Comuna Recea Cristur / Vladimir Cinezan

VLADIMIR CINEZAN

COMUNA

RECEA CRISTUR

O AŞEZARE CALDĂ

Redactare şi tehnoredactare: Andreia E. Precub Colecţia: MONOGRAFII Coordonator colecţie: Prof. Dr. Nicolae Sabău

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CINEZAN, VLADIMIR Comuna Recea Cristur / Vladimir Cinezan. - Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2014 Bibliogr.

ISBN 978-973-8099-49-4

908(498 Recea-Cristur)

Mulţumim pentru sprijinul acordat în alcătuirea prezentei lucrări Primăriei şi Consiliului Local Recea Cristur, bibliotecarei Alexandra Mureşan, preotului Iuliu Câmpean şi juristului Vasile Moşuţ.

VLADIMIR CINEZAN

COMUNA

RECEA CRISTUR

O AŞEZARE CALDĂ

Editura Ecou Transilvan 2014

„Țăranul este omul absolut.” Petre Țuțea

Ne străduim să alcătuim această lucrare monografică sub tutela spuselor filozofului Petre Țuțea, cu convingerea că Țăranul este la temelia mișcărilor sufletești care ordonează mersul spre mereu înainte. Așezăm, cu respect, Țăranul în mijlocul evenimentelor care au făcut și continuă să facă din Recea Cristur o vatră de simțire românească în Transilvania dorurilor noastre.

RECEA CRISTUR - PUNCT FIERBINTE AL UNIVERSULUI – predoslovie –

Istoria omului este legată de arealul generos oferit spre dezvoltare în timp și spațiu de cea mai mare planetă telurică a sistemului nostru solar, singura cunoscută ca adăpostind viață: Pământul, numit și „Terra” sau, spectaculos, „Planeta albastră”, datorită apelor care îi acoperă 70,8% din suprafață. Pământul s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde de ani și este socotită a fi a cincea planetă ca mărime, dar, dacă atmosfera ar fi luată în calcul, baza solidă împreună cu atmosfera Terrei ar avea un diametru mai mare decât al planetei Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar (212.000 km, față de 140.000 km). Termenul „Terra” provine din limba latină și înseamnă „pământ”, cuvânt pe care noi îl folosim generic pentru a desemna suprafața întregului glob, dar și ca factor de stabilitate, cu sens de zonă propice pentru activități specific umane (a ara pământul, a avea în stăpânire o bucată de pământ). Termenul provine din latinescul „pavimentum”, care avea sensul de „pavaj”, drum pietruit”. Uscatul Pământului se subîmparte, convențional, în șapte continente, Europa fiind continentul care ocupă 6,8% din suprafața terestră, incluzând aproximativ 50 de state. România este statul european care se întinde între limitele 43º 37’ 07” și 48º 15’ 06” latitudine nordică, respectiv 20º 15’ 44” și

29º 41’ 24” longitudine estică, fiind a douăsprezecea țară ca mărime din Europa. Se suprapune unui spațiu teritorial european centrat în jurul Carpaților Românești și a regiunilor înconjurătoare acestora, munții fiind bariera care separă climatele continentale aspre din est de cele vestice, de tip oceanic și adriatic. Inelul Carpaților ascunde, în mijlocul țării, o depresiune largă, Transilvania, numită de geomorfologi podiș, cea mai mare depresiune din interiorul arcului carpatic, mărginită de cele trei ramuri carpatice care își iau numele după poziția față de această vastă zonă depresionară: Carpații Orientali – spre est; Carpații Meridionali – spre sud; Carpații Occidentali – spre vest. Podișul Transilvaniei a fost format în câteva etape, prin acțiuni tectonice. Teritoriul era acoperit de ape în Pleistocen, pentru ca în Halocen zona să fie supusă colmatărilor, modelare determinată de mișcările scoarței. Mezozoicul a adus sedimentarea fostului bazin maritim prin materiale aduse din munți, cimentate și transformate în gresii, marne și argile, totul datorându-se eforturilor de cutare și ridicare a Carpaților din jur, astfel că în Cretacic, ultima parte a erei Mezozoice, întreaga Depresiune Transilvană era deja uscat. În prezent, suprafața zonei este bazată pe clasa argilosolurilor, cu tipurile brun-roșcat și cenușiu, și pe clasa cambiosolurilor, cu tipurile reprezentative: brun-roșcat de pădure și brun-acid de pădure. Termenul „Transilvania” este vechi, apare în documente prin anul 1195, sub forme adjectivale („ultrasilvanus”, „transilvanus”, „transilvaniusis”) sau substantivale („Transilvanae”), cu sensul de „țară” („regiune”) aflată dincolo de marile păduri („Silvania”). Regionimul este derivat din latina medievală de cancelarie, format din alăturarea a doi termeni: „trans” („peste”, „dincolo”) și „silva” („pădure”), cu sensul de „teritoriul de dincolo de pădure”. Numele sugerează o zonă bogată în vegetație, greu de pătruns. În Legenda Sancti Gerardi, la începutul secolului al XII-lea, teritoriul este denumit Partes Transsylvana (Părțile de dincolo de pădure) sau, simplu, Transsylvana. La sfârșitul secolului al XII-lea, în „Gesta Ungarorum”, cronica întocmită de notarul regal P., zis Anonymus, este menționat sinonimul redat în textul latin sub forma „Erdeuelu”. Într-un document din anul 1432 apare menționat toponimul popular „Ardeal”, termen atestat încă din anul 960, când îl găsim sub forma „Ardil”, într-o scrisoare a regelui hazar Iosif adresată rabinului de Cordoba, subliniind bogăția în aur și argint a teritoriului. Toponimul „Ardeal”

6 este de origine daco-latină, din ”Ardil” derivând formele „Ardalia” și „Ardelia”, cu sensul de spațiu deluros (deal), înalt („ard”) care se mărginește cu țări axate pe depresiuni (P. Tănciulescu, 1985). Termenul a fost preluat de maghiari care, în documentele din secolele XIV-XVIII, i-au schimbat atât literele („Erdeli”) cât și sensul (țară bogată în aur, țară de dincolo de pădure). Această formă este prelucrarea sub aspect fonetic a denumirii din maghiara modernă „erdö elve”. Denumirea germană, „Siebenbürger” (Șapte cetăți), a fost tradusă de asemenea din latina de cancelarie, atestată sub formele „Septem urbium” (1241), respectiv „Septemcastris” (1248), pentru ca în 1296 să fie folosit termenul Siebenbürgen. Primul autor care s-a ocupat de originea numelui Transilvania a fost umanistul Enea Silvio Piccolomini, cel cunoscut mai târziu ca papă, sub numele de Pius al II-lea. Podișul Transilvaniei cuprinde Podișul Someșan, Podișul Târnavelor și Podișul Secașelor. În sudul Podișului Someșan se întinde zona Dealurilor Clujului și Dejului, care în vest vine în contact cu Depresiunea Almaș-Agrij, iar în nord cu Dealurile Șimişna-Surduc și Culoarul Someșului. Înspre nord-vest exstă o legătură mai largă cu Dealurile de Vest și Câmpia de Vest prin Jugul Intracarpatic. Podișul Someșan reprezintă compartimentul nord – nord-vestic al depresiunii Transilvaniei, un teritoriu complex și cel mai extins din punct de vedere morfostructural. Are un relief fragmentat, cu o serie de insule răzlețe de cristalin (Preluca, Ticău), cu formațiuni de calcare și gresii dure. Predomină formațiuni miocene, constituite din argile cu intercalații de gresii, conglomerate și nisipuri caolinoase, un cadru geologic favorabil de manifestare a proceselor torențiale prin rezistența redusă a rocii la eroziune. Este poarta de legătură a Transilvaniei cu regiunile din nord-vest. În această zonă spectaculoasă, așezată din punct de vedere morfologic în zona dealurilor, se găsește județul Cluj care are o suprafață de 6.674,4 km pătrați, reprezentând 2,8% din teritoriul României. Județul Cluj este unitatea administrativă succesoare a Comitatului Cluj, până în anul 1925 purta denumirea de „județul Cojocna”, an în care s-a comasat orașul Cluj cu județul Cojocna, teritoriul primind numele de județul Cluj. Printre comunele județului Cluj se află comuna Recea Cristur, vatră de simțire românească.

I. RECEA CRISTUR - VATRĂ DE SIMŢIRE ROMÂNEASCĂ - studiu monografic -

Satul, stâlp de susținere pentru „veșnicie”, cum învăluia acest univers contorsionat în mister poetul „mirabilei semințe”, Lucian Blaga, este pentru locuitorii lui matca de unde se descoperă pe ei înșiși ca făuritori de zbucium istoric, continuatori ai efortului de generații de a oferi pământului bucuria roadei. Țăranul este uvertura născută pentru simfonia gliei și lui, truditorului suprem, îi dedicăm această carte, convinși că „țăranul este omul absolut”, cum îl înzidea filosoful Petre Țuțea.

A. POZIȚIA GEOGRAFICĂ ȘI MATEMATICĂ

Comuna Recea Cristur (Récekeresztúr – în limba maghiară) are poziția geografică definită în raport cu elementele de relief care o înconjoară. Ca așezare geografică este cuprinsă în nord - vestul județului Cluj, situată în zona Dealurilor Gârboului, la poalele estice ale Dealului Cacova, pe cursul superior al râului Lonea. Din punct de vedere morfologic, comuna este așezată în regiunea dealurilor, cu altitudine medie de 435 m.d.m., altitudinea maximă fiind de 590 m în Dealul Măgurii. În componența comunei intră nouă localități: Recea Cristur – reședință de comună, localitate de rangul IV; Căprioara – sat aparținător, localitate de rangul V; Ciubanca – sat aparținător, localitate de rangul V; Ciubăncuța – sat aparținător, localitate de rengul V; Elciu – sat aparținător, localitate de rangul V; Escu – sat aparținător, localitate de rangul V; Jurca – sat aparținător, localitate de rangul V; Osoi – sat aparținător, localitate de rangul V;

Pustuța – sat aparținător, localitate de rangul V; Poziția matematică este definită în raport cu meridianele și paralelele care o mărginesc. Astfel, comuna are teritoriul definit între paralela de 47º 04’ 0” latitudine nordică și meridianul de 23º 31’ 60” longitudine estică, sau 47.0667 și 23.5333 în grade zecimale. Poziția UTM este FT 91. Referința Joint Operation Graphics: NL – 34-03; Fusul orar standard – UTC/GMT - +2; Ora de vară (DST) – EEST (UTC +3). Vecinii comunei Recea Cristur sunt: - la nord, comunele Rus și Zalha din județul Sălaj; - la vest, comuna Gârbou, județul Sălaj; - la sud, comuna Panticeu; județul Cluj; - la est, comuna Bobâlna, județul Cluj. Accesul spre comuna aflată la granița cu județul Sălaj se face prin DJ 109A, dinspre municipiul Cluj-Napoca (distanță 42 km), prin comuna Panticeu, drum care traversează Recea Cristur de la un capăt la altul, pe o distanță de 15 km. Legătura dintre satele comunei se face prin DJ 108A și 108B, către Căprioara, Pustuța și Elciu, prin DC 161, către Escu, Jurca și Ciubăncuța și prin DC 162 spre Osoi. Lungimea drumurilor comunale pe raza suprafeței administrative: DC 109A – 15 km; DC 139 – 4,8 km; DC 162 – 3,8 km; DC 161 – 1,8 km. Lungimea totală a drumurilor care străbat comuna este de 32 km, dintre care drumuri comunale pietruite – 21 km și drumuri locale, de pământ – 11 km. În luna august 2005 s-a refăcut drumul spre satul Jurca, sat izolat în urma inundațiilor din vara acelui an. De asemenea, s-a turnat îmbrăcăminte asfaltică pe drumul dintre Dealul Jurcii-Ciubanca, pe o distanță de 8 km, și pe un tronson de 4 km între localitățile Ciubăncuța-Osoi. A fost reabilitat drumul dintre Panticeu-Elciu, pe o distanță de 4,5 km, porțiune propusă pentru asfaltare. Suprafața totală a comunei Recea Cristur este de 7.619 ha, (76,19 kilometri pătrați), din care 424 ha intravilan și 7.196 ha extravilan. Suprafața agricolă este de 5.449 ha, din care: - pășuni naturale – 1.585 ha (611 ha în proprietatea Primăriei și 979 ha în proprietatea localnicilor);

- fâneațe naturale – 1.273 ha; - teren arabil – 2.591 ha. Suprafața neagricolă este de 2.170 ha, din care: - păduri – 1.792 ha; - ape – 41 ha; - drumuri – 135 ha; - curți și construcții – 131 ha; - terenuri neproductive – 71 ha. Pe teritoriul comunei se găsesc nouă tipuri de sol și mai multe subtipuri grupate în cinci clase: molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, soluri hidromorfe, soluri neevoluate (trunchiate). - conținutul humusului – între 3-5 % - ph-ul are valori – între 5.0-7.0. Cu ocazia recensământului populației efectuat în toamna anului 2011 populația comunei Recea Cristur era de 1.351 locuitori, cu un număr de 935 de locuințe și 561 de gospodării. Densitatea era de 22,36 locuitori pe kilometrul pătrat. La momentul alcătuirii prezentei monografii, în anul 2013, Primarul comunei este Rus Laurian Alexandru, viceprimar – Mureşan Ioan, iar secretar – Mureşan Lazăr. Din perspectiva infrastructurii, comuna Recea Cristur are două școli cu clasele I-IV, șase cămine culturale, nouă biserici ortodoxe și trei case de adunare pentru penticostali, cămin pentru vârstnici, dispensar uman cu un cabinet pentru medicul de familie și un cabinet pentru medicul stomatolog, precum și un dispensar veterinar. Situația privind distanțele dintre satele comunei și suprafețele teritoriilor administrative ale acestora: Recea Cristur: suprafața teritoriului administrativ – 14 kmp; Căprioara: suprafața – 7 kmp, distanța față de Recea Cristur – 1 km; Ciubanca: suprafața – 9 kmp, distanța față de Recea Cristur – 3 km; Ciubăncuța: suprafața – 8 kmp, distanța până la Recea Cristur – 10 km; Elciu: suprafața – 11 kmp, distanța față de Recea Cristur – 9 km; Escu: suprafața – 7 kmp, distanța față de Recea Cristur – 8 km; Jurca: suprafața – 6 kmp, distanța față de centrul de comună – 9 km; Osoi: suprafața – 12 kmp, distanța față de ReceaCristur – 15 km;

Pustuța: suprafața 6 kmp, distanța față de Recea Cristur – 8 km. Alte distanțe între satele comunei: Escu – Pustuța – 3,1 km; Jurca – Pustuța – 2,2 km; Osoi – Pustuța – 5,3 km. Interesantă este situația oferită de statistica din anul 1977, privind distanțele și suprafețele satelor aparținătoare de comuna Recea Cristur: sate distanța de dist. oraș dist. spital dist. stație suprafața centrul CFR vetrei com. Recea 35 km 0 35 km 89,7 Cristur Căprioara 2 km 33 2 km 33 27,8 Ciubanca 14 37 14 37 27,7 Ciubăncuța 10 35 10 35 26,4 Elciu 8 43 8 43 44,5 Escu 7 33 7 33 22,3 Jurca 7 33 7 33 12,3 Osoi 14 37 14 37 36,1 Pustuța 9 26 9 26 12,7

Existența spitalului din centrul de comună era benefică pentru arondarea locuitorilor la actul medical, aceștia având de parcurs mai bine de 30 de km până la cel mai apropiat oraș cu stație CFR, Gherla. Unul dintre indicatorii structurii spațiale privind așezările rurale este coeficientul de arealitate, rezultat din raportul dintre numărul de așezări din comuna respectivă și suprafața în km pătrați a comunei. Potrivit acestui criteriu, pentru comuna Recea Cristur valoarea coeficientului este apropiată de media națională (18,1 kmp/așezare). Indicele de centralitate al unei comune este dat de distanța medie dintre centrul administrativ și satele aparținătoare. Portivit acestui criteriu, indicele pentru comuna Recea Cristur este de 8,04. Un alt element care definește structura așezării este indicele de dispersie, calculat în urma stabilirii populației totale, cu excepția celei a localității de reședință, totul înmulțit cu numărul satelor aparținătoare, fără reședință, totul împărțindu-se la numărul total al populației. Indicele este cu atât mai mare cu cât numărul localităților care intră în componența comunei este mai mare. Din acest punct de vedere, indicele pentru comuna Recea Cristur este de 7,54.

Așezările rurale se definesc pe baza unor criterii bine stabilite, care urmăresc forma, textura și structura vetrelor, precum și poziția acestora în raport cu formele de relief, totul urmărind caracterul funcțional al relațiilor din interiorul vetrei satului, dar și funcționalitatea generală privind promovarea relațiilor cu sistemul general al localităților, în special cu cele învecinate. Vetrele satelor comunei Recea Cristur sunt, în general, adunate, cu tendințe de dispersie tentaculară de-a lungul văilor și a drumurilor locale, în special în cazul centrului de comună. Vetrele ocupă nucleul central al satelor, cu elemente de confluență hidrografică la nivelul teraselor I și II, doar în cazul localităților Ciubanca și Căprioara vatra se întinde de-a lungul liniarităților de acces. Energia de relief a comunei este cuprinsă între 45-50 m. Comuna face parte din Regiunea de Nord-Vest, a șasea regiune din cele opt regiuni de dezvoltare din România, care cuprinde șase județe: Satu Mare, Maramureș, Bihor, Sălaj, Cluj, Bistrița-Năsăud. Este vecină cu Regiunea 5 Vest, cu Regiunea 7 Centru și cu Regiunea 1 Nord-Est, are suprafața de 34.159 kilometri pătrați, ceea ce reprezintă 14,32% din suprafața României și o populație de 2.577.490 locuitori. Recea Cristur se înscrie între cele 15 comune care fac parte din arealul Dealurilor Clujului și Dejului. Arealul are un caracter agrar, suprafețele agricole reprezentând 84% din total, în timp ce pădurile ocupă 18,40%, cultivându-se cereale, cartofi și leguminoase. Pentru anul 2008 s-a estimat suprafața cultivată pe întreg arealul ca fiind de 11.835 ha cu cereale, 1.735 ha cu cartofi și 1.047 ha cu leguminoase. Ramură de bază a activității comunelor este creșterea animalelor, care se desfășoară în sistem extensiv, unde fiecare gospodărie își asigură necesarul propriu de produse animaliere, iar surplusul este valorificat pe piețele din Dej, Gherla sau chiar Cluj-Napoca. Dintre satele acestui areal, specialiștii consideră Bobâlna, Panticeu, Aluniș și Recea Cristur ca fiind specialiste în creșterea ovinelor, cu peste 2.500 de capete pe localitate. Pentru Recea Cristur se estimează peste 20.000 hl de lapte și peste 5.000 kg producția de lână. (Amalia Izabele Mihalca, „Potențialul agricol al Dealurilor Clujului și Dejului”, în Geographie Napocensis, Anul V, nr. 1/2011). Ca măsură pentru întreg arealul este recomandată transformarea agriculturii de subzistență într-una modernă, cu valențe ecologice, prin mecanizarea avansată și forță de muncă având un nivel de calificare mai

13 ridicat. Pentru Recea Cristur recomandările specialiștilor converg în câteva direcții: - atestarea producătorilor ecologici specializați pe creșterea animalelor; - specializarea în cadrul culturilor de câmp a cartofului; - revitalizarea suprafețelor de livezi. Comuna este inclusă alături de alte 13 comune, în GAL Someș Transilvan, teritoriu de dezvoltare identificat în cadrul Regiunii de Nord-Vest, cu o suprafață totală de 1.048 kilometri pătrați, cuprinzând 14 comune și 84 de sate. Comuna Recea Cristur este nominalizată în cadrul acestei unități de dezvoltare rurală, alături de comunele Bobâlna și Vultureni, în Pachetul 1 „Pajiști cu Înaltă Valoare Naturală” și în Pachetul 2 „Practici agricole tradiționale”. În analiza făcută comunelor din acest GAL, Recea Cristur este notată ca având o rată a sărăciei de 37,60, profunzimea sărăciei (deficitul de consum) fiind de 12,40%, iar severitatea sărăciei este estimată la 5,90%. Rata sărăciei este mare, având în vedere că celelalte comune ale teritoriului au rata estimată între 29-35%. Un element care contribuie la dinamizarea activităților comunei este cooptarea acesteia în Zona Metropolitană Cluj-Napoca, din care fac parte 28 de comune. Municipiul Cluj-Napoca este principalul pol de dezvoltare al acestei unități. Numele „Recea” se mai întâlnește la alte comune din România: - o comună din județul Argeș, pe cursul superior al râului Teleorman; - „Reci” este o comună din județul Covasna, la poalele Munților Bodoc; - o comună din județul Brașov, situată în depresiunea Făgăraș, pe râul Săvăstreni; - o comună în județul Maramureș, situată în depresiunea Baia Mare, la poalele Munților Gutâi, pe râul Lăpuș; - „Recea” este un toponim întâlnit în satul Berindu, comuna Sânpaul, județul Cluj.

B. RELIEF, CARACTERISTICI GEOMORFOLOGICE

Județul Cluj are un relief preponderent deluros și colinar, în această structură se înscrie și perimetrul comunei Recea Cristur, dominat de dealuri conturate altitudinal de izohipsele de 400 și 600 m (dealurile Leordeni, Prapadiș, Dealul Ghițului, Dealul Butii). Zona face parte din Dealurile Clujului și Dejului, subunitate ce alcătuiește partea de sud a Podișului Someșan. Teritoriul s-a format către finele sarmațianului, când mișcările tectonice întrerup culoarul marin de legătură al bazinului cu regiunea panonică, în bazin rămâne un lac ce se va restrânge treptat, realizându-se uscatul de la nord- vest și vest spre centru. Fenomenul a debutat în sarmațianul superior și s-a încheiat în dacian. Întreaga regiune a devenit o câmpie fluvio-lacustră. În prezent, aspectul general al teritoriului este de platou fragmentat de văi care îl străbat de la sud spre nord. Relieful din arealul comunei Recea Cristur, prin caracteristicile morfografice și morfometrice, are aspectul tipic pentru regiunile de deal, cu interfluvii rotunjite încadrate de văi care capătă forma unor culoare de lunci și terase. Se pot distinge două areale biopedoclimatice. În partea central- vestică este arealul treptelor joase de la partea estică a Munților Apuseni, iar arealele marginale înalte cuprind zone cu vegetație de tip forestier mai bine conservat, cu soluri argilo-iluviale și intrazonale (litomorfe), zonă specifică pentru așezările dispersate aparținătoare de comuna Recea Cristur. Teritoriul a început să funcționeze ca o arie sedimentară după tectogenezele de la sfârșitul Cretacicului. Structura geologică prezintă două tipuri de unități. Astfel, fundamentul este de tip carpatic, alcătuit din șisturi cristaline, iar cuvertura sedimentară prezintă două etape: - sedimente din cretacicul superior și miocenul inferior, caracterizate pe alternanțe de formațiuni continentale (aluviale și proluviale); - sedimente din miocenul mediu (badenian), cu formațiune reprezentativă tuful de Dej care atinge grosimi de 10-500 m pe marginea depresiunii. Teritoriul comunei are forme geo-morfologice variate: versanți, terase și lunci. Face parte din zona Dealurilor Clujului și Dejului, componenta centrală

15 a arealului, cea cuprinsă între interfluviile Luna – Borșa. Energia de relief a Dealurilor Clujului și Dejului are valori de 250-300 m. Cele mai reprezentative înălțimi: Dealul Lombului – 684 m, Dealul Melcului – 617 m, Dealul Techintău – 633m. Regiunea are complexitate morfostructurală determinată de evoluția geologică ce se manifestă într-o mare diversitate a formațiunilor structurale care domină, cum sunt: gresiile, argilele, nisipurile și calcarele. Acestea sunt dispuse pe blocurile cristaline scufundate la adâncimi diferite. Principalele văi sunt orientate către est și sud, iar frecvența cuestelor orientate spre sud și sud-vest este condiționată de înclinarea stratelor dinspre sud-vest către nord- est. Valorile fragmentării verticale nu depășesc 140 m, iar valorile densității fragmentării sunt destul de reduse, între 0,7 și 2 km/km pătrat. În harta de risc a județului Cluj privind alunecările de teren, întocmită în anul 2009, comuna Recea Cristur este nominalizată printre zonele cu risc mare, alături de alte comune: Cojocna, Feleac, Petreștii de Jos. Harta oferă informații despre valorile de vulnerabilitate, de hazard și de risc de pe raza unităților administrativ teritoriale respective, pentru măsurile locale de stabilizare și zonele cu restricții de construcție. Versanții sunt forme de relief specifice pentru dealurile din Podișul Transilvaniei, cu front de cuestă (versant mai înclinat) orientat pe direcția NE, cu eroziuni și surpări frecvente. În cazul reversului cuestei, versantul mai lin se bazează pe un strat sedimentar mai rezistent. Versanții mai lungi sunt cei cu expoziție nordică, de regulă slab înclinați, mai puțin afectați de eroziuni sau alunecări, situație întâlnită pe Dealul Jurcii, Dealul Leordeni, Dealul Butii, Dealul Pustuței și Dealul Cernului (Cernucului). Acești versanți au suferit de-a lungul timpului defrișări masive, fiind favorabili pregătirii pentru culturi agricole. Fondul terenurilor agricole îl constituie terasele de la poalele dealurilor și de pe malurile firelor de apă, constituind teren propice pentru așezarea vetrelor așezărilor. Sunt bine reprezentate solurile negre de fâneață (faeziomuri) care se asociază frecvent cu cernoziomurile cambice și pseudorendzinale, formând areale favorabile dezvoltării culturilor. În general solurile din zona comunei sunt de clasă medie (II-III) din punct de vedere al calității, cele din luncile apelor sunt aparținătoare clasei superioare (I-II), cu potențial de fertilitate ridicat, dar unele suprafețe de deal,

16 mai puțin întinse, aparțin clasei slabe (IV-V), cu factori limitativi datorită eroziunii și hidromorfismului. Pe lunci, domină aluviunile și solurile aluvionale cu fertilitate sporită datorită conținutului bogat în substanțe nutritive, regimului hidric și drenajului natural. Solurile hidromorfe ocupă suprafețe restrânse, reprezentate de soluri negre de fâneață umedă și lăcoviști, fiind utilizate pentru pășuni și fâneațe. Sunt zone cu soluri silvestre brune, accesibile culturilor de câmp, dar acestea necesită aplicarea de îngrășăminte organice și minerale. Suprafețe mici sunt acoperite cu sol brun de pădure slab podzolit. Versantul drept al văii Lonea este mai prelung, dezvoltând terase pe care s-au înfiripat localitățile. Terasa pe care este situat satul Recea Cristur are aspect de interfluviu, cu o lățime de peste 400 de metri. Un element care conduce la perspective certe de dezvoltare a comunei este cadrul natural divers, cu unități morfologice bine structurate: lunci, terase, versanți, grad mare de împădurire, dealuri a căror înălțime maximă este de 590 m în Dealul Măgurii.

C. CLIMA

„Omul își făurește sufletul după clima vremurilor în care trăiește”. Alexandru Cantacuzino

La nivelul României, clima este temperat-continentală de tranziție, specifică țărilor din Europa Centrală. În acest context, județul Cluj beneficiază de un climat continental moderat, la adăpostul oferit de Munții Apuseni, cu o etajare a reliefului care determină caracteristici climatice specifice fiecărei zone în parte. Comuna Recea Cristur este în siajul Jugului Intracarpatic, larga deschidere spre nord-vest, care permite o circulație a maselor de aer predominant din vestul și nord-vestul continentului. Comuna se află pe traseul marcat de acest Jug Intracarpatic, o deschidere largă, de până la 100 km între Munții Apuseni, în sud, și Carpații Maramureșului, în nord. Prin

17 această poartă largă pătrund mase de aer umede și mai reci din vest și sud- vest, conferind regiunii un climat relativ răcoros și umed. În anotimpul rece, comuna este sub circulația frecventă a maselor de aer de natură maritimă polară sau arctică, legate de activitatea centrilor barici islandez și scandinav. Sunt mase de aer reci și umede. Vara, comuna este supusă circulației maselor de aer din vestul și nordul Mediteranei, legate de circulația sud-vestică, aducând un regim termic moderat, dar și precipitații. Factorii climatogeni care au o influență directă asupra variației în timp și spațiu a elementelor climatice sunt: radiația solară, dinamica atmosferei și suprafața adiacentă. La nivelul comunei Recea Cristur, radiația solară directă are valoarea cuprinsă între 110-115 kcal/cm pătrat/an, valoare apropiată de media națională, acoperindu-se necesarul de energie. Prin poziția și intensitatea lor, principalele sisteme barice ale continentului (anticiclonul azoric, ciclonul islandez, ciclonii mediteraneeni) influențează circulația generală a atmosferei, cu frecvență mai mare a circulației vestice în zona comunei. Masele de aer cu frecvență mare, care afectează teritoriul comunei sunt: - mase de aer polar-maritime, reci și umede, transportate de circulația vestică și sud-vestică, ce pătrund la sfârșitul primăverii și vara; - mase de aer tropical-maritime, care pătrund dinspre Atlanticul de Nord, aduc o vreme geroasă și relativ umedă iarna, cu zăpadă din abundență, iar primăvara și toamna produc înghețuri; - mase de aer tropical-maritime, care pătrund dinspre sud și sud-vest și determină iarna cețuri și masive căderi de zăpadă, iar vara determină multă instabilitate. Suprafața subdiacentă, reprezentând suprafața teritorială cu toate particularitățile ei (morfologice, hidrografice, biopedografice), este un element esențial în influențare, elementele climatice, putând suporta și activități antropice. Regimul pluviometric al comunei Recea Cristur este cel al zonei Dealurilor Clujului și Dejului, cantitățile medii de precipitații fiind de 600-700 mm/an. Variația cantităților de precipitații în cursul unui an, și repartiția teritorială a precipitațiilor medii din Podișul Someșan, cu referire și la zona comunei Recea Cristur, este oferită de un studiu al unui grup de cercetători,

18 pe o perioadă de aproape 40 de ani, între anii 1970 și 2008. Situația comunei este raportată la cantitățile medii de precipitații anotimpuale, semestriale și anuale de la nivelul municipiului Cluj-Napoca (în mm):

Stația anotimp anotimp anotimp anotimp semestru semestru anual meteo iarna primăvara vara toamna cald rece Cluj- 76,8 141,4 238,5 115,1 401,6 170,2 571,7 Napoca mm Recea 104,8 142,0 203,0 127,5 360,2 217,1 577,7 Cristur

Primăvara, ca urmare a intensificării activității ciclonice din Atlantic și prin pătrunderea maselor de aer mai umed, cresc cantitățile de precipitații față de cele din timpul iernii, dar vara nivelul precipitațiilor este mai scăzut decât în zona municipiului. Acest fapt se datorează arealului jos al comunei, situat la adăpostul interfluviului ce separă bazinul Someșului Mic de cel al Almașului. (Victor Socorovschi, Trăian Tudose, Horea Sălăgean, Petre Roman – „Variația în cursul anului și repartiția teritorială a precipitațiilor medii din Podișul Someșan”, în Geographia Napocensis, Anul IV, Nr 2 / 2010.) În iunie 2012 precipitațiile căzute în zona comunei Recea Cristur au atins cota de 26,9 l/mp. Datorită influenței aerului pătruns prin Jugul Intracarpatic, potențialul termic și valorile climaterice ale comunei Recea Cristur sunt cele ale unei clime temperate de tip continental moderat: - temperaturi medii anuale în jur de 8-9 grade, cu diferențe între regiunile joase și culmile dealurilor legate de gradimentul termic de 0,5 grade C – 0,7 grade C / 100 m; - temperatura medie în iulie: 23 grade, în ianuarie, -5 grade; - vânturile bat: iarna, dinspre nord-est și est, vara, dinspre sud-vest și vest; - durata medie a primului îngheț – 8 octombrie, a ultimului îngheț – 24 aprilie; - umiditatea relativă – medie anuală de 74%; - durata de strălucire a soarelui este moderată – medie de 2.000 ore/an, cu valori lunare între 47 de ore în decembrie și 282 de ore în iulie;

- ceața este favorizată de factori generali advectivi - dinamici de relief, împărțiți în an = 70 zile/an. - radiația solară anuală ajunge la valoarea medie de 115-117 kcal/cm pătrat, cu peste 80 kcal/cm pătrat în sezonul cald; - valoarea nebulozității medii anuale este în jur de 5,5, iar a umidității relative de 70-75%; - zile senine propriu-zise: 55-60 pe an; - circa 60-70 de zile de vară, în lunile iulie și august se produc până la 10 zile tropicale; - seninul se înregistrează în aproape 120 de zile, cerul este acoperit complet în mai mult de 130 de zile. - cca. 125 de zile cu precipitații, dar cu puține ploi torențiale.

D. HIDROGRAFIE

„Apa este o emoție care curge”. Alberto Casiraghy

Județul Cluj este fundamentat pe bazinele a trei râuri fundamentale: Someșul, Crișul Repede și Arieșul. Apele care udă zona comunei Recea Cristur sunt incluse în bazinul Someșului. În zona Dealurilor Clujului și Dejului, din care face parte și comuna Recea Cristur, resursele de apă sunt deficitare, cu valori de 1-2 litri pe secundă pe kilometrul pătrat, față de media pe țară de 4,17 litri pe secundă pe kilometrul pătrat. După caracterele genetice, apele de pe teritoriul comunei Recea Cristur se încadrează în categoria apelor curgătoare cu un curs permanent sau temporar, care formează rețeaua hidrografică și apele freatice din stratele acvifere aflate la diferite adâncimi, acestea apărând în diferite locuri sub formă de izvoare. Cea mai importantă apă curgătoare este Valea Lonea sau Lona, râu de ordin hidrografic V, care colectează apele tuturor organismelor torențiale sau pâraielor de pe interfluviul care le separă. Date despre caracteristicile râului Lonea oferă Stația hidrometrică de la Luna de Jos:

- suprafața bazinului – 172 km pătrați; - altitudinea medie – 421 m; - lungimea cursului – 31,5 km; - panta medie – 8 m //km; - Q maxim – 146 m cubi pe secundă; - Q minim – 0,609 m cubi pe secundă; - Q – 3.525 litri pe secundă pe km pătrat. Râul Lonea izvorăște de la limita de nord a județului Cluj, traversează localitățile: Recea Cristur, Panticeu, Dârja, Pâglișa, Dăbâca și Luna de Jos, apoi se varsă în Someșul Mic. Traversează Dealurile Clujului și Dejului pe axa lor mediană, debitul mediu anual al râului este de cca 1 mc/s, dar în perioadele de ploi abundente sau la topirea zăpezii debitul poate atinge 30 - 35 mc/s. Valea are lunci bine exprimate, lățimea lor se înscrie ca întindere între 300 m, până la aproape un kilometru. Dintre afluenții Lonei, mai important este Groapa, afluent de dreapta, dar adună și apele mai multor pâraie. Astfel, pe teritoriul satului Panticeu, în Lonea se varsă Valea Cubleșului și pârâul Sărata sau Gomboșoaia care, la rândul său, adună, în perioadele ploioase, apele pârâiașului Pârâul Sec. Afluent de stânga al Lonei este pârâul Călacea. Pârâul Ciubăncuței se îndreaptă spre comuna Șimișna și se varsă în Someșul Mic. Pârâul Elciu se varsă în Valea Budușului, pe care e satul Cubleșul Someșan. Afluenții râului Lonea sunt pâraie de ordin hidrografic VI, care beneficiază de un regim hidrografic de tip vestic transilvănean, cu debite de apă variabile, sensibile la intervalele ploioase, cu debite mici de apă, sub 0,5 mc/s și cu pante de scurgere care nu depășesc 6-7 m/km. Scurgerea majoritară este primăvara, cu un nivel de 44-50%, iar cea mai mică scurgere se înregistrează între lunile august – noiembrie, cu valori între 3-4%. Aceste pâraie autohtone au alimentare pluvio-nivală moderată, datorită evapotranspirației bogate. Pe văile secundare și pe afluenții torențiali energia de relief este sub 100 m. Un pericol pe valea Lonei îl reprezintă viiturile. Ritmul scurgerii devine puternic în urma precipitațiilor abundente, atingând valori de până la 25 l/s/km pătrat. Dețin ponderea viiturile de origine pluvială, circa 55%, în număr mai mic sunt viiturile de origine pluvio-nivală. Frecvența lunară de producere a viiturilor prezintă un maxim primăvara, în luna martie, dar și în aprilie și mai, iar în lunile de toamnă, septembrie și octombrie, frecvența acestora are un nivel minim. În

21 luna martie, volumul maximal al scurgerii are un procent variind între 15-20% din totalul scurgerii anuale. Debitul maxim obișnuit este de circa 150 metri cubi pe secundă. Scurgerea și debitele minime se înregistrează toamna, cu precădere în septembrie, fiind de 0,3-2,5% din totalul scurgerii anuale, alimentarea fiind aproape exclusiv subterană. Specific pentru râul Lonea este faptul că, datorită poziției favorabile față de advecția maselor de aer cald și umed din vest, viiturile din iarnă pot depăși ca frecvență pe cele din vară. În general, frecvența viiturilor pe anotimpuri atinge un maxim primăvara, cu 55% din totalul acestora, iar iarna, pe Lonea, frecvența viiturilor atinge peste 20%. Cea mai scăzută frecvență este toamna, cu valori punctuale ale viiturilor între 5-11% din totalul acestora. Debitele maxime ale viiturilor au atins valori în jurul a 146 metri cubi pe secundă. În ultima perioadă, viituri s-au manifestat în martie 2005, iulie 2008, iunie 2010, iar în 7 ianuarie 2013 a existat o avertizare hidrologică pentru un posibil pod de gheață pe Lonea. În iunie 2010, viitura a afectat DJ 109A spre Ciubanca, a fost rupt un corp de drum și distruse podețele de la km 54 + 500 și km 55 + 200, circulația desfășurându-se cu dificultate. Viiturile sunt periculoase pentru că determină fenomene speciifice: inundații, procese de eroziune, poluare, constituind diferite grade de risc, cu efecte asupra mediului, dar și asupra omului și a activităților lui. Datorită viiturilor se modifică mediul geografic prin eroziunea de suprafață și torențială, eroziunea albiei, transportul de sedimente, modificarea albiilor în plan și pe verticală, modelarea teraselor și chiar prin schimbarea cursului râului. Creșterea nivelului râului Lonea a adus modificări în profilul transversal și longitudinal al patului râului, prin eroziunea liniară și laterală. Eroziunea laterală a dus și la degradarea malurilor depășind procente importante din lungimea acestora. De exemplu: 210 m în 1981, 1.440 m în 1989 și 710 m în anul 1999. Satația hidrometrică de la Luna de Jos a fixat pentru râul Lonea cotele care necesită intervenție în cazul viiturilor. Astfel CA (cota de atenție) este de 270, CI (cota de inundații) este de 320, iar CP (cota de pericol) este 370. Arealele de dezvoltare mare a organismelor torențiale sunt în împrejurimile satelor Panticeu și Recea Cristur.

Turbiditatea se încadrează, în general, între valorile de 200-450 g/m cub, dar datorită torențialității precipitațiilor și despăduririlor, în unele zone, valorile turbidității depășesc valoarea de 450 g/m cub. Scurgerea solidă are valori cuprinse între 0,8-2,0 t/ha/an. Pe apele din arealul Dealurilor Clujului și Dejului, iarna se produce gheață la mal, apoi sloiuri și chiar pod de gheață. Din totalui iernilor, frecvența de producere a gheții la mal și a sloiurilor este între 88% și 100%. Din datele oferite de stația hidrometrică de la Luna de Jos, pe apele râului Lonea data medie a producerii gheții la mal era 5 decembrie, în perioada 1981-1998. (Alina Daciana Dumitra – „Caracteristici ale fenomenelor de îngheț din depresiunea Almaș - Agrij și Dealurile Clujului și Dejului”, în Geographia Napocensis, Anul II, Nr. 2, 2008). Cea mai timpurie apariție a gheții la mal s-a înregistrat pe Lonea la data de 1 noiembrie în iarna 1991-1992, iar cea mai târzie apariție a fenomenului datează din 17 decembrie a iernii 1997-1998. Cea mai târzie dispariție a sloiurilor a fost consemnată la 22 martie 1987. În iernile friguroase s-au format poduri de gheață peste râul Lonea. Cea mai timpurie formare a unui pod de gheață s-a înregistrat la data de 11 noiembrie 1995, iar cea mai târzie formare a fenomenului datează din 5 februarie 1986. Durata maximă a podurilor de gheață de pe râurile din Dealurile Clujului și Dejului este între 73 și 93 de zile, pentru râul Lonea cea mai mare durată a podului de gheață a fost de 86 de zile în iarna 1984-1985. Apele freatice nu au o calitate potabilă ridicată, datorită mineralizării și durității ridicate, datorită prezenței carbonaților și sulfaților de calciu, cât și proprietăților biologice și bacteriologice necorespunzătoare. Ele se găsesc în structurile paleogene din nord-vest, predominând apele sulfatate, cu duritate medie. Aceste ape freatice variază ca adâncime în funcție de formele de relief și de înclinarea stratelor, pe terase adâncimea ajunge până la 4-5 metri, iar pe treimea superioară a versanților depășește 5 metri. Depășirile la indicatorii NO2 și cei bacteriologici, trec peste limita de potabilitate datorită factorilor naturali, dar și unor limite ale activităților umane: - lipsa sistemelor de colectare, transport și epurare a apelor uzate menajere; - existența unor rampe neamenajate de deșeuri menajere, precum și cele rezultate din activități zootehnice;

- grupuri sociale din gospodării individuale construite în apropierea fântânilor sau a surselor de apă, neprotejate prin betonarea pereților. Variația mare a indicatorilor CCOMn (indicatorii regimului de oxigen) se datorează atât inundațiilor, cât și neigienizării periodice a surselor de apă pătabilă.

E. VEGETAȚIA

„Nu mă satur niciodată să învăț acest alfabet mare al naturii. În fiecare zi caut să descopăr o literă nouă”. Victor Hugo

O componentă a cadrului natural în raport cu care omul își definește statutul este vegetația sau flora. Fiecare comunitate își are leagănul într-un univers care-i oferă posibilități de a-și modela traiectoria pornind de la ce-i oferă spațiul înconjurător, acea natură ocrotitoare ce i-a îndemnat pe strămoși să întemeieze acolo o așezare durabilă. Pădurea, râul, lunca, clinul dealului sunt adevărate pietre de hotar pentru cei care și-au durat într-un anume loc împământenirea, elemente de la care pornesc vechile și noile legende locale. Universul specific rural, aproape contopit cu „râul, ramul”, aduce și specificitatea fiecărei așezări, omul găsind în miracolul naturii sămânța de înțelegere de la care pornește raportul cu semenii și încrederea în propriul miracol. Ocrotit de natură, satul de la munte, de la șes sau echilibrat în păienjenișul deltei se regăsește mereu în încercarea mereu repetată de a se modela după tipicul și legea nescrisă a spațiului hărăzit. Om și natură sunt mărcile timpului asumat, însăși permanența. La nivelul întregii țări, vegetația cuprinde un număr total de 3.500 de specii, grupate în genuri, familii și clase floristice. Pentru coborâtorii din limba latină, cuvântul „Flora” aduce imaginea zeiței romane a florilor și a tinereții, amintindu-i omului de miracolul naturii înconjurătoare în care își desăvârșește propriul miracol al vieții. Pentru locuitorii comunei Recea Cristur, universul ondulat deal – vale este matca

24 veșniciei „care s-a născut la sat”, după afirmația de substanță a poetului Lucian Blaga. Regiunea comunei se include în provincia dacică, în cadrul a trei etape. Mare parte a comunei face parte din etajul intermediar, cel a gorunului, cu altitudini între 400-700 metri. Pentru localitățile comunei Recea Cristur natura se oferă cu generozitate, de la iarba câmpului până la șerpuirea cărării printre dealuri și păduri, oferind un cadru propice dezvoltării în timp și spațiu. Caracteristic este slaba zonalitate verticală, suprafețele păduroase (făgete, gorunete, stejărete) sunt intercalate cu pajiști secundare și derivate, dar și cu terenuri agricole, provenind din intercalarea culturilor în poieni și defrișarea pădurilor din vechime. Dintre formațiunile de biocenoze locale marcate pentru județul Cluj, zona comunei Recea Cristur se înscrie în perimetrul a două formațiuni: - zona silvostepei continentale transilvane, prezentă în Podișul Măhăceni și în estul Dealurilor Clujului și Dejului, reprezentată prin graminee stepice și pâlcuri de gorun și stejar, cu o productivitate moderată; - zona nemorală inferioară, care are caracter subcontinental și se extinde în Dealurile Clujului și Dejului, reprezentată de gorunete și carpenetele transilvane cu productivitate mare (7,5-11,5 mc/ha/an). În mare parte, aproape întreg teritoriul comunei se suprapune etajului pădurilor de stejar și fag. Pădurea este un complex ecosistem natural, având un caracter peren, structurat pe verticală. Rolul pădurii este acela de factor de echilibru a ecosistemului general, având atât funcții de protecție, de producție, de agrement, dar și de reglare a climei. De exemplu, un hectar de pădure înmagazinează și reține cca 10.000 metri cubi de apă, fiind un adevărat regulator al debitelor lichide și solide. Odinioară pădurile acopereau în zona comunei Recea Cristur un spațiu important, fiind dese, puțin bătute de om, încât și drumurile care legau satele comunei ocoleau, urmând înălțimile mai puțin împădurite. Factorul antropic a modificat spațiul forestier, defrișările din ultimele secole au conturbat compoziția vegetației, dar suprafețele forestiere sunt încă destul de bine reprezentate. Peisajul silvestru compact este întrerupt de vegetația forestieră formată din arbori izolați sau pâlcuri de arbori cu „efect de insulă” în zonele de

25 contact dintre pădure și pajiștile naturale. În prezent, sunt 50 de hectare de păduri de stejar în hotarul Bonfarca (toponim cu origine în numele baronului Banffy), alte 50 de hectare în Zăpade și 49 de hectare în Fundul Văii. Ciubanca are alte 50 de hectare de pădure în locul numit Valea Popii. Asociația Composesorală Recea Cristur deține 148 ha de pădure în Zăpade, Fânețe și Dumbrava, iar Asociația „Leordeana” ara în posesie 100 ha de pădure de stejar și carpen. Etajul superior al pădurilor este ocupat de fag (Fagus silvatica), arbore important prin masa lemnoasă pe care o oferă, dar și pentru diverse preparate din medicina populară. Jirul, fructul fagului, care cade în lunile de toamnă, era utilizat din vechime pentru un anumit untdelemn. Se folosește și ca hrană pentru porci, în special mistreții îl consideră o delicatesă. Coaja fagului este febrifug și un tonic amar, fiind unul dintre echivalenții europeni ai chininei, alături de scoarța de salcie. Și gudronul de fag se folosește în unele boli de piele și la vindecarea afecțiunilor respiratorii. Făgetele au productivitate ridicată, între 7,8-12 mc/ha/an. Sub etajul fagului se întind pe un areal mai larg pădurile de stejar (Quercus robur) și alte specii: carpenul (Carpinus betulus), gorunul (Quercus petraea), cerul (Quercus cerris), frasinul (Fraxinus excelsior), mugurii căruia tratează bolile de ficat și rinichi, iar semințele au proprietăți afrodiziace. Se întîlnesc pe veranții domoli pâlcuri de ulmi (Ulmus foliacee), de tei (Tilea cordata) și de mesteceni (Betula pendula), arbori care ocupau spații consistente în trecut. Speciile arbustive se dezvoltă la limita pădurilor, dar și ca asociații independente. Dintre arbuști, se remarcă tulichina (Daphne mezereum) prin florile tubulare de culoare alb spre roz, numit popular „piperul lupului”. Cu valențe medicale este lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), cunoscut ca plantă medicinală în perioada Renașterii, un bun cicatrizanat, iar uleiul din lemn cîinesc are efect contra durerilor articulare și pentru reducerea celulitei. Porumbarul (Prunus spinosa) este arbustul ale cărui flori au o acțiune sedativă și diuretică, iar semințele au proprietăți afrodiziace. Alți arbuști din arealul comunei Recea Cristur: sângerul (Cornus sanguinea), măceșul (Rosa canina) și scorușul (Sorbus aucuparia). În zona culturilor agricole sunt răspândite ierburile asociate, care pot duce la compromiterea culturilor: pirul (Agropyrum repens), pălămida

(Cirisium arvense), volbura (Convolvolus arvensis), susaiul (Sanchus asper), etc. Plante caracteristice stepei, inferioare din punct de vedere nutritiv, se întâlnesc pe pantele însorite: coada șoricelului (Achilea millefolium), firuța (Poapratensis), colilia (Stipa copilata), ovăsciorul (Arrhenatherium elautis). Pajiștile colinare secundare sunt acoperite de iarba vântului (Festuca agrostientum) și păiușul roșu (Festuca pseudorina). Vegetația naturală de pe fâneațe și pășuni este dominată de plante cum sunt: macul (Papaver rhocas), plantă specifică zonelor depresionare ale Transilvaniei, și brândușa (Crocus tommasinianus), care populează întinderile mai ales în sezonul prevernal. Plantele valoroase pentru pășunat se găsesc din belșug pe versanții expuși la umiditate, multe dintre acestea având proprietăți curative. Dintre acestea: ghizdeiul (Lotus corniculatus), principala plantă furajeră, ajută la coaugularea sângelui, întărirea sistemului imunitar, dezintoxichează corpul, în special ficatul; iarba-fânului (Anthoxanthum odoratum), care dă fânului un miros plăcut; sânișoara (Sanicola europaea), ceaiul de sânișoară are proprietăți antiinflamatoare, tonice și antihemoragice, precum și eficiență împotriva dizenteriei; leurda (Allium) sau usturoiul sălbatic, reduce nivelul colesterolului, previne apariția trombozei și accidentelor vasculare și crește imunitatea organismului; slăbănogul (Impatiens noli), ceaiul plantei se folosește contra durerilor de stomac și constipației; trifoiul alb (Trifolium repens); trifoiul roșu (Trifolium pratense); lumânărica (Verbascum phlomoides), cu acțiune expectorantă și analgezică; silnicul (Glechoma hederaceum). Prin vegetația naturală de pe fâneațe și pășuni se întâlnesc și alte specii, ca: păpădia (Taraxacum oficinalis), pirul gros (Convolvulus arvensis), traista ciobanului (Copella bursa pastoris), măcrișul (Rumex acetora) și tremuriciul (Briza media). În luncile apelor cresc specii hidrofile, cum ar fi rogozul (Carex pseudoziperus), iarba-ciutei (Doronicum austriacum), călțunul-doamnei (Geum rivale), odogaciul (Saponaria officinalis), brusturele dulce (Petasites hybridus), lumânărica (Verbascum phlomoides), plantă cu acțiune expectorantă, analgezică și diuretică, etc.

