DIRECŢIA MUNICIPALĂ PENTRU CULTURĂ, SPORT, TURISM ŞI TINERET – MEDIAŞ

CULTURA MEDIEŞANĂ IV

MEDIAŞ – 2015

1 Consiliul ştiinţific Dr. Andeea Atanasiu-Croitoru – Muzeul Marinei Române din Constanţa Dr. Gherghina Boda – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Mircea Buza – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Carmen Sofia Dragotă – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Mihaela Găvănescu – Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”, Bucureşti; Academia de Ştiinţe Economice, Bucureşti Dr. Lavinia Gheorghe – Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională, Constanţa Dr. Florina Grecu – Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti Dr. Constantin Ittu – Muzeul Brukenthal din Sibiu Dr. Cătălina Mărculeţ – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Vasile Mărculeţ – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Sime Pirotici – Facultatea de Arhivistică a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti Dr. Enache Tuşa – Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa Dr. Oana Tutilă-Bărbat – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Mihail Zahariade – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti

Comitetul de redacţie Lucian Teodor Costea – director Dr. Vasile Mărculeţ – redactor şef – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Ioan Mărculeţ – redactor şef adjunct – Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”, Bucureşti Delia Crişan – secretar de redeacţie – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Membri: Drd. Viorel Ştefu – Muzeul Municipal Mediaş Helmuth Julius Knall – Liceul Teoretic „St. L. Roth” din Mediaş Dr. Alexandru Bucur – Sibiu Dr. Dan Bodea – Colegiul Romano-Catolic, Bucureşti

Traducerea rezumatelor Limba engleză: Angela Porime; Crina Sincu; Theodora Mărculeţ; Anca Vulcănescu Limba franceză: Justina Coliban; Elena Jampa

Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la: La correspondance, les échanges et toutes commandes seront envoyés au: The correspondence, the book exchange and the orders could be sent to:

Direcţia pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret Piaţa Corneliu Coposu, nr. 3 551017, Mediaş jud. Sibiu, România [email protected]

Editor: Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret - Mediaş Număr publicat cu concursul Asociaţiei „Promediensis” din Mediaş.

În cadrul prezentului număr, redacţia s-a limitat la a asigura forma materialelor publicate. În consecinţă, unele dintre ele au suferit o serie de modificări faţă de forma dată de autori, fără a se face nici cea mai mică intervenţie în conţinutul lor. Responsabilitatea pentru ideile exprimate, conţinutul şi acurateţea corecturii materialelor publicate revine exclusiv autorilor.

ISSN 2285 – 4045 ISSN-L 2285 – 4045

2

NOTA EDITORULUI

Anuarul Cultura Medieşană a ajuns la al patrulea număr. Din punctul nostru de vedere, două elemente definitorii, continuitatea şi creşterea înregistrată, de la număr la număr în cei trei ani, atât sub aspect cantitativ, cât, mai ales, calitativ, sunt dovada certă a interesului specialiştilor din diversele ramuri ale istoriei, științelor unmaniste și geografiei de a publica în paginile sale. Sperăm, de altfel, că pe viitor numărul acestora va creşte semnificativ. La fel și calitatea contribuțiilor cu care vor participa la realizarea anuarului.

Asemenea numerelor anterioare, cel de faţă reuneşte între copertele sale o serie de studii realizate pe baza comunicărilor prezentate de autori în cadrul Sesiunii Naţionale de

Comunicări Știinţifice organizată de Colegiul Tehnic „Mediensis” în parteneriat cu

Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret din cadrul Primăriei

Municipiului Mediaş, în noiembrie 2014. În prezentul volum au fost incluse un număr de

19 studii.

Concepută pe trei secţiuni – 1. Istorie, Arheologie şi Ştiinţe Politice; 2. Cultură şi

Civilizaţie; 3. Geografie şi Ştiinţele Mediului –, structura anuarului o urmează întocmai pe cea a Sesiunii Naționale de Comunicări Știinţifice. Calitatea conţinutului său este asigurată de studiile realizate de specialişti în domeniile menționate din întreaga ţară.

Asigurăm participanţii la sesiunea de comunicări, care sunt, implicit, şi potenţialii autori ai studiilor din anuar, că Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi

Tineret Mediaş va asigura, împreună cu partenerul său, Colegiul Tehnic „Mediensis” din

Mediaş, cadrul optim de desfășurare a acesteia. Aceeaşi atenţie va fi acordată şi apariţiei,

în continuare, a anuarului Cultura Medieşană.

Lucian Teodor Costea Director DMCSTT - Mediaş

3

ISTORIE ARHEOLOGIE ŞTIINŢE POLITICE

4 DIN NOU DESPRE ARHIEPISCOPIA JUSTINIANA PRIMA ȘI JURISDICȚIA EI ASUPRA TERITORIILOR DE LA DUNĂREA DE JOS (SECOLELE VI-VII)

Dr. Vasile Mărculeț

Abstract. Again about Archbishopric Justiniana Prima and its Jurisdiction on the Territories at Lower Danube. On 16 April 535, Emperor Justinianus I set autocephalous Archbishopric of Justiniana Prima. The ecclesiastical jurisdiction of the new diocese extended over the territories north of the Danube in the west of the former Dacia, reconquered by the Roman-Byzantine Empire. On the right bank of the Lower Danube under its jurisdiction entered the former Dacia Ripensis dioceses. Which were these dioceses, they do not know. Cert is the jurisdiction over the Diocese of Aquae.

Cuvinte cheie: Arhiepiscopia Justiniana Prima, Justinianus I, Dacia Ripensis, Episcopia de Aquae. Key words: Archbishopric of Justiniana Prima, Justinianus I, Dacia Ripensis, Diocese of Aquae.

Un moment cu implicaţii majore asupra organizării şi evoluţiei unei părţi a Bisericii creştine de la Dunărea de Jos l-a reprezentat înfiinţarea Arhiepiscopiei Justiniana Prima de către împăratul Justinianus I. Constituirea noii eparhii din nord-vestul Peninsulei Balcanice, un act al voinţei imperiale de a legifera inclusiv în probleme religioase, poate fi privit ca o formă specifică de manifestare a cezaropapismului promovat de împărat.

Organizarea Arhiepiscopiei Justiniana Prima. Actul de naştere al Arhiepiscopiei Justiniana Prima l-a reprezentat Novella XI din 16 aprilie 535. Conform respectivului decret imperial, la baza măsurii organizatorice a stat voinţa exclusivă a împăratului „de a ridica prin multe şi deosebite căi patria sa”, pe care din punct de vedere sacerdotal urmărea „s-o mărească cu cele mai înalte demnităţi”1. Titularul scaunului arhieresc urma să devină „nu numai mitropolit, ci şi arhiepiscop”2. Primul arhiereu al noii eparhii, în favoarea căruia a fost, de altfel, emisă Novella XI, a fost arhiepiscopul Catellianus3. Decizia imperială nu este una întâmplătoare, ştiut fiind faptul că în epoca analizată de noi rangul de arhiepiscop era superior celui de mitropolit. Ea avea menirea de a preciza clar poziţia superioară a arhiereului Justinienei Prima în cadrul Bisericii creştine4. Din aceleaşi considerente, noua eparhie bisericească era organizată ca arhiepiscopie autocefală. Titularul său urma să deţină „prerogativa şi toată libertatea de a împărţi autoritatea şi de a-i orândui” pe episcopii sufragani, precum şi dreptul de a se bucura de „cea dintâi cinstire, cea dintâi demnitate, cea mai înaltă funcţiune sacerdotală, cea mai înaltă treaptă” în provinciile aflate sub autoritatea sa5. Statutul arhiepiscopului de Justiniana Prima apare şi mai clar exprimat în Novella CXXXI, din 15 martie 545, emisă de Justinianus I în favoarea celui de-al doilea titular al scaunului arhiepiscopal, Benenatus sau Benetatus. Arhiereul, se precizează în actul imperial, urma „să aibă totdeauna sub propria jurisdicţie pe episcopii eparhiilor” subordonate6. Acesta, se arată în continuare în document, avea autoritatea să hirotonisească pe episcopii sufragani, el urmând „să fie hirotonisit de către propriul sinod”7. În ceea ce priveşte rangul său, „în eparhiile lui – se precizează în document – să aibă acelaşi rang cu Scaunul Apostolic al Romei”8. În scopul impunerii acestui statut, împăratul a cerut papei Agapetus I (535-536) să acorde eparhiei balcanice titlul de locţiitoare a scaunului roman, dar nu ca vicariat, ci ca înlocuitore pentru cazul de apelări la judecăţi şi rang onorific9. Suveranul pontif a evitat să răspundă cererii împăratului sperând ca în timpul călătoriei la Constantinopol să obţină subordonarea acesteia, demers în care nu a avut însă succes10. Cererea împăratului avea să fie satisfăcută însă de noul papă, Vigilius (536-555), favoritul împărărtesei Theodora11.

1 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 2 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 3 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 4 Pargoire 1923, p. 53-54; Munteanu 1962, p. 447. 5 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 6 Corpus Iuris Civilis, Novella CXXXI. 7 Corpus Iuris Civilis, Novella CXXXI. 8 Corpus Iuris Civilis, Novella CXXXI. 9 Munteanu 1962, p. 452; Băbuş 1987, p. 89. 10 Lupşa 1949, p. 829. 11 Lupşa 1949, p. 829. 5

Constituirea Justinienei Prima a avut şi o semnificativă însemnătate politică. În noul centru urban întemeiat de Justinianus a fost treansferată, de asemenea, şi reşedinţa Prefecturii Illyricum, aflată din 395 la Thessalonik.

Jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima. Prin Novella XI, împăratul delimita clar aria de jurisdicţie ecleziastică a eparhiei nou formate. Conform deciziei imperiale, arhiepiscopul de Justiniana Prima urma să aibă sub jurisdicţia sa Bisericile din provinciile „Dacia Mediteraneea însăşi, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, provincia Praevalitana, Macedonia Secunda şi partea din Pannonia Secunda, în care se află civitas Bicensis”12. Novella CXXXI din 545 confirma aria de jurisdicţie ecleziastică a arhiereului de Justiniana Prima. Actul consfinţea faptul că respectivul ierarh avea sub autoritatea sa „pe episcopii eparhiilor Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Praevalitana, Dardania, Moesia Superior şi Pannonia”13. Conform Nuvellei XI, jurisdicţia Arhiepiscopiei de Justiniana Prima nu se limita numai la provinciile sud- dunărene, ci ea se extindea şi asupra teritoriilor nord-dunărene, intrate în prima jumătate a deceniului 4 a secolului al VI- lea sub controlul imperiului. Explicit, Justinianus menţionează sub această jurisdicţie, cetăţile „Ricidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre”, care „au fost supuse stăpânirii noastre”14. Totodată, în Novella sa, prin expresii precum „in omnibus supradictis provinciis” sau „omnes praedictae provinciae”, împăratul face referiri indirecte la această stăpânire15. Căci aşa cum remarca arheologul Vasile Pârvan cu multe decenii în urmă, respectivele expresii „se reportă – pe lângă celelalte – nu numai la infima Pannonia Secunda […] ci şi la mult mai însemnata provincie transdanubiană, nenumită, dar din care cunoaştem cel puţin două cetăţi – civitates – întărite de Justinian, «mai multe» nespecificate (afară de Lederata), la Procopius şi, cel puţin, încă Drobeta, din resturile monumentelor”16. Analizând aria de jurisdicţie a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, istoricul Jacques Zeiller identifică şi numărul de episcopii subordonate acesteia. În opinia sa, acceptată şi de istoricul român Alexandru Armand Munteanu, arhiepiscopii Justinienei Prima îşi exercitau autoritatea asupra 25 de episcopii: opt în Macedonia Secunda, trei în Praevalitana, cinci în Dardania, patru în Dacia Mediteraneea, patru în Moesia Prima şi una în Pannonia Secunda. Autorul admite de asemenea că numărul acestora a fost mai mare, dar pătrunderea popoarelor barbare în sudul Dunării a provocat dispariţia unora dintre ele17. Adăugăm observaţia noastră că în estimarea sa autorul scapă complet din vedere numărul acelor episcopii din provincia Dacia Ripensis, care au intrat, de asemenea, sub jurisdicţia ecleziastică a Arhiepiscopiei Justiniana Prima. Aşa cum se poate constata din conţinutul celor două Novellae imperiale, singura provincie aparţinând regiunii Dunării de Jos pusă sub jurisdicţia ecleziastică a Arhiepiscopiei Justiniana Prima a fost Dacia Ripensis. Câte din cele cinci episcopii atestate în secolul al IV-lea şi-au continuat funcţionarea sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima este dificil de precizat, mai ales că în prima jumătate a secolului al V-lea regiunea a suportat repetatele invazii devastatoare ale hunilor, care au provocat distrugeri ireparabile centrelor urbane. Singura despre care ştim cu certitudine că a fost reactivată a fost Episcopia de Aquae. Analiza conţinutului celor două Novellae ne permite constatarea că Novella XXXI din 545 nu mai menţiona existenţa unei jurisdicţii ecleziastice a Arhiepiscopiei Justinana Prima la nord de Dunăre. În opinia unor specialişti omisiunea nu s-a datorat vreunei pierderi teritorile de pe malul stâng al fluviului, ci faptului că respectiva Novella o rezumă doar pe cea din 535. De altfel, cetăţile stăpânite de Imperiul Romano-Bizantin pe malul stâng nu constituiau o provincie aparte, ci, aşa cum bine constata Vasile Pârvan, „ţineau de provinciile din sud”18. Identificarea celor două cetăți de pe malul stâng al Dunării ridică, cel puțin în ceea ce privește una dintre ele, serioase probleme. Dintre acestea, identificarea Littratei din textul Novellei XI cu vechea Lederata, este unanim acceptată și în afara oricărei discuții. O scurtă aserțiune din lucrarea lui Procopius din Caesarea, De Aedificiis, care consemnează faptul că „în fața cetății Novae, pe continentul din față, se ridică un turn de mult părăsit, așa numita Literata; cei vechi o numeau Lederata”, confirmă fără dubii această identificare19. Facem aici precizarea că această cetate din nordul fluvilului nu se situează însă din punct de vedere geografic pe sectorul Dunării de Jos, ci pe cel al Dunării bănățene.

