Transilvania Din Cuvinte
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
TTrraannssiillvvaanniiaa ddiinn ccuuvviinnttee Antologie dedicată Centenarului Marii Uniri ediție online 1 Volum dedicat Centenarului Marii Uniri, editat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj. Copyright © Filiala Cluj a USR, 2020; autorii, 2020. © Irina Petraş, 2020 Responsabilitatea pentru textele cuprinse în volum cade întreagă în sarcina autorilor. Editura ŞCOALA ARDELEANĂ Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48 Redacţia: tel 0364-117.252; 0728.084.801 e-mail: [email protected], [email protected] Difuzare: tel/fax 0364-117 246; 0728.084.803 e-mail: [email protected], [email protected] www.scoalaardeleanacluj.ro ISBN 978-606-797-512-3 Editor: Vasile George DÂNCU Coperta: Laura POANTĂ Corectură şi tehnoredactare: Irina PETRAŞ Ediţia online reproduce întocmai ediţia tipărită în 2017. 2 TTrraannssiillvvaanniiaa ddiinn ccuuvviinnttee O antologie alcătuită de Irina Petraş CLUJ-NAPOCA, 2020 „Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe […] pe planul spiritualităţii româneşti, centrul nostru naţional este în Transilvania, în acea «învăţată Transilvanie – spunea cândva Bălcescu –, azil vecinic al naţionalităţii române»“ Constantin Noica „Când se va scrie odată istoria vremurilor mari, ai căror contimporani suntem, se va releva desigur, ca o faptă de mare importanţă, înfiinţarea Universităţii româneşti din Cluj, în chiar pri- mul an al stăpânirei noastre în ţinuturile strămoşeşti dintre Carpaţi şi Tisa. Cei aleşi prin voinţa naţiunei în fruntea treburilor obşteşti […] n'au uitat de visul părinţilor şi moşilor noştri de a avea o Universitate românească în inima Ardealului. Ei şi-au dat în acelaşi timp seama că poporul nostru reînnoit are o înaltă misiune culturală în Europa centrală. Trebuia dar clădită chiar de la început înalta instituţie culturală cerută cu atâta stăruinţă de generaţiile trecute, în care să se dea o pregătire temeinică celor ce sunt meniţi să ridice şi să întărească frumoasa noastră ţară, câştigată cu atâtea jertfe sfinte de sânge”. Sextil Puşcariu (din Raportul la şedinţa inaugurală din 10 octombrie 1920) „…România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa… Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!…” N. Titulescu (Discursuri) „În înfăţişarea de ansamblu a noului stat român, această lume aduce netăgăduit un aspect de mulţime mai occidentală, exigenţe culturale mai pozitive, o concepţie mai largă a libertăţilor cetăţeneşti şi o educaţie mai veche a spiritului de datorie”. Octavian Goga (Reabilitarea Ardealului) „Eu socotesc că misiunea Transilvaniei este de a aduce în viaţa românească acea concepţie de seriozitate de care aceasta are aşa de multă nevoie”. Liviu Rebreanu „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt”. Lucian Blaga „... Nu ne putem înţelege pe noi [românii] ca neam dacă nu înţelegem Ardealul”. Vasile Băncilă (Semnificaţia Ardealului) „Rădăcini istorice foarte adînci, împrejurări speciale, tot istorice, şi politice, sociale, etice, toate bine cunoscute, ne-au modelat cam aşa cum sîntem şi azi. Recunosc în spiritul ardelenesc moştenirea unei tenacităţi, orgoliul libertăţii parcimonios câştigate, un mai accentuat spirit de cetate (în ordinea claustrării chiar, dar şi a civilităţii, demnităţii, severităţii), un simţ constructiv - al ordinei deci, cu o specifică teamă de «aventură»". Mircea Zaciu (Ca o imensă scenă, Transilvania...) 4 Irina Petraş Tema transilvană Argument Transilvania din cuvinte e continuarea firească a Clujului din cuvinte, dar şi a Clujului din poveşti, a Clujului din legende, a Luminii din cuvinte, a albumului 100 de ani de viaţă literară românească… Toate, antologii pe care le-am gândit şi edi- tat din 2005 până astăzi (le puteţi răsfoi pe site-ul Filialei clujene: www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro, la secţiunea Editoriale). În 2015, Anul Luminii, mă întrebam dacă, în 2018, la Centenarul Marii Uniri, vom fi în stare să găsim cumpăna dreaptă, să exaltăm fâşia de lumină din fragmentele de istorie hărţuită ale acestui secol de existenţă? Să recompunem rotundul unui trecut ale cărui produse suntem, inevitabil şi iremediabil. Să ne procurăm, aşadar, un viitor. Avem un sprijin: limba română, cea care e, zice Eminescu, împărăteasă la ea acasă. Scriitorii vă pot fi călăuze. Transilvania din cuvinte e şi o propunere de medita- ţie. Om al locului şi al limbii române fiind eu, patriotismul mi se pare de la sine înţe- les, un sentiment şi o stare moştenite deodată cu deschiderea, curioasă şi implicată, spre toată „străinătatea”. Eşti român aşa cum alţii sunt englezi, chinezi ori… persani. Nu-i de laudă, nici de pus cenuşă în cap. Ţine de locul naşterii, de, mai ales, limba în care vorbeşti/gândeşti. Nu-i un dar anume şi nici blazon care să te scutească de în- datoririle de om al vremii tale. „Ruşinea de-a fi român” e o invenţie a ultimelor decenii. Circula, în anii ‛70, o anecdotă cu sensurile