F. FAUNA

„Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet”. Pitagora

Termenul „faună” este de origine latină, reprezentând zeița romană a fertilității și a femeilor. Din fauna unui anume areal geografic fac parte toate viețuitoarele, cuprinzând microfauna și macrofauna, care se pliază pe realitățile vegetației și alcătuiesc un tot comun cu acestea. Și fauna, asemeni vegetației, se structurează altitudinal, contribuind la individualizarea unor biocenoze cu rol determinant în menținerea echilibrului ecologic și trofic. Vegetația zonei comunei Recea Cristur este bogată, fapt care determină și o bogăție a faunei entomologice, ihtiologice, aviare și o mare diversitate a mamiferelor și amfibiilor, ceea ce face ca zona comunei să fie favorabilă turismului, în special pentru cel cinegetic. Apele Lonei adăpostesc pești specifici apelor de munte, ca trofee pot fi exemplare frumoase de porcușor (Gobio gobio), boiștean (Phoxinus phoxinus), clean (Leuciscus cephalus) sau grindel (Nemachilus barbatulus). În continuă zbatere deasupra întinderilor de ape găsim libelula comună (Colopterix splendes) și cohorta de fluturi (Eublema suavis). Bogate sunt speciile herpetofaunei: broasca râioasă verde (Bufo viridis), broasca râioasă brună (Bufo bufo), năpârca sau șopârla fără membre (Anguis fragilis), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), șarpele de alun (Coronella austriaca), gușterul (Lacerta viridis), șarpele de apă (Natrix tessolatus), salamandra (Salamandra salamandra), etc. Numeroasă ca indivizi și variată ca specii este ornitofauna. În zona comunei cuibăresc păsări sedentare: pițigoiul (Parus major), graurul (Sturnus vulgaris), guguștiucul (Streptopelia decaocta), coțofana (Pica pica), porumbelul domestic (Columba livia), fluierarul de zăvoi (Tringaochropus), etc. Printre speciile migratoare se numără: ciocârlia (Alauda arvensis), cinteza (Alauda arvensia), privighetoarea (Luscinia megachynchos), cucul (Cuculus canonos), rândunica (Hirundo rustica), mierla (Turdus merula), porumbelul

28 gulerat (Columba palumbus), cel mai mare dintre porumbeii de pe la noi, iernează în părțile sudice ale Europei, etc. Păsările de pradă ies în special noaptea: buha mare (Bubo bubo) care are ca pradă exemplare de stăncuțe (Corvus monedula), dar și șobolanul cenușiu (Rothus norvegicus); huhurezul mare (Strix uralensis); uliul păsărar (Accipiter nisus), răpitor de zi; acvila (Hieraeus pennatus); uliul porumbar (Accipiter gentiles). Specii termofile (iubitoare de căldură) și fotofile (iubitoare de lumină) sunt cele care cuibăresc la limita pădurilor, în zone cu tufărișuri. Dintre acestea: muscarul mic (Ficedula parva), ierunca (Bonasa bonasia), sitarul de pădure (Scolopax rusticola), ciocănitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos), măcăleandrul (Erithacus rubecula), fâsa de pădure (Authus trivialis), silvia cu cap negru (Sylvia atricapiella), și botgrosul (Cocothraustes cocothraustes). În lunci, pe terenurile umede, viețuiesc reptile, cum este șarpele orb (Anguis fragilis). Dintre mamiferele mici se găsesc exemplare ca: șoarecele gulerat (Apodemus flavicolis), veverița (Sciurus vulgaris) sau dihorul pătat (Vormela peregusta), iar dintre speciile insectivore: chițcanul de pădure (Sorex araneus) și cârtița (Tulpa europaea). Trofee de vânătoare valoroase se pot obține din pădurile aparținătoare comunei: iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Canis vulpes), căpriorul (Capreolus capreolus), mistrețul (Sus scrofa), bursucul (Meles meles) și lupul (Canis lupus), o apariție din ce în ce mai rară. Lupul execută, de obicei, mișcări sezoniere pe verticală, în timpul iernilor grele coboară în zona colinelor din apropierea localității Căprioara. Pentru gospodărirea fondului forestier cinegetic, județul Cluj a fost divizat în fonduri de vânătoare grupate în perimetrele a opt Ocoale Silvice. În zona de nord-est a județului, Ocolul Silvic Dej are șapte asemenea fonduri de vânătoare, iar Ocolul Silvic Gherla zece, printre acestea figurând și fondul de vânătoare Panticeu, din care face parte și comuna Recea Cristur.

II. ISTORIC

„Ne întoarcem spre trecut, ca să descoperim izvoare, nu ape stătute”. Vasile Ghica

A. URME DE LOCUIRE

În împrejurimile Clujului s-au găsit urme de viață plasate de specialiști în Paleoliticul Mijlociu, cu aproximativ câteva sute de mii de ani î. Ch. În zona Căpușului Mic s-a descoperit un toporaș din piatră cioplită, socotit a fi de acum mai bine de 400.000 de ani. Valea Someșului a constituit din vechime un teritoriu propice vieții, la fel ca văile afluenților, zonă cu așezări protejate de o vegetație bogată și cu perspective în ceeea ce privește procurarea hranei. Valea Lonei oferea aceste condiții și viața s-a desfăsurat necontenit în acest spațiu. S-au descoperit urme ale locuirii din timpuri străvechi în jurul localităților aparținătoare comunei Recea Cristur, siturile arheologice din zonă au fost declarate monumente istorice, intrând în Patrimoniul cultural național al României. Valoros prin descoperiri este situl arheologic de la Căprioara, în punctul „Săliște”, aflat la capătul nordic al satului, între șosea și stâlpii de înaltă tensiune. Descoperită în anul 1968, așezarea de la Căprioara conține dovezi de locuire din neoliticul mijlociu, epoca bronzului, epoca romană și din epoca migrațiilor. În neolitic (cca. 6.000-3.000 î.Chr.) meșteșugul practicat era metalurgia cuprului și a aurului. Se lucra în „tehnica martelării”, ori în cea a „turnării”, realizându-se diferite tipuri de unelte, podoabe sau piese de cult. Acestea au fost găsite izolat, în diferite depozite, printre acestea fiind amintit și depozitul de la Ciubanca, cu diferite tipuri de topoare, dălți, cuțite, inele și coliere. În acest depozit de la Ciubanca s-au descoperit artefacte specifice culturii Tiszapólgar (D. Diaconescu), cum este și

31 toporul de tip Mezökeresztes, sau ceramica din faza finală a neoliticului târziu, atunci când se abandona tradiția neolitică de fabricare a ceramicii. Siturile din perimetrul comunei Recea Cristur au fost încadrate în lista monumentelor sub diferite coduri: - așezare „Săliște” – Căprioara, din epoca bronzului, cod: CJ – I – m – A – 06993.03.8; - așezare „Săliște” – Căprioara, perioada de tranziție la epoca bronzului, Cultura Coțofeni, punct „Tarnița – Lupoaia”, cod: CJ – I – s - A – 06994; - așezare „Săliște” – Căprioara, epoca romană, cod: CJ – I – m – A – 06993.02; - așezare „Săliște”- Căprioara, epoca migrațiilor, cod: CJ – I – m – A – 06993.01. În „Repertoriul arheologic” sunt menționate cu descoperiri și locuri din Recea Cristur: „Ambruș”, Dealul Olarului” și „Coasta Tăului”. S-au găsit în aceste perimetre cărămizi, fragmente ceramice și monede aparținând unei așezări rurale din Dacia romană intracarpatică. Chiar dacă descrierea materialelor descoperite nu este detaliată, specialiștii confirmă că este foarte probabil vorba de o așezare rurală de epocă romană în apropierea satului de astăzi. La Ciubanca, în punctul „Valea Popii”, la sud de sat, pe valea dinspre Ciubăncuța, s-au descoperit urme ale unei așezări din epoca bronzului și din neolitic, un adevărat depozit de topoare, iar la Ciubăncuța, în locul numit „În Față”, urme ale locuirii din epoca bronzului timpuriu, neolitic. O așezare eneolitică a fost descoperită la Escu, în locul „Zăpadea”, socotită a fi urmele unei locuiri civile. Zona actualei comune Recea Cristur a fost străbătută de străvechi „drumuri europene”, fapt care a permis o comunicare constantă cu regiunile înconjurătoare. Astfel, este semnalat drumul scoicilor, care lega Marea mediterană de părțile nordice, străbătând actualele județe Cluj și Sălaj spre nord-vest. A funcționat în neolitic și bronzul timpuriu, pentru transport de cochilii de tip Dentalium aduse dinspre Mediterană spre nord, ca elemente de decor (mărgele) și mijloace de plată. Un alt drum care intersecta zona era drumul ambrei, care venea dinspre nordul Ungariei, prin actualele județe Sălaj și Cluj, spre Marea Neagră. Era frecventat în epocile istorice „mai noi”:

32 epoca bronzului, a fierului și romană, ca o ramificație a marelui drum al ambrei dinspre Marea Nordului spre Mediterană. Marele Lexicon Revai conține informații conform cărora aceste locuri au fost populate în perioada preromană, iar după venirea romanilor localitatea Recea a devenit un centru cu activitate economică statornică. O dovedesc și descoperirile de la „Ambruș” și „Dealul Olarului”. Imediat după războaiele traiane de cucerire a Daciei, Napoca romană este cunoscută ca simplu vicus, și ajunge oraș în timpul împăratului Hadrian, devenind capitală a Daciei Porolissensis. Orașul câștigă în prestanță și deține un vast teritoriu înconjurător, cu așezări subordonate consiliului decurial. Albia râului Someș este de importanță strategică, pe acolo treceau drumurile care facilitau transportul de mărfuri și alimente către Gherla, castru unde era staționată Legiunea a V-a Macedonica. Romanii foloseau și drumurile secundare, de rangul doi, care urmau albiile afluenților Someșului. Un asemenea drum înspre castrul de la Gherla era și cel de pe valea Lonei, ceea ce a dus la înflorirea localităților traversate de râu. Chiar dacă nu s-au descoperit vestigii romane în perimetrul comunei Recea Cristur, faptul că în localitățile învecinate s-au găsit asemenea vestigii dovedește o viață înfloritoare pe aceste locuri. Este cazul urmelor unei așezări romane fortificate de pe teritoriul comunei vecine Gârbou, probabil un castru roman din secolul I d. Hr. Cercetări întreprinse în zona Recea Cristur ar scoate la lumină urme ale locuirii din perioada romană. În secolele următoare retragerii aureliene, viața și-a urmat cursul, zguduită în anumite perioade de invazia popoarelor barbare. Începând cu secolul X erau condiții favorabile cristalizării unei viețuiri politice voievodale, cu influența pe acest teritoriu a autorității voievodului Gelu. Localitatea Recea poate să fi făcut parte, în timpurile străvechi, din acele forme administrative obștești conduse de sfatul bătrânilor și cneji, cunoscute sub numele de „Românii populare”. Ulterior a făcut parte din voievodatul lui Gelu, apoi din comitatul Doboca, din numitul Solnoc Dinlăuntru și, mai târziu, din comitatul Solnoc – Doboca, sau după numele popular Varmeghia Solnoc – Dăbâca, termen preluat după denumirea maghiară: Szolnok Doboka Vármegye. (În limba germană: Komitat Szolnok Doboka) Acest comitat era o unitate administrativă a regatului Ungariei, funcționând între anii 1876-1920, având capitala în Dej.

După primul război mondial se face o nouă reorganizare administrativă, județul păstrându-și denumirea, fiind alcătuit din opt plase, patru secretariate comunale, 82 secretariate cercuale și 312 comune rurale. Recea Cristur este una dintre comunele incluse în acest comitat. Denumirea se va modifica după anul 1920, devenind județul Someș, în urma Decretului Regal nr. 2465/1925, capitală fiind Dejul. Comuna Recea Cristur face parte din acest județ, plasa Gârbou. Județul Someș a fost desființat în urma reformei administrative din 6 septembrie 1950, comuna Recea Cristur fiind repartizată în județul Cluj. De numele voievodului Gelu se leagă formarea satului Voievodeni, dar și o serie de locuri de pe valea Lonei, aparținînd de Osoi și de valea Pusta. Se spune că după omorârea voievodului Gelu în preajma Gilăului, Tuhutum căpetenia armatei maghiare s-a îndreptat spre Dăbâca urmând, probabil, cursul Someșului Mic și apoi drumul de pe valea Lonei, din aval spre amonte. În fața pericolului, familia voievodului precum și slujitorii de la curte, dar și mulți români din zonă, au luat drumul codrului, pornind în pribegie. Condiții prielnice au găsit pe un platou din Valea Lonea, undeva după coama celui mai înalt deal întâlnit, pe actualul loc numit Osoi, la capătul Văii Pusta, aproape de Vârful Ciuha. În timp, la Osoi s-a format o localitate în jurul familiei și a oamenilor voievodului, a urmașilor acestora, pentru localitate încetățenindu- se numele de Casa Voievodului, atestată documentar în 1320. Localitatea a crescut numeric și s-a extins pe platoul Rimeților, de cealaltă parte a Vârfului Ciuha, și, treptat, au fost abandonate vechile gospodării de la Osoi. Au rămas urme ale vechilor construcții și așa se explică faptul că o anume parte din zona superioară a Văii Pusta, mai jos de Osoi, poartă numele „la Șuri”. Se spune că în acea zonă sunt îngropate clopotele bisericii din Casa Voievodului. Valea Pusta izvorăște din Platoul Osoi și trece prin acel loc numit „La Șuri”. Vârful Ciuha se înalță la sud de Platoul Osoi, este impunător, de pe el se poate vedea monumentul de pe Dealul Bobâlna. Pe acel vârf, în vremuri străvechi, se aprindeau ruguri de avertizare pentru satele de jos, vestind pericolul la apropierea dușmanilor și tot de acolo se recepționau și alte semnale de pe alte dealuri. Primul stat medieval întemeiat a fost Voievodatul Transilvaniei. Lucrarea lui Anonymus, „Gesta Hungarorum” pomenește că la venirea maghiarilor, secolul X, existau trei formațiuni prestatale, cele conduse de Gelu, Glad și Menumorut. În estul Depresiunii Transilvaniei era Voievodatul lui Gelu, având

34 capitala la Dăbâca, pe Valea Lonei, formațiune din care făceau parte și localitățile comunei Recea Cristur. Al doilea voievodat menționat din secolul al XI-lea este cel condus de Gyula, o formațiune statală întinsă și foarte bogată (apulentissimum). Conform Gestei, Tuhutum, unul dintre cei șase conducători ai triburilor maghiare, a cucerit Voievodatul lui Gelu, fiind ales conducător al acestei formațiuni după moartea lui Gelu. Tuhutum a fost ales „domn” al „țării ultrasilvane” în adunarea care s-a ținut la Esculeu (Așchileu), în apropierea localității Recea, semn că zona era o structură puternică., făcând parte din cea mai puternică unitate teritorială a vremii. Întreg spațiul „ultrasilvan” era o structură confederativă alcătuită din trei unități teritoriale majore, organizare caracteristică formelor incipiente ale statalității din spațiul românesc medieval: cea de pe văile Almașului și Someșului Mic, cea de pe văile Nadășului și Borșei și cea de pe văile Lujerdiului și Lonei, din care făcea parte și Recea. Adunarea reprezenta, probabil, o instituție fundamentală a sistemului politic al „țării ultrasilvane”, având caracterul unei întâlniri periodice a factorilor de decizie din cele trei unități componente. Deoarece Esculeu (Așchileu) se afla exact la locul de întâlnire a celor trei unități teritoriale, este firesc să se desfășoare adunarea în acea parte a „țării”. Gyula (Gyla, Jula) urmașul lui Tuhutum, s-a ridicat împotriva regelui maghiar Ștefan I, dar a fost înfrânt și principatul, din care făcea parte și localitatea Recea, a intrat sub suzeranitatea regelui Ungariei, fiind condus de un voievod numit. În secolul al XII-lea începe colonizarea cu secui și sași. Voievodatul era împărțit în comitate: Doboka, Colozs, Torda. Stăpânirea maghiară s-a suprapus peste acea structură confederativă alcătuită din cele trei unități teritoriale majore, în care se găsea localitatea Recea.

B. ATESTĂRI

Satele din Transilvania intră în documente odată cu trecerea de la o stăpânire funciară bazată pe o tradiție orală la una scrisă, moment care coincide cu intrarea de facto în administrația Regatului Ungariei, care se suprapune unei structuri sociale românești mai vechi.

Localitățile aparținătoare comunei Recea Cristur au început să fie menționate în documentele vremii începând cu secolul al XII-lea, cu modificări ale toponimelor. (După Coriolan Suciu, „Dicționar istoric al localităților din Transilvania”, B, 1968).

1. Recea Cristur (Rècekeresztúr)

- coordonate geografice - 47º 04’ 00” latitudine nordică - 23º 31’ 60” longitudine estică - 47.0667 latitudine în grade zecimale - 23.3160 longitudine în grade zecimale - altitudine – 401 m deasupra nivelului mării; - poziția UTM este FT91, referința Joint Operation Graphics – NL 34-03; - fusul orar atandard – UTC/GMT +2. Este localitatea centru de reședință a comunei, aflată la odistanță de 356 km de București, la o depărtare de 45 de km de municipiul Cluj-Napoca și la 30 de km de orașul Gherla. - La recensământul din anul 2002 avea 660 de locuitori. - cod Siruța (Sistemul Informatic al Registrului Unităților Teritorial – Administrative din România) – 59130. Atestarea documentară a satului Recea Cristur datează din anul 1320. Toponimul comunei implică existența a două localități distincte, până în secolul al XV-lea. Cea mai veche era Recea, formată în zorii Evului Mediu. Termenul este de origine slavă, „reci” însemnând „șanț”, „hotar”, indicând existența hotarului unui cnezat de vale din Evul Mediu timpuriu, locuitorii având sarcina de a apăra granița acestuia. În Recea (Reche) era reședința unui nobil, Pavel, menționat ca Paul de Reche, probabil urmaș al vechilor cnezi localnici. Cealaltă localitate, Cristur (Kerestur), era în anul 1332 parohie catolică cu hramul Sfintei Cruci (Sancta Croce), deci, probabil, cu populație maghiară. Recea nu este amintită ca fiind parohie catolică, ceea ce induce ideea că era locuită de populație ortodoxă, deci de români. Unificarea celor două localități s-a petrecut în secolul al XV-lea, prima atestare documentară a unificării datând din anul 1478, dar, probabil, a fost realizată mai de timpuriu.

În anul 1320 apare prima datare sub forma poss. Kereztur. Tot din secolul al XIV-lea sunt înregistrate formele: la 1332 – sacerdos de Sancta Cruce și în 1349 – Keresztur. Din secolul al XV-lea, la 1478, apare în documente o altă denumire, surprinzând unificarea celor două localități: Reche – Kereszthur. Între secolele XVI – XIX, localitatea apare în documentele vremii sub mai multe denumiri: Ráczkeresztur – 1588; Reczie Kerezthwr – în diferite înscrisuri din anii 1587 – 1589; Recse-Keresztur și Recze-Keresztur – 1681; Rèse Keresztúr - 1733, în Conscripția „Klein”; Recse-Kereztúr - 1750, în Conscripția „Aron”; Retzekeresztur – 1825; Ricze-Keresztur – 1850, în Statistica Transilvaniei; Rècse-Keresztúr și Ricea-Cristur, denumire românească, forme apărute în „Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania” – 1854.

2. Căprioara – (Kecskeháta)

- coordonate geografice: - 47º 06’ 06” latitudine nordică; - 23º 31’ 44 ” longitudine estică; - altitudine: 431 m.d.m.; - locuitori: 156 la recensământul din anul 2002; - cod Siruța: 59158. Prima atestare este din secolul al XV-lea, localitatea fiind pomenită, la 1461, într-un document- registru, sub forma census quinquagesimalis de Kechkehath, ca urmare a plății de către localnici a qinquagesimei, birul impus românilor, dovadă că avea o veche organizare românească. Alte denumiri datând din secolul al XV-lea: Ketskehát, în anul 1463; Kechkehago, în anul 1470. Din documentele secolului al XVI-lea se găsesc următoarele denumiri: Keczkehát, în anul 1577 și Kecskehát, în 1579. Un secol mai târziu, la 1659, numele satului apare sub forma Kekzikehat. În Conscripția „Klein”, la 1733, este înserată forma Kecskeháta, pentru ca în același secol al XVIII-lea, în Conscripția inițiată de generalul Bukow, la 1760 – 1762, numele să apară sub forma Ketskehata. În anul 1854, „Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania” vol. II. Mănunchiul IV (partea românească cu chirilice) notează forma Kekskeháza. Între 1880 – 1910, satul face parte din comitatul Szolnok – Doboka, plasa Csákigorbói, din 1920 numele plasei este Solnoc – Dăbâca, plasa Ciachi –

Gârbou, în perioada interbelică, la 1930, este aparținător de județul Someș, plasa Gârbou, în 1941 este sat component al județului Kolozs, iar din 1956 este inclus în județul Cluj, raionul Dej. Din anul 1966 devine sat component al comunei Recea Cristur. Termenul „căprioara”, devenit toponimul Căprioara, fonetic Căpriuara, a fost încadrat în sistemul morfologic ungar sub forma „Kaprevára”, de unde forma „Kaprevár”, prin deglutinare. Este o realitate evoluția românescului u în maghiarul v. Etimologic, termenul „căprioara” derivă din latinescul „capriola” („cupreola”). Numele „Căprioara” îl mai are un sat din comuna Săvârşin, judeţul Arad şi un sat din judeţul Tulcea. Același nume îl poartă: pensiunea Căprioara, situată la 10 km de Baia Mare, pe malul lacului de acumulare Firiza; complexul turistic Căprioara, din Gârda de Sus, jud. Alba; cabana Căprioara de la poalele masivului Piatra Craiului în comuna Dâmbovicioara, jud. Argeș; un hotel din Poiana Brașov; pensiunea Căprioara, din Voroneț, zona Bucovina; o pensiune din Malnaș Băi, situată la 22 de km de Sf. Gheorghe, pe malul Oltului, jud. Covasna; pensiunea Căprioara din Șieu Măgheruș.

3. Ciubanca – (Alsócsobónka)

- situată în partea de nord a comunei, are următoarele coordonate geografice: - 47º 09’ 47” latitudine nordică - 23º 34’ 26” longitudine estică; - poziția UTM este FT 92, iar referința Joint Operation Graphics este NL 34 – 03; - altitudine: 441 m.d.m.; - 173 locuitori înregistrați cu ocazia recensământului din 2002; - cod Siruța: 59167. Începând cu secolul al XIV-lea, localitatea este cunoscută în diferite înscrisuri sub mai multe denumiri: Chubanka, în 1314, într-o Diplomă regească; sacerdos de villa Chocanika, în 1332; poss. Sen terra Chubonka, în anul 1343; Chobanka, în 1378. Abia în secolul al XVI-lea, la 1554, localitatea este pomenită sub forma Alsochyobanka (Ciubanca de Jos), făcându-se distincția de Ciubăncuța, localitate care apare pentru prima dată în documentele vremii ca „Ciubanca de Sus”, adică Felsöcsobonka. Din anul

1600, la granița dintre secole, se păstrează numele Also Csobanka. Secolul al XVII-lea oferă alte denumiri ale localității: în 1616 – Csobanka, în 1625 – Also Chiobánka, în 1637 – Also Czobanko. Conscripția „Aron”, din anul 1750, notează satul ca fiind Also Csubanka, pentru ca în Conscripția generalului Bukow, la 1760-1762, numele să fie trecut ca Also Csobánka. Înscrisurile din secolul al XIX-lea păstrează forme din ce în ce mai apropiate de cele ale limii române. Astfel, în anul 1839 găsim formele: Alsó Tschobánk și Csóbanka – gyin – Zsosz; în anul 1850, în „Statistica Transilvaniei în 1830 și 1850” numele satului este trecut ca fiind Csobankutz, iar în ”Buletinul Guberniului...” din anul 1854, localitatea este denumită Also – Csobánka, dar și Ciobăncuț. Privitor la numele satului, dexonline merge pe varianta unui termen de origine turcă (Csobanka = cioban), dar se merge și pe un termen cuman, avându-se în vedere conviețuirea cu acest popor migrator la cumpăna dintre primul și al doilea mileniu al erei creștine. „Ciobanca” era folosit pentru denumirea de „păstoriță”. (Alexandru Pele, „Elemente lexicale românești”) Este greu de demonstrat cum s-a răspândit toponimul Ciubanca în nordul Transilvaniei, deoarece ardelenii au avut puțin de-a face cu otomanii și nu există dovezi fonetice prin care să se dovedească schimbarea vocalei o în u după anul 1400, când ardelenii au avut primele contacte cu turcii. Această modificare fonetică este specifică limbii române, atât în perioada sa de formare, cât și mai apoi, ca urmașă a latinei populare carpato – balcanice și există probe care ar fi putut duce la transformarea termenului din cumană (cioban) în ciuban. Toponimul Ciubanca întărește prezența românilor în Panonia, confirmată și de Anonymus care scrie că la sosirea lui Arpad în Panonia a aflat acolo „blachi ac pastores romanorum”, adică păstorii români. Aceștia erau daci romanizați, prezenți acolo cu câteva decenii mai devreme de venirea maghiarilor, ca supuși ai regelui Carol cel Mare. Edificator este faptul că o hartă care a fost tipărită în 1900, la Editura Cartographia din capitala Ungariei, reține o localitate Csobanka, situată la vest de Dunăre, în Munții Pilis, la nord-vest de Budapesta, o denumire care seamănă cu cea a oiconimelor Ciubanca din Transilvania și Ciobanca din Basarabia. Din anul 1966 face parte din comuna Ciubăncuța, alături de satele Escu, Jurca, Pustuța și Osoi.

4. Ciubăncuța – (Felsöcsobanka)

- coordonate geografice: - 47º 08’ 32” latitudine nordică; - 23º 33’ 11” longitudine estică; - locuitori – 145 la recensământul din 2002; - cod Siruța – 59176. Satul, numit și Ciubanca de Sus, s-a format în secolul al XVI-lea prin roire din localitatea Ciubanca, în trecut numită Ciubanca de Jos. Începând cu secolul al XVI-lea, localitatea Ciubăncuța este pomenită în documente: la 1554 apare sub denumirea de Chiobanka; în anul 1560 este numită sub forma Felsö – Chobánka, iar într-un document dinspre sfârșitul secolului, la 1591, găsim atestare sub denumirea Felseo – Chyobanka, pentru ca la granița dintre secole, în anul 1600, să fie numită Felseo – Csobánka. Din secolul al XVII-lea, din anul 1625, a rămas denumirea Felseo Chiobanka. Conscripția „Klein”, din anul 1733, folosește denumirea Felsö Csobánka, pentru ca în statistica din 1850, numele satului să fie Csubanka. „Buletinul Guberniului” din anul 1854 folosește mai multe denumiri: Felsö – Csobánka și Ciobonca, iar din anul 1900 se păstrează toponimul apropiat de cel actual: Csobánkucze. Toponimul „Ciubăncuța” este de origine turcă, fiind o formă diminutivală a termenului care denumește „femeia - păstor”.

5. Elciu – (Völcs)

- coordonate geografice: - 47º 04 ’ 52” latitudine nordică; - 23º 34’ 06” longitudine estică; - altitudine – 440 m.d.m.; - poziția UTM este FT 91, iar referința J.O.G. este NL 34 – 03, fusul orar standard UTC/GMT +2, care devine UTC/GMT +3 la ora de vară; - populație – 133 locuitori la recensământul din 2002; - cod Siruța: 59185. Interesant de remarcat privitor la numele satului este că termenul „elciu” este întâlnit pe vremea Eteriei, însemnând „funcţionar superior”.

Secolul al XIV-lea aduce satul în circulația documentelor, la 1378, sub denumirea Wlch. Mai multe denumiri folosesc înscrisurile din secolul al XV- lea: Welchy – la 1419; Welch – la 1427 și Weulch – la 1452. Din secolul al XVI- lea se păstrează formele: Wewicz – la 1561; Veolchy – la 1577 și Veolcz – în anul 1591. În Conscripția „Klein”, la 1733, apare toponimul Felcsu, iar în Conscripia „Bukow”, la 1860-1862, numele să fie ortografiat Völtz. Secolul al XIX-lea propune forme diferite ale numelui localității: Jètsu – la 1830, Völcs și Feltsu – în statistica din toamna anului 1850 și Völcz sau Felciu – în „Buletinul” din anul 1854.

6. Escu – (Veck)

- sat izolat, aflat la extremitatea nordică a județului Cluj; - coordonate geografice: - 47º 07’ 42” latitudine nordică; - 23º 31’ 43” longitudine estică; - cod Siruța: 59184. Localitatea cunoaște prima atestare în același secol și an cu Elciu, într-un document din anul 1378, sub forma Vrock. În secolul al XVI-lea înscrisurile rețin mai multe denumiri ale satului: Weech – în anul 1511, Wechk – în 1561, Veszk – în 1589 și Vechke – în 1591. Abia cu prilejul Conscripției de la 1733 a „tuturor preoților și locuitorilor români din Transilvania”, efectuată în timpul episcopului Ioan Inochentie Micu – Klein, găsim înserat din nou numele localității sub forma Laczka. Într-o altă conscripție de la mijlocul secolului al XVIII-lea, cea întocmită de vicarul episcopesc Petru Pavel Aron, la 1750, găsim toponimul Jecskul, pentru ca în Conscripția românilor făcută de generalul baron Nicolae adolf von Bukow, între anii 1760 – 1762, să se găsească forma Vaczk. Recensământul oficial din anul 1850 notează alte două toponime: Vecsk și Jeczk, iar în anul 1854, în Buletinul Guberniului Provinciale, localitatea să aibă mai multe denumiri, mai apropiate de forma actuală: Vèczke și mai ales Fețcu. Localitatea se centrează ca denumire pe sufixul românesc -„esc”, - „ească”, care continuă sufixul latin -„iscus”, cu origini străvechi indo- europene. Se pare că a existat și în limba traco – dacă. Are drept corespondențe semantice în portugheză (-„esco”), spaniolă (-„isco”) și în sardă (-„iscu”). În prezent este brand românesc, precum terminația „ov” sau

„ski” la slavi, particula „o” la irlandezi, sau particula „di” la italieni. Aceste sufixe „esc”, „ească” sunt la origine sufixe antroponimice, având semnificația de „urmașii unui strămoș comun”, dar în obștile sătești au dobândit în toponimie și alt sens suplimentar, mai concret, de „posesiune comună a urmașilor unor strămoși”. În urma destrămării obștilor sensul a evoluat spre mai generalul „ posesiunea cuiva”. Într-un articol din anul 2012, despre originea din Carpați a bascilor, profesoara Maria Ciornei reiterează faptul că aceștia, oieri la origine, au migrat în timpuri străvechi, de prin mileniul al III-lea î.e.n. și s-au stabilit în Peninsula Iberică. Ei numesc pământul strămoșesc Euskal Herria (Țara Bascilor), limba este euskera, iar individul basc este euskaladan. În limba pelasgă (latina populară sau dacă) Euskunus = escunus = escus are sensul de neam cu, înrudit cu, și a devenit sufixul escu în română, cu acest sens. Devenit oiconim, Escu subliniază vechimea celor ce țin de un anumit loc, deci face trimitere la existența din vechime în aceste locuri a unui spațiu locuit.

7. Jurca – (Gyurkapataka)

- sat situat în partea nordică a comunei Recea Cristur, acces – pe DJ 108A și pe DC 161; - populație: 78 locuitori la recensământul din anul 2002; - coordonate geografice: - 47º 07’ 34” latitudine nordică; - 23º 32’ 52” longitudine estică; - Cod Siruța: 59201. În același timp cu Elciu și Escu, la 1378, apare în documente numele localității sub forma Gekepataka. Din secolul al XVI-lea se păstrează în documente mai multe toponime: Gepataka – la 1554, Gywrkapataka - în 1561, Gyorkpataka – în 1577, Gyeörkapataka – în anul 1591 și Gfeorgykepataka – la 1594. Un document din anul 1625 oferă forma numelui Georkepataka. Secolul al XVIII-lea aduce alte toponime ale satului: Gyurkafalva – în anul 1713, Gyurkapataka – în 1733, cu prilejul Conscripției „Klein”, Csurka – la 1750, în Conscripția „Aron”. Statistica Transilvaniei din 1850 înregistrează numele Gyurka, iar în „Buletinul” din anul 1854 apar denumiri ca Gyurkapataka, dar și Giurka.

Microtoponimul „La Bărarea”, întâlnit în „Buletinul” din 1854 la descrierea satului Jurca, are origini etimologice din termenul slav „bara”, care însemna mlaștină, de aici și termenii arhaici românești: „bărăciune” sau „bărare”, cu sens de baltă, loc mlăștinos. Este un indice privind acel loc mlăștinos al satului.

8. Osoi – (Aszó)

- coordonate geografice: - 47º 08’ 52” latitudine nordică - 23º 31’ 18” longitudine estică; - populație: 178 locuitori la recensământul din anul 2002; - cod Siruța: 59210. În Diploma Regească din anul 1314 numele localității este înscris ca fiind poss. Terra Wzzyway și Wzzune. Din secolul al XIV-lea se păstrează numeroase toponime: Wazyway și Wzzune – în 1343, Ozwe și Huzuoy – la 1362, Wzwe și Felozuey – în 1378. Abia după aproape două secole se găsesc alte denumiri: Ozway – în anul 1561 și Joho – în 1600. Conscripția „Klein”, din anul 1733, oferă denumirea Oszvay, Conscripția „Aron” notează, la 1750, localitatea cu două toponime diferite: Oszvaly și Ohoj, în timp ce Conscripția „Bukow”, din anii 1760-1762, reține forma Oszvai. Secolul al XIX-lea abundă în denumiri: Oszvaj, cu ocazia Conscripției „Dósa”, din anul 1805; Oszaly – în anul 1825; Oszvaj – în Statistica românilor, din 1850; Oszvály și Osvoi – în Buletinul Guberniului, din anul 1854. Denumirea satului este de origine slavă și se mai găsește la alte localități: - sat în județul Iași, comuna Comârna; - sat în județul Suceava, comuna Vulturești; - sat în județul Iași, comuna Sinești. Numele „Osoi” este dat unei peșteri din județul Bihor, în apropierea satului Vârciorog, din județul Bihor, precum și unui deal pe care se resfiră casele comunei Horodnicu de Sus, din județul Suceava. Pe locul Osoi s-au ridicat primele așezări ale satului Ruginoasa, din județul Iași, același nume, „Osoi” purtându-l o culme a Măgurii Priei (996 m), cel mai înalt vârf al Munților Meseșului, din apropierea comunei Pria, din județul Sălaj. Numele satului vine de la entopicul „osoi”, de origine slavă, cu sensul de „loc expus spre nord”, „dos”, cuvânt ieșit din uz. (Emil Petrovici – Ursoi,

Orsoaie...). Alte variante paronimice, cum sunt toponimele Osoină, Osoiște sau Ursoi și Usoi au fost derivate din același entropic „osoi”, apelativ dispărut. Astfel, un fost sat Ursoiul, înglobat în satul Dumbrava, azi suburbie a orașului Panciu, era atestat în 1772 cu numele Osoiul, varianta paronimică apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea și s-a generalizat în prima jumătate a veacului următor. Și dealul Ursoiul, de lângă Rădăuți, a avut numele inițial Osoiul, atestat astfel la 1768, într-o sursă germană (Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Partea a 3-a, Iași, 2004). Numele satului Osoi, păstrat sub forma Aszó, este de origine veche turcă, deoarece în secolul al IX-lea imperiul bulgarilor turci cuprindea și sudul Transilvaniei, și s-a păstrat până astăzi în multe toponime din Transilvania și din Ungaria. Sunt numeroase exemple: Naszód (Năsăud), Marosaszó (Ususău – Arad), Aszó (Asău – Bacău), etc. Aceste nume sunt transcrieri fonetice ale fostelor denumiri maghiare cu înțeles concret, pe când denumirile românești nu poartă nici un înțeles.

9. Pustuța – (Pusztaújfalu)

- coordonate geografice: - 47º 07’ 34” latitudine nordică; - 23º 32’ 52” longitudine estică; - altitudine: 379 m.d.m.; - populație: 83 locuitori, cu ocazia recensământului din anul 2002; - referința Joint Operatoin Graphics este NL34 – 03, poziția UTM este FT92; - cod Siruța: 59229. Localitatea apare pentru prima dată într-un document de la sfârșitul secolului al XV-lea, în anul 1499, sub forma Wyfolw. S-a format către sfârșitul secolului XV prin roire din localitatea Olpret (Bobâlna). Aceeași denumire, Wyfolw, o găsim într-un înscris din anul 1507, pentru ca în anul 1617 numele să fie ortografiat Alpret – Vyfalu. Tot din secolul al XVII-lea, din anul 1659, a mai rămas și denumirea Kis – Ujfalu. Conscripția „Bukow”, din anii 1760-1762 reține numele Puszta Ujfalu. Din Statistica anului 1830 apare denumirea Pusztutza, iar din cea a anului 1850, Pusztucza. Buletinul din anul 1854 oferă toponimele Puszta – Ujfalu și cel adoptat de actuala denumire, Pustuța.

Toponimul are la bază termenul pustă,e, însemnând „câmpie întinsă cu vegetație de stepă”. Din aceeași familie fac parte alți termeni: pustietate, pustiu, pustiire. Din acest cuvânt au derivat toponime, cu ar fi: Pusta (Mureș, Sălaj), Pustionu (Bacău), Pustoaia (Botoșani). Toponimul Pustuța s-a format printr-un diminutiv al termenului „pustă”, incluzând ideea unei câmpii aride, de mai mică întindere, ca vatră pentru așezarea umană. Ca dovadă, un asemenea teren mai întins din satul Drăghia (Maramureș) a primit numele Pustuța.

III. SECOLELE XIII - XVII

Informațiile din perioada Evului Mediu privind situația satelor aparținătoare comunei se referă la disputele vremii legate de posesia asupra unor pământuri, cu proprietăți care și-au schimbat mereu stăpânitorii, cu puține știri despre viața oamenilor locului. Informațiile pentru perioada secolelor XIII-XVI sunt cuprinse în Protocoalele Conventului Benedictin din Cluj – Mănăștur, publicate la Budapesta, în anul 1900, de către Jakó Zsigmond. Despre proprietarii de pământuri din zona actualei comune Recea Cristur aflăm din monografia întocmită de Kádár József pentru comitatul Solnoc – Dăbâca. (Kádár Jozsef – „Szolnok-Dobokavarmegye monographyája”, Deésen, 1896). Înainte de cucerirea de către regalitatea maghiară, ținuturile aparținătoare comunei făceau parte din „Româniile populare”, forme administrative obștești conduse de sfatul bătrânilor și cneji. Ulterior ținuturile au făcut parte din voievodatul lui Gelu, din comitatele Dăbâca și Solnocul Dinlăuntru, iar mai apoi din comitatul Solnoc – Dăbâca, unul dintre cele mai întinse din Transilvania, cu o populație majoritar românească. Încă de prin secolul al XI-lea, exista o structură confederativă alcătuită din trei unități teritoriale majore, grupate pe văi și grupuri de văi, organizare specifică formelor incipiente ale statalității din întreg spațiul românesc medieval. Cele trei unități urmează cumpenele de ape: Văile Almașului; văile Someșului Mic Superior, Nadășul; văile Borșa, Lonea, Lujerdiu, unitate din care făcea parte și Recea, considerată a fi regiunea de origine a majorității familiilor nobiliare autentic transilvănene, înregistrate în Evul Mediu central. Numele nobilului care stăpânea Valea Lonei se cunoaște de prin 1310, un anume Mihail, fiul lui Laurențiu de Kublus. În 1320, fiii acestui Mihail, numiții Ioan zis Theke, Nicolae Bothus și Andrei zis Wrduk, aveau în stăpânire Cubleșul Someșan, Recea Cristur și Cătălina, precum și alte localități dispărute în timp de pe Valea Lonei și de pe Valea Borșei. Familia, cu afirmare deplină în epoca lui

Ladislau Kán, provine din vechea clasă de stăpânitori de pământuri din zona Dealurilor Clujului. Despre Recea, aflăm din lucrarea lui Kádár Jozsef că proprietarii de pământ din această zonă provin din neamul Aba. În anul 1314, familia lui Czente János a cedat moșia Cseh lui Récsey Lörincz (Laurențiu de Recea) și fiului acestuia, János (Ioan). Despre faptul că Recea era în posesia lui Laurențiu, fiul lui Paul de Reche, se confirmă printr-o donație din anul 1320, acordată acestuia de regele Carol Robert, o formulă de confirmare a unor vechi stăpâniri aplicată de regalitatea angevină. După cum spune numele, Recea a făcut parte, la un moment dat, dintr-o structură de delimitare și de apărare a hotarului dintre văile Lonei și Almașului. Este probabil ca această funcție a fost exercitată într-o perioadă timpurie, înainte de apariția comitatului regal. Într-un document din anul 1343 se specifică faptul că acel Laurențiu de Recea și fiul său, Ioan, au primit, în fața capitlului din Oradea, ca zălog, moșiile Osoiu, Ciubanca și Șimișna, toate din comitatul Solnoc, pentru o sumă de bani (35 de mărci) împrumutată lui Czente János (Ioan Chenche). Deoarece suma împrumutată n-a fost restituită la termen, conform înțelegerii stipulate, suma s-a dublat, ajungându-se la o datorie de 70 de mărci. În schimbul moșiilor aflate ca zălog, Laurențiu de Recea a primit moșia Panticeu și pământurile Mykusteleke și Hunthteleke. Un alt litigiu din anul 1343 s-a rezolvat printr-un document emis la Sântimbru de voievodul Transilvaniei, Ladislau. Prin acest document se dau în proprietate moșiile primite de Laurențiu de Recea magistrului Pavel și fiului său Petru Panczel, proveniți din neamul Aba, deoarece Ioan Chenche se obligase, în fața capitlului bisericii din Agria, să vândă proprietățile sale doar celor din neamul Aba și nu se ținuse de cuvânt. S-a ajuns din nou la judecată, în anul 1355, deoarece Ioan fiul lui Laurențiu de Recea și Blasiu, fratele după mamă al lui Ioan, l-au alungat de pe pământuri pe Ioan, fiul lui Petru Panczel. În adunarea obștească de la Turda a fost adus acel copil, Ioan, cel alungat de pe moșie și magistrul Gheorghe, zis Bubek, a susținut în fața voievodului Transilvaniei, Nicolae Konth, așa cum reiese din documentul emis la Turda, la 25 mai 1355, că fiul lui Petru Panzel este proprietar de drept pe moșii, după datină și lege. Părțile s-au împăcat și Ioan, fiul lui Petru Panczel, a primit pământul din Panticeu și celelalte moșii luate ca zălog, dar familia lui s-a angajat să plătească celor din

Recea suma de 50 de mărci, în schimbul stăpânirii definitive asupra pământurilor. La 19 iunie 1356 la Conventul bisericii din Cluj-Mănăștur s-a desfășurat un alt proces cu pământurile, prin care soțiile numiților Kaloch și Valentin de Cămăraș cer să intre în posesia cuvenită din moșiile numite Recea Mare și Recea Mică, precum și Cristur. Se solicită că dacă sunt persoane împotrivă să fie chemate în față cu doamnele „spre a da seamă de temeiul împotrivirii lor”. La 1377 regele Lajos I donează întreg Cristurul şi Feleacul meşterului Mihaly şi fraţilor acestuia, drept mulţumire loialităţii manifestate. La 1419 Istvan, fiul lui Mihaly, şi oamenii din Elciu au provocat daune asupra Cristurului, moşieri fiind în Cristur Istvan şi fiii acestuia, Peter şi Gyorgy. Probleme cu posesia asupra pământurilor din zona Recea Cristur și Panticeu au continuat și în secolul al XV-lea. O ceată inițiată de proprietarii din Recea Cristur a ocupat la 1461 zona numită Sărmaș de la marginea Panticeului, în luptă înregistrându-se numeroase jertfe și o pagubă considerată a fi fost de o mie de florini de aur, după cum susține Kádár József în lucrarea sa. În aceeași lucrare a lui Kádár József se menționează ca proprietari de pământ în Recea, în anul 1395, pe fiii lui Teke Mihályi, numiții Gáspár, Menyhért și István. La 1452, moşierii erau în Cristur Kereszturi Janos şi Antal. S-au pierdut și terenuri de către cei care au căzut în dizgrația regelui Ungariei, Matei Corvin. Astfel, în anul 1467, contelui Ioan de Szentgyörgy, fost voievod al Transilvaniei, i- au fost confiscate mai multe moșii, una dintre acestea fiind din Căprioara. În anul 1470, Agotha, văduva lui Petru Panczel și iobagii acesteia din Panticeu au ocupat proprietăți din hotarul localității Recea Cristur, numite Reczpataka și Kerekdomb și, într-un final, s-a convenit ca partea de răsărit dintre moșiile Panticeu și Recea Cristur să aparțină de Recea. Totuși, nemulțumirile privind stăpânirea acestor pământuri au continuat și în anul 1475 se înregistrează o plângere depusă de moștenitorii moșiei Panticeu împotriva lui Antal, fiul lui Simion din Recea Cristur și împotriva altor doi oameni din localitate, numiții Io și Gheorghe, pentru că aceștia ar fi pus semințe într-un teren ce aparține Panticeului. În anul 1478, moşierul Kereszturi Gyorgy şi fiii săi, precum şi familia Kereszturi Antal împart cele două iazuri din zona Cristur, în aşa fel încât partea dinspre Panticeu, zona „Vagasreti” îi revine lui Gyorgy, iar cealaltă parte a

