Recuperarea copilăriei interbelice în volumul de memorii Povestea Vulturului de Nicolai Costenco

Oxana STANŢIERU

Keywords: Nicolai Costenco; memoirs; The Eagle's Story; Bessarabian writer; remembered childhood

Opera memorialistică satisface, mai presus de toate, nevoia autorului de a-și reabilita experiența, de a evoca trecutul și de a-i stabili configurația. Or, memorialistul scrie pentru a descoperi în spatele evenimentelor o poveste dramatică explicativă. În ceea ce privește stimulentele mai profunde, acestea variază. Pentru unii, povestea trecutului, bazată pe eveniment, poate fi de o importanță vitală – evenimentele trecutului cer a fi rememorate și notate – în timp ce pentru alții, aceasta ar putea însemna să descopere că există o poveste în sine; iar pentru alții motivația principală ar putea fi de a se conecta la sentimentele și senzațiile evazive ale evenimentelor întâmplate cu mult timp în urmă. Adevăratul sens al memoriilor Povestea Vulturului, ca şi al multor confesiuni de tipul literaturii detenției, carcerale, „iese din forța evocării, din dramatismul faptelor” (Simion 2002: 28). Nicolai Costenco, autor reprezentativ al generaţiei sale, deportat în 1941 şi ulterior marginalizat şi silit să păstreze o parte semnificativă din operă în sertar, prin memoriile publicate postum, apare ca un neînvins, care nu a dorit să fie supus, deși de multe ori a fost dus până la punctul limită. „Omul-vulture” visează zborul, visează libertatea cerului, spațiul fără limite. Memoriile din Povestea Vulturului sunt un reflex al tragediei trăite de naratorul însuşi. Social-istoricul şi biograficul generează memoriile, reanimând timp şi istorie, trăiri şi evenimente biografice. În esență, scopul memoriilor este de a crea un personaj-narator care trăiește momentul istoric, se confruntă cu el, îl trece prin prisma trăirilor şi judecăților sale. În cazul memoriilor lui Nicolai Costenco, putem vorbi de două perioade social-istorice: prima este perioada care a influențat evenimentele relatate, iar a doua este perioada scrierii. Specificul primei perioade, perioadă de tranziție în istoria Basarabiei, dominată de incertitudini, de răsturnări de situații, perioada începutului de război, a primelor deportări, sunt autentic narate, ele devenind o cronică a unui destin prins în interiorul acestor schimbări. Petru Negură, dar nu numai, semnalează că „Nicolai Costenco face imprudența să afirme că vocația scriitorului nu este aceea de a face politică, poate cel puțin o politică culturală” (Negură 2014: 144). Acest moment biografic îi va schimba irevocabil destinul descris în memorii, iar cunoașterea de către cititor a acestor detalii

 Universitatea de Stat „Alecu Russo”din Bălţi, Şcoala Doctorală de Filologie, Republica .

