Hannu Rajaniemi- Jean Le Flambeur 01-Hotul Cuantic
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Hannu Rajaniemi Hoţul cuantic Traducere din limba engleză Alina Bilciurescu 2 Hannu Rajaniemi s-a născut în 1978 la Ylivieska, Finlanda, dar a trăit mare parte din viaţă în Marea Britanie şi a scris în limba engleză. A studiat matematica la Universitatea Cambridge şi a obţinut un doctorat în fizică matematică la Universitatea din Edinburgh. În septembrie 2010 prestigioasa editură Gollancz din Marea Britanie şi apoi TOR din Statele Unite i-au cumpărat şi publicat volumul de debut, Hoţul cuantic, numai pe baza primelor 20 de pagini din manuscris. Un an mai târziu, cartea a fost nominalizată la Premiul Locus pentru cel mai bun roman de debut şi este considerată atât de critici, cât şi de fanii literaturii science fiction unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii ani. În 2012 a apărut The Fractal Prince, volumul al doilea al seriei, iar în 2014 s-a publicat a treia carte, The Causal Angel. În prezent, Hannu Rajaniemi locuieşte în California. 3 Cuprins 1. Hoţul şi dilema prizonierului 2. Hoţul şi Arhonţii 3. Detectivul şi rochia de ciocolată Interludiu – Regele 4. Hoţul şi cerşetorul 5. Detectivul şi colonia zoku Interludiu – Bunătate 6. Hoţul şi Paul Sernine 7. Detectivul şi tatăl său Interludiu – Voinţă 8. Hoţul şi piraţii 9. Detectivul şi scrisoarea 10. Hoţul şi o a doua primă întâlnire Interludiu – Înţelepciune 11. Hoţul şi tzaddikii 12. Detectivul şi Carpe diem Interludiu – Adevăr 13. Hoţul în subterană 14. Detectivul şi arhitectul 15. Hoţul şi zeiţa 16. Hoţul şi memoria Interludiu – Virtute 17. Detectivul şi nodul gordian 18. Hoţul şi regele 19. Detectivul şi inelul 20. Doi hoţi şi un detectiv 21. Hoţul şi un rămas-bun furat Interludiu – Vânătorul Mulţumiri 4 Pentru Nana 5 „… vine o vreme când nu te mai recunoşti printre toate aceste schimbări, ceea ce este foarte trist. Acum mă simt pesemne ca omul care şi-a pierdut umbra…” Maurice Leblanc, Evadarea lui Arsène Lupin 6 1 Hoţul şi dilema prizonierului Ca de obicei, înainte ca eu şi războmintea să ne împuşcăm reciproc, încerc să fac conversaţie. – Toate închisorile sunt la fel, nu crezi? Nici măcar nu ştiu dacă mă poate auzi. Nu are organe auditive vizibile, doar ochi, sute de ochi omeneşti la capătul unor pedunculi care îi înfloresc din corpul ca un fruct exotic. Pluteşte în aer de cealaltă parte a liniei luminoase care ne desparte celulele. Uriaşul revolver Colt argintiu ar arăta ridicol în membrele sale manipulatoare subţiri ca nişte crengi, dacă nu m-ar fi împuşcat deja de paisprezece mii de ori cu el. – Închisorile sunt cum erau înainte aeroporturile pe Pământ. Nimeni nu vrea să se afle aici. Nimeni nu trăieşte aici. Suntem doar în trecere. Astăzi pereţii închisorii sunt din sticlă. La mare înălţime deasupra noastră se află un soare asemănător celui real, dar nu întocmai, ci mai palid. În jurul meu se întind cât vezi cu ochii milioane de celule cu pereţii şi podeaua din sticlă. Lumina filtrată prin suprafeţele transparente se reflectă pe podea în culorile curcubeului. Cu excepţia reflexiilor multicolore, celula mea e goală, ca şi mine de altfel: gol-puşcă, la fel ca în ziua în care am venit pe lume, fiindu-mi lăsat doar pistolul. Uneori, când câştigi, îţi dau voie să schimbi lucruri mărunte. Războmintea a avut succes. Are flori imponderabile care îi plutesc prin celulă, bulbi roşii, mov şi verzi crescuţi în nişte bule de apă, ca nişte versiuni animate ale propriului organism. Narcisistă nesuferită. – Dacă am avea toalete, uşile s-ar deschide spre interior. Nimic nu se schimbă. Ei bine, acum chiar încep să rămân fără replici. Războmintea îşi ridică încet arma. Pedunculii care îi susţin ochii i se arcuiesc. Aş prefera să aibă un chip: mă irită felul în care se holbează la mine cu pădurea aceea umedă de globuri. Nu contează. De data asta o să funcţioneze. Îmi îndrept uşor arma în sus, mişcarea trupului şi a încheieturii simulând poziţia pe care aş adopta-o dacă aş intenţiona să apăs pe trăgaci. Toţi muşchii îmi strigă cooperare. Haide. Muşcă momeala. Sincer. De data asta o să ne împrietenim… 7 Pupila neagră a armei sale clipeşte fulgerător. Degetul îmi zvâcneşte pe trăgaci. Se aud două bubuituri ca de tunet. Mă trezesc cu un glonţ în cap. Nu te poţi obişnui niciodată cu senzaţia de metal încins penetrându-ţi ţeasta şi ieşind pe partea cealaltă. Este simulată cu o precizie extraordinară. Un tren incandescent traversându-ţi fruntea, sângele cald stropind în toate părţile şi creierii împrăştiaţi pe umeri şi pe spate, un frison şi, în cele din urmă, bezna, când totul se opreşte. Arhonţii închisorii Dilema vor să simţi asta. Este educativ. Educaţia este esenţială în Închisoare. La fel şi teoria jocurilor: matematica luării deciziilor