi îi rupe r ădăcinile” 3. Alte obstacole sunt: idolatria, cultul str ămo şilor, originea str ăin ă a cre ştinismului şi credin ţa barbar ă a localnicilor. În aceste condi ţii, atitudinea misionarilor trebuie s ă fie complex ă. Misionarii trebuie s ă trateze cu în ţelegere acele forme în care gândirea religioas ă este m ărturisit ă de popula ţia chinez ă în totalitate. Cre ştinismul nu trebuie prezentat ca o religie care îi îndep ărteaz ă pe oameni de trecutul lor. Misionarii trebuie s ă cunoasc ă limba pentru a descoperi diferen ţele mai pu ţin vizibile. „Misionarul trebuie s ă-şi reaminteasc ă c ă este oaspete într-un teritoriu str ăin şi trebuie s ă se str ăduiasc ă s ă fie constant politicos şi curtenitor” 4. Comisia a descoperit mai multe puncte de contact între cre ştinism şi religiile chineze: providenţa divin ă, lumea nev ăzut ă, legea moral ă, rug ăciunea, sacrificiile, miracolele, datoria moral ă, cultivarea caracterului moral, sfaturile bune, cultura moral ă şi practica umanitarismului, sinceritatea şi adev ărul, regula de aur ş.a. Unele dintre cele mai importante puncte de atrac ţie ale cre ştinismului pentru religiile chineze au fost apreciate a fi doctrina unit ăţ ii lui Dumnezeu, monoteismul, Hristos ca eliberatorul de p ăcate (nu al p ăcatului ca atare, ci al păcatelor în general, diavolii şi viciile, în special acela al stric ăciunii omului în trup şi suflet), via ţa bun ă a multor cre ştini şi prietenia oamenilor. „Nu poate fi

1 Report of Commission IV , p. 38. 2 Ibidem , p. 41. 3 Ibidem , p. 46. 4 Ibidem , p. 53. 308 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 niciun dubiu c ă dezvoltarea extraordinar ă a na ţiunilor cre ştine în cunoa şterea ştiin ţific ă şi îndemânarea mecanic ă, precum şi extraordinara for ţă şi prosperitate au impresionat profund pe chinezi şi le-au trezit admira ţia pentru religie sub aceste schimb ări care au influen ţat atât de puternic şi sub care s-au ob ţinut rezultate remarcabile” 1. Cu toate acestea, sunt şi multe diferen ţe între aceste religii: divinitatea lui Hristos, minunile s ăvâr şite de Mântuitorul, doctrina p ăcatului universal şi sublinierea cre ştin ă a purit ăţ ii vie ţii. Taoismul propag ă nemurirea într-o form ă exagerat ă, budismul are doctrina reîncarn ării, iar confucianismul nu se angajeaz ă în nicio ac ţiune. Termenii confuciani şti Shangti (Regula Suprem ă) şi T’ien (Rai) sunt folosi ţi frecvent şi pot fi defini ţi ca fiind esen ţialul legii morale. Printre c ărţile citite de chinezi se g ăsesc traducerile operelor lui Huxley, Herbert Spencer, Haeckel şi Voltaire, lucr ări care au dezvoltat aici, ca şi în Japonia, o atitudine materialist ă şi au promovat agnosticismul. Capitolul se termin ă cu un cuvânt de al unui cre ştin chinez: „Am v ăzut iar şi iar, oriunde şi oricând, c ă înv ăţă tura despre iubire lucreaz ă miraculos. Sunt alte dou ă lucruri în cre ştinism care îmi apar foarte puternice, şi anume înaltul standard al purit ăţ ii şi puterea de a produce curajul moral” 2. Totu şi, întregul capitol despre religiile chineze le caracterizeaz ă pe acestea ca fiind influen ţate de animism.

Religiile Japoniei Pentru Conferin ţa misionar ă de la Edinburgh au fost 28 de coresponden ţi pentru religiile din Japonia. „Problema cu Japonia, a şa cum se prezint ă lumii ast ăzi, este una de un profund interes şi de o extraordinar ă dificultate” 3. La acest capitol se vorbe şte despre valorile religiilor japoneze, obstacolele, nemul ţumirile, atitudinea misionarilor, punctele de contact, atrac ţiile şi repulsiile, influen ţa gândirii moderne şi influen ţa ce conduce la convertirea la cre ştinism. Japonia a fost o na ţiune care la acea dat ă reprezenta hegemonia Estului. Dintr-un alt punct de vedere, Japonia avea un mai avansat grad al naturalismului. „Dou ă lucruri mai mult decât orice altceva au ţinut Japonia în urm ă: primul − dificultatea cu care mintea japonez ă plasa locul Împ ăratului, al doilea – însu şi Împ ăratul împ ăra ţilor” 4.

1 Ibidem , p. 61. 2 Ibidem , p. 72. 3 Ibidem , p. 73. 4 W.H.T. Gairdner, Edinburgh 1910 . An account and interpretation of the World Missionary Conference , p. 146. 309 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Capitolul vorbe şte despre religiile str ăvechi din Japonia: shinto 1, confucianism şi budhism, cu diferitele lor secte. Ca şi confucianismul, shintoismul nu este v ăzut ca o religie, ci ca un sistem de instruc ţiuni morale. Valorile religiilor japoneze sunt: cultul în casa particular ă, cultul public în temple şi ceremoniile în leg ătur ă cu cultul mor ţilor. Toate acestea sunt principii ale cultului str ăvechi în Japonia. Printre obstacolele morale, intelectuale şi sociale care au fost identificate, se remarc ă: standardele acceptate ale adev ărului şi purit ăţ ii foarte sc ăzute, dreptatea şi castitatea ca valori de al doilea rang, concubinajul considerat un obicei, prostitu ţia, imoralitatea (ghei şele), casele de prostitu ţie, băuturile (sake), neonestitatea comercial ă, mândria oamenilor şi credin ţa în Japonia ca ţar ă cu o divin ă ascenden ţă şi misiune, filosofiile tradi ţionale, credin ţele panteiste, lupta extraordinar ă pentru organizarea familiei sau a comunit ăţ ii, pietatea şi loialitatea pentru cultul str ămo şilor, „foarte limitata influen ţă care este printre oameni în teritoriile încre ştinate şi politica guvernelor” 2. Atitudinea misionarilor vis-a-vis de religiile japoneze trebuie s ă ţin ă cont de aceste obstacole. Este important s ă se adopte o atitudine de în ţelegere şi simpatie în leg ătur ă cu aceste religii. Dar este o gre şeal ă s ă se extind ă simpatia atât de departe încât s ă se renun ţe la specificul cre ştinismului. O atitudine de respect şi prietenie este v ăzut ă ca foarte bun ă, dar trebuie afirmat c ă numai cre ştinismul este religia final ă. Exist ă şi câteva puncte de contact între cre ştinism şi religiile din Japonia: concep ţia despre o Fiin ţă Suprem ă, încrederea într-o via ţă viitoare, credin ţa într-o lege a cauzalit ăţ ii, ideea salv ării, ideea purific ării, înv ăţă tura moral ă a sistemului nativ, cele cinci responsabilit ăţ i (bun ăvoin ţa, dreptatea, respectul, în ţelepciunea, adev ărul), loialitatea personal ă, credin ţa în existen ţa sufletului, cultul şi s ărb ătorile în cinstea celor mor ţi.

Islamul Capitolul despre Islam 3 este unul dintre cele mai importante din cuprinsul raportului final. Are 34 de pagini şi 29 de coresponden ţi care şi-au trimis lucr ările. Unul dintre ei a fost Rev. W.H.T. Gairdner (1873-1928), considerat a fi una dintre cele mai importante personalit ăţ i de la Edinburgh. El „a fost de asemenea marele biograf al Conferin ţei Misionare Interna ţionale şi a corectat primele dou ă m ărturisiri post-Edinburgh despre justi ţie, curtuazie şi dragoste, din dou ă motive. În primul rând, în cartea sa Edinburgh 1910 (în America de Nord, Echoes from Edinburgh 1910 ) se afl ă un important material

1 Vezi mai multe despre Shinto în: Mircea Eliade (Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion , vol. 13, p. 280-294. 2 Report of Commission IV , p. 90. 3 Mircea Eliade (Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion , vol. 7, p. 303-466. 310 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 despre aceast ă întâlnire. În al doilea rând, avem în scrierile lui Gairdner din aceast ă perioad ă înregistrarea propriei lui schimb ări de atitudine. Gairdner şi-a schimbat p ărerile misionare c ătre o pozi ţie ce se apropie de dialogul interreligios modern 1. În 1909, el a publicat dou ă c ărţi, D.M. Thorton : A Study in Missionary Ideals and Methods şi The Reproach of Islam . Dar el definea termenul „repro ş” într-un mod original. „Gairdner nu a în ţeles prin repro ş altceva decât c ă islamul trebuie s ă fie în ţeles ca un perpetuu memorandum c ătre cre ştin ătatea adev ăratelor scrisori pierdute care-l reprezint ă pe Domnul. Pentru c ă a procedat a şa, Mahomed poate fi socotit cre ştin. Şi lumea din acest timp poate fi câ ştigat ă pentru Hristos” 2. În timp, şi-a rev ăzut atitudinea şi şi-a schimbat câteva idei despre islam şi numai astfel a fost v ăzut ca o autoritate în problemele cu privire la arabi şi islam. În 1913 a publicat un articol, The Vital Forces of Christianity and Islam în „International Review of Missions”, unde vorbea despre o nou ă rela ţie între cre ştinism şi islam în leg ătur ă cu misiunea cre ştin ă şi cu puterea şi influen ţa ordinii în Omdurman: nu este numai o leg ătur ă personal ă, ci şi una spiritual ă. Capitolul al V-a al raportului de la Edinburgh este structurat în acela şi fel ca şi celelalte. În el se constat ă c ă „islamul nu este ca celelalte religii de care ne-am ocupat, deoarece a ap ărut mai târziu decât cre ştinismul şi Mahomed, cu onoare, cere s ă ocupe un loc mai înalt decât Hristos. Deoarece aceast ă religie a împrumutat nu pu ţin de la iudaism şi cre ştinism, nu poate fi privit ă ca o total ă form ă corupt ă de la una sau de la cealalt ă. În teritoriile Orientului Apropiat ea este parte suprapus ă şi parte redus ă la a supune bisericile cre ştine” 3. Islamul, ca şi budismul şi cre ştinismul, vrea s ă fie religia universal ă. Raportul vorbe şte despre Suauni şi Shiah, două p ărţi ale schismei, despre profe ţi şi Coran, mistici şi rela ţia cu alte religii. Valorile islamului ca religie sunt v ăzute a fi: credin ţa în Dumnezeu, rug ăciunea, pelerinajul la Mecca, unele virtu ţi, misticismul (sufismul în Persia şi Egipt), devo ţiunea fa ţă de Husein şi memoria puternic ă a suferin ţelor şi gre şelilor suferite, concep ţia despre salvare, ritualurile. Dar sunt şi unele diferen ţe între cre ştinism şi islam: codul moral al islamului (poligamia, u şurin ţa divor ţului, sclavia), educa ţia sau puterea politic ă. Astfel, exist ă multe obstacole morale, intelectuale şi sociale: divor ţul dintre moralitate şi religie, unii musulmani au pl ăcerea p ăcatului şi a p ăcăto şeniei, credin ţa în Dumnezeu pierde multe influen ţe morale, laxitatea moral ă, fatalismul, exemplul moral al lui Mahomed care nu este model de sfin ţenie, mândria musulmanilor în leg ătur ă cu religia lor (limba arab ă ca fiind limba

1 Kenneth Cracknell, Justice , Courtesy and Love . Theologians and Missionaries Encountering World Religions . 1846-1914 , p. 262. 2 Ibidem , p. 266. 3 Report of Commission IV , p. 124. 311 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Raiului), infailibilitatea Coranului, unitatea lui Dumnezeu (doctrina despre Sfânta Treime apare musulmanilor ca triteism). Misionarii trebuie s ă abordeze obstacolele ca unii ce inten ţioneaz ă s ă descopere o bun ă oportunitate pentru transmiterea mesajului evanghelic. „Este imposibil s ă se foloseasc ă aceea şi predic ă şi aceea şi manier ă personal ă în cazul unui hindus şi al unui musulman. Acest lucru este adev ărat într-un sens special în islam, cum este pentru evrei, pentru c ă religia mahomedan ă protesteaz ă împotriva credin ţei cre ştine şi este în acest sens anti-cre ştin ă. Hinduismul, confucianismul şi budismul nu au nimic de spus cu privire la Iisus Hristos. Ei nu Îl au deloc. Islamul contest ă Înnomenirea, jertfa, moartea Sa pe cruce şi divinitatea Sa. Misionarul cre ştin printre islamici nu trebuie numai s ă laude, ci şi s ă apere Evanghelia” 1. Exist ă câteva puncte de contact între cre ştinism şi islam pe care trebuie să le abordeze fiecare misionar: concep ţia despre Dumnezeu, pozi ţia înalt ă care i se acord ă lui Iisus în islam, acceptarea profe ţilor Vechiului Testament, acceptarea C ărţilor Sacre, unele virtu ţi cardinale, sensul p ăcatului. Sunt astfel puncte de leg ătur ă şi puncte de separare între cre ştinism şi islam, dar „peste tot Hristos Se poate dovedi ca Salvator al omului de p ăcat. Se poate cere ca înv ăţă tura cre ştin ă, atât cât treze şte sensul p ăcatului şi leg ătura prieteniei cu Dumnezeu, s ă descopere sufletului musulmanului necesitatea sa cea mai adânc ă înainte de Hristos şi poate fi binevenit ă de la cel ce o întâlne şte; dar poate doar să-i ajute pe oameni s ă realizeze adâncimea necesit ăţ ilor lor, aceea c ă misionarii pot preg ăti oamenii pentru o recunoa ştere a m ăre ţiei slavei lui Hristos 2.

Hinduismul Capitolele despre islam şi hinduism „sunt de un mare interes intrisec, datorit ă marii importan ţe religioase şi filosofice comparativ cu a celor de care ne-am ocupat pân ă acum” 3. Capitolul despre hinduism 4 cuprins în raport are 65 de coresponden ţi în leg ătur ă cu aceast ă religie şi mai mult de 50 de pagini. Începe cu prezentarea unei probleme importante: „În încercarea de a considera ce mesaj distinct trebuie dat de misionarul cre ştin hinduismului, întâmpin ăm dificultatea ini ţial ă dup ă care hinduismul este în primul rând nu o singur ă religie, ci mai multe şi nu are niciun fel de crez sau vreo form ă doctrinar ă.

1 Ibidem , p. 138. 2 Ibidem , p. 155. 3 H.T. Gairdner, Edinburgh 1910 . An account and interpretation of the World Missionary Conference , p. 147. 4 Vezi mai multe despre Hinduism în: Mircea Eliade (Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion , vol. 6, p. 336-367. 312 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Cuvântul hinduism cuprinde un num ăr de religii care sunt în aparen ţă inconsistente, cu multe contradic ţii între ele” 1. Cea mai mare valoare în hinduism este credin ţa în oportunitatea unirii cu Divinitatea. Alte valori sunt: doctrina r ăscump ărării (calea bhakti ), devo ţiunea iubitoare fa ţă de esen ţa divin ă sau Fiin ţa Divin ă, cartea Bhagavad- Gita (un poem frumos) ş.a. Obstacolele morale, sociale şi intelectuale sunt: absen ţa oric ărui sens al responsabilit ăţ ii şi al p ăcatului, mâncarea c ărnii de vac ă de c ătre cre ştini, existen ţa sistemului de caste (cu o consecin ţă direct ă: cre ştinii sunt în afara castelor), ignoran ţa unei mari p ărţi a popula ţiei, ideile panteiste, caracterul istoric al credin ţei cre ştine (în hinduism, istoria este un fenomen limitat), concep ţia despre Dumnezeu Cel care sufer ă (în hinduism, o divinitate ce sufer ă este necunoscut ă) şi sensul puternic al justi ţiei retributive (doctrina despre karma). Sunt multe discordan ţe între cre ştinism şi hinduism ca religie: sistemul de caste, înv ăţă tura sau practicile hinduse, multe înv ăţă turi ale Upani şadelor. În acest caz, atitudinea misionarilor în leg ătur ă cu hinduismul trebuie s ă fie de în ţelegere, mai ales fa ţă de religia str ăveche a Indiei şi „aceast ă în ţelegere poate fi bazat ă pe cunoa ştere şi nu poate fi rodul emo ţiei sau imagina ţiei” 2. În cele din urm ă este necesar un studiu amănun ţit asupra hinduismului. Exist ă şi unele puncte de leg ătur ă între cre ştinism şi hinduism: concep ţia hindus ă despre trinitatea divin ă, avatarul, sacrificiile şi diferitele ritualuri, ideilor celor mai mari filosofi indieni: Ramanuja, Ramanada, Chaitanaya, Kabir, Nanak, Tukaram, Tulsi Dees. Este important ă ideea salv ării prin bhakti , credin ţa în Dumnezeu şi dragostea pentru El, ideea de moksa sau r ăscump ărarea de lumea puterilor celor rele, icomprehesibilitatea universal ă a lui Brahma, credin ţa în supranatural. „Panteismul în India este mai mult teist decât panist, dac ă expresia poate fi adoptat ă. Concep ţia despre Divinitate este mai evident ă decât cea despre Tot. Iar concep ţia despre încarnare, care prezint ă foarte multe defecte şi p ăreri gre şite, este f ără îndoial ă nu o p ărere str ăin ă. Aceast ă concep ţie este de asemenea asociat ă cu ideea de ac ţiune divin ă pentru binele umanit ăţ ii, iar bhakti şi bhaktimarga au de asemenea afinit ăţ i cu concep ţiile cre ştine despre dragostea din partea oamenilor şi harul din partea lui Dumnezeu” 3. O parte a capitolului, „Credin ţa în Dumnezeu şi Nemurire”, sugereaz ă că, pe de o parte, hinduismul este panteistic, iar, pe de alt ă parte, oamenii cred în nemurirea personal ă şi în existen ţa unui Dumnezeu suprem. „Mul ţi dintre cre ştinii nativi mu sunt de acord cu prezentarea cre ştinismului în forme occidentale, dar sunt incapabili s ă ofere orice fel de sugestii în direc ţia în care schimb ările ar trebui f ăcute. S-ar p ărea c ă este o situa ţie în care nu este

1 Report of Commission IV , p. 156. 2 Ibidem , p. 171. 3 Ibidem , p. 187. 313 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 prezentat ă forma occidental ă a cre ştinismului, ci caracterul occidental al misionarului, fapt ce creeaz ă dificult ăţ i” 1.