12 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 13 Corpus Iuris Civilis, Novella CXXXI. 14 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 15 Corpus Iuris Civilis, Novella XI; Novel 11. 16 Pârvan 1992, p. 276. 17 Zeiller 1928, p. 205; Munteanu 1962, p. 448. 18 Pârvan 1992, p. 275, nota 816. 19 Procopius 1838, IV, 6 [Procopius 1939, IV, 6]. 6

Dacă în ceea ce privește Litterata-Lederata lucrurile sunt clare, nu la fel stau acestea în cazul Ricidivei. Unii istorici, au admis ca valabilă identificarea ei cu vechea Arcidava, susținută de Vasile Pârvan, alții au respins această opinie și au propus identificarea cetății Ricidiva cu Sucidava20. Din punctul nostru de vedere, această ultimă ipoteză este cea mai plauzibilă. Forma Ricidiva poate fi o coruptelă a numelui Sycidiva-Sucidava. Temeiul opiniei noastre este reprezentat de asemenea de o informație cuprinsă de Procopius în lucrarea sa, unde consemnează că „nu departe de aici, de Cetatea Hunilor, se găsește un teritoriu în care de ambele părți ale Istrosului erau două fortărețe, cea din Illyricum, numită Palatiolum, cea din fața ei Sycidava. Acestea ruinate cu timpul, împăratul Justinianus, renovându-le, a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”21. Descoperirea la Sucidava a unei bazilici din secolul al VI-lea, poate fi o confirmare a funcționării în această importantă cetate de pe malul nordic al Dunării de Jos a unui centru religios. Organizarea ecleziastică a teritoriilor de pe malul stâng al s-a suprapus celei adminstrativ-militare. Întrucât funcţionarea unor episcopii în cetăţile nord-dunărene intrate sub stăpânirea Constantinopolului este dificil de acceptat, fără îndoială, din punct de vedere ecleziastic acestea au fost subordonate episcopiilor de pe malul drept al Dunării. În ceea ce-i priveşte pe arhiereii Justinienei Prima, sursele de care dispunem au reţinut numele câtorva dintre ei, până la începutul secolului al VII-lea. Primul arhiepiscop, Catellianus, instalat în 535, a păstorit eparhia până la o dată anterioară celei de 15 martie 545, când în fruntea acesteia este atestat Benenatus sau Benetatus. Acesta este amintit între participanţii la conciliu restrâns de la Constantinopol din 549, prilej cu care a semnat edictul imperial de condamnare a „celor trei capitole”. Actul său i-a nemulţumit pe episcopii illyrieni, care, întruniţi într-un conciliu local au cerut depunerea sa. Justinianus a răspuns menţinându-l în scaun pe Benenatus şi exilându-l în Egypt pe adversarul său Frontius22. Arhiepiscopul de Justiniana Prima nu a participat personal la lucrările Conciliului V Ecumenic desfăşurat în capitala imperiului în anul 55323, dar a fost reprezentat de mitropolitul Phokas de Stobi, care a votat pentru condamnarea „celor trei capitole”24. În 554, Benenatus semna actele conciliului. Păstorirea lui s-a încheiat cândva după această dată. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, invaziile slavilor și avarilor au afectat grav provinciile aflate sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima. În aceste condiţii informaţiile despre funcţionarea eparhiei şi arhiereii săi sunt extrem de sumare. Al treilea arhiepiscop cunoscut de Justinana Prima a fost Ioannes, menţionat abia în 59125. Acesta s-a aflat în relaţii cordiale şi a purtat corespondenţă cu papa Gregorios I (590-604). În 594 Suveranul Pontif îi cerea mitropolitului Felix de Sardica să respecte drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, iar în 601 intervenea pe lângă împăratul Maurikios, împiedicând depunerea arhiereului26. În 602, arhiepiscopul Ioannes era încă în scaun, papa trimiţându-i în acest an o nouă scrisoare27. Păstorirea lui a încetat cândva după această dată.

Sfârşitul Arhiepiscopiei Justiniana Prima. Aşezarea slavilor în nord-vestul Peninsulei Balcanice, în regiunile Croaţiei şi Dalmaţiei actuale, avea să bulverseze zona din punct de vedere etnic, politic, administrativ şi religios. Invaziile avarilor şi slavilor de la Dunăre, declanşate în anii ’70 ai secolului al VI-lea şi prelungite, cu unele întreruperi, până în a doua jumătate a secolului următor, au afectat grav regiunile nordice şi centrale ale Peninsulei Balcanice. În acest context, informaţiile despre situaţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima şi a episcopiilor sufragane încetează. Pătrunderea bulgarilor în sudul Dunării de Jos şi formarea între Munții Balcani şi Dunăre a Khaganatului Bulgar sau a Primului Ţarat Bulgar (679-680), au fost urmate de expansiunea bulgară spre vestul Peninsulei Balcanice, acţiune care a marcat putrnic situația teritoriilor aflate sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justinaina Prima, care au intrat în marea lor majoritate sub stăpânirea noului stat. Referindu-se la acest aspect, patriarhul Ierusalimului Dositheos II consemna că în timpul împăratului Constantinos IV Pogonatos, „bulgarii au apucat Mysia de Jos şi îndată, căzând asupra romanilor ce erau încurcaţi în război cu arabii, s-au întins până la Achrida şi au cucerit-o pe ea şi eparhiile din jurul ei. Fiind însă [bulgarii] idolatri şi cauzând ortodocşilor multe mărturii, au crezut să nimiceasă şi pe arhiepiscopul din Achrida”28. În acest context, în anul 688 eparhia constituită de Justinianus I îşi înceta existenţa ca arhiepiscopie autocefală.

20 Pârvan 1992, p. 275-276; Popa-Lisseanu 1939, p. 23; Popa-Lisseanu 1941, p. 185 [Popa-Lisseanu 2010, p. 62]; Toropu1 976, p. 36; Tudor 1960, p. 661-665; Tudor 1968, p. 461. 21 Procopius 1838, IV, 6 [Procopius 1939, IV, 6]. 22 Băbuş 1987, p. 90. 23 Le Quien, II, col. 310. 24 Băbuş 1987, p. 90. 25 Păcurariu 1975, p. 323. 26 Lupşa 1949, p. 831; Băbuş 1987, p. 90-91. 27 Lupşa 1949, p. 831; Băbuş 1987, p. 90. 28 Apud Enăceanu 1875, p. 70; Munteanu 1962, p. 456. 7

Decăderea înregistrată a determinat coborârea Arhiepiscopiei de Justiniana Prima la rang de episcopie. Odată cu decăderea din rang, eparhia de la Ochrida, şi celelalte episcopii aflate altădată sub jurisdicţia sa, au fost puse sub jurisdicţia sacunului mitropolitan de Thessalonik, scos de împăratul Leon III de sub jurisdicţia Romei şi trecut sub cea a Patriarhiei de la Constantinopol. Prin noul său statut, Episcopia Justiniana Prima sau de Ochrida, cum se va numi de acum înainte, se va situa pe ultimele poziţii în ierarhia diocezelor aflate sub jurisdicţia Constantinopolului. Dovada irefutabilă a acestei decadente a eparhiei balcanice îl reprezintă faptul că episcopul Gabriele Archidensi, respectiv Gabriel al Ochridei, participant la lucrările conciliului din 879, apare ca al 95-lea între arhiereii care semnează actele sinodale29. Poziţia lui relevă, fără dubii, gradul de decadenţă înregistrat de fosta eparhie a Justinianei Prima.

Bibliografie

Acta Conciliorum, VI/I – Acta Conciliorum et Epistolae decretales, ac Constitutiones summorum Pontificum, tomi VI, pars I: Ab anno DCCCLXXII ad annum MLXXXV, Conciliorum Collectio Regia Maxima, ad Philipi Labbei et Gabrielis Cossartii, studio Joannis Harduini, Parisiis, MDCCXV. Băbuș 1987 – Em. Băbuş, Justiniana Prima în lumina noilor cercetări, „Studii Teologice”, seria II, XXXIX, 1987, 1, p. 84-92. Corpus Iuris Civilis – Corpus Iuris Civilis, editio stereotypa quarta, volumen tertuim: Novellae, recognovit Rudolfus Schoell, opus Schoellii morte interceptum, absolvit Guilelmus Kroll, Berolini, 1912. Enăceanu 1875 – G. Enăceanu, Creştinismul în Dacii şi creştinarea românilor, Bucureşti, 1875. Le Quien, II – Oriens Christianus, in quatuor Patriarchatus digestus: quo exhibentur Ecclesiae, Patriarchae caeteique praesules totius Orientis, studio et opera Michaelis Le Quien, Opus Posthumus, tomus secundus: In quo Illyricum Orientale ad Patriarchatum Constantinopolitanum pertinens, Patriarchatus Alexandrinus et Antiochenus, magnaeque Chaldaeorum et Jacobitarum Dioecenses exponuntur, Parisiis, MDCCXL. Lupșa 1949 – Șt. Lupşa, Creştinismul românesc a fost de la început ortodox. Expunere cronologică până la întemeierea mitropoliilor, „Studii Teologice”, seria II, 9-10, 1949, p. 814-837. Macrea 1969 – M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969. Munteanu 1962 – Al. A. Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdicţia ei, „Studii Teologice”, seria II, XIV, 1962, 7-8, p. 441- 470. Novel 11 – Novel 11. Concerning the privileges of the archbishop of thr first Justinian (De privilegiis archepiscopi Primae Justinianae), http://uwyo.edu/lawlib/blume-justinian/ajc-edition-2/novels/1-40/novel 11_replacement.pdf Păcurariu 1975 – M. Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII, 1975, 3-4, 1975, p. 322-355. Pârvan 1992 – V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, în Idem, Studii de istoria culturii antice, editor N. Zugravu, București, 1992. Popa-Lisseanu 1939 – G. Popa-Lisseanu, Procopius, construcțiile ridicate de împăratul Justinian. Introducere, în Idem, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. XV, Bucureşti, 1939, p. 9-35. Popa-Lisseanu 1941 – G. Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, s. III, t. XXII, 1940-1941 (1941), p. 145-257 [Popa-Lisseanu 2010 – G. Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi noi, București, 2010]. Procopius 1838 – Procopii, De Aedificiis, în Procopius ex recensione Guilielmi Dindorfii, vol. III, Bonnae, MDCCCXXXVIII [Procopius 1939 – Procopius, De Aedificiis, edidit G. Popa-Lisseanu, în G. Popa Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. XV, Bucureşti, 1939]. Tudor 1960 – D. Tudor, Legăturile dintre Imperiul Romano-Bizantin și teritoriul din stânga Dunării în sec. IV-VI, în vol. Istoria României, I. Comuna primitivă, sclavagismul, perioada de trecere la feudalism, București, 1960, p. 647-669. Tudor 1968 – D. Tudor, Oltenia romană, București, 1968. Toropu 1976 – Oc. Toropu, Romanitatea târzie și străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică (secolele III-XI), Craiova, 1976. Zeiller 1928 – J. Zeiller, L’empire romain et l’église, dans Histoire du monde, sous la direction de E. Cavaiquae, tome V. Paris, 1928.

29 Acta Conciliorum, VI/I, col. 214; Enăceanu 1875, p. 130-131; Munteanu 1962, p. 457. 8

INSTRUMENTE DE SCRIS REPREZENTATE ÎN PICTURA MEDIEVALĂ DIN SUDUL TRANSILVANIEI (SEC. XIV-XVI)

Dr. Adrian Stoia

Abstract: Writing instruments depicted in the mural painting from Southern Transylvania (14th-16th century). The use of images coming from decorative art as documentary sources has begun to gain more and more ground. The perishability of materials used in the process of creating certain Medieval pieces can be substituted by this database which comprises document- images, being at hand to the contemporary researcher. Writing instruments, inkwells, ink dryers are also depicted in the Medival figurative art. Our research has focused on identifying and creating a repertory of these pieces illustrated in the mural and panel painting of churches from Southern Transylvania, artistic pieces created between the XIV and XVI centuries.

Cuvinte cheie: instrumente de scris, pictură de panou, artă ecleziastică, pictură murală, secolele XIV-XVI. Keywords: writing instruments, panel painting, ecclesiastic art, mural painting, 14th-16th centuries.

Studiul asupra artei ecleziastice medievale realizată în Transilvania, atât de către pictorii peregrini cât și de către cei stabiliți aici în ateliere locale în jurul unor importante centre urbane, s-a bucurat de-a lungul timpului de interesul istoricilor de artă maghiari, germani și români. Lucrul este firesc dacă ținem cont de etnicitatea și varietatea culturală existentă în Transilvania. Analiza imaginilor artistice care ilustrează elemente de cultură materială medievală scot în evidență existența unui bogat repertoriu de piese care, analizate și comparate cu cele descoperite în urma cercetărilor sistematice sau menționate în documentele de epocă, aduc o contribuție importantă studiului vieții și activităților desfășurate în societatea medievală. Fie că este vorba de activități culturale, edilitare, agricole, meșteșugărești sau legate de domeniul militar, imaginile redate de către pictori surprind informații deosebite, cărora adeseori li se pot găsi analogii în artefactele descoperite pe cale arheologică sau menționate în documente. Dacă perisabilitatea materialelor utilizate în epocă a dus la o inconsistentă bază de date, la care să poată apela cercetătorul contemporan, imaginile provenite din arta figurativă completează adeseori în mod fericit aceste lipsuri. În cazul instrumentelor de scris, perisabilitatea materialului din care erau confecționate, dar mai ales ușurința cu care putea fi realizată o altă peniță – produsă în special din pana de gâscă la care îi erau decupate de pe tub „steagul interior și exterior”, apoi partea mai groasă a tubului tăiată în forma de peniță – au dus la păstrarea în timp a unui număr redus de exemplare. Apariția unui număr însemnat de școli superioare a dus, în mod firesc, la o cerere tot mai mare de texte scrise pe care studenții să poată lucra și din care să învețe. Dacă multiplicarea textelor necesita o muncă laborioasă desfășurată de copiști atât în mănăstiri cât și în ateliere specializate, apariția presei de tipar cu șurub și a hârtiei, produsă mult mai ieftin, a generat transferul tehnologic necesar unei producții de carte cu tot mai mare căutare care să satisfacă cererea1. În continuare vom încerca să repertoriem imaginile instrumentelor de scris descoperite în arta ecleziastică a bisericilor ridicate de către coloniștii saxoni pe pământul donat lor de către regalitatea maghiară în sudul Transilvaniei. Imaginile acestor piese au putut fi identificate pe un număr de trei poliptice: Mediaș , Biertan și Roadeș (toate din jud. Sibiu) și în ansamblurile murale ale bisericilor din Mălâncrav (jud. Sibiu), Biserica „din Deal” de la Sighișoara (jud. Mureș), capela bisericii din Sânpetru (jud. Brașov) și capela bisericii din Hărman (jud. Brașov). Cadrul geografic este cuprins înspre vest și nord de localitățile Mediaș și Sighișoara, situate în bazinul Târnavei Mari, iar înspre sud și est de localitățile Sânpetru și Hărman, situate în depresiunea Brașovului (Pl. 1.1). Cadrul istoric al cercetării corespunde secolelor XIV-XVI. Între secolele XIV-XV a fost realizată pictura murală a bisericii evanghelice din Mălâncrav (jud. Sibiu)2, iar în primele decenii ale secolului al XVI-lea a fost realizat polipticul de la Roadeș (jud. Sibiu)3. Îngândurați și aplecați asupra manuscriselor în care consemnează conștiincioși evenimentele la care tocmai participă, sfinții Evangheliști, profeții sau sfinții doctori ai Bisericii Catolice sunt ilustrați cu cărțile deschise pe pupitre, înconjurați de instrumentele de scris sau de obiectele adiacente acestei îndeletniciri. Penițe din pană de gâscă4, plumb,

