Istoricul ,,Canalului Morilor Palatinul József Al Crişului Alb Din Comitatul Arad“
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
AUREL DRAGOŞ Istoricul ,,Canalului Morilor Palatinul József al Crişului Alb din Comitatul Arad“ EDITURA 1 AUREL DRAGOŞ Istoricul ,,Canalului Morilor Palatinul József al Crişului Alb din Comitatul Arad“ 2 AUREL DRAGOŞ Istoricul ,,Canalului Morilor Palatinul József al Crişului Alb din Comitatul Arad“ EDITURA ARAD, 2011 3 CUVÂNT ÎNAINTE Pentru mine a fost clar demersul afectiv al autorului acestei cărţi – fiu al Ţării Zarandului – din clipa în care a venit pentru prima dată la mine cu dorinţa de a fi sprijinit de către Complexul Muzeal Arad. Pe vremea aceea activam încă la instituţia muzeală pilot arădeană, aflată în incinta imensului Palat Cultural. De fapt, ne-am întâlnit întâmplător în casa scărilor dinspre parc. Începutul l-a constituit traducerea documentelor găsite de autor pe teren, în zona, pe care am numi-o de elecţie, cea a Crişului Alb. Apoi l-am îndemnat să se îndrepte spre nepreţuitul rezervor de informaţie oferit de arhiva Prefecturii arădene. Treptat mi-am dat seama câtă râvnă, abnegaţie şi dragoste avea în proiectul său. Nu cred că i-a fost uşor autorului să ne facă pe noi cititorii să înţelegem problemele tehnice ca, de pildă, detaliile mecanice ale morilor de apă cât şi ale întregului ansamblu legat de folosirea energiei hidraulice ale renumitului odinioară Canal al Morilor de lângă Crişul Alb. Problematica pe care şi-o puseseră în primele decenii ale secolului al XIX-lea iniţiatorii acestui canal presupunea o ecuaţie cu mai multe necunoscute: eliminarea podurilor de gheaţă, evitarea inundaţiilor, drenarea permanentă a surprusurilor de apă şi, poate fără să vrea şi fără să ştie pe atunci că inovaţia lor era menită să repare parţial greşala de ordin ecologic (tăierile de buclă a râului, la modă până la jumătatea secolului al XIX-lea. Dragostea pentru locurile natale credem că l-a determinat pe autor să prezinte cadrul istoric local, medieval şi modern. Mai mult decât atât, el a simţit că publicul potenţial, căruia i se adresa, trebuia să cunoască frământările vremurilor. Vreau să cred că toţi acei care şi-au dat obolul spre curgerea veşnică a apei de-alungul morilor de pe canal, în răstimpul ultimelor două secole, i-au insuflat pe mecenaţii şi binefăcătorii de astăzi, oameni de suflet, animaţi de dragostea pentru conservarea habitatelor – în frunte cu Universitatea de Vest „Vasile Goldiş“ Arad – să atragă noi şi noi energii ecologice pe acest traseu. Arad, 1 februarie 2011 Dan Demşea 4 INTRODUCERE Trecem, adeseori, pe lângă atâtea măreţii ale naturii, sau realizări antropice, încât ele devin obişnuinţă, fac parte din peisajul cotidian, din firescul vieţii, al existenţei lor dintotdeauna în acel loc. Uneori mai întrebăm: dar asta ce este?, ce reprezintă?, cine a construit-o?... Răspunsurile sunt de cele mai multe ori vagi. Bătrânii spun că a fost ..., că pe aici a trecut ... şi aşa trecem şi noi mai departe. Lucrarea în sine a naturii sau a omului există acolo, ne-am obişnuit cu ea şi nu mai întrebăm ce hram poartă. Aceleaşi „nelinişti“ le-a avut subsemnatul. Am trecut de mii de ori peste poduri, podeţe, punţi, construite de-alungul liniei Canalului Morilor, realizare monumentală prin fixarea ei în epocă. Astăzi se pierde în natura înconjurătoare, ca parte integrantă a ei. Pe la vârsta de 6 ani am fost la moara Bălucana (în aval de Bocsig). Transportul era asigurat de carul tras de