385 Oxana STANŢIERU biografice, dar şi a conjuncturii social-istorice, face memoriile credibile, puternic ancorate în detalii care au rămas în afara celor rememorate de narator. A doua perioadă este cea care a urmat detenţiei, dar petrecută departe de țară, când murise Stalin şi Nicolae Costenco hotărăște să scrie memoriile pe care le va păstra ascunse pentru a fi descoperite mult prea târziu, după trecerea în neființă. Reconstituirea evenimentelor solicită autorului folosirea datelor verificabile, descrierea oamenilor reali, iar Nicolae Costenco respectă această cerință a memoriilor, deoarece narează nu doar propria viaţă, dar şi a celor care i-au fost tovarăși de celulă. Totuşi, este necesar să ținem cont de faptul că memoriile fac parte dintr-un gen biografic, în care autorul încheie un pact autobiografic şi un pact istoric; el își scrie viaţa după ce o trăiește şi, din această pricină, viziunea scriptorului poate schimba sensul faptelor trăite (Simion 2002: 15). Memoriile transmit sentimentele omului ce trăiește perioada schimbărilor radicale: se căsătorește într-o perioadă tumultoasă a modificărilor social-politice. Euforia momentului este succedată de o alunecare dramatică, de dezrădăcinare, umilire, pentru ca mai târziu să urmeze perioada în care încearcă să supraviețuiască, rememorându-şi momente anterioare detenției. Lectura acestor pagini, în viziunea lui V. Malaneţchi, expusă în Postfaţa memoriilor Povestea Vulturului, dă impresia „respirației autentice a unui organism, readus la viaţă după o fază de întreținere în stare de congelare” (Costenco 1998: 215). Or, memoriile pot fi considerate o dovadă a posibilităților umane nebănuite de a supraviețui, contrar oricăror circumstanțe, de a se „conserva” pentru a-şi menține intactă, pe cât posibil, esența. Dezghețul, de care vorbește V. Malaneţchi şi de care este pătruns autorul în momentul scrierii, nu a fost unul definitiv, deoarece nu a avut curajul să-şi publice lucrarea şi, astfel, să spargă cursul monoton, univoc al dezvoltării literaturii din Basarabia. Revenit acasă, scriitorul se mulțumește cu ipostaza scriitorului „re-educat”, nedilematic. A preferat autoexilarea şi, astfel, opera, peste ani, începe să-şi construiască propriul său destin, dincolo de voința autorului. consideră Povestea Vulturului importantă prin „a descrie amănunțit, cu ochi imparțiali de martor ocular, infernul închisorilor rusești” (Cimpoi 2014: 141). Or, pentru Nicolae Costenco, în romanul Severograd – o altă operă despre închisorile rusești – memoriile sunt o modalitate de a spune adevărul, de a spune alte lucruri şi într-o altă manieră, de a descrie amănuntul pe care nu-l mai încăpea sufletul lui, dar pe care timpul l-ar putea desființa şi să-l lipsească de posibilitatea de a reacționa dur la circumstanțele care l-au marcat profund. Memoria naratorului evocă evenimente în ordinea lor cronologică până în momentul când ajunge la închisoarea „Alexandrovskii Ţentral”. Evenimentele ce precedă acest moment instituie planul memoriilor de groază, apreciate pentru naturalețea şi naturalismul evocării. Momentul arestării şi drumul infernal spre închisoarea din sunt reconstituite în detalii de o forță evocatoare cutremurătoare. Întemnițarea însă reorganizează direcția memoriilor. Între pereții închisorii, începe al doilea plan al memoriilor: cel al copilăriei, un spațiu compensator, un refugiu spiritual. Astfel, Nicolai Costenco recurge la ierarhizarea celor narate, construind două planuri narative: al carcerei şi al copilăriei. Naratorul