1 Delumeau 1995, p. 218-219. 2 Jenei 2007, p. 72. 3 Roth 1916; p. 89; Firea 2010, II, p 270. 4 Nedelcea 1996, p. 33-34. 9 fildeș, lemn sau trestie de diferite mărimi, călimări realizate din corn de bovideu în care își țineau cerneala de culoare roșie sau neagră, harag sau rigle folosite în urmărirea rândurilor sau pentru liniatul manuscriselor și nisiparnițe, cu care presărau nisipul fin folosit în uscarea cernelii de pe hârtia proaspăt scrisă, sunt înfățișate în jurul personajelor participante la evenimentele biblice. Uneori penițele și călimara de cerneală sunt prinse în tăblia pupitrului în găuri sau suporturi special confecționate în acest scop. Pe masa bătrânului Ioachim, participant la scena Nașterea Mariei sau atârnat de mâna lui Ezechiel în momentul scrierii profeției sale, este ilustrat recipientul folosit în călătorii de către scribi, având forma unei teci cilindrice cu capac în care se putea păstra mai bine hârtia, tocul de scris (lat. calamus scriptorius) și cuţitul cu care se putea ascuți tocul (lat. scalprum librarium)5. Toate ustensilele indispensabile practicării acestei îndeletniciri puteau fi zărite cu ușurință în scriptoriile medievale, atelierele ridicate pe lângă mănăstiri sau în cadrul altor instituții specializate unde era necesară întocmirea documentelor administrative. Pe unul din panourile ansamblului festiv al polipticului de la Biertan (jud. Sibiu), cel pictat cu tema Naşterea Mariei, în una din încăperile ilustrate în fundal, bătrânul Ioachim așezat la masa de scris, cu ochii îndreptați spre cer, ține deschisă în fața sa o carte legată în material de culoare roșie. Sursa de inspirație a pictorului polipticului medieșean este celebrul retablu vienez al abației Fecioarei Maria a Scoțienilor (Schottenstift). Pe tăblia mesei, în fața personajului biblic, sunt redate de către pictor două foi de hârtie (scrisori?), o nisiparniţă metalică cu corp conic, cu partea superioară mai largă şi dotată cu o sită pentru nisip, un recipient care pare a avea două gâturi scurte, o peniță și tocul de călătorie din piele, metal sau lemn, cu capacul prins cu un şnur de culoare roşie (Pl. 1.2). Câteva exemplare de nisiparniță (uscător), databile în secolul al XIX-lea sunt păstrate în colecția Muzeului de Istorie Casa Altemberger din Sibiu (nr. inv. M 929, M 996). Iezechiel, aşezat la marginea unei păduri cu cartea profeției deschisă în față, consemnează viziunea la care participă (Iz. 44; 2,3). Pictura ilustrată pe coronamentul triptic al polipticului de la Biertan redă în mâinile profetului vetero-testamentar o carte, o peniță și o teacă de călătorie pentru păstrat instrumentele de scris. Teaca (pennaculum) de formă cilindrică pare a fi din piele sau lemn, vopsită în culoare neagră (Pl. 1.3). O pictură cu tema Viziunea Sf. Ioan din Patmos este ilustrată pe voletul din dreapta sus, văzut din față, a părţii festive a polipticului de la Roadeş (jud. Braşov). Sf. Evanghelist, așezat pe o stâncă, consemnează în Evanghelie cuvintele Apocalipsei. Cartea deschisă din fața sa este sprijinită pe un suport din lați de lemn. Apostolul aplecat asupra paginilor ține în mâna dreaptă o pană de scris (Pl. 1.4). Zugrăviți pe pandantivul estic al capelei bisericii de la Hărman (jud. Braşov) Sf. Ev. Ioan şi un părinte al bisericii stau așezați în fața cărților la pupitrul de scris. Pe tăblia uneia dintre mese se poate observa un mic recipient cilindric (o nisiparniță sau călimară?). În cărțile de format mare ambele personaje, cu ajutorul unor penițe lungi consemnează cuvintele Scripturii (Pl. 1.5). În fresca corului bisericii evanghelice de la Mălâncrav (jud. Sibiu) sunt ilustrați cei patru doctori ai Bisericii Catolice, aşezaţi fiecare dintre ei în dreptul pupitrului de scris, sub câte o aediculă gotică. Sf. Ambrozie aplecat asupra cărții deschise din fața sa, apasă ușor cu un harang paginile în care se vede un înscris. În mâna dreaptă, ridicată la nivelul capului, ține o peniță. O călimară confecționată dintr-un corn este prinsă de marginea tăbliei pe care este așezată cartea (Pl. 2.1). Perisabilitatea materialului dar și ușurința cu care puteau fi confecționate alte noi instrumente folosite în cadrul acestei activități au făcut ca un număr relativ mic din aceste piese să fie păstrate în colecțiile muzeale. Majoritatea dintre ele provin din secole mai apropiate nouă. Un asemenea exemplar de peniță (nr. inv. 6815) databil în secolul al XVIII-lea este păstrat în colecția Muzeului de Istorie Casa Altemberger din Sibiu (Pl. 2.2). Pictat în apropiere, Sf. Ieronim, așezat sub o aediculă gotică, cu mâna stângă în care ține un harang, urmărește rândurile cărții deschise din fața sa. În mâna dreaptă ține o pană de scris, revizuind textul Sf. Scripturi a vechii versiuni latine (Pl. 2.3). Sf. Augustin, așezat și el în fața unei cărți (Confesiunile?) deschise pe un pupitru, pare îngândurat asupra textului pe care urmează să îl scrie. O tăblie montată la partea inferioară a pupitrului de scris este perforată în mai multe locuri, permițând cornului folosit pe post de călimară și celor trei penițe de scris să fie așezate acolo (Pl. 2.4). Sub o aediculă gotică în fața unei cărți stă așezat și Sf. Grigorie cel Mare. Cu un harang din lemn urmărește rândurile cărții în care, cu ajutorul unei penițe, scrie câteva cuvinte (Pl. 2.5). O frescă aflată într-o stare de degradare mai avansată, pictată în capela funerară a bisericii din Sânpetru (jud. Braşov), oferă și ea imaginea evangheliștilor și a sfinților doctori ai bisericii catolice. Trei personaje, dintre care recognoscibil este doar Sf. Ap. Matei, stau aplecate deasupra cărților deschise în fața lor. Aflați la pupitrele de scris în fața paginilor liniate ale cărților, consemnează cu ajutorul instrumentelor de scris cuvintele Evangheliei. Pictura este lacunară, personajele înseși sunt puțin vizibile (Pl. 2.6, Pl. 3.1, Pl. 3.2).

5 Costa 2011, p. 32. 10

Într-un alt fragment mural, un evanghelist îmbrăcat în veşminte de culoare roşie scrie un text cu mâna dreaptă în care ţine condeiul, aplecat deasupra unui pergament îndoit la capete (Pl. 3.3). Sf. Ev. Luca, cu cotul drept sprijinit deasupra paginii, pare să fi rămas gânditor asupra cuvintelor Evangheliei în care tocmai scrie. Cu privirea ridicată spre cer, gânditor, în mâna dreaptă ridicată la nivelul capului ţine condeiul, iar în mâna stângă ţine un harang (Pl. 3.4). Pe un manuscris de formatul unui tabloid, Sf. Ev. Ioan aplecat deasupra pupitrului de scris consemnează și el cuvintele Sfintei Scripturi. În mâna dreaptă ține condeiul, în cea stângă strânge rigla urmărind rândurile (Pl. 3.5). Într-un scut heraldic, pictat pe arcul triumfal al bisericii „din Deal” de la Sighişoara, se poate observa o mână care ține un penel, imagine repetată și la partea superioară a scutului. Blazonul a fost atribuit lui Valentinus Pictor care era patron și donator al picturii6, reprezentarea acestuia într-o poziție importantă în arhitectura bisericii, pe arcul triumfal, confirmă poate și poziția importantă pe care o ocupa personajul în conducerea orașului7 (Pl. 3.6). Un alt blazon de donator este ilustrat în pictura predelei polipticului de la Mediaş (jud. Sibiu). În mâna reprezentată aici, este pictat penelul, suprapus unei filactere desfăşurată pe ambele cartiere ale scutului (Pl. 3.7). Concluzii. Piese aflate încă în uz în perioada în care pictorii acestor monumente își realizau opera, instrumentele de scris și ustensilele folosite în același scop au fost reprezentate după modele contemporane artiștilor. Fie că utilizau ca sursă grafică stampele realizate de artiștii germani, la modă în epocă, fie că foloseau ca sursă a imaginii ustensila pe care au utilizat-o chiar ei în redactarea documentelor necesare încheierii contractelor, instrumentul de scris, călimara, uscătorul sau rigla întrebuințate în linierea paginilor sau urmărirea rândurilor, redate în pictură, rămân documente istorice arhivate peste timp și aflate la îndemâna cercetătorului interesat. Folosirea imaginilor menționate mai sus ca sursă în analogii ale pieselor descoperite arheologic rămâne la latitudinea istoricului contemporan.

Bibliografie

Delumeau 1995 – J. Delumeau, Civilizația renașterii, vol. I, București, 1995 Jenei 2007 – Dana Jenei, Pictura murală gotică din Transilvania, Bucureşti, 2007 Roth 1916 – V. Roth, Siebenbürgische Altäre, Strassburg, 1916 Firea 2010 – C. Firea, Arta polipticelor medievale din Transilvania (1450-1550), teză de doctorat (mss.), Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca, 2010 Firea 2011 – C. Firea, Blazonul breslei pictorilor și urme ale folosirii sale în Transilvania (sec. XV-XVI), în Ars Transsilvaniae, XXI, 2011 Nedelcea 1996 – T. Nedelcea, Civilizaţia cărţii, Bucureşti, 1996 Costa 2011 – Ioana Costa, Papirus, pergament, hârtie: începuturile cărţii, Bucureşti, 2011

6 Firea 2011, p. 62-64. 7 Firea 2010, I, p. 95. 11

12

13

14

RELAȚIILE AGRARE ÎN COMUNITĂȚILE DE PE BRAȚUL BORCEA ÎN SECOLELE XV-XVII: RAPORTURI ÎNTRE STĂPÂNII DE DOMENII ȘI ȚĂRANII ASERVIȚI

Mihai Iorga

Résumé. Relations agraires au sein des communautés établies sur le bras Borcea au XV-XVIIème siècles: les rapports entre les propriétaires fonciers et les paysans asservis. Les rapports entre les seigneurs et les paysans dépendants, dans les communautés établies sur le bras Borcea, font partie intégrante du contexte des relations agraires existantes dans l’espace de l'état de Valachie, avec toutefois des particularités spécifiques à la zone. Lors de l’expansion des propriétés des boyards et monastiques, les vastes terres dont disposaient les villages ont attiré très tôt l’attention de la classe féodale. En conséquence, nous assistons à la destruction des propriétés paysannes libres et la transformation des habitants villageois en paysans dépendants - « rumâni ». L’analyse de relations agraires, à partir des actes émis par la chancellerie de Valachie, a mis en évidence les aspects suivants de ce phénomène : l’ancienneté de la « rumânie », la présence de « rumâni » dans les documents, les méthodes employées par les féodaux pour l’asservissement des paysans indépendants, le phénomène de rachat de « rumânie », la rente- travail et la rente en nature des paysans dépendants, les moyens utilisés par les habitants afin de lutter contre les abus des propriétaires fonciers.

Cuvinte cheie: stăpâni de domenii, rumâni, răscumpărare, moșie cu rumâni, obligații în natură și în muncă, mijloace de rezistență, Brațul Borcea, Balta Ialomiței. Mots-clés: propriétaires fonciers, « rumâni », rachat, propriété avec « rumâni », la rente-travail (ou corvée) et la rente en nature, moyens de résistance, Bras Borcea, Îlot de Ialomiţa.

Actele emanate de cancelariile domnești ne pun la dispoziție o seamă de informații referitoare la diverse aspecte definitorii ale societății medievale. Dintre aceste aspecte, un loc aparte îl ocupă relațiile dintre stăpânii de domenii și locuitorii satelor, ca principali producători de venituri indiferent de starea lor socială: moșneni, rumâni, țărani liberi cu învoială, la care se vor adăuga și robii țigani. Din acest punct de vedere, realitățile socialeîn așezările de pe Brațul Borcea, prezintă particularități demne de luat în seamă. Folosind informațiile din actele de cancelarie, cunoscute și studiate, ne-am oprit asupra următoarelor aspecte ale relațiilor agrare în comunitățile de pe Brațul Borcea: procesul de rumânire (vechimea și originea rumâniei așa cum se desprinde din documente), obligațiile rumânilor față de stăpânii pământului, acțiuni folosite de locuitorii satelor pentru a- și recâștiga starea lor de libertate și de a diminua pretențiile tot mai crescânde ale stăpânilor. Dacă,până în secolul al XIV-lea, majoritatea locuitorilor din satele borcene erau țărani liberi – moșneni, cu timpul, inventarul uman, care valorifică pământul, va fi asigurat de țăranii dependenți. Ei alcătuiau populația satelor din vechile hrisoave de danii și întărire ale boierilor și mănăstirilor, pe ei îi privesc scutirile acordate acestora, de către domni. De-a lungul timpului, relațiile dintre stăpânii de pământuri și locuitorii satelor, au fost determinate, de tendința feudalilor, doritori să-și mărească suprafețele cultivate, de aici ruinarea proprietății țărănești libere și transformarea locuitorilor în țărani dependenți, odată cu sporirea cuantumului de muncă al rumânilor necesar pentru cultivarea suprafețelor tot mai mari, pe care aceștia le dețineau, precum și creșterea obligațiilor în natură. Totodată, asistăm la o serie de acțiuni ale sătenilor pentru a-și păstra libertatea și în cazul în care și-au pierdut-o, să și-o recâștige. Vechimea rumâniei în satele borcene, așa cum este ea surprinsă în actele de cancelarie, este dificil de precizat, datorită numărului restrâns de documente și puțin variate, pentru secolul al XV-lea. Pe măsură, însă, ce ele devin mai numeroase și cuprinsul lor mai felurit, printre formele lor stereotipe de întărire, apar și știri despre țăranii dependenți, cu numele de rumâni sau vecini. Până la mijlocul secolului al XVI-lea rumânii nu sunt pomeniți în documentele de danie și întărire care se referă la comunitățile de pe Brațul Borcea. După părerea specialiștilor, însă, denumirea de sat sau părți de sate, din hrisoavele secolului XV și prima jumătate a secolului XVI, înseamnă întotdeauna moșie cu rumâni1. Documentele din acest timp, chiar dacă nu amintesc de prezența rumânilor, găsim dovezi indirecte ale existenței lor, atât din precizarea obligațiilor în natură pe care locuitorii satelor le aveau față de mănăstirii, cât și din poruncile adresate de domni, încă din secolul al XV-lea, către locuitorii satelor de aici, unde apar, deseori, și formulări referitoare la obligația

