Monede, Castre Şi Schimburi Comerciale În Peninsula Balcanică (Sec

Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 5

Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) Florin CURTA

Abstract The nature of settlements in the 6th century Balkans is a matter of current debate. Amphorae and hoards of iron implements and weapons have been discussed in relation to that controversy. The archaeological evidence, particularly that of amphorae and lead seals, points to the great significance of the quaestura exercitus, an administrative unit created in 536 by means of combining rich provinces overseas (islands in the Aegean Sea, Caria, and Cyprus) with border provinces such as Moesia inferior and Scythia Minor, in order to secure both militarily and financially the efficient defense of the Danube frontier. Conspicuously missing from this discussion of military sites, amphorae, and commerce is the numismatic evidence. To be sure, a great number of 6th century hoards of copper are known from hilltop sites, including those that have also produced hoards of iron implements. So far, however, single coins from hilltop sites have rarely been treated as archaeological finds. Single finds of coins remain a category of archaeological evidence commonly neglected in discussions of the 6th century economy in the Balkans. The article takes a detailed look at some of the most important archaeological contexts with 6th century coins. Whether or not one can, therefore, talk about the economy of the 6th century Balkans, coins served primarily to facilitate exchanges resulting from the state-run distribution of food and goods. The circulation of coins was connected with the quaestura exercitus implemented in 536, and the small copper denominations discovered on hilltop sites in the Balkans were not obtained on the market (none existed in any of the many hilltop sites known so far), but piggybacked on transports of annona. Key-words: hillfort, hoards of iron implements and weapons, single coin finds, Balkans, economy, trade, annona

Natura sau tipul aşezărilor din Peninsula Balcanică în secolul VI constituie de mult un subiect de aprinse discuţii atât în rândurile istoricilor, cât şi ale arheolo- gilor. Motivul principal este că aproape fiecare aspect al istoriei ultimului secol de stăpânire romană asupra întregii peninsule a fost substanţial revizuit în ultimii 20 de ani. Cele mai importante schimbări de perspectivă au avut loc în chestiu- nea „ruralizării”, adică a transformării centrelor urbane în ceva mai prejos de ora- şe, dar mai mult decât sate. Tot atât de dramatică este însă mutaţia ce s-a produs în studiul aşezărilor rurale din secolul VI, mai precis al numeroaselor aşezări fortificate de pe întreaga întindere a Peninsulei Balcanice. 6 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

În ultimii ani, dezbaterea s-a concentrat asupra caracterului acestor aşezări fortificate: au fost ele aşezări civile (adică sate fortificate) sau cetăţi (adică forti- ficaţii cu scop exclusiv militar)? Potrivit lui Archibald Dunn, fortificaţiile de pe înălţimile deluroase din nordul Greciei ofereau adăpost atât populaţiei urbane, cât şi celei rurale care se refugia din regiunile de câmpie devastate de invaziile barbare1. Mihailo Milinković e de părere că numeroasele aşezări fortificate din Balcani nu puteau fi nici refugii, nici cetăţi cu scop pur militar, întrucât există clare dovezi ale prezenţei înăuntrul lor atât a femeilor, cât şi a copiilor. Potrivit lui Milinković, statul nu ar fi putut nicidecum să administreze toate aceste centre fortificate. Avem deci de a face cu sate fortificate, al căror caracter agrar este trădat de descoperirile de unelte agricole2. Andrew Poulter respinge din capul locului ideea oricărei asemănări dintre aşezările fortificate din nordul peninsulei, pe care le interpretează drept refugiil, şi castrele de pe frontiera dunăreană, a că- ror funcţie militară nu poate fi pusă la îndoială3. Aidoma lui Milinković, Čavdar Kirilov invocă descoperirile de unelte agricole drept argument în favoarea ideii potrivit căreia aşezările fortificate din Balcani erau sate fortificate, şi nu castre4. Cu toate acestea, uneltele agricole descoperite în multe dintre aşezările fortificate din centrul şi partea de nord a Peninsulei Balcanice au fost adesea greşit datate, din cauza nerecunoaşterii faptului că aceste aşezări au şi o fază de locuire medievală timpurie (sec. IX-X). Uneltele cu pricina sunt de fapt mai târzii şi n-au

1 Archibald W. Dunn, „Stages in the transition from the late antique to the middle Byzantine urban centre in southern Macedonia and southern Thrace.” inAphieroma ston N. G. L. Hammond, (Thessaloniki: Hetaireia Makedonikon Spoudon, 1997), 144; Archibald W. Dunn, „Continuity and change in the Macedonian countryside from Gallienus to Justinian.” in Recent Research on the Late Antique Countryside, red. William Bowden, Luke Lavan, Carlos Machado, (Leiden/ Boston: Brill, 2004), 551-552. 2 Mihailo Milinković, „Mreža naselja i njikhova struktura na severu Ilirika u 6. v. – arkheološki podaci.” in Vizantijski svet na Balkanu, red. Bojana Krsmanović, Ljubomir Maksimović and Radivoj Radić, vol. 2, 299-311. (Belgrad: Vizantoloshki Institut SANU, 2012); Mihailo Milinković, „Die Neuformung des Landschaftsbildes und der Stadt im Nordillyricum des 6. Jahrhunderts, Falls- tudie Jelica-Gradina.” Hortus Artium Medievalium 20 (2014), nr. 1, 251. 3 Andrew G. Poulter, „Cataclysm on the Lower Danube: the destruction of a complex Roman landscape.” in Landscapes of Change. Rural Evolutions in Late Antiquity and the Early Middle Ages, red. Neil Christie, (Hants/Burlington: Ashgate, 2004), 247; Andrew G. Poulter, „The Bulgarian- British research programme in the countryside and on the site of an early Byzantine fortress: the implications for the Lower Danube in the 5th to 6th centuries AD.” in The Lower Danube in Antiquity (VI c. B.C.-VI c. AD). International Archaeological Conference, Bulgaria-Tutrakan, 6.- 7.10.2005, red. Liudmil Vagalinski, (Sofia: NOUS Publishers), 2007, 380. 4 Čavdar Kirilov, „Der rissig gewordene Limes. Höhensiedlungen im östlichen Balkan als Zeugnis für die Schwache des oströmischen Reiches in der Spätantike.” in The Lower Danube in Antiquity (VI c. B.C.-VI c. AD). International Archaeological Conference, Bulgaria-Tutrakan, 6.-7.10.2005, red. Liudmil Vagalinski, (Sofia: NOUS Publishers, 2007), 337-338. Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 7 nimic de a face cu faza de locuire romano-bizantină. Acest lucru este valabil şi în cazul depozitelor de unelte şi arme de fier. Dintre cele trei depozite menţionate de către Čavdar Kirilov, cel de la Şumen e mai mult ca sigur din Evul Mediu tim- puriu, şi nu din secolul VI, după cum indică cuţitele de plug şi ramele de hârleţ găsite în acest depozit5. Pe de altă parte, săpăligile şi târnăcoapele, dar şi secerile şi cosoarele din depozitele romano-bizantine se potrivesc de minune cu ideea unei agriculturi pe scară redusă, de grădină, fie înăuntrul, fie în afara zidurilor. Spa- ţii deschise de întindere apreciabilă sunt atestate, de exemplu, în partea de nord a fortificaţiei romano-bizantine din colţul de sud-est al oraşului antic Nicopolis ad Istrum (Nikiup). Întrucât nu există nicio dovadă a unei producţii cerealiere pe scară largă, aceste spaţii nu puteau servi decât unor grădini pentru creşterea legumelor sau, poate, a meiului6. Analiza seminţelor de plante din aşezarea for- tificată de la Iatrus (Krivina) a dovedit că soldaţii din garnizoana acestui castru consumau în special ovăz şi mazăre, care puteau foarte bine să fi fost cultivate în grădinile din imediata apropiere a aşezării7. Dar avem deja suficiente argumente pentru a demonstra că astfel de grădini nu puteau fi de ajuns pentru nevoile populaţiei din aşezările fortificate din secolul VI. Răspândirea pe teritoriul Pe- ninsulei Balcanice a amforelor datate în acel secol (în special a amforelor de tip Late Roman 1, Late Roman 2 şi spatheion) a fost interpretată drept un indiciu al unui sistem de distribuire a alimentelor pentru garnizoanele castrelor, care era întreţinut de către stat8. Seminţele de grâu, secară, orz şi mei din aşezarea mili- tară de la Svetinja, datată la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, sunt un indiciu clar al faptului că alimentele erau livrate din afară, foarte probabil din oraşul Viminacium, aflat în apropiere, unde alimentele cu pricina ajungeau prin sistemul de distribuire al annonei, semnalat de descoperirile de amfore9. Autorul tratatului cunoscut sub numele de Strategikon (un manual militar de la sfârşitul secolului VI sau începutul celui următor) recomandă ca, în urma campaniilor de la nordul Dunării împotriva sclavinilor, trupele romane să nu distrugă alimentele

5 Florin Curta, „Horsemen in forts or peasants in villages? Remarks on the archaeology of warfare in the 6th to 7th c. Balkans.” in War and Warfare in Late Antiquity, red. Alexander Sarantis and Neil Christie, (Leiden/Boston: Brill, 2013), 831, 835; 827, fig. 6. 6 Andrew G. Poulter, Nicopolis ad Istrum: a Roman, Late Roman, and Early Byzantine City. (London: Society for the Promotion of Roman Studies, 1995), 181. 7 Eva Hajnalová, „Archäobotanische Funde aus Krivina.” in Iatrus-Krivina. Spätantike Befestigung und frühmittelalterliche Siedlung an der unteren Donau, vol. 2, 207-35. (Berlin: Akademie-Verlag, 1982). 8 Florin Curta, Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII. Târgovişte: Cetatea de Scaun, 2006, 162-163. 9 Ksenija Borojević, „Analiza ugljenisanog semenja sa lokaliteta Svetinja.” Starinar 38 (1987): 65-71. 8 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

capturate în aşezările vrăjmaşilor, ci să le transporte cu ajutorul animalelor de povară „în ţara noastră”.10 Dacă soldaţii romani aveau nevoie de alimente din teritoriul inamic, atunci aceasta nu poate fi decât o dovadă că nu existau suficiente surse de hrană în Pe- ninsula Balcanică, deci nicio producţie agricolă pe scară largă. Aşijderea, analiza oaselor de animale din aşezarea fortificată de la Iatrus a arătat că soldaţii din gar- nizoană se bizuiau pe vânat pentru a-şi face rost de carne11. Chiar dacă am admite pentru moment, pe baza depozitelor de unelte, că unii dintre locuitorii aşezărilor fortificate din provinciile balcanice ale Imperiului se ocupau în secolul VI cu gră- dinăritul pentru a suplimenta livrările insuficiente sau intermitente de annona, asemenea activităţi economice vor fi fost fără îndoială temporare şi de impor- tanţă secundară. Aşezările fortificate din Balcani nu vor fi fost toate cu caracter militar, dar niciuna dintre ele nu poate fi interpretată drept sat fortificat. În dosul sau imediat în afara zidurilor fortificaţiilor din secolul VI, niciun fel de ocupaţii agricole nu puteau satisface nevoile de subzistenţă ale populaţiei. „Ruralizarea” Peninsulei Balcanice în Antichitatea târzie trebuie deci înţeleasă ca un proces de militarizare a spaţiilor rurale. Tehnologia agrară pusă în lumină de analiza depozitelor de unelte reprezintă o formă de adaptare la criză şi nu poate fi nicidecum interpretată drept o dovadă de independenţă economică. Întrucât există o legătură directă între dimensiunile terenurilor cultivate şi uneltele folosite pentru cultivarea lor, ne putem pune întrebarea cum ar fi fost posibilă alimentarea populaţiei cu caracter mai mult sau mai puţin militar din aşezările fortificate din secolul VI. S-a afirmat că unele descoperiri arheologice, în special cele de amfore şi de sigilii de plumb, reflectă importanţa unităţii administrative cunoscute sub numele de quaestura exercitus, care a fost creată în 536 prin combinarea unor bogate provincii, precum insulele din Marea Egee, Caria şi Cipru, cu provincii de graniţă, precum Moesia inferior şi Scythia minor, cu scopul de a asigura buna apărare a acestora din urmă atât din punct de vedere militar, cât şi financiar12. Principala funcţie a unui quaestor exercitus era de a distribui annona trupelor încartiruite în Moesia inferior şi Scythia minor: impozitele colectate în Caria, Cipru şi în insulele din Marea Egee erau

10 Strategikon XI 4.8. şi 32. 11 László Bartosiewicz, Alice M. Choyke. „Animal remains from the 1970-1972 excavations of Iatrus (Krivina), Bulgaria.” Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae 43 (1991), 196. 12 Florin Curta, „Quaestura exercitus: the evidence of lead seals.” Acta Byzantina Fennica 1 (2002): 9-26; Florin Curta, „Amphorae and seals: the „sub-Byzantine” Avars and the quaestura exercitus.” in Zwischen Byzanz und der Steppe. Archäologische und historische Studien für Csanád Bálint zum 70. Geburtstag, red. Ádám Bollók, Gergely Csiky şi Tivadar Vida. (Budapesta: Institute of Archaeology, 2016), 307-334. Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 9 trimise trupelor din nordul Peninsulei Balcanice, fie sub formă de bani, fie, mai degrabă, în natură. Răspândirea amforelor de tip Late Roman 2 în provinciile balcanice ale Imperiului coincide cu răspândirea sigiliilor de plumb aparţinând funcţionarilor din administraţia imperială, dintre care cea mai mare parte lucrau pentru quaestura exercitus. Cum era totuşi distribuită annona în provinciile balcanice din secolul VI? Catherine Abadie-Reynal făcea deosebire între „comerţul liber de piaţă”, reflectat de descoperirile de amfore palestiniene (în special „amfora de Gaza” de tip Late Roman 4), şi livrările de annona, semnalate de amforele de tip Late Roman 1, Late Roman 2 şi spatheion. Concluzia ei era că cele din urmă nu reprezintă comerţ în adevăratul înţeles al cuvântului, ci schimburi de o cu totul altă natură13. Ceea ce lipseşte din această discuţie privitoare la aşezările militare, amfore şi comerţ sunt descoperirile monetare. Ce-i drept, un mare număr de tezaure de monede din secolul VI provine din aşezări fortificate, dintre care unele sunt cunoscute şi pentru descoperiri de depozite de unelte (de exemplu Pernik şi Şumen). Potrivit unui studiu recent, acumularea de monedă de bronz din tezaurele descoperite în nordul Peninsulei Balcanice, mai ales cele datate la sfârşitul secolului VI şi la începutul secolului VII, trebuie pusă pe seama militarilor14. Cu alte cuvinte, aceste tezaure de modestă valoare reprezintă economiile soldaţilor aduşi la frontiera dunăreană în cursul războaielor împăratului Mauriciu cu avarii şi cu slavii. Cântarele şi greutăţile de bronz ce apar adesea în tezaurele monetare din secolul VI sunt şi ele un indiciu al faptului că avem de a face cu plăţi de salarii militare. Se ştie însă că „salariul” (donativum) era plătit în monedă de aur, nu de bronz. Soldaţii ar fi adus monedele de aur la un campsor ataşat fiecărei unităţi militare, care ar fi schimbat monedele de aur în mărunţiş, adică în monedă divizio- nară de bronz. Un astfel de scenariu se bazează pe inscripţia funerară descoperită la sfârşitul secolului XIX la Makriköy (o localitate inclusă în momentul de faţă în oraşul Bakırköy din Turcia europeană, vechiul oraş Hebdomon). Inscripţia po- meneşte pe un oarecare Ioan, fiul lui Hyakinthos, care „s-a luat după expediţie” în calitate de campsor imperial şi a murit, probabil în cursul unei campanii mili-

13 Catherine Abadie-Reynal, „Céramique et commerce dans le bassin égéen du IV-e au VII-e siècle.” in Hommes et richesses dans l’Empire byzantin, edited by Gilbert Dagron, vol. 1 (Paris: P. Lethielleux, 1989), 143-62; Catherine Abadie-Reynal, „Les échanges interrégionaux de céramiques en Méditeranée orientale entre le IVe et le VIIIe s.” in Handelsgüter und Verkehrswege. Aspekte der Warenversorgung im östlichen Mittelmeerraum (4. bis 15. Jahrhundert). Akten des internationalen Symposiums Wien, 19.-22. Oktober 2005, red. Ewald Kislinger, Johannes Koder şi Andreas Külzer, 25-44 (Viena: Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2010). 14 Florin Curta and Andrei Gândilă. „Hoards and hoarding patterns in the early Byzantine Balkans.” Dumbarton Oaks Papers 65-66 (2011-2012): 94-95. 10 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Fig. 1. Principalele localităţi menţionate în text / The main sites mentioned in the text

tare din Balcani, la data de 21 august 54415. Campsor-ul ar fi purtat cu el o mare cantitate de monedă de bronz, pe care ar fi obţinut-o direct din atelierul monetar. E greu de crezut totuşi că el ar fi avut la dispoziţie monedă divizionară mai mică decât follis şi hemifollis, ceea ce ar putea explica prezenţa dominantă a acestor nominaluri în tezaurele din regiunea centrală şi de nord a Peninsulei Balcanice. Soldaţii nu ar fi putut obţine nominaluri mai mici, ca de exemplu pentanummia sau minimi, decât prin intermediul unor schimburi de piaţă. Se poate totuşi vorbi de piaţă (sau de pieţe) în regiunile centrală şi de nord ale Peninsulei Balcanice din secolul VI? Presupunând, aşa cum o fac Mihailo Milin- ković şi Čavdar Kirilov, că aşezările fortificate din aceste regiuni erau sate fortificate, unde se duceau ţăranii ca să vândă surplusul producţiei lor şi să obţină banii necesari cumpărării bunurilor pe care ei înşişi nu le puteau produce? Dimpotri- vă, admiţând că proprietarii tezaurelor de monede erau soldaţi, ce ar fi făcut ei cu 15 Catherine Asdracha, „Inscriptions chrétiennes et protobyzantines de la Thrace orientale et de l’île d’Imbros (IIIe-VIIe siècles). Présentation et commentaire historique.” Archaiologikon Deltion 53 (1998): 494-496. Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 11 aceste monede dacă nevoile lor de viaţă ar fi fost acoperite de livrările de annona, al căror caracter ar exclude, chipurile, schimburile comerciale? Se poate vorbi de schimburi comerciale în provinciile balcanice ale secolului VI şi, în caz afirmativ, ce formă ar fi luat ele? Cum şi unde aveau loc schimburile monetare? Articolul de faţă reprezintă o încercare de a răspunde acestor întrebări folosind descoperirile individuale de monede – o categorie de izvoare arheologice rareori invocată în discuţiile privitoare la economia secolului VI din Peninsula Balcanică (fig. 1). Spre deosebire de monedele din tezaure, descoperirile individuale au fost până acum folosite în două scopuri diferite. Arheologii şi istoricii folosesc descoperirile individuale pentru a data ultima fază de locuire din aşezările fortificate de-a lungul Dunării sau din interiorul peninsulei16. Dimpotrivă, numismaţii se folosesc de descoperirile individuale pentru a reconstrui ceea ce ei numesc „circulaţia monetară” dintr-o anumită regiune, pe care o pot apoi lega de evolu- ţii monetare sau economice de mai mare anvergură la scara întregului imperiu17. Unii, de exemplu, au remarcat că minimi apar în număr mare în centrele urbane din regiunile de coastă, dar nu şi în castrele din interior. La Butrint, „economia de nummus” continuă în plin secol VI tocmai pentru că oraşul nu era nici nucleu administrativ, nici centru militar18. În prezenţa în Tracia a monedelor din atelierul

16 Alexandru Barnea, „Einige Bemerkungen zur Chronologie des Limes an der unteren Donau in spätrömischer Zeit.” Dacia 34 (1990): 285-90; Alexandru Madgearu, „The downfall of the lower Danubian Late Roman frontier.” Revue roumaine d’histoire 36 (1997), nr. 3-4: 315-36; Stoian Mihailov, „Life-span of the settlements in the provinces of Moesia Secunda and Scythia as evidenced by coin finds (late 5th-early 7th c. AD).” inThe Lower Danube Roman Limes (1st-6th c. AD), red. Liudmil Vagalinski, Nikolai Şarankov şi Sergei Torbatov, ), 461-76 (Sofia: National Archaeological Institute and Museum, 2012). 17 Sergei Torbatov, Ukrepitelnata sistema na provinţiia Skitiia (kraia na III-VII v.) (Veliko Tărnovo: Faber, 2002); Peter Guest, „Coin circulation in the Balkans in Late Antiquity.” in The Transition to Late Antiquity on the Danube and Beyond, red. Andrew G. Poulter, 295-308 (Oxford: Oxford University Press, 2007); Andrei Gândilă, „Some aspects of the monetary circulation in the Byzantine province of Scythia during the 6th-7th centuries.” in Numizmatični, sfragistični i epigrafski prinosi kăm istoriiata na Černomorskoto kraibrejie. Mejdunarodna konferenţiia v pamet na st. n. s. Milko Mirčev, Varna 15-17 septemvri 2005 g., red. Igor Lazarenko, 301-30 (Varna: Zograf, 2008); Maja Hadži-Maneva, „Early Byzantine coin circulation in Macedonia Secunda.” Cercetări numismatice 15 (2009): 107-32; Stoian Mihailov, „Etapi v paričnata ţirkulaţiia prez rannovizantiiskata epoha (498-681) v provinţiia Vtora Miziia.” Numizmatika, sfragistika i epigrafika 6 (2010): 109-22; Alena Tenčova, „Monetni nahodki ot raiona na grad Harmanli kato izvor na ikonomičeskiia jivot na regiona ot načaloto na VI do načaloto na VII vek.” in Naučni izsledvaniia v čest na profesor Ivan Karaiotov po slučai negovata 70-godišnina, red. Ivan Iordanov, Rosiţa Angelova, Konstantin Konstantinov şi Todor Todorov, 100-14 (Şumen: Universitetsko izdatelstvo «Episkop Konstantin Preslavski», 2011). 18 T. S. N. Moorhead, „The ancient and early medieval coins from the Triconch Palace at Butrint, c. 2nd century BC - c. AD 600.” Numismatic Chronicle 167 (2007): 297. 12 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

monetar de la Cartagina şi în Dobrogea a celor din monetăria de la Alexandria, Andrei Gândilă vede influenţa reţelelor comerciale din bazinul mediteranean19. Descoperirile individuale au fost numai rareori interpretate arheologic, adică în context. În unele cazuri, numai o singură monedă este menţionată pentru în- treaga aşezare, ca, de exemplu, la Rusalka, pe malul Mării Negre20. Numai câteva monede de secol VI au fost publicate pentru Kaleto lângă Sredeţ (în împrejuri- mile oraşului Burgas) sau pentru Symizës lângă Maliq (în împrejurimile oraşului Korçë din Albania)21. Aceeaşi constatare e valabilă şi pentru aşezarea de la Klisu- ra (vechea Germania)22. Dimpotrivă, peste 200 de monede au fost descoperite în castrul de la Voivoda, dar numai împăraţii pentru care ele au fost bătute sunt menţionaţi, fără nicio informaţie privitoare la nominaluri sau ateliere monetare23. Câteva monede descoperite la Pernik au fost publicate corespunzător, printre ele două pentanummia şi două monede de câte 16 nummia din atelierul de la Salo- nic24. La Ibida (Slava Rusă), majoritatea monedelor emise din vremea lui Anas- tasius şi până la domnia lui Heraclius sunt hemifolles, după care urmează folles şi pentanummia. Atât printre cele dintâi, cât şi printre cele din urmă, cele mai multe exemplare au fost emise sub Iustin II, iar cei mai mulţi folles sunt de la Ius- tinian25. Hemifolles predomină de asemenea în rândul descoperirilor monetare publicate până acum din săpăturile arheologice de la Durostorum (Silistra)26.

19 Andrei Gândilă, „Going east: western money in the early Byzantine Balkans, Asia Minor and the circumpontic region (6th-7th c.).” Rivista italiana di numismatica e scienze affini 117 (2016): 129-87. 20 G. Kitov, „Rannovizantiiska krepost v letovişte Rusalka na Černo More.” Muzei i pametniţi na kulturata 11, nr. 3 (1971): 14. 21 Maria Balbolova-Ivanova, „Monetite ot m. Kaleto v gr. Sredeţ, Burgaska oblast.” Minalo no. 1 (1997): 38; Gjerak Karaiskaj, „Gradishta e Symizës në periudhën e vonë antike dhe mesjetë.” Iliria 9-10 (1979-1980): 175-186. 22 Svetoslava Filipova, „Moneti ot razkopkite v kăsnoantičniia grad Germaniia.” Numizmatika i sfragistika 8 (2001), nr. 1-2: 51-60. 23 Cvetana Dremsizova-Nelčinova, „Razkopki na gradişteto pri selo Voivoda, Şumensko.” Arheologiia 9 (1967), nr. 3: 30-42. 24 Iordanka Iurukova, „Moneti i pečati ot Pernişkata krepost.” Arheologiia 4 (1962), nr. 4: 40, 42; Evgeni I. Paunov, „Moneti ot razkopkite na kăsnorimsko i rannovizantiisko ukreplenie pri kv. Ţărkva (b. Daskalovo) – Pernik.” Jurnal za istoričeski i arheologičeski izsledvaniia nr. 1-2 (2014): 179, 185-186. 25 Mihaela Iacob, „La circulation monétaire à (L)Ibida (Scythie Mineure) du Ve siècle au début du VIIe siècle.” in Byzantine Coins in Central Europe Between the 5th and 10th Century. Proceedings from the Conference Organized by the Polish Academy of Arts and Sciences and the Institute of Archaeology of the University of Rzeszów under the Patronage of Union Académique International (Programme No. 57 Moravia Magna), Kraków, 23-26 IV 2007, red. Marcin Wołoszyn (Cracovia: Institute of Archaeology University of Rzeszów, 2009), 70. 26 Svetlana Gančeva, „Monetna ţirculaţiia v kăsnoantičniia kastel v Durostorum (kraia na III-VII Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 13

Serii monetare complete din diferite situri arheologice nu au început a fi publicate corespunzător (împreună cu nominaluri şi ateliere monetare) decât relativ recent. Monedele emise sub Iustinian sunt cele mai numeroase în rândul descoperirilor monetare din şapte situri selecţionate pentru calitatea publicaţii- lor referitoare la monede (tabela I)27. Se observă imediat preponderenţa nominalurilor mari, folles şi apoi hemifolles (tabela II). Cu toate acestea, cei 41 de minimi emişi sub Anastasius, care au fost descoperiţi în cursul săpăturilor de pe dealul Ţareveţ de la Veliko Tărnovo (toate fiind descoperiri individuale) pun sub semnul întrebării concluziile lui T. S. N. Moorhead privitoare la „economia de nummus”. Minimi sunt menţionaţi şi printre descoperirile de monede din oraşul de jos de la Caričin Grad, un centru urban din Serbia Centrală ce a fost identificat cu Iustiniana Prima. Din păcate, niciun fel de alte detalii nu au fost publicate în legătură cu aceste monede28. Cu toate acestea, o monedă rară descoperită în cursul săpăturilor sârbo-franceze de la Caričin Grad merită amintită în acest context. Este vorba de o imitaţie locală a unui hemifollis emis sub Iustin II29. Tot atât de interesantă este situaţia de la Gabrovo, unde observaţiile stratigrafice au dus la concluzia că monede emise în secolele IV şi V circulau în secolul VI laolaltă cu cele emise de împăraţii din acea epocă30. Asemenea monede apar de altfel şi în tezaure găsite în interiorul castrelor din regiunea centrală a Peninsulei Balcani- ce, precum cel găsit în unul dintre turnurile fortificaţiei de la Ţari Mali Grad de lângă Belčin31. Cele opt pentanummia din atelierul monetar de la Herson care au fost găsite în interiorul castrului de la Capul Kaliakra ar putea, la rigoare, să fie v.).” Dobrudža 30 (2015): 459. 27 Konstantin Dočev, „Rannovizantiiski moneti ot Tărnovo (V-VII v.).” Izvestiia na Regionalen istoričeski muzei – Veliko Tărnovo 17-18 (2002-2003): 287-98; Cristina Opaiţ, „Descoperiri monetare în fortificaţia de la Indepedenţa, judeţul Tulcea.”Peuce 10 (1991): 457-458, 468- 473; Torbatov, Ukrepitelnata sistema, 92-103; Veselin Paruşev, „Antični moneti ot Kaliakra.” Izvestiia na Narodniia muzei Varna 27 (1991): 26-31; Aurel Vîlcu, and Eugen Nicolae, „Monede bizantine descoperite la Sucidava.” in Arheologia mileniului I p. Chr. Cercetări actuale privind istoria şi arheologia migraţiilor, red. Lia Maria Voicu, 285-321 (Bucureşti: Oscar Print, 2010), 289-297; Stoian Mikhailov, Rosen Iosifov, „Moneti ot krepostta v mestnostta Gradişte krai Gabrovo.” Izvestiia na Regionalen istoričeski muzei – Veliko Tărnovo 27 (2012): 139-81; Edith Schönert- Geiss, „Die Fundmünzen.” in Iatrus-Krivina. Spätantike Befestigung und frühmittelalterliche Siedlung an der unteren Donau, red. Gerda von Bülow and Dietlind Schieferdecker, vol. 4, 213-40 (Berlin: Akademie Verlag, 1991). 28 Vujadin Ivanišević, „Nove i retke varijante ranovizantijskog novţa sa Ţaričing [sic] Grada (Justiniana Prima).” Numizmatičar 33 (2015): 90. 29 Vujadin Ivanišević, Sonja Stamenković, „Imitaţiia polufolisa Iustina II sa Ţaričinog grada (Justiniana Prima).” Numizmatičar 32 (2014): 169-76. 30 Mikhailov, Iosifov. „Moneti ot krepostta”, 148. 31 Evgeni I. Paunov, „Moneti i monetovidni pametniţi (kraia na I v.-kraia na VI vek).” In Čudoto Ţari Mali Grad, red. Veselin Hadjiangelov, 110 (Sofia: 2013). 14 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

puse pe seama comerţului din Marea Neagră, dar o asemenea explicaţie nu mai e valabilă pentru moneda de 10 nummia bătută în acelaşi atelier şi descoperită în castrul de la Pčinja, în Macedonia32. În toate cazurile amintite mai sus, monedele au fost publicate fără niciun context arheologic. Singurul motiv pentru care se menţionează faptul că o mo- nedă de la Iustinian a fost găsită în unul dintre turnurile castrului de la Dolno Ţerovo este că ea este, de fapt, ultima monedă din aşezare33. O altă monedă de la Iustinian a fost găsită în bastionul castrului de la Markovi Kuli, lângă Skopje34. Din săpăturile efectuate în turnul 12 de la Murighiol provine un hemifollis de la Iustin II35. De ce anume au fost găsite atâtea monede în interiorul turnurilor nu a fost până acum un subiect serios de discuţie, întrucât asocierea dintre monede şi turnuri a fost interpretată exclusiv cronologic, adică pentru datarea fazelor constructive ale fortificaţiilor în cauză. Aceste consideraţii sunt valabile şi în cazul monedei de la Iustinian emise în 539/40 şi găsite printre urmele incendiului ce a pus capăt locuirii într-o casă descoperită la Troesmis. Dat fiind faptul că moneda nu prezenta urme de uzură, s-a presupus că data emiterii ei ar fi apropiată de data incendiului36. Aşa stau lucrurile şi cu monedele de la Iustinian, Iustin II şi Mauriciu găsite printre urmele incendiilor din case descoperite în castrele de la Hisarlăka lângă Anevo şi Castra Rubra (Izvorovo) lângă Harmanli37. În alte cazuri, ca de exemplu cel al numeroaselor monede descoperite în cursul săpăturilor din oraşul de jos de la Caričin Grad ori din castrul de la Peştera, nu există niciun fel de informaţie cu privire la contextul arheologic38.

32 Paruşev, Antični moneti; Zoran Georgiev, „Gradişte, s. Pčinia – docnoantički i ranovizantiski kastel.” Macedoniae Acta Archaeologica 10 (1985): 199-214. 33 Dimka Stoianova-Serafimova, „Razkopki na krepostta pri s. Dolno Ţerovo, Blagoevgradsko.” Arheologiia 5, nr. 4 (1963): 19. 34 Ivan Mikulčić, Nada Nikuljska. „’Markovi kuli’, Vodno, Skopje – ranovizantijski grad.” Arheološki pregled 18 (1976): 97; Ivan Mikulčić, Nada Nikuljska. „Ranovizantiski grad ‘Markovi kuli’ na Vodno.” Macedoniae Acta Archaeologica 4 (1978): 139-140; Ivan Mikulčić, Nada Nikuljska. „Ranovizantiskiot grad na Markovi kuli na Vodno kai Skopje – istražuvania 1977 godina.” Macedoniae Acta Archaeologica 5 (1979): 71-72. 35 Theodor Isvoranu and Aurel Vîlcu, „Monede romane şi bizantine descoperite la Halmyris.” Pontica 43 (2010): 418. 36 Ernest Oberländer-Târnoveanu, „Monede antice şi bizantine descoperite la Troesmis (Turcoaia, jud. Tulcea).” Peuce 8 (1980): 251. 37 Ivan Džambov, M. Deianova. „Arheologičeski razkopki na krepostta ‘Hisarlăka’, krai s. Anevo, obştina Sopot.” Arheologičeski otkritiia i razkopki (2004): 318; Boris Borisov, „Rannovizantiiska keramika ot Kastra Rubra.” Dobrudža 30 (2015): 278-279. 38 Ivanišević, Nove i retke varijante; Boni Petrunova, „Arheologičeski i numizmatičeski danni za krepostta Peristera na hălma Sveta Petka v grad Peştera.” inIn honorem professoris Dimităr Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 15

Cu atât mai mult trebuie lăudată recenta publicare a seriei complete de monede din săpăturile de la Odărţi, care oferă un prilej rar de a plasa descoperirile pe harta sitului39. Din cauza faptului că faza de locuire medievală a dus la distrugerea unor case romano-bizantine, am lăsat deoparte acele monede despre care se ştie că au fost găsite pe stradă, între case sau în afara zidurilor lor. Dim- potrivă, e greu de crezut că exemplarele găsite în interiorul locuinţelor ar fi fost „purtate”, adică s-ar afla într-o poziţie stratigrafică secundară. Dintre cele 125 de monede găsite la Odărţi, ar putea fi cartate 28 de exemplare. Cu toate acestea, unele dintre ele n-au fost cartate, pentru că pe planul aşezării nu figurează două case (XXXII şi XL). În una dintre ele s-au descoperit trei folles de la Anastasius, Iustin I şi, respectiv, Iustin II, precum şi un dekanoumion de la Iustinian. Din cealaltă casă provine un hemifollis de la Iustinian şi un pentanoumion de la Ius- tin II. Toate celelalte monede care au putut fi cartate sunt fie folles, fie hemifolles (fig. 2). Aceste două nominaluri apar împreună în trei case: X, XVII şi XXXIX. Nu se cunosc detalii privind construcţia acestor case şi nici amănunte cu privire la alte obiectele de inventar arheologic dinăuntrul lor. Aidoma exemplarelor de la Dolno Ţerovo, Markovi Kuli şi Murighiol, unele monede de la Odărţi provin din turnuri: un hemifollis de la Iustin II în turnul central de plan pătrat (turnul III) şi un altul de la Iustin II la intrarea în unul dintre turnurile semicirculare (turnul IV). Amândouă turnurile par să fi fost locuinţe. Ceea ce frapează însă este ab- senţa oricăror descoperiri monetare din partea de vest a aşezării, unde nu a fost găsită decât o singură monedă: un hemifollis de la Mauriciu descoperit în casa XXVI, ce face parte dintr-un grup de două case construit pe ruinele a două alte locuinţe din cel de-al doilea sfert al secolului IV40. Tot atât de surprinzătoare este răspândirea nominalurilor: hemifolles în partea de nord, iar folles în partea de sud a jumătăţii de răsărit a aşezării. Demnă de remarcat este situaţia din casa II, ce se află imediat în apropiere de ceea ce autorii săpăturii consideră a fi „corpul de gardă” al garnizoanei de la Odărţi. Din casa II provin doi hemifolles, unul de la Anastasius, celălalt de la Iustin II. Dimpreună cu acestea, au fost găsite numeroase fragmente de amfore, precum şi opaiţe. Des- pre tipurile de amfore nu se ştie nimic, dar toate opaiţele cunoscute până acum

Ovcharov, red. Boni Petrunova şi Valeri Grigorov, 215-37 (Sofia: Naţionalen arheologičeski institut s muzei – BAN, 2012). 39 Torbatov, Ukrepitelnata sistema. 40 Liudmila Dončeva-Petkova, Sergei Torbatov, „Zur Chronologie der Architektur der spätrömischen und frühbyzantinischen befestigten Siedlung bei Odărci (Provinz Skythien).” in Karasura, I. Untersuchungen zur Geschichte und Kultur des alten Thrakien. 15 Jahre Ausgrabungen in Karasura. Internationales Symposium Čirpan/Bulgarien, 1996, red. Michael Wendel, 237-45 (Weissbach: Beier & Beran, 2001), 244. 16 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Fig. 2. Răspândirea monedelor de bronz în interiorul aşezării fortificate romano-bizantine de la Odărţi. Cercurile semnalează descoperirile de folles, iar stelele – pe cele de hemifolles. Planul şi informaţia numismatică după Torbatov 2002 / The distribution of copper coins inside the early Byzantine fort at Odărci. Circles mark folles, stars are for half- folles. Plan and data after Torbatov 2002. Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 17 din aşezarea de la Odărţi sunt de tip XXXIII după Constantin Iconomu41. Ast- fel de opaiţe au fost descoperite şi în săpăturile de la Saraçhane din Istanbul, fiind considerate de către John Hayes ca făcând parte dintr-un grup apart – „plain orange class”. Hayes credea că opaiţele din Istanbul fuseseră aduse din Bulgaria, unde au fost făcute cu ajutorul tiparelor din turnul de sud-vest al castrului de la Kranevo, lângă Varna, la o distanţă de ccca 20 km spre sud-est de Odărţi42. Asoci- erea dintre astfel de piese de „import” şi monede ar putea fi interpretată drept un semn al schimburilor monetare ce aveau loc în casa II, ce ar fi servit drept loc de desfacere a mărfurilor provenite din castre învecinate, unele dintre ele, cel puţin, fiind transportate laolaltă cu livrările de annona. O asemenea interpretare este susţinută şi de analiza altor complexe arheologice datate cu monede din secolul VI. În două din cele şapte camere ale unui edificiu de mari dimensiuni din partea centrală a oraşului de sus de pe muntele Jelica de lângă Čačak (Serbia de Sud) a fost găsit câte un hemifollis de la Iustin II. Judecând după uneltele găsite în acest edificiu (un cosor, o lingură de fier şi foar- feci), precum şi după armele şi echipamentul militar de protecţie cu care erau asociate (fragmente dintr-o spadă, dintr-un scramasax şi dintr-un coif), avem de a face foarte probabil cu o magazie, o interpretare confirmată şi de alte obiecte de inventar, de pildă chei şi lacăte43. La Histria, două monede bătute sub domnia lui Heraclius au fost descoperite într-o casă de lângă templul grec (în aşa-numita zonă T). Una din aceste monede se afla într-o cameră alături de o cataramă de bronz fără placă, cu verigă în forma literei B. Mai multe opaiţe au fost găsite în această locuinţă, dimpreună cu fragmente de amfore, de sticlă de fereastră, chiupuri (dolia) şi capace de vase44. Din păcate, niciunul dintre opaiţele menţionate nu este ilustrat, dar judecând după descoperirile de acest fel de la Histria, ele aparţineau unuia din patru tipuri, dintre care niciunul nu este de producţie locală45. Spre deosebire totuşi de Odărţi, distanţa de la care asemenea opaiţe puteau fi aduse la Histria este de peste 160

41 Liudmila Dončeva-Petkova, Dimităr Toptanov. „Rannovizantiiska keramika ot s. Odărţi, Tolbuhinski okrăg.” Izvestiia na Narodniia muzei Varna 18 (1982): 115. 42 John W. Hayes, Excavations at Saraçhane in Istanbul. Vol. 2 (Princeton: Princeton University Press, 1992), 83. 43 Mihailo Milinković, Gradina na Jelici. Ranovizantijski grad i srednjovekovno naselje (Belgrad: Zavod na ucbenike, 2010), 44-69. 44 Dionisie M. Pippidi, Gabriela Bordenache, V. Eftimie. „Şantierul arheologic Histria.”Materiale şi cercetări arheologice 7 (1961): 229-233; Hamparţumian Nubar, „Monede bizantine de la începutul secolului al VII-lea şi sfîrşitul cetăţii Histria.” Studii şi cercetări de numismatică 3 (1960), 189. 45 Florin Curta, „Shedding light on a murky matter: remarks on 6th to early 7th century clay lamps in the Balkans.” Archaeologia Bulgarica 20 (2016), nr. 3: 68, 77, 85, 90 şi 97. 18 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

km, ceea ce nu ar trebui să surprindă, având în vedere faptul că Histria era un oraş de oarecare însemnătate în secolul VI şi în primele două decenii ale secolului VII46. Există de altfel numeroase dovezi ale legăturilor comerciale dintre His- tria şi pieţe de desfacere din bazinul mediteranean, ca de exemplu vase de sticlă, dar de la Histria provin şi multe fragmente de amfore de tip Late Roman 1 şi Late Roman 2, dintre care unele au fost găsite dimpreună cu cele două monede de la Heraclius47. Rostul uneia din cele două încăperi în care a fost găsită una din cele două monede rămâne pentru moment neelucidat, şi în mod special posibilitatea ca această încăpere să fie servit drept magazie îşi aşteaptă încă confirmarea. În orice caz, asocierea monedelor şi a amforelor este un indiciu semnificativ al unor schimburi comerciale. O astfel de interpretare va trebui deci admisă şi pentru alte aşezări din interiorul peninsulei. Săpăturile de salvare efectuate în 1982 în Stara Zagora au adus la lumină urmele unui mare edificiu cu mai multe faze de construcţie şi reparaţii datate între secolele II şi VI. Din încăperea 3 provin o monedă de la Iustin II şi fragmente de amfore48. Unul dintre cele mai impresionante complexe arheologice cu monede din secolul VI este locuinţa cu trei încăperi descoperită în 1937 în partea de sud a castrului de la Golemanovo kale de lângă Sadoveţ, în nordul Bulgariei49. Deoarece autorul săpăturii a fost arheologul român Ion Nestor (în ciuda faptului că săpătu- rile de la Sadoveţ au fost efectuate sub conducerea lui Gerhard Bersu), locuinţa este cunoscută în literatura de specialitate drept „casa Nestor”. Luând în consi- deraţie fragmentele de sticlă de fereastră descoperite aici, această casă ar fi fost una dintre cele mai impunătoare din interiorul castrului. Moneda a fost găsită dimpreună cu o pereche de cercei de argint şi cu o cruce de argint cu un caboşon central de sticlă roşie, un indiciu sigur al statutului social elevat al proprietarului acestei locuinţe. Această interpretare este confirmată şi de descoperirea unui tezaur de monede de aur în colţul unei mici încăperi de pe latura de sud a casei. Din tezaur fac parte trei tremisses de la Iustinian, Iustin II şi Tiberiu Constantin, precum şi patru solidi de la Iustin II, Tiberiu Constantin şi Mauriciu. În afară de aceasta, săpăturile au dat la iveală fragmente de amfore şi de ceramică de uz comun, precum şi un opaiţ. Acesta din urmă face parte dintr-un grup de opai-

46 Alexandru Suceveanu, Mircea V. Angelescu. „Nouvelles données concernant Histria à l’époque romaine.” Ktema 19 (1994): 195-208. 47 Constantin Băjenaru, Adela Bâltâc. „Depozitul de candele de sticlă descoperit la Basilica episcopală de la Histria.” Pontica 33-34 (2000): 469-513. 48 Dimităr Nikolov, Krasimir Kalčev. „Razkopki na obekt ‘Mladezhki dom’ v Stara Zagora prez 1982 g.” Izvestiia na muzeite ot Iugoiztočna Bălgariia 9 (1986): 58-59 şi 63-64. 49 Syna Uenze, Die spätantiken Befestigungen von Sadovec. Ergebnisse der deutsch-bulgarisch- österreichischen Ausgrabungen 1934-1937 (München: C. H. Beck, 1992). Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 19

ţe cunoscut numai în regiunea centrală şi de nord a Bulgariei de astăzi50. Nu se ştie unde anume se afla centrul de producţie a unor astfel de opaiţe, dar niciunul dintre celelalte obiecte de inventar nu este un produs local – nici amforele, nici perechea de cercei, nici crucea, nici fibula turnată cu picior întors pe dedesubt şi nici cerealele ale căror seminţe arse au fost găsite în locuinţă, făcând probabil parte din livrările de annona51. Nu mai puţin de cinci hemifolles de la Iustin II şi un follis bătut sub domnia lui Iustinian au fost găsite în afara clădirii, anume în mijlocul celor două străzi paralele cu laturile de vest şi de est ale casei. Această grupare neobişnuită de descoperiri monetare în interiorul şi în jurul „casei Ne- stor” duce imediat cu gândul la o posibilă implicare a proprietarului ei în schimburi comerciale. Amfore, ceramică de import (Late Roman C şi African Red Slip Ware), sticlă, opaiţe şi monede de la Iustin I, Iustinian şi Iustin II au fost descoperite într-un mare edificiu recent adus la lumină de săpăturile de la Tropaeum Traiani (Adam- clisi)52. Mai în interiorul peninsulei, mărturiile schimburilor comerciale nu sunt tot atât de limpezi. Un hemifollis găsit în casa 14 de la Ras (Pazarište) lângă Novi Pazar, în Serbia de Sud, era asociat cu un ac de bronz, un opaiţ, o seceră, un vârf de săgeată, o piatră de ascuţit şi 269 de fragmente ceramice, toate din vase lucrate la roată53. Indiferent dacă opaiţul este sau nu de producţie locală, în mod sigur nici acul de bronz, nici secera nu au fost produse la faţa locului. Poziţia izolată a casei 14 în mijlocul castrului, ca şi faptul că moneda găsită acolo este singura din întreaga aşezare de la Ras fac dificilă orice presupunere cu privire la funcţia acestei clădiri. E greu de crezut că ea va fi servit drept magazie sau magazine, dar e foarte posibil să fi fost o simplă locuinţă. O astfel de interpretare trebuie acceptată şi pentru casa 5, descoperită în apropiere de zidul de apărare ridicat la Svetinja, în Serbia de Nord, pe o fâşie îngustă de pământ dintre râul Mlava şi un vechi braţ al Dunării. Vatra din colţul de nord-vest al acestei case este un indiciu clar al faptului că avem de a face cu o locuinţă propriu-zisă. Cu toate acestea, din inventar făceau parte fragmente de amfore de tip Late Roman 1 şi Late Roman 2. Celelalte fragmente ceramice apar- ţin unei categorii din pastă fină de culoare cenuşie cu motive ştampilate, ce îşi găseşte numeroase analogii în complexe din Ungaria şi din Transilvania ce au fost 50 Vladimir Stoikov, „Kăsnoantični lampi ot Karasura (Predvaritelno săobştenie).” in Paleobalkanistika i starobălgaristika. Părvi esenni naţionalni četeniia „Profesor Ivan Gălăbov”, red. Ivan Haralambiev, Kazimir Popkonstantinov şi Stefan Iordanov, 503-13 (Veliko Tărnovo: Universitetsko izdatelstvo „Sv. sv. Kiril i Metodii”, 2001), 505-506. 51 Uenze, Die spätantiken Befestigungen, 477-478. 52 Emilian Gămureac, „Edificiul B1 din sectorul B al cetăţii Tropaeum Traiani. Consideraţii preliminare privind cercetările din 2005-2008.” Pontica 42 (2009): 276-277. 53 Marko Popović, Tvrđava Ras (Belgrad: Arheološki institut, 1999), 95-96. 20 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

atribuite gepizilor54. În plus, din inventar mai făcea parte şi un hemifollis de la Iustin II, emis la Salonic în 574/5. O altă monedă de la acelaşi împărat (un follis bătut la Nicomedia în 571/2) provine din casa 4, descoperită la capătul de sud al zidului de la Svetinja. Din inventarul acestei case făceau parte multe fragmente de amfore, dar nu a fost descoperit niciun fragment de ceramică cenuşie cu decor ştampilat. Alte două monede, amândouă fiind folles emişi la Constantinopol sub domnia lui Mauriciu, provin dintr-o altă clădire construită peste casa 5 la o dată ulterioară, încă şi mai aproape de zidul de apărare. Spre deosebire de casa 5, clădirea mai târzie nu avea niciun fel de instalaţie de foc, iar în inventarul ei nu au fost găsite fragmente de ceramică cenuşie cu decor ştampilat. Dimpotrivă, inventarul acestei clădiri, la fel ca cel din casele 4 şi 5, era dominat de fragmentele de amfore de tip Late Roman 1 şi Late Roman 2, cel din urmă reprezentând 83% din întreg inventarul ceramic din clădire. Din inventar mai făceau parte un toc de pieptene de os, o cataramă de fier şi un amnar. Într-o grămadă din colţul de nord- est al clădirii, pe podea, se aflau 570 de plăci de armură, care se transformaseră într-o masă mai mult sau mai puţin compactă de fier din cauza incendiului care a distrus clădirea55. Plăci de armură lamelară au fost descoperite în numeroase castre din Peninsula Balcanică56. Cele mai vechi exemplare sunt cele găsite la To- praichioi într-o magazie militară datată în secolul V57. Din cauza prafului metalic şi a zgurii din umplutura clădirii de la Svetinja, autorul săpăturii a interpretat-o drept fierărie. Dar dimensiunile ei mici nu sprijină această interpretare a unei clă-

54 Marko Popović, „Svetinja, novi podaci o ranovizantijskom Viminacijumu.” Starinar 38 (1987): 25. 55 Popović, Svetinja, novi podaci, 28; Vujadin Ivanišević, „Katalog novca sa lokaliteta Svetinja u Kostolcu.” Starinar 38 (1987): 62. 56 Mihailo Milinković, „Ranovizantijsko utvrdjenje kod Bregovine.” in Prokuplje u praistoriji antici i srednjem veku, red. Miloje Vašić şi Dragoslav Marinković, 87-116 (Belgrad/Prokuplje: Arkheološki institut/Narodni muzej Toplice, 1999), 111, fig. 8/3; Zaharia Covacef, „Ulmetum 2004 – după 90 de ani.” Pontica 37-38 (2004-2005): 443; Vujadin Ivaniševič, Perica Špehar. „Early Byzantine finds from Čečan and Gornji Streoc (Kosovo).”Starinar 55 (2005): 148; Vujadin Ivanišević, „Caričin grad - the fortifications and the intramural housing in the Lower Town.” in Byzanz – das Römerreich im Mittelalter. Teil 2, 2. Schauplätze, sub red. Falko Daim şi Jörg Drauschke, 747-78 (Mainz: Verlag des Römisch-Germanischen Zentralmuseums, 2010), 770, fig. 19/12; Milinković,Gradina na Jelici, 86-91 şi 98-140; Boško Angelovski, „Late Roman lamellar cuirass from Stobi.” Folia archaeologica Balcanica 3 (2015): 425-32; Kiro Ristov, „Gradishte Taor: late antique settlement and fortress.”Folia archaeologica Balcanica 3 (2015): 381. 57 Damien Glad, „The Empire’s influence on barbarian elites: from the Pontus to the Rhine (5th- 7th centuries): a case study of lamellar weapons and segmental helmet.” in The Pontic-Danubian Realm in the Period of the Great Migration, red. Vujadin Ivanišević and Michel Kazanski, 349-62 (Paris/Belgrad: Centre de Recherche d’Histoire et Civilisation de Byzance/Arheološki Institut, 2012), 356. Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 21 diri care avea în mod cert o destinaţie specială. S-a observat că plăcile din gră- mada din colţul de nord-est al clădirii nu aparţin uneia şi aceleiaşi armuri, ceea ce ar putea duce cu gândul la un atelier de reparaţii sau la o magazie. În cel dintâi caz, monedele din inventar ar trebui interpretate drept plată a unor servicii de reparaţii. Marele număr de fragmente de amfore, atât din case, cât şi din clădi- re, dovedeşte faptul că locuitorii acestei mici aşezări erau soldaţi. Am menţionat deja rezultatele analizei seminţelor carbonizate din inventarul caselor, care arată că soldaţii de la Svetinja primeau alimente dintr-un sit învecinat, foarte probabil de la Viminacium. Alimentele vor fi fost transportate până la Viminacium pe Du- năre, după cum indică urmele portului58. Dimpreună cu aceste livrări de alimente ar fi sosit şi alte mărfuri în cantităţi mai mici – opaiţe sau fibule turnate cu picior întors pe dedesubt din alte provincii balcanice, plăci de armură şi vase de sticlă dintr-alte părţi ale imperiului. Tot pe această cale vor fi sosit şi nominaluri mici folosite în schimburi de piaţă. Legătura dintre annona, echipamentul militar şi monede este de asemenea prezentă în clădirea descoperită lângă unul dintre turnurile de poartă de la Ca- pidava59. Clădirea avea trei încăperi, dintre care una conţinea 12 amfore (cinci dintre ele aliniate de-a lungul peretelui de nord), mai multe pietre de râşniţă, ceramică de import (Africa Red Slip Ware), două opaiţe, 23 de greutăţi pentru războiul de ţesut şi un umbo de scut. Acesta din urmă are numeroase analogii descoperite în castre de secol VI din Peninsula Balcanică60. Lângă una din intră- rile acestei încăperi a fost descoperit un tezaur din 51 de monede de bronz (42 folles şi 9 hemifolles), unele găsite într-un fişic, altele căzute una lângă alta pe podea. Pe bună dreptate, Andrei Gândilă a interpretat acest grup de monede drept un tezaur „de circulaţie” (sau „de urgenţă”), întrucât el reprezintă un instantaneu al circulaţiei monetare din Dobrogea sfârşitului de secol VI61. Aceste monede se vor fi aflat laolaltă într-o cutie de lemn ce se afla initial pe o poliţă, pentru a fi la îndemână atunci când cineva avea nevoie de rest în numerar la o plată. Ca şi la Svetinja, caracterul comercial al edificiului de la Capidava nu poate fi pus la îndo-

58 Mirjana Mirković, „Eine Schiffslände des späten 6. Jahrhunderts bei Viminacium?” inDer Limes an der unteren Donau von Diokletian bis Herakleios. Vorträge der internationalen Konferenz Svistov, Bulgarien (1-5 September 1998), red. Gerda von Bülow şi Alexandra Milčeva, 19-26. (Sofia: NOUS, 1999.) 59 Ioan C. Opriș, Alexandru Rațiu, „An early Byzantine building next to the main gate at Capidava.” in Moesica et Christiana. Studies in Honour of Professor Alexandru Barnea, red. Adriana Panaite, Romeo Cîrjan şi Carol Căpiță, 193-218 (Brăila: Istros, 2016). 60 Alexandru Rațiu, Ioan C. Opriș, „A Romano-Byzantine shield-boss from Capidava.” Cercetări arheologice 21 (2014): 425-40. 61 Andrei Gândilă, „Un tezaur de monede bizantine timpurii descoperit la Capidava.” Cercetări numismatice 15 (2009): 87. 22 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

ială, dar e necesar să observăm absenţa oricărui spaţiu special („piaţă”) destinat tranzacţiilor comerciale. Schimburile ce implicau monede aveau loc în aceleaşi clădiri în care se depozitau alimente şi alte bunuri transportate ca annona pentru trupele romane din provinciile balcanice. Judecând după materialul arheologic cunoscut până în momentul de faţă, s-ar părea că bunurile care circulau prin ca- pilarele reţelei de livrări pentru armata din Peninsula Balcanică erau redistribu- ite prin acelaşi sistem de care depindea organizarea internă a castrelor. Soldaţii veneau cu banii obţinuţi de la campsor să cumpere bunurile ce le fuseseră aduse prin reţeaua de livrări de stat. Fără vreo informaţie privitoare la preţuri nu putem aprecia velocitatea cir- culaţiei monetare, dar e de crezut că toate plăţile se făceau local şi că banii nu circulau prea mult de la un castru la altul. Numai aşa se poate explica caracterul uniform al profilului monetar al regiunii de nord a Peninsulei Balcanice, a cărei trăsătură definitorie este caracterul predominant al nominalurilor mari. Dacă, aşa cum pare a se fi întâmplat, toate schimburile aveau loc în interiorul unor clă- diri cu destinaţie specială din interiorul castrelor, fără niciun fel de loc de piaţă, atunci nu este greu de imaginat felul în care intermediari de tipul ofiţerilor în- sărcinaţi cu distribuirea annonei ar fi profitat de pe urma poziţiei lor, pentru a se îmbogăţi. Nu există de fapt nicio altă modalitate de a explica diferenţierile sociale din interiorul castrelor, pe care le pun în evidenţă obiectele de metal preţios, tezaurele de monedă de aur sau podoabele de preţ (aproape întotdeauna asociate cu portul feminin). Fără nicio dovadă a unei producţii cerealiere pe scară largă, a unor pieţe de desfacere şi a unei mase monetare diversificate, suntem nevoiţi să abandonăm ideea potrivit căreia aşezările fortificate din Peninsula Balcanică erau locuite în secolul VI de ţărani liberi, care puteau, la rigoare, dar numai temporar, să se schimbe în soldaţi. În locul acestei idei, analiza materialului arheologic şi numismatic ne îndeamnă să afirmăm că aceste aşezări erau castre, ale căror principale funcţii erau militare, chiar dacă e limpede că soldaţii din garnizoană trăiau laolal- tă cu familiile lor (aşa cum rezultă din izvoarele scrise) şi nu ezitau să se apuce de grădinărit sau de vânat pentru a-şi suplimenta hrana provenită aproape exclusiv din annona strânsă în îndepărtatele provincii ale imperiului. Lumea balcanică din secolul VI nu era una de sate fortificate, ci una de castre menţinute şi întreţinu- te de către stat. Fie că se poate vorbi sau nu de o economie a regiunii balcanice în secolul VI, monedele serveau înainte de toate la facilitarea unor schimburi ce rezultau din livrările de alimente şi alte mărfuri controlate de către autorităţile de stat. Tezaurizarea ar fi fost deci rezultatul speranţelor pe care proprietarii tezaurelor şi le făceau că vor putea într-o zi să plece din provinciile balcanice şi să Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 23 investească în alte părţi ale imperiului sau să cumpere bunuri la pieţele de desfacere de acolo. Nu poate fi o simplă întâmplare că, în ciuda numărului mare de monede de bronz găsite în Peninsula Balcanică, atât în descoperiri individuale, cât şi în tezaure, ele nu erau depuse în morminte, spre deosebire de monedele de aur. Singura monedă de bronz găsită într-un complex funerar din Peninsula Balcanică datat în secolul VI este un dekanoumion de la Iustinian depus într-un mormânt de la Pia- tra Frecăţei62. Dimpotrivă, monede de aur au fost găsite în complexe funerare de la Mangalia şi Gračanica, precum şi în osuarul de la Atena63. Situaţia din Peninsu- la Balcanică poate fi mai bine înţeleasă prin comparaţie cu cea din Crimeea, unde toate monedele de secol VI descoperite în complexe funerare sunt de bronz64. Cu toate acestea, ar fi greşit să tragem concluzia potrivit căreia provinciile balcanice erau dominate în secolul VI de folles şi hemifolles. Minimi de la Anas- tasius au fost descoperiţi atât în aşezări de pe coastă, cât şi în cele din interior65. Pentanummia emise la Herson apar pe coasta de vest a Mării Negre, iar cele emise la Cartagina ajung până în interior66. Monede de 16 nummia bătute la Salonic în vremea lui Iustinian au fost descoperite nu numai în Macedonia, ci şi în regiunea de nord a Peninsulei Balcanice, pe linia Dunării67. Dekanummia de la Iusti-

62 Aurelian Petre, La romanité en Scythie Mineure (IIe-VIIe siècles de notre ère). Recherches archéologiques (Bucharest Institut des Etudes Sud-Est-Européennes, 1987), 76. 63 Constantin Preda, Callatis. Necropola romano-bizantină (Bucharest: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980), 95; Mihailo Milinković, „O tzv. ženskom germanskom grobu iz Ulpijane.” in Spomenica Jovana Kovachevića, red. Radovan Bunardžić şi Živko Mikić, 143-78 (Belgrad: Srpsko Arheološko Društvo, 2003), 145-146; I. Threpsiadis, „Anaskaphai kai tychaia euremata Attikes, Boiotias kai Euboias.”Archaiologike ephemeris: ekdidomene tes archaiologikes hetaireias 110 (1971): 10-11. 64 N. I. Repnikov, „Nekotorye mogil’niki oblasti krîmskih gotov.” Izvestiia imperatorskoi arkheologičeskoi kommissii 19 (1906): 15-17 şi 37-38; E.V. Veimarn, Aleksandr I. Aibabin. Skalistinskii mogil’nik. Kiev: Naukova Dumka, 1993, 25-26, 76-77 şi 160-161; Aleksandr I. Aibabin, Elzara A. Hairedinova. Das Gräberfeld beim Dorf Lučistoe 1. Ausgrabungen der Jahre 1977, 1982-1984 (Mainz: Verlag des Römisch-Germanischen Zentralmuseums, 2009), 110- 116. 65 Opaiţ, „Descoperiri monetare”, 457; Dočka Vladimirova-Aladžova, „Numizmatični danni za krepostta Stana, Şumensko, prez rannovizantiiskata epoha.”Trudove na katedrite Istoriia i Bogoslovie kăm Şumenskiia universitet „Episkop Konstantin Preslavski” 2 (1998): 25; Dočev, „Rannovizantiiski moneti”, 292. 66 Paruşev, „Antični moneti”, 29; Aleksandra Krzyżanowska, „Monety rzymskie i bizantyjskie znalezione w czasie wykopalisk na grodzisku w Odercy (Bułgaria).” Slavia Antiqua 29 (1983): 190. 67 Iurukova, „Moneti i pečati”, 42; Mikulčić, Nikuljska, „Ranovizantiskiot grad”, 71-72; Vîlcu, Nicolae, „Monede bizantine”; Mihailov, „Life-span of the settlements”, 141; Vujadin Ivanišević, „Nalazi novţa iz istočnog podgradia Ţaričinog grada.” Leskovacki zbornik 54 (2014): 42; Stoian 24 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

nian (ca şi, uneori, de la Iustin I şi Mauriciu) au fost găsite peste tot în peninsula, de la Capul Kaliakra şi până la Arčar şi de la Murighiol până la Butrint68. Peisajul economic conturat de răspândirea unora dintre nominalurile cele mai mici pare deci să indice o legătură între castre şi acele reţele economice prin care asemenea nominaluri circulau în număr mult mai mare pentru a facilita schimburi comerciale pe pieţele urbane. Dat fiind faptul că nu avem nicio dovadă a unor legături directe dintre aceste pieţe şi castrele balcanice, singura modalitate de a explica prezenţa, fie şi în număr mic, a acestor nominaluri în regiuni atât de îndepărtate de pieţele urbane este transportul monedelor deodată şi laolaltă cu annona. Iar dacă această explicaţie se dovedeşte a fi corectă, atunci va trebui să admitem de asemenea că monedele erau menite a da rest în numerar soldaţilor care cumpă- rau mărfurile transportate drept annona. În lipsa oricărui indiciu de loc de piaţă în vreunul din castrele balcanice, vânzarea produselor aduse ca annona ar fi avut loc în aceleaşi clădiri în care ele erau depozitate. Felul în care bunurile şi monedele erau schimbate în provinciile din nordul Peninsulei Balcanice în secolul VI reprezintă aşadar o formă de adaptare la prăbuşirea, cu mai mult de un secol în urmă, a economiei agrare bazate pe villa rustica şi la lipsa unei alternative pentru producţia cerealieră, al cărei surplus ar fi putut altminteri să fie vândut pe piaţă. În lipsa ţăranilor din sate, soldaţii din castre erau deci siliţi să fie dependenţi de subvenţiile de stat.

Mihailov, „Moneti ot Tesalonika s nominal 16 numii, otkriti v teritoriiata na rannovizantiiskata provinţiia Vtora Meziia.” in Srednovekovniiat čovek i negoviiat sviat. Sbornik v čest na 70-ta godişnina na prof. d. i. n. Kazimir Popkonstantinov, red. Rosina Kostova, 609-20 (Veliko Tărnovo: Faber, 2014). 68 Krzyżanowska, „Monety rzymskie i bizantyjskie”, 190; Bistra Boşkova, „Coins from the excavations of the antique town Ratiaria.” Ratiariensia 2 (1984): 111; Georgiev, „Gradişte, s. Pčinia”, 206; Gudrun Gomolka-Fuchs, „Die Kleinfunde vom 4. bis 6. Jh.” in Iatrus-Krivina. Spätantike Befestigung und frühmittelalterliche Siedlung an der unteren Donau, red. Gerda von Bülow şi Dietlind Schieferdecker, vol. 4, 167-205 (Berlin: Akademie Verlag, 1991), 186; Opaiţ, „Descoperiri monetare”, 468; Paruşev, „Antični moneti”, 27; Georgi Atanasov, Ivan Iordanov. Srednovekovniiat Vetren na Dunav (Şumen: Izdatelska kuşta «Slavčo Nikolov i sie», 1994), 54; Vladimirova-Aladžova, „Numizmatični danni”, 26; Dočev, „Rannovizantiiski moneti”, 294; Moorhead, „The ancient and early medieval coins”, 299. Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 25

Tabela I. Descoperiri de monede din şapte situri din regiunea de nord a Peninsulei Balcanice (sec. VI-VII) Ţareveţ Celei Gabrovo Krivina Murighiol Kaliakra Odărţi Anastasius 28 1 8 1 2 3 5 M K 8 7 2 4 3 8 Iustin I 16 5 8 3 5 4 6 M K 13 2 3 1 8 3 10 Iustinian 33 9 14 11 23 2 19 M K 13 3 5 1 8 6 16 I 6 1 2 2 4 9 17 E 4 Iustin II 10 15 4 5 14 11 22 M K 25 19 4 2 16 9 18 E 1 6 Tiberius II 6 1 4 2 1 M K 6 1 1 Maurice 12 12 7 5 1 M K 5 13 4 8 2 I 1 1 Phocas 7 7 M K 14 4 Heraclius 15 9 M

Tabela II. Nominaluri din şapte situri din regiunea de nord a Peninsulei Balcanice (sec. VI-VII) M K IS I E minimi Ţareveţ 127 78 7 41 Murighiol 55 40 4 Odărţi 54 55 18 11 Celei 43 43 2 2 1 Kaliakra 43 34 9 8 Gabrovo 34 19 1 2 Krivina 20 6 2 26 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Rezumat Cuvinte-cheie: cetate, tezaure de unelte de fier și arme, descoperiri monetare singulare, Balcani, economie, comerț, annona Caracterul aşezărilor din Peninsula Balcanică în decursul secolului al VI-lea constituie obiectul unor aprinse dezbateri. Amforele şi depozitele de unelte şi arme de fier au fost aduse în discuţie în contextul acestor dezbateri. Ma- terialul arheologic, în special cel referitor la amfore şi la sigiliile de plumb, sugerează o însemnătate deosebită a unităţii administrative create în 537, quaestura exercitus, prin combinarea unor provincii bogate de peste mări (insulele din Marea Egee, Caria şi Cipru) şi a provinciilor de graniţă precum Moesia inferior şi Scythia minor, cu scopul de a asigura din punct de vedere militar şi financiar apărarea acestora din urmă şi, prin aceasta, a liniei Dunării. Ceea ce lipseşte până în momentul de faţă din aceste dezbateri cu privire la aşezările fortificate din Peninsula Balcanică, la amfore şi la comerţ este materialul numismatic. Ce-i drept, numeroase tezaure de monede de bronz din secolul al VI-lea au fost descoperite în aşezări fortificate, inclusiv în cele din care provin şi depozite de unelte şi arme de fier. Până acum, însă, descoperirile individuale de monede din aceste aşezări nu au fost privite ca descoperiri arheologice. Monedele rămân încă o categorie de material arheologic nevalorificată pe deplin în dezbaterea recentă privitoare la economia provinciilor balcanice în secolul al VI-lea. Articolul examinează contextul arheologic în care apar monedele de secol VI. Fie că se poate vorbi de o economie a provinciilor balcanice din secolul al VI-lea, fie că nu, monedele au fost în mod clar folosite pentru a facilita schimburile ce rezultau din livrările de alimente şi de bunuri de la stat. Circulaţia monedelor se află în legătură cu quaestura exercitus, unitatea administrativă introdusă în 536, iar moneda de bronz de nominal mic din aşezările fortificate din Peninsu- la Balcanic nu putea fi obţinută de la piaţă (căci nicio piaţă nu a fost până acum descoperită în vreo aşezare), ci a fost transportată din afara provinciei odată cu livrările de annona. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 27 Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history Stefan IHRIG

Abstract The history of National Socialism is mostly narrated and researched within its national, German context. While it appears obvious that Germany was interconnected with the broader world at the time, this has had little impact on our understanding of the history of National Socialism. This article investigates the Turkish dimension of especially early National Socialism and shows how debates on Turkey and recent events there influenced and shaped debates in the German media in the early Weimar republic. The Turkish War of Independence (1919-1923) as well as the Armenian Genocide during World War I Turkey were topics of public debate in the early Weimar Republic. While this seems surprising, if not unlikely at first, it is through translation of these events into wholly German terms and dimensions that they became highly relevant to Germany at the time. This is a contribution to entangled history and media history as it proposes a new way to understand international history and influences through public debates, news coverage, and political discourse. Keywords: Mustafa Kemal Atatürk, Adolf Hitler, National Socialism, Turkish Republic, Weimar Republic, entangled history, media discourses, Armenian Ge- nocide

One of the trends of the recent years in historical research and writing has been to examine transnational and entangled histories. This approach attempts to offer new perspectives on established topics and themes. One of the core motivations behind this approach has been the dominance of the national perspective on many crucial topics, especially of 19th and 20th century history, to the neglect of their broader, international context. This is arguably especially true for the history of the most crucial aspects of modern history, including fascism in general and National Socialism in particular. The Nazis and, of course, Germany in the 1920s and 1930s were part of a globalized and globalizing world with increased movement of goods, ideas, and people. This appears to be obvious. And yet, classically, the history of the rise and the origins of National Socialism is told almost exclusively in national terms – the German Empire, World War I, problems of the Weimar Republic, and the Third Reich. An obvious test case or perhaps an obvious exception is Italian Fascism – how could we not expect that there was some influence exerted by it on National 28 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Socialism. At least with the March on Rome? The assumed role-model function of Mussolini, mainly deduced from the later significance of Fascist Italy, has led many authors to overestimate Italy and the March on Rome, and even to infer that the Hitler Putsch was explicitly intended to copy the March on Rome. And yet, many histories of National Socialism even do not really discuss the Italian case at all. Furthermore, we still know very little by way of concrete transnational influences, translations and entanglements even when it comes to early National Socialism and Italian Fascism. There are good reasons for discussing the history of fascism primarily from a domestic point of view. In the end, the domestic arena and domestic politics are key. In the end, no entangled and transnational approach will change the key determinants and tenets of the history of National Socialism. It was a German story; guilt and responsibility belong to Germany alone. No outside connections or influence can take that away. Two aspects of German history and historiography have surely held back new approaches of entangled history: the fear of appearing to deflect guilt away from Germany and the experience of the Historikerstreit. The latter centered around Ernst Nolte, who had worked on the international dimensions of the history of fascism. With his comments in the late 1980s he appeared to build an international causality that made National Socialism look like an automatic reaction to outside forces, such as the threat and politics of Bolshevism.1 Arguably, this and the debate that followed greatly affected the examination of National Socialism in the world in a negative fashion. In the following a short exposé will discuss one dimension of transnationality of early National Socialism: the often forgotten Turkish “role-model.” Contemporary and recent developments in Turkey in the years following World War I exerted such a force on the world at the time that also German nationalists were influenced by them. In this fashion, the following discussion highlights the “Turkish roots” of National Socialism.

The Turkish War of Independence as a German media event Questions of international entanglement are always questions of “translation” in a way. Translation can take many forms – texts, stories, discussions, people, their correspondence, etc. Here it was mostly a case of translation by and in the media –

1 Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche: Action française, italienischer Faschismus, Nationalsozialismus (Munich: Piper, 2000 [1963]); Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1917–1945: Nationalsozialismus und Bolschewismus (Berlin: Propyläen, 1987); compare Richard J. Evans, In Hitler’s Shadow: West German Historians and the Attempt to Escape from the Nazi Past (New York: Pantheon, 1989), esp. 24–46. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 29 though there were other venues as well.2 It was also this aspect of translation that might explain why Italian Fascism was perhaps not as immediately relevant to Germany as Turkey in these years. The situation in Germany and Italy was more different – at least according to many German contemporary commentators – than that in Germany and Turkey. In any case, one could have expected that the focus of the German post- war media would have been on Germany, and exclusively so. Germany was in revolutionary turmoil, in almost every sense of the word: loss of the World War, of the empire and the emperor, of the old political order in general, democracy had come upon Germany, there was widespread resistance, and even coup attempts. And still in these very post-war years Turkey not only became a topic, but a major one, all the way up to 1923. The reason was simple: “Turkey” became a wholly German topic.3 This almost absolute translation rested on two basic premises. The first is an intimate familiarity – Germany and Turkey were close through many years of cooperation and especially the World War I alliance. Thus Turkey, names of people and places there, its recent history, etc. were relatively familiar to German newspaper readers. The second premise stemmed from a perceived parallel situation – Turkey, too, had lost the war and it, too, was now facing very harsh peace treaty stipulations. This alone would have made an inclusion of Turkey into general pieces on the new post-war situation “normal.” And it was indeed in this fashion – plus occasional news on the fate of German military men who had served in the Ottoman Empire – that Turkey sometimes was discussed in the press immediately after the war.4 And thus, at first, in the months after the end of the war Turkey was a minor but constant topic in German newspapers. But then, in 1919, things took a turn for the dramatic – after the Greek army had landed at Izmir, a Turkish nationalist resistance movement had formed and, a little later, Mustafa Kemal Pasha took over the leadership of that movement. It was only two days after the German press had announced to its depressed and shocked readers that the Treaty of Versailles had been signed by Germany that

2 See my discussion of the “German Ottomans” in Stefan Ihrig,Atatürk in the Nazi Imagination (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2014), 101-104. 3 For more details on the following discussion, see Ihrig, Atatürk in the Nazi Imagination, chapters 1-3. 4 See for example: “Das Schicksal Liman von Sanders,” Kreuzzeitung, June 8, 1919; “Die äußere Politik der Woche,” Kreuzzeitung, January 28, 1920; “Auslieferungsbegehren auch an die ehemaligen Bundesgenossen?,” Kreuzzeitung, February 7, 1920; “Fortsetzung der Auslieferungsliste,” Kreuzzeitung, February 12, 1920; “Imhoff Pascha verhaftet,”Kreuzzeitung, February 21, 1920. 30 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Mustafa Kemal was introduced to the German newspaper reading public for the first time by name as the leader of the Turkish resistance movement.5 From that point onward and after some initial confusion the German imagination ran wild. The Turkish War of Independence became a spectacle for the German press, a true “media event.” What this meant in quantitative terms can be exemplified by one paper: The Neue Preussische (Kreuz-)Zeitung, formerly a newspaper of major importance, now, in the post-war years, still influential on the German elites, published at least 194 items on Turkey in 1919; 369 in 1920; 454 in 1921; 853 in 1922; and at least another 323 up to August in 1923.6 Sometimes, of course, the items in question were short two-liners with a headline, but the overall quantity itself is a significant indicator of the value attached to the topic. In fact, items on Turkey often dominated the first page, and often these articles consisted of an entire column or even half a page. At least 2,200 articles, items, and reports in the Kreuzzeitung in a period of only about four and a half years is by itself an extraordinary amount. On average this meant at least one article per day or three articles per two days. While there were sometimes days without articles on Turkey, rarely was there a week without Turkey. Often there were many successive days when half of the first page was devoted to Turkey, with additional items in the section “Latest News” on page 3 or 4. Regularly, Turkey featured in both the morning and the evening edition. There has never been another period with such an amount of articles in the German press devoted to Turkey, not even during the high points of the recent EU-Turkey debate (in the early 2000s). Coverage in the German press was so extensive in the post-war years that in early 1923 a commentary in the Deutsche Allgemeine Zeitung claimed that in the summer of 1922 one had been able to read about Turkey “daily, a thousandfold” in the German papers.7 But of course it was not only the large amount and the continuous character of coverage that mattered; it was how Turkey and Mustafa Kemal were covered and translated. To say that this was an example of “positive coverage” would be a gross understatement. What was happening in Anatolia in the post-war months and years was like a nationalist dream come true for desperate and depressed German nationalists. And it was playing out right in front of them and on a daily

5 See for example: “Aufstandsbewegung in Anatolien,” Kreuzzeitung, July 1, 1919; “Aufstand in Anatolien,” Vossische Zeitung, July 1, 1919. 6 For a discussion focused exclusively on the Kreuzzeitung and the Turkish War of Independence see: Stefan Ihrig, “’Why them and not us?’ – The Kreuzzeitung, the German Far Right, and the Turkish War of Independence, 1919-1923,” in Beyond the Balkans – Towards an Inclusive History of Southeastern Europe, ed. Sabine Rutar (Zürich: Lit Verlag, 2014), 377-404. 7 “Levante und deutsche Not,” Deutsche Allgemeine Zeitung, February 10, 1923. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 31 basis in the German press while Germany was living through its darkest hours (at least in the nationalist imagination and at least to date). It was truly incredible to see how the former ally – often in the past perceived rather as a liability – was able after almost ten years of continuous warfare to continue fighting, to even think about taking on all the Entente allies plus their proxy, the invading Greek army. And from there it became even more incredible: the Turkish nationalists even seemed to be winning. Long before anything was for sure, the German nationalist papers became convinced that there was basically nothing the Entente could do (given the geography and their own war exhaustion).8 Discussing Turkey in these years also meant unleashing an incredible amount of Schadenfreude leveled at the Entente. It meant, for German nationalists, exposing the weaknesses and divisions among the Entente as well as showing that the Entente was merely about conquest and profiteering.9 Mustafa Kemal became a shining star, a light in the darkness for German nationalists – as these words taken from the mouth of Adolf Hitler (in 1933) about the Turkish role-model show. But it went far beyond a radical far-right fringe. Now, articles appeared, inciting cross-paper debates on the Turkish role- model and on how to best translate and apply “Turkish lessons” to Germany. Debates about Turkey and Mustafa Kemal were immediately connected to the revolutions in state systems that had occurred, i.e. the end of the monarchical rule in Germany and in other states. The nationalist press often focused on the metaphysical question about whether it was (single) men or the masses, i.e. monarchs or autocrats or democracy, who “made” history, who led the nation to greatness. One of these centered around the question about a “Mustafa on the River Rhine?,” i.e. a German leader who would take Mustafa Kemal’s role for Germany and “liberate” it.10 There were, of course, also voices opposing these translations of the Turkish case, famously so Carl von Ossietzky in June 1921.11 His article was interesting for two aspects: First for his principled rejection of any Turkish lessons and secondly, for the fact that it appeared the same day as another article propagating Turkish lessons penned by Friedrich Hussong, a man later described as Goebbels’ teacher. Ossietzky’s was a lone voice in a sea of nationalist euphoria.

8 Cf. “Die äußere Politik der Woche,” Kreuzzeitung, December 15, 1920; “Die Lage der Entente im Orient,” Frankfurter Zeitung, November 12, 1922. 9 Cf. my debate in Ihrig, Atatürk in the Nazi Imagination, 33-43. 10 A critical response: “Mustapha am Rhein?,” Vorwärts, March 28, 1922. 11 Carl von Ossietzky, “Der Fall Angora,” Berliner Volks-Zeitung, June 19, 1921. 32 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Hussong’s article is an exemplary expression of this euphoria. Hussong was a fierce antidemocratic, revisionist, and anti-Semitic polemicist. He is often viewed as one of Goebbels’s major teachers. Hussong regularly wrote for the Berliner Lokal-Anzeiger, openly sympathized with Hitler during the putsch of 1923, and is credited with winning over many readers as voters for Hitler later. In his essay “Man and Masses”, Hussong depicted Germany as a castrated nation which was caught up in a “delirium of the masses,” by which he meant democracy.12 Yet there was, Hussong juxtaposed, one remarkable example of a way out: the creative “Führer personality” of Mustafa Kemal, a man who transformed a disoriented and helpless mass into a nation and into an army; a man who was giving the masses a purpose: “The man Mustafa Kemal rises and turns a seemingly helpless and unstable, disoriented and faltering mass into a unified nation; a will rises and creates ascent from doom; a Führer rises and shows the way . . . where once one saw only abyss and doom.” For Hussong, Atatürk was a “man of steel,” a man “charged like an accumulator” with a will like “pressed steel,” able to do just about anything. In his essay, Hussong re-narrated Atatürk’s biography and his success story in order to “disprove” German democracy, if not democracy as such, and to tell Germany what it needed. He recounted recent Turkish history in epic style, stressed the “will of the man” who was able to break the “chains of servitude” of the Treaty of Sèvres, and listed all the signatories of that treaty in order to show just how impossible Atatürk’s endeavor must have once appeared. Regardless of how Atatürk “completed his fate” in the future, Hussong stressed that his role was transcending all this: “we owe him the rehabilitation of the honor of the man against the idolaters of the masses.” With this Hussong closed his call for a Führer. There are many more examples of how the Turkish War of Independence and Mustafa Kemal’s role were part of broader debates about the future of nations and mankind: After extensive reporting on Turkey, the Kreuzzeitung, for example, exclaimed: “Men make history!” In the Deutsche Allgemeine Zeitung, Thea von Puttkammer summarized her article on Atatürk, among other things, with the following Turkish lessons: “In Germany, where the heroic is worth disgracefully little [nowadays], much more attention should be paid to how much the will of a single man can accomplish.”13 These are just a few examples of how the Turkish model radiated into Germany, how it was “translated” and how it was felt that it was relevant to

12 Friedrich Hussong, “Mann und Masse,” Berliner Lokal-Anzeiger, October 1, 1922. 13 Thea von Puttkammer, “Begegnungen mit Mustafa Kemal,”Deutsche Allgemeine Zeitung, September 27, 1922. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 33

Germany. It needs to be remembered that it was in these years, and thus in this atmosphere that the Nazi party and the National Socialist movement were founded. Unsurprisingly, the Nazis, too, were enthralled by the Turkish role-model. Right after the Völkischer Beobachter – the paper that became the mouthpiece of Nazis and later the flagship of the Third Reich press – was acquired by the Nazi party (in late 1920), the paper featured, on January 1, 1921, the telling headline “Heroic Turkey.”14 Barely a month later the paper printed an article with the headline “Turkey— The Role Model” (or “The Pioneer”).15 The Völkischer Beobachter exclaimed: “Today the Turks are the most youthful nation. The German nation will one day have no other choice but to resort to Turkish methods as well.” With such an explicit call to apply “Turkish methods” already in early 1921, the Völkischer Beobachter was in fact well ahead of most of the German papers. Within a month it reiterated that at some point Germany would “not be spared” the “practical application” of the Turkish case.16 However, after April 1921 the paper refocused almost exclusively on Germany and its core issues to the neglect of all foreign developments. Now it was up to another Nazi paper, the Heimatland, to carry the torch.17 The Völkischer Beobachter offered daily commentary, mostly on Jewish and Bolshevik topics, while the Heimatland offered long-form essayistic discussion of a variety of contemporary political issues. Various Heimatland articles discussed the Turkish model in the coming months, the first high point of this debate being a two-part article “National Self- Help of the ‘Sick Man.’”18 But the main exposé was a six-part series on “Mustafa Kemal and His Achievements” written by Hans Tröbst, who had served with the Kemalists during the War of Independence. He had been the only foreigner to do so. The series in the Heimatland was Tröbst’s first step on his future career path as a journalist. It had been German “war hero” and now focal point of the revisionist far right, Erich Ludendorff who had motivated Tröbst to write about Ankara and the Kemalists for the Nazi weekly.19 This was the largest feature series in the history of the Heimatland as well as probably the largest feature on Turkey in the whole of interwar Germany. The

14 “Außenpolitische Rundschau: Die heldenhafte Türkei,”Völkischer Beobachter, January 1, 1921. 15 “Die Türkei: Der Vorkämpfer,” Völkischer Beobachter, February 6, 1921. 16 “Die Entente und die Türkei,” Völkischer Beobachter, March 10, 1921. 17 For a more detailed discussion of the Heimatland and Turkey see Ihrig, Atatürk in the Nazi Imagination, 71-101. 18 “Die nationale Selbsthilfe des ‘kranken Mannes,’” Heimatland, pt.1, June 18, 1921; pt. 2, June 25, 1921. 19 Gebhardt Hartwig, Mir fehlt eben ein anständiger Beruf: Leben und Arbeit des Auslandskorrespondenten Hans Tröbst, 1891–1939 (Bremen: Edition Lumière, 2007), 20, 23. 34 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

editors of the Heimatland were quite enthusiastic and jubilant about this series. Their introduction underlined this: “The fate of Turkey shows extraordinarily many similarities to our own; through Turkey we can learn how we should have done it. If we want to be free, then we will have no choice but to follow the Turkish example in one way or another.”20 Thus they made clear at the outset that there was a certain timelessness to the Turkish role model. The way the author himself introduced his series also captured its spirit and content: The political situation of Turkey after the signing of the Treaty of Sèvres is well known. It is the same as our Fatherland is in today, four years after the [signing of the] Treaty of Versailles. The Empire sunk down to be a colony of the Entente, vital provinces severed by the stroke of the pen, the enemy inside the country, imminent anarchy and civil war, and the nation without defense and honor... In the six extensive articles Tröbst discussed the whole of the War of Independence focusing especially on tactics and logistics. He repeatedly condensed the lessons for Germany into three compact points: an army of volunteers, the nation united under a strong leader figure, and the “purification” of the nation from its minorities (more on that point below). The conclusion read: A united front, national purification and a true army of volunteers, these are today the essentials for a national rebirth of a nation. This is, in a few words, the great lesson we can take away from the Turkish struggle for freedom. When will the savior of our country come, he who will fulfill the demands of the hour? . . . 21 A week later, the paper featured more discussion of the Turkish role-model in various articles. Two weeks after the six-part series had been concluded, the dominating title page headline read “Give Us an Ankara government!”22 The Heimatland claimed that the time was ripe and that German nationalists should rise up and make Munich the new, alternative capital of Germany – like Mustafa Kemal had made Ankara the second capital of Turkey (against the corrupt and powerless Constantinople). From Munich then, like for Turkey from Ankara, Germany would be liberated. The next issue of the Heimatland again discussed

20 Hauptmann Tröbst, “Mustafa Kemal Pascha und sein Werk (I),” Heimatland, September 1, 1923. 21 Hauptmann Tröbst, “Mustafa Kemal Pascha und sein Werk (VI),” Heimatland, October 15, 1923. 22 “Her die Angora-Regierung!,” Heimatland, October 27, 1923. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 35 the Turkish role-model.23 And only five days after this issue of the Heimatland Hitler decided that the time was right for his coup d’état in Munich, underlining the fact that the so-called Beer Cellar Putsch of 1923 was much more inspired by the Turkish model than by Mussolini’s March on Rome. This was also underlined by various statements made at the 1924 trial following the failed coup attempt. Hitler himself quoted Mustafa Kemal as a role-model in his defense speech in front of the court.24 After the Hitler Trial things quieted down around the Turkish example. To talk about Turkey now became a dangerous thing. But when Hitler was about to be indicted for treason once more, later in the 1920s, he again referred to the example of Ataturk as his vindication in the defense statement he prepared.25 It was only after the Nazis seized power that it was safe again to refer to the Turkish role-model. But they did much more. Starting in 1933, a minor cult around Atatürk and the New Turkey began in the Third Reich. While it found few direct applications, it was an important part of the overall discourses of Führer, national revival, and of revisionism.26 Right at the beginning of the “Third Reich,” in early 1933, Hitler said in an interview that Atatürk had been his shining star in the darkness of the 1920s. This then became the official line of the Third Reich on Turkey.27 There are many more such quotes from Hitler. But what is important is that the Third Reich press continued the early 1920s adulation of the Kemalists. It was a mix of genuine respect and admiration on the one side coupled with self-serving propaganda goals on the other: The New Turkey was used as a role-model to put forward an exposition of what the Nazis deemed the perfect state: Führer-centered, re- inventing itself, re-construction of a völkisch society, energetic, uncompromising, etc. But it was a distorted image of the New Turkey, of course. Certain aspects of modern Turkey that did not fit the Nazi worldview were largely ignored or played down: the language reforms, the emancipation of women, and Ataturk’s peace-oriented foreign policy. Other topics, such as the radical secularization of Turkish society were important for the Nazis, but only behind closed doors. These were still too radical to be championed in public. Yet, they provide hints

23 For example: “Berliner Brief,” Heimatland, November 3, 1923. 24 See especially: Lothar Gruchmann et al., eds., Der Hitler-Prozess 1924, vol.4: 19–25 Verhandlungstag (Munich: K.G. Saur, 1997), 1574–1575. 25 “Stellungnahme zu einem Ermittlungsverfahren wegen Hochverrats,” doc. no. 7, in Institut für Zeitgeschichte, ed., Hitler: Reden, Schriften, Anordnungen, Februar 1925 bis Januar 1933,vol. 2, pt. 2 (Munich: K.G. Saur, 1992), 72–100, here 83. 26 See Ihrig, Atatürk in the Nazi Imagination, chapters 4 and 5. 27 See my discussion: Ihrig, Atatürk in the Nazi Imagination, 114-143. 36 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

as to where some top-level Nazis, most prominently Hitler himself, saw German society to be heading even if this was too radical to be publicly acknowledged yet.

