Poetica Baladei Revizie.Indd

RADU NICULESCU Spre o poetică a baladei populare româneşti RADU NICULESCU (1938–1987), etnolog cu vastă formaţie umanistă. Studii fi lologice la Universitatea din Bucureşti între 1954 şi 1959. Specializare în domeniul limbilor şi literaturilor romanice. Între 1960 şi 1987, cercetător la Institutul de Etnografi e şi Folclor; între 1969 şi 1982, membru în colegiul de redacţie al Revistei de etnografi e şi folclor; din 1970, membru al Comisiei de Antropologie şi Etnologie a Academiei Române. În 1967 s-a înscris la doctorat, sub îndrumarea lui A. J. Greimas, la École Pratique des Hautes Études, cu o teză despre Structura baladei populare româneşti, lucrare rămasă în manuscris. Între 1969 şi 1984 a lucrat segmentul de lirică socială destinat Catalogului liricii populare româneşti, elaborat în Institutul de Etnografi e şi Folclor. A publicat în reviste de specialitate din ţară şi străinătate lucrări de orientare epistemologică privind conceptele funda- mentale ale disciplinei (folclor, anonimat, autenticitate, oralitate, cultură materială), analize structurale ale unor clase de texte orale (baladă, cântec liric, cântec de leagăn, ghicitoare), studii de metodologie a cercetării şi de istorie a folcloristicii. A fost cu deosebire interesat de perspectiva interdisciplinară în cercetă- rile de folclor şi a pledat constant pentru model ca instrument de lucru şi pentru identifi carea legicului în obiectele investigate. Înzestrat cu o minte strălucită şi cu o reală vocaţie pentru crea- ţia intelectuală, a contribuit prin cercetările sale, întreprinse cu fervoare şi gravitate, la depăşirea provincialismului şi a mino- ratului ştiinţifi c în folcloristica românească. O selecţie din cele mai importante studii i-a apărut postum în volumul Folclorul – sens, valoare, Editura Minerva, 1991. Ediţii: Bulgăre de aur în piele de taur. Ghicitori, Bucureşti, 1975. RADU NICULESCU Spre o poetică a baladei populare româneşti Două studii de caz Ediţie îngrijită de Viorica Nişcov Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2012 Ediţie îngrijită şi redactare: Viorica Nişcov Tehnoredactare şi DTP: Florin Paraschiv Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICULESCU, RADU Spre o poetică a baladei populare româneşti: două studii de caz / Radu Niculescu; ed. îngrijită de Viorica Nişcov. – Brăila: Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2012. Bibliogr. Index ISBN 978-606-671-049-7 I. Nişcov, Viorica (ed.) 821.135.1.09-91-34 © Viorica Nişcov Notă asupra ediţiei Volumul de faţă cuprinde două studii cu caracter monografi c con- sacrate baladelor Pintea Viteazul şi Colo sus pe munte verde, elaborate de autor între 1961 şi 1973. Textele sunt inedite cu excepţia primei părţi a studiului Pintea Viteazul care a apărut într-o versiune rezumativă în 1962.*1 Ele reprezintă suprastructura unei investigaţii extrem de labori- oase, de bibliotecă şi teren**,2 concretizate într-un material întins alcătuit din redactări parţiale, note, excerpte, bibliografi i, rezumate, numeroase sugestii de dezvoltat. Fără îndoială că, potrivit proiectului iniţial şi acri- biei modului său de lucru, autorul şi-ar fi completat şi perfecţionat textele, lărgind aria de investigaţie şi adâncind interpretarea. Abundenţa însemnărilor de lectură şi refl ecţie pe marginea acestor teme, rămase în arhiva lui personală, sunt o dovadă. Dar chiar şi sub această formă de întrerupere conjuncturală a unei completitudini virtuale şi indefi nite, determinată de dispariţia prematură a autorului, cele două studii – analize semantice, structurale, tipologice şi de ordinul biologiei folclorice, în perspectivă istorică şi funcţională după caz – se constituie, metodologic vorbind, într-un model de excelenţă în cercetarea disciplinei folclorului, * „Unele observaţii asupra lui Pintea Viteazul ca personaj istoric“, în Revista de folclor (vezi mai jos, n .1). Text, republicat în volumul Radu Niculescu, Folclorul – Sens – Valoare, ediţie îngrijită de Viorica Nişcov. Postfaţă de acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Minerva, Bucu- reşti, 1991, pp. 312–330. ** Aceasta efectuată în anii şaizeci în special în jud. Bistriţa-Năsăud, în cadrul unei cercetări întreprinse de Institutul de folclor, sub coordo- narea lui Constantin Zamfi r, în vederea elaborării unei monografi i folclorice a zonei. 