Concluzii Forma final ă a Raportului Comisiei a IV-a a fost prezentat ă în plenul Comisiei, sâmb ătă, 18 iunie. Printre participan ţi s-au num ărat: David Cairns, Robert A. Hume, John Peter Jones, Henry T. Hodgkin, Arthur Smith, J.A. Lepsius, S.M. Zwemar, W.H.T. Gairdner şi John Morrison. Concluziile raportului sunt prezentate în Capitolul al VII-lea ce începe cu o nou ă sarcin ă: „Trebuie s ă ne str ăduim s ă punem în fa ţa conferin ţei rezultatul general al întâlnirii noastre între for ţele tr ăite ale Evangheliei şi for ţele religiilor necre ştine. Venim acum la a doua parte a sarcinii noastre. Situa ţia spiritual ă începe a şa cum este aici descoperit ă, cum pot for ţele vii ale creştinismului s ă fie antrenate de gândirea cre ştin ă şi de orice realitate cre ştin ă”2. Problemele teologice demonstreaz ă c ă misionarul are acela şi ţel pe care îl urm ăre şte şi în via ţa Bisericii. Raportul vorbe şte despre animism, religiile Chinei, religiile Japoniei, budism, islam şi hinduism. Printre concluziile generale sunt enumerate: necesitatea unei cunoa şteri complete şi binevoitoare a religiilor necre ştine de c ătre misionari; un mare num ăr de cercet ători se pot oferi voluntari pentru munca în teritoriu; subiectul trebuie adus în fa ţa lor prin cercetarea comparat ă a religiilor; munca special ă în teritoriul str ăin în linia care a fost ar ătat ă în cadrul întâlnirii; liniile de cercetare care au fost deschise trebuie să cheme în serviciu un num ăr însemnat de misionari. „Dar cel pu ţin remarcabil ca spectacol din afar ă, în favoarea Bisericii, este acela care ne-a fost prezentat drept o transformare interioar ă ce este în proces în mintea misionarului, schimbarea de perspectiv ă, îndep ărtarea vechiului antagonism, centralitatea şi interioritatea credin ţei în Domnul nostru Iisus Hristos, cre şterea spiritului iubirii printre confra ţi şi lume. Înc ă o dat ă, Biserica are în fa ţă datoria sa şi înc ă o dat ă focul str ăvechi pov ăţ uitor începe s ă ard ă şi s ă str ăluceasc ă”3. La finalul raportului se g ăsesc dou ă anexe, în leg ătur ă cu religiile din Burma (Myanmar), Siam şi Ceylon (Sri Lanka) şi cu Baha’ism-ul. În strâns ă leg ătur ă cu toate aceste idei, David Cairns a înt ărit ideea c ă religia cre ştin ă trebuie s ă-şi extind ă orizontul său. Este deci necesar un început în recunoa şterea faptului c ă anumitor p ărţi din alte religii trebuie s ă li se cunoasc ă un tribut. „Justi ţia, curtuazia şi dragostea sunt conceptele cheie pentru un anumit fel de întâlnire cu tradi ţiile religioase pe care Cairs le avea în minte” 4.

1 Ibidem , p. 211. 2 Ibidem , p. 214. 3 Ibidem , p. 274. 4 Kenneth Cracknell, Justice , Courtesy and Love . Theologians and Missionaries Encountering World Religions . 1846-1914 , p. 260. 314 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

W.H.T. Gairdner este cel care încheie capitolul redactat de Comisia a IV-a: „Aceste reflec ţii, care au în ele atât de mult ă anxietate, se termin ă cu un cuvânt de încredere. Frumosul final al Raportului, în care tot materialul pare să fie cuprins, înc ă str ăluce şte şi produce o viziune str ălucitoare ca o lumin ă de speran ţă solemn ă: str ăvechiul foc care pov ăţ uia începe s ă ard ă şi s ă lumineze” 1. Impresia în leg ătur ă cu raportul Comisiei a IV-a este c ă abordarea cre ştin ă fa ţă de alte religii (lumea necre ştin ă) trebuie s ă fie reprezentat ă printr-o mai bun ă în ţelegere a acestora, prin simpatie şi respect. Importan ţa Conferin ţei de la Edinburgh trebuie s ă fie v ăzut ă în ceea ce a urmat dup ă sfâr şitul acestei întâlniri. „Conferin ţa de la Edinburgh din 1910, de şi nu a exercitat nicio putere autoritar ă asupra bisericilor şi a misiunilor reprezentate de liderii lor, s-a dovedit a fi un punct unde acordul general s-a manifestat în problemele de strategie misionar ă, iar aceast ă strategie a fost îmbogăţ it ă”2. Pe data de 6 august 2010, Comitetul ce s-a ocupat de organizarea întâlnirii ce a aniversat un secol de la prima Conferin ţă misionar ă de la Edinburgh a prezentat concluziile acestor întâlniri în 9 puncte 3, în care este scoas ă în eviden ţă necesitatea unei bune în ţelegeri între cre ştini şi oamenii ce apar ţin altor religii. În acela şi timp, este eviden ţiat ă oportunitatea propov ăduirii mesajului lui Hristos în întreaga lume în spiritul poruncii iubirii, a şa cum acesta se desprinde din paginile Sfintei Scripturi.

1 W.H.T. Gairdner, Edinburgh 1910 . An account and interpretation of the World Missionary Conference , p. 153. 2 Norman Goodall, The Ecumenical Movement . What it is and what it does , p. 21. 3 www.edinburgh2010.org. accesat la data: 11.02.2011. 315 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

316 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

MEMORIE ŞI CINSTIRE: READUCEREA CAPULUI LUI MIHAI VITEAZUL LA TÂRGOVI ŞTE (1920) ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASC Ă

∗ Iulian Oncescu

MEMORY AND HONOURING: THE RETURNING OF MICHAEL THE BRAVE’S HEAD IN TARGOVISTE (1920) IN THE ROMANIAN HISTORIOGRAPHY Abstract

After the murder of Michael the Brave, at 9/19 August 1601, on the plain of Turda, his head was brought to the monastery Dealu near Targoviste. During World War I to avoid falling into the hands of the German occupation, at 15/28 oct. 1916, the skull was moved from Dealu Monastery to Iasi where it remained until 8/21 August 1917. From this date until 19 March/1 April 1918 the holy relic was moved to the city Kerson in Russia, from there it returned to Iasi at 3/16 April the same year, remaining there until 23 August/September 5, 1920. Several days later, on 26 August 1920, the voivode skull would definitely return to monastery Dealu where is located today. Bringing back the head of Michael the Brave in Targoviste and from there to Dealu monastery, in 1920, and honoring the memory of the one who performed the first union of the Romanian has been also a concern of Romanian historiography in recent period. Our study aims only to recall and report some of these contributions.

Cuvinte cheie : Mihai Viteazul , relicv ă, Mănăstirea Dealu , Târgovi şte , istoriografia româneasc ă, memorie Key words : Michael the Brave , relic , Dealu Monastery , Targoviste , Romanian historiography , memory

Printre primele manifest ări desf ăş urate dup ă realizarea Unirii de la Alba Iulia din 1918, istoria a înregistrat, nu întâmpl ător, şi readucerea capului marelui voievod Mihai Viteazul la M ănăstirea Dealu. Genera ţia care împlinise visul unirii politicii române şti ţinea, evident, s ă cinsteasc ă astfel, ca o datorie, memoria aceluia care înf ăptuise prima Unire a celor trei ţă ri române şi se intitulase „ domn al Ţă rii Române şti, al Ardealului şi al toat ă Ţara Moldovei ”. Dup ă îndelungi peregrin ări, capul voievodului poposise ultima dat ă, la sfâr şitul primului r ăzboi mondial, la Mitropolia din Ia şi.

∗ Lector univ. dr., Facultatea de Ştiin ţe Umaniste, Universitatea „Valahia” din Târgovi şte, str. Lt. Stancu Ion, nr. 34-36, cod po ştal 130104, tel. 0245/206105, e-mail: [email protected] 317 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Sufletul întregii ac ţiuni era cel mai mare istoric na ţional, Nicolae Iorga. Acesta s-a str ăduit s ă organizeze aducerea relicvei sacre la locul cel mai potrivit ce i se cuvenea, ini ţiind aceast ă întoarcere la M ănăstirea Dealu, cu un ceremonial fastuos. La acesta urma s ă participe, în mod simbolic, delega ţi din toate provinciile române şti, de curând unite într-o singur ă ţar ă. Aceast ă manifestare semnificativ ă, închinat ă unuia din marii eroi şi martiri ai neamului, primul care se jertfise pentru unitatea tuturor românilor, a început la Mitropolia din Ia şi, la 23 august 1920, şi s-a finalizat la M ănăstirea Dealu la 26 august 1920 1. În ceea ce prive şte relatarea evenimentului care a avut loc la Târgovi şte la 26 august 1920, amintim aici în primul rând pe participan ţii la manifestare – Nicolae Iorga, Ion Petrovici, Miron Cristea – dar men ţion ăm şi pe aceia care s- au ocupat mai târziu în istoriografia româneasc ă de problematica readucerii capului marelui voievod la M ănăstirea Dealu (26 august 1920): Constantin Rezachevici, Maria Munteanu Breasta, Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, Scarlat Porcescu, Constantin I. Stan, Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, Marian Curculescu şi, mai recent, Cornel M ărculescu. Dintre studiile şi articolele care au ap ărut de-a lungul timpului în istoriografia româneasc ă se remarc ă astfel cele realizate de cei men ţiona ţi. Red ăm în continuare pe cele mai semnificative dintre ele: Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi M ănăstirea Dealu 2, Maria Munteanu Breasta, Complet ări la „Odiseea capului Viteazului” 3, Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, Odiseea capului Viteazului 4, Scarlat Porcescu, Craniul voievodului Mihai Viteazul 5, Constantin Cârjan, Din nou despre Odiseea capului Viteazului 6, Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916-1920) 7, Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, Prima mare s ărb ătoare na ţional ă

1 Vezi pentru detalii Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, Prima mare s ărb ătoare na ţional ă a tuturor românilor: readucerea capului marelui voievod la M ănăstirea Dealu (26 august 1920) , în vol. lucr ărilor Sesiunii de comunic ări ştiin ţifice Mihai Viteazul, domn cre ştin, strateg militar şi întregitor de neam , Târgovi şte, 7-8 septembrie 2001, Târgovi şte, Editura Cetatea de Scaun, 2004, p. 79-83. Amintim aici c ă la 15/28 octombrie 1916 craniul lui Mihai Viteazul a fost mutat de la Mân ăstirea Dealu la Ia şi unde a r ămas pân ă la 8/21 august 1917. De la aceast ă dat ă şi pân ă la 19 martie/1 aprilie 1918 relicva sfânt ă a fost mutat ă în ora şul Kerson din Rusia, a revenit la Ia şi la 3/16 aprilie acela şi an unde a stat pân ă la 23 august/5 septembrie 1920. 2 În vol. lucr ărilor Sesiunii de comunic ări ştiin ţifice Mihai Viteazul, domn cre ştin, strateg militar şi întregitor de neam , Târgovi şte, 7-8 septembrie 2001, Târgovi şte, Editura Cetatea de Scaun, 2003, p. 57-69. 3 În „Magazin Istoric”, XI (1977), nr. 3. 4 În „Magazin Istoric”, X (1976), nr. 8. 5 În „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie <>”, Ia şi, XIX, 1977. 6 În „Magazin Istoric”, XXIX (1995), nr. 8. 7 În „Alma Mater Porolissensis”, Zal ău, II, Nr. 4, iulie 2001. 318 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 a tuturor românilor: readucerea capului marelui voievod la M ănăstirea Dealu (26 august 1920) 1, Marian Curculescu, Târgovi ştea şi idealul na ţional 2. De altfel, ultimul studiu al lui Constantin Rezachevici, din 2003, prezint ă odiseea capului marelui voievod de la 1601-1920 folosind cam tot ce era scris pe acesta tem ă în istoriografia mai veche sau mai nou ă – pân ă în 2001, problematic ă reluat ă de Cornel M ărculescu în 2011, care, la rândul s ău, urm ăre şte acela şi demers istoriografic 3. De curând un alt autor men ţionat, Constantin I. Stan 4 prezint ă faptul c ă şi mitropolitul Miron Cristea a participat, al ături de alte personalit ăţ i şi al ţi oameni de cultur ă, la ac ţiunea de readucere a craniului lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, în august 1920. Cu aceast ă ocazie mitropolitul primat a ţinut o slujb ă la Mitropolia din Ia şi – 23 august 1920 –, mici discursuri pe traseul de cale ferat ă în localit ăţ ile în care trenul a oprit, dar şi o slujb ă la Târgovi şte, la 27 august 1920 – în curtea M ănăstirii Dealu, al ături de mitropoli ţii Pimen Georgescu al Moldovei şi Nicolae B ălan al Ardealului –, precum şi o cuvântare deosebit ă care l-a impresionat profund chiar şi pe istoricul Nicolae Iorga. Acesta din urm ă avea s ă ţin ă, la rândul s ău, o cuvântare emo ţionant ă cu ocazia readucerii capului marelui voievod de la Ia şi la M ănăstirea Dealu, cuvântare publicat ă la 28 august 1920 în ziarul „Neamul Românesc”, şi republicat ă în 2007 5. În încheierea Cuvântului rostit de Nicolae Iorga cu prilejul aducerii capului lui Mihai Viteazul de la Ia şi la M ănăstirea Dealu , marele istoric ar ăta: „Dac ă Academia şi Liga Cultural ă, completându-se în domenii deosebite, pot spune ast ăzi c ă n-au lucrat în zadar în fa ţa mormântului glorios de ast ăzi pentru frântura de trup furat ă odinioar ă, iubitor, dar umil urii du şmanului, ele îşi iau obliga ţia, de altminterea fireasc ă, de a lucra şi mai departe pentru a face din amintirea lui una din comorile ve şnice din care se împrosp ăteaz ă, genera ţie dup ă genera ţie energiile unui neam ”6.

1 În vol. lucr ărilor Sesiunii de comunic ări ştiin ţifice Mihai Viteazul, domn cre ştin, strateg militar şi întregitor de neam , p. 57-69. 2 În Politic ă şi istorie în Dâmbovi ţa interbelic ă. Restituiri , Bucure şti, Editura Times, 1996, p. 178-179. 3 Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul, de la Turda la Târgovi şte , în vol. Arheologie şi istorie în spa ţiul carpato-balcanic , coord. Denis C ăpr ăroiu, Târgovi şte, Editura Cetatea de Scaun, 2011, p. 319-338. 4 În lucrarea Patriarhul Miron Cristea – o via ţă – un destin , Bucure şti, Editura Paideia, 2009, p. 242-247. 5 În Pagini din istoria Academiei Române (1866-1948). Acte, dona ţii, discursuri, portrete şi evoc ări academice , selec ţia textelor note şi indice general de Dorina N. Rusu, Bucure şti, Editura Academiei Române, 2007, p. 179-180. 6 Ibidem , p. 180. 319 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Ion Petrovici în amintirile sale 1, arat ă la rândul s ău cum s-a derulat manifestarea în Târgovi şte, dar şi la M ănăstirea Dealu. Deosebit de interesant că pe lâng ă aceste articole şi studii ale istoriografiei române şti, exist ă şi o serie de documente men ţionate de unii istoricii şi care se afl ă la Arhivele Na ţionale Istorice Centrale, Direc ţia Jude ţean ă Dâmbovi ţa, Fond Prefectura Dâmbovi ţa2, Fond Prim ăria ora şului Târgovi şte 3. Acestea descriu la rândul lor atmosfera din ora şul Târgovi şte înainte şi în timpul derul ării manifest ării. Astfel, istoriografia româneasc ă prin autorii şi prin studiile şi articolele men ţionate ţin vie amintirea şi cinstesc memoria marelui voievod şi întregitor de ţar ă Mihai Viteazul. Studiul nostru şi-a propus doar s ă aminteasc ă şi s ă semnaleze aceste contribu ţii istoriografice privind readucerea capului lui Mihai Viteazul la Târgovi şte în 1920, f ără a avea preten ţia epuiz ării subiectului.