49 iazurilor revine celeilalte familii. La 1488, Kereszturi Simon îşi donează proprietatea fratelui său Mihaly. Continuă vânzările de moşii şi la 1526 Kereszturi Fulop vinde trei moşii moşierului Koblosi Ordog. În 1547, moşiile din Cristur sunt confiscate şi donate familiei Kabos Mihaly din Mănăstireni. Acesta, doi ani mai târziu, înapoiază moşiile lui Kereszturi Boldizsar şi fiilor săi. La 1570, Kereszturi Boldizsar a fost expropriat de către guvernatorul Transilvaniei pentru neprezentare la război, iar aceste proprietăţi i- au fost donate lui Gyulai Mihaly, care, mai apoi, renunţă la acestea în favoarea fiului lui Boldizsar. În 1592 îi găsim în Cristur ca moşieri pe Macskasi Balint şi pe Gyulai Ferencz. Principele Sigismund Bathory, în anul 1594, îi dăruiește administratorului principal al comitatului Dăbâca, Khendi Alexandru, moșii din satele Escu și Jurca (Ceaca, Hășmaș), pentru ca, în luna octombrie a aceluiași an, să i le ia ca pedeapsă pentru vina de a nu-i fi fost credincios. Principele va dărui orașului Cluj acele pământuri luate de la Khendi. Dreptul de proprietate al orașului Cluj asupra acestor moșii primite de la Sigismund va fi întărit de voievodul Mihai Viteazul, printr-un document întocmit la Alba Iulia, în 14 august 1600, semnat de voievod cu litere chirilice. Implicarea voievodului în situația acestor domenii dovedește că posesiunile aveau importanță în acele vremuri, că acestea erau consolidate și ofereau condiții prielnice pentru locuire și viețuire a omului în aceste spații. Rezultă că în perioada 1594-1922 orașul Cluj deținea părți importante din aceste moșii din Escu și Jurca. Din anul 1595 apar în Registrele socotelilor și sate ale comunei Recea Cristur. Sunt numite la plata censului satele Escu și Jurca. Censul se plătea în două rânduri: la Sângeorz și la Sânmihai. În dreptul acestor două sate, censul este înscris sub numele de dare (adó), în sume globale. Astfel, ambele sate erau înscrise cu plata a 6 florini de Sângeorz și cu 8 florini de Sânmihai. La sfârșitul secolului al XVI-lea, în anul 1599, sumele ca dare, plătite de cele două comunități erau apropiate, 6 florini la Sângeorz și 7 florini la socoteala de la Sânmihai. După cens, în „socotelile” anului 1595, apare o altă dare, „banii feței de masă”, pentru Escu fiind de 40 dinari, iar pentru Jurca, de 22 dinari. Acești bani proveniți din dări îi strângeau cnejii locali și aceștia efectuau plata impusă pentru comunitatea respectivă. O altă obligație erau darurile. Fiecare sat era dator cu câte o căprioară și cu câte o cupă de unt, dar și fiecare om („minden faluboli ember”) era dator cu

50 câte trei găini. La rândul lor, cnejii aveau alte obligații. Fiecare cneaz era dator cu câte o „tablă de ceară”, iar dacă nu făcea rost de ea, o răscumpăra cu 10 dinari. Mai trebuia să dea și o cergă, care putea fi răscumpărată cu un florin. Și preotul român era dator cu o cergă, ce putea fi răscumpărată cu un florin, dar și dator cu câte o pereche de desagi și cu câte un șoim pentru vânătoare. Tot din „socotelile” anului 1595, reiese că fiecare sat trebuia să dea și o vacă de tăiat, ce putea fi răscumpărată cu 3 florini. Dările apăsătoare erau „dijma oilor”, acea quinquagesima aplicată românilor, o oaie cu miel la cincizeci de oi, „dijma porcilor de pășune”, care se aplica primăvara, și „dijma porcilor de ghindă”, care se cerea plătită toamna. (Acad. David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, II, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București 1968) În 1638, Kun Gotthart este condamnat pentru neloialitate şi fiscul îi ocupă proprietăţile din Cristur, lăsând doar o parte în proprietatea copiilor lui. În 1659, proprietari în Cristur sunt Daczo Gyorgy şi soţia acestuia, Kun Sara. În 1681, domnitorul Apaffy Mihaly l-a scutit de zeciuială pe tot restul vieţii sale pe moşierul Daczo Gyorgy, deoarece a populat terenurile deţinute cu agricultori, fapt pentru care a adus dări consistente fiscului, dările fiind materializate prin cantităţi însemnate de produse şi animale. Despre cei care dețineau pământuri în Ciubanca aflăm din arhivele familiei Vass, din arhivele Torma, multe date fiind prelucrate de Augustin Crăciunaș care, student fiind la „drept”, în anul 1912, a alcătuit o monografie a comunei (Crăciunaș Augustin – „Monografia comunei Ciubanca”, Cluj, 1912). Cei mai vechi proprietari ai comunei Ciubanca, la sfârșitul secolului al XIII- lea, sunt cei din familia Centea, o familie de nobili români. Aceștia vând teritoriul comunei lui Dionisius Elefantis, iar acesta vinde posesiunea lui George și Ștefan Bebek. La 1378, comuna ajunge în posesiunea regelui Ludovic, apoi se împarte în mai multe sectoare care sunt donate membrilor familiei Bebek. În anul 1470, Pavel Bebek donează o parte din Ciubanca împreună cu cetatea Almașului lui Ioan Pongracz de Dengelek, pentru ca la 1535, Emerich Bebek vinde a patra parte a acestei posesiuni lui Emerich Balassa, parte ce aparținea de cetatea Almașului. Pe la 1535, iobagul avea obligația de a avea arc cu 32 de săgeți și sabie, pregătit în orice moment de război pentru eventuale conflicte ale

51 stăpânului cu alți nobili. Cei mai înstăriți erau obligați să se doteze și cu scut și cu secure de luptă. În anul 1589, Sigismund Bathory donează părți din mai multe comune, printre care Ciubăncuța, Esc și Jurca, lui Alexandru Kendy, iar în 1595, donează lui Ștefan Boksay partea ce revenise lui Gavril Kendy, deoarece acesta căzuse în dizgrația regelui. La granița dintre secole, în anul 1600, voievodul Mihai Viteazul îl înlătură pe Ștefan Boksay din posesiune, acesta fiindu-i infidel, și donează partea acestuia lui Stefan Csaky. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Ciubanca face parte din teritoriul cucerit de turci, pentru ca în anul 1702, jumătate din sat să ajungă în posesia lui George Inczedy. Această parte, prin înzălogire, ajunge în posesia familiei Banffy, iar acesta angajează un administrator care își construiește în sat o curte domnească. Locuitorii Ciubancăi au avut un lung proces cu sătenii din Huzmezeu pentru o parte a hotarului, numită „Siliște”. Timp de 46 de ani a durat procesul (1714- 1760). Cei care au stăpânit comunele la vremea aceea, Benkö Katalina și contesa Csáky Borbala, au adus la fața locului o comisie care a acordat terenul comunei Ciubanca, după îndelungi cercetări. În 1766 lanurile din hotar purtau nume ca: Gloduri, Striga, Huhurez, Pietros, Frasin, Lacuri, Făuriște, Toma, Brătineasa, Lăscovae, Osoaie, Strâmtori, Mânzătoaie, Delnițe, Frasin, Părăul Curpenilor, Vătășină, Poiana Căzanului, Craia, etc. Unele din aceste denumiri se păstrează și în prezent. În 1761 sunt înregistraţi ca proprietari în Cristur Veglai Horvath, Maksay Mihaly şi soţia sa, Dindar Julia. La 1770 apar ca proprietari cu drept de cumpărare familiile Popa şi Timbuş. Sunt cunoscute și mișcări spontane ale locuitorilor din zonă. În anul 1773, țăranii din jurul Panticeului, deci și unii din Recea Cristur, atacă și jefuiesc castelul contelui Inczedi, pe conte îl bat și îl silesc să jure credință împăratului. Aceasta s-a întâmplat din cauză că s-ar fi exprimat contele că împăratul este „nebunul românilor” (stultus Valachorum). Împăratul Iosif al II-lea, în anul 1780, înzălogește pe cincizeci de ani grofului Adam Teleky partea de moșie care aparținea de Gherla. În anul 1820 cei care dețineau pământuri în Ciubanca erau: groful Kendepfy Adam – unsprezece moșii; groful Csaky Iosif – nouă moșii; contesa Bethlen Rozalia – două moșii. În anul revoluționar 1848 cei care au posesiuni în Ciubanca sunt Pál Mihaly, Horváth Károly și Mezei din Lozna, proprietari care, în 1852, își vând partea lor

52 bisericii greco catolice, care va deține și 725 iugăre de pădure. Posesorii au declarat ca păduri ale lor cele mai mari parcele: „Osoiul Lat”, „Osoiul din Mijloc” și „Osoiul Trif”, partea lui Mezei, de 67 de iugăre o cumpără biserica, iar celelalte păduri le cumpără oamenii din comună, dar le declară ca aparținînd bisericii, de teamă că foștii posesori vor intenta procese pentru a reintra în drepturi. Drept urmare, ajung în posesia bisericii și pădurile: „Osoaie”, „Mânzătoaie”, „Fața Tomii”, „Dealul Popii”, „Dumbrava” și „Tufele Roșii”. La 1863 sunt înregistraţi mulţi proprietari, dintre care amintim pe Nagy Pal, Fodor Karoly, Siko Miklos. În acea perioadă, din totalul de 108 „fumuri” (proprietăţi), 50 de „fumuri” au fost ale nobililor locali. În anul 1890, locuitorii din Ciubanca obțin, prin proces, de la dr. Ioan Vaida Voievod, o parte din pădurea aflată la hotarele comunei, constând din 62 de iugăre, familia Vaida având proprietăți în comună, constând din arător și păduri. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1898, proprietarul este Viktor, fiul lui Ilyes Gaborne, care a dobândit proprietăţile prin cumpărare de la moşierii locului: Farkas Janos, Siko Miklos şi de la moşierii mai mici, Fodor Otilia şi cel care deţinea moşia Ocsvay. Un fiu al satului care se remarcă în a doua parte a secolului al XIX-lea a fost Dr. Kardos Albert, istoric literar, care ajunge profesor diplomat şi doctor în filosofie. Dintre cărţile publicare de acesta, se remarcă „Prozele lirice ale secolului XVI” şi „Chemarea evreilor maghiari”. În primii ani ai secolului XX, pe la 1910, o avere importantă avea și primarul comunei Ciubanca, Bazil Miclea, constând din vreo o sută de iugăre numai pământ arător. Din secolul al XIV-lea se cunoaște ca fiind posesor al pământurilor din Ciubăncuța, un oarecare Czente Janos și apoi fiul său István. Începând cu secolul al XVI-lea se cunosc mai mulți care stăpâneau pământuri în Ciubăncuța: Bebek Janos (1509), care apoi zălogește moșia lui Soni Józsa; Soni Anna (1535); Balassa Zsófia (1560); sora acesteia, Ballassa Margit (1564); Némethi Ferencz (1574); Csáky László (1586); Kendy Gábor (1595); Szabó György (1597); Gyeröfi Janos (1609); Haller István (1624); Csáky István și fiii, Ferencz, István și Laszló (1644); Bethlen Gergely și Nagy Pál (1696); Teleki Adám (1780). (Drăganu Nicolae – „Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii”, Imprimeria Națională, B, 1933)

Satele românești pomenite la sfârșitul secolului al XV-lea erau conduse de cnezi, populația fiind obligată să plătească quinquagesima, impozitul specific românilor, adică o oaie, un miel și o mioară din 50, fiind scutită de alte dijme. Printre satele plătitoare sunt notate și cele ale comunei Recea Cristur. Sătenii își vindeau surplusul de produse pe piețele din Gherla, Dej și, mai rar, Cluj, chiar dacă nu erau prea mari câștigurile. În secolul al XVI-lea, prețurile oscilau în funcție de anotimpul în care se achiziționa produsul, crescând sau scăzând: câbla (echivalentul a ½ iugăr) de ovăz valora un florin, în anul 1570, iar spre sfârșitul secolului valora 50 de dinari, dar și 75 de dinari în luna iulie, anul 1595. Cupa de unt se cumpăra cu 20 de dinari, o mierță de alune costa 18 dinari, pâinea valora 4 dinari și tot atâta costa o găină. Sătenii făceau negoț cu grâu, năut și fasole, dar și cu produse animaliere, în special lână și produse lactate. Un articol din „Transilvania – Reportaj” nr. 264, sâmbătă 10 martie 2013, după informații primite de la prestigiosul istoric clujean Vasile Lechințan, se referă la varietatea de produse aflate pe piața Clujului în secoolul al XVI-lea, piață aprovizionată cu carne de pasăre de la Ciubanca. La mijlocul secolului al XVI-lea, în timpul stăpânirii lui Gheorghe Bathori, se dublează censul, cu apăsare asupra iobagilor, cei care erau împovărați cu fertonul, birul după pământ, dar și cu tretina, adică o vită de trei ani, după cum notează Urbariile din 1569. Și voievozii erau obligați să dea, anual, un șoim de vânătoare și o căprioară, la mijlocul secolului al XVI-lea, în timpul stăpânirii lui Gheorghe Rákoczi. Piețele libere ale orașelor și iarmaroacele au continuat în secolul al XVII-lea schimbul de mărfuri între sat și oraș. Locuitorii din Recea Cristur duceau la piață produse agricole, fân, dar și lemne de foc. Pentru serviciile de poștă, municipalitatea orașelor, în special a Clujului, închiria, din când în când, cai de la țăranii români aflați prin piețe, o oportunitate urmărită și de sătenii din satele comunei, unii dintre ei mergând la piață cu puține produse, dar în așteptarea unei asemenea misiuni. Țăranul proprietar făcea drumul dus-întors călare, cu un alt cal al său, până la localitatea unde curierii poștali aveau nevoie de cai să ducă materialele de corespondență. Printre localitățile conduse de cnezi se numără și Escu, acolo unde este semnalat cneazul Gavril, în perioada 1654-1655. (Acta Musei Porolissensis, 18, 1944, pag. 304-306) Evoluția societății transilvănene a fost ordonată, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de începutul dominației habsburgilor.

IV. ASPECTE SOCIALE – SECOLELE XVIII-XIX

Conscripția fiscală a Transilvaniei oferă imaginea terenurilor și a hotarelor localităților comunei Recea Cristur, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în anul 1750, precum și posibilitățile de a se gospodări din resurse proprii pentru fiecare comunitate în parte. (Ladislau Gyérmánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan – „Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750”, vol. I, Editura Enciclopedică, 2009). Satele comunei erau prezentate în amănunt:

1. Recea Cristur

Satul făcea parte din conscripția comitatului Dăbâca Superioară, cercul Panticeu. - Teritoriul larg și plan; - Pentru comerț se face deplasare la Cluj sau Gherla, distanță de 3 mile, sau la Dej, distanță de 2,5 mile, locuri unde-și pot desface produsele. - Locuitorii trăiesc din venitul provenit din agricultură și din transportul sării de la salinele Maiestății Sale Regești din Ocna Dejului și Cojocna la depozitele din Șimleu. - Două părți din hotar sunt nisipoase, îngrășăminte se pun la doi ani o dată, dar locuitorii sunt majoritate jeleri și nu gunoiesc. - Se ară cu șase și cu opt boi. - Un cubul din semănătura de toamnă produce șase clăi, fiecare claie oferă o măsură și jumătate de semințe. Un cubul din semănătura de primăvară produce tot șase clăi, dar oferă trei măsuri de semnițe. - Fâneațele alternează și se schimbă anual, astfel încât nu sunt tăiate în fiecare an. Pășuni sunt din abundență. - Vii nu se cultivă pe raza satului. - Pădurile din jur oferă lemne de foc și de construcții.

- Comunitatea a zălogit o bucată de fâneață, producătoare de cinci care de fân, pentru 30 de florini renani, nobilului localnic Nyegra Nemes.

2. Căprioara

Satul face parte din conscripția comitatului Dăbâca Superioară, cercul Panticeu. - Posesiunea Căprioara se află la șes, la răsărit de munți, într-un ținut destul de larg. Formula din conscripție: „Pagus Kecskeháta est in Territorio minus amplo.” (Satul Căprioara se află într-un teritoriu mai puțin extins.). - Comerț se poate face la Dej – distanță de 2,5 mile, sau la Cluj și Gherla – distanță de 3,5 mile. - Locuitorii practică sporadic negoțul, trăiesc din agricultură și din cărăușie, tgransportând sarea de la Ocna Dej și Cojocna până la depozitul din Șimleu. - Ei dețin două părți de hotar într-un ținut mai puțin fertil și nisipos, care necesită îngrășăminte, dar locuitorii sunt în majoritate jeleri și nu obișnuiesc să gunoiască. - Se ară cu șase, dar mai ales cu opt boi. - Un cubul din semănătura de toamnă produce șase clăi, fiecare claie treierată oferă o măsură și jumătate de grăunțe, iar un cubul din semănătura de primăvară dă tot șase clăi, o claie oferă trei măsuri de grăunțe. - Fâneațele sunt tăiate alternativ, după cum se schimbă cele două părți de hotar. - Vii nu există, iar pădurile și pășunile sunt doar pentru nevoi proprii.

3. Ciubanca

Localitatea face parte din cercul Șomcutu Mic, din comitatul Solnocului Interior. - Terenul este fertil o treime, altă treime este de fertilitate medie, iar restul steril. - Locuitorii trăiesc din roadele pământului, o parte vând la Dej, la o depărtare de opt ore de drum. Ca sursă de venit este și transportul sării regești la Șimleu.

- Două părți de hotar se ară cu șase boi de jug. Nu sunt pământuri separate pentru semănarea porumbului, iar gunoirea se face la fiecare doi ani. - Un cubul din semănătura de toamnă produce șase clăi obișnuite, alcătuite din 26 snopi, iar claia treierată oferă, într-un an de fertilitate medie, o măsură și jumătate de semințe. Un cubul din semănătura de primăvară produce șase clăi, din claia treierată rezultă două măsuri de semințe. - Doar patru oameni din sat cultivă vii, dar de calitate slabă. - Pădurile ajung pentru lemnăritul propriu, iar pășunile sunt suficiente. - Fâneațe separate nu există, ci ele sunt tăiate la alternarea părților de hotar. În anul 1713 era un singur iobag în sat și cinci familii de jeleri care locuiau în nouă case, dar semn că locuiseră mai mulți oameni în Ciubanca erau cele alte nouă case părăsite la începutul secolului. În gospodăriile acestor săteni se găseau opt bivoli, 11 vaci cu lapte, doi viței și 19 ovine, animale ce abia susțineau familiile, mai ales că darea era mare: 173 kg de produse ale câmpului (véka). La mijlocul secolului al XVIII-lea, la 1750, în Ciubanca producția agricolă arăta interesul sătenilor pentru creșterea animalelor și pentru întreținerea gospodăriilor individuale, mai puțin pentru comercializarea produselor. Satul avea 25 de case în care locuiau 15 iobagi, doi jeleri, 11 lucrători agricoli (pălmași), iar șase oameni erau notați ca fiind pietrari (köborlo). Se înregistrau animalele: 51 vite, 82 cai, 15 viței, 152 de oi și capre, 77 porci. Producția agricolă marca 270 cubi pentru secerat, 103 cubi orz de toamnă, 44 cubi nutreț pentru animale, 94 căruțe cu fân și 5 cubi mălai. Exista și interes pentru apicultură, fiind notate în gospodăriile locuitorilor 50 de familii de albine, iar viile produceau 14,5 găleți de vin. Satul avea un cazan de fiert, dovadă că se acorda atenție pomiculturii. În acea perooadă, hotarul se împărțea în două părți, o parte fiind folosită ca imaș, iar cealaltă pentru semănături, an de an făcându-se împărțirea, dar cu schimbarea folosirii loturilor,asigurându-se o fertilitate sporită a solului. Din punct de vedere al calității, o pătrime din hotar are pământ neroditor, solul de pe vale fiind cel mai propice pentru practicarea agriculturiii, restul fiind uscat și argilos. În general, gunoirea se făcea cu dificultate, mai ales pe părțile cu pante greu de urcat cu atelajele folosite.

Numeroase sunt locurile de pe câmp enumerate la 1766, toponime legate de persoane care dețineau cândva suprafețele respective, de starea terenurilor, de producții, sau de evenimente ale istoriei locale intrate în folclorul comunității, dar și denumiri ale căror înțelesuri s-au pierdut de-a lungul timpului: Marginea Lobului, Săliște, Lazuri, Delniță, Mesteceni, Pietroasa, Frasin, Lacuri, Toma, Pârâul Curpenilor, Coasta Ciachi, Fața Tomii, Mânzătoaie, Dâmbu Curuților, Făuriște, Brătineasa, etc. Tradiția locală spune că pe locul numit „Dealul Curuților”, F. Rakoczy al II-lea ar fi poposit în acel loc timp de trei zile ca să-și odihnească oastea în timpul „războiului curuților”. Uneori erau numite și loturi mai mici cuprinse în aceste locuri. Astfel, în Striga apar denumiri de asemenea locuri: Secătura, Dosu Petri, Dealu Popii, Pârâul Popii, Pe Vale în Sus, iar terenul numit Valea Popii are mai multe loturi: Podurile, Poienele, Deasupra Viilor, Sub Osoi, Osoi de Mijloc, Dosu Zoloiagului. În locul numit „Toma” sunt pomenite loturile pentru „cosalău” și pădure: Făuriștele. Pentru anul 1864 se specifică loturile semănate: Fântânele, Părău, Fața Tomii, Lazurile, Dâmbu, Dosu Petri, Dealu Popii, Pe Vale. Populația satului crește în secolul al XIX-lea, implicit și numărul animalelor din gospodăriile sătenilor este mai mare. De la 351 de locuitori în 1831, se ajunge la 455 de săteni care locuiesc în 88 de case, către sfârșitul secolului, în anul 1899. În anul 1822 se înregistrau 45 vaci, 11 juninci, 64 oi și 10 capre, pentru ca în anul 1841 să fie 60 de bivoli, 30 de vaci, 15 viței, 10 cai, 230 oi și zece familii de albine. Persistă dările în produse ale câmpului, dar cresc și dările în bani: 1749 – 164 forinți 31 koroane; 1755 – 156 f. 22 kor.; 1845 – 249 f. 16 kor.; 1898 – 990 f. 33 kor.

4. Ciubăncuța

Satul face parte din comitatul Solnocului Interior. - O pătrime din teritoriu este fertilă, două pătrimi de fertilitate medie, restul steril.

- Locuitorii trăiesc din roadele pământului și din produsele animaliere, puținul surplus îl valorifică la Dej. - Două părți sunt arate cu 6 boi de jug, iar gunoirea se face la trei sau patru ani. - Fâneațele se taie tot la doi ani. - Un cubul de semănătură de toamnă produce 6 clăi, fiecare claie oferă la treierat o măsură și jumătate de grăunțe, iar un cubul de semănături de primăvară produce 4 clăi, o claie treierată oferă două măsuri de grăunțe. - Pășunile sunt puține, datorită teritoriului restrâns, iar pădurile asigură necesarul de lemne pentru încălzit, - Nu se cultivă vița de vie. Statisticile rețin pentru anul 1713 existența familiilor a trei iobagi și trei jeleri, care locuiau în șase case, dar mai erau alte două case părăsite, semn că alții au mai plecat din sat. Cei înregistrați aveau 13 vite, dintre care patru bivolițe, și 19 oi, animale suficiente pentru nevoile familiilor. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în anul 1750, se înregistrau la Ciubăncuța nouă iobagi și zece jeleri, cu specificația că două persoane sunt întreținători de familie. Animalele susțin gospodăriile, fiind înscrise în recensământ 33 de vaci, 40 de bivolițe, 11 viței, 106 ovine și caprine, iar albinăritul este susținut de 46 de familii de albine. Aproape un secol mai târziu, în anul 1841, recensământul înregistra existența a 230 de locuitori în sat, dintre care 32 de jeleri, toți aceștia aveau în stăpânire 38 de terenuri. Aceste pământuri sunt nominalizate în anul 1864, toponimele sugerând poziția, productivitatea terenului sau apartenența la diferitele familii de proprietari: Valea Sarcii, Mesteacăn, Coasta lui Șerban, Între Pâraie, Poiana Laptelui, Dosu Osoiului, Pârâul Mărului, Valea Osoiului, Zăpodie, Fața, Valea Ciubăncii, La Hulube, După Vii, Via (deal fără vii, dar cu mulți pruni), Fața Ponor, Comorița. Ca în toate localitățile transilvănene, cresc dările de-a lungul timpului, ele fiind contabilizate la sumele: - an 1755 - 112 forinți 47 koroane; - an 1845 - 173 f. 17 kor.; - an 1898 - 477 f. 98 kor.

5. Elciu

Satul făcea parte din conscripția comitatului Dăbâca Superioară, cercul Panticeu, recensământul notând că localitatea era „așezată într-o vale îngustă, la poalele munților aflați de jur-împrejur și care aproape o încercuie”. - Terenul este foarte nisipos, aproape de a nu fi fertil. - Pentru a-și valorifica puținele produse care le prisosesc, locuitorii pot alege Clujul (distanță de 2 mile), Gherla (3 mile distanță), sau Dej (2 mile); - Există două părți de hotar care trebuie gunoite des, acolo unde pantele permit. Pământurile de pe coaste sunt aproape sterile din cauza torentelor violente și gunoirea este greu de făcut. - Se ară cu 6, dar mai ales cu 8 boi de jug. - Un cubul de semănături de toamnă produce 6 clăi, fiecare claie dă, la treierat, doar o jumătate de măsură de grăunțe, iar un cubul de semănături de primăvară produce tot șase clăi, dar cu o măsură de grăunțe de fiecare claie. - Dacă pășunile sunt puține, pădurile ajung pentru toate necesitățile din gospodării: „Sylvas pro lignis focalibus ad suam necessitatem abundanter”. - Nu se cultivă vița de vie.

6. Escu

- O treime a terenului este de fertilitate medie, iar două treimi sunt sterile. - Sunt puține surse de venit pentru locuitorii satului care trăiesc din roadele pământului și din ce le oferă produsele animaliere, cu excepția transportului sării regești de la Ocna Dejului (cale de 3 mile) la depozitul din Șimleu, la trei mile distanță. - Puținele produse care le prisosesc se desfac la târgurile din Dej și din Olpretul vecin. - Două părți din hotar se ară cu șase boi de jug. - Un cubul din semănăturile de toamnă produce cinci clăi, fiecare claie oferă o măsură și jumătate de grăunțe, iar un cubul din semănăturile de primăvară produce șase clăi, o claie treierată dă două măsuri de grăunțe.

- Jumătate din fâneațele satului se cosesc în fiecare an, restul la alternarea părților de hotar. - Pădurile nu ajung nici pentru lemne de foc. - Pământurile sunt puține, din cauza teritoriului restrâns. - Nu sunt vii în zona satului. - Locuitorii dețin în teritoriul satului Jurca niște ogoare înscrise în conscripția locului respectiv.

7. Jurca

- Teritoriul satului are o parte de fertilitate medie, două părți sunt mai puțin roditoare, iar restul este foarte steril. - Locuitorii trăiesc din puținele roade ale pământului, micul surplus îl vând la târgurile publice din Dej, la două mile și jumătate distanță, sau din Olpret. - Două părți de hotar se ară cu șase boi de jug. Pământul puțin rodnic nu poate fi gunoit, deoarece „ținutul este muntos și abrupt, inaccesibil carelor, iar boii sunt puțini”. - Un cubul de semănătură de toamnă produce patru clăi, claia treierată oferind două măsuri de grăunțe, aceeași situație și la semănăturile de primăvară. - Fâneațele sunt tăiate la doi ani o dată. - Pădurile acoperă pentru localnici nevoile de lemne pentru foc. - Nu se cultivă vița de vie. - Pășunile sunt insuficiente, din cauza teritoriului restrâns. - Localnicii dețin ogoare în teritoriul satului Escu, incluse în conscripția locului respectiv.

8. Osoi

- Terenul satului este o treime fertil, o altă treime fertil mediu, restul steril. - Locuitorii trăiesc din roadele pământului și din creșterea animalelor, ce le prisosește vând la Cluj, aflat la patru mile depărtare. - Au venituri mici din transportul sării de la Ocna Dejului la Șimleu.

- Două părți din hotar sunt arate cu șase boi de jug. Pământul este gunoit la doi-trei ani o dată, lucru anevoios din cauza caracterului muntos al teritoriului. - Un cubul din semănăturile de toamnă și primăvară produce șase clăi, fiecare claie treierată oferă două măsuri de grăunțe. - Se cultivă vița de vie în două gospodării, dar recolta este mică. - Nu există păduri, iar pășunile nu ajung. - Fâneațele se cosesc la doi ani o dată.

Sistemul de impunere, care atârna greu pentru familiile sătenilor din Recea Cristur, ca peste tot în Transilvania, a suferit prima schimbare de fond în anul 1754. Impunerea implica două componente: un impozit asupra bunurilor, a capacității economice a contribuabilului, numit facultas, și un impozit asupra persoanei, așa numitul impozit pe cap („taxa capitas”, „Kopfgeld”). Darea de bunuri se raporta la terenul agricol, care era impus cu o sumă, după fertilitate: între 8-20 creițari pentru un pământ arător de o găleată sau câblă, 8-20 creițari pentru o fâneață cu o suprafață de un car de fân; 12-20 creițari pentru un săpător de vie (1/16 iugăre). Impunerea pe animale era destul de împovărătoare: 24 creițari pentru un bou, 20 creițari pentru o vacă, 15 creițari pentru un vițel, juncan sau mânz, 5 creițari pentru un porc și 3 creițari pentru o oaie, capră sau stup. De asemenea veniturile bănești obținute de contribuabili erau impuse cu câte 6 creițari pentru fiecare florin câștigat. Impozitul pe cap era diferit în funcție de starea juridică a omului. Un libertin, țăran român sau ungur, sau un fost iobag care s-a răscumpărat, plătea 4 florini renani; un iobag – 2 florini; un jeler – 3 florini. Slujbașii bisericii erau impuși cu 18 creițari de cap, în timp ce nobilii lipsesc de pe listele de impunere. Prin decretul din 3 octombrie 1753, preoții romano-catolici și ai altor confesiuni recepte plăteau impunere doar pentru porțiunile canonice. Sistemul de impunere a fost din nou modificat prin reforma Bukow, la 1762. Taxa capului era fixată la 4 florini pentru țăranii liberi, 3 florini pentru jeleri, 2 florini pentru iobagi și un florin pentru vagabonzi. Bunurile erau impozitate cu sume apropiate de situația sistemului din 1754: 24 creițari pentru un bou de jug, 20 creițari pentru o vacă, 15 creițari pentru un mânz

62 sau juncan peste doi ani, 3 creițari pentru o oaie sau capră, 5 creițari pentru un car de fân, 3 creițari pentru o vadră de vin, 5 creițari pentru un porc și un florin venit se impunea cu 5 creițari. În Conscripția urbarială czirákiană, întocmită la 1820, de contele Czirák Antal, vicepreședintele Camerei Aulice a Ungariei, se găsesc date privitoare la satele comunei Recea Cristur. Informațiile din conscripție s-au referit la satele unde existau iobagi și jeleri, privind posesiunile pe care le aveau aceștia în folosință, precum și obligațiile față de stăpânii lor. Robota sau slujba iobăgească consta pentru iobagi în trei zile de robotă pe săptămână, cu palmele, și câte două zile cu vitele și câte două zile pentru jelerii urbariali cu extravilane. Altă obligație era daturile în muncă. Femeile torceau inul, cânepa și lâna stăpânilor, din ele țeseau pânză și pănură. Cantitatea torsului era evaluată la patru forinți de cânepă sau lână, iar țesutul era evaluat la zece coți de pânză sau pănură. Apăsătoare erau daturile în natură, în special ouă, găini, pui. Iobagii arendați de baronul Huszár în Pustuța relatează, în 1815: „ În afară de slujbă nu dăm nici o taxă pentru casă, datorăm alte censuri, și anume fiecare câte o găină și zece ouă, a căror răscumpărare a fost fixată la 9 creițari, după normativul Tablei Regești Transilvănene, aprobat de Guberniul Regal”. La Osoi, iobagilor li se pretindea, în contul datului în natură, să dea stăpânului nu numai găini, pui și ouă, ci și una sau două mierțe de ovăz. Conscripția din 1815 a părților de moșii arendate de baronul Huszár József de la familia contelui Haller, în Pustuța, prevede obligația dijmei. După nouă sesii, valoarea dijmei a fost evaluată la 3o de florini și 42 de creițari. Baronul Huszár mai lua de la sătenii din Pustuța și dijmă din miei. În 1815, un miel se putea vinde cu 50 de creițari, cei care aveau mai puțin de zece oi puteau răscumpăra dijma din miel cu suma de 6 creițari de fiecare miel. Intravilanele satelor oscilau între un sfert de iugăr și un iugăr, dar în localitățile cu dealuri, cum era Pustuța, erau și intravilane mai mari de un iugăr, ba chiar și de mai bine de două iugăre. Din perioada anului revoluționar 1848, documentele vremii rețin trecerea și popasul prin Recea Cristur a faimosului Batalion I Năsăudean, trimis să lupte împotriva armatei austriece, dar care a refuzat să lupte sub steag unguresc, rămas credincios jurământului făcut împăratului de la Viena. Populația locală a

întâmpinat cu entuziasm batalionul erou. (Vasile Șotropa – „Pățaniile Batalionului I Năsăudean din 1848-1849”, în Arhiva Someșană, nr. 14) . Evenimentele revoluționare din anul 1848 au fost resimțite și trăite cu intensitate și de locuitorii comitatului Dăbâca, deci și de cei din Recea Cristur. Țăranii au refuzat să mai presteze robota și alte obligații iobăgești, deoarece știau că acestea au fost desființate de împărat. Prim-judele comitatului Dăbâca, Wass Sámuel, l-a informat pe guvernatorul Transilvaniei, Teleki József, despre nemulțumirile iobăgimii din plasa Panticeului, cu specificația că ar putea izbucni oricând o răzvrătire în zonă. Prim-judele solicită trimiterea unui corp de oaste la Panticeu pentru a se asigura liniștea. Pentru reprimarea unor eventuale mișcări țărănești în zonă, autoritățile au înființat gărzi cetățenești care au primit armament și muniție. Autoritățile maghiare au instituit „tribunalele statariale” care aveau misiunea să-i judece cât mai sumar pe cei răzvrătiți și să-i condamne. Proprietarii de moșii, precum și arendașii îi numeau inculți și leneși pe țărani, în rapoartele întocmite. Și totuși, în multe sate, obștea a decis să-i pedepsească pe cei care mai îndeplineau sarcinile iobăgești. Sunt cunoscute răzvrătirile țăranilor din Borșa, din Dragu și din altesate aparținătoare plasei Panticeu, posibil să fi existat și în Recea Cristur asemenea fapte de nesupunere. Cert este că în rândul nobilimii maghiare din această zonă a Transilvaniei s-a instalat panica, dovadă fiind faptul că prim-judele comitatului Dăbâca, groful Wass Sámuel, îi cere guvernatorului Transilvaniei, Teleki József, să trimită o companie de infanterie în zonă pentru a păstra „ordinea”. Și reprezentanți ai satului Recea Cristur au fost prezenți la Adunarea de la Blaj, din 3/15 – 5/17 mai 1848, în care cei peste 40.000 de oameni prezenți au adoptat Petițiunea Națională prin care cereau: egalitatea românilor cu celelalte națiuni transilvane, dreptul românilor de a fi reprezentați în Dietă, folosirea limbii române în legislație și administrație, desființarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei și a comerțului, etc. Tineri din localitățile din zona Gherlei au participat la războiul din 1848- 1849, înrolați în oastea lui Urban. În decembrie 1848, o oaste comandată de polonezul Bem, general al lui Kossuth, s-a ciocnit în zona Căpâlna cu oastea lui Urban, printre ostașii acestuia numărându-se, probabil, și tineri din Recea Cristur.

Anul 1848 a adus pagube parohiilor româneşti din Transilvania şi numeroase victime printre enoriaşi căzuţi pradă furiei maghiarilor. Asemenea orori s-au petrecut şi pe raza protopopiatului Solnocului Interior („din Lontru”), varmeghia Dăbâcii, dar, din fericire, bisericile din Ciubanca de Jos, Ciubanca de Sus, Escu şi Osoi n-au pătimit din partea ungurilor. Era perioada când parohiile nu aveau preoţi, atât preotul din Ciubanca de Sus, cât şi cel din Osoi fiind decedaţi şi încă neînlocuiţi din cauza vremurilor tulburi. După înfrângerea revoluției maghiare, din 1849 Ungaria devine parte integrantă a Imperiului Habsburgic, iar Transilvania, autonomă, ca mare principat. Primul ministru austriac de interne, Bach, desființează iobăgia și introduce serviciul militar obligatoriu. Fiii foștilor iobagi aveau acces la școli, mulți dintre aceștia, printre care și tineri din satele comunei Recea Cristur, frecventează cursurile Școlii Superioare Germane din Năsăud. Date precise privind viața locuitorilor comunei Recea Cristur sunt oferite de primul recensământ oficial cu caracter general din Transilvania, început în anul 1850 și încheiat în 1851. La strângerea informațiilor au participat o autoritate civilă (primarul localității și doi consilieri locali) și una militară (un ofițer și un grefier). Localitățile aparținătoare comunei actuale făceau parte din circumscripții diferite. Majoritatea erau înscrise în Circumscripția Dej, Cercul Bobâlna, după cum urmează: Alsó Csobánka (Ciubanca), Felsö Csobánka (Ciubăncuța), Gyurka Pataka (Jurca), Kekskeháta (Căprioara), Oszvay (Osoi), Puszta Ujfalu (Pustuța), Veczk (Escu). Alte două sate erau aparținătoare de Circumscripția Cojocna, Cercul Răscruci: Recse Keresztúr (Recea Cristur) și Völcs (Elciu). Pe lângă o situație amănunțită a populației din satele aparținătoare comunei, pe sexe și etnii, se ofereau date privind animalele din gospodăriile oamenilor, fapt semnificativ pentru posibilitățile acestor gospodării de a se susține:

Situația numărului de animale din gospodăriile sătenilor – anul 1850

localitate număr de locuințe număr de număr case cai bovine Recea Cristur 108 140 52 532 Căprioara 45 47 14 248 Ciubanca 64 70 20 286 Ciubăncuța 38 37 1 124 Elciu 73 99 23 261 Escu 46 45 14 232 Jurca 24 23 8 109 Osoi 68 65 12 308 Pustuța 17 19 2 69 total 483 545 146 2.169

Numărul de case (108) și de locuințe (140) oferă imaginea unui sat, Recea Cristur, bine dezvoltat, adevărat centru de comună, spre care gravitează celelalte așezări. Ca dovadă că așezarea este bine structurată și oferă condiții bune de afirmare a gospodăriilor este și numărul mare de animale deținute de populație, cele 532 de capete de bovine și cei 52 de cai înregistrați fiind dovada stabilității familiilor prin muncă și cu posibilități de a folosi și valorifica produsele animaliere. Îndeaproape sunt satele Elciu, Osoi și Ciubanca, cu un număr destul de mare de bovine, raportat la familiile existente, dar cu mai puțini cai deținuți de gospodării, fapt care putea impieta asupra desfășurării muncilor agricole. Numărul mare de bovine din satul Osoi este datorat suprafeței mari a teritoriului deținut, dar și de condițiile de mediu, cu pășuni și fâneațe generoase. Surprinde numărul mic de cai, ridicând semne de întrebare prezența doar a unui singur cal la Ciubăncuța și a doar doi cai găsiți de recenzori la Pustuța, chiar dacă în acest caz numărul familiilor este scăzut. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a dus la ample mișcări naționale ale românilor transilvăneni, drept pentru care, ca o contrapondere, s-a înființat, în anul 1887, Asociația pentru Cultura Maghiară din Transilvania (E.M.K.E.), care își propunea să remedieze situația din teritoriu și să contribuie la aprofundarea sentimentului național al maghiarimii. Societatea avea înființate opt „linii culturale”, comuna Recea Cristur era încadrată în Linia de Nord. Au fost trimise chestionare bisericilor pentru a se putea

66 strânge informații despre starea maghiarilor și s-a constatat că, spre sfârșitul secolului, numărul maghiarilor a scăzut, aceasta ducând la eșecul încercărilor de maghiarizare a românilor din comitatul Solnoc-Dăbâca. Dacă recensământul din anul 1850 se referea în principal la populația comunei, Recensământul agricol din anul 1895 oferă date consistente privind gospodăriile și suprafețele agricole deținute de acestea, numărul și rasele animalelor, precum și date privind activitatea din pomicultură. Progresul se poate măsura, pe parcursul acestei jumătăți de secol, prin numărul crescut de gospodării în satele comunei, cu precădere în Ciubanca, Escu și Osoi și prin interesul crescut pentru valorificarea suprafețelor gospodăriilor. Suprafețele gospodăriilor după modul de folosire și asigurarea acestora - 1895 - în iugăre (un iugăr = 0,57 ha)

localități număr suprafață - suprafață suprafață asigurare gospodării proprietate uzufruct arendă clădiri Recea 139 3.121 201 208 - Cristur Căprioara 61 1.221 27 - 2 Ciubanca 105 1.672 138 11 3 Ciubăncuța 57 809 15 1 1 Elciu 106 1.299 56 566 1 Escu 95 1.054 13 8 4 Jurca 36 687 26 - - Osoi 96 1.141 - 165 1 Pustuța 36 555 20 - - total 731 11.559 496 959 12

Suprafața mare aflată în proprietatea sătenilor din Recea Cristur le oferă acestora spații pentru desfășurarea activităților agricole și posibilități de creștere a animalelor. O situație echilibrată este la Elciu, cu suprafață mare aflată în proprietate, dar și cu o suprafață considerabilă lucrată în arendă. Nu se acordă atenție asigurării clădirilor, în special la Recea Cristur, localitate cu cel mai mare număr de gospodării și cu nicio asigurare de acest fel. Mai sunt semnalate două asigurări pentru cereale și furaje, la câte o gospodărie în Ciubăncuța și Osoi, dar și o gospodărie din Recea Cristur cu asigurare globală.

Datele privind suprafața totală a gospodăriilor, oferite de recensământul efectuat spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1895, detaliază pentru fiecare localitate în parte totalul suprafețelor, reliefând posibilitățile gospodăriilor din satele Recea Cristur, Elciu și Ciubanca de a se susține de pe urma valorificării suprafețelor deținute. Pentru Elciu, o șansă în plus o reprezintă pădurea care conferă posibilitatea valorificării masei lemnoase, atât pentru lemn de foc, dar, mai ales, în construcții. Suprafața totală a gospodăriilor comunei Recea Cristur (iugăre) – 1895

sate suprafață arabil grădină fâneațe pășune pădure teren totală neprod. Recea 3.530 1.175 133 412 587 1.133 90 Cristur Căprioara 1.248 693 36 149 39 298 33 Ciubanca 1.821 1.040 39 293 97 331 71 Ciubăncuța 825 466 27 140 110 44 38 Elciu 1.921 685 40 221 80 859 34 Escu 1.075 682 35 203 53 55 47 Jurca 713 378 19 107 31 157 21 Osoi 1.306 650 104 272 219 15 46 Pustuța 575 271 23 86 28 138 29 total 13.014 6.040 456 1.833 1.244 3.030 409

Suprafața mare a fâneațelor și a pășunilor deținută de localitatea Osoi, permite o îndreptare a atenției locuitorilor pentru creșterea animalelor, satul având un număr însemnat de bovine și ovine, ca o contrapondere pentru suprafața redusă de pădure de pe teritoriul ei administrativ. O suprafață consistentă de pădure este semnalată și la Căprioara, sat cu o suprafață mai mică de pășune. Grădinile nu au suprafețe consistente, doar localitățile Recea Cristur și Osoi manifestând un interes aparte pentru legumicultură, fapt ce confirmă caracterul de subzistență al acestui sector. Suprafața arabilă este suficientă pentru necesitățile comunei, dar munca la câmp este obturată de lipsa animalelor de tracțiune, atelajele fiind trase mai degrabă de bovine, decât de cai. La această situație contribuie și existența pantelor puțin accesibile pentru folosirea adecvată a carelor. Semnificativă este situația atelajelor, așa cum o surprinde recensământul din 1895.

Atelaje trase de: sate 1 cal 2 cai 3 cai 2 boi 4 boi bivoli vaci Recea 4 2 2 - - 28 50 Cristur Căprioara 5 - - 6 1 - 23 Ciubanca 3 4 - 1 - 10 26 Ciubăncuța - - - - - 6 12 Elciu 3 - - 4 - 8 11 Escu 2 - - - - - 13 Jurca - - - - - 6 6 Osoi - - - 4 - - 19 Pustuța 1 - - 1 - - 15 total 18 6 2 16 1 58 175

Tractarea atelajelor se face mai mult cu ajutorul vacilor și bivolilor, boii fiind folosiți în zonele mai greu accesibile, chiar cu folosirea a patru boi de jug, situație găsită la Căprioara. Cu toate acestea, numărul bovinelor și cabalinelor este în scădere la sfârșitul secolului, față de cel înregistrat la 1850. Recensământul agricol din 1895 prezintă detaliat situația animalelor din gospodăriile comunei, cu date și despre interesul manifestat pentru apicultură. Sectorul animalier din satele comunei Recea Cristur – 1895

sate bovine ovine cabaline caprine porcine familii păsări albine Recea 543 687 81 - 611 18 1.076 Cristur Căprioara 141 450 19 12 118 14 294 Ciubanca 227 630 12 108 153 40 675 Ciubăncuța 107 215 2 8 60 17 332 Elciu 158 303 4 81 74 21 331 Escu 156 572 7 18 130 1 789 Jurca 66 175 4 - 63 7 264 Osoi 201 545 - 19 68 13 530 Pustuța 98 246 2 4 55 10 208 total 1.697 3.283 131 250 1.132 141 4.499

Numărul cailor este în scădere față de situația înregistrată în 1850, doar în satul reședință de comună, Recea Cristur, sunt mai mulți cai, în timp ce în Escu, Elciu și Jurca numărul acestora a scăzut mult, iar în Osoi nu este înregistrat niciun cal cu ocazia recensământului din 1895. Numărul porcilor este de aproximativ doi pentru o gospodărie, cu o situație mai bună la Recea Cristur unde la 139 de gospodării sunt înregistrați 611 porci. În sectorul bovinelor se oferă o situație în detaliu, cu referire și la rasele animalelor, majoritatea aparținând rasei „maghiar-ardeleană”, cu doar câteva vite din rasa „bălțată”. Situația bovinelor – comuna Recea Cristur, anul 1895:

sate total vaci boi bivoli rasa rasa bovine ardeleană bălțată Recea 543 255 76 158 385 - Cristur Căprioara 141 81 18 116 25 - Ciubanca 227 124 43 49 178 - Ciubăncuța 107 40 14 20 81 6 Elciu 158 83 30 54 104 - Escu 156 87 2 86 70 - Jurca 66 30 14 25 41 - Osoi 201 95 22 - 201 - Pustuța 98 47 11 22 76 - total 1.697 842 230 530 1.161 6

Crescătorii de vite s-au axat pe bovinele din rasa „maghiar-ardeleană”, animale cu productivitate și adaptate condițiilor de mediu din zona comunei. Se acordă atenție bivolilor, atât pentru laptele superior cât și pentru folosirea lor ca mijloc de tracțiune la atelaje în muncile câmpului și alte activități gospodărești. Cele mai multe bovine sunt în gospodăriile din Recea Cristur, dar cu un număr ridicat de bivoli în satele Căprioara și Escu. Surprinde faptul că în Osoi n-au fost surprinși bivoli cu ocazia recensământului, în sat fiind însă un număr mare de vaci. Un sector care câștiga în importanță este cel pomicol, cu pomi de toate soiurile în grădinile oamenilor, dar cu mulți pruni și meri, pomi care se pretează pentru condițiile de climă din zona comunei.