6 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI căci, dincolo de valoarea lor euristică, ele izbutesc să impună un mod de abordare care îngemănează rigoarea teoretică, subtilitatea demonstraţiei, meticulozitatea analizei cu eleganţa şi incisivitatea expunerii. Ele invită generos la refl ecţie şi continuare. Este motivul pentru care am considerat oportună publicarea lor. V. N. PINTEA VITEAZUL A aborda tema Pintea sub unghiul culturii populare reclamă tratarea prealabilă a problematicii istoriografi ce adiacente. Altminteri, atât conţinutul cât şi motivaţia proce- sului de abstragere a substanţei legendare ar rămâne obiect de pură speculaţie. Or, în contextul neglijării – cu rare dar onorabile excep- ţii – a studierii sistematice şi mai ales concrete a haiduciei româneşti, Pintea apare ca subiect tratat de timpuriu şi rela- tiv pe larg. Nu însă şi sufi cient de riguros. Astfel, practic, stadiul actual al problemei e caracterizat de trei aspecte fundamen- tale contradictorii: – cercetări arhivistice care să epuizeze, în privinţa lui Pintea, fi e şi numai fondurile cele mai probabil deţinătoare de acte interesând chestiunea (arhivele din Baia Mare, Baia Sprie, Satu Mare), rămân încă de efectuat; – în schimb, documentele şi ştirile referitoare la Pintea deja publicate sunt incontestabil de cea mai mare însemnă- tate; pare chiar puţin probabil ca eventuale documente inedite să aducă pe viitor modifi cări de esenţă tabloului pe care datele documentare deja cunoscute îl zugrăvesc; – şi totuşi, o sinteză istoriografi că capabilă să satisfacă necesităţile unei cercetări riguroase în domenii contigue 10 RADU NICULESCU – de folclor, bunăoară – nu există, deşi tentativele n-au lipsit.1 În consecinţă, sarcina – uşurată parţial de rezultatele pozi- tive ale cercetărilor mai vechi – de a elabora o atare sinteză la nivelul actual al cunoştinţelor ne revine. 1 Propria noastră cercetare, cea mai recentă în istoria studierii problemei , „Unele observaţii asupra lui Pintea Viteazul ca personaj istoric“, în Revista de folclor VII (1962), nr. 1–2, pp. 175–176, deşi în esenţă substanţa şi concluziile ei rămân întru totul valabile, suferă, concepută fi ind ca text de comunicare, de limitările şi elipsele ineluctabile acestui gen de expuneri. Împrejurările haiduciei lui Pintea. Context istoric. Datele personalităţii Dacă e adevărat că apariţia fulgurantă în istoria sfârşitu- lui veacului al XVIII-lea şi a începutului de veac următor a unui bărbat distingându-se din mulţimea umilă şi anonimă prin însuşiri deosebite precum Pintea poate fi socotită – în măsura în care ne limităm la întrebarea: de ce el? – rod al hazardului, tot atât de adevărat este că împrejurările sunt cele care reclamă anume vocaţii, le dau acestora putinţa de a se afi rma, le consacră. Or, împrejurările din Transilvania epocii erau anume cele în care acumularea nemulţumirilor făcea ca răzvrătirea să mocnească. Rădăcinile acestei stări coboară adânc în timp. Astfel, condiţii specifi ce voievodatului făcuseră posibilă împământenirea, de secole, în Transilvania a unui regim de clasă dintre cele mai crâncene în Europa feudală.2 Răscoalele din veacurile trecute, stârnite anume de îngreunarea treptată a jugului, sfârşite prin înfrângeri dezastruoase, dăduseră prilej nobilimii să înăsprească drastic, şi „în salt“, condiţia econo- mică şi juridică a ţărănimii, mai cu seamă a iobăgimii. Aşa a 2 Gh. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă, vol. I, Tipografi a W. Krafft, Sibiu, 1889, pp. 7–11, 106–118, passim. 12 RADU NICULESCU procedat, după Bobâlna, congregaţia de la Turda din 1438 con- fi rmând liga „fraternă“ a privilegiaţilor (fraterna unio trium nationum) îndreptată împotriva iobăgimii, şi tot aşa, în 1514, Dieta de la Buda prin adoptarea, în urma răscoalei lui Doja, a draconicului Tripartitum Werböcziensis care, pentru crima de a fi ridicat mâna împotriva stăpânului, osândea ţărănimea din tată în fi u la iobăgie veşnică, „Ad meram et perpetuam rusticitatem“.3 Ca urmare, creşterea în cursul secolelor XV–XVII a bogă- ţiei şi puterii feudale este însoţită de sărăcirea corespunză- toare a maselor de producători. Cea mai mare parte a ţărănimii este iobăgită, numărul aşa numiţilor inquilini (jeleri) – ţărani aserviţi, dar fără sésie – se măreşte4, obligaţiile către stăpâni cresc. Dacă dijma, ca impozit decimal, îşi păstrează, cel puţin proporţional, valoarea, censul – darea în bani –, precum şi feluritele taxe (păşunat, pescuit, vânat, morărit etc.) vor creşte neîncetat. Totodată, numărul zilelor de robotă mai întâi se va dubla – de la o zi pe săptămână cum stipula Tripartitum, la două5 –, apoi, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului al XVIII-lea, va deveni nelimitat: după bunul plac al stăpânului, iobagul va putea fi folosit în toate zilele săptămânii.6 3 Cf. Din istoria Transilvaniei, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucu- reşti, 1961, pp. 102–105. 4 În primul rând, prin pulverizarea de la o generaţie la alta în urma unor diviziuni succesive a sésiilor iobăgeşti. 5 Din istoria Transilvaniei, loc. cit., pp. 125–127. 6 La originea intensifi cării folosirii feudale a forţei de muncă – ca şi la originea fenomenului paralel: reducerea lotului iobăgesc în favoarea latifundiei – stă, în primul rând, lărgirea pieţei în Transilvania, creşte- rea cererii interne. Astfel, în 1714, prin intervenţia

Load more