1 În De-a lungul unei vie ţi. Amintiri , Bucure şti, Editura pentru Literatur ă, 1966 (edi ţie revizuit ă, Bucure şti, 2007). 2 Dosar nr. 32/1920 3 Dosar nr. 1/1920. 320 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

HIDRAULICA PUTERII . INTELECTUALITATEA ROMÂNEASC Ă ŞI DIALECTICA PARTIDULUI (1944-1946)

Silviu-Gabriel Lohon *

THE HYDRAULICS OF POWER. THE ROMANIAN INTELLECTUALS AND THE PARTY DIALECTICS (1944-1946) Abstract

It is true that, all over the planet, the communism created a model, a powerful attraction, more or less: it became an false alternative between two kinds of society. Nowadays, we are able to say that the communist ideology favoured the stressing of the voluntary slavery . Romania joined “successfully” this circuit, hardly, visible contrasting the already existing political and cultural society. Moreover, an ethnopsychological analysis would also be necessary, but this will be the object of another research.

Cuvinte cheie : comunism românesc , dialectic ă, realism socialist , istorie intelectual ă Key words : Romanian communism , dialectics , socialist realism , intelectual history

Pe parcursul sumbrilor ani ai stalinismului, marxismul era considerat o ideologie nu numai convenabil ă, ci chiar respectabil ă şi generoas ă, astfel încât, în Occident, marxism-leninismul strângea op ţiunile unei cuprinz ătoare elite intelectuale. Târziu, în anii ’70 ai secolului trecut, în opinia public ă s-au separat serioase dubii privind umanismul sovietic. Doar câ ţiva intelectuali, lucizi de la bun început, merit ă a fi aminti ţi în acest context: Raymond Aron, G. Fessard, Jacques Maritain. Ace ştia îns ă au fost cataloga ţi, rapid, drept simpli şti în gândire. Surprinz ătoarea cecitate a intelectualit ăţ ii occidentale configureaz ă una dintre dilemele adânci ale istoriei ideilor din secolul al XX-lea. În timp ce Stalin masacra şi deporta cohoarte de oameni nevinova ţi, creierele luminate vest- europene blagosloveau sovietismul în numele drepturilor omului. Dep ăş irile contrare nu aveau nici o aderen ţă , fiind catalogate drept circumspecte, apoi tr ădătoare. Ideologia nu accepta nici o critic ă: considera critica o crim ă, dup ă

* Drd., cercet ător ştiin ţific III, Institutul de Cercet ări Socio-Umane „C.S. Nicol ăescu-Plop şor”, Craiova, str. Unirii, nr. 68, cod po ştal 200345, Dolj, tel. 0251/523330, e-mail: [email protected] 321 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cum conchide Chantal Millon Delsol în lucrarea sa, Ideile politice ale secolului XX (Polirom, 2001). Fascina ţia aceasta pervers ă se explic ă prin aplecarea maniheist ă a sociali ştilor europeni care ghida c ătre ideea c ă între capitalismul s ălbatic şi regimurile din Est nu exist ă un intermediar. Dispre ţul întins pân ă la ur ă fa ţă de dreapta, excludea, prin natura lui, o critic ă onest ă, rectilinie a „socialismului real”; aceasta ar fi însemnat creditarea adversarului 1. În acest fel simpatizan ţii şi-au mascat mult timp nelini ştea, nu chiar convulsiv ă, provocat ă de stalinism şi poststalinism. Propaganda sovietic ă pentru pace a fost reluat ă de numero şi arti şti şi intelectuali din Occident 2, chiar în timp ce U.R.S.S. continua s ă se înarmeze. Griza ţi de o discutabil ă bun ă-credin ţă , sociali ştii vestici au sprijinit şi au c ăzut în capcana marxism-leninismului care „ap ăra unele valori comune cu cele ale drepturilor omului”, ceea ce a dus la o percep ţie discrepant ă între ac ţiunile regimului sovietic şi ceea ce se spunea în Vest despre ele. Barometrul public occidental a configurat un careu magic al unui discurs fals. Încrederea era atât de mare, încât s-au ignorat eviden ţele. Occidentul era convins c ă Stalin, singur, deformase ideologia genuin ă prin afi şarea cultului personalit ăţ ii şi a cruzimii gratuite şi nu de ideologia sistemului. Tocmai acesta este motivul în virtutea căruia Occidentul c ăuta o alt ă ţar ă în care s ă se înf ăptuiasc ă adev ărata revolu ţie socialist ă, în care egalitatea s ă consune cu libertatea şi drepturile omului. Orice excurs în politica cultural ă ar trebui s ă debuteze în manier ă general ă pe calea deschis ă de remarca lui Milan Kundera: „Întreaga via ţă a omului printre oameni nu este decât o b ătălie pentru urechile celorlal ţi” 3. Intelectualii şi rolul lor sunt mereu o tem ă de larg interes. Cea mai mare parte a celor care folosesc termenul „intelectual”, comenteaz ă mla ştina defini ţional ă în care este împotmolit 4. Premisa de la care pleac ă demersul nostru este c ă peisajul artistic şi intelectual a fost grosolan subordonat unei existenţe marcate intens de primatul represiv al ideologiilor totalitare, odat ă cu integrarea României şi a celorlalte ţă ri din Europa de Est în orbita comunist ă. Dominat ă fiind de reguli socio-culturale specifice, care vor z ămisli produse culturale discontinue cu crea ţia intelectual ă din cealalt ă zon ă a lumii postbelice, evolu ţia cultural ă din aceast ă zon ă devine distinct ă de evolu ţia interna ţional ă, prin autoenclavizare.

1 „S ă se fac ă jocul dreptei”, cum spunea Simone Signoret. 2 Azi asist ăm, totu şi destin şi, la o campanie pacifist ă mult mai pigmentat ă de bizarerii socio- politice la care recurg intelectualii şi arti ştii (vezi evenimentele din Irak, 2003, cele din Afganistan sau proasp ăta „bomb ă” nord-african ă). 3 Apud Katherine Verdery, Compromis şi rezisten ţă . Cultura român ă sub Ceau şescu , Bucure şti, Editura Humanitas, 1994, p. 32. 4 Ibidem . 322 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

România este una dintre ţă rile în care comunismul şi-a subordonat imediat structurile de putere. Să arunc ăm întâi o scurt ă privire asupra ocaziei politice pe care Uniunea Sovietic ă a avut-o în 1944-1945 prin sprijinul incon ştient al partidelor politice istorice care au contribuit la detronarea dictaturii antonesciene, deci la crearea unui canal f ără opreli şti întru instaurarea comunismului în România. Ziarul oficial al P.N. Ţ., „Dreptatea” consemna la 27 august 1944, pe prima pagin ă, într-un moment de exaltare, c ă: „Aceasta este opera d-lui Iuliu Maniu, a gl ăsuit toat ă suflarea din Ardeal, în clipa în care a aflat din gura Majest ăţ ii Sale Regele Mihai I de hot ărârea ţă rii de a ie şi din alian ţa nenorocit ă cu Germania” 1. Pentru şeful P.N.L., C.I.C. Br ătianu, juste ţea celor întâmplate la 23 august 1944 este deductibil ă din variate declara ţii de pres ă: „R ăspunzând acestor sim ţă minte, sau singur, sau împreun ă cu d. Iuliu Maniu, am c ăutat continuu s ă oprim pe Mare şalul Antonescu s ă se angajeze într-un r ăzboi al ături de aceia care nu ne ar ătaser ă decât vr ăjm ăş ie” 2. Astfel stând lucrurile putem intui cu u şurin ţă ce scriau „România liber ă” sau „Scânteia”. În momentul în care, la 29 septembrie 1944, Armata Ro şie p ăş ea glorificat ă în Bucure şti, întreaga pres ă aborda varia ţii diverse pe tema dat ă: ilustra ţii multiple, de diverse m ărimi, înf ăţ işându-i la un loc pe regele Mihai I şi regina mam ă, întâmpinând, salutând, al ături de membri de prim ă linie ai partidelor istorice şi de cei ai Partidului Comunist, cu to ţii în mijlocul generalilor şi diploma ţilor sovietici acredita ţi la Bucure şti. Pentru ilustrare concret ă iat ă sintetizat întregul moment în ziarul „Dreptatea”: „Victorio şi, solda ţii mare şalului Stalin au g ăsit repede drum spre inimile noastre (…). Întreaga opinie public ă româneasc ă salut ă sosirea armatelor dezrobitoare (…). Tr ăiasc ă Armata Ro şie! Tr ăiasc ă Armata Român ă! Tr ăiasc ă România Mare!” 3 Iat ă, deci, o opinie de pres ă care creiona un comportament şi o op ţiune politic ă a unui partid, al c ărui oficios era unul sau altul. S ă mai z ăbovim asupra comportamentului ziarului „Dreptatea”. Ap ăreau aici articole demascatoare (semnate sau nu) la adresa unor oameni, invocându-se preceptul „nou” postulat, conform c ăruia „talentul şi însu şirile rare” erau prejudec ăţ i desuete. Spre exemplificare, asupra lui I. Alexandru Br ătescu-Voine şti s-au rev ărsat valuri de tu ş, imputându-i-se colabora ţionismul cu regimul antonescian, scriitorul de ţinând importante func ţii, precum şi refuzul unei p ărţi a scrierilor sale ce contraveneau liniei de orientare cunoscut ă. „Anatemiza ţi” au fost, printre al ţii, Tudor Arghezi, Ion Marin Sadoveanu, C. R ădulescu-Motru, C. Kiri ţescu. Despre acela şi I. Al. Br ătescu-Voine şti, ziarul „Scânteia” completeaz ă setul de date cu aceea de infatigabil cenzor literar la editura Cartea Româneasc ă: „În

1 „Dreptatea”, seria a doua, an I, nr. 2, 27 aug. 1944. 2 Ibidem , nr. 7, 2 sept. 1944. 3 Ibidem , nr. 5, 31 aug. 1944. 323 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 comitetul de lectur ă trona b ătrânul huligan Br ătescu-Voine şti (…), care a publicat, între altele, Germanofobia , carte de exaltare a hitlerismului” 1. Un alt destinatar al stigmatiz ărilor revistei „Scânteia” este „Revista Funda ţiilor Regale”, care va fi de mai multe ori în aten ţia lui Ion Calug ăru, unul dintre cele mai virulente condeie ale „noii perspective”. De data aceasta sunt ataca ţi Al. Tzigara-Samurca ş pentru gre şeala de a fi „continuat s ă scrie şi s ă sus ţin ă regimul de tic ălo şie, de degradare a culturii şi omeniei” 2 şi C. Rădulescu-Motru, exemplu tipic pentru „o seam ă de profesori şi scriitori români care n-au ştiut s ă respecte oamenii şi onoarea în timpurile de verificare a caracterelor” 3. Edituri precum Cartea Româneasc ă, Socec, Cugetarea, vor urma şirului de demasc ări promovat şi înf ăptuit de „Scânteia”, potrivit c ărora, în planul editorial, ar fi inclus scriitori pro-fasci şti aminti ţi cu numele şi cu opera, solu ţia fiind expus ă tot aici: „Unii dintre ace şti editori vor trebui aresta ţi, al ţii vor trebui s ă se retrag ă”4, lucru care se va întâmpla prin imediata apari ţie a editurilor Scânteia şi Cartea Rus ă. Rolul presei în aceast ă perioad ă este dezolant. Zilnic, oricine, dar absolut oricine, putea fi etichetat drept „legionar”, „fascist” sau „hitlerist”. S ă nu uit ăm c ă acest comportament mediatic era un dictat politic, îns ă şi fragilitatea guvernamental ă era pe măsur ă, în sensul c ă Blocul Na ţional Democrat se f ărâmi ţase aproape lunar, desemnându-se noi echipe ministeriale; concuren ţialitatea dintre partidele politice se edifica intens încât, N. Carandino, jurnalist de cert talent, concluziona, pertinent, pe baza celor întâmplate în toamna anului 1944: „Politicul, în forma lui cea mai pu ţin recomandabil ă a trecut pe prim plan, în dauna socialului, care numai în şel ător şi aparent preocup ă mul ţimile înc ă amorfe, înc ă pasive, înc ă neorganizate (…). Nu ne putem închipui îns ă c ă tân ăra democra ţie româneasc ă a purces cu senin ătate la propria ei compromitere” 5. Pasiunile politice 6 au deturnat intelectualii de la misiunea lor fireasc ă, astfel ap ărând poe ţii angaja ţi, istoricii, arti ştii, criticii şi metafizicienii politici, lucru care e comparabil, şi echivaleaz ă chiar, cu o tr ădare a culturii dezinteresate. Ideea de tr ădare a intelectualilor, parafrazându-l pe Julien Benda 7, a explodat în România în anul 1946, iar sensul acesteia era discrepant de la o grupare, la alta. Acum iese la suprafa ţă , mai vizibil ă ca oricând, opozi ţia latent ă dintre cele dou ă „b ărci” politice române şti: partidele istorice na ţional-

1 „Scânteia”, 12 oct. 1944. 2 Ion C ălug ăru, Despre o revist ă şi un personaj de cultur ă, în „Scânteia”, nr. 55, 15 nov. 1944. 3 Ibidem. 4 *** Editorii români şi r ăzboiul , în „Scânteia”, nr. 22, 12 oct. 1944. 5 N. Carandino, Ecouri neprev ăzute , în „Dreptatea”, nr. 87, 6 dec. 1944. 6 Dintre care cele mai importante sunt cele na ţionale, de clas ă şi rasiale. 7 Julien Benda, Tr ădarea c ărturarilor , Bucure şti, Editura Humanitas, 1995. 324 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

ţă rănesc şi liberal, pe de o parte, iar pe de alt ă parte partidul comunist împreun ă cu alte grupuscule politice sau apolitice care formau Frontul Na ţional Democrat. Aceast ă f ăţ işă împ ărţire a intereselor politice, r ăzboiul politic complementar generator de r ăzboi cultural, se explic ă printr-o „teorem ă” ce ar rezona astfel: acest an, 1946, era pl ănuit a fi cel care concretiza primele alegeri libere din istoria româneasc ă. To ţi cei angaja ţi în curs ă, deci, luptau pentru credibilitate, pentru adep ţi, în fond, pentru reu şit ă, îns ă şi pentru componen ţa Frontului Na ţional Democrat configura ţia compunându-i-se din: George Călinescu, C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Constantin Daicoviciu, Andrei O ţetea, Octav Livezeanu etc. 1 S-a deta şat net, tot acum, polemica mediatic ă dintre ziarele „Dreptatea” şi „Scânteia”, ambele sus ţinute de diver şi sateli ţi propagandistici. Când r ăzboiul cultural – victim ă fiindu-i intelectualul – va deveni un fapt concret 2, scena se va muta în planul dubitativ al existen ţei sau nu a unei crize a culturii române şti. Avanpremiera, cum spuneam, a reprezentat-o contenciosul celor dou ă tabere, ambele mânate de pasiunile politice momentane (unele au r ămas neschimbate pân ă la sfâr şitul vie ţii acelor actan ţi culturnici), în spe ţă propaganda ideologic ă şi electoral ă3. Dialectica, foarte pervers ă prin îns ăş i simplitatea discursului, „gira” o orientare s ănătoas ă, umanist ă, pentru popor, ca atare profitabil ă artistic prin noutatea propus ă. Noul concept „cultura pentru masse” era catalogat de intelectualii veritabili 4 drept o for ţare a sincerit ăţ ii, o posibil ă reînregimentare a ideilor, adic ă un atentat la libertatea spiritului. Un redactor de autoritatea lui Silviu Brucan, specializat în comentarii politice punea astfel problema în paginile ziarului „Scânteia”: „Orizonturile ce le deschide aceast ă cultur ă nou ă, leg ătura pe care o creeaz ă între toate for ţele vii şi creatoare române şti, productivizarea ei pe linia reconstruc ţiei la care str ăduiesc masele largi populare, îi dau dreptul s ă se numeasc ă – pentru prima dat ă în istoria ţă rii – cultur ă na ţional ă”5. Acesta, împreun ă cu Ion Vitner 6 nu f ăcea altceva decât s ă sus ţin ă „c ălduros” tonul pe care îl d ăduse Lucre ţiu P ătr ăş canu, la 9 decembrie 1945, despre Pozi ţia P.C.R. fa ţă de intelectuali , o conferin ţă ce s-a concretizat, la scurt timp într-o bro şur ă7. Iat ă şi o mostr ă din ideile conferen ţiarului: „Comuni ştii români lupt ă pentru realizarea unei unit ăţ i des ăvâr şite între intelectuali, ţă rani şi muncitori, pentru ridicarea prestigiului intelectualit ăţ ii