nu de tot exploatate: o ţărancă arde- leancă se află în tren, într-un compartiment; alături de ea, un tânăr cufundat în lectu- ră. „Grea carte mai citeşti, domnişor”, intră în vorbă femeia. Cu un accent străin, tână- rul îi spune că are examen curând, e student la medicină, la Cluj. „Da’ cum ţi-e nume- le”, insistă femeia. „Rodriguez”. „De unde eşti de loc?” „Din Paraguay”. „Aha”, zice, pe gânduri, femeia şi pune apoi întrebarea fundamentală: „De-al cui din Paraguay?” Nu inocenţă era la mijloc, şi nu coborâre a lumii la nivelul ritualurilor de comunicare din satul ei, deşi nici asta n-ar fi fost de ocară. Ea ştia că omul se defineşte prin mai multe apartenenţe concentrice, că este el, ca individ, are un nume, o profesiune, dar are şi un loc, un neam, o ţară. Este neapărat al cuiva şi e bine să se definească prin ai lui. Aş evoca aici şi o scenă din filmul din 1947 Jocurile sunt făcute, pe un scenariu sem- nat de Sartre. Acolo, cei morţi intră, pe o portiţă pitită într-o fundătură, în tărâmul celă- 5 lalt. Dar ei se pot plimba oricând, nevăzuţi, printre cei vii. Proaspăt locuitor al tărâmu- lui umbrelor, eroul vede, de pildă, un filfizon viu urmat de o suită de strămoşi nevăzuţi, indignaţi de cum le face de râs truda şi numele acest urmaş care i-a uitat. Şi vede şi strămoşi fericiţi că numele le este dus mai departe cu cinste. Nu contează aici subiec- tul, ci această imagine a responsabilităţii generaţiilor succesive. A datoriei subînţelese de a da prezenţă şi continuitate unor momente/figuri istorice, de a păstra activă şi vizibilă ţesătura pe temeiul căreia suntem şi înaintăm. Nu trăim într-un decor rece de mucava, ci într-un freamăt de trecut şi prezent. Putem descoperi pretutindeni urme care să ne îmbogăţească trecerea. Să-i dea un sens, un rost, o legitimare. Ideea Marii Uniri a devenit, din motive obscure, o idee extenuată. Anii interbelici au fost prea puţini şi prea neîndemânatici pentru o aşezare, iar internaţionalismul pro- letar nu i-a venit nicidecum în ajutor. Naţionalisme mai aspre, dar mereu mai abile în a-şi rosti diplomatic revendicările/drepturile au transformat naţionalismul românesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat „comunistă”), în desuetă atitudine neconformă cu europenizarea şi cu globalizarea, în instrument utilizat în căutare de argument electo- ral. Aşa încerc să-mi explic faptul că descifrarea în spaţiul mioritic a orizonturilor in- conştientului care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, tentată de Blaga, a căzut în derizoriu. Faţă-n faţă cu non-locurile lumii contemporane, indiferente şi nerăbdă- toare, cu aglomerarea semnelor că rătăcim într-o lume ce pe nesimţite cade, am fi putut găsi în spaţiul mioritic un loc al nostru. Lucian Blaga ne oferea un nume – ar fi fost slujba noastră să-i construim o realitate. Societatea românească trece printr-o stranie criză identitară. Stranie, căci greu reperabilă în doze atât de acute şi de a-tipice la vreun alt neam. Naţional şi patriotic sunt, la noi, cuvinte de ocolit atunci când nu le ataci cu superioritate, în răspăr cu tot ce se întâmplă azi în lume. Atributele lumii contemporane – mondializare, globalizare, comunizare, masificare, internetizare – depersonalizează periculos, e adevărat, dar reconsiderări paşnice şi fireşti ale apartenenţei le ţin piept pretutindeni. Europa funcţi- onează ca un tot numai privită de la distanţă. De aproape, diferenţele au fost mereu puternice şi aşa vor rămâne o bună bucată de vreme. Orice uniformă creşte pofta de costume personalizate. Românismul e pentru români cauză, nu efect. Românii pun în seama românis- mului lor, pripit şi nediferenţiat, toate neîmplinirile, toate ororile. Pe acest fundal ne-isprăvit şi foarte critic, intervine iluzia rezolvării rapide, printr-o minune (fie ea în- tâmplare ori om, neapărat providenţiale!), a neîmplinirii româneşti. Andrei Pleşu are dreptate: „În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală […] A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, «în afară», a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii.” Înseamnă să nu mai fii în stare să răspunzi „de-al cui eşti”. Numai un neam deloc împăcat cu propriul trecut poate cheltui atâta energie neagră pentru a demola tot ce-l înconjoară. Constat, de o bună bucată de vreme, o tot mai accentuată, mai diversă şi de o calitate în creştere manifestare a unui fenomen pe care l-am numit re-locuirea cultu- rală a Clujului, a oraşelor şi satelor României. Reîntoarcerea la actul cultural sub cele mai variate şi, uneori, surprinzătoare moduri e semn că românii au redescoperit cea 6 mai sigură, mai neîndoielnică şi mai înaltă cale de asumat şi consolidat identitatea naţională în chiar plin proces de aliniere la norme continentale şi mondiale: Cultura. * Am numit acest argument Tema transilvană cu gândul la Ştefan J. Fay (1919-2009) şi la mărturisirea lui emoţionantă: „Primul şi cel mai puternic atribut al apartenenţei la un neam ţine de cultura în care trăieşte omul.