UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI CINEMATOGRAFICĂ „I. L. CARAGIALE” BUCUREȘTI

REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT

Tipologii și destine în dramaturgia lui Mihail Sebastian

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. univ. dr. Bogdana DARIE CREȚU

DOCTORAND: PAVEL Ștefan

2021

„Treci de partea mea, domnule, dacă ești făcut dintr-un material, care s-a născut o dată cu dumneata și are să moară o dată cu dumneata! Iar dacă nu, vezi-ți de drum! Caut în lucruri și în oameni sunetul lor propriu. Mă interesează ceea ce au ireductibil.

Ireductibilul! Este singurul meu fel de a simți eternitatea.”

(Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un carnet găsit)

Cuprins

Cuvânt înainte / 4 Capitolul I. Mihail Sebastian și teatrul timpului său / 8 1.1. Cine a fost Mihail Sebastian? / 8 1.2. Actorul român în prima jumătate a secolului al XX-lea / 16 1.3. Dinspre existențialism înspre comedia lirică / 32

Capitolul II. Evreul Iosef Hechter și antisemitismul epocii / 41 2.1. Fascism sau comunism? / 43 2.2. Adolf Hitler și naționalismul german / 44 2.3. Legiunea Arhanghelului Mihail sau fascismul românesc / 48 2.4. De două mii de ani, un roman evreiesc cu o prefață antisemită / 58

Capitolul III. Analiza dramaturgiei lui Mihail Sebastian / 70 3.1 Jocul de-a vacanța, o informație sau o rugăminte? / 70 3.2. Ultima oră – o piesă despre vise în vremuri tragice / 86 3.2.1. Jurnal de creație și cronologia montărilor / 86 3.2.2. Evenimentul declanșator / 95 3.2.3. Ziarul Deșteptarea – un ziar de luptă cetățenească / 98 3.2.4. Voicu, Niță, Băiatul cu cafele / 102 3.2.5. Pompilian și subiectele dictate de buzunar / 108 3.2.6. Secretarul de redacție, profesionistul și visul de o clipă / 111 3.2.7. Gaby Brăulescu, artista și visul de o zi / 117 3.2.8. I. D. Borcea, directorul învins de vise / 122 3.2.9. Grigore Bucșan, magnatul fără vise / 128 3.2.10. Ana și grija pentru visători / 139 3.2.11. Alexandru Andronic, profesorul visătorilor / 141 3.2.12. Magda Minu, pe drumul unui vis / 149 3.2.13. Domnișoara Werner, în spatele puterii absolute / 156 3.3. Insula sau viața adevărată din mijlocul unei mări imaginate / 162 3.4. Steaua fără nume, o poezie a plecării / 170

Capitolul IV. Sfârșitul lui Mihail Sebastian / 199

Concluzii / 214

Bibliografie / 221

Anexe / 229 Cuvinte cheie: Leny Caler, Nadia Mărculescu, ziarul Cuvântul, român de rit sefard, Brăila, Marcel Proust, antisemitism, Nae Ionescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, pasiune, taină, corn englezesc, stea neagră, Alexandru cel Mare, profesor, provincie, ireductibil, comedie lirică, Ștefan Enescu, Soare Z. Soare, Sică Alexandrescu, Mircea Șeptilici, Nora Piacentini, Dunăre, comedie, poezie, Michel de Montaigne.

Mihail Sebastian este un autor dramatic care poate contribui la întoarcerea publicului român către sălile de teatru. Studiul de față nu-și propune să ofere direcții unice de receptare sau de punere în scenă a operei acestuia. Un asemenea deziderat nu ar putea fi înfăptuit niciodată, întrucât spectacolul de teatru este un mecanism care pleacă, într-adevăr, de la ideea unui autor dramatic, dar care se întrupează din conlucrarea unui grup particular de artiști (regizori, scenografi, coregrafi, compozitori, actori), care-și pun amprenta personală asupra acestei idei și pe care o transformă în funcție de povestea pe care doresc să o transmită publicului. Paginile acestei lucrări reprezintă încercarea unui actor de a aduna laolaltă acele informații care ar putea veni în sprijinul unui coleg care va trebui să dea viață unui personaj scris de Mihail Sebastian. Este, așadar, o viziune actoricească asupra dramaturgiei acestui autor, o lucrare scrisă de un actor pentru un alt actor. Ea nu trasează scheme fixe de interpretare, ci posibilități, plecând de la premisa că o piesă de teatru poate fi esențializată până la nucleul ei ireductibil prin cercetarea atentă a climatului social și politic în care a fost creată, a cauzelor care au determinat apariția ei, a vieții autorului ei, în ultimă instanță. Aria de interes trasată la începutul cercetării a cuprins numai un singur segment din întreaga operă literară a acestui autor: personajele teatrului său, privite din punctul de vedere al actorului. Toate informațiile expuse în cele ce urmează au ca unic scop facilitarea unei lecturi ajutătoare pentru actorul care trebuie să interpreteze unul din aceste personaje. Destinul și literatura lui Mihail Sebastian au suscitat interesul multor cercetători, istorici, critici literari sau teatrali ș.a.m.d. În toată literatura de specialitate rezultată din efortul meritoriu al acestora nu există însă o lucrare care să vizeze exclusiv actorul în relație cu lumea personajelor lui Sebastian. Un spectacol de teatru începe cu lectura la masă la textului. În această etapă actorul, împreună cu regizorul, scenograful sau compozitorul, descifrează lumea piesei, înțelesurile intrinseci ale replicilor și ale situațiilor teatrale. Este o etapă extrem de importantă în procesul artistic, ea generând bazele solide pentru creația artistică viitoare. Studiul de față își propune să vină în întâmpinarea actorului cu acele informații pe care le-ar putea afla numai dacă ar avea timpul necesar pentru o îndelungă și amănunțită cercetare a operei lui Sebastian. De cele mai multe ori însă actorul român nu dispune de aceste resurse. De aceea, o lucrare care să cuprindă fragmente din partea mai puțin cunoscută și mai greu de găsit a operei acestui autor (articole de sau despre Sebastian din presa vremii, informații inedite din corespondența sa, cronici ale montărilor realizate după piesele sale de-a lungul timpului etc.) e mai mult decât binevenită. Pe lângă acestea, cercetarea analizează câteva lucrări de arta actorului de la începutul secolului trecut, unele dintre ele complet necunoscute actorului român contemporan, precum și o serie de biografii ale unor mari actori români ai perioadei interbelice, unii pe nedrept excluși din preocupările actuale ale oamenilor de teatru. Actorul are nevoie de o prezentare cât mai simplă din care să poată desprinde esențialul atitudinilor pe care trebuie să le însuflețească. Această teză de doctorat este scrisă pentru el. Demersul acesteia se sprijină pe convingerea că Mihail Sebastian este un dramaturg necesar și util în spațiul teatral românesc. Comediile lirice pe care le-a imaginat, tipologiile de personaje pe care le-a surprins, poveștile de dragoste pe care le-a construit sunt, în mâinile unor actori care joacă lucid, în plin și cu credință, ingrediente sigure pentru un succes de public. În cele patru piese ale sale, Sebastian a îmbinat comedia cu poezia într-un fel al său particular, inimitabil, care a amuzat și emoționat, în cei 75 de ani care s-au scurs de la moartea sa, generații întregi de spectatori și a făcut posibile mari creații actoricești. Drumul actorului către pulsația reală a piesei Jocul de-a vacanța trece, de fapt, prin toate vacanțele pe care Sebastian le-a notat în Jurnal: Ghilcoș, Sinaia, Iacobeni, Schuller, Balcic, Breaza, Stâna de Vale ș.a. Emoția cu care Corina așteaptă, în finalul actului al doilea al acestei piese, transmisia radiofonică a concertului Eine Kleine Nachtmusik de la Salzburg, s-a întrupat din toate serile în care Sebastian asculta, tot la radio, Histoire du soldat de Stravinsky, Matthäus Passion sau Missa Solemnis de Beethoven, Nopți în grădină de Manuel de Falla, Simfonia clasică a lui Prokofiev, Marea Messă, Oratoriile sau Variațiunile Goldberg de Bach, Sonatele lui Scarlatti, Cvartetele lui Borodin, Divertismentul pentru două cornuri și coarde sau Concertul în G-dur pentru flaut și orchestră de Mozart ș.a.m.d. Pentru personajul Radu Udrea din Steaua fără nume, ca și pentru creatorul său, muzica era singurul stupefiant. Nașterea personajului e condiționată direct de toți acei mari violoniști, pianiști sau dirijori ai epocii pe care Sebastian i-a ascultat și admirat: Wilhelm Kempff, Joseph Calvet, Hermann Abendroth, Igor Markevitch etc. De altfel, Rapsodia Română nr. 1 în La major a marelui George Enescu se deschide în notele aceluiași corn englezesc fără de care Simfonia nr. 1 în Mi bemol major a maestrului Radu Udrea nu poate exista. Colegii din redacțiile zecilor de ziare cu care Sebastian a colaborat de-a lungul vieții s-au transformat în personajele comediei Ultima oră, o nefericită catastrofă maritimă în Insula și întreaga sa viață în Steaua fără nume. În încercarea de a-l înțelege pe acest scriitor român de rit sefard, cu ochii verzi și păr șaten, cercetarea de față a împrumutat conștient unele din metodele lui Alexandru Andronic. Ea și-a urmat eroul peste tot, din Brăila, strada Cuza-Vodă 156, până în Paris, pe rue de Vaugirard 330, apoi pe Calea Victoriei, în redacția ziarului Cuvântul sau în garsoniera de la etajul opt, jos la cofetăria Nestor, la Ateneu, la restaurantul Cina, în foaierul de la „Regina Maria” sau Comoedia, în Piața Teatrului sau în Cișmigiu, cu aceeași stăruință cu care conferențiarul îl urma pe Alexandru cel Mare. Argumentul pe care s-a bazat acest tip de abordare a fost unul singur: așa ar face și un actor în căutarea personajul său. Lucrarea este, așadar, o tentativă a unui actor de a descoperi, plecând de la amănuntele cotidianului în care Sebastian a trăit, izvoarele creației sale dramatice. Ea nu are intenția de a adăuga evenimentelor prezentate vreo valoare literară proprie, scopul său fiind unul strict documentar. A fost redactată însă în mod voit ca o poveste care să introducă actorul în lumea lui Mihail Sebastian și care să-i ofere un instrument de lucru, un punct de plecare pentru creația sa. În majoritatea cazurilor a fost păstrată grafia și punctuația inițială din interiorul fragmentelor citate, considerând că actorul este un artist care are abilitatea de a găsi chiar și în sonoritatea specială a unui cuvânt răspunsuri care să-l îndrepte spre interpretarea justă a personajului său. Majoritatea monografiilor despre Mihail Sebastian au fost realizate înainte de 1996, anul când a fost tipărită, pentru prima oară, o variantă (aproape) completă a Jurnalului său. Până la acest moment, cercetătorii interesați de reconstituirea vieții acestui scriitor s-au văzut puși în fața misiunii ingrate de a interconecta informații neconcludente, disparate și uneori contradictorii. Acest lucru a condus uneori la unele erori de interpretare, care ulterior s-au împământenit ca date biografice certe. Chiar și pe plăcuța comemorativă de pe peretele casei din Antim 451 apare o informație eronată. Pe ea a fost gravat textul „Aici a trăit și a creat în ultimul an de viață scriitorul Mihail Sebastian 1907-1945”. În realitate el a trăit acolo în ultimii patru ani ai vieții sale (joi, 24 aprilie 1941 a fost ultima noapte petrecută de Sebastian în garsoniera pe care o închiriase în noiembrie 1938 la etajul opt al unui bloc de pe Calea Victoriei2).