boi. Muzica roţilor de car în ritmul spiţelor din obadă, creeau acea stare de veşnicie, pe care am înţeles-o mult mai târziu, citindu-l pe Lucian Blaga. Ideea scrierii unui istoric al Canalului Morilor, o aveam de ceva vreme. Constituirea Asociaţiei Româno-Maghiare a Canalului Morilor (2006), a fost momentul când dorinţa avea suportul necesar al concreteţei gândurilor. CITITORULE! rogu-te fii blând şi cu răbdare. Partea introductivă a lucrării poate părea lungă şi neavenită. Am crezut şi cred că este necesar să creionez condiţiile istorice la momentul dat (al construcţiei Canalului), să aşez lucrarea în spaţiul geografic, în încercarea de a explicita locul şi rolul Canalului în spaţiu şi timp. Canalul Morilor a fost construit de oameni pentru nevoile semenilor, mulţi, puţini, mai contează! Existenţa lui în vreme şi vremi are importanţă, iar noi ne putem bucura sau întrista la vederea lui. Dacă printre rânduri – CITITORULE – vei găsi „stropi“ din suflet, de bucurie sau suferinţă, zbaterea autorului nu a fost un vis prea îndepărtat. Reverenţa şi mulţumirile mele se îndreaptă către OAMENII de bine care m-au ajutat, consiliat şi încurajat în realizarea acestei lucrări. Bârsa, ianuarie 2011 5 ISTORICUL CANALULUI MORILOR ,,IOSZEF NADOR“ DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN PREZENT CONDIŢIILE ISTORICE A înţelege mersul vremii, firescul lucrurilor în desfăşurarea lor, realităţile şi condiţiile ce au condus la desăvârşirea unei construcţii unice pentru acea vreme, ne întoarcem la istorie şi documentele vremii, la viaţa din litera documentelor. Voi încerca printre rândurile documentelor, să desluşesc condiţiile istorice, politice, cât şi interesele economice care au făcut posibilă realizarea unei lucrări hidrotehnice de asemenea anvergură, în condiţiile unor precarităţi tehnice. Să te încumeţi în 1833 la o aşa mare lucrare hidrotehnică, pentru noi cei de azi pare imposibilă de realizat prin muncă manuală. Cum a fost posibil? Cred că 90% s-a lucrat cu inima. Atunci când ritmul inimii armonizează şi acompaniază lucrarea la care te-ai angajat, rezultatele vin de la sine. ,,Să nu uităm faptul că epoca era dominată exclusiv de hîrleţ şi lopată, de roabă şi de carul cu boi, însufleţite, mereu şi iarăşi mereu, doar de mâinile ostenite ale ţăranului tăcut şi ascultător.“1 Ş-apoi mai cred că domnii de pământ de la acea vreme, dincolo de interesele economice, au dorit şi au reuşit să lase posterităţii o lucrare pentru aducere aminte, plătind munca prestată la acest Canal.. PLEACĂ O STĂPÂNIRE, VINE ALTA ! Eşecul armatelor otomane în asediul Vienei (1683), deschidea calea ofensivei trupelor imperiale, împingând trupele otomane spre răsărit. Astfel că între anii 1687-1691 oştile creştine au cucerit părţile arădene. Aradul a fost eliberat la 1685. Pacea de la 1 O. Someşan ..De la Bucin la Buteni“, E. Gutemberg, Arad 2005, p.188. 6 Karlovitz din 1699 fixa graniţa dintre stăpânirea otomană şi cea habsburgică pe linia Mureşului. Banatul rămânea încă sub dominaţia Porţii. Pentru a-şi organiza zona de frontieră pe Mureş, Cancelaria aulică a înfiinţat unităţi grănicereşti în august 1699, unităţi ce şi-au demonstrat utilitatea în cazul respingerii curuţilor lui Francisc Rakoczi II (1707). Urmează pacea de la Passarowitz din 1718, care consfinţeşte instaurarea stăpânirii habsburgice şi în Banat. Prin mutarea graniţelor, organizarea grănicerească de pe Mureş, devenea caducă. Învingătoare în războiul cu turcii, Austria va schimba harta