1 Giurescu 1943, p. 32; Șt. Ștefănescu subliniază că la origine, accepțiunea termenului de sat a fost aceea de sat cu oameni liberi, ca ulterior, odată cu aservirea comunităților sătești, să capete și înțelesul de așezare cu oameni dependenți. (Stefănescu 1962, p.1156). În cuprinsul Țării Românești prezența rumânilor, este constatată, în documente, pentru prima dată, în a doua jumătate a sec. XV, este vorba de un hrisov din 2 octombrie 1468 prin care domnul Radu cel Frumos întărește boierului său Mihail ot Ruși și fiului său Stan, satele Rușii, Mușăteștii, Hileștii, Racovița, Tătărăii de lângă Conceg, Grecii și altele, dând poruncă tuturor boierilor, care vor „umbla cu orice slujbă în țară, să aibă a se feri de toate bucatele lor șide toți rumânii lor”. (Cf. Giurescu 1943 p. 33). 15

„să asculte de orice vor da învățătură stăpânii lor”, sau„să lucreze la ce va fi treabă stăpânului”, formulări ce caracterizează starea de dependență a locuitorilor. De altfel ruinarea proprietăților țărănești libere și, deci, rumânirea locuitorilor din obștile sătești de pe Brațul Borcea, în secolul al XV-lea, nu pare să fi atins proporții însemnate. Prezența de timpuriu și în număr mare a rumânilor în satele de pe Borcea a fost determinată și de marile suprafețe de pământ de care beneficiau moșiile satelor de aici. Erau corpuri de moșii foarte întinse, înglobând atât zona Bălții Ialomiței cât și câmpul propriu-zis, de la Dunăre și până la râul Ialomița. Sunt documente care ne fac cunoscut că unele moșii treceau și peste Dunăre, în Dobrogea. Dispunem de numeroase documente unde sunt consemnate aceste hotare. Cel mai timpuriu este actul din 12 august 1573 prin care domnul Alexandru al II-lea Mircea întărea, lui Harvat mare portar, ocină în satul Tâmburești, precizând și hotarele: „de la Gorganele de la Oltina, peste Dunăre, trecea peste Dunăreaaceasta, trecea pe baltă...(urmează reperele care merg până la râul Ialomița)2. Aceleași repere, peste Dunăre, le întâlnim și în documentul din 15 iunie 1612, unde la hotarele satelor Brânceni și Jegălia sunt amintite toponime ca: Gorganul Mârleanului, via Slavului și valea Prajei „în față drept peste Dunăre”3. La 20 iunie 1649, când domnul Matei Basarab întărea marelui logofăt Radu Cocorăscu moșie la Cegani, preciza hotarele moșiei „în lungu din malul Dunăriipână în hotarele moșiilor Ialomiței”4. Târziu, la 5 noiembrie 1846, o hotărnicie făcută în prezența unor bătrâni din Jegălia, Șocariciu (Unirea), și Pietroiu menționează că acești localnici mai cunoșteau vechile repere ale moșiilor Brânceni și Jegălia peste Dunăre, mărturie a existenței acestor hotare, ancorate în repere dobrogene și păstrate în conștiința localnicilor5. La sfârșitul seolului al XVI-lea, rumânii încep să fie menționați în acte de întărire împreună cu moșia. Cea dintâi confirmare de acest fel, cunoscută, este hrisovul din 14 iunie 1568, prin care domnul Alexandru voievod dă poruncă jupânesei Cherii „să-i fie moșie în Dichisești partea Stoicăi Gighirii.....moșie, drept 100 rumâni dupretitundinea”6. De aici încolo rumânii sunt amintiți, împreună cu moșia,în actele de întărire a domnilor, în actele devânzare- cumpărare, ori donații, de cele mai multe ori sub forma „toată partea din câmp, din pădure și din baltă de peste tot hotarul și cu toți vecinii”, sau mai scurt „ocină cu rumâni”. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, actele care consemnează existența rumânilor, sub forma expresiilor citate mai sus, sunt acte de întărire date de domni în urma unor procese, fie între boieri și mănăstiri, fie între boieri, pentru stăpânirea unor ocine cu rumâni. Astfel, din primul caz amintim hrisovul din 12 august 1573 prin care domnul Alexandru al II-lea Mircea, întărea lui Harvat mare portar și cu fiii săi, în satul Tâmburești, „a treia parte șidin vecini și din bălți și din uscat și din câmp și de peste toată ocină”7, în urma unei judecăți cu mănăstirea Dealul. Dacă, de data aceasta judecata s-a sfârșit în favoarea boierului, altfel se termină litigiul dintre mănăstirea Mărgineni și Mihu portar pentru ocină și rumâni în satul Blagodești. În urma judecății, domnul Radu Șerban dădea carte pentru mănăstirea Mărgineni și părintelui Galaction prin care le întărea„moșie la Blagodești de la Oraș, însă jumătate de sat, din câmpu, din pădure, dinspre ape, dăn siliștea satului și cu toți rumânii du peste tot hotarul”8.Actul preciza că această moșie și vecini au fost dăruite mănăstirii de Drăghici mare comis, Udriște postelnic și jupâneasa Calii vorniceasa, în timpul lui Moise vodă (1529-1530). Informația este prețioasă deoarece, indirect, aflăm de prezența rumânilor, în satele de pe Borcea, încă de la începutul secolului al XVI-lea. Alte documente, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, îi consemnează pe rumâni împreună cu moșia în actele de înfrățire, încheiate între boieri. Din domnia lui Mihnea Turcitul beneficiem de două documente. Un prim document este actul prin care domnul întărește lui Chiriță a lui Constandin și cu fratele lui, Lețcar, ocină în satul Vlădeni „a șasea parte din sat, toată partea lui Radu Zgăișor și a fratelui său Caltea, oricât se va alege din câmp și din apă și din pădure și detot hotarul și cu vecinii”, cumpărată de aceștia și s-au și infrățit cu Radu Zgăișor9. Celălalt document este hrisovul din 18 iunie 1580 potrivit căruia, același domn întărește jupâniței Stana, sora lui Vâlceanu logofăt, „însă și fiului ei Radu paharnicul și ginerelui Manea, ocină în satul Futești din vecuni și din baltă și din câmp și din uscat și de pretutindini, oricât se va alege, pentru că a înfrățit jupânița Stana și ginerele ei Manea pe Vâlceanu logofăt de bună voie”10. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, actele care evidențiază prezența rumânilor în satele de pe Borcea devin tot mai numeroase și cuprinsul lor tot mai felurit. Din primele decenii ale secolului al XVII-lea asistăm la conflictul dintre verii familiei Lețcar, din Orașul de Floci, cât și dintre aceștia și mănăstirea Sf. Ioan din București, pentru moșii și vecini din satul Vlădeni, cu care aceștia se învecinau. Din documentul datat în 26 decembrie 1625 aflăm că domnul

2 D.R.H., B, VIII, doc. 148. 3D.I.R., B, XVII/2, doc. 88 și 267. 4D.R.H., B, XXXIV, doc.126. 5Cf. Panait 1983, p. 539-540. 6 D.R.H., B, VI, doc. 74. 7 D.R.H., B, VII, doc.148 8 D.I.R B, XVII/2, doc.114. 9D.R.H., B, VIII, doc. 179 10D.R.H., B, VIII, doc. 308. 16

Alexandru Coconul judecă litigiul dintre aceștia și mănăstirea Sf. Ioan, pentru ocina lui Hadăr din Vlădeni, poruncind: „să aibă a împărții în două cu părintele egumen Galaction de la mănăstirea Băneasa și din rumâni și din moșie”11. Alteori, rumânii sunt menționați în actele de cancelarie prin care domnii confirmă donațiile din secolul trecut, noi dovezi, indirecte, ale existenței rumânilor încă de la începutul secolului al XVI-lea. Astfel, prin actul din 8 iunie 1626, domnul Alexandru Coconul întărea mănăstirii Plumbuita „4 plase, din câmp, apă, baltă și din siliștea satului, oricât se vaalege și rumâni”.Din document mai aflăm că „mai sus zisa ocină din sat din Tâmburești a fost cumpărată de răposata doamnă Caterina, străbunica domniei mele și dată sfintei mănăstiri de la Colentina pentru pomană”12.Două acte, unul din 20 iunie 1629 și celălalt din 15 iunie 1647, întăresc mănăstirii Argeș și egumenului Meletie ocină și vecini, în Futești„partea lui Albu Rogoz, partea lui Badea, partea lui Oneasa, partea Păpească, dăruită de Dragomir a lui Scurtu și cumnatul său Stan paharnic”13. Cele trei documente confirmă, pentru încă o dată, existența rumânilor, în satele de pe Borcea, din prima jumătate a secolului al XVI-lea. În secolul al XVII-lea tot mai dese sunt actele de vânzare-cumpărare a moșiilor cu rumâni, în satele de aici. La 25 iulie 1628 Socol paharnic primește întărire de la domnul Alexandru Iliaș pentru jumătate din satul Bordușani, cumpărată de la Daria, jupânița lui Toader din Vlădeni „toată oricât se va alege, partea ei, însă peste tot satul a patra parte din câmp, din pădure și din balta cu pește și din vatra satului și cu vecinii”14. La 26 mai 1639, Mușa, fata Paraschivei postelnic, din Bolească, vinde Ghinei, neguțătorul și fratelui său Franța, toată partea lor de ocină cu rumâni din satul Făcăieni, cu 90 ughi15. La aceste cazuri mai adăugăm hrisovul lui Matei Basarab, din data de 23 decembrie 1651, prin care întărește lui Moise spătar, fiul lui Mihalcea vornic din Pătârlage, moșii, cumpărate în Steanca de Sus, „partea lui Malcoci pitar cu rumâni, partea logofetesei Despina, jumătate din sat cu rumâni, partea lui Preda, fiul lui Bratu comis din Uești cu rumâni, partea lui Pătrașcu postelnic din Bucșani, 200 stj. cu rumâni”16. Dacă în cele mai dese cazuri, actele de vânzare-cumpărare a rumânilor, împreună cu moșia, folosesc expresia„moșie cu rumâni”, întâlnim și situații când actul indică și numărul lor. Astfel, primul document care menționează prezența rumânilor, în zona cercetată, ne informează, în același timp, și de numărul mare al țăranilor dependenți aflați în satele de aici. Este vorba de documentul din 14 iunie 1568-28 sept. 1577 prin care jupâneasa Cherii intra în posesia unei părți însemnate din moșia Dichiseni împreună cu 100 rumâni17. Asemenea cazuri se întâlnesc des în documentele epocii. Astfel, la 19 martie 1612, Carca vornic primea ocină în Tâmburești,„partea lui Ivan, cu patru vecini”18. Prin zapisul din 17 iunie 1625, Preda postelnic și Drosul, feciorii lui Radu din Balomirești, vând lui Dumitru Dudescu ocina lor din Tâmburești împreună cu 19 rumâni19. Un alt exemplu este zapisul din 3 decembrie 1647, potrivit căruia Pătrașcu din Bucșani vinde, lui Ghinea și Franța, partea lui de ocină din Stelnica, 200 stj., cu doi rumâni20. După cum vom vedea, numărul rumânilor, din actele de vânzare-cumpărare, putea să varieze de la câțiva, la sate întregi. Sunt exemple sugestive referitoare la amploarea pe care o cunoștea fenomenul rumâniei, în satele de pe Borcea, de-a lungul timpului. Foarte frecvente sunt și actele de vânzare-cumpărare unde rumânii sunt înșirați nominal. De pildă, la 25 iulie 1628, domnul Alexandru Iliaș întărește lui Socol paharnic, fiul lui Drăghici din Cernătești, cu fii săi, „ocină în Bordușani a partea parte din câmp, pădure, apă, balta cu pește, vatra satului și cu veciniianume”...urmează numele rumânilor din act21. În anul 1647, la 15 iunie, Matei Basarab confirma, mănăstirii Argeș, daniile anterioare în satul Futești, printre care și rumânii: „Novac, Stanciul, Ivan, Soare Ferecatul, Stan Catană și mulți alții care se vor afla”22. Din numeroasele acte de întărire sau zapise de vânzare-cumpărare, în care rumânii sunt menționați pe nume mai semnalăm: hrisovul lui Matei Basarab prin care întărea la 20 septembrie 1649, mănăstirii Plumbuita și egumenului Calinic, doi rumâni: Drobotă și Andrei din sat din Tâmburești23. La 23 decembrie 1651, același domn întărește lui Moise spătar mai multe proprietăți, cumpărate în Steanca: „partea lui Ghinea cojocar, jumătate din sat cu doi rumâni: Anghel și Fratea, fii lui Nedelco; partea lui Preda, fiul lui Bratu din Uești, cu un rumân, Oana, cu fii lui; partea lui Pătrașcu postelnic din Bucșani, 200 stj., cu un rumân Manea cu fii săi”24.