1 Casa în care a trăit Mihail Sebastian împreună cu familia sa a supraviețuit miraculos demolărilor care au precedat construcția Casei Poporului, spre deosebire de cea a actorilor Nora Piacentini și Mircea Șeptilici, care locuiau vis- a-vis, la nr. 54. 2 Blocul există și astăzi, este situat la intersecția străzii Piața Amzei cu Calea Victoriei. Apariția Jurnalului a clarificat numeroase pasaje din viața scriitorului asupra cărora se făcuseră doar ipoteze. Una dintre cele mai răspândite greșeli este legată de cronologia pieselor de teatru. S-a considerat multă vreme că acestea au fost scrise în ordinea Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Ultima oră, Insula (sau diferite permutări ale ultimelor două). Descoperirile ulterioare au scos la iveală că, de fapt, aceasta este cronologia datelor la care au avut loc premierele spectacolelor. Ordinea corectă în care au fost scrise aceste piese este Jocul de-a vacanța, Ultima oră, Insula și abia apoi Steaua fără nume. Faptul este relevant nu numai pentru studiile de istorie literară, ci și pentru actorul care trebuie să interpreteze unul din personajele acestor opere dramatice. Actorul are nevoie ca la începutul lecturilor să aibă în minte imaginea corectă despre piesa în care joacă, pentru că într-un fel își va imagina atmosfera Stelei fără nume gândind că a fost scrisă la începutul celui de-al doilea război mondial, când lumea lui Sebastian părea pierdută, și altfel știind că a fost scrisă spre sfârșitul acestuia, când autorul începea să mai spere că există o șansă de salvare. Studiul de față devine, așadar, un demers necesar pentru lumea teatrului. El este destinat în special actorilor care vor să pătrundă în lumea personajelor lui Sebastian. Monografiile existente, deloc neglijabile, reprezintă, fără îndoială, un efort lăudabil, dar ele sunt în cea mai mare parte studii literare. Actorul își înglobează arta în însăși ființa lui, iar metodele prin care încearcă să-și însușească mecanismele specifice de gândire ale personajelor sunt, de cele mai multe ori, extrem de diferite de simpla analiză literară a textului. Actorul nu are sarcina de a dezbate poziția în societate a intelectualului inadaptat, ci de a fi acest intelectual. El nu trebuie să rostească discursuri despre inechitatea socială, ci să reprezinte scenic miliardarul care dispune după bunul plac de cariera unui modest conferențiar universitar. Concluziile sunt lăsate în responsabilitatea spectatorului. Actorul trebuie doar să spună, cât mai verosimil, povestea.

Capitolul I. Mihail Sebastian și teatrul timpului său 1.1. Cine a fost Mihail Sebastian? Mihail Sebastian este pseudonimul literar sub care este cunoscut Iosef M. Hechter, scriitor român de origine evreiască născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila. A fost avocat, jurnalist, romancier, eseist și dramaturg. A rămas în conștiința publicului larg îndeosebi prin cele patru piese de teatru pe care le-a scris. A murit pe 29 mai 1945, la București. Între 1918 și 1926 este elev al Liceului „Nicolae Bălcescu”, secția modernă. La examenul de bacalaureat din iunie 1926, teza sa este remarcată de președintele de comisie, profesorul Nae Ionescu. La 6 august 1926 își face debutul în publicistică, în revista bucureșteană Politica, cu articolul Bacalaureatul, „generația violenței” și altele, pe care îl semnează, pentru prima dată, cu numele Mihail Sebastian. În toamna aceluiași an se înscrie la cursurile Facultății de Drept din București, dar continuă să locuiască la Brăila, venind la București doar pentru susținerea examenelor. Pe 10 octombrie 1927 îi trimite însă o scrisoare disperată lui Camil Baltazar (semnată Iosy Hechter). Poetul care i-a îndrumat primii pași literari a răspuns chemării tânărului său confrate și l-a ajutat să se stabilească la București. Tânărul student la drept își făcuse deja, la 14 august 1927, debutul la ziarul Cuvântul, condus de cel pe care îl cunoscuse la examenul de bacalaureat și care îi va deveni director de conștiință, profesorul Nae Ionescu. Primul articol publicat în Cuvântul a fost intitulat Sentimentalul Gourmont. Considerații în jurul metodelor gourmontiene și era o polemică directă adresată altui tânăr colaborator al ziarului, Mircea Eliade. Cariera de jurnalist însumează, în timpul scurs până la 25 mai 1945, peste 2500 de articole (foiletoane, eseuri, cronică literară, teatrală, plastică sau muzicală, articole politice sau de cronică externă, rubrici proprii) și colaborări cu un număr impresionant de publicații: Cuvântul (unde a fost redactor între 1928 și 1933), Politica, Universul Literar, Tiparnița Literară, Vremea, Rampa, România literară, România liberă, Viața românească, Răboj, Adam, Revista Fundațiilor Regale, Contimporanul, Revista Fundațiilor Regale, Cuvântul nostru, Lumea românească, Vitrina literară, Teatrul, oglindă a vieții sociale, Comedia, L’Indépendence roumaine, Jurnalul Doamnei, Muncă și voie bună, Le Soir, Le moment, La zid, Reporter, Știri din lumea evreiască. În opinia scriitoarei Cella Serghi, Sebastian a fost un om care a știut să-și prețuiască și să-și cultive prieteniile, în ciuda unui spirit înclinat spre însingurare.3 Într-adevăr, personaje importante ale intelectualității perioadei interbelice ca Mircea Eliade, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Anton Bibescu, Nicolae Carandino sau Felix Aderca au găsit întotdeauna în Mihail Sebastian un prieten devotat, chiar și în momentele în care unii dintre ei deveniseră simpatizanți ai mișcărilor antisemite. Scriitoarea rememorează de asemenea și fascinația lui Sebastian pentru literatura lui Marcel Proust și pasiunea cu care evoca diferite mici amănunte ale operei scriitorului francez (sonata lui Vinteuil, pantofii roșii ai ducesei de Guermantes ș.a.). Profesorii din viitoarele sale piese de teatru vor împrumuta aceeași incandescență a discursului și aceeași

3 „A fost, cred, unul din puținii scriitori, la noi, care au știut să dea prieteniei un sens atât de adânc, de estetic. Nimeni nu a pus mai mult rafinament, mai multă căldură, mai multă poezie în raporturile de prietenie, o mai ascuțită notă proustiană. [...] Aprobarea și admirația celorlalți, notorietatea sau chiar celebritatea nu-l încântau. Era destul de concentrat în el însuși, depărtat de opinia confraților, își exagera, își căuta un fel de voluptate în această stranie, rece fericire de a-și regăsi singurătatea.” (Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, ed. Polirom, Iași, 2018, pp. 79-80.) predilecție pentru cercetarea continuă a unor subiecte pe care ceilalți oameni le-ar trece cu vederea. Mihail Sebastian își publică primul său volum de proză în luna martie a anului 1932. Este vorba despre Fragmente dintr-un carnet găsit, apărut la Editura Tipografiei Bucovina. Lucrarea, de dimensiuni reduse, este o confesiune de esență gidiană structurată sub forma unui jurnal găsit, procedeu literar utilizat și de André Gide în Les cahiers d’André Walter (1891). În luna mai a aceluiași an se înființează gruparea Criterion (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Gh. Racoveanu, Floria Capsali, Mac Constantinescu, soții Polihroniade, Petru Comarnescu, Haig Acterian și Marietta Sadova ș.a.). În cadrul conferințelor/simpozioane pe care membrii grupării le organizau la Fundația Carol I, Sebastian s-a dovedit un excelent vorbitor.4 În februarie 1933 i se tipărește cel de-al doilea volum de proză, Femei, la Editura Naționala Ciornei. Primul capitol al romanului, scris în perioada în care Sebastian se afla la Paris, va deveni peste câțiva ani punct de plecare pentru prima piesă de teatru a autorului. Mentorul său, Nae Ionescu, începe să pactizeze din ce în ce mai pregnant cu gruparea naționalistă și antisemită a lui Corneliu Zelea Codreanu. În penultima zi a anului, pe peronul gării din Sinaia, primul ministru I.G. Duca este asasinat de către legionari. Nae Ionescu este arestat și ziarul Cuvântul este suspendat. Nu va mai apărea până în 1938. În iunie 1934 este publicat, tot la Editura Naționala Ciornei, romanul De două mii de ani, cu o copertă desenată de Margareta Sterian. Scris tot la persoana întâi, romanul tratează problema evreiască în societatea românească în trei momente esențiale: 1923, 1929, 1933. Cartea a stârnit reacții extrem de violente din partea opiniei publice, declanșate mai ales de gestul lui Nae Ionescu de a scrie romanului o prefață profund antisemită, pe care Sebastian a ales să o publice totuși, devenind astfel ținta atacurilor venite atât din partea românilor, cât și din partea evreilor. A răspuns publicând, în ianuarie 1935, volumul Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni, la Editura Cultura Națională. La sfârșitul anului 1935 publică romanul Orașul cu salcâmi, la Editura Universală Alcalay, pe care îl scrisese cu câțiva ani înainte (20 ianuarie 1929 – 17 ianuarie 1931). Îi este tipărită, în volumul Nuvele inedite (Editura Adevărul), nuvela mai puțin cunoscută Deschiderea stagiunii. Începe să scrie cronici dramatice în mod regulat. În 1936, între 20 martie și 29 august, scrie prima piesă de teatru, Jocul de-a vacanța, o comedie de atmosferă care are ca punct central

4 Mircea Eliade amintește despre o dezbatere cu Petru Comarnescu pe tema America vs Occident și Extremul Orient și despre conferința lui Sebastian despre Charlie Chaplin. (Memorii 1907-1960, Humanitas, 1991). o poveste de dragoste. Rolurile principale au fost gândite pentru actorul Ion Iancovescu și actrița Leny Caler. Premiera spectacolului a avut loc doi ani mai târziu, pe 17 septembrie 1938, la Teatrul Comedia, în regia lui Sică Alexandrescu. Acțiunea se petrece într-o pensiune izolată din munți, copie fidelă a pensiunii Wagner și a sejururilor de la Ghilcoș (o vagă dependință a orașului Gheorghieni, aflată la 24 de kilometri de acesta) pe care Sebastian le îndrăgea atât de mult. Începe să scrie încă un roman. Duce la capăt primele 111 pagini, care îi sunt furate în septembrie 1937, la Paris. Ia ființă astfel un anevoios proces de reconstituire a paginilor pierdute, care se încheie abia în 1940, când în sfârșit apare, la Fundația pentru Literatură și Artă, romanul Accidentul. Cu un înainte, Sebastian publicase studiul Corespondența lui Marcel Proust, la aceeași editură. Erau ultimele cărți pe care autorul le va mai semna cu numele său. Urmează o perioadă în care va fi îndepărtat, încetul cu încetul, din spațiul public, datorită originii sale evreiești. Nu mai are dreptul de a fi publicat de vreo editură sau publicație și nici pe acela de a fi jucat pe vreo scenă din țară. În anii războiului, Sebastian a predat literatura la liceul evreiesc ”Cultura B” și la Colegiul „Onescu”. În această perioadă își scrie celelalte trei piese de teatru. Prima dintre ele, comedia de mediu gazetăresc Ultima oră (inițial numită Alexandru cel mare) a fost concepută între 7 ianuarie și 18 iulie 1942. Urmează primele două acte din Insula (4 iulie 1942 – 24 ianuarie 1943) și Steaua fără nume (7 ianuarie – 21 decembrie 1943). La acestea se adaugă și două traduceri făcute pentru teatrul evreiesc Barașeum (Potopul de H. Berger și Nopți fără lună de John Steinbeck). Perioada 1940-1944 a fost foarte grea pentru Mihail Sebastian. A avut mari greutăți financiare și a trăit zi de zi cu teama de a fi deportat. Lipsa banilor l-a obligat să renunțe la garsoniera sa din Calea Victoriei și să se mute cu părinții și fratele său mai mic (fratele său mai mare trăia și el o soartă asemănătoare în Franța ocupată de trupele naziste). Deși nu avea dreptul să fie jucat pe vreo scenă românească, Sebastian a tradus câteva piese pentru teatrele conduse de Sică Alexandrescu sau Grigore Vasiliu-Birlic, fără a-și angaja semnătura. Trăiește din speranța că se va găsi cineva care să-i adopte o piesă și să o joace. Dintre cele trei lucrări scrise în această perioadă, Steaua fără nume a fost singura care a beneficiat de această șansă. Premiera a avut loc pe 1 martie 1944.