The great German genocide debate Similarly radical, yet alluded to before 1933 were the proposed or imagined “solutions” to the minority question, i.e. so-called Jewish Question. Indeed, this was a key component of the Nazi and Third Reich vision of the new völkisch (i.e. ethnic/national) state and it was put forward in their discussions of the New Turkey, in the early 1920s, as well as in the Third Reich. The question about the role of ethnic minorities in national history and what was to be done with them was discussed through the Turkish example and the cases of the Armenians and Greeks. This was also connected back to the early 1920s, to yet another debate around Turkey that had played out in the German press in parallel to the media hype around the Turkish War of Independence. But both discussions were almost entirely parallel and disconnected. They were only brought together briefly in 1923 when the discussions around the Treaty of Lausanne, ending the Turkish War of Independence, led to grand total conclusions. This second ethnic, or “Armenian,” dimension focused on the recent past and not on contemporary developments in Turkey, at least not explicitly. During World War I, often quite neglected in history writing today, more than a million Armenians of the Ottoman Empire perished in the Armenian Genocide. At the time and in the immediate aftermath, this was well known to the key international players. It was also known to the German leadership. 28 But it had not been a major topic of public debate during the war as arguably it had been in the Entente countries where it had been part and parcel of World War I atrocity propaganda. The war effort and censorship heavily clouded the topic. There had been instances, especially in 1915 in which Germany had interacted with Entente atrocity allegations to such an extent that many details had actually found their way into the German press.29 But there had been no full debate on the Armenian topic, let alone on the Armenian Genocide in its truly genocidal dimensions (which, as the following shows, was possible even before the term “genocide” was coined).

28 Stefan Ihrig, Justifying Genocide: Germany and the Armenians, from Bismarck to Hitler (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2016); see also the articles in the recently published documentation: Yetvart Ficiciyan, ed., Der Völkermord an den Armeniern im Spiegel der deutschsprachigen Tagespresse (1912–1922) (Bremen: Donat Verlag, 2015). 29 See for reactions to specific allegations in 1915: Stefan Ihrig: “Lord Bryce and the Armenian Genocide in German Wartime Propaganda,” Journal of Levantine Studies 2 (2015): 51-70. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 37

Despite censorship and propaganda, German newspaper readers would have been aware that something had happened to the Ottoman Armenians that went far beyond pogroms and deportations. German and Ottoman propaganda had simply protested too much. Part of the protestations had been the German and Ottoman propaganda claim that all the Armenians had risen up against the Ottoman state, while the Ottoman armies were fighting for the survival of the Ottoman Empire – as already in 1915 press propaganda it had been a devious Anatolian stab in the back executed by all Armenians, still years before the German version of the stab-in-the-back myth had yet been invented. After the war, just as much as this applied to the Turkish War of Independence, it seemed at first, there was too much going on in Germany for there to be much further debate. But the opposite occurred: a great German genocide debate from 1919-1923.30 Very similar to how the Turkish War of Independence had entered the German press and thus public discourse, the Armenian topic too only entered the German press through entirely “German” vintage points. Translation, again, depended on the domestic language, discourse, and, in general, interest. While German pro-Armenian activists had tried to create awareness for what had happened during World War I to the Ottoman Armenians in various articles published in the weeks and months after the end of the war, it was only an intervention, with unintended results, by the German Foreign Office that brought the topic to the fore – and with a vengeance.31 The reason is simple and again very German: Already in the midst of the Armenian Genocide the German Foreign Office became anxious that what was happening to the Armenians would be used against Germany after the war.32 In 1919, while the world was in session in Paris to decide upon the fate of the losers of World War I, this anxiety heightened to such an extent that the Foreign Office decided to ask Johannes Lepsius – the world’s foremost pro-Armenian activist, since the 1890s already – to edit a volume of documents from its diplomatic correspondence on the Armenian topic. The idea was to show that Germany was innocent of having initialized the genocide or having colluded with the Ottomans. To the contrary, the German Foreign Office wanted to show that it had done everything to stop

30 Ihrig, Justifying Genocide, chapters 9-12. 31 See some examples of (early) articles by pro-Armenian activists: Johannes Lepsius, “Was hat man den Armeniern getan? Die Zeit zu reden ist gekommen,” in Aus der Arbeit von Dr. Johannes Lepsius 11/12, September/December 1918, 113-118; here: 116; Ewald Stier, “Armenien,” Frankfurter Zeitung, January 21, 1919; Julius Richter, “Die deutschen evangelischen Missionskreise und das armenische Volk,” Allgemeine Missionszeitschrift, February 6, 1919; Armin T. Wegner, “Armenien – Offener Brief an den Präsidenten der Vereinigten Staaten,”Berliner Tageblatt, February 23, 1919. 32 See Ihrig, Justifying Genocide, 129-134. 38 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

the genocide in progress and to help the Armenians. This was stretching the truth a bit far and it is difficult not to agree with the assessment of the New York Tribune of the volume and Germany’s role: What did Germany do to save the Armenian people from extinction? ... In other words, Germany said naughty, naughty, Turkey did not care, and Ger- many shrugged her shoulders. This is what the “complete vindication” actually amounts to. It leaves the matter standing just where it stood before.33 Thus, abroad, the endeavor of the Foreign Office hardly succeeded. Yet at home it largely did. German papers had eagerly discussed the volume, which was rushed to publication and was on the market already in the summer of 1919, and just as eagerly they had accepted that Germany was innocent.34 But the publication also initiated a debate about the Armenian Genocide itself. Lead articles in many papers spoke about the “murder of a nation,” described in detail what had happened, and argued that now a period of disclosure and coming to terms with a barbarous war would begin. One of the key commentaries on the Foreign Office documents was penned by Theodor Wolff, one of the most important newspaper men of the time, on the title page of the Berliner Tageblatt.35 This commentary was one of the most extensive and earliest ones. It set the tone for the reception of the documents in Germany and abroad.36 Reading the documents of the Lepsius volume, one would feel the urge to “plead to the cruel god, three times,” Wolff wrote and stressed that “there is a measure of misery and nefariousness that makes big words small [...] There is that kind of horror that cannot stand pathos.” He detailed the whole genocidal undertaking beginning with the arrest and eventual murder of the Armenian intelligentsia in Istanbul “so that every loud cry of protest was made impossible.” He directly addressed authorship and strategy: “After the Enver gang gained through these provoked conflicts the pretext for the purported military necessity of ‘security measures,” the “deportation” began, the butchering began: “the strangling angel [of death] pushed the unlucky nation from all sides, under beastly conceived agonies, into their grave.” Wolff recounted how everybody, 33 “Germany and the Armenians,” New York Tribune, August 14, 1919, in Armenocide – Documents from the State Archives, ed. Wolfgang Gust, online at www .armenocide.net. 34 Johannes Lepsius, Deutschland und Armenien, 1914–1918: Sammlung diplomatischer Aktenstücke (Potsdam: Tempel-Verlag, 1919). 35 Theodor Wolff, Untitled commentary, 1-2,Berliner Tageblatt, July 28, 1919. 36 Cf. “Ein Dokument jungtürkischer Schande,” Braunschweiger Landeszeitung, July 29, 1919; “Die Ausrottung der türkischen Armenier,”Vossische Zeitung, July 30, 1919; “Der Massenmord am Armeniervolk,” Kölnische Volkszeitung, August 2, 1919; for more examples from these weeks and months: Yetvart Ficiciyan, ed., Der Völkermord an den Armeniern im Spiegel der deutschsprachigen Tagespresse (1912–1922) (Bremen: Donat Verlag, 2015), 302–318. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 39

“men, women, children,” had been beaten to the edge of the desert to the “concentration camps.” He then related how the men had been murdered first and how some of the women and girls had been sold into harems “and Kurdish villages.” After further details of the horrors Wolff concluded: “If you want more of the sort, the five-hundred pages [of the Lepsius volume] are filled with such occurrences. On Turkish soil, according to the existing estimates, approximately one million humans were thus, in unspeakable atrociousness, annihilated and in addition [a] hundred thousand in the Caucasus.” The Wolff essay illustrates both the depth of information and discussion as well as the moral outrage following the German Foreign Office publication. Many similar articles appeared in the following days, weeks, and even months later. One, for example, in the Vossische Zeitung, was titled “The Extermination of the Turkish Armenians.”37 Many of these commentaries followed Wolff’s example in sentiment and in putting forward a lengthy exposé of what had happened based on the Foreign Office documents. It could have ended there, but it did not. After a wave of outrage and condemnation followed a long denialist year in which German nationalist papers reacted against this new apparent consensus (from the end of 1919 until early 1921). In this long year (almost one and a half) a stream of articles and commentaries was published that denied the extent of what had happened and put forward full justifications for the extent of the violence that even they acknowledged.38 Again, it could have ended here, but it did not. It is important here to remember that unlike the coverage of the Turkish War of Independence this was a debate about a past event. There were not many external stimuli for German society to discuss it or to come back to it – the Paris peace treaty negotiations and the Foreign Office publication had been such stimuli. But what about the period after 1919? These stimuli were the shots fired in March 1921 in Berlin by the Armenian Soghomon Tehlirian in a crowded Berlin street. They killed Talât Pasha, former Grand Vizier and Minister of the Interior, often seen as the key instigator and executor of the Armenian Genocide. This assassination revived the debate on the Armenian topic, but at first only in a hesitant fashion.39 It was the spectacular trial of Tehlirian in Berlin in the summer of 1921 that brought the debate to new heights and then to a disturbing reaction and to even more disturbing conclusions.40

37 “Die Ausrottung der türkischen Armenier,”Vossische Zeitung, July 30, 1919. 38 For more on this see: Ihrig, Justifying Genocide, 219-225. 39 See Ihrig, Justifying Genocide, 227-233. 40 Stefan Ihrig, “Justifying Genocide in Weimar Germany – The Armenian Genocide, German 40 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

This trial itself became one of the most spectacular trials of the 20th century with a multiple reversal of roles: In the end, it was rather Talât Pasha and by extension the Ottoman Empire that were on trial rather than the assassin himself. This was possible because of another reversal of roles that saw the judge and at times even the state prosecutor acting as if they were part of Tehlirian’s defence team. And then Tehlirian was acquitted which provoked further and far-reaching discussions of the genocide for months to come. The trial had begun with Tehlirian’s (alleged) story of survival, involving him lying unconscious under the corpse of his brother who had been killed in a massacre, his head having been split in two by an axe. Besides the murder of Tehlirian’s parents and relatives in this massacre, his story also recounted other aspects of the brutal history of the Armenian Question. The claim to “genocide” was most clearly established by the “expert witness” and key witness for the defense: Johannes Lepsius. His testimony was reprinted, mainly in direct speech, in most papers.41 He cited a telegram by Talât Pasha that “the destination of the deportations” was “nothingness’ and that with a few exceptions all Armenians of Anatolia had been deported. “When the concentration camps were overfilled [...] the people were led into the desert and butchered.” Lepsius concluded: “It was not a resettlement but the open intention to destroy an entire people. Only with the most brutal methods could one million people have been destroyed in such a short time.” Similarly, the Armenian bishop of Manchester, who had been living in Berlin before the war and had been among the Armenian community leaders deported from Constantinople on 21 April 1921, told many shocking stories of genocide to the Berlin court. The trial radically changed the outlook of the whole German mediascape on the genocide. Now, it was no longer only the Left plus some other papers who were acknowledging the full extent of genocide. Now, the rest of the papers had also little choice but to recognize it; a critical mass of recognition had been reached. Across the board in these weeks of June 1921 “genocide” – in various contemporary terms such as “murder of a people,” “extermination” or “annihilation of the Armenians” – established itself as fact, with an

Nationalists, and Assassinated Young Turks in Berlin, 1919-1923,” in Re-writing German History: New Perspectives on Modern Germany, ed. Jan Rüger and Nikolaus Wachsmann (London: Palgrave Macmillan, 2015), 215-232. 41 For example: “Die Ermordung Talaat Paschas vor Gericht – Die Vernehmung des Angeklagten,” Berliner Börsenzeitung, June 3, 1921; “Das Attentat auf Talaat Pascha – Der Armenier Teilirian vor den Geschworenen,” Berliner Morgenpost, June 3, 1921; “Die Ermordung Talaat Paschas – Berichte der Zeugen über die Armenier-Greuel,” Berliner Lokal-Anzeiger, June 3, 1921; “Der Mörder Talaat Paschas vor Gericht – Die armenischen Greuel,” Germania, June 3, 1921; “Die Ermordung Talaat Paschas,” Deutsche Zeitung, June 3, 1921. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 41 acknowledgment and discussion of the full intent, extent, and the politics behind it. Before the so-called “Talât Pasha Trial,” the papers, the public, and German politicians had been split between those acknowledging “genocide” in wartime Anatolia and those denying it as well as the alleged extent of such atrocities and any intent behind it. For the first two years this opposition between “accepters” and “deniers” had been rock-solid. Only a few papers in the middle had been oscillating between pro- and anti-Armenian positions. The denialists were rooted deep in the German history of pro-Ottoman politics and worldviews which up until then had included an anti-Armenian outlook. For two years, but especially so during the year before Talât Pasha’s assassination they had bombarded the German public with anti-Armenian articles and essays claiming that whatever had happened had been the Armenians’ own fault as they had committed “wartime treason” and had stabbed the Turks in the back. Their deportation had been of utmost “military necessity” and any casualties – and the denialist papers, until 1921, had denied a high death toll – were by-products of war; “collateral damage” in today’s language.42 But in the summer of 1921, there was, apparently, no longer any scope to deny genocide. The critical mass created by the Talât Pasha Trial pushed all the German media outlets over the edge, resulting in all of them acknowledging genocide. This now included the former denialist papers as well, who, however, continued to justify ever more aggressively what had happened in Anatolia. Before, justifications had already been part and parcel of their discourse, but its main aim had been to deny that anything of note had happened in Anatolia during the war. But now, their continued justification was, in fact, defending and excusing genocide. After this tectonic shift, such arguments were repeated in a veritable media offensive by the “justificationalist” papers; the “avant-garde” was led by Hans Humann’s Deutsche Allgemeine Zeitung, followed closely by such papers as the Deutsche Zeitung and the Deutsche Tageszeitung.43 The Frankfurter Allgemeine Zeitung, already in an essay on 7 June, had also squared the genocidal circle by at once acknowledging the “Barbarian extermination” of the Armenian people and at the same time stressing that the Armenians were not of “angel-

42 On the German discourse concerning “military necessity” cf. Isabel V. Hull, Absolute Destruction: Military Culture and the Practices of War in Imperial Germany (Ithaca/London: Cornell University Press, 2005). 43 For example: “Der Freispruch des Mörders,” Deutsche Allgemeine Zeitung, June 4, 1921; “Der Freispruch,” Deutsche Zeitung, June 4, 1921; “Zum Freispruch des Mörders Talaat Paschas,” Deutsche Tageszeitung, June 4, 1921. 42 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

pure innocence” and had provoked the Turks to do what they had done.44 Many other papers of the nationalist fold, such as the Berliner Lokal-Anzeiger and the Kreuzzeitung, followed suit that June, as well as in the coming weeks and months. Former “German Ottomans” such as Otto von Feldmann and Bronsart von Schellendorf wrote essays for the Deutsche Allgemeine Zeitung and stressed that what had happened had been a “wartime necessity,” caused by the behavior of the Armenians themselves.45 The Deutsche Zeitung, in its mid-September article “A Word for Turkey,” for example, stressed again that the Armenians had been a fifth column and that they had stabbed the Turks in the back while they were fighting for their lives during the war. Again, as in other papers, and as before, the Armenians had brought upon themselves what had happened and the paper made it appear, in an abstract fashion, as if in such a context there was just little else to do, other than genocide.46 This was the mood in the nationalist papers when, in early 1922, more shots were fired in Berlin and two Young Turk functionaries were killed, again by Armenians. In an exemplary fashion let us take the hyper-nationalist Deutsche Zeitung which took the assassination as an opportunity to tackle the “foreigner question” in relation to the Armenians, Berlin, the ”West,” and “the Jews.” The theme was the parable of the sick national body and the assertion that every doctor had to identify the illness in order to find a cure. The Deutsche Zeitung identified the disease as “the Jews.” It then asked who benefitted from the disunity of Germany? Its answer was the cryptic “Berlin West,” which was synonymous with “the Eastern Jews,” Armenians, and other allegedly criminal foreigners. The final conclusions of the Deutsche Zeitung are illustrative of the mood in the nationalist media of the time: Just now we have read how certain newspapers justify the murder of Ger- man-friendly Turks in Berlin, solely because the cowardly criminals were Se- mitic cousins. The papers show the same demeanor in all matters concerning Jewish issues and in the end the destruction of all things the Germans vene- rate serves the same purpose [...] The German sickness can be neither cured with constitutional cures or socialization pills, but solely and exclusively with the sharp knife of the völkisch surgeon. The putrefaction-spreading pathogen has to be removed! Otherwise Germany will die of the un-German essence.47

44 “Teilirian,” Frankfurter Zeitung, June 7, 1921. 45 Otto von Feldmann, “Zum Talaatprozeß,”Deutsche Allgemeine Zeitung, June 30, 1921; also published in the Weser Zeitung on July 4, 1921; Bronsart von Schellendorff, “Ein Zeugnis für Talaat,” Deutsche Allgemeine Zeitung, July 24, 1921. 46 “Ein Wort für die Türkei,” Deutsche Zeitung, September 15, 1921. 47 “Politik der Woche,” Deutsche Zeitung, April 22, 1922. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 43

Similar articles were published across the nationalist press spectrum in these days. When a year later the Treaty of Lausanne was discussed, the Armenians were only mentioned in passing, yet often in an appreciative fashion as nationalist papers alleged that Turkey had solved its minority question in an exemplary fashion: the annihilation of the Armenians and the expulsion of the Greeks. This debate, only superficially sketched here, revealed to the contemporary observers, like Hitler and his future co-conspirators, that there was a vocal nationalist portion of post-war Germany which apparently could see genocide as “justifiable” and part of which had advanced a plethora of excuses and even full-blown justifications for genocide, right in the centre of the public sphere, openly, and for years. The Nazis and Hitler as well as a large part of nationalist Germany lived through an almost five year-long media discussion of the Armenian Question and the Armenian Genocide. It was a large debate, with long front-page essays, with cross-paper discussions, and long op-eds of which only a handful were mentioned here. It was not merely a question of reprinting news agencies’ reports or copying from the others; it appears that this was a topic about which everybody had a strong and “informed” opinion. “Genocide” was discussed in the framework of “military necessities” and justified on racial grounds. This and the confluence of “Armenians” and “the Jews” in the German public discourse – the parallel of German Anti-Armenians and Anti-Semitism going back to the 1890s – was not lost on Hitler who repeatedly referred to the Armenians in the 1920s in a similar fashion. Neither was the highpoint of this genocide debate – the Talât Pasha Trial – ignored by the Nazis: Hitler’s friend and political advisor at the time, Max Erwin von Scheubner-Richter, a former vice-consul in Eastern Anatolia, had been in the courtroom as a witness for the defense. Alfred Rosenberg still commented in 1928 on the Talât Pasha Trial in an article.48

Distant but close? Media translation in the 20th century None of the above described influences and “translations” change the core history of National Socialism. Yet these Turkish (and Armenian) flashlights illustrate that for some of Nazism’s developments one should also have Turkey,

48 Alfred Rosenberg, “Mörder und Mörderschutz,” in Der Weltkampf, July 1926; for Hitler see for example: “Rede auf Generalmitgliederversammlung der NSDAP/NSDAV e.V. in München,” Document no. 159 (30 July 1927), in Institut für Zeitgeschichte, ed., Hitler: Reden, Schriften, Anordnungen, Februar 1925 bis Januar 1933 (vol. 2, part 2, München: K.G. Saur, 1992), 429; “Rede auf NSDAP-Versammlung in Nürnberg,” Document no. 61 (3 December 1928), in Institut für Zeitgeschichte, ed., Hitler: Reden, Schriften, Anordnungen, Februar 1925 bis Januar 1933 (vol. 2, part 1, München: K.G. Saur, 1992), 297-316, here: 310. 44 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

contemporary developments there and the debates about it in mind. For example, the mentioned debate about “men and masses” shows that when Hitler was thinking about his role in the movement, there was the contemporary example of Mustafa Kemal and the debate it engendered in the German press in these very years. Similarly, it is often alleged that the genocide of German and European Jews was not conceivable before the late 1930s. But the experience of the Armenian Genocide debate of the early 1920s suggests otherwise. At the very least “genocide” entered the realm of discourse and political thinking. And, at the very least, there were political forces that portrayed genocide of a group understood through contemporary racial Anti-Semitism (in its Anti-Armenian carbon copy) as “justifiable.” There were many aspects that radiated from the developments in Turkey into the world. But, in any case, one thing should have become obvious: Turkey was part of the core debates at the time. It was neither distant nor peripheral, but at the center of Germany’s attention. And all this even though there were no direct bi-lateral relations. Moreover, there was no obvious German-Turkish common topic of discussion during these years (apart, perhaps, from the former Grand Vizier having been killed in Berlin). These were times in which new styles of politics were all the rage and needed to be understood, “translated”, apprehended or rejected. Kemalism was one, Bolshevism another, fascism and nascent National Socialism yet another, all this in the turmoil and transition from old regimes – empire and monarchical systems – towards something new.49 The two examples – the Turkish War of Independence as a media event in early Weimar Germany and the German genocide debate around the Armenian case – should make us rethink how we approach international history. A look at the archives of the German and Turkish Foreign Offices at the time would not have betrayed what we discussed here; in fact, one would have had little indication that there had been debates and awareness at all. One reason for this was the fact that the two countries did not even have official relations in these years (it was forbidden by the armistice and peace treaties) and, of course, the Kemalists had other things to worry about than their image in Germany. Secondly, while there existed, undoubtedly, personal connections, they were not as important as one might think or would have expected. It was precisely the fact that Turkish topics became German topics and then were covered by in- house writers, and not by Orientalist “specialists”, that enabled these questions to become such major issues at the time. Translation of world events – distant 49 Compare the Italian perspective and debates: Giacomo E. Carretto, “Polemiche fra kemalismo, fascismo, comunismo negli anni ’30,” Storia contemporanea 3 (1977): 489–530. Transnational and entangled histories of National Socialism? The Turkish dimension of German interwar history PLURAL 45 and close – in the domestic media should be a core component of historical enquiry. It has much to offer by way of getting a sense of any national political mood in the past, especially so in the turbulent 20th century.

Rezumat Cuvinte-cheie: Mustafa Kemal Atatürk, Adolf Hitler, național-socialism, Repu- blica Turcă, Republica de la Weimar, istorie încrucișată, discursuri mass-media, genocidul armean Istoria național-socialismului este povestită și cercetată, în majoritatea cazu- rilor, în cadrul contextului său național, german. Chiar dacă este o evidență faptul, că Germania a fost strâns legată de procesele care se desfășurau la nivel mondial, în acea perioadă, acest lucru nu a avut un impact semnificativ asupra înțelegerii pe care o avem în privința istoriei național-socialismului. Acest articol examinează dimensiunea turcă a perioadei timpurii de evo- luție a național-socialismului. Articolul arată, cum au influențat discuțiile în privința Turciei și a evenimentelor care aveau loc acolo dezbaterile din presa germană în primii ani ai Republicii de la Weimar. Războiul Turc de Independență (1919-1923), ca și genocidul armean care a avut loc pe teritoriul Turciei în perioada Primului Război Mondial, erau subiecte de inte- res public, intens dezbătute în perioada timpurie a Republicii de la Weimar. Deși acest lucru pare surprinzător, sau chiar puțin probabil, la prima vedere, aceste evenimente au devenit extrem de relevante pentru Germania acelei perioade prin reinterpretarea lor în cheie specific germană și prin redimen- sionarea lor conform contextului german. Acest articol este o contribuție în domeniul istoriei încrucișate (entangled history) și al istoriei mass media. Textul propune un nou mod de interpretare a istoriei relațiilor și influențe- lor internaționale, abordând această problemă prin prisma dezbaterilor publice, a relatărilor din presă și a discursului politic. 46 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.) Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. Руслан ШЕВЧЕНКО

Abstract The article represents the first part of an extensive study on the Soviet policy of organized migration. The author focuses on a case study of the former Moldavian Soviet Socialist Republic, covering the first year of the Soviet occupation of Bessarabia (1940-41) and the postwar period, 1944 up to 1956. The main sources used for this article are new disclosed documents from the National Archive of the Republic of Moldova, concerning the various specialized institutions that dealt with the organized migration of labour force from the territories of the present day Republic of Moldova to industrial enterprises located mainly in Russia, Ukraine and Kazakhstan. The author gives details not only related to the various strategies to fulfill the plans of labour force, but also to the cadres that worked for the above-mentioned institutions. The article contains data on the specific industries and regions towards which organized migrants from MSSR were directed as well as details pertaining to the restrictions imposed by the authorities, in the majority of cases the migrants being prohibited to take their families mainly because the industrial regions of the Soviet Union had a special regime. Key-words: Organized migrations, Soviet Union, Moldavian SSR, industrial enterprises, Moscow, Leningrad, Donbas, Kazakhstan

Миграционная политика была важной компонентой советской политики, ориентированной на достижение интернационалистской цели – смешения народов и превращения жителей СССР в безликую массу под названием «советский народ». Хотя советская пропаганда поясняла переселение необ- ходимостью ускорить развитие того или иного района СССР, переселение носило отчасти добровольный характер, из-за более низкого уровня жизни в некоторых регионах страны, в том числе и в Молдове, причем часть пере- селившихся кадров порой возвращалась обратно. Но политика смешения наций продолжалась. Как следствие, происходило сокращение процента ко- ренного населения в национальных республиках и их денационализация. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 47

Исследованию этой проблемы посвящено немало работ. Среди них мо- нографии и статьи С. Бакурского1, С. Кирки2, З. Федько и Н. Петровской3, А. Лисецкого4, А. Лисецкого и Е. Флоки5, Е. Загородной6, Е. Загородной и В. Зе- ленчука7, В. Зеленчука8 и сборник статей по данной теме9. Следует отметить также две работы, появившиеся в период «перестройки» и содержащие ма- териалы и взгляды, диаметрально противоположные вышеуказанным. Это сборник статей о социально-экономической жизни в республике в 1980-е гг.10, а также тематический сборник, посвященный демографическим, в осо- бенности миграционным проблемам в Молдове11. После обретения Молдовой политической независимости от СССР эта проблема была освещена в работах И. Кашу12, Р. Шевченко13, воспоминаниях бывшего первого секретаря ЦК КПМ И. Бодюла14, сборнике статей-воспо- минаний бывших государственных деятелей МССР,15 статье Б. Визера и И. Череш16.

1 S. Bakurskii, Sotsial’no-ekonomicheskie problemy demograficheskogo razvitiia MSSR (Kishinev: Shtiintsa, 1984), 87 p. 2 S. Kirka, “O mekhanicheskom dvizhenii trudovykh resursov i faktorakh, ikh obuslavlivaiushchikh,” in Razvitie promyshlennosti i rabochego klassa MSSR (Kishinev: Izdatel’stvo AN MSSR, 1970): 116-125. 3 Z. Fed’ko, N. Petrovskaia, Intelligentsiia Moldavskoi SSR (1940-1975). Istochniki, puti rosta, struktura (Kishinev: Shtiintsa, 1979), 97 p. 4 A. Lisetskii, Voprosy natsional’noi politiki KPSS v usloviiakh razvitogo sotsializma (Kishinev: Kartia Moldoveniaska, 1977), 159 p.. 5 A. Lisetskii, Е. Floka, Leninskaia natsional’naia politika KPSS v deistvii (Kishinev: Kartia Moldoveniaska, 1974), 75 p. 6 Е. Zagorodnaia, Demograficheskie protsessy v Moldavskoi SSR (Kishinev: Shtiintsa, 1971), 40 p. 7 Е. Zagorodnaia, V. Zelenchuk, Naselenie Moldavskoi SSR (sotsial’no-demograficheskie protsessy) (Kishinev: Kartia Moldoveniaska, 1987), 172 p. 8 V. Zelenchuk, Naselenie Moldavii (Kishinev: Shtiintsa, 1973), 64 p. 9 Problemy istoricheskoi demografii SSSR. Period sotsializma (Kishinev: Shtiintsa, 1985), 147 p. 10 A. Brodskii, ed. Kak bol’no… (Kishinev: Literatura artistika, 1989), 632 p. 11 C. Bârcă, ed. Deportări și neodeportări (Chișinău: Cartea Moldovenească, 1990), 188 р. 12 Igor Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989) (Chişinău: Cartdidact, 2000), 214 p. 13 Ruslan Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească (1944-1961) (Chişinău: Pontos, 2007), 228 p. 14 I. Bodiul, Dorogoi zhizni (Kishinev: Kushnir et Co., 2001), 496 p. 15 M. Cholak, G. Kushnir, eds. Vremia vybralo nas… Vospominaniia. Razmyshleniia (Kishinev: Tipografia Centrală, 2002), 586 p. 16 Boris Vizer, Irina Cereş, „Adevărul despre Moldova sovietică în sistemul economic şi social al URSS (anii ’60-’80 ai secolului XX)”, Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova. Anuar istoric 5 (2004): 127-139. 48 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

В списке использованных нами материалов совершенно особое место принадлежит фонду 3100 Национального Архива Республики Молдовы. Он содержит сведения, практически никогда ранее не цитировавшиеся ис- следователями, и включает документы организаций, которые занимались до и после войны организованным набором рабочих. Это Главное управление трудовых резервов (1940-1941), Молдавская Республиканская контора по организованному набору рабочих (далее – КОНР) (1947-1954), Главное управление по переселению и организованному набору рабочих (далее – ГУПОНР, 1954-1967), Государственный комитет по трудовым ресурсам (Госкомтруд, 1967-1977). К сожалению, следует отметить, что в этот фонд входят только документы до 1970 г. включительно, а также некоторые мате- риалы 1971-1974 гг о количестве переселившихся из Молдовы семей в эти годы, переданные в Национальный архив еще в 1970-е гг. Документы же периода 1971-1990 гг. остались в распоряжении Госкомитета по трудовым ресурсам (с 1977 г. – Госкомтруда МССР), и, согласно свидетельству неко- торых бывших его сотрудников, в 1990 г. по неизвестным причинам были со- жжены. В архиве этой организации, которая ныне существует под названием Национальное агентство по трудоустройству рабочей силы, как установил автор этих строк, остались лишь несколько десятков личных дел бывших со- трудников Госкомтруда МССР. Поэтому мы вынуждены ограничиться в на- шем исследовании только периодом 1940-1941, 1944-1971 гг., первая часть которого освещена в настоящем материале. Учитывая, что тематика депор- таций из МССР в 1940-1941, 1949, 1951-1952 гг. неоднократно освещалась разными авторами, мы не будем здесь касаться этих вопросов. Переселение населения, координируемое властями, началось уже в пер- вые недели после установления в регионе советского режима. 9 августа 1940 г. Экономический совет при СНК СССР принял решение направить в Мол- дову 20 000 рабочих, вместо которых на предприятия Министерства уголь- ной промышленности СССР были мобилизованы 7 000 крестьян из МССР. В течение августа 1940 г. в восточные районы СССР из Молдовы были на- сильственно мобилизованы 36 356 граждан республики17. Учитывая, что вышеназванный Экономический совет был перегружен решением множества других проблем, союзное руководство решило создать специализированную структуру, которая должна была координировать осуществление грандиозных советских планов по переселению коренного населения союзных республик. Такая структура была создана Постановле- нием СНК СССР от 2 октября 1940 г. «О создании Главного управления 17 Elena Şişcanu, Regimul totalitar-bolşevic în RSS Moldovenească (1940-1952) (Chişinău: Civitas, 1997), 77-78; Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 33. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 49

трудовых резервов при Совете Народных Комиссаров СССР». Этому Глав- ному управлению были подчинены республиканские, областные, краевые управления, а также управления по гг. Ленинград (ныне Санкт-Петербург) и Москва. Главной проблемой, стоящей перед ними, является руководство процессом подготовки и распределения государственных трудовых резервов в промышленности и транспорте из числа лиц, окончивших ремесленные и железнодорожные училища, а также школы и училища фабрично-заводско- го обучения (ФЗО и ФЗУ). В течение 3 месяцев до конца 1940 г. Главному управлению был выделен 1 млрд. рублей – 100 млн. на школы ФЗО и подго- товку кадров массовых профессий, 200 млн. – из бюджета государственного соцобеспечения, 300 млн. – из средств профсоюзов, выделяемых на деятель- ность профсоюзных организаций в сфере культуры, 400 млн. – из резерв- ного фонда СНК СССР18. В Молдове Управление трудовых резервов было создано 12 марта 1941 г. Его возглавил И. Бессмертный19. Кроме упомянуто- го Главного управления, существовал также и отдел по переселению в соста- ве Минсельхоза республики, действовавший до 1954 г. и координировавший переселение целых семей20. Пока создавалось республиканское управление, союзные органы осуще- ствили в Молдове 4 октября 1940 г. насильственную мобилизацию 29 500 жителей республики21. Помимо этого, республику также покинули, но в за- падном направлении, не менее 200 000 ее жителей, ушедших с румынской администрацией. А 5 сентября 1940 г. было подписано советско-германское соглашение, предусматривавшее, в частности, эвакуацию из МССР и Север- ной Буковины проживавших там немцев. В период 23 сентября – 13 ноября 1940 г. в Германию репатриировалось 133 338 немцев. Одновременно в ре- спублику начали возвращаться значительные массы ее жителей, покинувших ее в годы румынской администрации. К 16 декабря 1940 г. в республику из различных стран мира вернулись 221 110 человек22. Республиканское управление трудовых ресурсов было восстановлено по- сле захвата северной части Молдовы в марте-апреле 1944 г. советскими вой- сками. В его подчинении находился 31 райотдел. 31 января и 2 февраля 1945 г. СНК СССР мобилизовал в Молдове 1 650 человек для нужд Наркомата 18 Resheniia partii i pravitel’stva po khoziaistvennym voprosam. 1917-1967. Sbornik dokumentov za 50 let. Т. 2. 1929-1940 (Moskva: Politizdat, 1967), 776-777. 19 Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (AOSPRM), fond 51, op. 1, d. 60, l. 14. 20 Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 118. 21 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 2848, op. 11, d. 3, l. 215; Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 33. 22 M. Mel’tiukhov, Osvoboditel’nyi pokhod Stalina (Moskva: Eksmo, 2006), 404. 50 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

черной металлургии СССР23. 15 мая 1946 г. Главное управление по трудовым резервам СССР, руководимое с момента своего основания в октябре 1940 г. В. Прониным, получило статус Министерства трудовых резервов, а Пронин сохранил свой пост. В союзных республиках временно остались прежние управления (1946-1947). 14 февраля 1947 г., в соответствии с постановле- нием СНК МССР, Молдавское управление получило указание организовать мобилизацию 51 000 человек. (Впоследствии, став уже Молдавской конто- рой по оргнабору, оно сообщало в Москву, что перевыполнило план, пересе- лив 62 000 человек24.) Во второй половине 1945 г. началась кампания по набору жителей респу- блики на предприятия союзной военной промышленности. Однако условия жизни и труда там были настолько ужасны, что началось массовое дезертир- ство рабочих, набранных из республики. Его не удавалось остановить ни угрозами, ни арестами, ни даже тюремными сроками. Союзное руководство было вынуждено пообещать, что вернувшиеся обратно в добровольном по- рядке не будут привлечены к ответственности, а наказания для тех, кто са- мовольно покинул предприятия, будут либерализованы (а вскоре их вообще перестали применять)25. Спустя год после создания Министерства трудовых резервов, в связи с нарушениями, допущенными в процессе набора рабочих (заключение дого- воров с инвалидами и больными без медицинских справок, с семьями без раз- решения руководства Главного управления) Правительство СССР приняло 21 мая 1947 г. Постановление «О порядке осуществления организованно- го набора рабочих для промышленности, строительства и транспорта». На этом основании Правительство МССР, возглавляемое Г. Рудем, утвердило 13 июня 1947 г. Постановление «О порядке организованного набора рабо- чих»26. В связи с тем, что это постановление заложило юридические основы для проведения организованного набора рабочих в республике и оставалось в действии в течение всего исследуемого нами периода, мы считаем необхо- димым представить его текст в изложении. Это решение предусматривало, что начиная с 1 июля 1947 г. организо- ванный набор для угольной, лесной, нефтяной, цементной, черной и других видов промышленности, металлургии, строительства электростанций, пред-

23 Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 34. 24 Şişcanu, Regimul totalitar-bolşevic, 78; Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 34; Ș. Gorda, „Mașina diabolică a migrației”, in Deportări și neodeportări, ed. C. Bârcă, 35-36, 39; ANRM, fond 3021, op. 1, d. 266, l. 261. 25 Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 83. 26 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 1, l. 1; d. 2, l. 14-16. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 51

приятий тяжелой промышленности, топливной промышленности, рабо- там по погрузке и разгрузке морского и речного транспорта осуществляет Молдавское республиканское управление Министерства трудовых резервов СССР. Управление располагало местными органами, через которые осу- ществляло заключение индивидуальных контрактов с желающими работать за пределами республики, проводило организованный набор рабочих и их перевозку к новым местам работы, регулировало и контролировало органи- зованный отбор, осуществлявшийся министерствами и ведомствами, не вхо- дившими в указанный список. На основании постановления Правительства СССР Управление принимало приказы об оргнаборе, устанавливало уезды и районы, в которых он должен был осуществляться, число набираемых по каждому району и городу (в основном по 20-40 человек, но порой и по 60- 150). В Кишиневе Республиканская контора управления должна была быть создана до 15 июня 1947 г., а до 20 июня 1947 г. планировалось формиро- вание аппарата уполномоченных по районам. В связи с этим Кишиневский горисполком должен был выделить Конторе уже отремонтированные поме- щения, подготовленные для исполнения в них служебных функций, склад, гараж и места для сборных пунктов набранных рабочих27. Председатели уездных и районных исполкомов в срок до 15 июня 1947 г. были обязаны отобрать и назначить начальников сборных пунктов и инспекторов, а копии их личных дел следовало отправить в Молдавское управление Минтрудре- зервов. Для указанных лиц местные органы должны были в недельный срок подыскать помещения под служебные нужды и склады. После получения указанного постановления райсоветы должны были утвердить постановле- ние об исполнении его, довести до сведения сельсоветов и колхозов, помочь всем, чем возможно, райуполномоченным в их деятельности, продлевать ра- бочие договора для набранных, направлять с ними членов их семей и сохра- нять льготы для них при условии, что члены их семей продолжат работать в колхозах28. Набранные рабочие обеспечивались питанием по нормам, установлен- ным Постановлением Правительства СССР № 1575 от 2 декабря 1946 г., а на сборных пунктах и в пути – по нормам для работников промышленности и связи. Они получали суточные в соответствии с распоряжением СНК СССР № 21807р от 24 ноября 1944 г., а Министерство здравоохранения должно было обеспечивать их медобслуживание. МВД было обязано в 5-дневный срок выдать паспорта всем заключившим трудовые договора, а для тех, кто

27 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 1, l. 1-2. 28 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 1, l. 2. 52 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

работал на предприятиях и в сфере строительства – выдать в установленном порядке паспорта для направления в пограничную зону29. Был установлен также юридический статус Республиканской конторы по оргнабору. Начальник Конторы получал одновременно должность зам. начальника Молдавского республиканского управления трудовых резер- вов, работники Конторы были приравнены к соответствующим (по рангу) сотрудникам Молдавского управления, начальники райотделов Конторы – приравнены к зав. отделами райисполкомов, а инспектора Конторы – к ин- спекторам Управления30. Отделы по оргнабору организовывались в каждом уезде и районе респу- блики: в Кишиневском уезде – 16 отделов, в Оргеевском – 15, Кагульском – 9, Бендерском – 18, Сорокском – 18, Бельцком – 21, а всего – 97 отделов. Аппарат уполномоченных был сохранен в 31 районе31. 15 июля 1947 г. министр трудовых резервов CCCР В. Пронин утвердил Положение о республиканской, областной (краевой) конторе по оргнабору рабочих Министерства трудовых резервов. Этот документ дополнил поста- новление Правительства МССР от 13 июня 1947 г. новыми моментами. В нем говорилось, что набранные рабочие и крестьяне в пути сопровождают- ся представителем Конторы, на новое место работы. Этот сопровождающий получал на всех набранных книжки или дорожные карточки для питания в пути. Контора утверждала начальника эшелона, обеспечивала при помощи кассиров и инкассаторов дневные оплаты труда, обеспечивала уполномочен- ных бланками трудовых договоров, плакатами, объявлениями и другими до- кументами, необходимыми для оргнабора32. Контора имела и ряд других задач: обеспечение необходимым инвен- тарем пунктов сбора набранных рабочих, подготовку помещений для их размещения, организация охраны их личной собственности, обеспечение подачи спецпоездов и т.д.33. Она располагала собственным финансовым ба- лансом и бюджетным счетом в местном отделении Госбанка, печатью с госу- дарственным гербом СССР и своим названием34. Была установлена внутренняя структура Конторы. Нижний этаж пред- ставлял аппарат райуполномоченного (в каждом районе по 2-6 человек). Райуполномоченный подчинялся напрямую начальнику Конторы, назначав-

29 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 1, l. 2-4. 30 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 1, l. 2-3. 31 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 1, l. 5-6. 32 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 3. 33 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 3. 34 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 5. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 53

шемуся министром трудовых резервов СССР. Обязанности начальника Кон- торы: исполнение плана оргнабора и перевозки набранных на предприятия, обеспечение защиты доверенной собственности, контроль за правильным использованием выделенных денежных средств. Права начальника Конто- ры: заключение договоров и соглашений с организациями и предприятиями, открытие и закрытие счетов, включая спецсчета предприятий и доверенных лиц, аренда помещений и покупка имущества в пределах выделенных сумм, предпринимать действия и отвечать за них в суде и арбитражных органах, организовывать работу кассы, вести учет и представлять бухгалтерские и статистические отчеты, принимать и увольнять сотрудников, кроме своего заместителя и главного бухгалтера, выдавать доверенности другим лицам с правом передоверять – на управление счетами, включая специальные, и ма- териальными ценностями35. На должность начальника Молдавской республиканской конторы по ор- гнабору приказом министра трудовых резервов СССР В. Пронина № 824к/1 от 24 июня 1947 г. был назначен Борис Кондратенко, а главным бухгалтером Конторы приказом № 2/к от 24 июня 1947 г. также за подписью Пронина, стал Иван Свищев36. Назначение Кондратенко состоялось в период, когда руководство Мин- трудрезервов (МТР) вновь начало кампанию по наведению порядка в своей деятельности. В приказе Главного управления по оргнабору МТР № 59 от 6 августа 1947 г. отмечалось, что группа контор занимается гонкой за цифра- ми выполнения плана, заключая трудовые договора с людьми, неспособны- ми к тяжелой работе. В связи с этим приказ требовал установления строгого контроля за порядком осуществления оргнабора, направлять всех заключив- ших договора на сборные пункты только с разрешения начальника конторы и только в заранее установленный день. Была установлена норма: 1 инспек- тор приходился на 100 отобранных рабочих. Запрещалась посылка групп численностью менее 100 человек или отправка их без справок о состоянии здоровья, либо с семьями. Исключение для женатых делалось только в случае направления их на Сахалин или в Калининград с условием, чтобы направ- ляемые члены семьи составляли не более 20% от общего числа отправлен- ных. В дальнейшем отправка контрактников с семьями разрешалась только со специального разрешения начальника Главного управления. Запрещалось посылать на работу вместе с членами семей в следующих отраслях: уголь- ной промышленности, черной металлургии, стройки Минтопливпрома, Министерства ВМФ, Минтяжпрома и другие. Категорически запрещалась 35 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 4. 36 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 36-37. 54 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

отправка контрактников в Москву, Ленинград, Ростов-на-Дону, Челябинск, Свердловск (ныне Екатеринбург), Молотов (ныне Пермь), Кемерово, горо- да Урала и Донбасса, которые являлись режимными зонами37. Ужесточение требований повлияло на оценку работы Москвой Мол- давской конторы по оргнабору. 18 июля 1947 г. начальник Молдавского управления МТР С. Ратундалов подписал приказы № 24 и 25, которыми, в соответствии с разрешением МТР СССР, разрешил набор 65 человек для треста «Севтяжстрой» и 250 человек для треста «Южспецстрой», требуя при этом осуществлять неукоснительный контроль за тем, заключены ли трудовые договора, присутствуют ли листы о переводе контрактников на другое место работы, правильность финансирования рабочих, а от треста «Южспецстрой» ‒ выделить лимиты для питания 250 человек и вагоны для их перевозки. 14 августа 1947 г. Контора получила указание набрать рабочих и для треста «Севастопольстрой». Последнее должно было стать главной задачей и осуществлялось за счет других строек Министерства ВМС38. Но одновременно последовало и предупреждение: 12 августа 1947 г. В. Пронин подписал приказ № 393, в котором отмечал неисполнение плана первого по- лугодия 1947 г. предприятиями тяжелой промышленности по причине нео- беспечения строек рабочими из разных регионов СССР, включая Молдову. Поэтому Б. Кондратенко получил указание организовать деятельность ап- парата уполномоченных на необходимом уровне, установив задачи для каж- дого уполномоченного и обеспечить контроль за ними, а также завершив набор рабочих для этого министерства к 15 сентября 1947 г39. Зная о отношении руководства МТР СССР к деятельности Молдавской КОНР, начальник Молдавского управления МТР С. Ратундалов в своем при- казе № 32 от 31 июля 1947 г., постарался, однако, проявить себя довольно независимо и охарактеризовал ее сравнительно положительно: были отмече- ны как уполномоченные, которые перевыполнили план и получили благодар- ности и премии (И. Саенко, Тараклийский район; К. Вакарчук, Сорокский район; А. Крецу, Корнештский район), так и те, кто план не выполнили: А. Балаган (Сынжерейский район), А. Черцов (Фэлештский район), Коса (Атакский район) и другие. Балаган и Иванов (уполномоченный по Котов- скому району) получили выговоры, несколько уполномоченных предупреж- дены, а инспектор Агапитов (Корнештский район) за пьянство и растрату выделенных сумм был уволен, материалы о его деятельности были переданы в органы внутренних дел. Этот случай стал поводом для выдвижения новых

37 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 14-16. 38 ANRM, fond 3100, op. 1, d.3, l. 1-2, 9. 39 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 17-18. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 55

требований к уполномоченным (они даже не представляли отчетов о расхо- довании получаемых сумм) о представлении отчетов о ходе оргнабора и рас- ходах на это40. Премирование за выполнение плана оказалось хорошим стимулом для сотрудников КОНР. Как следствие, за выполнение и перевыполнение пла- на оргнабора все сотрудники, начиная с начальника КОНР Б. Кондратенко, были премированы месячными окладами. Специально для их премирования Молдавское управление получило от МТР СССР 40 000 рублей, а всего 44 конторы, которые тогда существовали в СССР, получили на премирование своих сотрудников 1 345 000 рублей41. Но следует подчеркнуть, что план 1947 г. в целом по Молдове не был выполнен: вместо требуемых 51 000 че- ловек из Молдовы было отправлено «всего лишь» 36 635 человек 42. В 1948-1949 гг. контроль за деятельностью уполномоченных стал стро- же, особенно по части расходования финансовых средств. Например, в июне 1948 г. МТР запретило всем конторам оплачивать поездки сотрудников контор, направленных для сопровождения направляемых контрактников суммами, превышающими установленные для данного региона страны43. В сентябре 1948 г., после скандала с уполномоченным Побегайло, который был ограблен неустановленными лицами (были похищены паспорта, полу- ченные у контрактников) МТР СССР потребовал, чтобы все паспорта от- ныне представлялись уполномоченными в местные органы МВД – для того, чтобы взять под контроль будущую прописку контрактников на новом месте работы44. В сентябре 1949 г. ГУ по оргнабору МТР СССР запретило и набор рабо- чих из-за пределов соответствующих республик, которых уполномоченные уговаривали подписывать контракты, чтобы выполнить план по набору45. В 1949 г. контроль за деятельностью Конторы начало осуществлять и Совет Минисров МССР, который ежеквартально принимал постановле- ния о наборе рабочих для последующей их отправки в различные регионы СССР с указанием сколько человек должен представить каждый район. Пер- вое из этих постановлений, № 33 от 12 января 1949 г., предполагало набор только в 1949 г. 1 500 рабочих для работы на предприятиях чайной промыш-

40 ANRM, fond 3100, op. 1, d.3, l. 8. 41 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 2, l. 8-8verso. 42 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 15, l. 1. 43 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 4, l. 9. 44 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 4, l. 101. 45 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 4, l. 26. 56 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

ленности в Грузии46. Последующие постановления (№ 390 от 2 апреля 1949 г., № 838 от 6 июля 1949 г., № 1177 от 5 сентября 1949 г. и другие касались направления рабочих из Молдову в различные регионы СССР (Ростовскую, Тульскую, Московскую области, Северную Осетию, строительство курор- тов в Крыму, Сталинградской ГРЭС, Харьковского тракторного завода, на различные стройки Туркмении и Донбасса и т.д.47. В дальнейшем эти постановления стали постоянными, а непосредствен- ный контроль за деятельностью КОНР остался в руках Правительства Молдовы, которое, помимо указаний МТР СССР, принимало собственные постановления и распоряжения, касавшиеся всех аспектов деятельности КОНР, включая планы оргнабора (на основании соответствующих поста- новлений Правительства СССР). МТР осуществляло общее руководство и надзор за деятельностью ГУ по трудовым резервам в Молдове. Эта работа проводилась по одной модели, которая оставалась с некоторыми измене- ниями в силе в течение всего периода нашего исследования. На основании соответствующего постановления Правительства СССР Совет Министров МССР принимал свое решение, которое обязывало Главное управление трудовых резервов республики обеспечить отбор и отправку группы ра- бочих из республики в количестве, определенном постановлением Пра- вительства СССР. Правительство МССР занималось ежеквартальным и ежемесячным их распределением по районам. Председатели райисполкомов, получив постановление правительства республики, доводили его до сведе- ния сельсоветов и устанавливали постоянный контроль за деятельностью уполномоченных контор, оказывая им всю необходимую помощь, в том чис- ле предоставляя помещения под пункты сбора рабочих, а МВД обеспечива- ло выдачу паспортов48. 1949 г. стал важным в истории органов оргнабора и по другим причи- нам. Рабочие впервые были направлены и на строительство ведомственных построек, заводов, фабрик, посадку лесов и прочего на территории самой республики. Только в 1949 г. туда было направлено более 5 000 человек49. Несмотря на упомянутые решения о запрете подписывать контракты с лицами, неспособными к тяжелому труду, эта практика все равно продолжа- лась, так как КОНР должна была любой ценой выполнять план. Поэтому они заключали контракты с каждым мужчиной, даже с подозрительными с точки зрения закона (без личных документов или прописки). Это обстоятельство

46 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 6. 47 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 1-4, 6-14, 30-32, 41-43, 45, 47. 48 Cf. ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 1-2. 49 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 15, 19. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 57

было отмечено в приказе МТР СССР № 100 от 26 апреля 1949 г., требовав- шем окончательно прекратить такую деятельность50. Другим приказом, № 9/62 от 27 апреля 1949 г. В. Пронин впервые затро- нул тему, которая в последующие десятилетия стала одной из самых болез- ненных для структур, занимавшихся отбором населения и явилась причиной массового дезертирства жителей республики с предприятий, на которые они были мобилизованы. Пронин констатировал, что многие предприятия тяже- лой, металлургической, лесной, бумажной промышленности, строительства, сельского хозяйства, электростанции и т.д. не готовы для приема рабочих, направленных туда ГУ по оргнабору рабочих МТР СССР ввиду отсутствия жилья на новых местах работы. Поэтому Пронин разрешил начальникам местных КОНР (в их числе был и начальник Молдавской КОНР Б. Кондра- тенко) сократить число направляемых. Лично Б. Кондратенко было указано направить на строительство Сталинградской ГРЭС 200 рабочих, вместо 600, предполагавшихся по плану на 1949 г51. В это время положение Б. Кондратенко как руководителя Молдавской конторы существенно ослабло. План по оргнабору за 1948 г. он не выпол- нил, хотя тот и был сокращен: из «всего-навсего» 6 770 человек было на- правлено 6 322 (93,3%)52. В мае 1949 г., в соответствии с распоряжением Правительства СССР № 7550р от 25 мая 1949 г. план оргнабора был вновь резко увеличен – на 39 000 человек для всего СССР – ради нужд Министер- ства строительства предприятий тяжелой промышленности во втором квар- тале 1949 г. К этому добавились еще 15 000 человек в четвертом квартале 1949 г. Все эти «дополнительные» 54 000 человек были распределены среди регионов «доноров» рабочией силы – Украиной, Беларусью, Грузией, Азер- байджаном, Узбекистаном, Молдовой, Башкирией, Татарией, Краснодар- ским краем, Воронежской, Ульяновской, Курской, Московской, Брянской, Тульской, Ярославской, Орловской областями. Набор должен был состоять- ся уже в июне 1949 г. и в ходе его проведения начальники контор были обя- заны ежедекадно информировать ГУ по оргнабору МТР СССР53. Ситуация еще больше осложнилась для начальников контор после приказа В. Пронина № 47-0 от 18 августа 1949 г. об отправке в августе 1949 г. на предприятия Миннефтепрома СССР 23100 человек («доля» Молдовы составила в этот раз 500 человек). Но и это задание не было выполнено: план оргнабора на

50 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 39. 51 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 42-43. 52 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 15, l. 1. 53 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 50-51. 58 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

1949 г. (9 500 человек) Молдавская контора выполнила всего на 88,2% (8 379 отправленных рабочих)54. Положение уже не могло спасти ни сокращение плана набора рабочих для других министерств (угольной промышленности во втором квартале 1949 г.), ни даже неподготовленность ряда строек (Щекинская ГРЭС Ми- нистерства электростанций СССР, треста «Ткварчелишахтстрой» (Грузия), «Главкарагандашахтстрой» (Казахстан) к приему рабочих вижу отсутствия жилья, что привело к возвращению 374 «молдавских» контрактников назад в республику55. Деятельность Молдавской КОНР была подвергнута критике и со стороны Правительства Молдовы. Сначала в постановлении Правитель- ства МССР № 838 от 6 июля 1949 г. «Об осуществлении оргнабора рабочих в 3-м квартале 1949 г.» предусматривалось пополнить персонал районных уполномоченных, провести до 15 июля 1949 г. совещания уполномочен- ных и привлечь к ответственности тех, кто проявил небрежное отношение к своим служебным функциям. При этом в постановлении отмечалось, что план первого полугодия 1949 г. не выполнен (- 840 человек от плана)56. По- становление Правительства республики № 1177 от 7 сентября 1949 г. было гораздо более жестким: невыполнение плана оргнабора Молдавским управ- лением МТР было названо крайне неудовлетворительным обстоятельством. Отмечалось, что % выполнения плана постоянно снижался: в первом полу- годии 1949 г. – 69,2%, в т.ч. в июне 1949 г. – 47,2%, а августе – 51,2%, а всего за 8 месяцев 1949 г. ‒ 73,5% от плана 1949 г. (- 2140 человек, в том числе для металлургической, угольной, нефтяной промышленности). Руководство Молдавского республиканского управления МТР было обвинено в слабом контроле за деятельностью районных инспекторов по оргнабору; явно не- достаточной помощи, оказанной им, незнании ситуации на местах. Из-за отсутствия контроля со сторону Республиканского управления и предсе- дателей Сынжерейского, Дрокиевского, Ниспоренского райисполкомов уполномоченные и инспектора уже давно не занимались своей основной работой. Как следствие отсутствия контроля, некоторых райуполномочен- ных на местах просто не было (Леовский, Единецкий, Скуленский районы). Из-за слабой дисциплины имели место даже случаи антигосударственной агитации со стороны райуполномоченных. Ответственность несли и ряд председателей райсоветов (Самозванкин – Дрокия, Литвиненко – Сынже- рей, Коваленко – зам. председателя Ниспоренского райисполкома), которые попросту саботировали оргнабор вообше. Лично С. Ратундалов, отмечалось

54 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 106-107, d. 15, l.1. 55 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 71, 144, 149-150. 56 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 29. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 59

в постановлении, не интересовался делами оргнабора и в дела Молдавского КОНР вовсе не вмешивался57. В постановлении говорилось, что Коваленко, Литвиненко и Самозван- кин предупреждены, что в случае повторного неисполнения указаний, касающихся оргнабора, против них будут приняты суровые меры. Б. Кон- дратенко вместе с исполкомами райсоветов до 20 сентября 1949 г. должен был окончательно укомплектовать Контору подготовленными кадрами, установить строгий контроль за деятельностью уполномоченных, оказывать им практическую помощь и обеспечить исполнение плана оргнабора треть- его квартала 1949 г., разъяснить председателям сельсоветов и колхозов их обязанность помогать органам оргнабора в их работе, а исполкомам райсо- ветов – потребовать на своих заседаниях от местных уполномоченных отче- тов о ходе набора рабочих. Вся эта деятельность должна была проводиться под строгим контролем С. Ратундалова, который был обязан до 5 октября 1949 г. доложить на заседании Правительства республики о ходе выполне- ния плана оргнабора третьего квартала 1949 г58. На заседании Правительства республики 5 октября 1949 г. после пред- ставления доклада С. Ратундалова, Совет Министров утвердил план ор- гнабора на четвертый квартал 1949 г. (3 089 человек) и потребовал от уполномоченных разработать график отправки рабочих, а самым активным из уполномоченных следовало оказывать помощь коллегам, показывавшим более слабые результаты во исполнение плана набора59. Но в это время деятельность Молдавской конторы по оргнабору уже вы- зывало недовольство и МТР СССР, куда поступили письма неких Антипова и Цуканова. Эти люди пожаловались на крупные хищения средств со счетов Конторы, обвинили руководство в продвижении собственных родственни- ков и знакомых. Как следствие, Министерство направило в Кишинев своих ревизоров. Эти функционеры организовали в июне 1949 г. документальную ревизию финансово-хозяйственной деятельности Молдавской конторы в пе- риод январь 1948-март 1949 гг60. Структура Конторы в этот период стабилизировалась и включала в себя следующих служащих: начальник (он же оставался и зам. начальника Главно- го управления трудовых резервов), юрисконсульт, инспектор по кадрам; се- кретарь-машинистка, отдел оргнабора: начальнк (зам. начальника Конторы), пять инспекторов; отдел по транспортировке и питанию: начальник, ин-

57 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 37-38. 58 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 38-40. 59 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 6, l. 45, 47. 60 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 113. 60 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

спектор по транспортировке, медик-санитар; бухгалтерия – старший бухгал- тер, старший бухгалтер-ревизор, бухгалтер-ревизор, кассир; хозяйственная часть: начальник, главный товаровед, начальник склада, уборщица-курьер; гараж: начальник, механик, шофер автомашины. В список кадров Конторы также входили 66 уполномоченных по оргнабору, из которых 31 районный, и 45 районных контор (вместо 31 в 1947 г.)61. В результате проведенной проверки выяснилось, что документы, под- тверждавшие получение денег, были аннулированы начальником Конторы Б. Кондратенко. Вопреки указаниям о сокращении численности персонала, число сотрудников Конторы росло и за 18 месяцев почти удвоилось: 1 янва- ря 1948 г. – 68 человек, 1 июля 1949 г. – 124 человека. На основании фиктив- ных документов было списано 17 240 рублей, с операционных средств снято 112 000 рублей, перерасход средств по административно-хозяйственной части достиг 42 800 рублей. Ревизоры установили, что один из уполномо- ченных Конторы, Щербань, украл 31 639 рублей и бесследно исчез. Главный бухгалтер Свищев выдавал материальные ценности на основе фиктивных справок, не принял мер в отношении 40 дебиторов Конторы и не списывал их долгов. Балансы, представленные для проверки, были неудовлетвори- тельно составлены. Некоторые сотрудники Конторы (Быстрова, Этерман) не были привлечены ни к какой ответственности даже за совершенные ими хищения и подделки документов. Контролеры установили колоссальную не- стабильность кадров: в одном лишь 1948 г. Контору покинуло 137 человек (138% состава), а в 1949 г. – 29 человек. За все это Б. Кондратенко, по мне- нию комиссии, заслуживал сурового наказания. В то же время было принято во внимание, что в 1949 г. не было допущено ни одно нарушение порядка оргнабора, а деятельность Конторы несколько улучшилась. Поэтому кон- тролеры предложили вынести Кондратенко предупреждение, чтобы в слу- чае, если он не улучшит финансово-хозяйственную деятельность, не усилит контроль и кадры честными и работящими людьми, то будет снят с работы и привлечен к строгой ответственности62. Но скандал вокруг молдавской Конторы только набирал обороты. На основании материалов ревизии, решением Народного суда 1-го сектора Красноармейского района Кишинева начальник Конторы Б. Кондратенко был осужден на 1 год исправительных работ. Однако, даже находясь в тюрь- ме, он формально продолжал оставаться на своей должности, умудрившись пояснить свое отсутствие на работе болезнью (!!!). Главное управление по оргнабору СССР поверило в эту ложь и приказом № 286к от 17 июня 1950 61 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 10, l. 3-4, 57, 64. 62 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 9, l. 113-115. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 61

г. назначило и.о. начальника Конторы на период болезни Б. Кондратенко его заместителя И. Шарко63. В конце концов московское руководство все же поняло, что стало жерт- вой невероятного надувательства. 25 октября 1950 г. министр МТР В. Про- нин подписал приказ № 303, в котором подводились итоги последнего этапа работы Б. Кондратенко на этой должности. Было установлено, что в янва- ре-августе 1950 г. Б. Кондратенко и новый главный бухгалтер Конторы Жда- нов позволили уполномоченным купить билеты прямо в пути, а начальник отдела транспортировки Шалыгин (уволен приказом ГУ по оргнабору № 46 от 5 октября 1950 г. за отправку групп рабочих без билетов на проезд, по- купку их в дороге и фальсификации при покупке билетов) отправлял группы рабочих без билетов затем, чтобы в дороге потребовать от контрактников оплатить стоимость билета из собственных денег. Большая часть справок о покупке плацкартных билетов оказалась поддельной, что позволило группе сопровождавших (Блинов, Галюк, Галюлин и другие) нанести материаль- ный ущерб государству в 83 196 рублей, из которых было похищено 68 042 рубля. Вновь были установлены факты перерасхода средств на администра- тивные нужды (30 600 рублей), не были взысканы долги (взысканы оказа- лось всего 190 рублей из 79 400), а также авансы, которые не были взысканы даже к моменту подписания настоящего приказа. Поэтому Б. Кондратенко был освобожден от должности с формулировкой «за неудовлетворитель- ный подбор кадров и выдвижение на ответственные должности лиц, не внушавших доверия, а также за незаконное расходование государственных финансовых средств. Был также уволен главный бухгалтер И. Жданов – за безответственное отношение к служебным обязанностям и грубое наруше- ние финансовой дисциплины, с посылкой материалов о его деятельности в Прокуратуру для привлечения к уголовной ответственности и взыскания нанесенного финансового ущерба. Зам. начальника Конторы, И. Шарко был строго предупрежден за использование списываемых средств в личных це- лях и невнимательное отношение к вопросам растраты финансовых средств. Было обращено внимание начальника Главного управления оргнабора МТР СССР Чемалина и его помощника Санталина на то, что с марта 1950 г. они не представляли коллегии МТР СССР предложений об освобождении Б. Кондратенко с должности в связи с его осуждением. Новым начальни- ком Конторы был назначен Андрей Майстренко, главным бухгалтером стал Адриан Сапунов. Оба в 5-дневный срок должны были представить в проку- ратуру материалы ревизии для привлечения к уголовной ответственности

63 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 13, l. 8; d. 14, l. 28. 62 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

виновных в хищении финансовых средств с их последующим взысканием. Запрещалось отправлять рабочих без выплаты единовременного пособия и выдача билетов прямо в поезде, либо оплата пособий в дороге к пункту назначения. Долги уволенных подлежали оплате с представлением иска, а долги дебиторов должны были быть выплачены в срок до 15 ноября 1950 г. Отправка рабочих отныне должна была проводиться в переоборудованных вагонах, покупка плацкартных билетов – только в исключительных случа- ях, размер средств, подлежавших списанию, строго ограничивался. Акты о переводе рабочих теперь могли быть приняты лишь с условием подписания их начальником соответствующего строительства (или его заместителем), а также главным бухгалтером (или старшим бухгалтером). В сентябре 1952 г. М. Поляков, новый начальник Главного управления оргнабора МТР, потре- бовал, чтобы доклад о исполнении этого приказа был представлен ему до 10 января 1953 г.64. Кроме этого, еще 13 июля 1950 г. министр МТР В. Пронин подписал приказ № 178 «О мерах по устранению недостатков в подборе и воспита- нии кадров в Министерстве трудовых резервов». В этом приказе Б. Кон- дратенко, еще являвшийся формально начальником Конторы, начальник Молдавского управления трудовых резервов С. Ратундалов, ранее уволен- ный, и его коллеги (начальник Грозненского областного управления Агеев) были обвинены в нетерпимом отношении к критике, изгнании сотрудников, допускавших критические замечания. Приказ требовал усиления местного руководства, недопущения нарушений государственной дисциплины, орга- низации систематической работы с руководящими кадрами, стимулирова- ние критики, укрепление процесса подготовки и переквалификации кадров, их стабилизация, усиление контроля за их отбором и размещением, исследуя их политические и служебные качества. Устанавливался порядок, по которо- му сотрудники могли быть назначены и освобождены от должности только с вызовом их в Управление и т.д.65. Скандал в Молдавском управлении по оргнабору был отмечен и в при- казе Главного управления по оргнабору МТР № 54 от 15 ноября 1950 г., в котором говорилось о крайне неудовлетворительном подборе и размешении сотрудников Молдавского управления, особенно тех, кто сопровождал ра- бочих на предприятия и других материально ответственных лиц. Отмеча- лись хищения, совершенные бывшими сотрудниками Конторы66.

64 ANRM, fond 3100, op. 1, d.13, l. 6-10; 26, d.14, l. 29, 31. 65 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 13, l. 2-4 (incl. verso). 66 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 14, l. 39-40. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 63

В рамках курса на сокращение персонала, который в те годы осущест- влялся в СССР, МТР 9 января 1951 г. потребовал сократить число руково- дящих сотрудников контор. В соответствии с ним в Молдавском управлении оргнабора было сокращено 6 единиц67. Однако в этом вопросе руководство МТР вело себя крайне противоречиво. Сократив кадры, оно поняло, что в действительности существует их острая нехватка. Поэтому уже в марте 1951 г. зам. начальника Главного управления по оргнабору МТР СССР Н. Петров предложил А. Майстренко срочно, до 1 апреля 1951 г. пополнить свой аппа- рат новыми сотрудниками, ссылаясь на то, что число сотрудников районных структур и работников охраны явно недостаточно68. Помимо этого, в октя- бре 1951 г. ГУ по оргнабору МТР СССР запретил увольнение сотрудников контор, прошедших обучение на центральных курсах и курсах по повыше- нию квалификации69. Для повышения общего и профессионального уровня работников Конторы, включая уполномоченных, началась организация лек- ций и семинаров70. В 1950 г. изменились и условия оргнабора: в соответствии с Постановле- нием Правительства МССР № 974 от 3 июля 1950 г. будущим рабочим сле- довало отныне разъяснять условия набора и жизни на новом месте работы71. Эти меры поначалу положительно повлияли на исполнение плана: впер- вые в истории Молдавской конторы план оргнабора был успешно выполнен – вместо 5 000, запланированных на 1950 г., удалось набрать и отправить 7 141 человек. За успешное выполнение плана 9 месяцев 1950 г. А. Майстрен- ко приказом МТР СССР № 258 от 8 декабря 1951 г. был награжден Почет- ным дипломом МТР и премией в 600 рублей72. Несмотря на то, что ситуация с подбором кадров несколько нормализо- валась после прихода нового руководства, сотрудники Молдавской КОНР все же продолжали искать пути для облегчения своей работы и действова- ли как привыкли ранее, набирая рабочих вообще без всяких контрактов, не говоря уж о учете трудового потенциала тех или иных населенных пунктов либо районов. Их поддерживала часть председателей колхозов, которые не хотели оставаться без рабочих и в большинстве случаев категорически за- прещали колхозникам уезжать, вопреки всяким указаниям правительства республики. Главной причиной этого, как отмечалось в Постановлении

67 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 13, l. 61-62, 64. 68 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 13, l. 75. 69 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 13, l. 77. 70 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 14, l. 1. 71 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 12, l. 29-30. 72 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 15, l. 1; d. 19, l. 75. 64 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Правительства МССР № 1720 от 19 декабря 1951 г., являлась слабая рабо- та в массах среди колхозников и наличие неколхозного сельского населения. Тогда впервые было замечено, что руководители предприятий и строек не заинтересованы в создании нормальных условий труда и проживания для рабочих, так как это требовало больших затрат. Руководители этих органи- заций не подчинялись требования уполномоченных, зная, что ответствен- ность за неисполнение плана все равно несет МТР, а не они73. Руководство МТР сумело добиться изменения такого отношения к делу. Постановление Правительства СССР № 4881 от 28 ноября 1951 г. устанав- ливало, что, начиная с 1 января 1952 г., организованный отбор рабочих будет предусматриваться в государственных планах СССР и осуществляться в со- ответствии с постановлениями Правительства СССР конторами по оргна- бору на основании договоров, подписанных между МТР, с одной стороны, и министерствами и ведомствами СССР, с другой. Эти конторы отбирали будущих рабочих из числа городского неработающего населения, а в насе- ленных пунктах, где имелись предприятия и стройки, их руководители сами должны были отбирать кадры, в том числе и из числа сезонных рабочих, а работники местных контор обязывались только сохранить порядок в этой процедуре, не допуская самовольного ухода сотрудников и имея право при- влекать руководителей предприятий к ответственности за нарушение этих правил74. Правлениям колхозов было рекомендовано освобождать колхозни- ков в случае заключения ими трудовых контрактов в процессе оргнабора, с обязательной регистрацией трудовых договоров и выдачей свидетельств об уходе из колхоза (без этого документа они не могли быть приняты на пред- приятия или стройки). Трудовые договора нужно было заключать на срок не менее 2 лет с выдачей 50% единовременного пособия75. Чтобы не допустить оттока кадров преимущественно из слабых колхозов, без учета объема мест- ных трудовых ресурсов, которыми располагал тот или иной район, 23 мая 1952 г. был разработан Ориентировочный баланс рабочей силы в МССР в районах и городах. В результате проведенного нами анализа этого баланса можно сделать вывод, что наиболее обеспеченными рабочей силой были в то время северные районы (Оргеевский район – 2400 человек, Единецкий – 4 500, Липканский – 5 500) и часть центральных (Бравичский – 3 600, Кор- нештский – 1 300, Криулянский – 2 100 и т.д.), а наиболее слабо обеспечен- ными трудовыми ресурсами были южные и восточные районы республики: Дубоссарский (не хватало 2 800 человек, Слободзейский – не хватало 3 200

73 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 18, l. 46-47. 74 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 18, l. 47. 75 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 18, l. 48. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 65

человек, Тираспольский – нехватка 4 100 человек, Тараклийский – нехватка 2 000 человек, Конгазский – нехватка 2 900 человек, Романовский – нехват- ка 1 900 человек и т.д.)76. Принятые меры временно улучшили результаты деятельности Конторы – план на 1951 г. предусматривал набор 7 557 человек, но практически было набрано и отправлено 11 702 человека (154% к плану) – наивысший резуль- тат в истории оргнаборов в Молдове (в процентах)77 [для сравнения, в 1952 г., с планом набора 12 350 человек удалось набрать только 10 797 (87,4%)78, в 1953 – 9458 из 10 600 (89,2%), в 1954 – 8 619 из 8 800 по плану (97,9%) и т.д.79]. Исполнение этих планов по-прежнему шло старыми методами – без учета числа трудоспособного населения в соответствующих населенных пунктах или районах. Более того, уполномоченные стали представлять в Контору коллективные, а не индивидуальные отчеты, без работы с населени- ем. Под тем же предлогом «коллективных отчетов» многие уполномочен- ные практически не работали, ожидая появления желающих уехать [Болдин (Брэтушенский район), Тебенов (Сынжерейский р-н), Горбачев (Суслен- ский р-н), Жабин (Скуленский р-н) и другие]. Поэтому начальник Конторы А. Майстренко в своем отчете 7 сентября 1951 г. требовал представления данных об индивидуальном исполнении планов, ведения ежемесячного уче- та результатов труда, роста качества отправляемых рабочих, отправки их только в оборудованных вагонах и т.д.80. Относительно географических зон, в которые направляли набранных из Молдовы, следует заметить, что в связи с крайне недостаточной информа- цией о том, куда именно направляли жителей республики в 1940-1947 гг. мы можем указать только некоторые из них, как, например, Донбасс81. После создания Главного управления по оргнабору при Совете Ми- нистров МССР (1947 г.) возникает более подробная документация на сей счет и мы можем описать направления, по которым отправлялись молдав- ские рабочие, достаточно детально. К числу таковых в 1947-1953 гг. относи- лись Северный Кавказ, Крым, Сталинград, Урал, Азербайджан, Туркмения. Предприятия, которые принимали эти потоки людей, подчинялись мини-

76 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 22, l. 48. 77 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 1. 78 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 7, 12, 17, 24. 79 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 230. 80 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 31-39. 81 R. Shevchenko, ”Istoriia moldavskoi prokuratury”, chast’ 1, www.baza.md/index.php.new- sid=46 66 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

стерствам строительства, тяжелой, нефтяной, топливной промышленности, черной металлургии и т.д.82. Смерть И. Сталина повлекла за собой быстрые изменения в системе ор- гнабора. Министерство трудовых резервов было ликвидировано, республи- канские управления и конторы – расформированы. Начался краткий период, который мы можем датировать примерно маем 1953-декабрем 1954 гг., став- ший временем «приспособления» к новым условиям игры. А заодно – и пе- реориентации человеческих ресурсов в другие регионы СССР. На основании Постановления Правительства СССР № 1206 от 6 мая 1953 г. «О порядке осуществления организованного набора рабочих» функ- ции МТР были переданы Госкомитету по планированию (Госплану), кото- рый был обязан разрабатывать оперативные планы направления рабочих из одной республики в другую для осуществления рациональной миграции рабочей силы, контроля за исполнением плана по оргнабору, проводимого правительствами союзных республик и их местными структурами, занимав- шимися оргнабором; осуществление оперативного учета исполнения плана оргнабора; контроль за деятельностью республиканских управлений по ор- гнабору и уровня подготовки предприятий и строек к приему рабочих; кон- троль за использованием рабочей силы в экономике СССР83. В Госплан были переведены и многие работники бывшего МТР СССР. Но кроме этого, по- мимо Госплана СССР, отчеты республиканских структур по оргнабору на- правлялись также в республиканские управления статистики84. Во исполнение этого решения Совет Министров МССР принял 28 мая 1953 г. Постановление № 471. В соответствии с ним, вместо республикан- ской конторы бывшего МТР создавалось Управление по оргнабору рабочих при Совете Министров. Начальником Управления был назначен А. Олейник. Его предшественник, А. Майстренко, стал его заместителем, но 10 сентября 1954 г. был внезапно уволен постановлением Правительства МССР. Причи- ны увольнения остались неясны85. Число сотрудников Управления было первоначально определено в 25 че- ловек. Но при этом были сохранены районные уполномоченные и инспек- тора, все их льготы и служебные привилегии. Финансирование затрат на содержание аппарата осуществлялось из республиканского бюджета. Управ- ление должно было контролировать уровень подготовки предприятий и

82 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 3, l. 1; d. 8, l. 6-9, 14, 20, 26; d. 12, l. 18-20; d. 18, l. 24-28; d. 24, l. 1, 7, 12, 17, 24. 83 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 18, l. 16. 84 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 51, 69, 71. 85 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 18, l. 15; d. 32, l. 1, 67. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 67

строек к приему рабочих. В распоряжение Управления было предоставлено здание бывшей республиканской конторы по оргнабору, все ее дела и зада- ния в области оргнабора и распределению рабочей силы по районам, а также пункты сбора рабочих со всем их имуществом86. Постановлением Правительства МССР № 712 от 11 июля 1953 г. были окончательно утверждены штаты Управления (71 человек), его бюджет на вторую половину 1953 г. (415 000 рублей, в том числе на зарплату – 329 000 рублей) и структура. В нее входили центральный аппарат – начальник, зам. начальника, медик-санитар, главный инспектор по кадрам и спецработе, юрисконсульт, инспектор по массовой работе, секретарь; отдел по оргнабо- ру и перевозкам (7 человек – начальник, старший инспектор, 5 инспекторов), бухгалтерия (главный бухгалтер, старший бухгалтер, бухгалтер-ревизор, кон- тролер-кассир), Хозяйственная часть (начальник, секретарь, машинистка, зав. складом, курьер-уборщица, 2 шофера). Также в число сотрудников кон- торы входили 29 районных уполномоченных, 13 районных инспекторов, 4 сопровождающих87. Информация о оргнаборе становилась все более детальной: с 1953 г. от уполномоченных требовали также сведения о возрасте, поле, демобилиза- ции набранных из армии, уволились ли они по истечении контракта или же по окончании сезонных работ, где они работали до заключения контракта: в городе, колхозе, принадлежат ли к числу амнистированных или же нигде не работают88. Чтобы установить основные недостатки в деятельности уполномочен- ных, в поисках улучшения системы оргнабора в 1953-1954 гг. в республике было организовано несколько совещаний уполномоченных и инспекторов Управления оргнабора республики. Первое из них состоялось 1 декабря 1953 г. и было посвящено вопросам невыполнения плана оргнабора (как от- мечалось выше, план оргнабора 1953 г. остался невыполненным, что стало ясно еще до конца года). В ходе заседания уполномоченные указывали самые разные причины не- достатков: препятствия, создаваемые районным руководством, поведение председателей колхохов, которые сначала требовали возвращения колхозни- ков, работавших на стройках Кишинева, после чего они брали на себя обя- зательство выполнить план оргнабора. Уполномоченный Комаров обвинил руководство Управления в слабой координации деятельности уполномочен- ных и инспекторов, отсутствии связей с председателями райисполкомов. А

86 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 18, l. 15-16. 87 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 76-78. 88 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 52. 68 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

уполномоченный Нижник добавил, что его коллеги и инспектора практи- чески никогда не приглашаются на спецсовещания руководства. Подводя итог своему выступлению, он заявил, что в деятельности Управления прак- тически не ощущается руководящей роли партии, а ЦК КПМ и Правитель- ство не занимаются воспитанием кадров Управления и не обеспечивают его транспортом89. Некоторые инспектора выдвинули претензии и собственным коллегам: не ведутся дискуссии с колхозниками, проводящийся отбор рабочей силы – некачественный, кроме того, многие рабочие дезертировали с предприятий, уполномоченные часто не являются на службу, не публикуются результаты соцсоревнования, набирают либо слишком молодых (17 лет или даже детдо- мовцев), либо слишком пожилых (от 60 лет и старше), в своей пропаганде приукрашаются условия, где будут работать контрактники, некоторые бра- ли деньги с набранных чтобы оплатить им дорогу к новому месту работы. Среди предложений были, в частности, повышение уровня политической подготовки уполномоченных, проводить дифференциацию среди рабо- чих, предоставлять уполномоченным больше разной помощи. Руководству Управления было рекомендовано включать в справки для колхозов строй- ки, на которые будут набраны контрактники, изготавливать фотовитрины и т.д.90. Начальник Управления А. Олейник признал ошибки, отметив, что он действительно не требовал серьезного отношения к служебным обязанно- стям, уполномоченные заполняли паспорта контрактников с разрешения со- трудников райотделов МВД, но делали это некачественно, начальник одного из отделов Управления, Яков Майстренко, не установил причины невыпол- нения планов оргнабора в районах и т.д.91. Спустя неделю, 7 декабря 1953 г. состоялось служебное совещание ап- парата Управления, посвященное той же проблеме. Участники отметили нестабильность кадров, некачественное планирование работы, включая канцелярию, отсутствие у отдела оргнабора нормальных отношений с рай- уполномоченными, из-за чего последние представляли сведения с большим запозданием и неправильно планировали количество вагонов, необходимых для перевозки контрактников92. В начале 1954 г. руководство Управления было вынуждено представить отчеты и по факту невыполнения плана переселения семей в другие райо- ны СССР (было переселено «всего» 189 семей вместо 200, направляемых

89 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 15-17 verso, 18, 20. 90 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 16-20. 91 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 20 verso. 92 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 22-23. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 69

в Ростовскую область). Это обстоятельство было частично объяснено тем, что Главное управление по переселению Министерства сельского хозяйства указало 26 июля 1953 г. прекратить отправку глав семей, а Правительство СССР распоряжением № 11297р от 27 августа 1953 г. сократило план пере- селения семей из Молдовы с 500 до 20093. 1954 год показал, что ни руководство Управления, ни его сотрудники не извлекли надлежащих выводов из собственных критических замечаний. Уже в январе 1954 г. зам. председателя Госплана СССР Б. Безруков пожаловался председателю Совета Министров МССР Г. Рудю, что отбор рабочих в Мол- дове для промышленности СССР осуществляется крайне неудовлетвори- тельными темпами, в первые две недели 1954 г. план выполнен всего на 5,2%. Безруков потребовал, чтобы А. Олейник постоянно следил за условиями проживания контрактников из Молдовы на новом месте работы, так как со- трудники Управления этим не занимаются, а также прекратил практику изъ- ятия паспортов у набранных с последующей отправкой их на новые места работы по почте94. Однако положение продолжало ухудшаться. План первого квартала 1954 г. по оргнабору был выполнен только на 67,4%. В связи с этим 9 апреля 1954 г. состоялось республиканское совещание работников Управления по оргна- бору рабочих, на котором уполномоченные вновь критиковали собственное руководство. В частности, выступавшие заявили, что правительство респу- блики приняло постановление об отборе для переселения неколхозного населения республики, а Яков Майстренко забыл его в служебном столе и никому не разослал; что А. Олейник издает заведомо невыполнимые прика- зы и т.д. Одновременно отмечалась слабая поддержка работников Управле- ния со стороны райисполкомов, часть председателей колхозов, как и раньше, запрещала колхозникам уезжать; жаловались на снежные заносы, мешавшие ездить по селам и даже на слишком строгий отбор, устанавливаемый поли- клиникой (Сидельников, уполномоченный по Тираспольскому району). Его коллеги, которые выполнили либо перевыполнили план оргнабора, считали, что это стало возможно только благодаря тесным контактам с партийными и советскими органами и регулярным поездкам по селам, а также организа- цией «информационных столов» (Горленко, уполномоченный по Резинско- му району)95. Я. Майстренко попытался объяснить недостаточную помошь Управления своим уполномоченным тем, что все три инспектора были боль- ны, а А. Олейник стал ссылаться на то, что Управление все же предприня-