1 Ana Selejan, România în timpul primului r ăzboi cultural (1944-1948) , vol. I, Tr ădarea intelectualilor , Sibiu, Casa de pres ă şi editur ă „Transpres”, 1992. 2 Aproximativ la mijlocul anului 1946. 3 Julien Benda, op. cit. 4 Nu ne propunem, prin acest demers, minimalizarea importan ţei culturale a intelectualilor care au aderat la prop ăş irea „culturii de masse”. 5 Silviu Brucan, Pentru o cultur ă na ţional ă, în „Scânteia”, 7 ianuarie 1946. 6 Ion Vitner, Atitudini realiste în fa ţa problemei culturii , în ibidem . 7 Lucre ţiu P ătr ăş canu, Pozi ţia P.C.R. fa ţă de intelectuali , Bucure şti, Editura C.R., 1946. 325 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 noastre în fa ţa maselor populare (…). Prin aceasta se va ajunge la o cultur ă na ţional ă”1. Indubitabil, orice individ croit pe calapodul veritabil, real al culturii române, va fi observat imensitatea şi gratuitatea afirma ţiei potrivit c ăreia absolut tot ceea ce s-a înf ăptuit cultural înainte de 1944 este totalmente eronat. Toate lucr ările istorice consacrate acestei zone cultural-politice – Europa de Est – cad de acord c ă cei patruzeci şi cinci de ani de comunism aici se divid în trei perioade distincte. Dup ă cum bine se ştie, este vorba de o prim ă instaurare prin for ţă a noului regim, perioad ă ce are ca finalitate „construirea fundamentelor societ ăţ ii socialiste”. Ac ţiunea a debutat imediat dup ă recep ţionarea primelor adeziuni – în anii 1946-1947 – ale personalit ăţ ilor culturale la mersul politic dictat şi impus de la Moscova. Posibilitatea culpabiliz ării, în procese politice deja în desf ăş urare, ca fasci şti, a tuturor celor care avuseser ă contacte, într-un fel sau altul, cu guvernele anterioare sau a tuturor celor care se opuseser ă expansionismului sovietic a fost tehnica pe care N.K.V.D.-ul miza în raport cu intelectualii. Universalizarea culpei şi a pedepsei care na şte sentimentul culpei este cea mai de succes formulă propagandistic ă stalinist ă2. Acele oripilante tr ădări, de început de drum, au fost din plin răspl ătite cu bani şi privilegii inimaginabile în lumea intelectual ă, la care, cei care s-au hot ărât a se vinde ulterior, nici n-au mai putut visa. Aceast ă perioad ă se întinde pân ă la momentul în care noua politic ă a „revizionismului” hrusciovian a anilor 1955-1962 neteze şte calea c ătre forme noi de receptare a hibridului dialectic 3. Anii ’60 pân ă la jum ătatea deceniului ’70 reprezint ă tendin ţa de „consolidare a societ ăţ ii socialiste”. Schimbarea de perspectiv ă a provocat un val formidabil. Contractarea rela ţiilor cu Occidentul, miile de de ţinu ţi politici elibera ţi au creat o aur ă nou ă partidului. Drept urmare, intelectualitatea timorat ă şi sceptic ă a fost convins ă c ă deciziile sunt sincere şi că, finalmente, s-a schimbat ceva 4. Dup ă 1965, Nicolae Ceau şescu, a g ăsit nimerit a-şi organiza propaganda, gra ţie c ăreia, î şi va g ăsi un alibi în chiar tagma intelectualilor, sprijinindu-se pe o confuzie destul de subtil ă a acesteia. Aparatul propagandistic observa ineditul şi surprinz ătorul efect al tendin ţei de redescoperire a valorilor na ţionale şi constata cu pl ăcere echivalarea acesteia, în cercurile intelectuale, cu deschiderea politic ă şi democratizarea, cu liberalizarea mult a şteptat ă5. Aparenta democratizare îns ă, nu ţinea pasul cu num ărul crescând al intelectualilor doritori de influenţă şi drepturi. S-au intensificat cererile pentru mai mult ă libertate cultural ă.

1 Apud Ana Selejan, op. cit. 2 Eugen Negrici, Literatura român ă sub comunism. Proza , Bucure şti, Editura Funda ţiei PRO, 2002, p. 21. 3 Magda Cârneci, Artele plastice în România, 1945-1989 , Bucure şti, Editura Meridiane, 2000. 4 Eugen Negrici, op. cit. , p. 44. 5 Ibidem . 326 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Conferin ţa Scriitorilor din 1968 gireaz ă demersul prin „ambuscada” tinerilor scriitori care c ăutau accesul la pozi ţiile de vârf al institu ţiei literare, cerând descentralizarea şi reorganizarea tuturor institu ţiilor literare, democratizarea accesului la publicare, în fine, desfiin ţarea imediat ă şi total ă a cenzurii. În sfâr şit, exist ă şi o a treia perioad ă, „post-totalitar ă”, de decaden ţă şi de stagnare, perioad ă în care natura non-ameliorabil ă1 a sistemului comunist devine peste m ăsur ă de constrâng ătoare, ea finalizându-se cu mi şcările din anii 1989-1990 2. Câmpul de existen ţă al comunismului se grefeaz ă pe un complex de frustr ări – capitalismul, taxat drept r ăspunz ător de groz ăviile celui de-al doilea război mondial, exemplul sovietic opunându-i o exuberan ţă bolnav-obedient ă a muncii. Viitorul, în accep ţiunea comunist ă, în care exploatarea s ă se dizolve totalmente, debuta cu procesul de conturare a lumii de mâine. Nu r ămâne decât să ne întreb ăm cum ar ăta, totu şi, aceast ă lume de mâine? Un volum de interviuri 3 ar fi, poate, una dintre sursele de „luminare” a ambiguit ăţ ilor şi a obscurit ăţ ilor interdependente implement ării ideologiei staliniste. Cel pu ţin la 1945, lumea de mâine apare racordat ă la o emancipare de servitu ţile trecutului, concretizând, discursiv, un viitor ca utopie estetizant ă. Omul î şi schimb ă conforma ţia cultural ă complementar cu arealul în care graviteaz ă, dezb ărat de profilul muncii care îl arunc ă într-un teritoriu al damna ţilor. Absolut nimic nu mai poate ar ăta ca înainte, fericirea gândit ă politic, golind de substan ţă proiectul intelectual aflat în proximitatea utopiei. Ion Biberi aminte şte în volumul s ău de revoluta epoc ă de fier, cea care „ a privilegiat violen ţa şi frica în detrimentul speran ţei ” (?!). În prim ăvara anului 1945, într-o ţar ă z ăcând ă într-un incon ştient confort al tradi ţiei, conform c ăruia orice schimbare semnificativ ă dureaz ă trei zile, dup ă care se evapor ă instantaneu 4, Ion Biberi colecteaz ă o serie de dou ăzeci şi dou ă de interviuri luate diverselor personaje intelectuale, aflate „pe val”, în perioada 1944-1945. Ideea inoculat ă destinatarului volumului se revendic ă din convingerea aproape a tuturor celor intervieva ţi dincolo de gradul de angajament politic concret, c ă lumea de mâine se c ălăuze şte dup ă binomul muncii acompaniate, în unele viziuni „burgheze” de valorile libert ăţ ii, ceea ce, îns ă, nu va supravie ţui schimb ărilor petrecute dup ă 1948. Exist ă un paradox al juxtapunerilor evident în acest volum. O figur ă a lumii vechi, circumspect ă într-un univers pe cale de a deveni matricea incandescent ă a construc ţiei socialiste, P.P. Negulescu rezoneaz ă retrospectiv

1 Magda Cârneci, op. cit. , p. 6. 2 Ibidem , p. 6. 3 Ion Biberi, Lumea de mâine , Bucure şti, Editura Curtea Veche, 2001. 4 Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatr ă. Despre istorie, memorie şi alte vanit ăţ i contemporane , Ia şi, Editura Polirom, 2002. 327 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 cu reflec ţiile maioresciene, într-un univers postmaiorescian 1. Filosofia maiorescian ă supravie ţuie şte într-un peisaj aflat în schimbare accelerat ă. Anul 1945 nu va marca în istoria universal ă doar finalul celui de-al doilea r ăzboi mondial, ci şi debutul, pe cale ştiin ţific ă, al utiliz ării reale a for ţei atomice, de exemplu. Mapamondul, emotiv ca la orice mostr ă de nou, sondeaz ă un „indice revelator al perspectivelor neb ănuite pe care le pot atrage dup ă sine progresele ştiin ţelor fizico-chimice, într-un viitor nu prea îndep ărtat” 2. Şi mai departe: „Ştiin ţa va avea un rol hot ărâtor în organizarea condi ţiilor materiale ale lumii de mâine; laboratorul va completa astfel efortul de evolu ţie moral ă al form ării omului într-un nou spirit, tolerant şi practic” 3. Citindu-l pe Enescu, încrez ător în revitalizarea naturii umane, pe Sadoveanu garantând a şternerea unei lumi noi şi a altor intelectuali ai momentului (scepticul Grigore Traian Popa, idilicul şi profeticul K.H. Zambaccian, vizionarul umanist, George C ălinescu, „ra ţionalistul” şi „indiferent religiosul” Mihai Ralea, predispu şii la evolu ţia rapid ă, Al. Rosetti şi Felix Aderca, socialiştii influen ţaţi literar, Ion Sava şi I.D. Gherea 4, naivul intelectual Petru Comarnescu, prin îns ăş i op ţiunea sa c ătre „umanismul socializant”, credulitatea inocent ă a Alicei Voinescu, în fine exuberantul Geo Dumitrescu, decep ţionatul Petre Pandrea şi mirabilul destin Lucre ţiu P ătr ăş canu), percep ţia lumii de mâine , în România, se identific ă prin mirajul propus al progresului care fascineaz ă, comunismul exploatând din plin voluntariatul servitu ţii. Nici unul dintre intervieva ţi nu a pus în discu ţie posibilitatea c ă, într-o zi, toate aceste speran ţe se vor transforma într-o abundent ă scurgere de puroi politic pe care o vor fi sim ţit-o şi alte state ale lumii. Speran ţa ridic ării unei lumi noi reprezint ă alibiul pe care îl au teroarea, represiunea politic ă. În consonan ţă cu ororile, entuziasmul intelectual mai mult sau mai pu ţin sincer, concretizeaz ă o ironie feroce a istoriei postbelice a c ărei pedagogie a remodel ării lumii st ă în ţepenit ă într-o retoric ă fix ă. Casta aparatului de partid a debutat şi s-a consolidat pretutindeni printr-un divor ţ adânc cu intelectualul veritabil. El a fost îndep ărtat, în toate func ţiile de conducere a şezându-se mediocritatea, docil ă prin îns ăş i condi ţia ei. Acei intelectuali care n-au convenit a face imediat actul de vasalitate cu partidul, au garnisit închisorile. Va putea, oare, cineva s ă spun ă câte vie ţi şi cariere s-au distrus atunci şi de atunci încoace pân ă la începutul anilor ’90?

1 Ioan Stanomir, Lumea de mâine , în În c ăutarea comunismului pierdut , Pite şti, Editura Paralela 45, 2001. 2 Ibidem , p. 9-10. 3 Ibidem , p. 11. 4 Pentru Ion Sava exemplele curgeau din dramaturgia moscovit ă, iar I.D. Gherea şi-l apropia, imaginar pe Anatole France ( Si l’on peut appeler socialisme, l’inconni qui vient ). 328 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

DESCENTRALIZAREA – CA FENOMEN ADMINISTRATIV EUROPEAN – STUDIU DE CAZ: FRAN ŢA

Alin-Sorin Mitric ǎ*

THE DECENTRALIZATION – AS AN ADMINISTRATIVE AND EUROPEAN PHENOMENON – CASE STUDY: FRANCE Abstract

The decentralization is a complex administrative process which targets the transmission of the decisional attributions to the formal levels which are nearest the citizens. The local government with a high degree of autonomy can be done only if a real decentralization is done. The European Union had created the premises for the manifestation of this process, causing also the normative frame for the implementation. Obviously, there are several visions which concern the decentralization process, each one of them being connected with the structure of the respective state, with the form of the government, with the administrative tradition or with the development objectives of the society. France can be considered a model of good practice for the domain and that is the reason why the presentation of the system implemented in France is a real source of information for the states with a recent experience.

Cuvinte cheie : descentralizare , subsidiaritate , guvernare local ă, autonomie decizional ă Key words : decentralization , subsidiarity , local government , decisional autonomy

Transformarea în 1993 a Comunit ăţ ii Europene în Uniunea European ă a necesitat demararea unui proces de reorganizare a institu ţiilor democratice şi a procedurilor de decizie administrativ ă în vederea remodel ării sistemului de guvernare european ă. În acest sens, pentru a asigura manifestarea democratic ă şi calitatea dezbaterii publice privind guvernarea european ă, a fost necesar ă luarea în considerare a expresiei cet ăţ enilor şi a grupurilor sociale situate pe diferite trepte decizionale: Guvernele locale în statele europene au devenit elemente centrale în politica concret ă a sistemelor europene, datorit ă reformelor institu ţionale a căror inten ţie a fost amplificarea puterii autonomiilor periferice. Guvernele locale au c ăpătat ast ăzi o pozi ţie central ă care are la baz ă motive multiple.

* Drd., Facultatea de Teologie, Istorie şi Ştiin ţe ale Educa ţiei, Universitatea din Craiova, str. A.I. Cuza, nr. 13, cod po ştal 200585, Dolj, tel. 0251/413396, e-mail: [email protected] 329 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Primul ar putea fi finalul politicilor ideologice, e şecul marilor idei şi al finalit ăţ ilor lor. Ast ăzi sunt luate în seam ă mai mult politicile concrete care afecteaz ă direct cet ăţeanul, necesit ăţ ile sale urgente şi cotidiene – care de obicei sunt în competen ţa guvernelor locale. Al doilea motiv ar putea fi g ăsit în persisten ţa şi expansiunea „statului bun ăst ării” cu interven ţiile sale de a oferi resurse, servicii şi ajutor. Entit ăţ ile locale sunt de cele mai multe ori izvoarele sau canalele de distribu ţie a beneficiilor „statului bun ăst ării”. Pentru al treilea motiv poate fi avut ă în vedere l ărgirea necesit ăţ ilor popula ţiei, odat ă cu dezvoltarea mi şcărilor colective ale diverselor grupuri de interese sau ale grupurilor monotematice (grup ări ecologiste, feministe, grupuri de tineri etc.). Pentru to ţi ace ştia scena natural ă de ac ţiune este sistemul politic local. În anii ’70-’80, statele europene occidentale au cunoscut reforme institu ţionale pentru a descentraliza şi restructura organizarea substatal ă şi local ă. Inten ţiile reformelor erau, în unele cazuri, de a ra ţionaliza structurile politico-administrative pentru a le adapta schimb ărilor economice şi sociale. Muta ţiile la care a fost supus sistemul european al autorit ăţ ilor publice au implicat o nou ă concep ţie în ceea ce prive şte principiile de organizare a competen ţelor teritoriale, procesul de coadministrare dintre stat şi colectivit ăţ i şi, nu în ultimul rând, diferen ţierea institu ţional ă şi teritorial ă. Autorit ăţ ile locale şi regionale sunt autorit ăţ i publice, create prin vot universal, responsabile în mod democratic în fa ţa cet ăţ enilor de deciziile lor politice şi de actele lor. Guvernarea european ă nu se reduce la rela ţia dintre Uniune şi actorii guvernamentali şi neguvernamentali. Ea se aplic ă întregii re ţele de rela ţii dintre sferele de guvernare, în interiorul statelor membre şi între acestea. Termenul de guvernare este îns ă oarecum imprecis. Pentru diferite autorit ăţ i, el implic ă un cadru global de rela ţii şi roluri bazate pe reguli precise care nu conduc în nici un caz la conturarea de proceduri democratice legitime. Este necesar ca întregul sistem institu ţional al autorit ăţ ilor publice care urm ăresc o mai bun ă realizare a ac ţiunii lor, în ideea de eficien ţă şi transparen ţă , s ă se bazeze pe alternative de folosire a modurilor de guvernare democratice Este esen ţial ă identificarea partenerilor poten ţiali la procesul de guvernare pentru fiecare competen ţă . De la un stat la altul, competen ţele colectivit ăţ ilor locale şi regionale difer ă. Nevoia de a identifica partenerii de guvernare nu este atât de legat ă de stadiul de elaborare formal ă a deciziei. Pentru aceasta, trebuie s ă se asigure respectarea principiilor de consultare şi de participare la elaborarea politicilor, iar colectivit ăţ ile locale şi regionale s ă fie recunoscute ca parteneri pentru implementarea acestor principii. Nu trebuie s ă uit ăm faptul c ă edificiul european este şi trebuie s ă r ămân ă o uniune de state în cadrul c ăreia, pe de o parte, Comisia European ă trebuie s ă continue s ă-şi îndeplineasc ă rolul de impulsionare şi de îndeplinire a obiectivelor, iar pe de alt ă parte, Parlamentul European va tinde c ătre func ţiile de legisla ţie şi de control care, împreun ă, 330 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