1.2. Actorul român în prima jumătate a secolului al XX-lea În mai toate cărțile de amintiri ale marilor actori români de la sfârșitul secolului al XIX- lea există un capitol comun, acela care descrie lupta tânărului aspirant la meseria de actor cu prejudecățile care însoțeau această meserie. Actoria era văzută ca o îndeletnicire înjositoare, vulgară, iar părinții se împotriveau fățiș ca odraslele să activeze într-un domeniu atât de puțin onorabil. Tânărul Constantin Nottara era nevoit să intenteze stratageme complicate pentru a adormi vigilența tutorelui său și pentru a putea juca teatru într-o mică trupă de amatori. Ion Manolescu a fost multă vreme renegat de tatăl său, episodul fiind rememorat cu durere de către actor. Iancu Brezeanu a fost bătut de tatăl său în fața Conservatorului. Actorul povestește că în acele timpuri era o rușine să vrei să joci teatru, această meserie fiind asociată cu cei fără căpătâi. Un tânăr de familie bună nu putea spera la încuviințarea părinților săi. Dacă se decidea să urmeze cursurile Conservatorului, o făcea pe propria răspundere. Conflictele se încheiau de cele mai multe ori după ce părintele se îndupleca să vină la teatru și să-și vadă copilul jucând. În fața evidenței, pus față în față cu succesul copilului său, părintele ajungea să-i recunoască acestuia talentul, îi pricepea în sfârșit arta și astfel avea loc reconcilierea. În zilele noastre, decizia vreunui regizor de a-și juca spectacolul cu publicul pe scenă este decodificată ca un act îndrăzneț, ca o viziune reformatoare asupra textului pus în scenă. La sfârșitul secolului al XIX-lea prezența publicului pe scenă era o realitate a fiecărei reprezentații, producând nu de puține ori nemulțumirea actorilor, care se vedeau nevoiți, pentru a putea duce actul artistic la bun sfârșit, să suporte și să ignore comentariile prea gălăgioase ale unor spectatori mai puțin educați. Au fost aduse în discuție aceste aspecte ale gândirii teatrale de la începutul secolului trecut în încercarea de a creiona un portret al actorului român din acele timpuri. În pofida diletantismului de care pomenea Camil Petrescu, teatrul românesc furniza și numeroase excepții fericite. Nu trebuie să uităm că țara noastră a dat Europei artiști importanți, ca Agatha Bârsescu, Eduard de Max, Maria Ventura, Al. Mihalescu sau Elvira Popescu. Toți aceștia au realizat cariere strălucite în țările occidentale, unii dintre ei ajungând chiar societari ai celor mai importante instituții teatrale din aceste țări. Peisajul teatral bucureștean nu este nici el mai puțin demn de a fi amintit. Perioada interbelică a fost dominată de efervescența companiilor teatrale particulare. Actorul perioadei interbelice avea curajul de a părăsi beneficiile unui salariu stabil, la Teatrul Național, și să se aventureze în lupta pentru public din spațiul nesubvenționat. Prima încercare în acest sens a fost făcută în 1909, când se formează prima companie teatrală independentă, Compania Davila. Aceasta era grupată în jurul directorului de scenă Alexandru Davila, și de actorii care își dăduseră demisia de la Teatrul Național pentru a-l urma pe acesta: Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Maria Giurgea, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, Romald Bulfinsky, Gheorghe Storin, N. Niculescu-Buzău, Ion Morțun ș.a. Acesta a fost doar începutul unei perioade de 35 de ani în care Teatrul Național a avut o concurență serioasă în numeroasele companii particulare în care s-au grupat actorii sau regizorii. Compania Bulandra (cu toți asociații săi ulteriori: Maria Voiculescu, Ion Manolescu, V. Maximilian, Ion Iancovescu, Gheorghe Storin, Leny Caler), Teatrul Maria Ventura, teatrele pe care le-a înființat Ion Iancovescu (Compania Excelsior, împreună cu Elvira Popescu, Storin, Manolescu și Al. Buzescu; Teatrul Mic, împreună cu Elvira Popescu, în Piața Palatului; Teatrul Fantasio), Teatrul Popular (înființat în 1921 la inițiativa lui Nicolae Iorga și a Ligii Culturale), teatrele lui Sică Alexandrescu (Teatrul Vesel, Teatrul Comoedia, Teatrul Regina Maria și Teatrul Liber), Teatrul Cărăbuș al lui Constantin Tănase, Teatrul Alhambra, diferitele teatre muncitorești sau de avangardă, sunt doar o parte din formațiunile teatrale profesioniste care se luptau, stagiune de stagiune, să existe în conștiința publicului bucureștean interbelic. Nu trebuie să se considere că toți actorii din perioada interbelică aveau un stil de joc gonflat și bombastic. Desigur, existau și astfel de situații, cu atât mai mult cu cât publicul acelor timpuri și rigorile epocii cereau un anumit de abordare a parcursului scenic, însă meseria de actor presupune, indiferent de locul sau timpul în care este practicată, respectarea unei condiții imuabile: să spună spectatorului, o poveste, care să-l captiveze și să-l emoționeze pe acesta. Actorul care respectă acest principiu, indiferent de epoca în care îl pune în practică, și reușește să stabilească o legătură cu publicul, nu poate decât să îndeplinească cu succes scopul fundamental al teatrului, căutat, cu mijloace specifice epocilor în care au trăit, de actorii din toate timpurile. Mihail Sebastian a scris pentru actorii timpului său. Rolurile Corina, Ștefan Valeriu, Miroiu sau Mona au fost gândite de la bun început pentru actorii Leny Caler, Ion Iancovescu, Radu Beligan sau Nora Piacentini. Dramaturgul a iubit actorii și întregul freamăt al culiselor care însoțește viața acestora. A fost îndrăgostit de o actriță și prieten cu marii dramaturgi ai vremii. A scris nenumărate cronici dramatice. Într-una din acestea, apărută în Viața Românească în 1938, Sebastian surprinde două maniere interpretative diferite din cadrul aceluiași spectacol, și odată cu aceasta își definește felul în care înțelegea să fie abordată arta actorului. În spectacolul Actrița5 exista un monolog care era spus consecutiv de două actrițe diferite. Marietta Deculescu6 a ales să joace simplu, aproape fără gesturi, fără lacrimi, fără

5 De Roland Schacht, premiera pe 3 ianuarie 1938 la Studioul Teatrului Național, regia Soare Z. Soare, distribuția: Marioara Voiculescu, Marietta Deculescu, Marietta Sadova, Al. Critico, Silvia Hodoș, Vasile Lăzărescu. 6 În 1956, Marietta Deculescu va juca rolul Monei din Steaua fără nume, în spectacolul pus în scenă la Teatrul Național de Sică Alexandrescu. fabricate inflexiuni ale vocii, chiar și în pasajele melodramatice ale textului, când tânăra actriță reușea să nu adauge nimic excesiv, nimic apăsat. Monologul era reluat apoi de Marioara Voiculescu, actriță și regizoare în vogă în acea perioadă, care se instala într-un fotoliu, unde după un întreg arsenal de mișcări (frângeri de mâini, umflări de torace, contorsiuni ale figurii) care avea ca obiectiv „punerea în nervi” a actriței, a urmat o veritabilă explozie vocală, plină de țipete, suspine , cu cinci tonuri mai sus decât ar fi fost necesar. Spectatorii au apreciat efortul artistei mai în vârstă, confirmându-și parcă în sinea lor că au asistat la un moment de teatru adevărat. Mihail Sebastian prefera însă prima variantă. Pasajul oferă o direcție clară în abordarea scenică a personajelor lui Mihail Sebastian, cărora nu le este proprie nicio urmă de exagerare, nicio alunecare pe panta patetismului de ocazie. Pentru a le găsi înțelesul, actorul trebuie să caute în text și în el însuși acele informații, resurse, întâmplări care vor aduce personajul pe calea sensibilității adevărate. În caz contrar, interpretarea va cădea în capcana sentimentalismului ieftin și scopul pentru care a fost scris textul va fi ratat în întregime. Sebastian pleda pentru sinceritatea jocului actoricesc, pentru eliminarea tuturor acelor elemente responsabile de îndepărtarea teatrului de viață. Dramaturgia sa nu cuprinde personaje eroice și nici pasiuni zguduitoare. Ea ascunde o lume a faptului mărunt, a micilor orașe neimportante, cu gările și liceele lor, a profesorilor modești, căreia i se opune una a agitației din culisele marilor afaceri bucureștene, a băieților de bani gata, a șefilor de gară prea zeloși, desprinși parcă din piesele lui Caragiale. Niciuna din aceste categorii de personaje nu e compatibilă însă cu supralicitarea actoricească. În teatrul lui Sebastian atât inocenții, cât și canaliile necesită o abordare care să aibă ca punct central aceeași lipsă de ostentație. Sensibilitatea adevărată se va naște nu din amploarea perorației, ci din înțelegerea maniilor mărunte pe care le dezvoltă personajele, a diferențelor de clasă socială dintre ele, a imposibilității poveștilor de dragoste. Textul vine deja cu doza lui de poezie care nu necesită accentuare din partea actorului, ci doar conștientizare.

1.3. Dinspre existențialism înspre comedia lirică Cercetarea de față își propune încadrarea literară a lui Mihail Sebastian prin a-i defini în primul rând opusul. Pentru aceasta se va încerca o comparație literară cu opera celui care va fi considerat în cele ce urmează „ruda cea mai îndepărtată a lui Mihail Sebastian”, scriitorul Albert Camus (1913 – 1960). Atmosfera pieselor de teatru scrise de cei doi se află la poli opuși, deși pleacă de la premise asemănătoare. Din aceeași dorință de salvare din calea absurdului existenței, Sebastian a scris numai comedii, Camus numai drame. Personajele lui Sebastian sunt simpatice, personajele lui Camus „nu mai au loc și de suflet”. Destinul celor doi se aseamănă în mai multe privințe decât s-ar putea bănui la prima vedere. Amândoi s-au regăsit în opera filosofului francez Michel de Montaigne (1533-1592)7. Amândoi au luptat împotriva oricărui fel de totalitarism, fie el de dreapta sau de stânga. Amândoi au fost îndepărtați din cercurile intelectuale de conaționalii lor, Sebastian din pricina originii sale semite, Camus din pricină că milita pentru drepturile arabilor din Algeria (țara în care a crescut și care încă era colonie franceză) și, ulterior, pentru că a criticat sistemul opresiv al lui Stalin. Un absurd accident de mașină a încheiat prematur viața fiecăruia dintre ei. În acest subcapitol se vor supune comparației două piese deloc asemănătoare prin tematică și stil, dar care se intersectează în ceea ce privește spațialitatea lor. Este vorba despre Neînțelegerea de Albert Camus și Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian. Scopul acestui „experiment literar” este de a evidenția deosebirile dintre direcțiile stilistice prin care cei doi autori au ales să-și traducă scenic revolta împotriva absurdului vieții. Răspunsul la întrebarea „ce înseamnă a fi?” depinde de fiecare subiect conștient care își pune această întrebare. Câte vieți, atâtea metode. Câte necesități, atâtea drumuri. Dacă Albert Camus și Mihail Sebastian ar fi doi tovarăși de călătorie, ar trebui să-i vedem companioni o bună bucată de vreme. Acea bucată în care discută despre soarta noastră damnată și vrednică de milă și în care proclamă amândoi frumusețea clipei. Ajung apoi la o răspântie și nu o mai pot lua în aceeași direcție. Se despart politicos. Sunt amândoi două semne de întrebare care s-ar topi bucuroase într-un răspuns, chiar dacă doar unul din ei are convingerea că acest răspuns există, celălalt construindu-și o întreagă filosofie din acceptarea absenței lui. Sebastian îndrumă spectatorul către comedie. Absurdul nu e numai furnizor de angoasă, poate fi și sursă de umor. Omul, în zbaterea lui, poate deveni comic. În plin război, având tot timpul teama că într-o bună zi va fi ridicat din propria casă și trimis în vreun lagăr de concentrare, Sebastian a scris numai comedii. Absurditatea situației sale nu i-a răpit teatrului său umorul și poezia. Împletind aceste caracteristici cu ceea ce criticii care s-au ocupat cu studiul operei sale au numit „fior liric”, Mihail Sebastian creează în literatura dramatică românească un gen special, ale cărui mecanisme le stăpânește cu măiestrie: comedia lirică.