11D.I.R., B, XVII/4, doc.595. 12 Catalogul Ț.R., III, doc. 576. Doamna Caterina din document nu este alta decât Ecaterina Salvareso, soția lui Alșexandru al II-lea Mircea. Deci, actul de donație s-a săvârșit în timpul celor două domnii a lui Alexandru al II-lea Mircea, (1568-apr. 1574; mai 1574-1577). 13D.R.H., B, XXII, doc .309 și Catalogul Ț.R., VI, doc. 86. 14D.R.H., B, XXII, doc.134. 15Catalogul Ț.R., IV, doc. 1483. 16Catalogul Ț.R., VII, doc. 535. 17 D.R.H., B, VI, doc. 74. 18 D.I.R., B, XVII/2, doc. 54. 19 Catalogul Ț.R., III, doc. 471. 20 Catalogul Ț.R., VI, doc.1000. 21 Catalogul Ț.R., III, doc. 84. 22 D.R.H., B, XXXIII, doc.180. 23Catalogul Ț.R., V, doc.698. 24Catalogul Ț.R., VII, doc. 535. 17

Sunt numeroase actele, în care rumânii sunt vânduți împreună cu fii lor, ceea ce înseamnă că numărul era nedeterminat. În acest sens amintimactul lui Radu Mihnea din 18 mai 1622 prin care Malcoci pitarul și soția sa Despina primesc întărire pe jumătate de sat din Steanca de Sus „din câmp, pădure, apă, bălți, uscat și șederea satului și cu vecinii Dragomir și Tudor și cucopiii lor”25.Prin hrisovul din 10 mai 1629, Dumitru Dudescu, primea întărire, de la domnul Alexandru Iliaș, în satul Tâmburești „ocină și vecini, partea jupâniței Neacșa, sora lui Preda postelnic și a lui Drosul, partea ei toată, din câmp și din pădure și din baltă și cu vecini, câți sunt de moștenire, anume.....și cu fii lor”26. Domnul Matei Basarab, în anul 1649, întărea marelui logofăt Radu Cocorăscu ocină la Cegani, județul Ialomița, cumpărată de la Stoica paharnic, reînnoită la 2 august 1651 „400 stj. cu vecinii: Paliciu cu trei fii ai lui și cu feciorii lor, și...., fii lui Drăgan, Stănilă cu un fecior și cu feciorii lui”27 Deseori, în acte, o dată cu numele rumânilor, se folosește și expresia „și alți rumâni, câți se vor mai afla”. Suntem în fața unor formulări folosite de documentele vremii care nu precizează numărul rumânilor. În acest sens amintim zapisul din 1 martie 1639 prin care Despina logofeteasa și copiii săi vând cu 110 ughi, jupânului Ghinea și fratelui său Franța, partea lor de ocină din satul Steanca „cu un rumân Nedelcu și alții ce se vor afla”28. Alt caz similar îl întâlnim în zapisul din 4 februarie 1651, când, de data aceasta, frații Ghinea și Franța vând lui Moise spătar, ocină în Steanca „cu doi rumâni, anume: Anghel și Fratea și cu alți rumâni, câți se vor afla pre acea moșie”29. Împreună cu moșia, rumânii sunt lăsați moștenire copiilor, sau atunci când nu au urmași direcți sunt lăsați moștenire rudelor apropiate, cum este cazul Ancuței, fiica lui Radu Dudescu care a lăsat cu „limbă de moarte...surorii ei, Marica, partea ei de la Futești din Baltă, cu rumâni și cu un copil de țigan, Lupul și o fată Rada, fiindu-i ei aceste moșii,vecini și țigani de la mama ei...”30. Nu rare sunt situațiile când rumânii fac parte din zestre, împreună cu pământul și alte bunuri. Astfel, la 18 mai 1622 domnul Radu, fiul lui Mihnea v.v., întărește lui Malcoci pitarul și soției sale Despina, fata lui Ianiu spătărelul, ocină la Steanca. Această ocină a fost de dedină jupâniței Stanca, soția lui Ianiu, mama Despinei. În zilele lui Mihail voievod, după moartea Stancăi și a lui Ianiu, Dragul postelnic din Slătioarele, fiul lui Ianiu, le-a dat de zestre surorii sale, Despina, cum a lăsat cu blestem, tatăl său31. Din actele citate putem constata că numărul rumânilor de pe moșiile satelor borcene stăpânite de boieri și mănăstiri era destul de mare. Chiar dacă în stadiul actual al documentației nu se pot formula concluzii numerice de ansamblu, precise, totuși documentele oferă suficiente date care îngăduie aprecieri cantitative. Potrivit informațiilor cuprinse în documentele citate constatăm că rumânii provin din moșteniri, din donații, cei mai mulți din actele de vânzare-cumpărare, cu sau fără pământ. În afara procesului de deposedare a locuitorilor săteni de moșiile pe care le-au stăpânit din vechime, urmată de pierderea libertății, prin acte de vânzare, care se încadrau în „legalitatea” feudală, cunoaștem un intens proces de deposedare nelegală și aservire a oamenilor liberi, fenomen cunoscut în terminologia epocii sub forma de „rumânire cusila”. Majoritatea zapiselor și a actelor de întărire arată că vânzarea a fost înfăptuită „de bună voie” sau „fără nicio silă”. Astfel, din hrisovul lui Matei Basarab, din 3 martie 1642, aflăm că Radu mare armaș a cumpărat mai multe moșii și rumâni „și un rumân Radul, din Tâmburești cu fii, care s-au vândut de bună voie cu 4000 bani gata”32.Documentul lasă să se înțeleagă că supunerea s-a făcut de bună voie, pe când în realitate, de cele mai multe ori, este vorba de o cotropie, o silnicie, exercitată de feudali asupra producătorilor direcți, o presiune extraeconomică. Acest fenomen va genera un șir de procese, între feudali și locuitorii satelor, prin care aceștia contestă starea lor de rumânie. În general procesele de „rumânire cu sila” se sfârșesc în favoarea boierilor. Conținutul documentelor arată clar că rumânirea a avut loc în urma unui abuz din partea stăpânilor. Deseori, țăranii pierdeau procesele neputând aduce martori să jure în favoarea lor, sau nu reușeau să jure la termenul stabilit și își pierd libertatea și ocinile. În acest sens avem un exemplu elocvent. La 9 iulie 1614 domnul Radu Mihnea dă poruncă să se cerceteze pricina dintre Dragomir și Aldimir pitar cu rumânii Paraschiva, Stan și Stănel din Tâmburești. Aceștia au contestat, în fața domnului, că au fost rumânii lor, cu alte cuvinte au fost rumâniți fără voia lor. Domnul stabilește un termen, la care cei trei trebuiau să aducă mărturie în favoarea lor. La termenul stabilit „ei n-au putut jura nici cum, ci le-a trecut ziua”. Domnul dă poruncă lui Dragomir „să fie volnic.....să le ia răvașele și să-i ducă în satul Tâmburești, să-i fie rumâni, cum au fost mai dinainte vreme”33. Că acesta a fost un caz de rumânire cu sila ne spune documentul din 12 iunie 1622. La această dată, același domn, Radu Mihnea,

25 Catalogul Ț.R., III, doc.129. 26 D.R.H., B, XXII, doc. 254. 27 D.R.H., B, XXXIV, doc. 129; Catalogul Ț.R., VII, doc.438. 28 Catalogul Ț.R., IV, doc.1408.? 29 D.R.H., B, XXXVI, doc. 27. 30 Catalogul Ț.R., VII, doc. 748. 31 Catalogul Ț.R., III, doc. 129. 32Catalogul Ț.R., V, doc. 609. 33 D.I.R., B, XVII/2, doc. 265. 18 judecă pricina dintre Dragomir din Tâmbureștei și Iorga din Berilești, pentru rumânul Stănel din Tâmburești. Iorga pârăște că „acel rumân n-au fost rumân, ci l-au megieșit Dragomir și au luat banii de la dânsul, ce nu s-au căzut să-i dea”34. De data aceasta asistăm la un proces între boieri, pentru stăpânirea unor rumâni, pentru care erau în litigiu și confirmă fenomenul rumânirii cu sila. Întâlnim situații când boierii aduc martori și jură că rumânirea s-a făcut în mod legal. Astfel, la 21 septembrie 1618, Gavril Movilă întărește lui Gheorghe fost mare armaș, cu frații și fii lui, stăpânire asupra unor vecini din Blagodești, Drăghici și Mușat cu fii și părțile lor de ocină, cumpărați în zilele lui Mihai vodă de Miho portar, unchiul lui Gheorghe armaș. Rumânii contestă că s-au vândut vecini lui Miho portar cu ocinile lor, adică au fost rumâniți cu sila. Domnul cere lui Gheorghe armaș să vină cu 6 boieri jurători în divan, care adeveresc în favoarea boierului, rămânând rumânii de lege35. Pe lângă rumânirea individuală a țăranilor liberi, asistăm și la situații, când dregătorii domnești, profitând de poziția lor, vor rumâni sate întregi. Foarte sugestiv, în acest sens este cazul marelui demnitar Stoica vistier, care fiind răbojar în județul Ialomița a cotropit printre alte sate și satul Bordușani. La 18 iunie 1628, domnul Alexandru Iliaș recunoștea, printr-un hrisov, că Stoica vistier „cu multe năpăsti de biruri, fără dreptate, pe care le-a pus pe spinarea lor (a locuitorilor din aceste sate) până i-a vecinit fără voia lor și le-a luat ocinile cu sila”36. Aceste aserviri nu erau fenomene întâmplătoare și spontane, ci aspecte ale unui întreg sistem de rumânire a tăranului liber și de acaparare a pământului lor prin diferite mijloace. În secolul XVII, atunci când stăpânii de domenii vrând să mascheze rumânirea cu sila, în procesele pe care le au cu țăranii implicați, vor invoca prevederile Legăturii lui Mihai. În aceste procese țăranii sunt puși să jure că nu i-a apucat Legătura lui Mihai pe moșie, ori să aducă săteni, ca martori, care să adeverească acest lucru. Cum de multe ori, aceștia nu reușesc să aducă martori, pierd procesul în favoarea boierilor, rămânând rumâni. Actele domnești de judecată sau întărire a rumânilor în baza Legăturii lui Mihai încep să apară din anul 1614. Astfel, la 12 mai 1614, doi rumâni din Tâmburești, Stănilă și Paraschiv, primesc poruncă domnească să aducă jurători să jure că „au trecut pesteDunăre cu satul Tâmburești mai înainte de tocmeala lui Mihai-voievod”. În document se face precizarea că „de va fitrecut nainte de tocmeala lui Mihai vodă, să fie lăsat în pace, iar de va fi mai încoace, el să fie rumân”37. Din document nu aflăm care a fost rezultatul judecății, însă, patru ani mai târziu, la 28 aprilie 1618, din hrisovul domnului Alexandru Iliaș, aflăm că Stan (Stănilă) nu putuse jura „că a ieșit din satul Tâmburești, de în zilele Mihnei vodă și nu l-au apucatlegătura lui Mihai voievod”. Acum, în timpul lui Alexandru Iliaș se plânge din nou domnului că Dragomir îi luase un bou și 1000 bani ca să-l ierte de rumănie și nu-l iertase. Domnul îl obligă pe Dragomir să-i dea boul și să jure pentru bani, iar Stan să-i fie rumân38. Întâlnim situații când și în cazul eliberării din rumânie sunt puși să jure, împreună cu jurătorii că nu i-a apucat Legătura lui Mihai în satul de baștină. Este cazul lui Dumitru, Neagoie Burlă și alții, iertați de rumânie prin răscumpărare de către Stana, soția lui Zaharia din Mătăsești, dându-le „lege să jure că nu i-a apucat Legătura lui Mihai v.v. în siliștea Ceganilor”39 O altă categorie de documente care invocă legătura lui Mihai este aceea care cuprinde procese între boieri pentru stăpânirea unor rumâni, asupra cărora erau în litigiu. În acest sens, amintim disputa dintre Vlad vel logofăt și Ivașcu vel vornic pentru rumânii din Lichirești ai Dragului postelnic. La 25 iulie 1630, domnul Leon Tomșa numește 6 boieri să judece „care rumâni vor fi apucați de legătura lui Mihai în sat la Lichirești să fie pe seama lui Vlad vel logofăt”40.Un alt litigiu între feudali, pentru rumâni, se consumă la 21 mai 1642. Acum, 6 boieri luați pe răvașe domnești de către Radu vel comis și de egumenul mănăstirii Plumbuita, adeveresc că Drobotă și Andrei sunt rumâni de moșie ai mănăstirii „și i-au apucat Legătura lui Mihai vodă tot în sat în Tâmburești și în plasa sfintei mănăstiri”. Pentru aceasta au fost întrebați și bătrâni ai satului care au mărturisit „cum sunt acești oameni rumâni și închinați de stăpânii lor la sfântamănăstire”41. O suită de procese purtate în secolul al XVII-lea ne ajută să înțelegem mai bine cum se constituie în instanțele medievale efectele juridice ale Legăturii lui Mihai în procesul de rumânire a sătenilor în comunitățile de pe Brațul Borcea.Sunt mărturii care demonstrează că odată cu aplicarea Legăturii lui Mihai are loc, treptat, o goană tot mai accentuată a feudalilor după ocinile moșnenești, pe de altă parte o transformare tot mai precisă a rumânilor în oameni

34 D.I.R., B, XVII/4, doc.159. 35 Catalogul Ț.R., II, doc.913. 36D.R.H., B, XXII, doc. 110. 37 D.I.R., B, XVII/2, doc. 248 și 249. 38 Giurescu 1943, p.75. 39 Catalogul Ț.R., VI, doc.346. 40Giurescu 1943, p.83-84. 41Giurescu 1943, p. 93. 19 lipsiți de drepturi. Apare, în felul acesta o nouă categorie de rumâni, rumâni de legătură, expresie sub care sunt menționați în documente42. Documentele vremii ne fac cunoscut și de un alt aspect al relațiilor dintre stăpâni și țăranii dependenți; împreună cu moșia sunt obiect de schimb între proprietari, fie între boieri,fie între boieri și mănăstiri.Astfel, la 6 iunie 1622, în zilele lui Radu Mihnea, fii lui Datco clucer „anume Radu postelnic, Datco paharnic și nepoții lor Nedelcu, Datcu și Necula, fii lui Miclăuș, ei au făcut întocmai de au dat Datco paharnic, fraților săi, lui Miclăuș și Radu postelnic, partea lor de ocină din Futești toată cu toți vecinii, iar Datco paharnic.....el a dat ocina din Trănșani toată cu toți vecinii, ocină pentru ocină”43.Un alt schimb de ocină cu rumâni, între boieri îl cunoaștem din hrisovul din 27 septembrie 1633, când domnul Matei Basarab întărește lui Negoiță postelnic doi rumâni în Brănceni, pentru că „au făcut schimb (Vintilă postelnic) cu Negoiță postelnicu, de i-au dat partea lui din Corbi cu rumâni, iar Negoiță postelnic i-au dat într-altă parte (Brânceni n.n.)ocină pentru ocină, rumâni pentru rumâni”44. Uneori schimbul se face între rude. Astfel, printr-un zapis din 6 iunie 1645 Gavril spătar, împreună cu soția sa Ruxandra, fiica lui Dumitru Dudescu, face schimb cu fratele său, Radu Dudescu „cum să se știe că ne-am tocmit cu dumnealui, pentru parte care ne-au dat dumnealor de zestre la Tâmburești, de amu datu acea parte toată, cu rumâni cu tot”, în schimb, Radu Dudescu le dă parte la Bonțești „ocină pentru ocină și rumânipentru rumâni”45. La 18 februarie 1647, egumenul Calinic de la mănăstirea Plumbuita, împreună cu tot soborul, socotind că moșia sa din Tâmburești este„preste mână, departe de mănăstire, au făcut schimb cu Radu Mihalcea mare comis din Pătârlage, dându-i toată moșia din Tâmburești, cu rumâni, iar acesta le-a dat moșie la Plăseni.....iar pentru rumânii din Tâmburești a dat mănăstirii 8 suflete de țigani”46. Mai târziu, la 26 iunie 1658 călugării de la mănăstire „socotind că aveau mai mult venit din plasa de la Tâmburești, decât de la Plăseni și de la țigani, și cănu e potrivit schimbul, fiind mai bună moșia cu rumâni s-au pârât înaintea domnului, spunând că Radu comis a făcut schimb cu călugării fără voia lor”47. Tot pe motivul că moșia era prea departe, mănăstirea Sf.Sava, face schimb cu Radu mare comis, dându-i acestuia ocină cu rumâni,în satul Tâmburești, în schimbul a șase răzoare de vie, în dealul Bucureștilor, alături de alte vii ale mănăstirii48. În aceste schimburi se implică deseori chiar și domnul. La 9 februarie 1608, domnul Radu Șerban întărește mănăstirii Argeș moșie la „Dichisești din câmp și din baltă, schimbat de Basarabv.v. cu Șerban paharnic, dându-i Cunești, partea lui Nanu și primind în schimb Dichișești”49. După cum se vede, rumânul fiind considerat ca o parte din moșie; el urmează întru-totul soarta acesteia. Proprietarul îl vinde, îl dăruiește, îl schimbă, ori îl ia de zestre și chiar îl zălogește împreună cu moșia. Un asemenea caz îl cunoaștem din zapisul din 7 octombrie 1635 prin care Iacov logofăt a pus zălog lui Sima logofăt 500 stj. de ocină în Stelnica și cu rumânii ce se vor alege, în schimbul a 30 de ughi. Actul specifica că până la termenul fixat Sima să „aibă a lua tot venitul, iar de la zi de no-i voi putea da banii, ce vor prețui boiarii buni, să-mi dea bani ce voru face și să-și ție și moșia și rumânii, iar eu până atunci să nu aibu treabă nici în baltă, nici de în pește, nici de în nimic să iau”50. Între stăpânii de moșii, rumânii, împreună cu moșia, devin obiect de litigiu; este ceea ce se întâmplă în seprembrie 1612, când domnul Radu Mihnea judecă pricina dintre egumenul Galaction, de la mănăstirea Mărgineni, cu Mihu portar din oraș. Mihu spune că n-a avut mănăstirea, moșie la Blagodești „jumătate dăn câmpu, dăn pădure, dănspre apă, dăn siliștea satului și cu rumâni du peste tot hotarul, ci numai a treia parte”. Egumenul Galaction vine în divan cu 6 boieri adeveresc că mănăstirea a avut jumătate din sat, rămânând Mihu de judecată. Pentru aceeași moșie se va judeca mănăstirea Mărgineni cu Capotă județul din Oraș51. Foarte cunoscută este disputa dintre mănăstirea Argeș și boierii Radu postelnic, Datco paharnic, Dumitru Dudescu și nepoții Papei din Păpeni pentru „moșii și rumâni în satulFutești de Baltă”, conflict care începe din anul 1629 și se va continua mai bine de 15 ani. La 3 iulie 1644, călugării vin în fața domnului cu hrisoave vechi în divan adeverind că moșia și rumânii sunt de drept ale mănăstirii, rămânând boierii de lege. Boierul Dudescu nu renunță și continuă disputa cu mănăstirea, dar nu poate dovedi cu acte. Domnul dă câștig de cauză mănăstirii Argeș și stabilește că „dacă va mai scoate (Dudescu n.n.) carte pentru Futești să nu se creadă, să fie mincinoasă”52