într-un fel sau altul, dezavantajeaz ă Parlamentele statelor membre. În acest context trebuie s ă fie analizate infrastructurile de stat, în special cele ale regiunilor, în condi ţiile respect ării prevederilor constitu ţionale ale fiec ărui stat membru. De asemenea, s-a constatat c ă procesele de descentralizare angajate în majoritatea statelor membre, introducerea principiului subsidiarit ăţ ii la nivelul Uniunii şi influen ţa politicilor regionale europene cu parteneriat ca metode de decizie şi de gestiune reprezint ă evolu ţii care r ăspund unei cereri tot mai mari de politici publice atât din partea autorit ăţ ilor de stat, cât şi din partea reprezentan ţilor societ ăţ ii civile. Pe m ăsura cre şterii nevoii de dezvoltare transna ţional ă şi interregional ă şi a cooper ării europene, o mare parte dintre dificultăţ ile practice întâlnite provin din diverse sisteme administrative, din diferen ţe de competen ţe pe niveluri regionale şi din lipsa de claritate a rolului regiunilor şi a colectivit ăţ ilor locale în implementarea politicilor europene care au impact asupra dezvolt ării teritoriilor. În Belgia, Italia şi Spania, regionalizarea sau federalizarea s-a efectuat prin juxtapunerea vechiului model administrativ centralizat (de tip napoleonian) şi compatibilizarea acestui model cu regimul autonomiilor regionale. Aceasta a fost regula care s-a aplicat pân ă în prezent. Dac ă except ăm Belgia, în fiecare stat, legislativul şi judec ătorul constitu ţional au c ăutat s ă realizeze compromisuri institu ţionale şi politice în locul unei rupturi radicale. Belgia este singurul stat în care, sub presiunea comunit ăţii flamande, vechiul sistem administrativ a fost bulversat în favoarea federalismului. În celelalte state, a fost util un compromis în care echilibrele variaz ă în func ţie de istorie, de situa ţiile geopolitice şi de nevoile proprii ale fiec ărei ţă ri. În Italia, vechiul cadru teritorial a fost integral men ţinut (îndeosebi re ţeaua provincial ă şi comunal ă care a rezistat tuturor tentativelor de reorganizare). Prin crearea regiunilor nu s-a reu şit instaurarea unei tutele regionale asupra colectivit ăţ ilor locale datorit ă men ţinerii rolului statului în materie de legisla ţie şi în sectorul financiar, dar şi datorit ă unei puternice rezisten ţe comunale: reforma din 1993 care a introdus alegerea direct ă a primarilor şi a pre şedin ţilor de provincie. În Spania, statutul autonom se caracterizeaz ă printr-un nou sistem de reparti ţie a competen ţelor, reducând domeniul de influen ţă al statului central în favoarea comunit ăţ ilor autonome regionale. În paralel, regimul colectivit ăţ ilor locale (1985) a avut ca scop evitarea punerii sub tutel ă a acestora de către comunit ăţ ile autonome. Tentativele anumitor comunit ăţ i autonome de a domina provinciile şi comunele (îndeosebi Catalonia) au fost blocate de judec ătorul constitu ţional. Nu a putut fi împiedicat ă îns ă dispari ţia principiului uniformit ăţ ii: cele 7 Comunit ăţ i provinciale în care a disp ărut e şalonul provincial sau colectivit ăţ ile locale nou create la ini ţiativa comunit ăţ ilor autonome. Evolu ţia raporturilor dintre stat şi colectivit ăţ ile teritoriale în marile democra ţii europene este înc ă incert ă. Totuşi, ruptura care a pus cap ăt vechiului 331 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 model administrativ şi a creat un sistem hibrid, valabil în func ţie de stat, pare a fi ireversibil ă datorită crizei statului, europeniz ării cadrului de referin ţă – institu ţional, normativ, economic şi financiar – şi recunoa şterii principiului subsidiarit ăţ ii. De la Germania la Belgia, de la Italia la Spania, iar în viitor vom vorbi şi despre Marea Britanic, acest proces a condus marile democra ţii europene la a-şi organiza fie sisteme federale, fie sisteme puternic regionalizate. Oricare ar fi adapt ările na ţionale la aceste sisteme, ele se opun modelului francez – unitar şi par ţial descentralizat. Fran ţa, cu o suprafa ţă de 544 000 kmp şi 58 027 000 locuitori, este republic ă parlamentar ă, cu un Parlament bicameral şi este stat unitar descentralizat. Ea are 26 de regiuni, 100 de departamente şi 36 763 comune. În martie 1982, legile prezentate de c ătre Gaston Deferre, Ministrul de Interne şi al Descentraliz ării, la vremea respectiv ă, au marcat o adev ărat ă reform ǎ a organiz ării politice şi administrative franceze. Regiunile şi departamentele – ap ărute datorit ă acestor legi – au propria lor entitate social ă şi politic ă. De altfel, în motiva ţia ce înso ţea legile, Deferre spunea c ă ele urm ăresc s ă fac ă din comune, departamente şi regiuni institu ţii majore, adic ă libere şi responsabile. Totodat ă, legile respective au modificat rela ţiile între stat şi colectivit ăţ ile locale şi au modernizat arhitectura institu ţiilor locale ale Fran ţei. În cazul Fran ţei, statul nu este decât unul dintre depozitarii puterii publice, al ături de el g ăsindu-se colectivit ăţ ile locale (comune, departamente, regiuni, stabilimente publice locale, spitale etc.) şi stabilimentele publice ale statului. Toate acestea au datoria s ă respecte interesele generale şi s ă pun ă politicile publice în serviciul cet ăţ enilor. Palierele de putere ale statului francez sunt: 1. Puterea executiv ă – reprezentat ă de Pre şedintele Republicii, Guvernul, ministerele. Ea propune, adeseori decide şi pune în aplicare orientările politicii publice şi regulile ce trebuie respectate de c ătre cet ăţ eni. 2. Puterea legislativ ă – reprezentat ă de Adunarea Na ţional ă şi Senatul, care studiaz ă propunerile executivului şi le adopt ă. Ea controleaz ă totodat ă puterea executiv ă. 3. Puterea jurisdic ţional ă – format ă din tribunalele judiciare, jurisdic ţiile administrative şi financiare sau cele asimilate – autorit ăţ ile administrative independente. Ele supravegheaz ă buna aplicare a regulilor, tran şeaz ă litigiile şi decid ce repara ţii se acord ă. La nivelul puterii executive distingem: - Pre şedintele Republicii îl desemneaz ă pe primul ministru şi membrii cabinetului şi este garantul bunei func ţion ării a institu ţiilor, este comandantul suprem al for ţelor armate şi nume şte persoanele în func ţiile înalte în stat. - Guvernul, care determin ă şi conduce politica na ţiunii şi r ăspunde în fa ţa Adun ării Na ţionale. El este condus de primul ministru care dispune de 332 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 administra ţia central ă – ministerele. Acestea au în structura lor mini ştrii, mini ştrii delega ţi şi secretari de stat care coordoneaz ă un num ăr de servicii corespunzătoare atribu ţiilor lor. Administra ţiile centrale sunt compuse din direc ţii generale şi direc ţii, alte servicii care pot purta diferite nume – delega ţii, servicii, misiuni etc. Serviciile de competen ţă na ţional ă asigur ă, în diferite ministere, activităţ i de producere de bunuri şi prest ări servicii, de gestiune sau de studiere, precum şi diverse alte misiuni cu caracter opera ţional. Ele pot dispune de o anumită autonomie financiar ă. Serviciile descentralizate ale statului, aflate în subordinea prefec ţilor, care sunt reprezentan ţii guvernului în teritoriu, grupeaz ă circa 95 la sut ă din efectivele func ţiilor publice ale statului. Ele au ca sarcin ă s ă pună în aplicare, la nivelul unei circumscrip ţii teritoriale bine determinate, politicile na ţionale, s ă aplice diverse reglement ări. Serviciile descentralizate ale principalelor administra ţii civile ale statului şi ale jandarmeriei sunt, în cea mai mare parte, organizate la nivel departamental (100 departamente) şi regional (26 de regiuni). În plus, statul este reprezentat la nivel interdepartamental prin subprefecturi. Stabilimentele publice ale statului sunt clasificate în diferite categorii: stabilimente publice cu caracter administrativ, cu caracter industrial şi comercial, cu caracter ştiin ţific şi tehnologic sau cu caracter ştiin ţific, cultural şi profesional. Ele intervin în diverse domenii precum: formare – şcoli na ţionale, universit ăţ i, şcoli de formare a func ţionarilor, cercetare şi inovare – institute de cercetare din diferite domenii; cultur ă – muzee, biblioteci, casele na ţionale ale monumentelor istorice, teatre, centrul na ţional de cinematografie; protec ţie social ă şi solidaritate, munc ă şi s ănătate, construcţii şi amenajarea teritorial ă, transporturi, parcuri na ţionale etc. Fiecare dintre cele 26 de regiuni (22 metropolitane şi 4 „peste m ări” – d’outre-mer – Guyane, Guadeloupe, Martinique şi la Reunion) sunt administrate de un consiliu regional, prezidat de un pre şedinte – executivul regiunii – împreun ă cu 4 pân ă la 15 vicepre şedin ţi. Consiliul este asistat de un comitet economic şi social, format din reprezentan ţi ai sindicatelor, patronatelor şi independen ţi. Cele 100 de departamente, între care şi cel care cuprinde Parisul, plus cele din afara Fran ţei, sunt administrate de un consiliu general, ales pe o perioad ă de 6 ani, prin sufragiu universal, iar jum ătate din consilieri pot fi reale şi pe o perioad ă de trei ani. În ceea ce prive şte comunele ele sunt în num ăr de peste 36 000, circa 90 la sut ă au sub 2 000 de locuitori, Fran ţa fiind singura ţar ă a Uniunii Europene care nu a unit aceste comune în structuri mai mari. Cooperarea intercomunal ă este încurajat ă prin acte normative (legile din 1992 şi 1999) şi exist ă 756 comunit ăţ i ale comunelor, 4 ale ora şelor, 9 comunit ăţ i urbane şi 17 896 sindicate intercomunale diverse. Ora şele Paris, Lyon şi Marsilia au un statut aparte, ele având un consiliu format din 163 de membri, 73 şi respectiv 101. Consiliile municipale trebuie s ă se reuneasc ă de cel pu ţin patru ori pe an. Conform Constitu ţiei, reprezentarea 333 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 intereselor colectivit ăţ ilor teritoriale este realizat ă, la nivel na ţional, de c ătre Senat, ai c ărui membrii sunt ale şi de c ătre reprezentan ţii comunelor, regiunilor şi departamentelor. Autorit ăţ ile locale din comune au ca atribu ţii administrarea comunelor şi amenajarea teritorial ă la nivelul respectivei comunit ăţ i, sunt responsabile de sistemul de distribu ţie al apei, gazelor şi electricit ăţ ii, de construc ţia şi între ţinerea cl ădirilor şcolilor primare şi a gr ădini ţelor şi sunt din ce în ce mai implicate în problemele de tratarea deşeurilor şi calitatea apei potabile. Departamentele exercit ă diverse competen ţe în materie de dezvoltare rural ă, sunt responsabile de construc ţia şi între ţinerea cl ădirilor şi de protejarea siturilor arheologice. Cele mai importante sarcini ale departamentelor sunt îns ă acordarea ajutoarelor sociale, serviciile de gard ă pentru copii, cele destinate persoanelor în vârst ă sau cu handicap, precum şi serviciile medicale şi de ajutor pentru reintegrare. Sarcina organiz ării transportului public regional şi local este împ ărţit ă între regiuni – exist ă conven ţii încheiate cu Societatea Na ţional ă de Căi Ferate (S.C.N.F.), şi departamente şi comune. Cele trei entit ăţ i ale administra ţiei publice din Fran ţa pot s ă ia m ăsuri în favoarea dezvolt ării economice, una dintre acestea fiind crearea de societ ăţ i comerciale mixte, iar regiunile pot s ă participe la investi ţii. La capitolul educa ţie, liceele intr ă în atribu ţiile regiunilor, ele fiind r ăspunz ătoare şi de formarea profesional ă a tinerilor între 16 şi 26 de ani. Universit ăţ ile sunt în atribu ţia statului, precum şi programele şcolare şi gestionarea personalului din înv ăţă mânt. În ceea ce prive şte protec ţia mediului, ea este una dintre competen ţele statului, regiunile gestionând parcurile naturale regionale. Comunele, departamentele şi regiunile încaseaz ă, fiecare pentru propriile venituri, diferite impozite locale. De exemplu, regiunile încaseaz ă taxele pentru permisul de conducere sau cele pentru certificatele de înmatriculare a autovehiculelor, taxa pentru orice fel de autovehicul (vigneta) fiind încasat ă de c ătre departamente. Actuala organizare administrativ-teritorial ă din Fran ţa (comune, departamente, regiuni) s-a cristalizat treptat dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, ca un r ăspuns la necesitatea structur ării cadrului geografic pe unit ăţ i ale c ăror dimensiuni s ă permit ă punerea în practic ă a unei reale planific ări şi politici de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare economic ă. Conturarea cu adev ărat a spa ţiilor regionale a început cu Legea din 5 iulie 1972, pe baza c ăreia au luat fiin ţă regiunile, ca institu ţii publice. S-au constituit astfel 22 de regiuni în Fran ţa metropolitan ă, fiecare cuprinzând între 2 şi 8 departamente, şi 4 regiuni în teritoriile de peste m ări. Zece ani mai târziu, prin adoptarea Legii descentraliz ării din 2 martie 1982, regiunile au devenit colectivit ăţ i teritoriale în plin exerci ţiu, cu aceea şi for ţă în plan juridic ca şi departamentele şi comunele. Din punct de vedere organizatoric regiunea este singura colectivitate teritorial ă compus ă din dou ă adun ări: o adunare deliberativ ă, consiliul regional, 334 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

şi, consiliul economic şi social al regiunii. Consilierii regionali sunt ale şi prin sufragiu universal direct, durata mandatului lor fiind de şase ani, în timp ce membrii consiliului economic şi social sunt desemna ţi de c ătre organiza ţiile profesionale cele mai reprezentative din regiune (tot pe o perioad ă de şase ani). Consiliul regional este condus de un pre şedinte, ales de adunarea general ă a consiliului. Aceast ă adunare se convoac ă de cel pu ţin patru ori pe an pentru a lua principalele decizii privind viitorul regiunii, în special în plan financiar (voteaz ă bugetul şi modific ările acestuia în timpul anului, reporteaz ă creditele neutilizate, aprob ă contractele cu statul şi cu Uniunea European ă). Adunarea general ă desemneaz ă comisia permanent ă, prezidat ă de pre şedintele consiliului regional. Comisia permanent ă este compus ă din reprezentan ţi ai tuturor tendin ţelor politice şi delibereaz ă în chestiunile legate de înf ăptuirea deciziilor consiliului regional. Consiliul economic şi social î şi desf ăş oar ă activitatea în cadrul comisiilor consultative, organizate în func ţie de principalele domenii de interven ţie ale regiunii (finan ţe, agricultur ă, industrie, amenajarea teritoriului, energie, sectorul social şi cultural etc.). Ele au sarcina de a aviza dosarele instrumentate de serviciile specializate ale administra ţiei regionale. Dosarele sunt transmise comisiei permanente sau adun ării reunite în şedin ţă plenar ă, pentru a decide asupra fiec ărui dosar în parte. Administra ţia regional ă pregăte şte, instrumenteaz ă dosarele pentru proiectele propuse şi asigur ă aplicarea în practic ă a m ăsurilor preconizate. O bun ă parte din proiecte se deruleaz ă sub forma contractelor de dezvoltare teritorial ă (a şa-numitele „contrate de terroir”), stabilite între regiune – departament(e) – comune participante pe de o parte şi stat (administra ţia central ă) pe de alt ă parte. În cazul în care ele se bazeaz ă şi pe fonduri comunitare este necesar şi avizul Uniunii Europene, în acest cadru, consiliul regional conlucreaz ă în regim de parteneriat şi complementaritate cu colectivit ăţ i precum comunele, structurile intercomunale, departamentele, organizaţiile profesionale, diversele asocia ţii. Proiectele promovate prin contractele de dezvoltare teritorial ă se concentreaz ă pe câte un domeniu-cheie pentru teritoriu, caracterizat ca un spa ţiu cu o coeziune puternic ă dat ă de poten ţialul natural, uman şi economic, cultura şi identitatea local ă. Astfel, conceperea proiectelor se bazeaz ă pe o viziune transversal ă (global ă), cu o ax ă (domeniu) dominant ă înso ţit ă de a şa-numitele „m ăsuri de acompaniament”, care asigur ă difuziunea efectelor din domeniul ales în sectoarele de care acesta este legat direct şi indirect. Fundamentarea şi implementarea proiectelor de dezvoltare regional ă se bazeaz ă şi pe serviciile agen ţiilor de dezvoltare regional ă. Acestea sunt reprezentantele DATAR (Delegation de l’Amenagement du Territoire et I’Action Regionale) în teritoriu, activitatea lor fiind coordonat ă de consiliile 335 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 regionale. Agen ţiile de dezvoltare regional ă au în componen ţa lor ale şi locali, industria şi, reprezentan ţi ai sectorului financiar şi bancar, obiectivul principal urm ărit fiind sus ţinerea dezvolt ării endogene prin încurajarea cre ării de noi întreprinderi, sprijinirea proiectelor de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii, favorizarea cooper ării între întreprinderi în vederea consolid ării polilor de cre ştere ai regiunii şi înt ăririi competitivit ăţ ii lor pe pia ţa interna ţional ă.

336 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

RECENZII ŞI NOTE

Alecsandru Geanoglu-Lesviodax, Istorie bisericeasc ă pre scurt …, Edi ţie, studiu introductiv şi note de dr. Mihail M. Andreescu – Verificare şi completare liste ierarhi şi m ănăstiri [de] ieromonah dr. Lauren ţiu Andreescu – Indice de nume şi locuri [de] dr. Valentin Marin, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011, 516 p.