386 Recuperarea copilăriei interbelice în volumul de memorii Povestea Vulturului… rememorează spațiul basarabean, timpuri care l-au marcat şi prin care poetul Costenco reușește să supraviețuiască terorii încarcerării: Basarabia apare ca un tărâm al blândeții isusiace: al răbdării dacice congenitale, al finei frumuseți şi sfintei simplități, ca o sferă a maternității arhetipale (Cimpoi 2014: 141). Semnificația celor două planuri: planul senin, al casei/ Patriei şi planul sumbru, al detenției se intensifică prin simpla lor coexistență: omul dus la o stare- limită caută căi de a supraviețui şi, de multe ori, le găsește în interiorul său, în straturile memoriei. Ceremonialul memorialistic – aci luminos, aci întunecat – se axează pe această polaritate a regimurilor narative care textualizează paradisul natural basarabean şi infernul rusesc ce impune un alt Costenco, esențial dramatic şi tragic (Cimpoi 2014: 142). Astfel, memoria funcționează asociativ: Basarabia – stare de fericire, fie şi parțială (nu toate memoriile au valență pozitivă) şi Rusia – infern pe pământ, care creează o continuă stare de disconfort fizic şi moral. Nicolai Costenco, în memoriile Povestea Vulturului, construiește un discurs confesiv de tip poetic, problematic, naraţiune în care autorul „promite să spună totul, binele şi răul, despre sine” (Simion 2002: 46). Dar sinceritatea are limite şi limitele sunt dictate de confesiunea însăși. Intervine în această confesiune şi factorul că Nicolai Costenco își notează confesiunile după ce acestea au fost rememorate în formă orală în celula în care își ispășea pedeapsa în detenție, când este ascultat cu multă atenție în cenaclul format din tovarășii de cameră. Rememorând, Nicolai Costenco fabulează, deoarece „a scrie implică deja o fabulație, istoria este mereu concurată şi, adesea, mistificată de naraţiune” (Simion 2002: 46). Scriitorul Costenco, indiferent de împrejurări, avea convingerea că este diferit de mulți conviețuitori ai camerei, că termenul de zeka, prescurtat de la termenul folosit pentru încarcerați zacliucennâi, care în rusă înseamnă cel de după cheie, îi era străin şi nu i se potrivea în esenţă, deoarece el şi un grup de tovarăși păstrau „profilul aparte al personalității, rulându-ne gândurile şi visurile, departe de opaca privire ale celora ce ar fi dat mult ca să ne citească sufletele” (Costenco 1998: 66). Faptul că în cameră erau doar basarabeni a funcționat drept un factor de atenuare a existenței monotone în carceră, deoarece mărturiseşte scriitorul: „Limbajul şi năzuințele ne erau comune” (Costenco 1998: 67). Dar şi aici se formaseră un grup „cu o culoare politică a literaților” (Costenco 1998: 68), „grupa literelor moldave”, care şi în aceste împrejurări au reușit să creeze un fel de grandomanie ca cei din cameră să le admire jertfa. Dar inima acestui „cenaclu” era formată din două persoane, una dintre care, Nicolai Costenco, se autoportretizează ironic, la persoana a treia: [...] poetul basarabean, autor de Elegii păgâne şi creștine, sau nici una nici alta, servind la masa literară a revistei Viaţa Basarabiei, lunară, de cultură generală şi literatură, cu pretenția de apolitică, în fond, făcînd o politică regională fără prea mare sorți de izbîndă (Costenco 1998: 69). Al doilea element al tandemului, Mișa Curicheru, era un prozator