7 „La regiment, după atâtea zile de când sunt concentrat, încă nu mă simt «instalat». [...] De câtva timp iau cu mine Montaigne-ul meu roșu, destul de mic și de suplu ca să intre în buzunarul mantăii. Citesc toată dimineața.” (Mihail Sebastian, Jurnal, ed. cit., p. 252.) CAPITOLUL 2. Evreul Iosef Hechter și antisemitismul epocii Democrațiile liberale păreau la începutul secolului al XX-lea soluția acceptată de majoritatea țărilor (cu câteva excepții, notabil fiind cazul U.R.S.S.). Părea că Primul Război Mondial fusese de ajuns și Europa nu se va mai afla prea curând în situația de a declanșa un nou conflict de asemenea anvergură. Iată însă că această aparentă relaxare este amenințată de două forțe aflate în antiteză. La stânga, comunismul, iar la dreapta, fascismul. Ambele își doreau exercitarea puterii de către un singur partid, fără separația puterilor în stat, cu un Conducător Suprem care trebuia să aibă întotdeauna dreptate. Se aduc în discuție aceste lucruri întrucât și România a avut parte de același tip de tulburări politice ca și restul țărilor Europene. Deși în țara noastră Partidul Comunist a fost scos, în 1923, în afara legii, simpatizanți ai acestui regim au continuat să existe. Naționalismul a fost însă puternic reprezentat în România interbelică de Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută îndeosebi ca Garda de Fier. Aceasta împrumută masiv din ideologia național- socialistă, adăugându-i însă puternice accente mistice și ortodoxe. Poate din această cauză o mare parte din intelectualitatea vremii a aderat, mai mult sau mai puțin oficial, la legionarism. Studiul ascensiunii acestor puteri totalitare, și îndeosebi a fascismului german și a celui italian, ocupă un loc important în definirea operei lui Mihail Sebastian. E de la sine înțeles că, datorită originilor sale evreiești, a avut de suferit privațiuni și că a fost marginalizat. Antisemitismul s-a manifestat și în România, deși nu a luat niciodată amploarea delirului hitlerist, iar câțiva reprezentați de seamă ai intelectualității cu viziuni legionare i-au fost, cândva, prieteni apropiați sau mentori tânărului scriitor Iosef Hechter. Legăturile lui Mihail Sebastian cu prietenii sau mentorii săi (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu) s-au deteriorat vizibil odată ce timpul se scurgea înspre începerea războiului. Există o singură cauză, iar aceasta poartă numele de Garda De Fier. Cei numiți mai sus au fost atrași, mai mult sau mai puțin, de ideologia legionară, devenind, la rândul lor, purtători ai stindardului legionar și ideologi ai mișcării. Sebastian a fost, treptat, marginalizat, din cauza originii sale etnice.

2.4. De două mii de ani, un roman evreiesc cu o prefață antisemită Publicarea romanului De două mii de ani a avut pentru Mihail Sebastian urmările unui cataclism devastator. „Exercițiul brutal de sinceritate” l-a costat destul de scump. Nu a fost o mișcare prudentă. Să publici un roman evreiesc în 1934 poate părea astăzi un act suicidal. Dar sinceritatea n-a venit și nu va veni niciodată la pachet cu prudența. Singurul lucru bun care a ieșit din acest gest a fost că autorul a reușit să-și distingă prieteniile sincere de cele de conjunctură, să-și identifice oamenii cărora le era total antipatic. Din nefericire, odată cu publicarea acestui roman, Mihail Sebastian se însingurează. Se simte trădat de persoane pentru care avea cel mai adânc respect. Devine un paria. Dar poate că acesta a fost momentul când a început să ia în serios ideea de a scrie și altceva în afară de romane sau nuvele. După ce acest scandal s-a declanșat, după ce limitele sale s-au extins mult în afara sferei literaturii, scriitorul s-a trezit deodată aproape singur. Vechii săi camarazi de arme s-au împrăștiat în fumul antisemitismului care a învăluit România după 1933. Unul dintre ei a fost Mircea Eliade, omul pe care Sebastian îl considera cel mai bun prieten. După trecerea acestuia la legionarism, între cei doi s-a pus, inevitabil, o barieră. În anii războiului Eliade a fost atașat cultural la Lisabona. Întors în România pentru o scurtă călătorie, cei doi, deși nu se văzuseră de mult, nu s-au vizitat. Totuși, Mihail Sebastian a sperat până în ultima clipă a sejurului bucureștean că se vor revedea. Mai ales că Eliade se întâlnise totuși cu Mircea Vulcănescu și cu alți prieteni comuni.8

Capitolul III. Analiza dramaturgiei lui Mihail Sebastian 3.1 Jocul de-a vacanța, o informație sau o rugăminte? Sebastian și-a descoperit vocația de dramaturg relativ târziu, abia în 1936, când deja publicase romanele Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei, De două mii de ani, Orașul cu salcâmi, nuvela Deschiderea stagiunii și volumul Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni. Scriitorul și-a perfecționat, piesă cu piesă, tehnica dramaturgică și subtilitatea observației. Se pot observa cu ușurință diferențele structurale și stilistice dintre Jocul de-a vacanța și Steaua fără nume și se poate bănui în spatele lor un dramaturg din ce în ce mai sigur pe el și pe tematica pe care vrea să o aducă în fața publicului. Prima sa piesă de teatru este o comedie de atmosferă în trei acte care se petrece la o cabană izolată în munți (localizare inspirată de Vila Wagner de lângă lacul Ghilcoș, unde autorul își petrecea deseori vacanțele). Acțiunea nu este foarte complexă, reducându-se în fapt la povestea de dragoste care se înfiripă între Ștefan Valeriu și Corina. Sebastian a scris piesa în perioada de început a propriei sale legături amoroase cu Leny Caler. Rolul principal feminin a fost gândit din capul locului pentru această actriță, care l-a și interpretat la premiera din 17 septembrie 1938. Legătura piesei cu imposibila poveste de dragoste dintre cei doi este indubitabilă. Actorii pot găsi informații extrem de concludente în acest sens în Jurnal, ca și în

8 Indiferența deliberată a lui Eliade l-a afectat pe Sebastian, care și-a notat în Jurnal : “Altădată mi s-ar fi părut odios, ba chiar imposibil, absurd. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu-adevărat, nu am nimic, absolut nimic, nici să-i spun, nici să-l întreb.” (Mihail Sebastian, Jurnal, ed. cit., pp. 463-464.) primul capitol al romanului Femei (din care Sebastian a preluat personajul Ștefan Valeriu) sau în romanul Accidentul (mai precis în relația dintre personajele Paul și Ann). Jocul de-a vacanța introduce, prin Bogoiu, tipologia intelectualului visător care se va regăsi apoi în toate piesele lui Mihail Sebastian și prin Jeff, pe cea a liceanului. Cei doi, împreună cu Ștefan, se grupează într-un triptic special ce poate fi interpretat ca o versiune a aceluiași personaj la vârste diferite. Maiorul, Madam Vintilă sau cei doi călători clandestini sunt personaje de mici dimensiuni, dar care susțin în mare parte structura comică a primelor două acte. Actoricește, piesa trebuie jucată în plin și în ritm, tocmai pentru a suplini absența unei acțiuni alerte și pentru a pune în valoare momentele de sensibilitate, cum ar fi scenele finale ale actului al doilea sau scenele de despărțire din cel de-al treilea. Piesa nu are un personaj negativ (acest rol poate fi atribuit, prin extrapolare, societății care îl constrânge pe individ la falsitate), este pur și simplu o poveste de dragoste care se naște și se încheie într-o vacanță la munte. De aceea, interpretarea trebuie să cuprindă neapărat rezervele de emoție și de grație pe care autorul și le stabilea ca obiectiv în seara în care a avut prima viziune a piesei. Actorii trebuie să aibă însă grijă să nu facă abuz de acestea. La Mihail Sebastian nimic nu se joacă ostentativ, nicio atitudine nu se șarjează. Premiera a avut loc pe 17 septembrie 1938, la Teatrul Comedia, în direcția de scenă a lui Sică Alexandrescu, în următoarea distribuție: Leny Caler – Corina, George Vraca – Ștefan Valeriu, V. Maximilian – Bogoiu, C. Hociung – Maiorul, Mircea Axente – Jeff, Marcel Anghelescu – Un mecanic, Sandina Stan – Madam Vintilă, Agnia Bogoslava – Agneș, Mișu Fotino – Un călător, Renée Annie – Nevasta lui. Decorurile au fost făcute de W. Siegfried.9 Spectacolul lui Sică Alexandrescu a primit cronici pozitive în ziarele Curentul, România și Universul. Din păcate n-a reușit să realizeze un succes de casă și peste o lună piesa s-a scos de pe afișe. Ultimul spectacol a avut loc duminică, 16 octombrie. România intra în săptămânile ce urmează în cea mai agresivă perioadă antisemită a istoriei sale. Pe 29 noiembrie 1938 liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu era împușcat și îngropat, ca răspuns al regelui Carol al II-lea la asasinarea anterioară de către legionari a prim ministrului Armand Călinescu (21 septembrie 1938). Era doar începutul unui lung șir de crime și asasinate. Dacă spectacolul ar fi fost pus în repetiție cu o lună mai târziu, probabil că nu ar mai fi putut fi reprezentat. Iar fără această primă premieră care să certifice talentul de dramaturg al lui Sebastian nu ar mai fi existat probabil nici premiera Stelei fără nume din 1944. Fără acest prim examen trecut cu bine

9 În Anexa 2 se află cronica spectacolului, semnată N. Carandino. poate că Sebastian nu ar mai fi avut curajul să scrie celelalte piese de teatru. Jocul de-a vacanța de la Teatrul Comedia a semnalat lumii teatrale apariția unui nou autor dramatic valoros. Amintirea acestui spectacol i-a determinat în anii următori pe oameni ca Nicușor Constantinescu, Mircea Șeptilici, Nora Piacentini, Soare Z. Soare, Ștefan Enescu să se încumete, riscându-și propria lor libertate, să facă posibilă punerea în scenă a piesele pe care Sebastian a mai apucat să le scrie.

3.2. Ultima oră – o piesă despre vise în vremuri tragice Spre deosebire de Jocul de-a vacanța, cea de-a două piesă de teatru a lui Sebastian are o intrigă extrem de bine pusă la punct. Ultima oră este o comedie de mediu gazetăresc cu răsturnări de situații, qui-pro-quo-uri, urmăriri și lovituri de teatru. Acțiunea începe în redacția ziarului Deșteptarea, un cotidian cu câteva sute de cititori, aproape de faliment. O eroare de tipar declanșează o întreagă aventură care implică, pe lângă angajații ziarului, noile tipologii cu care autorul își îmbogățește opera dramatică: cea a profesorului modest și absorbit de studiu, cea a omului de afaceri sau cea a studentei pasionate. Este singura piesă scrisă de Sebastian care se petrece într-o mare aglomerare urbană și tot singura care are un final fericit. Replicile actului întâi trebuie să se succeadă într-o bătaie scurtă, ca de rachetă. Actorii trebuie să fie conștienți că în această piesă tensiunea trebuie să se acumuleze scenă cu scenă, pentru ca total neașteptatul deznodământ să capete valoare și să-i surprindă pe spectatori. Personajele și atmosfera primului act sunt inspirate din perioada în care autorul a fost redactor al ziarului Cuvântul. În această piesă începe să se contureze din ce în ce mai clar faptul că personajele lui Sebastian se împart în două categorii: cei care au capacitatea de a evada în lumea visului și cei care nu. În Ultima oră, din prima categorie fac parte profesorul Alexandru Andronic și studenta sa Magda Minu, iar din a doua industriașul Grigore Bucșan, directorul I.D. Borcea, împreună cu celelalte personaje de dimensiuni mai reduse, dar nu mai puțin importante. Toți profesorii lui Sebastian au o pasiune ascunsă. În cazul lui Andronic, aceasta se concretizează în studiul asiduu al vieții lui Alexandru cel Mare (titlul inițial al piesei). Conferențiarul catedrei de Istorie a Universității își dedică întreaga viață acestei pasiuni și, prin intervenția salvatoare a Magdei, reușește să plece în călătoria de cercetare la care visase toată viața. Actul al doilea este actul confruntărilor. Camera plină de cărți, studii și manuscrise a profesorului primește, rând pe rând, vizitele Directorului și ale lui Bucșan. Actorii trebuie să fie atenți la conturarea diferențelor de statut, ca și la alternarea acestora. Ultima oră este, în definitiv, o piesă în care un intelectual cu capul în nori reușește, fără să vrea, să păcălească bandiți experimentați în tehnica șantajului. Actul al treilea se petrece în biroul lui Bucșan și este în mare parte condus de acest personaj robust. Este important de observat că la Sebastian această tipologie este mereu surprinsă în momentul în care, pentru prima dată în viață, se teme. Frica de a fi învins, frica de a pierde statutul de lider incontestabil este motorul principal al lui Bucșan în această piesă, alimentat în mod inconștient de profesorul Andronic. Înțelegerea și asumarea corespunzătoare a diferențelor dintre aceste două personaje va genera atmosfera justă a Ultimei ore. Mihail Sebastian și-a scris cea de-a doua piesă, Ultima oră, în prima jumătate a anului 1942. Ideea piesei îl preocupa însă de mai mult timp. Proiecte literare mai vechi, cum ar fi rescrierea romanului Accidentul (după ce manuscrisul i-a fost furat la Paris) sau volumul Corespondența lui Marcel Proust, au fost prioritare până în toamna lui 1940. Dar pe 6 februarie 1941, la numai câteva zile de la rebeliunea legionară, Sebastian consemnează în Jurnal că se gândește de ceva vreme la o comedie care să se petreacă într-o redacție de ziar. Ultima oră a pornit deci de la un scenariu de un act al unei comedii de presă ce avea ca punct central redacția unui ziar falimentar care așteaptă o minune ca să revină pe piață. Ceva se întâmplă și redacția capătă din nou strălucirea de altă dată. Nu este dificilă identificarea transformărilor pe care le-a suferit ideea de bază până la fixarea ei în primul act din Ultima oră. Situarea temporală a piesei într-o dimineață de vară a anilor 1928-1929 s-a păstrat, la fel și mediul, atmosfera, tipurile pe care le întâlnim în redacția ziarului. Sebastian mai notează că acțiunea se petrece într-o perioadă de plină vacanță politică. Faptul ne ajută să înțelegem de ce redactorii ziarului sunt plictisiți. Pe de o parte pentru că n-au bani, pe de altă parte pentru că n- au subiecte. Pe scena politică e o acalmie nefastă pentru gazetărie, care se hrănește din disputele figurilor importante ale zilei. Reporterii n-au ce specula, de aceea își pun toate speranțele în moartea iminentă a unu mare om politic, care în textul piesei s-a transformat în așteptarea unui mare scandal, unei posibilități de mare șantaj. Necrologul deja scris care așteaptă să fie tipărit într-o ediție specială a devenit rubrica Ultima oră a ziarului Deșteptarea,10 în care directorul Borcea își păstrează o rubrică pe care își dorește s-o umple cu dezvăluiri incendiare despre ultima escrocherie a lui Bucșan. Faptul senzațional și neașteptat care revitalizează redacția, pe care Sebastian încă nu-l descoperise în 1941, e reprezentat de articolul lui Andronic, care atrage atenția lui Bucșan asupra ziarului cu tiraj infim. Strălucirea de altădată e transpusă în finalul