42 Vezi în acest sens hrisovul din 15 iunie 1647 de la Matei Basarab, (D.R.H., XXXIII, doc. 182) 43 D.I.R., B,XVII/4, doc.152. 44Catalogul Ț.R., IV, doc.140 45D.R.H., B, XXX, doc.189. 46 Catalogul Ț.R., VI, doc.748. 47 Catalogul Ț.R., IX, doc.505. 48 Catalogul Ț.R., VI, doc.862. 49 D.I.R., B, XVII/I, doc. 232. 50D.R.H., B, XXV, doc. 143. 51 D.I.R., B, XVII/2, doc.114. 52 Catalogul Ț.R., V, doc.580. 20

Alături de procesul de rumânire a locuitorilor din satele de pe Borcea, pe care ni-l ilustrează elocvent documentele din secolul al XVI-lea și îndeosebi în secolul al XVII-lea, asistăm și la fenomenul invers, de emancipare a rumânilor, fie prin eliberări, sau răscumpărări din rumănie. Deseori rumânii sunt eliberați de bună voie de stăpânii lor, aflați la strâmtoare și având nevoie de bani. Documentele, referitoare la satele de pe Borcea, consemnează diverse căi de eliberare a rumânilor. Este cunoscut cazul paharnicului Stoica, fiul lui Vâlcu clucer, care iartă de rumânie pe Radu din Cegani și fii săi „pentru că acel om Radu a fost vecin a lui Stoica, de la părinții lui. Acum el s-a răscumpărat de către el cu 5000 aspri gata”. Paharnicul Stoica mai iartă de rumânie„și pe Radul, nepot al Radului, de s-a răscumpăratde elcu 1600 aspri gata, însă numai cu capul”53. Din document deducem că Radu din Cegani s-a răscumpărat împreună cu pământul pe care îl avea în folosință, spre deosebire de nepotul său care s-a răcumpărat numai cu capul, fără moșie.Informația este prețioasă, deoarece se știe că eliberarea fără pământ a rumânului lipsea libertatea personală de fundamentul economic și îi imprima, în consecință, un caracter precar. Recăderile în rumânie erau frecvente, pentru că fostul rumân, devenit acum un om așezat cu învoială pe moșie, putea să fie constrâns de împrejurări: foamete, fiscalitate, să-și vândă din nou persoana sau să fie rumânit cu sila de descendentul sau rudele celui care îl eliberase. Printr-un zapis din 30 decembrie 1645 Stana, soția lui Zaharia din Mătăsești, împreună cu fii săi au iertat de rumânie, prin răscumpărare pe Dumitru, Neagoe, Burlă și alții „dându-le să jure că nu i-a apucat legătura lui Mihai în silișteaCeganilor”54. De data aceasta răscumpărarea nu mai este întărită de domn, ea va fi întărită prin 12 jurători, locuitori din Cegani și satele învecinate și nume: Ivan din Steanca, Mușat, Pătru, Micul și alții din Cegani, Ion din Futești și alții, care au jurat înaintea căpitanului Răzvan din Floci. Uneori domnul intervine și acordă eliberarea din rumânie. Rumânii din satul Bordușani își răscumpără ocinile și libertatea de la domnul Alexandru Iliaș. Sub Mihai Vitezul aceștia fuseseră rumâniți cu sila de către Stoica vistier, lucru pe care îl recunoaște și domnul. Acum, după moartea marelui demnitar, rămânând, acesta dator la visterie, sătenii din Bordușani plătesc suma de 1500 de galbeni, în contul datoriei, iar domnul le întărește răscumpărarea55. Documentele din această perioadă consemnează și eliberări ale rumânilor fie pentru a dobândi grația divină, fie în schimbul serviciilor făcute de rumâni, sau pe patul de moarte, prin testament, considerate de mentalitatea epocii fapte bune și salutare pentru sufletul muribundului. Astfel, la 29 octombrie 1615 Radu Mihnea întărește eliberarea din rumânie a lui Stan, fiul popi Bunilă din satul Tâmburești, de către Vintilă mare logofăt care „a socotit pentru sufletul său și al părinților săi de aslobozit pe Stan din vicinie, de s-a răscumpărat de vicinie cu 16 galbeni dar și cu 6 stj. de ocină”. Documentul ne maispune că Vintilă l-a miluit pe Stan cu un stânjen de pământ, „pentru sufletul său și al părinților”56.Tot din grijă pentru sufletul său, dar și pentru slujbă,iertau de rumânie, Ghinea cojocarul și fratele său Franța din Orașul Floci, la 4 februarie 1651 pe Voinea, fiul lui Dragomir, „pentru că l-am iertat de rumânie, căci ne-au slujit”57. Un alt caz ni-l prezintă documentul din 21 mai 1617. Din document aflăm că Mușat al doilea vistier iartă de rumânie un număr de 5 locuitori din Tâmburești „pentru ca să ne hrănească, să ne cinstească cât suntem vii, iar după moartea noastră să aibă pace”.Documentul specifică că Mușat le-a „dat și moșie ca să fie pomană pentru sufletul nostru și al părinților”58. Om al stăpânului său,adică aflat sub autoritatea acestuia, rumânul este dator față de feudal cu „ascultarea poruncilor”, adică executarea lor, ceea ce caracterizează starea de dependență față de stăpânul de pământ. Printre poruncile pe care rumânul era dator să le execute se înscriu și obligațiile față de stăpâni. Potrivit documentelor studiate, obligațiile locuitorilor din satele borcene sunt cele pe care le întâlnim în tot cuprinsul țării și cuprind două categorii: darea sau dajdia și muncile sau slujbele. Încă din secolul al XV-lea, actele de danie și întărire ale domnilor fac și precizări asupra obligațiilor pe care sătenii le aveau față de mănăstiri și boieri. În primele documente obligațiile înscrise în acte sunt mai generale. Astfel, prin actul emis de Mircea cel Bătrân la 1404, mănăstirea Cozia avea dreptul de a strânge „vama din pește și vama dinstupi și gloabe și deșegubine și toate celelalte munci”59. Într-o formă mai extinsă prezintă obligațiile locuitorilor, de aici, actele urmașilor lui Mircea cel Bătrân: Radu Praznaglava, Dan al II-lea, Alexandru Aldea, adică: „oricât se cuvine sau din sate sau de la bălți sau de la țigani, fie că este vinărici, sau găleți, sau vameș de stupi, sau de oi, sau de porci, sauosluhari sau fânari”60. Începând cu hrisovul lui Radul cel Frumos, din 15 ianuarie 1467, sunt precizate și satele de la

53 D.R.H., XXIV, doc. 308. 54 Catalogul Ț.R., VI, doc. 346. 55 D.R.H., B, XXII, doc.110. 56 D.I.R., B, XVII/2, doc.378. 57 Catalogul Ț.R., VII, doc. 312. 58 D.I.R., B, XVII/3, doc. 112. 59 D.R.H. B, I, doc. 28. 60 Vezi D.R.H., B, I, doc. 48, 49, 56, 77. 21

Balta Ialomiței care aveau obligații față de mănăstirea Cozia, anume: Steanca, Bordușani, Făcăieni, Vlădeni și Blagodești. Cu timpul, formulările privitoare la obligațiile rumânilor, devin mai complete, ceea ce ne face să credem că ele au crescut. La 9 septembrie 1478, domnul Basarab cel Tânăr întărind daniile mănăstirii Cozia, sate și bălți, formulează mai explicit obligațiile sătenilor: „începînd cu vama oilor, vama porcilor, de albinărit și de dijmărit și de vinărici, de podvoade, și de curături și de copaci și de cositul fânului și de gloabe și de plocoane, adică de toate slujbele și dajdiile care se află în țara de sine stătătoare și în stăpânirea domniei mele”61. Poruncile domnești din secolele XVI-XVII se mențin, în general, fie în formulările documentelor anterioare, fie se folosesc formulări noi. Astfel într-un document din 10 octombrie 1560 sunt înserate următoarele obligații ale locuitorilor din satele mănăstirii Cozia: „și părpărul ce vor fi de carul cu pește, au de butia cu vin, au de fiece s-ar vinde pre ocină, au pre balta sfintei mănăstiri, sau de vor fi stupi, au vii, au grădini, au pometuri, iar ei să plătească părpărul și vama de vinărici și toate dajdiile ce se vor cuveni sfintei mănăstiri”62. Dintr-un document de la începutul secolului al XVII, surprindem ce obligații în natură aveau rumânii din satul Brânceni, ai mănăstirii Dealul. Domnul Radu Șerban, punând bazele unei slobozii, numite Satul Nou, pe moșia Brânceni, la 15 februarie 1614, îi ierta, pe oamenii așezați în această slobozie, de obligațiile care reveneau, rumânilor din satul Brănceni, față de mănăstirea Dealul, adică: „să fie în pace și slobozi de bir și de găleți și de groștină de oi și de stupi și de porci, de oaie seacă și de seu și de miere domnească și de cai domnești povodnici și de cai de olac și de măjerit și de munci domnești și de bani de județ și de toate dajdiile și mâncăturile, câte sunt peste an în țara domniei mele”63. Altfel sunt prezentate obligațiile în bani sau în natură a locuitorilor dinsatele Stelnica, Bordușani, Făcăieni, Valădeni și Blagodești, față de mănăstirea Cozia, într-un hrisov de la domnul Matei Basarab, din 15 aprilie 1635:„vama din 10 pești, unul, și din 10 bani, unul, cu perperii din carele cu pește și de la buțiile cu vin, dijma din stupi și din grădini...”64. Cu mici diferențe, aceleași obligații sunt precizate în hrisovul din 10 aprilie 1643, când domnul Matei Basarab întărește mănăstirii Cozia și egumenului Ștefan balta și gârla Săpatul....„cu vama din pește, unul din zece, un ban din zece, cu părpărul din carul cu pește și de butia cu vin, și cu dijma din albine și de râmători”65.După cum se vede, din documentele citate, oricare au fost formulările folosite, obligațiile rumânilor, din satele de aici, erau multe și apăsătoare, poruncile domnești cuprinzând și formulări care eliminau orice posibilitate de a refuza. Obligația de a lucra pe moșia feudalului, la orce poruncește stăpânul, a fost elementul hotârâtor în definirea rumânului. Ea caracterizează starea de șerbie și îi deosebește pe rumâni de țăranii cu învoială66. Dacă, documentele ne spun la ce fel de munci anume trebuia să participe rumânul, ele nu ne spun, însă, cât trebuia să lucreze. De obicei poruncile domnești, de constrângere la muncă a rumânilor, specificau obligațiile acestora de a lucra, în diferite formulări:„la orice vă va da învățătură egumenul sau boierul”, ori „la orice va fi treabă stăpânului”, „ce va porunci acesta”, „la toatetrebile și poslușaniile”, sau „orice va fi”, fără a preciza cuantumul în timpul clăcii. Absența acestor precizări sau legiferări lăsau pe țăran la bunul plac al stăpânului, egumen ori boier. Încă din primele documente, referitoare la comunitățile de pe Borcea, alături de obligațiile în natură este amintită și obligația lor de a lucra, la început puțin lămuritoare, așa cum întâlnim, în hrisovul din 1406, de la Mircea cel Bătrân, prin expresia „și toate celelalte munci”67. În același fel, este formulată porunca în documentele de întărire a daniei lui Mircea cel Bătrân de către urmașii săi.Cu timpul ele devin mai explicite, însă se mențin în formule generale. Astfel, în documentele de întărire a daniei lui Mircea cel Bătrân, urmașii săi, Basarab cel Tânăr și Vlad Călugărul menționează și muncile, pe care locuitorii satelor Cărăreni, Lumineani și Păpănei, erau obligați față de mănăstirea Cozia: „....de cărăturiși de podvoade, de copaci, de cositul fânului, ... adică de toate slujbele și dăjdiile căte se află în țara singurstăpânitoare a domniei mele”68. Din actele de danie și întărire aflăm că rumânii: ară, seceră, treieră; cosesc și strâng fănul, cară recolta și dijmele și fac toate transporturile de care stăpânii au nevoie; lucrează viile69; construiesc și repară casele70, morile și