Pomi fructiferi în Recea Cristur – 1895

sate total meri peri caiși vișini pruni nuci duzi pomi Recea 1.207 165 111 11 8 883 17 10 Cristur Căprioara 366 80 31 - - 251 - - Ciubanca 1.610 231 134 16 6 1.185 11 22 Ciubăncuța 1.313 90 57 6 1 1.190 11 35 Elciu 337 27 13 - - 296 1 - Escu 1.505 180 151 3 1 1.141 13 9 Jurca 942 59 56 - - 809 16 2 Osoi 2.703 302 163 12 3 2.134 62 25 Pustuța 252 34 23 2 1 179 6 7 total 10.312 1.168 739 50 20 8.068 837 110

Mai sunt semnalizați șase caiși și 14 piersici pe raza comunei, cei mai mulți în Ciubanca, cinci. Produsele pomicole au început să fie valorificate pe piețele orașelor din împrejurime, în principal la Gherla. Din evenimentele sfârșitului de secol XIX care au rămas sub incidența legendelor locale este și povestea doctorului ungur din Panticeu, Kövary Lörincz, numit „omul cu ochi galbeni”, care își făcea veacul pe Valea Elciului, dar își petrecea mult timp la baronul Miklosi din Dârja. Acesta nu prea era primit în casele românilor din Elciu, până într-o zi când a făcut minuni într-un caz considerat fără ieșire, apoi a devenit un obișnuit al vizitelor la bolnavii români.

V. SECOLELE XX - XXI

Secolul al XX-lea este ocupat în conștiința oamenilor ca fiind „gazda” a două războaie devastatoare, care și-au pus amprenta pe lupta pentru supremație între statele cu pretenții de împărțire a lumii, dar și terenul pe care s-a împământenit o nouă orânduire odată cu victoria Revoluției ruse. În acest vârtej cu serioase implicații sociale la nivelul mapamondului a fost atrasă și România, cu o Transilvanie mereu revenind la matcă, un fel de monedă de schimb pentru alinarea neliniștii celor ce simt românește. Primul război mondial a însemnat și concentrarea bărbaților din comuna Recea Cristur, siliți să plece și să lupte pentru alte interese. În memoria victimelor din anii acestui război străin intereselor românilor transilvăneni, în satele comunei s-au înălțat monumente care păstrează numele acestor eroi în memoria locuitorilor de ieri, de astăzi și de apoi. Evenimentele care au dus la Unirea Transilvaniei cu România au avut ecou și în comitatul Solnoc-Dăbâca. S-a constituit Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad, și Theodor Mihail, unul dintre liderii consiliului a vizitat Dejul, în noiembrie 1918, unde a organizat o adunare națională a locuitorilor din comitat, în care a vorbit despre necesitatea înființării unor consilii pe comitet, cercuri și comune, prin care românii să-și organizeze activitatea. Se înființează Consiliul Național al Comitatului Solnoc-Dăbâca, iar Biroul CNR Comitatenses trimite circulare în fiecare comună cerând înființarea Comitetelor Naționale Române Comunale și a Gărzilor Naționale Române Comunale. Ca urmare, la 7 noiembrie 1918, la Recea Cristur se formează CNR Comunal, sub conducerea parohului greco – catolic I. Costinu, și Garda Națională Comunală. Urmează, la scurt timp, după modelul din Recea Cristur, înființarea gărzilor naționale și în satele din apropiere: Dăbâca, Gârbou, Cubleș. La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, conform căruia serviciile publice rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, iar teritoriul se împărțea în 23 de județe conduse de

73 prefecți numiți. Printre aceste județe era și Solnoc – Dăbâca, din care făcea parte și comuna Recea Cristur. În perioada interbelică, în anul 1920, s-a înființat județul Someș, care avea cinci plăși, printre comunele înscrise în plasa Gârbou se afla și comuna Recea Cristur. La recensământul din anul 1930, județul Someș avea 219.335 locuitori, dintre care 77,5% români, iar din perspectiva confesională, 63,5% erau credincioși greco-catolici și 15% ortodocși. Plasa Gârbou număra 14.367 locuitori. Județul avea un caracter agricol, se cultiva cu recolte bune: porumb – producție medie 7,1 chintale la hectar, grâu – producție medie 9,5 ch./ha; cartofi – pe 886 ha, varză – pe 819 ha și plante industriale: floarea soarelui – pe 1.003 ha și cânepă – pe 1.767 ha, cu o producție de 5.164 ch./ha fuior și 3.821 ch./ha sămânță. Ca număr de animale, s-au recenzat: 7.571 cai, 56.803 boi, 14.891 bivoli, 164.585 oi. Ca potențial industrial, județul conta pe o mină de aur și argint, la Băiuț, și pe cele patru fabrici de spirt, dintre care una funcționa la Recea Cristur. Fiind așezată la intersecția județelor Someș și Cluj, comuna Recea Cristur a putut beneficia în perioada interbelică și de unele amenajări ale drumurilor aflate în regia Prefecturii Clujului. Astfel, pe drumul județean Sator – Căprioara au fost în repetate rânduri lucrări executate cu plata din bugetul Prefecturii Cluj: - în exercițiul 1933/4 s-au pus 462 mc. pietriș, în valoare de 52.240 lei; - în exercițiul 1934/5 – 350 mc. pietriș, în valoare de 53.418 lei; - în exercițiul 1936/7 – 719 mc. pietriș între km. 0–25, în valoare de 77.000 lei; - în exercițiul 1937/8 – 455 mc. pietriș, în valoare de 67.306 lei; Au fost reparate podurile și podețele de pe același drum, lucrări estimate a fi în valoare de 28.950 lei, în anul 1935. În anul 1937 s-a reparat podețul nr. 36 de pe drumul Sator – Căprioara, lucrare în valoare de 27.264 lei, și s-a reconstruit podețul nr. 18, lucrare în valoare de 45.607 lei. Drumul a fost în atenția Prefecturii Clujului și în anul 1938, când s-a reparat podul nr. 15, lucrare în valoare de 41.112 lei. Începând din luna decembrie 1933, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a acordat populației rurale sărace porumb și grâu de hrană și sămânță. Pentru

74 valoarea cerealelor primite, oamenii au prestat muncă echivalentă la drumurile comunale, fapt întâlnit și la Recea Cristur în perioada anilor 1935- 1937. Prin Constituția din 28 februarie 1928, s-au înființat Ținuturile, unități geografice și economice alcătuite din mai multe județe, în scopul mai bunei gospodăriri. În ținutul „Crișuri” erau incluse mai multe județe: Cluj, Someș, Bihor, Mureș, Năsăud, Sălaj și Satu Mare, comuna Recea Cristur făcând parte din acest ținut până în anul 1950. Al doilea război mondial a adus alte jertfe de sânge din partea locuitorilor comunei, precum și pagube materiale. Cei căzuți în război sunt imortalizați în monumente ridicate cu evlavie de locuitorii comunei. Istoricii menționează că frontul german s-a retras precipitat din zona Recea Cristur, în zilele de 12-13 octombrie 1946, după ce la 11 octombrie fusese eliberat Clujul. Nemții au părăsit zona în grabă, încercând să se apere pe linia Meseșului. Bătrânii comunei aduc mărturii de suflet, încărcate cu emoția acelor zile. Ei spun că oamenii și-au ascuns vitele și porcii la marginea pădurii, iar nemții au minat tot satul Recea Cristur. N-au apucat să arunce în aer decât o singură casă, deoarece s-a petrecut repede înaintarea armatei române și au plecat în grabă. Și astăzi se mai simte amenințarea războiului, în aprilie 2004 au fost găsite 130 de proiectile neexplodate, din al doilea război mondial, în zona comunei. Alegerile din anul 1946 au marcat schimbarea sistemului social. Şi sătenii din Recea Cristur au participat la vot, s-a votat cu „Ochiul” (simbolul PNŢ), dar a ieşit învingător „Soarele” (simbolul blocului de partide de orientare comunistă). Republica Populară România a fost proclamată la 30 decembrie 1947, cu schimbări structurale după modelul stalinist. Prin reforma administrativă din 6 septembrie 1950 s-a trecut la o altă organizare, după model rusesc, cu regiuni, raioane, orașe și comune, iar comuna Recea Cristur a fost arondată regiunii Cluj. Fosta Primărie devenea „Sfat Popular”, transformat ulterior în „Consiliu Popular”. Schimbarea regimului a dus la mișcări de protest, la o rezistență armată anticomunistă, coroborată cu rezistența greco-catolică în Transilvania. Un asemenea punct de rezistență a fost Organizația „Partizanii Regelui Mihai – Armata Secretă”, care a activat în perioada 1948-1950, vânată de securitatea

75 din Dej. În septembrie – octombrie 1949 au fost arestați mulți membri ai organizației și trimiși în judecată. În lotul al nouălea de arestați se găseau și doi membri ai organizației, localnici din Recea Cristur: Alexandru Cupa și Alexandru Căpraru. În arhiva Ministerului de Interne se găsesc liste cu persoane arestate pentru „manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat”. Într-o asemenea listă din anul 1950, cu persoane arestate și internate în unități și colonii de muncă, se regăsesc și persoane din comuna Recea Cristur: Pop Ioan, născut în Căprioara la 1 ianuarie 1909, notat ca agricultor cu o origine socială de țăran mijlociu, și Dascălu Iuliu, născut la Recea Cristur în 11 februarie 1900, notat ca fiind agricultor, dar cu origine socială nesănătoasă, fiind trecut la chiaburi. Este consemnat şi Ioan Ghiran, din Ciubăncuţa, condamnat în 1958 la cinci ani pentru refuzul de a se înregimenta în noile condiţii. Anul 1949 a marcat debutul colectivizării, pentru început formându-se GAC (Gospodării Agricole Colective) model, prin accesul liber consimțit, fiecare membru nou intrând în „colectivă” cu câte trei hectare de pământ. Au urmat ani de constrângeri, până la declararea deplinei colectivizări a țării. În 1962, procesul colectivizării era practic încheiat prin diferite mijloace folosite. În perioada 1948-1962, s-a aplicat articolul 209 din Codul Penal care prevedea închisoare pentru opozanții regimului, mulți țărani suferind pentru neînregistrarea lor în „colective”. S-au aplicat felurite mijloace de constrângere până la anunțarea încheierii colectivizării: cote, impozite, confiscări de avere, impuneri ilegale, rechiziții forțate. Cotele erau calculate după suprafeţele deţinute de săteni, în tranşa I erau încadrate suprafeţele de până la 5 hectare, tranşa a doua cuprindea suprafeţele între 5-10 hectare, iar în tranşa a treia cele de peste 10 ha, în acest din urmă caz cotele mergeau până la întreaga producţie. Cotele au fost desfiinţate după anul 1956, dar s-a trecut, din anul 1967, la sistemul contractărilor, tot un fel de cote, dar la dimensiuni mai moderate. Cinismul conducătorilor a fost punctat de o intervenție a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la o Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), din martie 1951: „Să le luăm pământurile în așa fel încât să nu însemne a naționalizare, dar să nu le dăm prea mult, să le dăm și lor ceva

76 bani ca să aibă de o țigară. Batozele și tractoarele de la chiaburi trebuie luate la prețul fierului vechi”. Statisticile perioadei post-belice arată o scădere a populației comunei Recea Cristur, situație generală în toată țara, datorită industrializării forțate, dar producțiile oferite de aceste statistici arată o continuitate la nivelul comunei, spațiu unde se înființaseră trei CAP în satele Recea Cristur, Ciubăncuța și Jurca. La Direcția Centrală de Statistică a județului Cluj sunt date privind suprafața vetrelor satelor comunei pentru anul 1977, în plin proces de colectivizare: Recea Cristur – 89,7 ha Căprioara – 27,8 ha Ciubanca - 27,7 ha Ciubăncuța – 26,4 ha Elciu - 44,5 ha Escu - 22,3 ha Jurca - 12,4 ha Osoi - 36,1 ha Pustuța - 12,7 ha Electrificarea localităților constituia una dintre prioritățile anilor 1960- 1980, cu creșteri semnificative a numărului gospodăriilor la care se introdusese lumina electrică.

localități gosp. electrif. gosp. electrif. gosp. electrif. 1968 1970 1980 Recea Cristur 188 229 272 Căprioara 47 63 87 Ciubanca - 13 86 Ciubăncuța - 16 61 Elciu 17 55 116 Escu 9 38 68 Jurca 5 20 36 Osoi 39 63 111 Pustuța 9 16 40

Suprafața agricolă a scăzut în doar două decenii, 1975-1995, cu trecerea de la gospodăriile colective la gospodăriile individuale:

Suprafața agricolă după modul de folosință - ha. suprafețe 1976 1980 1983 1986 1990 1993 1995 Supraf. 7.704 7.704 7.704 7 .704 7.619 5.589 5.589 totală agricolă 5.944 5.938 5.938 6.038 5.819 5.572 5.341 pășuni 1.442 1.421 1.421 1.521 1.463 2.005 2.212 fâneațe 924 886 841 1.086 1.009 1.130 1.113 livezi 304 391 391 146 123 160 160 păduri 1.042 1.042 1.042 1.042 1.381 1.381 1.360 păduri 526 475 475 475 comunale păduri 516 567 567 567 minister

Suprafața totală a scăzut după anul 1989, ceea ce a dus la o scădere a suprafeței agricole, dar și a suprafeței arabile, de la 3.274 ha în anul 1976, la 3.224 ha în anul 1990 și la 1.856 ha în anul 1995. O creștere s-a remarcat la pășuni și fâneațe, semn de atenție pentru sectorul animalier. Rezultatele celor trei CAP de pe raza comunei sunt surprinse de indicatorii de activitate din deceniul 1975-1985: CAP Recea Cristur CAP Ciubăncuța CAP Jurca indicatori an 1976 an 1984 an 1976 an 1984 an 1976 an 1984 Familii 553 620 352 283 150 146 suprafață 2.255 2.216 ha 1.760 ha 1.761 ha 1.207 ha 1.183 ha agricolă ha norme 88.462 67.000 61.992 33.000 40.690 29.000 prod. 5.098 6.541 2.818 4.452 2.116 3.152 glob. mii lei agricolă

Se observă că în ciuda scăderii normelor de muncă convenționale, anul 1984 a fost mai bun pentru toate cele trei CAP, în privința producției globale agricole. Desigur acest lucru se poate observa atât din producția vegetală cât și din cea animală, comparativ cu cei doi ani: - producție vegetală: CAP Recea Cristur - an 1976 – 3.667 mii lei

- an 1984 – 4.191 mii lei CAP Ciubăncuța - an 1976 - 2.345 mii lei - an 1984 – 3.182 mii lei CAP Jurca - an 1976 – 1.670 mii lei - an 1984 - 2.453 mii lei Producția animală era la Recea Cristur de 1.431 mii lei în 1976 și de 2.350 mii lei în 1984; la Ciubăncuța – 473 mii lei în 1976 și 1.270 mii lei în 1984; la Jurca – 446 mii lei în 1976 și 699 mii lei în 1984. În deceniul 1975-1985, a crescut producția de porumb boabe, de cartofi și de legume, și s-a menținut aproape la aceiași parametri producția de grâu și de orz.

Producția vegetală și suprafețe semănate: culturi an 1976 an 1980 an 1983 an 1985 grâu – ha. 992 1.325 1.080 881 grâu - tone 1.533 1.132 1.860 1.585 orz - ha. 193 220 230 orz - tone 217 170 190 porumb – ha. 969 866 985 989 porumb - 2.023 1.380 1.395 1.776 tone cartofi – ha. 73 100 130 133 cartofi - tone 1.439 1.346 1.458 1.988 legume – ha. 54 55 80 60 legume - tone 441 353 407 740

Surprind producțiile mari ale anului 1985, dar era epoca rapoartelor ajustate, chiar dacă existau exagerări, situația CAP-urilor comunei era bună. La CAP Ciubăncuța, în perioada când președinte era Crăciunaș Lucian producția înregistra cote ridicate: 1.800 kg grâu la hectar și 2.400 kg porumb. La câmp lucrau trei brigăzi, iar șef de secție la SMA era Mureșan Ilie, în prezent pensionar, acesta amintindu-și că, prin anii 80, cooperativa din Ciubăncuța avea cca. 700 ha de teren arabil și 1.500 ha de pășune. Se cultivau, la nivelul celor trei CAP, plante medicinale (patlagina) care erau valorificate la PLAFAR Dej. În statistica anului 1979 apare cultura de in pentru fibră, pe 139 ha, cu o producție de 64 tone. Produsele erau duse la

Baza de recepție din Gherla, oamenilor revenindu-le 30% din producție. În perioada anilor 1980-1985, cooperativa miza pe cinci turme de oi, cu peste 2.000 de capete, avea peste 1.200 bovine și o fermă de porcine. Mieii erau predați la îngrășătoria de la Răscruci. Pomicultura se baza pe producțiile de mere și prune, fructele fiind duse la fabrica „11 Iunie” din Dej, unde se prelucrau pentru sucuri și marmeladă. Din relatările celor care se ocupau cu valorificarea fructelor reies și istorioare hazlii, cum ar fi situația în care la fabrică, în timpul intrării fructelor la malaxare, se mai găseau și pietre puse pentru a trage mai mult la cântar. De remarcat este decizia Consiliului de Stat care prin Decretul 21 din 6 februarie 1974 a conferit Medalia Meritul Agricol lui Alexandru V. Pop, președintele CAP din Recea Cristur, pentru rezultate deosebite. Pomicultura era fundamentată pe livezile cu meri și pruni, iar numărul pomilor a scăzut în deceniul 1975-1985, dar și după anul 1989. De asemenea a scăzut și producția de fructe. Pomicultura în deceniul 1975-1985 pomi – an 1975 an 1980 an 1983 an 1985 producție total pomi 64.924 54.245 50.503 41.858 producție - 1.063 116 82 460 tone pruni 38.946 30.468 30.218 34.801 producție – t. 830 126 72 435 meri 24.548 25.015 19.816 16.286 producție – t. 217 115 7 21 nuci 422 417 producție – t. 1 1

Anul 1983 a fost an sărac în producție de fructe, prilej pentru tăieri din livezi și plantări noi, în special pruni, cu o creștere evidentă a producției pomicole doi ani mai târziu, în 1985. În 1986 erau înregistrați în statistică 41.565 pomi, din care 25.303 pruni și 16.165 meri, iar în documentele anului 1990 sunt identificați 29.400 pomi, din care 17.973 pruni și 10.029 meri. Scăderea numărului de pruni s-a datorat scoaterii din producție a altor livezi cu pomi îmbătrâniți.

Este interesant de urmărit care era numărul animalelor în CAP și în gospodăriile individuale: CAP gospodării individuale - 1976: - bovine - 1.267 capete 1.906 capete - porcine - 87 1.954 - ovine - 3.989 5.713 - cabaline - 66 16 - familii albine - 264 În aceeași perioadă din jurul anului de cotitură 1989, numărul animalelor n-a suferit transformări spectaculoase, doar numărul bovinelor a scăzut semnificativ, dar producția animală a crescut.

Efective de animale – comuna Recea Cristur efective an 1986 an 1990 an 1993 an 1995 animale bovine 3.192 2.268 1.584 1.293 porcine 1.878 918 988 1.058 ovine 9.977 10.225 8.892 10.745 păsări de curte 9.194 9.302 7.947 8.620 familii albine 231 187 148 137

Producția animală nu a avut de suferit în această perioadă, cu excepția cărnii și a produselor din carne, dar această situație se poate explica prin existența gospodăriilor individuale care produceau pentru consum propriu, nu toate cantitățile fiind cuantificate în statisticile oficiale. De aceea lipsesc din statisticile anilor 1993-1995 și cantitățile de lapte de oi și caprine.

Producția agricolă animală produse an 1986 an 1990 an 1993 an 1995 carne - tone 313 258 220 111 lapte vaci - hl 28.289 23.988 24.767 31.150 lapte ovine - 1.929 1.155 hl lână - kg 16.856 17.250 11.018 20.000 ouă - mii 813 810 562 1.170

Producția mare de ouă și de lână a anului 1995 se datorează gospodăriilor individuale ale țăranilor care produc în special pentru propria necesitate și mai puțin pentru valorificare. Și în prezent, agricultura este centrul de interes pentru locuitorii comunei Recea Cristur, în primăvara anului 2012 pe raza comunei s-au semănat peste 300 ha cu porumb și 200 ha au fost cultivate cu plante furajere.

VI. REPERE DEMOGRAFICE

„75% din populația țării trăiește la limita decenței; aceasta este o indecență”. Arthur Hoppe

Vorbind despre populație, aceasta este metronomul unei stări, ascunde binele și răul, noțiuni înveșmântate în hlamide poleite cu intenții deseori neduse până în pânzele albe, dar mereu pânzele speranței rămân albe când populația își vede proiecția în irișii copiilor. Pentru orice localitate, oamenii rămân punctele de sprijin ale dorinței de mai bine. Până în secolul al XIX-lea nu există informații cu caracter general pentru o analiză demografică. La 1700, documentele înregistrează în Cristur 7 iobagi şi un locuitor sărac, de asemenea şi 7 case locuite. În 1721, sunt înregistrate 17 case, iar ca persoane 2 iobagi, 14 cotari şi un servitor. Informații despre Ciubanca avem din anul 1713, când erau cinci familii de jeleri care locuiau în 9 case, dar și o singură familie de iobagi. În conscripțiile religioase din secolul al XVIII-lea sunt date privind numărul enoriașilor din parohiile satelor comunei. Astfel, în Conscripția întocmită de Inocențiu Micu-Klein, la 1733, în Escu erau notate 20 de familii greco-catolice, în Recea Cristur – 36 familii, cu 180 de suflete, în Căprioara – 24 de familii, în Ciubăncuța – 15 familii, în Elciu – 150 de suflete, în Jurca – 18 familii, iar în Osoi – 38 de familii. În Conscripția făcută de vicarul episcopesc Petru Pavel, la 1750, în Escu trăiau 130 de credincioși, în Recea Cristur – 236 de oameni, în Căprioara – 205 locuitori, în Jurca – 100 de oameni, mulți locuitori având Ciubanca: 15 familii de iobagi, 11 de pălmași, două de jeleri și 6 familii ale pietrarilor, toți locuind în 25 de case. La 1750 este înregistrat un nobil cu familia sa alcătuită din 4 persoane, el având două case şi 9 iobagi pe 6 proprietăţi, 27 cotari pe 27 proprietăţi, unde aveau 27 de case.

În Conscripția Bukow, din 1760-1762, satul Escu este consemnat ca având 40 de familii, în Recea Cristur erau 71 familii, în Căprioara – 39 familii, în Elciu – 52 familii, în Jurca – 22 familii, iar în Pustuța erau 49 familii. Din secolul al XIX-lea, informațiile privind populația se împletesc cu cele privind preoții care au slujit în parohiile comunei. Din situația satului Escu se pot extrage următoarele mărturii privind credincioșii: la 1805 existau în sat 59 de familii ortodoxe; în 1857 satul avea 277 de locuitori ortoodocși, un greco- catolic și un reformat; în 1869 locuiau 329 de oameni în 58 de case; în 1880 existau 244 de locuitori în 58 de case. În același an, 1880, Elciu avea 411 locuitori. Pentru anul 1837 este înregistrată o populaţie de 595 de persoane care locuiau în 100 de case. Din recensământul anului 1842 aflăm că în Recea Cristur erau 541 de locuitori, în Jurca – 118, în Pustuța – 102. În anul 1857, populaţia comunei era de 640 de locuitori, cu 120 de case. Se dă şi religia acestora: 556 greco-catolici, 2 romano-catolici, 35 reformaţi, 47 evrei. Informațiile sunt trunchiate, pentru Ciubanca sunt notați 351 de locuitori în anul 1831 și 424 în anul 1844, cu 50 fumuri de casă, pentru ca în anul 1857 să fie înregistrați 432 locuitori, dintre care 13 evrei, iar în 1880 să se ajungă la 496 de locuitori. Pentru Recea Cristur avem câteva informații: în 1835 erau 462 locuitori, în 1842 numărul acestora crește la 541, în 1880 sunt înregistrați 590 de locuitori, pentru ca în 1890 să se ajungă la 636 de suflete. La granița dintre secole, în 1800, Ciubăncuța avea 54 de familii. De la jumătatea secolului, avem informații datorită recensămintelor efectuate de autoritățile austriece. Astfel, recensământul din anul 1850, primul cu caracter general din Transilvania, a făcut o evidență clară a locuințelor și a populației după sexe, etnii și apartenență religioasă. Dintre satele comunei, Recea Cristur și Elciu făceau parte din Circumscripția Cojocna, cercul Răscruci, celelalte șapte sate erau încadrate în circumscripția Dej, cercul Bobâlna.

Recensământul populației, an 1850 – locuințe, după sexe

localități case locuințe populație bărbați femei Recea Cristur 108 140 669 334 335 Căprioara 45 47 266 132 134 Ciubanca 64 70 429 209 220

Ciubăncuța 38 37 245 119 126 Elciu 73 99 405 197 208 Escu 46 45 274 132 142 Jurca 24 23 149 71 78 Osoi 68 65 402 199 203 Pustuța 17 19 108 51 57 total 483 545 2.947 1.444 1.503

Situația oferă un echilibru evident între sexe, cu un firesc mic surplus pentru populația feminină, dar și un surprinzător număr mare de locuințe în Elciu, precum și puținele case existente în Pustuța și Jurca, localități cu cei mai puțini locuitori de pe raza comunei. Se contabilizează și situațiile familiale ale bărbaților și femeilor, precum și numărul bărbaților încorporabili, cei între 17- 26 ani:

bărbați femei sate necăsăt. căsător. văduvi încorpo. necăsăt. căsătorite văduve Recea Cr. 203 119 12 39 188 120 27 Căprioara 75 54 3 15 64 54 16 Ciubanca 124 81 4 39 116 81 23 Ciubăncuța 72 43 4 12 69 42 15 Elciu 105 85 7 15 101 85 22 Escu 78 51 3 19 79 51 12 Jurca 37 33 1 7 42 34 2 Osoi 112 84 3 19 108 84 11 Pustuța 26 22 3 1 28 23 6 total 832 572 40 166 795 574 134

Pentru autorități era important numărul celor încorporabili, destul de puțini din totalul celor necăsătoriți, potențiali aduși sub arme, deși ar fi de încorporat și dintre tinerii căsătoriți înainte de a face armata, puțini la număr. Același recensământ din 1850, după etnie și religie, oferă imaginea unei comune cu populație majoritar românească, cu mai mulți credincioși greco- catolici, dar și cu mulți ortodocși.

Populația după etnie și religie, comuna Recea Cristur - 1850 sate ortod grec. roma reform. izrael. români magh. romi evrei . catol catol Recea - 586 6 58 19 586 61 3 19 Cristur Căprioara - 262 - 4 - 262 4 - - Ciubanca 416 - 1 - 12 416 1 - 12 Ciubăncuța 239 2 - 4 - 241 4 - - Elciu - 395 9 1 - 389 13 3 - Escu 274 - - - - 274 - - - Jurca - 149 - - - 149 - - - Osoi 384 - 8 10 - 380 18 4 - Pustuța - 108 - - - 108 - - - total 1.813 1.502 24 77 31 2.805 101 10 31

Din anul 1875, la Osoi apare și populație greco-catolică, în număr de 140 de persoane, dar volumul este fluctuant în documentele vremii. În Ciubanca, Ciubăncuța, Escu și Osoi populația a rămas la ortodoxism, în timp ce în celelalte localități ale comunei s-a trecut la uniație. Românii sunt de o majoritate covârșitoare, cu puține implanturi de maghiari, chiar dacă aceștia sunt în număr mai mare în comunele din apropiere. Foarte puțini s-au declarat țigani, iar câteva familii de evrei s-au stabilit în satele Recea Cristur și Ciubanca. Pentru Ciubanca, în anul 1857 sunt înregistrați 437 de locuitori și 64 numere de casă, iar în Ciubăncuța erau notați 228 de oameni locuind în 38 de case. Șematismele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează date contradictorii despre locuitorii comunei, cu o creștere a numărului acestora, în special a acelora de religie greco-catolică, dar și cu prezența unor izraeliți în situațiile demografice. În șematismul din 1880 sunt trecuți 411 credincioși greco-catolici în Elciu și 590 în Recea Cristur, sat în care mai apar 5 reformați și un romano-catolic, pentru ca în șematismul din anul 1882 să fie înregistrați 134 de greco-catolici în Jurca, cu mențiunea că sunt locuitori înregistrați împreună cu cei din localitatea Pruni, Jurca fiind filie a acestei comune, precum și 120 de greco-catolici în Pustuța, alături de opt izraeliți. Cu ocazia șematismului din 1890, în satul Recea Cristur sunt nominalizați 636 locuitori,

86 iar în Elciu 522 de săteni, în ambele localități majoritatea fiind greco-catolici. Ciubăncuța avea, în 1891, 34 de case și 206 locuitori. În alte șematisme: în cel din anul 1894 sunt înregistrați 182 locuitori în Jurca și 139 în Pustuța, iar în cel efectuat în 1896 sunt specificați 271 locuitori în Căprioara, și 474 în Elciu. La intersecția dintre secole, recensământul din anul 1900 oferă imaginea unei comune Recea Cristur cu o populație numeroasă, majoritatea locuitorilor fiind ocupați cu agricultura.

Populația comunei Recea Cristur – 1900 localități populație populație întreținuți ocupați cu mici zilieri ocupată agricultura proprietari Recea 742 477 265 461 16 76 Cristur Căprioara 275 139 136 128 32 2 Ciubanca 444 165 279 151 68 5 Ciubăncuța 222 125 97 119 32 2 Elciu 510 237 273 224 21 62 Escu 291 155 136 150 41 12 Jurca 169 100 69 97 22 2 Osoi 393 175 218 169 55 14 Pustuța 191 61 130 59 23 3 total 3.237 1.634 1.603 1.558 310 178

Populația comunei este numeroasă, cu mulți întreținuți (copii, bătrâni, casnice), semn că familiile erau numeroase, din moment ce aproape jumătate din locuitori nu participau activ la muncă. Agricultura continua să fie baza activității gospodăriei, în acest domeniu lucrând 1.099 bărbați și 459 femei. Recea Cristur, Elciu, Ciubanca și Osoi rămân satele de bază ale comunei, cu populație numeroasă și cu mai mulți lucrători în agricultură. Mici proprietari și arendași sunt înregistrați în număr mai mare la Ciubanca, Osoi și Escu, ceea ce presupune un nivel economic mai ridicat în aceste localități, unde și numărul zilierilor este semniificativ. Acestea sunt datele oficiale ale recensământului, șematismele vremii înregistrând date contradictorii, în funcție de interesele locale ale parohiilor. Astfel, şematismul din anul 1900 notează pentru Recea Cristur 620 de credincioși greco-catolici și 10 evrei, probabil cei rămași nesemnalați fiind de

87 altă religie, posibil ortodocși. Pentru Elciu, același șematism numără 600 de credincioși greco-catolici și 10 evrei, un număr mai mare cu o sută de persoane față de recensământ. Într-o monografie a Sălajului (Dionisie Stoica, „Schița monografică...), pentru anul 1908 în Recea Cristur sunt menționați 1.090 de oameni de religie greco-catolică și 170 de „case românești”, situație care e posibil să se fi referit și la Osoi sau la Căprioara, sate în vecinătatea Sălajului. O creștere cu peste 200 de locuitori este situația dată la nivelul comunei cu ocazia primului recensământ din secolul XX, cel din anul 1910.

Populația comunei Recea Cristur – an 1910 sate populație ocupată agricultură, arendași, zilieri servitori horticultură proprietari Recea 797 300 270 36 68 39 Cristur Căprioara 287 157 138 28 15 18 Ciubanca 494 211 191 36 32 18 Ciubăncuța 242 101 94 8 36 15 Elciu 508 257 243 24 50 17 Escu 346 137 110 39 19 12 Jurca 160 71 67 14 17 12 Osoi 423 166 148 33 12 10 Pustuța 192 91 89 7 31 3 total 3.449 1.491 1.350 225 320 144

Se remarcă faptul că, procentual, mai puține persoane sunt ocupate, ceea ce denotă existența unor familii numeroase, cu mulți copii, destul de greu de întreținut de cei ocupați, în special în agricultură. La acest demers duce și numărul mic al femeilor care lucrează în agricultură, recensământul nominalizînd doar 221 de femei, multe ocupate în horticultură, față de 1.129 de bărbați agricultori. Ca un mijloc de realizare de venituri apar 144 persoane lucrând ca servitori, probabil tinere plecate la oraș în căutare de o soartă mai bună. Ca evenimente demografice sunt datele despre mișcarea naturală a populației, având ca reper anii 1900 și 1910.

Mișcarea naturală a populației comunei Recea Cristur – între 1900-1910 localitate născuți născuți decedați decedați spor spor vii 1900 vii 1910 1900 1910 natural efectiv Recea 24 30 13 15 72 55 Cristur Căprioara 3 11 3 9 8 12 Ciubanca 18 17 10 8 61 50 Ciubăncuța 9 10 7 9 3 20 Elciu 10 12 10 10 55 -2 Escu 13 10 8 10 44 55 Jurca 11 8 6 9 15 -9 Osoi 13 9 10 17 26 30 Pustuța 9 8 5 7 16 1 total 110 115 72 94 300 212

Sporul natural efectiv în perioada celor zece ani este susținut de localitațile Recea Cristur, Escu și Ciubanca, acolo unde și actul medical a fost mai pertinent, chiar dacă în puține cazuri medicul a fost acela care a investigat pacienții și tot el a constatat eventualul deces. Personalul medical insuficient și starea drumurilor a făcut ca bolnavii din satele comunei să nu poată beneficia constant de asistență medicală, tratați fiind cu mijloace „clasice” ale terapiei populare, care n-au dat mereu rezultatele scontate. De aceea este destul de mare procentul mortalității copiilor sub un an.

Număr mediu de decese în perioada 1900-1910 – comuna Recea Cristur sate sub 1-6 peste asistat cauza căsătorii total total un ani 7 ani medic morții nașteri decese an – medic Recea 5 2 14 1 1 8 28 21 Căprioara 1 1 4 - - 2 7 6 Ciubanca 3 3 7 - - 4 20 13 Ciubăncuța 2 2 4 - - 2 8 8 Elciu 4 1 8 - - 6 18 13 Escu 2 1 5 - - 7 13 8 Jurca 3 - 3 - - 2 6 5

Osoi 3 3 6 - - 6 14 11 Pustuța 2 1 3 - - 2 8 6 total 24 13 54 1 1 35 122 91

Doar în medie un pacient a beneficiat de asistență medicală în satul Recea Cristur, posibil ca și în alte sate să fi trecut arar medicul, iar decesul a fost constatat de medic doar într-un singur caz. Datorită lipsei cadrului medical, decesul s-a constatat după „diagnostice” bătrânești, în cazuri speciale, în neștiință de cauză, s-au trecut terminologii neclare ale bolilor, uneori de-a dreptul ciudate.

Număr mediu morți, cauze, comuna Recea Cristur – perioada 1900-1910 sate decese tuse tubercu- slăbiciune bătrâ- pneu- boli spasme, convuls. loză. congenit. nețe monie de convul- apă sii Recea 206 12 41 40 41 8 4 21 Căprioara 62 1 5 14 19 1 1 4 Ciubanca 134 5 19 44 22 14 2 2 Ciubăncuța 78 3 11 24 17 11 3 - Elciu 129 2 50 31 18 20 1 - Escu 82 1 12 24 16 14 7 - Jurca 50 3 15 17 6 15 - - Osoi 113 2 19 39 18 15 7 1 Pustuța 61 4 10 20 8 1 - 7 total 915 33 172 253 165 99 25 35

S-a mai murit de pojar, în medie 13 cazuri în perioada celor zece ani, 8 decese în medie s-au datorat scarlatinei și în 7 cazuri este trecută drept cauză a deceselor „uscăciunea infantilă”. Statistica mai cuprinde trei omucideri și un suicid. Populația comunei crește în perioada interbelică și ajunge la 3.712 locuitori în anul 1930 și la 3.772 de locuitori în anul 1941. Recensământul General al Populației României, din anul 1930, este cel mai credibil din perioada interbelică.

Situația populației comunei Recea Cristur în anul 1930 sate populație români unguri evrei țigani ortodocși gr.-cat. Recea Cr. 931 863 23 17 28 6 885 Căprioara 314 314 - - - 2 312 Ciubanca 483 469 - 12 2 470 Ciubăncuța 295 292 - - 3 291 4 Elciu 540 538 - - 2 - 539 Escu 311 305 - 6 - 285 20 Jurca 183 180 - 3 - 15 165 Osoi 435 429 - 6 - 294 135 Pustuța 220 220 - - - 1 219 total 3.712 3.610 23 44 33 1.364 1.317 Ca religie, la nivelul comunei sunt 16 reformați și 8 romano-catolici, iar evreii sunt de religie mozaicală. Marea majoritate a locuitorilor sunt români, cu un echilibrui între ortodocși și cei de religie greco-catolică, dar se remarcă popularea satelor Căprioara și Pustușa numai cu români, aproape toți greco- catolici. Statistica oferă și numărul persoanelor după sex, bărbații fiind 1.849 iar femeile 1.863. Recensământul din anul 1941 nu cuprinde și sătenii din Pustuța, localitatea fiind înregistrată la comuna Antăș (Bobâlna).

Populația comunei Recea Cristur după religie și etnie - 1941 sate popula- ortod. gr-cat. refor izrae- români știe magh. ţie liţi magh. Recea 938 1 902 18 8 851 60 85 Căprioara 354 135 213 2 4 350 5 - Ciubanca 502 492 1 1 6 491 2 2 Ciubăncuța 326 324 1 - - 326 - - Elciu 621 4 598 7 9 577 34 29 Jurca + 556 354 197 1 - 550 10 6 Escu Osoi 475 365 104 - 6 469 19 - total 3.772 1.675 2.016 29 33 3.614 130 122

Au mai fost notați 13 romano-catolici și ca etnie 12 țigani, în condițiile în care evreii și țiganii erau vânați de autoritățile militare de ocupație. Evreii care locuiau în satele comunei Recea Cristur au suferit în urma măsurilor

91 antievreiești care vizau și partea din Transilvania ce fusese anexată în urma Dictatului de la Viena. În luna mai 1944, familiile evreilor de pe raza comunei, totuși puține la număr față de alte localități din împrejurimi, au fost duse la Dej, sau în ghetoul din Cluj, organizat la fabrica de cărămidă, unde au fost strânși 16.148 de oameni, aduși din satele din zonă. (Moshe Carmilly- Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944)). Grupuri de deportați au fost urcate în vagoane pentru vite și duse la Birkenau-Auschwitz, lagărul morții. După cel de al doilea război mondial, când Transilvania s-a întregit în patria-mamă, România, populația comunei Recea Cristur a crescut numeric, în plin proces de cooperativizare a agriculturii.

Situația populației comunei Recea Cristur – 1956

localități populație - total masculin feminin Recea Cristur 1.177 579 598 Căprioara 401 206 195 Ciubanca 450 219 231 Ciubăncuța 380 200 180 Elciu 644 312 332 Escu 352 172 180 Jurca 183 97 86 Osoi 527 255 272 Pustuța 225 106 119 total 4.339 2.146 2.193

Românii sunt numeroși, 4277 persoane, mai sunt înregistrați 21 maghiari și 37 rromi. Este numărul cel mai mare de locuitori înregistrat în recensăminte, nu începuse încă migrația populației satelor spre centrele industrializate și începea să se lege munca în cele trei CAP înființate pe raza comunei. Treptat, sătenii iau drumul orașului și doar peste un deceniu, cu prilejul recensământului din 15 martie 1966, sunt înregistrați doar 3.993 de locuitori în cele nouă sate. Localitățile sunt arondate la două comune, ambele făcând parte din raionul Dej: Comuna Ciubăncuța, cu satele Ciubăncuța, Ciubanca, Escu, Jurca, Osoi, Pustuța și comuna Recea Cristur, cu satele Recea Cristur, Elciu, Căprioara. Recensământul este amplu, mergând și pe înregistrarea pe categorii de vârstă.

Populația comunelor Ciubăncuța și Recea Cristur – an 1966 sate populație masculin feminin 0–4 20-24 35–39 +65 ani ani ani ani comuna 1949 931 1.018 89 93 181 128 Ciubăncuța Ciubanca 405 191 214 38 23 37 35 Ciubăncuța 334 168 166 23 21 30 30 Escu 311 144 167 22 16 32 38 Jurca 154 71 83 11 5 16 17 Osoi 566 271 295 68 30 52 38 Pustuța 179 86 93 15 8 14 20 comuna 2.044 977 1.067 154 120 162 129 Recea Cris. Căprioara 371 170 201 28 24 31 31 Elciu 567 266 301 34 40 39 28 Recea Cris. 1.106 541 565 92 56 92 70

Făcând o paralelă între generații, se remarcă, cel puțin în comuna Ciubăncuța, un număr mare de persoane din generația 35 – 39 de ani, față de generația 0 – 4 ani, un preambul la scăderea generală a populației comunei în viitor. Mai puțin relevantă este situația în comuna Recea Cristur, cu doar 8 mai mulți în generația matură decât în cea a copiilor mici. Numărul mic al persoanelor cu vârsta peste 65 de ani poate fi cauza unei speranțe mai mici de viață a generației care a trecut prin două războaie mondiale. Mișcarea naturală a populației pe parcursul a peste două decenii, între anii 1966-1989, arată o scădere continuă a locuitorilor la nivel de comună, cu tot mai puțini nou-născuți și mai mulți decedați.

Mișcarea populației în a doua jumătate a secolului al XX-lea – comuna Recea Cristur populație an 1966 an 1976 an 1980 an 1985 total populație 3.993 3.640 2.868 2.359 masculin 1.908 1.759 1.404 1.153 feminin 2.085 1.881 1.464 1.206 născuți vii 58 67 58 31 decedați 33 36 39 43 spor natural 25 31 19 -12

sosiți 21 15 6 6 plecați 104 86 146 63

Dacă până în anul 1980 sporul natural se menține pozitiv, odată cu scăderea numărului nou-născuților, în anul 1985 se ajunge la un spor negativ, fapt coroborat și cu plecările masive din comună pe parcursul acestor două decenii. Spor natural negativ se înregistrează în toți anii de după 1980: -14 în 1981, -2 în 1983. Se știe că plecau în special familiile tinere, cu impact social la nivelul forței de muncă și, implicit, în realizarea obiectivelor. Cei sosiți în comună erau din ce în ce mai puțini. La acest recul contribuie și căsătoriile, din ce în ce mai puține spre sfârșitul intervalului avut în colimator: 14 în 1976, 8 în 1980 și 5 în anul 1985. Și în jurul anului 1990 situația a continuat să rămână la cote negative în privința sporului natural, ba chiar a coborât semnificativ: în 1987, spor -11; în 1989, spor -1; în 1991, spor -33; în 1995, spor -20. Chiar dacă plecările din comună au scăzut, ele au continuat: 39 plecări în 1987, 35 în 1989, 68 în 1991 și 38 în anul 1995. Stabilirile de domiciliu în comună au fost nesemnificative, crescând spre sfârșitul intervalului: 5 veniri în 1987, doar două în 1989, 4 în 1991 și 17 veniri în anul 1995. Este firesc să scadă și populația comunei în perioada 1987-1995: 1987 1989 1991 1993 1994 1995 1996 Populație totală 2.190 2.103 2.048 1.796 1.759 1.679 1.642 Recensământul din anul 1992 a înregistrat 1.812 locuitori ai comunei Recea Cristur, dintre care români erau 1.669, 5 maghiari și 138 de rromi. Numărul rromilor a crescut continuu: la recensământul din 1966 erau 15, iar la cel din anul 1977 au fost notați 47. Numărul lor a continuat să crească, la recensământul din anul 2002 s-a ajuns la 169 de rromi. Conform datelor din recensământ, Cămărașu, Cojocna și Recea Cristur aveau peste 20% locuitori de etnie rromă, legea obligând în aceste cazuri montarea de plăcuțe bilingve la intrare. Primarul Laurian Alexandru Rus a confirmat că se va conforma legii. În această problemă a intervenit Pavel Doghi, coordonatorul CISPER Nord- Vest Cluj-Napoca (Centrul de Incluziune Socială pentru Persoanele de Etnie Romă), care a afirmat că pentru comuna Recea Cristur s-ar putea scrie „Șundro Cristuro”, deși tot dânsul aprecia că „acolo nu se pronunță așa”.

Limba romani nu este o limbă scrisă, element care împiedică montarea plăcuțelor bilingve. Datele recensământului din anul 2002 au marcat 1.701 locuitori pe întreaga comună, dintre care 40,38% bărbați și 51,62% femei. Sub 15 ani se înregistra 14,05% din populaţie, iar persoanele peste 59 de ani erau numeroase, cu un procent de 44,68%. Densitatea era de 19,2 locuitori pe kilometru pătrat.

Populația pe sexe și vârstă – Recea Cristur 2002 vârste ambe ambe masculin masculin feminin feminin sexe sexe număr procente număr procente număr procent sub 15 239 14,05% 109 6,41% 130 7,64% ani 15-59 702 41,27% 371 21,81% 331 19,46% ani 60 și 760 44,68% 343 20,16% 417 24,51% peste total 1.701 100% 823 48,38% 878 51,62%

Dintre locuitorii comunei, 1518 erau români, reprezentând 89,24% din totalul populației înregistrate, au fost recenzați 169 rromi, reprezentând 9,94% din totalul populației, 13 maghiari – 0,76% și un german care reprezenta 0,06% din total. Din perspectiva structurii confesionale, recensământul din anul 2002 a recenzat o largă majoritate a ortodocșilor, cu un număr de 1565 persoane, reprezentând 92% din populație. Alte confesiuni: 7 romano-catolici = 0,41%, 11 reformați = o,65%, 86 penticostali = 5,06%, 15 greco-catolici = 0,88%, 2 baptiști = 0,12%, 1 adventist de ziua a șaptea = 0,06%, 10 persoane de altă religie = 0,59% și 4 fără religie = 0,24%. Recensământul nota ca populație pentru satele comunei: Recea Cristur 660 locuitori, Ciubanca – 173 oameni, Ciubăncuța – 146, Elciu – 133, Escu – 75, Jurca – 78, Osoi – 178, Pustuța – 83 locuitori. O statistică efectuată în anul 2009 de GAL Someș Transilvan, subliniază pentru comuna Recea Cristur o regresie ca populație față de anul 2002. Erau înregistrate 1594 de persoane, cu o scădere de 107 locuitori față de recensământul din 2002, reprezentând un procent de regres de -6,3%.

Populația anului 2009, pe vârste: sub 14 ani – 183 copii, populația activă între 14 – 60 ani – 631 persoane, peste 60 ani – 780 oameni. Populația activă era repartizată pe sectoare de activitate: 352 oameni în sectorul agricol, 14 în industrie și artizanat, 29 în comerț și construcții, 83 lucrau în servicii și sector privat, iar 153 de locuitori erau încadrați ca lucrători în alte categorii. Densitatea populaţiei în limitele comunei era de 18 locuitori pe kilometrul pătrat. Recensământul efectuat în toamna anului 2011 a marcat scăderea populației comunei sub pragul de 1.500 de locuitori. Datele oferite de acest recensământ: - 1412 locuitori, 687 masculin și 725 feminin; - gospodăriile populației – 561; - număr de clădiri – 936, din care 935 de clădiri în care sunt locuințe; - număr mediu de persoane într-o gospodărie: 2,36; - densitatea – 22,36 locuitori pe kilometru pătrat. În privința structurii confesionale, recensământul a înregistrat la Recea Cristur 1230 ortodocși – 86,61%, 8 greco-catolici, 5 reformați, 87 penticostali – 6,23%, 14 martori ai lui Iehova și 16 locuitori cu altă religie. Românii în număr de 1.170 reprezintă 75,99% din populație, 254 de rromi constituie un procent de 18,34% și 13 maghiari dau un procent de 1,06% din locuitorii comunei. Un procent de 4,06% au fost trecuţi ca având apartenenţă etnică necunoscută. După limba maternă: 1170 aveau româna ca limbă maternă, 8 maghiara, iar 175 foloseau limba romani. În anul 2012, vârsta medie a locuitorilor comunei trecea de 68 de ani.