O carte din prima jum ătate a secolului al XIX-lea este ast ăzi reevaluat ă şi reeditat ă prin grija istoricului Mihail M. Andreescu, a ieromonahului dr. Lauren ţiu Andreescu şi a dr. Valentin Marin. Titlul c ărţii: Istorie bisericeasc ă pre scurt Cuprinz ătoare de cele mai vrednice de ştiut întâmpl ări a Sfintei Biserici R ăsăritene, precum prop ăvăduirea credin ţii, goanele, eresurile, soboarele ş[i] c[ele]l[alte]. Acum întâia ş dat ă t ălm ăcit ă din grece şte în limba româneasc ă. Pe lâng ă care s-au adaos la sfâr şit câteva ştiin ţe vrednice de cunoscut românimii, scoase din condicile vechi ale Mitropolii Ungrovlahii, de pah[arnic]Alecsandru Geanoglu Lesviodax şi tip ărit ă cu blagoslovenia şi voia Prea Sfin ţii sale P ărintelui Neofit al 2-lea, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungrovlahii este cuprinz ător atât prin enun ţarea subiectului, cât şi prin men ţionarea contribu ţiei autorului care nu numai a tradus din limba greac ă cartea lui Ştefan Comita (Pesta, 1827, dup ă Meletie-mitropolitul Atenei), dar a completat-o cu informa ţii utile neamului românesc g ăsite în documentele de la Mitropolia Ţă rii Române şti. Cartea tip ărit ă la Bucure şti în 1845, în tipografia lui Zaharia Carcalechi, prime şte din partea autorilor edi ţiei de acum (Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011) elemente noi (note infrapaginale, explica ţii, grafierea numelor de locuri, oameni şi ierarhi dup ă norme ortografice academice, glosar pentru cuvintele vechi din limba român ă, indice general), care-i confer ă calitatea de edi ţie critic ă. Ceea ce intereseaz ă pe istorici şi mai mult este studiul introductiv al prof. univ. dr. Mihail Andreescu, care, printr-o documentare de mare profunzime, reu şeşte s ă reconstituie genealogia familiei Geanoglu, de peste dou ă secole şi jum ătate, pentru care au exprimat opinii incomplete c ărturari şi cercet ători de seam ă ai istoriei culturale române şti precum Nicolae Iorga, Alexandru Ştefulescu, C. Gane ( Trecute vie ţi... , Chi şin ău, vol. II, p. 149), Mihail Straje, Mircea I. P ăcurariu, G. Bezviconi şi Dan Berindei. Investiga ţia este de mare acurate ţe ştiin ţific ă şi de mare interes pentru descifrarea rela ţiilor familiare şi de proprietate ale reprezentan ţilor familiei Geanoglu cu neamurile de boieri din Oltenia, „zon ă din care se tr ăgeau şi ei” (p. 15), Ştirbei, Bibescu, Obedeanu (vezi şi N. Iorga, Scrisori de boieri şi negustori , Bucure şti, 1906, p. XLIV-XLV), Br ăiloiu (C.V. Obedeanu, Cornea Br ăiloiu , în „Arhivele Olteniei”, 1927, p. 199), Haralambie (despre biserica Sf. Nicolae – C. Avram, D. Ciobotea, P.S. Damaschin ş.a., Bisericile Craiovei , Craiova, Editura Helios, 1998) şi B ălcescu (vezi şi Dinic ă Ciobotea, Aurelia Florescu, Biserica Sf. Gheorghe Nou din Craiova, ctitoria Stoene ştilor , Craiova, Editura de Sud, 2011, p. 99). Autorul/traduc ătorul lucr ării Istorie bisericeasc ă pre scurt din 1845 era nepotul lui Constantin Geanoglu (ajuns paharnic în 1776; clucer şi ispravnic al 337 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 jude ţului Gorj în 1785-1786; sp ătar în 1789; caimacam pus de austrieci) şi descendent din Dumitrache Geanoglu (str ăbunic), fost mare şetrar (1747), fost mare stolnic (1754) şi mare ban, membru în Divanul de r ăzboi numit în Craiova de ru şi în 1773. Potrivit opiniei lui N. Iorga, Constantin Geanoglu „n-a avut nici un fiu şi averea-i pare s ă fi trecut la o rud ă, vreun nepot, Constantin Samurca ş”. Istoricul Mihail M. Andreescu fixeaz ă exact veriga genealogic ă pe care nu o g ăsise N. Iorga: „Constantin Geanoglu se va încuscri cu familia Ştirbeilor prin fiul s ău – al c ărui nume nu-l cunoa ştem – ajuns vistier, care se c ăsătorise cu Luxandra Ştirbei, probabil pe la 1773 sau dup ă, el murind în jur de 1814. Acest vistiernic Geanoglu pare s ă fie tat ăl lui Alecsandru Geanoglu şi „al fra ţilor s ăi...” (p. 15), Smaranda Geanoglu (1793-1852), Iorgu Geanoglu (1798-1859), Eufrosina (+ 1838), Maria Geanoglu-Arkudinski (1804-1839), Dimitrie Geanoglu (1809-1887) (comp. Paul Cernovodeanu, Irina Gavril ă, Arhondologiile Ţă rii Române şti de la 1837 , Editura Istros, Muzeul Br ăilei, f.a., p. 98). Mihail M. Andreescu adaug ă şi acestor şapte fra ţi pe Neofit episcopul de Vâlcea şi mitropolitul Ţă rii Române şti (1798-1850), a şa cum s-a pronun ţat şi Mircea I. P ăcurariu, preacunoscutul istoric al Bisericii Ortodoxe Române. A şez ăm şi noi, în spiritul probabilit ăţ ilor propus de istoricul-editor Mihail M. Andreescu o informa ţie mai veche din Amintirile colonelului L ăcusteanu (Gala ţi, 1991, p. 167) potrivit c ăreia Neofit (episcop al Râmnicului 1824-1840, vicar al Mitropoliei 1829-1840, mitropolit al Ţă rii Române şti 1840-1849) a fost fiul lui Ianache Geanoglu stolnic. În acela şi Studiu introductiv se face o frumoas ă reunire a operei lui Alecsandru Geanoglu-Lesviodax, care, în intervalul 1836-1857, a num ărat 12 c ărţi (9 traduceri şi 3 cărţi de autor), între care şi Istorie bisericeasc ă pre scurt... din 1845, unele chiar în mai multe edi ţii. Publicarea c ărţii amintite se pare c ă a durat circa trei ani. În arhiva Protoieriei jude ţului Dolj din cadrul S.J.A.N. Dolj, dosar nr. 1/1844, f. 39-40 se men ţioneaz ă într-o adres ă c ă era de cump ărare cartea Istoria Bisericeasc ă a lui Meletie, deja tip ărit ă şi datat ă la aprilie 1843 sub semn ătura lui A. Geanoglu, şi c ă exist ă o list ă de cump ărători ata şat ă. Sistemul de tip ărire al acelor ani a f ăcut ca aceast ă carte s ă aib ă mai multe edi ţii (în 1854 şi 1858) şi nu „doar o singur ă edi ţie” (p. 19), a şa cum se precizeaz ă şi în Bibliografia româneasc ă modern ă (1831-1918) , vol. III (L-Q) , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1989, p. 89-90. În continuitatea analiz ării locului în cultura româneasc ă a c ărţii traduse şi completate de A. Geanoglu-Lesviodax în 1845 şi reeditat ă dup ă normele ştiin ţifice actuale se fac evalu ări corecte în ceea ce a însemnat aceasta în „formarea şi dezvoltarea unei culturi române şti şi în limba român ă”, sau în satisfacerea cererii de lectur ă din societate p ătruns ă tot mai mult de folosul înv ăţă turilor pentru toat ă „românimea” la jum ătatea secolului al XIX-lea. În concluzie, cei trei editori din anul 2011 ai c ărţii lui Alecsandru Geanoglu- Lesviodax, Istorie bisericeasc ă pre scurt din 1845 au reu şit o restituire cultural ă veritabil ă.

Dinic ă Ciobotea

338 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Lucian Dindiric ă, Miron Cristea – patriarh, regent şi prim-ministru , Ia şi, Editura TipoMoldova, 2011, X + 453 p.

Lucrarea elaborat ă de domnul Lucian Dindiric ă şi sus ţinut ă ca tez ă de doctorat la Universitatea Ovidius din Constan ţa, sub coordonarea distinsului profesor universitar doctor Gheorghe Buzatu, se constituie într-un reu şit studiu monografic privind via ţa şi activitatea lui Miron Cristea, unul dintre reprezentan ţii de seam ă ai elitei clericale şi politice române şti, militant activ în mi şcarea na ţional ă a românilor din Transilvania, mitropolit primat şi prim patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, regent şi prim-ministru al României întregite. Subiectul este unul demn de toat ă aten ţia cu atât mai mult cu cât, de şi au ap ărut câteva lucr ări consacrate personalit ăţ ii sale, sunt suficiente aspecte care au r ămas neexplorate, deopotriv ă cu existen ţa unor surse documentare ce ofer ă noi informa ţii. Printr-o atent ă investigare a diferite fonduri arhivistice na ţionale, a coresponden ţei private, a însemn ărilor lui Miron Cristea, a numeroaselor pastorale, predici, cuvânt ări şi discursuri publicate, autorul şi-a propus s ă creioneze, pe parcursul celor şase capitole ordonate tematic şi cronologic, profilul, cât mai complet şi nuan ţat, al acestui fiu de ţă ran din Topli ţa (Mure ş), n ăscut într-o familie numeroas ă şi ajuns la cele mai înalte demnit ăţ i biserice şti şi politice, precum şi activitatea sa, în diferitele ipostaze, în perioada de dinaintea realiz ării Marii Unirii şi dup ă s ăvâr şirea acestui măre ţ act. Din activitatea de pân ă la anul 1918, se reg ăsesc în lucrare aspecte mai pu ţin cunoscute, precum cele privind studiile lui Elie Miron Cristea, ca elev al seminarului teologic din Sibiu, apoi student studios la Universitatea din Budapesta, unde î şi va lua şi titlul de doctor în filosofie cu o lucrare despre via ţa şi opera lui Mihai Eminescu. Demne de remarcat sunt şi acele informa ţii referitoare la activitatea în calitate de sus ţin ător marcant al memorandi ştilor din Transilvania, de publicist în serviciul cauzei na ţionale, de secretar şi consilier al Arhiepiscopiei din Sibiu, de episcop al Caransebe şului şi delegat la Marea Adunare Na ţional ă de la Alba Iulia. Angajamentul său în direc ţia afirm ării identit ăţ ii na ţionale a românilor ardeleni îl vor propulsa, de altfel, în fruntea delega ţilor prezen ţi la Bucure şti pentru a înmâna familiei regale actul Unirii Transilvaniei cu România. În acest context, demersul autorului poate fi calificat drept unul restitutiv. Cel de-al doilea registru al analizei, de altfel şi cel mai extins, cuprinde pe de o parte, perioada consacr ării pe planul ierarhic bisericesc, iar pe de alt ă parte, accesul la cele mai înalte demnit ăţ i politice. În acest context, extrem de interesante şi utile sunt informa ţiile introduse în circuitul ştiin ţific referitoare la alegerea lui Miron Cristea ca mitropolit primat, contribu ţia sa la redactarea anumitor articole privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române din Constitu ţia de la 1923 şi, îndeosebi, eforturile în direc ţia ridic ării Bisericii la rangul binemeritat de Patriarhat. Merită a fi re ţinute, totodat ă, priorit ăţ ile pe care întâiul st ătător şi le stabilise odat ă cu investitura sa: un num ăr cât mai mare de burse

339 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 din partea statului pentru tinerii teologi, sporirea prestigiului interna ţional al Institutului Teologic din Bucure şti prin instituirea unor catedre de literatur ă teologic ă greac ă şi slav ă, înfiin ţarea unei Academii de muzic ă bisericeasc ă şi construirea unei impun ătoare catedrale a mântuirii neamului. În aceast ă ultim ă privin ţă , criza financiar ă din 1929-1933 şi unele lucrări de sistematizare şi modernizare a pie ţei Bibescu-Vod ă, unde urma a fi amplasat ă catedrala, l-au determinat pe patriarh s ă abandoneze proiectul. Nu sunt omise în demersul analitic al autorului nici opiniile divergente ale proasp ătului patriarh fa ţă de încheierea Concordatului cu Vaticanul. De cealalt ă parte, domnul Lucian Dindiric ă, prin coroborarea surselor inedite şi edite, întreprinde o analiz ă pertinent ă asupra activit ăţ ii politice a lui Miron Cristea. Prima demnitate, aceea de regent, i-a fost conferită patriarhului având în vedere prestigiul şi autoritatea de care se bucura. În calitate de regent, s-a implicat cu d ăruire în exercitarea atribu ţiilor ce-i reveneau, încercând s ă men ţin ă un echilibru şi s ă armonizeze interesele divergente ale membrilor Regen ţei, institu ţie nou ap ărut ă pe eşichierul vie ţii politice ca urmare a renun ţă rii la tron a principelui mo ştenitor Carol şi a decesului Regelui Ferdinand I. Cert este c ă toate acestea au contribuit la îmbog ăţ irea experien ţei sale politice şi la familiarizarea cu luptele dintre partide pentru a accede la putere. Şi într-adev ăr, experien ţa dobândit ă acum avea s ă-i fie util ă în momentul în care avea s ă fie desemnat de regele Carol al II-lea în func ţia de prim-ministru al României. Din aceast ă postur ă î şi va da girul la elaborarea noii Constitu ţii din 1938 şi la instituirea regimului monarhiei autoritare, la desfiin ţarea partidelor politice, la noua organizare administrativ ă a ţă rii şi la înfiin ţarea Frontului Rena şterii Na ţionale. De altfel, a şa cum subliniaz ă şi doctorandul, Miron Cristea a crezut sincer c ă noul regim instituit de Carol al II-lea va aduce o epoc ă nou ă, de stabilitate şi prosperitate. Sfâr şitul patriarhului Miron Cristea se va produce departe de ţar ă, la Cannes, la 6 martie 1939, în urma contact ării unei bronho-pneumonii. Ceremonialul funerar, unde au fost prezen ţi nu numai oficiali români, ci şi delega ţi din str ăin ătate, avea s ă fie unul impresionant, pe m ăsura personalit ăţ ii complexe a acestui om care a ştiut s ă îmbine responsabilit ăţ ile spirituale, biserice şti, cu cele lume şti, politice. Concluziile lucr ării, bine structurate, încheie un demers de înalt ă ţinut ă ştiin ţific ă, foarte bine documentat şi argumentat, reprezentând o contribu ţie istoriografic ă de referin ţă în domeniu.

Sorin Liviu Damean

Alexandru O şca, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timi şoara – 1990 , Craiova, Editura Sitech, 2011, 431 p.

Fără îndoial ă evenimentul cel mai important din istoria recent ă a românilor, Revolu ţia din 1989 a f ăcut, în ultimele dou ă decenii, obiectul unui num ăr foarte mare de abord ări istoriografice, dar şi memorialistice, politologice şi chiar politice. Date fiind semnifica ţia sa cu totul special ă, relativa apropiere temporal ă şi lipsa (înc ă) a documentelor necesare unei descrieri exacte a întâmpl ărilor, Revolu ţia este predispus ă

340 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 la specula ţii – mergând pân ă la veritabile teorii conspira ţioniste –, abord ări subiective – de multe ori cu partizanat politic v ădit – exager ări şi, în egal ă m ăsur ă simplific ări. Cercet ările istorice riguroase sunt, dac ă nu împiedicate, m ăcar puse în dificultate, pe de o parte de imposibilitatea accesului la totalitatea informa ţiilor, iar pe de alta, de sentimentele pe care amintirea Revolu ţiei le stârne şte în rândul celor care au tr ăit-o direct sau indirect. În alt plan, este u şor de observat abordarea centralist ă, existând tendin ţa de a acorda o aten ţie cvasi-exclusiv ă evolu ţiilor generale – adeseori identificate cu cele din capital ă – în dauna celor din diverse p ărţi ale ţă rii, unde au avut loc manifest ări revolu ţionare de mai mic ă sau mai mare amploare. În postura cea mai defavorabil ă se afl ă evenimentele de la Timi şoara – „detonatorul Revolu ţiei române” (p. 95) –, puse într-un mare con de umbr ă de cele de la Bucure şti. Acestea sunt problemele la a c ăror rezolvare î şi propune s ă contribuie cartea domnului lector univ. dr. Alexandru O şca, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timi şoara – 1990 . Dup ă cum precizeaz ă autorul în „Prolegomene”, metafora din titlu, cu trimitere explicit ă la antichitatea roman ă, are menirea de a sublinia faptul c ă „la Timi şoara, în decembrie 1989, s-a luat o decizie f ără întoarcere: s-a trecut la ac ţiune pentru lichidarea unui regim dictatorial […] ştiind bine c ă rezultatul ei – pozitiv, în final –, putea fi oricând un dezastru şi o pierdere ireparabil ă pentru ini ţiatori” (p. 7). Volumul debuteaz ă cu un demers de contextualizare – atât geografic ă, prin descrierea cadrului general al pr ăbu şirii comunismului în România şi în întreaga Europ ă de Est, cât şi temporal ă, prin prezentarea succint ă a evolu ţiilor care au precedat şi au urmat imediat procesul amintit. Deosebit de important consider ăm c ă este „Studiul istoriografic”, un inventar cuprinz ător al abord ărilor istoriografice şi memorialistice dedicate Revolu ţiei, în general, şi celei timi şorene în special. Acesta poate constitui un ghid util pentru orice istoric dornic s ă abordeze chestiunea. În acela şi timp, reprezint ă o expunere clar ă a principiilor şi a metodei de lucru a autorului: punerea sub semnul întreb ării a multor opinii şi/sau argumente, f ără îns ă a le respinge categoric. Detaliile factuale sunt re ţinute în vederea confirm ării/infirm ării lor din alte surse. Analizele şi concluziile se întemeiaz ă strict pe coroborarea ra ţional ă a informa ţiilor, evitând hazard ările. „Starea de spirit prerevolu ţionar ă în Timi şoara” este prezentat ă sintetic dar cu mare aten ţie la nuan ţe, dovedindu-se c ă nu se poate identifica o cauz ă unic ă a mi şcării. Este vorba de un ansamblu causal – cuprinzând aspecte de ordin economic, social, cultural – care a creat „o situa ţie revolu ţionar ă” (p. 67). Mai întâi, autorul aduce în prim-plan „câteva aspecte esen ţiale ale modelului economic românesc, instituit începând cu anul 1948” (p. 54), pentru a-şi concentra apoi aten ţia asupra situa ţiei economice a jude ţului Timi ş şi a municipiului Timi şoara. Nemul ţumirea cet ăţ enilor, determinat ă de puternica depreciere a nivelului de trai, este ilustrat ă cu ajutorul documentelor oficiale ale autorit ăţ ilor vremii şi prin amintirea datelor cu privire la timi şorenii care au ales calea, ilegal ă şi periculoas ă, a trecerii frontierei. Nu în ultimul rând, este conturat un tablou general al vie ţii culturale intense a ora şului, care a facilitat crearea unui curent favorabil schimb ării. Din toate acestea, rezult ă cu claritate precaritatea tezei complotului (extern) – timişorenii nu au fost „simpli spectatori într-o pies ă proiectat ă aiurea sau o mas ă amorf ă de manevr ă” (p. 73). Sus ţin ătorii acesteia nu