93 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 31, l. 1. 94 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 34, l. 9-10, 17, 30. 95 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 82; d. 33, l. 1-7. 70 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

ло меры против тех, кто систематически не выполнял план. Например, был уволен каларашский уполномоченный Королюк, выгнан за подделку финан- совых документов уполномоченный Гулик, было установлено, что бывший главный бухгалтер А. Сапунов присвоил 4 квартиры. Кроме того, Олейник приводил в пример более успешный 1952-й год и напомнил, что введен учет посещения службы уполномоченными96. Чтобы не показывать «посторонним» реальное положение дел в Управ- лении, А. Олейник аргументировал невыполнение плана первого квартала 1954 г. председателю Госплана МССР Г. Черемисину совершенно иначе. Он утверждал, что у молдавского Управления есть только одна основная гео- графическая область, куда оно может отправлять набранных – Тульская об- ласть, но именно оттуда рабочие из Молдовы прислали наибольшее число писем с жалобами на тяжелые условия труда и быта. Серьезные проблемы, продолжал он, создали морозы, заснеженные дороги и т.д. Более того, трест «Сталинградгидрострой» сократил заказ рабочих вдвое (с 714 до 300), при- чем начал запрашивать только одиноких мужчин со строительными специ- альностями. Однако на территории, контролируемой трестом, нет условий для нормальной жизни – рабочие живут в подвалах, по 50-60 человек в ка- ждом97. В июле 1954 г. стало ясно, что план первого полугодия тоже сорван. И чтобы найти «стрелочников», 10 июля 1954 г. было созвано республи- канское производственное совещание с участием всех районных уполномо- ченных и инспекторов. Но на сей раз участники нашли иные аргументы для оправдания своих неудач: изменение адресов, по которым посылали мол- давских рабочих – Сталинград вместо Челябинска (Арнаутов, Бричанский район), колхозники самовольно уходят на работу в Кишинев (Зубак, Стра- шенский район); МВД слишком медленно выдает паспорта (Горленко, Ре- зинский район). Лишь двое выступавших сделали заявления «не в унисон». Старший инспектор Управления Котов обвинил уполномоченных в безот- ветственном отношении к делу и неудовлетворительном заполнении ими документов об отправке контрактников. Котова поддержал котюженский уполномоченный Бражников, который обвинил коллег в безответственном отношении к порученному делу98. В объяснении, которое А. Олейник направил 15 июля 1954 г. зам. пред- седателю Совета Министров Молдовы П. Усику, он отмечал, что отправка всего 2 751 человека вместо 5 200 по плану поясняется тем, что в «Ста- линградгидрострой» не организованы нормальные условия труда и быта,

96 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 7-8. 97 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 24, l. 82-83. 98 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 33, l. 11, 13. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 71

началась эпидемия дизентерии, которой заболело уже более 100 человек. «Некоторые руководители этой стройки еще не поняли, что эти люди не арестанты, а обычные рабочие», писал он. Точно так же Олейник аргумен- тировал 24 июля 1954 г. невыполнение плана уже известному нам Б. Безру- кову99. Помимо этого, Управление сумело довольно убедительно для того времени ответить на жалобу Министерства строительства предприятий ме- таллургической и химической промышленности СССР (министр Д. Райзер) о невыполнении плана отправки рабочих на предприятия этого ведомства. Олейник сообщал, что начальник отдела кадров самого этого Министер- ства Русаков, вместе с Госпланом СССР произвольно понизили план. Ответ, по-видимому, вызвал растерянность в Москве, потому что министерство больше не настаивало на своей просьбе. Более того, Олейник сообщил главе Правительства МССР Г. Рудю 19 августа 1954 г., что Управление вообще-то имеет право еще и потребовать уплаты штрафа за самовольное изменение планов Министерством, из-за которого Управление понесло огромные убыт- ки (уже заказанные вагоны так и не были использованы)100. Но несмотря на все эти трудности, Управление сумело к концу года несколько улучшить по- ложение: из 8 800 человек по плану было отправлено 8 618 (97,9%)101. В процессе хрущевских административных реформ впервые с 1949 г. ста- ли расширяться права союзных республик. По распоряжению Правитель- ства СССР № 8432р от 3 августа 1954 г. право использовать оргнабор для постоянной работы на предприятиях было предоставлено республиканским правительствам. Одновременно с 1 августа 1954 г. были ликвидированы все- союзные конторы «Союзтрансоргнабор», вместе с местными конторами, а с 1 января 1955 г. подлежала ликвидации и «Союзрыбпромкадры», наби- равшая людей для рыбной промышленности. В обеих отраслях соответству- ющие полномочия также были переданы советам министров республик102. Следующим этапом структурных реформ в области оргнабора стало По- становление Правительства СССР № 2394 от 1 декабря 1954 г. (и принятое на его основании Постановление Правительства МССР № 8 от 10 января 1955 г.), которое, в условиях начатой политики «освоения целины» суще- ственно подняло роль Управления оргнабора. В соответствии с этими реше- ниями, на основе Управления по оргнабору создавалось Главное управление по переселению и организованному набору рабочих (ГУ ПОНР). В его подчинение переходили отделы по переселению рабочей силы и оргнабору

99 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 34, l. 34. 54, 57. 100 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 34, l. 66. 101 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 34, l. 84. 102 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 32, l. 147-148. 72 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

рабочих, которые создавались при Бельцком, Бендерском, Котюженском, Каларашском, Кишиневском, Котовском (ныне Хынчешть), Резинском, Со- рокском, Стрэшенском и Тырновском райисполкомаз на основе аппаратов райуполномоченных и инспекторов по организованному набору. Размер зарплаты начальника райотдела ГУ ПОНР соответствовал зарплате бывших районных уполномоченных, а у инспекторов районных отделов – зарплате инспекторов по оргнабору. Структура и штаты ГУ ПОНР утверждались в рамках бывших отделов по переселению и Управления по оргнабору и были следующими: начальник ГУ ПОНР, зам. начальника, юрисконсульт, секретарь-машинистка, инспектор по кадрам и спецработе; отдел по пере- селению и оргнабору: начальник, зам. начальника, старший инспектор по переселению, 2 инспектора по переселению, старший инспектор по оргна- бору, инспектор по оргнабору, инспектор по культурной работе в массах, медик-санитар; бухгалтерия: главный бухгалтер, старший бухгалтер, бухгал- тер-ревизор, контролер-кассир; хозяйственная часть: начальник хозчасти, машинистка, зав. складом, курьер-уборщица, 2 шофера легковых машин. Кроме них, в 10 районах имелись также по 1 зав. отделом и 1 инспектору103. ГУ ПОНР возглавили два опытных партработника: Василий Дамаскин (начальник Главного управления с 7 апреля 1955 г.) и его заместитель Лео- нид Рачинский (с 8 марта 1955 г.)104. Учитывая, что в 1954 г. из 1 000 запланированных к переселению семей были перевезены к новому месту проживания «всего-навсего» 819 (444, включавшие в себя 1 838 человек – в Грозненскую область, 375 (1 582 че- ловека) в Ростовскую область), на 1955 г. был утвержден план переселения колхозников, который был радикально повышен по сравнению с прошлыми годами: 1 800 семей (вместо 500-1000). 1 000 семей должна была быть на- правлена в Казахстан, 500 в Ростовскую область, 300 – в Астраханскую об- ласть. Прием их на работу в тамошние колхозы обеспечивало Министерство сельского хозяйства СССР и региональное управление сельского хозяйства, а в случае их направления в совхозы и промышленные предприятия – мини- стерства и соответствующие ведомства105. В связи с началом борьбы Хрущева за «освоение целины», главным на- правлением, куда направлялись теперь «контрактники» и переселенцы из Молдовы, стал теперь Казахстан. План по оргнабору на 1955 г., который остался в основе работы ГУ ПОНР на этот год в связи с возросшим объе- мом деятельности, составил 8 500 человек, в том числе 7 700 – за пределы

103 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 1-3, 5-6. 104 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 12, 19. 105 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 36, l. 14; d. 39, l. 4. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 73

республики. В последующие месяцы план был уточнен и только за пределы республики должны были быть отправлены уже 8 200 человек только в 1955 г.106. Но уже 7 января 1955 г. все тот же Б. Безруков отправил Г. Рудю спи- сок критериев, которыми должно было руководствоваться ГУ ПОНР в сво- ей деятельности. Они учитывали специфику районов: если в колхозах того или иного района ощущалась нехватка рабочей силы, набор производился в городках или селах данного района, из числа неколхозного местного насе- ления. Запрещалось заключать трудовые договора с лицами без документов или с теми, кто заключал ранее трудовые договора, но в итоге нигде не рабо- тал, а также с теми, кто был неспособен к физическому труду. Методы пере- селения должны были быть разработаны уже к весенним полевым работам107. Новые требования и ослабление государственной дисциплины, кото- рое начинается после смерти И. Сталина; рост интереса населения страны к условиям проживания вызвал появление новых проблем в деятельности ГУ ПОНР. Различные предприятия, которые не привыкли интересоваться условиями, в которых в мирное время живут люди, попросту не сообщали Главному управлению о них ничего (в числе первых в список презревших это предписание попали украинские угольные объединения «Донецкуголь» и «Гуковуголь»). В связи с этим Л. Рачинский был вынужден обратиться к Государственной экономической комиссии (бывший Госплан) с просьбой дать указание Минугольпрому СССР обеспечить прием рабочих из Молдо- вы, исходя из новых требований108. Но многие тресты, не считаясь с указаниями министерства, узнав, что вновь нанятые рабочие должны быть обеспечены жильем, стали отказывать- ся от них109. Мало того, когда рабочие из Молдовы, прибыв на место рабо- ты, узнавали, что здесь отсутствуют даже самые элементарные условия для проживания, немалая часть их стала расторгать контракты и возвращалась назад в Молдову, что в скором времени очень негативно повлияло на общий процесс оргнабора в республике. Свой вклад привносили и рабочие, остав- шиеся на этих предприятиях – они писали письма, в которых описывали в чудовищных подробностях жуткие условия, в которых им приходится жить (нет техники, очень плохое продовольственное и промтоварное обеспече- ние, живут в грязных подвалах и т.д.) – в качестве примеров можно приве-

106 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 7-8; d. 43, l. 12-13. 107 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 8. 108 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 1. 109 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 61. 74 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

сти тресты «Пресногорьковскстрой», «Тоболстрой», «Акмолинскстрой», «Макинскстрой»110. Однако учреждения, которые контролировали деятельность Управления – Правительство республики и Госплан СССР не принимали во внимание все эти «мелочи» и обвиняли ГУ ПОНР МССР и местные власти республи- ки в невыполнении плана. Так, например, в постановлении Правительства Молдовы № 311 от 18 июля 1955 г. говорилось, что уполномоченные в рай- онах никем не контролировались. Им никто не оказывал никакой практиче- ской помощи, а разъяснительная работа среди жителей велась крайне слабо. Поэтому ГУ ПОНР МССР было обязано отныне начать контролировать собственных местных сотрудников, обеспечивая их одновременно инфор- мационными материалами, рекламными листовками, обращалось внимание заместителей председателей райсоветов Марева (Атакский район), Филип- пова (Окницкий район), Власова (председатель Бричанского райисполкома) на неудовлетворительную деятельность по выполнению государственного плана оргнабора111. Более конкретной была критика ГУ ПОНР МССР со стороны Б. Безру- кова. В своих указаниях, направленных Г. Рудю и В. Дамаскину 2 мая 1955 г. он писал, что Главное управление, помимо того, что не контролирует дея- тельность своих же уполномоченных и районных отделов, даже не требует от них отчетов хотя бы и в случае низких результатов работы и даже в Пра- вительство республики позволяет себе посылать неконкретные и неудов- летворительные информации; план второго квартала 1955 г. был выполнен крайне слабо (744 рабочих из 3 000; план первого полугодия был выполнен только наполовину – 4 300 рабочих из 8 500); ощущается нехватка средств для перевозки набранных и т.д. Поэтому Б. Безруков предложил Главному управлению поставить перед Правительством республики вопрос об увели- чении финансирования этих нужд112. Начались жалобы на деятельность ГУ ПОНР Молдовы и со стороны ор- ганизаций, принимавших рабочих из республики. Согласно письму началь- ника Управления материально-технического снабжения при Правительстве республики А. Колежука на имя зам. начальника ГУ ПОНР Л. Рачинского от 4 апреля 1955 г., в Котласский леспромхоз, который в эти годы обеспечивал Молдову деревом, стали попадать много жуликов, разгильдяев, преступни- ков, намеренно нарушавших дисциплину. Большинство их, отмечал Коле- жук, не являлись уроженцами Молдовы, в связи с чем он предлагал, чтобы

110 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 100. 111 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 20-21. 112 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 75, 230. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 75

в Леспромхоз направлялись представители коренного населения республи- ки, в основном колхозники, без компромата в биографии, которые «могут принести своим трудом пользу нашему предприятию, которое призвано обеспечить республику лесоматериалами и не подрывать его хозяйствен- ную деятельность»113. В справке ГУ ПОНР для Правительства республики положение, которое создалось в этом хозяйстве, пояснялось слабой работой райсоветов, которые направляли очень мало людей, причем в дальнейшем Леспромхоз по собственной инициативе от них отказался114. Чтобы все же увеличить число рабочих, направляемых из Молдовы, на- чался их набор даже из солдат-резервистов, уроженцев республики. Так, например, в августе 1955 г. по 100 резервистов запросили для себя Мини- стерства металлургии цветных металлов и строительства электростанций115. Но и эти меры не дали результата: из 8 200 человек по плану в 1955 г. было набрано 6 919 (84,3%)116. Однако «свободные» человеческие ресурсы республики, после десяти- летия активной «выборки» существенно истощились. Первым из респу- бликанских руководителей, который это понял и выразил протест против создавшегося положения, был председатель Совета Министров республики Г. Рудь. В проекте письма, которое было адресовано председателю Госэко- номкомиссии (бывшего Госплана) СССР М. Сабурову в конце 1955 г., при- лагая проект оргнабора в Молдове на 1956 г., Рудь в то же время писал, что в Молдове намечается рост посевов многих сельхозкультур – сахарной све- клы, подсолнечника, овощей, расширение площадей под посадку кукурузы, садов, виноградников, увеличение поголовья животных, проведение стро- ительно-монтажных работ, ввод в действие новых предприятий. Все это, писал Г. Рудь, увеличивает нужду республики в рабочей силе (на 1956 г. на- мечалось набрать на ее территории 5 750 человек) для министерств – сель- ского и городского строительства, автотранспорта и шоссейных дорог и т.д. Учитывая, что в 1955 г. многие районы уже ощущают нехватку рабочих для сельского хозяйства, промышленности и строительства, «Совет Министров Молдавской ССР не считает возможным предусмотреть в плане оргнабора отправку рабочей силы за пределы республики и продолжение переселения жителей из Молдавии в другие республики Советского Союза»117. Однако Правительству республики не удалось настоять на этом своем требовании, в

113 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 49, 52-53. 114 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 166. 115 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 163-164. 116 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 43, l. 12. 117 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 229, 231. 76 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

дальнейшем оно больше никогда не возобновлялось и оргнабор и переселе- ние семей из республики продолжались в прежнем ритме. Положение с переселением семей было несколько более успешным для ГУ ПОНР. К 15 мая 1955 г. на новое место жительства из республики было отправлено 996 семей из 1800 предполагавшихся (55%). Однако Б. Безруков считал этот показатель плохим и видел причины тому в слабой организации работы Главного управления, слабом контроле райисполкомов, недостаточ- ном привлечении местного актива; редком посещении депутатов сельсове- тов бригад и колхозов; отсутствии докладов и бесед с колхозниками и т.д. Но все равно главным виновником оставалось ГУ ПОНР, работники кото- рого не объяснили населению льготы и условия труда, не привлекли к этому СМИ, не организовали публикацию в газетах писем ранее уехавших. К это- му Б. Безруков добавлял отсутствие на местах рекламных листовок и инфор- мационных столов118. После вмешательства Б. Безрукова процесс оргнабора все же «ожи- вился». Как сообщал 1 июня 1955 г. зам. председателя Совета Министров Молдовы П. Усик все тому же Б. Безрукову, на эту дату было отправлено 1 300 семей и в июне годовая норма будет выполнена. «Отстающие» упол- номоченные получили новые задания для переселения семей, в прессе опу- бликованы извещения, условия труда и быта стали озвучиваться по радио, оглашались в рекламных точках в городах; Правительство увеличило суммы, выделяемые на переселение жителей, на 300 000 рублей119. Однако в дальнейшем процесс переселения вновь застопорился. В по- становлении Совета Министров МССР № 311 от 18 июля 1955 г. отмеча- лось, что из 1 800 семей отправлено «всего» 1 431. Всю ответственность за это постановление возложило на местные советы, прежде всего Окниц- кий, Отачский, Бриченский, Котюженский, отметив все же, что уполномо- ченные не контролируют эту работу и не оказывают исполкомам никакой помощи120. Постановление не способствовало, однако, улучшению работы райисполкомов в этом направлении – к концу 1955 г. процесс практиче- ски остановился: из предполагавшихся 1 800 семей было переселено 1 481 (82,2%) (4 537 человек), в том числе 75 семей в Астраханскую область (вме- сто 300), 417 (вместо 500) в Ростовскую область, 989 (вместо 1 000) в Пав- лодарскую область Казахстана121.

118 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 74. 119 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 40, l. 76. 120 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 20. 121 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 43, l. 14. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 77

Результаты 1955 г. были изложены в справке Б. Безрукова, который те- перь являлся зам. председателя Госплана СССР. В своем очередном письме, адресованном Г. Рудю 10 марта 1956 г., он констатировал, что ГУ ПОНР Молдовы не выполнил план 1955 г., и что начало 1956 г. ознаменовалось ре- зультатами еще худшими – по оргнабору было направлено «всего» 565 ра- бочих (43,5%) и ни одной семьи не удалось переселить. Безруков повторил прежние обвинения в адрес ГУ ПОНР и райсоветов, не предложив, одна- ко, никаких мер, которые могли бы улучшить ситуацию122. Со своей сторо- ны, начальник ГУ ПОНР В. Дамаскин пояснил начальнику Статистического управления республики В. Вершинину неудачу в исполнении плана оргнабо- ра тем, что тресты «Донецкуголь» и «Гуковуголь», несмотря на то, что про- шло уже много времени, и по сей день не улучшили условия труда и теперь уже и отказываются от набора рабочих по причине отсутствия жилья123. 1956 год остался в истории деятельности ГУ ПОНР Молдовы как вре- мя окончательной переориентации потоков набранных рабочих в Казах- стан, который стал настоящей «головной болью» Главного управления. 16 мая 1956 г. Б. Безруков, ставший «посредником» в постоянных конфликтах сотрудников ГУ ПОНР Молдовы и Казахстана, после жалобы Казгорсель- строя напомнил Г. Рудю, что ГУ ПОНР Молдовы обязался направить в Ка- захстан 900 рабочих, однако до сей поры не послал ни одного124. В то же время, жалуясь на молдавский ГУ ПОНР, главы казахских тре- стов забывали, что на их совести оставалось исполнение вполне конкретных обязательств, а именно: обеспечение молдавских рабочих нормальными условиями для жизни. Это обстоятельство стало причиной множества кон- фликтов ГУ ПОНР Молдовы с ее казахскими коллегами, которые порой переходили на более высокий уровень – жалоб в Правительство Молдовы или в ЦК КПМ. В данном случае Л. Рачинский ответил Б. Безрукову, что большая часть предприятий Министерства городского и сельского стро- ительства Казахстана вообще не располагает не только жильем, но даже и стройматериалами (!!!) для его постройки. Поэтому, писал он, из Казахста- на назад в Молдову возвращаются и те, кто уехал туда раньше. Так, напри- мер, трест «Джетыгарстрой» принял в 1955 г. 2 387 молдавских рабочих, но уже спустя некоторое время вернулись домой. Из 15 765 рабочих из ре- спублики, принятых «Главкокчетавстроем» уехало обратно 7 876, причем 3 705 прибыло туда по оргнабору, а 2 958 – по комсомольским путевкам. Многие тресты не прислали никакой информации о жилье, условиях труда и

122 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 39-41. 123 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 51. 124 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 61-62. 78 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

зарплате, часть организаций добровольно отказалась от молдавских рабочих и они были перенаправлены на другие стройки, часть предприятий желала видеть у себя только одиноких мужчин и т.д.125. Убедившись, вероятно, в достоверности этой информации, Б. Безруков обратил внимание Правительства Молдовы на другое обстоятельство: в его письме, адресованном 22 мая 1956 г. Г. Рудю, отмечалось, что несмотря на то, что еще постановлением Правительства СССР от 28 ноября 1951 г. было рекомендовано заключать трудовые договора на срок не менее 2 лет, ГУ ПОНР Молдовы заключил такие договора со всего 1 700 из 6 919 направ- ленных, а в первом квартале 1956 г. – с 36,9% из направленных. Безруков просил учесть в дальнейшем это его замечание126. Несмотря на всю критику по адресу казахских руководителей, ГУ ПОНР Молдовы так и не смог избавиться от посылки молдавских рабочих в этом направлении. Больше того, на основании Постановления ЦК КПСС и Совета Министров СССР № 648 от 17 мая 1956 г., ЦК КПМ и Совета Ми- нистров МССР принял совместное постановление № 235 от 26 мая 1956 г. – «Об организации оргнабора на строительство железных дорог в райо- нах целинных земель». Это постановление обязывало горкомы и райкомы партии, райисполкомы и горисполкомы добровольно направить в 1956 г. по «общественному призыву» в Казахстан 1 600 рабочих, в основном из числа молодежи республики. Райкомы и горкомы партии, комсомольские и про- фсоюзные органы получили указание организовать разъяснительную работу с использованием СМИ (пресса, радио, кино) и обсуждением этого реше- ния на собраниях. Организация оргнабора предполагалась на предприяти- ях, в учреждениях, среди демобилизованных, выпускников школ, уволенных по сокращению штатов или одиноких. Руководить исполнением этого реше- ния было поручено зам. пред. Совмина республики П. Усику, председателю Молдсовпрофа, уже известному нам А. Олейнику, секретарю ЦК ЛКСММ В. Фомину и начальнику Молдавской железной дороги В. Оборотову, исхо- дя из следующей установки: по 10 человек с каждого района, кроме 8, где предполагалось набрать по 20-45 человек (всего районов до 1956 г. было 60, с 1956 – 46), в Рыбнице – 40, Бендерах – 70, Бельцах и Тирасполе – по 150, а в Кишиневе – 600 человек127. После этого Правительство республики вновь обратило внимание на де- ятельность ГУ ПОНР республики, охарактеризовав его деятельность в сво- ем постановлении № 233 от 29 мая 1956 г. по исполнению государственного

125 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 63-64. 126 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 72. 127 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 52-55. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 79

плана оргнабора как крайне неудовлетворительную (в первом полугодии 1956 г. из 3 500 человек по плану было отправлено 1 396, и всего 236 из 500 семей). Поддержав замечания Б. Безрукова и отметив, что уполномоченные очень редко посещают села, Правительство обязало райисполкомы обсудить вопрос оргнабора на своих заседаниях до 10 июня 1956 г. и включить прес- су в источники пропаганды. Но одновременно Правительство республики сильно повредило процессу оргнабора рабочих, проводимого ГУ ПОНР, запретив набирать одиноких мужчин, семей с одним кормильцем, лиц, не со- стоящих в зарегистрированном браке, которые не живут вместе или же те семьи, которые ранее переселялись и позже все же вернулись в Молдову128. К требованиям Госэкономкомиссии СССР и Правительства республики, казахских организаций о посылке все новых работников, стали добавляться и новые – с Урала, просившие направить молдавских рабочих на строитель- ство жилья, из Одесской области – для строительства в 1956-1957 гг. авто- страды Одесса-Киев129. Однако, из-за постоянного роста жалоб на невыносимые условия прожи- вания (отсутствие кроватей, столов, тумбочек и прочей элементарной домаш- ней утвари) и роста числа «возвращенцев» из Казахстана число желавших уехать из республики стало неуклонно сокращаться. Правда, Министерство сельского и городского строительства Украины продолжало требовать рабо- чих для своего филиала в Казахстане, надеясь «купить» их единовременны- ми пособиями – 300 рублей для уезжавших на срок до 2 лет, 600 для тех, кто уезжал на 2 года, и 1 000 для тех, кто покидал республику на срок более 2 лет. Те же, кто был направлен в распоряжение Семипалатинского управления строительства в декабре 1956 г., должны были получить 800 рублей130. Позицию этого министерства поддержал и Б. Безруков, который в своем письме, адресованном Г. Рудю 30 июля 1956 г. отмечал, что из 3 500 рабо- чих, подлежавших отправке по плану первого полугодия 1956 г., отправлено только 2 051, а из 33 районов, участвовавших в исполнении плана пересе- ления семей, участвовали только 4 района. Б. Безруков выразил недоумение тем, что не было выполнено Постановление Правительства об обсуждении проблемы оргнабора рабочих на заседаниях райсоветов в срок до 10 июня 1956 г., и потребовал организовать во втором полугодии 1956 г. отправку 580 семей в Казахстан, 266 – в Астраханскую и Каменскую области, и допол- нительно отобрать еще 1 450 рабочих131. Г. Рудь переслал письмо Безрукова

128 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 39, l. 56-57. 129 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 113, 120. 130 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 121, 127, 143, 153; d.51, l. 4. 131 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 132-133. 80 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

в ГУ ПОНР, но там уже заранее знали, что ответить, и направили ответ в тот же день (нет жилья, кроватей и т.д.)132. Но при исполнении этого предписа- ния, согласно сообщению Л. Рачинского Г. Зеленскому (Госэкономкомиссия СССР) в сентябре 1956 г., появились и новые трудности – не было жилья для прибывших с семьями, требовалось направлять только прошедших мед- комиссии, чего ранее не практиковалось, местные власти отказывались при- нять женщин даже в размере 15% от общего числа прибывших, в качестве рабочих и т.д.133. Все эти обстоятельства повлекли за собой невыполнение обоих планов 1956 г. (общая численность направляемых по оргнабору в том году вырос- ла с 6 500 до 7 500 человек) – было послано «всего» 5 451 человек, а рез- ко выросший план переселения семей (2 000 семей только в 1956 г.) не был выполнен даже наполовину – было направлено на постоянное жительство «только» 951 134. В. Дамаскин, сознавая, что план 1956 г. не будет выполнен, обратился к новому председателю Госплана МССР Г. Антосяку с просьбой утвердить план на 1957 г. с сокращением обоих базовых показателей – по оргнабору до 6 000 человек, а по переселению семей – до 1 300135.

Rezumat Cuvinte-cheie: Migrație organizată, Uniunea Sovietică, RSS Moldovenească, întrerpinderi industriale, Moscova, Leningrad, Donbas, Kazahstan Articolul reprezintă prima parte a unui studiu extins despre politica sovie- tică referitoare la migrația organizată. Autorul oferă un studiu de caz asupra fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești, acoperind primul an de ocupație sovietică a Basarabiei (1940-41) și perioada postbelică, din 1944 până în 1956. Principalele surse folosite pentru acest articol provin din Ar- hiva Națională a Republicii Moldova, în special din fondurile instituțiilor care s-au ocupat de migrația organizată a forței de muncă din teritoriile actuale ale Republicii Moldova la întreprinderi industriale situate în principal în Rusia, Ucraina și Kazahstan. Autorul oferă detalii nu doar despre variile strategii de îndeplinire a planurilor de forță de muncă, dar și despre cadrele care lucrau în instituțiie cu pricina. Articolul conține informații despre anumite industrii și regiuni unde plecau de regulă migranții din RSSM, despre anumite restricții impuse acestora, precum ar fi acelea referitoare la interdicția de a pleca cu familia întrucât principalele regiuni industriale ale URSS făceau parte din categoria regiunilor cu un regim special. 132 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 120. 133 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 160. 134 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 214, 218. 135 ANRM, fond 3100, op. 1, d. 46, l. 203. Советская политика организованной миграции. Пример Молдавской ССР (1940-1971 гг.). Часть I: 1940-1941, 1944-1956 гг. PLURAL 81 Rape in World War II film: comparing narrations Tetyana DZYADEVYCH

Abstract The objective of this paper is to show how the filmmaker’s genre of choice shapes the main discourse of the film. The author compares Helke Sander’s documentary Liberators Take Liberties (1991-1992) and Max Farberbock’s narrative feature A Woman in Berlin (2008) both dealing with the dramatic effect of the end of WWII, in particular with the instances of German women having been raped by the Allied troops, a theme first publicized in the anonymous diary A Woman in Berlin (1953). There is a clear connection between the book and the two films, but if Sander focuses on the rape itself and on the extraordinary female experience of war, Farberbock is more concerned with cross-national revenge. The author looks closer at the genre elements, particularly at the genres of the diary, the (feminist) documentary, and the narrative film. Then, the author draws some parallels between the Helke Sander film and the diary A Woman of Berlin and discusses the documentaries within the feminist framework inspired by Sander’s accomplishments. Key-words: Second World War, documentary movies, women, diaries, femi- nism, rape

The same story reiterated in a different genre may take on a drastically different ideological meaning. The objective of this paper is to show how the filmmaker’s genre of choice shapes the main discourse of her film. Even if two films are based on the same story, the preferred genre brings in its own ideological message and thus molds the movie’s discourse. I will compare Helke Sander’s documentary Liberators Take Liberties (1991–1992) and Max Farberbock’s narrative feature A Woman in Berlin (2008) as both deal with the dramatic effect of the end of WWII, in particular with the instances of German women having been raped by the Allied troops – a theme first publicized in the anonymous diary A Woman in Berlin (1953). There is a clear connection between the book and the two films, but if Sander focuses on the rape itself and on the extraordinary female experience of war, Farberbock is more concerned with cross-national revenge. First, I want to look closer at the genre elements, particularly at the genres of the diary, the (feminist) documentary, and the narrative film. Then I will draw some parallels between the Helke Sander film and the diary A Woman of Berlin. I will discuss the documentaries within the feminist framework inspired by Sander’s accomplishments. In order to stress certain points, I will refer to some 82 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

women’s Berlin diaries from the war period. Finally, I will analyze the different narrative strategies and ideological agendas employed in Max Farberbock’s film A Woman in Berlin, emphasizing the connection between the screen adaptation and the eponymous book. I will take into account the time of production and the historical circumstances under which the films were made.

A Couple of Words on Genre and Gender This paper examines the modes in which different genres address the same historical occurrences: the end of WWII, the fall of the Third Reich, and the momentous female experience caught in this crossbeam. The main point of reference for this paper is Marta Hiller’s diary, better known [for some time] as Anonymous’ A Woman in Berlin (1953). The diary as a genre comes in many guises: “actual or fictional, published or unpublished, private or public”1. Despite this multitude of permutations, however, the diary is still considered an ever-reliable, time-honored historical source2. For example, a vast cluster of our knowledge about WWII has been culled from The War Diary by Field Marshal Lord Alanbrooke3. Some diaries are intended as private documents of self-reflection, others as a dialog with an imagined listener; most are beamed forward to the future generations, with a clear understanding that this writing will eventually gain public exposure. In this way, the author “makes a claim to personal selfhood and to authorial legitimacy”4. The author’s attitude necessitates different strategies of writing and reading: “… there is the feeling of the voyeur, peeping around pages as if they were curtains, searching out the secret thoughts and life recorded on the private page”5. It is the author who decides what to vocalize and what to elide, what deserves closer inspection and what may be glossed over. A filmmaker follows a similar trajectory while adapting a story for the screen. The reader receives the picture described by the author, while the spectator watches a preselected scene. In both cases, the point of view is manipulated by the author. Manipulation of the addressee’s perception occurs in any art form, but diaristic prose renders manipulation especially obvious inasmuch as it lays claim 1 Bernard Duyfhuizen,Narratives of Transmission (Cranbury, NJ: Fairleigh Dickinson University Press, 1992), 75. 2 http://suite101.com/article/diaries-and-historical-research-a200707 (Accessed 05.01.2013) 3 Viscount Alanbrooke, War Diaries (1939 – 1945) (Berkeley: University of California Press, 2001). 4 Irina Paperno, “Connecting the “I” and History”, in Stories of the Soviet Experience. Memoirs, Diaries, Dreams (Ithaca: Cornell University Press, 2009), 17. 5 Duyfhuizen,Narratives , 75. Rape in World War II film: comparing narrations PLURAL 83 to immediate personal expression. Duyfhuizen writes: “For diary narratives, we must add to the narrating and experiencing selves the reading self (italicized by the author – T.D.), the addressed “I” of the diarist/reader in a solipsistic characterized act of reading the narrating self’s text of the experiencing self’s life story”6. There are two coexisting perspectives in a diary: the author writes about herself and her surroundings as she invites the reader to see the entirety of the world through her eyes. Inevitably, first-person narration elicits more empathy from the addressee. Suzanne Keen writes: “...the commonplace that the first person fiction more readily evokes feeling responsiveness than the whole variety of third person narrative situations... the category of first person narratives, empathy maybe enhanced or impeded by narrative consonance or dissonance, unreliability, discordance, an excess of narrative levels with multiply narrators...”7. This effect of first-person narration in fiction is achieved because the reader trusts the I-story as if it were an intimate confession. The diary deepens this essential trust with its built-in presumption of authenticity. However, David Goldknoff plays the devil’s advocate by saying, “...we want first to have answered the question of whether the “I” is real or imaginary... we must know a good deal about I (who may, after all, be a dreadful liar) to evaluate that he tells us... There is something fake about I, and that is the illusion of autonomy which he seeks to project”8. The recipient implicitly wishes to trust the first-person narrator, and at the same time, she is looking for evidence or sources of objectification. In a movie, this objectification can be reached by providing an additional perspective, one that contemporary film studies define as “camera eye,” “first- degree narrator,” or primary narrative agency”9. These terms signify the intensive work of the camera which furnishes supplementary points of view and allows to complement the I-narration with external angles. The issue of subjective and objective narration is closely connected with the female forms in the genre system––diaries, memoirs, and letters––as opposed to such male forms as high tragedy, epic poetry, and sermons10.

6 Duyfhuizen,Narratives , 177. 7 Suzanne Keen, “A Theory of Narrative Empathy” inNarrative, Vol. 14, No. 3 (October 2006): 215. 8 David Goldknoff, “The Confessional Increment: A New Look at the I-Narrator,”The Journal of Aesthetics and Art Criticism, Vol. 28, No 1 (Fall, 1969): 13-14. 9 Johann N. Schmidt, Narration in Film – the living handbook of narratology, Hamburg University Press. Http://hup.sub.uni-hamburg.de/lhnn/index.php?title=Narration_in_ Film&oldid=1988 (Accessed: 22 January 2013). 10 Mary Eagleton, “Genre and Gender,” in Modern Genre Theory (London: Longman 2000), 252. 84 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

According to this classification, it is important to treat the genre of the diary, as well as documentary and oral history interview, as a longing for feminine self- expression, whereas the masculine form is oriented toward the novel, national drama, and grand national narrative. Film narration and its point of view are closely associated with the general ideological approach to film. It is an ideological attitude that directs the spectator’s perception. George Wilson, in his work Narration in Light. Studies in Cinematic Point of View, muses: “... each of the films also offers the possibility of seeing how the whole of its action and the filmic presentation of the action could have been more thoroughly and coherently perceived in an altogether different vein if one’s inertia in that space had not been total. One can literary learn to see that which was strictly invisible to us as long as even ‘simple observation’ was imbued with the ideological forms and habits that the context of our lives make standard”11. Therefore, the ideological message of a film consists not only of direct messages that the viewer receives from the screen, but also of the multiplicity of points of view that the spectator is invited to perceive in order to be an active observer. Thus, the editing and selecting of the type of narration create a special ideological tension and guide the perception of the addressees. The point of view is what differentiates the main ideological claim of Helke Sander’s feminist approach from that of Max Farberbock’s nation-oriented portrayal of female destiny during the last days of WWII in Berlin.

The Diary of A Berliner Woman and Documentaries Around It A Woman in Berlin. Eight Weeks in the Conquered City was first published in 1953 in English in the USA. The book has since been translated into seven languages, but the first edition went virtually unnoticed in Germany in 1954. Five years later, there was another attempt to initiate discussion in Germany, when the book was republished in translation from the English-language version. No public debate followed, either, but as Hans Magnus Enzensberger mentions in his foreword to a recent reissue, the book influenced the young dissenters who participated in the protest movements of 1968. He writes: “By the seventies, the political climate had become more receptive, and photocopies of the text, which had long been out of print, began to circulate in Berlin among the radical students of 1968 and the burgeoning women’s movement”12.

11 George M. Wilson, “Narration in Light. Studies in Cinematic Point of View” (Baltimore, London: The Johns Hopkins University Press, 1988), 13. 12 Hanz Magnus Enzensberger, „Foreword“, in A Woman in Berlin. Eight Weeks in the Conquered City. A Diary by Anonymous (New York: Metropolitan Books, 2005), xi. Rape in World War II film: comparing narrations PLURAL 85

In general, there has always been a strong interest in the ego-documents of WWII. Almost every postwar decade produced outstanding testimonies of that crucial event. In 1942, Roy Publishers issued the war-diary Mermaid and the Messerschmitt, 1939–1940 by Rulka Langer. In 1947 the world was shocked by the first publication of The Diary of One Girl by Anna Frank. There were also some publications of the ego-documents that described life in Berlin during the WWII. Around the same time, Christabel Mary Burton’s diary The Past Is Myself (1968) came out13. It was the diary of an English woman who married a German lawyer before the war and lived in Germany through the conflict, initially in Berlin with her family, then in a village in Schwarzwald. The most interesting documents are the memoir of Tatiana Metternich, born Vassiltchikov (1976)14 and the war diary of her sister Marie Vassiltchikov (1985)15. These documents merit especial attention, first and foremost, because they were written by two Russian young women of aristocratic origins who moved to Berlin from Lithuania in 1940, when the war with the USSR started looming large. While other family members were scattered all over Europe, the Vassiltchikov sisters stayed in Germany for the duration of the war. All the authors of the above-mentioned documents, educated women of upper-class background, lived on the German side during WWII. Marta Hiller, the author of A Berlin Woman (the publishers were granted permission to use her real name after her death in 2001), was a journalist. Before the war she had studied at Sorbonne, and had lived in Paris and in Moscow. She was fluent in French and spoke some Russian. The Oxford-educated Christabel Bielenberg belonged to an aristocratic family with English-Irish roots. Before the war broke out, she went to Hamburg to study music and fell in love with a German lawyer, whom she soon married and whose German citizenship she assumed. The Vassiltchikov sisters, as I have mentioned earlier, were Russian princesses from a White émigré family. During the war they worked for the Third Reich. Tatiana Vassiltchikov married the German aristocrat Paul Metternich. Neither sister ever expressed any regret. Between national and social identity, they chose the latter. Though they were not admirers of Hitler because of his mistrust of nobility, the USSR never played the sacred role of Motherland in their writing, either.

13 Now this book is better known under the titleWhen I Was a German, 1934-1945: An Englishwoman in Nazi Germany, (Lincoln: University of Nebraska Press, 1998). 14 Tatiana Metternich, Purgatory of Fools. A Memoir of the Aristocrats’ War in Nazi Germany (Quadrangle, New York: Times Book Co, 1976). 15 Marie Vassiltchikov, Berlin Diaries, 1940-1945 (New York: Alfred A. Knopf, 1987). 86 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Having analyzed all these documents, I can chart the similarities in their patterns. All the authors write about the terrible experience of hiding underground in anticipation of a bombing. All the documents touch upon food shortages and hunger. The women were concerned about the destiny of their relatives, friends, and loved ones, which did not prevent them from thinking, simultaneously, about clothes as their physical appearance continued to matter to them in the direst straits. Frustrated with unsuccessful campaigns and bad news from the front-lines, they looked into the future with undisguised apprehension. What sets Marta Hiller’s text apart is the way it tackles the issue of mass rapes, escalated as the war drew to a close. It does not matter that Hiller was in Berlin only briefly. Unfortunately, in those days women were raped throughout the country. Even in the diaries and literary texts from the Soviet side of the conflict, one can find some inklings of that fact16, although most women kept silent about the brutal treatment they were subjected to during the liberation. Marta Hiller’s book is unique insofar as it is unafraid to articulate what others wanted to consign to oblivion. There is an internal link between the book and Helke Sander’s documentary film Liberators Take Liberties (1991 – 1992). Both break the silence about a tragic moment in the past as they circumvent moral taboos and open themselves up to the possibility of otherness. Both writers assign an important role to the binary opposition of culture and nature, and speak more eloquently on behalf of womankind than of their nation. A Woman in Berlin is not only a meticulous chronicle of what went on in Berlin from April 20th till June 22nd 1945. It is also an astute analysis, a probe into why it happened and what consequences it entailed. Besides the actual instances of rape, the memoir also discusses the rowdy behavior of the Soviet soldiers, terrible unhygienic conditions, and absolute humiliation the women went through. It is with great bravery that the author commits to paper the palpable frustrations and lack of solidarity among her own people, thus intimating the actual value of educated women for the Soviet soldiery. Without any hypocrisy, Hiller writes what happened to her on May 1st and why she decided to ask a Soviet official for protection: “Suddenly his finger is on my mouth, stinking of horse and tobacco. I open my eyes. A stranger’s

16 By implication I touched this issue in: “Ukrainian sotsrealism literature in the European Discourse. Standard-bearers by Oles Gonchar (1946-1948)“ (in German), in Europa im Ostblock. Vorstellungen und Diskurse (1945-1991) / Europe in the Eastern Bloc. Imaginations and Discourses, eds. José M. Faraldo, Paulina Gulińska- Jurgiel, Christian Domnitz (Köln, Wien: Böhlau Verlag, 2008), 145-163. Rape in World War II film: comparing narrations PLURAL 87 hands expertly pulling apart my jaws. Eye to eye. Then with great deliberation he drops a gob of gathered spit into my mouth....Damn this to hell! I say it loud. Then I make up my mind. No question about it: I have to find a single wolf to keep away the pack. An officer, as high-ranking as possible, a commandant, a general, whatever I can manage. After all, what are my brains for my little knowledge of enemy’s language?”17 It is astonishing that, while utterly humiliated, the author did not lose her rational approach to reality and refused to remain continuously victimized. From a formalist perspective, switching the tone of narration is the most interesting aspect of the diary. In detailing her everyday routine, the author incorporates increasingly broad ruminations on the causes and effects of the current situation. The narrator demonstrates a strong will to survive, which requires a better understanding of the invaders. She investigates them and looks for a rational explanation for their totally irrational behavior. One of the reasons for their brutality, according to Hiller, lies in the lack of the Western tradition of chivalry in Russia. She comes to a conclusion that echoes Herder’s theory of Volksgeist18. She writes: “But I have the feeling that, deep inside, all these simple, undiscriminating men feeling insecure in front of me, despite their blustering. They are children of the people”19. Such an explanation might have a therapeutic effect and grants relief and symbolic power to the victim of repeated sexual assault. She also brings into the discourse the binary opposition between culture and nature, so pivotal to Helke Sander’s film. Regardless of all the war atrocities, Hiller sees a human being in the enemy, marked socially as well as ethnically. Not merely a faceless mob, these men have distinct identities, and sad personal stories lurk behind their indignities. It is this extreme attention to the other, frankness, and openness, among other things, that connect Marta Hiller’s text to Helke Sander’s documentary. Thomas Elsaesser writes on Helke Sander’s creative MO: “Between the suppression of the “personal” in left politics and its lustful or painful exhibition, Sander’s films try to chart a different course, in so far as they do not pursue either side of the equation. Instead of compensating the deficit of identity by staging a masquerade, they dramatize the loss of self as a sort of ‘bad timing’”20.

17 A Woman in Berlin (New York: Metropolitan Books, 2005), 63-64. 18 There is a huge list of bibliography on it in the Eastern European discourse and almost everybody who studies Slavic Romanticism studied Herder’s ideas on the future of Slavs. I can mention one source here: http://www.counter-currents.com/2011/05/herders-theory-of-the-volksgeist/ 19 A Woman in Berlin, 70. 20 Thomas Elsaesser, New German Cinema. A History (New Jersey: Rutgers University Press, 1989), 191. 88 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

This statement was made before Sander’s Liberators Take Liberties but it fits Sander’s overarching mode of authorship. As far as aesthetic devices are concerned, there is a clear correlation between Sander’s films from the late 1960s–early 1970s and her subsequent work Liberators Take Liberties. Both position themselves in between documentary and art-house filmmaking, set to disturbing soundtracks, brimming with fanciful camera work, and prone to metaphorical expression. Sander did not make just a documentary or an oral history project; she framed it with elements of art-house fare as she had before, when the diary of Marta Hiller had been circulating among young people in Berlin. So in this way, Liberators Take Liberties can be considered a revival of the author’s earlier interest in the work, when she did not have the resources to adapt such a controversial source. Liberators Take Liberties was made at the right moment and now, in retrospect, appears eerily well-suited for the early 1990s. The collapse of the USSR and the resultant “wind of change” in Eastern Europe allowed Sander to travel to Minsk and to talk to people from the other side of the iron curtain. She went to Belarus, the former Soviet republic which had been dealt the most gruesome fate during WWII. One can only marvel at the filmmaker’s bravery as she interviewed people on the tabooed subject of mass rape committed by the Soviet troops in Eastern Germany. The first leader of the newly-born independent Belarus, Stanislaw Shushkevich, inaugurated a new political era in the country by opening the borders for foreigners and archives to the researchers. A project like Sander’s would have met with much stronger resistance if it were undertaken in contemporary Belarus21. In a horrific historical irony, the film was also well-timed because it coincided with the civil-war massacre in Yugoslavia, accompanied by mass rape of civilians. Rape was used as a military tool and became a building block of the Bosnian genocide22. Though nominally concerned with German history, the film turned out to be about much more than that. It brings into focus the feminist issues that Helke Sander scrutinized in her previous work. Using the current situation in Germany as her point of departure, Sander broached an array of general questions about being a woman, a mother, a single mother, and a working single mother.

21 In the summer of 2012 I have to find female respondents to talk about their experience of WWII, but literally nobody wanted to talk to me. The archive is opened but sterile. 22 The research of Elizabeth A. Kohn explains a lot of this mechanism: http://digitalcommons. law.ggu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1614&context=ggulrev Rape in World War II film: comparing narrations PLURAL 89

If one treats Sander’s body of work as a metatext, her feminist preoccupations become glaringly evident. In an interview about her Liberators Take Liberties, Helke Sander said: “My approach in the film had been rather philosophical. I wanted to know what happens when a subject is repressed. I found out only in the course of my research that the rapes occurred on a massive scale, and I wanted to understand what this meant – when a subject that affects a lot of people isn’t addressed in some kind of public forum”23. This philosophical approach let Sander equalize the victims on both sides of the conflict. She bridges the national divide with universal human relations. Sander challenged her spectators in the same way as Hiller challenged her readers. Both authors denied ethnic framing and pointed out the human qualities independent of ethnic roots. That is why Barbara Kosta is partially right when she makes the following statement: “Because Sander misses opportunities to investigate the relationships of gender, ethnicity and war that structure the accounts of the women interviewed, she leaves undiscovered the intersection of biographical testimony, politics, and history”24. It was not the author’s aim, however. By concentrating on national issues and patterns of individual and collective memory, the film might have lost its important message about the oppression of the subject in general, not only at the particular historical moment in one nation. Focusing on the issues of remembering might have blurred the author’s questioning of the dichotomy “culture vs. nature.” The connection between Hiller’s diary and Sander’s film is present in their shared use of an objective tone applied to extremely subjective issues. Both works tend toward feminine genres, which provide enough leeway to maintain a personal point of view. In her film, Sander follows the mode and general tone of the book A Woman in Berlin. It is unemotional, pointedly matter-of-fact. Like Hiller, Sander does not pass judgment; instead, she gives facts to the viewer, who is then free to draw her own conclusions. Even when she has some personal agenda, it is always espoused with great subtlety. For example, when a man in Minsk talked about the group rape he had participated in, Sander did not interrupt him: she listened and kept rolling. She included his voice without any commentary.

23 Sabine Smith, “Interview with Helke Sander”, in Triangulated Visions. Women in Recent German Cinema (Albany: State University of New York Press, 1998), 253. 24 Barbara Kosta, “ Rape, Nation and Remembering History: Helke Sander’s Liberators Take Liberties”, in Gender and Germanness. Cultural Production of Nation (Providence, Oxford: Berghahn Books, 1997), 229. 90 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

When Hiller writes about Russians (Soviets) and Germans, she foregrounds men’s violence against women and women’s survival strategies. Sander also emphasizes the women’s defenselessness against men’s power and speechlessness against social moral judgment, modeled by men in the patriarchal society. In the diary of Marta Hiller, the binary opposition “nature vs. culture’ shapes the entire narration. The same issue comes up in Sander’s film: “Was male sexuality, which belongs to the nature, or a will for a revenge, which is a part of patriarchal culture, the leading power in the mass raping during the end of WWII?” When an archivist from the Berlin archive shows data on children born after the mass rape and fathered by Russians, Americans, and Englishmen, the spectators realize the universal nature of this evil. Though not immaterial, their ethnic background does not play a significant part in these cases. The issue of revenge for the atrocities inflicted upon Eastern Europe does not go entirely unmentioned, but the cases of rapes perpetrated by American and English men, rather than by the Germans, confer an extraordinary importance on their ethnic background and frame evil as an absolute devoid of national identity. The feminist rhetoric of Sander’s film has incited other activists to organize related oral history projects directed not only toward rethinking of the grisly 20th-century history in Central and Eastern Europe, but also toward transforming history into herstory, thereby opening the floor for, perhaps painful, discussion of the common German-Polish-Ukrainian past from a female perspective. I would like to mention two films initiated by the Polish feminist organization in Krakow “Fundacja Kobieca” (“Women’s Foundation”) and realized by an international team of young women from Germany, Poland, and Ukraine. The first film, Jugow: Memory and Oblivion: Stories of Resettled Women, was made in a small Polish small town, Jugow (former Hausdorf), in 201025. The second film, Railway Station Krasne-Busk. Stories of Resettled Women, was filmed in the small Ukrainian town of Busk in 201226. Both films evoke some traumatic moments in personal and collective memory, but the feminist approach prevents the authors from discussing national guilt and the necessity of retribution. “The oppressed subjects,” their dignity thwarted, are shown as an undifferentiated group of survivors, although one would think their ethnic identity would have been key in both stories, since it did precipitate their displacement.

25 Here is the trailer: http://www.youtube.com/watch?v=6K4vmnjQ3MU 26 http://www.youtube.com/watch?v=6K4vmnjQ3MU Rape in World War II film: comparing narrations PLURAL 91

Helke Sander’s feminist film has made an indelible mark on the nonfiction filmmaking scene. Women and children as the weakest members of patriarchal society were the most important players in her metatext. In her Liberators Take Liberties, the feminist approach is rendered visible to the point of graphic. Sander challenged her spectators in the same way Hiller had challenged her readers. Both authors denied ethnic framing and pointed out the human qualities which were not dependent on ethnic roots. This attitude is more constructive not only for rethinking the shared past, but also for building a common future.

A Woman in Berlin in Male Interpretation In 2008 Max Farberbock made a film based on Hiller’s A Woman in Berlin. It is a narrative feature, possibly a masterpiece in the heritage movie genre. From such a markedly intimate, feminine work as Hiller’s diary, Farberbock wove a typically male epic drama27. The main difference between Sander’s and Farberbock’s approaches is not the generation gap (Farberbock began his career in the 1990s, while Sander belongs to the protesting generation of the 1960s); the largest divide lies between male and female forms of narration. The intimate form of first-person narration here finds itself transmuted into third-person generalities, a reduction made plain in the film’s editing strategies. Typically, the narration starts with the heroine’s voice, allowing the spectator to see everything through her eyes, and then switches to an impersonal camera angle, from which the heroine constitutes merely one of the frame’s many components. The spectators can hear Marta Hiller’s voice (the book is extensively quoted in the movie), but very smoothly, the first-person narration loses its confiding disposition superseded by broad, authoritative statements. The first-person voice usually comes in the plural “we,” when in the book it is mostly the singular “I.” As a result of this seemingly minor alteration, the main narration forfeits its much-needed capacity for empathy. The third person appears, in general, as “they.” “He” is rarely heard. Helke Sander used actual newsreels in her film: the devastated hellscape of Berlin; corpses of dead women in Germany and in Russia; Soviet troops marching down the streets of Berlin; American propaganda advocating caution in intercourse with local women. However, all these non-fictional insertions, ultimately, bend to the will of a powerful and singular personal voice.

27 Eagleton, Genre and Gender, 252. 92 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Max Farberbock did almost the same. He reenacted well-known chronicles and illustrated them with excerpts from the diary. And yet, the effect that he courts is diametrically opposed to Sander’s. The narrator’s voice becomes little more than a mouthpiece rattling off political cant. There is some aesthetic and ideological sense to staging mass scenes as caricatures, and it produces the anticipated effect on the horizon of the viewer’s aesthetic expectations. Consequently, the individual voice of the first-person narration is lost. Max Farberbock utilizes a binary opposition, too. In contrast to Helke Sander’s film, his main dichotomy is German vs. Soviet, rather than male vs. female. The revenge discourse is powerful in the work of the male filmmaker. The plural form of the narration meshes well with the issue of collective crime and collective punishment. Thus, women and children receive the double stigma, both as women and as German citizens. He also elicits empathy as he seeks to commiserate with the German men, a sentiment almost absent in the written document. Some scenes are unabashedly tailored for the mass audiences, especially the ones in which women chat about their sexual experiences and make jokes about the Soviet soldiers’ lack of sexual fantasies and the German men’s dubious virility. In the film, Farberbock tries to smooth over all the jagged edges of the inter-German relationships mentioned in Hiller’s book. She wrote that people were afraid for themselves and did not always help others in critical situations: “You pigs! Here they rape me twice in a row and you shut the door and leave me lying like a piece of dirt!”28 It is not easy to recognize, but such situations are, after all, recognizable in their stark humanity. They do, however, alleviate the tension between “one’s own people” and “the enemy.” So, it is no surprise that Farberbock did not include such “shameful” moments in his masterpiece, for fear they might have diluted the main ideological message and unsettled the binary opposition between “one’s own” and “others.” The generic laws of drama necessitate a love story. The narrator writes her diary thinking of her beloved Herd and sending notes to him, but it is not enough for the filmmaker who tries to convince the viewer that the main female character falls in love with her (most powerful) male counterpart. The romantic subplot is the weakest part of the movie because it stretches the limits of credibility, especially under the circumstances and in so short a time, and the actors confirm the improbability of romance, completely absent in the book, with stilted performances.

28 A Woman in Berlin, 54. Rape in World War II film: comparing narrations PLURAL 93

The ending of the film is also motivated by the general ideological message rooted in the chosen form. It leaves the spectator with the feeling that the main tragedy in the heroine’s life is that Herd has abandoned her. It simplifies the main drama of dehumanization: “I do not have time for feeding my soul. ...God knows what we’ll all end up eating. I think I’m far from any life-threatening extreme, but I don’t really know how far. I only know that I want to survive – against all sense and reason, just like an animal”29. During the eight weeks she spent in the conquered city, a brilliant intellectual woman devolved into an animal. Maslow’s hierarchy of needs might be illustrated by this statement. But, of course, such deterioration cannot be shown in a mainstream film meant to dispense transparent cause-and-effect relations. The film A Woman in Berlin was a co-production of Germany, Poland, and Russia. Undoubtedly, film historians will analyze this phenomenon yet, but in my view, it has introduced a new stage in dealing with the resonances of WWII in Central-European cinema. The film’s release was followed, in Russia as well as in Poland, by a series of sophisticated, revisionist accounts of WWII memories made in co-production with Germany: In the Darkness (2011) directed by Agnieszka Holland (Poland, Germany, Canada); 4 Days in May (2011) directed by Achim von Boris (Germany, Russia, Ukraine); In the Fog (2012) directed by Sergey Loznica (Germany, Netherlands, Belarus, Russia and Latvia); White Tiger (2012) directed by Karen Shakhnazarov (Russia, Germany). The list is incomplete, but it reflects a positive tendency in heritage- film production. The former enemies are rethinking their shared past and try to find a common ground in the name of the future. Having read numerous discussions on the Internet forums concerning these films (including A Woman in Berlin), I have to admit that making a successful war film seems easier than waking the public opinion from the inert slumber formed by decades of ideological enmity. Furthermore, the exploitation of the binary opposition “one’s own”–“enemies”/“Nazi”–“Soviet” does little to improve the situation. Conversations about WWII are inextricably linked to the search for untested, imaginative narrative techniques. This paper was focused on the investigation of how the genre dictates the ideological message of the story. The hypothesis was borne out by a comparative analysis of Helke Sander’s documentary Liberators Take Liberties (1991–1992) and Max Farberbock’s narrative feature A Woman in Berlin (2008). Both films were analyzed in relation to the war-time diary A Woman in Berlin. Eight weeks in the Conquered City (1953).

29 A Woman in Berlin, 261. 94 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

In conclusion, I want to underline that dealing with the same time period and the same historical material, Sander chooses to focus on the ignominy of rape and the dramatic female experience in wartime, whereas Farberbock draws attention to the compensations of cross-national revenge. Sander’s work is intentionally put in dialogue with Marta Hiller’s diary, while Farberbock uses the text to spin a grand narrative of the end of WWII. Both films have facilitated further developments in their respective genres. Helke Sander has influenced the landscape of the feminist documentary, and Max Farberbock has ushered in a new phase in heritage film production.

Rezumat Cuvinte-cheie: Al Doilea Război Mondial, filme documentare, jurnale, femi- nism, viol Scopul articolului este de a arăta modul în care genul ales de producăto- rul unui film modelează discursul de bază a unui film. Autoarea compară filmul documentar a lui Helke Sander intitulat Eliberatorii ne iau libertatea (1991-1992) și filmul documentar a lui Max Farberbock O Femeie în Berlin, ambele axându-se asupra impactului ultimei perioade a celui De-al Doilea Război Mondial asupra femeilor germane. Este vorba în special de violarea femeilor germane de către Aliații occidentali, o temă care devine subiect public odată cu publicarea volumului anonim O femeie din Berlin (1953). Există o legătură directă între cele două filme și carte, dar există și deose- biri: Sander pune în centrul atenției însăși violurile și experiența femeilor în război, în timp ce Farberbock este preocupat mai mult de răzbunare ca fenomen transnațional. Autoarea analizează îndeaproape elementele care țin de caracterul (genul) jurnalului, de filmul documentar (feminist) și de narațiunea filmului. Ulterior, autoarea oferă unele paralele între filmul lui Helke Sander și jurnalul O femeie la Berlin și discută cele două documentare în contextul feminist inspirat de realizarea lui Sander. Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения PLURAL 95

Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения Арутюн МАРУТЯН

Abstract The article discusses a neglected aspect in the history of the Second World War and the role of Armenians and their motivation to fight against the Nazi Germany. The author suggests that the memory of the Genocide against the Armenians perpetratrated by Turkey in the First World War with connivence from Germany played an important role in the memory of Soviet Armenians enrolled in the Red Army. This is one of the explanations why the present day Republic of Armenia still maintains – from different reasons – the name The Great Patriotic War instead of Second World War, like Russia. Keywords: Armenia, Armenian Genocide, First World War, Second World War, Red Army, Turkey, Nazi Germany, memory

Память о Геноциде и германском соучастии Одним из важнейших составляющих армянской идентичности, наряду с армянским языком, культурой и историей, является память о Геноциде армян (1915-1923), осуществленном в период Первой мировой войны и в последующие годы. Определенное место в этой памяти занимает вопрос соучастия в этом преступлении Кайзеровской Германии. Общепринятой точкой зрения является то, что в годы Первой мировой войны Германия могла принудить Османскую империю – свою союзницу, остановить мас- совое истребление армянского народа, однако не предприняла подобных попыток1 и даже наоборот, немецкие офицеры принимали активное уча- стие в модернизации османской армии, направляли ее действия на Кав- казском и Сирийском/Месопотамском фронтах.2 1 Об этом прямо указывается в Резолюции германского Бундестага – “Памяти геноцида армян и других христиан в Османской империи 101 год назад”, принятого 2-го июня 2016 г. Подробнее см.: “Remembrance and commemoration of the genocide of the Armenians and other Christian minorities in the years 1915 and 1916”, https://www.reddit.com/r/armenia/comments/4myli7/full_english_translation_of_the_ bundestag/ (20.12.2016). Полный текст на немецком см.: http://dip21.bundestag.de/ dip21/btd/18/086/1808613.pdf (20.12.2016). 2 Подробнее см. напр.: Сост: С. С. Степанян, Н. К. Багдасарян., Германские источники о геноциде армян: Период первой мировой войны. Сборник документов и материалов в двух томах, Том 1. (Ереван: изд-во “Айастан”, 1991); Vahakn N. Dadrian, German Responsibility in the Armenian Genocide. A Review of the Historical Evidence of German Complicity (Cambridge, 96 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Другой, связанной с вышесказанным, точкой зрения является то, что армянский народ, принимая активное участие в Великой Отечественной войне, своеобразно мстил немцам за пособничество туркам в Геноциде армян.3 При этом трудно сказать, была ли эта мысль в свое время сфор- мирована в представлениях рядовых армян, или она была порождением советской пропаганды. Так или иначе, осенью 1942 года от имени ар- мянского народа (более 335.000 подписей) было направлено письмо вои- нам-армянам, сражавшимся на фронте, в котором напоминалось о резне армян со стороны турок в 1915 году и отмечалось, что вдохновителем и соучастником этого преступления была Германия.4 Позднее выявился и факт риторического вопроса, заданного Гитлером 22 августа 1939 года в Оберзальцбурге – “Кто сейчас помнит об истреблении армян?”.5

Память и знание о планах Турции в годы войны Еще одним представлением, идущим со времен войны, является тот факт, что в годы Второй мировой войны Турция сосредоточила на границе с Арменией 26 дивизий из имеющихся 46-и, с большим размахом строи- ла дороги военного значения в своих восточных районах и ждала исхо- да битвы под Сталинградом: если бы город пал – Турция вторглась бы в Армению и осуществила бы еще одну резню, на этот раз полностью уничтожив армянский народ.6 И по этой причине также война была Оте- чественной не только в масштабе СССР, но и для Армении и армянского народа, т.к. на войне решался вопрос выживания армян в прямом смыс-

MA, USA: Blue Crane Books, 1996); Вольфганг Густ, Геноцид армян. Трагедия древнейшего христианского народа мира (Ереван: изд-во “Айастан”, 2002 (на арм. яз.)); Вольфганг Густ, Геноцид армян в 1915-1916 гг.: Из документов политического архива Министерства иностранных дел Германии (Ереван: изд-во “Айастан”, 2005 (на арм. яз.)); Stefan Ihrig, Atatürk in the Nazi Imagination (Cambridge, MA / London, England: The Belknap Press of Harvard University Press, 2014), 3-5. 3 См. напр.: “Армянский народ – боевой участник освободительной войны Советского Союза”– Правда, 25 августа 1941 г.; К. А. Арутюнян, Участие армянского народа в Великой Отечественной войне (1941-1945 гг.) (Ереван: изд-во “Зангак-97”, 2002 (на арм. яз.)), 13- 14. 4 Климент Арутюнян, “Участие армянского народа в Великой Отечественной войне”, Историко-филологический журнал [Ереван], 2(2015), 133. 5 Подробнее см.: Kevork Bardakjian, “Hitler and the Armenian genocide”, Zoryan Institute Special Report, No. 3. (Cambridge, Massachusetts: The Zoryan Institute, 1985). 6 С. М. Штеменко, Генеральный штаб в годы войны (Москва: Воениздат, 1968), 54; Грачик Симонян, Из истории турецко-армянских отношений (Ереван: изд-во “Айастан”, 1991), 503 (на арм. яз.); А. В. Назарян, “Кавказ в сфере геостратегических интересов Германии”, Вестник общественных наук [Ереван], 2 (2015), 151-163 (на арм. яз.). Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения PLURAL 97

ле этого слова. Не надо забывать, что значительную часть населения Ар- мянской ССР составляли западноармянские беженцы и их потомки, т.е. очевидцы зверств Геноцида и/или слышавшие о нем. Это означает, что в борьбе с фашистской Германией советский и национальный факторы вы- ступали как единое целое, можно сказать, переплелись уже в годы войны, и это единство имело свои проявления и в дальнейшем.

Армянские дивизии К вышесказанному прибавляется еще одно обстоятельство. Советское руководство отлично осознавало роль национального фактора, я бы ска- зал, роль “здорового” национализма, а также то, что уровень знания рус- ского языка в национальных республиках был недостаточным, и спустя некоторое время после начала войны стали создаваться национальные дивизии. В Армении были сформированы 6 дивизий,7 чуть позже из ди- визий, сформированных в других республиках (в частности – в Азербайд- жане и Грузии) воинов-армян стали переводить в армянские дивизии. Армяне составляли большинство и в некоторых других дивизиях.8 Несмотря на то, что армяне в годы Геноцида (в частности, в 1915-16 годах) в 10-12 крупных городах и/или районах организовали самооборо- ну,9 не говоря о том, что известны тысячи случаев, когда люди разными способами защищались от погромщиков, однако тяжесть человеческих и территориальных потерь была столь велика, что сформировался стерео- тип об армянах как о беззащитных жертвах, т.е. как о нации, не умеющей

7 Перед выездом на фронт личный состав 89-й армянской (позже переименованной в Таманскую) дивизии был на 99.1% укомплектован из армян. Эта дивизия, единственная среди национальных воинских формирований, участвовала во взятии Берлина. В декабре 1942 г., перед отправкой на фронт, 97.3% личного состава 409-й дивизии были армяне. На конец сентября 1942 г. 408-я дивизия на 97.1% состояла из армян. В ноябре 1942 г. 79.4% личного состава 261-й армянской дивизии были армяне, в марте 1945 г. – 82.8%. 90% 76-й дивизии (перенумерованной позже в 51-ю), сформированной на территории Армении, были армяне. Шестая по счету армянская дивизия была сформирована в Грузии, но затем в 1942 г. была доукомплектована воинами армянами, которые составили 90% ее численности. В целом, в ряды шести армянских дивизий были призваны 67.000 воинов- армян. К. А. Арутюнян, Участие армянского народа, с. 19-21. 8 Гоар Хачатрян, “Участие армянского народа в Великой Отечественной войне”, Историко- филологический журнал, 3 (2005), 12-14 (на арм. яз.); Арутюнян, Участие армянского народа, 19-21; Арутюнян, “Участие армянского народа”, 125-126. 9 Подробнее см. напр.: Р. О. Саакян, Геноцид западных армян и бои самообороны в 1915 г. (Ереван: изд-во “Гитутюн”, 2005); Р. О. Саакян, Бои самообороны в Западной Армении в 1915 году и АРФ (Ереван: изд-во “Ай дат”, 2010); Э. Г. Минасян, “Героическая самооборона армян в 1915 году”, Армянская армия [Ереван], 1-2 (2015), 88-135 (все – на арм. яз.). 98 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

воевать. Подвиги армянских дивизий, солдат и офицеров армян, были до- казательством умения армянского народа бороться и побеждать. Именно так эта мысль преподносится десятилетиями.

Участие армян в войне в цифрах Очень многим в Армении хорошо известны цифры, связанные с Великой Отечественной войной. Они имеют значение не только как показатели участия армян в войне, но и для проведения сравнений. Так, считается, что во Второй мировой войне принимало участие 600.000 армян. Из них 320.000 было призвано в армию из Армянской ССР. Эта цифра состав- ляла около 23% от 1 млн 360 тыс. населения Армении. В то время как в среднем по СССР этот процент составлял 18-20% населения страны. 90% призывников в Армении были армянами, т.е. порядка 300 тыс. В эти годы в других республиках СССР проживало около 1 млн армян, из которых были призваны в армию 200 тыс. чел. Около 100 тыс. армян приняли уча- стие в войне из числа армян Диаспоры вне СССР.10 Заметим, что из На- горно-Карабахской автономной области Азербайджанской ССР было призвано в армию порядка 42 тыс. чел., что составляло 1/3 населения об- ласти. Из них 22 тыс., т.е. более половины погибли в боях. Для сравнения заметим, что в годы войны в Азербайджане были призваны в армию один человек из 19-и.11 Армяне, как правило, с гордостью отмечают степень своего участия в Великой Отечественной войне; большую цену, заплаченную за Побе- ду; количество Героев Советского Союз, и т.п. Однако в последние годы, особенно в электронной печати и, в частности, в Фейсбуке, в обсужде- ниях, связанных с приближением Дня Победы, поднимаются вопросы другого рода. В частности – чем была обусловлена большая степень уча- стия армян в войне, по сравнению со средним показателем по СССР; по- чему жертвы армян, как во время Первой, так и Второй мировой войны не были возмещены политическими и/или территориальными приобре- тениями и т.д.

10 Арутюнян, Участие армянского народа, 19; Арутюнян, “Участие армянского народа”, 126, 131-133; Армяне и Великая Отечественная война, http://www.tert.am/am/ news/2015/05/06/world-war-2/1667145 (на арм. яз.) (20.12.2016); Заслуги армянского народа в победе в Великой Отечественной войне, http://bayazet.ru/hy/culture/history/ russia-armenia/contribution.html (на арм. яз.) (20.12.2016); Лия Ходжоян, Интервью с Климентом Арутюняном, http://go-url.ru/i9yl (на арм. яз.) и т.п. (20.12.2016) 11 Лилия Арушанян, Участие арцахских [карабахских] армян в Великой Отечественной войне, http://www.hayzinvor.am/3272.html (на арм. яз.) (20.12.2016). Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения PLURAL 99

Во время Великой Отечественной войны 99 армян получили звание Героя Советского Союза. Еще 4 были удостоены этого звания в совет- ско-финнскую войну, еще 3 – после войны, но за подвиги, совершенные во время войны. Двое из героев удостоились этого звания дважды. 10 представителей национальных меньшинств из Армении также получили это высокое звание. Для сравнения отмечается, что Азербайджан дал 43 героя (в том числе 5 курдов), Грузия – 89 (не считая граждан этих респу- блик армянской национальности). По официальным данным, армяне сре- ди Героев Советского Союза на шестом месте (между тем по численности населения армяне были восьмым). Еще 26 армян получили Ордена славы трех степеней, что считается равносильным званию Героя Советского Союза. Надо заметить, что первый человек, который получил этот орден (третьей степени) спустя 9 дней после его учреждения, был армянином. В годы войны на фронтах сражались 68 армянских генералов, один ад- мирал (Исаков) и один маршал авиации (Худяков). После войны еще 86 офицеров-армян, участников войны, получили звание генерала, один стал Маршалом Советского Союза (Баграмян), один – Адмиралом Советского Союза (Исаков), один – Главным маршалом бронетанковых войск (Бабад- жанян), один – Маршалом инженерных войск (Аганов). 89-я армянская дивизия, которая получила имя Таманская, из предгорий Кавказа дошла до Берлина и участвовала во взятии города.12 Десятилетиями по армян- скому телевидению показывают кадры из документального фильма тех дней, где армяне танцуют народный танец “Кочари” у стен Рейхстага.13 Отметим еще раз: по вышеприведенным причинам, а также в ре- зультате их пропаганды, участие армян в Великой Отечественной во- йне многие десятилетия рассматривается почти-что как проявление национально-освободительной войны за пределами Армении. И по этой причине в памяти сегодняшних жителей Армении подчеркивается наци- ональное содержание Великой Отечественной войны.14

Вопросы коллаборационизма В работах современных российских историков иногда проскальзывает мысль о том, что во время войны были случаи сотрудничества некоторых

12 См. литературу из примечаний 8 и 9. 13 https://www.youtube.com/watch?v=2g5kw3ZZSp0 (20.12.2016). 14 Сравн.: Память армян выводит на первый план национальное содержание явления, назы- вающееся Великой Отечественной войной. [Интервью с руководителем Международного совета Ассоциации исследователей российского общества, историком Геннадием Бордю- ковым], http://go-url.ru/i9ym (20.12.2016). 100 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

армянских национальных лидеров с нацистами, и это оправдывается ар- мянской историографией,15 а также в народной памяти. Эта тема изуче- на также армянскими историками, которые приводят много интересных фактов, дают исчерпывающие объяснения.16 В 2016 тема коллаборационизма еще раз всплыла на поверхность в связи с тем, что 28 мая в Ереване, в центральной части города, в присут- ствии президента Армении Сержа Саргсяна, открыли памятник герою армянского национально-освободительного движения начала XX века, государственному и военному деятелю Гарегину Нжде. Нжде – выдаю- щийся армянский государственный деятель и мыслитель (1886-1955), боровшийся в начале XX века за становление Армении и сохранение ее территориальной целостности. На открытие памятника последовала ре- акция из России. Официальный представитель МИД России Мария За- харова заявила, что Москва удивлена установкой в Ереване памятника одному из создателей “Армянского легиона” Вермахта генералу Гарегину Нжде: “Наше отношение к Великой Отечественной войне все прекрасно знают. Наше отношение к каким-либо формам возрождений, героизации любых проявлений нацизма, неонацизма, экстремизма, тоже все хорошо знают. Это отношение зафиксировано в международных документах. Для нас непонятно, почему установлен указанный памятник, ведь мы все знаем о подвиге армянского народа, это бессмертный подвиг армянского народа времен Великой Отечественной войны, Второй мировой войны”. В своих комментариях на это заявление вице-спикер Национального со- брания Армении Эдуард Шармазанов заметил, что “памятник Гарегину Нжде в Ереване был установлен потому, что Нжде является националь- ным героем армянского народа, также как Александр Невский, Алек- сандр Суворов, маршал Кутузов, Багратион – являются национальными героями братского российского народа. И как историк хочу подчеркнуть, что Гарегин Нжде никакого отношения к фашизму и нацизму не имел. Нжде всю жизнь боролся за свободу Армении. Нжде не нацист, он па- триот армянского народа и спекуляция этим вопросом неуместна и не-

15 См. напр.: Иван Курилла, “Вторая мировая война в европейской памяти XXI века”, Россия в глобальной политике, 5 (2015), http://www.globalaffairs.ru/number/Pered-sudom--- istoriya-17746 (20.12.2016) 16 Подробнее см. Эдуард Абрамян, Армянский легион вермахта (1941-1945,) (Ереван, 2004); Эдуард Абрамян, Из истории Армянского Легиона, http://roa.ru/armenische_leg.html#_ ftnref1 (20.12.2016); Оганес Затикян, “Армянский вопрос в контексте гитлеровской программы колонизации СССР”, Банбер Еревани hамалсарани. hайагитутюн [Вестник Ереванского университета. Aрменоведение], 3(2015), 29-42 (на арм. яз). Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения PLURAL 101

приемлема. … Нжде сотрудничал с Германией, чтобы в случае ее победы предотвратить возможное нападение на Армению со стороны союзника Берлина –Турции”.17

Памятники погибшим Почти в каждом населенном пункте Армении есть памятник погибшим в Великой Отечественной войне.18 Первые памятники, которые имели ар- хитектурную форму памятников-родников, появились еще в 1944 году.19 Центральный мемориал находится в Ереване, на территории парка “По- беды”. Озеленение этого района началось после войны, кстати, в основ- ном руками пленных немцев. В 1950 году здесь, на постаменте, созданном по мотивам армянской архитектуры, был воздвигнут памятник Сталину, который был снят в 1962 г. Спустя пять лет, в 1967 г. здесь был воздвигнут 22 метровый памятник “Мать-Армения” с мечом (в ножнах) в руке, ко- торый символизирует коллективный образ армянского народа. К 25-ле- тию Победы в 30 метровом постаменте был открыт музей, посвященный участию армянского народа в Великой Отечественной войне. Еще спу- стя 25 лет, через год после окончания карабахско-азербайджанской вой- ны, музей был переименован в военный музей “Мать-Армения”, где была организована и экспозиция, посвященная последней войне и ее героям. До этого, в 1981 г. вход в парк был оформлен в виде триумфальной арки, а в 1985 году в парке создается “Аллея героев”, где на больших каменных плитах высечены имена и фамилии всех героев-армян Великой Отече- ственной войны. В том же году реставрируется Памятник неизвестному солдату с вечным огнем. 9 мая каждого года Парк победы становится многолюдным. Сюда приходят и стар, и млад. Приходят семьями и, как правило, с цветами. Могила Неизвестного солдата становится усыпанной цветами и венками. Сюда приходят руководители государства, парламента и правительства, политических партий, представители дипломатических миссий, аккреди- тованных в Ереване, проходит небольшой военный парад. Одним словом, традиция с советских времен сохраняется. Можно с уверенностью ска-

17 Шармазанов – Захаровой: Нжде – национальный герой, и спекуляция этим вопросом неприемлема, http://www.panarmenian.net/rus/news/214454/ (20.12.2016). 18 Подробнее см. напр.: И. Б. Элларян, Памятники бессмертия (Ереван: изд-во “Айастан”, 1976) (на арм. и русск. яз.). 19 Harutyun Marutyan, Iconography of Armenian Identity. Volume 1: “The Memory of Genocide and the Karabagh Movement” (Yerevan: “Gitutyun” Publishing House, 2009 (Anthropology of Memory 3)), 40-41, 351. 102 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

зать, что в Ереване, вторым по посещаемости после Мемориала Геноци- да армян является Памятник неизвестному солдату. Этому способствует также то обстоятельство, что в наши дни на территории Парка победы работают порядка 70 аттракционов. В советское время военные парады 9 мая проходили на главной пло- щади им. Ленина. В 2015 году, в честь 70-летия Победы небольшой во- енный парад прошел в Парке победы, возле Памятника неизвестному солдату.20 Парад не состоялся на главной площади, видимо, потому, что Президент страны выехал в Москву для принятия участия в военном па- раде на Красной площади, где, кстати, парадным маршом прошло и одно из подразделений армянских вооруженных сил. После карабахско-азербайджанской войны, закончившейся победой армянской стороны, памятники погибшим в боях воинам, как правило, стали воздвигать по соседству с памятниками Великой Отечественной войны. Старые и новые герои, старые и новые жертвы, таким образом, соединялись на одном священном месте. Если иметь в виду, что в неко- торых селах и городах возле этих памятников ставятся также памятники или хачкары жертвам Геноцида армян, то картина, как бы, становится це- лостной.

День Победы Еще одно обстоятельство способствует сохранению памяти о Великой Отечественной войне. Дело в том, что главным событием Карабахскох во- йны считается освобождение города Шуши, которое, по стечению обсто- ятельств, имело место 9 мая 1992 года. Этот день считается также днем создания Армии обороны Нагорного Карабаха. И уже более двадцати лет день 9 мая неофициально называется также “тройным праздником”. То есть, так или иначе, память о Великой Отечественной приобрела нацио- нальное содержание и, несмотря на то обстоятельство, что в празднова- нии Дня Победы сохраняется советская атрибутика, он является более национальным, чем советским праздником. Таким же образом из армян- ского дискурса выводится вопрос празднования Дня Победы 8 или 9 мая, что проблематично в некоторых восточноевропейских странах. В 1991 году, после приобретения независимости, когда еще были све- жи антикремлевские настроения, в официальной риторике была сделана

20 Памятники павшим в Великой Отечественной войне являются для нас святынями (интервью премьер-министра Армении Овика Абрамяна), http://armenpress.am/arm/news/799129/ (20.12.2016). Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения PLURAL 103

попытка перейти к формулировке “Вторая мировая война”, что, однако, имело недолгую жизнь.

Модернизация/индустриализация в Армении и война Историки в своих работах отмечают, что после Великой Отечественной войны промышленность Армении, особенно тяжелая, пережила большой подъем. Одной из важных причин этого является то обстоятельство, что из Германии в Армению в виде трофеев было перевезены значительное количество технологий и станков. На их основе в Ереване был организо- ван кабельный завод, были введены в эксплуатацию завод лаков и красок, электроламповый завод, фабрика тонких шерстяных тканей, шелковый комбинат, пивной завод N 1. Во втором по величине городе Армении – в Ленинакане, был введен в эксплуатацию завод велосипедов, значительно возросла мощность текстильного комбината. Новым оборудованием по- полнились заводы химической промышленности Кировакана, трикотаж- ной фабрики и т.д., медноплавильные заводы Алаверди и Капана. В 1950 г. Армения по линии машиностроения и металлообрабатывающей про- мышленности превысила среднесоюзный уровень в 3.5 раза и по этому показателю долгое время оставалась на лидирующих позициях в СССР.21 Немецкий след в послевоенном строительстве в Армении. Уже в 1943 году количество военнопленных увеличилось настолько, что возник- ла необходимость не просто держать их под замком, но и использовать в различных работах. В Ереване и в другиех города и села Армении по- явились немецкие, а также румынские, австрийские, итальянские воен- нопленные. До наших дней в среде представителей старшего поколения осталась память о стройках с участием немцев. Среди построек немец- ких военнопленных самым известным является мост “Победы” над рекой Раздан. Стройка началась еще в 1941 году, но из-за нехватки рабочих рук была приостановлена. И была закончена лишь с помощью немецких во- еннопленных, привезенных после Сталинградской битвы. Не менее изве- стен факт, что именно немецкие военнопленные являются строителями великолепных опорных стен, которые обрамляют шоссе, связывающее центр города с Парком победы. К сожалению, сегодняшние власти не сумели отремонтировать поврежденную часть этих стен, используя та- кую же качественную технику кладки. Как уже было отмечено, именно

21 Карен Хачатрян, Военные трофеи Армении во Второй мировой войне, http://www.armworld. am/detail.php?paperid=4763&pageid=146591&lang= (на арм. яз.) (20.12.2016). 104 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

немецкие военнопленные посадили деревья на той безлесной высоте, ко- торая затем стала основой Парка победы.22 Армяне гордятся своим Матенадараном – зданием, где хранится око- ло 20.000 средневековых рукописей. Между тем фундамент здания был заложен руками немцев в 1945 г., и поэтому говорят, что “оно крепко, как немецкая пунктуальность”.23 Тоннели, связывающие главный проспект города с детской железной дорогой также построены немецкими военно- пленными. Они же построили первый этаж здания кинотеатра “Наири”, а также заложили фундаменты зданий Армфилармонии и Музыкальной школы им. Саят-Новы в центре города. По свидетельству очевидца, “во время строительства здания Филармонии, они мыли щебень, снимали с него пыль, и только потом смешивали с цементом, чтобы бетонная основа была крепкой. Мы, армяне, очень многому научились у них”.24 Немцы по- строили также несколько жилых зданий, в частности, на улице Туманяна и Нар-Доса. На Араратском цементном заводе немцы были вовлечены в произ- водство и имели репутацию хороших работников и шахтеров. С помо- щью 300 немецких военнопленных были построены тоннели Севанской гидроэлектростанции. По формулировке очевидцев, “Даже в плену не- мец остается немцем. Они очень ответственно, дисциплинированно и с большим мастерством выполняли тяжелейшие строительные работы на Севанской ГЭС”.25 Именно пленные построили водовод в Кировакане, проведя питьевую воду в город: до сих пор 60-70% населения пользуются этой водой.26 Кстати, в Армении провел годы плена Конрад Лоренц, из- вестный австрийский ученый, впоследствии лауреат Нобелевской пре- мии, основоположник этологии.27 Таким образом мы коснулись некоторых аспектов большой и важ- ной темы – памяти армянского народа о Великой Отечественной войне. Наряду с памятью о сотнях тысяч жертв войны существует и другое – знание о вкладе немецких технологий в экономику Армении и память о материальном воплощении труда немецких военнопленных.