VII. REPERE EDUCAȚIONALE ȘI CULTURALE

A. ÎNVĂȚĂMÂNTUL

„Întregul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre” Sydney J. Harris

Metamorfoza continuă a unei comunități are ca un mereu punct de plecare modul în care oamenii se implică și sunt implicați în efortul de a-și găsi propria aplecare spre intimitate, felul în care ei se raportează la apa vie a tradiției locale și la demersul de a-și împinge pruncii mereu mai în față. Învățătura formează, dirijează și umple caracterele, dascălii au fost și rămân punți de legătură între generații, de aceea școala este adevărul care umple satul românesc de bună-cuviință prin cuvântul mereu bine direcționat de la catedra generozității. Pentru învățământul rural din Transilvania importantă a fost Legea din 1624, prin care principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, oferea posibilitatea ca fiii de iobagi să frecventeze școala, fapt interzis până atunci de Approbatae Constituționes, și chiar introducea pedepse pentru proprietarii de pământ care-i împiedicau pe aceștia să se ducă la școală. Erau protejați prin această lege copiii care doreau să învețe pentru a ajunge preoți sau învățători. Cei mai cu dare de mână își trimiteau copiii să învețe la școlile din orașe, o asemenea școală era cea înființată la Dej, în 1712, de sași, acolo putând studia și români, posibil ca și fiii celor din Recea Cristur să fi avut acces la acest lăcaș pentru a se instrui. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin reglementările împăratului Iosif al II-lea și prin edictele Comisiei Aulice de Studii Transilvane se cerea înființarea de școli, solicitându-se ca proprietarii de pământ să contribuie cu bani la zidirea școlilor, iar ţăranii să lucreze cu brațele sau cu atelajele. Învățătorii trebuiau să cunoască limba germană și să fie atestați în

97 urma unor examene, ei urmând să fie plătiți în valoare de două treimi în natură, restul în bani, pe baza unui contract cu statul. Școlile trebuiau să se întrețină, învățătorii aveau iclegie, pământ pentru dascăl care era și cantorul bisericii, iar salarul era asigurat cu o sumă de bani din colecta cu perșul bisericii de la credincioși, dar și salar în natură: grâu, porumb, lemne de foc plus o treime din venitul patrafirului (stala). Se învăța: citirea (lectionem), scrierea (scripturam), aritmetica (arithmeticam), catechisme, gramatica, cântarea bisericească. La 1777 s-a dat legea școlară Ratio Educationis, prin care se legifera ca toți copiii până la 12 ani să frecventeze școala pe timpul iernii, iar până la 20 de ani, sau până la căsătorie, să urmeze școlile de repetiție în zilele de duminică sau de sărbători. La sfârșitul secolului al XVIII-lea erau școli în satele comunei Recea Cristur. În anul 1785, episcopul greco-catolic de Blaj, Ioan Bob, dispune înființarea de școli românești în fiecare sat cu peste o sută de locuitori, conform dispozițiilor împăratului Iosif al II-lea, referitor la școlile confesionale. Satele aparținătoare comunei Recea Cristur îndeplineau această cerință. Frământările din secolul al XIX-lea au determinat intelectualitatea română din Transilvania să se ocupe de educația tineretului în spirit național, educația națională era socotită a fi „temelia națiunii”. În domeniul învățământului românesc din Transilvania, s-au înfruntat două idei: - păstrarea școlii sub oblăduirea bisericii; - despărțirea școlii de biserică și preluarea funcțiilor de către stat. Activitatea mitropolitului Andrei Șaguna a susținut fixarea principiului confesional ca bază a organizării școlare, în perioada 1850 – 1856 ridicându- se 339 de școli confesionale greco – ortodoxe române. Prin circulara dată de Șaguna în 1852 fiecare obște bisericească era obligată să-și facă școală. Din 1868, odată cu sistemul dualist, se impune limba maghiară ca obiect obligatoriu, iar învățătorii confesionali erau obligați să învețe limba maghiară pentru a-i învăța și ei pe alții. Emanciparea școlilor transilvănene de sub tutela bisericii era susținută de un grup de intelectuali: George Barițiu, Vicențiu Babeș, Viasrion Roman și alții. Aceștia susțineau crearea unui sistem de învățământ cu un caracter științific-practic, cu învățători care să predea, dar să și îndrume țăranii în

98 practica agricolă, și înlocuirea școlilor confesionale cu școli naționale, susținute de stat. Din această luptă între cele două idei a ieșit câștigătoare școala românească, instituțiile fiind preocupate de soarta acesteia. Astfel, situația școlilor din dieceza Gherlei, din care făcea parte și Recea Cristur, a fost în repetate rânduri urmărită și dezbătută în publicația Tribuna. Într-un număr al Tribunei din iunie 1911 se arăta îngrijorarea că școlile confesionale sunt în pericol de a-și pierde caracterul lor pur românesc. Interesul pentru învățământul românesc din Transilvania începutului de secol XX este ilustrat și de Conferința delegaților tuturor învățătorilor români din Transilvania, care a avut loc la Cluj, la 15 februarie 1913, la care a participat și un delegat al școlii din Recea Cristur. Forul de conducere al conferinței a cuprins în mod egal reprezentanți ai celor două confesiuni care aveau școli confesionale românești: greco – orientală și greco – catolică. Șematismele de la finele secolului al XIX-lea notează și situația școlilor din satele comunei Recea Cristur. Astfel, la 1867 este semnalat faptul că lipsește o clădire pentru școală în Pustuța, cei zece școlari din sat umblând la școala din Buduș (Vâlcele), iar în anul 1882, cei 11 școlari (dintre care 8 la repetiție) din Pustuța umblau la școlile din Vâlcele și Oșorghel. Școală în Pustuța s-a ridicat după anul 1885, efectivele de elevi crescând spre sfârșitul secolului: 12 școlari în 1886, 14 în 1890, 16 în 1894, 20 în 1898 (dintre care 15 la repetiție), 28 în anul 1900, dintre care 14 la repetiție. Șematismul din 1880 menționează școala confesională de lemn din Recea Cristur, frecventată de 41 de elevi și școala de lemn din Elciu unde învățau 27 de elevi. Pentru aceleași două localități, Șematismul din anul 1890 pomenește de școlile de lemn existente, dar surprinde numărul mare al elevilor: la Recea Cristur urmau cursurile școlare 66 feciori și 38 fete; iar la Elciu, 23 feciori și 14 fete. Localul școlii confesionale din Recea Cristur a fost construit în anul 1890 „din manificiența Magn. Domn Victor Illyeș și a mamei sale Maria Illyeș, n.Șandor”. (Bunea Augustin – „Șematism jubiliar...”, Blaj, 1900). Școală în Jurca apare în Șematismul din 1894, cu 11 elevi, dar și cu 4 elevi la școala de repetiție (meserie), pentru ca în Șematismul din anul 1896 să fie notată „casă școlară de lemn” în Checichehata (Căprioara), având ca elevi 20 de feciori și 22 de fete. În același an, 1896, la Recea Cristur erau înregistrați 85 de școlari, 51 feciori și 34 fete, iar la Elciu 37 de școlari, 23

99 feciori și 14 fete. Șematismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel din anul 1900, oferă mai multe date despre școlile din comună. La Recea Cristur este menționată existența unei școli de piatră, ridicată cu câțiva ani mai înainte, cu 66 școlari, dintre care 37 băieți și 29 fete, iar la școala de repetiție erau 22 de elevi, dintre care 9 băieți și 13 fete. Pentru Elciu este semnalată o școală de lemn cu 50 de elevi: 30 feciori și 20 fete, iar la școala de repetiție – 20 elevi, dintre care 15 feciori și 5 fete. Școlile confesionale din comuna Recea Cristur, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau greu de întreținut, chiar dacă efortul bisericii și al credincioșilor nu era de neglijat, din cauza sărăciei care nu permitea plata dascălilor. În lipsa unor clădiri destinate școlii, cursurile în satele comunei au fost ținute la început în case închiriate. Situația școlară din Ciubanca și Ciubăncuța este descrisă de Augustin Crăciunaș în monografia sa întocmită la început de secol XX. Astfel, abia în 1859 bisericile din Ciubanca și din filia Ciubăncuța ridică o școală și o casă pentru învățător, ulterior dată în chirie unui evreu de către Comitetul parohial. Clădirea școlii, cu două încăperi, a fost ridicată pe terenul cumpărat de comunitate pentru 120 fl. v. de la Moraru Grigore din Ciubăncuța, aproape de capătul satului, înconjurată de o grădină de o jumătate de iugăr. În 1909 clădirea, rămasă pustie, este vândută unui om din Pruni pentru 200 de coroane și abia în toamna anului 1912, cu mari eforturi, se începe zidirea unei școli, până atunci elevii mergând la școala din Escu, tocmai nou ridicată în anii 1911 – 1912, în timpul capelanului Vasile Goron. Școala din Ciubanca este terminată în primăvara anului 1913, costurile ridicându-se la aproximativ 12.000 de coroane. Până prin 1874 învățători erau preoții, cărți fiind ceaslovul și catehismul, plata pentru aceștia se făcea cu greutate din cauza sărăciei credincioșilor și consta din 5 „pițule” (50 cruceri) și o măsură de bucate de copil. Apoi a venit rândul cantorilor să se ocupe de dăscălie, timpul învățăturii fiind de la postul Crăciunului până la câteva săptămâni din postul mare, perioadă cu mai puțin de lucru la câmp. Plata pentru aceștia era de 5 – 8 florini din vistieria bisericii pentru cumpărarea a 2 – 3 perechi de opinci și a unui suman din lână, iar de la părinții copiilor primeau câte 5 cupe de bucate, un fuior de cânepă și un „plev” de sare (½ kg). Spre sfârșitul secolului, după anul 1890, școala din Ciubanca a beneficiat de dascăli cu diplomă și de pedagogi de la seminarul din Sibiu. Plata acestor

100

„docenți cu diplomă” era de 75 – 90 de florini de la stat, iar de la sat primeau câte un florin de fiecare casă, sumă greu de suportat de săteni, abia ajungându-se la vreo 50 de florini, chiar dacă erau vreo 80 de numere de casă în tot satul. Dintre acești dascăli sunt amintiți în monografia lui Dumitru Crăciunaș, preoții Căpâlnă Dumitru și Miclea Ilie, în timpul căruia s-a cumpărat grădina parohiei, loc unde se va construi școala; apoi George (Grigore) Micle; Dumitru Pop, socotit ca mare „învățat” fiindcă știa nemțește; Grigore Crăciunaș; cantorul Flore Itu; Ioan Bodea, învățător cu diplomă; pedagogul Constantin Cotuțiu; studentul Pompei Toma; Nicolae Cristea, acesta fiind suspendat în anul 1907 și elevii cu stare mai bună urmând câțiva ani la rând școli din satele învecinate. Dascăli ai școlii confesionale din Ciubanca amintiți în monografia Protopopiatului Ortodox Român Dej de Augustin Pădurean și Teofil Herineanu: Popoviciu din Olpret (Bobâlna) – 1855/57; Ioan Dorobonț - 1858/60; Daniil Faur din Olpret – 1861/74; Alexandru Boga din Bezded – 1875/77; Alexandru Beșe din Ileanda – 1878/84; Andrei Ilieș - 1885/86; Vasile Micheș din Boiereni – 1887/88; Ilie Podaru – 1889/93; parohul Grigore Crăciunaș dascăl în mai multe rânduri în perioada 1893 – 1913; Ioan Rus din Bidiu – 1895/96; Gavril Miclea – 1896/97; Maxim Purșa – 1897/98: Gheorghe Densu din Baia Sprie – 1898/99; Grigore Pop din Tioltiur – 1902/03; Constantin Cotuțiu – 1905/06; Nicolae Cristea, care a fost suspendat și din 1907 postul a fost vacant până în anul 1913 când a fost numit învățătorul localnic Augustin Micle care a învățat mulți ani la rând copiii din Ciubanca, până în 1922. Datele privitoare la învățătorii care au funcționat la Ciubanca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt destul de contradictorii, din mai multe surse. După József Kádár, dascăli au fost și Alexandru Bodea, care a murit în 1881; Ilie Andron; Ioan Beșe, care a fost dascăl și în Ciubăncuța între 1882 – 1884; Ilie Foodor, dascăl de la 1886. În această perioadă, școala confesională de la Ciubăncuța l-a avut ca dascăl pe Ioan Beșe, o perioadă de doi ani, în restul timpului copiii umblau la școala din Ciubanca. Școală în Jurca s-a ridicat după 1850, iar în Osoi, în anul 1851, în timpul preotului Grigore Pop, când se edifică școală confesională din lemn, demolată ulterior, în 1881, de fiul acestuia, Vasile Pop, și el devenit preot al satului.

101

În Escu, prin efortul credincioșilor din Escu, Jurca și Ciubăncuța, în timpul preotului Petru Gavriș (Găvrilaș), între anii 1851 – 1853, se construiește din lemn o „casă școlară” comună pentru elevii din mai multe sate: Antăș, Oșorghel, Buduș (Vâlcele), Blidărești, Pustuța. Aceasta este înlocuită în 1912, sub îndrumarea capelanului Vasile Goron, cu o clădire din lemn. Între anii 1948 – 1949, la Escu s-a construit o școală confesională nouă, din cărămidă, pe o parte a pământului din grădina bisericii, în timpul parohului Ioan Pintea. Dascăli nominalizați în Escu la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX: Pavel Pintea (1840 – 1850); Gheorghe Cupșa (1850 -1863); Pantelimon Pop din Osoi (1863 – 1864); Simeon Danciu care a predat și în Osoi (1865 – 1895); Gheorghe Densu învățător și în Osoi (1895 – 1897); Alexandru Pop (1897 – 1898); Ioan Goron (1898 – 1909). Postul de învățător devine vacant până în 1920, când este numit Ioan Vlaș - localnic, acesta funcționând doar un an, postul redevenind vacant, iar elevii umblau la școala din Osoi. În Osoi a fost ridicată o „casă școlară” din lemn în 1851, pentru ca aceasta, socotită a fi neîncăpătoare, să fie înlocuită la 1881 cu o alta, tot din lemn. Din 1903, școală s-a făcut la „casa domnească”. Dintre învățătorii care au funcționat la Osoi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX: Pantelimon Pop al lui Pamfil, care a lucrat și în Escu, localnic – 1850/65; Simeon Pop – 1887/88; Simeon Danciu – 1888/1890; Ioan Percea din Vima Mică – 1899/1920. Într-o monografie a Sălajului din anul 1908 (Dionisie Stoica – „Schița monografică...), la Recea Cristur este consemnată o școală cu învățător calificat care primea ca salar, „de la popor”, 600 de forinți. Se menționează și existența în sat a 234 de știutori de carte. Actuala școală din Recea Cristur a fost dată în folosință în 1968, în mai multe rânduri fiind reparată și redotată. În 2008 s-a pus acoperiș nou, s-au înlocuit jgheaburile, s-au schimbat ușile și geamurile și s-a asigurat centrala pe lemne pentru încălzire. Dotarea școlii este la nivelul cerințelor unui învățământ de calitate. Prin efortul Primarului, al Consiliului local și al directorului școlii, s-au primit sume de bani de la Consiliul Județean Cluj pentru întreținerea școlilor comunei Astfel, în ședința din 9 mai 2003, în cadrul „Programului pentru susținerea învășământului preuniversitar”, CJ Cluj a alocat suma de 140.000 lei pentru reparații la acoperiș, tencuieli, zugrăveli și geamuri noi la școala din Jurca.

102

Elevii şcolii din Recea Cristur la 1935

Şcoala actuală din Recea Cristur

103

Din păcate, numărul elevilor a scăzut în ultimii ani, dar în perioada anilor 1980 – 1995 clasele aveau peste 25 de elevi, existând gimnazii la Ciubăncuța și la Recea Cristur. După 1985, gimnaziu a rămas doar la Recea Cristur, dar și acesta s-a desființat în anul 2003. În prezent, cei peste 20 de elevi de gimnaziu din comună urmează cursurile școlare la Panticeu. La nivelul anului 2013 funcționează școală cu clasele I – IV la Recea Cristur, unde sunt aduși cu microbuzul și școlarii din Căprioara și Elciu. Efectivele actuale: cl. I – 6 elevi, cl. a II-a – 8 elevi, cl. a III-a – 8 elevi, cl. a IV-a – 12 elevi. La clasa pregătitoare sunt înscriși 10 copii, iar grădinița este frecventată de 16 preșcolari. Ca structură școlară funcționează școală cu clasele I – IV la Ciubăncuța, cu 15 elevi aduși și din Jurca, Osoi și Ciubanca. Cadrele didactice ale școlii din Recea Cristur în anul școlar 2012 – 2013: educatoare Zanc Nicoleta, iar învățătoare sunt Vancea Monica, Bor Roxana și Pop Ioana Aurelia. La școala din Ciubanca este încadrată învăţătoarea Mureșan Ioana, pensionară, o dăscăliţă cu mulţi ani la catedrele şcolilor de pe raza comunei. Biblioteci școlare, cu peste 3.800 de volume, au ambele școli din comună. Doamna director Vancea Monica, localnică, a fost și eleva acestei școli, o mare parte din cariera didactică desfășurând-o la Recea Cristur. Școala desfășoară activități la nivelul comunei împreună cu biblioteca din Recea Cristur, cu Secția de poliție, Centrul pentru persoane vârstnice și cu biserica, părintele paroh Șerban Felician predând și orele de religie. Numeroși au fost învățătorii și profesorii care s-au dedicat școlilor comunei Recea Cristur, îndrumând cu pasiune și competență copiii încredințați spre educație. Amintim dintre aceștia, cu scuze pentru eventuale omisiuni, pe: Kuharec Aurora , Cop Teofil, Miclea Gheorghe, Roman Alexandru, Sav Lucia (foști directori), Costea Elvira, Sav Ioan, Pop Iuliana, Costea Titus, Mureșan Lucia, Podoleanu Ioan, Podoleanu Ana, Ciolac Emilia, Roman Victoria, Ciucaș Cornel, Vaida Gavril, Mic Anica, Rusu Sanda, Urs Leonida, Popescu Felicia, Catalina Sabina, Rusu Teodora, Todoran Gavril, Mânzat Eugen.

104

B. CULTURĂ ȘI TRADIȚIE

„Cultura nu înseamnă să citești mult, nici să știi multe, înseamnă să cunoști mult”. Fernando Pessoa

1. Cultură și acțiuni sociale

Actul cultural nu se rezumă la o simplă difuzare a fenomenului în interiorul comunității, ci este intrarea dinspre spaţiul exterior și ieșirea spre lume prin ceea ce este specific spiritualității umane de-a lungul veacurilor și în ecografia momentului la intervalul în care se petrece actul cunoașterii. Așezările au personalitatea lor, definită prin interesul localnicilor pentru devenirea în timp a spațiului pe care-l locuiesc, pentru modalitatea prin care se reflectă acest urcuș în timp în inteligența și harul local și pentru aplecarea tuturor spre accedere într-un viitor dominat de înțelegere, construcție și permanență spirituală. Efortul transilvănenilor pentru recunoașterea, valorificarea și păstrarea limbii de sorginte latină a neamului a constituit pilonul construcției personalității românești, posibilitatea de a accede, de a rămâne și a continua în Panteonul global al spiritualității. Numeroase au fost momentele de răscruce, când minți luminate au trasat spații de rezistentă, generalizându-le la nivelul întregului areal transilvan, la aceste eforturi răspunzând personalități ale colectivităților, ca reprezentanți ai gândirii și vrerei colective. O asemenea formă de afirmare a sufletului românesc în toate sectoarele comunităților, cu un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania, l-a constituit înființarea societății ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), în 23 octombrie 1861, la Sibiu. Țelul anunțat al asociației era unirea: „să facem o singură națiune”. Primul președinte al ASTREI a fost Andrei Șaguna, vicepreședinte – Timotei Cipariu și secretar George Bariț. Asociația a editat la Sibiu, în 1906, și revista „Luceafărul” numită „oglinda vie a spiritului de cultură ardelean”.

105

Personalități ale comunei Recea Cristur au jucat un rol important în evenimentele asociației. Recea Cristur era încorporată în Despărțământul Dej al Astrei, înființat în 1869, apoi se înființează Despărțământul Gârbou în 1912, cu crearea de biblioteci poporale, atragerea tinerilor în activități culturale și cu prelegeri instructive pentru viața satului. Printre primii membri ai comitetului Astrei Dej se numără Ioan Costin, preot greco – catolic din Recea Cristur, iar în ședința din 1891 preotul Grigore Crăciunaș din Ciubăncuța este ales controlor pentru departamentul Gârbou. Acesta propune ca în cadrul departamentului să se înființeze un muzeu arheologic. Printre membrii cu activitate în cadrul asociației se găsesc nominalizați: Ioan C. Deacu – preot în Recea Cristur, Victor Ilieș - preparator în Recea Cristur, Beniamin Pop – din Recea Cristur, Ștefan Pop – preot în Căprioara, Alexandru Pop – economist din Recea Cristur, aceștia contribuind, în anul 1893, cu fonduri pentru premii literare și pentru „Școala de fete a asociațiunii”. Gocan Valeriu, preot în Escu, este ales membru pe viață al Despărțământului Astrei de la Gârbou, înființat la 21 februarie 1912, în adunarea de constituire care a avut loc la sediul din Gârbou al băncii „Opinca”. În listele membrilor cotizanți din anul 1912 îi găsim nominalizați cu activitate și subscripții pe preotul Ioan Costin și pe economiștii Teodor Micu, Grigore Dascăl, Alexandru Mureșan, Nicolae Mateiu, Alexandru Pop I. Teodor – toți din Recea Cristur. 1913 este anul în care se înființează agentura din Recea Cristur a Astrei și biblioteca din Recea Cristur, care este dotată, din fondurile agenturii nou înființate, cu 73 de volume și cu broșuri privind sfaturi pentru activitatea țăranului în propria gospodărie. ASTRA a organizat conferințe și serbări populare. La Ciubanca, de „Ziua Temperanței”, în 1928, preotul ortodox Ilie Piso a ținut o prelegere, iar la Escu preotul Ioan Danciu a ținut o conferință despre pericolul alcoolismului. Prelegerile au fost urmate de serbări populare. La inițiativa Astrei, în anul 1929, s-au donat suprafețe de teren pentru construirea „Caselor naționale” în satele transilvănene. Câte 400 stânjeni de teren au fost date pentru construcții în Recea Cristur, Jurca, Ciubăncuța și Osoi, iar în Pustuța suprafața donată a fost de 300 stânjeni.

106

Continuitatea în activitatea bibliotecii din Recea Cristur a făcut ca în prezent bibliotaca să fie un punct esențial de reper în viața comunei. Biblioteca actuală s-a înființat în anul 1965, atrăgând an de an atenția prin activitățile desfășurate. În prezent, bibliotecară este doamna Alexandra Mureșan, cea care mărturisea într-un studiu monografic alcătuit de dânsa că biblioteca tinde să devină „locul de interferență pentru toți cei care caută o oază de liniște spirituală sau de formare profesională și de informare în orice domeniu”. Astfel, biblioteca publică din Recea Cristur beneficiază de elemente moderne, de servicii noi, cum ar fi accesul la internet, Legis, program TLIB care permite stabilirea de comunicații între biblioteci. Biblioteca asigură accesul la colecții de cărți din domenii variate, atât pentru locuitorii comunei cât și pentru elevii și studenții comunei. Un eveniment care a deschis noi orizonturi activității este colaborarea începută în anul 1990 cu o comună din Franța, Dandonville, care a dus la renovarea bibliotecii și la îmbogățirea zestrei de carte cu peste 35.000 de volume. La data de 7 aprilie 2011, în prezența Primarului comunei Rercea Cristur, domnul Rus Laurian Alexandru, a bibliotecarei Alexandra Mureșan și a utilizatorului bibliotecii, Ștefania Mureșan, a avut loc inaugurarea serviciului de „Calculatoare cu Internet pentru Public”, programul BIBLIONET, fapt care permite accesul populației la informare în varii domenii: locuri de muncă, știri despre licee și universități, oportunități de finanțare, acces la procurarea de medicamente, etc. În județul Cluj 17 biblioteci publice, printre care și cea din Recea Cristur, au fost incluse în programul „ Biblionet – Lumea în biblioteca mea”, beneficiind de finanțare pentru echipamente de ultimă oră, software, și cursuri pentru bibliotecari. Dintre multele acțiuni inițiate de biblioteca din Recea Cristur spicuim: - întâlnire cu scriitorii, mese rotunde, expoziții, seri festive, concursuri. Pentru viața locuitorilor din cele nouă sate ale comunei importantă este colaborarea bibliotecii cu APIA (Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură), oamenii beneficiind de aparatura bibliotecii pentru întocmirea cererilor. Se lucrează alături de inginerul agronom al localității și de reprezentantul APIA Dej, petiționarii nu mai sunt obligați să bată drumul până la oraș.

107

O activitate cu reverberații sociale a constituit-o întâlnirea cu medicii specialiști pneumologi, la data de 17 noiembrie 2011, cu prilejul Zilei Mondiale a Bronhopneumopatiei Obstructive Cronice, boală cronică pentru persoanele în vârstă. Cu acest prilej, la sediul bibliotecii, medicii de la Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie „Leon Daniello”, în parteneriat cu o companie farmaceutică, au efectuat gratuit spirometrii localnicilor care au vrut să afle dacă suferă de această boală. A participat și medicul de familie din comună, dr. Oros Crina. De cultura intimă a fiecăruia ține grija pentru bătrânii care ne-au bătătorit poteca pe ruta trecut – viitor. Comunitatea din Recea Cristur asigură acestor oameni o bătrânețe decentă prin instituțiile puse la dispoziția senectuții. Ca urmare a Ordonanței de Urgență 102 din 20 iunie 1992, se înființau în județul Cluj patru centre de îngrijire pentru copii, printre acestea și Centrul de îngrijire și asistență Cămin – spital pentru minori din Recea Cristur, în subordinea DGASPC Cluj (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului). În urma OU nr. 102 din 29 iunie 1999, care prevedea o serie de reorganizări ale centrelor, acest centru pentru copii s-a transformat în Centru pentru persoane vârstnice, inaugurat în anul 2008. Cu o capacitate de 30 de locuri, Centrul, condus cu competență și profesionalism de doamna Rus Teodora Monica, are o capacitate de 30 de locuri, toate ocupate la nivelul anului 2013, și asigură servicii sociale de calitate: - găzduire pe perioadă nedeterminată; - asistență medicală și îngrijire; - asistență paleativă; - consiliere psihologică, - socializare și petrecere a timpului liber. Primăria și Consiliul local asigură sprijin permanent Centrului, pentru ca cei aflați în îngrijire să se bucure de tot confortul material și spiritual. Școala și biblioteca intervin în repetate rânduri cu programe artistice și invitați speciali, înviorându-se periodic viața Centrului care are și deschidere înafară. Astfel, au fost expuse lucrări realizate la nivelul Centrului din Recea Cristur la 3 decembrie 2012, la expoziția de lucrări artistice și obiecte de artizanat, deschisă la Polus Center din Cluj – Napoca, în cadrul manifestației organizate sub sloganul „Să ne bucurăm împreună”, eveniment prilejuit de Ziua

108

Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Lucrările trimise de Centrul din Recea Cristur au contribuit la împlinirea scopului acestei manifestări: sensibilizarea publicului larg în vederea prevenirii excluziunii și marginalizării sociale. La 21 decembrie 2013, cursanții Școlii Populare de Arta Cluj-Napoca, de la secția „Cânt popular”, i-au colindat pe asistații Centrului de vârstnici din Recea Cristur, colindul mizical a fost însoțit de cadouri de Crăciun, pregătite de acești cursanți. Sportul este în atenția Primăriei și a Consiliului local, ca parte componentă a campaniei de valorificare a capacităților tinerilor comunei. În planul de pesrpectivă, un loc important este cel destinat modernizării bazei sportive. Comuna are o bună echipă de fotbal, A.S. „Avântul” Recea Cristur, participantă în Liga a IV-a, campionatul județean, zona Gherla. Președintele asociației este Rus Alexandru care dorește promovarea echipei în eșalonul superior, susținut de administrația locală.

2. Tradiții și obiceiuri

Fiecare localitate are un fond tradițional din care își trage seva care duce la acea „viață fără de moarte” specifică românului. Satul, chiar dacă nu declarativ, trăiește prin moștenirea lăsată de înaintași, prin obiceiuri păstrate în firidele sufletului, acolo unde arde mereu dorul de vatra care ține aprins jarul apartenenței la comunitatea care dă naștere și menține traseul fiilor satului. Baia în tradițiile, creațiile populare și obiceiurile locale face viabilă „gura de rai”, comuna Recea Cristur fiind o confirmare a verdictului filozofului Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat” ! Din fericire, în comuna Recea Cristur au fost și sunt oameni care au strâns cu atenție, pasiune și responsabilitate creațiile unui folclor local mereu actual și dedicat spiritului local. Constant înarmat cu răbdare și entuziasm, preotul Grigoriu Crăciunaș din Ciubăncuța a adunat creațiile populare din zonă, „cele auzite din pruncia lui” (anii 1860 – 1870) Iată o mostră dintr-un colind local al anului 1863, cules din Recea Cristur de părintele Crăciunaș: „Din fecioară s-a născut/ D-zeu pe-aiest

109 pământ/ Lui Iuda i-a fost urât/ Iuda iubitor de bani/ O grăit l-ai săi dușmani/ Dați-mi voi treizeci de-arginți/ Să vi-l dau să răstigniți...” Continuator al tradiției publicării creațiilor folclorice este Pavel Rătundeanu-Ferghete, fost tehnician veterinar în Ciubăncuța, cel care a publicat câteva volume de „Colinde transilvane” și o lucrare din folclorul copiilor: „Înțelepciunile și minunățiile copiilor”, singulară în peisajul folclorului românesc. Oferim fragmente de colinde culese de Pavel Rătundeanu- Ferghete: „ Păsărica câmpului/ Cântă-n cornul plugului/ Tăt cântă și ciripește/ Și la gazdă-i mulțumește/ -Să fii gazdă veseloasă,/ Să plătești colinda noastă/ C-un colac fain și frumos...” (informator – Ceteraș Maria „Băndoaie”, născută Cristu, din Jurca, an 1984) Alt exemplu: „Voie bună și-o colindă/ La acest praznic luminat,/ Noi cu drag l-am așteptat,/ S-auzim îngerii cântând,/ Călători de veste bună/ La tot neamu de-o-mpreună/ Și la gazde voie bună...” (informator – Jurcan Maria, din Jurca, 1981) În revista „Apollon”, anul VI, nr, 31, din decembrie 2012, este înserată o colindă culeasă de folcloristul din Ciubăncuța în 2010, de la informatorul Căprar Ioan, de 52 de ani, din Recea Cristur: „Auzi acum cerule/Și-ascultă pământule/O tărie înfricoșată/Și minune-adevărată/Din fecioară s-a- ntrupat/Hristos ceresc împărat...” Folclorul din Recea Cristur este cu adânci rădăcini în tradiția românilor. Un document important de folclor din zona comunei Recea Cristur este analizat, în anul 1964, de profesorul Adrian Fochi în lucrarea domniei sale privind variantele baladei „Miorița”. Varianta culeasă în zona localității Ciubanca a fost publicată în numărul din 24 decembrie 1885 al Gazetei Transilvaniei. Iată începutul acestei variante: „ Trei păcurari/Hoi lerui, doamne,/La o turmă de oi,/Le mâna la munte,/La cele mai multe./Nainte le iasă/Mândră și frumoasă/Fată de maior,/Cu guler galbân./Unul cuvânta:/- Asta oi lua./Cei doi cuvânta:/-Tu de-o vei lua,/Noi te-om săgeta,/Și te-om îngropa/În staur de oi,/În jocul de miei,/Fluierul cel drag/Ți l-om pune steag,/Fluierul cel dulce/Ți l- ompune cruce...” Varianta face parte din ciclul II de „colinde ale păcurarului”, cum a fost catalogată de profesorul Fochi. Din punct de vedere geografic, centrul de intensitate circulatorie a acestui tip de colinde este socotit a fi, în clasificarea Fochi, fostul raion Jibou.

110

Despre această variantă a oferit amănunte și cercetătoarea Alexandra Bulandra, în volumul „Masca păcurarului”, apărut în anul 2008. În anii 70 – 80, au fost angrenate formații artistice locale de teatru și interpreți locali de muzică populară în spectacole ținute în comună, dar și în alte localități. O emulație a constituit-o participarea la fazele locale ale „Cântării României”, acolo unde s-a remarcat taraful romilor din Recea Cristur, alcătuit din instrumentiști bine cotați printre lăutarii vremii: Grebeniș Gheorghe, Petruș „Struna”, Lingurar Arghir, Grebeniș Zoltan, Grebeniș Andras. Un element de interes l-a constituit, de-a lungul timpului, evoluția corului Bisericii Ortodoxe din Recea Cristur. Înțelepciunea populară spune că omul pentru a fi pe deplin împlinit trebuie să treacă prin cele trei mari cumpene ale existenței: naștere, nuntă, moarte. Acestor evenimente li se dă o atenție aparte, cu elemente tradiționale generale, dar și cu unele specifice unei anumite zone. Și în comuna Recea Cristur traseul omului prin viață este însoțit de obioceiuri urmate cu sfințenie, chiar dacă ritmul contemporaneității face să pălească o parte din acestea. Mare parte din aceste obiceiuri au fost surprinse în monografia întocmită de Augustin Cărciunaș în anul 1912. a) nașterea

Nașterea se făcea acasă, cu ajutorul moașei, singura admisă în odaie. Pruncului i se lega la gât sau la mânuță un fir roșu să nu fie deocheat, purtând acest fir roșu până la doi ani. Copilașul este scăldat în apă limpede, luată de la un izvor, în care se pune un bănuț și, uneori,o unealtă la băiat sau un pieptene la fată, semn de bogăție, frumusețe și de îndemânare. În baia nou- născutului se mai punea busuioc, pentru a fi atrăgător, mai ales când era vorba de o fată, grâu, semn al cinstei, și petale de trandafir pentru puritate și frumusețe. Se cheamă preotul pentru molitvă, lăuza și moașa fiind considerate ca necurate, fapt pentru care li se citește rugăciunea de curățire și se stropesc cu apă sfințită. Se sfințește și casa, lăuza nu are voie să părăsească bătătura timp de șase săptămâni, nici să facă munci grele, ea trebuie să-și păzească odorul pentru a nu veni „Fata Pădurii” să-l schimbe cu al ei.

111

În această perioadă, vin femeile să felicite lăuza. Aduc câte un „plocon”, un dar constând din bucate, pui fript, plăcinte, sau băutură îndulcită cu miere, urmat de o urare către mamă: „Dumnezeu să te ridice”. Femeile scuipă asupra copilului „să nu-i fie de deochi” și îi urează sănătate, noroc și multă minte. La cîteva zile după nașterea copilului se zice că vin „ursitoarele” care torc firul vieții acestuia, prevestind fapte mărețe. În timpul perioadei de șase săptămâni nimeni nu are voie să se așeze pe patul lăuzei, pentru că i „se duce” laptele. Botezul se face duminica sau, dacă este posibil într-o zi de sărbătoare. Nașii vin la casa finului, dar numai nașa duce copilul la biserică, împreună cu moașa. Nașa are asupra ei o fașe, o lumânare și un ulcior cu agheazmă. Numele copilului îl aleg părinții, de obicei, după numele membrilor familiei. După botez, la casa finilor se dă o masă, uneori fiind invitate perechi de tineri, cu care, în timp, se și încuscresc. b) căsătoria

Feciorul de însurat cere consimțământul părinților pentru a face pasul decisiv în viață, apoi își alege doi prieteni pentru a fi „staroste” și pleacă la pețit într-o zi de joi sau duminică, zile socotite norocoase. Dacă tânărul este acceptat de părinții fetei, aceștia îl primesc înăuntru, dacă nu îi strigă că fata lor „nu este acasă”. După ce se obține învoirea părinților și acceptul fetei, starostele scoate „oiaga” cu horincă îndulcită și se ospătează toți, dar numai cu băutură, căci se duce repede vestea cea bună la casa feciorului, unde continuă ospățul. Urmează „vederea”, adică vizita părinților fetei la părinții băiatului, să se înțeleagă și asupra zestrei. Pasul următor este „încredințarea”, când într-o seară se adună neamurile băiatului la casa fetei. Ceremonialul are variante, pețitorul îi oferă fetei un inel, iar aceasta îi dă o „năfrămuță de credință” sau părinții ambilor tineri dau câte o piesă de cinci coroane unui invitat mai înstărit, pentru ca acesta, la rândul lui, să predea acești bani preotului ca să ofere „cartea de botez”, necesară pentru desfășurarea cununiei. Se continuă cu ospăț și joc, cu muzicanți țigani, până la miezul nopții. În acest timp se hotărăște ziua cununiei.

112

În ziua premergătoare cununiei se trimit „chemători” la casele celor pe care vor să-i invite la ospăț. La cei mai în vârstă, chemătorul este și el mai „trecut”, dar bun de gură, iar la casele tinerilor sunt trimiși chemători tineri care le dau veste „că la cale de căsătorie/ nu se face fără oameni de omenie”. Din partea miresei, pleacă două fete, numite „druște”, invitând la nuntă tinerele. Împodobirea miresei se face în dimineața cununiei de către druște și femei din neamul acesteia. Toți se adună la casa miresei, tinerii își iau iertăciuni de la părinți și neamuri, apoi se iese în curte, unde se pușca cu pistoalele ca semnal pentru plecarea spre cununie, la biserică. După ritualul cununiei, desfășurat după rânduielile obișnuite, alaiul se întoarce la casa miresei, unde unul dintre frații de mire le urează celor doi însurăței „noroc și viață lungă”. După ospăț, nuntașii se îngrămădesc în două care trase de 8 – 10 boi împodobiți cu năfrămi colorate, cu „petele” (panglici) și cu crengi verzi, toate legate de coarne. Carele sunt mânate de „pogănici” care pocnesc din biciuri lungi, din piele. Cei care nu încap în care pornesc pe jos, cântând și chiuind. La plecarea de la casa miresei se aruncă un talger cu grâu, prin spargerea talgerului și împrăștierea grâului se deslușește (ne)norocul tinerilor căsătoriți. La casa mirelui se continuă ospățul, aducându-se și găina friptă căreia îi descântă nănașul: „U, iu, iu, găină sură/ ieri erai pe după șură/ astăzi ești la mine-n gură” ! Se joacă mireasa pe bani puși într-un talger de doritori, apoi nănașii pleacă petrecuți cu muzică, în timp ce jocul continuă până la ziuă. A doua zi, seara, nuntașii mai apropiați celor două familii se adună la casa mirelui și pleacă la nănași, însoțiți de muzicanți. Acolo urmează un ospăț și se joacă până către dimineață, ca o încheiere festivă a nunții. c.) înmormântarea

Moartea este privită ca un dat firesc, eveniment căruia i se acordă aceeași atenție ca pentru celelalte momente decisive ale existenței. La căpătâiul celui aproape de a-și da ultima suflare se pune o lumânare aprinsă, ca să nu se apropie duhurile care iubesc întunericul și ca celui pe cale de a pleca să i se lumineze drumul în cealaltă lume, către Dumnezeu. Mortul este spălat de cei apropiați, femei sau bărbați, drept răsplată aceștia primind

113 haine de-ale mortului. Cel decedat este îmbrăcat în hainele lui cele mai dragi și este așezat pe o laviță, sau pe masă, aproape de ușă, semn că este pregătit pentru plecarea cea mare. Este pus în sicriu cu fața spre răsărit, pentru că de acolo va veni Hristos la învierea tuturor. Clopotele trase vestesc moartea și se adună cei apropiați pentru a-și lua rămas bun de la cel decedat. Odată așezat în „copârșeu” (sicriu), mortul este din nou văzut de rude și prieteni, mereu cel venit este însoțit de vreo femeie dintre rude, aceștia jelind, uneori prin versuri tradiționale sau încropite pe loc. Corpul decedatului stă în așteptare trei zile, neînmormântat, prilej ca în cele două nopți să fie privegheat de vecini, prieteni, neamuri. Cei care duc priveghiul de la apus până la răsărit fac o așa numită „sărăcustă”, adică o faptă bine primită înaintea lui Dumnezeu. De obicei, rudele și prietenii apropiați priveghează întreaga noapte. Cu ocazia priveghiului se practicau câteva obiceiuri astăzi uitate, descrise de Augustin Crăciunaș în monografia întocmită în anul 1912. Un obicei era „Moșul și Baba”, când doi flăcăi deghizați în moș și babă vin la fereastra casei unde se face priveghiul și cer să fie primiți înăuntru la „mas”. Într-un adevărat spectacol de mic teatru popular, cei doi bătrâni se ceartă, se împacă, baba fuge cu un ibovnic, moșul o bate și, în final, ambii sunt scoși afară, ca fiind „oameni fără omenie”. Simbolic, este drumul spinos al omului prin viață. În obiceiul numit „Morarii”, doi morari cer să fie lăsați să intre cu o „moară”, întruchipată de un flăcău așezat pe o lăvicoiară, sub un „lepedeu” (pled), în mână cu două talgere pe care le lovește ritmic, simbolizînd ticăitul vremii care se scurge. Moara se strică mereu și morarii sunt alungați pentru că nu fac făină bună și „nu-s oameni de omenie”. Obiceiul întruchipa binele și răul, două fațete ale existenței. Se mai practicau și obiceiurile: „Calul” și „Pescarul”. Vânzătorii oferă un cal, respectiv pește, dar nu se înțeleg la preț și târgul se destramă. Cât timp e mortul în casă se acoperă oglinzile, pentru că sufletul decedatului ar putea intra în ele și să rămână captiv. Sunt deschise ferestrele ca o facilitate pentru drumul spre cer. În cea de a treia zi după deces se practică îngropăciunea, mortul fiind jelit pe tot parcursul evenimentului. Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și cântă „Veșnica pomenire”, apoi toarnă vin peste sicriu și închide mormântul. Se practicau milostenii, cei săraci primind, hrană, obiecte

114

și haine. Pomana se dă la casa mortului, cei care au dus praporii primesc câte un ștergar. Pomene se fac a treia zi după înmormântare, în a noua zi, și în cea de a 40-a zi. În vremuri mai îndepărtate se practica obiceiul de a se da „paus”. Femei mai bătrâne mergeau la târg și cumpărau olcuțe pe care le umpleau cu apă și serveau din acestea pe cei însetați. Cei care beau apă din olcuțe, drept mulțumire, ziceau pentru sufletul mortului: „Să-ți fie paos”. Olurile le rămâneau femeilor care purtau „paos”, uneori li se dădeau și haine de-ale mortului. Credința populară era că sufletul mortului stă până la înmormântare pe streașina casei, să vadă ce se petrece în jurul lui, apoi îl petrece până la groapă și se ridică la cer până la a doua venire.

d) obiceiuri și datini de sărbători

Sărbătorile sunt cinstite de români, aceștia considerându-le parte componentă a aplecării omului spre (in)finitul interior, spre acel strop de miracol care desăvârșește viața. Aceste momente festive sunt așteptate și cinstite de întreaga comunitate sătească ce mai păstrează, chiar dacă numai pe alocuri, chemarea străbună la mister, sublim și miracol, repere ale sufletelor în căutarea propriilor substanțe. Crăciunul era, în principal, zodia colindătorilor din satele comunei Recea Cristur, așa cum se întîmplă în toate satele României, cu precădere în împrejurimile Ciubancăi și Ciubăncuței, zonă cunoscută și sub vechea denumire: „Crane”. Colindau copiii, dar și bărbații însurați, mai mult cei mai săraci. Femeile colindau numai la rudele bogate și la fruntașii satului. Copiii se pregăteau de colindă învățând de la părinți sau de la vecinii buni colindători. Grupul de colindători n-avea o căpetenie anume, oamenii purtau îmbrăcămintea obișnuită, cea de toate zilele, să nu murdărească hainele de sărbătoare în tină sau zloată, dacă este cazul. Copiii au așa numitul „ciocan”, făcut din lemn gros de alun, mai lung ca înălțimea copilului. La capăt are un inel și un fel de lopățică, asftel având aspectul de cruce. Copiii mici zic colinda în casă, cei mai mari colindă la fereastră. Feciorii colindă acompaniați de ceterași, uneori doar de fluier. Colindătorii primeau colaci, mere, băutură, mai rar și bani. Celor mai

115

în vîrstă și mai săraci li se dă slănină, carne și cârnați. La fel sunt răsplătiți țiganii colindători. Cei săraci umblă la colindat și în satele vecine. După ce primesc colăceii, copiii pornesc spre ușă, cu urarea de belșug. „Câți cărbuni în vatră/ Atâția boi în poiată” ! Dacă li se pare că au fost făcuți colăceii cu făină mai neagră, urarea este acidă: „Câte paie în coteț/ Atâtea fete-n ungheț” ! Cei mari se bucură de zilele de sărbătoare, împreună cu gazdele: „Acest praznic luminat/ Noi cu drag l-am așteptat/ C-auzim îngeri cântând/ Magii cu stea călătorind...”. Se colinda și de Sânnicoară (Sf. Nicolae), dar numai fiecare la casa lui, așa numita „Colinda Sânnicoarei”, obicei pe cale de dispariție. În Osoi se păstreazăși astăzi obiceiul de li se da copiilor colidători doar colăcei și mere. Cu „Steaua” umblau doar cei săraci, pentru un câștig în plus, iar copiii mascați umblau cu „Irozii”. De la Crăciun până la Bobotează se umbla cu „Turca”, după credința populară aceasta a fost o pasăre măiastră înainte de „potop”. De obicei, un localnic mai bătrân și sărac se înfășura într-un țol și la cap își confecționa un cioc alungit făcut din două bucăți de lemn, care se pot bate făcând zgomot. Turca era însoțită de un „Goțoi”, un alt bătrân cu fața vopsită cu funingine, care purta o bâtă cu măciucă, o imitație de secure , din lemn, sau o pușcă de lemn. Acesta avea un fluier pentru a cânta o melodie specifică, după care Turca juca. La casele cu oameni de treabă, sau cu bătrâni, nu se petrecea nimic spectaculos, dar acolo unde erau văduve se desfășurau scene hilare, chiar obscene, pentru desfătarea privitorilor, femeile dând bir cu figiții. De Bobotează, umblă preotul cu crucea, dar și o ceată de copii strigînd: „Chiralei, dă-i Doamne”. Stăpâna casei iese și le dă colăcei. Dacă nu primesc nimic, ceata de copii adună obiecte găsite prin curte și, după ce iese preotul, le îngrămădesc la ușa gazdei să împiedice ieșirea acesteia. Vergelul era o petrecere a tinerilor, obicei practicat a doua zi de Crăciun, dar și a doua zi de Paști. Feciorii se sfătuiau unde să facă Vergelul, ce muzicanți să cheme, apoi alegeau chemătorii și cămărașul care va păstra cheile cămării unde se vor strânge bucatele și băutura. Chemătorii pregăteau câte două bețe împodobite, numite „paltane”, și porneau din casă în casă, acolo unde erau fete mari, pentru ca părinții să le dea voie să participe la Vergel. Acesta începea pe la amiază, cu fetele care aduceau cinstea: colaci, plăcinte, pancove, vinars îndulcit. Urma o masă, la care se așezau feciorii

116 lângă fetele pe care aveau de gând să le „ia”, apoi se desfășura jocul, până seara târziu. Cu acest prilej, intrau la joc cu emoție și cei mai necopți, contribuind și ei cu vinars, semn că au intrat în rândul feciorilor. Era datina ca de Vergel să se bea bere, înaintea fiecărui fecior se punea câte o cană cu bere de Turda, de acolo provenind băutura. Se dădea mai puțină atenție mâncării. Mai târziu, berea a fost înlocuită cu rachiu. Odată cu prima pornire a plugului, femeile puneau tămâie peste cărbuni aprinși, cu fumul produs se afumau vitele puse la jug, dar și plugarii. Printr-o incantație specifică se ura lucru bun în tot cursul anului, să îi ferească Dumnezeu pe oamenii satului de cele rele și de boli. În ziua de Bunavastire, de cu bună dimineață se aprind focuri în grădini, folosindu-se gunoiul adunat, și se afumă pomii pentru a se îndepărta insectele dăunătoare. Se considera că din acea zi se poate semăna cucuruzul, deoarece frigul nu va mai strica producția. Cu fast se sărbătoreau Floriile, ziua când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim. Se celebra și sărbătoarea florilor de primăvară, a salciei înflorite. Creștinii duceau la biserică ramuri înflorite de salcie pentru a fi binecuvântate și sfințite, apoi le păstrau puse la icoane, grinzi sau ferestre, ca semn de belșug și noroc. La Ciubanca, în ziua de Florii, crescătorii de animale coceau „văcălii”, niște cocuți făcuți din aluat de grâu sau de grâu amestecat cu secară. Duceau aceste produse la biserică, apoi le dădeau păstorilor, câte vite avea fiecare atâtea văcălii coceau pentru păstori. De Paști, se urmează tradiția, dar sunt și obiceiuri locale, urmate cu entuziasm. Astfel, după ieșirea de la biserică, feciorii și copiii se urcă în turnul bisericii și trag clopotele continuu, până la vecernie. După sfârșitul vecerniei, feciorii de strâng în curtea bisericii, își aleg un „crai” care, la rândul lui, își alege patru „ostași” și două „străji”. Craiul, așezat într-un jilț (tron), îi judecă și-i pedepsește pe feciorii care au păcătuit în timpul postului. Cel pedepsit este ținut în poziție orizontală de ostași, iar un străjer îl „bișcălește” (bate) la tălpi cu un bătălău (băț lat de vreo câțiva centimetri), zicând, printre altele: „...asta ți se cuvine/ pentru că n-ai făcut bine !” Aceasta este pedeapsa din prima zi de Paști, a doua zi, feciorii merg cu ceterași la casa „craiului” pentru a-l invita la Vergel. În tinda casei unde se desfășoară Vergelul se pune un „steag”, făcut din năfrămi colorate, cam la înălțimea unui om mai înalt, să se poată ajunge la el. Bărbații sunt obligați să-și scoată pălăriile trecînd pe lângă

117 steag. Câte unii încearcă să răpească steagul și, dacă încercarea reușește, sunt pedepsite străjile care n-au fost atente. Cel care încearcă să fure steagul, dar nu reușește, este adus de străji înaintea craiului care dispune trimiterea acestuia „la închisoare”. Străjile îl duc într-un ungher al casei, îl țin acolo câteva minute, apoi îl duc din nou în fața craiului care poruncește ca „hoțul” să fie lovit la tălpi cu o mie de „brișcale”. Ținut de „soldați”, vinovatul primește de la un „străjer” vreo 7 – 8 lovituri, numărate pe sărite până la o mie. Pedepsele durează pe tot parcursul Vergelului, spre hazul celor care participă. În Duminica Tomii, după serviciul divin, flăcăii se suie într-un car tras de doi sau de patru boi, urcă în car două fete sau neveste tinere, și purced spre casa „craiului” pentru a-l lua și pe acesta în car. Alaiul se duce apoi la casa popii, feciorii îl suie și pe acesta în car, împreună cu preuteasa, cortegiul astfel format trecând de-a lungul satului, până la câmp, unde preotul binecuvântează hotarul. Păpălugăra era un obicei practicat în ziua de Sângeorgiu. Feciorii mergeau în pădure, îl împodobeau pe unul dintre ei cu crengi înfrunzite de fag și-l încingeau cu niște curele făcute din scoarță de plop sau alun. Numit „Păpălugără”, acesta colinda satul, însoțit de patru gardieni înarmați cu puști din lemn, iar oamenii îl udau când trecea pe lângă fântâni, pentru ca anul să le fie roditor. Pentru legăturile sătenilor cu lumea, la începutul secolului al XX-lea circulau în localitate publicații felurite: „Libertatea”, „Foaia Interesantă”, „Revista Teologică”, „Gazeta Transilvaniei”, „Revista Preoților”.