387 Oxana STANŢIERU care cunoștea bine viaţa de la coarnele plugului, dar voia ca şi el să fie suferit la masa boierilor literelor române, deși opincile încă îl jenau şi contrastau comic cu lavaliera fondată şi freza arhiabundentă [...] (Costenco 1998: 70). Portretizarea celor doi, care erau alfa şi omega ai acelui cenaclu, nu este egală ca substanță, deoarece Nicolai Costenco știa şi dorea să creadă că este superior ca valoare literară tovarășului său, despre care spune ironic: Curicheru, fecior de țăran, [...] ieșit de la coada sapei la coada condeiului şi de la pîinea dată de brazdă la pâinea dată pe leafă, era o figură otrăvită de naționalism şi, avînd facultăți intelectuale rudimentare, încă n-apucase să se pătrundă de interesele clasei sale, căreia-i venise la moară (Costenco 1998: 70). Memorialistul descrie, cu acribie, toți membrii grupului, detalii care oferă credibilitate celor narate de autor. Fiecărui membru îi atribuie calități definitorii, metaforizate, care îi descoperă arta de a surprinde esențialul, memorabilul. Astfel, în grup mai intrau câțiva „aderenți şi simpatizanți”: Notarul public din Chişinău, domnul Leviţchi, adevărată pepinieră de păduchi, incubator de idei umanitare, o grămadă de minte şi un stup de elocvență, os de boier get-beget [...] Moș Gheorghe de la Ciuciuleni... era icoana răzăşului care nu-şi pune scaunul alături de țăran. [...] Învățătorul Cernat, director de școală în sătuceanul dintre vii Strășeni, era reprezentantul inflorescenței vieți de tip capitalist. Asiduu servitor al proprietății private [...] Mai era un student, simpatizantul partidului codrenist, în cămașă verde şi Seoma, ovreu dintr-o familie de oameni săraci, de la Soroca (Costenco 1998: 70–71). Aceşti oameni foarte diferiți erau uniți prin faptul că nu erau adepți ai puterii noi şi s-au autoizolat pe motiv de . Povestirea, rememorarea, devenise o modalitate de a-şi petrece timpul şi, în aceste împrejurări, apare Costenco- povestitorul care „stîrnea curiozitatea divanului cel mai mult” (Costenco 1998: 71). Ulterior, rememorându-şi acest moment, Nicolai Costenco își creează unul din multiplele sale autoportrete, ficţionalizându-şi persoana: Costenco iubea să fie ascultat şi știa să vorbească. El era una din rarele iviri printre oameni, în care ritmul poetic căuta să se rezolve în înșirări de cuvinte. Această înclinare de a mînui cuvintele se bănuia încă din copilărie. Dotat cu o curiozitate vie, o fantezie antropomorfică de născocitor de povesti, cu o putere de asimilare rară, cu o memorie bună şi cu aptitudini de redare de adevărat artist, Costenco, în cămașă de mătase, în pantaloni de lână fină, călcați cu grijă sub pled, unde-i punea pe dungă în fiecare seară, mai păstra ceva din atmosfera domestică de unde era privit (Costenco 1998: 72). Această privire, de la distanță, îl eliberează de un oarecare sentiment de modestie în descriere. Având conștiința timpului ce-i aparține, povestitorul Costenco promite să spună adevărul vieţii sale. El caută necontenit în trecutul său explicații despre felul de a fi și a gândi. În acest moment al memoriilor se întâlnesc cele două linii de rememorare: cea din carceră şi cealaltă, din 1955, când își scrie memoriile. După ce își face o autoprezentare, explicativă într-un fel, Costenco, deși având un public în faţă, începe povestirea „mai mult pentru sine, un obicei al lui de a se socoti primul şi cel mai critic autospectator” (Costenco 1998: 73). Această confesiune pune sub semnul întrebării spontaneitatea expunerii. Or, evenimentele dublu rememorate