10 În Cuvântul, ca și în alte ziare ale epocii, se obișnuia ca ultima pagină să aibă titulatura Ultima oră. Pe această ultimă pagină se prezentau cele mai proaspete știri, informațiile de ultim moment. actului întâi, când directorul își mobilizează subalternii ca pentru o mare bătălie care le va aduce o notorietatea mult așteptată. Sebastian a întârziat începerea lucrului la piesă și din cauza situației speciale în care se afla ca autor dramatic de origine evreiască. Prin Decretul nr. 42181, dat de Ministerul Cultelor și Artelor la 11 septembrie 1941 și publicat în Monitorul Oficial la nr. 211, se interzicea evreilor să ocupe orice fel de funcții în teatre, fie că era vorbea despre actori, dramaturgi, regizori, sufleori, mașiniști, regizori tehnici sau garderobieri.11 Peste 11 zile, pe 22 septembrie, se emite Decretul nr. 44400, tot de către Ministerul Cultelor și Artelor, publicat în Monitorul Oficial la nr. 221. Acesta stipula că personalul artistic de origine evreiască dat afară din teatre prin decretul precedent se poate totuși grupa în companii evreiești autorizate de către stat. 12 În baza acestui decret a funcționat, pe toată perioada războiului, Teatrul Barașeum, un loc unde s-au refugiat toți cei alungați prin decretul din 11 septembrie. Lui Sebastian i s-a propus un post de conducere în acest teatru, pe care l-a refuzat.13 Îi era deci imposibil să fie reprezentat pe o scenă a țării. Nimeni n-ar fi acceptat pe afiș numele unui dramaturg evreu. Posibilitatea se ivește pe 3 ianuarie 1942, când Nicușor Constantinescu se oferă să-i preia o piesă, să o semneze cu numele său, să o prezinte unui teatru și să o joace. Perioada de șase ani în care a fost redactor la ziarul Cuvântul, condus de ”directorul de conștiință” Nae Ionescu, și unde i-a avut colegi, printre alții, pe Octav Șuluțiu, Ion Vinea, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu sau Tudor Vianu, reprezintă principala sursă de inspirație pentru tipologiile de personaje înfățișate în piesă. Desigur, Deșteptarea nu moștenește profilul exact al Cuvântului, care era un ziar îndrăzneț și incomod, dar personajele, situațiile și atmosfera primului act din Ultima oră sunt cu siguranță inspirate din experiențele autorului din anii când pe Calea Victoriei, la nr. 48, la etajul I (cu intrarea prin Pasajul Imobiliara), Sebastian își afla, în fiecare zi, cea de-a doua familie.

11 „Tot personalul evreesc de la teatrele Naționale sau particulare, chiar nesubvenționate de Stat, sau dela orice înjghebări sau formațiuni cu caracter artistic sau teatral este exclus fără nicio excepție (art. 1). Aceleași norme se aplică și beneficiarilor direcți sau indirecți ai agențiilor teatrale și artistice precum și personalului evreesc și tuturor celor cari participă sau colaborează pe orice cale la orice manifestare artistică sau teatrală organizată, din inițiativă particulară sau oficială (art. 2). Notă. Ministru: Radu Budișteanu.” (Matatias Carp, Cartea neagră – Suferințele evreilor din România 1940-1944, Atelierele Grafice SOCEC & Co., S.A.R., București, 1946, p. 84.) 12 „Artiștii evrei pot juca pe scenele trupelor particulare evreești autorizate, iar personalul administrativ va putea fi evreesc (art. 1). Teatrele și trupele vor purta obligator mențiunea de «teatru evreesc», putând reprezenta piese în limba română cari nu vor avea caracter antinaționalist și antiromânesc. Se interzice a se juca opere ale autorilor sau compozitorilor români (art. 2). Notă. Ministru: Traian Brăileanu.” (Matatias Carp, Cartea neagră – Suferințele evreilor din România 1940-1944, Atelierele Grafice SOCEC & Co., S.A.R., București, 1946, p. 85.) 13 Vezi scrisoarea către Felix Aderca din 18 octombrie 1940, în Mihail Sebastian, Opere II, Academia Română, Fundația pentru Știință și artă, București, 2011, pp. 800-801. Premiera spectacolului a avut loc în stagiunea imediat următoare morții dramaturgului, mai exact pe 24 ianuarie 1945, la sala Studio a Teatrului Național, în regia lui Moni Ghelerter (reprezentând spectacolul său de debut în București), scenografia și decorurile Traian Cornescu. În 1953 spectacolul a fost reluat în aceeași regie14, dar în distribuție au apărut, treptat, noi nume. Distribuția a fost următoarea: D. Amigdali, Grigore Vasiliu-Birlic – Agopian, Costache Antoniu – Andronic, Niky Atanasiu – I.D. Borcea, Mircea Balaban, Jenică Constantinescu – Ștefănescu, Valeriu Buciu, Șerban Constantinescu – Băiatul cu cafele, Alexandru Clonaru, Marcel Anghelescu, Șerban Iamandi – Pompilian, Marcela Demetriad, Marcela Rusu – Magda Minu, Margareta Dumitrescu, Maria Voluntaru – Ana, Daniela Ene, Petre Pătrașcu – Hubert, Ion Finteșteanu – Bucșan, Al. Ionescu-Ghibericon – Brănescu, I. Horațiu, Alexandru Giugaru – Niță, Marietta Sadova, Didi Theodorescu – Werner, Carmen Stănescu, Ileana Iordache – Gaby.

3.3. Insula sau viața adevărată din mijlocul unei mări imaginate Insula este cea de-a treia piesă scrisă de Mihail Sebastian. Autorul a reușit să finalizeze doar primele două acte. La premieră fost prezentată, la Teatrul Municipal condus de Lucia Sturdza Bulandra, cu un al treilea act scris de Mircea Șeptilici. Marea actriță regreta decizia, afirmând că actul adițional contrastează vizibil cu stilul compozițional al celorlalte două și recomanda includerea piesei într-un spectacol coupé. Piesa a plecat de la bun început ca un scenariu despre naufragiați. Nașterea sa este strâns legată de scufundarea vasului Struma, care avea la bord aproape 800 de evrei care doreau, pe fondul extrem de violentelor măsuri antisemite luate de guvernul român, să părăsească România și să se stabilească în Palestina. Un singur om a supraviețuit acestui naufragiu, care reprezintă cea mai mare catastrofă navală civilă din al doilea război mondial. Primul act are, așa cum afirmă însuși autorul, o structură de sketch. Într-un birou de voiaj dintr-o țară din America de Sud se întâlnesc o pictoriță, un jucător de fotbal și un bancher. Pe străzile orașului este în plină desfășurare un război civil (inspirat probabil din violentele lupte de stradă dintre legionari și trupele generalului Ion Antonescu din ianuarie 1941, cărora Sebastian le rezervă numeroase notații în Jurnal), motiv pentru care orice mijloc de transport înapoi către Europa este suprimat. Cei trei se văd nevoiți să-și unească forțele pentru a găsi o ieșire din impas. Actul al doilea îi surprinde într-o mansardă sărăcăcioasă, unde trăiesc, la limita

14 În Anexa 4 sunt prezentate câteva fotografii din acest spectacol. subzistenței, toți trei. Se remarcă din acest act scena plină de semnificații a beției cu aspirine și eroicul monolog al Nadiei din finalul actului. Studiul de față avansează ipoteza că rolul principal feminin din Insula este strâns legat de o persoană reală. Deși rolul a fost conceput pentru a fi interpretat tot de Leny Caler, numele personajului provine de la Nadia Mărculescu, o adolescentă îndrăgostită de Sebastian care a fost nevoită să emigreze în America împreună cu familia la doar o lună după ce făcuse cunoștință cu scriitorul ei preferat. Cei doi vor coresponda regulat în anii următori. Pentru Sebastian, tânăra Nadia a fost, în anii negri ai războiului, când se temea constant pentru viața lui și a familiei sale, singura legătură cu o lume normală, singurul om căruia i se confesa. Analiza scrisorilor trimise către ea scoate la iveală suferințele scriitorului redus la tăcere, dar și puținele vise pe care și le mai îngăduia. Pasaje întregi din ultimele scrisori se găsesc reproduse în actul al doilea din Steaua fără nume și, în mod cert, personajul Nadia a împrumutat din energia și optimismul Nadiei Mărculescu, care nu o dată îi propunea lui Sebastian să vină în America, să scrie scenarii de film și să înceapă o nouă viață.

3.4. Steaua fără nume, o poezie a plecării Steaua fără nume este ultima și cea mai cunoscută piesă a lui Mihail Sebastian. Povestea profesorului Miroiu și a Monei a emoționat spectatorii încă de la triumful premierei (1 martie 1944). Radu Beligan și Maria Mohor au fost atunci protagoniștii ei, la capătul unui foarte primejdios efort colectiv de mascare a adevăratului autor al piesei. Steaua fără nume este printre puținele piese românești care se poate lăuda cu o splendidă ecranizare rusească. Din punct de vedere compozițional este cea mai bine închegată lucrare dramatică a autorului. Se reia aici tipologia profesorului modest din Ultima oră, căreia i se adaugă cea a profesoarei prea exigente (Domnișoara Cucu). Primul act este condus aproape în întregime de extrem de ofertantul personaj Șeful gării (tipologie care se mai găsește în câteva piese românești interbelice, de ex. Plicul de Liviu Rebreanu), iar în ultimul intră în acțiune bucureșteanul prin excelență Grig, omologul lui Grigore Bucșan, surprins, ca și acesta, în singurul moment în care cineva îi contestă cu adevărat autoritatea. Piesa supune comparației lumea capitalei și lumea micilor orașe de provincie. Actorii pot găsi informații suplimentare despre viziunea lui Sebastian în acest sens și în romanul Orașul cu salcâmi. Interpreții sunt obligați să traducă scenic diferențele dintre cele două spații, pentru ca plecarea Monei din sfârșitul actului al treilea să poată căpăta justificare în mintea spectatorilor. Și Marin Miroiu are, la fel ca profesorul Andronic, o taină pe care nu a comunicat- o nimănui, niciodată. El a găsit o stea. Ea nu se vede, pentru că e prea departe, dar profesorul e sigur că e acolo, trebuie să fie, pentru că el, pe hârtie, a calculat-o. În seara magică a actului doi, la fereastra unde se pot întâmpla miracole, el își dezvăluie secretul și steaua primește numele de două silabe al Necunoscutei în rochie albă. În actul al treilea are loc căderea din cer pe pământ. În Steaua fără nume, Mihail Sebastian reușește o perfectă împletire a comediei cu poezia. Este necesar același ritm susținut, același ton vivace în toate momentele comice ale piesei, care nu revin numai Șefului gării, Elevei sau Domnișoarei Cucu. Este necesar ca actorii să înțeleagă că și profesorii lui Sebastian sunt construiți în așa fel încât să devină comici, nu sunt nicidecum niște figuri intangibile de intelectuali sobri din cărțile de comentarii. Stropitoarea din sala de baie, șoricelul care se plimbă printre cărți în nopțile de studiu ale lui Miroiu, cornul englezesc pe care și-l dorește cu înfrigurare Udrea devin simboluri ale vieții de provincie, colorată totuși de maniile înduioșătoare ale acestor profesori simpatici.