3. Casa, gospodăria și portul local tradițional

Casa a constituit dintotdeauna un spațiu sacru al familiei, locul unde se desfășoară evenimentele de seamă ale vieții, se însușesc moduri de viață particular-familiale, dar și general-umane și se transmit, din generație în generație, elementele tradiționale specifice locului. Este ceea ce numim generic o „școală a vieții”, în care părinții dețineau rolul de modele în viața de zi cu zi.

118

Gospodăria cuprindea, de regulă, casa, vatra, adăpostul pentru animale, gropile de cereale, șopronul, fânațul. La începuturi, casele erau de tipul bordeielor, (semi)îngropate în pământ, întunecoase și sărăcăcioase ca dotare interioară. Cu timpul situația s-a îmbunătățit, s-au construit case din lemn și pământ, cu fundație foarte joasă, care aveau o singură încăpere și o tindă, sau o prispă de-a lungul peretelui de la intrare, apoi, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au început să se ridice case cu două încăperi. De obicei, casele se construiau din lemn și pământ, fiind acoperite, de obicei „în două ape”, cu paie sau cu șindrilă. Lemnul era materialul principal de construcție, din acest punct de vedere țara noastră încadrându-se în aria arhitecturii lemnului, specifică sud – estului european. În vremurile mai vechi, intrarea se făcea direct din curte, fără a se trece prin tindă. Anexele gospodăriei erau răspândite prin curte, fără o regulă anume, în funcție de necesitățile fiecărua. Elementul central al locuinței era vatra, cu sau fără cuptor, locul unde se făcea foc, se pregătea mâncarea, dar era și sursă de căldură și, uneori, de iluminat. Camera de locuit avea un mobilier sărăcăcios, strict necesar: patul, lavițele așezate de jur împrejur, masa, scaune, blidarul, lada de zestre. Icoanele erau așezate pe pereții dinspre răsărit. Pe alți pereți atârnau blide din lut sau de porțelan și „cănceauă” (căni), în jurul cărora erau ștergare împodobite cu diferite motive florale sau geometrice. În ceea ce privește portul tradițional local, acesta a devenit o amintire, dar se păstrează mărturii a îmbrăcămintei localnicilor din perioada secolelor XVIII – XIX. Costumul popular tradițional a supraviețuit în Recea Cristur, ca în întreg spațiul transilvan, până la industrializarea forțată din anii 1960 – 1965, apoi au început să i se piardă elementele, straiul orășenesc impunându-se încetul cu încetul. În general, îmbrăcămintea era confecționată integral în fiecare gospodărie, inul și cânepa fiind materialele din care se confecționau atât straiele obișnuite, de lucru, cât și cele de sărbătoare, de multe ori acestea erau cele păstrate de la căsătorie, rareori mai aveau posibilitatea să se țeasă altele. Pentru a nu-și murdări hainele, vara se încingeau cu „zadii” (șurțuri), obicei luat de la unguri. Bărbații purtau „chimeșe” din pânză albă de cânepă, cu guler strâns la gât și mâneci largi cu manșetă. Vara purtau izmene albe din pânză, iarna aveau cioareci suri de lână. Peste cămașă se lua „frișul”, o haină din postav

119 vânăt, unii foloseau laibărul, iar pe frig se îmbrăcau cu sumane, de obicei negre. Se încălțau cu opinci, mai apoi, în special iarna, aveau bocanci sau cizme negre. Vara se purta clopul de paie sau din postav, confecționat, de regulă, în familie, din paie de ovăz. În anotimpul rece capul se acoperea cu o căciulă neagră sau sură, din blană de miel. Feciorii își împodobeau pălăriile cu „prime” (panglici) și cu pene de păun, iar peste mijloc se încingeau cu o curea lată de vreo trei degete, împodobită și cusută cu „bumbi”. Portul femeilor are un palier identitar mai puțin definit. Ansamblul structural este axat pe rochia de culori închise pentru femei și mai vesele pentru fete, cu două zadii – catrințe și cu pieptarul înfundat, evazat pe talie într-un mod specific, element luat de la portul maghiarilor. Peste cămașă se purta pieptarul din blană de miel, cu diverse modele populare în culori diferite. Unele femei îmbrăcau laibărul (vesta) din piele de oaie, cu aplicații ornamentale florale și geometrice. Iarna se purta sumanul sur de lână de oaie, ornamentat la încheieturi cu prime de postav de culori diferite. Ca accesorii, în jurul gâtului aveau șiraguri de mărgele sau stoli (boabe de sticlă de forma mărgelelor mari, de calitate superioară). Specific portului femeiesc este croiala dreaptă a rochiei, fără pierderi de material. Zadia – catrință constituie marca identitară a costumului feminin românesc din zona nordului Transilvaniei. Tehnica de decorare a cămășilor constă în ornamente țesute și brodate.

4. Limbajul

Limba română cultă sau populară folosită în Transilvania atestă originea daco – romană a poporului român, factura latină a acesteia. Prin situația istorică a Transilvaniei, datorită conviețuirii cu alte popoare, limba, organism viu, în continuă transformare, s-a îmbogățit și cu elemente maghiare, slave, germane sau evreiești, ajungând la un grad înalt de exprimare prin sinonimie și omonimie, prin circulația regionalismelor care aduc graiului o savoare specială. Unele regionalisme au avut o circulație mai mare în trecut, astăzi fiind, de multe ori, folosite doar de către bătrâni.

120

Regionalismele folosite în Transilvania, dar și în zona comunei Recea Cristur au diferite etimologii, așa cum se puncta, într-un dicționar din anul 1922: - din latină: ai (usturoi), cotătoare (oglindă), groasă (însărcinată), curechi (varză), etc. - din slavă: jilău (rindea), lebeniță (pepene verde), horincă (țuică), tină (noroi), cucuruz (porumb), etc. - din maghiară: acăț (salcâm), bolund (nebun), beteag (bolnav), caralabă (gulie), ciont (os), clop (pălărie), ciurdă (cireadă), fotoghin (petrol), melegar (răsadniță), șogor (cumnat), etc. Sunt folosite și regionalisme fără etimologie cunoscută, cum ar fi: bugăt (destul), laște (tăiței), nealcoș (fudul), voioagă (cărămidă nearsă), a ambrăli (a se împăca cu cineva). Unele regionalisme dau numele anumitor locuri, cum este cazul cuvântului bălătruc (sticlă de băut în formă triunghiulară). Astfel, un loc între Ciubanca și Ciubăncuța, unde valea alcătuiește un spațiu în formă de semicerc, este numit de localnici „Bălătruc”. Un regionalism specific locului, întâlnit în zona satului Ciubăncuța (Petru Coman – Dosar dialectal...) este vorba despre termenul întrăfoșet, cuvânt folosit cu sensul de „neajustat la îmbrăcăminte”, adică o persoană pe care hainele par „aruncate cu furca”.

121

122

VIII. BISERICA

„Mă duc să vă gătesc un loc, ca unde voi fi Eu și voi să fiți” Sfânta Scriptură

Biserica a constituit dintotdeauna centrul magic al împăcării omului cu sine însuși, lăcașul unde porțile sufletului au balamalele unse cu mirul încrederii în virtuțile pe care se clădește umanul de zi cu zi. Slujitorii lăcașului sfânt au buchisit alături de pruncii neamului din Biblia înțelepciunii prin care supraviețuirea a însemnat trecerea continuă printre furcile caudine ale înnegurărilor trecătoare. Vechimea creștinismului primar românesc, de origine romană veche, este întărit de păstrarea termenului „biserică”. Paradoxal, singurul popor neo-latin azi majoritar ortodox, românii , a păstrat pentru a denumi „Casa Domnului” cuvântul „biserică”, derivat din termenul (greco) – latin basilica, în vreme ce popoarele latine surori au un derivat din grecescul ecclesia: în italiană – „chiesa”; în franceză – „eglise”, în spaniolă – „iglesio”. Acest fapt explică organizarea bisericească a occidentului abia după ce Constantin cel Mare a oficializat creștinismul ca religie în Imperiul roman și a mutat capitala de la Roma la Constantinopol, de unde și influența grecească în instituțiile lumii catolice romanice. Ca în toate satele transilvănene, reprezentanții bisericii din Recea Cristur au constituit o parte decisivă a temeliei societății rurale, un suport de a se încărca enoriașii cu cele necesare trecerii peste barierele impuse de timpuri mai puțin prietenoase. Biserica a fost „iarba fierelor” cu care românii deschideau miraculos porțile demnității și conștiinței naționale, iar preoții au suportat cu stoicism tulburările unor vremuri ostile, mereu cu convingerea că poporul acesta trebuie menținut în vadul credinței străbune.

123

Până către sfârșitul secolului al XIX-lea, preotul era și cel care învăța copiii, după metoda buchisitului din cărțile de căpătâi: Bucoavna, Ceaslovul, Catehismul. Prin anii 1860 – 1870, funcționau ca învățători preoții, în Ciubăncuța, aceștia primind ca plată câte cinci „pițule” (50 de cruceri) de copil și o anumită măsură de bucate. (A. Crăciunaș - „Monografia comunei Ciubanca”, Cluj, 1912) Începând cu secolul al XVII-lea avem mărturii despre viața religioasă a locuitorilor comunei. O asemenea mărturie este datată la 1658, când este menționat preotul satului Escu, acesta fiind plătitor de dare în acel an. Ortodoxia transilvănenilor a fost supusă unor încercări destabilizatoare, la început a fost asaltul calvin, apoi cel catolic după intrarea Transilvaniei sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic. Actul sinodal din 5 septembrie 1700 a confirmat unirea cu Biserica Romano-Catolică, în vremea mitropolitului Atanasie Anghel și fostele protopopiate ortodoxe au fost incluse în Arhidiaconatele greco-catolice. Conscripțiile au urmărit situația credincioșilor greco-catolici, puțini fiind cei care s-au mai declarat ortodocși. Cu toate acestea, numeroși preoți ortodocși s-au hirotonit în Moldova sau Țara Românească, fiind apropiați de Episcopiile ortodoxe. Printre aceștia se numără și Ilarion din Vișeu de Sus, hirotonit în 1741 în Rădăuți de episcopul Varlaam pentru parohia Ciubăncuța. În septembrie 1761, Dionisie Novacovici a fost investit episcop al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, acesta l-a hirotonit în 31 iulie pe preotul Gheorghe din Osoi. Memorialistica nobiliară a epocii prezintă destul de obiectiv problemele bisericești ale românilor ardeleni. În jurnalul memorialistic al lui Gheorghe Rettegi, cu evenimente între anii 1759 – 1785, se simte simpatia unui nobil de religie reformată față de ortodocșii constrânși la Unire. Acesta, având moșii în Dăbâca, cunoștea viața credincioșilor din zonă, fiind o perioadă și vicecomite. Dezaprobă atitudinea oficialilor comitănensi care au batjocorit popii din Recea Cristur și Luna de Jos, pentru că au renunțat la Unire. De la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, din anul 1788, a rămas o însemnare a ieromonahului Ioanichie de la mănăstirea Dealul Podului (Rugășești) din Chiuiești, prin care acesta mărturisea că a dăruit un Octoih bisericii din Ciubanca de Sus, „ca să fie de pomenire”. Pe un Octoih vechi de la biserica din Urișor a rămas o însemnare despre numirea lui Ioanichie ca ieromonah la

124 mănăstirea de lângă Chiuiești, acesta fiind înainte preot neunit în Ciubanca și apoi în Chiuiești. („Cultura Creștină”, an XVI, octombrie 1936, nr, 10) Reorganizarea parohiilor ortodoxe din anul 1805 a propus contopirea într-un singur tract protopopial, numit „al Solnocului Interior”, cu reședința la Chiuiești, format din două cercuri: „Inferior” și „Superior”. Din Tractul Inferior sau Olpret, format din 20 de sate, făceau parte și localitățile Ciubanca, Ciubăncuța, Escu, Osoi și Pustuța. Ulterior, în jurul anului 1841, episcopul Vasile Moga a împărțit protopopiatul tot în două tracturi, din cel al Olpretului, cu reședința la Muncel, figurând aceleași sate, printre care și cele ale comunei Recea Cristur. În anul 1854, Protopopiatul Solnocului Interior a fost reîmpărțit, din Tractul Solnoc I, care cuprindea 24 de sate din zona Someșului Mijlociu, făcând parte și Ciubanca, Ciubăncuța, Escu și Osoi. Aceleași sate ale comunei Recea Cristur le întâlnim înserate în Protopopiatul Dej, format în anul 1919, după înfăptuirea României Mari, Ciubanca având ca filie Ciubăncuța. În perioada frământată de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, s-au petrecut treceri ale unor sate de la ortodocși la greco – catolici și invers. Astfel, este amintită trecerea, în anul 1894, a 30 de familii din Osoiu la uniți, în urma unui conflict cu parohul Pantelimon Pop. În anul 1934, 36 de familii din Căprioara au revenit la ortodoxie, comunitatea fiind afilie a parohiei Escu. Comunitatea ortodoxă din comună a construit o capelă din scânduri cu turlă, sfințită în 1936 de protopopul Zaharia Man, pentru ca în 1940 ortodocșii să construiască și o biserică cu hramul „Sfântul Nicolae”, sfințită în septembrie 1945 de Episcopul Nicolae Colan. La începutul secolului al XIX-lea, în anul 1802, s-a înființat Districtul Dârjei (Dergei), care avea inițial parohiile greco – catolice Dârja, Panticeu, Elciu, Sărata, Fizeș, Cernuc, Gâlgău, Călacea, Recea Cristur și Trestia. Acest district aparținea Arhidiecesei greco – catolice de Alba Iulia și Făgăraș. Din anul 1842, Dârja devine District Arhidiaconal, cu 20 de biserici, printre acestea figurând și cele din Căprioara, Recea Cristur și Elciu. Conform Șematismului din anul 1880, numărul parohiilor greco – catolice din Protopopiatul Dârjei a crescut simțitor, acesta având 25 de parohii, printre care Recea Cristur, Căprioara și Elciu. Din anul 1895, protopop al Districtului Dârjei devine Ioan Hațieganu, paroh al satului Dârja, ajutat de un for protopopesc din care făcea parte și preotul satului Recea Cristur, Ioan Deac.

125

În Recensământul întocmit în anul 1850, după religie, situația enoriașilor de pe teritoriul satelor comunei era următoarea:

sate ortodocși greco- romano- reformați izraeliți catol. cat. Recea - 586 6 58 19 Cristur Căprioara - 262 - 4 - Ciubanca 416 - 1 - 12 Ciubăncuța 239 2 - 4 - Elciu - 395 9 1 - Escu 274 - - - - Jurca - 149 - - - Osoi 384 - 8 10 - Pustuața - 108 - - - total 1.313 1.502 24 77 31

Numărul ortodocșilor cuprinde aproape întreaga populație a satelor Ciubanca, Osoi, Ciubăncuța și Jurca, celelalte localități având majoritate greco catolică, dar și populație de religie reformată. Pentru satul Osoi, din anul 1875, apare și populație greco – catolică însumând 140 de persoane, dar situația este fluctuantă în recensăminte. În anul 1865, comunitatea reformată din Recea Cristur a beneficiat de serviciile religioase ale preotului reformat din Panticeu, Almási Sámuel, acesta având asigurată plata de comunitatea reformată din Panticeu, dar și de comunitățile din filiile Dârja și Recea Cristur. Statistica efectuată în anul 1930, oferă imaginea creșterii populației, cu aceeași structură confesională, în Recea Cristur, Căprioara, Elciu, Jurca și Pustuța dominând greco – catolicii, iar în Ciubanca, Ciubăncuța, și Escu majoritatea locuitorilor sunt ortodocși. O situație aparte se întâlnește la Osoi, acolo unde sunt mai mulți ortodocși, dar și un număr însemnat de greco – catolici, după ce, la mijlocul secolului trecut aproape întreaga populație era ortodocsă.

126

Situația populației după religie – an 1930

localități ortodocși gr.- rom.- reformați mozaici alte catol. cat. religii Recea 6 885 8 15 17 - Cristur Căprioara 2 312 - - - - Ciubanca 470 - - - 12 1 Ciubăncuța 291 4 - - - - Elciu - 539 - 1 - - Escu 285 20 - - 6 - Jurca 15 165 - - 3 - Osoi 294 135 - - 6 - Pustuța 1 219 - - - - total 1374 2319 8 16 44 1

În anul 1930, Eparhia de Gherla se mută cu sediul la Cluj și se va numi Eparhia de Cluj și Gherla, biserica „Schimbarea la față” din Cluj se ridică la rangul de biserică catedrală. Eparhia primește 150 de parohii rupte din Dieceza Blajului, printre acestea numărându-se Căprioara, Elciu și Recea Cristur. Parohiile localităților din comuna Recea Cristur au vechime, cu o istorie aparte și cu biserici care au intrat în Patrimoniul cultural național al României, iar unele biserici de lemn sunt considerate monumente istorice, cum sunt bisericile din Ciubăncuța, cu hramul „Sf. Nicolae”, înscrisă în noul Registru al monumentelor sub codul CJ – II – m – B – 07567, și din Osoi, cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, înscrisă sub codul CJ – II – m – B – 07730. Statisticile indică un număr destul de mare de romi în satele comunei, dar ca religie aceștia au declarat că dețin religia populației majoritare. Religia inițială a țiganilor s-a pierdut, ei cred într-un principiu al binelui DEL (Dumnezeu) și într-un principiu al răului BENG (Dracul). Omul e spectator în înfruntarea dintre cele două principii care influențează fenomenele lumii. Criticul Gheorghe Pruteanu scria în articolul „Despre țigani și despre religia în școli” că „rom” este un cuvânt de origine țigănească, în această limbă însemnând „om”, „persoană”.

127

După cel de al doilea război mondial, în urma trecerii masive la ortodoxism, recensămintele înregistrează acest fenomen în comuna Recea Cristur, cu puțini credincioși greco – catolici declarați, dar și cu penticostali, martori ai lui Iehova sau chiar baptiști, două persoane care apar în secensământul din 2002. Această situație este evidențiată de rezultatele din anul 1992, primul recensământ de după evenimentele din decembrie 1989.

Populația comunei Recea Cristur, după religie – 1992 localități populație ortodocși romano greco - reformați penticost. -catolici catolici Recea 567 518 1 11 4 26 Cristur Căprioara 164 137 - - - 27 Ciubanca 173 162 - 1 - 7 Ciubăncuța 196 166 - 2 - 24 Elciu 227 226 - 1 - - Escu 104 101 - - - 3 Jurca 81 81 - - - - Osoi 224 215 - 3 - 6 Pustuța 76 76 - - - - total 1.812 1.692 1 18 4 93

Recensământul din anul 2002 înregistrează 1.565 ortodocși, 86 penticostali și 2 baptiști, iar recensământul din 2011, notează existența la nivelul comunei a 1.230 ortodocși, 87 penticostali și 14 martori ai lui Iehova.

A. PAROHIA RECEA CRISTUR

Dacă prima mențiune documentară a satului Recea Cristur datează din anul 1320, știri despre biserică aflăm din lucrarea lui J. Kádar despre Solnoc – Dăbâca, acesta pomenind despre o biserică în sat care ar fi ars în anul 1437, conform unor surse din tradiția locală. Clopotul acestei biserici, conform tradiției locale, ar fi fost aruncat în fântâna Urzicari. La puțină vreme, la mijlocul secolului al XV-lea, s-ar fi construit o altă biserică, apoi pe un loc mai

128

înalt al satului s-ar fi înălțat, la 1693, o biserică menționată și în Conscripția din 1733, inițiată de Episcopul I. Inocențiu Micu Klein. În această conscripție sunt notate ca fiind în Recea Cristur 36 de familii greco – catolice, însumând 180 de suflete, iar preot era popa Ioan. Aceeași Conscripție subliniază existența casei parohiale și ca avere a bisericii un teren arător de două iugăre și jumătate și un teren cositor de șapte cară de fân. La Statistica din anul 1750 satul era populat de 236 de credincioși greco – catolici, pentru ca în Conscripția din 1760 – 1762 să se înregistreze doar două familii greco – catolice și 69 de familii ortodoxe. Această schimbare s-a datorat în mare parte preotului Gheorghe Nemeș, înlăturat în anul 1762 pentru atitudinea sa, dar reinstalat, un an mai tîrziu, de episcopul Dionisie Novacovici. I-a urmat preotul Teodor Iulian, paroh în Frata de Câmpie. Se știe că în anul 1824, preot al satului era popa Grigore, cum este notat în Șematismul din anul 1900, acestuia urmându-i parohul Alexandru Mica, în vremea căruia satul avea, în anul 1835, 462 de credincioși greco – catolici, pentru ca numărul acestora să crească la 541, în anul 1842. În 1880, Șematismul notează ca preot paroh pe Bene Constantin, cantor fiind Basiliu Pop și docente Nicolae Pop. Se ajunge în acel an la 590 de enoriași greco – catolici, dar sunt menționați 5 reformați și doar un romano – catolic. Exista și casă parohială din lemn. Conscripția din anul 1896 notează parohia din Recea Cristur ca aflându- se la o distanță de 118 km de Scaunul Metropolitan și de 5 km de Scaunul Protopopial, cu matricole datând din anul 1824. În anul 1882, s-a înălțat o biserică purtând hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, pomenită în conscripțiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea. După preotul Bene Constantin, decedat în anul 1887, s-au succedat în Recea Cristur preoții: Deac Ioan (1887 – 1902), având cantor, în anul 1890, pe Basiliu (Vasile) Pop și docente pe Ioan Olariu, cu 629 de credincioși greco – catolici, 2 romano – catolici și 5 israeliți; Costin Ioan (1903 – 1921), cu 652 credincioși greco – catolici și 10 israeliți în parohie, iar docente era Iosif Pop și cantor primar Vasile Pop a Petrei; Cosma Aurel (1921 – 1926); Pop Gheorghe (1926 – 1930); Bolduț Ioan (1930 – 1937), apoi preot în Panticeu; Varga Aurel (1949 – 1958); Cozmuță Octavian (1958 – 1962), cel care fusese președintele Comisiei de Unificare a Bisericii Greco – Catolice cu Biserica Ortodoxă din județul Bistrița – Năsăud, înmormântat în apropierea bisericii din Recea

129

Cristur; Moisa Ioan (1962 – 1963); Relea Gavril (1963 – 1966), absolvent al Facultății de Teologie Cernăuți, fost protopop stavrofor de Bistrița, cel care fusese condamnat în 1958 la 10 ani de închisoare, acuzat de „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”; Burzo Gavril (1969 – 1987), arestat în 1958 și condamnat la 6 ani închisoare pentru că a întocmit o petiție prin care solicita eliberarea preotului Florea Mureșan, închis pentru aceeași „crimă de uneltire contra statului”, duhovnic al Mănăstirii ortodoxe Breaza din Suciul de Sus, fiind numit arhimandrit, cel mai înalt grad călugăresc, în 1991 a fost tuns la monachism, primind numele Gavril; Stanciu Petre (1987 – 1992); Șerban Felician, preot în Căprioara între anii 1976 – 1992, iar din 1992 până în prezent preot în Recea Cristur. Din Recea Cristur provin și alți preoți: Pop Tudor Călin, preot paroh în Urișor și Marchiș Grigore, preot în Turda. Între anii 1931 – 1940, preot paroh în Feiurdeni a fost Florian Laurențiu, de loc din Recea Cristur, care a continuat lucrările la biserica ce se construia în sat. Într-o scriere a sa, împreună cu Simion Gocan, a descris evenimentele din Feiurdeni în acea perioadă. În toamna anului 1940, după Dictatul de la Viena a fost arestat de autoritățile fasciste ungurești. Un alt preot născut la Recea Cristur a fost Bene Alexandru, care a urmat Seminarul de la Blaj și a fost hirotonit tot la Blaj, în anul 1883, preot în Petrindul de Mijloc. Credincioșii din Recea Cristur au participat și la evenimentele din comunele învecinate. Ziarul „Tribuna Ardealului”, în numărul din 16 iulie 1944, dataliază vizita făcută de episcopul greco – catolic Iuliu Hossu, în ziua de 9 iulie, la Cubleșu Someșan. Se pomenețte de marea afluență de public, printre cei prezenți aflându-se și numeroși credincioși veniți din comuna Recea Cristur. În anul 1961, a fost ridicată o biserică de zid, care a fost împodobită cu picturi de meșterul Ioan Mureșan, originar din Osoi. Biserica a fost zidită în formă de cruce, pe locul unei biserici din lemn, sub îndrumarea preotului Octavian Cosmuța și prin strădania credincioșilor din parohie. Construcția a fost realizată din cărămidă și acoperită cu tablă, suprafața clădită, măsurată la temelie, este de 66 mp.

130

Biserica ortodoxă Recea Cristur

A fost sfințită în noiembrie 1965 de Episcopul Teofil Herineanu. Pictura s- a realizat în anul 1983 de către meșterul Ioan Mureșan din Cluj – Napoca, originar din Osoi. A fost resfințită după terminarea picturii, în 1984, de către Ep. Vicar Justinian Chira Maramureșanu. Sub îndrumarea preotului paroh Felician Șerban, în anul 1995, s-au efectuat lucrări de reparații în exteriorul bisericii, de echipa meșterului Andrei Sabău din Fânațe – Maramureș, și s-a recondiționat pictura interioară. Au fost construite două pridvoare, unul în față și altul în lateral, împodobite cu pictură și scene biblice în mozaic, tencuite în terasit incizat cu scene biblice. Pe atunci, Episcop Vicar al Clujului, Irineu Pop Bistrițeanu a sfințit lucrările în octombrie 1995. Sub îndrumarea aceluiași preot Felician Șerban, în anul 2009 au demarat lucrări de reabilitare la biserică. Între 2009 – 2011 s-a construit un pridvor la intrarea latarală, care a fost pictat, a fost sculptat un iconostas nou, din lemn de tei, realizat de sculptorul Nicolae Câmpeanu, s-au înlocuit ușile, s-a pus parchet și a fost schimbat geamul. De asemenea, s-a ridicat o troiță la intrare.

131

Biserica, având hramul „Sf. Ierarh Nicolae” , aparține Protopopiatului Dej și a fost binevcuvântată, în septembrie 2011, de Preasfințitul Vasile Someșanul, Episcop – Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului. Biserica are un clopot de 35 kg cu dimensiunile 0,60/0,40 m, procurat în 1932 de la Blaj și două clopote, unul de 40 kg cu dimensiunile 0,70/0,60 m, iar altul de 60 kg cu dimensiunile 0,80/0,60 m, din aliaj, provenind de la Mitropolia Blaj, cumpărate în anul 1924. Din patrimoniul bisericii: - un Apostol, pe hârtie, din anul 1702, scris cu litere chirilice, de proveniență de la Mitropolia Blaj, achiziționat în 1728; - Triod, pe hârtie, proveniență de la Mitropolia Blaj, din 1706; - Evanghelie din 1760, achiziționată în 1804 de la Mitropolia Blaj; - Penticostar din 1768, achiziționat de la Blaj; - Antologhicon din 1868, achiziționat în 1884 de la Mănăstirea Horezu. Dintre icoane: „Răstignirea Domnului” – pictură pe pânză, în ulei, de dimensiuni 0,80/0,60 m; - „Maica Domnului” – pe hârtie, litografiată; - „Sf. Nicolae” – pe hârtie, litografiată. - Un Antimis pe pânză de in se află în Sf. Altar. În 1870 a fost construită o casă parohială de lemn, care avea cinci camere, renovată în 1917. Casa parohială existentă în prezent a fost ridicată în anul 1952. Un eveniment în viața parohiei Recea Cristur s-a desfășurat în duminica a XII-a după Rusalii, în 2012, când a slujit la biserică Preasf. Vasile Someșanu, Episcop – vicar al Arhiepiscopiei Clujului.

B. PAROHIA CĂPRIOARA

În documente, prima mențiune a localității datează din anul 1461, sub numele Kecskemet. Date referitoare la biserica din Căprioara există din 1733, când cu prilejul Conscripției Klein este amintită o biserică de lemn, cu hramul „Pogorârea Spiritului Sfânt”. Abia în anul 1848 biserica a fost pictată de preotul – zugrav Ioan (Iosif) Perșe din Elciu.

132

Timp de peste 40 de ani, preotul I. Perșe din Elciu a lucrat la pictarea mai multor biserici: biserica de lemn din Dragu (1809 – 1842), biserica din Voivodeni (1831), cea din Așchileul Mare (1839), biserica de lemn din Brâglez. Capodopera sa este biserica din Dragu, la care a lucrat în aproape întreaga sa carieră. Deasupra intrării în naosul acestei biserici stă inscripționat: „... și s-au zugrăvit de mâinile mele cele de țăran a Perșe Iosif parohul Elciului și prin stăruința birăului celui domnesc Bălan Petru și curator Zdroba Ion, 1806, septembrie 14 zile”. Pe peretele din nord al bisericii din Dragu, meșterul – preot Perșe a zugrăvit „Mironosițele”, iar pe cel de vest „Pilda fecioarelor”. Pentru biserica de lemn din Voivodeni, Iosif Perșe (Perso) a fost solicitat spre a realiza scenele și personajele din Biblie. Biserică de lemn în Căprioara s-a ridicat în 1885, „în onoarea Pogorârii Spiritului Sântu”, așa cum este notată în Șematismul din anul 1896. Același șematism așează localitatea Căprioara ca făcând parte din comitatul Solnoc – Doboca, perceptoratul Dej, la o distanță de 114 km de Scaunul metropolitan și de 14 km de Scaunul protopopesc. Paroh la acea dată era Ștefan Pop, cantor Ioann Dascălu și „docente ambulante” Iosif Pop. Se menționează că biserica era sub lcfo (libera confrerire a ordinariatului), avea matricole de la 1884 și casă parohială. Parohia avea, la data șematismului, 261 de credincioși greco – catolici, un greco – ortodox și 9 israeliți. Biserica a fost renovată în 1928 și sfințită de Ep. Dr. Iuliu Hossu în octombrie 1937. În anul 1941 a fost terminată o altă construcție, biserica ridicată în antrepriza lui Cosma Ioan, din Ocna Dejului, cu icoane pictate de Paul Abrudan, meșter din Cluj. La 15 august 1941 Ep. Nicolae Colan a predicat la mănăstirea Rohița, încheind praznicul Adormirii Maicii Domnului în parohia Căprioara. Biserica a fost sfințită în anul 1945 de Ep. Nicolae Colan. Peste ani, în 1987, a fost reparată capital și resfințită în 2003 de Ep. Vicar Dr. Irineu Pop Bistrițeanul. Numeroși preoți au slujit cu pasiune, har și dăruire în parohia Căprioara. Se știe că în anul Conscripției Klein, 1733, biserica avea doi preoți: Vasile și Maftei, care păstoreau 24 de familii, iar la recensământul din anul 1750 parohia avea 205 de credincioși și un preot. Zece ani mai târziu, la 1760, în sat erau 39 de familii ortodoxe cu un preot, pentru ca în anul 1767 preot să fie consemnat Graur Vasile, din Căpâlna, cu 129 de credincioși. În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, preot a fost Pop Petru.

133

Din secolul al XIX-lea sunt notați preoții: Gherman Ioan, cu 274 de credincioși consemnați la 1842; Pintea Timofte, de la care s-a păstrat o semnătură pe un Triodon cumpărat pentru biserică; Pop Ioan I; Rus Mihai; Pop Ioan II; Pop Ștefan, cel hirotonit în 1905. Preotul Vasile Pop a fost hirotonit în anul 1927 pe seama parohiei Căprioara, cel despre care se scria în publicația Curierul Creștin din 1 – 15 martie 1935, la capitolul „numiri”: „Onoratul Vasile Pop, preot în Căprioara, este absolvit dela parohia Voivodeni și numit administrator local la parohia Rugășești”. Drept urmare, în același număr al publicației, este anunțat și concurs pentru ocuparea parohiei libere Căprioara: „Parohia Căprioara din tractul Gârboului se curentează cu termenul de 1 aprilie 1935. Doritorii să-și orienteze rugile la Ordinariatul episcopal cu termenul 1 aprilie 1935”. Documentele care se cereau pentru admiterea la concurs: absolutoriul teologic, atestat de serviciu de la oficiul protopopesc și extras autentic din protocolul predicilor de pe un an. În același număr din martie 1935 al Curierului Creștin este înserat și numele preotului Varga Aurel, din Recea Cristur, printre preoții care au contribuit cu sume de bani la acțiunea „Împrumut de Înzestrare a Țării”, alături de preoții Florian Vasile din Elciu și Pop Valer din Căprioara. În dreptul preotului Varga din Recea Cristur este trecută suma de 1.000 lei. Înainte și după cel de al doilea război mondial au slujit în parohia Căprioara: Pop I. Gheorghe (1944 – 1946); Bertea Costache-Casian, preot timp de două luni în 1936; Petrașcu Hariton, frate la mănăstire de la 9 ani (1936 – 1938); Ciocodan Ioan-Inochentie, preot misionar în Căprioara (1938 – 1939); Rotaru Daniil, preot misionar în anii 1939 – 1940. În anul 1948 a avut loc unificarea religioasă și s-a format o singură parohie pentru Căprioara, Elciu și Pustuța, slujită, de-a lungul anilor, de mai mulți preoți: Negoianu Ioan Nicolae (1952 – 1954); Holban Melchisedec - numele mirean Colban Mihai – (1954 – 1958); Pop Septimiu Vasile, cel care a făcut școala primară în Căprioara, învățător suplinitor în Elciu, apoi preot în cele trei sate ale parohiei înființate (1958 – 1975); Șerban Felician, preot în Căprioara între anii 1976 – 1992, apoi în Recea Cristur din 1992 până în prezent; Șomodean Emil Ioan (1993 – 2000).

134

Biserica ortodoxă Căprioara

Din data de 1 mai 2000, Căprioara este filie a parohiei Recea Cristur. Dintre cărțile aflate în patrimoniul bisericii: Strașnic – Blaj, 1753; Evanghelie – 1817, Blaj; Penticostar – Blaj, 1889. În Pisanie se specifică: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și împreună cu lucrarea Sf. Duh ziditu-s-a acest sfânt lăcaș de pomenire a lui Dumnezeu în anul 1939 în timpul păstoririi I.P.S. Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, sub îndrumarea Pr. Paroh Șerban Felician. Biserica a fost împodobită cu picturi tradiționale în tehnica tempera de pictorul Bumb Constantin, în anul 1980. Lucrările de întreținere și pictură au fost suportate de vredincii credincioși ai parohiei Căprioara”. Ca un element de interes local, în Căprioara locuiește Cristina Puica, fata botezată de Nicolae Ceaușescu, cea care era al optulea copil al familiei Almaș. Acum, doamna Cristina are și ea patru copii, pe această cale urându-le și noi sănătate.

135

Parohia Căprioara a fost centrul de interes al unor vizite canonice în tractul protopopesc al Gârboului în perioada interbelică. În Curierul Creștin, Organ oficial al Eparhiei de Cluj-Gherla, din 1 – 15 iunie 1933, este descrisă vizitarea parohiei de Ep. Iuliu Hossu. Înaltul oaspete a fost întâmpinat de „un banderiu” de călăreți, în numele cărora a rostit un cuvânt de bun venit tânărul Aurel Pop. În fața celor două porți triumfale, împodobite, au mai rostit mesaje notarul Valer Murășan și directorul școlii, Marin Ghenea, care era de confesiune ortodoxă. Un elev din clasa a IV-a elementară a oferit flori oaspeților și a recitat o poezie. La biserică, a rostit cuvinte calde părintele paroh al satului, Vasile Pop. A urmat o slujbă arhierească în aer liber, corul fiind condus de Aurel Pop. La casa parohială a urmat o recepție și apoi înaltul prelat a efectuat 12 vizite în sat și s-a servit masa. În partea a doua a vizitei coloana oficială s-a îndreptat spre satul Recea Cristur, coloana trecând prin trei porți triumfale. Acolo, a luat cuvântul secretarul notarial Ioan Pop, apoi directorul școlii din Recea Cristur, Nicolae Carp. Este menționată în articol domnișoara Malvina Iacob care le-a înmânat flori oaspeților. După ce părintele local Valer Varga le-a urat bun venit, a urmat oficierea unui serviciu divin cu predică și stropirea cu agheazmă a credincioșilor. După același protocol, a urmat recepția de la casa parohială și efectuarea de către episcop a zece vizite la locuințele unor săteni. Coloana și- a urmat apoi drumul către Panticeu.

C. PAROHIA CIUBANCA

Documentar, localitatea Ciubanca este atestată din 1314, dar abia în Conscripția din 1750 sunt înserate elemente despre credincioși, fiind în sat 300 de greco – catolici, cu biserică, preot, cantor și sfăt. Tradiția locală păstrează existența unei mănăstiri, din secolul al XVII-lea, în apropierea satului, pe locul numit Valea Mănăstirii, susținute, de regulă, de un singur călugăr. În vecinătatea mănăstirii, se spune că ar fi fost o stupină aparținând Episcopiei Vadului. (Augustin Crăciunaș - „Monografia comunei Ciubanca”, 1912)

136

Tot din tradiție se spune că ar fi existat o biserică de lemn, cu hramul „Sf. Gheorghe”, construită în 1750, pe locul numit „Huhurez”, undeva la marginea pădurii de pe Valea Popii. Preotul Băldean Dumitru, care a slujit în perioada 1753 – 1797, a inițiat zugrăvirea bisericii, în anul 1796, dar un incendiu survenit din motive necunoscute a mistuit biserica în aprilie 1894. Faptul că ar fi fost o altă biserică anterioară celei de la „Huhurez” este sugerat de un mesaj inscripționat pe clopotul bisericii, topit și acesta în incendiu: „1683 + I NO II OZSA I D”. În anul 1896 începe construirea unei biserici din piatră și cărămidă, în formă de navă, pe Dealul Hagăului, dar colectele merg greu din cauza sărăciei enoriașilor și edificiul este gata abia în anul 1901. Se sfințește în septembrie 1905, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, de către comisul metropolitan Teodor Herman, protopop tractual. La data de 5 august 1941, Ep. Nicolae Colan a slujit Sf. Aghiasmă în această biserică. De-a lungul timpului, biserica a fost reparată și acoperită cu tablă galvanizată (1950), electrificată (1971), pictată (1975) și înzestrată cu un iconostas sculptat de preotul Timotei Găurean, care lucrase în tinerețe ca tâmplar la IPROFIL Dej. Biserica a fost repictată în tehnica tempera grasă de artistul Ioan Mureșan din Cluj – Napoca. La 18 mai 2003, Ep. Vicar Dr. Irineu Pop Bistrițeanu a sfințit biserica și a fost hirotesit iconom preotul Cânța Cristian. Numeroși au fost preoții care au slujit, de-a lungul timpului, în Ciubanca. Din vremurile de demult au rămas înscrise pe scoarța unui Prăznicar manuscris, datat 1782: „Scris-am eu, păcătosul Ioanichie ieromonahul, când am fost popă în Cibanca de Sus”. Se presupune că ieromonahul Ioanichie ar fi slujit înainte de anul 1782, probabil împreună cu Dumitru Băldean, cel care a slujit până în 1797. Fiul lui Dumitru Băldean, Toma Băldean, a slujit satul în perioada 1798 – 1839. În anul 1805, statisticile au consemnat existența a 86 de familii ortodoxe în Ciubanca, același număr de familii fiind afiliate în perioada 1846 – 1947 parohiei Osoi, care era administrată de preotul Dumitru Băldean II, fiul lui Toma, cel care, din 1843, administra și Ciubăncuța. Au urmat alți preoți în parohia Ciubanca. Băldean Petru, fiu al lui Toma, a slujit între 1844 – 1847, cu nume maghiarizat, Baldi, în timpul revoluției pașoptiste, pe care tradiția locală l-a păstrat ca fiind alcoolic, ceea ce i-a atras

137

și moartea timpurie, la 52 de ani. Un timp scurt, după moartea sa, parohia a fost administrată de preotul Bodea Ioan din Chiuiești și de preotul Popovici Pavel din Olpret. Au urmat preoții: Popovici Toma (1848 – 1850), înlăturat pentru beție; Căpâlnă Dumitru (1850 – 1853), poreclit „Gâlgoanul”, fiindcă se trăgea din Gâlgău; Micle Ilie (1854 – 1863), și acesta înclinat spre licoarea lui Bachus; după moartea acestuia, parohia a fost administrată pe un timp scurt de preotul Găvruș Petru din Escu și de preotul Crăciun Ioan din Ciubăncuța. În timpul slujirii preotului Ilie Micle s-a cumpărat pădurea de pe locul unde este ridicată școala. La 1857 se înregistrau în Ciubanca 432 de locuitori, dintre care 422 erau greco – catolici, doi reformați și 13 evrei. A urmat preotul Micle George (1863 – 1881) și Crăciunaș Grigore (1883 – 1922), între slujirile acestora parohia fiind administrată de preoții din Olpret (Bobâlna): Gog Vasile și Danciu Vasile. Grigore Crăciunaș a făcut școala primară în Ciubanca și a fost hirotonit în 1883 pe seama parohiei Ciubanca, unde a fost și învățător în mai mulți ani școlari, în perioada 1893 – 1913. În anii 1883 – 1885 a funcționat și ca administrator parohial în Escu. A cules colinde publicate într-un volum postum Au urmat preoți parohi în Ciubanca: Stradnicov Arcadie, refugiat din Basarabia, preot și în Ciubăncuța (1922 – 1923); Delioran Chiril, tot basarabean, preot și în filia Ciubăncuța (1923 – 1924); Piso Ilie, care a fost învățător și administrator parohial în Ciubanca între 1926, an în care a fost hirotonit pe cale excepțională, și 1935; Munteanu Gheorghe (1936 – 1944), condamnat apoi, în 1959, la 6 ani de temniță pentru „ uneltire împotriva ordinii sociale”, autor al monografiilor satelor Fălcușa și Poiana Blenchii din Sălaj; Ferghete Sabin, cumnatul preotului Munteanu (1944 – 1946); Pintea Ioan, născut în Escu, a făcut școala primară în Osoi, paroh în Escu, Ciubanca și Ciubăncuța în perioada 1946 – 1968, deoarece conform împărțirii administrative din 1949, Ciubanca devenea filie a parohiei Escu. După noua împărțire administrativă, preot paroh în Escu și filiile Ciubanca și Ciubăncuța a fost Șureanu Constantin Larion-Chesarie (1969 – 1975). În anul 1975 Ciubanca și Ciubăncuța formează o parohie de sine stătătoare, administrată până în 1976 de ieromonahul Șureanu.