61 D.R.H. B, I, doc. 161. 62 D.I.R., B, XVI/3, doc. 168, și D.R.H., V, doc. 207. 63D.I.R., B, XVII/2, doc,230. 64 Catalogul Ț.R., IV, doc.501. 65 Catalogul Ț.R., V, doc.973. 66Giurescu 1943, p.201-202. 67 D.R.H., B, I, doc. 28. 68 D.R.H., B, I, doc. 150, 161, 212. 69 Porunca lui Mihnea al III-lea Radu către rumânii mănăstirii Plumbuita din Tâmburești, de la 11 iulie 1659 „iar voi, carei de pre undeveți fi risipiți, să veniți și să lucrați acele vii”. Catalogul Ț.R., IX, doc. 773. 70 24 august 1671, porunca lui Antonie Vodă din Popești către Ghinciul pârcălabul și fiul său Dobrotă din Tâmburești să ia toți rumânii din Tâmburesti, ai mănăstirii Plumbuita „să vie toți aici să învelească niște chilii cu trestie, care nu le-am învălit domnia mea cu șindrilă”. 22 zăgazurile71; sapă heleștee. Cu alte cuvinte, rumânul trebuie să lucreze boierului sau egumenului, după cum poruncește domnul „la toate trebile și poslușaniile lor”. Până în secolul al XVIII-lea, în cazuri foarte rare, actele fac precizări și asupra cantității de muncă. Potrvit documentului din 20 iunie 1643, de la Matei Basarab, rumânii mănăstirii Plumbuita, trebuiau să muncească fără limită, adică, după cum ne informeză hrisovul „și ziua și noaptea”. Din documentele citate reiese faptul că obligațiile țăranilor dependenți au crescut necontenit spre jumătatea secolului al XVII-lea. Împotriva abuzurilor boierilor și egumenilor, atât în ce privește procesul de rumânire cât și creșterea obligațiilor în natură și în muncă, locuitorii satelor borcene au reacționat în diferite feluri. Cea mai frecventă formă a fost aceea a nesupunerii la lucru și a refuzului de a da zeciuiala. Îndeosebi mănăstirile se plâng. Tocmai pentru că rumânii din satul Futești nu ascultau de egumen (pobabil nu-și achitau obligațiile), domnul Matei Basarab, la 5 mai 1644, poruncește rumânilor de aici „să asculte de egumen, iar celui ce nu va asculta de egumen să-i facă egumenul cercetare”72. Măsurile luate de egumen, la intervenția domnului, nu le știm, însă, cu siguranță, au avut drept consecință liniștirea sătenilor, având în vedere că, în deceniile următoare, documentele nu mai amintesc de astfel de manifestări în satul Futești. O stare asemănătoare o întâlnim în satele Balagodești, Vlădeni, Făcăieni și Bordușani, unde, potrivit unui act din 4 august 1647, sătenii„nu vor să dea zeciuiala de pe baltă, după obiceiu din veac și opresc venitul și adetul mănăstirii”. Domnul poruncește lui Preda sluger, vameșul de la Orașul Floci „să apuce cu mare strânsoare aceste sate să dea tot până la un ban, iar cine nu va da de voie să dea fără de voie”. Documentul ne mai informează că locuitori, satelor citate, refuzau să dea adetul mănăstirii pentru „cirezile de boi, turmele de oi și vaci și stupi” pe care aceștia le aveau pe moșiile mănăstiri73. Refuzul locuitorilor de a da zeciuiala cuprinde toate satele de la Stelnica și până la Gura Ialomiței. La 21 mai 1650 domnul poruncește satelor de aici „să dea zeciuiala după obiceiul vechi, când vor vedea cartea aceasta și pe sluga sa, ... , înpreună cu omul egumenului Teodor de la mănăstirea Cozia”74. O altă formă de rezistență este nesupunerea la muncă. Rumânii din Tâmburești, foști ai vornicului Radu și ai mănăstirii Plumbuita, acum ai domnului, refuză să lucreze viile din sat, pe care le lucraseră până acum. Porunca se referea și la rumânii fugițicare „pe unde vor fi ei risipiți, să vină să lucreze aceste vii, pentru că acum ele sunt pe seamă domnească”. „Dacă vor avea păs – spune în continuare documentul – de ceva sau împresurare de bir, să vină la domn, să le facă dreptate și îi va ușura și de bir, iar altă băntuială să nu aibă”75. Căutând să scape de abuzurile egumenilor și boierilor, rumânii din satele de pe Borcea fugeau pe moșiile altor boieri sau mănăstiri, sperând la un tratament mai omenos. Fuga de pe moșie este o formă de luptă folosită în mod frecvent de țăranii dependenți în rezistența opusă abuzurilor boierești. În cazurile de fugă pe alte moșii sau în alte localități din cuprinsul țării, țăranii erau de cele mai multe ori urmăriți, readuși la urma lor, și constrânși la sevituțiile feudale. De aceea, în multe rânduri, au căutat scăpare peste hotarele țării. Prezența hotarelor dinspre Dunăre cu Imperiul Otoman a facilitat fuga acestora în Dobrogea. Încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea îi găsim pe locuitorii din aceste sate fugiți în Dobrogea. Două documente, din 12 mai 1614, amintesc că satul Tâmburești a trecut fluviul peste Dunăre. Doi dintre locuitori, care trecuseră „peste Dunăre cu satul Tâmburești”, reveniți acum sunt puși să jure că n-au trecut mai înainte de tocmeala lui Mihai voievod. „Deci de va fi trecut mai nainte de tocmeala lui Mihail vodă, ei să fie lăsați în pace, iar dă vafi mai de încoace, ei să fie rumâni”76. Din actul de vânzare-cumpărare, încheiat la 17 iunie 1625, prin care Preda postelnic și Drosul, feciorii lui Radu din Balomirești, vând lui Dumitru Dudescu partea lor de ocină în satul Tâmburești, împreună cu 19 rumâni, reiese că patru erau fugiți la turci (în Dobrogea)77.Expresia„ rumâni fugiți mai dinainte mai mulți decât cei 19”demonstrează că numărul celor fugiți era mai mare, iar boierul Dudescu primea, din partea domnului, dreptul de a-i „strânge și să-i fie rumâni ca și ceilalți”.Despre rumânii fugiții din satul Tâmburești ne amintește șihrisovul din 15 iulie 1659, atunci când domnul poruncește rumânilor „și câți sunteți și fugiți, să viniți și să lucrați viile din sat78. Sunt cazuri repetate în care sătenii din Tâmburești trec peste Baltă, în Dobnrogea, încercând să scape de servituțiile feudale. Un document din 7 martie 1704, amintea că mulți săteni din Tâmburești „erau adesea fugițiîn Țara Turcească”79.

71 Hrisovul din 18 noiembrie 1671 prin care Antonie vodă dă poruncă sătenilor din Dichiseni ai mănăstirii Sf.Troiță „voi să căutați să vă sculați cu carăle voastre și cu topoare, cu bucate, și să veniți aici la mănăstire să lucrați la morile mănăstirii și zăgazurile”. Giurescu 1943, p.162. 72 Catalogul Ț.R.,V, doc. 1323. 73 Catalogul Ț.R., VI, doc. 906. 74 Catalogul Ț.R., VII, doc.127. 75 Catalogul Ț.R., IX, doc.773. 76 D.I.R., B, XVII/3 , doc.248 și 249. 77 Catalogul Ț.R., III, doc.471. 78 Catalogul Ț.R., IX, doc. 773. 79 D.R.A. 1961, p. 204-205. 23

Încă de la începutul secolului al XVII-lea rumânii de pe moșiile mănăstirii Argeș erau fugiți, ceea ce îl determină pe domnul Gavril Movilă să dea poruncă egumenului Iosif „să adune pe toți rumânii mănăstirii de unde sunt risipiți, ori în oraș, ori în sat domnesc sau călugăresc, să-i aducă cu bucatele și cu familiile la moșia lor, unde le va fi satul și să-și plătească și cisla”80. În secolul al XVII-lea, domnii intervin deseori, poruncind egumenilor și boierilor să readucă la urma lor pe rumânii fugiți. La 10 ianuarie 1695 domnul Constantin Brâncoveanu poruncea pentru aducerea la urma lor a rumânilor fugiți din satul Cărăreni al mănăstirii Cozia81. În asemenea cazuri libertatea obținută nu era decât o scurtă etapă între două rumâniri. Urmărind actele emise de cancelaria domnească, relațiile dintre stăpânii feudali și locuitorii satelor de pe Brațul Borcea, în secolele XV-XVII, poate fi schițat în felul următor: - În secolele XV-XVI, aceste relații se vor menține în cadrele tradiționale, așa cum au fost modelate în aceste secole, rumânul rămânând un țăran aflat în dependență personală față de stăpânul său, fiind la dispoziția acestuia. - În secolul al XVII-lea se accentuiază dependența sa față de stăpân, situație ilustrată de actele interne din timpul domnului Matei Basarab, când asistăm la o reacție seniorială, un rol important, în acest proces, jucându-l și efectele juridice ale Legăturii lui Mihai. Acest fenomen va determina intervenția domnilor în reglementarea raporturilor dintre feudali și locuitorii satelor, politică inițiată de Matei Basarab și continuată de Constantin Brâncoveanu.

Bibliografie

Catalogul Ț.R. – Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Naționale, vol II-IX, București, 1974-2012. D.I.R., B – Documente privind istoria României, B, Țara Românească: Veacul XVI, vol III (1551-1570), București, 1951; Veacul XVII, vol. I (1601-1610); vol. II (1611-1615); vol. III (1616-1620); vol. IV (1621-1625), București, 1951. D.R.H., B, - Documenta Romaniae Historica, B, Țara Românească: vol. I (1247-1500); vol. V (1551-1565); vol. VI (1566-1570); vol. VII (1571-1575); vol. VIII (1576-1580); vol XXI (1626-1627); vol. XXII (1628-1629); vol. XXIII (1630-1632); vol. XXIV (1633-1634); vol. XXV (1635-1636); vol. XXX (1645); vol. XXXI (1646); vol. XXXIV (1649); vol. XXXV (1650); vol. XXXVI (1651); vol. XXXVII (1652), București, 1966-2006. D.R.A 1961 – Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol.I, Țara Românească, București, 1961. Constantiniu, Papacostea 1960 – Fl. Constantiniu, Ș. Papacostea, Aspecte ale rumâniei în ultimile decenii ale veacului al XVII-lea, în „Revista Arhivelor”, III, 1960, 2. Giurescu 1943 – C. Giurescu, Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai. Despre rumâni. Despre boieri, București, 1943. Panait 1983 – Panait I. Panait, Date noi privind problema pământului în satele de pe Borcea, în secolele XVIII-XIX, în „Ialomița. Materiale de istorie agrară”, Slobozia, 1983. Ștefănescu 1962 – ȘT. Ștefănescu, Despre terminologia țărănimii dependente din Țara Românească, în secolele XIV-XVI, în „Studii. Revistă de istorie”, 5, 1962.

80D.I.R., XVII/2, B, doc.992. 81 Constantiniu, Papacostea 1960, p. 246. 24

CONSIDERAŢII PRIVIND O FAMILIE DE FARMACIŞTI DIN TURDA: FAMILIA VELITS

Dr. Răzvan Mihai Neagu

Abstract. Considerations regarding a family of pharmacists in Turda: The Velits Family. The Velits family was one of the most important families of Turda town in the 19th century. Members of this family were mostly pharmacists. From generation to generation members of this family have been dedicated to the study of pharmacy perfecting and training at the universities of Vienna and Pest. The Velits family was originally from Turóc County (now in Slovakia), and its members were of Evangelical- Lutheran confession. In the eighteenth century, Samuel Velits settled in Turda and became the owner of the first pharmacy in town called the Golden Stag. His son, Lajos studied pharmacy in Vienna and afterwards to Turda. Velits Lajos lived between 1798-1855. This pharmacist had six sons and two daughters: Károly, Győrgy, Lajos, Samuel, József, Ődőn, Karolina şi Lujza. Three of the boys attended university: Károly studied pharmacy in Pest, Lajos studied engineering in Vienna and Samuel pharmacy in in Vienna. Velits family members were actively involved in the political and cultural life of Turda, and Transylvania. Károly Velits participated in the Revolution of 1848-1849. His brother, the engineer Lajos Velits also participated in the revolutionary events of 1848-1849 and later became a member of the prestigious cultural societies such as EMKE and Transylvanian Museum. Another family member, Lajos Velits Lajos (1855-1895) chose to study medicine in Vienna and became the doctor of Turda Salt Mine. In 1856 Velits family members opened the second pharmacy in town, the Guardian Angel.

Cuvinte cheie: Velits, farmacie, Turda, Universitate, Revoluţia de la 1848-1849. Keywords: Velits, Pharmacy, Turda, University, Revolution of 1848-1849.

Farmacia este un domeniu conex medicinei, iar oraşul Turda are o lungă tradiţie istorică în acest domeniu. Acest fapt se datorează familiei Velits. Din generaţie în generaţie membrii acestei familii s-au dedicat studiului farmaciei desăvârşindu-şi pregătirea în cadrul unei universităţi. Familia Velits era originară din Lászlófalvá, comitatul Turóc (azi în Slovacia), iar membrii săi erau de confesiune evanghelic-luterană. O ramură a acesteia s-a stabilit la Turda la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Primul farmacist, membru al acestei familii a fost Velits Samuel. El şi-a luat atestatul de ajutor de farmacist la 14 aprilie 1776 la Bajá în farmacia lui Rettig Antal1. Documentul care atestă acest fapt se păstrează la Muzeul Farmaciei din Cluj-Napoca. Ulterior, Velits Samuel se mută la Turda continuând să practice farmacia. În anul 1784 şi-a luat atestatul în această profesie, devenind proprietarul farmaciei Cerbul de Aur din Turda, prima deschisă în oraşul de pe Arieş. Datorită eforturilor depuse de membrii familiei Velits în anul 1856 s-a deschis a doua farmacie din Turda, Îngerul păzitor. Velits Samuel şi-a îndrumat fiul, Velits Lajos (1798-1855) spre studiul farmaciei în capitala Imperiului Habsburgic. Astfel, în anul 1819 tânărul Velits Lajos apare înmatriculat la facultatea de farmacie a Universităţii din Viena2. După finalizarea studiilor, Lajos a revenit la Turda desfăşurându-şi activitatea în farmacia tatălui său, fiind un factor activ al societăţii civile turdene. El s-a implicat în evenimentele revoluţionare de la 1848-1849, fiind căpitan al gărzii naţionale locale. În legătură cu acest personaj autoarea Péter H. Mária vehiculează informaţia potrivit căreia farmacistul turdean ar fi murit în anul 18923. Precizăm că iniţial am preluat şi noi această informaţie în lipsa altor referinţe bibliografice, însă continuând să cercetăm problema în cauză şi văzând că durata vieţii membrilor familiei Velits a fost, în general scurtă, ne-am pus întrebări asupra duratei vieţii lui Velits Lajos, având în vedere că a fost înregistrat ca student la Viena în 1819 (informaţie cu un mare grad de certitudine) şi anul morţii sale conform autoarei mai sus citate (1892). Pe de altă parte cercetând pe cont propriu mormintele din cimitirul central din Turda şi identificând, cu dificultate, mormântul familiei Velits, problema în cauză o considerăm definitiv soluţionată. Astfel, conform pietrei tombale, Velits Lajos a trăit 57 de ani, între 14 martie 1798-1 octombrie 1855. Farmacistul turdean a avut 6 fii şi 2 fiice: Károly, Győrgy, Lajos, Samuel, József, Ődőn, Karolina şi Lujza. Trei dintre băieţi au urmat cursurile unei facultăţi: Károly (farmacia la Pesta), Lajos (ingineria la Viena), Samuel (farmacia la Viena). Cel mai mare fiu al lui Velits Lajos a fost Velits Károly. El s-a îndreptat spre Universitatea din Pesta, unde a studiat farmacia între 1842-18434. Károly a fost o personalitate marcantă a Turzii în secolul al XIX-lea, care a continuat tradiţia tatălui şi bunicului său, în domeniul farmaciei. A obținut diploma de farmacist la Pesta în anul 1843. Revenind acasă, după 1845 a lucrat pe lângă tatăl său în farmacia din Turda. S-a implicat în Revoluţia de la 1848-1849,