Capitolul IV. Sfârșitul lui Mihail Sebastian Mihail Sebastian a murit chiar în momentul în care începea să simtă din nou bucuria de a trăi într-o lume fără Hitler. El putea în sfârșit să ridice storurile pe care le ținuse trase peste viața sa în ultimii ani. Împreună cu el milioane de oameni făceau același gest, dar Sebastian nu a apucat să se bucure pe deplin de lumina care pătrundea acum în toate încăperile care s-au încăpățânat să supraviețuiască bombelor războiului. Nemții s-au răzbunat pentru lovitura pe care România le-o dăduse la 23 august 1944 printr-un bombardament de șaizeci de ore, în urma căruia casa din Antim 45 a fost distrusă. Niciun membru al familiei lui Sebastian nu a fost rănit, din fericire. Bombardamentul a avut loc în noaptea de miercuri 23 spre joi 24 august. În acea noapte Sebastian se afla împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu și Bellu Zilber scriind pentru România Liberă15. De joi dimineață până sâmbătă seara e împreună cu familia în adăpost, ferindu-se de mânia furibundă a nemților. Casa a fost lovită de bombe în ultima oră de bombardament. Încă puțin și ar fi scăpat neatinsă din acest război. Încă o oră. Dar în lunile ce urmează pe obrazul lui Sebastian a început să mai apară, din când în când și din în ce mai des, și câte un zâmbet. Pe 15 decembrie 1944 primește la adresa din Antim

15 Într-o casă conspirativă din strada Armeneasca (”casa istorică”). Sebastian a acceptat să colaboreze cu revista România liberă cu câteva luni înainte de lovitura de stat din 23 august, participând la redactarea articolului Armata roșie vine sau a Manifestul Blocului Național-Democratic (din care sintagma „Istoria nu face daruri” a avut un oarecare ecou și a fost preluată de unele din ziarele vremii, printre care și Universul, dar și de Radio Londra). Discursul Regelui a fost compus la mașina sa de scris a lui Sebastian. Scriitorul însă nu și-a „angajat semnătura” niciodată, iar nu mai departe de 31 august părăsește redacția ziarului comunist, motivând că nu poate lucra într- un regim de ”comitete secrete” și că ”imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă”. El afirmă că tot ce a sperat de la această colaborare a fost ocazia de a spune ce a tăcut, „scrâșnind, timp de cinci ani”. 45 o telegramă trimisă din Cetatea Vaticanului care îl anunță că editura La Caravella din Roma este interesată de achiziționarea drepturilor de autor în vederea traducerii și publicării romanului Accidentul, fiind dispusă să plătească pentru asta 10.000 de lire italienești. La începutul anului 1945 prezintă piesa Ultima oră comitetului de lectură de la Teatrul Național (în cadrul aceluiași comitet i s-a oferit un post, pe care l-a refuzat). Piesa place și i se stabilește premiera pentru toamnă: „În sfârșit, o piesă! Au exclamat, cu satisfacția descoperitorului, ascultătorii.”16 În februarie este numit consilier de presă la Ministerul de Externe. Problema numirii lui în acest post se pusese încă din finalul lui 1944, dar Sebastian nu a crezut-o realizabilă. Tot ministrul de externe, Constantin Vișoianu, îi aduce primele vești despre fratele său Poldy. Camil Petrescu avansează chiar ideea mutării prietenului său într-un post diplomatic din străinătate: „În câteva luni e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicația precisă că imediat ce se reiau comunicațiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptățea magnifica lui pregătire.”17 Iată-l pe Sebastian aproape de un vis de-al său: să fie trimis cu un post oficial într-una din țările occidentale. Perspective îmbătătoare se prefigurează. Sică Alexandrescu povestește cum Sebastian i-a declarat „cu oarecare solemnitate” că dacă visul i se va îndeplini își dorește să includă în programul activităților sale ca punct esențial promovarea pieselor românești în Occident. Sebastian ia o foaie de hârtie și notează cu mâna lui piesele pe care le aprecia cel mai mult din dramaturgia românească și pe care dorea să le facă cunoscute vesticilor. Ține conferințe foarte apreciate despre Balzac sau Shakespeare la Studioul Teatrului Național, Uniunea Patrioților, Institutul Francez sau la Sala Dalles. Sâmbătă, 26 mai, are loc, în aula Ateneului, inaugurarea Universității Libere Democratice. Mihail Sebastian figura printre profesorii care urmau să predea noi generații de studenți din România eliberată (rector era profesorul Simion Stoilov, în același timp și rector al Universității București). Scriitorul urma să susțină primul curs din cadrul nou formatei universități.18 În câteva luni, Sebastian devenea consilier de presă, profesor universitar, avea promisiuni că i se va juca o piesă pe prima scenă a țării și că i se va traduce un roman în Italia. Apartamentul din Antim fusese refăcut și acolo se întorsese familia sa. El reușește să se mute singur într-un apartament de pe strada C.A.

16 Ioan Massoff, „Și autorul nu va ieși la rampă”, în Jurnalul de dimineață, anul VII, nr. 160, vineri, 1 iunie 1945, pp. 1-2. 17 Camil Petrescu, „Mihail Sebastian”, în Revista Fundațiilor Regale, anul XII, nr. 7, iulie 1945, pp. 224-226 18 „Universitatea Liberă Democratică. Cursurile de azi, 29 mai 1945 : 6-7. Literatură. Prof[esor] Mihail Sebastian: Balzac și problemele sociale ale timpului său. 7-8. Economie politică. Ing[iner] H. Silber: Cicluri și crize economice. 8-9. Filosofie. Prof[esor] Barbu Zevedei: Idealism și materialism. Cursurile se țin în Amfiteatrul Facultății de Farmacie, et. III. Informațiuni se găsesc afișate [la]: Rectoratul Universității Fac[ultății] [de] Litere și Filosofie și Secretariatul U[niversității] L[ibere] D[emocrate], str. Berzei nr. 9.” (Victoria, anul II, nr. 179, miercuri, 30 mai 1945, p. 2.) Rosetti (din ultima scrisoare către fratele său din Franța aflăm că soluția era totuși doar temporară, Sebastian urmând să locuiască în apartament numai până la întoarcerea din Elveția a proprietarului apartamentului). Totul părea că înflorește pentru dramaturg, și încă nu aflase toate veștile cu adevărat extraordinare. Și apoi? Apoi a urmat ziua de 29 mai 1945.  Cele patru piese scrise de Sebastian merită să reintre în prim-planul vieții teatrale românești. Ele sunt poate cele mai fericite exemple de comedii lirice autohtone. Publicul este cucerit de teatrul lui Mihail Sebastian. Acest lucru se datorează în primul rând calității incontestabile, combinației bine dozate de umor și poezie, dar nu trebuie neglijat faptul că el a fost creat special în acest scop. Sebastian a scris trei din cele patru comedii ale sale în timpul războiului, în perioada în care legislația antisemită îi interzicea dreptul de a fi reprezentat pe o scenă de teatru. Ele au fost create având numai speranța că vor fi jucate. În cazul în care acest lucru ar fi avut șansa să se întâmple, ele ar fi trebuit să devină o afacere profitabilă atât pentru autor, cât și pentru oamenii sau instituțiile care și-ar fi asumat riscurile reprezentației. Sebastian se afla în poziția deloc ușoară a unui dramaturg scos în afara societății, obligat să scrie sau să traducă piese de teatru fără să le poată semna. Singura lui șansă era ca textele care ieșeau din mâna lui să facă săli pline. Nu numai publicul iubește piesele lui Mihail Sebastian. Ele sunt, fără urmă de îndoială, și prilej pentru remarcabile creații actoricești. Actorii îndrăgesc în ele claritatea tipologiilor, limpezimea replicii de comedie, frumusețea parcursului scenic. Personajele au viață, sunt recognoscibile, aduc cu ele o lume. Ele au fost interpretate de-a lungul timpului de o serie de mari actori pe care studiul de față, cu respect, îi amintește, plecând de la convingerea fermă că fiecare generație de actori a adus ceva în plus față de cea de dinaintea ei și a lăsat ceva valoros pentru cele de după ea. Actorii de astăzi pierd enorm dacă ignoră complet felul în care își făceau meseria actorii de ieri. Poate cea mai importantă indicație pe care a lăsat-o Sebastian despre piesele sale este aceea că toate sunt ceva simplu, fără pretenții de intelectualitate, niște comedii în plin cu oarecare, puțină, poezie, pe ici, pe colo. Pe actorul care vrea să se apropie de opera dramatică a acestui autor nu trebuie să-l sperie, așadar, asumarea poeziei ca un dat firesc al acesteia și nici folosirea în plin a tuturor mijloacelor de comedie de care dispune. Îmbinarea acestor două concepte îl poate ghida pe actor pe drumul just al înțelegerii lumii de tipologii din opera acestui dramaturg admirat de mulți, blamat de câțiva, cu un atât de trist destin.