341 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 doar c ă se afl ă într-o eroare, dar nu fac altceva decât s ă perpetueze discursul propagandistic al puterii muribunde din decembrie 1989. Partea central ă a lucr ării o reprezint ă capitolul „Declan şarea revoltei, desf ăş urarea şi victoria revolu ţiei”. Pe parcursul acestuia este prezentat ă, cu rigoarea maxim ă posibil ă în acest moment, suita evenimentelor, de la protestul izbucnit, pe 15 decembrie, în fa ţa parohiei reformate a pastorului László T őkés (p. 85), pân ă la integrarea structurii provizorii timi şorene (Frontul Democratic Român) în F.S.N., pe 23 decembrie, atunci când Revolu ţia era victorioas ă pretutindeni (p. 211). Confruntând şi asamblând informa ţii din documente şi m ărturii diverse, autorul realizeaz ă o prezentare detaliat ă a celor întâmplate, asem ănătoare unui scenariu de film documentar, cu multiple planuri narative. Rând pe rând, sunt aduse sub ochii cititorului imagini de la vârful puterii de stat, unde Nicolae Ceau şescu î şi terorizeaz ă subordona ţii direc ţi, îi amenin ţă cu demiterea şi chiar cu plutonul de execu ţie, simuleaz ă abandonarea puterii, pleac ă în vizit ă oficial ă la Teheran – l ăsând frâiele represiunii în mâinile Elenei Ceau şescu – apoi se întoarce pentru a ţine discursuri lini ştitoare; din str ăzile şi pie ţele Timi şoarei, cu aten ţie special ă pentru zilele de 17 – „cea mai dramatic ă dintre zilele Revolu ţiei” din ora ş (p. 109) – şi 20 – „zi crucial ă pentru destinele timi şorenilor” (p. 140); din rândul oficialilor politici şi militari, locali sau trimi şi de la centru, vizibil dep ăş iţi de mersul evenimentelor, sau din cel al structurilor provizorii de putere, constituite în data de 22. Secven ţele sunt uneori dramatice, cum este cazul celor referitoare la represiune sau la sustragerea cadavrelor din morga spitalului. Alteori, au aerul unei comedii absurde, cazul organiz ării unei parade militare în plin ă febr ă revolu ţionar ă sau al „vizitei” generalului Gu şă la întreprinderea Electrobanat. Autorul completeaz ă şi nuan ţeaz ă o serie de concluzii anterioare, avanseaz ă unele noi, şi – foarte important, în opinia noastr ă – respinge cu argumente solide unele locuri comune privitoare la Revolu ţie, perpetuate iner ţial pân ă acum. Relevant ă în acest sens este demontarea tezei fraterniz ării armatei cu demonstran ţii. „Armata e cu noi!” este o lozinc ă memorabil ă, dar ea a exprimat un deziderat, nu o realitate. Pe baza faptelor, dl. Alexandru O şca conchide c ă gesturile – apreciabile, f ără îndoial ă – ale unor militari „au fost ac ţiuni izolate, care nu semnific ă trecerea Armatei, în întregime sau în propor ţie semnificativ ă, de partea manifestan ţilor” (p. 157). Ultimele dou ă capitole ale lucr ării reprezint ă demersuri de pionierat în cercetare, meritând s ă fie continuate şi dezvoltate. „Percep ţii str ăine fa ţă de Revolu ţia Român ă”, este o trecere în revist ă a reflect ărilor, în mass-media interna ţional ă, ale evenimentelor din România, în general, şi din Timi şoara în special. Acestea s-au bucurat de o mediatizare substan ţial ă în ciuda faptului c ă agenda interna ţional ă era foarte înc ărcat ă în acele zile. De asemenea, sunt inventariate şi interpretate reac ţiile oficialit ăţ ilor din statele occidentale, dar şi din cele vecine. Abilit ăţ ile analitice ale autorului sunt concentrate asupra explic ării atitudinii favorabile a Uniunii Sovietice. Dincolo de ipotezele avansate, r ămâne ideea c ă o opinie ferm ă nu va putea fi formulat ă decât „dup ă ce toate sursele documentare vor deveni disponibile” (p. 228), fapt valabil pentru majoritatea chestiunilor abordate în carte. Capitolul final, „Considera ţii privind instituirea noilor autorit ăţ i postrevolu ţionare. Preluarea puterii în Timi şoara”, con ţine o scurt ă prezentare a modului în care s-a realizat transferul de putere în momentele-cheie ale istoriei 342 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 contemporane a României: 1918, 1927, 1938, 1940, 1947. Punctul principal de interes îl reprezint ă îns ă afirmarea structurilor revolu ţionare de putere la nivelul municipiului Timi şoara şi al jude ţului Timi ş, în decembrie 1989, ralierea la cele constituite în capital ă şi evolu ţia lor în ultimele zile din decembrie 1989 şi în ianuarie 1990. Acest studiu este cu atât mai meritoriu cu cât, în general, în istoriografie, se acord ă destul de pu ţin ă aten ţie aspectelor instituţionale, atunci când sunt studiate perioade tulburi, de tranzi ţie, în care institu ţiile vechi erau deja demolate, iar cele noi, înc ă neconstituite. Volumul se încheie cu un set de documente provenite de la structuri ale revolu ţionarilor, autorit ăţ ile comuniste (inclusiv Securitatea şi Mili ţia), armat ă ş.a. Nu credem c ă este întâmpl ătoare lipsa unui capitol de concluzii, a şa cum o cer uzan ţele academice, care subliniaz ă ideea c ă, în stadiul actual al cercet ărilor, nu se pot formula concluzii generale şi definitive cu privire la evenimentul deosebit de complex care a fost Revolu ţia din 1989. Studierea sa în continuare este o necesitate indubitabil ă, iar cartea domnului Alexandru O şca reprezint ă un pas important în aceast ă direc ţie, atât prin informa ţiile şi analizele pe care le con ţine, cât şi prin metoda de lucru pe care o propune. În final, este de notat inten ţia autorului de a-şi continua demersul printr-o nou ă lucrare, aflat ă în documentare: Timi şoara în postrevolu ţie .

Mihai Ghi ţulescu

Un volum omagial: Continuitate istoric ă în spa ţiu şi timp , coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Craiova, Editura Universitaria, 2011, 826 p.

În anul 2011, când Facultatea de Istorie din cadrul Universit ăţ ii din Craiova a împlinit 50 de ani de existen ţă , întreaga institu ţie şi istorici din toat ă ţara au omagiat pe prof. univ. dr. Vladimir Osiac la împlinirea a 70 de ani de via ţă . Cu acest prilej a fost tip ărit volumul Continuitate istoric ă în spa ţiu şi timp. Profesorul Vladimir Osiac la 70 de ani , Craiova, Editura Universitaria, 2011, sub coordonarea prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean şi a conf. univ. dr. Marusia Cîrstea. Cartea, un omagiu în onoarea profesorului Vladimir Osiac, fost decan al facult ăţ ilor Litere-Istorie şi Istorie-Filosofie-Geografie, înm ănunchează 15 mesaje aniversare şi 74 de studii şi articole, semnate de 89 de autori, de la academicienii Dan Berindei, Florin Constantiniu, Nicolae Edroiu, Dinu C. Giurescu, istoricii Nichita Ad ăniloaie, Nicolae Boc şan, Ion Bulei, Constantin Bu şe, Gheorghe Buzatu, Ion Calafeteanu, Stela Cheptea, Valentin Ciorbea, Nicolae Isar, Ioan Opri ş, Dorina N. Rusu, Gheorghe Sbârn ă, Ioan Scurtu, Radu Ştefan Vergatti la colegii, prietenii, cercet ătorii şi profesorii din jude ţele oltene. Apari ţia acestei c ărţi pune în eviden ţă atât activitatea didactic ă universitar ă a profesorului Vladimir Osiac, cât şi opera sa istoriografic ă, de peste 40 de volume şi câteva sute de studii, articole şi comunic ări ştiin ţifice, toate integrându-se în cronologia epocii moderne din Istoria Românilor. În ansamblu, cartea prilejuit ă de minunatul moment aniversar este mai mult decât o sum ă de studii, fapt pentru care noi o consider ăm o expresie a istoriei neamului

343 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 românesc relevant ă prin fragmente din toate epocile, unele sintetizante, altele concrete, punctuale şi inedite prin informa ţiile documentare. Cele mai multe studii grupate în sec ţiunea „Istorie, rela ţii interna ţionale şi geopolitic ă” (p. 61-766) reflect ă preocup ările tematice specifice unei şcoli istoriografice, cea din Craiova şi din centrele-re şedin ţă de jude ţ Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea şi Slatina. În loc de concluzie, a şez ăm impresia noastr ă: cartea este o veritabil ă contribu ţie istoriografic ă, o prea frumoas ă lucrare tipografic ă-editorial ă şi o bun ă măsur ă de recuno ştin ţă şi pre ţuire pentru profesorul universitar Vladimir Osiac.

Dinic ă Ciobotea

Adnot ări la o tez ă istoriografic ă

Revenirea la o tez ă istoriografic ă dezvoltat ă ca o explica ţie a procesualit ăţ ii organiz ării statale la români, pe o anumit ă treapt ă a gradualit ăţ ii acesteia, o dator ăm istoricului de ast ăzi Neagu Djuvara, cel care şi-a interogat breasla pe tema neclarit ăţ ii – dup ă Domnia Sa – a apari ţiei statelor române şti în Evul Mediu. Dup ă ce propune termeni provocatori dintr-un limbaj agresiv al contestat ărilor temeiniciei istoriei scrise de români, ca „istorie închis ă între noi în şine”, „autogenez ă a poporului român, un fel de <> a neamului românesc”, „istoriografie obsedat ă de <>, deci de permanen ţă , de imobilitate”, „o Europ ă nou ă, cea dup ă Imperiul Roman”, tran şant (f ără s ă-şi pondereze dic ţiunea, cu toate c ă orice construc ţie cărtur ăreasc ă ar trebui s ă lase loc pentru multe adausuri augmentative sau teziste) anteconcluzioneaz ă c ă <>. (Neagu Djuvara, Thocomerius, Negru Vod ă. Un voievod de origine cuman ă la începuturile Ţă rii Române şti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de „desc ălec ătoare” şi pân ă la a şezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Arge ş. Noi interpret ări , edi ţia a III-a, Bucure şti, Humanitas, 2009, p. 9). Noile canoane / terminologii autoimpuse l-au condus pe venerabilul istoric Neagu Djuvara la „introducerea în studiul istoriei noastre particulare” a no ţiunii de „istorie comparat ă, ca mijloc auxiliar de luminare” (p. 8), singura cale de în ţelegere a „genezei tuturor noilor state din Europa medieval ă”, dar obligatorie „nu din punctul de vedere al vechilor popula ţii sedentare” (sic!), ci din cel „al barbarilor migratori” (p. 9). Istoricul român rezolv ă astfel o problem ă istoriografic ă permutând u şor componentele genezelor române şti (etnice, culturale, spirituale, juridice, politice) spre un minim neglijabil transformat apoi de migratori, „de cele mai multe ori de un n ăvălitor barbar nomad” (p. 10), într-o „entitate statal ă”. În esen ţa ei, teza zis ă „cumanic ă” a istoricului amintit se dore şte o noutate istoriografic ă, revolu ţionar ă prin amplitudinea şi goliciunea opiniei, dar contrar ă celor exprimate alt ădat ă de N. Iorga (care a surprins „r ădăcinile” cre ării statului Ţara Româneasc ă „numai în tradi ţia proprie” – p. 16) sau de cei nemen ţiona ţi Aurelian

344 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Sacerdo ţeanu, Şerban Papacostea, Ştefan Olteanu ş.a. care au înf ăţ işat constituirea statelor române şti medievale ca rezultat al unor îndelungate, seculare, acumul ări în spa ţiul unui popor romanic sedentar ce au evoluat spre coagul ări, solidariz ări, unific ări şi încheg ări statale de mari întinderi pe criterii na ţionale. Opinia / teza djuvarist ă a „norocului” avut de români de ar fi întâlnit „barbarul cel bun” contrapune construc ţiei ştiin ţifice a ideii istoriografice ce exprim ă adev ărata evolu ţie a organiz ării politice a românilor între secolele VII-XIV „de la sat la stat”. Dup ă p ărerea noastr ă, în actualitate se încearc ă scrierea istoriei românilor din perspectivele şi op ţiunile altor popoare, renun ţându-se exact la for ţa ce a dat t ărie şi durabilitate prin timp unui popor neolatin, identitatea lui şi a istoriei sale. [Despre identitatea româneasc ă vezi Ioan-Aurel Pop. Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV) , Bucure şti, Editura Litera Interna ţional, 2011, p. 8]. De aceea credem c ă mai bine este s ă urm ăm construc ţiile istoriografice veritabile de la Dimitrie Cantemir, Gheorghe Şincai, Dimitrie Onciu, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, Gheorghe Br ătianu, Ştefan Pascu, Şerban Papacostea, Ştefan Ştef ănescu, Şerban Turcu ş ş.a. C ăci în raportare la poporul român, unic în Europa sud-estic ă într-o leg ătur ă direct ă a Antichit ăţ ii cu Actualitatea (A. Sacerdo ţeanu), ar fi logic s ă se construiasc ă discursurile istoriografice ale popoarelor vecine. Pân ă în prezent, f ără a fi preten ţio şi în a alinia istoria noastr ă la istoria vecinilor, precum face Neagu Djuvara, dezvolt ările scrisului istoric se fac de către vecini, şi dup ă lesnicioas ă preluare, ignoran ţă sau interesat ă perspectiv ă politico- ideologic ă şi de c ătre occidentali, într-o logic ă fals ă, dup ă care istoria migratorilor în părţile Europei a devenit fundamental ă în scrierea civiliza ţiei acestui continent. Cred c ă nu este altceva decât reflexul defensiv al popoarelor b ătrâne ale Europei în fa ţa urma şilor alogenilor r ătăci ţi aici între secolele III-XIII.

Dinic ă Ciobotea

Dic ţionarele istorice ale localit ăţ ilor jude ţelor Dolj, Olt şi Vâlcea

Dic ţionarele sunt expresia unui anumit nivel de cultur ă şi dezvoltare a ştiin ţelor. Ele dau m ăsura unei con ştiin ţe critice a comunit ăţ ii care le creeaz ă, le însu şeşte şi cu care se identific ă. Spa ţiul pentru care sunt destinate prime şte, prin ele, un element-for ţă al unit ăţ ii şi individualit ăţ ii lui. Reconstituind prin scris istoria în genul dic ţionarelor, teritorializ ăm medii istorice, desfacem cauzele ini ţiale ale unor fenomene sociale actuale, sau restituim interesul pentru formele de via ţă tradi ţionale. Apari ţia Dic ţionarelor istorice a fost o necesitate resim ţit ă de societatea româneasc ă înc ă din anii ’80 ai secolului trecut. Tentativele de atunci, motivate din perspectiva unui decont socio-istoric dup ă încheierea a dou ă milenii de tr ăire cre ştineasc ă sau a unor repetate încerc ări de astfel de întocmiri c ărtur ăre şti – din p ăcate neîmplinite – în suta de ani de dup ă publicarea Marelui dic ţionar geografic , l-au avut în prim plan pe marele istoric medievist Nicolae Stoicescu, originar din p ărţile ora şului Slatina.