138

A urmat preotul Găurean Timoftei (1977 – 1984) cel care a sculptat iconostasul bisericii, apoi: Perța Augustin (1985 – 1991); Săvărșin Iustinian Gheorghe, preot și în Ciubăncuța (1991 – 1996); Cânța Cristian Mihai (1996 – 2004); Olar Septimiu (2004 – prezent). În biblioteca Episcopiei Cluj se găsesc documente despre viața uneori tumultuoasă a parohiei Ciubanca, cu elemente care scot în relief relațiile dintre preoți și credincioși, în special în momentele când se înlocuiau preoții, fie în cazuri de decese, fie ca urmare a mutărilor în alte parohii. Consilul parohial din Ciubanca cere, în anul 1922, să fie parohie independentă după ce devenise comună Ciubăncuța, dar Consistoriul Arhidiecezan răspunde că nu i se poate asigura salariul noului părinte, de aceea parohia să fie asistată în continuare de preotul din Escu sau de cel din Osoi. Din anul 1922, se găsește dosarul cu cererea diacului Arcadie Stradnicov din Eparhia Chișinăului prin care cere să fie instalat ca preot în parohia vacantă Ciubanca și în filia Ciubăncuța. După aprobare, este primită o înștiințare din Moldova că preotul va întârzia pentru că în regiunea Tighina este holeră și locuitorii sunt în carantină. Drept urmare, în august 1922, este instalat ca paroh preotul Grigore Crăciunaș până la sosirea preotului din Moldova, dar și Crăciunaș se mută la Buru. În noiembrie 1923, Arcadie Stradnicov, sosit între timp, își dă demisia fiind numit profesor de limba română la Școala de Meserii din Mireni – Basarabia. Este numit preot Chiril Delioran în august 1923, dar moare la scurt timp, în decembrie 1924, la doar 28 de ani, soția lui rămânând cu multe datorii greu de achitat. Sunt anexate mai multe cereri ale preoților care doresc să preia parohia Ciubanca: Augustin Miclea, George Buda preot în Ungureni, Ilie Piso, învățătorul din Ciubanca, cel hirotonit, chiar dacă enoriașii nu-l prea doreau. Până la instalarea preotului Piso, parohia a mai fost administrată de preotul Petru Filip din Escu și de preotul Octavian Ladar din Olpret. Într-o scrisoare adresată Onoratului Conzistor Arhidiecesan de la Sibiu, credincioșii din parohia Ciubanca reclamă faptele reprobabile săvârșite, în anii 1924 -1926, de cantorul Simeon Crăciunaș care a înjurat și a lovit oameni, numitul Trifon Găvruș chiar a fost băgat în spital în urma bătăii încasate. Este

139 acuzat că s-a luat și de femei. În răspunsul primit, Consistoriul i-a dat doar o amendă de 1.000 lei cantorului și l-a silit să plătească 400 lei cheltuieli de anchetare. Din 1948 se păstrează cererea preotului Todoruțiu Andrei din Cupșeni prin care solitită preluarea parohiei Ciubanca și actul din 6 iulie 1948 prin care preotul Sabin Ferghete, numit notar în Căianu Mic, predă către preotul Ioan Pintea din Escu bunurile parohiei Ciubanca. În patrimoniul bisericii se află trei clopote: un clopot de 40 kg, de dimensiuni 0,40/0,40 m, dăruit de Alexandru Oros din Hășmaș, în anul 1898; un clopot de 30 kg, de dimensiuni 0,35/0,32, cântărind 30 kg, turnat la Sibiu, dăruit de Vasile Itu din Ciubanca, la 1921; un clopot de 20 kg, de dimensiuni 0,30/0,30 m, primit de la ing. Crăciunaș Silviu, fiul preotului Grigore Crăciunaș. Dintre cărțile aflate la biserică: Prăznicar, cu caractere chirilice, cu însemnarea ieromonahului Ioanichie, scris la începutul secolului al XVIII-lea; Cazania lui Varlaam, Iași, 1643, cumpărată cu 21 florini; Evanghelie cu o însemnare cu caractere chirilice prin care se arată că a fost cumpărată de Pop Gheorghe din Dăbâca, probabil la 1775; Liturghier, Sibiu, 1862; Minei, București 1892. La 1860, conscripția nota existența unei case parohiale, apoi o casă parohială a fost construită în anul 1813. Tot la 1860 biserica folosea un teren arabil de 9 câble și un fânaț de trei care. După al doilea război mondial, în 1947, deținea 219 iugăre de pădure și 36 iugăre de pământ cultivabil.

140

Biserica ortodoxă Ciubanca

Biserica ortodoxă Ciubăncuţa

141

D. PAROHIA CIUBĂNCUŢA

Satul Ciubăncuța, numit și Ciubanca de Sus, a fost menționat documentar în 1554 și se presupune că ar fi avut o biserică din secolul al XVII-lea, dovadă fiind menționarea, în anul 1658, a unui preot care plătise darea către turci. Credincioșii au început, în anul 1826, ridicarea unei biserici din lemn de stejar, cu hramul „Sfântul ierarh Nicolae”, construcție terminată în 1829, în timpul parohului locului Dumitru Baldi, așa cum reiese din pisania aflată deasupra ușii din tinda bisericii: „ Anu 1826 sau început această sf. biserică și sau gătatu 1829, fiind împărat Franțișc Ferdinant și episcopu Ioan Moga, și protopop Ioan Duma, iară preotul locului Dumitru Baldi, supt curatoria lui Bilea Crăciunaș. Meșterul a fostu Criste Todoru din Ciubăncuțea”. Meșterul care a ridicat biserica este notat a fi fost Criste Teodor din Ciubăncuța. Biserica de 80 mp are forma de navă, și a fost pictată pe pânză aplicată, în 1865, de un anonim. A fost ridicată pe o fundație de piatră, pe un plan rectangular, planimetria se dezvoltă pe o axă longitudinală, de la est la vest se înșiră cele trei încăperi specifice unei biserici construite de comunitatea românească: pronaos, naos și altar poligonal mai îngust ca restul clădirii. Este construită din cununi de bârne, așezate pe un soclu de piatră, dispuse orizontal, îmbinate la capete. Cununile de bârne din partea superioară a pereților depășesc fațadele, alcătuind console, numite „aripi”, cu rol constructiv, dar și decorativ. Deasupra pronaosului se află turnul clopotniței, prevăzut cu galerie și arcade și încoronat cu un coif ascuțit. Naosul și altarul sunt acoperite cu câte o boltă semicilindrică, din scândură. Biserica este inclusă în lista nouă a monumentelor istorice, sub codul: CJ – II – m – B – 07567. Ciubăncuța a fost filie la parohia Ciubanca, dar biserica avea, din când în când, și paroh independent. În 1888 era filie la Ciubanca, din 1949 a fost filie la Escu, preot fiind Ioan Pinte, iar în 1972 era filie la Ciubanca, preot Sureanu Gherase. Conscripția Klein, de la 1733, evidenția existența în Ciubăncuța a 16 familii greco – catolice cu preotul T. I. George. În 1741 a fost hirotonit preot al satului Ilarion din Vișeul de Sus. Același preot Ilarion era, probabil, paroh și în anul 1766, când satul avea 232 ortodocși, dintre care 122 bărbați.

142

Preoți cunoscuți care au slujit la Ciubăncuța: popa Ioan (1780 – 1794), Popovici Pavel (1795 – 1811) care păstorea 54 familii ortodoxe; Beldean Dumitru II, parohul din Ciubanca, cel care a administrat Ciubăncuța în perioada 1843 – 1844, avându-l capelan pe Ștefan Penea. A urmat Danciu Rafailă, întemeietorul neamului Crăciunaș și fiul acestuia, Vila, zis Crăciunaș din cauză că era mic de statură. Se spune că Vila a fost un călăreț desăvârșit și a călărit calul cel mai sălbatic din stava domnească până ce a crăpat calul și de frica pedepsei a fugit la o rudenie bogată care, ulterior, l-a trimis la Sibiu să se facă preot. (Augustin Crăciunaș - „Monografia...”) Fiul preotului Vila, Crăciunaș Ioan, a fost preot al parohiei Ciubanca în perioada 1852 – 1880, an în care a decedat. După moartea acestuia, au administrat parohia timp de trei ani Pop Vasile, paroh în Osoiu și Găvruș Petru, paroh în Escu. În prezent, este filie a parohiei Ciubanca, fiiund păstorită de preotul Cânta Cristian Mihai (1996 – 2004) și Olar Septimiu, preot și în prezent În patrimoniul bisericii se află două clopote din aliaj, cel mare având 40 kg, iar cel mic – 20 kg, conform inventarului din 31 mai 1872, aflat în arhiva protopopiatului Dej. Biserica a achiziționat mai multe icoane, dintre care „Iisus Pantocrator”, realizată în anul 1667, și „Arhanghelul Mihail”. Probabil au fost realizate de un grup de pictori cu atelierele undeva la nord-vest de Cluj, artiști autori și ai altor icoane pictate anume pentru biserica din Ciubăncuța. S-ar putea ca icoana „Iisus Pantocrator” să fi provenit din inventarul vechiului lăcaș. Dintre cărțile deținute de biserică: Evanghelie, Blaj, 1765, pe forzațul căreia este inscripționat faptul că „la 26 aprilie 1941 au fost puse ferestre noi”; Apostol, Blaj, 1802, cu inscripționarea faptului că a fost cumpărat de sătenii din Ciubanca; Molitvelnic, Sibiu, 1874; Minei, Sibiu, 1813. Casa parohială veche a dispărut, o alta a fost ridicată în a doua jumătate a sceolului al XIX-lea, în timpul când preot era Ioan Crăciunaș.

143

E. PAROHIA ELCIU

Elciu este o localitate veche, cu prima mențiune documentară datând din anul 1230. Conscripția Klein menționează la 1733 existența unei biserici de lemn, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihai și Gavril”, biserica folosind un teren arabil de 6 cubuli, pentru ca în anul 1750 să aibă un teren intravilan, un teren arabil de peste 7 cubuli și un fânaț de trei care. Vechimea bisericii de lemn din Elciu nu se cunoaște cu exactitate, dar se presupune că ar fi fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după anul 1766, pe un clopot aflându-se inscripționat: „22 aprilie 1766”. Terenul pentru construirea noii biserici a fost donat de un anume Bodor, iar meșteri au fost Decsi Pista, Ioan Boboș și Farcaș Ioan, care au primit în schimbul muncii suprafețe din terenul donat de Bodor. Biserica a fost vândută în anul 1927 satului Ciureni (Sălaj), loc unde a fost reconstruită un an mai târziu de meșterul Nicolae Peterfi din Cubleș, pe pământul donat de fostul notar al comunei Zalha, Traian Păcurar. Deoarece a suferit modificări în urma deplasării nu se află pe lista monumentelor. Valoarea bisericii este predominant morală, ea ar fi fost martora slujbelor ținute de Țiple Popa sau Iosif Perșe, preoți și zugravi, care împreună cu Ioan Zugravul, originar tot din Elciu, au pictat la sfârșitul secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX-lea multe biserici de lemn din județele Sălaj, Satu Mare, Maramureș și Cluj (zona Codrului), lucrările lor remarcându-se prin bogăția scenelor și printr-un program iconografic unitar. Totuși, singura lucrare ce păstrează semnăturile celor doi preoți – artiști este cea din Chișed. Din păcate, documentele nu ne spun că aceștia ar fi decorat și biserica din satul lor de origine, Elciu. Se știe însă că Iosif Perșe din Elciu a pictat în 1839 biserica de lemn, cu hramul „Sfinții Îngeri”, din Așchileu. Biserica de lemn din Elciu a fost construită din bârne de lemn, pe temelie de piatră, având o lungime de 12 m, o lățime de 5 m și o suprafață totală de 60 mp. Edificiul acoperit cu tablă are un plan dreptunghiular terminat spre răsărit cu absida altarului, decroșată, cu cinci laturi. Intrarea este dinspre latura din vest, adăpostită de un pridvor închis, adăugat ulterior. Pereții au fost tencuiți afară și în interior. Împărțirea este cea tradițională: pronaos,

144 naos, altar. Pronaosul este despărțit de naos doar de stâlpii ce susțin corul la care se ajunge pe o scară din dreapta pronaosului. Interiorul corului are un luminator rotund practicat în timpanul cu care se termină acoperișul către vest. Pronaosul este acoperit cu un tavan de scânduri, iar naosul este adăpostit de o boltă semicilindrică ușor retrasă spre interior. Absida altarului are trei intrări și o boltă îngustă. Piciorul mesei altarului este din zidărie. Interiorul este luminat de câte două ferestre spre sud și nord și alte două pentru absida altarului. Turnul este din lemn, acoperit cu tablă și adăpostește două clopote: unul donat de Maria Moldovan din Zalha, celălalt cumpărat de credincioși. Biserica a fost repictată la Ciureni, în anul 1976 de artistul Ioan Ciurean din Greaca. (Gâdea Ioan, „Biserici de lemn din România – nord-vestul Transilvaniei”, B, Ed. Meridiane, 1996). În locul bisericii vândute, în perioada 1927 – 1929 a fost construită din cărămidă biserica actuală cu hramul„Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, de meșterul Ioan Peterfi din Cubleșu Șomeșan. Ep.dr. Iuliu Hossu a sfințit lăcașul în anul 1932, iar Ep.Vicar Dr. Irineu Pop Bistrițeanu l-a resfințit în 1998. În timp, construcția a fost tencuită, acoperită cu tablă și renovată de mai multe ori și pictată în interior de către pictorul Ionel Pașca, în anul 1997. Lucrările din acea perioadă au fost executate prin contribuția benevolă a credincioșilor locali, sub îndrumarea preotului Șomodean Emil. La vremea Conscripției din 1733, în sat sunt notați doi preoți: Gavrilă și Vasile, 150 de suflete, loc arător al bisericii de trei iugăre, iar în anul 1760 sunt înregistrate 40 de familii ortodoxe și 12 greco – catolice, având ca preot pe popa Onu. Din 1762 până în 1772, paroh este popa unit Vasile, împreună cu preotul Țiple Popa, urmașul unei familii de nobili, preot și meșter zugrav, care împreună cu Ioan Zugravul, din Elciu, au pictat o serie de biserici. Perșe Iosif a fost paroh al Elciului între anii 1837 – 1851, el fiind și un renumit pictor de biserici, probabil un discipol al lui Popa Țiple. În perioada 1851 – 1854, parohia a avut administatori preoți din vecinătate, apoi din 1854 până în 1894, a fost preot paroh Ienei Ioan. Șematismul din 1880 notează parohia Elciu ca făcând parte din comitatul Solnoc Dăbâca, aflată la depărtare de 16 mile de Scaunul metropolitan, cu matricole din 1851, paroh fiind Ioan Ienei, cantor Gavrilă Mocuțiu și docente Simion Rohu, iar ca enoriași 411 greco – catolici.

145

Zece ani mai rârziu, cu prilejul șematismului din 1890, parohia Elciu este așezată ca fiind la 169 km de Scaunul metropolitan și la 7 km de Scaunul protopopesc, preot paroh fiind tot Ioan Ienei, cantor același Gavril Moșuțiu și un alt docente, Ion Căprariu. Se înregistrează la acea dată 512 enoriași greco – catolici. Câțiva ani mai târziu, aproape de sfârșitul secolului al XIX-lea, la 1896, sunt înregistrați 461 enoriași greco – catolici, lipsește numele preotului, iar cantor este Ioan Ciple și docente Ioan Nemeș. În ultimul șematism al secolului, la 1900, parohia Elciu este situată în comitatul Szolnok – Doboka, districtul Dergei, notar al districtului fiind trecut Elie Șerban, paroh în Fizeș. Sunt în sat 600 de credincioși greco – catolici, administrator parohial era părintele Iulian Florian, docente ambulant – Ioan Goga, cantor – Ioan Cziple și curator primar – Vasile Pop. Binecuvântarea bisericii din Elciu a avut loc la data de 18 septembrie 1926 de către Sf. Părinte canonic dr. Victor Macaveiu, reprezentantul Mitropoliei, și protopopul Demetriu Mureșan din Chechiș. Printre preoții prezenți s-a numărat și preotul din Recea Cristur. Duminică dimineața s-a sfințit apa, iar Sf. Liturghie a fost slujită de zece preoți și doi diaconi. Predica de sărbătoare a fost ținută de reverendisimul dr. Victor Macoveiu. Datele sunt oferite de publicația „Unirea Poporului”, din Blaj, anul VIII, nr. 40, 3 octombrie 1926. În publicația Curierul Creștin, din septembrie – octombrie 1932, se anunța că Iulian Florian, paroh în Elciu, „este numit protopop onorar cu facultate de a purta brâu roșu”, decizie dată cu ocazia sfințirii bisericii din Elciu la 18 septembrie 1932. De perioada cât preot paroh a fost Iulian Florian se leagă un eveniment descris amănunțit în Curierul Creștin, organ oficial al eparhiei de Cluj – Gherla, din 15 noiembrie 1932. Preotul Florian a fost hirotonit în 1896, preot în Elciu până în 1938, având 554 de enoriași greco-catolici. Evenimentul a constat în consacracrea bisericii din Elciu, tractul protopopesc al Gârboului, de către P.S. Episcop Iuliu Hossu, însoțit de părintele Dr. Bojor canonic și de prefecții de teologie Dr. Lemenyi și Popa. După spusele publicației, primirea a fost grandioasă. La șase kilometri de Elciu oaspetele a fost întâmpinat de protopopul Dumitru Murășan și de 24 de preoți, cu un „cuvânt de binevenire” în localitate. Alaiul a fost condus de călăreți până la 1 km de Elciu, unde s-a trecut printr-o poartă de triumf, în aplauzele locuitorilor comunei. Prefectul de Someș, dl. Valer Bilțiu, prim-

146 pretorul Socaciu și învățătorul Greabu, rostesc cuvântări în numele administrației și școlii, apoi cortegiul se îndreaptă spre biserică. În frunte se aflau călăreții, apoi trei fete, două purtând lumânări aprinse, cea de a treia, din mijloc, ducând crucea. Urmau trei care alegorice la care erau înjugați câte 6 boi împănați. În primul car se afla „marele Arhipăstor”, în cel de al doilea, copiii de la școală, iar în cel de al treilea era corul tineretului din Elciu, care a cântat tot drumul cântece religioase. Serviciul consacrării și liturghia arhierească s-au desfășurat cu fast, fiind prezenți 24 de preoți și parohul locului, părintele Florian Iulian. Au urmat vizite la casele mai multor credincioși, iar părintele Florian a fost ridicat, pentru merite bisericești, la demnitatea de protopop. Apoi s-a plecat spre Milaș. În perioada interbelică s-au consemnat mai multe vizite canonice ale Ep. Iuliu Hossu în satele comunei: la 22 iunie 1926 – Pustuța și Jurca; la 23 iunie 1926 la Osoi; 4 iulie 1933 – Recea Cristur și Căprioara. În perioada cât parohia Elciu a fost păstorită de părintele Florian venitul congrual era de 273 coroane și 54 fileri. În perioada celui de al doilea război mondial, la 1941, părinte paroh era preotul Pantea Onoriu, având înregistrați 710 credincioși greco – catolici, iar după încetarea conflagrației mondiale preot era Neamțu Gheorghe, în perioada 1947 – 1949. După trecerea la ortodoxie, din 1949, parohia a fost slujită de preoți din satele învecinate. Din anul 1958, parohiile Elciu și Pustuța s-au afiliat parohiei Căprioara, preot fiind Pop Septimiu Vasile. Aceeași parohie (Căprioara – Elciu – Pustuța) a fost administrată între anii 1976 -1992 de preotul Șerban Felician, cel care, din anul 1992 și până în prezent este preot paroh la Recea Cristur. A urmat preotul Șomodean Emil Ioan (1993 – 2000), iar la 1 mai 2000 Elciu a devenit parohie de sine stătătoare, administrată de preoții Radu Toader (2000 – 2001) și Târziu Nicolae Gavrilă, hirotonit în septembrie 2001 la Mănăstirea Valea Cășeiului pentru parohia Elciu, preot care funcționează și în prezent. În patrimoniul bisericii se află, printre alte cărți, o Evanghelie, tipărită la Blaj, în 1817, o alta provenită din Sibiu, achiziționată în 1806 și un Triod, tipărit la Blaj,în 1890, achiziționat în anul 1910. Actuala casă parohială a fost cumpărată în anul 1976.

147

Biserica ortodoxă Elciu

Biserica ortodoxă Escu

148

F. PAROHIA ESCU

Localitatea Escu este notificată în documente din anul 1378, dar abia în secolul al XVII-lea, în 1658, este pomenit un preot al satului ca fiind plătitor de dare. Conscripțiile religioase din secolul al XVIII-lea înregistrează satul ca având biserici și preoți. Este probabil să fi existat o biserică mai veche, de lemn, cea pomenită în Conscripția Klein, la 1733. În anul 1784 biserica a ars și credincioșii au construit o altă biserică, tot de lemn, care a fost demolată în anul 1940, an în care a început ridicarea unei biserici de zid, terminată în 1947. Demolarea bisericii de lemn, din anul 1940, a provocat multă tristețe și a rămas în memoria bătrânilor prin momentul când turnul bisericii a căzut peste crucea vechiului preot și a rupt-o. Se păstrează o singură imagine a acestei biserici, amplasată în noua biserică de zid. Din fotografie apare imaginea unei biserici de dimensiuni reduse, cu absida altarului retrasă. Prin latura de sud se făcea accesul în interior, iar în acest perete se deschideau două ferestre. Acoperișul unitar care se întindea peste tot edificiul era continuat, în partea de vest, cu un turn scurt, așezat peste pronaos. Biserica actuală de cărămidă, cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae”, a fost terminată în anul 1947, sfințită de Ep. Nicolae Colan al Clujului. Biserica are forma de navă, are o suprafață de 450 mp. și a fost înzestrată cu un iconostas sculptat în lemn de stajar de ieromonahul Antonie Ciobanu din Rohia. Iconostasul a fost împodobit cu icoane pictate de Coriolan Muntean, profesor la Seminarul din Cluj. Preot era Ioan Pintea, iar epitrop Simion Pintea. În pisanie, este specificat faptul că biserica s-a ridicat „cu ajutorul material al tuturor credincioșilor din parohie”. În timp, biserica a fost reparată în mai multe rânduri, electrificată și pictată în tempera grasă de zugravul Constantin Bumbu din Cășeiu, în anul 1988. Tot atunci a fost stropită cu terasit, s-a vopsit acoperișul și s-au executat trepte de urcare spre biserică. În pisanie se specifică faptul că o parte a costului lucrărilor a fost suportată de credincioșii locali, iar o altă sumă substanțială a venit de la unii binevoitori.

149

Parohia avea ca filii Ciubanca și Ciubăncuța, din 1961, apoi s-a afiliat și Pustuța ca filie. La 1733, preot era Alexa, satul Escu având 20 de familii greco – catolice. La 1750, în Statistica românilor inițiată de vicarul episcopesc Petru Pavel Aron, erau înregistrați 130 de credincioși greco – catolici, parohia având preot (nenominalizat) și sfăt. În 1760, cele 43 de familii ale satului revin la ortodoxie, fără a se cunoaște date precise despre preoții parohiei până în anul 1793 când este hirotonit Dimitrie Roman din Tărpiu. Acesta este suspendat, în 1805, de comisia guvernamentală și vreme de câțiva ani parohia a fost adminisrată de preoți din satele vecine. Au urmat: preotul Nicolae Vlaș (1822 – 1835); preotul Pene (Frâncu) Ștefan (1835 – 1846), an în care cele 56 de familii de ortodocși se afiliază parohiei Ciubăncuța. Pentru câteva luni, parohia este administrată de preotul Dumitru Beldean, decedat în 1846, urmează Pop Grigore , preot și în Osoi,(1846 – 1851), apoi Gavriș (Gavrilaș) Petru (1851 – 1883), originar tot din Osoi, în timpul căruia a crescut populația satului (322 de ortodocși și șapte israeliți consemnați în anul 1880) și s-au edificat școli de lemn în satele Osoi, Ciubăncuața și Jurca. Preotul Crăciunaș Grigoriu, care slujea și în Ciubanca, a administrat parohia Escu în perioada 1883 – 1885, urmat de Goron Ioan, preot între anii 1885 – 1922, dar și învățător în sat, avându-l capelan în perioada 1911 - 1922 pe Vasile Goron, cel care a condus lucrările pentru clădirea școlii de lemn. Filip Petru a administrat parohia în perioada 1923 – 1928. Au urmat preoții în timpul cărăra s-a ridicat biserica actuală: Danciu (Damian) Ioan (1928 – 1945), de loc din Trestia, și Pintea Ioan (1946 – 1968). În timpul preotului Pintea s-a pictat biserica și s-a târnosit de către P.S. Episcop Nicolae Colan al Clujului, în 1947, iar în 1949 s-a zidit o școală nouă, din cărămidă, pe o porțiune de pământ din grădina bisericii. Pentru două luni (septembrie – noiembrie 1968) preot paroh este Radu Emil, urmat de Șureanu Chesarie, în perioada 1969 – 1977, parohia fiind: Escu – Ciubanca – Ciubăncuța. Biserica și casa parohială au fost electrificate în anul 1969, iar în 1971 (1975 ?) s-a format parohia Ciubanca – Ciubăncuța, prin desprindere de la parohia Escu. Au urmat preoții: Negru – Negruțiu Emil (1977 – 1978), Baciu Pavel (1979 – 1983), Ferențiu Ioan (1988 – 1999), Pop Eugen (2000 – 2002), Linul

150

Grigore – preot în Escu – Pustuța în perioada 2002 – 2009 și Serețan Dănuț, hirotonit în martie 2009 de Ep. Vicar Vasile Someșenu, preot în Escu – Pustuța din 01.03 2009 până în prezent. Căsătorit din 1991 cu Ana Boerean, are doi copii: Dănuț și Diana. Ca bunuri funciare, în 1733 parohia avea un teren arabil de 4 câble (o câblă = ½ iugăr) și un fânaț de două care de fân, iar în Conscripția Bukow parohia era înscrisă cu un teren arabil de 6 cubuli și un fânaț de 4 care de fân. În timpul primului război mondial, din Protopopiatul Ortodox Român Dej au fost rechiziționate clopotele mai multor biserici, în valoare de 7.400 de coroane, pentru a fi topite și folosite pentru fabricarea tunurilor. Suma a fost depusă într-un depozit bancar, pentru a se procura noi clopote. În situația de clopote rechiziționate s-au găsit și bisericile din Escu – un clopot de 21 kg, Ciubanca și filia Ciubăncuța – clopot de 29 kg, Osoiu – un clopot de 11 kg. (Elena Crinela Holom – „Sunet și sensibilități colective. Funcția socială a clopotelor în comunitățile românești din Transilvania (sec. XIX – XX)”, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006) Pentru reparea șarpantelor de la casa parohială din Escu, Consiliul Județean Cluj, în cadrul Programului Culte – Cultul Ortodox, a repartizat suma de 1,50 mii lei.

G. PAROHIA JURCA

Satul Jurca este menționat documentar în 1378. Date despre biserica din localitate aflăm cu prilejul Conscripției Klein, la 1733 fiind menționată existența unei biserici cu hramul „Sf. Paraschiva”, ceea ce susține faptul că acest lăcaș a fost construit înaintea menționării în conscripție. Din documentele aflate în biblioteca Episcopiei aflăm că pe locul actualei biserici era o alta, adusă din Șimișna. Credincioșii locului au construit o biserică de lemn, în anul 1790, cu hramul „Toți Sfinții”, care a fost demolată și în 1935 s-a ridicat o nouă biserică de zid, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, cu ajutorul material al episcopiei și prin truda credincioșilor. Biserica are forma de navă și este acoperită cu țiglă. Clopotul bisericii este din aliaj, de dimensiuni 0,65 – 0,30 m, are o greutate de 40 kg și a fost procurat în 1915. În anul 1958, în timpul păstoririi preotului Pintea Ioan din Osoi, biserica a fost înnoită, s-a completat mobilierul, s-a făcut iconostasul, s-au cumpărat

151 icoane și cărți, precum și alte lucruri trebuincioase serviciului divin. Biserica a fost sfințită în 1958 de Ep. Teofil Herineanu. Parohia avea, la 1733, 18 familii greco – catolice, preot era popa Grigore, iar în 1750 cei 100 de credincioși erau tot de religie greco – catolică. Zece ani mai târziu, la 1760, cele 22 de familii înregistrate erau revenite la ortodoxie, dar câțiva ani mai târziu, la 1798, credincioșii au acceptat uniația. Dintre preoți: Ioan Cozma – în 1835, cu 121 de credincioși; Ioan Pop – în 1842, cu 118 credincioși; după anul 1835 satul este afiliat parohiei Pruni, administrată de popa Vasile Oros. Jurca este menționată în conscripțiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În Șematismul din anul 1882, localitatea Jurca apare ca făcând parte din comitatul Szolnok – Doboka, ca filie la Nagy-Mezö (Pruni), avea biserică „în onoarea tuturor sfinților”, 134 de credincioși greco - catolici, cantor era Elias Radu și docente Teodor Coroianu. Nu este pomenit preotul parohiei, dovadă că era administrată ca filie. În 1886, Jurca devine filie a parohiei Câmpu Lung, împreună cu Ciubanca, Ciubăncuța și Osoi, până în anii primului război mondial. Șematismul din 1894, definește parohia ca fiind la distanță de două ore și jumătate de„Matre”, tot ca filie la Pruni, cantor fiind Teodor Coroianu și având 180 credincioși greco – catolici și doi evrei. Doi ani mai târziu, șematismul aduce ca noutate doar schimbarea cantorului, în persoana lui Efrem Pop. În perioada interbelică, la 1932, Jurca și Pustuța erau trecute ca filii ale parohiei Oșorhel, administrată de preotul Mureșan Alexandru, pentru ca după cel de al doilea război mondial, în 1947, Jurca să devină filie a parohiei Căprioara, apoi, în 1972, este filie la Osoi, administrată de preotul Burzo Gavril. În prezent, Jurca este administrată de preotul Moldovan Liviu Vlad din Osoi. Din Jurca, este preotul protopop Coroian Fabian, născut în 1958, absolvent al Institutului Teologic de grad universitar Sibiu, hirotonit preot în 1985, iconom stavrofor, cruce patriarhală, protopop din 1 septembrie 2002. În patrimoniul bisericii se află cărți prețioase: Octoih Mare, din 1746, de la Mitropolia București; Strașnic, din 1753, de la Mitropolia Blaj; Minei, din 1781, de la Blaj; Triod, din 1891, de la Mitropolia Blaj.

152

Biserica ortodoxă Jurca

Biserica ortodoxă din Osoi

153

H. PAROHIA OSOI

Osoi esta localitatea menționată în documentele anului 1314. Despre existența unei biserici în Osoi se poate vorbi de prin secolul al XVIII-lea, după cum reiese din prestolul din apropierea actualei biserici. În anul 1800, străjuind așezarea pe un deal împădurit, a fost ridicată biserica de lemn cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, pictată în interior de Ioan Perșe din Elciu, la 1821 și sfințită de Ep. Vasile Moga, probabil, la 1822. Într-un istoric al bisericii, data sfințirii este anul 1821, dar nu s-au găsit alte dovezi privind data exactă. Această biserică este înscrisă în noua listă a monumentelor istorice sub codul: CJ – II – m – B – 07730. Planul bisericii este același cu al bisericilor de lemn din Podișul Transilvaniei. Astfel, pronaosul și naosul au o formă rectangulară, iar absida altarului, de formă poligonală, este mai îngustă ca restul edificiului. Deasupra pronaosului se înalță turnul – clopotniță, de forma unei prisme, cu galerie în partea superioară a tamburului, terminat cu un vârf ascuțit. Intrarea se deschide în peretele sudic al pronaosului care este tăvănit, iar naosul și altarul au bolte semicilindrice. Pictura realizată de Ioan Perșe, preotul Elciului, se mai păstrează doar fragmentar. Biserica are clopote de 30 și 40 kg. Construcția se prezintă și acum într-o stare bună, fiind reparată în mai multe rânduri de-a lungul anilor. Beneficiind de un ajutor de 250 de coroane de la Vasile Stroiescu, la 1903, s-a edificat o biserică de zid cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul”, azi dispărută. Acest Vasile Stroiescu a contribuit decisiv la construcția sau înfrumusețarea a 24 de biserici din Eparhia Clujului. (Matei Sofrone – „Vasile Stroiescu și românii transilvăneni”, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002) Lucrările la temelia noii biserici au fost sfințite de Ep. Vicar Vasile Someșanu, la 9 mai 2004. Parohia Osoi a trecut la uniație în anul 1700, consemnându-se 38 de familii greco – catolice cu prilejul Conscripției Klein, la 1733, preot fiind popa

154

Filimon. Conscripția din 1760 – 1762 marchează revenirea localnicilor din Osoi la ortodoxie, printr-un preot din cei doi ai satului și 44 din cele 49 de familii. Numeroși au fost preoții care s-au aflat în slujba credincioșilor din Osoi: Gâscă Gheorghe (1781 – 1809); Pop Lup (1809 – 1823); Popoviciu Ioan, preot venit din Moldova (1823 – 1836); PopVasilica, între anii 1837 și 1839 când a trecut la greco – catolici și a părăsit satul; Pop Grigore (1839 – 1875), în timpul căruia s-a edificat școala confesională din lemn; Pop Vasile (1875 – 1883), fiul lui Grigore Pop, în timpul căruia a fost demolată școala. În Monografia alcătuită de Teodor Herman, la 1925, se spune despre Vasile Pop că era bețiv, „dar nu așa tare ca tatăl său”, iar după moartea acestuia, din 1883 până în 1885, parohia a fost administrată de Danciu Vasiliu din Olpret și Găvruș Petru din Escu. A urmat preotul Pop Pantelimon, paroh între anii 1885 – 1924, când a decedat. Acesta a determinat credincioșii să cumpere o casă cu grădină în centrul satului, pe care au transformat-o în școală confesională și locuință pentru învățător. În anul 1896, au trecut la greco – catolici 19 familii, iar în 1900 și-au ridicat o biserică din scânduri, acoperită cu șindrilă, după ce ani la rând cei care optau pentru ortodoxie și cei cu opțiune pentru uniație, deși diferiți confesional, foloseau alternativ aceeași biserică. Preotul Nichita Gavril, originar din Peteritea (Maramureş), a administrat parohia Osoi în perioada 1926 – 1941, tatăl acestuia fiind cel care a inițiat construirea monumentului eroilor din sat. Acesta a funcționat ca învățător în mai multe sate, printre care și în Osoi în anul 1926, an în care Ministerul Învățământului Public i-a adresat o scrisoare de mulțumire pentru activitatea didactică desfășurată și a fost hirotonit pe cale excepțională fiind numit administrator parohial în Osoi. A demolat vechile case parohiale și din materialul lemnos a construit o biserică. A fost arestat și el în anul 1953 pentru „atitudine dușmănoasă contra ordinii sociale”, fiind încarcerat mai bine de șase ani. Tot învățător în Osoi, între anii 1938 – 1940, a fost și Pintea I. Ioan, hirotonit pe cale excepțională în 1943 și numit administrator parohial în Osoiu – Jurca – Valea Lungă – Vârteșca, în perioada 1943 – 1966. În 1950 acoperă turnul bisericii cu tablă, iar în 1955 separă casa parohială de școală,

155 după ce înaintașul său, Gavril Nichita, transformase locuința învățătorului în casă parohială. În anul 1948, credincioșii greco – catolici din Osoi trec la biserica ortodoxă română, în 1951 înregistrându-se şi cinci familii de penticostali. În anul 1966, preot paroh în Osoi și Jurca este Tăut Victor, urmat de Moroșan Vasile (1966 – 1972), Chirilă Gavril (1974 – 1977), Moldovan Ioan (1977 – 2003) și Moldovan Liviu Vlad, absolvant al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj – Napoca, promoția 2008, hirotonit de Ep. Vicar Vasile Someșanu în martie 2003 și la mănăstirea Nicula, preot în Osoi din 2003 până în prezent. Hirotesit Sachelar în 2005. În patrimoniul bisericii din Osoi sunt icoanele: Iisus Hristos – 1802, Fecioara Maria – 1805 și Nașterea Domnului – 1808. Dintre cărți se remarcă: Chiriacodromion, Bălgrad, 1699; Triodion, București, 1747, cu însemnarea: „ Acest Triod îi prin cheltuiala satului. Scris-am eu, popa Gligor”; Strașnic, Blaj, 1817, cu însemnarea: „S-au cumpărat în anul 1833... și donată bisericii gr. or.din parohia Osoiu.” În Osoi este născut și preotul Pop Pavel, absolvent al Liceului Seminarial Teologic din Cluj-Napoca și al Facultății de Teologie Ortodoxă București, hirotonit în Petrova de Ep. Iustinian Chira Maramureșanu, preot în Dârja și Dej, hirotesit sachelar, iconom (1991), stavrofor (2002). Pentru reparații la biserica din Osoi din partea Consiliului Județean Cluj, în cadrul Programului „Culte – Cultul Ortodox”, în anul 2008 a fost alocată suma de două mii lei, după ce, în cadrul aceluiași program, CJ Cluj alocase în anul 2005 suma de 1,5 mii lei pentru continuarea lucrărilor la biserica în curs de ridicare.

I. PAROHIA PUSTUŢA

Satul Pustuța este pomenit documentar în anul 1507, sub denumirea Wyfalu (Satu Nou), dar se știu puține lucruri despre credincioșii din localitate, mereu puțini la număr și afiliați, de-a lungul timpului, parohiilor învecinate: Oșorhel, Căprioara, Escu, Elciu.

156

Se spune că satul avea biserică de lemn datând din secolul al XVII-lea, din anul 1658, când ar fi fost construită. În locul numit „Valea Mănăstirii” aflat în apropierea localității Șimișna, jud. Sălaj, a existat o mănăstire a călugărilor ortodocși, care și-a încheiat existența la începutul secolului al XIX-lea, iar biserica de acolo, cu hramul „Pogorârea Spiritului Sfânt” a fost strămutată la Pustuța, pe locul unei biserici mai vechi. Biserica din Pustuța a fost menționată în conscripțiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În șematismul din anul 1867 se pomenește despre biserica de lemn din Pustáujfalu, „în onoarea Pogorârii Spiritului Sfânt”, parohia aflată la o jumătate de oră distanță de Matre este inclusă în districtul Olpretului, iar cantor era nominalizat Ioan Borzu. În 1882, șematismul plasează Pustuța ca filie la Oláh Vásárhely (Oșorheiu), cu biserică „în onoarea Spiritului Sfânt”, cu 120 credincioși greco – catolici și 8 izraeliți. Aceleași date le cuprinde și șematismul din anul 1894, diferă doar numărul credincioșilor greco – catolici, la acea dată fiind 134 și doar cinci izraeliți, iar cantor este trecut ca fiind Simeon Pop.

Biserica ortodoxă Pustuţa

157

Biserica actuală are hramul „Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil” și a fost ridicată în anul 1887 de meșterul Pușcaș Nicolae din Antăș, cu ajutorul credincioșilor. Biserica era de lemn, zugrăveala și pictura interioară fiind realizate de un pictor din Dej, și era acoperită cu șindrilă. În timp, biserica a fost extinsă în 1928, acoperită cu tablă (1960) și electrificată în anul 1974. Recent, în anul 2000, biserica s-a tencuit în exterior în terasit și a fost zugrăvită de meșterii din Dej: Nicolae Mikloș și Nicolae Cubleșan, apoi, în 2007, a fost pictată de Todea Peter din Leșu Ilvei. În anul 2008 s-au construit scări de acces la biserică și s-a ridicat un altar de vară. Sfințirea s-a efectuat la 8 iunie 2008 de Ep Vicar Vasile Someșanu. La început ortodocși, în 1818 credincioșii trec la greco – catolici. Se cunoaște ca preot pentru cei 102 credincioși Iobu Jurcan, în 1842. Mereu parohia a fost administrată de preoții localităților din împrejurimi, acolo unde Pustuța a fost afiliată. În anul 1972, preot este menționat Pop Septimiu. În patrimoniul bisericii: Cazanie, București, 1736; Evanghelie, Blaj, 1765; Strașnic, Blaj, 1817. Prin Pustuța era traseul pe care îl urmau în trecut pelerinii plecați pe jos din Sălaj în drum spre mănăstirea Nicula. Calea prin sat era un adevărat moment de respiro, după ce aceștia urcau cu greu Dealul Cernucului.

Biserica penticostală din Recea Cristur are în prezent 31 de credincioși, aparținând de biserica „Speranța”, din cartierul Mărăști, Cluj-Napoca. Mic Alexandru este conducătorul penticostalilor, după ce o perioadă i-au avut la conducere pe Pop Alexandru. Penticostalismul a venit din America, în perioada interbelică, prin românii câștigați de ideile acestuia, propăvăduite în America prin revista în limba română „Vestitorul – Evangheliei”, redactată de Paul Budeanu, originar din județul Arad. Numele vine de la „Pentecosta” (cincizecime), susținând că ei sunt botezați cu Duhul Sfânt și cu foc, daruri primite de către Apostoli la cincizecime sau la Pogorârea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este locțiitorul lui Hristos pe pământ, coborându-se din cer de la Tatăl, în ziua Cincizecimii. Credincioși penticostali sunt și în Ciubăncuța și Osoi. Doleanța penticostalilor din comuna Recea Cristur este ridicarea unei biserici, fiind făcute demersuri pentru realizarea acestui deziderat. Biserica penticostală „Emanuel”, din Ciubăncuța are o vechime de peste 50 de ani, când adunările au început în casele fraților Mânzat Iosif și Lucreția,

158

Găvruș Augustin și Reghina, Mureșan Iosif și Rujica, aceștia fiind și pionierii credinței penticostale din Osoi, Jurca, Ciubanca și Escu. Din anul 2005, credincioșii au un nou lăcaș de închinare. În prezent, lucrarea este condusă de Miclea Daniel – pastor, Mureșan Ionică – prezbiter și Găvruș Augustin – diacon. Baptiști nu sunt înregistrați în recensămintele secolului XXI. Nu s-au impus baptiștii în Recea Cristur nici în perioada interbelică, atunci când a început lucrarea acestora în Panticeu. Din declarația lui Ioan Pop, cel care a început lucrarea baptistă în Panticeu, la 1921, aflăm că s-a încercat și implicarea comunei Recea Cristur în fenomen, dar fără reușită. Astfel, se spune că în a doua zi de Paști a anului 1932, o delegație a baptiștilor din Panticeu a poposit în casa unui locuitor din Recea Cristur unde s-a oficiat ora de rugăciune și serviciul divin, dar preotul din comună și oamenii i-au silit să părăsească satul. Recensământul din anul 2011 a înregistrat 14 martori ai lui Iehova.

159

160

IX. SECTOR ECONOMIC

Date de la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt înserate în recensământul efectuat în anul 1900. Chiar dacă ponderea situațiilor oferite de referendum se referă la muncitorii din agricultură, ramura de bază a economiei comunei, sunt și informații despre cei care lucrează în alte sectoare ale economiei, ca dovadă că localitățile au stabilitate și posibilități de progres.

Lucrători în industrie și alte sectoare de activitate – Recea Cristur, an 1900 localități lucrători în din care: din care: comerț, muncitori industrie bărbați femei credit casnici Recea 4 3 1 1 7 Cristur Căprioara 4 4 - 1 2 Ciubanca 3 3 - 2 8 Ciubăncuța 3 2 1 - 2 Elciu 4 3 1 3 5 Escu - - 3 Jurca - 2 1 Osoi 2 2 - - 1 Pustuța 2 1 1 - - total 22 18 4 9 29

Semnificativă este și prezența femeilor în sectorul industrial, chiar dacă în număr mic, iar activitate în acest sector nu se înregistrează decât în două din satele comunei: Escu și Jurca. Localitățile erau susținute de meseriașii care aveau un statut special, fiind indispensabili în viața comunei. Chiar dacă nu sunt prezenți în fiecare sat, oamenii din comună au convingerea că ei pot rezolva cu promptitudine situațiile ivite și apelează cu încredere la aceștia.

161

Mici meseriași ai comunei Recea Cristur – 1900 sate lucrători fierari olari cizmari, morari, aliment. cu activ. independ. pantofari brutari publică, industr. hotelier secundară Recea 4 1 - - 2 1 8 Cristur Căprioara 4 2 - 1 - 1 - Ciubanca 3 1 2 - - - 4 Ciubăncuța 3 1 1 - - 2 48 Elciu 4 1 - - - 2 - Escu ------70 Jurca ------53 Osoi 2 1 - 1 - - 100 Pustuța 2 - - - - 2 - total 22 7 3 2 2 8 283

Printre cei care au activitate industrială secundară sunt lucrătorii din agricultură care activează și în diferite ateliere din comună, dar și prestând muncă extrasezonieră în alte locații, chiar în orașele din apropiere. În perioada interbelică, Recea Cristur făcea parte din județul Someș, în statistica acestuia comuna fiind amintită ca având o fabrică de spirt. După cel de al doilea război mondial, în condițiile industrializării și cooperativizării agriculturii, în Recea Cristur personalul angajat în diverse ramuri ale economiei locale a scăzut în perioada 1975 – 1985. Cei mai mulți angajați se găsesc în agricultură, principala activitate a locuitorilor comunei, cea mai drastică scădere este cea a medicilor și a asistentelor medicale.

Număr mediu de personal pe ramuri ale economiei naționale: ramuri ale econom. an 1975 an 1980 an 1985 total personal 193 153 137 industrie 8 7 7 agricultură 44 59 59 circulația mărfurilor 21 24 21 învățământ, 50 34 22 cultură, artă ocrot. sănătății 34 6 4 silvicultură 7 2 2 administrație 6 6 6

162

În perioada 1967 – 1975 s-au înființat o serie de obiective economice, care aduceau venit: brutăria – din 1967, cinci angajați; piuă în Osoi – din 1967, un angajat; atelier de tîmplărie în Osoi – din 1973, un angajat; atelier mecanic – din 1973, cu trei și apoi cu ptru angajați; incubator – din 1974, cu doi angajați; ateliere de cizmărie în Recea Cristur și Osoi, cu câte un angajat; etc. Deși cu puțini angajați, aceste unități erau eficiente, în special brutăria, cizmăriile, piua și atelierele mecanice:

Producția globală industrială – mii lei unități ind. an 1976 an 1978 an 1980 an 1983 incubator 12 28 12 20 atelier mecanic 42 60 54 58 brutărie 729 800 687 770 piuă Osoi 48 50 57 55 tâmplărie Osoi 55 15 53 49 cizmărie Recea 20 8 31 30 cizmărie Osoi 12 14 14 15

Unități industriale erau 17 la nivelul comunei în anul 1978 și 11 în 1980, din care 9 aparțineau industriei cooperatiste. Producția globală industrială era realizată la nivelul industriei socialiste și prin atelierele meșteșugărești. Producția industriei socialiste era de 2.757 mii lei în 1976 și de 4.583 mii lei în 1985, iar cea a atelierelor meșteșugărești era de 401 mii lei în 1976 și de 1.350 mii lei în 1985. Producția în domeniul materialelor de construcții a scăzut de la 156 mii lei în 1976 la 30 mii lei în 1985, dar a crescut în sectorul exploatării și prelucrării lemnului, de la 206 mii lei în anul 1976 la 295 mii lei în anul 1985. Industria alimentară a înregistrat o oarecare creștere: de la 1.702 mii lei în 1976 la 1.918 mii lei în 1985. În perioada anilor 1986 – 1988 s-au executat lucrări la nivelul CAP care să ducă la o producție agricolă ridicată: - amenajări plantații pomi la CAP – 10 ha CES + 25 ha terase (an 1986); - creșterea suprafețelor agricole și arabile – 11 ha (1987); - amenajarea plantațiilor de pomi – 15 ha CES + 50 ha terasate și 40 ha drenaj (1987);

163

- amenajare plantații pomi – 20 ha combaterea alunecărilor de teren (1988). Este perioada când Onaciu Rozalia era medic veterinar al CUASC Panticeu, din care făceau parte comunele Panticeu, Așchileu, Vultureni și Recea Cristur. O perioadă și după anul 1990, doamna Onaciu Rozalia a continuat să fie medic veterinar în Recea Cristur.

164

X. CONTEMPORANEITATE

Șocul produs odată cu evenimentele sociale din decembrie 1989 a dus la schimbări în optica locuitorilor comunei, acestea reflectându-se în dezvoltarea localității prin scăderea populației, a suprafețelor agricole și a personalului muncitor. Accentul a fost transferat pe gospodăriile individuale și pe activități la nivel de firme particulare cu posibilități de extindere. Indicatorii dezvoltării locale în anii apropiați acelui 1989, arată schimbările din peisajul social al comunei, de altfel, schimbări generale la nivel de societate românească.

Indicatori ai dezvoltării locale – comuna Recea Cristur: indicatori an 1987 an 1990 an 1992 an 1995 populație 2.190 1.991 1.842 1.679 supraf. agric. 6.038 5.819 5.572 5.341 arabil 3.285 3.224 2.727 1.856 personal munc. 149 144 61 58 pers. didactic 17 14 12 12 elevi 144 99 71 74 medici 6 7 3 2 pers. sanitar 6 1 1 3

Cu timpul, a crescut ponderea activităților particulare în folosul locuitorilor comunei, SRL-urile devenind punctele forte ale asigurării cu competență a serviciilor către gospodării.