BIBLIOGRAFIE

1. ACTERIAN, Jeni, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit (1932-1949), text ales și note biografice de Arșavir Acterian, ediție îngrijită, traducere, note bibliografice și postfață de Doina Uricariu, Humanitas, București, 1991. 2. ALEXANDRESCU, Sică, Caiete de regie (pentru O Noapte Furtunoasă, D-ale Carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea de I. L. Caragiale), Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956. 3. ALEXANDRESCU, Sică, Povestiri – marea și mica bătălie teatrală, Editura Cartea Românească, București, 1970. 4. ALEXANDRESCU, Sică, Tovarășul meu de drum, tutunul, Editura Eminescu, București, 1973. 5. ALEXANDRESCU, Sică, Un drum în teatru, ediție îngrijită, cronologie, note, comentarii și studiu introductiv de Margareta Andreescu, Editura Eminescu, București, 1980. 6. ALLEN, Woody, Woody Allen în dialog cu Stig Björkman, traducerea Paul Slayer Grigoriu, Publica, București, 2012. 7. ALTERESCU, Simion, Actorul și vârstele teatrului românesc, Editura Meridiane, București, 1980. 8. ALTERESCU, Simion, CAZABAN, Ion, COSTA-FORU Anca, FLEGONT Olga, FLOREA Mihai, GÎTZĂ Letiția, ELEMER, Iancsó, POPESCU, Ana Maria, ȚOPA, Liliana, Istoria Teatrului în România, vol. III (1919 – 1944), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973. 9. ANESTIN, Ion, Schiță pentru Istoria Teatrului Românesc, Editura ”Vremea”, București, 1938. 10. ARGHEZI, Tudor, Manual de morală practică, Pygmalion, Iași, 1946. 11. BACALBAȘA, Constantin, Bucureștii de altădată, Editura Eminescu, București, 1987. 12. BANAC, Ivo, VERDERY, Katherine, National character and national ideology in interwar eastern Europe, Yale Center for International and Area Studies, New Haven, 1995. 13. BANU, George, Peter Brook, Spre teatrul formelor simple, Editura Unitext, Polirom, Bucureşti, Iaşi, 2005. 14. BARANGA, Aurel, Jurnal de atelier, Editura Eminescu, București, 1978. 15. BARTHES, Roland, Gradul zero al scriiturii, traducere din franceză de Alex. Cistelecan, Cartier, București, 2006. 16. BARTHES, Roland, Plăcerea textului, traducere din franceză de Marian Papahagi, Catier, București, 2006. 17. BELIGAN, Radu, Pretexte și subtexte, Editura Meridiane, București, 1968. 18. BERNHARDT, Sarah, Dubla mea viață, traducere și cuvânt înainte de I. Peltz și I. Cassian-Mătăsaru, Univers, București, 1976. 19. BLAGA, Lucian, Eseuri (vol. 7), Ediţie Dorli Blaga, Editura Minerva, Bucureşti, 1980. 20. BOIA, Lucian, Capcanele Istoriei - Elita intelectuală românească între 1930-1950, ed. a III-a, Humanitas, București, 2013. 21. BOTEZ, Joachim, Însemnările unui belfer, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, București, 1935. 22. BRAULICH, Heinrich, Max Reinhardt, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972. 23. BRECHT, Bertolt, Scrieri despre teatru, Editura Univers, Bucureşti, 1977. 24. BREZEANU, Iancu, Amintiri...vinurile mele – pritocite de Gaby Michailescu, Editura Ziarului ”Universul”, București, 1939. 25. BROOK, Peter, Spaţiul gol, Editura Unitext, Bucureşti, 1997. 26. BUCUR, Maria, Eugenics and modernization in interwar Romania, University of Pittsburgh Press, 2002. 27. BUCUR, Romulus, Mihail Sebastian – monografie, antologie comentată, receptare critică, Aula, Brașov, 2007. 28. BULANDRA, Lucia Sturdza, Amintiri...amintiri..., Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956. 29. BULANDRA, Lucia Sturdza, VASILIU, Mihai, Tony Bulandra, Editura Meridiane, București, 1961. 30. BURLACU, Liliana, BURLACU, Doru George, Mihail Sebastian – Remember 1945, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. 31. CALER, Leny, Artistul și Oglinda – repertoriu, roluri și parteneri de neuitat, cu un cuvânt înainte de B. Elvin, Editura Universal Dalsi, 2004. 32. CAMUS, Albert, Carnete, traducerea Micaela Ghițescu, ed. Rao, București, 2014. 33. CAMUS, Albert, Mitul lui Sisif, traducere de Irina Mavrodin, RAO International Publishing Company, București, 1994. 34. CAMUS, Albert, Teatru, Editura Univers, București, 1970. 35. CARAGIALE, I. L., Opere, vol. V (Articole politice și cronici dramatice), ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, București, 1938. 36. CARAGIALE, I. L., Teatru – ediție critică, Vol. I., viața scriitorului povestită după documente inedite de Octav Minar, Editura SOCEC & Co. Soc. Anon., București, 1924. 37. CARANDINO, N., De la o zi la alta – memorii, Cartea Românească, Galați. 38. CARANDINO, N., Teatrul așa cum l-am văzut 1935 – 1945, ediție îngrijită, prefață și note de Daniela Gheorghe, Editura Eminescu, București, 1986. 39. CAROL AL II-lea AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, ediție îngrijită, note, glosar și indice de Nicolae Rauș, Editura Scripta, București, 2003. 40. CARP, Matatias, Cartea Neagră – suferințele evreilor din România, vol. I (Legionarii și rebeliunea), Atelierele grafice SOCEC & Co., S.A.R., București, 1946. 41. CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția a II-a, revăzută şi adăugită), Editura Minerva, Bucureşti, 1982. 42. CERCASOV, N., Din însemnările unui actor, trad. Sergiu Caminschi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1952. 43. CHIMET, Iordan, Dosar Mihail Sebastian, Editura Universal Dalsi, București, 2001. 44. CIOCULESCU, Șerban, Caragialiana, Editura Eminescu, București, 1987 45. CIPRIAN, George, Scrieri, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1965. 46. COCEA, N. D., Jurnal, Editura Politică, București, 1970. 47. CODREANU, Corneliu Zelea, Pentru Legionari, Editura Totul pentru Țară, Sibiu, 1936. 48. COJAR, Ion, O poetică a artei actorului. Editura Paideea, Bucureşti, 1999. 49. CRAINIC, Nichifor, Zile albe, zile negre – Memorii, vol. I, Casa editorială ”Gândirea”, București, 1991. 50. CROCE, Benedetto, Poezia. Editura Univers, Bucureşti, 1972. 51. CUBLEȘAN, Constantin, BÂGIU, Lucian, CHICIUDEAN, Gabriela, GHEMEȘ, Ileana, Dicționarul personajelor din teatrul lui Mihail Sebastian, Editura Hasefer, București, 2007. 52. DELEANU, Horia, Elogiul actorului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982. 53. DIACONU, Gelu, Sebastian, Rotonda Cartier, Chișinău, 2018. 54. DIDEROT, Denis, Paradox despre actor, Editura Nemira, București 2010. 55. DREYFUS, F. G., JOURCIN, A., THIBAULT, P., MILZA, P., Istoria Universală – Evoluția lumii contemporane, vol. III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006. 56. DUDA, Virgil, Evreul ca simbol (Mihail Sebastian și alții), Editura Hasefer, București, 2004. 57. DUROY, Lionel, Eugenia, traducere din franceză de Simona Modreanu, Humanitas fiction, București, 2019. 58. EFTIMIU, Victor, Oameni de teatru, prefață de Constantin Măciucă, Editura Meridiane, București, 1965. 59. ESSLIN, Martin, Teatrul Absurdului, traducere din limba engleză de Alina Nelega, Nemira, București, 2018. 60. FERBER, Michael, Dicţionar de simboluri literare, Editura Cartier, Bucureşti, 2001. 61. FILOTTI, Maria, Am ales teatrul, Editura pentru Literatură, București, 1961. 62. FINTEȘTEANU, Ion, De la clovnul citire, Editura Sport-Turism, București, 1982. 63. FRANK, Anna, Jurnalul Annei Frank, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, Humanitas, București, 2016. 64. GAFENCU, Grigore, Însemnări politice 1929-1939, ediție și postfață de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1991. 65. GALILEI, Galileo, Sidereus Nuncius sau Anunțul Stelar, traducere din latină de Gheorghe Stratan, Humanitas, București, 2018. 66. GASSET, José Ortega Y, Studii despre iubire, traducere din spaniolă de Sorin Mărculescu, ediția a IV-a, Humanitas, București, 2012. 67. GASSNER, John, Formă și idee în teatrul modern, Editura Meridiane, București, 1972. 68. GEISS, Imanuel, Istoria Lumii – din preistorie până în anul 2000, traducerea Aurelian Cojocea, Editura All Educational, București, 2002. 69. GHERMANSCHI, Anatol, Mihail Sebastian – Jocul de-a vacanța, Editura Albatros, colecția Lyceum – Teste comentate, București, 1984. 70. GOETHE, Johann Wolfgang von, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Editura Univers, București, 1988. 71. GOETHE, Johann Wolfgang von, Suferințele tânărului Werther, traducere de Alexandru Philippide, ediția a II-a, Editura Univers, București, 1978. 72. GORCEAKOV, N., Lecțiile de regie ale lui K. S. Stanislavski – convorbiri și note de la repetiții, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955. 73. GROTOWSKY, Jerszy, Spre un teatru sărac, Editura Unitext, Bucureşti, 1998. 74. HAWKING, Stephen W., Scurtă istorie a timpului, traducere din engleză de Michaela Ciodaru, Humanitas, București, 2015. 75. HÂNCU, Dumitru, Schițe pentru un tablou de epocă (1930-1940), Editura Vivaldi, București, 2010. 76. HECHTER, Michèle, M. & M., Gallimard, Paris, 2000. 77. HEIDEGGER, Martin, Ființă și timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2012. 78. HITCHINS, Keith, România 1866-1947, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Humanitas, București, 1996. 79. HITLER, Adolf, Mein Kampf, traducere de Maria Florea, Editura Pacifica, Sibiu, 1993. 80. ICHIM, Florica, Scrisori către Camil Petrescu, vol. I și II, ediție îngrijită, prefață, note și indici de Florica Ichim, Editura Minerva, București, 1981. 81. IONESCU, Al. C., Autori, actori și regisori, vol. I, Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1943. 82. IONESCU, Elena-Margareta, IONESCU, Nae, A ta de tot, al tău de tot – file de corespondență, cuvânt de însoțire de Doina Jela, ediție îngrijită de Miruna Lepuș, traducerea scrisorilor din limbile germană și franceză de Anca-Irina Ionescu, Editura Vremea, București, 2015. 83. IONESCU, Elena-Margareta, Jurnal, ediție îngrijită de Dora Mezdrea și Anca-Irina Ionescu, Crater, București, 1999. 84. IONESCU, Nae, Curs de metafizică, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, București, 1991. 85. IONESCU, Nae, Fenomenul legionar, cu o introducere de Constantin Papanace, Antet XX Press, București, 1993. 86. IONESCU, Nae, Roza vânturilor, Editura ”Roza vânturilor”, București, 1990. 87. IOVĂNEL, Mihai, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească, București, 2012. 88. JOHNSON, Paul, O istorie a evreilor, traducere din engleză de Irina Horea, Humanitas, București, 2015. 89. KIERKEGAARD, Søren, Jurnalul seducătorului, Editura Scripta, București, 1992. 90. KIERKEGAARD, Søren, Opere, vol. IV, traducere din daneză, introducere și note de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffman, Humanitas, București, 2006. 91. KIRIȚESCU, Constantin, Portrete – oameni pe care i-am cunoscut, introducere de Costin C. Kirițescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985. 92. LACLOS, Chardelos de, Legături primejdioase, traducere și note de Cristina Jinga, Editura Adevărul Holding, București, 2011. 93. LAMPE, John R., MAZOVWER, Mark, Ideologies and national identities – the case of twentieth-century Southeastern Europe, Central European University Press, Budapest, New York, 2004. 94. LASZLO, Alexandru, Cum se inventează un huligan – Mihail Sebastian ziarist la Cuvântul, Cartier, Chișinău, 2019. 95. LIVESCU, Ioan I., Arta de a vorbi, arta de a citi, arta de a tăcea – trei prelegeri de la Universitatea ”Radio”, Tipografia Ziarului ”Universul”, București, 1937. 96. LIVESCU, Ioan I., Treizeci de ani de teatru – contribuții la istoria teatrului românesc, Editura ”Rampa” (Tipografie și Foto-zincografie), București, 1925. 97. MANEA, Norman, Întoarcerea huliganului, Polirom, București, 2011. 98. MANOLESCU, Ion, Amintiri, prefață de Tudor Teodorescu-Braniște, Editura Meridiane, București, 1962. 99. MASSOFF, Ioan, Ion Iancovescu sau Neliniștea unui actor, Editura Meridiane, București, 1979. 100. MASSOFF, Ioan, Istoria Teatrului Național 1877 – 1937, Editura Librăriei ”UNIVERSALA” ALCALAY & Co., București, 1937. 101. MASSOFF, Ioan, Teatrul românesc – privire istorică, Vol. IV, Editura Minerva, București, 1972. 102. MASSOFF, Ioan, Teatrul Românesc – privire istorică, vol. V (Teatrul românesc în perioada 1913 – 1925), Editura Minerva, București, 1974. 103. MASSOFF, Ioan, Teatrul românesc. Privire istorică (vol. l şi 2), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961-1966. 104. MAXIMILIAN, Vladimir, Despre Teatru, Actor și Public, Tipografia ”Cultura”, București, 1913, 105. MAXIMILIAN, Vladimir, Evocări, ediția a II-a, Editura Meridiane, București, 1962. 106. MICHAILESCU, Gaby, Iancu Brezeanu – o mie de ani într-o birjă, Editura Meridiane, București, 1984. 107. MICHELI, Mario de, Avangarda artistică a secolului al XX-lea, Editura Meridiane, București, 1968. 108. MIOC, Vasile, MIOC, Damaschin, Cronica observațiilor astronomice românești, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977. 109. MITTER, Shomit, SHEVTSOVA, Maria, Cincizeci de regizori-cheie ai secolului 20, traducere de Anca Ioniță și Cristina Modreanu, Editura Unitext, București, 2010. 110. MÎNDRA, Vicu, Însemnări despre literatură și teatru, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958. 111. MÎNDRA, Vicu, Jocul situațiilor dramatice, Ed. Eminescu, 1978 112. MOLDOVEANU, Corneliu, Autori și Actori – pagini de critică dramatică, Editura Librăriei și Tipografiei H. Steinberg, București, 1913. 113. MONTAIGNE, Michel de, Eseuri, traducere de Mariella Seulescu, Editura Minerva, București, 1984. 114. MUNTEANU, Ioan, Mihail Sebastian și Brăila – o creangă de salcâm de la Dunăre, Proilavia, Brăila, 2014. 115. MUȘATESCU, Tudor, Vitrinele Toamnei, Tipografia GH. N. Vlădescu, Câmpulung, 1926. 116. NICOARĂ, Eugen, COLOMEI, Angela, Teatrul francez între cele două războaie mondiale – curs de Istoria Teatrului, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, București, 1973. 117. NICULESCU, Tatiana, Regele și duduia, Humanitas, București, 2019. 118. NICULESCU, Tatiana, Seducătorul domn Nae – viața lui Nae Ionescu, Humanitas, București, 2020. 119. NICULESCU-BUZĂU, N., Suveniruri teatrale 1889-1956, E.S.P.L.A., București, 1956. 120. NIJINSKI, Vaslav, Jurnal necenzurat, traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, Nemira, București, 2018. 121. NISTOR, Ana-Maria, Piața Teatrului – scena interbelică văzută de scriitori, Editura Academiei Române, București, 2013. 122. NOTTARA, C. I., Amintiri, ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Mihai Vasiliu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960. 123. OLLĂNESCU, Dimitrie C., Teatrul la români, ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Cristina Dumitrescu, Editura Eminescu, București, 1981. 124. PAUKEROV, Leonard, Iluzii și momente vesele din cariera artiștilor, Editura ”Institutului Român de Documentare”, București, 1947. 125. PÂRVAN-JENARU, Dana, Sebastian și lumea lui, cuvânt-înainte de Mihai Zamfir, Editura Art, București, 2003. 126. PÂRVULESCU, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Humanitas, București, 2018. 127. PETRESCU, Camil, Modalitatea estetică a teatrului – principalele concepte despre reprezentația dramatică și critica lor, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, București, 1937. 128. PETRESCU, Camil, Opinii și atitudini, antologie și prefață de Marin Bucur, Editura pentru Literatură, București, 1962. 129. PETRESCU, Camil, Patul lui Procust, Editura Minerva, București, 1976. 130. PETREU, Marta, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Polirom, București, 2010. 131. PETREU, Marta, Generația ’27 între Holocaust și Gulag, Polirom, 2016. 132. PINTILIE, Lucian, Bricabrac – de la coșmarul real la realismul magic, prefață de George Banu, postfață de Bertrand Tavernier, Nemira, București, 2017. 133. POMSEL, Brunhilde, HANSEN, Thore D., Am fost secretara lui Goebbels, traducere din germană și note de Radu-Mihai Alexe, Humanitas, București, 2019. 134. POPA, Victor Ion, Mic îndreptar de teatru, ediție îngrijită, cronologie, note, comentarii și postfață de Virgil Petrovici, Editura Eminescu, București, 1977. 135. POPA, Victor Ion, Scrieri despre teatru, ediție îngrijită de V. Mîndra și Sorin Popa, studiu introductiv, note și comentarii de V. Mîndra, Editura Meridiane, București, 1969. 136. POPOVICI, Adriana Marina- Lungul drum al teatrului către sine. Ed. Anima,Buc.2000 137. PRODAN, Paul I., Teatrul românesc contimporan 1920-1927, Fundația Culturală ”Principele Carol”, București, 1927. 138. RÂPEANU, Valeriu, Noi şi cei dinaintea noastră, Editura pentru Literatură, București, 1966 139. RENARD, Jules, Jurnal, selecție antologică, traducere, prefață și note de Modest Morariu, Univers, București, 1979. 140. ROMANESCU, Aristizza, 30 de ani – Amintiri, Evocare de Lucia Sturdza-Bulandra, prefață de Mircea Mancaș, note și anexe de Mihail Vasiliu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960. 141. ROMANESCU, Aristizza, Arta dramatică – noțiuni, Tipografia G. A. Lăzăreanu, București, 1906. 142. RONETTI-ROMAN, Manasse și alte scrieri, ediție și prefață de Constantin Măciucă, Editura Hasefer, București, 1996. 143. RUSSELL, Bertrand, În căutarea fericirii, traducerea S.G. Drăgan, Humanitas, București, 2013. 144. SAMUEL, Albert, Astronomie pour tous, avec 42 figures et 19 planches hors texte de M. Darney, introduction de L. Florin, Imprimé en Roumanie chez ”Cartea de Aur”, 4 rue Smârdan, Bucarest, 1937. 145. SARBUL, Ion, De-ale Teatrului – cum se compune un rol, Tipografia Curții Regale ”F. Göbl Fii” S. A., București, 1930. 146. SARTRE, Jean-Paul, Zidul, traducere din limba franceză de Sanda Oprescu, Editura Rao, București, 2013. 147. SCURTU, Ioan, TRONCOTĂ, Cristian, TAMPA, Natalia, BELDIMAN, Dana, Ideologie și formațiuni de dreapta în România, vol. II (25 ianuarie 1927 – 2 ianuarie 1931), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000. 148. SCURTU, Ioan, TRONCOTĂ, Cristian, TAMPA, Natalia, ZAMFIRESCU, Dragoș, BUCUR, Ion, Totalitarismul de dreapta în România – origini, manifestări, evoluție (1919-1927), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1996. 149. SEBASTIAN, Mihail, Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu, ediție îngrijită și prefață de Miruna Lepuș, Editura Vremea, București, 2016. 150. SEBASTIAN, Mihail, De două mii de ani (cu o prefață de Nae Ionescu). Cum am devenit huligan, Humanitas, București, 1990. 151. SEBASTIAN, Mihail, Femei, Editura Literatorul, Craiova, 1992. 152. SEBASTIAN, Mihail, Fragmente dintr-un carnet găsit, Humanitas, București, 2005. 153. SEBASTIAN, Mihail, Itinerariu spiritual francez, cuvânt înainte de Matei Călinescu, Hasefer, București, 2007. 154. SEBASTIAN, Mihail, Jurnal II – Jurnal indirect. 1926-1945, texte culese din mass- media vremii și cuvând înainte de Teșu Solomovici, prefață de acad. Eugen Simion, Editura Teșu, București, 2006. 155. SEBASTIAN, Mihail, Jurnal, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefață și note de Leon Volovici, traduceri de Alina Skultéty, ediția a doua, revăzută, Humanitas, București, 2016. 156. SEBASTIAN, Mihail, Noi, evreii, text ales și stabilit, note și cuvântul editorului: Teșu Solomovici, prefață de Răzvan Voicu, Editura Teșu, București, 2016. 157. SEBASTIAN, Mihail, Nouă convorbiri cu..., ediție alcătuită și comentariu de Geo Șerban, Hasefer, București, 2014. 158. SEBASTIAN, Mihail, Nouă convorbiri cu..., Ediție alcătuită și comentariu de Geo Șerban, Hasefer, București, 2014. 159. SEBASTIAN, Mihail, Opere alese, vol. I (Teatru), ediție îngrijită, cu un studiu introductiv, de Vicu Mîndra, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956. 160. SEBASTIAN, Mihail, Opere, vol. I – VIII, ediție coordonată de Mihaela Constantinescu-Podocea, Academia Română – Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2011. 161. SEBASTIAN, Mihail, Orașul cu salcâmi. Accidentul, Editura Minerva, București, 1983. 162. SEBASTIAN, Mihail, Teatru, ediție îngrijită de Vicu Mândra, antologie și repere istorico-literare realizate în redacție de Mihai Dascal, Editura Minerva, București, 1987. 163. SERGHI, Cella, Pe firul de păianjen al memoriei, Polirom, București, 2018. 164. SILVESTRU, Valentin, Personajul în teatru, Editura Meridiane, București, 1966. 165. SIMION, Eugen, Tânărul Eugen Ionescu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2009. 166. SOLOMON, Dumitru, Anii ”jurnalului” – o sinteză scenică, cu un comentariu de Magdalena Boiangiu, Hasefer, București, 2007. 167. ȘALIAPIN, F. I., Pagini din viața mea. Masca și Sufletul, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București, 1962. 168. VALJAN, Ion, Din filigrane și surâsuri – portrete suprapuse, ediție îngrijită de Micaela Gulea, Humanitas, București, 2014. 169. VANHAELEMEERSCH, Philip, A generation ”without beliefs” and the idea of experience in Romania (1927-1934), distributed by Columbia University Press, New York, 2006. 170. VASILIU, Mihai, Istoria teatrului românesc, Editura Albatros, Iași, 1972. 171. VEIGA, Francisco, Istoria Gărzii de Fier (1919-1941) - Mistica ultranaționalismului, Humanitas, 1993. 172. VIANU, Tudor, Arta Actorului, Tiparul Institutului de Arte Grafice ”Vremea”, București, 1932. 173. VIANU, Tudor, Estetica, cuvânt înainte de prof. univ. dr. George Gană, Editura Orizonturi, București, 2010. 174. VOINESCU, Alice, Aspecte din teatrul contemporan, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941. 175. VULCĂNESCU, Mircea, Dimensiunea românească a existenței, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991. 176. WRIGHT, John, De ce râdem la teatru?, traducere din limba engleză de Maria Aciobăniței, Nemira, București, 2016. 177. ZAMFIRESCU, George Mihail, Mărturii în contemporaneitate, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, București, 1938. 178. ZAMFIRESCU, George-Mihail, Mărturii în contemporaneitate, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. 179. ZAMFIRESCU, Ion, Istoria universală a teatrului, vol. I, ESPLA, 1958; vol. II, Editura pentru Literatură universală, Bucureşti, 1966 180. ZAMFIRESCU, Ion, Istoria universală a teatrului, vol.III, Editura pentru Literatură universală, Bucureşti, 1958-1968. 181. ZAMIATIN, Evgheni, Noi, traducere de Dan Ciobanu, Editura Univers, București, 2007.