raţionale. Când eşti o minte nemuritoare cum sunt Arhonţii, ai timp berechet să fii obsedat de asemenea lucruri. Nu e deloc surprinzător că Sobornostul – colectivul de upload care conduce Sistemul Solar Interior – i-a însărcinat să se ocupe de închisori. Repetăm acelaşi joc iar şi iar, în diferite variante. Un joc arhetipal îndrăgit de economişti şi matematicieni. Uneori e jocul laşului: suntem automobilişti într-o cursă pe o şosea interminabilă, gonind unul spre celălalt, şi trebuie să decidem dacă să virăm sau nu în ultima clipă. Uneori suntem soldaţi prinşi în toiul unui război de tranşee, aflaţi faţă în faţă la marginile opuse ale zonei-tampon. Iar uneori se întorc la varianta clasică şi ne transformă în prizonieri – prizonieri de modă veche, interogaţi de bărbaţi nemiloşi – care trebuie să aleagă între trădare şi codul tăcerii. Astăzi preferă armele. Nici nu vreau să-mi imaginez ce urmează mâine. Revin brusc la viaţă ca un elastic; clipesc. Există în mintea mea o fractură, o muchie nefinisată. Arhonţii îţi schimbă câte puţin structura neuronală de fiecare dată când îţi recapeţi cunoştinţa. Susţin că acest instrument darwinian de ascuţit mintea poate şlefui în cele din urmă orice prizonier, transformându-l într-un colaborator reabilitat. Dacă celălalt trage, iar eu nu o fac, sunt terminat. Dacă tragem amândoi, doare puţin. În cazul în care cooperăm, e sărbătoare pentru amândoi. Doar că există întotdeauna impulsul de a apăsa pe trăgaci. Teoria susţine că după confruntări repetate vom dezvolta un comportament de cooperare. Mai am nevoie de câteva milioane de runde şi o să devin Cercetaş. 8 Cum să nu! După ultima partidă, scorul meu e o durere surdă în oase. Şi eu, şi războmintea am atacat. Mai sunt încă două partide în runda asta. Nu e suficient. La naiba. Cucereşti teritoriu jucând împotriva vecinilor. Dacă la finalul fiecărei runde scorul tău este superior celui al vecinilor, câştigi şi eşti recompensat cu dubluri ale propriei persoane, care îi înlocuiesc – şi îi şterg – pe perdanţii din jurul tău. Nu mă descurc prea bine azi – două atacuri duble până acum, ambele cu războmintea – şi dacă nu întorc cumva situaţia în favoarea mea, o să dispar de-a binelea. Îmi evaluez opţiunile. Două dintre careurile din jurul meu – cel de la stânga şi cel din spate – conţin copii ale războminţii. În cel din dreapta se află o femeie: când mă întorc cu faţa spre ea, peretele dintre noi dispare şi este înlocuit cu linia albastră a morţii. Celula ei este la fel de goală ca a mea. Stă ghemuită în mijloc, cu genunchii strânşi la piept, înfăşurată într-o haină neagră ca o togă. O privesc curios: nu am mai văzut-o până acum. Are o piele foarte bronzată care mă duce cu gândul la Oort, un chip asiatic migdalat şi un trup compact, puternic. Îi zâmbesc şi îi fac cu mâna. Ea mă ignoră. Se pare că Închisoarea interpretează asta drept cooperare de ambele părţi: îmi simt punctajul urcând puţin, încălzindu-mă ca o duşcă de whisky. Peretele de sticlă se ridică din nou între noi. Măi, să fie, ce uşor a fost. Dar tot nu este suficient pentru a învinge războmintea. – Hei, ratatule, spune cineva, nu e interesată. Are opţiuni mai bune în jur. În celula rămasă se află o copie a mea. Poartă un tricou alb de tenis, pantaloni scurţi şi ochelari de soare reflectorizanţi supradimensionaţi şi stă tolănit într-un şezlong, lângă o piscină. În poală are o carte: Le Bouchon de cristal. E şi una dintre preferatele mele. – Te-a bătut iarăşi, spune el, fără să se sinchisească să-şi ridice privirea. Iarăşi. Cât mai e scorul acum? Te-a bătut de trei ori consecutiv? Ar trebui să ştii până acum că strategia ei se ghidează tot timpul după principiul „dinte pentru dinte”. – Aproape am reuşit de data asta. – Toată treaba asta cu memoria falsă a cooperării e o idee bună, spune el. Numai că, vezi tu, n-o să funcţioneze niciodată. Războminţile au lobi occipitali diferiţi de cei standard şi flux dorsal 9 nesecvenţial. Nu poţi s-o păcăleşti cu iluzii vizuale. Păcat că Arhonţii nu dau puncte pentru efort. Clipesc. – Stai puţin. Cum se face că tu ştii toate astea, iar eu nu? – Credeai că eşti unicul le Flambeur de aici? Mai sunt şi eu prin preajmă. În fine, mai ai nevoie de zece puncte ca s-o baţi, aşa că treci încoace şi dă-mi voie să te ajut. – Sigur, deşteptule, dă-te mare acum. Mă apropii de linia albastră, răsuflând uşurat pentru prima oară de când a început runda asta. Se ridică şi el, scoţându-şi de sub carte pistolul automat lucios. Ţintesc cu arătătorul spre el. – Pac, pac! spun eu. Cooperez. – Foarte amuzant, zice el şi-şi ridică arma rânjind. Reflexia mea dublă în ochelarii lui de soare e mică şi goală. – Hei, hei! Doar suntem împreună în asta, nu? Iar eu care credeam că am simţul umorului. – E doar un joc de noroc cu miză grasă, nu? Se aude un clic.