22 Овик Чархчян, Военнопленные: проклятые войной, http://go-url.ru/i9ys (20.12.2016). 23 http://go-url.ru/ia0q (20.04.2016). 24 http://imyerevan.com/hy/society/view/8299 (на арм. яз.) (20.12.2016). 25 http://imyerevan.com/hy/society/view/8299 (на арм. яз.) (20.12.2016). См. также: http:// go-url.ru/i9yu (на арм. яз.) (20.12.2016). 26 http://imyerevan.com/hy/society/view/8299 (на арм. яз.) (20.12.2016). См. также: http:// go-url.ru/i9yu (на арм. яз.) (20.12.2016). 27 Чархчян, Военнопленные, 9. Как помнят Великую Отечественную в Армении: некоторые наблюдения PLURAL 105

Rezumat Cuvinte-cheie: Armenia, Genocidul Armean, Primul Război Mondial, Armata Roșie, Turcia, Germania nazistă, memorie

Articolul discută un aspect ignorat și puțin cunoscut al celui De-al Doilea Război Mondial și a rolului și motivației armenilor de a lupta împotriva Germaniei naziste. Autorul sugerează că memoria genocidului armean înfăptuit de Turcia în Primul Război Mondial, prin conivența Germaniei, a jucat un rol important în memoria armenilor înrolați în Armata Roșie. Acest lucru explică, fie și parțial, de ce Armenia de astăzi menține în continuare, ca și Rusia, dar din motive diferite, denumirea de Marele Război pentru Apărarea Patriei în loc de Cel De-al Doilea Război Mondial. 106 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? Mark SANDLE, Igor CAȘU

Abstract This is the first article dealing specifically with Brezhnev in Soviet Moldavia. The article draws mainly on recently disclosed files from the Archive of the Social-Political Organizations of the Republic of Moldova, the former archive of the Central Committee of Communist Party of Moldavia. The authors are trying to understand the importance of the period when Brezhnev served as First Secretary of Central Committee of Moldavia from 1950 to 1952 for his subsequent career. In order to understand better the results of Brezhnev’s rule in Moldavian SSR and the impact on his leadership style, the authors discuss the previous career of Brezhnev as well as the activity of the previous First Secretaries in Soviet Moldavia. One of the main results of Brezhnev period in Moldavia was the consolidation of kolkhozes. In a broader sense, since this period at least, Brezhnev favoured quantity over quality. Key-Words Brezhnev, Soviet Moldavia, Western Borderlands, Bessarabia, Transnistria, Nikolay Koval, collectivization, consolidation of kolkhozes

1. Introduction Leonid Il’ich Brezhnev’s rise to power has been somewhat understudied. He did in fact have a long and interesting journey – both politically and geographically - from Ukraine to Moscow and the unseating and removal of Khrushchev in 1964. This paper will explore the type of Republican Party leader he was, by examining in detail his time in Chișinău between July 1950 and October 1952 when he was head of the Communist Party of Moldavia (CPM), just prior to joining the Central Committee in Moscow after the 19th VKP (b) Congress. A variety of sources – newspaper, archival (communist party and KGB) and memoir accounts – were consulted. His time in Moldavia was short and tends to get rather brushed over in the bigger story of his rise to power, given the extended amount of time he spent in Ukraine at Dnepropetrovsk and the importance of the so-called “Dnepro mafia” in subsequent events during Brezhnev’s time as General Secretary. However, he became First Secretary of the Moldavian SSR (MSSR) at a critical moment in the consolidation of the rule of the CPM, and had to oversee some key developments in terms of agriculture, internal security, political organisation and ideology. Brezhnev was charged with twin tasks: completing the drive to Sovietise the Western republics of the USSR after the Great Patriotic War, and also implementing the postwar policy Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 107 priorities of the centre as Stalin sought to reform the system. His leadership of the republic during these 26 months was sufficient for him to get the call to go to Moscow to join the new all-Union Central Committee at the 19th Party Congress in 1952. Brezhnev’s tenure as First secretary of Soviet Moldavia was a key moment in his journey from provincial to national leader, for a number of reasons. Even though in some ways the MSSR was less important in terms of population and economic potential than Dnepropetrovsk, it was a politically significant move, as it placed Brezhnev at the level of being a republican party leader, ruling a whole national republic. This gave him the opportunity to be noticed by the key people in Moscow, to prove he was a reliable figure, able to implement the diktats of the centre, and so take the next step on the ladder. He also made significant political connections in Chișinău with individuals - notably Konstantin Chernenko, Nikolai Shchelokov, Sergei Trapeznikov and Semyon Tsvigun [his wife’s brother-in-law] – who were very important in shaping elite politics within the CPSU, MVD and KGB after 1952 and right up until 1985. Studying Brezhnev’s rule in Moldavia helps us to understand more about Brezhnev and his modus operandi. But analysing his time there also throws interesting light on what it means to be a party First Secretary in “late Stalinism”, the pressures they were under and what was required to be deemed a successful Republican leader. Moreover, this study will illuminate something of the dynamics of late Stalinism itself, of the system on the eve of Stalin’s death and the transition to the post-Stalin era.

2. The Brezhnev “problem” The underreported story of Brezhnev’s rise to power is part of a larger puzzle surrounding the life and times of Leonid Brezhnev. He remains something of a mystery. Brezhnev, up until recently, was deeply under-researched when compared to almost all the other Soviet leaders (save Andropov and Chernenko of course). This has always been something of a puzzle, given how long his tenure was and how much happened in the Soviet bloc during the period 1964- 82. So why has he been so forgotten and overlooked?1

1 The best review of the historiographical treatment of Brezhnev is Edwin Bacon, “Reconsidering Brezhnev”, E. Bacon and M. Sandle, eds., Brezhnev Reconsidered, (Basingstoke, Palgrave 2002), 1-21. Otherwise, the authors of this article have not yet had the opportunity to examine Brezhnev’s personal papers for this particular time period, or explore his tenure as First Secretary from the perspective of Moscow. See A.S. Stepanov, A.V. Korotkov, eds., Leonid Brezhnev. Rabochie i dnevnikovye zapisi, vol. 1-3 (Moscow: IstLit, 2016). 108 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Part of the answer is we believe to do with the timing of Brezhnev’s tenure within the context of the longue durée of Soviet history. Brezhnev followed quickly after the colourful and quirky Khrushchev, and was followed rapidly by the momentous chaotic events of perestroika and Gorbachev and the collapse of communist rule. Scholars were, understandably, drawn to the sound and fury of The Collapse, or to the Great Patriotic War, or the 1930s or 1917. Brezhnev - and his era - seemed somehow monochrome, insipid and frankly rather dull by comparison. Another reason for Brezhnev’s marginalisation is that a consensus emerged fairly early on about the man and his tenure, and has proven to be remarkably resilient. The reforming discourse of the Gorbachev reign declared the Brezhnev years to be an “era of stagnation”, and this discourse dominated the interpretations of the Brezhnev era for quite some time. Gorbachev’s deployment of the stagnation thesis was clearly generated by the need to justify radical surgery to heal the ailing patient. But the end result was to “fix” a picture of Brezhnev – the ailing, decrepit leader presiding over a decaying superpower – in the minds of many. Finally we think that Brezhnev’s marginalisation had something to do with a lack of source material too.2 Gradually though this is starting to change, although change is still slow and rather fitful.3 One of the sources for change has come from a growing realisation that the public opinion in post-Soviet Russia seem to reject the stagnation thesis, and instead identify Brezhnev as their most popular leader in the twentieth century. This “nostalgic turn” to Brezhnev began towards the end of the 1990s and the start of the 2000s, as Russia struggled with the turn towards marketization, and the “stable” Brezhnev years looked more and more like a “golden age” for your average Soviet worker and consumer. But even in the intervening period since the turn of the century, Brezhnev continues to be popular. Interestingly, the popularity also extends to Brezhnev as leader, not just the era of full employment, low prices, (slowly) improving living standards and global prominence. A May 1993 Levada Centre poll had Brezhnev at 56% (positive feelings towards him) - beating Lenin at 55%, Stalin at 50%, Nicholas II at 48%, Khrushchev at 45%, Yeltsin (22%) and Gorbachev (20%).4 Another source of change is the emergence of new bodies of source material, notably a raft of memoirs and biographies. These came in two waves. In the early 1990s a large number of memoirs emerged from those who worked closely with him, or were associated with him. They give insights into his work style, personality,

2 Bacon and Sandle, Brezhnev Reconsidered, 1-21. 3 For a good overview see, Donald J. Raleigh, “Russia’s Favourite”, Russian Studies in History, vol. 52, 4 (2014), 3-11. 4 Raleigh, Russia’s, 4. Bacon and Sandle also has some interesting polling data from the 1990s. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 109 habits, relations with subordinates and so on. A number of Russian biographies were published at this time, and they in essence maintained the stagnation thesis around Brezhnev. Later accounts and memoirs have sought – in line with the nostalgic turn – to emphasise stability and to provide a more rounded, sympathetic portrayal of Brezhnev.5 TV documentaries and miniseries have added to the growing positive depictions of him.6 Academic treatments of Brezhnev remain frustratingly thin on the ground, for now.7 Outside of Bacon and Sandle (2002) and Thompson (2003), very little has been written until fairly recently.8 Work is now being done by a number of people on an academic biography, and on publishing his diaries/work notes by scholars at the German Historical Institute in Moscow and RGANI. Many more panels at conferences now include treatments of Brezhnev and his era, and so the signs look hopeful that he will no longer be the neglected leader of the USSR.9

5 Some notable biographies of Brezhnev include: Serguey Semanov, Brezhnev: pravitel’ ”zolotogo veka”’ (Moscow: Veche, 2002); Aleksandr Maisuryan, Drugoi Brezhnev (Moskva: Vagrius, 2004); Leonid Mlechin, Brezhnev (Moskva: Molodaya Gvardiya, 2008); Aleksandr Khinshtein, Skazka o poteriannom vremeni. Pochemu Brezhnev ne smog stat’ Putinym (Moscow, Olma- Press 2011). Among the plethora of memoir accounts, the following are worthy of note: E. Chazov, Zdorov’e i vlast’: Vospominaniia “kremlevskogo vracha” (Moscow: Novosti 1992); V.T. Medvedev, Chelovek za spinoi (Moscow: Russlit, 1994); A.M. Aleksandrov-Agentov, Ot Kollontai do Gorbacheva (Moscow, Mezhdunarodnye otnosheniya 1994); Ljuba Brezhneva, The World I Left Behind (New York: Random House, 1995); A. Dobrynin, Sugubo doveritelno: Posol v Vashingtone pri shesti prezidentakh SSha (1962-86) (Moscow, 1997); V.V. Grishin, Ot Khrushcheva do Gorbacheva (Moscow: ASPOL, 1996); V. M. Sukhodrev, Iazyk moi – drug moi: Ot Khrushcheva do Gorbacheva (Moscow: AST-Olimp, 1999); V. Semichastnyi, Bespokoinoe serdtse (Moscow: Vagrius 2002); Aleksandr Bovin, XX vek kak zhizn’, (Moscow: Zakharov, 2003); Iurii Churbanov, Moi test’ Leonid Il’ich (Moscow: Algoritm, 2007); G. Arbatov, Moia epokha v litsakh i sobytiiakh: Avtobiografiya na fone istoricheskikh sobytii (Moscow: Sobranie 2008); A.S. Cherniaev, Sovmestnyi iskhod: Dnevnik dvukh epoch 1972-1991 gody (Moscow: ROSSPEN, 2008). 6 Raleigh, Russia’s, 10. 7 There were some early Russian treatments of Brezhnev. See for example, Iu. V. Aksyutin (ed.), L.I. Brezhnev: Materialy k biografii (Moscow: Politizdat, 1991); V.V. Sheludko (ed.), Leonid Brezhnev v vospominaniyakh, razmyshlenniyakh, suzhdeniyakh (Rostov-on-Don: Feniks, 1998). 8 William Tompson, The Soviet Union under Brezhnev (Harlow: Longman, 2003); Thomas Crump, Brezhnev and the Decline of the Soviet Union (New York: Routledge 2014); There have also been a number of works dealing with different aspects of the Brezhnev era, but not necessarily about Brezhnev himself. 9 Raleigh talks about these new developments, 4-6. Some early previews and commentary can be found in V. Donninghaus & A. Savin, “The Brezhnev Era Through The General Secretary’s Eyes, “’Don’t Be Seen Repealing the Decree on the Jews – Just Don’t Enforce It”; “Leonid Il’ich as Giver and Receiver”; “Leonid Brezhnev: Public Display Versus the Sacrality of Power”, all published in Russian Studies in History, 52, 4 (2014): 12-18; 19-44; 45-70; 71-93. 110 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

So the task remains for us to try and work to put together a more nuanced, rounded picture of Brezhnev, between the narratives of stagnation and stability, decay and nostalgia. This paper hopes to contribute to this by examining part of Brezhnev’s rise to power, looking at his time in Chișinău.

3. Brezhnev in Moldavia: Existing Accounts: Existing accounts of Brezhnev’s time in Moldavia are relatively rare. The traditional Soviet account of a leader’s rise to power can be found in Sovetskaya istoricheskaya entsiklopediya.10 This gives the usual brief biographical details, and Moldavia gets one line. There are three or four Russian biographies of Brezhnev which reference his move to Moldavia, but do not elaborate a great deal on his time there.11 Brezhnev himself in the Russian language version of his memoirs notes down some key moments from this time period. As one might expect from a memoir account it is full of enormous successes, of his satisfaction at the achievements he made in developing industry, improving agriculture and dealing with problems in the party. He hints at some of the problems he faced in the republic (although these are only really reported to show what an incredible job he did in transforming the republic in such a short space of time).12 But the acknowledgement of the complex issues he faced there is itself a revealing insight. A more critical view of Brezhnev’s time in Moldavia comes from the memoirs of Ivan Ivanovich Bodiul (who was First Secretary of the CPM from May 1961 – December 1980). Bodiul accuses Brezhnev of failing to deal with the problems in Moldavia, and pursuing policies which were not in the interests of the republic. Instead he targeted measures and initiatives which made him look good in the eyes of the centre. His rule was based on making himself popular with his superiors. His policies did not deal with the real social and economic problems the Moldavians faced, and moreover even after he became GenSek, he failed to initiate any policies which actually favoured Moldavia. In short, according to Bodiul, Brezhnev used Moldavia to climb the ladder, and subsequently forgot all about her.13 The picture Bodiul tries to project of Brezhnev in Moldavia as First Secretary of the CC of CPM and his subsequent attitude toward the republic 10 Various, Sovetskaya istoricheskaya entsiklopediya (Moskva: Gosudarstvennoe nauchnoe izdatel’stvo, 1962) , 711. 11 See for example Semanov, Brezhnev; Maisuryan, Drugoi Brezhnev; Mlechin, Brezhnev. Maisuryan’s work, for example, has only 3-4 pages, which includes the rather mythologised account of the first encounter between Brezhnev and Stalin, Maisuryan,Drugoi Brezhnev, 9-102. 12 L.I. Brezhnev, Vospominaniya (Moskva: Izdatel’stvo politicheskoi literaturyi 1983) ch. 5. The English language versions of Brezhnev’s memoirs actually skip over his time there completely. 13 I.I. Bodiul, Dorogoi zhizni (Chișinău: KUSHIR i Co., 2001), 51-61. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 111 is not very accurate. On the contrary, the archival data seems to contradict Bodiul, especially related to Brezhnev’s attitude toward Moldavia after 1964, as the Chișinău authorities in many cases received preferential treatment and investment from Moscow. For instance, in 1971 the Council of Ministers of the USSR jointly with the CC CPSU adopted a special decision on ‘Measures for the development of Chișinău’ which meant huge investment in the infrastructure, the Moldavian capital being the first among the federal republics to receive preferential funds in this regard.14 Given how the system worked, without Brezhnev’s intervention and support, this could not have happened. Bodiul also received preferential funds for Moldavian agriculture and during the late 1960s and early 1970s at least, it seemed that MSSR became a model for how Soviet agriculture should develop in order to become efficient.15 It seems that Bodiul intentionally tried (he died at age 95 in January 2013) to downplay the role of Brezhnev and thus exaggerate his own merits as First Secretary of Moldavia from 1961 to 1980 and project himself as a kind of “founding father” of present- day Moldova.16 Another post-Soviet Moldavian account on Brezhnev in MSSR has been published in 2012 in Chișinău by Gheorghe Gorincioi, a former dean of the Journalism Department at Chișinău State University and subsequently an instructor at the CC of CPM in the 1980s. His book is more of a compilation of the already published information about the Brezhnev years in Moldavia than an original empirical contribution to the topic. It is important however in the sense he brings a different perspective, one which contradicts the views of Bodiul. Gorincioi depicts Brezhnev in Moldavia as a strong leader, trying to introduce a new style of government, more open to the people and encouraging the personnel of the CC of PCM to greet each other and to be nicer than with previous First Secretaries. The author also stresses the fact Brezhnev helped a lot of people that he knew in Moldavia. He cites the example of Victor Golikov, a CPM instructor in Soroca rayon in northern MSSR (1948-1956). Golikov was from 1956 to 1982 the personal adviser of Brezhnev. Gorincioi notes that after leaving Moldavia, Brezhnev helped his local Moldavian friends when they lost their prestigious jobs during the Bodiul reign (1961-1980). In the cases 14 See AOSPRM [Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova], F. 51, inv. 32, d. 22, ff. 7-26; for other funds request sent by Bodiul directly to Brezhnev, see also F. 51, inv. 33, d. 83, ff. 77-79; d. 81, ff. 17-18. 15 AOSPRM, F. 51, inv. 33, d. 81, ff. 57-73; d. 82, ff. 57-59. 16 “Moldavia” was the consecrated Russian name given to the Soviet republic, but in fact “Moldavia” has Latin roots, see for instance, Demetrius Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae (Frankfurt, Leipzig:1771). It was changed to Moldova on gaining independence in 1991, which is the native Romanian name for the Latin and Russian “Moldavia”. 112 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

of Artem Lazarev, (his minister of Culture) and Gherasim Rudi (his prime minister), when both were marginalized by Bodiul in the 1970s, Brezhnev intervened and both became rectors of the two prestigious Moldavian higher education institutions. Moreover, Brezhnev made important contributions to the development of the Burevestnik republican football team and attended the main matches. While Secretary General of CC CPSU, Brezhnev helped Soviet Moldavia a lot, and visited it many times, concludes Gorincioi.17 Another recent account of Brezhnev in Moldavia is that of one of the most important Moldovan historians, Valeriu Pasat. Pasat explores Soviet Moldavia from 1940 to 1953, and includes some discussions of Brezhnev’s time. Among the new data from the Moscow archives about Brezhnev in Moldavia disclosed by Pasat, is the fact that he patronized local corruption networks, especially the one in which his chief of government, Gherasim Rudi, was involved. Pasat highlights how Brezhnev was a great rewarder of loyalty amongst his subordinates and colleagues, overlooking any “problems” in their work. This reinforces the picture painted by Gorincioi.18 English language works offer similarly scant accounts of his time there. English language histories of Moldavia say little about Brezhnev himself, focusing instead on the socio-economic and cultural aspects of the early post- war years.19 The main recent works on Brezhnev (be they political biographies or more general works on his era as GenSek) do not really deal with his rise to power in any great detail, and besides Brezhnev still awaits a biographical treatment on the scale of those given to Lenin, Stalin, Khrushchev and Gorbachev, which in itself is something of a puzzle.20 Dmitri Volkogonov in his portraits of the seven Soviet leaders devotes 3 pages or so to his time in Moldavia. Volkogonov paints Brezhnev as a middle-ranking Party functionary and an intellectual mediocrity, who enjoyed the privileges that went with being a Republican party leader. He does attest though to Brezhnev’s energy

17 Gheorghe Gorincioi, RSS Moldovenească de la Leonid Brejnev la Ivan Bodiul. Cronică despre epocă și oameni (Chișinău: Notograf Prim, 2012). 18 Valeriu Pasat, RSS Moldovenească în perioda stalinistă, 1940-1953 (Chișinău: Editura Cartier, 2011), 178-179. 19 See for example, Michael Bruchis, One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics (Moldavian: a Look Back, a survey, and perspective, 1924-1980), (Boulder, Co.: East European Monographs, 1982); Charles King, The Moldovans: Romania, Russia and the Politics of Culture (Stanford: Hoover Institution Press, 2000). M. Gribincea, Agricultural Collectivisation in Moldavia (New York: Columbia University Press, 1996). 20 This should be changing though. A number of scholars appear to be working on biographies of Brezhnev at present, e.g. Donald Raleigh and Susanne Schattenberg. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 113 and zeal in tackling the tasks of collectivisation, industrial development and ideological reform.21 The fullest English language account is probably still that of the journalist John Dornberg whose work Brezhnev: Masks of Power was published in 1974.22 Dornberg’s appraisal offers an interesting counterpoint to Volkogonov, especially given the fact that Dornberg wrote his book while Brezhnev was still at the peak of his powers, and had not slipped into the physical and political torpor of his latter years. Dornberg notes that Brezhnev’s rise to power up until his assignment to Chișinău was due to his ability to carry out party decisions clearly and efficiently and his breadth of experience – industry and agriculture, party and government. He emerges from Dornberg’s book as a cautious, pragmatic figure, a realist who took few chances on his way up. He also seemed to be Moscow’s choice in the aftermath of a purge, clearly viewed as a steady hand at the helm. During his time in Moldavia though Dornberg argues that Brezhnev was actually fairly draconian in his approach to governing the republic. He “completed” collectivisation, carried out purges against the nationalist intelligentsia, built up the party organisation and membership, and improved ideological and propaganda work. He also undertook a sustained construction campaign in Chișinău itself.23 Another pre-perestroika account can be found in Paul Murphy, Brezhnev: Soviet Politician (1981). Murphy paints a portrait of Brezhnev as a ruthless, strong and determined leader who was caught up in the struggle for power between Khrushchev and Malenkov in the latter years of Stalin’s rule. Murphy points to the deep political connections between Brezhnev and Khrushchev which lay behind the decision to send Brezhnev to Chișinău. His chapter on Moldavia points out the speed at which he undertook change, and also the draconian way in which he wielded power, notably his purge of the collective farm sector and his moves to liquidate all opposition to Soviet rule, especially in the western part of Moldavia. Murphy also emphasises Brezhnev’s work in the area of media and culture, and the controversy which surrounded his departure in the summer of 1952, when he appeared to be the victim of a campaign from Moscow orchestrated by Malenkov in his struggle with Khrushchev.24 So, we know very little of Brezhnev in Moldavia. Before we explore his time in office there, a little contextualisation is required.

21 D. Volkogonov, Autopsy for An Empire (New York: The Free Press, 1998), ch. 4. 22 J. Dornberg, Brezhnev: The Masks of Power (New York: Basic Books, 1974) ch. 7. 23 Dornberg, Brezhnev, 108-13. 24 One of the frustrations of Murphy’s chapter is that there are no references for some of the points he makes about Brezhnev, so it is very difficult to verify much of what he is saying. See Paul J. Murphy, Brezhnev: Soviet Politician (Jefferson, N.C.: McFarland, 1981). 114 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

4. Context: Moldavia before 1950 Soviet Moldavia was a new addition to the USSR, emerging out of the complex frontier changes of the interwar and wartime period. In the process of being “Sovietised” after 1944 (in similar fashion to the Baltic States) a number of issues came to the fore which featured prominently during the period 1950-52. The first issue was national identity and language policy. The second issue was cadre policy, in particular the ethnic and political background of the new elites. The third issue was collectivisation and the Soviet take-over of the Moldavian countryside. The final one was the deportations and removal of anti-Soviet elements, including so-called kulaks, nationalists and Jehovah’s Witnesses. Let us turn first to the question of national identity and language policy in the new republic. An autonomous Moldavian republic was founded on October 12th 1924 within the boundaries of Soviet Ukraine. In the interwar period, the Soviet Union continually laid claim to Bessarabia. But the assertion of a separate Moldavian national identity was not promoted coherently before 1940. For instance in the first Soviet census in 1926, Moldavians and Romanians were included in the same nationality category. In 1924-1932, the Russian script was the official one in the MASSR for the titular nationality, Moldavians/ ethnic Romanians. Between 1932 and 1938 the adoption of literary Romanian and the introduction of Latin letters were promoted at the official level in the Moldavian ASSR. However, in 1938, this decision was reversed and the Cyrillic script was reintroduced into the MASSR. This was accompanied by purges of cultural figures during the “Great Terror” of 193825. As a result of the Molotov-Ribbentrop pact a Moldavian Soviet Socialist Republic was created on August 2 1940 out of parts of former MASSR and 2/3 of Bessarabia. This lasted up until Operation Barbarossa, when Bessarabia became again part of Romania as in the interwar. In 1944 the Soviets re-occupied the Romanian province of Bessarabia and re-created the MSSR. The question of language and national identity was to surface again after 1944, especially amongst the literary and cultural intelligentsia who wished to use both the Romanian language and the classical Moldavian literary canon to promote a Moldavian national identity. The linguistic policy pursued between 1940 and 1941 and after 1944 (stemming from the approach of 1924-1932 and 1938-1940 in MASSR) aimed at transforming the Moldavian idiom into a Slavic language,

25 See more on that in Igor Cașu, „The Fate of Stalinist Victims in Moldavia after 1953: Amnesty, Pardon and the Long Road the Rehabilitation”, in Kevin McDermott and Matthew Stibbe, eds., De-Stalinising Eastern Europe. The Rehabilitation of Stalin’s Victims after 1953,. (Houndmills, Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2015), 189-190. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 115 removing any linkages with Romanian, and thereby creating an independent Moldavian national language.26 Closely related to the issue of national identity and language policy was the question of cadre policy. The problem here related to elite recruitment and relations between Chișinău and Moscow, and originated from the interwar period too. Moscow looked with suspicion upon the Bessarabian communists (i.e. members of the interwar Bessarabia section of the Communist Party of Romania). Within the MASSR itself (1924-1940), there were very few communists amongst the Romanian-speaking population. This led to Moscow inexorably favoring the Russian, Ukrainian or Moldavian deeply Russified groupings from within the MASSR. In June 1940 Bessarabia entered the Soviet zone of influence according to the Stalin-Hitler Pact of 1939. At this point the Bessarabian communist grouping numbered 300 members, but they were viewed with deep suspicion by Moscow, as anyone both living in a bourgeois society and residing abroad, was suspected of having been flirting with the “class enemy”. Thus, the leading role in the MSSR in this period was assigned to the Transdniestrian elites, who were trusted because they had been socialised in the Soviet Union during the interwar period. From June 28 to August 2 1940, Bessarabia was incorporated into the Moldavian ASSR, i.e. it became a part of Soviet Ukraine. On 2 August 1940, the new Moldavian Soviet Socialist Republic was formed (MSSR). Piotr Borodin (Russian, born in 1905 in Dnepropetrovsk)27, the former first secretary of the Moldavian regional committee of Communist (Bolshevik) Party of Ukraine from June 1939 was named as First Secretary of the newly-created Moldavian SSR on 14 August 1940, i.e. about two weeks after the official formation of the MSSR. The experiences of the CPM First Secretaries between 1940 and 1950 are also crucial for understanding the challenges faced by Brezhnev. The shaping of the territorial boundaries of the new republic came about as a result of complex interactions between Chișinău, Kiev and Moscow. In order to secure their western frontier, Moscow was looking for compliance from the CPM. But Ukraine also continued to exercise a great deal of influence over events in Moldavia. Nikita Salogor (Moldavian/Romanian, born in 1901 in the Odessa region)28 became First Secretary on September 7 1942, seemingly because it was believed that he would be more compliant and less demanding than Borodin.29

26 Michael Bruchis, One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics (Moldavian: a Look Back, a survey, and perspective, 1924-1980) (Boulder, Co.: East European Monographs, 1982), 71-148. 27 AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 32, f. 5. 28 AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 32, f. 15. 29 AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 80, f. 2. 116 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Very few requests were sent up to Moscow from Chișinău between 1940 and 1946. One of the most important and controversial documents sent by Salogor to Stalin was a 48 page memo dated June 26 1946.30 This was a politically sensitive issue. The first part of the memo was related to the revision of the frontiers with Ukraine in the sense of including in MSSR all the Bessarabian territories (about 1/3 of historical Bessarabia in the south and a small part in the north which had gone to Ukraine in August-November 1940, which meant that the MSSR lacked direct access to the Danube estuary and the Black Sea). This part of the memo was signed by Salogor and even though it also included the name of Nikolay Koval, the Chairman of the Council of Ministers of MSSR, his signature was not on the paper. The second part of the memo expressed the wish to extend the frontier of the MSSR, this time at the expense of Romania, as the idea was to include in Soviet Moldavia all the historical lands of the medieval state of Moldavia, i.e. the territory between the River Prut and the Carpathian mountains. This part of the memo was related to the Paris Peace Conference and was signed by Fiodor Brovko (a Transdniestrian Moldavian/ Romanian, member of the establishment of MASSR). What is important in the context of cadres’ policy in Soviet Moldavia and especially the centre-periphery relations in this regard is that the leader that signed the first part of the memo, Salogor, was demoted from his post in less than a month, on July 18 1946, but Brovko preserved his post until 1951. One can thus speculate that the idea to revise the frontiers with Ukraine was more unacceptable and dangerous for Moscow than the idea of revising the border with Romania. It seems likely that Khrushchev, then the first secretary of CC of CP(b) of Ukraine may well have insisted on the demotion of Salogor, his former subordinate before 1940 when Salogor worked in the leadership of Moldavian regional committee (MASSR). This seems plausible because Khrushchev was personally involved in drawing the frontiers of MSSR in August-November 1940 in his capacity as chairman of the respective commission as well as in his double post of first secretary of CC of CP (b) of Ukraine and secretary of All-Union CC of CP (b)31. Moreover, Khrushchev had already attempted to increase the territory of Ukraine at

30 AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 64, ff. 1-48. 31 See more on the 1946 memo to Stalin, Igor Cașu and Virgil Pâslariuc, “Moldavian SSR’s Border Revision Question: From The Project of „Greater Moldavia” to The Project of “Greater Bessarabia” and The Causes of their Failure (December 1943 – June 1946)” (Documents in original Russian, translated in Romanian, with Introduction article of 22 pages, English summary), Archiva Moldaviae, 2, 2010, 275-370. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 117 the expense of Belorussia and he did not seem to have any scruples about manipulating ethnographic data and historical maps.32 The next first secretary of CC of CP (b) M after the demotion of Salogor on July 18 1946 was Nikolay Koval, also a Moldavian/Romanian from the MASSR interwar establishment, and the person who did not sign the memo to Stalin requesting the revision of the frontiers with Ukraine. He was in turn very cautious, not daring to ask for more help from Moscow during the famine of 1946-1947, a tragedy which cost around 120 000 lives in less than a year in the MSSR alone (out of the total population of 2.5 million)33. In 1950 he was made responsible for failing to show sufficient zeal against the “enemies of the people’ (kulaks, nationalists and religious groups)34 and was replaced by Leonid Brezhnev on July 6 of that year. It seems that the latter was named by Stalin directly. Clearly Moscow believed it was vital, during the early years of Sovietization, to ensure the loyalty of the new leadership, hence their reluctance to appoint anyone from the Bessarabian group, and their willingness to intervene closely to ensure compliance. Thus the circumstances in which Brezhnev took over were not particularly easy. Moldavia was in the throes of multiple transitions as the VKP (b) began the process of Sovietizing the republic in the aftermath of WWII and the Nazi occupation, in line with the other parts of the Soviet West, notably the Baltic republics. Embedding Soviet-style rule meant a number of things, but primarily these involved the collectivisation of Moldavian agriculture, the suppression of manifestations of local nationalism (and other forms of opposition), consolidating the position of the party and its personnel, responding to the central diktats of Moscow and integrating the Moldavian economy with the All-Union economy. The drive for total collectivization began after August 1947 when only 154 collective farms existed. In order to speed this process up, coercive measures started to be adopted between 1947 and 1949, including the forcible socialisation of property, and broadening the criteria for a “kulak” in order to force people to join, or be excluded/deported. After the mass deportations of 1949, there was a rapid increase in applications to join the collective farms. By 1 July 1949, 965 collective farms had been created. But Sovietization Moldavian style had also produced mass arrests and deportations:

32 Politicheskoe rukovodstvo Ukrainy, 1938-1989, pod redaktsiei V. Iu. Vasil’eva, R. Iu. Podkura, Kh. Kuromya, A. Weinera (Moscow: ROSSPEN, 2006), 65-66. 33 On the 1946-47 famine in MSSR, see Igor Cașu, Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, second edition (Chișinău: Cartier, 2015), 189- 233. 34 See more in AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 3. 118 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

on 12-13 June 1941 and 5-6 July 1949, (accounting from MSSR alone for 18,392 and 35,796 deportees respectively).35 The CPM was also still trying to ensure the reliability of its cadres, as the usual suspicion of wartime communist activity was mixed with concerns over the ethnic basis of CP elite recruitment. It was into this situation that Brezhnev appeared on 5 July 1950. The choice of Brezhnev for this assignment was clearly recognition by his superiors that he had the wherewithal to deal with the complex issues within the republic, issues which required decisive and rapid action.

5. Moldavia and Late Stalinism Brezhnev’s time in Moldavia needs to be understood also within the context of broader developments within the USSR after 1945. This adds a further layer of complexity to the tasks facing Brezhnev. Not only did he have to complete the Sovietisation of Moldavia, he also had to respond to the priorities and diktats of the regime after 1945. Soviet Moldavia was thus undergoing Sovietisation and re-Stalinisation simultaneously. This period of “late” Stalinism or postwar Stalinism has been increasingly scrutinised by scholars in recent years.36 This is clearly a highly complex era, distinct from both the 1930s and the war years. The imperatives of this era were fourfold. Alongside the drive for material and economic reconstruction, and the search for international security and military strength, the postwar years were also an attempt to restore order and control (after the relative “freedoms” of the war years), and also to begin looking to the future and the building of communism. This was, as has been noted, the “Relaunch of the Soviet Project” after the trauma and hiatus of 4 years of war.37 The challenge was how to embark upon the restoration of control and

35 I. Cașu, “Stalinist Terror in Soviet Moldavia, 1940-1953, in Kevin McDermott and Matthew Stibbe, eds., Stalinist Terror in Eastern Europe, (Manchester: MUP, 2010), 39-56. 36 See for example: E. Zubkova, Russia After the War (Armonk, NY: M.E. Sharpe 1998); Amir Weiner, Making Sense of War: The Second World War and the Fate of the Bolshevik Revolution (Princeton: Princeton University Press, 2000); Amir Weiner, ed., Landscaping the Human Garden (Stanford: Stanford University Press, 2003); “The Empires Pay a Visit: When Gulag Returnees Encountered East European Rebellions on the Soviet Western Frontier,” Journal of Modern History 78:2 (2006); Sheila Fitzpatrick, “Late Stalinism in Historical Perspective” in Late Stalinist Russia: Society between Reconstruction and Reinvention edited by Julianne Furst, (New York: Routledge, 2006), 411-434; Mark Harrison, “The Soviet Union After 1945: Economic Recovery and Political Repression”, Past & Present 210, 6 (2011), 29-46. For some comparative insights see Kees Boterbloem, Life and Death under Stalin: Kalinin Province 1945-53 (Montreal: McGill-Queen’s University Press, 1999); Romuald Misiunas and Rein Taagepera, The Baltic States: Years of Dependence 1940-90 (London: Hurst and Company 1993). 37 “The Relaunch of the Soviet Project, 1945–64”,Slavonic and East European Review, 86, 2 (2008), Special Issue. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 119 the reconstruction of the material basis, whilst also setting out to construct communism. Reasserting control required the elimination of those elements deemed to be dangerous and subversive. The new society also required the elimination of those elements deemed to be unworthy of membership in the new society. Both the immediate and the long-term required the state to resolve questions of inclusion and exclusion: who was to be part of the new Soviet people? Postwar purification of the Soviet Union now had two main criteria by which to judge questions of inclusion and exclusion: wartime conduct and ethnicity and/or religion.38 The project of creating a new Soviet people was fraught with problems.

6. Brezhnev before 1950: Brezhnev’s time in Chișinău has to be seen against the backdrop of his own political journey too. A metallurgical engineer by training, he joined the communist party in Kamenskoye (later Dneprprodzerzhinsk) in 1931, and first crossed paths with Khrushchev in 1938, and in that same year he was appointed to the party apparatus in Dnepropetrovsk, a major industrial city. He joined the army in August 1941, and was an active participant in the fight against Nazism. After the war, his promotions continued, although his path up the ladder was complicated by the political infighting at the elite level. Part of Khrushchev’s entourage, Brezhnev was sent to Zaporozhye in August 1946 to help Khrushchev in the fight against Ukrainian nationalism, and to purge the party machine. Brezhnev came under significant pressure from Zhdanov and others to increase the pace of reconstruction in Zaporozhye in 1947 and to demonstrate some tangible achievements. He seemed to respond well to this challenge and by in November 1947 – as a result of a purge of the party leadership – Brezhnev was sent to Dnepropetrovsk to be head of the party, and was soon co-opted into the CC of the Ukrainian communist party, serving alongside Khrushchev. When Khrushchev left Kiev in December 1949, he took Brezhnev with him. There was a short sojourn in Moscow before he was sent to Chișinău to become a republican party head for the first time. As First Secretary of the new Soviet republic of Moldavia, Brezhnev was faced with complex problems. He was responsible for the implementation of a range of central directives and policies coming down from Moscow. The postwar drive to restore order, clampdown on dissent and reassert control of

38 See Weiner, Making Sense of War; and Landscaping; Harrison, The Soviet Union After 1945; Fitzpatrick, Late Stalinism. For a more recent and authoritative argument on this issue, see David Shearer, Policing Stalin’s Socialism. Repression and Social Order in the Soviet Union, 1924- 1953 (New Haven: Yale University Press; Stanford: Hoover Institution Press, 2009). 120 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

the countryside was strengthened at the All-Union level from 1949 onwards, as a wave of repressions and purges were unleashed. Campaigns against religious belief and practice were inaugurated. A constant theme was the need to improve agitation and propaganda work within party and society. Moves to strengthen party control of the countryside (whilst at the same time working to increase agricultural productivity) led to the May 1950 decree on amalgamating kolkhozes. The situation in the western borderlands was especially sensitive. The recent history of wartime occupation, collaboration and resistance continued to cast a shadow over public life. The issues of ethnicity and language were deeply contentious. Now as the USSR sought to solidify its position in controlling the new socialist bloc that was emerging, tackling any outbreaks of dissent (especially that with the hue of bourgeois nationalism) was seen as particularly critical. The example of Estonia in March 1950 where the Politburo began a purge of the party and state structures through a resolution entitled “On the shortcomings and mistakes in party work in Estonia” was a foretaste of events in Moldavia just 4 months later.39 To begin, let’s examine the take-over of power in July 1950.

7. The Take-Over: Brezhnev at the helm Brezhnev was the first person after the Second World War from outside the establishment of the Moldavian Autonomous Republic (1924-1940) to run the republic. Pasat notes that the appointment of Brezhnev in MSSR in 1950 coincided with the decision of Moscow to end the institute of special envoy of CC VKP(b) in Moldavia and gave more authority to the local republican leadership.40 The reasons why Brezhnev was appointed as First Secretary of the CPM can be understood a little more by examining the report summarizing the activity of his predecessor, Nikolay Grigoryevich Koval. The report dates from April 18 1950 and was elaborated by Mikhail Turkin, the special representative of the CC VKP (b) to Moldavia, and it entailed a substantial critique. The first set of allegations against Koval referred to ‘formalism’. According to Turkin, at least 14 raion and city party organizations did not even discuss, let alone implement, 70% of the total orders and decisions made by the CC CPM. This was due to the fact that Koval made few visits outside Chișinău and tended to avoid meetings with his direct subalterns from the Secretariat of the CC. Koval was also targeted for protecting some high officials involved in stealing huge sums from the state budget, infringements on ‘socialist legality’, as well as falsification of documents and official reports. A more serious case was that the 39 Zubkova, Russia, 134. 40 Pasat, RSS Moldovenească, 176. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 121

Minister of the Timber and Paper Industry of MSSR, who was the leader of a mafia network and had also used physical violence against his subalterns.41 Another category of problems was related to Koval’s inability to prevent the appointment and removal of around 60 persons belonging presumably to the category ‘enemies of the people’. The great bulk of these cadres were involved in Higher Education institutions, in the mass-media, and publishing houses. For instance, according to Turkin’s report sent to Moscow, in the Institute of Medicine, there were working former White Guard officers evacuated after 1918 in Bessarabia (a part of Romania till 1940), as well as former repressed persons. At the Pedagogical Institute in Bălţi, a similar situation was reported, except this time these ‘enemies of the people’ were being protected presumably by Artem Lazarev, the Ministry of Education of MSSR, himself a protégé of Koval. At the Pedagogical Institute in Chișinău, Romanian translations published in Bucharest of the classics of Marxism-Leninism were preferred instead of the Russian versions, arousing suspicion of nationalist sympathies. In Turkin’s opinion, Koval did not fight sufficiently against other manifestations of Moldo-Romanian and Jewish nationalism.42 Even though some of the persons mentioned were removed or punished, this was done as a result of pressure from Moscow and not as an outcome of the local initiative. So, one could conclude the centre lost its trust in the former MASSR establishment and decided to name somebody not connected with the local elite networks and groups of interests. Given the sensitivity in Moscow to manifestations of nationalism in the Western borderlands, Koval’s “shortcomings” must have been ringing alarm bells. As with his previous appointment as oblast party chief in Dnepropetrovsk in November 1947, Brezhnev was appointed (it seems under the patronage of Nikita Sergeevich Khrushchev43) as party chief in Moldavia in July 1950 as a result of the removal of Koval.44 The All-Union CC issued a decree on 5 June 1950 which accused Koval of a number of problems, but the tone was

41 AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 3, ff. 92-111. 42 AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 3, ff. 92-111 43 Leonid Mlechin, Brezhnev, (Moskva: Prospekt, 2005), 72. The version expressed by the wife of Brezhnev that her husband met personally with Stalin in 1950 before coming to Moldavia is not supported by documents. Serguei Semanov, Brezhnev: pravitel’ “zolotogo veka” (Moscow: Veche, 2002), 25. Cf. A. A. Chernobaev, ed., Na prieme u Stalina. Tetradi (zhurnaly) zapisei lits, prineatykh I. V. Stalinym (1924-1953). Spravochnik (Moskva: Novyi Khronograf, 2008), 528- 538. Brezhnev never personally met Stalin even after being selected by him for the Presidium of CC of CPSU in October 1952. He did however meet him several times in group meetings. Chernobaev, Na prieme, 545-554. 44 See Bodiul, Dorogoi zhizni, 50; Dornberg, Brezhnev, 108. 122 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

downplayed as compared to the incriminations put forward in April 1950 by Turkin, Moscow’s representative in Moldavia.45 In part this was because this decree linked Koval’s shortcomings, with the diktats and priorities of the Centre. This decree set the tone for the first part of Brezhnev’s time in Moldavia. His task was simple: to resolve the issues identified within the CC resolution. What did they identify as being the main shortcomings in the work of the Moldavian CC? The 5 June decree mentioned the following issues as being problematic: Failing to accelerate the socialisation of agriculture, defective ideological work (in particular permitting bourgeois nationalist distortions in Moldavian literature), and paying insufficient attention to the training of student youth and the educational role of schools in the weakly controlled areas. It went on to note the low numbers of communists in villages, the dearth of rural party organisations and outlined severe criticisms of the poor preparation for the harvest. It concluded by identifying a series of problems around socialist legality.46 In sum, the central leadership were concerned at three main things: the state of agriculture, local nationalism, and the party itself, its membership, structure and operation. In the discussions at the 5-6 July 1950 CC PCM meeting, Brezhnev reported that there was “full support” for this CC resolution, as well as “strict criticism” of the First Secretary and members of the CC CPM buro.47 Koval was removed as First Secretary, and Brezhnev assumed the hot seat. Brezhnev’s time in Moldavia was something of a whirlwind of activity. He arrived in July in the midst of a storm, as Moscow was denouncing the current leadership for some “deficiencies” in their activities. There followed a rapid series of initiatives, discussions and reforms. He oversaw 2 CPM Congresses (3rd Congress in March 1951 and 4th in September 1952). There were 11 party plenums in this period (including the initial one where he took over) although he missed the June and July 1952 plenums through serious illness and his subsequent recuperation. He presided over the 10th anniversary celebrations of the formation of the MSSR on 2 August 1940. He organised various republican level meetings of propaganda workers (November 1950) and party activists (February 1952). It is noticeable from examining the speeches made by Brezhnev at the CC CPM plenums, that generally Brezhnev devoted his time to 2 areas: the problems and policies of the agricultural sector, especially of the kolkhozes, and the operation of the party at lower levels. Clearly a central part of the remit he received from Moscow was to drastically improve

45 AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 3, ff. 92-111. 46 Sovetskaya Moldaviya, 7 July 1950, 1; Bodiul, Dorogoi zhizni, 50; Dornberg, Brezhnev, 108. 47 Brezhnev, Vospominaniya, 146. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 123 both the functioning of Moldavian agriculture, and also party control over the countryside. The other issues – propaganda, education, ideology etc. - tended to be addressed by other members of the CC CPM at the plenums. Brezhnev oversaw the implementation of a barrage of initiatives to try and improve the performance of the Moldavian agricultural sector, including diversifying and expanding crop production (tobacco, cotton, sugar beets, grapes, citrus fruits), improving labour discipline, upgrading the work of the MTS [Machine Tractor Stations] and drastically increasing the number of PPO’s [Primary Party Organisations] in kolkhozes. Similarly, Brezhnev’s most important policy reform in the political sphere was the creation of a new layer of party administration: at the okrug level. When Brezhnev took over in Moldavia, there were only two levels of party administration: republican and city/raion, but he added a new layer. He also worked hard to improve the quantity and quality of agitprop work, most notably by increasing the number of newspapers in rural areas. Finally Brezhnev embarked on the rapid development of Chișinău as a city: the construction of apartment blocks, parks, opera houses and the like. These give us an outline of the main developments of the Brezhnev era. In order to gain some insights into Brezhnev’s leadership style, this paper will focus upon the areas that Brezhnev worked most closely upon: the amalgamation of the collective farms and reforms to the party, as well as exploring one of the “darker” moments of Brezhnev’s rule, Operation Sever.

8. The Brezhnevs in Moldavia Before we move on to examine his time as party leader, do the Moldavia years throw any light on Brezhnev’s private life and personality? We can glean some details from recent memoirs and interviews. On his appointment in June 1950, Leonid Brezhnev came immediately to Chișinău. His wife, Viktoria Petrovna and their daughter Galina joined him. They lived in a house on the Sadovaia Street (now Alexei Mateevici just across the University), less than one km from the building of the CC. Viktoria Petrovna had however to take care of their home in Dnepropetrovsk too, as their son, Iurii, had just finished school and was starting at the Metallurgical Institute in Dnepropetrovsk. Rita, Viktoria’s cousin, was supposed to take care of Iurii and the house, but as she was a student herself and not very fond of being a housekeeper, Brezhnev’s wife visited them almost every week, cleaned the house, prepared food for the next week, and then returned to Chișinău.48 Here Viktoria Petrovna was busy mainly with housekeeping; she adored as a matter of fact cooking.49 As she needed to have 48 Semanov, Brezhnev, 28. 49 Leonid Brezhnev v vospominaniyakh, razmyshleniakh, suzhdeniyakh (Rostov-na-Donu: Phoenix, 124 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

food reserves and keep them in a fresh environment, their house in Chișinău had, supposedly, a cellar. Rumours persist of Brezhnev repeated infidelities, particularly with his female administrative staff, and of children from these encounters, but nothing has ever been proven.50 Galina became a student at the Philology Faculty at Chișinău State University. She was not very happy however, as everybody knew whose daughter she was and nobody from her colleagues dared even to talk to her. Supposedly bored, she decided to gather her own company and they drank frequently. Once she and her friends took a taxi to a secret military base in Chișinău, as the guards recognized her and did not want to get into hot water they turned a blind eye. Latterly, her father re-interpreted this action as his intention of seeing how secure the military garrison was, concluding that the guards were impressed with every girl coming to them.51 As for Brezhnev himself, he supposedly was a workaholic in this period in contrast to his General Secretaryship after 1964. He went to work at 10 o’clock in the morning and worked till 3 or 4am, sometimes up to 5 o’clock in the morning. And his apparat tried to work as much as he worked.52 He also appears to have been something of a movie lover, often stopping work at midnight on Saturdays and gathering his staff to watch films into the small hours of Sunday morning.53 Probably he chose this schedule because it was the usual working pattern of Stalin. It seems however that his workday was indeed very exhausting, as a result he had a heart attack in June 1952 and was hospitalized for several months in various locations, including at the famous high nomenklatura sanatorium in Moscow, Barviha.54 Overall though, it is very difficult to get any real insights into Brezhnev’s character and personality. The Moldovan newspapers have almost no coverage of Brezhnev as First Secretary. He occasionally appears in print with his name next to an article or in reprinting one of his speeches. But little or no personal items ever penetrate through the archival materials or the press accounts, likely because the focal point was of course Stalin himself. He was, rather ironically, a bit of a grey blur.

1998), 72-73. 50 Alla Mokhova, Brezhnev’s former secretary, in an interview in Komsomol’skaia Pravda, December 19, 2006 for example flatly denied the rumour that Brezhnev was the father of her child, who was born not long after Brezhnev left Chișinău to go to Moscow. 51 Leonid Brezhnev v vospominaniyakh, 86. 52 Komsomol’skaia Pravda, December 19, 2006. 53 Komsomol’skaia Pravda, December 19, 2006. 54 Mlechin, Brezhnev, 78. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 125

9. Brezhnev Takes Over: Reforms to the Party How did he set about addressing the tasks set before him by Moscow? Brezhnev immediately embarked on a very energetic programme in the summer of 1950. Like all new leaders, it was important for his authority and credibility to demonstrate some easy “wins” and also psychologically prepare everyone for change. In doing so, he was both confrontational and decisive. His priority in the economic field was to ensure that the state procurement targets for agriculture were met, which he did by mobilising resources (both human and technical) and directing them at the areas where there were lags in the harvest. By August he had over fulfilled the state procurement targets, and set about developing measures for increasing output across a range of different agricultural indicators.55 It is also clear that he was the first leader of MSSR that liked to travel a lot into the countryside, to see concretely what were the problems and be informed from unmediated sources, in contrast to his predecessor. The next issue to be dealt with was the state of the Moldavian communist party itself. The task of upgrading party control had both a quantitative and a qualitative dimension. Brezhnev was keen to improve the quality of work being carried out within the party. This meant working on developing the ideological consciousness of party cadres. Brezhnev embarked on a long round of conferences and meetings with officials, department heads (MTS, kolkhozes) and local party secretaries as they sought to improve the functioning of the apparatus, upgrade the ideological and political levels of party workers and state officials and get the message across that the party officials at lower levels need to be held to account for their actions.56 This was in line with a general concern coming down from Moscow that the political and ideological education being carried out was at best second-rate. Proper supervision of economic and cultural life required cadres with a deep knowledge of and engagement with party doctrine. But there was also a blunter concern over numbers. The party did not have enough of a presence in the countryside, particularly on the kolkhozes. This was seen as a danger sign, especially in the western regions where the issue of infiltration from over the border, or manifestations of nationalist sentiment were deemed to be most likely. This was to be addressed by stepping up the recruitment drive of candidate and full members of the party in rural areas, amongst kolkhoz workers, amongst women and in the west of the republic. It was also to be achieved by consolidating party organisations and having fewer 55 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 25, ff. 7-14. 56 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 25, ff. 10-12 126 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

but bigger party groupings. At a CC CPM buro meeting in December 1950, the shifting pattern of party membership was noted: • 1 January 1950 – 1 November 1950 = 3404 candidate members (more than the totals of 1948 and 1949 combined) • Proportion of peasants and women had increased, and intellectuals and ethnic Moldavians had fallen • The proportion of party members split between urban and rural areas also shifted: 1 January 1950 1 July 1950 1 November 1950 All communists 25143 27073 28505 4 urban areas 10688 (42.5%) 10899 (40.3%) 11312 (39.7%) 60 rural districts 14455 (57.5%) 16174 (59.7%) 17193 (60.3%) Most notable, was the objective of ensuring that every collective farm had a party organisation in situ. On 1 January 1950, there were 17 raions without a kolkhoz party organisation. By November 1950, this had been rectified.57 However, the investigation into the internal workings of the party threw up some more contentious issues, and exposed something of a rift between the Moldavian CC and the working practices of the raikoms and gorkoms. In particular by December 1950 Brezhnev was increasingly unhappy with the response of the raikoms and gorkoms to the exhortation to improve the manner of their working. The concern at these working practices emerged as a result of the discussion about violations of “socialist legality” that had been taking place in Moldavia up to 1950. Brezhnev started an investigation into a variety of violations of socialist legality, which in part at least seems to have been generated by letters and complaints coming to the CC from members of the public.58 In a rather contentious CC buro meeting of 8 December 1950, Brezhnev called the Chief Prosecutor (Osipov) and the head of the Moldovan Ministry of State Security (Mordovets) to account for problems in the area of legality and illegality.59 It appears that not only were there significant cases of “embezzlement, theft of socialist property, speculation and hooliganism” going unpunished, but also that the judicial and investigative organs were themselves acting illegally and in violation of the norms of socialist legality. Brezhnev personally and publically ordered both Osipov and Mordovets to, in effect, get their houses in order by rooting out the corrupt officials from within their midst and then renewing the offensive against those truly guilty of violating 57 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 29, ff. 65-78. 58 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 22. ff. 7-22 and 31-37. 59 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 22. ff. 9-15. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 127 the norms of socialist legality. Brezhnev demonstrated a resolute determination to address this issue and directly confronted the heads of the judicial and investigative organs and to hold them to account, interestingly using the complaints and protests of the people as part of his rationale.60 The seeming unwillingness of Koval to address this issue must account in part for Brezhnev’s determination to face down Osipov and Mordovets. However his analysis of the causes of this situation took him beyond the personal failings of the leaders of these two arms of the Moldavian judicial apparatus. Brezhnev also clearly saw it as a failing on the part of the lower levels of the party hierarchy. His diagnosis of the problem was that too much of a gap had occurred between the party organs and the judicial organs, and the former had insufficiently controlled the actions of the latter, and had not done enough to disseminate the party line amongst militia, prosecutors, investigators and the like. Brezhnev affirmed that the raikoms and gorkoms needed to work harder in terms of the selection and training of cadres, in verifiying that party directives were being carried out, in overseeing the activities of all the PPOs in their jurisdiction. Brezhnev was clearly intent on making the party – at both raikom/ gorkom and CC level – more accountable for their actions and also to take the ideological/political side of their duties seriously.61 A good example of the sort of scrutiny that Brezhnev imposed on the operation of the raikoms and gorkoms was his review of the party exclusions and punishments carried out prior to his arrival in Moldavia.62 Brezhnev had 235 cases of exclusion from the party re-examined. 4 of these were abolished. 53 communists had their sanction downgraded from exclusion to punishment/sanction, usually a dressing-down or severe reprimand. In 178 cases, the decision to exclude was upheld. From the limited number of case files reviewed, the decision to uphold exclusion from the party was more to do with prior conduct (especially during the war) or concealment of something considered “dangerous” in their background, than more recent problems around abuse, theft, or drunkenness/inappropriate behaviour, although these were still grounds for exclusion. Some of the case files concerned individuals who supported or failed to oppose the occupying Axis forces during the war. These case reviews tend to support the views of Amir Wiener, Sheila Fitzpatrick and others who have looked at the shifting patterns of exclusion and inclusion in the post-war Soviet body politic. In constructing a new basis for Soviet socialist social harmony, conduct in the war, ethnic loyalties, and/

60 Resolution of the CC PCM buro of 8 December 1950: AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 22. ff. 34-37. 61 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 22, ff. 13-20. 62 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 6, ff. 169 - 187 128 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

or evidence of personal social depravity (drunkenness, theft of state property, other miscellaneous work-place abuses) became key markers for the regime in deciding who was “in” or “out”.63 These tended to augment previous criteria for social categorisation (especially class background or “unhealthy” associations), which had prevailed in the 1930s. What is interesting is that these previous categories did not disappear altogether of course. Evidence of “kulakite” tendencies could also lead to exclusion, as the process of collectivization was still proceeding apace in Moldavia. This reinforces the idea that Moldavia was experiencing simultaneous transformations: Sovietization and post-war re- Stalinization. In reducing or overturning the decisions, the conclusion drawn by Brezhnev was that raikom and gorkoms had shown an “unserious” approach to this question, and he imposed on them the requirement to review any such cases in their jurisdiction and provide a remission of sanctions where necessary.64 Clearly Brezhnev was taking a very hands-on approach to the oversight of the lower-level party bodies, and was keen to create a greater sense of predictability for party members by ensuring that the proper processes for regulating internal party life were being followed. Again we see Brezhnev motivated by the need to address the shortcomings of his predecessor, and drill down into what was happening in the party at local levels. He had to demonstrate, particularly to Malenkov to whom he appears to have been reporting in the first few months, due diligence in his stewardship of the party. The deeper conclusion drawn by Brezhnev was the need to monitor and supervise much more closely the work of lower-level party organs. This led to his most wide-reaching reform: the institution of an okrug level of party organisation. Brezhnev added another layer by dividing Moldavia up into 5 territorial okrugs, each with their own bureaucratic structures and apparatus. These okrug level structures took a deal of power away from the lower levels, and were also there to ensure the lowest levels were accountable for their actions. The idea behind it was that these 5 okrug committees would be responsible for supervising the implementation of central directives (in the areas of economic development and cultural construction), something which had proven to be beyond the republican level committees, and also to oversee the training and deployment of cadres.65

63 See Fitzpatrick, Late Stalinism; Weiner, Landscaping; Harrison, The Soviet Union After 1945. 64 AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 6, ff. 180-182. 65 This reform was heavily criticised by Bodiul,Dorogoi zhizni, 58-61. Brezhnev outlined his plans most fully in his report to the 5th plenum of the CC PCM. AOSPRM F. 51, inv.11, d. 6, ff. 55-58. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 129

10. Amalgamating the kolkhozes The state of agriculture was a constant cause for concern for Moscow after the war. Reasserting party control over the rural areas was critical for a number of reasons. Restoring and increasing grain supplies was vital to the reconstruction effort. Politically, restoring party control and authority was probably even more pressing. Undertaking a rapid collectivisation in the newly acquired western territories plus reviving the collective farms in areas which had been subject to Axis occupation were seen as crucial in driving out semi-private farming and also giving the party a firm foothold amongst that section of the population deemed – along with the national intelligentsia – to be most hostile to Soviet rule.66 In particular, the party seem to have been concerned with peasants who had been able to evade state control by existing on isolated farms a long way away from towns or villages. A series of All-Union CC plenums in 1947/48 attempted to address the problems in Soviet agriculture, including prohibiting theft and illegal activities and improving labour discipline.67 Brezhnev’s appointment to Moldavia coincided with a major central initiative in the first half of 1950: the decision to undertake a thoroughgoing amalgamation of smaller kolkhozes into fewer but larger ones. This was to improve efficiency and open the way for increased mechanization. Details of this plan were provided in a CC VKP (b) resolution of May 1950. When Brezhnev turned up in Moldavia just over a month later, this was to be a priority. Brezhnev initiated the campaign to implement this key directive. The initial rationale he provided for the amalgamation of small kolkhozes was to create opportunities for mechanisation, to raise the productivity of labour, to ensure the all-round development of kolkhoz activity and improve the welfare and cultural level of the kolkhoz peasantry. But Brezhnev was aware of the potential to turn this into a campaign which had a dual aim: to satisfy Moscow that he was a “doer”: he could realise the policy directives sent down from above, and secondly it could, if handled correctly, be a means of generating positive publicity for himself.68 The campaign to strengthen and amalgamate the kolkhozes in Moldavia got underway in earnest in 1951. Over 2000 kolkhozes existed in July 1950, but they had been reduced to 508 by 1952. Brezhnev not only stressed the implementation of this policy, but also went on to highlight that as a result of these reforms, many kolkhozes now had incomes in excess of 1 million rubles.69 In other words, Brezhnev’s reforms had more than doubled

66 For background see Gribincea, Agricultural Collectivization; and Boterbloem, Life and Death. 67 Boterbloem, Life and Death, ch. 7. 68 Bodiul, Dorogoi zhizni, 53-56. 69 Brezhnev talked about these things at length in both his 1951 report to the 7th plenum of the CC 130 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

the number of millionaire kolkhozes! Now this of course was little more than an accountant’s sleight of hand. It was the result of adding the incomes together. But it was always skilfully (and endlessly) trumpeted as evidence of the beneficial results of Brezhnev’s time in power. Moldavian newspapers were full of stories of these prosperous kolkhozes.70 In reality, according to Bodiul, the performance of the kolkhozes at this time remained dogged with problems: low labour productivity, low levels of mechanisation, disorganised work brigades, an absence of leaders and too few experts. In fact this reform actually exacerbated the problems in the kolkhozes. The larger farms received resources designated for some of the smaller farms and villages, which left the latter without machinery and investment to help them grow.71 This led to a good deal of resentment in certain areas at the diversion of resources. Secondly, the amalgamation of the kolkhozes actually undermined the internal cohesion and operation of the farms. The growth in size complicated the management process, disrupted mechanisation and generally led to disorganisation which had a detrimental effect on output. The continued existence of problems was easily explained away by “deficiencies in the leadership of agriculture” both within the kolkhozes but also within the ministry of agriculture. Someone lower down could always be blamed.72 This was a classic example of the tendency for Brezhnev (along with other leaders) to focus on the mechanistic fulfilment of a directive and the creation of an opportunity for favourable publicity over the intent and aim of the original directive. This was a problem deeply embedded in the command-administrative system. Moscow had provided the resources and had initiated the campaign. Brezhnev undertook the necessary reforms and triumphantly announced the creation of “millionaire kolkhozes”. Propaganda campaigns spread the good news. Similar processes can be seen in the procurement campaigns which were undertaken to raise the output levels on various farms. Resources – both human and animal – were rapidly mobilised to meet the targets sent down from above. Once the target was met, everything reverted back to normal, and it was left to the local leaders to pick up the pieces and cope with the disruption.73

PCM in January 1951, and the report to the 5th plenum of the CC PCM in January 1952. See AOSPRM F. 51, inv. 10, d. 3, ff. 1-42 and AOSPRM F. 51, inv. 11, d. 6, ff. 40-45. 70 The pages ofSovetskaya Moldaviya are full of these reports during 1951 and 1952. 71 Bodiul, Dorogoi zhizni, 54. 72 Brezhnev continued to peddle this line in his speeches. See AOSPRM F.51, inv. 10, d. 3, ff. 23- 25. 73 In his reports to the CC Brezhnev constantly stressed the importance of meeting targets, upgrading work discipline and practices and the need to hold people accountable for when work was not completed. A litany of kolkhozes and raikoms were mentioned (as both positive Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 131

Brezhnev’s priorities were short-term, his focus on energetically achieving the targets sent down from above. In this regard Brezhnev displayed himself to be a consummate politician of the Soviet-type, seamlessly weaving together his own agenda with that of the centre, publicising his successes and glossing over the accumulating problems.

11. Operation Sever Successfully fulfilling central directives was obviously a crucial part of the tasks of the First Secretary. Brezhnev had to oversee just such a campaign in Moldavia in the spring of 1951. In the early morning of April 1951, the state security ministry in Moldavia undertook its part of Operation North (Sever) which was the campaign to deport Jehovah’s Witnesses (JWs) from the Soviet West into Tomsk and Irkutsk regions of Siberia.74 Operation Sever was initiated because the JW’s were classified as being anti-Soviet. This group was a new one for the USSR, as prior to WWII there had been hardly any JWs, and it was with the annexation of the Baltic states and Moldavia (along with some in Ukraine and Belorussia) that the USSR “acquired” this new religious sect. Moscow identified over 8000 people from 6 different republics – Estonia, Latvia, Lithuania, Belorussia, Ukraine and Moldavia – listed for resettlement. Most of those designated came from Ukraine and Moldavia (Bessarabia and Northern Bukovina). 3 March 1951 saw a decree issued by the USSR Council of Minsters, followed by a MGB decree 2 days later. The documents from the Moldovan MGB archives detail the progress of the action. The Moldavian part of the operation began in earnest on 10 March 1951.75 A report on the activities of the JWs was circulated. This stressed the linkages with JW headquarters in New York, and described a highly centralised movement which operated theocratic schools where adherents were trained. The anti-Soviet nature of the JWs was highlighted in the following ways: • disseminating provocative views, especially about the inevitable downfall of Soviet power and the establishment of a theocratic government. • refusal to take part in obligatory state activities, eg. military service

and negative examples) in his addresses to the party. See the 1951 and 1952 CC PCM plenum reports as good examples of this: AOSPRM F.51, inv.10, d.3, and AOSPRM F.51, inv.11, d. 6. 74 Background and more details on the treatment of JWs in the USSR can be found in, Emily Baran, Dissent on the Margins: How Soviet Jehovah’s Witnesses Defied Communism and Lived to Preach About It (Oxford: Oxford University Press, 2014). 75 ASISRM-KGB [Archive of Security and Intelligence Service of the Republic of Moldova (former KGB)]. Delo po operatsii Sever “Spravka: O sekte iyegovistov” 10 March 1951. 132 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

• anti-Soviet agitation against collective farms • refusal to participate in elections and agitation amongst youth to get them to refuse to participate in socio-political organisations. 76 There were several different aspects to the their “antiSovietness’ which must have been of concern to the Soviet authorities. Not only were their religious beliefs and activities deemed to be hostile and dangerous, but their connection to Western religious groupings just as the Cold War was becoming intense must have also been alarming.77 On March 24 the Moldavian Council of Ministers issued a decree confiscating their property, and the MGB sent round the orders for how to organise and co-ordinate the action across 14 different areas and 753 family groups. At 4 am on 1 April 1951, the “resettlements” began. A total of 1127 MGB personnel took part (assisted by 275 militia and 750 party aktiv). It finished at 8pm the same day. The report of the Moldavian MGB was sent directly to the notorious Viktor Abakumov, the head of the All-Union MGB, from Iosif Mordovets.78 The implementation of Operation Sever while on Brezhnev’s watch was a reminder of both the constant presence of the centre in the lives of the republics, and of the ongoing and problematic nature of the process of Sovietisation in the western republics of the USSR. Vigilance was constantly required on the western border, and Brezhnev’s time in Moldavia was invaluable experience for him of governing in the Soviet West and of the particular issues caused by “anti-Soviet’ groups. But Brezhnev’s actions with regard to deportations and treatment of the “enemies of the people” also give us some insights into his own priorities. Typical for the local leaders of the party, Brezhnev also displayed, on at least one occasion in Moldavia, what one might term “excessive zeal” in the campaign against the ‘enemies of the people’. On March 16 1951, he sent a request to Moscow asking that a supplementary deportation be organized for persons who had avoided for one or another reason the mass deportation of July 1949 (more than 3120 persons). For certain unknown reasons, Moscow did not endorse Brezhnev’s proposal. The idea was however discussed a year later on May 28 1952 by the Collegium of the MVD of the USSR and latterly on June 10 1952.79 The solution adopted in this case was to tax double the families

76 Delo po operatsii Sever, ff. 1-4. 77 A similar case in nearby has recently been revealed by Hiroaki Kuromiya, Conscience on Trial: The Fate of Fourteen Pacifists in Stalin’s Ukraine, 1952–1953 (Toronto: University of Toronto Press, 2012). This case was about Seventh Day Adventists rather than JWs. 78 ASISRM-KGB, Delo po operatsii Sever “Dokladnaya zapiska” 4 April, 1951, ff. 1-5. 79 Istoria Stalinskogo Gulaga, vol. 5, ‘Spetspereselentsy v SSSR’ (Moskva: ROSSPEN, 2004), 677- 678, 686. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 133 and persons that avoided the deportation in July 1949 instead of sending them to Siberia.80 The same situation seems to have prevailed in other parts of ‘Molotov-Ribbentrop Europe’ as Timothy Snyder has termed the territories occupied by the Soviet Union between September 1939 and June 1940,81 i.e. Western Ukraine, Western Byelorussia, Lithuania, Latvia and Estonia.82 During Brezhnev’s rule in Moldavia there were also liquidated the last armed anti-Soviet groups and in this sense he managed to fulfill another objective when he was appointed to the Moldavian SSR in 1950.83

12. Brezhnev As Party Leader Brezhnev’s time in Moldavia was brief, and much of it was spent dealing with two issues: agriculture and the party. What do his addresses to CC CPM plenums and Congresses tell us, if anything, about his leadership of the Party? Brezhnev’s address at his inaugural meeting to the CC CPM buro focused primarily on the state of affairs in the countryside, reflecting the concerns of Moscow. The need for closer control of rural affairs, and greater efficiency in the countryside stemmed from this dual anxiety over nationalism/ opposition and economic reconstruction. Brezhnev set out the need for harder work by the party in the countryside to improve productivity and also to complete collectivization.84 His first major set-piece speech was the one which commemorated the 10th anniversary of the formation of Soviet Moldavia. It was all standard fare, celebrating the great successes in industry, agriculture and education, and lauding the great Stalin for liberating the Moldavian people from the bondage of imperialism.85 Behind the scenes, Brezhnev was corresponding with Georgii Malenkov about his progress in achieving the objectives that Moscow had set, most notably in organizing meeting with secretaries of raikoms, and gorkoms, procuring the harvest, and in particular with confirming nomenklatura appointments. Brezhnev was at pains to stress that he had personally interviewed the new chairmen of the amalgamated kolkhozes, reinforcing the importance of this latest initiative for both the centre and the local leader. It must also have been a reminder of the delicate balance of power in Moscow, and of the need to remain vigilant. 80 Vladimir Tsaranov, ‘O likvidatsii kulachestva v Moldavii letom 1949 goda’, Otechestvennaia istoriia, 2 (1996), 78. 81 Timothy Snyder, Bloodlands. Europe Between Hitler and Stalin (New York: Basic Books, 2010), ch. 4. 82 Pasat, RSS Moldovenească, 360-361. 83 See Elena Postică, Rezistenţa anti-Sovietică în Basarabia, 1944-1950 (Chișinău: Știința, 1997). 84 Stenogram of meeting of CC 8 July 1950 in AOSPRM F. 51, inv. 9, d. 23, ff. 58-63 85 Sovetskaya Moldaviya, 18 August, 1950, 1. 134 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

In his CC CPM plenum speeches, Brezhnev was not slow to raise problems and criticisms of the performance of his subordinates. In the speech made on 26 January 1951, he compared the agricultural performance in 2 (named) raions and posed the question: why is one underperforming? The answer was labour discipline, and problems with the performance of the respective cadres. This required greater agitprop work, and also a change of attitude. Kolkhoz workers needed to be more positive and optimistic about the future, and party workers must know the attitudes and feelings of the people in their locality. In his January1952 report to the 5th plenum of the CC PCM, Brezhnev outlined the deep flaws in the work of the raikoms and raispolkoms, as part of his campaign to introduce the okrug level of administrative oversight. He named specific raions and their secretaries, noting serious failings and problems, and observing that “a characteristic trait in the work of the raikom is belief in the miraculous power of directives and decisions”.86 This practice of explicitly naming poorly performing districts and individuals was continued in his March 1951 Congress speech, highlighting the failures of the now sacked Minister of Trade (Akimov) for example.87 Brezhnev also addressed the questions of language and national identity, bemoaning the lack of propaganda available in the Moldavian language, and also mentioning the deficiencies in the education system which was making it difficult to eradicate the “remnants of bourgeois ideology”.88 By the time of his speech to the 4th Congress in September 1952, the task of deepening Moldavia’s Sovietisation was to pass to Brezhnev’s successor, as he had been called to Moscow to serve there.

13. Exit Moscow Brezhnev obviously did an excellent job in conveying an image of a dynamic First Secretary who was able to achieve the tasks set before him by Moscow, improve the operation of Moldavian agriculture and deepen party control and presence in the Moldavian countryside. He worked hard to ensure that Moldavian successes were trumpeted on the pages of Pravda, with all the appropriate gratitude to Stalin accompanying it.89 He kept in regular contact with Malenkov and others in Moscow, informing them of developments,

86 Brezhnev’s Political Report to the PCM CC 25 January 1952, AOSPRM F. 51, inv. 11, d. 6, f. 52. 87 Brezhnev’s speech to the 3rd PCM Congress 30 March 195, AOSPRM F. 51, inv. 10, d. 1, ff. 68- 69. 88 AOSPRM F. 51, inv. 10, d. 1, f. 70 89 There are 2 or 3 notes from Brezhnev about tremendous agricultural successes as well as information about progress coming from CC CPM plenary meetings. See for example Pravda, September 14, 1951, 2 and March 3, 1952, 3. Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 135 of progress in certain areas. He was rewarded on 16th October 1952 when he was selected by Stalin, at the 19th Party Congress, to join the new Central Committee. He also subsequently became one of the candidate members of the new Praesidium, and one of the 10 CC Secretaries. Although he remained a member of the buro of the Moldavian CC until June 1953, he moved immediately to Moscow. In the reorganisation that followed Stalin’s death Brezhnev was demoted out of both the CC and Secretariat. He was appointed first deputy head of the political administration of the new Ministry of Defence. He was however able to retain close ties to Khrushchev which was to save his career and open the way for a rapid advance once Khrushchev became more influential within the party. However, although it may seem that Brezhnev’s move from Chișinău to Moscow was swift and untroubled, this is not quite the full story. The 4th CPM Congress of September 1952 was a rather stormy affair in which Brezhnev was criticised from the floor, and the criticisms of him were reported in Pravda. Most of the criticisms of him related to the okrug party reforms and to personnel issues.90 One Pravda report noted that, It should be added that such a statement in Comrade Brezhnev’s report as: “We members of the bureau have tried to conduct plenary sessions tren- chantly, not sparing our leaders’ feelings and holding them to a high-principled level” caused bewilderment. The speeches of those delegates who criticized some members of the Central Committee and some members of the bureau of the Moldavian Party Central Committee indicated that the as- sertions in the report did not reflect the true state of affairs. ...”Such errors on the part of the Moldavian Party Central Committee,” said Comrade Forsh, Secretary of the Kagul Region Party Committee, “are due to the Party Cen- tral Committee departments’ inadequate knowledge of local personnel.91 Brezhnev was responding to criticisms of Lazarev (one of the secretaries of the CC and Minister of Culture) who was apparently responsible for personnel errors in the ideological field. Brezhnev decided to defend Lazarev, which clearly rankled with many in the party, who spoke out very boldly and critically. Clearly, Brezhnev’s time in power had evoked strong feelings amongst the lower ranks of the CPM. The criticisms of him implied that Brezhnev’s rhetoric and his practice did not line up very well, that the creation of the okrug committees meant that Chișinău took little interest in what was going at raion level, and also hinted at Brezhnev’s willingness to defend his allies in the face

90 Cited in Leo Gruliow ed., Current Soviet Policies: The Documentary Record of the 19th Communist party Congress and the Reorganization After Stalin’s Death (New York: Praeger, 1953), 83. 91 Gruliow, Current Soviet Policies, 83. 136 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

of opposition and criticism. Brezhnev was accused of favouritism, recruitment errors and glossing over his mistakes. Murphy contends that this campaign of criticism against Brezhnev was orchestrated by Malenkov, who was trying to discredit Khrushchev by discrediting Brezhnev. Brezhnev was forced to take to the pages of Bolshevik (the party theoretical organ) to defend his record.92 In spite of these very public criticisms, Brezhnev was able to ride out this storm and his promotion to Moscow went through the next month. The naming of Brezhnev’s successor was also an interesting development. According to Pasat, the choice of Dmitri Gladki (October 25, 1952 - February 7, 1954) as his successor was done very deliberately. Brezhnev nominated a very weak leader as his heir in order to make his time in Moldavia look as good as possible in the eyes of both the local nomenklatura and people, as well as in the eyes of the Centre. Brezhnev was always working on his reputation.93

Conclusion: Brezhnev as First Secretary Governing Soviet Moldavia was clearly beneficial to Brezhnev’s career. He gained invaluable experience of the problems of collectivization and Soviet agriculture, had to confront issues pertaining to Moldo-Romanian nationalism and language issues, had to deal with a complex process of elite recruitment and oversaw a small-scale repressive action against an anti-Soviet religious sect. He was successful enough (or at least able to portray a picture of success) to convince those higher up that he could be trusted with responsibility at the All-Union level, even given the levels of criticism directed at him in September 1952, which tends to suggest that he had good connections and protection higher up. He also continued the practice of identifying and developing close links with reliable political lieutenants which was to stand him in good stead when he became General Secretary, especially Konstantin Chernenko, whom he brought to Moscow in 1956, Sergei Trapeznikov, Semyon Tsvigun and Nikolai Shchelokov. Finally Brezhnev developed a fine appreciation of the pressures that regional and provincial leaders were under, and this must have helped him develop an empathy and understanding with them when he became General Secretary, especially in avoiding much of the arbitrariness with which Khrushchev operated in this regard. What does Brezhnev’s time in Soviet Moldavia tell us about his leadership qualities and style? Brezhnev acted as a zealous implementer of central initiatives. He worked hard to establish party control in the rural areas and strengthen the collective farms. He resolutely campaigned against nationalism 92 Murphy, Brezhnev, 120-23. 93 Pasat, RSS Moldovenească,181-183 Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 137 in language, literature and history. His time in Moldavia bears witness to a Brezhnev who was an adept player of the “game” of Soviet elite politics, a man who was able to grasp the opportunity afforded to him and keep propelling himself up the ladder towards Moscow. Leonid Mlechin notes that while Brezhnev was not a cruel or malicious character, he exhibited the same studied indifference to the suffering of those around him that was common amongst members of the apparat.94 Clearly the fact that Moldavia was a temporary staging-post in Brezhnev’s journey to Moscow means that he could focus very much on achieving a very narrow set of objectives: implement central initiatives, create a good impression, keep his superiors informed, proclaim his triumphs, and (hopefully) move on. He was an adept publicist. He also showed the uncanny ability to prioritise tasks and sift through to achieve the things that he needed to do, and at the same time downplay those elements which might have proven more problematic or complex to implement. The case of amalgamating kolkhozes springs to mind here: an administrative change with significant visual impact, but one which left untouched the deeper issues of labour productivity, mechanisation and labour discipline on the collective farms. He also seemed to take seriously the views and opinions of party members who wrote to the CC, and was willing to publicise and promote those who undertook successful work which could be emulated by others. This suggests perhaps a desire to cultivate a positive reputation amongst the party rank and file as well as with his superiors. He appears to have been a leader who cultivated and valued loyalty. Brezhnev showed himself to be a leader of some energy, decisiveness and responsiveness. This is not unexpected given that he was 43 when he turned up in Moldavia. Although Brezhnev was around in Soviet Moldavia for only 26 months, it was a very busy time. He undertook a series of policy initiatives and reforms across a range of fields, most notably agriculture (including the organisation and structure of the collective farm sector, mechanisation, output and crop diversity), industrial development, improvement of agitprop work (especially amongst the Moldavian youth), enhancing the ideological training of cadres, increasing the party’s presence in the countryside and also reconfiguring the party’s organisational structure. Given the rather dominant image of the shuffling, infirm, aged figure of the late 1970s and early 1980s it is worth mentioning that a brief glance at Brezhnev’s pre-1964 career gives us a completely different viewpoint. He can, rightly perhaps, be criticised for pursuing a set of policy priorities which were essentially short-termist and

94 Mlechin, Brezhnev, 90. 138 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

designed to meet the interests of Moscow (and also himself) at the expense of the people of Moldavia. Very few, if any, of his policy initiatives left the Moldavian republic stronger, or benefited the people. But this is really a result of the pressures produced by the system, and it is unrealistic to expect Brezhnev to have acted otherwise, given the remit he was handed in July 1950. During his time in Moldavia he was also unafraid to confront fellow leaders and hold them to account, even powerful figures such as Mordovets. He does not come across as a grey, cautious figure, unwilling to deal with colleagues who are out of line. But at the same time, he seems not to have been a dictatorial first secretary either. Brezhnev emerges as a leader with a well-developed understanding of the importance of creating a political climate which reduced arbitrariness, and which combined accountability with opportunities for people to change. Although mistakes and problems were highlighted, individuals would have the chance to put them right (e.g. Osipov and Mordovets). Brezhnev would defend those coming under attack (Lazarev), if they were perceived to be loyal. He sought to develop a sense of regularity and procedure which meant that people at all levels of the hierarchy knew what was expected of them. His review of party expulsions – in which he overturned or downgraded over 20% of the cases he reviewed – suggests a leader concerned that people should not be punished or sanctioned without due reason, and that sanctions should not be seen as final. Finally Brezhnev’s time in Soviet Moldavia in many ways embodies something of the evolving nature of the Soviet system by 1950. He was, of course, a Party man to the core. His approach reflects many of the long-standing Bolshevik concerns and values. The stress laid on cadres and the importance of the right people having the right ideological education and consciousness if the party was to succeed is a classical Leninist modus operandi. Vanguard thinking runs throughout Brezhnev’s leadership. He also defaulted to solutions which favoured quantity over quality. Increasing party control over rural areas could best be achieved by recruiting more people for the party in those areas. His rule also expresses the post-war priorities of the Soviet system: improving agriculture, completing Sovietisation, eliminating nationalism, purging dissent. Yet although his thinking and action bears the imprint of the Bolshevik mind- set and world-view, he also points forward to the post-Stalin era, in which the politics of the USSR would be more complex, more collegial, more measured. Brezhnev’s approach to the exercise of power – in particular his treatment of colleagues, superiors and subordinates - suggests someone with an intuitive feel for the relational dimensions of power. However, his instinctive preference for those policies which looked good also reminds us of the inherent problems Leonid Brezhnev in Soviet Moldavia, 1950-52: the making of a GenSek? PLURAL 139 of the Soviet system: it was a system which rewarded those who worked to preserve and maintain it, not those who wished to change and reform it. In this sense this study of Brezhnev’s early years helps us to understand both why he rose to the top, and why the system had accumulated so many problems by the time he died.

Rezumat Cuvinte-cheie: Brejnev, RSS Moldovenească, teritorii vestice de frontieră, Ba- sarabia, Transnistria, Nicolae Coval, colectivizare, consolidarea colhozurilor Articol reprezintă prima încercare sistematică de a analiza episodul moldovenesc din cariera lui Leonid Brejnev. Documentarea este întemeiată atât pe numeroase memorii care ating tangențial și anii 1950-1952, cât și mai ales pe documente de arhivă care provin din Arhiva Organizațiilor Social-Poli- tice a Republicii Moldova, fosta arhivă a Institului de Istorie a Partidului de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Autorii încearcă să înțeleagă importanța perioadei în care Brejnev s-a aflat în RSS Moldovenească (1950-52) în calitate de prim-secretar al CC al PC(b)M pentru cariera sa ulterioară. În vederea înțelegerii mai bune a impactului pe care l-a avut perioada din RSSM asupra lui Brejnev și a stilului său de conducere, autorii discută cariera sa anterioară, precum și cea a celorlalți pri- mi-secretari ai CC ai PC(b)M. Unul din principalele rezultate ale perioadei lui Brejnev în Moldova a fost consolidarea colhozurilor. O trăsătură distinc- tă a aflării sale în Moldova a fost introducerea unui stil personal de comunicare cu sublaternii, mai relaxat decât cel al predecesorilor, dar și al urmașilor săi la conducerea CC al PCM. În sens mai larg, încă din această perioadă, cel puțin, Brejnev favoriza cantitatea asupra calității. Pe de altă parte, autorii evidențiază și faptul că activitatea lui Brejnev în Moldova a fost determinată în linii mari de obiectivele pe care i le-a trasat Moscova atunci când a fost numit la Chișinău. 140 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale Cristian CULICIU

Abstract The article deals with the way the ruler of Communist Romania from 1965 to 1989 Nicolae Ceaușescu used various national and international celebrations in order to forge his cult of personality that exceeded even the one of his predecessor, Gheorghe Gheorghiu-Dej. The author focuses especially on the following celebrations like the National Day – 23rd of August (1944), the Day of the Republic – 30th of December (1947), the second being a kind of the second National Day; as well as May 1 – the international Workers’ Day. The celebrations and the way they were used are contextualized in relation to the political, ideological and international dimensions of the Communist regime in Romania from mid 1960s to the late 1989. Keywords: Nicolae Ceaușescu, Communist Romania, cult of personality, national and international celebrations, political rituals, ideology

Articolul de față abordează câteva dintre sărbătorile marcate în anii 1965-1989, fiind vorba de Ziua Națională – 23 august, Ziua Republicii – 30 decembrie, acestea două ca sărbători naționale, iar Ziua Muncii – 1 mai, ca sărbătoare in- ternațională. Sigur, semnificațiile acestor zile erau marcate, sub diferite forme, încă din primul an al guvernării Petru Groza, cu excepția momentului 30 decembrie. Însă din 1948, fastul acestor sărbători explodează, fiind puternic in- fluențat atât de realitățile internaționale, cât și de evoluția țării din punct de vedere ideologic, politic, economic, social ș.a. Aceste realități sunt responsabile pentru evoluția în timp a modului de mar- care a amintitelor momente. Așa cum în istoriografie distingem perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de perioada lui Nicolae Ceaușescu, ca stil de a conduce, evoluție politică etc., tot astfel facem o distincție între trăsăturile sărbă- torilor populare din cele două perioade, ba, mai mult, putem diseca mai multe subperioade în ambele situații. La modul general, aceste manifestări au avut întotdeauna caracter de masă, menite nu doar a celebra semnificația zilei, dar, obligatoriu, partidul, țara, con- ducătorii. Pentru o societate de sorginte comunistă, acest tip de manifestații este vital, el reprezentând un mod de control al populației, de manevrare a sa în direcția dorită de regim. Legătura dintre aceste manifestări și cultul personali- tății conducătorilor este indiscutabilă și ține de caracterul comunist al marelui conducător, fie că este vorba de cel național, ori de cei ai URSS, pomeniți mai cu Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 141 seamă în timpul propagării spiritului internaționalismului proletar. Încercarea, mai târziu, de a crea legături strânse dintre semnificația zilelor și biografia liderului statului ține de exagerarea până în ridicol și neadevăr a acestui cult. Pe de altă parte, cultul personalităţii lui Ceauşescu survenea în condiţiile în care însuşi şeful statului condamnase cultul lui Stalin în 1961, cult care, practic, a fost copiat de comuniştii români. Punctul său de vedere s-a menţinut în 1968, dovadă stând respingerea „oricăror idoli”, o astfel de practică fiind „stră- ină ideologiei clasei muncitoare”1, acesta „trasând” şi o altă tendinţă, în 1966, cu ocazia aniversării a 45 de ani de la făurirea PCR: „nici un conducător, oricât de proeminent, nu poate fi prezentat drept un singur făuritor al evenimentelor istorice, fără ca aceasta să ducă la zeificarea lui”2. Este foarte important a se pune în evidenţă un astfel de comentariu, căci istoria a dovedit, pentru anii ’70-’80, că puterea nu a făcut decât să schimbe total percepţia sa asupra lumii şi a propriei persoane. În cadrul aceluiaşi discurs, secretarul general mai spunea că „ar fi greşit să se exagereze meritele din trecut ale unor conducători, pentru a pune istoria în acord cu prezentul; aceasta ar duce la denaturarea adevărului”3. Acest punct de vedere a fost total contrazis începând din anii ’70, când lui N. Ceauşescu i se atribuiau mai multe acțiuni procomuniste din ilegalitate, dar și de când cultul personalității sale a cunoscut adevătul avans. Astfel, discursul ocazionat de intrarea în Praga a militarilor Organizației Pactului de la Varșovia deschidea calea către unele exagerări voite ale scriitorilor, chiar ale opiniei publice, însă adevărata turnură se va fi produs în 1971, odată cu emiterea Tezelor din iulie. Preluarea modelului de preamărire a țării și a conducătorului din îndepărtatul Orient (după vizitele din China, Coreea de Nord, Mongolia și Vietnam) n-a făcut decât să pună bazele unei evoluții ridico- le a cultului, reflectat în toate manifestările populare. Vom urmări felul în care acest cult a evoluat în cadrul manifestărilor populare începând cu anul 1967 (anul împlinirii a 30 de ani de la proclamarea republicii), iar mai apoi, cu câte un an de referință, cele două decenii scurse până la prăbușirea sistemului în 1989.

