Ucraineni – Salvan Monica
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
STUDIU CULTURAL ISTORIC PRIVIND MINORITATEA UCRAINEANĂ realizat în cadrul proiectului „MINORITĂȚI MINORE” Prezentul Raport sintetic de cercetare a fost elaborat în cadrul proiectului „MINORITĂȚI MINORE” PA17/RO13-LP38/6.03.2015, finanțat prin Programul PA17/RO13 Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european, Mecanismul Financiar SEE 2009-2014. A. Prezentare generală a minorității B. Localizare și selecție 5 localități/zone, evenimente, personalități C. Prezentare generală 5 localități/zone, evenimente, personalități D. Istorii/legende/elemente exotice legate de locuri/evenimente/personalități E. Concluzii - moștenirea cultural istorică și rolul acesteia în istoria spațiului românesc F. Bibliografie Cercetător SALVAN Monica Voluntar Baze date GHEORGHITA Amelia Iuliana 1 A. PREZENTARE GENERALĂ Spre deosebire de minoritățile maghiară, germană sau evreiască, minoritatea ucraineană nu a reținut atenția cercetătorilor, în ciuda unor cifre care indică o prezență ucraineană numeroasă în România dintre cele două războaie: „istoriografia românească, fie ea interbelică, comunistă ori post- decembristă, a neglijat studierea trecutului acestei minorităţi.” (Mihai, 2011). S-ar părea că lipsa interesului pentru această minoritate se explică prin apartenența ei îndelungată la două imperii (Țarist și Austro-Ungar) și prin faptul că informațiile despre ea au venit pe căi indirecte. Ar mai fi probabil de adăugat o poziționare identitară discretă a ucrainenilor din România, o poziționare care nu stârnește după 1948 și nici după 1989 întrebări urgente sau căutări de explicații, justificări sau soluții. Să menționăm însă că în 1945 Maramureșul este încorporat pentru scurt timp în Ucraina sovietică, acțiune susținută de URSS și a cărei realizare i-a fost încredințată unui avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc, originar din Bucovina. La câteva zile după instalarea guvernului lui Petru Groza din 6 martie 1945, autoritățile sovietice au încredințat din nou administrația regiunii guvernului de la București. Date statistice (1930 – 2011) Din cei aproximativ 18 milioane de locuitori ai României Mari, aproape 600.000 erau ucraineni (582.115 ucraineni, 3.5 % din totalul populaţiei), reprezentând a cincea comunitate etnică, după români, maghiari, germani şi evrei. Conform recensământului general al populației din 19301, ucrainenii erau stabiliţi în următoarele provincii: 314.211 în Basarabia, 236.130 în Bucovina, 23.569 în Crişana-Maramureş, 3.885 în Banat. Populaţia ucraineană avea o structură preponderent rurală: 526.826 trăiau în mediul rural (90.50 %), respectiv 55.289 în mediul urban (9.50 %). Confruntările istoricilor români și ucraineni erau de altfel frecvente și intense în perioada interbelică și se refereau mai ales la Bucovina2. Dacă în versiunea românească, Bucovina este „o parte a Moldovei ruptă prin forța armelor” (Ion Nistor) de Austria în 1774, iar Viena ar fi favorizat minoritatea ucraineană și i-a deznaționalizat pe români, teza ucraineană susține că românii și polonezii din Bucovina au fost avantajați de Viena în detrimentul ucrainenilor. Conform acesteia din urmă, Moldova a fost înființată de ucraineni, voievodatele din Evul Mediu de pe teritoriul acesteia fiind populate de sârbi, bulgari și ucraineni. Statisticile care se limitează la teritoriul actual al României indică o populație ucraineană relativ stabilă ca număr din perioada interbelică până azi: 45.875 ucraineni în 1930, 60.479 în 1956, 61.098 în 2002 și 50.920 în 2011. Dacă în 1992 ucrainenii erau al patrulea grup etnic minoritar din România ca mărime (65.472 de persoane, adică 0.29%), după maghiari (7.13%), romi (1.80%) și germani (0.52%), ei sunt astăzi, ca urmare a scăderii semnificative a numărului de etnici germani, al treilea grup etnic minoritar după maghiari și romi (recensământul din 2002 înregistrează 61.098 persoane, cel din 2011, 50.920 persoane). Majoritatea ucrainenilor trăiesc în nordul României, în zonele din apropierea graniței cu Ucraina. În județul Maramureș trăiesc mai mult de jumătate din ucrainenii din România (36.653 în 1992, 30.786 în 2011). În judeţul Satu Mare sunt 1340 ucraineni (2011). În județul Suceava erau 8.514 ucraineni în 2002, respectiv 5916 în 2011. În județul Tulcea erau 1083 ucraineni în 2011. În județul Timiș, unde comunitățile ucrainene au o istorie mai recentă, erau 7.321 ucraineni în 2002, respectiv 5950 în 2011. 