388 Recuperarea copilăriei interbelice în volumul de memorii Povestea Vulturului… trec printr-o triere, analiză, regândire, fie şi involuntară. Este totuși cert faptul că memorialistul poseda un orgoliu de intelectual şi a fi în centrul atenției era o modalitate de a şi-l satisface. Avea nevoie de a fi ascultat, de a-şi expune frământările, astfel păstrându-şi identitatea, abilitatea de a nara, fie şi oral, dar, cu prima ocazie, le-a notat. Rememorarea propriu-zisă a copilăriei începe cu determinarea unei coordonate fixe: „bucătăria casei părintești, ținută în chirie [...] pe una din străzile de mîna a doua a Chișinăului”. Autobiograful din scriitor îl duce spre primele amintiri, spre începutul existenței sale conștiente. Este o modalitate de a-şi lăsa bucuriile şi necazurile să vorbească şi, ulterior, eliberându-l pe narator de povara lor. Inexplicabil, dar amintirea bucătăriei îl aduce în prim-plan pe tatăl naratorului pe care îl percepe ca pe „un personagiu”. Cele trei momente, aproape teatrale din memoria naratorului nu sunt întâmplătoare, toate explicând nişte angoase. Citirea acestor amintiri produce un efect ambiguu. Memorialistul nu construiește un portret de idealizare a tatălui, ci o încercare de a găsi deosebiri între ei doi, pe care le nuanțează de fiece dată, dar trecând foarte ușor peste ceea ce îi apropie: Un omulean mititel, uscăţiv, cu mustăcioara răsucită la vîrfuri spre nările nasului – eu nu-i seamăn, fiind aruncat înspre neamurile bunicii, țărani țepoși, slobozienii; - iute, iubitor de băutură, cu patima cititului şi scrisului (Costenco 1998: 74). Autorul memoriilor știa de existenta a două piese de teatru scrise de tatăl său, dar nepublicate. Le critică aspru, atribuindu-le calificativul „proaste”, pentru simplul motiv că tatăl nu a avut curajul să le publice. Știind-şi tatăl „ambițios peste puterile sale firești”, Nicolai Costenco nu ratează momentul să sublinieze că această ambiție era un coif de titan, sub care s-a vîrît un şoarece. El ar fi prezentat opera sa necunoscută la vreo somitate de redacție, dar numai gîndul refuzului l-a făcut să moară împăcat că n-a apelat la neînțelegerea crudă şi opacă a vreunui editor (Costenco 1998: 74). Nici imaginea din copilărie de om fioros şi viteaz nu putea să-l convingă pe narator că tatăl său merita aprobarea lui; el, de fapt, era în ochii lui „un literat fără viitor”, „un purice cu pretenții de împărat, ba poate un microb”, care însă obișnuia să se creadă balahur1 al familiei. Atitudinea este a fiului care nu dorește să-i ierte tatălui nişte pretenții nefondate. Or, marea „sensibilitate literară”, menționează ironic N. Costenco, îl făcea inadaptat vieţii familiale obişnuite. Totuşi, recunoaște că de la tatăl său învățase „zdrîngănitul” călătoriei. A treia amintire despre tata era una vânătorească, dar şi ea îl pune într-o postură dezavantajoasă. Pe lângă imaginea tatălui de scriitor de mâna a doua, familist ratat, mai apare şi postura de vânător, a cărei menire ar fi trebuit să-i scoată în evidenţă determinarea, vitejia, vigurozitatea. Dar naratorul evocă intenționat o vânătoare de cufundari, pentru a-i descoperi defectele persoanei căreia îi datora originea slavă:

1 Balahur – trăsură (gen diligenţă) în care călătoreau oameni înstăriţi. Aici: vizitiu al unui asemenea vehicol.

389 Oxana STANŢIERU [...] după vreo zece focuri – lucru care l-a coborît pe tata în ochii mei la rangul de cîrpaci în vînătorie, de la care fapt mi-a rămas, spre rușinea mea, impresia că şi în viaţă a fost un peticar – tatăl meu s-a lăsat păgubaș (Costenco 1998: 77). Deşi cu o fire extrem de nervoasă, imaginea tatălui fiind dominată de determinarea „fudul ca orice tîrgoveţ”, plecarea din familie a acestuia este percepută ca o tragedie, care avea să declanșeze începutul unui șir de consecințe nefaste pentru viaţă nu doar a copilului Costenco: Românii au intrat în Chişinău, reunind Basarabia cu România în urma revoluţiei, într-o noapte. Eram cu ruşii, ne-am trezit cu românii. [...] Tatăl meu, rămas fără slujbă, limba românească fiindu-i nu numai de neînțeles, dar şi de neînvățat, deoarece în orgoliul său rusofil, al cinovnicului, el ura tot ce era al «mămăligarilor ocupanți». Într-o bună zi a dispărut şi ne-a lăsat în voia soartei, ca un tată rus ce era (Costenco 1998: 93). Faptul că era rus îl făceau pe tata, în accepţia memorialistului, să acționeze şi să se comporte într-un anume fel. Umblatul prin crâșme, dar şi plecarea din familie se explică prin apartenența la naționalitate. Dar insistența de care dă dovadă naratorul în încercarea de a ne convinge de disprețul faţă de tatăl său are efect opus – ne asigură de regretul lipsei unei comunicări firești dintre tată şi fiu. Iar indiferența din copilărie faţă de decesul acestuia, din cauza ciomăgelilor şi a clipelor scurte petrecute împreună, este concurată de o evocare mai târzie: [...] şi eu vedeam dincolo pămîntul unde trebuia să mă aștepte (nu știu de ce acum îmi aminteam cu multă tragere de inimă şi duioșie!) tatăl meu, şi care eu nu credeam că ar fi mort, cum s-a şi adeverit mai tîrziu (Costenco 1998: 156). În opoziție cu tata, mama, cu numele Maria, beneficiază de o descriere dominată de mentalitatea patriarhală (rustică). Mama întrunea toate calitățile unei soții tipice, iubitoare, care şi-a urmat soțul în oraș fără a cunoaște limba rusă, bucătăria şi portul orășenesc, fapt pentru care a suferit mult. Deşi Maria era şi o mamă iubitoare, naratorul nu creează, prin multiplele evocări un cult anume, nu o divinizează, ci transmite prin rememorările carcerale sentimentul de duioșie şi dor. Crescută la sat, educată în tradiții şi mentalitate, mama nu avea încredere în medicii orășeni şi, la fiece boală a fiului, alerga la una din babe ce îl trata cu ierburi şi descântece. Imparțialitatea şi dorinţa de a spune totul scot la iveală nu doar virtuțile mamei, mândria pentru frumusețea şi rafinamentul pe care le căpătase în timp, ci şi scene picante când mama intră în conflict cu o țărancă ce vindea ouă clocite, cu proprietara Ivanovca, ce nu-i dădea apă. Existenta fiului o poziționează pe mama între două focuri: fiul gălăgios, mereu cu vreo boală şi soțul arțăgos, ce-şi lua lumea în cap la vederea fiului cu „drăcușori”. Soluția de moment de a împăca situația a fost trimiterea lui Nicolai la țară, în grija buneilor de la Cegoreni. Despre această plecare naratorul mărturiseşte cu mândrie: Mama printre orășeni rămase țărancă; eu printre săteni rămîneam orășean, deși abia ieșisem din coaja oului (Costenco 1998: 79). Adus la țară eu eram sortit a-mi dezvălui mintea de orășean în împrejurări noi. Ceea ce pentru un copil de țăran era