1. Marcarea zilei de 23 August La 23 august 1944, România, sub presiunea contraofensivei sovietice, ce risca să distrugă întreaga țară, schimba frontul, întorcând armele, împotriva vechilor aliați, fasciștii și naziștii. Noua alianță cu Națiunile Unite, în speță cu Uniu-

1 Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu (București: Polirom, 2003), 15. 2 Gabriel Moisa, Direcţii şi tendinţe în istoriografia românească. 1989-2006 (Oradea: Editura Uni- versităţii din Oradea, 2007), 24. 3 Gabriel Moisa, Direcţii şi tendinţe, 24. 142 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

nea Sovietică, urma să se dovedească însă fatală pentru democrația româneas- că. Actul de la 23 august era încă de la început tratat prin date false de puterea instalată la 6 martie 1945. Deja în 1946, ministrul de interne de la acea vreme, comunistul Teohari Georgescu, denatura adevărul istoric, anunțând ipoteticul sprijin al partidelor Liberal și Țărănist pentru mareșalul Ion Antonescu și realizarea actului doar de către comuniști și regele Mihai I4. Mai târziu, regele va fi și el eliminat din ecuație, schimbarea frontului fiind pusă exclusiv pe seama PCR. De fapt, actul de la 23 august 1944 a fost dus la îndeplinire de către rege și reprezentanții PNL și PNȚ, comuniștii fiind ultimii sosiți în acea zi la Palatul Regal. Arestarea lui Antonescu și demiterea guvernului deschideau calea ieși- rii din război, dar și a bolșevizării României. În manualul său de Istoria RPR, Mihail Roller spunea că „la 23 august 1944 începe o perioadă nouă în istoria României”5. Puternica influență sovietică sub care erau scrise astfel de cuvinte, de altfel interpretabile, scăzu mai ales după dispariția lui Stalin în 1953, iar apoi după Declarația de independență din 1964. În anii regimului Ceaușescu, turnura era catalogată drept „revoluţie naţională antifascistă şi antiimperialistă”6 și zi a eliberării României de sub „jugul fascist”, moment de glorificare a țării și a liderului național. În 1967 era marcată „cea de-a XXIII-a aniversare a eliberării României de sub jugul fascist”7. Ne aflăm într-o perioadă neutră, în care influența sovietică aproape dispăruse, iar cultul personalității lui N. Ceaușescu era cvasiinexistent. Ziua de 23 august 1967 reprezenta, potrivit presei, un nou prilej cu care „strâns uniţi în jurul PCR, al Comitetului său Central, oamenii muncii şi-au manifestat (...) hotărârea lor nestrămutată (...) de a ridica România socialistă pe noi culmi ale civilizaţiei şi progresului”8. Numele șefului statului nu era pomenit. Impor- tante de urmărit sunt și caracteristicile paradei militare și civile din Piața Avia- torilor. Aceste parade, organizate anual cu proximul prilej, prezentau oamenii și tehnica de apărare a țării, tineretul, agricultorii și muncitorii din fabrici, realiză- rile lor, sportivii etc. Analizând sloganele aferente manifestației, vom constata, în primul rând, lipsa referirilor la Uniunea Sovietică ori la N. Ceaușescu, însă cele cu tendință naționalistă încep să prindă teren. Amintim, dintre acestea: 4 Teohari Georgescu, Discurs rostit în fața cetățenilor sect. III Albastru București – Arenele Romane. 17 iulie 1946 (București: Editura Partidului Comunist Român, 1946), 8. 5 Mihail Roller (coord.), Istoria RPR (București: Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952), 669. 6 Mihai Dorin, România de la comunism la mineriade (București: Institutul Cultural Român, 2006), 72-75. 7 Scînteia, an XXXVII, nr. 7740 din 22 august 1967, 1. 8 Scînteia, an XXXVII, nr. 7442 din 25 august 1967, 1. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 143

„Harnicul popor român e pe munca lui stăpân”, „Noi îţi creştem avuţia, mândră ţară România!”, „Tot poporul strâns unit, sub stindardul tău, partid!”9. Cu toate că semnele cultului personalității nu sunt atât de evidente, ele limitându-se doar la prezența câtorva portrete în cadrul defilării (pe frotispiciul tribunei încă nu apărea nimic referitor la secretarul general), declicul se va produce în inter- valul 1968-1971. Astfel, pentru anul împlinirii jubileului de trei decenii de la insurecție, 1974, remarcăm unele schimbări. Trebuie spus că în acel an avea loc și cel de-al XI-lea Congres al PCR, prilej cu care țara era chemată la noi întreceri și depășiri de plan. Sigur, inclusiv cu ocazia Zilei Naționale, se găseau pretutindeni astfel de chemări, dar în astfel de momente se supralicita mereu. Deși manifestările oca- zionate de ziua de 23 August 1974 erau, în principiu, aceleași, de la sesiuni ști- ințifice, expoziții, până la demonstrația din centrele marilor orașe, nuanțele lor treceau printr-o schimbare evidentă. Iar aici vorbim, o dată, de tenta naționa- listă care se accentua, iar apoi de apariția imaginii și numelui lui N. Ceaușescu din ce în ce mai des. În sesiunea Marii Adunări Naționale dedicată sărbătorii, discursul șefului statului era întrerupt deseori de „aplauze puternice, prelungi- te”, pentru ca din partea delegațiilor sau partidelor străine să sosească valuri de telegrame de felicitare pe adresa sa10. În timpul demonstrației militare și munci- torești, mesajele adresate lui erau numeroase, pentru ca scandările să cuprindă de astă dată și numele său, cel mai adesea fiind invocat sloganul „Ceaușescu – PCR!”. Parada, care, conform datelor, a adunat circa 300.000 de persoane, era prilej de prezentare a realizărilor țării către partid, dar de astă dată și către con- ducător. Locul central la tribună l-a ocupat şeful statului împreună cu soţia, iar pe frontispiciul tribunei, flancat de anii jubileului sărbătorit, stătea scris: „Tră- iască 23 August – ziua eliberării patriei de sub dominaţia fascistă, sărbătoarea naţională a poporului român!”11. Ce nu era foarte clar încă era că, în timp, Ziua Naţională va fi devenit un prilej de manifestare a cultului personalităţii condu- cătorului mai cu seamă, decât cinstirea ţării. Zece ani mai târziu aceste tendinţe se transformă în obiceiuri, propaganda anilor ’80 dezvoltându-se invers proporţional condiţiilor de trai ale români- lor. Anul 1984 a fost din nou an jubiliar, dar şi anul Congresului al XIII-lea al PCR. Pe parcursul lunii august s-au desfăşurat, cu o intensitate mai mare decât în deceniile trecute, „manifestări omagiale” însemnând expoziţii, simpozioane, conferinţe etc. În general, ele erau numite „manifestări omagiale”, variind ca tematică, de la evoluția unei zone specifice în cei patru decenii scurși de la

9 Scînteia tineretului, an XXIII, seria II, nr. 5679 din 25 august 1967, 2. 10 Scînteia, an XLIV, nr. 9955, 25 august 1974, 6-7. 11 Scînteia, an XLIV, nr. 9955 din 25 august 1974, 1. 144 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

schimbarea frontului, cu sugestia vieții libere și independente, comparativ cu anii interbelici12, până la omagii aduse președintelui țării. Cele din urmă purtau ti- tluri precum „Rolul proeminent al preşedintelui României, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în edificarea unor relaţii de egalitate, colaborare şi pace în lume”. Deja în 1984 exista obiceiul organizării de expoziții cu volume semnate atât de N. Ceaușescu, cât și de soția sa Elena. Oricum, volume omagiale sau de discursuri și articole, plus lucrări științifice cu numele unuia sau altuia apăreau de circa un deceniu, depinzând și de temă. Dincolo de ridicarea în slăvi pe plan local, e de amintit că în acei ani şeful statului român era privit ca o personalitate ce depăşea limitele graniţelor ţării, asta cu toate că în realitate era din ce în ce mai izolat pe mapamond. Dar avansul acestui cult era tot mai rapid, pe măsură ce România înainta pe drumul societății socialiste multilateral dezvoltate, din pă- cate, invers proporțional nivelului de trai al românilor. O noutate în prezentarea bilanţului pentru 23 August erau, faţă de anii ’70, aşa-numitele „ctitorii ale culturii socialiste”. Acestea se legau întotdeauna de „epoca Ceauşescu” şi înglobau toate transformările, adică produsele noii politici ideologice de după „Tezele din iulie”. Când vorbim de „cultura socialistă” înseamnă că avem de-a face cu o cultură centrată pe om, pe muncitor mai ales, aşa cum însuşi N. Ceauşescu ceruse la revenirea din Asia în 1971. Însă această cultură aluneca tot mai mult pe panta cultului personalităţii, arta, literatura, istoria fiind supuse cerinţelor partidului şi ale preşedintelui şi avându-i ca temă13, iar un astfel de exemplu era festivalul național „Cântarea României”. Un alt moment interesant aferent acelei aniversări era conferirea medaliei jubiliare de 23 August secretarului general. Aceasta îi era înmânată „primului revoluționar al țării”14 pentru a fi „adus o contribuţie deosebită la înfăptuirea revoluţiei de eliberare socială şi naţională”15. Reţine atenţia și discursul lui N. Ceauşescu din sesiunea solemnă a MAN. Cuvântarea, exagerat de lungă şi în- treruptă de pauze şi scandări de nu mai puţin de 69 de ori, a însemnat trecerea în revistă a celor mai importante subteme ale sărbătorii din acea zi: rolul PCR în cadrul „revoluţiei” din încrâncenatul august 1944 sau falsa idee că PCR ar fi fost „singurul partid politic (...) care s-a ridicat (...) împotriva fascismului şi a războiului”16. De observat scandările din timpul discursului: aproape toate au gravitat în jurul partidului şi al şefului statului: „Ceauşescu şi poporul!”, „Ceau-

12 Manifestări de tip arc peste timp, incluzând simpozioane, comunicări și expoziții. Vezi Scînteia, an XLIV, nr. 13051, 9 august 1984, 1. 13 România liberă, an XLII, nr. 12364, 2 august 1984, 2. 14 Scînteia, an LIII, nr. 13062, 22 august 1984, 1. 15 Scînteia, an LIII, nr. 13052, 10 august 1984, 1. 16 Scînteia, an LIII, nr. 13063, 23 august 1984, 1-2. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 145

şescu – PCR!” şi doar o dată se poate consemna una referitoare la Ziua Naţio- nală: „23 August – libertate ne-a adus!”. Un alt amănunt ce trebuie amintit este faptul că pe frontispiciul scenei de la Palatul Republicii nu apărea vreo urare referitoare la ziua respectivă, ci stăteau scrise cuvintele „Trăiască Partidul Co- munist Român în frunte cu secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”, iar deasupra lor şedea portretul celui amintit17. Portretul șefului statului apărea de astă dată, mare, și pe frontispiciul tribunei din Piața Aviatorilor. La defilarea militarilor, grija partidului pentru nivelul lor de pregătire și dotare nu mai era singular, ci era dublat de grija secretarului general18. Diferențe vizibile pot fi înregistrate doar privind imaginile cu marea de oameni ce străbătea piața. Vorbim de un număr mult mai mare de pancarte şi nu orice fel de pancarte, ci de tipul celor pe care apărea ori portretul, ori numele lui N. Ceauşescu, completat cu texte referitoare la apropiatul Congres şi la realegerea sa în funcţia de secretar general. Doar câteva spuneau: „Trăias- că 23 August”, iar pe mult mai multe se putea citi „Epoca Ceauşescu”, „Ceau- şescu – eroism, România – comunism!”, „Ceauşescu – tinerii!” sau „Ceauşescu – muncitorii!”19. Observăm că acum succesele muncitorilor nu erau raportate conducerii de partid local sau naţional şi instituţiilor statului, ci „conducătorului iubit”, el devenind acum un simbol al lor, întâiul pol de putere. După ce, pe tot parcursul manifestării, muncitorii raportau și datorau con- ducătorului realizările înregistrate în Capitală și în țară, iar elevii și studenții îi mulțumeau pentru „frumoasa viață” de care aveau parte, sportivii transmiteau, la rândul lor, mesaje de recunoștință „pentru condiţiile materiale create dezvol- tării sportului românesc”. La finalul manifestării era fost intonat cântecul „Par- tidul, Ceauşescu, România”, introdus ca melodie de încheiere în 1981, după ce până în 1974 ea era „Internaţionala”, apoi „Trei culori”, iar în 1980 era „E scris pe tricolor unire”. Acest detaliu demonstrează încă o dată depărtarea de con- vingerile de început ale democraţiei populare şi introducerea noilor idei de tip naţional în anii ’70-’8020. Din 1985 până în 1988 manifestările de Ziua Naţională s-au mutat pe stadi- onul „23 August” din Bucureşti. Acolo, la tribuna oficială luau loc invitaţii cei mai importanţi, printre care şi preşedintele cu soţia sa. Nu exista o altă tribună oficială, iar vizavi avea loc spectacolul oamenilor muncii, care, cu ajutorul unor planşe colorate, realizau nume, lozinci şi imagini dedicate sărbătorii, dar mai cu

17 Scînteia, an LIII, nr. 13063, 23 august 1984, 2-3. 18 Scînteia, an LIV, nr. 13064, 25 august 1984, 2. 19 Scînteia, an LIV, nr. 13064 din 25 august 1984, 2. 20 Manuela Marin, Originea şi evoluţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. 1965-1989 (Al- ba-Iulia: Altir, 2008), 169. 146 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

seamă liderului român. Alte spectacole aveau loc pe teren, de obicei ale tinerilor, pionierilor şi sportivilor.

2. Marcarea zilei de 30 Decembrie Abdicarea forțată a regelui Mihai I al României reprezenta cel din urmă pas pe care PCR trebuia să-l facă pentru bolșevizarea totală a țării. Această ultimă etapă s-a consumat în condițiile ocupării de către reprezentanții BND a majori- tății locurilor în Adunarea Deputaților, în urma alegerilor falsificate din 1946, iar apoi în urma desființării, respectiv autodizolvării PNȚ și PNL. Nefiind locul potrivit aici, nu vom insista asupra detaliilor privind abdicarea regelui, însă este esențial să precizăm că data coincide cu proclamarea Republicii Populare Române. Se încheia, în opinia celor de extremă stânga, democratizarea țării, ca rod unic al eforturilor partidului și al oamenilor muncii. Din acel moment, an de an, data de 30 Decembrie era marcată ca Ziua Republicii, moment de bilanț, mai ales prin coincidența cu finalul anului calendaristic. Făcând o radiografie a atitudinii față de moment în anii imediat ulteriori, vom putea constata un nivel foarte ridicat al entuziasmului, care însă va scădea odată cu îndepărtarea de evenimentul declanșator. Diferențe semnificative între felul în care momentul era prezentat la începu- tul anilor 1950 și deceniul al nouălea nu vom găsi, istoriografia, presa oficială, discursul politic, abordând destul de liniar și consecvent, în sensul dictat de putere, acțiunile care au dus la căderea monarhiei românești. În general, contribu- ția decisivă a comuniștilor, respectiv abdicarea unilaterală a regelui deveniseră, oficial, fapte reale ale trecutului recent. Ipotetica contrarevoluție a monarhiștilor și solidarizarea poporului cu comuniștii21 au rămas valabile pe tot parcusul perioadei anterioare, dar și a celei pe care o avem în discuție. Pentru Ziua Republicii, semnificative sunt aniversările din anii 1967, 1972, 1977 și 1987, prilejuite de împlinirea a 20, 25, 30 și 40 de ani de la desfășurarea evenimentelor. În 1967, revista Magazin istoric reconstituia, în sensul amintit, atmosfera generală a anului 1947: „...de la un capăt la altul al țării (…) muncitori, țărani, intelectuali, ostași, bărbați și femei, tineri și vârstnici, își manifestau furtunos bucuria pentru mândrul titlu de cetățean al Republicii Populare Române”22, și

21 Gheorghe Țuțui, „Abolirea monarhiei”, Magazin istoric, an I, nr. 9, decembrie 1967, 18, Istoria României – compendiu, ediția a II-a (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971), 467. 22 „Cu tovarășii Ion Niculi și Gheorghe Stere despre primul prezidiu al republicii”, Magazin istoric, an I, nr. 9, decembrie 1967, 1. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 147 asta într-un moment „hărăzit a fi predecesorul anului ce încheia un secol de la revoluția din 1848”23. Așa cum s-a amintit, sfârșitul anilor 1960 se prezentau destul de neutre din punctul de vedere al marcării momentelor festive. Puternica influență a inter- naționalismului proletar dispărând, locul începea să fie luat de naționalismul ceaușist, foarte slab prezent și el. Avem, și aici, câteva categorii de manifestări, identice celor amintite la Ziua Națională: expoziții, conferințe, spectacole, mai puțin adunări populare. Este drept că festivismul acestei sărbători nu se apro- pia deloc de cel al zilei de 23 August sau 1 Mai, căci mai toate evenimentele se desfășurau în interior. Astfel, la finalul amintitului an 1967, atmosfera de la șe- dința consacrată a Marii Adunări Naționale (MAN), dar și cea a spectacolului festiv de la Sala Palatului se încadrau în limite sobre. Presa amintește participarea șefului statului la cel de-al doilea moment folosind doar simplele cuvinte: „Nicolae Ceaușescu cu soția”24. Altfel, nicio referire la persoana sa, ci doar la conținutul aniversării. Deși la începutul anilor 1970 cultul personalității conducătorului nu era o realitate evidentă și constantă, urmărind relatările presei vom constata totuși apariții mai dese ale secretarului general în legătură cu marcarea Zilei Repu- blicii. Nu doar că întrecerea socialistă dedicată momentului și, implicit, finalu- lui de an avea tendința spre a fi socotită inclusiv în contul său, dar discursurile aferente zilei de 30 Decembrie deveneau, nu neapărat mai numeroase, dar în mod cert mai lungi. Cuvântările, întrerupte de tot mai dese ropote de aplauze, se înscriau în „atmosfera caracteristică evenimentelor de seamă”, fără a negli- ja semnificația zilei. Sigur, nu putem neapărat integra această realitate cursului urmat de fenomenul cultului personalității, dar este evident faptul că, odată cu trecerea timpului, discursurile din cadrul ședințelor festive ale MAN căpătau proporții mai mari. Deja discursurile din 1972 erau presărate cu „vii și puternice aplauze” și cu scandări („Ceaușescu – PCR!”)25. Conținutul acestor discursuri era asemănă- tor în acei ani, el având în vedere actul abdicării regelui și al proclamării republicii ca o etapă ulterioară și firească a evoluției țării, după bătăliile lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, revoluția lui Horea, cea a lui Tudor și cea pașoptistă, unirea din 1859, proclamarea independenței, respectiv Marea Unire, dar și ți- nând loc de bilanțuri și perspective26. Pe de altă parte, invocând exemplul spectacolului festiv din acel an, observăm migrarea atenției către șeful statului. Deși

23 Țuțui, „Abolirea monarhiei”, 15. 24 Scînteia, an XXXVII, nr. 7569, 30 decembrie 1967, 1. 25 România liberă, an XXX, nr. 8767, 30 decembrie 1972, 1-3. 26 România liberă, an XXX, nr. 8767, 30 decembrie 1972, 1. 148 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

nu vorbim neapărat încă de o obsesie a invocării sale, printre cântece patriotice precum „Trei culori” își făceau locul și câteva poezii inspirate din directivele sale, publicate în presa națională. Totodată, amintim închegarea unui obicei ce va deveni larg răspândit în anii ulterilor, anume acela al acordării de buchete de flori soților Ceaușescu din partea copiilor27. Pe parcursul anilor ´70, coordonatele trasate s-au împământenit, generali- zat și dezvoltat ca profunzime. Concret, spectacolele omagiale, limitate totuși de spațiile mici, interioare, în care aveau loc, căutau înclinarea balanței lauda- tive dinspre republică și partid, către conducător, asemenea celor de 23 August. Proporțiile erau totuși limitate, însă relativul echilibru de la aniversarea a trei decenii de la abolirea monarhiei (în 1977) nu putea fi de durată, conform moti- velor expuse mai sus. Principalele diferențe față de situația din perioada amintită le regăsim în deceniul nouă. În primul rând, alăturarea tot mai adesea și în număr mai mare a citatelor din N. Ceaușescu titlurilor sau articolelor de presă vizând sărbătoarea republicii îi dubla discursurile din ce în ce mai lungi. Acum, jocul de cuvinte îl plasează în fruntea „procesului continuu, (…) de făurire a unei democrații reale, de stimulare a aportului maselor celor mai largi la activitatea de conducere”28, astfel că, se spunea, „țara a crescut, an de an, cincinal după cincinal”29. Mai mult, se spunea, în 1987, cu ocazia aniversării jubileului de patru decenii a republicii, că procesul amintit mai sus, susținut de șeful statului și al cărui cap era socotit a fi, urma să fie de durată: „Revoluția a continuat și continuă. Ea nu se va încheia niciodată”30. Important de menționat, pentru recursul la trecut făcut cu acea ocazie, este stabilirea ca reper a Congresului al IX-lea al PCR. Din acel moment, „de când în fruntea partidului și a țării se află tovarășul Nicolae Ceaușescu”31, evoluția țării, se spunea, cunoscuse un avans formidabil. Iată, deci, un element interesant al cultului personalității conducătorului: rolul său absolut de după 1965, față de ignorarea lui Dej ca lider cincizecist. Tocmai în această notă, pentru simpozioanele desfășurate în toate orașele importante ale țării, titlurile au fost asemănătoare, având un element comun: „Mărețe ctitorii ale epocii Nicolae Ceaușescu” (județul Maramureș)32, „Semnificația istorică a proclamării re-

27 România liberă, an XXX, nr. 8767, 30 decembrie 1972, 3. 28 Tudor Olaru, „Republica în anul XXX”, Almanah Scînteia 1978, 33. 29 Scînteia, an L, nr. 11931, 30 decembrie 1980, 1. 30 Adrian Vasilescu, „40 de ani de la proclamarea republicii. Memorabil act revoluționar, istorică izbândă a poporului”, Almanah Scînteia 1988, 50. 31 Scînteia, an LVII, nr. 14104, 24 decembrie 1987, 4. 32 Scînteia, an LVII, nr. 14104, 24 decembrie 1987, 4. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 149 publicii. Epoca Nicolae Ceaușescu”33 sau „Anii luminoși ai republicii în epoca Nicolae Ceaușescu”34. La fel, spectacolele muzicale purtau titlul „Partidul, Ceaușescu, România!”, iar bibliotecile organizau expoziții cu volume semnate de cuplul prezidențial35.

3. Marcarea zilei de 1 Mai 1 Mai, Ziua Muncii, este o sărbătoare internațională. Deși este un produs al oc- cidentului, urmare a acțiunilor muncitorești din SUA sfârșitului de veac XIX, acesta urma a deveni, în urma preluării puterii de către sovietul de la Petrograd, un moment de referinţă pentru baza de masă a sistemului comunist – lucrăto- rii din fabrici şi ţăranii. În lumea dominaţiei roşii, 1 Mai a ajuns o sărbătoare de prim rang, marcată întotdeauna cu spectacole, parade militare, demonstraţii muncitoreşti. În România, de la venirea PCR (PMR) la putere şi până la numirea lui N. Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central, 1 Mai a avut aceeaşi însemnătate şi a fost marcată în România, ca şi în alte ţări socialiste. Cu timpul însă, pe măsură ce N. Ceauşescu schimba modul de raportare a societăţii la trecut şi prezent, 1 Mai a devenit un instrument de propagandă al şefului statului. Momentul istoric vizat şi intens aclamat apoi a fost 1 mai 1939 – o presupusă implicare hotărâtoare a lui N. Ceauşescu într-o acţiune cu caracter antifascist. În acea zi, prin acordul regelui şi nicidecum sub organizarea comuniştilor, a avut loc congresul general al breslelor muncitoreşti în sala cinematografului Aro din Capitală. Acolo, prim-ministrul Armand Călinescu arăta că, în cazul în care vecinii României ar încerca să atenteze la intergritatea statului, răspunsul va fi „cea mai hotărâtă şi cea mai neclintită rezistenţă”36. Întruniri muncitoreşti au avut loc în acea zi şi în alte trei locuri din Capitală: sălile Eintracht şi Tomis, unde ar fi luat parte câteva mii de muncitori37. După încheierea celor trei întru- niri, grupurile totalizând 15.000 de muncitori s-au încolonat (abia aici intră în scenă N. Ceauşescu, el nefiind prezent în sala Aro) şi au traversat Capitala prin faţa palatului regal, unde îi saluta însuşi Carol al II-lea. La rândul lor, lucrătorii afişau salutul Frontului Renaşterii Naţionale (vezi anexa 1), nicidecum strigând împotriva fascismului şi pentru unitatea clasei muncitoare, aşa cum s-a spus ul-

33 Scînteia, an LVII, nr. 14107, 27 decembrie 1987, 5. 34 Scînteia, an LVII, nr. 14109, 30 decembrie 1987, 3. 35 Scînteia, an LVII, nr. 14104, 24 decembrie 1987, 4. 36 Ion Petcu, Ceauşescu: un fanatic al puterii – biografie neretuşată (București: Românul, 1994), 89- 90. 37 Silviu Achim, „1 mai 1939. Măreaţă zi de luptă unită a muncitorimii române”, Almanah Scînteia 1984, 107. 150 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

terior. Doar câţiva comunişti au fost infiltraţi în mulţime, creând presiune şi scandând unele lozinci38. Punctul final al defilării urma să fie Mormântul Erou- lui Necunoscut în vederea depunerii de coroane39. Peste ani, în timpul apogeului cultului personalității conducătorului, dar și sub imboldul unui nou curent literar și istoric șaptezecist – protocronismul40, lui N. Ceaușescu i-a fost atribuită organizarea, împreună cu alți ilegaliști, a acestei serii de manifestări. Din dorința de preamărire, politrucii vremii aveau tendința sau sarcina de a împinge acțiunile „revoluționare” ale președintelui la vârste cât mai fragede41. Mitul participării (ca organizator) al lui N. Ceauşescu la manifestaţia din 1 mai 1939 se aseamănă cu cel al participării lui Dej la „lupta ceferiştilor” din 1933 de la Griviţa. Interesul PCR faţă de promovarea acestui eveniment a fost dublu: să arate că Partidul Comunist din România, aşa slab cum era, ar fi putut puncta hotărâtor în cursul istoriei și că N. Ceauşescu ar fi fost dintotdeauna puternic şi capabil să organizeze şi să conducă masele. În condiţiile în care însuşi N. Ceauşescu afirma despre 1 mai 1939 că ar fi fost „un moment superior în lupta pentru unitatea clasei muncitoare din Româ- nia”42, reacţia trebuia să fie de continuare, chiar dezvoltare (spre absurd) a ideii. La sfârșitul anilor ´60 și în anii ´70 prezentarea Zilei Muncii se făcea în limite, să le numim, normale, presa titrând, de obicei, „Trăiască 1 Mai, ziua soli- darităţii internaţionale a celor ce muncesc!”. Au fost perioade, de pildă în 1967, când tradiționalele întreceri de 1 Mai nu erau reliefate în mass-media națională. Însă cântecele și poeziile specifice și, mai ales, parada militară (eliminată ulteri- or) și muncitorească dovedeau o simptomatică consecvență. Evoluția sărbătorii, în ultimele două decenii ale socialismului românesc, s-a restrâns, în destul de mare măsură, în jurul președintelui, punând în um- bră adevărata sa semnificație. De regulă, informațiile privind istoricul zilei de 1 Mai și importanța sa, erau promovate prin articole separate de cele despre evocarea sa în țară. Adică, prin aceasta, se făcea o separație între motivele pentru care muncitorii, agricultorii, constructorii, elevii și sportivii erau mobilizați anual la parade. Defilările se desfășurau pe tiparul celor de Ziua Națională, iar

38 Petcu, Ceauşescu: un fanatic al puterii, 91. 39 B. T. Rîpeanu, „1 mai 1939 de la realitate la fals”, Magazin istoric, an XXIV, nr. 11 (284), noiembrie 1990, 25. 40 Edgar Papu, „Protocronism românesc”, Secolul 20, nr. 5-6, 1974, 9. 41 Vezi în acest sens: Olimpiu Matichescu, 1 Mai 1939, moment semnificativ în lupta poporului ro- mân împotriva primejdiei fasciste, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale (Bucu- rești: Editura Politică, 1974); Olimpiu Matichescu, Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu (București: Editura Politică, 1981). 42 Matichescu, 1 Mai 1939, 29. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 151 pentru aceste două decenii importante rămân pancartele, sloganurile și imaginile prezentate, atât de manifestanți (portrete), cât și de presă. Deja în 1974 (an în care se marca și împlinirea a 30 de ani de la crearea Frontului Unic Muncitoresc) cultul personalităţii era prezent şi puternic relie- fat prin sloganele folosite: „Ceauşescu – PCR”, „Ceauşescu şi poporul”, „Stima noastră şi mândria, Partidul – Ceauşescu – România”. Deci, cu toate că mani- festaţia era dedicată Zilei Muncii, prim-planul l-au ocupat partidul şi secretarul general43, cei prezenţi „aplaudându-l şi ovaţionându-l îndelung”44, mai ales în urma investirii sale ca președinte în 28 martie. Contrapunerea lui 1 mai 1939 peste 1 Mai cel clasic era cât se poate de evi- dentă în anii ´80. Pentru a fi cât mai convingători, propagandiştii fabricau documente şi fotografii false ca „dovadă” a ideilor susţinute. Retuşarea imaginilor în care apărea N. Ceauşescu devenea încet o obişnuinţă, astfel că de la simpla modificare a trăsăturilor feţei, a gâtului, înălţimii s-a ajuns la includerea sa, îm- preună cu soţia, în imagini în care nu-şi aveau locul. Obiceiul retuşării fotogra- fiilor lui Ceauşescu a atins apogeul în perioada 1984-1985. Zvonurile vorbeau atunci despre un preşedinte bolnav, operat în secret, cu puteri slăbite şi ale că- rui apariţii în public şi media s-au redus simţitor. În imaginile din presă preşe- dintele apărea totuşi ca un om sănătos, în putere. Era un soi de manipulare ce reclama folosirea fie a unor imagini mai vechi, fie a corecturilor ce însemnau în primul rând modificarea trăsăturilor feţei: ascunderea ridurilor, a cearcănelor şi chiar aplicarea unui zâmbet în locul unei expresii sobre45. Însă pentru tema lucrării de faţă rămâne important falsul făcut în vederea demonstrării partici- pării soţilor Ceauşescu la manifestarea muncitorească amintită. E vorba de o fotografie realizată în timpul manifestării, cu o mulţime în care mai toţi priveau în aceeaşi direcţie şi în care, prin „tehnici primitive”, au fost inserate chipurile celor doi, dar şi al lui Constantin David, un ilegalist din anii ’30. Imaginea re- tuşată a apărut în 1981, în lucrarea „Istoria ilustrată a României”46, fiind apoi preluată de majoritatea publicaţiilor din ţară, inclusiv de manualele şcolare47. Modificarea, realizată în două etape de Serviciul Atelier Fotografic de pe lângă CC al PCR48, avea ca scop convingerea, asta cu toate că în anii ’80 cele două fotografii, neretuşată şi retuşată, au circulat în paralel.

43 Scînteia, an XLIII, nr. 9858, 2 mai 1974, 1. 44 România liberă, an XXXII, nr. 9181, 2 mai 1974, 1. 45 Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, 105-106. 46 Thomas Kunze,Nicolae Ceauşescu: o biografie (București: Vremea, 2002), 51. 47 Rîpeanu, „1 mai 1939 de la realitate la fals”, 25. 48 F. Tone, „Povestea unei poze trucate”, Historia, an X, nr. 99 din martie 2010, 23. 152 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

În 1984, de o mai mare importanţă decât Ziua Muncii, data de 1 mai marca 45 de ani de la „manifestaţia antifascistă” din 1939. Pe lângă asta, festivismul acelui an gravita puternic şi în jurul jubileului de patru decenii de la actul din 23 august 1944 și al Congresului al XIII-lea al PCR. De 1 Mai 1984 re- marcăm, în primul rând, stilul total diferit în care era compusă fraza din capul primei pagini a ziarelor. De la simpla exprimare ce domina în anii ’70 s-a ajuns la o formulă în care cultul personalităţii apare evident: „Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului nostru popor în jurul Partidului Comunist Român, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”. Aşadar, o referire di- rectă la şeful statului, niciuna la Ziua Muncii. „Adunarea populară” avusese loc cu o zi în urmă, pe 30 aprilie. Ziua, „in- trată în tradiţia sărbătorilor scumpe ale poporului nostru”, avea două semnifi- caţii – 45 de ani de la „manifestaţiile anticomuniste” din 1939 şi 40 de ani de la constituirea Frontului Unic Muncitoresc. Un foarte important aspect pentru felul în care se scria în anii ’80 era precizarea că „sărbătorind ziua de 1 Mai” se aducea „un fierbinte omagiu gloriosului nostru partid” şi „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”49. La „adunarea populară” în principiu doar urarea „Trăiască 1 Mai, Ziua soli- darităţii internaţionale a celor ce muncesc, ziua frăţiei muncitorilor de pretutindeni” amintea ceea ce se sărbătorea în teorie, căci sloganele alunecau mai mult către partid şi „conducător”: „Ceauşescu – PCR!”, „Ceauşescu şi poporul!”, „România – Ceauşescu – Pace!”, dar şi „Trăiască eroica noastră clasă muncitoare!”50. În aceeaşi notă, corurile cântau „Partidul – Ceauşescu – România!”. Deschizând seria discursurilor, primarul general al Capitalei, Gheorghe Pană, a ţinut în primul rând să arate că adunarea prilejuită de sărbătoarea Zilei Muncii este o bună oportunitate de a aduce „un vibrant şi călduros omagiu celui mai iubit fiu al poporului român (...) tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. În privinţa elo- gierii personalităţii şefului statului, vorbitorul parcă nu mai sfârşea cu laudele la adresa sa. Iar de la cuvinte precum „conducător clarvăzător” ajunge să se adre- seze direct acestuia, mulţumindu-i pentru „activitatea sa revoluţionară” din ultimele decenii. Altfel spus, se promova ideea că N. Ceauşescu ar fi fost primul şi cel mai important luptător pentru pace şi pentru muncitorime. Atât discursul primarului Capitalei, cât şi scandările de la finalul acestuia demonstrează că deja totul gravita în jurul personalităţii secretarului general, iar semnificaţia zilei de 1 Mai trecuse în plan secund. După intonarea mecanică a frazei „Ceau-

49 Scînteia, an LIII, nr. 12966, 1 mai 1984, 1. 50 Scînteia, an LIII, nr. 12966, 1 mai 1984, 4. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 153

şescu – România – stima noastră şi mândria!”51 a urmat spectacolul festiv, înca- drat şi el între aceleaşi ziduri inexpugnabile ale propagandei. Ultimul an al socialismului în România, 1989, a însemnat şi ultima zvâcnire a propagandei ceauşiste. În acel an nu s-au mai organizat demonstraţii ale muncitorilor, ci adunări muncitoreşti în toate oraşele mari, şi acestea cu câteva zile înaintea lui 1 Mai. Două au fost momentele aniversate atunci, respectiv cente- narul declarării zilei de 1 mai ca Zi a Muncii, dar şi semicentenarul „marii de- monstraţii patriotice, antifasciste şi antiimperialiste” din 1939. Numind ziua de 1 Mai „simbol al eroismului muncitoresc”, Scînteia aducea omagii celor conside- raţi a fi „cei mai importanţi muncitori ai ţării”, soţii Ceauşescu. „Înaltul omagiu” era adresat celor doi pentru meritul de a-şi fi „contopit munca şi viaţa cu eroica luptă a gloriosului nostru partid comunist”. Observând textul, importan- ţa celor doi o vedem prin faptul că numele lor apar scrise cu majuscule52. Uneori lauda ajungea pe culmi nebănuite, când se spunea despre momentul petrecut cu 50 de ani în urmă că a fost un „eveniment scris cu litere de aur în istoria naţi- onală”. În aceeaşi notă, păstrând caracterul nestemat al acţiunii, este amintită şi contribuţia Ceauşeştilor: „În letopiseţul de aur în care aşezăm la locul marilor cinstiri marea demonstraţie patriotică, antifascistă şi antirăzboinică de la 1 mai 1939 din Capitală înscriem cu această preţuire şi profundă recunoştinţă numele tovarăşului Nicolae Ceauşescu, al tovarăşei Elena Ceauşescu, care au avut un rol determinant în organizarea şi desfăşurarea acestui act de înaltă istorie naţională”53. Se arată că muncitorii au conferit zilei caracterul unei „puternice lupte revoluţionare”, transformând-o în „cea mai puternică bătălie cu caracter antifascist şi antirăzboinic din Europa acelei vremi”54. Sigur, exagerările erau la ele acasă, însă propaganda le vedea justificate în contextul dublei aniversări din acel an. Având în vedere că „Ziua Muncii dobândeşte în 1989 o strălucire aparte”, din cauza dublei aniversări, în ţară se anunţau manifestări importante. Anunțul privind achitarea integrală a datoriei externe decala în acel an toate întrunirile populare din țară, astfel încât la finalul lunii aprilie ele vizau felicitarea țării, a Partidului și a șefului statului pentru amintitul succes, realizat, socotim, „înain- tea planului”, adică înaintea datei de 1 mai. Mitingul din Capitală a avut loc pe 19 aprilie, la două zile după anunţarea achitării integrale a datoriei externe, se zicea, „din iniţiativa şi la dorinţa colec- tivelor de oameni ai muncii”. La întrunire, N. Ceauşescu rostea o cuvântare, de

51 Scînteia, an LIII, nr. 12966, 1 mai 1984, 4. 52 Scînteia, an LVIII, nr. 14501 din 4 aprilie 1989, 1. 53 România liberă, an XLVII, nr. 13813 din 5 aprilie 1989, 1. 54 Scînteia, an LVIII, nr. 14501 din 4 aprilie 1989, 1, 3. 154 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

data asta scurtă, dar presărată cu multe pauze (nu mai puţin de 28!) în care s-a aplaudat şi s-a scandat „Ceauşescu – PCR” şi „Ceauşescu şi poporul!”. Cotidienele naţionale au fost generoase în publicarea de fotografii de la mi- ting, aşa că putem trage unele concluzii şi în privinţa sloganelor folosite în acel timp. De data asta numărul pancartelor a fost parcă mai mare ca oricând, marea de oameni devenind invizibilă în spatele acestora. Printre ele cel mai adesea ză- rim cuvântul „Ceauşescu”, dar, ca noutate, au apărut câteva care făceau referire la lichidarea datoriei externe şi la independenţa economică a României. La fel de multe erau portretele lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, fiind amândoi pre- zentaţi tineri, aşa cum secţia propagandă dorea să-i menţină55. Adunări populare, ca cea din Bucureşti, au avut loc şi în alte oraşe ale ţării. Din marile centre urbanistice au fost expediate telegrame prin care şeful statului era informat cu privire la luarea la cunoştinţă a „importantelor hotărâri şi legi adoptate” la sesiunea MAN. Expeditorii nu omiteau să-şi exprime „cu aleasă stimă şi preţuire” „mândria neţărmuită” faţă de epoca şi persoana lui N. Ceauşescu56. Au urmat câteva zile în care, în mod interesant, dar deloc surprin- zător, ziarele centrale (Scînteia, România liberă, Scînteia tineretului) au apărut cu pagini identice, cu acelaşi text şi aceleaşi imagini de la adunările din oraşele ţă- rii. Pe 29 aprilie, la Sala Palatului Republicii, s-a desfăşurat adunarea festivă dedicată zilei de 1 Mai. Ţinută în prezenţa soţilor Ceauşescu şi a oficialităţilor de partid şi de stat, adunarea a reprezentat un nou prilej de aclamare a şefu- lui statului. Aşa cum spunea presa, adunarea „a constitiuit un prilej de vibrantă reafirmare a dragostei şi respectului profund cu care partidul, poporul întreg înconjoară pe marele bărbat din fruntea ţării”57. La respectiva adunare a rostit un discurs Manea Mănescu, membru al CPEx al CC al PCR. Şi la acel discurs au fost pauze multe, s-a aplaudat şi s-a scandat. Însă ceea ce a făcut ca aceas- tă cuvântare să difere de cele ale lui N. Ceauşescu a fost faptul că însuşi şeful statului a fost subiectul principal, Mănescu lăudându-l (pe el şi partidul) parcă fără oprire. Începutul fiind promiţător, membrul CPEx referindu-se la însem- nătatea zilei muncii, cuvintele au alunecat rapid către rolul soţilor Ceauşescu în manifestaţia din 1939. De aici au început elogiile, astfel că de la „continuator al marilor noştri înaintaşi”, cu o „personalitate legendară” a ajuns să-l catalogheze drept „promotor consecvent al noii gândiri în viaţa internaţională”58.

55 Scînteia, an XLVII, nr. 13826, 20 aprilie 1989, 1. 56 Scînteia, an XLVII, nr. 13827, 21 aprilie 1989, 3. 57 Scînteia, an XLVII, nr. 14524, 30 aprilie 1989, 1. 58 Scînteia, an XLVII, nr. 14524, 30 aprilie 1989, 1. Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu reflectat în marcarea unor sărbători naționale și internaționale PLURAL 155

De 1 Mai presa nu propunea pentru antetul primei pagini vreo urare, ci doar un simplu text ce putea fi regăsit în paginile ziarelor pe tot parcursul anului: „Strâns unit în jurul partidului, al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, întregul popor acţionează ferm pentru înflorirea patriei”59. Pentru aceeaşi zi Poşta Ro- mână propunea o emisiune filatelică de două timbre dedicată. De astă dată, pe una din valori apăreau chipurile soţilor Ceauşescu, încadrate de tema emisiu- nii: „50 de ani de la marea demonstraţie patriotică, antifascistă şi antirăzboini- că de la 1 mai 1939”. Sintetizând cele prezentate, nu putem ocoli o realitate istorică dură pentru trecutul recent al României. Felul în care aceste date-etalon pentru regimul de extremă stângă din România erau tratate arată, pe de-o parte, o manipulare serioasă a științei istoriei, nevoită a recurge la diferite artificii de falsificare a trecutului în favoarea puterii de la București și a șefului statului, că este vorba de Gheorghe Gheorghiu-Dej sau, mai ales, de Nicolae Ceaușescu. Falsificarea istoriei s-a făcut voit, din dorința legitimării regimului și a faptelor din ilegalitate ale membrilor PCR, dar și pentru a asimila acestora unele merite ale faptelor bune din trecutul țării. Mai mult, ritmul acestui proces nu a putut fi niciodată limitat de nimeni, conducerea politică a țării ridicând ștacheta falsificării cu fiecare jubileu. Propaganda PCR și toate manifestările asociate sărbătorilor de 1 Mai, 23 August și 30 Decembrie aveau în vedere baza de masă a partidului și statului, reprezentând bune exemple ale supralicitării prezentului socialist și aplicării istoriei trucate. Cultul personalității conducătorului a fost o realitate manifestată cu predilecție în anii ´70-´80 ai secolului trecut, cu orice ocazie, dar în primul rând în cele amintite mai sus. A fost un instrument de preamărire și, concomi- tent, de menținere a controlului unei societăți aflate în declin.

Rezumat Cuvinte-cheie: Nicolae Ceaușescu, România comunistă, cultul personalității, sărbători naționale și internaționale, ritualuri politice, ideologie Articolul se axează pe maniera în care liderul României comuniste în perioada 1965-1989 a utilizat pe larg varii sărbători naționale și internaționale pentru a-și promova cultul personalității care de multe ori l-a întrecut pe cel al predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Autorul se referă la câte- va sărbători: Ziua Națională – 23 august, Ziua Republicii – 30 decembrie, acestea două ca sărbători naționale, iar Ziua Muncii – 1 mai, ca sărbătoare internațională. Manifestările de sărbătoare sus-menționate sunt analizate și în contextul politic, ideologic și internațional. 59 România liberă, an XLVII, nr. 13835, 1 mai 1989, 1. 156 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) Dorin CIMPOEŞU

Abstract In the 25 years since their establishment the bilateral relations between Romania and Moldova have developed very sinuous, sometimes with very steep ascents and descents. In this dynamic we can distinguish six periods, each with its own characteristics, which have been determined either by developments in the home political life of the two countries, or by some external factors which have exercised and still exercises influence over the two Romanian states. As is clear from this brief history of recent political relations between Romania and Moldova, Bucharest has seen the creation of the second Romanian state as a solution of its separation of the former Soviet empire. Romania has never had a paternalistic attitude of “big brother” to Moldova, which, however, is a historical province of his own, but treated it equally as any other state in accordance with international law. Romania could not also ignore the community of Romanian culture and civilization linking the two countries. Romania has set its political conception and strategy towards Moldova starting from just these affinities. In the first stage, Bucharest has set the major objectives of economic integration and the cultural and spiritual ties between the two Romanian states. In the second phase, which begins with the accession to the European Union, Romania has adapted its strategy in dealing with Bessarabia by setting fundamental coordinates recognizing and promoting the specific nature of these relationships and supporting the European dimension of bilateral cooperation resulting from Moldova’s strategic objective of EU integration. Unlike Romania, the former communist nomenclature, installed in power, shortly after Moldova’s independence, pursued a policy duplicitous, dishonest and herding in relations with Bucharest. After becoming separated de jure and not de facto of collapsed Soviet empire, it was interested only formal proximity to Romania and to the extent that could get some economic benefits. This saw the recognition of independence by Romania as an act of delimitation of the Romanian nation and the strategic objectives designed to Bucharest a threat to the existence of the new state. Key-words: Republic of Moldova, bilateral relations, Romania, six periods, major objectives, „big brother” position, communist nomenclature, Soviet empire, Moldavian identity.

În cei 25 de ani de la stabilirea lor, relaţiile bilaterale dintre România şi Repu- blica Moldova au cunoscut o evoluţie deosebit de sinuoasă, cu urcuşuri şi co- borâşuri uneori foarte abrupte. În această dinamică distingem şase perioade, Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) PLURAL 157 fiecare dintre ele având caracteristici proprii, care au fost determinate fie de evoluţia vieţii politice interne din cele două state, fie de unii factori externi ce au exercitat şi încă exercită influenţe asupra acestor spaţii româneşti, în special din punct de vedere geopolitic şi geostrategic.

Perioada romantică (1990-1991) Are loc redescoperirea fraţilor de peste Prut, aflaţi de jumătate de secol sub ocupaţie sovietică, precum şi stabilirea primelor contacte între reprezentanţii României, tocmai eliberată de sub regimul totalitar comunist, şi cei ai Basara- biei (ianuarie 1990), care încă purta titulatura de republică unională (R.S.S. Moldovenească) şi nu devenise independentă. De asemenea, tot în această scur- tă perioadă sunt organizate celebrele „poduri de flori”, care au rămas în istoria recentă a Basarabiei ca simple gesturi simbolice ale regăsirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului. În această euforie romantică a începutului are loc prima vizită în patria-ma- mă (februarie 1991) a primului preşedinte al Basarabiei, Mircea Snegur, care, după primele contacte cu conducerea de atunci a României, merge la Putna şi se închină la mormântul marelui voievod Ştefan. Cu această ocazie, Mircea Snegur lansează binecunoscuta sintagmă: „Să ne ţinem de neamuri”, nu de fraţi, ci de neamuri, cum suntem şi astăzi. Semnificaţia acestei ziceri a devenit „să ne vedem fiecare de treburile lui”, lucru ce avea să fie demonstrat, ulterior, de întregul comportament şi de politica promovată de acesta faţă de România. Din punct de vedere politic, la 27 august 1991, Basarabia îşi declară inde- pendenţa, după ce, anterior, îşi afirmase suveranitatea (23 iunie 1990) şi își schimbase numele (la 23 mai 1991) în Republica Moldova. România a fost primul stat care a recunoscut în aceeaşi zi, la numai câteva ore, independenţa Basarabiei, iar între cele două state au fost stabilite relaţii diplomatice, la doar două zile (29 august 1991) de la acest eveniment important. De remarcat faptul că Declaraţia de independenţă a fost concepută şi redactată la MAE român, în prezenţa ministrului de externe de atunci al noului stat, Nicolae Ţîu. La 3 septembrie 1991, Parlamentul României a adoptat o Declaraţie de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova1. Gestul României a reprezentat un act politic de susţinere şi recunoaştere a desprinderii Basarabiei de ocupaţia sovietică, şi nu de delimitare a acesteia de patria-mamă, aşa cum avea să-l interpreteze, ulterior, nomenclatura agro-comu- nistă, venită la putere în Republica Moldova.

1 Marian Enache și Dorin Cimpoesu, Misiune diplomatică în Republica Moldova, 1993-1997 (Iași: Polirom, 2000), 31-35. 158 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Trebuie menţionat faptul că Declaraţia de independenţă este primul şi unicul document fondator al Republicii Moldova, care recunoaşte identitatea româ- nească a populaţiei majoritare din stânga Prutului şi a limbii vorbite de aceasta şi, implicit, a statului nou-creat în această provincie istorică românească. Poate aceasta este şi cauza care a determinat forţele adepte ale moldovenismului şi cele rusofone să distrugă, prin ardere, acest document fundamental în contextul turbulenţelor politice de la Chişinău din 7-9 aprilie 2009.

Edificarea relaţiilor bilaterale (1992-1993) Acest proces complex a început cu deschiderea ambasadelor celor două state româneşti la Chişinău (19 ianuarie 1992) și, respectiv, Bucureşti (24 ianuarie 1992). A urmat, la scurt timp, crearea mecanismului „comitetelor interministeriale” român (ianuarie 1992) şi moldovean (iunie 1993), care avea menirea de a impregna un caracter pragmatic raporturilor bilaterale, precum şi de a realiza obiectivul strategic al integrării economice şi cultural-spirituale dintre cele două state, conceput de România şi agreat formal de Republica Moldova. În anii ur- mători, România a alocat, anual, între 5 şi 10 miliarde de lei pentru implementarea unor proiecte economice şi culturale care vizau realizarea obiectivului strategic stabilit. Între acestea s-au aflat şi cele privind interconectarea sisteme- lor energetice şi schimbarea ecartamentului de cale ferată sovietic pe ruta Un- gheni-Chişinau, în scopul desprinderii efective a Republicii Moldova de spaţiul sovietic şi al conectării acesteia la România şi, implicit, la Europa. Din păcate, această viziune strategică a României nu a fost privită cu ochi buni de autorităţile neocomuniste de la Chişinău, deoarece vedeau în realizarea obiectivului strategic menţionat un pericol pentru existenţa Republicii Moldo- va ca stat. Ca urmare, acestea au avut o atitudine rezervată şi au căutat pe orice cale să tergiverseze sine die implementarea proiectelor majore de integrare eco- nomică şi culturală. De altfel, în cele din urmă, obiectivul strategic a fost aban- donat de Chişinău, iar conectarea energetică şi feroviară a Republicii Moldova la fluxul european nu s-a realizat nici după 25 de ani, aceasta rămânând, în continuare, dependentă de Rusia. Drept consecinţă, obiectivul strategic, lansat de România şi doar mimat de Republica Moldova, a fost tot atât de romantic, ca şi podurile de flori. În această perioadă, au avut loc şi primele tatonări vizând încheierea unui tratat politic de bază între cele două state româneşti, ideea fiind lansată de pre- şedintele Mircea Snegur în timpul primei sale vizite în România. Aceasta a fost reluată în anul 1992, iar grupurile de experţi ale celor două ministere de externe au început efectiv negocierile cu prilejul primei reuniuni comune, organizate între 27 şi 29 septembrie 1993. Chiar de la începutul negocierilor, au apărut Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) PLURAL 159 primele blocaje din partea experţilor de la Chişinău, care au respins ab initio sintagmele două state românești şi relaţii speciale, introduse în limbajul tratativelor de partea română. Incompatibilitatea punctelor de vedere dintre cele două delegaţii a făcut ca procesul de negocieri să fie întrerupt pentru o perioadă de doi ani2.

Recrudescenţa moldovenismului şi delimitarea de România (1994-1996) Această perioadă este caracterizată de o politizare excesivă a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova. În anul 1994 şi prima jumătate a anului 1995, a avut loc un adevărat război al declaraţiilor, foarte dur între Chişinău şi Bucureşti, în jurul problemei identităţii Basarabiei. În urma alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, a venit la putere la Chişinău o majoritate agrariano-socialistă prorusă foarte ostilă României, care a ridicat ideologia moldovenismului primitiv, de sorginte sovietică la rangul de politică de stat în raporturile cu patria-mamă. Mai mult, această majoritate a impus prima Constituţie a Republicii Moldova, la 29 iulie 1994, în care a introdus (în Preambul şi articolul 13) sintagmele popor moldovenesc şi limba moldo- venească, instituţionalizând astfel tezele moldovenismului ca ideologie de stat. În acest context politic intern din Republica Moldova foarte nefavorabil, au fost reluate tratativele privind tratatul politic de bază. Cum era de aşteptat, negocierile au eşuat, deoarece experţii MAE de la Chişinău au respins noţiunile fraternitate şi integrare cultural-spirituală şi economică, uzitate de partea română, arătând că Republica Moldova se manifestă în relaţiile cu România, mai ales după adoptarea noii Constituţii, ca orice alt stat independent şi nu recunoaşte specificul său românesc3.

Depolitizarea relaţiilor bilaterale (1997-2000) Alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, din 1996, au dus la o depoli- tizare a raporturilor bilaterale dintre aceasta şi România. Aceasta a coincis cu venirea la putere în ţara noastră a Convenţiei Democrate şi alegerea lui Emil Constantinescu în calitate de preşedinte, producându-se prima alternanţă la putere după o lungă perioadă de guvernare social-democrată. În noua conjunctură politică, mult mai favorabilă, relaţiile bilaterale cunosc o anumită normalizare şi dezvoltare. În acest sens, menţionăm crearea Trilateralei România-Republica Moldova-Ucraina, lansarea proiectelor euroregiunilor Prutul Superior şi Dună-

2 Enache și Cimpoesu, Misiune, 44-47. 3 Enache și Cimpoesu, Misiune, 67-77. 160 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

rea de Jos, precum şi completarea cadrului juridic al relaţiilor bilaterale care, la nivelul anului 1997, cuprindea peste 30 de acorduri guvernamentale semnate. Venirea la putere în Republica Moldova a unei coaliţii politice de centru-dreapta, Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR), 1998/1999, a fost sinonimă cu perioada cea mai pragmatică şi prolifică din istoria recentă a re- laţiilor bilaterale dintre cele două state româneşti: contacte intense la nivel politic, parlamentar, economic, cultural, uman şi al organelor locale ale admi- nistraţiei de stat; organizarea, în 1998 a primei şi unicei întâlniri comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău4. Pe de altă parte, s-a constatat şi o ofensivă a Chişinăului pentru reluarea negocierilor privind Tratatul politic de bază, în contextul demersurilor Româ- niei pentru accederea în NATO, care au precedat Summit-ul de la Madrid al Alianţei. Republica Moldova a urmărit să profite de această conjunctură pentru a forţa obţinerea unor concesii din partea României şi a semna Tratatul, în care vedea o delimitare clară de patria-mamă. Negocierile au fost blocate din nou, deoarece Chişinăul insista cu obstinaţie pentru introducerea in textul proiectului a unor principii, precum: integritate teritorială, inviolabilitatea frontierelor, inexistenţa pretenţiilor teritoriale între cele două ţări, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa. După o pauză care a durat mai mult de un an, problema Tratatului a revenit pe agenda relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Pentru deblocarea tratativelor, preşedintele Petru Lucinschi a numit un nou ne- gociator-şef, în luna martie 1999, în persoana lui Gheorghe Cârlan, ambasador cu însărcinări speciale. În urma mai multor runde de negocieri foarte anevoioa- se, desfăşurate pe parcursul anului 1999 şi primele luni ale lui 2000, alternativ, la Bucureşti şi Chişinău, la 20-21 aprilie 2000, a fost definitivat textul Tratatu- lui de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova. La scurt timp şi luând prin surprindere omologul său de la Chişinău, Petre Roman, ministrul român de externe, a cerut în mod imperativ ministrului de externe moldovean, Nicolae Tăbăcaru, parafarea proiectului de Tratat conve- nit. Ceremonia de parafare a avut loc la Chişinău, la 28 aprilie 2000, cu ocazia reuniunii anuale a Comunităţii Economice a Mării Negre (CEMN). Deşi Petru Lucinschi a insistat ca Tratatul să fie semnat de preşedinţii Republicii Moldova şi României până la sfârşitul lunii mai 2000, acest lucru nu s-a întâmplat. Mai mult, s-a aşternut o perioadă de linişte totală în legătură cu problema acestui document fundamental pentru relaţiile bilaterale, care durează de peste 16 ani5.

4 Dorin Cimpoeşu, Regimul post-totalitar din Republica Moldova (Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2012), 73-162. 5 Petrache D. Cojocea, Istoria unui tratat controversat (Chișinău: Zamolxe, 2000), 21-60. Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) PLURAL 161

Perioada marilor derapaje în relaţiile bilaterale (2001-2009) Aceasta coincide cu restaurarea regimului comunist în Republica Moldova, caz unic în Europa post-totalitară. Restauraţia comunistă a fost opera preşedintelui Petru Lucinschi, el însuşi un nomenclaturist sovietic de frunte, care a determinat introducerea republicii parlamentare în Basarabia, precum şi a liderului Frontului Popular Creştin Democrat (FPCD), Iurie Roşca, care a destrămat ADR şi a înlăturat Guvernul Ion Sturza, aliindu-se cu comuniştii. Pentru relaţiile bilaterale aceasta a fost perioada cea mai neagră din istoria lor recentă, Republica Moldova revenind, practic, la anii ’90, sovietici. Ideologia moldovenismului a fost din nou ridicată la rang de politică de stat, Basarabia a fost reorientată către Rusia, iar realizările mişcării de renaştere naţională a ro- mânilor basarabeni anulate în totalitate. Românofobia a atins cote paroxisti- ce, ţara noastră fiind acuzată în plenul Consiliului Europei de către Ion Morei, ministrul justiţiei, de expansionism. Pe de altă parte, mecanismul Comitetelor interministeriale a fost desfiinţat, iar proiectele Trilateralei şi ale celor două eu- roregiuni abandonate. Campania antiromânească a regimului comunist a devenit foarte virulentă şi a atins apogeul în anul 2007, după aderarea României la UE şi reintroducerea vizelor pentru românii basarabeni. Astfel, doi diplomaţi ai Ambasadei Româ- niei la Chişinău au fost declaraţi persona non grata şi expulzaţi, iar licenţa de emisie a postului TVR 1 anulată. În primăvara anului 2009, regimul comunist a luat măsuri sinonime cu ru- perea relaţiilor diplomatice dintre cele două state: ambasadorul român Filip Teodorescu şi un ministru consilier au fost expulzaţi, ambasadorul Republicii Moldova la Bucureşti a fost rechemat, au fost reintroduse vizele pentru cetăţe- nii români, iar graniţele cu România au fost închise. În contextul demonstra- ţiilor de stradă de la Chişinău, din 7-9 aprilie 2009, România a fost acuzată de lovitură de stat în Republica Moldova.

Revenirea la normalitate (2009-2016) Schimbarea regimului comunist restaurat, în urma alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009, şi instalarea unui guvern al Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), de centru-dreapta, la finele lunii septembrie, au marcat revenirea la normalitate în relaţiile bilaterale dintre cele două state româneşti. Unul dintre primele decrete ale preşedintelui interimar, Mihai Ghimpu, precum şi prima hotărâre a guvernului, condus de Vlad Filat, au vizat desfinţa- rea regimului de vize pentru cetăţenii români, impus de regimul comunist abia înlăturat de la putere. Această măsură a fost urmată de semnarea, la Bucureşti, la începutul lunii noiembrie 2009, cu prilejul vizitei premierului Vlad Filat, a 162 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Acordului privind micul trafic la frontieră, blocat de autorităţile comuniste timp de mai bine de un an6. În ceea ce priveşte relaţiile diplomatice dintre cele două state, acestea au consemnat, la 30 martie 2010, înmânarea de către noul ambasador al României la Chişinău, Marius Lazurcă, a scrisorilor de acreditare preşedintelui interimar la un an după ce predecesorul său, Filip Teodorescu, a fost expulzat de către fostele autorităţi comuniste, urmată de acreditarea, la 23 iulie, a ambasadorului Republicii Moldova la Bucureşti, Iurie Reniţă. Anul 2010 a continuat în aceeaşi notă pozitivă, de normalitate, în raporturile dintre Bucureşti şi Chişinău, fiind întreprinse acţiuni concrete în folosul românilor de pe ambele maluri ale Pru- tului, cum ar fi: – acordarea de către România a unui sprijin financiar nerambursabil Republicii Moldova în valoare de 100 mil. euro, derulabil în patru ani, între 2010 și 2013 inclusiv, bani destinaţi proiectelor de infrastructu- ră, educaţie şi de importanţă locală7; – deschiderea, la 15 februarie 2010, a punctului de trecere Rădăuţi-Lip- cani, în partea de nord a frontierei dintre cele două state; – deschiderea, începând cu 1 martie 2010, a micului trafic la frontieră, în conformitate cu Acordul semnat în noiembrie 2009; – înfiinţarea, la 9 iulie 2010, a consulatelor româneşti la Bălţi şi Cahul; – inaugurarea, la 29 septembrie 2010, la Chişinău, a Institutului Cultu- ral Român „Mihai Eminescu”; – deschiderea , la 8 octombrie 2010, a consulatului Republicii Moldo- va la Iaşi; – semnarea, la 8 noiembrie 2010, la Bucureşti, a Tratatului dintre Româ- nia şi R. Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asisten- ţa mutuală în probleme de frontiere. În total, în anul 2010, au fost semnate 15 acorduri de colaborare multi- sectorială între cele două state româneşti. În anii următori şi, îndeosebi, după alegerile parlamentare anticipate din Republica Moldova, care au readus la guvernare partidele din AIE, relaţiile dintre cele două state româneşti au continuat trendul ascendent, devenind mult mai pragmatice. În anul 2012, au fost obţinute rezultate noi şi semnificative în cooperarea bilaterală, cum ar fi: – organizarea primei şedinţe comune a guvernelor României şi Re- publicii Moldova, la Iaşi, la 3 martie 2012, cu prilejul căreia a fost

6 Agenţia Interlic, 1 ianuarie 2011. 7 Agenţia Interlic, 28 ianuarie 2010. Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) PLURAL 163

semnat Planul de acţiune pentru aplicarea Declaraţiei comune8 privind instituirea unui parteneriat strategic între România şi Republica Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova; – convocarea, la 3 iulie 2012, la Bucureşti, a primei reuniuni9 a Comisi- ei Mixte Interguvernamentale România–Republica Moldova pentru Integrare Europeană; – semnarea, la 17 iulie 2012, la Chişinău, cu ocazia vizitei premierului român Victor Ponta, a Declaraţiei comune care stabilea termenii con- creţi în vederea implementării proiectelor din domeniul energetic, respectiv construirea gazoductului10 Ungheni-Iaşi, a liniei de inter- conexiune electrică Iaşi-Ungheni, cu puterea de 400 de kv, finaliza- rea proiectului Goteşti-Fălciu, de 110 kv, precum şi a interconexiunii Bălţi-Suceava, de 400 de kv. La 27 august 2014, cu ocazia aniversării Zilei Independenţei Republicii Moldova, a fost inaugurat cel mai important proiect energetic bilateral – Gazo- ductul Iaşi-Ungheni, în lungime de 42,3 km. Investiţia s-a ridicat la suma de 26 de milioane de euro, dintre care 7 milioane au reprezentat contribuţia Uniunii Europene11. România a decis să acorde asistenţă financiară rambursabilă Republicii Mol- dova în valoare de 150 de milioane euro, la o dobândă foarte mică, acordul semnat de cele două părţi fiind ratificat de parlamentul român, prin Legea nr. 91/6 mai 2016. Prima tranşă a acestui credit, în sumă de 60 de milioane de euro, a fost aprobată de guvernul român la 3 august 2016 şi transferată Republicii Moldova la 24 august a.c., cu prilejul vizitei premierului Dacian Cioloş la Chişinău12. La nivelul anului 2013, cadrul juridic bilateral cuprindea 159 de tratate şi acorduri, înche- iate în cele mai diverse domenii, iar 41 se aflau în proces de negociere13. România a devenit, abia în 2014, primul partener comercial al Republicii Moldova. până atunci pe această poziție fiind Federaţia Rusă. Conform datelor statistice ale Bi- roului Naţional de Statistică de la Chişinău pentru anul 2015, nivelul comerţului bilateral a înregistrat valoarea de 1,5 miliarde de dolari, ceea ce a situat Româ-

8 Declaraţia comună pentru instituirea parteneriatului strategic a fost semnată la Bucureşti, la 27 aprilie 2010, de preşedinţii Traian Băsescu și Mihai Ghimpu. 9 Site www.mae.ro, Comunicat de presă al MAE român, din 3 iulie 2012. 10 Proiectul prevedea construcţia a 31 km de conductă pe teritoriul României şi 9 km pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv traversarea râului Prut, costul estimativ fiind de 19 milioane de euro, o parte din cheltuieli urmând a fi acoperite din fonduri europene, iar cealaltă din ajutorul de 100 de milioane de euro oferit de ţara noastră Chişinăului; vezi Agenţia Interlic, 23 mai 2012. 11 Timpul, 27 august 2014. 12 Agenţia Unimedia, 24 august 2016. 13 Site www.mae.ro, ultima accesare la 22 noiembrie 2013. 164 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

nia pe locul I în topul ţărilor partenere, cu o pondere de 22,7% din totalul exporturilor. Importurile Republicii Moldova, în aceeaşi perioadă de referinţă, au poziţionat România, de asemenea, pe locul I, cu o pondere de 13,9% din totalul acestora. La 1 martie 2016, în Republica Moldova funcţionau cca 1600 persoane juridice cu capital românesc (mărimea acestuia fiind de cca 497 mln lei moldove- neşti), plasându-le pe locul întâi, cu o pondere de aproximativ 16% din numărul întreprinderilor cu capital străin înregistrate. După aderarea la UE, România şi-a stabilit două obiective strategice în relaţiile cu Republica Moldova: – recunoaşterea şi promovarea caracterului specific al acestei relaţii, impus de comunitatea economică, de limbă, istorie, cultură şi tradiţii; – dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, reclamată de obiectivul strategic al Republicii Moldova privind integrarea în UE. Relaţia cu Republica Moldova este concepută în mod pragmatic, plecând de la obiectivul strategic al integrării europene al celui de-al doilea stat românesc şi al creării unei zone de stabilitate şi securitate la frontiera de est a României şi, implicit, a UE şi NATO. Aceste coordonate fundamentale ale relaţiei bilaterale fac obiectul Declaraţiei privind instituirea unui parteneriat strategic între România şi Republica Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova (semna- tă la Bucureşti, la 27 aprilie 2010), respectiv al Planului de acţiune între Guver- nul României şi Guvernul Republicii Moldova pentru aplicarea Declaraţiei comune (semnat la Iaşi, la 3 martie 2012).

Concluzii După cum rezultă din această scurtă istorie politică recentă a relaţiilor dintre România şi Republica Moldova, ţara noastră a privit crearea celui de-al doilea stat românesc ca o soluţie pentru desprinderea Basarabiei de fostul imperiu sovietic, în contextul politic internaţional rezultat după căderea regimurilor totalitar-comuniste din Europa, precum şi în condiţiile în care nu se permitea modificarea graniţelor statelor naţionale. De aceea şi recunoaşterea indepen- denţei acestuia de către România a fost atât de grăbită, aproape instantanee. Chiar de la începutul existenţei acestui stat, România nu a avut o atitudine paternalistă, de „frate mai mare”, faţă de Republica Moldova, care, totuşi, repre- zintă o provincie istorică a sa, ci a tratat-o în mod egal, ca pe oricare alt stat, în conformitate cu normele dreptului internaţional. În acelaşi timp, România nu putea să ignore comunitatea de cultură şi civilizaţie românească care leagă cele două state şi care a fost afirmată cu vigoare de marile adunări naţionale de la Chişinău, din anii ’90. România şi-a fixat concepţia politică şi strategia faţă de Republica Moldova pornind tocmai de la aceste afinităţi. În prima etapă, Bucureştiul şi-a stabilit ca Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) PLURAL 165 obiective majore integrarea economică şi cea cultural-spirituală între cele două state româneşti. În acest sens, au fost create mecanisme economice speciale şi elaborate proiecte concrete, cu finanţare românească, menite să ducă la realizarea celor două obiective strategice şi, implicit, la desprinderea de facto a Basarabiei de Rusia. În cea de-a doua etapă, care începe odată cu aderarea la Uniunea Eu- ropeană, România şi-a adaptat strategia în relaţiile cu Basarabia, stabilind drept coordonate fundamentale recunoaşterea şi promovarea caracterului specific al acestor raporturi şi imprimarea unei dimensiuni europene colaborării bilaterale, rezul- tată din obiectivul strategic al Republicii Moldova privind integrarea în UE. Spre deosebire de România, care a avut întotdeauna o poziţie transparentă, clară şi bine intenţionată în relaţia cu Republica Moldova, fosta nomenclatu- ră comunistă, instalată la putere la scurt timp după declararea Independenţei, a dus o politică duplicitară, nesinceră şi mimetistă în raporturile cu Bucureş- tiul. După desprinderea doar de jure, nu şi de facto, de imperiul sovietic, aflat în colaps, aceasta a fost interesată de apropierea de România numai formal şi în măsura în care ar fi putut obţine unele avantaje de natură economică. Aceasta a văzut în recunoaşterea independenţei de către România un act de delimitare de naţiunea română, iar în obiectivele strategice concepute de Bucureşti o ame- ninţare la adresa existenţei noului stat. Astfel se explică presiunea permanentă a Chişinăului de a încheia un tratat politic de bază standard cu România, fără a se specifica afinităţile cultural-spirituale cu aceasta, tergiversarea sine die a conec- tării Republicii Moldova la fluxurile energetice şi de transport europene prin intermediul ţării noastre, precum şi derapajele grave din perioada restauraţiei comuniste, care au adus relaţiile bilaterale în pragul ruperii. Fiind tributari îndoctrinării şi mentalităţilor din perioada sovietică, demnitarii care au guvernat Republica Moldova până în prezent, indiferent de culoarea lor politică, chiar şi aşa-zişii proeuropeni, nu avut niciodată voinţa necesară pentru a recunoaşte patrimoniul identitar comun şi a alege o direcţie de dezvoltare europeană alături de România. Mai mult chiar, unele dintre guvernări, cum au fost cele agro-socialistă şi comunist-restaurată, au instituţionalizat tezele moldovenismului primitiv şi le-au ridicat la rangul de ideologie de stat. Situaţia se menţine şi acum, când actuala majoritate parlamentară, aşa-numită proeuro- peană, ignoră de trei ani14 aplicarea unei hotărâri definitive a Curţii Constitu-

14 La 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în coraport cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, răspunzând la sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013 ale preşe- dintelui Nicolae Timofti şi ale unui grup de deputaţi liberali; vezi www.constcourt.md, ultima accesare la 3 septembrie 2016. 166 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

ţionale care prevede repunerea în drepturi a limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova şi restabilirea adevărului ştiinţific şi istoric. Iată de ce acum, la aniversarea a 25 de ani de la declararea Independenţei şi stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova, nu se poate face un bilanţ pozitiv cu prilejul căruia să fie aduse în prim-plan reali- zări notabile obţinute în această perioadă. Cred că acestea au fost şi conside- rentele pentru care MAE român s-a limitat să dea publicităţii un comunicat de presă sec, prin care a reafirmat „sprijinul său plenar pentru parcursul european al Republicii Moldova şi pentru procesul de reforme democratice şi de modernizare a statului, în consens cu aşteptările cetăţenilor Republicii Moldova”15. În schimb, MAE al Republicii Moldova a ignorat sau a uitat complet acest moment jubiliar – atitudine care este relevantă pentru adevărata poziţie a liderilor de la Chişinău în relaţia cu România.

Rezumat Cuvinte-cheie: Republica Moldova, relaţii bilaterale, România, şase perioade, obiective majore, atitudine paternalistă, nomenclatura comunistă, imperiul sovietic, moldovenism.

În cei 25 de ani de la stabilirea lor, relaţiile bilaterale dintre România şi Re- publica Moldova au cunoscut o evoluţie deosebit de sinuoasă. În această dinamică distingem şase perioade, fiecare dintre ele având caracteristici proprii, care au fost determinate fie de evoluţia vieţii politice interne din cele două state, fie de unii factori externi ce au exercitat şi încă exercită in- fluenţe asupra acestor spaţii româneşti, în special din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. După cum rezultă din această scurtă istorie politică recentă a relaţiilor dintre România şi Republica Moldova, ţara noastră a privit crearea celui de-al doilea stat românesc ca o soluţie pentru desprinderea Basarabiei de fostul imperiu sovietic, în contextul politic internaţional rezultat după căderea regimurilor totalitar-comuniste din Europa, precum şi în condiţiile în care nu se permitea modificarea graniţelor statelor naţionale. De aceea şi recu- noaşterea independenţei acestuia de către România a fost atât de grăbită, aproape instantanee. Chiar de la începutul existenţei acestui stat, România nu a avut o atitudine paternalistă, de „frate mai mare”, faţă de Republica Moldova, care, totuşi, reprezintă o provincie istorică a sa, ci a tratat-o în mod egal, ca pe oricare alt stat, în conformitate cu normele dreptului internaţional. În acelaşi timp, România nu putea să ignore comunitatea de cultură şi civilizaţie româneas-

15 www.mae.ro/node/38165, ultima accesare la 5 septembrie 2016. Scurtă istorie critică a relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova (1991-2016) PLURAL 167 că care leagă cele două state şi care a fost afirmată cu vigoare de marile adu- nări naţionale de la Chişinău, din anii ’90. România şi-a fixat concepţia politică şi strategia faţă de Republica Moldova pornind tocmai de la aceste afinităţi. În prima etapă, Bucureştiul şi-a stabilit ca obiective majore integrarea economică şi cea cultural-spirituală între cele două state româneşti. În acest sens, au fost create mecanisme economice speciale şi elaborate proiecte concrete, cu finanţare românească, menite să ducă la realizarea celor două obiective strategice şi, implicit, la desprinderea de facto a Basarabiei de Rusia. În cea de-a doua etapă, care începe odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România şi-a adaptat strategia în relaţiile cu Basarabia, stabilind drept coordonate fundamentale recunoaşterea şi promovarea caracterului specific al acestor raporturi şi imprimarea unei dimensiuni europene colaborării bilaterale, rezultată din obiectivul strategic al Republicii Moldova privind integrarea în UE. Spre deosebire de România, care a avut întotdeauna o poziţie transparentă, clară şi bine intenţionată în relaţia cu Republica Moldova,fosta nomencla- tură comunistă, instalată la putere la scurt timp după declararea Indepen- denţei, a dus o politică duplicitară, nesinceră şi mimetistă în raporturile cu Bucureştiul. Fiind tributari îndoctrinării şi mentalităţilor din perioada sovietică, demnitarii care au guvernat Republica Moldova până în prezent, indiferent de culoarea lor politică, chiar şi aşa-zişii proeuropeni, nu avut ni- ciodată voinţa necesară pentru a recunoaşte patrimoniul identitar comun şi a alege o direcţie de dezvoltare europeană alături de România. Mai mult chiar, unele dintre guvernări, cum au fost cele agro-socialistă şi comunist-re- staurată, au instituţionalizat tezele moldovenismului primitiv şi le-au ridicat la rangul de ideologie de stat. Situaţia se menţine şi acum, când actuala majoritate parlamentară, aşa-numită proeuropeană, ignoră de trei ani aplicarea unei hotărâri definitive a Curţii Constituţionale,care prevede repunerea în drepturi a limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova şi restabilirea adevărului ştiinţific şi istoric. Iată de ce, la aniversarea a 25 de ani de la declararea Independenţei şi stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova, nu se poate face un bilanţ pozitiv cu prilejul căruia să fie aduse în prim-plan rea- lizări notabile obţinute în această perioadă. Acestea au fost şi consideren- tele pentru care MAE român s-a limitat să dea publicităţii un comunicat de presă sec, prin care a reafirmat „sprijinul său plenar pentru parcursul european al Republicii Moldova şi pentru procesul de reforme democratice şi de modernizare a statului, în consens cu aşteptările cetăţenilor Re- publicii Moldova”. În timp ce, MAE al Republicii Moldova a ignorat sau a uitat complet acest moment jubiliar – atitudine care este relevantă pentru adevărata poziţie a liderilor de la Chişinău în relaţia cu România. 168 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

INTERVIEWS/ INTERVIURI

Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949

Cei care-atunci ne-au deportat Au magazine-a’ lor, de stat, Că dac-ar fi în rând cu noi, Ar face ochi ca de broscoi: Cum de-aţi venit voi înapoi?... (Petru CĂRARE)

Interviul cu Elena Crudu a avut loc la 31 august 2011. Este vorba de un interviu inedit cu o persoana deportată în Siberia în 1949. Din acesta sursă narativă putem să desprindem detalii importante despre condiţiile de transportare a depor- taţilor, starea lor de spirit, condiţiile de trai şi de muncă în Siberia, acomodarea lor la clima şi la condiţiile habituale siberiene, modul cum percepeau ei alte categorii expulzate în Siberia: pe cei care au fost judecaţi şi pe cei care, ca ei, au fost deportaţi, fără judecată, fiind consideraţi „chiaburi”. Dar şi care a fost atitudinea lor faţă de funcţionarii locali şi faţă de cei din administraţia şi paza lagărelor. Memoriile supravieţuitorilor ne ajută să înţelegem teroarea trăită în mediul rural în anii 1947-1949 şi să găsim explicaţii la un set de întrebări: Cum a trecut şi a ieşit satul prin/din foamete? Cum a fost înfrânt spiritul de rezistenţă al ţă- rănilor faţă de colectivizarea agriculturii? Când şi cum au fost intocmite listele deportaţilor? Cine a fost deportat? În acea perioadă „duşmanii poporului” erau căutaţi peste tot şi erau găsiţi în fiecare sat. Culacul era declarat duşman al puterii sovietice, era identificat şi exterminat. Populaţia din mediul rural avea să treacă prin colectivizare forţată şi foamete, rămânând nesupusă. Ea era considerată de noua putere periculoasă, pentru că nu dorea să intre benevol în colhoz. Autori- tăţile sovietice din republică au făcut de foarte multe ori exces de zel în aplicarea punctuală a unor hotărâri şi decizii ale Moscovei. În acest sens, Hotărârea Guver- nului din 28 iunie 1949 nu era o excepţie, cu mare grijă se urmărea numărul celor care urmau să fie deportaţi. Chiar dacă acasă nu erau găsiţi părinţii sau capul familiei, aceasta nu însemna că copiii lor nu vor fi expulzaţi. Un criteriu important de clasificare a gospodăriei ţărăneşti ca una înstărită, de „chiabur”, era starea ei până la 1940, adică până la venirea sovieticilor, şi nu situaţia ei la zi. Un alt criteriu era considerat angajarea muncitorilor salariaţi, deseori numiţi în dosarele persoanelor deportate ca fiind argaţi în gospodării1.

1 În Hotărârea Guvernului RSSM, nr. 822 din 30 august 1947, „Despre impozitarea suplimentară Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 169

Factorul uman (localnicii numiți în funcţii în administraţia locală sovietică în mediul rural în 1948-1949), relaţiile interumane din localităţi au jucat un rol decisiv nu numai atunci când au fost intocmite listele cu chiaburi sau când au venit să-i ridice pe cei mai instăriţi ţărani, dar şi mai târziu, în 1953-1955, când din Siberia de la deportaţi veneau interpelări adresate conducerii URSS pentru elibe- rarea lor din zonele cu regim special. Deseori, cei care au participat la întocmirea listelor au fost chemaţi de organele MVD în calitate de martori pentru confirmarea faptului că nu s-a produs nicio greşeală şi că deportații care solicitau meritau aceasta soartă; în cazul satului Cruzeşti, în acest sens avem confirmarea orală a Elenei Crudu, dar și mărturii ale altor persoane deportate2. Elena Crudu (născută Gratii, 75 ani), născută la 14.03.1939, din părinţii: mama – Jalbă Zinaida (n. în s. Ciopleni)3 şi tata – Gratii Mihail (n. în s. Cruzeşti), din satul Cruzeşti (în prezent municipiul Chişinău, iar în 1949, localitatea făcea parte din raionul Vadul lui Vodă)

Doamna Crudu, ce vă amintiţi despre deportarea din vara anului 1949? Ţin minte războiul când s-a terminat. Tata, Mihail Gratii, a fost la război, nu se ştia de dânsul câţiva ani. El nu s-a întors de la război. Mama s-a recăsătorit cu Dumitru Gratii4, ştiu bine cum a fost. El ne-a dus la casa lui prin 1946-1947. În 1948 s-a făcut oleacă pâinea. Iar pe data de 6 iulie 1949 am fost deportaţi. În Cruzeşti, dacă suntem aproape de Chişinău, se ştia că vor fi deportări. Chişinăul avea radio. În Cruzeşti nimic nu era, nici lumina nu era până în 1959, când m-am căsătorit. Se zicea că o să ridice, o să ridice. Pe la [orele] 2 de noapte,

a gospodăriilor ţărăneşti de pe teritoriul RSSM”, au fost stabilite criteriile de atribuire a gospo- dăriilor ţărăneşti la categoria chiaburilor şi întocmite liste pentru impozitarea lor. După aceste criterii şi liste s-au condus autorităţile locale mai târziu, la întocmirea listelor de chiaburi pentru a-i expulza din republică. 2 Este vorba, de exemplu, de Teodosia I. Crudu din Cruzeşti (născută Costin, originară din Dur- leşti, n. 1897 – m. 02.03.1958, înmormântată la Durleşti), deportată cu familia în 1949, în regiunea Irkutsk, raionul Taișet, localitatea Sosnovka. Într-o scrisoare din 1955, ea afirmă că Dumitru Gratii, preşedintele sovietului sătesc din Cruzești, „și-a reglat conturile personale şi a contribuit esenţial pentru a o deporta împreună cu membrii familiei sale”. A se vedea Arhiva MAI, D. 44, f. 87. Deportaţii ştiau cine i-a înclus în liste, probabil din cauza acestui fapt, autorităţiile sovietice au avut grijă ca ei să nu primească permisiunea de a se intoarce în localităţile lor de baştină. 3 Zinovia S. Gratii, născută în 1922, v. Elena Postica, Cartea Memoriei, Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. 4 În lista celor deportaţi din Cruzeşti se regăseşte şi numele lui Dumitru G. Gratii, născut în 1907, al doilea soţ al lui Zinovia S. Gratii, v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. A nu se confunda cu Dumitru I. Gratii, născut în 1918, care va deveni, în 1948, preşedintele sovietului sătesc din Gruzești. 170 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

la noi au venit rudele nanu Costache, nana Mariana, moş Nistor Crudu cu baba şi au zis: „Haide să fugim, că iată [au intrat în sat] maşinile fără lumini”. Da mama a zis: „Dumitraş (soţul ei de-al doilea), du-te tu, pe mine cu cinci copii nu o să mă ia”. Aha! Numai ei s-au dus până la marginea satului, prin popuşoi pe dealuri au luat-o, în sat au venit soldaţi ruşi cu automate şi cu un comunist din Cruzeşti. El arăta casele la fiecare gospodar, cine şi unde trăieşte. Au intrat la noi, noi dormeam în cămăşuici, cu capurile goale, desculţi. Ne-au numărat cinci copii şi mama5, spunând: „Gata, sunteţi arestaţi” şi când s-a lumi- nat pe la orele 5 dimineaţa, ne-au zvârlit în maşină şi ne-au dus la selsovet [sovietul sătesc]. Acolo ne-au făcut o coloană tot satul [toți deportații din sat, n.n.]. Ţin minte tot satul ce a fost şi cum a fost. Am fost 140 de suflete şi ne-au dus în coloană la Chişinău. Acolo ne-au băgat în vagoanele celea, cu ferestre închise, cu uşile închise cu zăvoare, cu lăcăţi, cu chin şi osânda. Răcneală era şi plânsete erau. Of, şi era încă făcut un gard, ca să nu se vâre nimeni la oamenii aceştia din vagoane. Iată aşa am şezut o sutkă [24 de ore, n.n.] sau poate mai mult6 şi apoi ne-au pornit şi ne mânau pe scândurile acelea goale. La ce ora au venit după voi? La ora două de noapte. De unde ştiaţi cât e ora? Dacă era miezul nopţii. Înainte lumea nu aveau ceasuri. Dar se orientau pe Găinuşi7, pe lumină. Este aşa pe cer – Găinuşi. Şi dimineaţă ne-au încolonat şi ne-au băgat în vagoane. Ştii ce zicea lumea atunci? Doamne, Dumnezeule! Spu- neau, că ne duc la săpun. Să facă săpun din moldoveni... Vagoanele celea erau uscate. Odată a plouat şi vagoanele s-au udat, iar noi eram parcă nişte câini plouaţi când şedeam pe scândurile acelea. Şi încă ce vraj- maşi de comunişti, la toaletă ne scoteau odată în sutkă [24 de ore] pe toţi împre- ună, şi bărbaţi şi femei, şi tineri, şi copii şi bătrâni. Şi încă ce: să fii de sub vagon şi să nu fii în afară de calea ferată şi noi eram murdari şi unşi de la smoala aceea, 5 Pe lângă cea mai mare fiică a cuplului Zinovia S. şi Dumitru I. Gratii, care a fost intervievată de noi, Elena M. Gratii (n. în 1939), numim pe Gheorghe D. Gratii (n. 1940), Elena (Ileana) D. Gratii (n. 1941), Efimia D. Gratii (n. 1942), Teodora D. Gratii (n. 1944), v. Elena Postica,op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. 6 În acest răstimp au fost prinse persoane fugare, pentru a raporta Moscovei că indicii de plan în privinţa numărului de deportaţi a fost realizat. De exemplu, doi feciori ai lui Teodosia I. şi Vasile I. Crudu (n. 10.10.1895, Cruzeşti – m. 15.03.1970, Chişinău) nu au fost găsiţi acasă în momentul ridicării familiei. Şi iarăşi factorul uman a jucat un rol decisiv. Fraţii Sergiu (n. 1934) şi Ştefan (n. 1941) Crudu au fost a doua zi găsiţi cu ajutorul consătenilor, au fost expediaţi la Chişinău, predaţi şefului de tren şi îmbărcaţi într-un vagon pentru Siberia. Arhiva MAI, D 44, f. 12-15. 7 Găinușa, sau Cloșca cu Pui – denumirea populară a roiului stelar Pleiadele, care este ceasornicul de noapte al țăranului român. Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 171 de la șpale [traverse]. Şi, la Novosibirsk, ne-au băit. Ne-au coborât să ne băiască. Nouă ni s-a spus că o să facem duş în Novosibirsk. Da noi ce ştiam de duş! Lu- mea iar spunea că ne duc să ne omoare. Lumea răcnea... Mama ne-a dezbrăcat de cămăşuice, le-a muiat acolo cu apă fierbinte şi aşa ude noi le-am îmbrăcat. Şi iar în coloană, şi iar în vagoane. Eram în vagonul 20, ţin minte foarte bine. Câte vagoane avea trenul? Ehe-he. Avea vreo 200, dacă nu mai mult. Aşa mare tren! Când întorcea trenul, vedeam numai linii, linii, noi scoteam capu´ ca nişte iezi. Când am ajuns la Tiumensk8, au descărcat câte vagoane au socotit ei şi spuneau că nu mai este loc: „Bol’še net mest, bol’še net mest”. Câte persoane erau într-un vagon? Erau 60 de suflete în vagonul ăsta mic. Sunt vagoane mari şi mici. Eram din Cruzeşti, din Mereni9, din Drăsliceni10, din Micăuţi11. Mame cu copii. Şedeam ca sârnicele [chibrite] în toc [cutie]. În vagon erau şi bărbaţi? La noi în vagon era badea Ioachim Ţurcanu12 de la noi din sat cu soţia. Ea era medic, trimisă la noi în sat şi era în polojenie [însărcinată]. El nu a avut voie să o ieie. Da, ea nu vroia să se despartă de bărbat. Şi pe fetele lui nanul Costache au luat. Tatsu cu măsa au fugit, [dar] au luat copiii, pe Fimuţa şi pe Ionel, i-au luat fără parinţi. Au luat şi pe ţaca Katiuşa şi pe badea Volodea, şi pe ţaca Agafia cu 5 copii mari şi 2 copii mici. Şi era badea Iaşa Crudu13 cu noi în vagon, din [anul] 24, îmi pare. Ei (cu soţia), tineri căsătoriţi, aveau un băieţel de 2 anişori, Vadim. Iar soţia era însărcinată. Şi apoi copilul acela a murit.