1 „La recensământul populaţiei realizat în 1930, singurul din perioada interbelică pe teritoriul României, la capitolul „neamuri”, comunitatea ucraineană a fost introdusă în statistici sub mai multe denumiri: ruteni/ucraineni/maloruşi/rusneaci.” (Mihai, p. 70) 2 Ucrainenii din Bucovina au fost singurii care au dezvoltat un puternic sentiment de identitate națională încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin contactele cu conaționalii din Galiția (Polonia), supranumită și „Piemontul ucrainean”. Ucrainenii din Basarabia au manifestat un grad de conștiință națională scăzut, din cauza procesului de rusificare. Cei din Maramureș și Satu Mare au fost supuși unui proces de maghiarizare prin intermediul greco- catolicismului. (Mihai, pp. 314-315) 2 Denumiri În unele regiuni, ucrainenii dețin denumiri alternative: „rusini”, „ruteni” (în Maramureș, Banat, Crișana) - termenul de rutean este de proveniență germană și desemnează populația ucraineană din fosta Austro-Ungarie. Populația ucraineană din provinciile monarhiei s-a autodenumit drept „rusini” sau „ruși mici” (rădăcina „rus” apare în multe toponime). Alte denumiri sunt „huțuli”3 (în zona muntoasă a Bucovinei și a Maramureșului) sau „haholi” (în Dobrogea). La sfârșitul secolului al XIX lea, sub influența factorului politic, apare tot mai des termenul de „ucrainean”. Denumirile sunt revelatoare nu doar pentru o evoluție istorică, ci și pentru opțiuni ideologice și identitare. Începând din secolul al XIX-lea există două abordări ale identității rusine sau rutene. Una dintre ele îi prezintă pe ruteni ca pe o comunitate cu identitate proprie (revendicată politic la referendumul din Ucraina din 1991: „78% of the inhabitants of Transcarpathia voted for selfgovernance within the Ukrainian state”, Markö, 2006.) O a doua abordare îi prezintă pe ruteni drept ucraineni. În România există o Uniune Culturală a Rutenilor, dar rutenii sunt înregistrați la recensăminte ca membri ai minorității ucrainene. Comunităţile ucrainiene din România Maramureş şi nordul Moldovei Aşezările ucrainene din Maramureş şi nordul Moldovei sunt cele mai vechi din ţară. Cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în acte istorice (latino-maghiare în Maramureş, slavone în Moldova) din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. În 1998 Satul Ruscova din Maramureş a sărbătorit 625 de ani de la prima atestare documentară. Prezența slavilor de răsărit este însă documentată (arheologic și lingvistic) pe aceste teritorii încă din secolul al VI lea. Ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor ucraineni din zona muntoasă a Bucovinei și a Maramureșului sunt păstoritul, creşterea animalelor, muncile forestiere. Încondeierea ouălelor de Paşti (în satele Brodina, Breaza, Moldoviţa) le-a adus o faimă internaţională. Dobrogea Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea (Delta Dunării şi zonele limitrofe) este legată de distrugerea de către ţarina Rusiei Ecaterina a II-a a centrului politico-administrativ și militar al cazacilor din regiunea Zaporoje din Ucraina la sfârșitul secolului al XVIII lea. Circa 8.000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porți, în zona Deltei Dunării. Grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei au continuat să vină aici până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru a-i deosebi de ruşii lipoveni, localnicii i-au numit „haholi”. Banat Comunitatea ucraineană din Banat s-a constituit la începutul secolului al XX-lea (1908-1918), când ucrainenii au venit la munci forestiere în satele Zorile, Copăcele, Cornuțel de Banat. Ucrainenii proveneau din zonele muntoase ale Transcarpatiei, și în număr mai mic din zona huţulă a Bucovinei. După anul 1970, odată cu emigrarea germanilor din Banat în Germania, etnici ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene au cumpărat gospodăriile nemţilor emigraţi, populând numeroase localităţi. 3 „Vorbitori de limba ucraineană, ei au fost consideraţi [în perioada interbelică – n.n.] o comunitate distinctă, descendenţi ai românilor ucrainizaţi. În 1930, la recensământul general al populaţiei, au fost contabilizaţi separat de ucraineni”. (Mihai, p. 317) 3 Religie Prezentările actuale ale minorității menționează că majoritatea etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă, ocultând faptul că cei mai mulți ucraineni din România au fost până în 1948 de confesiune greco-catolică. „După rezultatele provizorii ale recensamântului din 1930, din totalul locuitorilor județului 53,8% sunt greco-catolici și 5,3% ortodocși. Restul populației aparține altor confesiuni” (Cf Dimitrie Gusti, 1938). Sărbătorile religioase ale ortodocșilor ucraineni se oficiază după calendarul iulian, cu un decalaj de 13 zile față de calendarul oficial. (Biserica Ortodoxă Română a trecut la calendarul gregorian pe 1 octombrie 1924). Astfel, Crăciunul este sărbătorit de minoritatea ucraineană pe 7 ianuarie. Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma în anul 1948 a însemnat și desființarea Vicariatului Greco-Catolic Ucrainean din România. În anul 1948 a fost înfiinţat, pentru credincioșii ucraineni trecuți la ortodoxie, Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, o instituţie bisericească autonomă