Europei. Nobilimea maghiară începea acţiunea pentru refacerea vechilor graniţe. Viena acceptase ideea încă din 1715, dar materializarea s-a produs abia în 1732 prin decretarea desprinderii de la Ardeal, printre altele, a comitatelor Maramureş, Arad şi Zărand (pînă la Hălmagiu), districtul Bradului rămănând la comitatul Hunedoara. Nobilimea mică şi iobagii apţi de a fi trimişi în tranşeele luptelor şi-au adus contribuţia la război. Pământul şi populaţia celor două comitate (Arad şi Zărand) au fost încadrate în domeniul erarial, împăratul hotărându-le soarta. Reamintim că atestarea documentară a vechilor structuri administrative, instaurate de regalitatea maghiară, datează din perioada anilor 1080-1090, când este amintit „Comitatul Orod“, lângă fluviul Mureş. Este posibil ca în aceeaşi perioadă să se fi constituit şi Comitatul Zărand, care „îmbrăca“ Valea Crişului Alb de la Jula şi până la Brad (Hălmagiu). Comitatul Aradului avea o întindere mare, de-a lungul Mureşului, pe ambele laturi, dar soarta acestui comitat, din punct de vedere politic şi teritorial, a suferit mult de pe urma împrejurărilor vremii, schimbându-şi mereu stăpânii şi întinderea teritorială. Comitatul Aradului a făcut parte din aşa numitele ,,Partium“ care includea vastul comitat al Bihariei, Aradului, Zărandului, Crasna, Solnocul de Mijloc, inclusiv Maramureşul. În urma hotărârii Dietei de la Alba Iulia din 1626, comitatul Aradului fu încopciat Ardealului, prin aceea că a fost anexat comitatului Zărand, aparţinător deja Ardealului. Aşa că viaţa proprie a Judeţului Arad încetă de atunci până la 1741 (115 ani). 2 În baza avantajelor obţinute prin decretul împărătesc din 31 decembrie 1732, Dieta Maghiară aproba în 1741 Legea nr.18, hotărâtoare pentru condiţia Zărandului, care 2 Gh. Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului de-acum două veacuri, Diecezana, Arad, 1940, p.25 7 se vede păgubit de 2 cercuri (processuss) mari: Ineu şi Zărand, adăugate Comitatului Arad. Limita între cele 2 comitate nu era foarte clară. Ele trebuiau catagrafiate înaintea încorporării, acest lucru făcându-se de-abia la 1744, când ele vor fi alipite de drept. Hotărârea Dietei transilvănene de la Alba-Iulia din 1626, de încorporare a comitatului Arad la comitatul Zărandului, face posibilă numirea opidumului Ineu ca reşedinţă a celor 2 comitate: Arad şi Zărand. Lucru benefic pentru localitatea Ineu, deoarece îi permite o dezvoltare rapidă, punctul culminant îl atinge spre sfîrşitul secolului al XVII- lea. Această hegemonie durează până în anul 1732, când, la 20 aprilie are loc ultima şedinţă a comitatului Zărand-Arad la Ineu3. Prin încorporarea aproape în totalitate a comitatului Zărand la Arad, centrul comitatului mutându-se în oraşul privilegiat Arad, vom putea vorbi pe mai departe despre judeţul Arad (aria contemporană) ca moştenitor, aproape în integralitate al teritoriului celor două comitate Arad şi Zărand. Fiind cel mai important şi dezvoltat oraş din comitat, oraşul Arad dobândise rangul de oraş cameral privilegiat încă în anul 1702. Asta însemna că a obţinut o serie de drepturi economice. De fapt, chiar dacă nu era recunoscută ca şi reşedinţă de comitat, de facto, istoricii continuă să-l numească oraşul Arad ca reşedinţă de comitat. În anul 1741 se organizează noul comitat nobiliar al Aradului ca urmare a Legii 18 aprobată de Dieta Maghiară a Ungariei în acelaşi an, luându-se şi măsura desfiinţării regimului confiniar, care cuprinde 24 de localităţi şi peste 9000 de oameni.