8 Oraşul Tiumen se află în sudul Siberiei de Vest, unde au fost debarcați „chiaburii” şi membrii familiilor lor din Durleşti, Cojuşna ş.a. 9 Din satul Mereni, raionul Anenii Noi, au fost deportate cca 204 persoane, v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 159-161. 10 Din satul Drăsliceni, raionul Criuleni, au fost ridicate aproximativ 103 persoane, v. Elena Posti- ca, op. cit., Chişinău, vol. 2, 2001, p. 15-16. 11 Din satul Micăuţi, raionul Străşeni, deportării au fost supuse cca 41 de persoane, v. Elena Posti- ca, op. cit., Chişinău, vol. 4, 2005, p. 26-27. 12 Împreună cu Ioachim C. Ţurcanu, născut în 1924, au fost deportaţi părinţii Maria (n. 1896) şi Constantin F. Ţurcanu (n. 1895) şi fraţii Ecaterina C. (n. 1932), Agafia C. (n. 1934), Efimia C. (n. 1942), Ion C. (n. 1943), v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. 13 Soţii Tamara I. (n. 1926) şi Iacob N. Crudu (n. 1922) aveau un fecior, Vladimir I. (n. 1947), v. Elena Postica, op. cit.., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. 172 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Bărbaţi, să înţeleg, erau puţini? Da, da. Moş Toader Plămădeală din Mereni14 şi erau doi bătrâni şi cu două fete. Una frumuşică, era savantă, a două a ieşit din minţi pentru că nu a dat exa- menele. Și apoi tetia [mătuşa] Manea Ciorescu din Mereni, bărbatul ei nu s-a în- tors de pe front, şi tot cu cinci copii15. Şi Anuţa [fiica Manei], vie şi acum, apoi căta numaidecât să-i dai ei două bucăţele să ţină în mână, măcar mitetele da să-i dai, şi nu aveai de unde să-i dai o bucată de măligă. Avea numai 4 anişori. Şi tetia Manea a luat şi a zvârlit-o pe pământ şi ea s-a aruncat după ea. Şi lumea a început să răcnească: „Manea, Manea, femeie, ce e cu tine? Ce faci?”. „Da de unde să-i dau ei mâncare?” Ei, ne hrăneau comuniştii! Ne dădeau un fel de šči de-a lor, un fel de borş cu curechi [varză] crud şi oleacă cu apa fierbinte de la locomotivă şi cu nişte pâine levaja cu totu (surogat). Ne dădeau, ne hrăneau (ironic). Da apă, noroc că am avut o garafă, fierbinte. La 6 suflete un litru şi jumătate de apă şi încă şi aceea era clocotită pe o sutkă [pentru 24 de ore]. Şi apoi Fimuţa (sora) s-a înbolnavit şi avea febră 40 şi mama îi uda şervete, terfe, ce mai găsea şi îi punea. Da ea micuţa plângea de durere pe scândurile celea goale, săraca. Straşnic mult cât am tras noi (cu amărăciune). În mare parte, în vagon au fost femei şi copii. Şi încă ce a mai fost: când am ajuns în Irkutskaja oblast’ [regiunea Irkustk], gorod [oraşul] Taișet16, stanția [staţia] Novaja Ciuna [Ciuna Nouă]17, poselok [localitatea] 120 km18. Ne-au descărcat pe calea ferată, localitatea 120. Acolo era un lagăr de prizonieri japonezi. Ei au făcut acolo tot. Pe ei au făcut toţi în coloană şi i-au dus; unde i-au dus, nu ştim. Şi ne-au adus pe noi, care erau mame cu copii în barăcile celea pline de ploşniţe. Care erau bărbaţi sau care avea un frate sau baiat mai mare – în Bajanda19, pe o iarnă. O iarnă au stat ei în zemlenci [bordei], asta

14 Probabil, este vorba de soţii Maria S. (n. 1879) şi Timofei I. Plămădeală (n. 1872), care au fost deportaţi împreună cu fiicele Eugenia T. (n. 1910) şi Elena T. (n. 1917), v. Elena Postica,op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 162. 15 În liste figurează ca Maria E. Cerescu (n. 1917), deportată împreună cu copiii săi: Elena S. (n. 1935), Mihai S. (n. 1937), Olga S. (n. 1939), Andrei S. (n. 1941), Ana S. (n. 1945), v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 159. 16 Taišet – oraş din 1938, se află la o distanţa de 680 km de Irkutsk. În anii 1930-1950, el era centrul a două părţi componente ale GULAG-ului – IujLAG şi OzerLAG. Printre deţinuţi au fost prizonieri de război japonezi, germani, care au fost folosiți ca mână ieftină de lucru pentru construcţia căii ferate. 17 În 1949 a apărut Novocjunskij lespromhoz (întreprindere de exploatări forestiere), unde au fost impuşi se lucreze deportaţii. 18 Staţia Ciuna Nouă, la kilometrul 120 al magistralei căilor ferate Taišet-Lena. Această cale ferată a fost construită de către deţinuţii din OzerLAG în anii 1938-1958. 19 Bajanda – un sat din raionul Ciuna, regiunea Irkutsk. Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 173 palatka [cort] cu burjujkă [sobă mobilă din metal]. Iată Şendrea Maria20, care avea tată, cei care aveau frate mai mare – acolo i-au trimis. Mamele cu 5 sau 6 copii tot au stat acolo (dacă aveau un membru al familiei de gen masculin). Ce făceau bărbaţii în Bajanda? Acei bărbaţi, în Bajanda, tăiau copaci, apoi îi ciopleau. Fetele îi curăţeau de crengi, da ei (bărbaţii) pe urmă dădeau [transportau] trunchiurile pe apă, splav se numea. Fetele şi ele lucrau până la brâu în apă, apoi la splav îndreptau şi mânau lemne. Da la noi la 120, că era calea ferată, le încărcau în vagoane cu frânghiile oamenii ăştia deportaţi. De ce se numea localitatea 120? Acolo (în Siberia) nu e Cruzeşti sau Coloniţa, era pe numere. Poselok [localitatea] 11521, poselok 117 – unde era intelegencia [intelectualitatea], unde eram eu slugă [menajeră] trei ani la o latyškă [letonă]22, pe urmă 120, 124. Aşa pe numere. Numai pe numere. Ce semnifica numărul? Să ştii unde se află poselokul acela. De atâta Novaja Ciuna, pentru că noi eram pe malul râului Ciuna. De la Irkutsk, de la Taișet, de la Baikal eram la vreo 1000 km. Ne scăldam în Ciuna, mai prindeam câte un peştişor. Ciuna se varsă în râul Lena23. Acolo era tot zona24 şi erau nişte oameni buni, voennye [militari]. Apăi, ne dădeau nişte cămeşi, pantaloni lui Gheorghiţă (fratele). Când mama se ducea cu lapte la kilometrul 124, la cucoane acolo, îi dădeau numaidecât pâine, îi dădeau cămăşuici, că le era jale de noi. Ne ştiau pe noi, că veneau pe la noi şi ne vedeau şi ziceau: „Ce o făcut, ce o făcut?” Ele erau localnice? Nu, erau voennoobjazannye [militari, n.n.], da trăiau bine. Erau ruşi? Ruşi erau.

20 Maria Şendrea, născută în 1938, v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. 21 Kilometrul 115 al magistralei căilor ferate Taišet-Lena ş.a.m.d. 22 La km. 117 era un orăşel mare şi important al sistemului penitenciar. Aici au fost barăci de două etaje pentru colaboratorii penitencearilor NKVD, un spital pentru deţinuţi şi un spital pentru militari ş.a. A se vedea http://novochunka.ru/poselok_novochunka/1-1-0-42 (accesat 17.10.2014). 23 Râul Ciuna are lungimea de 1125 km şi se varsă în Angara. 24 Zonă (rus. зона) – parte a teritoriului unui lagăr de concentrare, separată de un gard de sârmă ghimpată. 174 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Ruşi sau ucraineni? Nu ştiu. Ăştia la care am fost eu sluga la 117: ea era din Riga, da el era din Pskov şi pe voennoobjeazanost᾿, că el era frontovik [veteran de război]. Cum aţi ajuns în acea familie să lucrați? Сând ne-au dus, ştii ce au făcut? Ne-au dat de lucru comuniştii! Atunci tre- nurile şi maşinile nu mergeau pe benzină [petrol] sau pe solearkă [motorină], doar cu gazočurka [generator de gaze din lemne]. Ne-au dat căprele, topor, pilka [ferestrău] şi mamele tăiau aşa drugi de 10 cm în 10 cm, iar noi copilaşii le de- şchicam [despicam, n.n.]. Ne-au dat de lucru (ironic)! În prima iarnă, 1949-1950 (acolo iarna începe la sfârşitul de septembrie), pe la mijloc de septembrie a venit o comisie din Moscova şi când au văzut ei cum stăm noi pe scânduri goale, învălăciți cu terfe, flămânzi, dezbrăcaţi – apăi plân- geau. Nişte cucoane, nişte rusoaice îmbrăcate, nişte ruşi împopoţaţi. Noi am crezut că o să facă ceva. Ei s-au dus şi ne-o luat şi ne-o dat pâine. Că era la kilometrul 117 pâine seraya [intermediară]. Da la noi numai de secară, crudă. Din 200 de grame făceai o kastrjule [cratiţă] de borş acru. Şi au venit, ne-au văzut şi ne-au dat pâine. Pe urmă, s-au dus la Moscova lor şi au hotărât să ne ieie la detdom [orfe- linat]. Lagărul ăsta, care la 120, unde noi eram să ne ieie la detdom. Şi care s-au dus în detdom toţi savanţi [cu studii, n.n.] au ieşit. Din Micăuţi, Drăsliceni, Orhei – toţi au învăţat. Mama a vrut să-i deie pe Gheorghiţă (frate) şi pe Ileană (sora). Da Ileana s-a aninat de gâtul ei: „Mama, mama, nu mă da”. Da Gheorghiţă gata era încălţat şi, cu nişte conserve în mână, se ducea deamu (râde). Mama a zis: ori vă dau pe toţi, ori pe niciunu, şi ne-a oprit. Noi am tras straşnic mult chin. Iar cei care s-au dus la detdom i-au îmbrăcat, i-au încalţat, i-au învăţat şi au ieşit băieţi învăţaţi. Asta a fost în 1950. În 1953, când a murit Stalin, a ieşit prikazul [ordin], iar în 1954 au dat voie la cei născuţi în 1938 să se întoarcă toţi în Moldova. Mulţi s-au întors. Mama mea mă gătea şi pe mine. Mă gătea şi începea a plânge: „Ei, cum tu să te duci şi eu ce fac fără tine”. Că eu am fost din primul an slugă [menajeră]. Că veneau şi te întrebau de la komendatură (organ militar-administrativ). M-au dat de la komendatură la nişte ruşi. El era načal’nik [şef] ORSa25, rus, ea era bugalter [contabilă] şi nu aveau copii. Ei erau ruşi de pe Irkutsk. Făceam [la ei] foc toată ziua în burjujkă. Şi ea venea şi făcea mâncare. Nu ştiam nicio boabă ru- seşte. Aveam 10 anişori pe 11. Mă pricepeam [la mâncare], că la noi ţărancile de mici începeau să facă mâncare. Făceam eu focul, ei veneau, e cald. Odată am vrut să fac mâncare, un sous [sos], şi nu puteam grăi ruseşte, nu ştiam cum să spun că

25 ORS (Otdel rabočego snabženija) – Secţia de aprovizionare a muncitorilor. Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 175 să prăjesc slănina. Ca muţii ne înţelegeam [pe semne]. Şi dacă rămânea pâine la ei, o aduceam (acasă) la ceilalţi 4 (fraţi). Tata încă nu a venit, tocmai în martie. Au fost deportaţi toţi membrii familiei Dvs.? Nu, numai mama şi cinci copii. Tata a venit peste 8 luni, în martie (anul 1950). Ne-am întors noi în 1955. În februarie 1955 am fost reabilitaţi şi în martie am venit [în Moldova]. Asta a fost prima iarnă. Şi pe urmă încă ce a mai am păţit. S-au dus ruşii la baie la kilometrul 117, la noi încă nu era baie, aici la 120, da la 117 era. Şi ruşii beau după baie. S-au reţinut până la ora 2 de noapte. Da stăpâna mi-a zis: „Za- končiš’ drova, lež’ pod odejalo” [„Ai să termini lemnele, să te culci în pat”]. În pa- tul lor. Când s-au terminat lemnele, nu m-am băgat în pat, m-am ghemuit, aşa şi am îngheţat. Şi când au venit ei la ora 2, m-au găsit aşa ghemuită. Eu eram deja fără cunoştinţă, cu picioarele albe. S-au dus şi au adus pe storoj [paznic] moş Io- sif Roşca din Drăsliceni26 şi pe mama de la barac. Se temeau că răspund, că de la komendatură au luat copilu. Şi a început ea (stăpâna) să-mi facă masaj, să mă cărnească şi să mă sucească şi am înviat. Asta a fost prima iarnă. Un an de zile nu a fost şcoală. În al doilea an… învăţasem aici (Cruzeşti) trei clase şi trebuia să fiu deja în clasa a 4-a, da ei m-au dat în a 2-a iară, pentru că nu ştiam nicio boabă ruseşte. Eram parcă muţi, nimic nu ştiam. Al doilea an am fost sluga la 6 km de kilometrul 120, ca să pasc 4 vaci. Cum aţi ajuns să paşteţi vacile? Lucra djadja [nenea] Serioja Artemenko, la Se’lhoztehnika [tehnica agricolă], svarščik [sudor]. Ea (soţia lui) era sudită [judecată] pentru un tăbultoc de pâine. Atunci te sudeau [judecau] pentru 4-5 kg de grâu pe 4-5 ani. El era ucrainean şi ea era bieloruscă. Da el era un bărbat deştept (priceput) la tehnică! Şi au venit la noi, adică au întrebat la komendatură: „Cine poate să dea un copil să pască vacile?”. Da vacile se păşteau acolo noaptea, că ziua le mânca mošcaua27 aceea, ţânţa- rii, le răneau la ochi, de la asta şi mureau. Şi era acolo o zonă de poligon de bezkonvojnici [fără gardă/gardieni]. Femei de toate naţiile. Şi era ferma acolo şi ele săracile păşteau noaptea vacile şi spuneau să vin şi eu. Eu mă temeam de noapte ca de foc. Ele erau femei mature. Da eu plângeam când am auzit. Şi am păscut o săptămână, două, trei. Şedeam pe

26 Iosif N. Roşca (n. 1895) a fost deportat împreună cu familia sa: soţia Feodora V. Roşca (n. 1908), feciorul Alexei (n. 1934) şi fiica Ecaterina (n. 1942), v. Elena Postica,op. cit., Chişinău, vol. 2, 2001, p. 16. 27 Muscă-rea (rus. мошка) – insectă din specia Simuliidae (ordinul Diptera), de circa 5 mm lungime, femelele inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică. 176 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

drugi. În pădure, ştii cum, veveriţe, capre sălbatice, da şerpii pe jos umblau ca niş- te draci, urşi. Numai în copaci puteai să şezi. Altfel, nu ai chip să şezi pe pământ. Corect am înţeles: dvs. eraţi într-un un copac, iar vacile păşteau jos? Da, da. Eu mă temeam şi de vrăbii. Un copil singur în taigaua aceea. Că acolo numai cer se vedea, copaci şi numai copaci. Am venit acasă şi am început a plânge, spunând că nu mă mai duc să pasc vacile. Şi djadja [nenea] Sereja şi tetja [mătuşa] Jenea au venit a două zi şi mi-au spus: „Ştim, Lenochka, că te temi, hai să ţii fetiţa noastră şi băieţelul”. Femeia lui a născut. Ei aveau şi o fetiţă de 4 anişori. La ei am ţinut (stat) toată vara şi mi-au dat o caruţă de cartofi pentru asta, aşa vreo 10 saci. Pentru asta am şezut. Pe urmă, în 1953 m-am dus sluga [menajeră] la o latyškă [letonă]. Tot au venit de la komendatură şi au întrebat de femei. Era acolo (la kilometrul 117) djadja [nenea] Vasile, tot ucrainean. El pentru 6 kg de othody [resturi] de grâu tot era în puşcarie. El era cuminte, se înţelegea bine cu Nicolai Arcadievici, care era načal’nik otdelenija [şeful secţiei]. El aducea apă în bočikă [butoi] de la râu, aducea mie lemne gata deşchicate (despicate). Stăpânii aveau 5 camere, 2 sobe, trebuia să ai grijă de acestea. Cât de greu era la [kilometrul] 120 la părinţi şi fraţi, da mă tragea acolo să mă duc. Tare buni oameni au fost stăpânii mei. El avea trei oi, le-a tăiat, le-a îngheţat în calupuri. Nikolai Arkadievici îmi spunea: „Lenočka, govori mne djadja Kolja” [„Lenuţa, spune-mi nenea Nicolae”]. Pe ea o chema Livia Martynovna, îi spu- nem tetja [mătuşa] Livia. Ei erau din 1907. Ei aveau copii academici (învăţaţi) în Riga. Da aveau un faraon (copil) (făcut) după război, se murdărea, făcea în pantaloni. Livia Martynovna îmi spunea: „Etot čert posle voiny vyšel” [„Ăsta s-a născut după război”]. Din clasa întâi până în clasa a 3-a am fost sluga la ei. El (copilul) în 1985 mi-a trimis fotografie, ştiam şi adresa lor, aveam şi perepiska [coresponden- ţă] cu dânşii. Da tot lui Proca28 am dat şi fotografia şi adresa. Ei au venit la komendatură şi au cerut să fie cineva slugă din femei. S-au dus de la noi o femeie să fie slugă la dânşii. Da ea, când m-a văzut, a zis: „Net, mne ětu devoč’ku” [„Nu, vreau pe această fetiţă”]. Komendantul a întrebat-o: „Da cum o să-ţi spele copilul de 13 ani şi atâta lucru să-ţi facă?” Livia Martynovna a răspuns: „Ničego, ja ee vyučiu” [„Nu-i nimic, am să o învăţ”]. Familia ei era Vent. Ea era fostă învăţătoare. Citea toată ziua cărţi.

28 Este vorba despre Ion Proca (n. 01.12.1945, s. Coloniţa – m. 04.06. 2014, înmormântat în satul lui de baştină), publicist cunoscut, care a scris despre satele din suburbia Chişinăului: Tohatin, Budeşti ş.a. De reţinut că tema deportărilor din 1949 îl interesa nu întâmplător, probabil datorită faptului că el avea rude din Budeşti care au fost incluse în listele celor ce urmau fi deportaţi. Este vorba, de exemplu, de Ion Proca, considerat un ţăran instărit. A se vedea ANRM, F. 2848, inv. 7, d. 37, f. 15. Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 177

Nikolai Arkadievici şi Livia Martynovna după război s-au luat (căsătorit), familia lui era Nazarov. Ea a tras mare chin în timpul războiului până s-a luat cu Nazarov. Livia Martynovna tot războiul a fost cu doi copii ai săi, Liusea şi Gera (Ulgerd). Zicea că făcea mâncare din buruiene, turte din buruiene. Doamne fe- reşte! Nikolai Arkadievici spunea că ea avea o boală, o căta, o stima. Şi ea socotea că era bolnavă. Ea şedea toată ziua şi citea cărţi. Da eu făceam toate celea. Doamna vă ajuta la treburile gospodăriei? Nu, nimic. Defel. Veneam (de acasă) luni la fuga şi făceam mâncare. La ruşi aşa: făceai mâncare pentru două zile, pervoe [felul principal; supe, borșuri], vtoroe [felul doi]. Întram în kabinet [birou] a lui Nazarov, îl sunam şi întrebam ce mân- care să fac, la felu întâi, doi, ceai, cacao ori compot. Acolo beciurile în casă, aşa îngheaţă pământul. Marţi spalam postelju [lenjerie de pat] a lor, a meu, a băiatului pe rând. Nu tot odată. La ruşi, nu la toţi, numai la ăştia intelegenţia, spălam, fierbeam postelju [lenjerie de pat], krokmoljam [apretam], synem [albăstream], călcam. Şi îmi era aşa de ciudă: călcam şi izmene, şi colţunaşii (ciorapii), tot, dragă, călcam, absolut tot. Miercuri până amiază calcam cu fier cu lemne roşii, făceam curat în toate ca- merele să nu fie un gram de praf, nimic. În două sobe făceam focul zi şi noapte. Plita era îmbrăcată cu tablă. O spălam să fie curată. Curăţenia şi igiena foarte bine era respectată. Vesela nu numai era scursă, da şi ştearsă. Aveau posudnye [pentru veselă] prosoape, curate. Tot era în ordine. Seara după masă, iar spălam vesela, să nu rămână pentru a 2-a zi nespăla- tă, doamne fereşte. Pe urmă, eu mă culcam, ea citea. Mai vişuiam [brodam] vara în grădină, mulgeam căprele, ei aveau două căpre. Vă verificau cum lucraţi? Nu, ea doar vedea cum lucrez. Ea şedea pe divan [canapea]. Dacă joi mântu- iam de călcat, apoi vineri iar uborca [curăţenie]. Sâmbătă mâncare şi pentru du- minică. Sâmbăta seara mă duceam acasă. Mă întorceam duminică seara sau luni dimineaţa, când şi cum. Da măcar eram fericită că mâncam cu dânşii. Era o altă slugă tot la načal’ničij [şefii] ruşi, mâncă pe urmă, săraca. Dacă nu reuşeam sâmbătă să fac copturi, Nikolai Arkadievici făcea singur copturi cu coajă de portocale. Ei, la bază [deposit, n.n.], aveau toate celea (alimente), şi portocale. Nikolai Arkadievici întotdeauna bea ceai dimineaţa, mânca cu copturi făcute de el. Ce om bun, mă învita şi pe mine la masă. Ei pe mine mă stimau. Apoi m-am înbolnavit de kori (rujeolă). El a adus pe doctor. La noi (la 120) nu era doctor, da la ei (la 117) era. Doctorul Maslenniko- va m-a văzut, m-a consultat să nu am pe urmă osložnenie [complicaţii]. Când să 178 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

venim (să ne întoarcem în Moldova) în 1955, cum plângeau după noi. În curând şi pe voennoobjazannye trebuia să-i scoată de acolo. Îmi spuneau: „Lenočika, my tebja esče vyučim. Ty umnaja devočka” [„Lenuţa, noi pe tine încă o să te învăţăm. Eşti o fată deşteaptă”]. Da eu ziceam: „Ja uže staraja. Mne uže 16 let. Kak ja budu sejčas hodit’ v školu?” [„Sunt deja bătrână. Am deja 16 ani. Cum am să merg acum la şcoală?”]. Da mama nu ne-a lăsat la Chişinău. Ne-a vârât în colhoz şi ne-au că- lărit râsurile celea de comunişti! Aţi făcut şcoală şi în Siberia? Nu. Am făcut trei clase în Cruzeşti şi trei clase acolo şi gata. Aţi putut să mergeţi la şcoală când aţi lucrat în familie? Nu. Mă lăsau cu baiatul lor, Iura îl chema, să mergem la kino [cinema], numai la detskij [pentru copii], că nu aveau televizor. Radio, telefon aveau, da televizor nu. Trei ani am stat la ei. Ea, dacă era din Riga, des se ducea acolo. Era o bună gospodină. Aveau căpre, le mulgeam, făceam lapte acru. Mama ne spunea cum. Vara făceam parniči [sere], ne ocupam cu pătlăgele [roşii, n.n.]. La ei nu se fac pătlăgele, nici nu se coc. Numai cresc şi vine gata iarna. Apoi noi în casă în fân le puneam. Îi prăşeam ogorodu [grădina]. Nu m-a bătut odată, nu m-a ocărât (cer- tat) niciodată, umblam ca albina. Mă stimau, mă iubeau aşa copil. Cât de des vă prezentaţi la komendatură? Deodată te prezentai în toată seara, pe urmă o dată în săptămână, pe urmă o dată pe lună. Da mai pe urmă, numai mama se prezenta, da noi copiii nu. Ei (de la komendatură) ştiau cui m-au dat. Doar prin komendatură m-au luat la načal’niku [şeful] acesta, la Nazarov. Surorile și fratele dvs. tot aşa greu munceau? Efimia s-a dus să muncească la tetja [mătuşa] Jenea la poligon, a stat acolo şi a început să plângă că nu mai şede şi gata. Şi a venit acasă, ea să temea. Erau acolo numai două case. Zona [lagărul, n.n.] şi două case: a lui tetja Jenea şi a unui načal’nik otdelenija [şeful secţiei], nadzeratel’ [supraveghetor] de acolo din zonă. Numai eu lucram, eram cea mai mare. Efimia şi Ileana învăţau la şcoală, Gheor- ghiţă tot la şcoală şi Tudora la şcoală. Ce fel de zonă? Zona de femei de bezkonvojniči [fără escortă/gardieni, n.n.]. Cum la noi acum himija [instituţie de corecţie cu limitarea libertăţii, n.n.], atunci bezkonvo- inyi se spunea. Era acolo konvoi [escortă/gardieni], da nu stăteau la fiecare pas, cum în zona asta de la 117. Era această zonă la 6 km de la noi (kilometrul 120) şi numai 2 case erau. Erau femei și din Estonia, şi din Latvia [Letonia], femei sudite [judecate]. Bez konvoja însemna că nu şedea paza cu puşcă. Ştii ce zakon [lege] Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 179 era (cu compasiune)? Soldaţii care prăpădeau puşcăriaşii erau sudiți [judecaţi]. Erau judecaţi numai pe 20 şi 25 de ani. Care [soldat] îl prăpădea [pe deținut] îl sude [judeca, n.n.] pe acel soldat. Şi mulţi, mititeii, se ucideau, se dădeau sub tren, se aruncau, se omorau pentru că trebuia să fie sudit [judecat] pe 25 de ani. Ori se duceau şi să necau în râu, ori făceau pozne. Doamne fereşte! Nişte soldaţi ca florile fugeau înaintea trenului şi se duceau sub el din cauză că prăpădeau za- ključennye [deținuți]. Era uşor să fugi din Siberia? Da, era uşor pentru zaključennye. Dar, iată pentru soldat, el era prăpădit, se pierdea, îl sude [judeca] şi trebuia să şadă [în puşcărie/lagăr]. Cunoaşteţi cazuri când evadau moldoveni? Ei, moldovenii nu fugeau. O băbuţă s-a dus cu nepoţica după cartofi, să-i strângă la colhoz şi nu s-au mai întors. Tetja (mătuşa) Anea Gaju din Bubuieci, care avea o fetiţa şi 3 băieţi29, cât au chinuit-o. Băbuța era mama tetjei [matuşii] Anea. Nu se ştia nimic despre ele. Ori le-a mâncat vreo juvină. Şi de ce credeţi că nu fugeau moldovenii? Păi, 10.000 de km, unde să fugi. Bani nu aveai, nimic nu aveai, unde să fugi. Te prinde – te împuşcă. Cine fugea din lagăr? Din zonă fugeau puşcăriaşii care erau pe 20-25 de ani sudiți [judecaţi], pe alte crime. Da spețposelențy30 [strămutații (forțat), n.n.] nu fugeau. Toţi cei deportaţi erau spețposelențy. Femeile bezkonvojnye tot erau numărate. Numai nu stăteau cu pază lângă ele. Şi munceau ele la sveclă, la cartofi. La sfârşitul lunii mai le pui şi la sfârşitul lunii septembrie trebuie să le scoţi. Noapte aici nu-i de fel. E cald şi umezeală, boloto [mlaştină] este. Ele munceau, munceau... Zona asta mai mare la 117 era. La noi (120) lagărul ăsta era făcut cum trebuie, cu vyški [turn de santinelă, n.n.], de japonezi. Pe ei i-au dus şi ne-au adus pe noi. Pe urmă, au adus aici şi altă naţie, din Ucraina, pe cei care au fost banderovțy [banderişti], de pe Cernauţi, nu ştiu de unde. Şi ei au rămas, iar noi în 1955 am început să plecăm.

29 Ana I. Gaju, născută în 1910, din Bubuieci, avea trei feciori: Vasile (n. 1937), Constantin (n. 1939), Iulian (n. 1944), şi o fiică Elena (n. 1941). Au fost deportaţi în regiunea Irkutsk ca familie de „colaboraţionist”. Capul familiei, Alexandru P. Gaju (n. 1900), a fost condamnat în 1945 la 15 ani de detenţie sub acuzaţia de „colaboraţionism”. A decedat în 1948 într-un lagăr de muncă din regiunea Tomsk, v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 63. 30 Cпецпоселение, engl. special settlement, rom. așezare/colonie specială – o modalitate de exilare internă, fără judecată în URSS. 180 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Ce naţionalități erau acolo? Erau şi tătari, şi ruşi, şi nemţi, şi chinezi, şi coreeni şi toţi sudiți [judecaţi]. China nu era departe de noi, la 300 km. Erau toate naţiile acolo şi ne împăcam cu toţii. Erau acolo oameni veniţi de bună voie? Doamne fereşte! De unde la moşcaua aceea, la geru acela de 55 de grade. Până la 40 de grade se mai vedea lumina, dacă temperatura era mai joasă, era un fel de ceaţă, nu se vedea nimic. Mergeai aşa numai mototolit, nu mai puteai să respiri de ger, îţi îngheţa nasu. Biata Efimia a învăţat la 117. Şi ce am păţit! Îmi lua pâine načal’niku [şefu] câte 10 pâini. Da odată am făcut narušenie [încălcare]. Că noi ziceam [la magazin]: „maior Nazarov” şi îti dădea pe deasupra şi m-am dus şi am luat eu [pâinea], da vânzătoarea ştia că Nazarov nu are copii mari şi ştia că eu sunt slujanka [menajera]. Şi Nazarov nu a ştiut, că eu nu l-am sunat, şi a trecut şi a luat pâine, că el toată vremea lua pâine seraja [in- termediară]. Şi a venit acasă şi m-a ocărât de ce am luat (pâine) şi nu i-am spus. Da Efimia, mititica, avea cizme de chirză31 [piele artificială pentru încălță- minte, n.n.] şi era îmbrăcată în pufoaică, a învăţat a 5-a şi a 6-a clasă şi venea la mine. O puneam la masă uneori. Îi dădeam 10 pâini şi ea le ducea acasă. Şi spuneam toată vremea: „Nikolai Arkadieviči, požalujsta voz’mite hleba” [„Nikolai Arkadievici, vă rog, luaţi-mi pâine”]. Şi el îmi lua. Şi îţi spun că el m-a ocărât de ce eu am luat şi lui nu am spus. Nikolai Arka- dievici s-a dus şi el la magazin, da acolo era plin de rusofoni, care i-au zis: „Vot tvoja slujanka vzeala 10 bulok” [„Iată servitoarea ta a luat 10 pâini”]. Eu pe urmă: „Prostite, Nikolai Arkadieviči, ja bol’še ne budu” [„Iertaţi-mă, Nikolai Arkadievici, eu mai mult nu o să fac aşa”]. Efimia a început să plângă, mititica. Ileana nu a mai învăţat, numai 4 clase, şi s-a îmbolnăvit, un an nu a mai în- văţat. Numai Efimia la noi a învâţat, încă nemeţkij [germana] atuncea se învăţa în Siberia. Efimia nu a terminat clasa a 6-a, pentru că noi ne-am întors în martie. Descrieţi, vă rog, o zi din viaţa unui deportat. Stai încă, barbaţii cum munceau! Părinţii noştri munceau în brigada care în- cărca [bușteni în vagoane de tren]. Era un brigadir rus. La ora 6 dimineaţă se sculau şi se duceau 3 km pe jos la locul lor de muncă, şi vagoane veneau de tip Pullman, mari. Și ştab[el]i [stive] de drugi [bușteni, n.n.] lungi de 7-8 metri şi cu frânghii. Şi pădurea… Of, stai că m-am oprit! Şi pădurea primăvara! sunt duşmani şi acolo. Acolo dau foc la pădure. Pădurea are jiviţă – aşa un fel de smoală, care arde ca benzina.

31 Chirză (rus. кирза, abreviere de la Кировский завод – Uzina „Kirov”, unde a început producerea în masă a acestei pânze trainice cu multe straturi în timpul celui de al Doilea Război Mondial). Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 181

Arde şi de verde. Eu când văd la televizor cum în Rusia ard pădurile, tremur ca varga. Acolo când ardea pădurea, ne temeam de focul acela, pentru că barăcile erau din lemn. Pădurea era la 20 de metri de la barăci şi nu ai unde fugi. Drugii ceia aşa negri ca funingina, şi încărcau săracii moldoveni, de pe ştab[el] [stivă] aninau frânghiile şi încarcau vagoanele. Când veneau de la lucru – toţi murdari, negri, numai ochii se vedeau. Asta era lucrul moldovenilor. De la 6 dimineaţa până noaptea, până se întuneca munceau. Ei munceau 10- 11 ore. Din noapte în noapte. E puţină noapte acolo. Dacă ne duceam uneori la kino [cinema], păi când ieşeam, deja să făceau zorile. Era (în brigadă) nenea Gheorghe Crudu, Maxim32, Soltan33 din Drăsliceni – o brigadă de bărbaţi. Ei nu ziceau nimic, că dacă ziceai, nu vedeai zarplata [leafa], tăceau şi munceau. Şi aşa puneau [scriau cât au încărcat, n.n.] ce vroiau ei [șefii]. Aveau ei pauză de masă? Ei, pauză. Câte jumătate de oră cât măncau ce luau de acasă, oleacă de mân- care, o pâinică, ceea ce puneau femeile în straistă. Nu era stolovaja [cantină], nu era nimic. Munca lor era remunerată? Da, lor li se plătea. Da ce plată era (cu amărăciune)! Noi ştiam câţi metri cubi (de lemn) încap în vagoanele celea, ce munceşti. Ştiam...34 La conducere erau şi moldoveni? Nu, ruşii! Ruşii erau načal’niki [şefi], brigadiri, učetčik [registrator/ponta- tor], directori. Specposelency nu aveau voie să fie načal’niki [şefi], măcar și să aibă studii. Nu aveau voie, pentru că noi eram protiv Sovietskogo Sojuza [împotriva Uniunii Sovietice]. Când a venit tata la noi, a luat o ssudă [credit]. A lucrat o bucată de an şi a luat ssuda. Făce[a]i cerere, că dacă lucrai postojano [permanent], îţi dădeau voie să iei ssuda, şi am cumpărat vacă. Vacile nu păşteau ziua şi noi ne duceam şi co- seam fân, că boloto [mlaştină] era. Ţineam şi un porc. Din ce an aţi început să agonisiţi gospodăria? Din 1951, când a început mama să se ducă cu sacul cu lapte şi să facă nişte ruble [bani].

32 Probabil este vorba de Ion Gh. Maxim (n. 1910), v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 2, 2001, p. 16. 33 Deportaţi cu numele Soltan în Drăsliceni erau mai multe persoane. A se vedea Elena Postica, op. cit., vol. 2, 2001, p. 16. 34 O sugestie a faptului că deportații nu erau remunerați corect, după volumul de lucru îndeplinit, ci mult mai puțin. 182 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Ce prezintă sacul cu lapte? Acolo laptele nu puteai să-l duci în căldări sau în şipuri, cum e acum, îngheţa imediat. Până în casă laptele se făcea gheaţă. Mama mulgea repede vaca în kladov- ka [o încăpere auxiliară, n.n.]. După ce mulgea vaca, îl strecura şi repede turna în străchinele de un litru. Ne-am învăţat de la rusoaice. Pe urmă repede le puneam în tindă pe o laiţă sau pe fereastră, ele momentan îngheţau. Apoi mama le aducea în casă şi le punea pe plită, oleacă să se dezghețe şi gata, scotea şi punea în sac. Mama se ducea tocmai 6 km cu sacul cu lapte la splavnoi, că era scump laptele, la piaţă, la kilometrul 117. La noi femeiele vara ştiu a face brânză. Da acolo ştii ce fac rusoacele? Mulg vacile, dau laptele la separator şi pun în căldări de ţinc [zinc] şi îl prind, şi îl pun la plită electrică la fiert, îl fierbe şi îl aruncă în druşlac [strecu- rătoare] şi îl scurge fără tifon. Se facea nişte brânză fiartă. Noi nu ştiam ce e separator şi când cumpăram laptele, ne miram ce fel de vaci au ei, de ce laptele lor are spumă. La separator multă spumă iese. Da lor le rămânea slivka [frişca], iar nouă lapte. La ei brânza nu se vinde la kilogram, ci cu stakanu [paharul]. Râdeam. Când să ne întoarcem acasă, noi nu ave[a]m bani [suficienţi]. Nu ave[a]m bani. Numai eu din copii lucram. Da atunci am vândut fânul, am taiat porcul şi l-am vândut. Dacă îl tăiei, făceai calupuri, care îngheţau, puneai în sac şi… la vân- zare la 124. Acolo era piaţa, da uneori şi la 117, unde era intelighenția. La noi piaţă nu era. La 120 erau numai spețposelențy. Intelectuali dintre cei deportaţi? Nu, din cei angajaţi în administraţia locală. Mama acolo a chicat şi a fost operată. Uite ce noroc am avut. Niciodată nu ne-au primit în zonă. Da atunci au primit-o, pentru că a avut apendicită cronică. Eu, de 2 ori pe zi, mă duceam 4 km şi duceam ei ceva de mâncare şi a înviat. Şi Lenuţa tot a fost operată, şi ea a avut apendicită. Tot eu am adus-o. Mă rog, eram cea mai mare şi toată nădejdea era în mine. Spălam cămăşile cu mâinile, erau afu- mate, cu sodă caustică, săpun nu era. Cămăşile mamei erau murdare, pentru că încarcau drugi negri ca dohotu. Pe urmă m-am învăţat (să spăl fără săpun), eram slugă la ruşi. Şi încă ce, acolo la ruşi podelele erau albe, nu erau vopsite. La ei aşa: într-un colţ era porcul, da podelele trebuia să fie curate. Udau podelele şi din cuţit în cuţit trebuia să curăţi. Mă puneam în genunchi şi cu cuţitul rodeam podea de lemn. Aşa era obiceiul la ei. Şi mama, pe lângă toate, se mai ducea şi spăla la ruşi, evrei, ca să câştige o kopejkă [bani] să ne întreţină. Mama lucra slugă. Noaptea spăla cămeşi la rusoaice, spăla podele, se vâra la stolovaja [cantină] să avem ce mânca. Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 183

Aţi întâlnit intelectuali moldoveni în Siberia? La noi în tren, în vagonul 21, era Trofim Scobioală din Mereni35. El era învă- ţător. Era deştept, avea hartă şi ştia unde ne ducem. Ce a lucrat el în Siberia? Nu ştiu ce a lucrat. Au fost învăţătorii Mereuţă Gheorghe şi Tamara36 din Cruzeşti, da i-au dus pe ei în altă parte. În șase ani nu am văzut preoţi. Pe parinte- le Gheorghe (din Cruzeşti) l-au luat încă în 1940. Să citeşti o carte de rugăciuni şi să te afle comuniştii, ehe-he! Numai în subsol se citea. Erau oamenii care aveau cărţi. Mos Anton Postolache din Zăicani avea Biblie, apăi în podval [subsol] o citea, ca să nu-l vadă nimeni, şă nu ştie. Dacă te prindeau, te mânca puşcaria. Foar- te strogo [strict] era cu religia. Copiii care se năşteau acolo erau botezaţi? Nu, de unde! Unde să botezi? Nu era nică [nicio biserică, n.n.]. Numai la Ir- kutsk dacă erau biserici. Da aşa nu era nică… Da până la Irkutsk era[u] 1000 km! Cum credeţi, de ce din Cruzeşti peste 140 de persoane au fost deportate, iar din Coloniţa, de exemplu, numai 3? A fost la Cruzeşti un comunist, a dus [în Siberia] pe sora lui, pe moşul lui, frate cu mama lui, pe cuscru (fratele lui trăia cu părinţii soţiei), moş Afonie, l-a dus. Eu am fost nepoata lui, că Mihail Gratii (tata) cu Dumitru Gratii (preşe- dintele sovietului sătesc) erau fraţi. El aşa a fost. Și-a tăiat degetele la o mână, ca să nu facă armată, crezând că dacă nu poate să tragă din puşcă – scapă. Un criminal! Un vrăjmaş! Nu a lăsat pe oameni în pace. Da în Coloniţa nu a fost aşa. Eu ştiu cum a fost! În Coloniţa a fost un primar [preşedintele sovietului sătesc, n.n.] Ababii, am uitat cum îl chema37. Lui îi puneau pistol în piept, ca să predeie lumea. Da el zicea: „ Împuşcaţi-mă, da nu vă dau oamenii”. Şi l-au luat numai pe moş Toader Ciobanu38, el a fost tot cu noi.

35 Trofim F. Scobioală (n. 1927) a fost deportat în regiunea Irkutsk împreună cu părinţii Daria M. (n. 1889) şi Foma G. Scobioală (n. 1882) şi fraţii Ana F. (n. 1929), Mihai F. (n. 1933), v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 162. 36 Soţii Tamara P. (n. 1925) şi Gheorghe E. Mereuţă (n. 1924) au fost deportaţi împreună cu copiii lor Nina Gh. (n. 1946) şi Ion Gh. (n. 1949), în regiunea Irkutsk, sub acuzaţia de „colaboraţio- nism”, v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. 37 Ionica V. Ababii. Este de remarcat faptul că nici în Coloniţa, unde au fost deportate în 1949 trei persoane, nici în Tohatin, unde au fost deportate 6 persoane, oamenii nu erau mai săraci sau mai înstăriţi decât la Cruzeşti. Dar au avut un mare noroc de un preşedinte cumsecade. A se vedea I. Proca, „Tohatinul îşi creşte din veacuri amintiri”, Glasul Naţiunii, 18 iulie 2002. 38 În Coloniţa, în 1949, au fost deportaţi în regiunea Irkutsk soţii Alexandra (n. 1890) şi Toader D. Ciobanu (n. 1886), împreună cu fiica lor Elizaveta (n. 1930), v. Elena Postica,op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 64. 184 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Cum explicaţi că în 1949 s-a ştiut cine este inclus în listele pentru deportare? Eram un copil, şi să vezi ce ştiu eu! După război ruşii au luat pământ de la gospodari şi s-au făcut trei categorii: bogaţi, serednjaki [mijlocaşi] şi bednjaki [să- raci], adica cei care beau. Socrul meu avea 28 ha de pământ, da el avea 7 băieţi şi o fată şi trebuia să le deie pământ, că atunci aşa a fost. Cum a avut tetja [mătuşa] Tedosia Crudu39. Acum, când ne-au ocupat ruşii, au dat pământ la săraci. Săracii iar l-au vândut la cei instăriţi, că ei beau şi nu vroiau să muncească la pământ. Şi ne-au pus la categoria kulak după foamete, în 1948, după aceea ne-au dat norme de tutun să udăm. Am avut 10 ha de pământ, ne-au pus nalog [impozite]: atâta lână, ouă, carne, lapte. Duceam lapte la Budeşti de la 2 vaci. Aveam postavka [co- lectări agricole obligătorii, n.n.] şi dacă nu le târâiai toată ziua, dacă nu dădeai postavka – te sudja [judecau]. Ehe-he, ce făceau comuniştii în Cruzeşti! Şi pe vremea foametei, ce făcea lumea! Tot satu înainte așa făcea. Lumea mai ascundea. Nu erau podele [din lemn] atunci, erau de lut. Se săpa în tindă, în grădină sau undeva ca nu să vadă. Lumea punea într-un poloboc grâu, în altul porumb şi îi ascundea, muruia şi nu se cu- noştea. Şi au aflat comunistele celea, că erau nişte femei care erau în bandă cu preşedintele sovietului sătesc, cruzeştence, şi veneau cu cârligele şi băteau în podele. Una era în viaţă şi acum, când aveam eu vaca, mergea în baston, căuta vorba cu mine! Da eu îi zic: „Ce, mai cauţi pâinea kulačilor cu cârligul la fundul pămân- tului?”. De atunci nu a mai grăit cu mine. Casele culacilor s-au vândut pe un pollitra [o sticlă de vodcă, n.n.]. Cei care au luat 2 case şi beci a lui moş Vasile Crudu40 au făcut sklad [depozit], grajd, cât a ţinut sovhozul, colhozul. Şi acuma stă gunoişte. Ei, ce făceau ei! De atâtă eu acuma mă răscol, că nu mă tem de fel!

39 Cuplul Teodosia I. şi Vasile I. Crudu (n. 10 octombrie 1895, s. Cruzeşti – m. 15 martie 1970, Chi- şinău) au avut de fapt 9 copii: Dumitru (n. 1922/1923), Zinovia (n. 1925), Ion (n. 1928/1929), Gheorghe (n. 1930), Petru (n. 1932), Sergiu (n. 1934), Constantin (n. 1938), Ştefan (n. 1941), v. ANRM, F. 339, inv. 1, D. 7832, f. 80; Arhiva MAI, D. 44, f. 124. Dumitru a decedat în urma unei maladii până la deportare, Zinovia s-a căsătorit cu Fondos Gheorghe P. din Cruzeşti în 1948 şi nu a fost deportată. Ceilalţi copii au fost deportaţi. 40 Vasile I. Crudu (n. 10 octombrie 1895, s. Cruzeşti – m. 15 martie 1970, Chişinău) a fost inclus în listele de chiaburi în iulie 1948. A se vedea ANRM, F. 2848, inv. 7, d. 37, f. 15; Arhiva MAI, D. 44, f. 2-3. De referinţă este caracteristica dată lui Vasile I. Crudu de către Dumitru I. Gratii, preşedintele sovietului sătesc, care declara că până la instaurarea puterii sovietice Vasile Crudu avea „25 ha de pământ arabil... gospodăria lui fiind una din cele mai puternice, iar în 1940, de la el au fost luate 15 ha... El a fost membru al Partidului Liberal, primar de Cruzeşti şi avea relaţii strânse cu administraţia românească”. Referitor la comportamentul lui V. Crudu între anii 1944 și 1949, D. Gratii susţinea că „nu era bun deloc, pentru că nu vroia să se subordoneze sovietului sătesc şi nu făcea parte din colhoz”. Arhiva MAI, D. 44, f. 69-72. Interviu cu Elena Crudu despre deportările din 1949 PLURAL 185

Ce gospodărie aţi lăsat în Cruzeşti? Ne-au rămas două văcuţe, un bou, oiţele, porci, gâşte, găine. Tot… covoa- re… (cu amărăciune). Tot ce are omu (lăcrimează). Mama ne cuprindea pe toţi şi spunea: „Unde ne duc şi ce o să facem?” Nici lingură nu a luat săraca mama. Cum v-au primit înapoi în sat? Când am venit [în Cruzeşti] în martie 1955, casa era. Trăia un felcer în ea şi nu vroia s-o elibereze. Vrăjmaşul nostru Dumitru Gratii41, care ne-a dus în Sibe- ria, a grăit cu poştaşul, cu moş Dumitru Şendrea: „Când o să primeşti hotărârea, să dai mie”. Şi a luat-o de la moş Dumitru. Da noi trăiam în casa lui djadja (moş) Gheorghe, acoperită cu stuf şi numai drumul ne despărţea de casa lui Dumitru Gratii. Şi el s-a dat la gard şi zice: „Nemedleno [imediat] ieşiţi din casă, că vă dau foc în casă”. Doamne, am plâns! Ne-am dus noi la cineva de pe marginea satului şi a două zi la raispolkom [comitetul executiv rational]. Toată familia, aşa 7 suflete. Şi acolo s-a dovedit că noi în martie am venit şi în mai s-a hotărât să ne deie casă. Şi ne-au reţinut până s-a dovedit faptul cu Dumitru Gratii (care a pus piedici) şi în septembrie ne-au întors casa. S-a făcut control, s-a făcut comisie. În toată ziua mă trimiteau au noştri la Vadul lui Vodă, 13 km. Nimeni nu vă poreclea pentru că eraţi deportaţi? Nu, nimeni. Numai 3 persoane au primit casele înapoi în Cruzeşti. Casele oamenilor [deportaţi] toate erau ocupate… În Cruzeşti colhoz era din 194942. Nu intra lumea în colhoz. Cum să dai vaca, plugu, tot acolo?! Şi au început depor- tările43. Frica în om să vâre, să-i iei tot şi vpered v taigu [înainte spre taiga]. Mare vrăjmaşi comuniştii ăştia! Iată acum pe ei să-i duci în taiga… Nu se temeau ei că o să pretindeţi la casele voastre? Nu se temeau. Toate casele erau „păpate”. În casele lui Nicu primarul era se- lsovetu [soviet sătesc] într-o casă, în alta era o fermă de vaci. Şi au vrut să strice casa aceea. Şi au luat vacile şi le-au dus. Şi au pus pe tata Dumitru Gratii, pe Ion Scurtu, Iaşa Crudu şi badea Petru Scurtu, tata lui Nicu, au pus pe acei bărbaţi care au fost deportaţi să-i strice casa ceea şi oamenii nu au vrut să o strice. Şi pentru că nu au vrut să-i strice casa, le-au dat lor nakazanie [pedeapsă]. Ştii ce nakazanie le-au dat? Îi trimiteau din Cruzeşti la cosât în Chişinău, la Ryškanovka 41 Dumitru Gratii, născut în 1918, în satul Cruzeşti. În 1948-49 el era preşedintele sovietului sătesc din Cruzeşti. Iar, în 1953, el a ajuns paznic în colhoz. În 1989, când a început reabilitarea foştilor deportaţi, Gratii era încă în viaţă. Însă nu numai nu regreta nimic, ci sublinia cu răutate că cei deportaţi şi-au meritat soarta. 42 Colhozul purta numele lui M. Frunze. 43 După deportări, satele din RSSM au fost în centrul atenţiei propagandiştilor şi a presei comuniste, fiind criticaţi dur pentru tempoul lent al culesului recoltei şi pentru lipsa de cadre agricole ş.a. A se vedea „În raionul Vadul lui Vodă strâng roadă încet”, Moldova socialistă, 15 iulie 1949. 186 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

(sectorul Râşcani), pe jos în toată ziua, şi i-au chinuit aşa toată vara! Ei veneau şi se duceau pe jos cu o bucată de măligă, nu aveau nimic, erau numai veniţi din Siberia. Şi apoi au stricat comuniştii casa aceea. Referitor la listele din 1949, oamenii nu se ascundeau. Unde să fugi? Cum se auzea? Se auzea prin Chişinău, evreii pe evrei au luat de au prăpădit. Se ducea lumea cu tăbultocul de popuşoi la Chişinău să-l vândă. Şi acolo lumea vorbea: iată o să ridice, o să ridice. Da când nu ştiau. De atâta lumea dormea pe prispă afară, ca să audă. Şi când au venit maşinile la Cruzeşti cu lumini în vale până la RTS44 [STS], da de acolo fără lumini, s-a umplut toată marginea Cruzeştiului cu maşini şi era un comunist care arata casele gospodarilor. Au adus maşină şi soldaţi. 3-4 soldaţi la o casă. Unii au fugit, când au văzut maşinile că se dau drumu de vale. Da dacă au venit soldaţii cu automatul lângă tine, gata: şedeai smirnit. Soldaţii spuneau: „Nikuda ne hodit’” [„Staţi pe loc!”]. Vorbeau ruseşte. Răgeau animalele, ţipau găi- nile, plângea mama şi ne cuprindea. Era o ţiuială. Mama nu a luat nimic cu ea. Ea a dat sacii lui mâca Elena, ca se deie grâul la postavkă la stat. Şi nu aveam un sac ca să luăm cu noi, nici făină de grâu, nici de popuşoi şi nici bani. Aveam făina de grâu şi de popuşoi, dar nu am luat nimic. De atâta am suferit asa! Era un bărbat (în vagon) Maxim Scurtu45, care a luat şi gâşti şi tot! În vagon lumea se împărţea cu mâncarea? Nu se împărţea. Oamenii mâncau ce aveau. Cum vă amintiţi anul 1946-1947? În iarna 1946 era un vânt puternic, în loc de zăpadă erau suluri de pământ pe prispă. În 1947 nu s-a făcut nimic. Ne duceam la deal cu toţi copiii. Frecam schini şi mâncam. Da câtă lume murea! Se umfla. Atunci nu era saţ şi era tifos, murea lumea, ehe-he! Veneau şi te verificau dacă ai ceva, venea de la Vadul lui Vodă miliția cu oameni din sat care ştiau că ai ceva şi îți controlau podelele, şi dacă găseau, luau tot. Şi mâca avea nişte popuşoi. Şi vrăjmaşul acesta de preşedintele sovietului sătesc care era Dumitru Gratii nu găsea popuşoii, suduia şi spunea: „Unde, unde-s po- puşoii? Că ai avut popuşoi!”. Mâca era femeie gospodină din Grătieşti, de-a lui Căuşi, s-a căsătorit cu un bărbat din Ciopleni. Şi în noaptea aceia au venit şi au arestat-o şi au închis-o în beci la selsovet şi au ţinut-o tocmai trei zile, săraca. Cel mai greu a fost în iarna 1947. Apoi, în 1948, un pic mai bine, am înviat oleacă. Şi în 1949 davai v colhoz i davai v taigu. Am suferit foarte mult. Interviu realizat de de Lilia CRUDU, Institutul de Istorie al AȘM 44 РТС – remontno-transportnaja stancija. 45 Maxim S. Scurtu, născut în 1912, v. Elena Postica, op. cit., Chişinău, vol. 1, 1999, p. 66-67. Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным PLURAL 187 Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным, Калифорнийский университет в Беркли

ЮРИЙ СЛЁЗКИН профессор истории и дирек- тор программы евразийских и восточно-европей- ских исследований в Калифорнийском университе- те в Беркли. Окончил Московский государственный университет в 1978 году и получил докторскую сте- пень в Университете штата Техас в Остине в 1989 году. В 2008 году он был избран членом Американ- ской академии искусств и наук.

Что вы можете сказать, после 100 лет, о памяти русских революций, февральской и октябрьской? Я думаю, что это зависит от того, с какой точки зрения на это смо- треть. С точки зрения истории. Я обращаюсь к вам как к историку, который занимается непосредственно этим периодом, кото- рый может представить его с разных точек зрения. Ну, как я понимаю, повсюду – в вашем обществе, в российском обще- стве, в Америке, где я живу – без какого-то отношения к русской револю- ции нельзя себе представить современную жизнь. И, конечно, в первую очередь, это захват власти большевиками, создание Советского государ- ства и коммунистического режима в России. Наверное, главная часть этой памяти, главная составляющая. Об этом можно говорить более конкретно. Что говорит русская эмиграция в США о революции? Я не занимаюсь специально русской эмиграцией в Америке. У меня какие-то анекдотические эпизоды всплывают в памяти, но сам я этим не занимаюсь. Есть люди – историки, коллеги, – которые этим занимают- ся. И, конечно, на этот вопрос нельзя ответить однозначно, потому что в России принято говорить о трех волнах русской эмиграции в Америку. Первая волна – послереволюционная, в значительной степени состоящая из людей, имевших отношение к белому движению, к белой армии; вторая 188 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

волна – послевоенная, которая была менее заметна. И третья волна, по большей части еврейская. И наконец, нужно добавить к этой волне поменьше, эмигрантов из уже новой России – многие из них профес- сионалы, которые находят работу после распада Советского Союза, в рамках так называемой утечки мозгов. Насколько архивы из Америки, Гувер способствовали изучению революций? В значительной степени. Гувeр – са- мое лучшее, самое главное собрание по истории русской революции в Америке и, может быть, самое лучшее за пределами России. И это тем более важно, что в Аме- рике история России, история русской ре- волюции, Советского Союза – это довольно крупная индустрия. Очень много профессионалов этим занимаются, поэтому важно то, к чему они имеют доступ, чем дышат. В Советском Союзе некоторые архивы были недоступны, в России ограничены. В Россию не все могут ездить. А здесь есть, кроме Гувера, бахметьевский архив, другие. Важно еще, что в последние годы Гувер купил в разных российских архивах очень хорошие материалы. Это, конечно, облегчает жизнь исто- риков, которые тут базируются. В Россию, в отличие от Германии и Франции, волна революции пришла с опозданием. Можем ли мы говорить об экспорте ре- волюции с запада на восток? Экспорт, может быть, не самое лучшее слово. Конечно, большевики думали о себе, как о наследниках якобинцев, особенно первое поколе- ние. Не могли шагу ступить, чтобы не подумать, что в этот момент или на аналогичном этапе происходило во Франции, и с чем это соотносится в истории французской революции. Конечно, не все читали Маркса, но, по- скольку его тексты стали каноническим писанием, многие, так или ина- че, были знакомы с революцией 1848 года, с Луи Бонапартом, ощущали себя внутри канвы марксистского понимания истории, ощущали себя ча- стью вселенской истории. А в этой истории по марксистской схеме глав- ной является революция, поэтому об экспорте можно говорить, но, мне кажется, в меньшей степени, чем о природе самой марксистской и боль- Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным PLURAL 189

шевистской идеологии, ее понимании хронологии, философии истории и ключевой роли революции в этой философии. Изначальная цель февральской революции – это свержение царя и создание другого общества, другой жизни? Ну не знаю, насколько можно говорить о том, что у февральской ре- волюции была цель. Я не думаю, что можно говорить о цели в каком-то объективном смысле. У разных участников конфликта были разные цели. Но, конечно же, важная часть общества ожидала катаклизма. Очень мно- гие называли это революцией. Это связано с первой мировой войной, но не во всем, потому что мечты о революции, ощущение кризиса и неизбеж- ности конца появились гораздо раньше. В чем самая большая ошибка Керенского? Мне трудно ответить. Есть люди, которые гораздо лучше знают эту историю, что и как происходило изо дня в день. Наверное, можно ска- зать, что он не вполне отдавал себе отчет в силе большевиков и их ор- ганизованности, целеустремленности. И что его отношение к войне является важной причиной его неудачи, в том числе и в августе 1917 года, во время «Корниловщины». Можно говорить о каких-то конкретных не- правильных решениях, можно говорить в целом о том, что, в отличие от большевиков, у него не было четко очерченной социальной или, вернее, политической базы. Взаимосвязь между Питером и периферией: как волна револю- ции повлияла на другие регионы? Конечно, это очень важный вопрос. Вопрос, имеющий отношение к судьбе гражданской войны. Много копий сломано, слов потрачено, есть много объяснений, многие из них имеют право на существование, в том числе чисто тактические: что большевики, выиграв в Петрограде, потом быстро захватили Москву и оказались в центре, а Россия – это страна с централизованными транспортными и экономическими связями. То есть, инфраструктура помогла в какой-то степени. Потом, из всех сил, участвовавших в гражданской войне, большевики были единственной ор- ганизацией, во главе которой стоял харизматический лидер, чей автори- тет был бесспорным для всех ее членов. Кроме того, большевики были в каком-то смысле хилиастами, или, как тут говорят, милленаристами. Они действительно верили в конец света, в конец старого мира с наступлени- ем коммунизма. У них был другой тип мотивации, другой тип веры, иное отношение к насилию, которое для них было священным насилием, кото- рое не просто оправдывалось, но активно продвигалось в их идеологии, документах. И, наконец, во время революции, когда происходит крах ре- 190 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

жима «до основания», имеет место некоторая тенденция к радикализа- ции. Когда все рушится, больше всех шансов у тех, которые обещают все всем, которые верят в самые запредельные, трансцендентальные вещи, которые отказываются от компромиссов. Главная сила партии больше- виков – в их отказе от компромиссов, бескомпромиссной ненависти к компромиссам. Это им очень помогло – как в отношении террора, так и с точки зрения того, что они говорили. Все остальные предупреждали, что сначала нужно с чем-то разобраться, предпринять какие-то практиче- ские шаги, провести земельные реформы, обсудить сроки прекращения войны, т.е. сделать массу всяких вещей, которые реалистичны, важны и правильны. Но в такой ситуации выигрывает не тот, кто реалист, не тот, кто правильный, а тот, у кого идеалы ярче. Почему обещали землю крестьянам, заводы рабочим, а получи- лось то, что получилось – коллективизация, индустриализа- ция? Когда они обещали, они имели в виду нечто другое. У тебя под рука- ми все разваливается, а ты вдруг оказываешься во главе государства или какой-то структуры, которая вот-вот станет государством, и тебе нужно понять, где взять средства, нужно собирать налоги каким-то образом или дань, если угодно, нужно производить товары и прочее. С одной стороны, и это самая распространенная точка зрения, идеал столкнулся с реально- стью. Но и идеал был неоднозначным. Если взять хрестоматийный при- мер, есть Ленин, который написал «Государство и революция», и есть Ленин, который написал «Что делать?», и это как бы два разных Ленина, по крайней мере, две ипостаси и две стороны большевизма. У самой док- трины и партийной идеологии были разные стороны: в зависимости от ситуации, могли выходить на передний план одни или другие. Конечно, централизация лежит в основе большевизма - как в партийной организа- ции, так и в их представлении о том, как строить диктатуру пролетариата. А с другой стороны, нужды гражданской войны, идея стихийности, рево- люционного творчества масс. Почему все-таки гуманные идеи перешли в террор, в геноцид и истребление людей? Тут нужно исходить из того, в каком смысле мы можем назвать эту идеологию гуманной. С точки зрения окончательной цели, счастья лю- дей? Если ты идешь к этой цели посредством насилия (а это было за- ложено в идеологии изначально: нельзя было быть большевиком и не подписываться под этим), то речь не идет о классическом определении гуманизма. Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным PLURAL 191

- это форма насилия. Поэтому мне кажется, что парадокс не так силен. Большевики не говорили, что им не нравится насилие. В этом смысле они никогда не были гуманистами. Как партия, они сплотились вокруг идеи, ведущей к насилию, рожденной в ожидании насилия. И в этом смысле, на самом отвлеченном, абстрактном уровне, они не так сильно отличались от бесконечного числа других человеколюбивых идеологий. Хрестома- тийный пример в западном мире: с одной стороны, человеколюбие и гу- манизм христианского Евангелия, с другой, откровение святого Иоанна, Апокалипсис, море крови как обязательная часть пути в тысячелетнее царство. Иначе говоря, у большевиков есть свои особенности, но переход от пункта А к пункту Б не представляется таким уж парадоксальным. То есть, как сказал Гувер и другие, обязательно следовать этому принципу: революция – война и потом уже мир. Это ло- гическая линия. Да, мне кажется, что большевики из этого исходили. Должен был по- гибнуть мир, который им ненавистен, мир угнетения, несправедливости и неравенства. Сам по себе он никуда уходить не собирался. Большевики исходили из того, что этот мир рухнет катастрофическим образом, как часть невероятного катаклизма. Кровь, революции, войны, страшные че- ловеческие жертвы – все это было частью пророчества. Другое дело, что получилось дальше при Сталине, как сталинизм соотносится с ранним большевизмом, с Лениным и так далее – это можно считать отдельным вопросом. Стала ли русская революция символом для других революций, перемен, которые последовали в 20-м веке? Стала и не стала. Если говорить об истории революций, то русская революция приходит в голову одной из первых. Американскую револю- цию не все назовут революцией. У разных историков разные критерии. Но если говорить о классических революциях, то французская и рус- ская – первые и для многих последние. При ближайшем рассмотрении, у «бархатной» революции и большевистской революции мало общего. Что их объединяет, - это смена режима. Но режимы меняются все время, разными способами, и при желании все это можно называть революция- ми. Тут все дело в терминологии. Для большинства историков, чтобы на- звать смену режима революцией, нужна некоторая степень радикализма, определенный уровень насилия. А о том, сколько нужно насилия и ради- кализма, мы с Вами можем договориться. Например, конец Советского Союза – в каком-то смысле радикальное преобразование. И были жерт- вы, безусловно. Но можно ли это назвать революцией? Зависит от того, 192 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

какие у нас критерии. А стала ли символом? Конечно, стала – символом трагедии и символом надежды. Для кого как. Были ли какие-то перемены в историографии по изучению русской революции после распада Советского Союза? Что же случилось в историографии, в изучении истории в России, на постсоветском пространстве и по отношению к США? Есть ли какие-то точки соприкосновения или можно говорить о параллельных историографиях, то, что мы называем пост- советская или российская современная историчность и совре- менная американская …. Мне кажется, они постепенно сближаются. Во времена холодной во- йны было две разных науки, два разных типа институтов, и хотя люди пе- ресекались, общались, читали, работали, говорили они на разных языках, читали в основном разные книги, по-разному относились к предмету. Сейчас это уходит. И в значительной степени можно говорить об общем деле, об одной историографии русской революции на разных языках, с разными подходами. Но, конечно, некоторые различия остаются … Связанные с языком или с мышлением? Язык, конечно, очень важный элемент. Но есть еще одно существенное различие. В России и в других постсоветских обществах революция - часть истории, которую ты считаешь своей собственной. В Америке история русской революции имеет отношение к твоему геополитическому и идео- логическому противнику. В общем виде эти различия сохраняются. Можно ли говорить о каких-то новых тенденциях в изучении русской революции? После открытия архивов появились новые интересные работы по ка- ким-то конкретным вещам, конкретным открытиям. Совсем иначе сейчас выглядит историография гражданской войны. Очень сильно изменилась историография сталинскoго террора, если его считать частью революции (некоторые считают его постскриптумом к революции, некоторые – за- ключительным ее аккордом, некоторые весь советский период считают одной долгой революцией, которая, наконец, закончилась в 1989 году, с террором в центре). Есть тенденции, не имеющие прямого отношения к архивам, но связанные с общественным и политическим контекстом, в котором существуют историки революции. Например, наш с Вами об- щий интерес: многонациональность как составляющая революции. Мы ее называем русской, имея в виду Российскую империю. Большая часть ре- волюции происходила на территориях не этнически русских, и эта состав- Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным PLURAL 193

ляющая, конечно, стала очень важной в связи с взрывом интереса к этничности и многона- циональности в Европе, России и Америке. В этом контексте я хочу спро- сить и о Вашей последней книге, одной из важных новых работ - «Истории дома на набережной в Москве», которая написана как раз в контексте революций, в контексте России. Можно ли счи- тать эту книгу новым подходом в изучении русской революции? Я надеюсь, что да. Что нового в этой книге? Это история большевистской элиты с момента вступления юношей и девушек в социал-демократические студенческие кружки до момента каз- ни большинства из них во время террора. Эта история не новая. Новизна в том, что это взгляд на революцию с точки зрения быта, повседневности, семейной истории революционеров и высшего эшелона советской эли- ты. И важно это не с точки зрения простого любопытства и интереса к личной жизни как таковой, хотя и это интересно, если говорить об этом именно как об истории человеческих отношений. А важно это, в первую очередь, потому, что для любой революции главная проблема – это семья. В человеческой истории нет института, более консервативного, более важного, чем семья. Всякое человеческое общество, так или иначе, регу- лирует и дисциплинирует производство потомства. В свое время были, если помните, разные исторические фантазии об обществах без семьи, но, насколько можно сейчас об этом судить, таких обществ никогда не было. Если мы говорим о революции не как о смене режима, а как о по- пытке построить новую цивилизацию, начать жить совсем по-другому, раз и навсегда отречься от старого мира, то это – то же, что бывает в так называемых религиях спасения, которые, так или иначе, предрекают ко- нец человеческой жизни, какой мы ее знаем. Если к революции относить- ся таким образом, а мне кажется, что большевистская революция такой и была, то главной проблемой становится семья. Потому что единствен- ный способ положить конец бесконечному круговороту человеческой жизни - это разрушить или изменить семью. Единственный способ пре- одолеть потребность в собственности - это что-то сделать с институтом наследования, т.е., с институтом семьи. Главная угроза любой идеологии 194 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

равенства - тот факт, что все человечество всю свою историю делилось, в конечном счете, на семьи. А всякая семья - это торжественное обеща- ние подвергать дискриминации весь остальной мир в пользу одного или нескольких половых партнеров и потомства, рожденного в результате этих отношений. Все это, может быть, звучит слишком абстрактно, но если серьезно смотреть на эту проблему, если считать важным, как и что большевики думали о семье и, главное, как они сами жили в кругу семьи, чему учили своих детей, чем образование юного большевика отличалось от, например, обучения христианина в воскресной школе, все это имеет непосредственное отношение к тому, чем была революция, кем были ре- волюционеры, как революция закончилась и почему коммунистическая идея не пережила первое поколение идеалистов. Я не один раз упомянул христианство в качестве аналогии, но, конечно же, христианство замеча- тельно своей выживаемостью. Мог бы стать атеизм одной из основных ошибок в устрой- стве семейного быта? Может быть. Причем, не просто атеизм. Или уничтожение церкви? Да. Любая идеология отвергает легитимность своих конкурентов, особенно такая тотальная, мощная идеология как марксизм-ленинизм или христианство. Понятно, что если ты говоришь, что у тебя есть ответы на все вопросы, ты понял, как устроена история, знаешь, к чему она ведет, знаешь, что нужно для того, чтобы ее, так сказать, подтолкнуть в том или ином направлении, то зачем, при чем тут христианство? Тут вопрос в том, уничтожишь ли ты его насильственным образом сразу или дашь ему уме- реть потихоньку. Вопрос не в том, как большевики относились к христи- анству. Понятно, что они к христианству хорошо не могли относиться. Вопрос в том, чем они это христианство заменили. Иисус начинал с ма- ленькой секты. Все его ученики были мужчины. Христианского общества при его жизни не было; инструкций о том, как жить человеку в обществе, он не оставил. Но церковь смогла адаптироваться, сформулировать опре- деленное отношение к общественным институтам. Иисус говорил, что вы должны оставить ради него своих детей, родителей, братьев и сестер, и если вы их не ненавидите, вы не можете стать его учениками. Но прошло совсем немного времени, относительно говоря, и брак стал таинством, ко- торое церковь определяла и защищала. У большевиков плохо получилось. Если говорить не только об атеизме, а о марксизме-ленинизме в целом, то вопрос в том, в чем он заключался и какое отношение он имел к жизни людей (в том числе самих большевиков у себя дома). Христианству уда- Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным PLURAL 195

лось привязать свое пророчество и идеологию спасения к повседневно- му ритуалу. В христианском обществе не мог родиться ребенок, которого так или иначе ритуальным образом не вовлекли бы в официальную веру путем крещения. Нельзя было жениться без участия церкви. Большевики так и не придумали, как с этим быть. Можно сказать, что их идеология оказалась неполноценной или неудачной в том смысле, что они так и не смогли проникнуть в дом, в семью. Это слишком длинный ответ; Вам, на- верное, придется немного его сократить, но, так или иначе, я Вам описал то, что, помимо каких-то конкретных судеб и эпизодов, составляет стер- жень книги. Новое в ней – это взгляд на русскую революцию из квартиры русского революционера, взгляд на большевизм из семьи большевиков. А они, удобным для моих целей образом, жили в одном доме. Очень редко бывает, чтобы члены правительства огромной державы жили как соседи под одной крышей и воспитывали своих детей в соседних квартирах. Можно считать Вашу книгу продолжением Вашей работы о коммунальной квартире? Нет, скорее отрицанием, потому что в статье об истории советской национальной политики я использовал образ коммунальной квартиры в качестве метафоры. А тут это не метафора, тут речь идет о реальных квар- тирах в реальном правительственном доме. У себя дома всякий идеалист изменяет своим идеалам. Важно и интересно посмотреть на то, как они мучились, как задавали себе разные вопросы, как в своих дневниках и письмах пытались понять, что значит быть коммунистом дома, что значит воспитывать детей правильно, как жениться, с кем иметь отношения и.т.д. Почему все-таки убили царскую семью, кому она мешала, тем более, что царь отрекся от престола? В этом смысле я ничего нового не скажу. Мне кажется убедительной старая теория, что он был разменной монетой в войне символов во время гражданской войны. И с точки зрения большевиков было бы хорошо, что- бы его не было на свете. И последний вопрос. Как Вы объясняете ностальгию старше- го поколения по Советскому Союзу, не только в России? Я и сам старшего поколения. У меня у самого ностальгия. Была ностальгия по нашему детству… Не всегда можно отличить одно от другого. Я не могу сказать, что страдаю ностальгией, но я очень сентиментально отношусь к воспомина- ниям детства. Я ничего не могу сделать с тем, что мое детство прошло в советское время, и у меня счастливые воспоминания, самые разнообраз- 196 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

ные детские воспоминания. И связаны они не просто с жизнью людей советской эпохи, но и с какими-то официальными советски- ми вещами вроде парада на Красной пло- щади. У нас в комнате не было телевизора, и я бегал к соседке по коммуналке, Пелагея Ивановна ее звали, и стучался: «Можно я приду, парад посмотрю?». Бесконечное ко- личество такого рода воспоминаний. Это вещь тривиальная, но мне кажется, что это- му можно дать и более конкретное и ком- петентное социологическое объяснение. В 90-е годы очень многие пострадали эко- номически, пострадали морально - в том смысле, что рухнули устои жизни, пропала ориентация во вселенной. Это был кризис очень болезненный, и, по кон- трасту, память о стабильных временах…. И в первом, и во втором случае пронести через себя свои эмо- ции… Я этим специально не занимаюсь, но, насколько можно судить, в ус- ловиях неразберихи, сумятицы, хаоса время, которое кажется антиподом всему этому – время порядка, уверенности, предсказуемости – кажется привлекательным. В 2017 году есть повод отмечать столетие революции? Конечно! Как можно не отмечать такое событие? Меня бы не было, если бы не было революции. Мои родители никогда бы не встретились, потому что они были из совершенно разных миров. И это справедливо в отношении миллионов людей. Так что никуда не деться, особенно нам с Вами, которые так или иначе вышли из этой революции, на которых она оказала влияние, которое видно повсюду: дома, на улице, среди людей, в том, как мы говорим, о чем говорим. Отмечать можно по-разному, но ду- мать об этом, говорить об этом, мне кажется, очень важно. Спасибо Вам огромное за интересное интервью!

Калифорнийский университет в Беркли, США, 30.11.2016 (Sergiu Musteață) Диктатура пролетариата - это форма насилия, революция - это форма насилия: 100 лет русской революции 1917 года. Интервью с профессором Юрием Слёзкиным PLURAL 197

Yuri SLEZKINE is Jane K. Sather Professor of History and Director of the Program in Eurasian and East European Studies at the University of Cali- fornia, Berkeley. He graduated from Moscow State University in 1978 and received his PhD from the University of Texas at Austin in 1989. Professor Slezkine has written widely on Soviet History. In 2008, he was elected to the American Academy of Arts and Sciences. His new book, The House of Go- vernment: A Saga of the Russian Revolution and Stalinist Reformation, 2016 is a history of the most famous residential building in the Soviet Union, built during the First Five-Year Plan as a model of the “Communist organization of daily life” and a shelter for top government officials, poets laureate, and Red Army commanders (on an island still known as “the Swamp”). His previous book, The Jewish Century (Princeton UP, 2004), won the National Jewish Book Award; the Annual book prize of the American Association for Slavic, East European, and Eurasian Studies; and the Association of American Pub- lishers Award for the Best Scholarly Book in Religion. Other important works: In the Shadow of Revolution: Life Stories of Russian Women from 1917 to the Second World War, edited by Sheila Fitzpatrick and Yuri Slezkine (Princeton: Princeton UP, 2000); Arctic Mirrors: Russia and the Small Peoples of the North (Ithaca: Cornell University Press, 1994); “The USSR as a Communal Apart- ment, or How a Socialist State Promoted Ethnic Particularism,” Slavic Revi- ew 53, no. 2 (Summer 1994): 414-452; Between Heaven and Hell: The Myth of Siberia in Russian Culture, ed. by Galya Diment and Yuri Slezkine (New York: St. Martin’s Press, 1993). 198 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

May 2017 be less wild than 1917. Interview with professor Norman M. Naimark, Stanford University

Norman M. NAIMARK is the Robert and Floren- ce McDonnell Professor of East European Studies, a Professor of History and (by courtesy) of German Studies, and Senior Fellow of the Hoover Instituti- on and (by courtesy) of the Freeman-Spogli Institu- te for International Studies. Norman formerly served as the Sakurako and William Fisher Family Director of the Stanford Global Studies Division, the Burke Fa- mily Director of the Bing Overseas Studies Program, the Convener of the European Forum (predecessor to The Europe Center), Chair of the History Depart- ment, and Director of Stanford’s Center for Russian, East European, and Eurasian Studies.