Firmele care au fost înregistrate pe teritoriul comunei după 1990:

- A & D Prodcom SRL - Recea Cristur nr. 96; - AGH Agrom Invest SRL - Recea Cristur nr. 27; - Agharom SRL - Recea Cristur nr. 27; - Agroind Bob SRL - Recea Cristur nr. 3 – cultivarea legumelor și a pepenilor, a rădăcinoaselor; - Alcatur RC SRL - Recea Cristur nr. 311 – facilitare de cazare pentru vacanțe și sejururi scurte;

165

- Alexandora Servicii SRL – Recea Cristur nr. 160; - Antoneli Trans SRL - Căprioara nr. 85; - Asociația Agrosilvică Leordeana SRL - Recea Cristur nr. 299; - Asociația Composesorală Recea Cristur – Recea Cristur nr. 261; - Asociația Composesorală Pustuța – Recea Cristur nr. 158; - Asociația Composesorală Căprioreana – - Aurel Trans SRL - Recea Cristur nr. 88 – transporturi rutiere de mărfuri; - Auto Alexandrion Trans SRL - Recea Cristur nr. 155 – transporturi rutiere de mărfuri; - Avramar SRL - Recea Cristur nr. 1; - BT Farming & Agriculture SRL - cerea Cristur nr. 81; - Burgergril SRL – Recea Cristur nr. 99; - Central Distileia SRL - Recea Cristur nr. 5; - Ceresteam SRL Recea cristur nr.190; - Dan & Ciprian SRL – Recea Cristur nr. 21 - comerț cu amănuntul; - D & B Impex SRL – Ciubanca nr. 39; - Daniel Voz SRL - ReceaCridtur nr. 82A; - Expert Act Auto SRL - Elciu nr. 28; - Filiala Locală a Asociației Crescătorilor de Taurine din Recea Cristur - nr. 158; - Florisand Com SRL - Recea Cristur nr. 30; - Hiq Soft SRL - Căprioara; - Kiss Eltax SRL - Recea Cristur nr. 196; - Recea Milk SRL - Recea Cristur nr.29; - Rusalex Com SRL - Recea Cristur nr. 1; - Sangiorgio SRL - Recea Cristur nr. 118; - Safeco Serv SRL - Jurca nr. 48; - Santimo Serv SRL - Escu nr. 65A; - Șoimul Moara și Presa de Ulei SRL - Recea Cristur nr. 12. Peisajul economiei locale este completat de alte Asociații familiale, de Cabinetul medical al medicului de familie Dascăl V. Nicolae, de Cabinetul medicului veterinar Lukács László și de Consumcoop, societate condusă și aprovizionată mult timp cu pasiune de juristul Vasile Moșuț, președintele cooperației, fiu al comunei.

166

Direcția de Sănătate a județului Cluj a numit cinci asistente comunitare și 9 mediatoare care își desfășoară activitatea în cadrul a 12 primării din județul Cluj. O asemenea asistentă este arondată Primăriei din Recea Cristur. Din analiza făcută în anul 2012 de aceeași Direcție de Sănătate publică, privind sursele comunelor județului Cluj de aprovizionare cu apă, pentru Recea Cristur sunt specificate 7 izvoare captate pentru rețeaua locală și existența a 51 de fântâni individuale la nivelul gospodăriilor populației din satele aparținătoare. Se pune accent și pe apicultură. În Pustuța este înregistrată exploatația apicolă a lui Suprovici Dan Marius care produce și valorifică roiuri la pachet, roiuri la faguri și familii de albine. Pasiune cere creșterea porumbeilor. În lista columbofililor din județul Cluj este înserat și Mureșan Alexandru din Recea Cristur, cu diverse rase de porumbei: „Gălățeni”, „Voiajori”, „ Roleri”, „Pave”, „ Ardeleni” și „Încălțați”. Comuna Recea Cristur este parte componentă a Regiunii Nord –Vest, unitate socială creată în baza Legii 151/1988, modificată prin Legea 315/2004, prin asocierea voluntară a administrațiilor publice din șase județe, printre care și județul Cluj, cu un teritoriu care reprezintă 14% din teritoriul României. Mediul rural al acestei unități teritoriale este format din 403 comune, însumând 1.800 sate, cu o suprafață de 29.285,93 km pătrați. 46,74% din populația Regiunii trăiește în mediul rural. Regiunea are o importanță strategică, constituind poarta de intrare în România dinspre Uniunea Europeană și Ucraina. În cadrul Regiunii de Nord – Vest, este cuprins Teritoriul Someș Transilvan, cu 14 comune incluse, printre care și Recea Cristur. În situațiile statistice ale acestor teritorii, comuna Recea Cristur este cuprinsă în seria acelora care au avut o scădere de peste 50% a populației în perioada 1966 – 1998, iar în prezent nu mai face parte dintre comunele cu populație de peste 1.500 locuitori, număr necesar pentru alcătuirea unei comune. În anul 2010, din cele 403 comune ale Regiunii de Nord – Vest doar 326 dispuneau de rețele de distribuție a apei, dar dintre acestea doar 79 comune aveau canalizare publică. La nivelul Regiunii, comuna Recea Cristur este notată ca având zăcăminte de gresie. Statisticile încadrează comuna ca având valoare CDC de 0,1943, în categoria ZM (Zonă Montană Defavorizată), fiind Zonă în agromediu, iar ca tip de localitate este socotită a fi de tip rural profund (periferic). Conform prevederilor Legii 35/2001, privind Planul de amenajare a teritoriului național, localitățile urbane și rurale sunt amenajate pe ranguri. În

167 județul Cluj, sunt socotite localități rurale de rangul IV cele 75 de sate reședințe de comună, iar celelalte sate componente ale comunelor sunt localități de rangul V. Conform amenajării, satul recea Cristur este localitate de rangul IV, iar celelalte sate aparținătoare comunei sunt de rangul V. În funcție de numărul locuitorilor, având sub 3.000 de locuitori, comuna Recea Cristur este de categoria a III-a. Planul de Dezvoltare a comunei este atent întocmit și urmărit de edilii localității, cu rezultate directe asupra vieții sociale. În ultimii ani s-au realizat obiectivele avute în vedere: - asfaltarea a opt kilometri de drum: Dealul Jurcii – Ciubanca; - îmbrăcăminte asfaltică pe un tronson de patru kilometri ai drumului Ciubăncuța – Osoi; - introducerera apei menajere în opt localități ale comunei, mai puțin în Jurca, sat aflat în planul de perspectivă; - modernizarea sistemului de iluminat public în întreaga comună; - inaugurarea unui Centru Local de Informare Turistică, dotat cu echipament hardware şi software, cu acces la internet; - în anul 2011 - modernizarea Căminul cultural din Recea Cristur, schimbarea acoperişului Căminului cultural din Osoi, construirea unui vestiar şi a unui grup social la terenul de sport. În anul 2008 a fost propus pentru reabilitare și asfaltare DC 158. Panticeu – Elciu, proiect finanțat prin Programul de Dezvoltare a Infrastructurii din Spațiul Rural. Primăria și Consiliul local au obiective îndrăznețe pentru perioada următoare, acestea urmând să contribuie la confortul și siguranța locuitorilor. Acestea sunt cuprinse într-un proiect integral major: - amenajarea Centrului Civic la parametri funcționali, prin sistematizare, modernizarea ulițelor și asigurarea grădiniței și școlii cu tot confortul necesar pentru un ciclu didactic la parametri ceruți de o educație eficientă; - aducerea bazei sportive la un nivel optim de desfășurare a activităților, prin: sistematizarea terenului și asigurarea drenajului specific, stratificarea terenului de fotbal, realizarea unui teren de baschet, construirea de gradene, jumătate din acestea acoperite, iar sub gradene – vestiare, spații de depozitare, grupuri sanitare cu dușuri pentru sportivi și arbitri, grup sanitar pentru

168 spectatori, amenajarea unei parcări și a unei zone pietonale în apropierea stadionului, împrejmuirea și iluminarea întregii baze sportive; - aducerea Căminului Cultural la dimensiuni morale pentru desfășurarea unor variate activități, prin: reamenajarea interiorului și dotarea cu echipamente de ultimă generație pentru susținerea unor spectacole de ținută, amenajarea canalului de scurgere pentru apele pluviale, realizarea de parcări, zone pietonale și iluminat nocturn eficient; - Pentru introducerea gazului metan în localitate s-a realizat un studiu, împreună cu CJ Cluj; - înființarea în comună a unui grup de pompieri, această activitate fiind susținută în prezent de Grupul de pompieri din Panticeu; - creșterea competitivității sectorului agricol prin instalarea tinerilor fermieri și sprijinirea procesului de modernizare și conformitate cu cerințele pentru protecția mediului, igiena și bunăstarea animalelor, siguranța la locul de muncă; - îmbunătățirea managementului exploatațiilor agricole; - adaptarea tipurilor de culturi la tipul de sol al regiunii, pentru un randament mai ridicat; - integrarea produselor obținute de comună pe piața comercială, stimularea producției ecologice autohtone; - atestarea producătorilor ecologici specializați în creșterea oilor; - expertiza sanitară veterinară a pajiștilor naturale, a pășunilor și a furajelor; - supravegherea, prevenirea și controlul bolilor la animale; - specializarea în cadrul culturilor de câmp a cartofului. - realizarea lucrărilor de întreținere, modernizare și ramforsare a drumurilor forestiere, în vederea creșterii gradului de accesibilizare a pădurilor. Se oferă facilități pentru atragerea investitorilor: forță de muncă, alimentarea cu energie electrică în toate localitățile, proiecte de investiții. Pentru cei preocupaţi în domeniul zootehniei, în a doua sâmbătă din lună, la Recea Cristur se organizează târg de animale, cu participare selectă a producătorilor din satele comunei, dar şi din comunele învecinate. Obiectivele se realizează din fonduri proprii și din finanțările de la FEADR (Forumul European pentru Dezvoltare Rurală) pentru Axa 1, Măsura 122 în cazul instalării tinerilor fermieri, sau Măsura 121 pentru modernizare, precum și din

169

AxaIII, Măsura 312 în cazul creșterii și diversificării serviciilor către populație și pentru încurajarea activității meșteșugărești și a altor activități tradiționale. Alte finanțări pe traseul aceluiași Forum sunt pentru cursuri de formare profesională și cursuri de calificare. În septembrie 2011 s-au efectuat lucrări de modernizare pe DJ 109A: Chinteni, Vultureni, Recea Cristur, Dealul Jurcii, De la Direcția Agricolă Cluj s-a primit, în anul 2012, sprijin financiar pentru îmbunătățiri funciare, prin realizarea unor studii pedologice în cadrul Sistemului național de monitorizare sol – teren, în valoare de 12.631 lei. Un ajutor umanitar s-a primit de la ASDR (Asociaţia pentru Sprijinirea Dezvoltării Rurale) din Dezmir, care a strâns 76 de saci cu cereale pentru locuitorii din satul Jurca, marcaţi de inundaţiile din anul 2005. De la CJ Cluj, în luna mai 2002 s-au primit fonduri pentru reparații la școlile din satele comunei: câte 50.000 lei pentru școlile din Ciubanca și Căprioara și 40.000 lei pentru școala din Ciubăncuța. Fondurile au fost alocate din cota de 17% din impozitul pe venit. Din aceeași cotă, în anul 2003, CJ a alocat 140.000 lei pentru reparații la școala din Jurca: acoperiș, geamuri, tencuieli, zugrăveli. În aprilie 2005, din aceleași fonduri din cota de 17% din impozitul pe venit, CJ Cluj a acordat suma de 6.250 lei pentru reparații la clădirea școlii din Recea Cristur, procurarea de bănci școlare și pentru promovarea informatizării la nivelul elevilor. Din alocații de la bugetul de stat, în 2013, s-a acordat suma de 84.000 lei pentru un pod în Recea Cristur, acesta fiind inclus în Lista obiectivelor prioritare din Programul Național de Dezvoltare Locală. Și Parohia Română Recea Cristur a primit, în anul 2008, un ajutor de 100.000 lei, beneficiind de O.G. privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unitățile de cult.

170

Investiție germană de anvergură la Recea Cristur

Pentru atragerea turiștilor în zonă, se preconizează înființarea unui complex turistic pe o suprafaţă de 400 ha în spațiul administrativ al comunei Recea Cristur. Pana în prezent a fost dată în exploatare, pe o suprafaţă de 70 de ha o fermă pentru creșterea bizonilor în satul Căprioara şi una pe o suprafata de 60 ha, în satul Ciubăncuţa.

Au sosit bizonii în Recea Cristur

În prezent, ferma are peste 300 de bizoni, şi se va ajunge la un număr de peste 1000 de bizoni. Se va amenaja un safari parc și un țarc de vânătoare. Este preconizată și o crescătorie de sturioni. Se va construi un abator și o carmangerie cu produse vânătorești, precum și un restaurant specializat în produse vânătorești. Acționarii acestui complex sunt domnul Johann Kilger, cetăţean german şi domnul Rudolf Karner, om de afaceri austriac.

171

Deschiderea celei mai mari ferme de bizoni din Europa

Primarul comunei Rus Alexandru, Johann Kilger, preşedintele Consiliului Judeţean Horea Uioreanu, deputatul Zlati Radu, senatorul Petre Marius Nicoara, Directorul DSV Cluj Dr. Pivariu Nicolae.

Managerul şi reprezentantul legal al grupului de firme germano- austriece care au inițiat investiția este domnul Constantin Jeican, persoană care are studii universitare de specialitate la Viena. Inginerul Nelu Marchiş se ocupă de culturile pentru furaje, hrană necesară pentru animale. S-a efectuat îngrădirea spațiului și deja sunt angajați în prezent 30 de localnici pentru a avea grijă de animale. Investitorii plănuiesc să amenajeze un parc de vânătoare, pe o suprafață de peste 500 ha iar lucrările au început din primăvara anului 2014. Se doreşte popularea ţarcului cu animale sălbatice respectiv: mistreți, cerbi carpatini, cerbi lopătari, mufloni. De asemenea s-au demarat lucrările pentru construirea unui hotel şi mai multor cabane din lemn în apropierea ţarcului pentru creşterea bizonilor de la Căprioara. În scurt timp, se va construi o mini-grădină zoologică, element de relaxare pentru cei mari şi cei mici care vor vizita zona. Pentru buna desfăşurare a activităţilor la ferma de bizoni, cei doi proprietari străini, Johann Kilger şi Rudolf Karner, au pus bazele unor firme de lucru: BT FARMING&AGRICULTURE SRL, BT WILD RANCH SRL pentru

172 vânătoare, BT BISON RANCH SRL pentru creştere bizoni, BT FARMING SRL pentru agricultură, BT FISHFARM SRL pentru crescătorie sturioni şi BAVARIA TRANSYLVANIA RESORT pentru turism, toate cu sediul în Recea-Cristur. Iniţialele BT vin de la Bavaria şi Transilvania.

La începutul anului 2014 a fost înfiinţată Asociaţia de Vânătoare „Transylvania Hunting Lodge”. Reprezentanţii asociaţiei au participat la Târgul de Vânătoare de la Madrid, prilej cu care au fost lansate oferte pentru vânătorii şi turiştii europeni şi nu numai.

Toma Rus, Constantin Jeican, Johann Kilger, Ovidiu Bargau, Rudolf Karner

173

Prin această fermă, dar şi prin darea în folosinţă a Centrului de Informare Turistică se va ridica potenţialul turistic al zonei, care în prezent este notat cu patru puncte la nivelul mediului rural din judeţ. Cadrul natural al împrejurimilor comunei permite condiţii favorabile pentru un turism dirijat, de calitate. Semnificativ pentru potențialul turistic al zonei este includerea satului Osoi într-un panoramic al atracțiilor turistice din apropierea Clujului, într-un material al CJ intitulat sugestiv: „La doi pași de Cluj”. Alături de renumite obiective turistice (Cheile Turzii, lacul de acumulare Floroiu, lacul de la Săcălaia, castelul din Bonțida, etc.) turiștilor le este adresat îndemnul de a poposi la o stână din Osoi, cea administrată de fermierul Alexandru Duma și soția acestuia, spațiu binecuvântat unde beneficiază de un peisaj mirific, dar și de participare la activități specifice vieții de la stână. Nu sunt de lepădat nici produsele de casă oferite cu generozitate de amfitrioni.

174

Lacul de crapi din Căprioara – nou popas pentru pescari

Un loc recent intrat în aria geoturismului comunei (turismul practicat de călători, prin care se întărește caracterul geografic, cultural și tradițional al unui areal) este lacul cu un luciu de apă de peste un ha, populat cu crapi din localitatea Căprioara, comuna Recea Cristur, un viitor rai al pescarilor.

Deocamdată au fost construite patru căsuţe din lemn pentru doua persoane, o filigorie pentru servit masa de către douzeci de persoane şi şapte pontoane. Lacul a fost populat cu peste 3 tone de pește, cu greutate de la 1 – 16 kg. În data de 14 septembrie 2013 a avut loc primul concurs de pescuit pe acest lac, eveniment primit cu satisfacție de undițari. Proprietarii lacului sunt Ionuţ şi Adrian Rus, care doresc dezvoltarea investiţiei, cu acces pentru toți iubitorii unui popas în „împărăția apelor”. O veste bună pentru amatorii de pescuit este faptul că pe lacul de la Căprioara, la 3 mai 2014, s-a marcat o captură record, un crap-oglindă de peste 12 kg, fapt care face atractivă încercarea pescarilor de a se remarca prin trofee importante.

175

La intrarea în satul Recea Cristur, dinspre Panticeu, este în curs de amenajare o pensiune, proprietatea lui Vlaic Daniel. Mediul înconjurător, priceperea și pasiunea celor care pun bazele acestei unități turistice și dotările pensiunii vor atrage un număr mare de pasionați ai naturii.

Pensiunea Vlaic din Recea Cristur

Activitate laborioasă desfășoară Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență, structură în subordinea Consiliului Local recea Cristur, specializată în activități de prevenire și gestionare a stărilor de urgență. Un rezultat imediat al eforturilor depuse de Primăria şi Consilul Local Recea Cristur este este evaluarea fondului imobiliar al localităţii, acesta fiind, în prezent, monitorizat de un raport întocmit în anul 2009 de Camera Notarilor Publici Judeţul Cluj, pentru uzul Birourilor Notariale. Comuna Recea Cristur este inclusă în rândul localităţilor arondate judecătoriei Dej. Această evaluare se referă la proprietăţile imobiliare pentru terenuri, case, spaţii comerciale şi industriale şi cuprinde valoarea în euro pe mp: Loc. intrailan intrav. casă o casă 2 casă 3 casă 4 casă 5 sp. constr. agric cameră camere camere camere camere com . . Recea 10 1,2 15.000 18.000 19.000 21.000 27.000 300 C. Căpri. 1 0,5 12.000 13.000 15.000 18.000 24.000 - Ciuban. 1 0,1 6.000 7.000 9.000 10.000 12.000 - C-cuţa. 1 0,1 6.000 7.000 9.000 10.000 11.000 - Elciu 1 0,1 6.000 7.000 9.000 10.000 12.000 - Escu 1 0,1 6.000 7.000 9.000 10.000 12.000 - Jurca 1 0,1 6.000 7.000 9.000 10.000 12.000 - Osoi 1 0,1 6.000 7.000 9.000 10.000 12.000 - Pustuţa 2 0,3 10.000 11.000 12.000 15.000 16.000 -

176

Terenurile şi casele din localitatea de reşedinţă Recea Cristur au, firesc, o valoare mai ridicată, iar dintre celelalte sate sunt mai apreciate locaţiile din Căprioara şi din Pustuţa. În avaluare mai sunt trecute case cu şase camere, evaluate cu 36.000 euro la Recea Cristur, cu 30.000 euro la Căprioara şi cu 19.000 euro la Pustuţa, în celelalte sate preţul acestor case fiind evaluat la 18.000 euro. Mai sunt notate spaţii pentru birouri şi administraţie, doar la Recea Cristur, evaluate la 270 euro pe mp., şi spaţii industriale, tot la Recea Cristur, evaluate la 240 euro pe mp. Suprafeţele de teren aferente proprietăţilor imobiliare se iau în calcul la valoarea terenului liber de 1.000 mp.(intravilan sau extravilan) corespunzător locaţiei. S-a făcut şi o evaluare globală a terenurilor extravilane, în euro pe mp: localităţi teren arabil teren agricol livezi, vii păduri Recea Cristur 0,30 0,20 0,15 0,20 Căprioara 0,20 0,05 0,15 0,25 Ciubanca 0,01 0,05 0,10 0,20 Ciubăncuța 0,01 0,05 0,10 0,20 Elciu 0,05 0,05 0,10 0,20 Escu 0,05 0,05 0,10 0,20 Jurca 0,05 0,06 0,10 0,20 Osoi 0,05 0,06 0,10 0,20 Pustuța 0,10 0,10 0,15 0,30

Și în această evaluare, la preț sunt pădurile, livezile și terenurile din Recea Cristur, Căprioara și Pustuța, cu un plus pentru prețul pădurilor din Pustuța. Ministerul Sănătății a efectuat în anul 2004 monitorizarea stării de sănătate a populației din zona rurală a Transilvaniei. Pentru comuna Recea Cristur s-a constatat un deficit populațional de -25, numărul născuților fiind de 8, iar 33 de persoane au decedat. Au fost semnalate 26 de decese prin afecțiuni ale aparatului circulator și 4 decese datorită tumorilor maligne. S-au înregistrat 123 de cazuri noi de îmbolnăvire prin boli infecțioase și parazitare, 2 cazuri de îmbolnăvire prin tuberculoză și doar un caz de îmbolnăvire prin sifilis. În privința bolilor cronice, situația era următoarea, la nivelul anului 2004: hipertensiune arterială – 25 cazuri, cardiopatie ischiemică – 47, diabet

177 zaharat – 25, cancer -24, ulcer -2. În comună au fost înregistrate 590 de persoane cu vârsta peste 65 de ani: 179 în grupul 65 – 69 ani, 206 între 70 – 74 ani, 138 cu vârsta între 75 – 79 ani, 52 de persoane în grupul 80 – 84 ani și 15 locuitori peste 85 de ani. Se prevede o reorganizare administrativ – teritorială cu formarea unor UAT (Unități Administrativ Teritoriale) noi, prin comasare a 3 – 5 comune. Ar rezulta 13 AR (Aglomerări Rurale) cu avantaje financiare. Comuna nouă va avea bugetul / venituri proprii, dar și subvenții județene și guvernamentale cumulate, ceea ce îi va permite să asigure locuitorilor serviciile publice permanente și de calitate. Comuna Recea Cristur este planificată să facă parte din AR 8, situație în care se oferă exemplul avantajelor unei asemenea arondări. Se dă exemplul veniturilor proprii, la nivelul anului 2002, ale celor cinci comune care vor face parte din AR 8: Aluniș - 126.480 lei; Bobâlna – 226.402 lei; Cornești – 284.444 lei; Panticeu – 236.148 lei; Recea Cristur – 307.525 lei. Venitul total ar fi de 1.180.999 lei. Cu fondurile proprii, comuna Recea Cristur n-ar putea realiza ceea ce ar face cu aproape două miliarde lei. Un buget mai mare atrage fonduri mai mari, deoarece pot acoperi cofinanțări mai mari. Până la reorganizarea administrativ – teritorială, comuna Recea Cristur se axează pe realizarea obiectivelor proprii care să ducă la îmbunătățirea vieții sociale. Începând cu anul 2005 a început modernizarea Serviciului Public Comunitar de Evidență a Persoanelor Dej, având ca rezultat fluidizarea proceselor de deservire a publicului. Beneficiarii indirecți ai proiectului sunt reprezentați de populația activă a municipiului Dej, dar și a celor 11 comune arondate, printre acestea numărându-se și Recea Cristur. Obiectivele propuse în Planul de Dezvoltare sunt realizabile la termen, prin activitatea edilului - șef, Primarul comunei Recea Cristur, domnul Rus Laurian Alexandru, susținut de viceprimarul Mureșan Ioan și de secretarul Mureșan Lazăr. Inițiativele sunt realizabile și datorită priceperii colectivului de angajați ai Primăriei și Consiliului Local: Sarca Livia – contabil; Pop Adina Teodora – asistent social; Șerban Mariana – casier; Vaida Luca Iulia – inginer agronom; Lukács László – medic veterinar;

178

Dascăl Aurel – referent; Pop Lucia Lidia – secretar administrativ; Mureșan Alexandra – bibliotecară; Deac Cornel - șofer. Asistența medicală este asigurată cu competență și personalitate de doamna Oros Crina, medic de familie și de medicul stomatolog, doamna Haiduc Sorina. Cea care asigură conducerea Centrului pentru persoane vârstnice este doamna Rus Teodora Monica. De respectarea legalității și ordinei în comună răspund Șigăuan Marcel - șef post de poliție și Câmpean Cosmin – adjunct șef de post. În decembrie 2013, consilierii comunei sunt: Drăgan Flavian, Felecan Radu, Iosip Ioan, Mureșan Ioan, Mureșan Radu Marius, Moșuț Lucian Nicolae, Pop Ancuța Lenuța, Pop Gavril, Pop Ioan Marius, Suci Ioan, Rafa Alexandru. Delegat sătesc este Crăciunaș Alexandru. Conducerea comunei a fost asigurată, înainte de evenimentele din 1989, de Șinteoan Ioan, președinte al Consiliului popular, Revnic Gavril, vicepreședinte și Pop Liviu, secretar, care va deveni și primar. Din anul 1990, primari ai comunei Recea Cristur au fost Cordoș Alexandru, Ciucaș Cornel și Mureșan Ioan, actualul viceprimar, iar din anul 2004 primar este Rus Laurian Alexandru. Primăria și Consiliul Local Recea Cristur participă la evenimentele desfășurate la nivelul județului, care pot asigura elemente de progres în viața comunei. Un asemenea moment, cu participare activă a reprezentanților comunei, l-a constituit Târgul de promovare a producătorilor, organizat cu Primăriile și Consiliile locale din județ, la Apahida în septembrie 2012, de Grupul de Acțiune Locală Someș Transilvan. Cu acest prilej, la Dezmir a fost inițiată prima ediție a târgului de produse locale și îmbrăcăminte tradițională. Reprezentanții comunei Recea Cristur au participat cu un stand bogat, apreciat de consumatori. Prezentul oferă imaginea comunei Recea Cristur ca un punct cald al Transilvaniei, cu oameni care-și câștigă demnitatea prin permanenta raportare la istoria locurilor, la personalitățile care au luminat traseele localităților comunei și prin traversarea cu demnitate a meandrelor prezentului. Recea Cristur se încălzește de la inimile oamenilor. Viitorul are nimbul încrederii în virtuțile individuale și colective.

179

XI. PERSONALITĂȚI ALE COMUNEI

Fiecare membru al comunității își are propria aplecare spre secretele vieții și se încadrează în peisajul sufletesc al universului care l-a ridicat spre lume, deci fiecare este o personalitate cu relații bine determinate în colectivul care îl înglobează. Oamenii își aduc obolul la bunăstarea colectivă, conștient sau nu, prin ceea ce înfăptuiesc în traiectoria lor prin viață. Totuși, în fiecare colectivitate se impun oameni care prin har, perseverență și destoinicie ajung să fie adevărate „capete de pod” pentru realizări hărăzite unui viitor deschis spre lumea largă. Ei sunt cei care fac cunoscut numele localității de obârșie, prin acțiunile întreprinse în diferite medii care necesită valorificarea calităților umane. Din localitățile comunei Recea Cristur s-au născut asemenea oameni care au făcut din numele localității un spațiu de succes al spiritului uman. Lor, dar și tuturor locuitorilor comunei, le sunt adresate următoarele cuvinte de împlinire. Și nu putem să nu aducem în atenție numele lui Pop Maftei, un adevărat fenomen de longevitate, om care s-a născut undeva la începutul secolului al XIX-lea, pe la 1804 și s-a stins din viață la Osoi, în martie 1952. Calculul arată că ar fi trăit 148 de ani, dintre care mai bine de 100 în Osoi, unde ar fi venit de pa Valea Loznei, unde se născuse. Mărturiile bătrânilor din Osoi creionează figura unui om puternic, ager, căutând mereu adăpost în șură, pe la casele oamenilor pentru care lucra. Pensionarul Mureșan Ilie și-l amintește pe „badea Maștei”, cum îi ziceau locuitorii din Osoi, cum colinda prin sat, având la oblânc o olcuță de lut, cu toartă neagră, în care oamenii îi puneau de-ale gurii, mâncare simplă și sănătoasă: lapte acru, mămăligă, silvoiz și, rar, bucate gătite. La piept ținea un cuțit cu mâner de lemn pe care-l mai arunca după copiii care-l necăjeau. Cu vreo trei zile înainte de a muri, au venit în sat oameni de la oraș, probabil ziariști, să-l fotografieze și bătrânul Maștei s-a speriat, crezând că este încă urmărit pentru fapta petrecută pe Valea Loznei, când se pare că a omorât, din greșeală, un copil. Se zice că de la acea sperietură i s-a tras și sfârșitul, oamenii auzindu-l pe bătrân cum i se plângea

180

Vioricăi Magdaș: „Viorică, îi lași tu să mă puște?” A sălășluit mai mult în gospodăria Mariei Szabo și la familia Ioan și Viorica Magdaș. Savantul I.C. Parhon a scris despre „nemuritorul” din Osoi, în capitolul IV al cărții sale „Biologia vârstelor. Cercetări clinice experimentale”. Dacă longevivul Pop Maftei a făcut să se vorbească mult despre Osoi, sunt mulți oameni născuți pe meleagurile comunei Recea Cristur care au făcut și fac cinste localității de baștină prin aplecarea spre miracolele vieții de zi cu zi. Comuna îi înscrie în cartea de aur a vieții.

GRIGORE CRĂCIUNAȘ Originar din Ciubăncuța, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu în 1877, hirotonit în 1833 ca preot în Ciubanca – Ciubăncuța. În 1891 face parte din subcomitetul Despărțământului Gârbou al Astrei, ales controlor al acestuia. Este un asiduu culegător de folclor din zonă.

FLOREA MUREȘAN (1907 – 1961) Părintele Florea Mureșan s-a născut la Ciubanca, în 1907, în familia țăranilor Gheorghe și Maria, a făcut școala primară în sat, liceul la Dej, apoi a absolvit Academia de Teologie Ortodoxă la Cluj și Facultatea de Litere și Fiolozofie. A continuat studiile în Franța, ca bursier al Patriarhiei. A fost preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin) și la Catedrala Cluj, a obținut titlul de Doctor în teologie, la București și a funcționat ca profesor la Academia Teologică Cluj. A continuat studiile la Universitatea Teologică din Berlin. Protopop al Clujului, în 1946. Locuința sa a fost gazdă pentru ședințele cenaclului condus de Victor Papilian. A fost arestat în iunie 1952 și a lucrat la Canal. La eliberare preia parohia din Suciu de Sus (Maramureș) și construiește un schit la Breaza. Martiriul părintelui Mureșan continuă, în iunie 1958 este arestat din nou, bătut și purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare, apoi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „spionaj, subminarea autorității de stat și sabotarea colectivizării comunei”. Închis la Satu Mare, Gherla, Jilava și Aiud, unde moare în ianuarie 1961 și este depus în groapa comună a închisorii. De la părintele Mureșan a rămas îndemnul la aplecarea către sine: „A cânta pe Dumnezeu, întâi de toate înseamnă a face tăcere în noi înșine”!

181

CORNEL ITU Născut în 1955 la Ciubanca, absolvent al Universității Tehnice din Cluj- Napoca, director general al societății Someș SA Dej, politician, membru al Camerei Economice de Reformă și Privatizare din Camera Deputaților, face parte din Grupul Parlamentar de Prietenie cu Serbia, Islanda și Polonia.

ONACIU GRIGORE Născut în 1957 la Recea Cristur, absolvent al Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, profesor universitar. A fost șef de fermă la CAP Recea Cristur în perioada 1981 – 1990. Este director executiv al Direcției pentru Agricultură Cluj, membru al Societății Române de Zootehnie și membru de onoare al Academiei Europene. A scris peste zece cărți de specialitete.

TOMA RUS Originar din Căprioara, a fost comisar șef al CZCCOA Cluj (Centrul Zonal de Combatere a Criminalității Organizate și Antidrog). A îndeplinit o serie de funcții importante la nivelul Ministerului Internelor: adjunct al șefului Departamentului Ordine și Siguranță Publică, ocupând la acel moment poziția a treia în ierarhia Internelor, subsecretar de stat la Ministerul de Interne.

AUGUSTIN LIVIU MUNTEANU Născut în anul 1940 la Ciubanca. Absolvent al Institutului Politehnic Cluj- Napoca, își susține doctoratul în 2003. A fost șeful șantierului ARCOM din Libia, din anul 2004 este director al SC AGA PRODCOM SRL, președintele Societății de Instalațții Electrice și Automatizări din România. Cursuri predate la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca: „Tehnologii moderne pentru montarea instalațiilor” (1999); Tehnologii de montaj a instalațiilor electrice în medii cu pericol de explozie (2001).

VASILE MOȘUȚ Originar din Recea Cristur, absolvent al Facultății de Drept a Universității din Cluj-Napoca. Mulți ani este președinte al Cooperației Cluj, ocupându-se cu

182 competență și pasiune de întreținerea și aprovizionarea sediilor cooperativelor comunei.

PAVEL RĂTUNDEANU - FERGHETE Locuitor în Ciubăncuța, este aproape un autodidact, înzestrat cu aplecare spre creațiile populare, un adevărat cercetător al folclorului. Încă din perioada liceului a publicat versuri în revistele vremii („Eseu”), apoi s-a dedicat culegerii crețiilor populate. A publicat 7 volume de folclor literar transilvan (4 volume de colinde și câte un volum de balade, folclor pentru copii și un volum consacrat ritualului înmormântării). În primăvara anului 2003, la peste 65 de ani, a și-a strâns crețiile într-un interesant volum de versuri: „Iisus Hristos – dreptul la veșnicie”.

VALENTIN ITU Pictorul Valentin Itu s-a născut la Ciubanca în anul 1955, este absolvent a trei facultăți, ca șef de promoție. În 2004 a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Decorative – specializarea pictură. Între anii 2001-2004 a particpiat la 15 expoziții colective, în martie 2005 a avut oxpoziție personală la Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici din Baia Mare. Are lucrări în colecțiile publice și private din țară și din Ungaria, Germania și Belgia.

183

184

CALEIDOSCOP

Încotro?

Pustuţa în prag de iarnă

185

Spre Jurca

Intrând în Osoi

186

Pe drum spre Ciubanca

În drum spre Recea Cristur

187

Satul Jurca străjuit de dealuri

Invitaţie în Ciubăncuţa

188

Satul Căprioara sub zăpadă

Şi iarna la păscut

189

Cu oile pe dealul Pustuţei

Turma în drum spre munte

190

Oile – bogăţia comunei

La Recea Cristur în aşteptarea credincioşilor

191

Cooperativa din Recea Cristur

Grădiniţa din Căprioara

192

Şcoala din Ciubăncuţa la intersecţie spre Osoi

Centrul pentru vârstnici Recea Cristur

193

La cooperativa din Pustuţa

Primăria Recea Cristur

194

În construcţie – biserica din centrul Osoiului

Biserica de lemn din Escu

195

Osoiul îşi cinsteşte eroii

196

Monumentul Eroilor din Ciubanca

Troiţă la intrarea în Escu

197

Monumentul Eroilor din Recea Cristur

198

Localităţi înfrăţite. Recea Cristur – Dadonville

199

Monumentul Eroilor din Elciu

Certificatul de deces al lui Pop Maftei – „nemuritorul” din Osoi

200

Viceprimarul Ioan Mureşan

Primarul Rus Laurian Alexandru şi bibliotecara Mureșan Alexandra împreună cu oaspeţii francezi de la Dadonville

201

Fiii satului

Profesorii şi elevii şcolii din Recea Cristur în anii ‘65

202

La lucru în Primărie

Recea Cristur, parte din GAL Someş Transilvan

203

Elevii din Recea Cristur, anii 1955-1960

204

Şcolarii de astăzi

Fotbalul la loc de cinste

205

Recea Cristur sub oblăduirea pădurilor

206

Edilul comunei Recea Cristur, primarul Rus Laurian Alexandru

207

208

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, N. – Istoria învăţământului românesc din Transilvania, Blaj, 1940. 2. Atlasul lingvistic român al regiunii Transilvania, Ed. Academiei Ronâne, Bucureştri, 1992. 3. Bolovan, S.P. – Familia în satul românesc din Transilvania, Cluj-Napoca, 1999. 4. Bota, I.M. – Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești până în zilele noastre, Casa de Editură „Viașa Creștină”, Cluj- Napoca, 1994. 5. Bulandra, Al. – Masca păcurarului, în „Helis”, Revistă de cultură, anul II, nr. 4, aprilie 2008. 6. Bunea, A. – Şematismul jubiliar al Arhiepiscopiei de la Alba Iulia şi Făgăraş, Blaj, 1900. 7. Cârja, I. – Canalul morții, București, 1993. 8. Cheresteşiu, V. – Adunarea naţională de la Blaj, Editura politică, Bucureşti, 1966. 9. Ciobanu, V. – Statistica românilor ardeleni în anii 1760 – 1762, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj, 1924 – 1925. 10. Cîmpian, F.E. – Bisericile de lemn din zonele Călatei, Gilăului, Hășdatelor și Clujului. Aspecte istorico – etnografice și arhitectură tradițională, Ed. Risoprint, Cluj – Napoca, 2002. 11. Coman, P. – Glosar dialectal, Memoriile secțiunii literare, seria III, tomul IX, mem. 5, București, 1939. 12. Covaciu, I.F. – Dinamica geomorfologică a sistemelor torențiale din Podișul Someșan, teză de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj – Napoca, 2010. 13. Crăciunaş, A. – Monografia comunei Ciubanca, Cluj, 1912. 14. Crişan, I. H. – Repertoriul arheologic al judeţului Cluj, 1992. 15. Csedö Ad. – Reforma agrară din Ungaria și Ardeal, Oradea, 1935. 16. Csucsuja, I. – Istoria pădurilor din Transilvania 1848 – 1914, Cluj-Napoca, 1998. 17. Densusianu, N. – Dacia Preistorică, B., 1913, Institutul de Arte Grafice „Carol Grobl”. 18. Diaconescu, D. – Cultura Tiszapólgar și România, Ed. „Altip”, Alba Iulia, 2009. 19. Drăganu. N. – Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Imprimeria Naţională. B., 1933. 20. Dragomir, S. – Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVII, Sibiu, 1920 – 1930. 21. Dumitra, A.D. – Caracteristici ale fenomenelor de îngheţ din depresiunea Almaş – Agrij şi Dealurile Clujului şi Dejului, în Geographia Napocensis, An II, Nr. 2, 2000. 22. Fărcaş, I. – Meteorologie – Climatologie, Cluj – Napoca, 1990.

209

23. Fochi, Ad. – Miorița. Tipologie, Circulație, Geneză, Texte, București, 1964. 24. Georgescu, I. – Ardealul, partea I, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1862. 25. Ghergariu, L. – Meșterii construcțiilor monumentale de lemn din Sălaj, AMET, 1972 - 1973. 26. Ghibu, O. – Contribuţii la istoria şcolilor româneşti din Transilvania, în „Studii şi cercetări de istorie”, an VII, Ed. Academiei, 1956. 27. Godea, I. – Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996. 28. Gyémánt, L., Câmpeanu, R., Dörner, A., Mureșan, Fl. – Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750, vol. I, Ed. Enciclopedică, 2000. 29. Holom, E.C. – Sunet şi sensibilităţi colective. Funcţia socială a clopotelor în comunităţile româneşti din Transilvania (sec. XIX – XX), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006. 30. Ioniță, I. – Efluența aluvionară condiționată de ordinul rețelei hidrografice, în Revista Hidrotehnică, nr. 2, B., 1987. 31. Iordan, I. – Indicativul localităţilor din România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974. 32. Iordan, I, - Toponimie românească, Ed. Academiei Române, București, 1963. 33. Istoria României, vol. I 1960, vol III 1969. 34. Jekelfalussy, J., dr. – A Magyar Korona Orszagainak Helységnévtara, Budapesta, 1888. 35. Kádár J. – Szolnok Dobokavarmegye monographyája, Deésen, 1896. 36. Linul, Gr. – Biserica veche din Osoi. Monument de spiritualitate ortodoxă, în Renașterea, anul XVII, nr. 9. 37. Lupaş, I. – Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918. 38. Macrea, D. – Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969. 39. Martinovici, C., Istrate, N. – Dicționarul Transilvaniei, Banatului și celorlalte ținuturi alipite, Ed. Ardealul,Cluj, 1922. 40. Mazăre, N. – Harta etnografică a Transilvaniei, Iaşi, 1909. 41. Maxim, A., Simon, A., Coroian, T., - Atlasul localităţilor judeţului Cluj, Ed. Suncart, 2003. 42. Meruţiu, V. – Judeţele din Ardeal, Institutul de Arte Grafice, Cluj, 1929. 43. Meteş, Şt. – Contribuţii la studiul populaţiei din Transilvania, în Analele Academiei Române, Secţia Istorie, seria III, tom XXIV, Mem. 3, 1941. 44. Mihalca, A.I. – Potenţialul agricol al Dealurilor Clujului şi Dejului, în Geographia Napocensis, Anul V, nr. 1-2001. 45. Moldovan, S., Togan, N., - Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune Română din Ungaria, Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1909. 46. Morariu, T., Savu, A. – Judeţul Cluj, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.

210

47. Mureșan, A. – Recea Cristur – studiu monografic. Rolul bibliotecii. 48. Pascu, Şt. – Voievodatul Transilvaniei, I – III, Editura Dacia, 1971. 49. Pascu, Şt. – Istoria Clujului, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, 1974, 50. Pădurean, A., Herineanu, T. – Protopopiatul Ortodox Român, monografie, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2010. 51. Pele, Al. – Elemente lexicale românești, Ed. Scheda, Oradea, 2010. 52. Petrovici, E. – Toponimie maghiară în Transilvania medievală, în „Transilvania”, nr. 74, Sibiu, 1943. 53. Petrovici, E. – Ursoi, Orsoaie, Ursoaie, Usoi, Osoi, Osoaie,Ursoaie, în „Revue roumaine de linguistique”, XIII, 1968, pag. 481 – 483. 54. Pintilie. M. – Comuna Panticeu, studiu monografic complex, Edit. Eurodidact, 2012. 55. Popeangă, V. – Şcoala românească din Transilvania, E.D.P., Bucureşti, 1974. 56. Popovici, V. – Serviciul sanitar al județuluiu și regiunii Cluj în primii ani regimului comunist (1948 – 1952), în Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXI, nr. 3 – 4, B., 2010. 57. Prodan, D. – Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, 1967. 58. Recensământul alfabetic al localităţilor din Transilvania, 1859, colecţia Kike Sandor. 59. Recensământul din 1850, Transilvania, în Studia Censualia Transilvania, ed. a II-a, Presa Universitară Clujeană, coordonator Traian Rotariu, 2004. 60. Recensământul agricol din 1895, Transilvania, vol. I, Presa Universitară Clujeană, coordonator Rotariu Traian, 2003. 61. Repertoriul bisericilor de lemn din judeţul Cluj, Cluj – Napoca, 2002. 62. Rettegi, G. – Emlékezetre méltó dolgok, ed. Jokó Zsigmond, Bukarest, 1970. 63. Sabău, N. – „Biserici de lemn din Podișul Transilvano-Someșan”. Monumente istorice și de artă religioasă din arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului”, Cluj – Napoca, 1982. 64. Sălăgean, T. – Contribuţii la istoria Transilvaniei de Nord în sec. IX – XI, Cluj – Napoca, 2006. 65. Schematismus venerabilis cleri diocesis Szamosujvárienses graeci ritus catholicum. Pro anno a Christo nato 1882. 66. Suciu, C. – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I – II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968. 67. Suciu, C., Panaitescu, D. – Dicţionarul comunelor, plăşilor şi judeţelor din Ardeal, Banat, şi celelalte pământuri anexe, Bucureşti, 1921. 68. Sorocovski, V. – Hidrologia Uscatului, partea a II-a, Cluj – Napoca, 2002.

211

69. Sorocovschi, V., Sălăgean, H., Roman, P. – Variaţia în cursul anului şi repartiţia teritorială a precipitaţiilor medii din Podişul Someşan, în Geographia Napocensis, Anul V, nr. 2 - 2010. 70. Sofrone, M. – Vasile Stroiescu şi românii transilvăneni, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002. 71. Stoica, D., Lazăr, I.P. – Schița monografică a Sălajului, „Victoria”, Institut tipografic și de editură la Șimleul – Silvaniei, 1908. 72. Șiematismulu veneratului cleru alu Arhidiecesei Metropolitane Greco-catolice a Alba-Juliei și Făgărașului pe anulu 1896. 73. Şotropa, V. – Păţaniile Batalionului I Năsăudean din 1848 – 1849, în Arhiva Someşană, nr. 14. 74. Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României – sept. 1944 – oct. 1944, Bucureşti, 1985. 75. Totelecan, S.-G. – Vecinătatea din Munţii Apuseni. Disoluţii comunitare, ed. Napoca Star & Argonaut, Cluj – Napoca, 2003. 76. Tudor, D. – Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Ed. Ştiinţifică, B., 1968. 77. Ujvari, I. – Geografia apelor României, Bucureşti, 1972. 78. Vlăduţiu, I. - Etnografia românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

212

CUPRINS

COMUNA RECEA CRISTUR - O AŞEZARE CALDĂ / 5 RECEA CRISTUR – PUNCT FIERBINTE AL UNIVERSULUI / 5

I. RECEA CRISTUR - VATRĂ DE SIMŢIRE ROMÂNEASCĂ / 9 A. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI MATEMATICĂ / 9 B. RELIEF, CARACTERISTICI GEOMORFOLOGICE / 15 C. CLIMA / 17 D. HIDROGRAFIA / 20 E. VEGETAŢIA / 24 F. FAUNA / 28

II. ISTORIC / 31 A. URME DE LOCUIRE / 31 B. ATESTĂRI / 35 a. RECEA CRISTUR / 36 b. CĂPRIOARA / 37 c. CIUBANCA / 38 d. CIUBĂNCUŢA / 40 e. ELCIU / 40 f. ESCU / 41 g. JURCA / 42 h. OSOI / 43 i. PUSTUŢA / 44

III. SECOLELE XIII – XVII / 47

IV. ASPECTE SOCIALE - SECOLELE XVIII – XIX / 55 1. RECEA CRISTUR / 55 2. CĂPRIOARA / 56 3. CIUBANCA / 56 4. CIUBĂNCUŢA / 58 5. ELCIU / 60

213

6. ESCU / 60 7. JURCA / 61 8. OSOI / 61

V. SECOLELE XX – XXI / 73

VI. REPERE DEMOGRAFICE / 83

VII. EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ / 97 A. ÎNVĂŢĂMÂNTUL / 97 B. CULTURĂ ŞI TRADIŢIE / 105 1. ACŢIUNI CULTURALE ŞI SOCIALE / 105 2. TRADIŢII ŞI OBICEIURI / 109 3. CASA, GOSPODĂRIA ŞI PORTUL TRADIŢIONAL / 118 4. LIMBAJUL / 120

VIII. BISERICA / 123 A. PAROHIA RECEA CRISTUR / 128 B. PAROHIA CĂPRIOARA / 132 C. PAROHIA CIUBANCA / 136 D. PAROHIA CIUBĂNCUŢA / 142 E. PAROHIA ELCIU / 144 F. PAROHIA ESCU / 149 G. PAROHIA JURCA / 151 H. PAROHIA OSOI / 154 I. PAROHIA PUSTUŢA / 156

IX. SECTOR ECONOMIC / 161

X.CONTEMPORANEITATE / 165

XI. PERSONALITĂŢI ALE COMUNEI RECEA CRISTUR / 180

XII. CALEIDOSCOP / 185

BIBLIOGRAFIE / 209

214

215

216