345 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

În ultimul timp s-au tip ărit Dic ţionarele istorice ale jude ţelor Dâmbovi ţa, Teleorman, Dolj, Prahova, Olt şi Vâlcea. Profesorii universitari de la Facultatea de Istorie din cadrul Universit ăţ ii din Craiova şi cercet ătorii Institutului de Cercet ări Socio-Umane „C.S. Nicol ăescu-Plop şor” au colaborat cu al ţi istorici şi oameni de cultur ă pentru a realiza pentru fiecare jude ţ din partea de Românie zis ă Oltenia câte un dic ţionar istoric. Prima lucrare încheiat ă a fost Dic ţionarul istoric al localit ăţ ilor din jude ţul Dolj în 5 volume. Volumele I (366 p.), II (378 p.), III (360 p.) cuprind microistorii pentru toate a şez ările umane grupate pe unit ăţ i administrative locale (ora şe şi comune); volumul IV (300 p.) este o istorie a Craiovei, ora şul cel mai mare din zon ă, cel care, de-a lungul timpului, a fost capitala provinciei; ultimul (101 p.) este Bibliografia istoric ă a jude ţului Dolj . Editarea lor s-a f ăcut de c ătre Editura Alma în anii 2004 şi 2005. În anii 2006 şi 2009 s-a împlinit lucrarea, de acela şi gen, pentru actualul jude ţ Olt, cel care, dup ă 1968, a integrat cea mai mare parte a fostelor jude ţe Olt şi Romana ţi. Primul volum al Dic ţionarului istoric al localit ăţ ilor din jude ţul Olt (445 p.) este dedicat a şez ărilor urbane Slatina, Caracal, Bal ş, Corabia, Dr ăgăne şti-Olt, Piatra- Olt, Potcoava şi Scornice şti. Doisprezece cercet ători (istorici, etnografi şi juri şti), reprezentând dou ă institute ale Academiei Române – Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” şi Institutul de Cercet ări Socio-Umane „C.S. Nicol ăescu-Plop şor” Craiova, Universit ăţ ile din Craiova şi Pite şti, au încheiat la sfâr şitul anului 2006 o remarcabil ă realizare intelectual ă pentru o zon ă des ţelenit ă rar şi insuficient de istoriografi. Doar câteva repere ale unor preocup ări anterioare de acela şi gen se pot enumera în anii 1896, 1899, 1928, 1974, cele referitoare la lucr ări semnate de C. Alexandrescu, I.G. Sfin ţescu (Dic ţionarul geografic al jude ţului Olt ), Constantin I. Locusteanu ( Dic ţionarul geografic al jude ţului Romana ţi), Ştefan Ricman, Vasile Enescu, Paul Constant (Contribu ţii la monografia jude ţului Roman ţi), Marian Ghi ţulic ă, Valeriu Boteanu, Emilian Rou ă ş.a. ( Olt. Monografie ). Alte 3 volume (321 p., 259 p., 389 p.) au fost tip ărite în anul 2009. Întocmirile ştiin ţifice şi culturale amintite au reliefat aspecte diverse (demografice, geografice, istorice) pentru cele două unit ăţ i administrative multiseculare, Romana ţi şi Olt, de pe stânga şi dreapta Oltului, contopite dup ă 1968. În perimetrul de azi al jude ţului Olt, istoria ora şelor este fascinant ă, în ea reg ăsind etape ale sediment ării unor straturi de cultur ă şi civiliza ţie remarcabile, de la davele dacice, ora şele, castrele romane Romula, Sl ăveni, Sucidava, la cetatea medieval ă de la Celei, c ătre Slatina, atestat ă înc ă din 1368, ca ora ş şi punct de vam ă peste Olt, pe drumul mare european ce unea Transilvania cu sudul Dun ării (prin Bal ş, Craiova, Vadul Diiului), sau ora şele ap ărute în epocile medieval ă (Caracal) şi modern ă ca porturi la Dun ăre (Corabia) sau ca noduri rutiere (Dr ăgăne şti-Olt, Piatra Olt, Potcoava, Bal ş) de-a lungul unor importante drumuri comerciale sau în zonele de contact dintre forme de relief diferite. Impunerea acestor a şez ări-ora şe ca centre economice, administrative şi culturale a determinat cercet ări mai profunde şi sus ţinute despre istoria lor, precum cele înf ăptuite de G. Poboran (1908), Tr. Biju (1941), N. Stoica (1947), P ătru Cr ăciun

346 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

(1972), Lic ă Paul (1994), Florea Bâciu şi Ion Vârtejaru (2001), Traian Zorzoliu (1977), Ion Sp ălăţ elu (1999). Concomitent cu tip ărirea Dic ţionarelor pentru jude ţele Dolj şi Olt s-a încheiat şi redactarea Dic ţionarului localit ăţ ilor din jude ţul Vâlcea , în 3 volume, primul despre Ora şele vâlcene (Craiova, Editura Sitech, 2009, 275 p.), celelalte (379 p., 326 p., Editura Aius, Craiova, 2010) despre satele şi c ătunele comunelor. În orice caz, Dic ţionarele istorice de ast ăzi sunt opere de acumulare, pe de o parte, şi de deschidere şi stimulare a unor fenomene culturale diverse, printre care şi cel atât de cititori, cel al studiilor monografice locale.

Dumitru Cojocaru

Despre monarhul Carol I încep ător şi întemeietor de dinastie în Istoria Românilor

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit domnitor al României în urma demersului elitei politice române şti de a corecta c ăile programului de unitate na ţional ă şi de independen ţă adaptat la consensul general european adoptat în anii 1856-1857. Problema româneasc ă, odat ă ce a devenit european ă în anii 1855-1856, s-a deta şat par ţial din cea din care a f ăcut parte în secolele anterioare, Chestiunea Oriental ă. Superioritatea european ă/cre ştin ă f ăurit ă în marele proces revolu ţionar burghez declan şat în p ărţile Atlanticului a impus schimb ări radicale în ordinea politic ă interna ţional ă. Concomitent cu interesele imperialiste ale statelor multietnice create în Evul mediu, dornice de a dep ăş i st ările de încremenire specifice în istoria oric ăror alc ătuiri/structuri ce dep ăş iser ă cu mult durata unor statorniciri necesare unui moment dat, omenirea şi-a deslu şit evolu ţia pe filonul de lung ă durat ă al na ţionalit ăţ ilor, cel care din genez ă a avut şi fireasc ă d ăinuire prin timp în etapele de cre ştere, maturizare şi deplin ă conturare. În fr ământata derulare istoric ă a condi ţiei popoarelor/na ţiunilor, intersect ările crizelor structurilor imperiale din partea baricadei cre ştine au determinat solu ţii pentru extrac ţia a şa ziselor probleme greac ă, româneasc ă şi sud slav ă din sfera Chestiunii Orientale şi rea şezarea acestor arii cre ştine şti într-un spa ţiu de frontier ă controlabil. Solu ţiile europene impuneau, totodat ă, redimension ări misionare entit ăţ ilor na ţionale dispersate în structurile imperiale de factur ă medieval ă, cât şi rea şez ări politice în ceea ce istoria secolului al XVIII-lea, când Occidentul şi Orientul se respectau prin egalitatea for ţelor, a fixat politica echilibrului european. Pe m ăsur ă ce dispropor ţia celor dou ă p ărţi vecine ale Eurasiei a devenit evident ă, cre ştin ătatea şi-a revendicat drepturile de suveranitate asupra spa ţiului cre ştin ini ţiind în sensul şi adausul for ţelor na ţionale aflate sub st ăpânirile otoman ă – solu ţia principilor str ăini pentru cele din urm ă. Aceste op ţiuni politice globale, dezvoltate ca interese particulare de monarhiile existente, nu din lucidit ăţ ile unor prospec ţiuni în viitor ci mai degrab ă din instincte provocate de sensul istoric, sau de idealurile na ţionaliste ce se cristalizaser ă pân ă la

347 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 individualiz ări şi identit ăţ i clare tocmai deosebirilor fa ţă de st ăpânii, care prin spiritualitatea şi caracterul lor oriental stopau ideile de ritmuri sus ţinute de crea ţie şi de civiliza ţie, s-au cumulat treptat în prima jum ătate a secolului al XIX-lea şi s-au etalat ca viabile unui program global european imediat după anul revolu ţionar 1848 în care se încercase o rezolvare radical ă prin r ăsturnarea total ă a vechii ordini politice interna ţionale. Din confruntarea contrariilor ce opuneau for ţele politice ale unui regim vechi, nevoite s ă se uneasc ă de mai multe ori începând cu 1815 pentru a dep ăş i crizele ce le măcinau, şi for ţele noi ale progresului, aflate în continu ă ofensiv ă şi revitalizare demografic ă, în condi ţiile R ăzboiului Crimeii, s-a g ăsit solu ţia cea mai adecvat ă şi, în acela şi timp, acceptabil ă tuturor. În ţelegerea marilor puteri în 1815, în marginea unei epopei franceze desc ătu şante pentru TIMPUL NOU, a creat compromisul general în favoarea Rusiei prin care i se acorda protectoratul asupra Principatelor Române, pârghie folosit ă de acest stat imperial în scopuri anexioniste, ce nu concordau cu politica epocii de echilibru european – în spe ţă de men ţinere a Imperiului Otoman –, ci reîntorcea Chestiunea Oriental ă în faza de început când subiectul era împ ărţirea statului care atentase la existen ţa cre ştin ătăţ ii. Revendicat atât de o Europ ă monarhic ă ce se dorea în integralitatea ei for ţa hegemonic ă mondial ă, iar nu în diferitele ei p ărţi componente, cât şi de întreaga na ţiune român ă ca factor de stabilitate în interiorul entit ăţ ilor politice create în Evul mediu, Prin ţul str ăin a devenit deziderat politic al anilor de dup ă marele r ăzboi cunoscut sub numele de R ăzboiul Crimeii ( 1853-1856). Adun ările ad-hoc, în 1857, au înscris între c ăile de realizare a unit ăţ ii politice dintre Ţara Româneasc ă şi Moldova solu ţia unui Prin ţ str ăin dup ă exemplele Belgiei şi Greciei care adoptaser ă în 1831-1832 ca regi pe Leopold I de Saxa-Coburg şi, respectiv, pe Otho I de Bavaria, sau ale Serbiei şi Egiptului care ob ţinuser ă şi din partea Por ţii concesii în aceast ă direc ţie. Op ţiunile românilor, în deplin ătatea dorin ţelor, erau pentru un Principe str ăin ales dintre familiile monarhice domnitoare în acea vreme în Europa. Existau, totu şi, reticen ţe pentru oricare ales dintre dinastiile din statele vecine, mai ales din Rusia şi Austria, care ar fi putut deveni promotorii unor influen ţe contrare procesului de unitate politic ă a tuturor românilor. În 1866, în fruntea României a fost adus Carol I, de neam german, în titulatura monarhic ă de domn. În deceniul 1866-1876, perioad ă de timp „în tranzi ţie” cu nenum ărate probleme, contradic ţii şi înver şun ări sociale, tân ărul stat na ţional român „c ăuta s ă se alinieze Europei” şi s ă se ridice din condi ţia juridic ă interna ţional ă de vasal fa ţă de unele mari puteri politice. În acel r ăstimp s-au „ înregistrat noi pa şi pe drumul moderniz ării şi integr ării României ca o entitate european ă şi interna ţional ă” care „tindea neîndoielnic s ă joace un rol de sine st ătător pe continent” (Dan Berindei, Societatea româneasc ă în vremea lui Carol I 1866-1876 , edi ţia a II-a rev ăzut ă şi ad ăugit ă, Bucure şti, Editura Elion, 2002, p. 7-10). Dup ă cucerirea Independen ţei de stat şi proclamarea Regatului român, tot mai clar s-a conturat faptul c ă op ţiunile marilor puteri, cât şi ale românilor, în privin ţa prin ţului str ăin s-au dovedit mai mult decât solu ţie efemer ă, ci mai degrab ă singura

348 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011 modalitate constructiv ă în procesualitatea f ăuririi şi des ăvâr şirii unit ăţ ii politice na ţionale din 1918. Un proces istoric complex, perfect articulat la mi şcarea istoric ă european ă, dup ă o jum ătate de secol, g ăsea na ţiunea română contopit ă cu monarhul ei, fapt care a şi impus pentru urma şii lui Carol I includerea în ceea ce s-a numit Monarhia de România. Despre toate problemele unei epoci şi despre domnul/regele Carol I, cu modera ţie şi acurate ţă ştiin ţific ă, oportun ă în deslu şiri şi opinii actuale st ă spre lectur ă cartea prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean, Carol I al României , vol. I (1866-1881) , ajuns ă la a doua edi ţie (Ia şi, Editura Tipo Moldova, 2010) şi la mai multe tiraje.

Dinic ă Ciobotea

349 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

350 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

Revista „Analele Universit ăţii din Craiova. Istorie” apare de dou ă ori pe an şi este publicat ă sub egida Departamentului de Istorie al Universit ăţ ii din Craiova. Revista este o publica ţie ştiin ţific ă a profesorilor şi cercet ătorilor interesa ţi de studiul istoriei. Revista sus ţine abord ările interdisciplinare din domeniul istoriei şi din alte domenii, precum: rela ţii interna ţionale, studii europene, ştiin ţe politice, filosofie, teologie, geografie, drept interna ţional etc. Primul num ăr al revistei apare în luna aprilie, iar cel de-al doilea num ăr în luna noiembrie. Revista este publicat ă de Editura Universitaria din Craiova.

Peer-review

Fiecare articol prezentat spre publicare, urmeaz ă a fi recenzat de câte doi speciali şti în domeniu, în sistemul blind-peer-review şi avizat de Colegiul de redac ţie. R ăspunsul pentru admiterea materialelor va fi adus la cuno ştin ţa autorilor în termen de 20 de zile. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor în caz de nepublicare. Colegiul de Redac ţie î şi rezerv ă dreptul de a selecta acele studii şi articole care se dovedesc a fi contribu ţii originale în domeniul cercet ării istorice.

Instruc ţiuni pentru autori

Textele trimise Redac ţiei spre publicare trebuie s ă fie în format electronic, în limba român ă sau în una din limbile de circula ţie interna ţional ă: englez ă, francez ă, german ă, spaniol ă, italian ă şi trebuie s ă aib ă un rezumat în limba englez ă sau francez ă, precedat de cinci cuvinte cheie în limbile român ă şi francez ă/englez ă. Titlul articolului va fi tradus în englez ă sau francez ă. Textul articolului trebuie s ă fie în format B5, Microsoft Word, Times New Roman, Dimensiune Font 12, Space 1. Articolele nu trebuie s ă dep ăş easc ă 15 pagini. Notele de subsol vor fi redactate dup ă cum urmeaz ă: - pentru cărţi: Dan Berindei, Modernitate şi trezire na ţional ă. Cultura na ţional ă român ă modern ă. Studii şi eseuri , Bucure şti, Editura Funda ţiei PRO, 2003, p. 5. - pentru articole : Bruce Little, Na şterea opiniilor postmoderniste şi sfâr şitul lor , în „Analele Universit ăţ ii din Craiova. Istorie”, an XII, nr. 12/2007, p. 293. - pentru surse de arhiv ă: Serviciul Arhivelor Na ţionale Istorice Centrale (în continuare, se va cita: S.A.N.I.C.), fond Casa Regal ă, dosar nr. 4/1866, f. 3. Articolele trimise Redac ţiei trebuie, în mod obligatoriu, s ă con ţin ă urm ătoarele date despre autori: numele şi prenumele, gradul ştiin ţifico-didactic, institu ţia, adresa, telefon, fax, e- mail. În eventualitatea în care articolul con ţine şi ilustra ţii, acestea trebuie trimise în format JPEG. Revista poate fi achizi ţionat ă prin comand ă pe adresa redac ţiei: Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiin ţe Sociale, str. A.I. Cuza, Nr. 13, tel./fax 0251418515.

Adrese de contact: [email protected] [email protected] [email protected]

351 Analele Universit ăţ ii din Craiova, Seria Istorie, Anul XVI, Nr. 2(20)/2011

A.U.C.H. (“Annals of the University of Craiova. History”) is a bi-annually journal published by the History Department of the University of Craiova. A.U.C.H. is a peer-review academic publication addressed to professors and researchers interested in the study of history. A.U.C.H. supports interdisciplinary approaches of history, engaging the following domains: history, international relations, European studies, political sciences, philosophy, theology, geography, international law. The first issue of the journal will be published in April and the second issue will be published in November. The journal is published by Universitaria Publishing House , Craiova, Romania.

Peer-review

Each article sent for publication will be reviewed by two specialists, in blind-peer- review system and will be approved by the Editorial Board. The answer for the admittance will be acknowledged in 20 days. The texts will not be sent back to the authors. The Editorial Board has the right to select the studies and the articles, which prove to be original contributions in the history research.

Instructions for authors

The texts written in Romanian, English, French, German, Spanish or Italian must be sent by e-mail, in electronic format and have an abstract in English or French. The title of the article will be translated in English or French. The texts must be sent in B5 paper format, Microsoft Word, Times New Roman, Size Font 12, Space 1 and have to be preceded by five keywords in Romanian and English/French. The articles must not exceed 15 pages. The references will be cited as follows: - For books : David Talbot Rice, Art of the Byzantine Era , London, Thames and Hudson, 1977, p. 100. - For articles : James Ross Sweeney, Innocent III, Hungary and the Bulgarian Coronation: A Study in the Medieval Papal Diplomacy , in “Church History”, 42, 1973, no. 2, p. 320. - For archive sources : The Department of Central Historical National Archives of Romania, Royal House Fund, file no. 4/1866, folio 3. The research paper should be divided into background, material and methods, results, discussions, conclusions, references. The articles must have the following data about the authors: name, surname, scientific degree, affiliation, postal address, telephone/fax, e-mail. The images must be sent in JPEG format. The Journal can be ordered at the editorial address: University of Craiova, Faculty of Social Science, str. A.I. Cuza, no. 13, tel./fax 0040251418515. The price for one copy is 20 EURO.

Contacts address: [email protected] [email protected] [email protected]

352