Professor Naimark, you were one of the first American historians to research and publish about the roots of Russian revolutionary movement and the emergence of Marxism in the Russian Empire.1 There were waves in history writing about 1917, from the traditional view that stressed out the inevitable course of Revolution and the crucial role of party elite to the first critical reactions of Russian émigrés. After the Cold War era, we witnessed a revision of approaches that allowed completing the 1917 puzzle with new pieces. Is there more room for research left? Is there still a necessity to write, or re-write, about the Revolutionaries, and the 1917 crucial events?! There is always room for more research. This is not only due to the fact that every generation writes and rewrites history in its own way, asking questions that are relevant to the interests of new generations. Now there tends to be an emphasis on not looking at the 1917 revolution as a hiatus in Russian history, but rather looking at the period from the turn of the 20th Century to the mid- 1920s, from Stolypin to Bukharin, if you will, as one of continuity, of the state trying to solve the problems of Russian backwardness through economic and political reform. There is also the general tendency to be more sympathetic

1 Norman M. Naimark, Terrorists and Social Democrats. The Russian Revolutionary Movement under Alexander III, Harvard University Press, 1983. May 2017 be less wild than 1917. Interview with professor Norman M. Naimark, Stanford University PLURAL 199 to the tsarist regime, given the failure of the Soviet. So there is more work on the political, social, and cultural life of late imperial Russia. As for the Russian revolutionaries of the 19th Century, they are back in “vogue,” as they were in the 1960s and 1970s, when scholars were interested in radical movements in Europe and the U.S. With our own fascination with Islamicist terrorism, scholars are looking at the Russian terrorists for clues to how one can understand bomb- throwing as a political act. There were even Russian “suicide-bombers” at the turn of the century. The other important aspect of this question that I wrote about in an article on “Terrorism and the Fall of Imperial Russia,” is how a state reacts to terrorism. I argued – and still believe – that the Russian autocracy overreacted to the terrorist threat and therewith undermined its own legitimacy, helping in that way to bring down the government. The U.S. and European governments have to be very careful not to overact to terrorism; they should not break their own laws nor engage in illegal activities that would call their democracies into question. The 1917 revolution is considered one of the main turning points of the 20th century. We, the historians, know that each event is unique, due to the circumstances that led to its evolvement, the actors, each playing its role, and immediate and long-lasting outcomes. Nevertheless, are the 1917 events comparable with other historical periods, and if so, to which extent? Is here a comparative historical exercise useful? Comparative history is always useful for gaining insights about what is the same about certain events and what is different. From the days of Crane Brinton’s Anatomy of a Revolution, the exercise of trying to understand revolution in its comparative perspective (think also about Barrington Moore Jr. or Theda Skoczpol) can be very productive. The French Revolution is obviously “the granddaddy” of all revolutions, and the patterns established in that revolution repeat themselves, as Trotsky and others have pointed out. The Chinese and Cuban revolutions also go through similar phases. One learns a lot about revolution by counter-posing how they happen, how events accelerate to a crescendo, and how the revolution is “betrayed” in various ways. The 1917 Revolution was considered as a seminal event in the history of the Soviet Union. Today it is no more a myth of a lone genius Lenin. It also lost the status of the cornerstone event that legitimized the Soviet regime. If not a myth, what is Revolution today, after 100 years? A spooky shadow that follows the Russians, and not only? A burden, that one wants to get rid of, but cannot? 200 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

I think of the 1917 revolution, more than anything, as a great watershed in the history of Russia. There are other ways to think about it (as we discussed in the answer to the previous question.) Above all, it belongs to Russia and ends a long period of autocratic rule, one could argue since the Ivan of Muscovy, but at least since Peter the Great in the beginning of the 18th Century. The Russian autocracy was a powerful combination of political, religious, national, and bureaucratic institutions that intersected at the pinnacle with the Russian tsar. That in 1917 the Russian tsar was overthrown, liberal attempts to reconstruct power in the Provisional Government failed, and the Bolsheviks took over, were events of world-wide importance. The Cold War, usually dated from the 1945-1947 period, could also be seen as beginning in 1917. The prominent role of communism in the 20th Century is really about the victory of the Bolshevik Revolution. Without Moscow’s influence on the world after 1917, the shape of international politics – not to mention Russian politics – would have been much, much different. It is a huge event in shaping even our contemporary world. After all, the phenomenon of Vladimir Putin can be interpreted as an unusual mix of Russian autocratic traditions and the Bolshevik Chekist culture. Putin = Nicholas I + Dzerzhinsky. Even U.S. policy today is shaped by 1917; we still experience Russia through the lenses of the Cold War and cannot separate the Moscow of then with the new Moscow. The 20th century was the time when millions of people lived with the belief that revolution is a simple and effective tool to change the political order, and that Revolution belonged to everyone. This is mainly due to the successful Soviet propaganda that lasted for many decades. Was this, all in all, a negative belief, or something positive also came out of it? Negative and positive are evaluations that historians try to avoid. Our job is to understand what happened and why, describe those events clearly and accurately, without “judging.” With that said, my own view is that the Russian Revolution and the Soviet “experiment” – and the Chinese, Cuban, Southeast Asian, and East European variants that derived from it – created enormous harm, without the commensurate “good” that would have perhaps justified it. Revolutionary experiments usually entail Utopian visions, which, when faced with the harsh realities of human behaviour and societal vicissitudes, cannot be fulfilled. The frustration of revolutionaries in this context frequently leads to attempts to violently implement their policies, causing immense social and individual harm. Think about the Great Leap Forward (1958-59), which cost anywhere from 30 million to 45 million Chinese lives, all to fulfil Mao’s Utopian ideas about the transformation of the countryside. The costs May 2017 be less wild than 1917. Interview with professor Norman M. Naimark, Stanford University PLURAL 201 of Soviet “modernization” were similarly extremely high, taking tens of millions of lives in the end and creating by force an economic structure that hurt more than it aided the welfare of its citizens. The horrors of the rule of the Khmer Rouge in Cambodia derives from similar “forced Utopias” that, in the end, rather brought hell to earth, versus heaven. My view is also that these revolutionary acts of transformation landed Russia and Russians in an economic dead-end, and they are still trying to find their way out. The bureaucratic and authorita rian nature of the Soviet regime is considered one of the main causes of the collapse of Soviet colossus in 1991. Was this an outlived Bol- shevik legacy? Should one interpret the collapse of the Soviet empire as the end of the Bolshevik era? Certainly, one should think of the Soviet period as lasting from 1917 to 1991. Some would suggest Bolshevism was over with Gorbachev and perestroika. I don’t think so. Mikhail Sergeevich tried to revive, as we know, the original spirit of Bolshevism through his reforms, but this just did not work. My view is that one of the major problems for the Soviet Union was economic. This supposed great power simply could not perform well enough to keep up with the pretensions of empire and the needs of the Russian people and others in the Soviet Union. Another problem was that the ideology no longer motivated anyone, either in government (where this created enormous corruption) or in society, where cynicism and duplicity prevailed. The experiment failed and came to an end, almost miraculously to an almost completely peaceful end, especially when thinks of all the blood that was shed to keep it going. Today nostalgia for Soviet times is not an uncommon thing for older generation. One of the arguments one can hear in interviews is the experience of “equality”, lack of the drive for wealth, which gave people the feeling that all have the same chance for success and a bright future. Nevertheless, one would notice that gaining the elitist social status required persuading in education, but most important, years of dedication to the Communist party. This led to bureaucracy expansion and corruption that outlasted the 202 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

system itself. It was the “elite world”, on the one side, and the world of the others, the simple citizens, on the other side. The latter must have sensed it, nevertheless, many of them express nostalgia for these times. How can one explain this nostalgia to the younger generation? There is almost always nostalgia for earlier and simpler times. Change is hard on everyone, whether established and well off or not doing as well as one would wish. I’m nostalgic for the old Stanford and the old Bay Area, when things were inexpensive, there was no traffic, and one didn’t have to bother with constantly mastering new technologies. I dislike the world of I-phones and Twitter. And my 96 year-old mother doesn’t like computers at all. My students would think this was all silly. I can understand the nostalgia of those older folks in your region who lived under communism and remember the social benefits, the lack of worry about pensions, and the good times they had even when there were shortages and nothing in the stores to buy. There was a kind of security and comfort in not having any power at all, not having any serious consumer choices, not knowing very much about the outside world, and simply living day to day, doing one’s job – whether it was a real one or not – and enjoying family and friends. It is hard to be shoved into a new hurly-burly world of competition and inequality, though, as you noted, of course there was inequality in the communist system, as well, in some ways even worse. But it wasn’t so noticeable. It’s important to point out that nostalgia, like most forms of memory, is also frequently subject to distortion. People tend to forget the bad parts of the communist past and remember the good ones, and even misrepresent to themselves the relationship between the two. Nostalgia produces an unreal sense of the past. But some people need that as a way to face the uncertain present and future. The problem is, of course, that this produces some nasty political results, and not just in your part of the world: in the United States as well, where Mr. Trump appeals to an idea of America that first of all never really existed, and secondly, is unattainable in a rapidly changing global environment. There is no going back – but, again, the “back” that he and others imagine, was not really what they think was there. I think the same for the most part of those who are nostalgic for communism. May 2017 be less wild than 1917. Interview with professor Norman M. Naimark, Stanford University PLURAL 203

On January 21, April 22 and November 7, the former communists and their sympathizers bring flowers to Lenin’s monument in Chișinău. Some argue that tearing down the monument will break down the memory of a “glorious Revolution”. What would be left? Here comes the “Great Patriotic War” as a replacement for a “glory”, we suppose. I think it is a good thing to have a monument of Lenin around, as a way to remember a part of your history that should not be forgotten and needs to be integrated in a longer view of the Moldovan past and future. Of course, I wouldn’t necessarily bring flowers to the monument in honor of the revolution. As I stated above, I think the revolution brought enormous harm to the people of the Soviet Union, including the Moldovan Republic, and destroyed the economy and society in ways that still effect people’s lives. The revolution of 1917 happened for good reasons – but it was also a tragedy from which societies in that region are still recovering. I guess I think pretty much the same about the “Great Patriotic War.” Here, the balance may be different. After all, the Soviet defeated the Nazis, a huge accomplishment. But it’s also true that the war brought tragedies along with it. Did all of those people who died -- 27 million according to the most recent studies – really have to die? Did Stalin throw lives away in his sometimes irrational military decisions? What about the effects of the Nazi-Soviet Pact on countries like the Baltic States, Ukraine and Moldova? If one lost one’s relatives in the war and want to honor those soldiers who fell in it, it would make sense to remember “Victory Day.” But I don’t think one should place too much emphasis on “Pobeda” simply for the purposes of national identity. A lot went wrong in that war; one could and should write a well-documented “critical history” of that war. In the post-Soviet space we are concerned with finding out about the “ultimate truth”: about the Revolution, about the Soviet past and its lasting legacy. You were member of the Commissions for Historical Truth in both Lithuania, Latvia and Estonia. How the work of the commissions impacted politics and society in these two countries? The main thing about those commissions is that the peoples of the region need to understand that there is not a “zero sum game” involved in the question of victimhood. In other words, Estonians, Latvians, Lithuanians (and Moldovans) were surely victims of the Nazis and victims of the Soviet occupation. They now have the opportunity to use archives, published papers and books, argue with one another about what happened to their peoples 204 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

at the hands of these two occupiers during the Nazi-Soviet Pact period, the period of Nazi occupation, and the period of Soviet “liberation” and “occupation.” But it is also true that the Baltic peoples, Ukrainians, Moldovans, and others were also perpetrators, meaning they sometimes murdered Jews, collaborated with the Nazis (as well as resisted), and collaborated with the Soviets (as well as resisted.) Those local nationals who worked in the communist parties and spent their time going back and forth from Moscow had as much to do with the “crimes of communism” as did the Russians, sometimes even more so. All of this requires of scholars (and of society) that they try to look at the past with empathy for both perpetrators and victims, trying to understand why people did things in their own terms, but also allow the past its own integrity. By that I mean, one needs to try to separate one’s identify, passions, likes and dislikes, from the past, and allow that time, I’m speaking now of the war, 1939-45, to speak for itself as honestly as one can let it speak. That’s not easy, but one sees that historians have done a decent job trying to allow that to happen, and subsequently making some progress in helping their respective societies “come to terms with the past.” Sometimes, the publications of our colleagues are abstruse and excessively detailed, but they do “trickle down” to society, through informed debates, publicistic activities, appearances on television and radio, and teaching in universities and secondary schools. Last, but not least, please share with the reader your thoughts about your new book, as well as about your future publication plans. As you know, I just published a book entitled, Genocide: A World History.2 This is really my attempt to wrap up a trajectory of my work on ethnic cleansing and genocide that began with the war in Bosnia in the mid-1990s. In this new book, I simply wanted to demonstrate how ubiquitous genocide has been throughout human history and in all kinds of societies throughout the world, and how episodes of genocide are linked with one another, while being embedded in the human experience. At present, I am at work on a book that

2 Norman M. Naimark, Genocide: A World History, Oxford University Press, 2017. May 2017 be less wild than 1917. Interview with professor Norman M. Naimark, Stanford University PLURAL 205

I have tentatively entitled, The Fight for Sovereignty: Europe and Stalin, 1944- 1949. The idea is to demonstrate through a number of case studies from various countries in Europe (not just Eastern Europe) that political struggle went on during the immediate post-war period between forces that advocated a Soviet- style solution to political problems and those who opposed them. I use seven case studies, sometimes idiosyncratic ones, to point out that the “Iron Curtain” did not descend on Europe until the end of the 1940s and beginning of the 1950s, and that until it did, there was a lot of room for politics and alternative solutions. We thank you very much for sharing your thoughts with the Moldovan academic reader. Questions from Svetlana Suveică and Sergiu Musteață

Norman M. NAIMARK is the Robert and Florence McDonnell Professor of East European Studies, a Professor of History and (by courtesy) of German Studies, and Senior Fellow of the Hoover Institution and (by courtesy) of the Freeman-Spogli Institute for International Studies. Norman formerly served as the Sakurako and William Fisher Family Director of the Stanford Global Studies Division, the Burke Family Director of the Bing Overseas Studies Program, the Convener of the European Forum (predecessor to The Euro- pe Center), Chair of the History Department, and the Director of Stanford’s Center for Russian, East European, and Eurasian Studies. 206 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Professor Naimark earned his Ph.D. in History from Stanford University in 1972 and before returning to join the faculty in 1988, he was a professor of history at Boston University and a fellow of the Russian Research Center at Harvard. He also held the visiting Catherine Wasserman Davis Chair of Sla- vic Studies at Wellesley College. He has been awarded the Officer’s Cross of the Order of Merit of the Federal Republic of Germany (1996), the Richard W. Lyman Award for outstanding faculty volunteer service (1995), and the Dean’s Teaching Award from Stanford University for 1991-92 and 2002-3. Professor Naimark is interested in modern Eastern European and Russi- an history and his research focuses on Soviet policies and actions in Euro- pe after World War II and on genocide and ethnic cleansing in the twentieth century. His published monographs on these topics include The History of the “Proletariat”: The Emergence of Marxism in the Kingdom of Poland, 1870– 1887 (1979, Columbia University Press), Terrorists and Social Democrats: The Russian Revolutionary Movement under Alexander III (1983, Harvard Univer- sity Press), The Russians in Germany: The History of The Soviet Zone of Oc- cupation, 1945–1949 (1995, Harvard University Press), The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe (1998, Westview Press), Fires of Hatred: Ethnic Cleansing In 20th Century Europe (2001, Harvard University Press), and Stalin’s Genocides (2010, Princeton University Press). Moreover, he is the author and editor of numerous additional articles, books, and chapters. In his latest book, Genocide: A World History (2016, Oxford University Pre- ss), professor Naimark builds upon his earlier work by presenting the entire history of genocide in a single comprehensive but concise volume. The book examines numerous genocides that occurred between those in ancient civilizations and the post-Cold War genocides in the Balkans and Darfur including the warrior genocides such as during the expansion of the Mongolian empire, communist genocides such as those under Stalin, Mao, and Pol Pot, and anti-communist genocides as occurred during the Guatemalan civil war. This book contributes to the literature not only by providing a single, complete presentation of the history of genocide but also by its inclusion of social and political groups as subjects of mass extermination. In so doing, professor Naimark is able to identify additional episodes of genocide throughout history, thereby facilitating a better understanding of how mass murder has been used as a political tool and how it has developed over time. Having completed Genocide: A World History, professor Naimark is turning his attention to his other major research stream: the pos-twar history of Eu- rope and, in particular, the period from the end of WWII to 1948/49. He is currently working on a book manuscript that builds upon earlier work in which he examines what happens after war and genocide. People who want to live in a more liberal world need to push for it strongly. Interview with Professor Francis Fukuyama, Stanford University PLURAL 207 People who want to live in a more liberal world need to push for it strongly. Interview with Professor Francis Fukuyama, Stanford University

Francis FUKUYAMA is the Olivier Nomellini Se- nior Fellow at the Freeman Spogli Institute for Inter- national Studies (FSI) and the Mosbacher Director of FSI’s Center on Democracy, Development, and the Rule of Law (CDDRL). He is also a professor by courtesy in the Department of Political Science. He was previously at the Paul H. Nitze School of Advanced International Studies (SAIS) of Johns Hopkins Uni- versity, where he was the Bernard L. Schwartz Pro- fessor of International Political Economy and director of SAIS’ International Development program.

Let me start with the presidential elections in the USA. Why are the results so controversial and unexpected for many citizens, but for many other countries too? Could the USA be considered as a divided society, after these elections, because of the new era of „populist nationalism”? Well, first of all, the United States are quite polarized for some time now, [and] for much of the last twenty years it’s been growing. This election has increased that polarization in a certain way, and this is quite disturbing, but it is not new. What is new, I think, is the recognition that the working class in the United States is unhappy, and it feels that the leaders of the United States have ignored them, and I think that’s largely true. I think the political parties literally haven’t found an effective candidate, and Donald Trump saw an opportunity to exploit this situation and especially the popular anger. So, here we are. I think that’s a large part of the story of this election. The other thing was that Hillary Clinton was really not a good candidate because she symbolized a lot of the things that people don’t like about the leadership. She was very good in putting together a coalition of the interest groups and getting rich in the process, but she did not have a real vision for the country beyond satisfying the identity groups of the democratic coalition. So, I think there are probably a lot of other candidates that could have done much better against Trump. 208 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

The Trump presidency will signal the end of an era in which America symbolized democracy to people living under corrupt authoritarian governments around the world. Could Trump and his authoritarian style be considered an enemy of American democracy? The first thing to say is that we just don’t know what kind of president he’ll be. Everyone’s been speculating that there really are two Donald Trumps, a good Donald Trump, the businessman, a pragmatist and not a crazy person, who also rationally wants to do well as President. And then there’s the crazy Donald Trump, who tweets in the middle of the night and says all these extreme and irrational things. It’s very hard to tell. Some of his appointments, for example General Mattis as defense secretary, are good, but the guy that he has just appointed to the EPA doesn’t believe in climate change. So, it’s really a mixed bag at the moment, and I refuse to speculate about this right now, because in six months we’ll know which way Donald Trump emerges. Actually, you anticipated my next question, because I wanted to ask you which part of Donald Trump will dominate the new President, the nationalist or the negotiator? And the next question is about the nomination, what do you think about the selection process and the persons who are already or could be nominated for the key positions in the government? It is encouraging that he hasn’t filled the secretary of state position yet and apparently Mitt Romney is still a candidate for that position. That surprises me because I would have thought he’ll pick somebody more extreme, like Giuliani or Newt Gingrich, and I think it’s good that neither of them seem to be a leading candidate. However, we need to wait and see… What do you think about the future relations between the United States and Russia? The election of Trump was so much celebrated in Russia; they have so many expectations … It’s very disturbing. I think there are more benefits on the surface than we know, because Donald Trump hasn’t said anything critical of Russia during the whole campaign. And, in fact, he had been briefed by the US Intelligence Community about Russian interference in the election. In the third debate, after he was asked about that briefing, he still insisted we did not really know whether they did anything or not, which is very strange, and, I think, very sinister. It makes you think that Russians have some kind of hidden sources of leverage over here, maybe money or something like that… People who want to live in a more liberal world need to push for it strongly. Interview with Professor Francis Fukuyama, Stanford University PLURAL 209

Why did Putin become so aggressive? How would you comment on his declaration: “If I want, in a few hours the Russian Army would be in Warsaw, the Baltic states, and Bucharest”? Recently, Lithuanian President Dalia Grybauskaite said: „No leader could stop Putin”. She said: “We have to stop Putin in Ukraine”. What do you think about the future development of the situation in Ukraine and the role of the US? Trump was not so critical about Putin and the Russian invasion. I’m very worried about that. I think that normally the United States would be building a defense based on NATO and investing more military capabilities to prevent Russia from taking over all of its neighbours. But with Trump there [in the White House], I’m really worried that he’s going to undermine the American guarantee to the Baltics and to Poland and that he will cut a deal… He may at least consider dropping the sanctions. And beyond that, he may give a kind of green light to the Russians doing something much more aggressive, because he’s really not giving Ukraine much support. I’ve never seen a candidate in my lifetime that didn’t make any kind of lip service to democracy, human rights, all of these ideals that the United States claims to stand up for. He, basically, seems to like all of these authoritarian leaders, he can deal with them. I think that this is really bad and I think that Ukraine is the country that is the most vulnerable right now. You are right, this part of Eastern Europe is the most vulnerable. But, also, the situation in other post-totalitarian countries is not so good, especially given the results of the elections in Bulgaria and Moldova, where the new Presidents are pro-Russian. What do you think about the United States’ relations with such countries in Eastern Europe? Trump seems not to have a problem in dealing with anybody. In fact, pro- Russian and autocratic regimes don’t seem to matter to him and I think that is why the actual decision on who will be the secretary of state and defence is postponed. This is because there are a lot of people in the Republican Party who really don’t trust Russia and want to have a much tougher line. If these people are running the major agencies, Trump may have some resistance to an open relationship with Putin. I worry a lot about this, but we just have to see how it works out. What do you think about the future relationship between the President and the Congress? Even if Republicans have a 210 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

majority, how do you see the future cooperation between these two institutions? It depends on the issues. I think one of the really big fights is over infrastructure, because Trump wants a big infrastructure program, and a big obstacle to that are, actually, the Republicans, the ones who spend money on anything. Where can the United States borrow money and pay for bridges and roads and airports and that kind of things? I’m actually hoping this will happen, because I think this is an area where the working class might gain a lot. Republicans, and the corporate Republicans, especially, will resist this. And this is realistic – to build a wall in the southern part of the United States? Well, it’s not going to solve the problem – I mean, a lot of illegal immigrants in the United States don’t come across that border, they have visas that then expire and they just stay in the United States. And we have really no way of tracking them. You could enforce the laws if you have employer’s sanctions, or punish companies for hiring people without documents, but we don’t do that. Trump has not really talked about that, about this part of the problem. I think a wall is just symbolic and linked to the fact that he doesn’t like immigrants. Are these changes the real collapse of the system and the end of liberal democracies? Is this the end of history or a new beginning of history? No. I think it’s really alarming, I think that there are many policies that, so far, Trump has advocated, that I and other progressive people don’t like. But, to say that this is the end of democracy is not correct at all. He hasn’t shown any willingness to violate any fundamental democratic principles at this point. It’s possible, he could. That’s simply not happening yet. So, can we consider that it is a new beginning? I think it is more problematic that he has doubted about some important democratic norms. For example, there is his claim that he actually won the popular vote, and that the official election poll is not correct because of all those illegal voters. However, there is no evidence for this. And yet, he keeps asserting that, which undermines the confidence in our election system. A lot of his supporters believe this, and I think that’s really bad. He also demonized what he calls the mainstream media channels. It’s not the mainstream, it’s simply mass media. And he has basically convinced a lot of his supporters that nothing that is said by The New York Times or the CNN is true. I think that is also dangerous. People who want to live in a more liberal world need to push for it strongly. Interview with Professor Francis Fukuyama, Stanford University PLURAL 211

How will the new age of populist nationalism change the future international relations? At one extreme, it could be quite catastrophic. I mean, if he carries through on some of these protectionist measures, against China or Japan, or other countries, he could get into a kind of trade war, everything will escalate and everybody will be alarmed. Plus, I think the international system requires a kind of hegemonic power to keep it going. The United States was that kind of power in the last 30-40 years, creating the WTO, the United Nation system and so on. If the US, basically, pulls back from that role, I think all of these international institutions will be vulnerable. What do you think about the future American-Chinese relationships, since they are very important for the world market? Again, he has not set a good initial direction because of this conversation with the President of Taiwan. He, I think, wants to build some leverage against China, but he may underestimate their power. The Oxford Dictionary declared post-truth the word of the year 2016. We enter an accelerated postmodernism that allows the manipulation of identities, so that you do not know if the truth makes sense. How can you see the impact of post-truth in divided societies with multiple or even contradictory identities, like Moldova and Ukraine? There are several different levels in that. The question of identities has been around for a long time. The more disturbing thing concerns facts. I think post- facts are a better designation than post truth, because we really don’t know what the truth is, but at least we believe that we have plausible facts. I think what is really disturbing is that it starts with Putin. Putin is the one that put together all of these bad facts, for example the plane the Ukrainians presumably shot down, MH 17, the claim that they are crucifying children and doing all of these terrible things that are just completely false. Trump just picked this up, like a source of routine lies, e.g., the claim that the crime rate has been the highest [in forty-five years], the claim about all these illegal immigrants voting in the election. It is social media and the Internet that makes it possible, because it has 212 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

eliminated all the keepers to the information that could verify and assure the quality of the information that has been passed on. Now, anybody can say anything on the Internet. You get all of those conspiracy theories, a lot of people want to believe them, and they see that other people believe that, and they think that is good enough to verify that this is a true theory. I think that we live in a very dangerous world; that is my prospect. Could we see some optimistic projects for this divided society? Is it possible to create a common identity for these divided societies? I think that we have to keep the belief in a kind of liberal world; we have to push back and fight for that. You have to denounce people that put out these conspiracy theories, you have to put out good information, you have to defend the institutions that produce the information that we, actually, rely on. Probably we need a clear vision for our future development. Yes. What do you think about the perspectives of the European Union in the context of Brexit and the recent political changes in France, Hungary, Bulgaria, Romania, etc.? It looks like the balance is shifting towards the more populist, anti- EU parts of the population. However, it’s probably good to step back, like in the case of the Austrian election – a lot of people expected one of these populists to win, and he didn’t. There is actually some evidence that the Europeans were looking at the Americans and said ‘no, we don’t want to be like America. We don’t want to elect an idiot like Donald Trump.’ Maybe people have more sense in Europe and hopefully they will keep nationalism away from political power. But in some countries, they had some success, let’s say, in Hungary. That’s right. So, the Hungarian leader is very popular inside the country. Putin in Russia is another case. But let us speak about the EU and Hungary, where the leader of the country is very popular. Yes. I think that the rest of the EU didn’t do a good job in opposing some of the things that he tried to do. I think that the German Christian Democrats bear a lot of the blame for that, because they were really the ones who should People who want to live in a more liberal world need to push for it strongly. Interview with Professor Francis Fukuyama, Stanford University PLURAL 213 have pushed back when he closed down alternative media, NGOs and so forth. But I think they, too, were interested in maintaining the center-right coalition in the European parliament. We will see next year what’s happening in Germany itself, because the elections are coming. Many other things are going to happen next year. So, the last question is: how would you characterize the post-Soviet states after 25 years of independence and this long transition? Why is the transition process so long, why were there so many mistakes and failures? First of all, I don’t think there have been so many mistakes and failures. Communism left a terrible legacy that really undermined trust in institutions and required that you create a market economy and a democratic political system. It caused a lack of trust, it undermined the possibility of a good government and encouraged a lot of corruption. In a certain way, it’s not surprising that 25 years after communism there still are countries that are struggling with that legacy. What is more disturbing is the cyclical nature of this process, where there’s a great deal of enthusiasm for democracy in the 1990s and then a kind of decrease in the 2000s. Now there seems to be a new wave of distrust of the democratic institutions and a kind of nostalgia for an authoritarian government, which, I think, is, probably, a kind of natural cycle. The older people get and the further they are from Communism, the more they forget how bad it was. In a way, they tell themselves that there was a better time under Communism. I think this is also dangerous. We have enough reasons to be optimistic and to say that it is not the end of the history, that it is just a new beginning, don’t we? I think right now we are on a knife’s edge, when we could go backward or forward. That is why I think that people who want to live in a more liberal world need to push for it strongly. But from a Moldovan point of view, we can say that we are making a step forward and a couple of steps backward, at the same time. So, we cannot see any real optimistic future. And then the question is: how to fight these impediments in building an open society and a real democracy? Right. Thank you very much. Happy Holidays!

Stanford University, USA, 08.12.2016 (Sergiu MUSTEAȚĂ) 214 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Francis FUKUYAMA is the Olivier Nomellini Senior Fellow at the Freeman Spogli Institute for International Studies (FSI) and the Mosbacher Director of FSI’s Center on Democracy, Development, and the Rule of Law (CDDRL). He is also a professor by courtesy in the Department of Political Science. He was previously at the Paul H. Nitze School of Advanced International Studies (SAIS) of Johns Hopkins University, where he was the Bernard L. Schwartz Professor of International Political Economy and director of SAIS’ International Development program. Dr. Fukuyama has written widely on issues relating to questions concerning democratization and international political economy. His book, The End of History and the Last Man, was published by Free Press in 1992 and has appeared in over twenty foreign editions. His most recent book is Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy. Francis Fukuyama received his B.A. from Cornell University in classics, and his Ph.D. from Harvard in Political Science. He was a member of the Political Science Department of the RAND Corporation, and twice member of the Policy Planning Staff of the US Department of State. From 1996-2000 he was Omer L. and Nancy Hirst Professor of Public Policy at the School of Public Policy at George Mason University. He served as a member of the President’s Council on Bioethics from 2001-2004. Dr. Fukuyama is chairman of the editorial board of The American Interest, which he helped to found in 2005. He holds honorary doctorates from Connecticut College, Doane College, Doshisha University (Japan), and Kansai University (Japan). He is a member of the Board of Governors of the Pardee Rand Graduate School, and of the Volcker Alliance. He is a member of the American Political Science Association and the Council on Foreign Relations. He is married to Laura Holmgren and has three children. Book Reviews/ Recenzii PLURAL 215

BOOK REVIEWS/ RECENZII

Andrew Wilson & Miko Flohr (Eds), Urban Craftsmen and Traders in the Roman Wor- ld, Oxford: Oxford University Press, 2016, 408 pp., ISBN 978-0-19-874848-91

În anul 2016, sub egida Editurii Oxford University Press, a apărut volumul colectiv Urban Craftsmen and Traders in the Roman World, coordonat de Andrew Wilson și Miko Flohr. Volumul apare în seria de monografii Oxford Studies on the Roman Economy, coordonată de Alan Bowman și Andrew Wilson, care se axează pe economia Romei, în special din bazinul Mediteranei, în perioada anilor cca 100 a.Chr – 350 d.Chr. Lucrările din această serie reprezintă studii comparative ale datelor arheologice și documentare privind evoluțiile economice ale Romei Antice dintr-o perspectivă colectivă. În prefaţă, coordonatorii volumului menționează că la originea lucrării stă workshopul Beyong Marginality: Craftsmen, Traders and the Socio-Economic History of Roman Urban Communities, organizat în cadrul Oxford Roman Economy Project, desfășurat la Wolfson Col- lege, Oxford, UK, pe 21-23 iulie 2011. Gruparea articolelor în volum este realizată după structura workshopului: istoricul cercetării; strategii economice ale meșteșugarilor și comercianților; poziția mește- șugurilor și a comerțului în spațiul urban; meșteșugari și comercianți în mediul lor social. Lucrarea colectivă include 16 studii, semnate de arheologi și istorici din zece state (Grecia, Marea Britanie, Franța, Ita- lia, Germania, Canada, Olanda, Ungaria, Suedia, Belgia).

1 Recenzia în engleză a apărut în Journal of Ancient History and Archaeology, vol. 3, nor. 2, 2016, ISSN 2360 – 266X and ISSN L 2360 – 266X, http://jaha.org.ro/ index.php/JAHA/article/view/190 216 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Introducerea semnată de editorii volumului (p. 1-19) este o sin- teză a proiectului și a contribuțiilor autorilor, pornind de la istoricul cercetării, strategii economice, mediul social, viața economică și organizarea urbană și ajungând până la discuții mai largi privind rolul și ponderea meșteșugarilor și negustorilor. Coordonatorii volumului evidențiază atât ponderea comerțului în viața orașelor romane, cât și rolul producătorilor, vânzătorilor cu amânuntul și negustorilor care reprezentau categoriile sociale de bază ale urbelor romane. Partea I. Approaches/Abordări (p. 23-94) cuprinde trei studii din domeniul istoriei intelectuale privind meșteșugurile și comerțul roman care reprezintă dinamica discuțiilor și cercetării acestui domeniu în istoriografia europeană. M. Flohr și A. Wilson analizează, în articolul Roman Craftsmen and Traders: Towards an Intellectual History, pe baza tradiției germane și anglo-saxone, discursul despre meșteșugării și negustorii romani în istoriografia secolelor XIX și XX. C. Salvaterra și A. Cristofori, în articolul Twentieth-Century Italian Scholarship on Roman Craftsmen, Traders, and their Professional Orga- nizations, discută despre istoriografia italiană din secolul XX privind meșteșugarii și negustorii romani și despre impactul regimurilor politice asupra cercetării acestei teme. Contribuția lui J.-P. Brun, The Archaeology of Roman Urban Workshops: A french Approach?, prezintă tradiția franceză în cercetarea meșteșugăritului urban în Roma An- tică. Reieșind din cele trei perspective prezentate în acest capitol, se poate observa că discursurile istoriografice din secolele XIX-XX au fost deseori paralele, fără a se intersecta sau a ține cont una de alta atât din cauza aspectelor lingvistice, cât și a regimurilor totalitare care au guvernat statele europene. Totodată, se poate observa și ponderea discursurilor german și anglo-saxon, care au interacționat între ele în ceea ce privește istoria Imperiului Roman. Spre exemplu, istoriografia franceză a acordat o atenție mai mare aspectelor privind infrastruc- tura atelierelor, cea italiană – rolului și conceptelor meșteșugurilor romane, iar cea anglo-saxonă – ponderii sociale a meșteșugarilor și negustorilor în mediile urbane. Situația s-a schimbat după Al Doilea Război Mondial, când rețelele de cercetare s-au extins la nivel european, iar studiile comparative au devenit mult mai calitative. Partea II. Strategies/Strategii (p. 97-179) include patru studii axate atât pe caracteristicile economice ale meșteșugăritului și comer- țului, cât și pe strategiile lor economice pentru a-și asigura poziția pe piață. Din perspectiva economică, fiecare participant în aceste relații Book Reviews/ Recenzii PLURAL 217 urmărea un scop bine definit. să-și dezvolte afacerea, să minimalizeze riscurile și să-și asigure profitul așteptat. Pentru organizarea eficientă și minimalizarea riscurilor, fiecare producător/meșteșugar și negustor trebuia să țină cont de un șir de particularități caracteristice regiunii sau provinciei sau orașului unde trăiau și activau, de cererea pieței și a potențialilor cumpărători. C. Rice discută, în articolul său Mercantile Specialization and Trading Communities: Economic Strategies in Roman Maritime Trade, în special pe baza surselor epigrafice, despre strategiile economice specifice comerțului maritim din bazinul Mediteranei. Negustorii maritimi erau destul de flexibili și își adaptau strategiile economice ținând cont atât de circumstanțele economice ale pieței, cât și de trăsăturile comerțului maritim. Pentru a-și asigura afacerea, negustorii romani au creat comunități ale comercianților din orașele portuare. K. Ruffing, în studiul Driving Forces for Specialization: Mar- ket, Location Factors, Productivity Improvements, bazat pe date epigrafice din Egipt și Asia Mică, discută despre specializarea pieții din câteva perspective: competiția pe piață, care orienta producătorii să valorifi- ce anumite nișe; calitatea și cantitatea producției lor, concentrându-se pe un subset mic de servicii sau produse; circumstanțele specifice locale, cum ar fi disponibilitatea anumitor resurse, care au cauzat dezvoltarea anumitor meșteșuguri într-un oraș. C. v. Driel-Murray discu- tă, în articolul său Fashionable Footwear: Craftsmen and Consumers in the North-West Provinces of the Roman Empire, despre confecționarea încălțămintei. Autorul pune la baza studiului teoria consumatorului pentru a schița peisajul economic în care au funcționat producătorii de încălțăminte în Imperiul Roman. Confecționarea încălțămintei pentru copii, bărbați și femei face parte din economia de consum, bazată pe modele tradiționale. Dar, pentru anumite categorii sociale să producea încălțăminte la comanda și necesitatea consumatorului. N. Monteix, în studiul său Contextualizing the Operational Sequence: Pompeian Bakeries as a Case Study, analizează o activitate economi- că foarte importantă pentru fiecare comunitate umană – producerea pâinii. Pe baza datelor de la Pompei, autorul relevă diverse aspecte ale tehnologiei pâinii și spațiului brutăriei. Partea III. People/Oameni (p. 183-298) cuprinde cinci articole care se axează pe contextul social, rețelele sociale și cotidianul meș- teșugarilor și negustorilor din orașele romane. Meșteșugarii trăiau, activau și interacționau într-un mediu deschis. Pe de o parte mește- șugarii și comercianții erau cunoscuți de clienți destul de bine, pe de 218 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

altă parte producătorii și negustorii interacționau cu reprezentanții administrațiilor urbane și, în acest sens, erau parte a mai multor rețele sociale. C. Freu, în articolul Disciplina, patrocinium, nomen: The Bene- fits of Apprenticeship in the Roman World, discută despre rolul educa- ției în formarea deprinderilor de meșteșugar. În cele mai dese cazuri, deprinderile profesionale erau transmise din tată-n fiu. Dar, putem constata că ucenicia era un domeniu important în Imperiul Roman, unde copiii/tinerii căutau posibilități de formare a abilităților profesionale pe lângă ateliere și meșteri cunoscuți în mediile urbane. Un studiu original este realizat de L. Larson Lovén – Women, Trade, and Production in Urban Centres of Roman Intaly –, care discută despre rolul femeii în mediul economic urban al Imperiului Roman. Deși sursele istorice sunt modeste la acest subiect, autorul demonstrează im- portanța crucială a femeilor în diverse sectoare ale economiei urbane. W. Broekaert, în articolul său Freedmen and Agency in Roman Business, analizează rolul liberților în rețelele economiei urbane romane. Patro- nii foloseau liberții ca agenți economici, reducând astfel propriile riscuri. Acest model a fost aplicat și în activitatea meșteșugarilor și negustorilor. N. Tran analizează, în studiul său The Social Organization of Commerce and Crafts in Ancient Arles: Heterogeneity, Hierarchy, and Patronage, activitatea și particularitățile organizării comerțului și meș- tugăritului din Arles. Astfel, se prezintă un studiu de caz privind economia portuară din partea de vest a Imperiului, unde exista o ierarhie clară de asociații profesionale – navicularii, negotiatores, mercantores. Aceste caste profesionale jucau un rol important atât în mediul economic, cât și social-politic al urbei. I. Arnaoutoglou, în Hierapolis and Professional Associations: A Comparative Analysis, analizează specificul asociațiilor profesionale în partea de est a Imperiului Roman. Pe baza surselor epigrafice de la Hierapolis, autorul discută despre memoria membrilor asociațiilor și modul în care aveau grijă de mormintele lor. Din cele relatate de autor, se observă ponderea meșteșugarilor și negustorilor în mediile urbane și atitudinea orășenilor față de aceste caste profesionale. Partea IV. Space/Spațiu (p. 301-404) cuprinde patru lucrări care dezbat poziția meșteșugurilor în structura comerțului urban prin prisma interacțiunii fizice a meșteșugurilor și a comerțului cu mediul urban, a răspândirii activităților economice în acest mediu, precum și a gradului în care anumite activități au fost spațial concentrate. P. Goodman discută, în studiul său Working Together: Cluster of Artisans Book Reviews/ Recenzii PLURAL 219 in the Roman City, din perspectivă arheologică, despre clusterele de meșteșugari din orașele romane. Pe baza datelor de la Pompei, Tim- gad și Silchester, autorul ajunge la concluzia că fenomenul clusterelor era specific urbelor și era susținut de elitele romane. K. Droß-Krüpe, în contribuția sa Spatial Concentration and Dispersal of Roman Textile Crafts, dezbate specificul și poziția meșteșugurilor din domeniul tex- til, demonstrând că fenomenul cluster nu era avantajos pentru acest domeniu de activitate economică. Articolul lui O. Láng, Industry and Commerce in the City of Aquincum, relevă, pe baza datelor arheologice, topografia economică a orașului Aquincum. În aceeași ordine de idei, J. Poblome discută, în articolul său The Potters of Ancient Sagalassos Revisited, despre istoria cartierului olarilor din orașul Sagalassos. Pro- ducerea ceramicii fine reprezintă o activitate care cerea o calificare profesională înaltă atât din punctul de vedere al tehnologiei de con- fecționare, cât și considerând cerințele cumpărătorilor. Deși cartierul nu ocupa o poziție centrală în structura urbană, autorul demonstrea- ză rolul important al olarilor în economia orașului Sagalassos. Culegerea mai include, la început, date despre autori, listele figu- rilor, tabelelor și abrevierilor, iar la final – un indice de nume și noți- uni, care oferă acces rapid la datele, domeniile și problemele abordate de autori. În încheiere, consider că volumul Urban Craftsmen and Traders in the Roman World – rezultatul eforturilor unui colectiv de experți în domeniul istoriei economiei Romei Antice – este o contribuție im- portantă la istoria meșteșugurilor și comerțului din lumea romană. Discuția despre rolul și modul de organizare a unor actori ai economiei romane este și importantă, și actuală. Cu atât mai mult cu cât putem observa flexibilitatea producătorilor și negustorilor din mediile urbane la cerințele consumatorului în diverse regiuni și perioade ale Imperiului. Merită a fi evidențiat efortul coordonatorilor și autorilor de a face o analiză complexă a surselor scrise și arheologice și de a asigura o balanță geografică între regiunile de est și de vest ale Im- periului. Recomandăm acest volum tuturor celor interesați de istoria, economia și societatea romană. Workshopul care a generat această lu- crare poate fi un model de proiect de cercetare complexă pentru alte domenii, regiuni și perioade istorice.

Sergiu MUSTEAŢĂ 220 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Paul A. Shapiro, The Kishinev Ghetto, 1941- 1942. A Documentary History of the Holocaust in Romania’s Contested Borderlands1. With chronology by Radu Ioanid and Brewster Chamberlin and translations by Angela Jianu. Tuscaloosa, AL: University of Alabama Press, 2015. 280 pp., 11 Fig., 1 Map. ISBN: 978-0-8173-1864-2.2

„În momentul în care evreii din Chișinău au fost aliniați, gata pentru a fi conduși la moarte, când una dintre mamele vârstnice își îmbrățișa fiul, plângând, unii dintre creștini, vecini de o viață sau chiar prieteni, zbugheau în față să-i smulgă bocceaua din mâna sau căciula pe care o purta. Soldații râdeau, în parte amuzați, în parte șocați: și de ce nu, sărmanii de ei, care își vărsau sângele pentru țară, de ce nu ar trebui ei să aibă dreptul să prade, ca orice bun creștin? Pentru acești creș- tini care locuiau în ghetou, omorurile zilnice a câteva sute de evrei era nimic altceva, decât un mijloc acceptat de a-și câștiga existența...” (p. 146). Acesta este un extras dintr-o mărturie a unui supraviețuitor din ghetoul din Chișinău (autorul folosește varianta rusă – Kishinev), care descrie fațetele crunte ale cotidianului dramatic al evreilor basarabeni, la care au luat parte atât victimele și agresorii, cât și martorii oculari. În perioada Holocaustului care a avut loc în teritoriile Basara- biei și Transnistriei, aflate sub administrație română în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, evreii chișinăueni, de rând cu alte mii de evrei din orașele și satele din apropiere, au trecut prin suferințe enorme și au plătit cu prețul vieții.

1 Cartea a apărut recent în traducerea română: Paul A. Shapiro, Ghetoul din Chiși- nău, 1941-1942. O istorie documentară a Holocaustului în interiorul frontierelor con- testate ale României, București, 2016 2 Recenzia a fost publicată în limba engleză în: Jahrbücher für Geschichte Osteuropas: jgo.e-reviews 2016, no. 2 (http://www.recensio.net/rezensionen/zeitschriften/ jahrbucher-fur-geschichte-osteuropas/jgo-e-reviews-2016/2/ReviewMonogra- ph269261215). Traducere de Elena Dobrenco. Book Reviews/ Recenzii PLURAL 221

Paul A. Shapiro a scris o carte despre ghetoul din Chișinău, unul dintre cele peste o sută de ghetouri care s-au răspândit ca ciuperci- le după ploaie pe teritoriul Basarabiei și Transnistriei în vara anului 1941 și după, dar cu propria sa istorie izbitoare, reconstituită cu mul- tă dibăcie șaptezeci și cinci de ani mai târziu. Ghetoizarea făcea parte dintr-un plan mai larg de „purificare etnică” a evreilor de pe teritoriul României, care fusese pus în aplicare în mod prioritar imediat după ocuparea celor două regiuni plasate sub controlul militar, civil și economic al României. Evreii erau considerați extrem de pericu- loși pentru siguranța statului, aceasta datorită simpatiilor presupuse față de ideile comuniste, care cunoscuseră o creștere în popularitate în perioada interbelică, în special după evacuarea administrației și Ar- matei Române din Basarabia în iunie 1940. Într-adevăr, actele oficiale românești din perioada premergătoare evacuării indicau lipsa de loia- litate a evreilor basarabeni și prognozau o „trădare” iminentă a acestora, „mai puțin patrioți” și „mai comuniști” decât alți localnici. Din această perspectivă, atitudinea evreilor nu era nicidecum explicată prin politica antievreiască discriminatorie și de izolare, pusă în aplicare în mod constant și eficient în România în perioada interbelică. Această carte este valoroasă din cel puțin trei motive. În primul rând, ea completează lacuna cunoștințelor privind Holocaustul din România, care nu poate fi înțeles și asumat în totalitate fără a se cu- noaște istoria ghetoului din Chișinău – o piesă importantă dintr-un puzzle complex al exterminării evreilor basarabeni. Până astăzi, istoria ghetoului din Chișinău, care existase pentru o perioadă de doar trei luni (iulie-octombrie 1941), era un segment necunoscut al sorții tragice a comunității evreiești din Chișinău, care a fost izolată, depo- sedată, jefuită, dispersată și, într-un final, distrusă. Cele întâmplate evreilor din Chișinău și din satele din apropiere în primele luni după intrarea trupelor române și germane în oraș au avut loc cu antrenarea instituțiilor militare și civile, dar și a locuitorilor de rând, implicați și ei în distrugerea și exterminarea acestora. Pe lângă dezvăluirea strategiilor de supraviețuire zilnică, a practicilor de muncă forțată, precum și a rolului Comitetului evreiesc al ghetoului, cartea scoate din anoni- mat și atitudinea localnicilor ne-evrei care, după cum rezultă din pa- sajul citat mai sus, au profitat de tragedie pentru a prăda și jefui evreii de bunurile lor. Acesta este o dovadă în plus întru susținerea argu- mentului, elaborat pe larg în cartea recentă a Dianei Dumitru despre atitudinea de ură constantă a ne-evreilor față de evreii din Basarabia, 222 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

manifestată în perioada interbelică, în comparație cu atitudinea mai tolerantă a ne-evreilor din Transnistria, fapt care demonstrează rolul crucial al politicii de stat în formarea atitudinii față de evrei în perioada războiului (a se vedea Diana DUMITRU, The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust. The Borderlands of Romania and the Soviet Union, New York, 2016). Al doilea motiv pentru care această carte are o valoare aparte este studiul de caz despre ghetoul din Chișinău (între alte câteva interven- ții despre ghetoul din Chișinău, a se vedea Avigdor SHACHAN, Bur- ning Ice. The Ghettos of Transnistria, Boulder, CO, New York, 1996, pp. 94-100), care contribuie la o mai bună înțelegere a istoriei exter- minării evreilor, un fenomen răspândit pe larg în perioada războiului în Europa de Est și, în special, în fosta U.R.S.S., care s-a bucurat mai puțin de atenția cercetătorilor. Impunerea politicii de ghetoizare care a afectat comunitatea, familia și individul deopotrivă, etapele creării ghetoului, structura internă, principiile (mai bine spus, lipsa acestora) și deficiențele de organizare a acestuia scot la iveală modul în care funcționau legile care împingeau oamenii la moarte sau îi lăsau supraviețuitori, practicile instituționale care le determinau existența, strategiile de supraviețuire adoptate în interiorul ghetoului și în afara acestuia. Este prezentată o analiză spațială a Chișinăului la scară lar- gă, care cuprinde ceea ce se găsea dincolo de pereții ghetoului atât în sens geografic, cât și în sens de diversitate a experiențelor cotidi- ene. Lipsa unor instrucțiuni de administrare a ghetourilor, trecute în câteva rânduri în subordinea unităților militare, a organelor poliție- nești și administrative, demonstrează un management dezorganizat al ghetoului, fapt care a avut drept consecință evitarea responsabilității pentru executarea și torturarea evreilor, pe de o parte, și posibilitățile limitate ale evreilor de a exploata hotarele geografice și sociale în în- cercarea de a supraviețui, pe de altă parte. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, cartea permite citito- rului să reflecteze, de rând cu autorul, dar și de sine stătător, asupra multiplelor aspecte ale istoriei ghetoului din Chișinău prin probarea surselor primare variate. Cele 49 de documente din diverse arhive și în diferite limbi, minuțios selectate și sistematizate de către autor, de- monstrează abundența bazei documentare pentru ghetoul din Chiși- nău în comparație cu alte ghetouri din Basarabia și Transnistria, precum și adaugă valoare studiului de o sută de pagini inclus în cartea de față. Meandrele celor peste douăzeci de ani de documentare, descrise Book Reviews/ Recenzii PLURAL 223 de către autor în introducere, sunt un ghid metodologic de o impor- tanță majoră, în special pentru tinerii cercetători din domeniu, dar și pentru publicul larg, despre modul în care sensibilitatea subiectului influențează cercetările despre Holocaust, rezistența ierarhiei din arhive, precum și despre specificul cercetării de arhivă referitor la regiunile de frontieră. Aceste observații clarifică, de exemplu, întrebarea despre sursele documentare dispersate în diferite arhive regionale și centrale din Chișinău, Odesa, Cernăuți, Nicolaev și Vinnița. Mai mult, este demonstrat caracterul transnațional al Holocaustului din Europa de Sud-Est, atât din punct de vedere al documentării, cât și al colectării declarațiilor martorilor oculari. În afară de aspectele menționate mai sus, sunt abordate și cele despre furtul și jaful bunurilor evreilor de către funcționarii civili și militari români și germani, cu participarea locuitorilor ne-evrei, precum și confiscările, apoi „românizarea” proprietăților evreiești, aplica- te de instituțiile statului. Depistarea furtului neautorizat și a însușirii și distribuirii ilegale a proprietăților evreiești a avut drept consecință numirea de către mareșalul Antonescu a unei comisii de cercetare a cazului, care a emis două rapoarte ample asupra abuzurilor administrative din ghetou (doc. 43 și 44). Din moment ce bunurile luate de la evreii care locuiau în ghetou sau erau admiși temporar acolo înain- te de a fi deportați în Transnistria nu erau inventariate, este dificil de a depista soarta acelora. Dosarele Securității, recent consultate de noi în Arhivele CNSAS din București, la fel demonstrează că oficialii de rang înalt responsabili de administrarea ghetoului erau direct impli- cați în „jaful organizat” al bunurilor evreilor, fapt descris cu acuratețe în rapoarte. De fapt, în toamna anului 1941, crearea unei întregi rețele de oficiali transnistreni și basarabeni care în perioada războiului fă- ceau contrabandă cu bunuri și obiecte prețioase din regiune se afla în stadiu incipient. Deportarea evreilor din ghetoul din Chișinău a însemnat, pentru cei peste 11 000 de evrei, drumul spre moarte al acestora: în mai 1942, la Chișinău rămăseseră doar 257 din totalul de 425 de evrei aflați în întreaga Basarabie (pp. 82-83). De rând cu deportările la sca- ră locală ca parte a schemei de exterminare a evreilor la nivel de stat, documentele scot în evidență situația din locuri speciale, precum spi- talul de boli mintale din Costiujeni, de unde 48 din cei 53 de pacienți evrei, atestați documentar prin declarațiile diverselor instituții de stat ca fiind sănătoși din punct de vedere fizic, au fost deportați și ei în 224 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Transnistria (doc. 47-49). Este de-a dreptul șocantă exterminarea fi- ecărui evreu, care ajungea până la extreme, precum și acțiunile crimi- nale întreprinse de făptași, conștienți de consecințele acțiunilor sale. Apariția acestei cărți este extrem de actuală, în contextul în care Holocaustul din Europa de Est continuă să fie sistematic negat și de- naturat de o parte a cercetătorilor din regiune care „ajută” la menține- rea subiectului complicității în Holocaust în tiparele tabu. Mai mult, cartea răspunde necesităților stringente de sensibilizare a publicului larg cu privire la crimele comise față de evrei de către militarii germani și români, precum și de către oficialii civili, de pe urma cărora au beneficiat și locuitorii ne-evrei. Ținând cont de faptul că volumul a fost tradus și publicat la Editura Curtea Veche în 2016 în limba ro- mână, ne exprimăm convingerea că această carte va contribui la asu- marea Holocaustului de către publicul larg din România, Republica Moldova și Ucraina drept parte a trecutului regiunii, dar și a trecutului comun al acesteia.

Svetlana SUVEICA, Regensburg/Chişinău Book Reviews/ Recenzii PLURAL 225

Vladimir Beșleagă, Tata Vasile în 73 de episoade și XIV scrisori. Memorii, Chișinău: Cartier, 2015. 201 pp. ISBN 978-9975-79-907-2

Tata VASILE, părintele lui Beșleagă În ultimul pătrar de veac au apărut numeroase mărturii ale celor care au stat în penitenciarele comuniste, în izolare, umilință, tortură, foa- me, frig, departe de familii și umanitatea elementară. Mărturiile acestea trebuie să crească progresiv cu numărul anilor care ne separă de acel ev negru, urât, lugubru, sinistru și terifiant. Gândul la acea epocă trimite oamenii, inevitabil și invariabil, la Evul Mediu, la atrocitățile și violențele acelei perioade nesfârșite pentru cei care le-au trăit. Studii recente1 arată tot mai amănunțit istoria torturilor, plaga inumanității din Europa creștină. Vladimir Beșleagă, care a împlinit anul acesta, în vară, onorabila vârstă de 85 de ani, este printre decanii de vârstă ai breslei scriitorilor din Moldova răsăriteană. Născut în Transnistria, în 1931, a apucat să facă școală românească în clasa a patra, în plin Război al Doilea Mon- dial, în 1941-1942. În școala aceea de sat, pe vremea administrației țariste funcționa o școală parohială, unde un alt Beșleagă făcuse in- strucție teologică... Cert este că Vladimir Beșleagă a devenit pentru românii din stân- ga Prutului un intelectual, moral, cu toate că a făcut facultatea de litere la Chișinău în anii cei mai cumpliți ai amurgului stalinismului și imediat după. Figura lui demonstrează că nu școala călește caracterele

1 Vezi Jacob Soll, „Biographie of a Torturer”, New Republic, 19 martie 2013, https://newrepublic.com/article/112697/joel-f-harringtons-faithful-executio- ner-reviewed-jacob-soll 226 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

cărturarilor, mai ales dacă acestea sunt precare și oportuniste. Beșlea- gă a fost și este un cărturar și un scriitor de cea mai înaltă anvergură și pe cât este de erudit și cult, pe atât discreția și smerenia îl conservă în- tr-o umbră care îi este benefică, fertilă, creatoare de-a lungul câtorva decenii. Mereu ne suprinde cu studii, romane și poeme inedite, prin publicistica sa. Toate de o aleasă ținută intelectuală, de care Moldova postcomunistă are atâta nevoie! La începutul acestui an, în ianuarie, a apărut volumul pe care scri- itorul l-a numit: TATA VASILE în 73 de episoade și XIV scrisori, cu subtitlul Memorii2. Volumul este copleșitor, și sub aspect grafic, dar mai ales ca structură textuală, cu o sintaxă care amintește de vorbi- rea orală, de ritmica taclalei, a discuției libere, dintre cele mai necon- venționale. De altfel, Beșleagă a mai încercat și i-a reușit acest gen de scriitură și în alte publicații ale sale, mai ales că domnia sa pare un fin cunoscător și degustător al inimitabilului „grai transnistrean”, pe care dorește să-l conserve în propria operă. Nu este însă, din fericire, acea vorbire șantistă, poluată de rusisme și vocabule ucrainene, de care era poluată „limba moldovenească”, ideologizată, de dincolo de Nistru, în contrast cu româna care se dezvolta în Regatul României. Vocabula- rul pe care îl înregistrează Vladimir Beșleagă este dintre cele mai pure, arhaice, este chiar limba țăranilor răzeși, cărora nu le-a putut băga nimeni o altă vorbire decât cea pe care ei au moștenit-o prin sângele moșilor-strămoșilor. Poate nu e deloc întâmplător că pe la mijlocul anilor ´60, tânărul scriitor redactează o teză cu tema Liviu Rebreanu și arta romanului. Ardelenii și moldovenii din periferii se simt atrași între ei, afini, resimt poate mai abitir decât ceilalți români pericolul asupririi, al deznaționalizării, al dezrădăcinării. Par mai puțin delăsă- tori, în raport cu regățenii, dobrogenii, oltenii. Oamenii marginilor sunt luptători, poate puțin mai cutezători decât cei aflați în centru. Ei bine, Beșleagă este nevoit să abandoneze teza de doctorat, pentru că și îndrumătorul său, Vasile Coroban, este hăituit, „fugărit de la Uni- versitate pentru naționalism, până la urmă, în toamna lui 1958 sunt și eu expulzat din camera de la cămin și rămân pe drumuri... [subl. n.]” (p. 120). Cele 73 de episoade se împletesc ca niște mici bijuterii literare pe o țesătură literară percutantă, mlădiată minunat, fragmente care roiesc în jurul figurii tatălui mai ales, al părinților celor doi, dar și al neamu-

2 Editura Cartier, Chișinău, 2016. Book Reviews/ Recenzii PLURAL 227 rilor multe, iar narațiunea este ilustrată de câteva fotografii alb-negru. M-am uitat cu luare aminte la acestea. Nu erau figuri de țărani printre ele. Personajele poartă uniforme de militari, ale armatei roșii din anii ´30, cea mai sinistră perioadă a „Imperiului Roșu”. Țăranii au fost transformați, cei mai mulți, în ostași, apoi în funcționari, pălmași ai statului. Îl vedem pe tata Vasile la „, la Tiraspol, în anul 1931. Era un domn impozant, îmbrăcat în cămasă albă, albă ca neaua, privind cu detașare la camera de fotografiat, cu o pălărăie la fel de imaculată, în mijlocul a 18 bărbați tuciurii, chinuiți de muncă și de soarele sudic, dar sobri și încruntați. Beșleagă ni se arată altfel, și această diferență s-a moștenit mai ales în felul de a fi al fiului său, pe care tatăl îl voia doctor (p. 66-67). La toată lumea tata Vasile spunea: „Are să crească mare... Și are să fie doctor... Și când om îmbătrâni, are să ne puie coaie de bursuc!” (p. 136). Urmează, pe ultimele zeci de pagini ale volumului, acele XIV scrisori pe care Vasile Luca Beșleagă le-a expediat din detenția sa din Ural și Uzbekistan, unde a stat între 1950 și 1954, revenire care a fost, cum spune fiul, „ca la teatru” (p. 119). În scrisori își reamintește aspecte ale vieții sale din perioada interbelică, sovietică, și din timpul scurtei administrații românești din Transnistria (1941-1944), pe care le descrie fie în rusă, fie în limba română cu caractere latine și slavo- ne. E un material încă destul de puțin analizat, e brut, expus atunci, publicat azi, fără a fi sintetizat, nesupus hermeneuticii cercetătorului asupra trecutului penitenciar. Cartea lui Vladimir Beșleagă este pe cât de suprinzătoare ca și construcție literară, pe atât de legitimă ca document, arhivă vie, pro- pusă posterității din partea unei conștiințe și minți aflate în amurgul vieții, care mărturisește, aduce laudă eroismului uman al tatălui său și, implicit, întregii mișcări naționale din Basarabia. În scrisoarea a XI- II-a, datată 7-8 octombrie 1953, găsim următoarele afirmații: „...Eu am să ies din lagăr mult mai vurtos, oțălit cu oțăl di la munții Uralu- lui! De nime nu mă tem, da șî la nime nu m-oi închina. Stau drept îna- intea sabiei, cum stă grîu înaintea combainului... Șî de murit n-am să mor în genunchi, da am să mor în picioare!” (p. 197). Iar alături este fotografia tatălui, din 1970. „Ba și clopotele tragem” – sunt ultimele cuvinte din scrisoarea trimisă în vara lui 1954; la scurtă vreme tata Vasile este eliberat și se întoarce în Moldova natală, fiind martorul ex- pulzării fiului de la doctorat, acuzat de „naționalism”. Dar oare nu tot român s-a crezut acest țăran transnistrean, ajuns la poalele Uralului, 228 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

atunci când scria scrisori familiei sale în limba română? Le scria și nu avea niciodată certitudinea sau speranța că aceste misive vor ajunge vreodată la destinație, ca să se facă istorie mărturisitoare peste câteva decenii... Dar anume așa s-a întâmplat! Cartea lui Vladimir Beșleagă este cea mai vie mărturie. Dacă este totuși o ficțiune, e cu atât mai credibilă, cu cât nu are deloc aerul artificial al puzderiei de mărturii care se vor cu tot dinadinsul autentice, reale, veridice. Toate câte au fost s-au perindat aievea prin fața ochilor autorului. A ochilor săi sensibili.

Vladimir BULAT, Liber profesionist Book Reviews/ Recenzii PLURAL 229

Kate Brown, Plutopia: Nuclear Families, Ato- mic Cities, and the Great Soviet and American Disasters, New York and London: Oxford Uni- versity Press, 2013, 406 pp. ISBN 978-0-19-985576-6

American historian Kate Brown’s award-winning Plutopia is a highly original and important scholarly work with broad appeal. This work is focused on a seemingly unlikely comparison between “atomic cities” in the U.S. and the U.S.S.R. Brown combines political and social history with the history of science to draw intimate portraits of the two plutonium-producing cities of Richland (in the U.S. state of Washington) and Ozersk (in the Soviet Union’s Urals). She tracks the lives of these cities’ populations, both the privileged and the less so. She demonstrates the ways in which these cities, to paraphrase the author, shared common features that transcended politics, ideology, and national culture, based on the fears and needs of nuclear security. The similarities in the development and fate of these two cities are astounding, demonstrating how the cold war ironically brought the U.S. and the U.S.S.R. together in the most negative ways. Brown begins her history at the Hanford Plant in Richland, Washington. Here she shows the roles of the U.S. government and corporate science in creating a kind of totalizing incubator for nuclear development. Located in an isolated area with plentiful water and electricity, the Hanford Plant was built under strict security by a combination of non-white migrant workers, soldiers, and (for farming) prison labor. Construction sought to cut costs at every corner, with grave consequences for future safety. The town of Richland became the “new atomic city,” populated by white middle-class families living in prosperity in an American model town, in which “the residents gave up their civil and biological rights in return for consumer rights.” Here was a version of the American dream with costly natural and biological consequences for the indigenous people pushed out of their native hunting and fishing areas, local farmers, and, indeed, the people of Richland. 230 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Ozersk, under Soviet rule, was “conceived and made in the American image.” Brown details the history of the Soviet nuclear project under Beria, moving to Ozersk for a ground-level view of the results. Although Ozersk was “no Richland” (in countless ways, including early chaos and lack of security on site), it too was situated in an isolated region with access to necessary raw materials; it too depended upon the labor of prisoners and soldiers in its early days. Ozersk was also a “model town” like Richland in so far as upward social mobility was the reward for work in this dangerous setting. In both Richland and Ozersk, “the residents gave up their civil and biological rights in return for consumer rights.” This is an echo of Vera Dunham’s “Big Deal,” in which the equivalent of a Soviet “middle class” exchanges political loyalty for economic well-being. Although Dunham’s notion of the “Big Deal” comes from the 1970s, it fits well not only the description of the Soviet upwardly mobile; it also fits the postwar American middle class. However, within the context of nuclear cities, this compromise between political loyalty and economic stability came at a deadly cost. Brown is at her best in documenting the immense environmental disasters caused by these projects. She is able to show who knew what, and when, about the dangers of radioactivity and its waste; she demonstrates the ways in which big science and government sought to mask and deny the dangers of these nuclear projects, at the risk of the enormous contamination of adjacent farmland, rivers, animals, and human beings. She brings these dangers home to the reader through extensive and sometimes heart-breaking interviews with local residents in Richland and Ozersk. She shows the ways in which these very dangers served to mobilize civic activity and protest in both places. This is a book that warns us of the power of the state, surveillance, and information-gathering, as well as the dangers of state-led “big” science. It is also a book that warns us about the power of fear and how it impacts on domestic politics, a lesson no less important in the present. Plutopia is transnational history at its best, demonstrating the ways that conditions of fear and (cold) war shaped the policies of these two enemies in the arms race. The book is beautifully written and based on exhaustive research, including research in Soviet and U.S. archives. I cannot emphasize enough the importance of this subject and the originality and creativity that Brown brings to this work.

Lynne VIOLA, University Professor and Professor of History, University of Toronto, Canada Book Reviews/ Recenzii PLURAL 231

Ангел Николов, Васил Кэдринов, Валентина Маринова, Христоматия по литература за 12 клас «Забранените писатели». София: Център «Хана Аренд», 2013, 304 c., ISBN 978-954-8308-68-7

В 2013 г. в Болгарии для учеников 12-го класса была издана хре- стоматия по литературе. Это событие не вызвало бы столь ак- тивного общественного интереса, если бы не одно «но». На об- ложке книги было напечатано название «Забранените писатели» («Запрещенные писатели»). Ее составителями являются исто- рик Ангел Николов, социолог Васил Кэдринов и Валентина Ма- ринова. Этот труд предназначен для самостоятельной подготовки учащихся к урокам литературы. Ученикам предлагается познако- миться с биографиями и творчеством 17 авторов, которые в годы коммунистического режима в Болгарии (1944-1989) подверглись репрессиям, гонению, а их труды – запрету. В предисловии к изданию литератор Йордан Василев отмеча- ет, что эта книга «раскрывает серию трагедий, которые проис- ходили в судьбах болгарских писателей» (с. 6). По его мнению, в Болгарии деятели культуры как нигде больше подвергались же- сточайшей травле и физической ликвидации. В качестве примера он утверждает, что если на Нюрнбергском процессе руководите- ли гитлеровской Германии получили 12 смертных приговоров, то в маленькой Болгарии ни в чем не повинные люди – 2 730. От- метим, что органом, который выносил такие приговоры, был так называемый Народный суд. Он действовал с 20 декабря 1944 г. по 2 апреля 1945 г. Официальной целью его создания объявлялось осуждение властей Болгарии, управлявших ею в период 1 янва- ря 1941 – 9 сентября 1944 гг. и доведших страну до участия во Второй мировой войне на стороне Гитлера. Но позже оказалось, 232 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

что суд стал орудием расправы с неугодными коммунистическо- му режиму людьми. Также суд узаконил нелегальные массовые убийства, которые совершались после государственного перево- рота в стране 9 сентября. В результате переворота коммунисты пришли к власти. Не обошел террор и представителей писатель- ской среды. Они подвергались репрессиям двумя методами: че- рез идеологическое «разоблачение» и физическую ликвидацию. Только 9 марта 1945 г. на заседании пятого специального состава Народного суда в Софии было обвинено 96 болгарских журнали- стов, писателей и ученых. Так как в стране еще действовала Тыр- новская конституция (1879 г.), приговоры произносились во имя «Симеона Второго, царя болгар»1. Так, например, в 1944 г. жерт- вой политического террора стал болгарский критик, писатель и журналист Йордан Бадев. 20 сентября 1944 г. его арестовали и убили в районе Сахарной фабрики г. Софии2. Позже, месяц спу- стя, его исключили из Союза болгарских писателей. Он был обви- нен в «великоболгарском шовинизме» и отрицательном отноше- нии к советской литературе и жизни в СССР. Одновременно об- щественности сообщалось, что статьи Й. Бадева имели характер «полицейских доносов» против представителей интеллигенции. Появился даже термин «бадевщина». Лишь в 1996 г. Верховный суд реабилитировал Й. Бадева. В то же время из Союза болгар- ских писателей было исключено более сотни интеллектуалов. На их место принимали прокоммунистических писателей. Одновре- менно власти составили список запрещенных книг, часть их ко- торых была уничтожена, а другая – хранилась в складских и под- вальных помещениях библиотек. Нелегко было авторам, которые в условиях жесточайшей цензуры продолжали писать. По утверж- дению составителей, власти разработали технологию, которая по- зволяла им контролировать издательскую деятельность. Согласно ей после подачи рукописи в издательство, ее забирали органы Го- сударственной безопасности (Държавна сигурност), и если при проверке устанавливалось, что книга не соответствует партийной идеологии, главному редактору приказывалось отказать писателю в издании труда (с. 8). По этой причине, как считают составите-

1 П. Семерджиев, Народният съд в България 1944-1945 г. Кому и защо е бил необ- ходим, (Ерусалим: Македоно-българския институт „Св. Климент Охридски”, 1997), 23-31. 2 Й. Бадев, Позиция, (София: БАН, 1993), 4-5. Book Reviews/ Recenzii PLURAL 233

ли, молодое поколение должно знать о засекреченных страницах прошлого. Идея составления данного труда была связана именно с молодым болгарским поколением. Составителей удивило то, что последние социологические барометры общественного мнения показали, что одна пятая часть молодых людей хотели бы жить во времена Тодора Живкова, а большинство из них не знают, что та- кое Солидарность и Берлинская стена. Авторы попытались с по- мощью литературы просветить школьников. В хрестоматию включены плоды творческой деятельности «убитых коммунистами» Георгия Маркова, Георгия Заркина и Любы Тодоровой Генчевой (псевдоним Яна Язова), политиче- ских заключенных Йосифа Петрова, Петко Огойского, Трифона Кунева, Пенко Керемидчиева, Йордана Рускова, Коста Георгиева Босяка, Атанаса Райкова, Герчо Джамбазова, Стефана Стамова, как и запрещенных: Блага Димитрова, Радой Ралин, Змей Горянин (Светозар Димитров), Мехмед Карахюсеинов, Димитэр Инкьов. Кроме текстов произведений писателей, на страницах хрестома- тии помещены их биография, а также рассказы о реальных случа- ях их конфронтации с тоталитарным режимом. Из категории убитых писателей узнаем и об известном бол- гарском писателе Георгии Маркове. В 1969 г., под предлогом по- ездки к брату в Италию, он покинул родину. Обосновался в Лон- доне, где работал в качестве журналиста в болгарской секции «Би Би Си», сотрудничал с радиостанциями «Дойче веле» и «Сво- бодная Европа». В Болгарии его заочно осудили на 6 лет и 6 ме- сяцев по причине невозвращения в страну и за антикоммунисти- ческие эссе и комментарии. В Лондоне он работает над произве- дением «Задочни репортажи за България» («Заочные репорта- жи о Болгарии») – очерки и анализы о жизни в Болгарии во вре- мена коммунистической диктатуры. Они передавались по радио «Свободная Европа». Это является причиной организации его убийства органами Государственной безопасности, при посред- ничестве советского КГБ, 7 сентября 1978 г. (с. 42). В хресто- матию были включены такие очерки из «заочных репортажей», как «Републиката на работниците» («Республика рабочих»), «Партия и работа», «Съветския феодализъм» («Советский фе- одализм»), «Унгарска есен» («Венгерская весна»), «Безкрай- ният парад» («Бескрайний парад»), «Цензурата – оръжие на бездарниците» («Цензура – оружие бездарных») и др. Соста- 234 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

вители сборника справедливо считают, что «записки» являются шедевром болгарской литературы XX в. и их можно расположить рядом с работами авторов, которые писали о борьбе с османским игом − Ивана Вазова «Под игото» («Под игом») и Захари Сто- янова «Записки по българските въстания» («Записки о болгар- ских восстаниях») (с. 42). И это не случайно, так как Г. Марков в своих очерках осуждает культ личности, всеобщее подозрение, репрессии, и как следствие – бегство из страны. Символично зву- чат слова писателя Георгия Борисова, который в предисловии к одному из изданий «Репортажей» отмечал, что Г. Марков «с по- стоянством и страстью, документальной точностью и самоубий- ственной принципиальностью воскресил целую эпоху»3. Не пощадила судьба и поэта Георгия Заркина. Его обвинили в подготовке государственного переворота с целью устранения от власти Тодора Живкова. В действительности в середине 60-х гг. он распространял прокламации, призывающие к вооруженной борьбе (с. 34). В 1975 г. Г. Заркина арестовали, а в 1977 г. − уби- ли. Составители книги объясняют, что смерть поэта в 1977 г. не является случайной. Именно тогда в Софии должен был пройти международный конгресс писателей, где его члены могли бы за- просить встречи с арестованным интеллектуалом. В рецензируе- мой хрестоматии опубликованы его девять стихов, которые еще при жизни автора озвучивались по радио «Свободная Европа». В одном из стихов под названием «Жажда», поэт призывает бол- гарское общество опомниться чтобы понять, что оно лишено сво- боды (с. 38). Символично звучат слова его обращения к человеку − «Към човека». Согласно им, если человек имеет достоинство, он не должен падать на колени ни перед кем, будь это Владетель или Господь Бог (с. 40). На страницах учебника знакомимся с трагической судьбой Любы Тодоровой Генчевой, издававшей под псевдонимом «Яна Язова». После установления в Болгарии коммунистического ре- жима писательница отказалась присоединиться к группе коллег, которые признавали так называемый социалистический реализм художественным методом. По этой причине она оказалась в пол- ной изоляции. В 1974 г. Я. Язова погибает при загадочных обсто-

3 П. Семерджиев, Народният съд в България 1944-1945 г. Кому и защо е бил необходим, (Ерусалим: Македоно-българския институт „Св. Климент Охрид- ски”, 1997), 23-31. Book Reviews/ Recenzii PLURAL 235

ятельствах, по официальной версии считается, что ее в собствен- ном доме убили грабители (с. 295). В то же время остается неяс- ным, почему ворам понадобилось унести еще не изданные руко- писи болгарской писательницы. В представленную работу вклю- чен фрагмент ее романа «Соления залив» («Соленый залив»). В нем автор рассказывает о событиях в Болгарии в период первых десятилетий XX в. до 9-сентябрьского переворота 1944 гг. Через судьбу семейства, живущего в Соленом заливе, она показала кру- шение идеалов болгарских борцов за освобождение Болгарии от Османского ига. Среди политических заключенных был поэт Атанас Райков, за нелегальную антикоммунистическую деятельность его осудили на 15 лет. В хрестоматии опубликованы три его произведения: «Арестуване» («Арест»), «В Държавна сигурност» («В ор- ганах государственной безопасности») и «Остров Персин» («Остров Персин») (с. 11-13). В стихах Райков рассказывает, как глубокой ночью его арестовали, а родная мать кричала ему вслед: «Если будешь бороться, не погибнешь!». В то же время он пере- дает читателю бесчеловечное отношение, которые он испытал со стороны чекистов. По его уверению, не выдерживая допросов, задержанный желает смерти, чем продолжения мучений. На стра- ницах хрестоматии помещена биография писателя Петко Ого- йского с произведением «Записки за българските страдания» («Записки о болгарских страданиях»). В них он воспроизвел сопротивление (конспирация, партизанские отряды, протесты, провокации) болгарского народа коммунистическому режиму. Рассказывает о трудовом лагере Белене, который назван им «бол- гарской Сибирью» (с. 210). Отражает деятельность болгарской политической эмиграции. В хрестоматии читатель познакомит- ся и с поэтом Герчо Джамбазовым, которого еще в студенческие годы обвинили в «неблагонадежности». В 1950 г. его арестова- ли и отправили в трудовой лагерь Белене, который располагался на острове Персин на р. Дунай. В хрестоматии опубликован его стих «Персинци», в котором он сравнивает заключенных с раба- ми, которые верят, что придет свобода (с. 124). В том же лагере с 1956 по 1959 г. за свое свободомыслие отбывал срок поэт Йосиф Петров. Читатель имеет возможность познакомиться с его ше- стью стихами, в которых он критикует тоталитарный режим, ко- торый превратил народ в «кукольную игрушку». Среди публику- 236 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

емых стихов можно выделить такие как «Защо мълчим?» («По- чему молчим») и «Диктатори» (с. 184-186). На страницах хре- стоматии молодой лицеист получает возможность знакомиться с другим «беленским арестантом» ‒ Костой Георгиевым_Босяком, который попал в лагерь в 1958 г. за антикоммунистические сти- хи, в которых он сравнивал социалистическое время с «темными веками» (с. 189). В представленный труд составители включили произведение Йордана Рускова «Зов за свобода» («Призыв к свободе»). Оно написано 9 ноября 1956 г., в период, когда в Вен- грии происходило восстание, которое потрясло основы комму- низма. В стихе Й. Русков призвал болгар поддержать венгров и последовать их примеру. Поэт-бунтарь, который до этого писал стихи лишь для детей, был арестован и посажен в тюрьму на 19 лет (с. 177-178). Тяжелый лагерный режим в течении 10 лет ис- пытывал поэт Пенко Керемедчиев. В таких условиях он написал свободолюбивые стихи, часть из которых была включена в учеб- ник (с. 197-198). В хрестоматию, составители включили стихи Стефана Стамова, написанные большей частью в карцере. Чита- тель узнает, что писатель был арестован два раза, первый раз – в 1948 г. за участие в Сельской свободной армии4, а второй раз – в 1968 г. в связи с чехословацкими событиями (с. 276). В своих сти- хах С. Стамов еще в 1954 г. призывал Европу «разбить пригра- ничные преграды», режиму он заявляет, что «идеи невозможно расстрелять» (с. 270-280). Вызывают интерес фельетоны Три- фона Кунева под названием «Ситни дребни… като камилчета» («Сытые и мелкие… как верблюжата»). Они имеют вид острых, но смешных народных анекдотов. В предисловии к книге, издан- ной в 1946 г. под тем же названием, он сравнивает руководство страны с «политическими фантазерами, которые стремились поменять исторический облик нашего (болгарского – И.Д.) наро- да». Это вызвало недовольство у председателя Совета министров НРБ Георгия Димитрова и, как следствие, сатирик был арестован. В список запрещенных литературных деятелей входила Бла- га Димитрова. Она была «виновна» перед властями за то, что в

4 Сельская свободная армия была образована молодежью, которая видела единственный способ противостояния власти в вооруженной борьбе. Обра- зовалась в 1947 г. в результате студенческих протестов, направленных против вмешательства властей в сферу высшего образования. Ее организаторы были арестованы в 1948 г. Book Reviews/ Recenzii PLURAL 237

1957 г., работая в издательстве «Български писател», подала в от- ставку. Причиной такого шага стал ее протест против того, что не были допущены в печать сборники стихов молодых поэтов Кон- стантина Павлова и Николая Кэнчева (с. 14). В период 1987-1989 г. из-за «дессидентских взглядов и деятельности» ряд ее трудов не принимались к изданию, другие были запрещены. Роман Б. Ди- митровой «Лице» («Лицо») (с. 16-26), фрагмент которого опу- бликован в рецензируемом труде, не был известен публике в тече- ние 9 лет. Позднее, при издании этого труда в 1997 г., на его ли- цевой обложке было напечатано: «роман-арестант, который 9 лет был в тюрьме»5. В книге писательница рассказывает о сложности жизни в социалистическом обществе, которое убивало человече- скую индивидуальность. Главная героиня, которая отказывается идти на парады и манифестации, находит утешение в разговорах с собственным фикусом. В хрестоматии нашли свое отражение фельетоны Димитрия Инкьова, который еще в 1965 г. уехал из Болгарии и поселился в Мюнхене. Опубликованные сюжеты написаны в период 1966- 1989 гг. В Болгарии они были запрещены, но передавались по ра- дио «Свободная Европа». Тех же, кто пересказывал фельетоны Д. Инкьова, ждала тюрьма (с. 125). Главным героем его произ- ведения является партизанский генерал Ботуш (Сапог) Каишев, разговаривая с которым он осмеивает «реальный социализм», при котором «производительность растет, а полки в магази- нах пусты», который объявляет всех равными, но на самом деле «простой рабочий не может сравниться с положением генерала и членом ЦК» (с. 129-130). В одном ряду с запрещенными писателями представлен Све- тозар Димитров (псевдоним Змей Горянин), который в 1944 г. был осужден на 1 год, а его книги вошли в так называемый «Спи- сок фашисткой литературы». Он умер в 1958 г. при неизвестных обстоятельствах. Молодому читателю предлагается познакомить- ся с его эпиграммами, среди которых выделяется «Свобода 1», «Свобода 2», «Господи, ако спасиш света» («Господи, если спа- сешь мир») и др. (с. 172-175). Аналогичная судьба была у эпи- грамм «Люти чушки» («Горький перец»), изданных поэтом-са- тириком Радоем Ралином. За отраженную в них критику властей

5 Б. Димитрова, Лице, (София: Абагар, 1997). 238 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

и иронию над современностью книга была сожжена в 1968 г. в пе- чах Софийского полиграфического комбината (с. 266). На стра- ницах хрестоматии читатель узнает, что политические репрессии затронули писателей, имевших турецкое происхождение. Одним из них был Мехмед Карахюсейнов. Он не мог терпеть обиду, на- силие, а также унижение человеческого достоинства со стороны коммунистических властей. Пиком его недовольства стал Возро- дительный процесс, который был генерирован режимом в 1984 г. В результате чего этническим туркам насильно меняли имена. В качестве протеста М. Карахюсейнов 1 февраля 1985 г. во дво- ре собственного дома совершил самосожжение. Хотя его удалось спасти, тяжелые ожоги дали о себе знать, и через пять лет поэта не стало (с. 191). Надеемся, что включенные в хрестоматию биографии и плоды творчества запрещенных писателей пробудят в молодом поколе- нии интерес к историческому прошлому своей страны. Для них деятельность этих писателей должна стать примером борьбы лю- дей в условиях жесточайшей цензуры.

Иван ДУМИНИКА, доктор исторических наук, научный сотрудник Центра этнологии Института культурного наследия АНМ Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 239

SCHOLARLY LIFE / VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ

Cu privire la sursele conflictelor internaţionale contemporane1 Ion STĂVILĂ „Noi nu dorim un nou război rece, noi nu dorim o nouă cursă a înarmării, noi nu tindem spre confruntare.” (Jens Stoltenberg, secretar general al NATO, din declaraţia de presă cu ocazia Summitului NATO de la Varşovia, 8 iulie 2016)

„Potrivit evaluărilor noastre, linia politică a NATO în raport cu Rusia este una neprietenească şi închisă. S-ar putea spune şi mai dur: noi am revenit la timpurile Războiului Rece.” (Dmitri Medvedev, prim-ministrul Federaţiei Ruse, din alocuţiunea rostită la Conferinţa pentru Securitate, Munchen, 13 februarie 2016)

Abstract The following article includes thoughts and ideas formulated at a university lecture presented for the students and teaching staff, from the History and Geography Department of State University “Ion Creangă” from Chişinău, at the beginning of 2016 year of study. The research provides a new attempt to review the sources of contemporary international conflicts. The author considers that the enormous conflicting potential of the today world undermines international peace and security, which concerns academic society, political elites and civic organizations from all over the globe. The ongoing interest of academics and likewise, of multitude of publications signed by prominent scientists presenting different points of view on the premises of international conflicts and their impact on evolution of international relations, is clearly outstanding. The author of the article considers that the sources of international conflicts should be predominantly sought in human factor; ethnic, cultural and religious entities and, in the same way, in the nature of states as subjects of International Law, non-state actors and international relations. Similarly, there are evolved the demographics phenomena and climate changes which cause conflicts and turmoil at global level. Analyzing them in part and as a group, the factors

1 Lecție inaugurală a anului academic 2016/2017 la Facultatea de Istorie și Geografie, Universita- tea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, 1 septembrie 2016. 240 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

“parties of war” and “antiwar” appear to as like a walk on international relations minefield, planted with conflicts of different types and scopes. The author considers that political elites are not always highly responsible for duties they have in order to face the challenges of modern world. The spectacular evolutions from past two decades, practically, commenced a new “Cold War” and based on old conflicts gave birth to a wide range of new defiance and threats which are eroding the system of international relations. This state of affairs makes us think that the world is going in the wrong direction. Therefore, our civilization, once again, is facing a dilemma: either will prove that finally has learned the lessons of history and will prevent a dramatic degeneration of international relations, either will justify, one more time, the statement of a classic about humanity, which is not able to learn that lesson and prevent a new world disaster. The author joins the optimists who are confident that the human rationality will triumph and the humanity will face the serious challenges of a today world. Keywords: international conflicts, identity questions, multiculturalism, demo- graphic crisis, migration, energetic, meal and water resources, climate changes, cold war.