Publicații, monografii, ghiduri

1. Abonații S.A.R de Telefoane, București și jud. Ilfov, august 1937. 2. Arhivele Totalitarismului, an II, nr. 1-2, București, 1994. 3. București, ghid oficial cu 20 de hărți pentru orientare, Imprimeria Fundației Culturale Regale, București, 1934. 4. Buletinul Cercului de Studii al Partidului Național-Liberal, an I, nr. 12, București, mai 1912. 5. LOGHIN, George Dem., ANESTE PETRESCU, Radu, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” – Monografie, Întreprinderea Poligrafică ”Arta grafică”, București, 1966. 6. Parlamentul Românesc, revista lumii politice, număr special, 1935. 7. Regia Autonomă C.F.R. – Direcțiunea Exploatării, Serviciul M. 6 (ad. Înștiințarea no. 129728/930 publicată în foaia oficială no. 507), Instrucțiunea I-a pentru Transportul Călătorilor, valabilă dela 15 iulie 1930, Atelierele grafice SOCEC & Co., S.A., București, 1930. 8. Revista C.F.R., an XXVII, nr 4-8, București, aprilie-august 1940. 9. Revista generală a învățământului, an XVIII, nr. 8, Institutul de Arte Grafice ”Bucovina” I. E. Torouțiu, București, octombrie 1930. 10. TEODORESCU, I., Populația României din punct de vedere static și dinamic, extras din Revista de igienă socială, nr. 4, București, 1938.

Surse online

1. http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Revista_Document/Revista_0 53_2011.pdf 2. http://art-historia.blogspot.com/2009/10/gambrinus-2-caragiale-si-jean.html 3. http://cortina-interbelica.blogspot.com/ 4. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37632 5. http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/ciuc/ 6. http://www.cimec.ro/Teatru.html 7. https://lege5.ro/gratuit/g42dknbs/legea-nr-254-1941-pentru-trecerea-proprietatilor- urbane-evreesti-in-patrimoniul-statului-si-pentru-oprirea-evreilor-de-a-dobandi- proprietati-imobiliare-urbane-sau-anumite-drepturi-reale-asupra-acestor 8. https://lege5.ro/Gratuit/heztsmzr/legea-nr-641-1944-pentru-abrogarea-masurilor- legislative-anti-evreesti 9. https://omiedesemne.ro/leny-caler-scrisoare-camil-petrescu/ 10. https://variety.com/2004/legit/reviews/the-journals-of-mihail-sebastian-1200534298/ 11. https://www.bookaholic.ro/mihail-sebastian-cel-mai-rabdator-prieten-al-lui-camil- petrescu.html 12. https://www.bookaholic.ro/mihail-sebastian-si-m-blecher-o-prietenie-nu-doar- literara.html 13. https://www.tabu.ro/nadia-lacoste-prima-iubire-o-amintire-de-o-viat/