390 Recuperarea copilăriei interbelice în volumul de memorii Povestea Vulturului… firesc, pentru curiozitatea mea de talciocar2 ieșea ca ceva magnific, de unde şi un șirag de pătăranii, una mai boacănă decît alta (Costenco 1998: 81). Din acele timpuri a simțit, inconștient, fiorul inadaptării, a omului ce merge împotriva cursului obișnuit. Până şi felul de a se îmbrăca îl punea în opoziție cu restul băieților din sat. Buneii, babuşka şi deduşka, i-au oferit tot confortul de a se simți copil fericit şi dorit. Peripețiile narate în memorii construiesc spațiul satului basarabean, un spațiu al libertății încercărilor, în care copilul orășean învăța să trăiască în împrejurări noi. Buneii erau mentorii principali care, fie îl lăudau pentru isprăvi, cu o cană de vin şi un măr murat, fie îl băteau cu varga şi urzici. Rememorarea acestor isprăvi, uneori banale, are un rol curativ. Alunecarea în adâncurile memoriei, în clipele de maximă fericire, în zona satului paradisiac, îl face pe povestitorul Costenco nostalgic, plin de lirism şi această emoție o transmite auditoriului său, lăsându-i mirați. Idealizarea copilăriei din spațiul satului basarabean îl ajută nu doar pe autorul-narator să depășească suferințele din carceră, dar şi pe cei ce deveneau parte a acestei alunecări în trecut, în universul inedit al copilăriei memorialistului. În opoziție cu imaginea senină a buneilor şi sentimentul de afecțiune faţă de mamă, memorialistul descrie „ura animală” faţă de tatăl vitreg, care insistent îi cerea să-l numească tată. Apariţia acestui personaj în narația memorialistului marchează un moment decisiv în viaţa copilului Costenco, care consideră gestul mamei o trădare şi declanșează o reacție de opoziție şi de refuz de a se conforma cerințelor şi încercărilor de a-l (re)educa. Prima amintire despre avocat, de „tînăr negricios, curat îmbrăcat, cu mustăcioară”, este aproape imparţială, deoarece rolul lui în viaţa copilului nu se resimțea. Doar conştientizarea că avocatul, de fapt, îi ia locul lui lângă mama, îl face atent la toate neajunsurile acestuia: Avocatul încerca să se apropie de mica mea rebeliune prin mijloace ieftine ce-l caracterizau (Costenco 1998: 106). Micile gafe ce le făceam, el le trecea într-un carnet, unde-şi nota veniturile şi cheltuielile pînă la un leu pe care l-ar fi dat vreunui calic, de ochii lumii, firește, că de milostiv ce era avea milă numai de persoana sa (Costenco 1998: 108). Toate acțiunile tatălui vitreg doar îi iritau firea rebelă, pe o moştenise o moştenise de la tatăl său. Inexplicabil, dar părinţii avocatului, țărani de la Țiplești, l- au primit ca pe un copil orfan, cu multă dragoste. Deşi erau mult mai săraci decât buneii de la Cegoreni, noii bunei treziseră în băiat sentimente neaşteptate. „Fiind miluit după muştra de-acasă”, el se simți atras de moș Neculai, „un tip original”, care îi oferise comunicare, îi arătase locuri frumoase şi l-a îndrăgostit de dealul Măgurii, cel mai înalt pisc din Basarabia. Experiența de a mulge oile, de a face brânză, atât de banală pentru săteni, îl interesa prin noutatea ei, dar rememorată în carceră se încarcă de o semnificație profundă, legată de vechea îndeletnicire a moldoveanului. Nostalgia, dar şi mândria că știa procesul nu din auzite, îl fac pe narator să dezvăluie detalii. Plecarea la școală este reconstituită prin „arta scriitoricească” de care dădu dovadă la scrierea compunerilor. Clasa a doua este o piatră de încercare pentru băiat,