Articolul de faţă constituie o sinteză de idei şi reflecții cu privire la sursele sfi- dărilor şi amenințărilor cu care se confruntă lumea în ultimele decenii, formulate în prelegerea de inaugurare a anului academic 2016-2017 susţinută în faţa studenţilor şi corpului profesoral al Facultăţii de Istorie și Geografie a Universi- tăţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău. La elaborarea acestui studiu analitico-sintetic au fost folosite lucrări ştiinţi- fice de referință, inclusiv materiale de pe internet, în care sunt dezvăluite sub diferite aspecte fenomenele regionale şi globale care marchează tendințele generale ale evoluției relațiilor internaționale. Am folosit, de asemenea, în mod firesc, materialul empiric propriu, observațiile şi impresiile proprii pe care am putut să le acumulez pe parcursul a mai bine de douăzeci de ani de activitate diplomatică, inclusiv în calitate de martor sau participant la mai multe dezbateri pertinente din cadrul unor organizații internaționale, cum sunt ONU, OSCE, NATO, precum şi la conferințe diplomatice şi științifico-practice organizate de diverse centre de analiză și studii strategice, think-tankuri, instituții academice etc. Am ţinut din capul locului să le recomand insistent studenţiilor să citească neapărat cărţile unor autori notorii din domeniul relaţiilor internaţionale şi al geopoliticii pentru a cunoaşte şi a întelege mai bine factorii profunzi care stau la baza fenomenelor şi tendinţelor generale ale evoluţiei lumii contemporane, inclusiv a sfidărilor şi ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Am invocat în acest sens numele lui Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski, Sa- Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 241 muel Huntington, Francis Fukuyama, Alvin Toffler, Hans Morgenthau, Joseph S. Nye, Jr., George Friedman, Noam Chomsky şi alţii, cărţile cărora sunt acce- sibile cititorilor noştri în limbile engleză, română şi rusă2. De fapt, acesta a fost scopul principal pe care l-am urmărit în acea prelegere. Am dorit să-i motivez pe fiecare dintre cei cărora m-am adresat să mediteze cât se poate de profund asupra problemelor arzătoare cu care se confruntă civilizația noastră și care ne afectează pe fiecare dintre noi, uneori fără a simți sau a conștientiza acest lucru. Fiind conștient de caracterul subiectiv al paradigmei propuse pentru analiza conflictelor internaționale, sper totuşi că naraţiunea dată este una aproape de realitate și că aceasta poate contribui la o percepție obiectivă și corectă a surselor situațiilor conflictuale internaționale de diferită natură și anvergură. Or, stabilirea unui diagnostic corect al „stării sănătății” planetei noastre și al civilizației care locuiește pe ea este extrem de importantă pentru definirea căi- lor și modalităților de tratare a „bolilor depistate” și pentru redresarea stării de lucruri în vederea asigurării unei dezvoltări pașnice și durabile de mai departe. 2 Henry Kissinger, Diplomaţia (București: Editura All, 2013); Henry Kissinger, Ordinea mondi- ală. Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a cursului istoriei (Bucureşti: RAO, 2015); Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice (București: Editura Univers Enciclopedic, 2010); Samuel P. Huntington, Cine suntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane (București: Antet, 2005); Samuel P. Huntington, Ciocnirea civili- zaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (București: Antet, 2012); Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om (București: Ed. Paideia, 1994); Alvin Toffler, Şocul viitorului (Bucureşti: Editura Politică, 1973); Alvin Toffler,Al treilea val (Bucureşti: Editura Politică, 1983); Alvin Toffler, Power Shift. Cunoaştere, capital şi violenţă la frontiera secolului 21 (Bucureşti: Antet, 1995); Al- vin Toffler,Război și anti-război – supravieţuirea în zorii secolului XXI (Bucureşti: Antet, 1995); Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace (Iași: Polirom, 2013); Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul: o analiză teoretică (Iaşi: Institutul European, 2001); Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaţionale (Iași: Polirom, 2006); Karl W. Deusch, Analiza relațiilor internaționale (Chișinău: Tehnica-Info, 2006); George Friedman, Ţinuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în Eurasia (Bucureşti: RAO, 2013); George Friedman,Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI (Chișinău: Editura Litera, 2012); Joseph S. Nye, Jr., Understanding International Conflicts: An Introduction to Theory and History (Longman Classics Series). Fifth Edition (London: Longman Publishing Group, 2004); Joseph S. Nye, Jr., David A. Welch, Understanding Global Conflict and Cooperation: An Introduction to Theory and History, 9th Edition (Edinburgh Gate: Pearson Education Limited, 2013); Joseph S. Nye, Jr., The Futu- re of Power (New York: PublicAffairs, 2011); Noam Chomsky,State eşuate. Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei (București: Antet, 2007); Noam Chomsky, Speranţe şi perspective. Neoliberalism versus democraţie (Pitești: Paralela 45, 2012); Edward A. Kolodziej, Securitatea şi relaţiile internaţionale (Iași: Polirom, 2007); Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului (Chișinău: Editura Litera, 2014); Robert D. Kaplan, În umbra Europei. Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea (București: Humanitas, 2016); Nicu Popescu, Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice (Chişinău: Cartier, 2013); Oleg Serebrian, Rusia la răspântie. Geostrate- gie, geocultură, geoeconomie (Chişinău: Cartier, 2014). 242 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Aruncând o privire de ansamblu asupra evoluției relațiilor internaționale și a felului în care lumea s-a schimbat după cel de-al Doilea Război Mondial, trebuie să recunoaștem faptul că cel mai important eveniment care a marcat puternic această perioadă de timp a fost încheierea Războiului Rece. Falimen- tul sistemului socialist, destrămarea Uniunii Sovetice și desființarea Pactului de la Varșovia la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului trecut au condus la dispariția uneia dintre cele două tabere „beligerante” din epoca Războiului Rece și la triumful lumii occidentale, bazate pe ideile liberale și democratice. Sfârșitul Războiului Rece, marcat simbolic de căderea Zidului Berli- nului, a însemnat sfârșitul politicii de confruntare globală și a cursei înarmării, care a ținut într-o tensiune permanentă practic întreaga lume, purtând în sine pericolul declanșării unui nou război mondial devastator. O dovadă elocventă în acest sens constituie multiplele crize internaționale, cum ar fi Blocada Ber- linului, Războiul din Coreea, Criza Suezului, criza rachetelor cubaneze (criza din Marea Caraibelor) etc., când lumea s-a pomenit în repetate rânduri în pragul unui nou război mondial. Din fericire, aceasta nu s-a întâmplat. Confrun- tarea globală dintre cei doi poli de putere – SUA și URSS – s-a făcut resimțită printr-o serie întreagă de războaie locale, care au erodat sistemul relaţiilor inter- naţionale, aducând pierderi colosale, umane și materiale, mai multor popoare. Cu părere de rău, marea bucurie generală provocată de căderea cortinei de fier și de încetarea „zângănitului armelor” nu a durat prea mult. Trebuie să re- cunoaștem că nu au avut dreptate nici I. Kant, care spera la venirea unei noi epoci a „păcii eterne”, nici F. Fukuyama, care vorbea despre „sfârşitul istoriei”, şi că, de fapt, suntem martorii declanşării unui nou război rece, oricât de trist ar fi să ne obișnuim cu această idee. Deși teza lui Fukuyama poate fi contestată de unii, totuși este greu de tăgăduit niște realități politice evidente din zilele noastre, caracteristice războiului rece „clasic”. Limbajul reconciliant de parteneriat şi cooperare care domina în dialogul politic dintre Occident şi Federaţia Rusă în anii ’90 ai secolului trecut a fost înlocuit, în anii 2000, de retorica neîncrede- rii şi acuzaţiilor reciproce dure vizând intenţiile şi acţiunile întreprinse pe arena internaţionlă. Cele câteva valuri de extindere spre est ale Alianţei Nord-Atlan- tice şi ale Uniunii Europene şi replicile dure ale Federaţiei Ruse împotriva acestora, relansarea cursei înarmării, demonstrarea de forță și zângănitul de arme, perpetuarea conflictelor nesoluționate și declanșarea unor noi crize regionale, apariția unor noi tipuri de conflicte „atipice”, cum ar fi amenințările și „răz- boaiele hibride”, folosirea frecventă a pârghiilor economice ca „arme politice”, „războaiele comerciale”, „războaiele energetice”, recurgerea la embargouri și sancțiuni economice, neglijarea flagrantă și brutală a normelor și principiilor dreptului internațional, inclusiv prin anexare de teritorii străine și ingerință fă- Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 243

țișă în treburile interne ale unor state suverane – lista poate fi continuată, or, toate aceste fenomene și evenimente, după cum este evident, sunt inspirate din politica războiului rece. Bombardamentele aviaţiei NATO în Kosovo în 1999, invazia militară a Federaţiei Ruse asupra Georgiei din 2008, anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă în 2014 şi declanşarea în acelaşi an a unui război hibrid împotriva Ucrainei, războiul din Siria – toate aceste evenimente vor intra în istoria „celei de-a doua ediții” a Războiului Rece. Cred că aici ar putea fi invoca- te multe alte argumente și fapte concrete pentru a demonstra justeţea aceastei ipoteze, ele, însă, sunt atât de evidente, încât nu voi mai insista în acest sens. Or, această aserțiune poate fi tratată și ca o invitație la o dezbatere largă în aulele studenţeşti şi mediile academice pentru a confirma sau a infirma teza cu privire la începutul unui nou război rece, cu care se confruntă lumea contemporană. Interesant este să ne întrebăm când şi cum se va termina această nouă epocă de confruntare globală, această întrebare ţinând mai cu seamă de domeniul futu- rologiei, la care pot exista câteva răspunsuri. Pe acest fundal trist al evoluţiei vieţii internaţionale din ultimele decenii este firesc să reflectăm şi noi împreună cu alţi autori, de care vorbeam mai sus, la originile, sursele şi germenii conflictelor internaţionale. După cum este evident, acestea trebuie căutate în diferenţele, contradicţiile şi antagonismele care decurg din natura umană şi condiţiile de dezvoltare a popoarelor, din interesele statelor şi naţiunilor în chestiunile legate de teritorii şi spaţiile vitale, în problemele legate de resursele naturale, energetice, alimentare şi de apă, în problemele identitare, în problemele legate de mediul înconjurător, în problemele geopolitice. Cred că dezvăluirea paradigmei conflictelor internaţionale trebuie în- cepută de la înţelegerea corectă a rolului ce revine, în acest sens, factorului uman/omului, statelor şi comunităţilor umane, care par să fie de o impor- tanţă primordială. Indivizii care, luaţi împreună, formează colectivităţile umane, popoarele şi statele trebuie priviţi ca sursa principală şi, în acelaşi timp, ca protagoniştii conflictelor internaţionale de tot genul. O analiză pertinentă şi profundă asupra psihologiei şi antropologiei legate de conflictele şi războaele dintre state şi naţiuni a fost făcută pentru prima oară de către fondatorul neore- alismului în relaţiile internaţionale, politologul american Kenneth N. Waltz în lucrarea sa „Omul, statul şi războiul”, devenită una de referinţă pentru studierea relaţiilor internaţionale, în particular a naturii conflictelor şi războaielor3. Bazându-se pe ideile politice şi filozofice ale unor gânditori de referinţă din antichitate şi până în zilele noastre, Waltz a încercat să scoată la iveală natura

3 Waltz, Omul, statul şi războiul. 244 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

conflituală a omului şi responsabilitatea deosebită care îi revine acestuia pentru provocarea conflictelor şi războaielor. Strâns legate de factorul uman şi de soci- etăţile umane sunt statele, care caută să-și păstreze și/sau să-și crească propria putere nu din cauza naturii umane, ci din cauza presiunii factorilor sistemici, cum este competiţia internaţională, conducând astfel la declanşarea conflictelor sau la aplanarea acestora. În ultima instanţă, vedem că istoria relaţiilor in- ternaţionale este una „ţesută” din conflicte şi războaie care îşi au originea lor în raţiunea de stat, care este una crucială pentru înţelegerea anatomiei acestora. Or, după cum afirmă H. Morgenthau, politica internaţională este în esenţă o luptă pentru putere pe care oamenii încearcă să o modereze4. De aici vine im- portanţa dreptului internaţional, a moralei şi a diplomaţiei menite să ordone- ze cât de cât relațiile internaționale aflate într-o stare de „anarhie permanentă” (Kenneth N. Waltz). În lipsa unei autorități internaționale suprastatale incon- testabile, statele-națiuni, atât cele democratice cât și cele cu regimuri autoritare sau dictatoriale, sunt nevoite să acționeze de o așa manieră, încât să poată să-și asigure în primul rând interesele lor de securitate prin adaptarea politicilor și potențialului de aparare pentru a face față amenințărilor și sfidărilor la adresa securității lor. Premise tot atât de serioase pentru conflicte internaţionale constituie ameninţările potenţiale sau reale pe care statele şi popoarele le percep la adresa teritoriului şi spaţiului lor vital, pe care acestea vor să le stăpânească şi să le controleze efectiv în virtutea recunoaşterii suveranităţii şi integrităţii statelor. Stabilite în urma încheierii unor tratate de frontieră, tratate de pace, războaie expansioniste sau, pur şi simplu, în mod arbitrar, frontierele au fost deseori con- testate tacit sau au fost violate de către alte state pentru a beneficia de extensi- uni teritoriale şi de alte avantaje care decurgeau din acestea. Vom invoca aici şi tendinţa unor state de a lua sub oblăduirea lor minorităţile lor care, din „greşea- lă istorică”, s-au pomenit pe teritoriul unui stat vecin, fie „râvnirea” la bogăţiile naturale ale altora, „revenite” acestora dintr-o inechitate a providenţei. Istoria ne demonstrează cu prisosinţă, printr-o multitudine de exemple persistente, cât de fragile şi „buclucaşe” sunt frontierele. Evenimentele, desfăşurate în ultimul timp, care au afectat suveranitatea şi integritatea teritorială a statelor vin să ne convingă o dată în plus de faptul că „sindromurile” istorice şi geopolitice ale frontierelor şi teritoriilor sunt pe departe de a fi depăşite. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazul provinciei Kosovo, al Crimeii, al conflictelor regionale nesoluţionate din Caucazul de Sud, Donbas sau Transnistria, care pun în joc soarta unor frontiere, teritorii

4 Morgenthau, Politica între naţiuni. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 245

şi comunităţi umane. După cum este evident, nici în acest caz nu există o clari- tate deplină privind finalitatea logică şi echitabilă a acestor situaţii conflictuale. Deşi în secolul XX au fost făcute eforturi impresionante pentru codificarea dreptului internaţional în vederea elaborării unor norme şi principii după care statele şi guvernele acestora ar trebui să se călăuzească, totuși în perioada Răz- boiului Rece şi în zilele noastre putem vedea o mulțime de cazuri când aceste reguli sunt neglijate de puteri mai mari şi mai mici în tendinţa acestora de a-şi satisface interesele, așa cum le văd ele. Cele mai brutale şi reprobabile abateri de la normele şi principiile „general acceptate” sunt probabil recurgerea la forţă şi ameninţările directe la adresa suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor. După cum este evident, organizaţiile internaţionale care au fost create pentru a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la promovarea cooperării dintre popoare, cum sunt, bunăoară, ONU, OSCE şi altele, nu s-au dovedit a fi destul de eficiente în acest sens. Dimpotrivă, noi vedem cât de fra- gilă rămâne să fie în continuare pacea internațională, zdruncinată și subminată de noi conflicte regionale sângeroase, care se adaugă la conflictele mai vechi din diferite zone geografice, care durează de decenii și a căror soluţionare nu se întrevede clar. Deşi unii pun speranţe mari în dezbaterile politice şi diplomatice menite să conducă la reformarea forurilor internaționale de securitate, la adaptarea acestora la nevoile zilelor noastre şi la crearea unei noi arhitecturi de securitate în Europa, cred că va trebui să ne obişnuim încă pentru mult timp înainte cu lipsa unui „guvern mondial” cu o autoritate de netăgăduit pentru a asigura pacea, cooperarea şi buna înţelegere dintre popoare. Noi toţi vedem cât de anevoios decurg dezbaterile în Consiliul de Securitate al ONU, cât de greu se adoptă acolo deciziile și cât de complicată este transpunerea în viaţă a acestora. În consecinţă, vedem cât de neputincioasă este „comunitatea internațională” în eforturile sale de a pune capăt sângerosului război din Siria, care a răpit deja viața a câteva sute de mii de oameni, la fel ca și războiului hibrid din regiunile de est ale Ucrainei, de a depăși conflictul arabo-izraelian, care durează de decenii, de „a convinge” regimul din Coreea de Nord să sisteze testările pro- vocatoare ale rachetelor balistice nucleare, de a pune capăt războiului civil în Afganistan, care se pare că va mai dura o perioadă nedefinită de timp, de a opri șuvoaiele de sute de mii de refugiați care se scurg spre Europa pe mare şi pe uscat și această listă poate fi continuată. Privit pe acest fundal de dezordine şi haos, oricât de ingrat şi reprobabil ar fi rolul unui „jandarm mondial”, la care ar pretinde o supraputere contemporană sau un grup de state, trebuie să recunoaş- tem că, în lipsa acestuia, situaţia în lume ar fi mult mai precară, mai tensionată şi mai imprevizibilă. 246 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

O temă aparte de cercetare pentru evaluarea obiectivă a potențialului conflictual al lumii contemporane o constituie procesele care se desfășoară în ultimele decenii pe continentul european, în particular în Balcani și în cadrul Uniunii Europene, dar și în evoluția relației transatlantice. Simptomatice în acest sens sunt impactul crizei refugiaților și Brexitul (decizia Marii Britanii de a ieși din UE) asupra situației interne din UE, dar și asupra rolului pe care aceasta îl joacă pe arena internațională. „Eterna” dispută transatlantică pe marginea rolului SUA în asigurarea securității europene și tendința UE de a-și edi- fica propria capacitate de securitate și apărare par a fi departe de a se încheia într-un viitor apropiat. Dacă la aceste probleme mai vechi care există în relațiile dintre cele două coaste ale Atlanticului vom adăuga și problemele relativ mai noi, cum sunt cele legate de negocierile privind dezvoltarea cooperării în domeniul comercial-economic, vom putea înțelege și mai bine divergențele serioase care persistă în solidaritatea transatlantică. În acest scenariu sumbru mai trebuie de adăugat statele falite și actorii nestatali, inclusiv cei capabili să contribuie la proliferarea armelor nucleare, și impactul acestora asupra securității internaționale pentru a conștientiza și mai bine potențialul detonator al relațiilor internaționale. Premize serioase pentru creșterea tensiunilor dintre state constituie valurile de refugiați din ultimele decenii, provocate de crizele regionale mai vechi și mai noi, dar și fluxurile migraționale masive ale populației din diferite col- țuri ale globului pământesc, majoritatea fiind îndreptate spre Europa. Numărul persoanelor strămutate (în interiorul unor state) și refugiate (dintr-un stat în Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 247 altul) a atins în ultimul timp câteva zeci de milioane de oameni – o cifră record din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial5. Or, criza refugiaților nu s-a terminat încă și, după toate semnele, se pare că nu se va termina în curând. Fiind un fel de mesageri ai unor state falimentare și războaie și conflicte fără de capăt, refugiații constituie o povară extrem de grea pentru statele și guvernele care îi adăpostesc și trebuie să aibă grijă pentru a soluționa toate problemele cu care aceștia se confruntă la noul loc de trai. Comisarul european pentru politica de vecinătate şi extindere, Johannes Hahn, mărturisea recent că „migrația va constitui cea mai mare sfidare cu care se va confrunta lumea în sec. XXI”, invocând faptul că astăzi în lume există circa 250-260 de milioane de potențiali migranţi (a nu se confunda cu refugia- ţii) – o cifră comparabilă cu populaţia actuală a SUA, majoritatea dintre care ar dori să ajungă în Europa. În acest context, el a ținut să sublinieze faptul că politica de izolare și de îngrădire, așa cum cred mulți oameni, este una greșită și că pentru soluționarea problemelor migrației în Europa statele trebuie să deschidă ușile, să coopereze strâns, să găsească aliați și să întindă mâna altor țări. El s-a arătat optimist în acest sens, menționând că Europa nu doar că va supravețui, ci va deveni mai puternică, decât a fost în trecut6. Oricât de mult am dori să împărtășim optimismul acestui demnitar european de rang înalt, trebuie totuși să încercăm să ne imaginăm cum arată poten- ţialul conflictual pe care îl comportă viitoarele valuri migraţionale în Europa, având în vedere efectele actualei crize a refugiaţilor cu care se confruntă statele europene, dar și „ameninţările” la adresa popoarelor europene obișnuite să tră- iască în liniște, pace și prosperitate la ele acasă. Or, deosebirile de natură cul- turală, religioasă şi psihologică dintre populația migratoare și cea „sedentară” europeană pot provoca conflicte, capabile să-i îngrijoreze chiar şi pe cei mai ar- denți părtaşi ai politicii multiculturaliste şi ai filozofiei tolerante. Deocamdată, suntem nevoiți să constatăm că un răspuns clar la întrebarea cum Europa şi ţă- rile vizate vor reuşi să gestioneze problemele și dificultățile care vor fi generate de viitoarele seisme migraţionale nu există7. Impactul mișcărilor masive de populație asupra securității internaționale este agravat de fenomenele generate de criza demografică mondială, considera- tă de unii experți „o bombă cu ceas pentru Europa”. Declinul demografic cauzat

5 „Еврокомиссар Хан: мигранты – ключевой вызов XXI века”, Interfax.by, 15 septembrie 2016, http://www.interfax.by/news/world/1212693 (accesat la 20.09.2016). 6 Rod Nordland, „A mass migration crisis, and it may yet get worse”, The New York Times, 31 octombrie 2015, URL: http://www.nytimes.com/2015/11/01/world/europe/a-mass-migration-crisis-and-it-may-yet-get-worse.html?smtyp=cur&_r=0 (accesat la 14.11.2015). 7 П. Дж. Бьюкенен, Смерть Запада, пер. с англ. А. Башкирова (Москва: Изд-во ACT, 2003). 248 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

de îmbătrânirea și reducerea dramatică a populației compromite perspectivele unei creșteri economice durabile. Or, tendința țărilor europene de a depăși, după modelul american, deficitul brațelor de muncă din contul imigrației gene- rează o serie întreagă de „fricțiuni civilizaționale” și sociale, greu de gestionat8. Chestiunile identitare – în sensul recunoaşterii apartenenţei unor indivizi la anumite entităţi naționale, etnoculturale, confesionale sau politice – sunt dintre cele mai sensibile premise, susceptibile de a provoca uşor conflicte de tot felul atât la nivelul relaţiilor interpersonale, cât şi la nivelul entităţilor colective. Istoria cunoaşte o mulțime de exemple când ameninţările şi atentatele la adresa unei persoane sau colectivităţi au provocat ciocniri violente, conflicte armate şi chiar războaie. Felul în care acest factor conflictual se manifestă în diferite mo- duri, situaţii şi zone geografice îl putem urmări şi în zilele noastre. Oricât de in- corect politic ar părea, cred că trebuie să recunoaştem că abominabilele atacuri teroriste asupra „Gemenilor”, războiul din Siria şi apariţia Statului Islamic, „criza refugiaţilor” din Europa şi atacurile teroriste mai recente din diferite colţuri ale bătrânului nostru continent pot fi percepute ca elemente ale unui conflict global de proporţii, ceea ce S. Huntington a definit ca „ciocnirea civilizaţiilor”. În viziunea unor autori de orientare conservatoare, chiar şi identitatea naţiunii americane ar fi ameninţată de civilizaţia hispanofonă, invocând în acest sens cazul Texasului şi al Californiei9. În acest context, am putea doar să ne întrebăm retoric dacă acest fenomen va slăbi din intensitatea sa sau va lua amploare pe viitor. Declaraţiile publice ale unor lideri politici europeni, printre care se numără premierul britanic David Cameron și cancelarul german Angela Merkel, cu privire la falimentul politicii multiculturaliste în Europa și la amenințările pe care acesta le comportă ridi- că mai multe semne de întrebare la care elitele sunt chemate să dea răspunsuri adecvate. În mod paradoxal, acum treizeci de ani mulți europeni au considerat multiculturalismul – o societate incluzivă și diversă din punct de vedere cultural – drept un răspuns la problemele economice și sociale ale Europei; astăzi un număr tot mai mare consideră aceasta ca fiind cauza lor. Potrivit criticilor multiculturalismului, această transformare de percepție se datorează faptului că Europa a permis o imigrare excesivă, fără a cere o integrare suficientă – o dihotomie care a erodat coeziunea socială, a subminat identitățile naționale și a degradat încrederea publică. În consecință, aceasta a condus la ascensiunea în ultimul timp a mişcărilor de extremă dreaptă, ultranaţionaliste, populiste şi

8 Alexandra Ion, „Criza demografică, o bombă cu ceas pentru Europa”, 15 iulie 2010, http://www. ziare.com/europa/stiri-europa/criza-demografica-o-bomba-cu-ceas-pentru-europa-1029235 (accesat la 15.11.2015). 9 П. Дж. Бьюкенен, Смерть Запада, пер. с англ. А. Башкирова (Москва: Изд-во ACT, 2003). Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 249 xenofobe, care, în cazul victoriei acestora la alegeri și venirii lor la putere, pot provoca seisme social-politice cu consecințe imprevizibile10. Factorul identitar s-a manifestat din plin şi în procesul de destrămare a Uniunii Sovietice, un protagonist activ al căreia a fost și Republica Moldova. Mişcările de emancipare naţională şi independenţă din fostele republici sovietice erau animate cu preponderenţă de lozinci culturale şi politice și într-o măsură mai mică de revendicări economice. Un exemplu elocvent în acest sens este mișcarea de emancipare din Republica Moldova, revendicările sale de bază fiind de natură identitară, cum ar fi cea legată de „Limbă! Alfabet!”, aceasta cul- minând cu adoptarea la 31 august 1989 a „Legii cu privire la funcţionarea lim- bilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, prin care limba moldovenească/ română a fost declarată limbă de stat. Chestiunile identitare culturale, cum ar fi apărarea limbii ruse şi a aşa-zi- şilor „conaţionali”, au fost exploatate abil de către Kremlin în ultimele decenii în raport cu statele din aşa-zisa „vecinătate imediată”. Pentru atingerea acestor obiective, conform strategiilor sale de politică externă şi securitate, Federaţia Rusă și-a exprimat disponiblitatea de a folosi toate mijloacele, inclusiv recurgerea la forţă. Evenimentele din ultimul timp demonstrează cu prisosinţă cât de real este acest lucru. În esență, noul val de confruntare globală dintre Federația Rusă și Occident are la baza sa mobile de natură identitară, or, Rusia lui Putin a respins practic ideea de a se integra în lumea occidentală în baza valorilor civili- zaționale ale acesteia11. Deși teoria lui Huntington cu privire la ciocnirea civilizațiilor este criticată de unii, trebuie să recunoaștem, totuși, că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale și religioase, constituie un instrument extrem de util în analizarea potențialului de conflicte în lume. „Ipo- teza mea – afirmă Huntington ca o sentință – susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte vor fi între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina

10 Kenan Malik, „The Failure of Multiculturalism. Community versus Society in Europe”,Foreign Affairs, March/ April 2015 Issue //https://www.foreignaffairs.com/articles/western-europe/ failure-multiculturalism. 11 „«Мы надеялись интегрировать Россию на наших условиях». Бывший советник прези- дента США Томас Грэм о перспективах мировой политики”, 10.10.2016, https://lenta.ru/ articles/2016/10/10/graham/ (accesat la 25.09.2016). 250 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului”12. Problemele legate de resursele naturale, energetice, alimentare şi de apă, în sensul suficienței sau insuficienței acestora pentru viața omului și a comu- nităților umane, au constituit dintotdea- nua o sursă „eternă” de conflicte armate şi războaie sângeroase. După cum este evident, scopurile urmărite în evoluția acestor conflicte este de a obține extensii teritoriale, dar mai ales de a acapa- ra și a spori bogățiile naturale și capitalul uman din contul altora. Acest factor conflictual „ereditar” va deveni cu timpul şi mai acut, pe măsură ce se vor face resimțite simptomele epuizării resurselor energetice tradiţionale, cum sunt căr- bunele, petrolul și gazul natural, şi ale manifestării tot mai pregnante a nevoii valorificării unor noi surse energetice alternative regenerabile, cum ar fi energia solară, eoliană, apei, hidrogenului, deșeurilor, biomasei etc. În cartea lui A. Toffler „Al treilea val” putem găsi o descriere strălucită a conflictului „energetic” dintre civilizația celui de-al doilea și celui de-al treilea val13. După o constatare a faptului că în ultima mai bine de o jumătate de secol, când petrolul și gazul au constituit sursele a două treimi din toată energia din lume, concluzia acestui autor precum că „epoca petrolului se sfârșește” și că aceasta se va întâmpla într-o perspectivă nu prea îndepărtată răsună de-a dreptul înspăimântător14. Aceeași soartă „tristă” o va avea și cărbunele, care constituie sursa a unei treimi din energia de pe planetă, deși se pare că suntem încă departe de a simți un deficit de acest izvor tradițional de energie și căldură. Or, efectul nociv al folosirii acestui produs natural asupra mediului înconjurător se simte de mai mult timp. O mulțime de semne de întrebare trezește și potenția- lul de producere a energiei nucleare care, pe lângă faptul că este unul epuizabil, ca și celelalte surse energetice, comportă „genetic” în sine riscuri extrem de serioase la adresa securității oamenilor la o scară geografică largă, inclusiv în ceea ce priveşte acapararea de către teroriști a unor materiale radioactive pentru fa- bricarea armei atomice şi declanșarea unui război nuclear15.

12 Samuel P. Huntington, „The clash of civilizations?”,Foregn Affairs, Summer 1993: 22. 13 Alvin Toffler,Al treilea val, trad. din engl. de Georgeta Bolomey și Dragan Stoianovici (Bucu- rești: Editura Politică, 1983), cap. 12. 14 Э. Тоффлер, Третья волна (Москва: Издательство ACT, 2004), 227. 15 Тоффлер, Третья волна, 229. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 251

Majoritatea absolută a autorilor care descriu în culori sumbre perspectivele epuizării, într-un viitor nu prea îndepărtat, a surselor tradiţionale de energie sunt totodată convinşi că aceasta nu va conduce neapărat la o catastrofă eco- nomică şi umanitară globală. În acest sens este invocat în spirit optimist faptul că, în locul surselor energetice epuizabile, vor fi valorificate o serie întreagă de surse energetice regenerabile – un fel de perpetuum mobile energetic care va putea asigura nevoile oamenilor de energie din sursele solare, eoliene, acvatice, biomasă etc. Aceasta a devenit deja o realitate. Or, aşa cum încearcă să ne con- vingă A.Toffler şi alţi autori de talia lui, civilizaţia postindustrială urmează încă să înfrunte rezistenţa forţelor ataşate de resursele tradiţionale. Mobilul acestui conflict energetic „civilizaţional”, deşi uneori se pare că este ascuns adânc şi voalat, este totodată atât de evident, încât nu este nevoie aici de demonstrat capacitatea „detonatoare” a acestuia la nivel global și regional. Impactul negativ al problemelor resurselor energetice asupra securităţii in- ternaţionale şi a „bunei înţelegeri” între popoare se face, de asemenea, resimţit puternic în zilele noastre, când observăm cum unele state, care dispun de rezer- ve enorme de astfel de bogăţii naturale, le folosesc pe acestea ca „armă politică” împotriva altor state, care duc lipsă de ele sau dispun de cantităţi insuficiente, pentru a le determina pe acestea din urmă să promoveze o anumită linie poli- tică în anumite situaţii concrete. „Războaiele energetice” sau „războaiele gazelor”, de rând cu „războaiele comerciale” şi tot felul de războaie locale, au devenit fenomene atât de obişnuite în viaţa internaţională, încât este greu de imaginat că vor înceta uşor într-un viitor previzibil. Problemele legate de resursele alimentare şi de apă comportă în ele un potenţial conflictual care trebuie să ne preocupe în aceeaşi măsură ca cele legate de resursele energetice sau poate şi mai mult, având în vedere faptul că acestea afectează atât viaţa fiecărui individ luat în parte, cât şi viața la nivel global. Despre gravitatea acestor probleme se discută de mai mult timp în cadrul forurilor internaţionale care tind să găsească soluţii adecvate pentru aceste probleme, îndeosebi pentru cei peste un miliard de oameni care suferă de malnutriţie. În condiţiile în care economiştii vorbesc despre o criza alimentară globală imi- nentă, invocând în acest sens, în particular, secetele periodice, reducerea exporturilor de cereale şi creşterea preţurilor la produsele alimentare, iar mediul academic caută tot mai insistent soluţii alternative, oamenii politici ar trebui să se gândească şi mai serios cum ar trebui să fie promovate cât mai eficient strategiile de dezvoltare economică durabilă, de eradicare a sărăciei şi de asigurare a securităţii alimentare. Or, se știe că crizele alimentare și scumpirea produselor alimentare au provocat revolte populare într-o serie de state din Africa, Orien- tul Mijlociu şi America Latină. S-ar părea să fie un lucru paradoxal, dar printre 252 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

naţiunile cele mai afectate de deficitul de alimente se numără şi ţări dezvoltate, de exemplu Japonia şi Republica Coreea, care, de rând cu alte câteva state din America Latină şi din Africa, îşi pot satisface nevoile alimentare doar din produse importate. Dificultăţile cu care se confruntă guvernele în acest sens ţin, în mare parte, tot de asigurarea agriculturii cu resurse naturale epuizabile, cum sunt carburanţii şi apa necesară pentru irigare, ale căror preţuri cresc înconti- nuu. Deşi teoria lui Tomas R. Malthus, potrivit căreia populaţia ar creşte în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistenţă în progresie aritmetică16, a fost contestată de mai mulţi autori, trebuie să recunoaştem că acest fapt nu poate să absolve în niciun fel elitele de sarcina care le revine pentru a reflecta serios asupra sensului adecvat al corelaţiei dintre creşterea populaţiei şi rezervele de hrană de care aceasta dispune. Aici trebuie de adăugat problemele legate de deficitul acut de apă potabilă, care cu timpul se pot agrava, având în vedere faptul că planeta noastră dispune de doar 3% de apă dulce, celelalte 97% revenind apei sărate din Oceanul Mondial. Având în vedere explozia demografică şi perspectivele suprapopulării planetei noastre (potrivit unor estimări, către anul 2025 populaţia Terrei va atin- ge cifra de 11 miliarde), putem doar să ne imaginăm care ar putea fi impactul real al riscurilor pe care le comportă acest fenomen asupra omenirii în cazul în care aceasta nu va reuşi să gestioneze handicapul conflictual dintre cele două componente de bază ale teoriei malthusiene pentru a evita un dezastru social global. Privită din această perspectivă, evoluţia situaţiei demografice din Re- publica Moldova din ultimele decenii este marcată de o descreştere dramatică a numărului locuitorilor săi, de o depopulare care generează probleme nu mai puţin îngrijorătoare decât cele ale suprapopulării17. Aceeaşi tendinţă negativă de scădere a numărului populaţiei se observă şi în România, care, potrivit unor previziuni, în anul 2050 va avea circa 16,7 milioane de oameni, iar în 2075 doar circa 11,9 milioane18. Un potenţial conflictual colosal dețin şi problemele generate de schimbă- rile climatice, atât la nivel local, cât şi la scară planetară. Cele câteva summituri globale consacrate acestei teme vin să demonstreze cu prisosinţă preocupările

16 Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei, traducere de Victor Vasiloiu şi Elena Ange- lescu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1992). 17 V. Bescrieru, „Problema demografică”, postat 30.03.2016, https://prezi.com/bggxbho6emwn/ problema-demografica/; „Demografia Republicii Moldova” (accesat la 20.10.2016), https:// ro.wikipedia.org/wiki/Demografia _Republicii_Moldova (accesat 21.10.2016). 18 „Problema demografică în România”, http://infertilitate.com/miscelanea/problema-demografica-in-Romania/ (accesat la 21.10.2016). Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 253 serioase ale liderilor mondiali în legătură cu degradarea dramatică a mediului înconjurător din ultimele două-trei decenii. Pământul se încălzește în ritmuri galopante în urma creșterii înspăimântătoare a volumului de gaze cu efect de seră emis în atmosferă (dioxidul de carbon, metan ș.a.) prin activitatea cotidia- nă a omului, iar topirea gheţarilor, care conduce la ridicarea nivelului Oceanu- lui Mondial, ameninţă să înghită spaţii terestre enorme şi să „pună pe fugă” mase colosale de oameni. Valurile toride din ultimii cinci ani (2011-2015), când au fost înregistrate cele mai înalte temperaturi din istoria omenirii, anul 2015 fiind unul de vârf, de rând cu calamităţile naturale şi tehnogene, uraganele, plo- ile torenţiale, inundaţiile şi furtunile tropicale din diverse colţuri ale globului pământesc au afectat serios viaţa a milioane de oameni19. Desfăşurat pe acest fundal trist, ultimul summit global dedicat schimbărilor climatice, care a avut loc la Paris în perioada 30 noiembrie – 11 decembrie 2015 (este vorba de cea de-a 21-a sesiune a Conferinței Părților la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice și de cea de-a 12-a sesiune a Reuniunii Părților la Protocolul de la Kyoto din 1997), la care au participat un număr record de peste 150 de sefi de stat și de guvern şi delegaţii din 195 de state, a fost practic un strigăt de alarmă cu rezonanţă planetară în faţa pericolului încălzirii globale. Se pare că liderii mondiali se gândesc tot mai serios la modul în care civilizaţia noastră ar trebui să evite catastrofa ecologică care ameninţă fioros planeta noastră. Or, cei mai pesimişti se întreabă retoric nu dacă va fi sau nu va fi o catastrofă ecologică globală, ci când anume se va întâmpla acest dezastru. Dezbaterile îndelungate pe această temă au condus la înţelegerea comună a faptului că „colacul de salvare” pentru omenire ar putea să-l constituie adoptarea unei convenţii internaţionale, obligatorii din punct de vedere juridic pentru toate statele, care ar putea contribui la scăderea emisiei în atmosferă a gazelor de seră şi la reducerea efectelor încălzirii globale. Anume această preocupare universală a făcut posibilă adoptarea la 12 decembrie 2015 a Acordului de la Paris privind schimbările climatice, potrivit căruia statele semnatare s-au anga- jat să limiteze, începând din anul 2020, încălzirea globală la maximum 2 grade Celsius, astfel încât către anul 2050 volumul emisiilor de gaze cu efect de seră să scadă cu 70%. Ratificarea Acordulului de la Paris într-un termen de mai pu- țin de un an de la semnarea lui de către peste 80 din cele 197 de state părți (situație de la sfârșitul lunii octombrie 2016), fapt care a făcut posibilă intrarea în vigoare a acestui document la 4 noiembrie 2016, nu poate decât să inspire op-

19 Eliza Vlădescu, „Ultima strigare la „pocăință” – summitul de mediu de la Paris”, 1 decembrie 2015, http://semneletimpului.ro/mediu/ultima-strigare-la-pocainta-summitul-de-mediu-de-la-paris.html (accesat la 22.10.2016). 254 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

timism20. De remarcat faptul că printre cele peste 80 de state, printre care se nu- mără China, India, SUA și statele membre ale UE, care elimină peste 60% din gazele de seră din volumul total de pe planetă, nu este Federația Rusă. Această țară a amânat ratificarea Acordului de la Paris pentru anul 2019-2020, invocând necesitatea elaborării unor reguli privind implementarea acestuia. Potrivit unor experți ruși în materie, procedând în acest mod, Rusia pune la îndoială consen- sul general, demonstrând o atitudine stranie și iresponsabilă21. Summitul de la Paris consacrat schimbărilor climatice a fost doar începutul unui drum lung de parcurs, or, insuccesul pe această cale ar avea consecințe dezastruoase pentru întreaga planetă. Dorind sincer să dăm crezare declaraţii- lor făcute de potentaţii acestei lumi cu ocazia adunării mondiale de la Paris cu privire la responsabilitatea faţă de „soarta nu doar a celor care trăiesc astăzi pe Pământ, ci şi a generațiilor încă nenăscute” (Prinţul Charles al Marii Britanii) sau cu privire la faptul că „nicio naţiune – mică sau mare, bogată ori săracă – nu este imună” şi că „suntem prima generaţie care resimte impactul schimbărilor climatice şi ultima generaţie care poate face ceva pentru a repara lucrurile” (Ba- rack Obama), trebuie, totodată, să ne gândim serios la problemele şi dificultă- ţile care ar putea apărea pe această cale anevoioasă, de natură să compromită angajamentele asumate. În ajunul summitului de la Paris unii lideri occidentali, în special președin- tele Franței F. Hollande, au făcut o legătură directă între preocupările legate de încălzirea globală şi lupta împotriva terorismului, iar Prințul Charles al Marii Britanii a declarat că schimbările climatice au fost o cauză importantă pentru războiul civil din Siria, pentru proliferarea terorismului și, în consecință, pentru criza refugiaților din Europa. „Unii dintre noi, sublinia Prințul Charles, spuneam de acum 20 de ani că, dacă nu rezolvăm aceste probleme, vom vedea tot mai multe conflicte din cauza resurselor puține, a dificultăților din ce în ce mai mari și a acumulării efectelor schimbărilor climatice, adică a faptului că oamenii vor fi obligați să se mute. Acum sunt dovezi că una dintre cauzele ororii din Siria a fost o secetă care durează de aproape 5-6 ani și care i-a forțat pe oameni să se mute la orașe”. Președintele american B. Obama a ţinut şi el să menţioneze faptul că „seceta împreună cu distrugerea agriculturii și creșterea prețului la alimente au contribuit la neliniștea socială din Siria”22.

20 Paris Agreement – Status of Ratification, unfccc.int/paris_agreement/items/9444.php (accesat la 20.10.2016). 21 Ангелина Давыдова, „Поправки в атмосфере”, Коммерсант. Власть. Аналитический ежене- дельник, № 42 (1197) (24 октября 2016): 38-40, http://www.kommersant.ru/doc/3119471 (accesat la 26.10.2016). 22 Vlădescu, „Ultima strigare la „pocăință” – summitul de mediu de la Paris”. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 255

Potrivit unui studiu efectuat de către Center for Climate and Security, un milion de sirieni au plecat pentru că nu mai aveau ce cultiva și ce mânca. Într-o situaţie similară se află zeci de mii de oameni din Africa Subsahariană, care sunt în căutarea unui pământ bun de cultivat şi de locuit, provocând astfel conflicte la nivelul comunităților locale. În Bangladesh, din cauza creșterii nivelului apei și al salinității, este pusă în pericol zona de coastă, ceea ce înseamnă că în următoarele decenii circa 20 de milioane de oameni ar putea fi nevoiți să-şi schimbe locul de trai. Ghețarii care se topesc în Asia Centrală amenință rezervele de apă dulce în țări ca Tadjikistan, unde există deja tensiuni cu vecinii din Kârgâzstan. Aproape 7 milioane de mexicani ar putea veni spre SUA dacă seceta din Mexic și America Centrală va continua. În condiţiile în care încălzirea globală se va accentua, populaţia unor ţări din Golful Persic, cum este Qata- rul, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Bahrainul, ar putea fi nevoită să emigreze în masă spre țări cu temperaturi moderate, eventual spre cele de pe coasta europeană a Mediteranei23. În concluzie, putem constata doar, ca o con- solare, că acest scenariu apocaliptic este unul virtual şi că aceasta ar putea să nu să se întâmple dacă exponenţii politicii mondiale vor acţiona raţional şi onest, în conformitate cu declaraţiile lor publice. O temă aparte de cercetare ştiinţifică ar putea s-o constituie conflictul transnistrean. Aici voi încerca să elucidez doar unele aspecte generale legate de apariţia şi evoluţia conflictului de pe Nistru, care durează de mai bine de un sfert de secol24. La o privire mai atentă şi mai adâncă asupra acestui conflict vom putea observa mai multe elemente comune care stau la baza mai multor situaţii conflictuale din alte zone geografice, despre care scriam mai sus. În cazul nostru, este vorba de un conflict geopolitic clasic, marcat puternic de un clivaj de opţiuni strategice diferite ale populaţiei şi elitelor politice de pe cele două maluri ale Nistrului: partea stângă – orientată cu precădere spre Rusia şi proiectele geopolitice eurasiatice ale acesteia; partea dreaptă – spre spaţiul românesc şi construc- ţia geopolitică europeană. Rolul decisiv în apariţia conflictului transnistrean şi în evoluţia acestuia l-a jucat şi îl va juca în continuare Federaţia Rusă, care dispune de toate pârghiile – politice, economice, militare şi ideologice ‒, necesare în acest sens.

23 Vlădescu, „Ultima strigare la „pocăință” – summitul de mediu de la Paris”. 24 Ion Stăvilă, „Evoluţia reglementării conflictului transnsitrean”, inEvoluţia politicii externe a Re- publicii Moldova (1998-2008) (Chișinău: Cartdidact, 2009): 184-212; Ion Stăvilă, „Evoluţia reglementării conflictului transnistrean în anii 1992-2009”,Revista de filozofie, sociologie şi ştiinţe politice, 2/150 (2009): 74-96. 256 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Interesul geopolitic al Federaţiei Ruse este de a menţine Republica Moldo- va şi Ucraina în sfera sa de influenţă şi de a nu-i da posibilitatea să se apropie continuu de Uniunea Europeană, spre care aceasta tinde în mod firesc. Pen- tru atingerea obiectivelor sale, Moscova a folosit abil toate pârghiile geopolitice care i-au stat la îndemână pentru inspirarea şi alimentarea separatismului transnistrean, inclusiv comunitatea rusofonă şi prezenţa trupelor ruse în regiune, dependenţa economiei moldoveneşti de piaţa şi sursele energetice ruseşti, nostalgiile sovietice ale unei anumite categorii de populaţie, prezenţa masivă a mass-mediei ruseşti în spaţiul informational moldovenesc, care oferă posibilitatea de a manipula opinia publică şi a răspândi speculaţii politice pe seama unor presupuse îngrădiri a drepturilor persoanelor vorbitoare de limbă rusă etc. Din această caracteristică generală a diferendului transnistrean se pot vedea uşor elementele universale ale surselor capabile să genereze conflicte şi să contribuie la perpetuarea acestora pentru o vreme îndelungată. Astfel, putem observa cum se manifestă în cazul nostru factorul uman şi entităţile colective, coliziunile culturale identitare, competiţia de interese geopolitice în regiune, deficitul en- demic de resurse energetice şi de dezvoltare, criza demografică fără precedent şi chiar schimbările climatice, care afectează simţitor sectorul agroalimentar. Factorii conflictuali enumeraţi aici, inclusiv fisura „cvazicivilizaţională” dintre cele două maluri ale Nistrului, nu constituie obstacole serioase pentru depăşirea „confruntării paşnice” şi pentru reintegrarea acestora într-un stat democratic şi prosper de orientare proeuropeană. Pentru aceasta există o serie întreagă de premise favorabile, printre care trebuie menţionată îndeosebi lipsa unor antagonisme de natură etnică sau religioasă între cele două maluri ale Nistrului. Or, structura demografică a populaţiei este aproape identică, fiind formată din aceleaşi trei comunităţi mari – moldoveni, ruşi şi ucraineni, toate de credinţă creştină ortodoxă. De remarcat şi faptul că la nivelul oamenilor de rând nu există animozităţi sau sentimente de ură care ar crea dificultăţi serioase pentru reconciliere şi restabilirea încrederii reciproce. În mecanismele de negocieri vizând reglementarea conflictului transnistrean – formatul „5+2” şi „1+1” – sunt implicaţi practic toţi actorii interni şi internaţionali relevanţi care dispun de potenţialul necesar pentru identificarea unei soluţii politice adecvate a conflictului, ai cărei parametri de bază trebuie să prevadă adoptarea unui sta- tut juridic special pentru regiunea transnistreană (Transnistria) şi asigurarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Printre factorii politici care ar putea favoriza efectiv procesul de soluţionare a problemei transnistrene trebuie menţionat neapărat şi interesul firesc al agen- ţilor economici din regiunea transnistreană de a-şi promova produsele pe piaţa europeană în baza regimului de liber schimb, prevăzut de Acordul de asociere Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 257 dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. De remarcat faptul că în ultimii ani ponderea pieţei UE în volumul total al exporturilor din Transnistria constituie peste 60%, în timp ce acest indice pentru piaţa rusă constituie doar 5-7%. Fiind constrânşi de dificultăţile social-economice şi politice, inclusiv de cele generate de criza din Ucraina şi de deteriorarea serioasă a relaţiilor ucrai- neano-ruse, exponenţii regimului de la Tiraspol tind tot mai insistent să-şi ex- tindă posibilităţile de penetrare a spaţiului european, inclusiv prin intermediul programelor de mobilitate academică şi admiterea în traficul rutier internaţio- nal a automobilelor transnistrene cu respectarea anumitor rigori. Oricum, pentru ca acest proces complex să înregistreze o dinamică pozitivă, este necesară manifestarea unei voinţe politice adecvate din partea tuturor actorilor impli- caţi, fără de care nu există sorţi de izbândă. În încheiere, ţin să subliniez încă o dată faptul că, aşa după cum am încercat să demonstrez mai sus, potenţialul conflictual al lumii contemporane sau, cum spune A. Toffler, potenţialul de război este unul enorm și preocupă deopotrivă mediul academic şi elitele politice. O dovadă elocventă în acest sens îl constituie interesul sporit pentru cercetarea ştiinţifică a fenomenelor legate de evoluţia relaţiilor internaţionale, inclusiv vizând premizele conflictelor internaţionale. Sugestive şi edificatoare în acest context sunt concluziile şi propunerile formulate de savanţi în sensul adoptării unor decizii adecvate, de natură să contribuie efectiv la gestionarea crizelor internaţionale şi la depăşirea acestora. Cu părere de rău, trebuie să recunoaştem că nu totdeauna elitele politice sunt la înălţimea exigenţelor şi responsabilităţilor care le revin pentru a face faţă provocărilor lumii contemporane. Faptul că evoluţiile din ultimele două decenii au condus practic la declanşarea unui nou război rece, cu toate elementele caracteristice acestui fenomen şi că, pe lângă perpetuarea conflictelor mai vechi, au apărut o serie întreagă de crize care erodează sistemul relaţiilor in- ternaţionale, pentru care, deocamdată, nu se întrevăd soluţii adecvate, creează impresia unei mişcări în direcţie greşită. Civilizaţia contemporană s-a pomenit din nou în faţa unei dileme: fie va demonstra că de data asta a însuşit bine lec- ţiile istoriei şi va putea să evite o deteriorare dramatică a relaţiilor internaţio- nale, fie va confirma o dată în plus justeţea clasicului care deplângea omenirea pentru faptul că nu trage învăţăminte din istorie, făcând astfel să ne gândim la un nou dezastru mondial. Eu aş vrea să mă alătur celor optimişti, care, cu sigu- ranţă, sunt mai mulţi la număr, pentru a-mi exprima convingerea că raţiunea va triumfa şi că omenirea va putea face faţă provocărilor serioase cu care se con- fruntă în ultimul timp. 258 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Rezumat Cuvinte-cheie: conflicte internaționale, chestiuni identitare, multiculturalism, criza demografică, migrație, resurse energetice, alimentare și de apă, schimbări climatice, război rece. Articolul de față, care conţine ideile şi reflecţiile formulate într-o prelegere ţinută în faţa studenţilor şi corpului profesoral al Facultăţii de Istorie și Geografie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău la deschiderea anului de studii 2016, prezintă o încercare de analiză a surselor conflictelor internaţionale contemporane. Autorul consideră că poten- ţialul conflictual al lumii în care trăim este unul enorm, subminând pacea și securitatea internațională. Acest conflict latent preocupă deopotrivă mediul academic, elitele politice și societatea civilă de pretutindeni. O dovadă elocventă în acest sens îl constituie interesul permanent al savanților față de această temă și multitudinea publicațiilor științifice semnate de notorietăți în materie, în care sunt elucidate premisele conflictelor internaţionale și impactul acestora asupra evoluției relațiilor internaționale. Autorul articolului consideră că sursele conflictelor internaționale contemporane trebuie căutate cu precădere în factorul uman și în entitățile etnice, culturale și religioase, dar și, în egală măsură, în natura statelor, ca subiecți de drept internațional, a actorilor nestatali și a relațiilor internaționale. Prin aceeași prismă sunt dezvăluite și fenomenele demografice și schimbările climatice care generează conflicte și tensiuni la scară planetară. Analiza factorilor ”partidei războiului” și ”antirăzboiului” amintește de mersul pe un câmp minat al relațiilor internaționale, împânzite de conflicte de diferită natură și anvergură. Autorul consideră că elitele politice nu întotdeauna sunt la înălţimea exi- genţelor şi responsabilităţilor care le revin pentru a face faţă provocărilor lumii contemporane. Evoluţiile spectaculoase din ultimele două decenii au condus practic la declanşarea unui nou Război Rece. Pe fundalul perpetu- ării conflictelor mai vechi, a apărut o serie întreagă de sfidări şi ameninţări mai noi care erodează în continuare sistemul relaţiilor internaţionale. Aces- te evoluții creează impresia unei mişcări în direcţie greşită. Astfel, civiliza- ţia noastră s-a pomenit din nou în faţa unei dileme: fie va demonstra că în sfârșit a însuşit bine lecţiile istoriei şi va putea astfel să evite o degradare dramatică a relaţiilor internaţionale; fie va confirma o dată în plus justeţea clasicului care deplângea omenirea pentru că nu trage învăţăminte din istorie și, astfel, nu va putea evita un nou dezastru mondial. Autorul se ală- tură celor optimişti care sunt convinși că în cele din urmă raţiunea umană va triumfa şi omenirea va putea face faţă provocărilor serioase cu care se confruntă în ultimul timp. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 259

Seminar: Minderheiten, Frozen Conflicts und die Östliche Partnerschaft in Moldau und der Ukraine. Staatliche Pädagogische Universität „Ion Creanga“, 24. – 30. Juli 2016

Die Kooperationsmaßnahme diente zur Vertiefung der wissenschaftlichen Kon- takte zwischen deutschen, moldauischen und ukrainischen Hochschulen. Das interdisziplinäre Projekt brachte qualifizierte Doktoranden, junge Wissenschaft- ler, Post-Doktoranden und fortgeschrittene Studenten, junge Praktiker, Gruppen der Zivilgesellschaft aus der Ukraine und der Republik Moldau zusammen. Bei der Auswahl der Teilnehmenden wurde ein besonderer Fokus auf Studierende der Politikwissenschaft und Studierende der Sozialwissenschaften gelegt, die nach ihrem Studienabschluss als Mittler von (politischer) Bildung fungieren. Vor allem denjenigen Studierenden und Dozenten wurde die Teilnahme ermöglicht, die sich bereits aktiv an der Universität oder außeruniversitär gesellschaftlich en- gagieren. Der Fokus lag auf der Förderung des Austauschs zwischen Studieren- den ukrainischer und moldauischer Hochschulen. Das Projektteam setzte sich aus Prof. Sergiu Musteață, Dr. Christoph Schnellbach, Sebastian Schäffer und Iris Rehklau zusammen. An dem Projekt partizipierten 9 Teilnehmende aus der Ukraine und 10 Teilnehmende aus der Republik Moldau. Außerdem wurden Experten aus Kir- gisistan (Timur Kaufmann) und der Ukraine (Tatyana Malyarenko) zu dem Workshop eingeladen, um die Seminargruppe über die regionalen frozen conflicts zu informieren. 260 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Für eine nachhaltige und demokratische Entwicklung der Zivilgesellschaft ist die Auseinandersetzung mit alternativen politischen Konzepten unerlässlich. Das Seminar förderte zum einen die Nachvollziehbarkeit der politischen Ent- scheidungen durch die Vermittlung des Aufbaus und der Wechselbeziehungen internationaler Strukturen und fördert durch das Erstellen von Szenarien das alternative Durchdenken verschiedener Strategien und Handlungsoptionen. Die anschließende Publikation dieser Ergebnisse und die Ermöglichung des gegenseitigen Austauschs in wissenschaftlichen Netzwerken sicherte die Nachhaltig- keit und Sichtbarkeit der Maßnahme. Damit wurde auch für die Teilnehmenden der Prozess des akademischen Arbeitens verdeutlicht, von der Konzipierung bis zur Veröffentlichung der Erkenntnisse. Die Teilnehmende des Projekts erarbeiteten Zukunftsszenarien für die politische und ethnographische Entwicklung in der Region mit Bezug auf eingefro- rene Konflikte. Der erste Teil legte in einem interkulturellen Workshop, geleitet von Iris Rehklau, die Grundlagen für die gemeinsame Arbeit. Dieser Abschnitt diente als warm-up auch dazu den Teilnehmenden aus der Region, die in unterschied- lichen kulturellen Kontexten geprägt worden sind, ein besseres Verständnis der Unterschiede und Gemeinsamkeiten untereinander, aber auch in Bezug auf Europa zu vermitteln und aktiv zu erleben. Insbesondere für die politische und gesellschaftliche Ebene ist die Thematik der interkulturellen Kommunikation zentral – soll eine weitere Annäherung an den Europäischen Integrationspro- zess gelingen, sind das Kennen und Anerkennen kultureller Unterschiede und Gemeinsamkeiten essentiell. Im interkulturellen Workshop wurden zunächst zentrale theoretische Grundlagen zu kultureller Prägung sowie interkulturel- ler Unterschiede und Konflikten erarbeitet. Durch kleine Spieleinheiten und anschließender Reflexion wurde den Teilnehmenden die Möglichkeit gegeben selbst Unterschiede und Gemeinsamkeiten ausfindig zu machen und darüber zu sprechen. Der interkulturelle Workshop gab den Raum, sich näher -als Indivi- duum, in der Gruppe und als Gruppe- kennenzulernen und bildete somit einen wichtigen Einstieg für die folgenden Tage. Anschließend wurde ein Überblick über die aktuellen eingefrorenen Kon- flikte im postsowjetischen Raum gegeben. In diesem zweiten Teil wurden die Teilnehmenden über die verschiedenen Aspekte und Herausforderungen in Fachvorträgen informiert – die Fachvorträge wurden durch eigene Erfahrungen und Erlebnisberichte der Teilnehmenden ergänzt. Der regionale Fokus lag dabei auf den Konflikten in Transnistrien und der Ostukraine, erweitert durch Kon- fliktanalysen aus Zentralasien und dem Kaukasus. Dabei wurden sowohl Kon- fliktursachen erörtert als auch Präventionsmechanismen aufgezeigt. Jeder der in Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 261

diesem Abschnitt behandelten Konflikte wurde auf seine historischen, sozialen, politischen und regionalen Einflussfaktoren hin untersucht. Durch die Expertise der Referenten aus den jeweiligen Regionen konnten sowohl die örtlichen Gege- benheiten als auch die internationalen Begleitumstände und die Handlungsopti- onen der europäischen Institutionen in Betracht genommen werden. Christoph Schnellbach setzte den Fokus auf die Europäische Nachbarschaftspolitik mit Hinblick auf die Vorbeugung und Beilegung von regionalen Konflikten und die Minderheitenpolitik der EU. Ausgehend vom Konzept des triadischen Nexus (Rogers Brubaker) und dem Heidelberger Konfliktbarometer wurde den Teil- nehmenden eine Methodik an die Hand gegeben mit der sie Konflikte analysieren und auf die Zukunft projizieren konnten. Sebastian Schäffer und Iris Rehklau sprachen in ihrem Vortrag zu demo- kratischen Revolutionen, deren Definition und stellten diese Ereignisse aus der jüngeren Geschichte (Westbalkan, Moldau, Ukraine) gegenüber. Diese Beispiele zeugten, dass die Definition von demokratischer Revolution in den meisten Fäl- len kaum mehr anwendbar ist. Anhand der aktuellen Beispiele der Proteste in Moldau im vergangenen Jahr sowie der Euromaidan in Kiew 2014 wurde eine interessante Diskussion der Teilnehmenden geführt. Prof. Tatyana Malyarenko sprach zur aktuellen Lage der Minderheiten in Uk- raine, Timur Kaufmann zu Konflikten in Zentralasien. Sergiu Musteață schloss den zweiten Teil mit dem Vortrag „Transnistrien und Gagausien in der Republik Moldau“ ab. Bei einem gemeinsamen Ausflug nach Orheiul Vechi profitierte die Gruppe nicht nur von den fachkundigen archäologischen Ausführungen von Sergiu Mus- 262 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

teață, sondern hatte auch die Möglichkeit außerhalb des Seminarraums die zuvor diskutierten Bereiche weiter zu vertiefen. Im dritten Teil wurden dann die Zukunftsszenarien für die eingefrorenen Konflikte erarbeitet. Die vier Gruppen (jeweils in „Best Case“ und „Worst Case“ Scenario für die Ukraine und Moldau) wurden so aufgeteilt, dass in allen eine ausgewogene Zahl an Teilnehmende aus Moldau und Ukraine waren. Anschlie- ßend wurden gemeinsam Ideen für Szenarien gesammelt, relevante Themen dargestellt, bevor dann die Kleingruppen mit ihrer Gruppenarbeit begannen. Die Ziele des Projekts wurden erreicht. Zum einen wurden die Teilnehmen- den über die aktuelle politische Situation in der Republik Moldau sowie der Uk- raine im Spannungsfeld zwischen EU und der Russischen Föderation respektive Östlicher Partnerschaft und Eurasischer Wirtschaftsunion informiert. Die bestehenden Konflikte und Sezessionsbestrebungen in beiden Ländern wurden durch die internationale Konstellation zwischen EU und Russland dargestellt. Eine zentrale Rolle spielte dabei die Minderheitenpolitik in Chișinău und Kiew, die sowohl von den Teilnehmern als auch von den Referenten erörtert wurde. Zum anderen diente die Veranstaltung als Forum für innovative Konzepte der univer- sitären und außeruniversitären Bildung. Im Workshop wurden diesbezüglich die didaktischen Methoden Planspiel und Szenariotechnik miteinander verbunden. Die in dem Seminar angewendete Szenariotechnik ist eine Methode der strategischen Planung, die in der Wissenschaft, der Politik und der Wirtschaft Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 263 verwendet wird. Ziel war es, mögliche Entwicklungen der eingefrorenen (ethni- schen) Konflikte auf der Basis aktueller Ereignisse zu projizieren, zu analysieren und zusammenhängend darzustellen. In ihren Präsentationen porträtierten die gemischt zusammengestellten Gruppen dabei künftige Entwicklungen in den jeweiligen Ländern, mit Bezug auf die vorher identifizierten zentralen Rahmen- bedingungen („drivers“), wie z.B. demographische Entwicklung, die Rolle von Drittländern und internationalen Organisationen, der Auslandshandel und der Übergang zu einer funktionierenden Marktwirtschaft. Unter Berücksichtigung der sozialen, technischen, wirtschaftlichen, ökologischen und politischen Trends konnten dann entwickelte Projektionen kausale Prozesse und Entscheidungs- momente sichtbar machen. Somit wurden in den insgesamt 4 Gruppen für die beiden Länder Ukraine und Moldau Szenarien für die bestehenden Konflikte im Jahr 2025 entwickelt. Die so erarbeiteten Szenarien für Ukraine und Moldau wurden am letzten Seminartag von den einzelnen Gruppen vorgestellt. Bei dieser Sitzung wurde auch die Einbettung der Szenarien in das Planspiel diskutiert. Die Szenari- en wurden auf der Website von SeminarsSimulationsConsulting (SSC) Europe veröffentlicht: www.ssc-europe.eu. Zusätzlich wurde im Hinblick auf die Nach- haltigkeit der Maßnahme eine weitere Vernetzung der Teilnehmenden nach Ende des Seminars gewährleistet. Das Seminar schloss mit einer Evaluation der Gesamtmaßnahme, in der die in der ersten Sitzung von den Teilnehmenden ge- äußerten gegenseitigen Erwartungen aber auch Beiträge zum Gelingen des Semi- nars wurden dabei geprüft. Das Seminar war bereits das dritte, das seit 2014 in Kooperation mit der Fa- kultät für Geschichte und Geografie durchgeführt worden ist. SSC Europe hat mit dem Dekan der Fakultät, Prof. Dr. Sergiu Musteață einen verlässlichen Pro- jektpartner, mit dem auch über die universitäre Zusammenarbeit hinaus weitere erfolgreiche Projekte umgesetzt werden. Wir möchten an dieser Stelle erneut unseren herzlichen Dank für den reibungslosen Ablauf ausdrücken, für den Prof. Musteață und seine Mitarbeiterinnen maßgeblich beigetragen haben. Auch für das Jahr 2017 wurde erneut ein Projekt beantragt und weitere Kooperationen werden angestrebt. Die Maßnahme wurde von Deutschen Akademischen Austauschdienst (DAAD) im Rahmen des Programms Ost-West-Dialog: Akademischer Austausch und wissenschaftliche Kooperation für Sicherheit, Zusammenarbeit und zivilgesell- schaftliche Entwicklung in Europa gefördert.

Sebastian SCHÄFFER, Wien, Österreich 264 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Summer Study Trip “The medieval fortresses in Germany: comparative analysis in the context of heritage preservation and museum education”, August 1-12, 2016

During August 1-12 2016, a group of 13 BA and MA students from the Faculty of History and Geography of the “Ion Creanga” State Pedagogical University, su- pervised by Professor Sergiu Musteata, with the support of DAAD, made a summer study visit to Germany. During these 12 days, we visited many cities, castles, museums, universities, which gave us the opportunity to better know the history of this country, as well as the culture, mentality and lifestyle of its people. We had the opportunity to attend classes by specialists in the field, to get acquainted with new methods of protection and conservation of monuments, to visit historical exhibits. On August 2, we had a meeting with Dr. Gabrielle Rasbach and Dr. Hans- Ulrich Vob at the German Archaeological Institute in Frankfurt. We had a guided tour through this institute, particularly through its library. The library is rich in scientific papers collected worldwide, including in Moldova. We got acquainted with methods of preserving old books that must be protected from light and moisture. Similar techniques are used in our country, although we do not have books as old as those from the Institute’s library. Then, Dr. Vob gave us an overview of his scholarly projects. In the afternoon, we visited the Archaeological Museum in Frankfurt. There we saw a Lego exhibition with scenes from the Roman period. It’s a great attraction, especially for children. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 265

On the third day of our trip, we visited a Roman fort in Saalburg and two castles (Koningstein and Kronberg). We were able to get acquainted with their history and to admire their peculiar architecture. The fort offers a good perspective on the daily life of a Roman soldier. For the first time in our life, some of us had lunch in a tavern at a Roman fort. Even during this rainy day, which created a lot of inconveniences, we could not stop the impulse to know and see as much as possible. August 4 also was very busy. We visited the RGZM (Romisch - Germanisches Zentralmuseum) in Mainz. We were greeted by the director, Prof. Markus Egg. He showed us some artifact restoration workshops. This allowed us to get a general overview in the field of artifact restoration. It was a great new experience for 266 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

us because in our country the necessary conditions for organizing such workshops are lacking. In addition, during the visit we discovered a unique way of presenting an exhibition. This was an original method, which included re-enact- ing of historical personalities, among the artifacts, by the institution’s employees. The trip through the city was also very interesting. Prof. Markus Scholz showed us the most beautiful and historically important sites of the city. We were most impressed by the reconstructed ruins of a Roman amphitheater and by the devo- tion that the Germans have for conserving cultural heritage. The day ended with a visit to the museum of ancient ships. The processing and analysis of water- logged wood in the museum’s laboratory was also an unforgettable experience, considering the fact that the wood can be thousands years old. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 267

On Friday, we visited the city Rudesheim on the Rhine. This is a city with a great architecture, specializing in wine production. This aspect provoked a strong sense of homeland nostalgia, because we also have a centuries-old tradition of vine cultivation and winemaking. The people here seemed cheerful and welcoming. We were deeply impressed by the museum of musical instruments in this town, which contained a big number of instruments, some dating from the nineteenth century. Many of them operate with their original mechanisms. Some of us were able to ride a cable car, admiring the beauty of the town from above. On this day we also visited two castles, Burg Sooneck and Marksburg. The geo- graphical location of those castles is impressive, which allowed their inhabitants to better defend from enemies. It is amazing that the people in the Middle Ages could make such durable constructions at very high altitudes. On Saturday we visited the Romisch-Germanisches Museum in the city of Cologne. Apart from a large number of exhibits, sculptures, funerary stones, the museum has conserved in situ mosaics featuring the Roman god Dionysus. The city’s cathedral impressed us very much with its extraordinary stained glass win- dows and gothic architecture. On 7 August 2016, we visited the following locations: Drachenfels, Schloss Drachenburg, Nibelungenhalle, and the University of Bonn. Each location taught us something new about: the role of the landscape in the construction of roads (access roads to the castle / fortress); the education system of the University of Bonn; differences between excavations carried out in Germany and Moldova; the different methods of protection and recovery of cultural heritage in Germany and the Republic of Moldova. From the point of view of a student interested 268 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

in history and cultural heritage, Schloss Drachenburg is very interesting. It is a relatively new building, dating from 1882 - 1884. The location is impressive, and the owner has preserved the spirit of the German nation, which dominated throughout the modern period. This can be seen in the paintings on the walls of the castle. At the moment, the castle is the property of the state. It is beautifully preserved, both in terms of outside infrastructure and the interior, with a lot of original furniture and glassware. This can serve as a good example for both specialists and politicians in Moldova, in terms of protecting the cultural heritage. According to the student Natalia Guzun, the highlight of the day was the visit to the Institute of Archaeology of the University of Bonn. “The Archaeology Institute has defined its lines of research very clearly, of which the most important are: classical archaeology, Egyptian archaeology European archaeology, Mongolian archaeology etc.” Natalia noted. “Compared to Moldova, we can say with regret that the Archaeological Agency works inefficiently, it has no clearly defined practical or financial policy that could contribute to archaeological scholarly research,” Natalia said “The programs offered by the Institute of Archaeology in Bonn allow both professionals and students to be actively involved in its activity, so students can gain experience and specialize,” the student Mariana Cebotari added. On August 8, 2016, we visited two charming cities: Alsfeld and Erfurt. Our first impressions were that these towns have a special and unique harmony with their medieval, neoclassical and contemporary architecture. Besides the fact that these towns boast a rich historical legacy, they are clean and well maintained. It gave us the opportunity to discover some wonderful German city infrastructure. There are some medieval towns in Moldova as well. Orhei, unlike Alsfeld, Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 269

is not so well preserved, but archaeological excavations have uncovered defense walls, two churches, one stone and one wooden house and many archaeological objects. In Alsfeld everything is very well maintained, as the local population welcomes and supports the city’s architectural heritage. There is also a conscious policy to preserve important cultural heritage buildings in the city. We can say that both medieval towns are living examples for their inhabitants’ love of history and architectural preservation. “I noticed that people here opt for cultural growth and heritage preservation. The focus is primarily on the local level, on a local policy of development. They invest in, exploit and promote the wealth inherited from the past, leading to ever increasing living standards. This represents a model for others. We achieved very important things in our visit to Germany. I understood that change starts from each one of us and that history needs protection. We can achieve that only by working in collaboration with each other. We must be open to the world,” Olesea Cotiujanu said. In the following days, we visited several historical sites, such as the town of Weimar, the Wartburg castle and the town of Budingen. We had the best impressions when we had the opportunity to sleep in a vintage hotel from Budingen, which was previously a monastery. Here we felt like the pilgrims from the Middle Ages, who had found shelter at night in stormy weather. The atmosphere was amazing. The guides were very professional. The classes and guided tours that were presented during sightseeing served as a good practice in perfecting our English speaking skills. Also, this motivated us even further to improve our knowledge of foreign languages (English, German, and Russian) and to overcome language barriers. 270 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

In general, the trip was well-organized in terms of the itinerary and objectives. It was remarkable that the visit managed to combine several types of objectives: fortresses, research centers, universities. We left with very good impressions. Another strong point of this visit was that the objectives set for the students assumed knowledge of several related fields, including history, archaeology, anthropology, geography, etc. This allowed students to consolidate knowledge they already gained and make comparisons between theory and practice. A particular aspect that we liked was the many narratives that the cultural monuments were associated with. We concluded that there are a lot of ways to attract the visitors’ attention to an event or a place. The monuments that we visited are preserved and restored with authentic materials, the access roads to monuments are well kept, and everything is visitor friendly. This also shows good management of the available funds. The main goal of the visit, from our point of view, was to analyze how conservation and protection of cultural heritage is organized in Germany and to borrow relevant elements in this respect. It is a good experience, which, we hope, will help us to make changes in our country, applying the German model. During the study visit to Germany, we learned the history of the visited cities, museums, castles; we became familiar with the archaeological and science projects carried out by archaeologists in the discovery of Roman cities in Germany; we found out about new techniques for restoration of glass, wood, metal; we acquired new perspectives to promote cultural heritage. We also became acquainted with new models of planning interactive museums, including museums arranged directly on site. We were exposed to museum activities meant to attract the pub- Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 271

lic, featuring practical conservation of historical monuments, e.g., Roman walls left intact in the underground car park in Cologne, the museum in Saalburg etc. During our trip, we have noticed new methods of interactive guided tours and techniques to capture the tourists’ attention. We analyzed the education of European citizens in the spirit of cultural heritage protection. Finally, we learned from the local population the right way to combine freedom with responsibility. This study visit to Germany was the first experience of this kind for most of us, our first visit to another European country, apart from Romania. During this visit, we learned many good and useful things that will serve as a guide for a lifetime. Apart from issues related to our specialty (history, archaeology, castles, museums, and cultural heritage) we were profoundly impressed by German culture, infrastructure, city architecture, transportation etc. We liked the behavior of the locals. We liked their simplicity, openness and sincerity. The way we were welcomed on the first afternoon by our colleagues from the Archaeological Institute in Frankfurt should be particularly emphasized. The frequent use of bi- cycles also deserves appreciation, as well as the setting up of special areas for this type of transport. Finally, we would like to thank our DAAD partners, without whom this trip would not have been possible. We also want to give our thanks to Mrs. Yevheniya Kralyuk – the guide who was with us during these 12 days, providing us with detailed information. We are open to new ideas for collaboration and we will urge our peers to participate in such projects in order to improve their professional skills.

Andrei STRATAN, “Ion Creanga” State Pedagogical University 272 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Conferința „Republica Moldova și România: proiecte, interacțiuni, reprezentări (1991-2016)”, Chișinău, 9 septembrie 2016

Facultatea de Istorie și Geografie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Crean- gă” din Chișinău a organizat pe data de 9 septembrie 2016 Conferința „Repu- blica Moldova și România: proiecte, interacțiuni, reprezentări (1991-2016)”. Evenimentul a fost inițiat cu prilejul împlinirii a 25 ani de la Declarația de inde- pendență a Republicii Moldova și stabilirea relațiilor diplomatice cu România. La eveniment au participat experți din România și Republica Moldova, care au abordat diverse subiecte privind relațiile moldo-române în cei 25 de ani. Do- rin CIMPOEȘU (București), în comunicarea O istorie critică a raporturilor bilaterale dintre România și Republica Moldova în perioada 1991-2016, a discutat despre dezvoltarea sinusoidală a relațiilor între cele două state și momentele de criză care au blocat sau împiedicat transformarea lor într-un parteneriat strategic. Au- relian LAVRIC (Chișinău), în comunicarea Relația Republica Moldova–România din perspectiva asigurării securității la frontiera estică a UE, a abordat din perspec- tivă critică problema securității hotarelor, în special după aderarea României la NATO și UE. Vasile MAXIM (Chișinău), în comunicarea Similitudini și discre- panțe economice și politice între cele două state romănești, a dezbătut problema re- lațiilor economice, care, după 25 de ani, rămân a fi sporadice. Deși importurile produselor moldovenești în România au crescut în ultimii ani, pentru dezvolta- Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 273 rea unor relații economice durabile între cele două state sunt necesare o viziune strategică și un cadru normativ care ar facilita atragerea capitalului românesc în Republica Moldova. Iulia CHESCA (București), în cadrul comunicării Impactul ideologiei moldovenismului asupra relațiilor bilaterale dintre România și Republica Moldova, a arătat rolul discursului ideologic depășit, care afectează relațiile de colaborare și prietenie între două state vecine. Nicolae Răzvan MITU (Craiova), prin comunicarea România și Moldova – de la unire la independența și integrarea europeană a statului de peste Prut. 1918-2016, a făcut o trecere în revistă a celor mai importante aspecte din istoria ultimului secol. Ludmila COADĂ (Chișinău) a dezbătut un subiect pe cât de actual, pe atât de specific – Ideea Unirii în opinia publică din Republica Moldova și din România. În urma discuțiilor s-au constatat mai multe situații și stări ale colaborării dintre România și Republica Moldova. Situația se datorează atât trecutului istoric comun, cât și preluării pe larg de că- tre Republica Moldova a unor experiențe și conținuturi normative din România. Dar există experiențe reușite și în Republica Moldova, care ar putea fi preluate și dezvoltate în România. Este evidentă necesitatea armonizării continue a legisla- ției și a bunelor practici de administrare în diverse domenii din România și din Republica Moldova. Dar pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de voință politică și la București, și la Chișinău. De aceea, credem că politicienii din ambele state trebuie să manifeste o mai mare deschidere și o trecere de la declarații la programe durabile. Conferința a finalizat cu lecția publică The Chișinău Pogrom and the Tilt of History, susținută de Steven J. Zipperstein, profesor la Universitatea Stanford, SUA. Profesorul american a prezentat cele mai importante idei din mo- nografia sa, care urmează să apară în anul următor, despre pogromul de la Chișinău. În concluzie, considerăm că acest eveniment a fost unul reușit, cu discuții pe teme actuale și cu schimb de păreri privind perspectivele colaborării moldo-române. Pentru a mări impactul dezbaterilor de la conferința anuală a Facultății de Istorie și Geografie a UPS „Ion Creangă”, textele comunicărilor vor fi publicate în nume- rele următoare ale revistei PLURAL.

Sergiu MUSTEAȚĂ 274 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Conferinţa „Educaţia privind drepturile omului/copilului: obiective, finalităţi şi realităţi”, ediția a II-a, Chișinău, 9 decembrie 2016

Studierea drepturilor omului/copilului este o parte componentă a curriculumu- lui modernizat la educaţia civică. Reperele metodologice de organizare a procesului educațional la această disciplina școlară pentru anul de studii 2016-2017, aprobate prin dispoziția Ministerului Educației nr. 282 din 28 iunie 2016, re- comandă cadrelor didactice „dezvoltarea competenţelor elevilor, prevăzute de curriculumul la disciplina şcolară educaţie civică, utilizând abordarea bazată pe respectarea drepturilor omului/copilului”. Ediția a II-a a conferinţei dedicate acestui subiect s-a des- fășurat la 9 decembrie 2016, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, având ca scop să continue dialogul, inițiat la prima ediție (10.12.2015), de împărtăşi- re a practicilor de predare-învăţa- re-evaluare a drepturilor omului între cadrele didactice din învăță- mântul preuniversitar, profesorii universitari, studenți şi alţi practicieni, contribuind astfel la o înţelegere mai pro- fundă a educaţiei în domeniul drepturilor omului (EDO). Conferința a fost deschisă de prof. univ. Nicolae Chicuș, rectorul Universită- ții Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, care a menționat că profesorii au misiunea de a-i învăța pe elevi cum să-și revendice drepturile. Avocatul poporului pentru protecția drepturilor copilului, Maia Bănărescu, a specificat că „atât elevilor, cât și profesorilor le este foarte ușor să citească din manual drepturile, însă nu știu să le realizeze în viața de zi cu zi. Contează mult ceea ce se predă și cum se predă la edu- cația civică, deoarece aici se pun bazele formării unui cetățean activ și responsabil” Corina Lungu, consultant superior la Ministerul Educației, a prezentat politicile și practicile în domeniul EDO. În acest context, a afirmat că „EDO se reali- zează fragmentar și nu s-a reușit instituționalizarea acesteia la nivel de curriculum. EDO se abordează, preponderent, prin prisma informării și mai puțin prin prisma formării de competențe. De asemenea, mediul școlar nu întotdeauna oferă un exemplu de funcționalitate a unui sistem democratic, bazat pe respectarea drepturilor copilului, iar violența și discriminarea sunt prezente în mediul școlar”. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 275

Participanții și experții au examinat diverse aspecte/probleme ale EDO și au formulat concluzii, care țin de următoarele domenii: Cadrul normativ instituțional în domeniul educației: • Politicile educaționale recunosc importanța educației privind drepturile omului (EDO), inclusiv rolul competențelor sociale și civice, care permit participarea activă a individului la viața socială și economică a comunității. • Anumite politici specifice sunt aliniate la prevederile internaționa- le privind EDO: standardele de calitate pentru instituțiile de învă- țământ primar și secundar general din perspectiva școlii prietenoase copilului, Regulamentul Consiliului de administrație și Consiliului elevilor, programul educației incluzive, proceduri de prevenire și pro- tecție a copilului împotriva violenței etc. • Cadrul normativ pentru participarea copiilor și părinților este nou, necunoscut și neacceptat de toți actorii, ca urmare nu este integrat în practicile educaționale. Curriculumul școlar: • Elemente ale EDO sunt incluse în diverse discipline școlare obligatorii și opționale la diferite trepte de școlaritate. Unele sugestii de conținut, în special la ciclul primar, nu reflectă principiile EDO (de exemplu respect pentru diversitate). • Disciplina educația civică abordează cel mai explicit EDO, dar nu o integrează în toate modulele, se axează pe transmiterea de informații și mai puțin pe dezvoltarea de abilități și atitudini. Mediul/ethosul școlar: • Capacitatea școlii de a comunica, a asculta și a implica cu adevărat copiii și părinții în luarea deciziilor este limitată. Una din cauze rezidă în faptul că elevii nu sunt percepuți în calitate de subiecți de drepturi, respectiv incapabili să influențeze deciziile. • Societatea, în ansamblu, și instituția de învățământ, în special, nu ofe- ră un model de guvernare democratică și respect pentru drepturile omului. Ceea despre ce se discută în cadrul orelor de educație civi- că (supremația legii, transparență, echitate socială, nondiscriminare etc.) nu corespunde cu realitatea de dincolo de pereții școlii, în special cu mesajele promovate de mass-media. Capacitățile cadrelor didactice: • Prevalează o abordare mai mult academică și mai puțin practică a DO în școală. Profesorii pun în discuție citate celebre, poezii și mai puțin 276 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

se axează pe examinarea unor situații reale din viață. · Drepturile omului (DO) / drepturile copilului (DC) sunt examinate, de cele mai multe ori, formal, fragmentar, accentul se pune pe obliga- țiile copilului, nu pe ale titularilor de obligații, conform legii. • Elevilor li se oferă oportunitatea de a se exprima liber, de a se face au- ziți, însă acest lucru se întâmplă, în mare parte, doar la orele de educa- ție civică. La celelalte discipline școlare, ei nu beneficiază de dreptul respectiv. Această discrepanță nu ajută elevul să înțeleagă cum funcți- onează drepturile în societate și nu se bucură de deplin de acestea. • Unii profesori completează unele goluri prin activități extracurricula- re, în special prin implicarea elevilor în monitorizarea drepturilor în cadrul Turnamentului Republican în domeniul DO/DC și utilizează la ore cazuri reale drept oportunități de învățare. Parteneriate în EDO: • Parteneriatul între școală și autorități este ocazional, nu este permanent și instituționalizat. Atunci când profesorii solicită colaborare și susținere, lor li se replică că ei se joacă, că se ocupă de lucruri neim- portante. • Părinții/familia manifestă deseori dezinteres față de activismul copiilor. Multor părinți care au copii la școală li s-a predat educația civică. Dar situația de astăzi nu este cu mult mai diferită decât acum 20 de ani. O necesitate acută este pedagogizarea părinților. • Unele instituții de învățământ au stabilit relații de colaborare cu diverse ONG-uri. Aceasta le-a permis să formeze profesori activi care participă împreună cu elevii la diferite proiecte. • Educația nonformală, în afara orelor de curs, în parteneriat cu diferiți actori comunitari, este un mijloc eficient de EDO (de ex. alegeri directe ale Consiliului elevilor, participarea la școlile de vară internațio- nale pentru profesori și elevi etc.)

Capacitățile titularilor de drepturi: • Adulții, inclusiv profesorii și părinții, cred că copiii își cunosc drepturile. Însă ei știu doar să le numească, dar nu le înțeleg funcțiile și nu au abilități de le revendica/apăra. • Copiii sunt mai sensibili atunci când se examinează aspecte ce țin de dreptul la familie, nu au formate deprinderi de a gestiona stările emoționale. Este o sarcină greu de realizat în cadrul clasei de elevi din cauza migrației părinților la muncă peste hotare, a divorțurilor, a con- sumului de alcool etc. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 277

• Copiii sunt receptivi și activi, dacă sunt învățăți cu respect pentru demnitatea lor, cum să satisfacă interesele personale în echilibru cu cele de grup. Cele mai bune ocazii de maturizare, creștere, învățare le sunt oferite copiilor prin implicarea în examinarea problemelor de ordin școlar, comunitar. Participanții la Conferință au identificat mai multe soluții la problemele și provocările analizate și au formulat recomandări, care se referă la următoarele aspecte: Cadrul normativ, inclusiv programa școlară: • Elaborarea unui concept național privind EDO, asigurând uniformi- zarea și instituționalizarea educației pentru cetățenie democratică și drepturile omului la nivelul sistemului educațional, în general, în conformitate cu cerințele și standardele internaționale elaborate de ONU și Consiliul Europei. • Reconceptualizarea disciplinei școlare educația civică în scopul redi- mensionării modulului Educație pentru cetățenia democratică și Educa- ție pentru drepturile omului, în procesul de revizuire a Planului-cadru (2017-2018). • Implementarea mecanismelor de participare a copiilor și a părinților la procesele de luare a deciziilor la nivelul școlii. Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice: • Integrarea EDO în pregătirea inițială și continuă a cadrelor didactice și manageriale. • Cadrele didactice trebuie să abordeze DO conform conceptului despre drepturi ca o relație, informând elevii despre drepturile lor și ti- 278 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

tularii de obligații la nivel de comunitate, precum și despre obligațiile familiei și responsabilitățile copilului. De asemenea, ține de obliga- ția profesorilor să le formeze copiilor competența de a-și revendica drepturile, iar dacă elevul nu este suficient pregătit, să o facă împreu- nă cu acesta. • Toți profesorii, indiferent de disciplina școlară, trebuie să ajute copilul să-și formeze propria opinie și să respecte opiniile altora, ținând cont de capacitățile și gradul de maturitate al acestuia. • Să se utilizeze diferite metode de predare-învățare-evaluare pentru copii cu nevoi și cerințe educaționale speciale diferite. Profesorii – să încurajeze modalități diferite de exprimare pentru diverse grupuri de copii. • Procesul de predare-învățare-evaluare a DO/DC trebuie regândit/re- organizat pentru a contribui la dezvoltarea competențelor elevilor în timpul orei, iar la extindere aceștia să fie capabili să observe/să moni- torizeze cele formate într-un mediu natural/autentic de viață. · Elevii doresc mai multă libertate pentru dezbatere și exprimare în timpul orei, doresc să aleagă modalitatea prin care își pot face vocea auzită. Profesorii trebuie să studieze periodic așteptările și nevoile lor și să ghideze demersul didactic de realizare a acestora într-un mediu sigur, bazat pe încredere, solidaritate și respect reciproc. EDO prin educație nonformală și parteneriate durabile între școală, familie și comunitate: • O școală altfel, bazată pe respectarea DO, o putem obține prin asigurarea unei colaborări autentice între toți actorii implicați. Schimba- rea convingerilor și stereotipurilor tuturor partenerilor despre copii și metodele de educație a acestora este premiza de la care trebuie de pornit acest proces. • Dezvoltarea unor parteneriate cu obiective clar definite și durabile cu parteneri din diferite domenii (autorități publice, agenți economici, asociații obștești, mass-media, grupuri de inițiativă ale cetățenilor etc.) contribuie pe termen lung la realizarea obiectivelor educaționale. • Educația parentală trebuie să ajute părinții să se simtă confortabil în exercitarea drepturilor, obligațiilor și responsabilităților de părinte/ îngrijitor. Aceasta ar trebui să vizeze în mod particular determinarea și luarea în considerare a interesului superior al copilului și a opiniei acestuia, metodele de educație, participarea la viața școlară și comu- nitară etc. Scholarly Life / Viața științifică PLURAL 279

• Crearea unei platforme de comunicare pentru a facilita schimbul de bune practici în domeniul EDO și pentru a încuraja parteneriatele și lucrul în rețea. Conferinţa a fost organizată în cadrul proiectului „Educaţie civică participa- tivă şi incluzivă”, implementat de Centrul de Informare şi Documentare privind Drepturile Copilului din Moldova (CIDDC), în parteneriat cu Ministerul Edu- caţiei, Facultatea de Istorie și Geografie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” şi organele locale de specialitate în domeniul învățământului din ra- ioanele Strășeni și Ștefan Vodă, cu susţinerea organizaţiei ERIKS Development Partner din Suedia.

Iosif MOLDOVANU, lector universitar, UPS „Ion Creangă”, expert UNICEF 280 PLURAL Vol. 4, nr. 2, 2016

Authors’ Short Biographies / Date despre autori

CAȘU Igor is Lecturer and Director of the Center for the Study of Totalitarianism at the Faculty of History and Philosophy, State University of Moldova, Chisinau. He received his Ph.D. in History from Jassy University in Romania in March 2000 and was Fulbright Scholar-in-Residence at Lenoir University, NC, in 2000, and at Stanford University and Hoover Institution, in 2016. In 2010 he served as vice chairman of the Presidential Commission for the Study and Evaluation of the Communist Totalitarian Regime in the Republic of Moldova. Among his research interests are Soviet Nationalities Policy and Political Repressions, Violence and Resistance in Soviet Moldavia during Stalinism and after 1953. Among his recent publications are “The Fate of Stalinist Victims in Soviet Moldavia after 1953: Amnesty, Pardon and the Long Road to Rehabilitation”, in Kevin McDermott, Matthew Stibbe, eds., De-Stalinising Eastern Europe. The Rehabilitation of Stalin’s Victims, New York: Palgrave Macmillan, 2015 and The Class Enemy. Political Repressions, Violence and Resistance in Moldavian (A)SSR, 1924-1956, Chișinău: Cartier, 2015, 388 pp., with an introduction by Vladimir Tismaneanu (in Romanian). E-mail: [email protected] CIMPOEŞU Dorin is a historian, former secretary of the Romanian diplomatic mission in Moldova and Armenia, currently a professor at the Department of Archives of the “Al. I. Cuza” Academy in Bucharest. He published several books and articles on political changes in the Republic of Moldova. E-mail: dorin. [email protected] CULICIU, Cristian graduated from the Faculty of International Relations, Political Science and Communication Sciences, University of Oradea. He holds an MA in the History of the Romanian West. He is currently an editor at Ratio and Revelatio Publishing House. E-mail: [email protected] CURTA, Florin is professor of Medieval History and Archaeology at the University of Florida. His books include The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube, ca. 500-700 (Cambridge, 2011), which has received the Herbert Baxter Adams Award of the American Historical Association; Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250 (Cambridge 2006); and the Edinburgh History of the Greeks, c. 500 to 1050. The Early Middle Ages (Edinburgh, 2011). Curta is the editor of five collections of studies, and the editor-in-chief of the Brill series “East Central and eastern Europe in the Middle Ages, 450-1450.” E-mail: [email protected] DZYADEVYCH, Tetyana is a Ph.D. student at the University of Illinois in Chicago, Department of Slavic and Baltic Languages and Literatures. Previously she taught at The National University “Kyiv Mohila Academy” in Kiev, Ukraine (2005-2012). E-mail: [email protected] Monede, castre şi schimburi comerciale în peninsula Balcanică (sec. VI – începutul sec. VII) PLURAL 281

IHRIG, Stefan is a German historian and professor at the University of Haifa. His major publications include Atatürk in the Nazi Imagination (Harvard University Press, 2014), Justifying Genocide – Germany and the Armenians from Bismarck to Hitler (Harvard University Press, 2016), as well as his book on nationalism, national identity and history in Post-Soviet Moldova (in German, Wer sind die Moldawier?, Ibidem Press, 2008). E-mail: [email protected] MARUTYAN, Harutyun is holding a Ph.D. degree in History and is currently Leading Researcher at the Institute of Archeology and Ethnography of National Academy of Sciences of Armenia. Email: [email protected] STAVILA, Ion is a Moldovan diplomat and university lecturer. He is a graduate of the Faculty of History of the Moldova State University (1976-1981) and of Moscow State University (1984-1987). He received his Ph.D. in French history at the Moscow State University in 1988. He has the diplomatic rank of Ambassador Extraordinary and Plenipotentiary. From 2016, he is Ambassador- at-large at the Ministry of Foreign Affairs and European Integration of the Republic of Moldova. Ion Stavila was Senior lecturer and Deputy Dean of the Faculty of History and Ethno-Pedagogy at the Chisinau State Pedagogical Institute (1987-1991), as well at the Chair of Contemporary and Modern History Department of Moldova State University, (1991-1992). He started his diplomatic career in 1992. He served as Ambassador to several countries, Deputy Minister of Foreign Affairs of the Republic of Moldova (2001-2004), Deputy Minister for Reintegration (2006-2009), and Head of the Bureau for Reintegration within the State Chancellery of the Republic of Moldova (2009-2010). Ion Stavila is the author of around 20 articles related to history, international relations and conflicts resolution. E-mail: [email protected] SANDLE, Mark is Associate Professor at the King’s University College, Edmonton, Canada. His main publications include A Short History of Soviet Socialism (London: UCL Press, 1999) and Brezhnev Reconsidered (edited with E. Bacon, Palgrave, 2002). E-mail: [email protected] ȘEVCENCO, Ruslan holds a Ph.D. from the Faculty of History, State University of Moldova. His dissertation has been published as Political Life in the Moldavian SSR, 1944-1961. E-mail: [email protected]