2 Talciocar – dialectism chişinăuian; de la talcioc – piaţă de de vechituri; aici – Păcală.

391 Oxana STANŢIERU fiindcă este înscris Păduraru, după numele tatălui vitreg. Dezaprobarea faţă de schimbarea numelui se manifestă prin ușurința de a ieși din limitele acceptabilului. Nu-i păsa să „păteze” numele, deoarece avea convingerea că nu-i aparținea. Învățat de bunicul său să fumeze, el nu rata ocazia să fumeze şi la şcoală, ba şi să fure bani de la avocat, care nu-i dădea bani de buzunar. Reluarea numelui Costenco, în clasa a treia, l-a responsabilizat şi comportamentu-i revenise la normal. Întâmplarea capitală a copilăriei este evocată de memorialist pe îndelete, cu plăcere adevărată. Furtul de bani din ascunzișul mamei, pedeapsa care a urmat, dar şi atmosfera din familie, l-au făcut pe băiat să fugă de-acasă. Şi, deși recunoștea că greșise, mai mare milă îi era de sine, numindu-se „copil necăjit”. Scenele despre revenirea acasă a fugarului sunt pline de duioșie maternă, de grijă şi împăcare. Mama era convinsă că spiritul rebel, aventurier, fiul îl moștenise de la tatăl său, care fugea şi el de acasă şi se pomenea implicat în situații neplăcute. Această faptă rușinoasă a fost cauza ostracizării elevului de către profesorul Popa, care prin toate acțiunile sale demonstra dezaprobare față de comportamentul acestuia. Amorul propriu, dar şi dorinţa de a se reabilita în faţa familiei sale, îl motivează pe băiat să învețe asiduu şi să fie apreciat cu zece plus la examenele finale: Toată clasa rămase cu gura căscată. De unde mă socoteam un fiu rătăcit şi pierdut, le apăream ca o revelație din 1001 de nopți. Codașii mă priveau ca pe un erou; eroul lor, al spînzuraţilor şi zbînţuiţilor. Dădusem chișca nepoților institutorului Popa, care-i trecea din clasă în clasă în fruntea promoției (Costenco 1998: 209). Această performanță însă nu a fost suficientă să fie înscris la liceul militar. Intervine, neașteptat, un temei foarte bizar care îi spulberă speranțele: purta un nume rusesc. Această nedreptate îl nedumerește şi trezește revoltă în tânărul Costenco: Vasăzică eram rus! Ce are a face, că eram capabil, că mă trăgea inima să port şi eu o curea scîrţîitoare, chipiu cu șireturi, să defilez ca pe ață, să fac gimnastică pe bare şi la inele! Purtam un nume nenorocit, care nu mirosea frumos domnilor ofițeri români (Costenco 1998: 21). În această hotărâre lipsită de dreptate, Nicolai Costenco găsește o justificare a schimbului de vector a vieții sale spre viața civilă. Cu această rememorare decisivă se încheie partea întâi a memoriilor, dominată de un sentiment de disperare, dar și de asumare a acestui dat, pe care nu dorește să-l modifice: numele Costenco. Astfel, pentru Nicolai Costenco, reconstituirea evenimentelor, în a doua rememorare, cea din 1955, are un dublu sens: de a lăsa vie memoria celor trăite, dar şi de a căuta în copilărie cauzalitatea traseului de viaţă, pe care și-l asumă în totalitate.

Bibliografie

Cimpoi 2014: Mihai Cimpoi, Un alt Costenco (din infern), în Nicolai Costenco: un cavaler al poeziei, coordonator de ediție Vasile Malanețchi, Chișinău, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, p. 141–142. Costenco 1998: Nicolai Costenco, Povestea Vulturului. Memorii, cartea întâi, îngrijire de text de Costantin Costenco și Vasile Malanețchi, notă asupra ediției și postfață de Vasile Malanețchi, Chișinău, Editura Arc.

392 Recuperarea copilăriei interbelice în volumul de memorii Povestea Vulturului… Lejeune 1975: Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique, Paris, Éditions du Seuil. Negură 2014: Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, traducere din franceză de Gabriela Șiclovan, Chișinău, Cartier. Simion 2002: Eugen Simion, Genurile biograficului: [studii critice], București, Univers Enciclopedic.

Recovery of the Interwar Childhood in the Volume of Memoirs The Eagle’s Story by Nicolai Costenco

Nicolai Costenco, an exponent of the Bessarabian generation of the totalitarian system, recovers in his memoirs The Eagle’s Story, by means of a double remembrance, his interwar childhood. Living the drama of the intellectual, deported and incarcerated in the prisons of Siberia, the narrator's memory updates from a variety of possible variants a certain fragment of the past, with people, events and emotional impact. The book of memoirs The Eagle’s Story offers a reflection of the tragedy experienced by the narrator himself, reanimating time and history, life experiences and biographical events. Essentially, the purpose of memoirs is to create a character-narrator who returns to the past, exploring reasons in the light of their known effects, discovering the unresolved mysteries of fate versus chance, free will versus determinism. Thus, Nicolai Costenco manages to create a book that integrates personal experience into a very dramatic historical and social frame, using a large variety of registers, from playful to dramatic. The moment of arrest and the infernal road to prison in Siberia are evoked in details, having a tremendous evocative force. However, the imprisonment reorganizes the direction of the memoirs. The second part reveals the prison period and another stream of memories start: those of childhood, a compensatory space, a spiritual retreat. The present research aims at establishing both the nature of the remembered moments and the role of the remembrance process for the narrator who recollects his experience of uprooting and detention.

393