1 Orient 1926, p. 211. 2 Szögi 1994, p. 93; Szabó, Szögi 1998, p. 502. 3 Péter 2002, p. 488, 489. 4 Molnár 1992, p. 1842-1843. 25 participând în calitate de căpitan în garda națională voluntară a zonei Turda-Arieş. Velits Károly a fost comandantul companiei a XVI-a din cadrul celei de-a doua divizii de honvezi până la capitularea de la Jibou (25 august 1849). La 1 iunie 1849, fiind la comanda unităţii sale, Velits Károly a obţinut o victorie asupra trupelor imperiale în zona Cheile Turzii. Farmacistul turdean a fost perceput negativ la nivelul comunităţii româneşti din Transilvania, în legătură cu rolul său în evenimentele revoluţionare de la 1848-1849. Astfel, în memoriile sale, Simion Balint (protopopul greco-catolic al Roşiei Montane) făcea următoarele consideraţii: În capul batalionului sta fiul apothecariului din Turda, sas, a cărui tată cu spesele sale ridicase o companie, el se numeşte Velits. Povăţuitori mai mari erau Pojai Lajos şi Engloffstein. Aceştia cu o nespusă furie năvălesc pe satele către munţi, au veni la Baia de Arieş, cărora în 19, 20, 21 le rezistă tribunul Ciurileanu cu vicetribunul Partenie Raţiu, dar ne-au retirat. […] După toate acestea ar fi lucru de dorit ca acele crunte tirănii ce le săvărşiră cu muieri, prunci şi bătrâni, precum şi aprinderi şi jefuiri cauzate prin mai sus pomeniţii turdeni şi răsculaţi în scaunul Arieşului sub povaţa lui Pojai Lajos, Engloffstein, Velits et comp. să se cerceteze şi acele mii de familii, care pentru tron şi dinatie au rămas sub ceriul liber neavând unde să-şi plece capul, satisfacţie eclatantă, iar sutelor de prunci, a căror părinţi au căzut jertfă pentru neclătita lor credinţă crudului element, proviziune de creştere să se facă5. După consumarea evenimentelor revoluţionare, Velits Károly s-a refugiat în Imperiul Otoman prin Serbia şi Albania. Ajungând la Constantinopol a funcționat tot ca farmacist. Despre el se ştie că împreună cu alţi refugiaţi a pus bazele Coloniei Protestanţilor Maghiari din Orient (10 decembrie 1854), care avea sediul în cartierul Galata6. În 1862 s-a reîntors în Transilvania și a trăit din agricultură şi apicultură pe moșia sa de la Frata (jud. Cluj)7. Destinul acestui personaj poate fi urmărit până în anul 1889, când apare menţionat ca membru cu cotizaţia plătită la zi, într-o asociaţie apicolă8. Velits Karoly a avut un singur urmaş cunoscut nouă, Velits Karoly, care a urmat studiile de specialitate în domeniul farmaciei la Universitatea din Cluj, obținând diploma în anul universitar 1880-81. El şi-a desfăşurat activitatea tot la Turda, în vechea farmacie întemeiată de înaintaşii săi. Cunoaştem că Velits Karoly a murit în anul 19149. Acesta a avut la rândul său un urmaş omonim, care devine proprietarul farmaciei familiei, fiind recunoscut de autorităţi în anul 191510. Farmacia familială va fi în posesia lui și în anul 1937. Velits Karoly şi-a obținut diploma de specialitate la Cluj. Ca proprietar de farmacie, a fost membru al comitetului de conducere al Colegiului Farmaciștilor din județul Turda11. În timpul celui de-al doilea război mondial, farmacia familiei Velits a fost distrusă. Din păcate nu cunoaştem destinul acestui farmacist turdean. Al doilea fiu al farmacistului Velits Lajos a fost Velits Győrgy. Prea multe informaţii despre acest personaj nu deţinem; se ştie că a participat la Revoluţia de la 1848-1849, iar ulterior a fost comerciant de mirodenii. Studiul matricolelor universitare oferă informaţii interesante şi preţioase despre familia Velits, care nu sunt cuprinse în lucrarea autoarei Péter Maria. Astfel, în aceste documente apare numele unui membru al familiei, Velits Jenő student la facultatea de medicină a Universităţii din Viena între 1859-186012. El era născut la Turda în 1840, având la înscrierea la universitate 19 ani. Actul matricol consemna faptul că tatăl medicinistului turdean avea meseria de comerciant, fără însă a-l numi. Cu toate acestea, pe baza informaţiilor pe care le deţinem vom soluţiona, cu o mare probabilitate această enigmă. Singurul comerciant cunoscut din familia Velits este Velits Győrgy, fiul lui Velits Lajos şi fratele farmaciştilor, Velits Károly şi Velits Samuel. Am menţionat anterior că Győrgy a participat împreună cu fraţii săi la Revoluţia de la 1848-1849, fiind ulterior comerciant de mirodenii în Turda până la moartea sa în 187713. Aceste informaţii sunt furnizate chiar de autoarea mai sus pomenită, care dintr-un motiv necunoscut nouă nu-l menţionează şi pe studentul medicinist turdean (Velits Jenő), fiul lui Velits Győrgy. Din păcate, în stadiul actual al cercetărilor datele referitoare la viaţa şi activitatea lui Velits Győrgy şi a fiului său Velits Jenő sunt sărace. Cu toate acestea se ştie că Velits Jenő a fost primarul oraşului Turda, începând cu 189014. Al treilea fiu al farmacistului, Velits Lajos a fost Velits Lajos, care a s-a îndepărat de tradiţia intelectuală a familiei şi a ales să studieze ingineria. Astfel, el a studiat la Institutul Politehnic (Universitatea Tehnică) din Viena între 1851-185615. Înainte de a fi student, se ştie că a luat parte, împreună cu fraţii săi, Károly şi György, la revoluţia de la 1848-1849 din zona Turzii, fiind locotenent, în regimentul al XI-lea de honvezi16. Ulterior, s-a dedicat studiului ingineriei

5 Bocşan, Leu 2000, p. 121-122. 6 Csorba 2002, p. 228. 7 Péter 2002, p. 488. 8 Méhészeti Közlöny, 1889, november 15, 22. szám, p. 114. 9 Péter 2002, p. 490. 10 Paveleanu 2004, p. 199. 11 Péter 2002, p. 490. 12 Szögi, Kiss 2003, p. 167; Szabó şi colab. 2014, p. 445. 13 Péter 2002, p. 488. 14 Szabó şi colab. 2014, p. 445. 15 Szögi, Kiss 2003, p. 290; Szabó şi colab. 2014, p. 445. 16 Orbán 1889, p. 466. 26

în capitala imperială. După absolvirea studiilor a revenit în Transilvania şi s-a stabilit la Cluj. Datele de care dispunem arată că inginerul Velits Lajos a avut o deosebită implicare socio-culturală, fiind membru al Societăţii Muzeul Ardelean (Erdélyi Múzeum-Egyesület) din anul 1878, departamentul medicină şi ştiinţe naturale17. Prestigioasa asociaţie Societatea Muzeul Ardelean s-a înfiinţat în anul 1859 la iniţiativa contelui Mikó Imre, având sediul la Cluj. De asemenea, inginerul turdean a fost membru fondator al societăţii culturale EMKE (Societatea Maghiară de Cultură din Transilvania- Erdély Magyar Közművelődési Egyesület)18. Precizăm că respectiva asociaţie a fost înfiinţată la Cluj, la 12 aprilie 1885, având ca scop principal dezvoltarea culturii şi creşterea bunăstării generale din Transilvania19. Velits Lajos a murit la Cluj în 1888. În plan personal, el a fost căsătorit cu Hints Berta, având doi fii: Dezső (medic) şi Zoltán (ultimul comite maghiar al Clujului)20. Al patrulea fiu al lui Velits Lajos a fost Velits Samuel (1828–1897). El s-a născut la Turda şi este consemnat între 1850-1852 la facultatea de farmacie a Universităţii din Viena, continuând cu succes tradiţia familiei21. Velits Samuel reprezintă a treia generație de farmaciști din familia sa, împreună cu fratele său deja amintit, Velits Károly. Despre Samuel se cunoaşte faptul că după finalizarea studiilor a revenit în Transilvania, în oraşul natal, lucrând în farmacia părinților între anii 1866 și 1896. Farmacistul turdean a fost un membru activ al societăţii civile din urbea natală, remarcându-se şi prin acţiuni de natură socială şi filantropică. Astfel, cu ocazia construirii şcolii unitariene din Turda, în anul 1875 farmacistul Velits Samuel a donat 10 florini şi un car de pietre necesare acestui edificiu22. Pe plan cultural, farmacistul a fost membru al societăţii clujene EMKE23. Velits Samuel a murit în 1897, la Turda, având 71 de ani24. Un alt membru al familiei a fost Velits Lajos (1855-1895), care a ales să studieze medicina. Nu i se cunoaşte cu exactitate filiaţia şi nu se ştie sigur cine a fost tatăl său, dar se cunoaşte că a fost de meserie farmacist. Pe baza informaţiilor pe care le deţinem vom face unele consideraţii. Astfel, ştim că el a murit în 1895 la 40 de ani, prin urmare era născut în 1855. Cum am afirmat deja, matricola universitară spune că tatăl său era farmacist. La momentul 1855 din membrii cunoscuţi ai familiei Velits, erau în viaţă trei farmacişti: Velits Lajos, cel care studiase la Viena în 1819 şi fii săi Velits Károly şi Velits Samuel. Cu siguranţă viitorul medic cu studii vieneze, Velits Lajos nu era fiul lui Velits Lajos, tatăl lui Károly şi Samuel. Motivul este unul simplu; acesta avea deja un fiu omonim, care era inginer şi pe care l-am amintit anterior. Prin urmare rămân două posibilităţi: fraţii Károly şi Samuel. Luând în calcul vârsta acestora în anul 1855 (anul naşterii medicului Velits Lajos) rezultă că farmacistul Károly avea 33 ani, iar fratele său Samuel avea 27 de ani. Despre Velits Károly se ştie că a avut un singur fiu cu acelaşi nume şi nu cunoaştem să fi avut fraţi. Aşadar, este mai probabil ca medicul Velits Lajos să fie fiul farmacistului Velits Samuel, care şi-a botezat copilul cu numele tatălui său (Lajos). Menţionăm că Velits Samuel a fost căstorit cu Hints Karolina, sora soţiei inginerului Velits Lajos. Nu excludem complet nici posibilitatea ca farmacistul Velits Károly să fie tatăl medicului. Precizăm că în stadiul actual al cercetărilor, până la momentul elaborării acestui studiu, nu se cunoaşte niciun urmaş de la Velits Samuel. Medicul Velits Lajos ar putea fi unul. Revenind la personajul nostru, Velits Lajos s-a născut la Turda şi a studiat medicina la Viena între 1878-187925, iar în anul 1894 a publicat o lucrare de specialitate Împotriva răspândirii bolilor cu transmitere sexuală (A nemi fertőző betegségek terjedése ellen)26. Medicul turdean a fost membru al prestigioasei asociaţii Societatea Muzeul Ardelean, secţiunea medicină şi ştiinţe naturale. În această calitate apare menţionat la data de 17 februarie 189527. Din păcate la doar 40 de ani Velits Lajos a încetat din viaţă, tristul eveniment fiind semnalat inclusiv la Budapesta în ziarul Ziarul de duminică (Vasárnapi Ujság) din data de 1 decembrie 1895, unde se precizează că defunctul a fost medic la salina din Turda şi a avut parte de funeralii publice28. Despre al cincilea fiu al lui Velits Lajos, Jozsef, nu s-au păstrat date. Al șaselea frate, Ödön a fost ales primarul Turzii în 1887. În 1896 el a scris o lucrare despre starea administrației publice turdene29. De asemenea a fost membru al societăţii culturale clujene EMKE30. Mai există date despre un farmacist pe nume Velits: Velits Ödön s-a născut pe 8 octombrie 1901 la Turda, dar pentru că nu se cunoaște numele părinților, nu se știe cu exactitate urmașul cărui Velits este. Din registrul practicanților

17 Orvos 1883, p. 71. 18 EMKE 1887, p. 23. 19 Dicţionar 2013, p. 53. 20 Péter 2002, p. 488-489. 21 Szögi, Kiss 2003, p. 67; Szabó şi colab. 2014, p. 445. 22 Keresztény Magvető, 10, 1875, nr. 4, p. 278-279. 23 EMKE 1887, p. 115. 24 Péter 2002, p. 488. 25 Szabó şi colab. 2014, p. 419. 26 Péter 2002, p. 490. 27 Értesitő 1895, p. 72. 28 Vasárnapi Ujság Deczember 1 1895, Budapest, p. 801. 29 Péter 2002, p. 490. 30 EMKE 1887, p. 115. 27 farmaciști păstrat la decanatul Facultății de farmacie din Szeged, precum și din registrul studenților care au obținut diplomă de farmacist și au susținut examen de aprobare reiese că Velits Ödön a susținut examenul de practicant în 1922, a primit diploma în anul universitar 1927-28, iar examenul de aprobare a fost susținut în decembrie 193131.

Consideraţii finale. Familia Velits a fost o familie de vază a oraşului Turda. Deşi de origine din comitatul Turóc, membrii acestei familii s-au stabilit şi împământenit în oraşul de pe Arieş aducându-şi contribuţia decisivă în cadrul societăţii turdene în Epoca Modernă. Ei au fost cei care au întemeiat primele două farmacii din Turda, Cerbul de Aur şi Îngerul păzitor. Membrii acestei familii au fost, în marea majoritate a cazurilor, persoane cu o aleasă educaţie universitară, farmacia constituind o adevărată tradiţie. Astfel, de-a lungul a cinci generaţii găsim opt farmacişti membrii ai acestei ilustre familii. Alţii membrii ai familiei s-au remarcat în domeniul medical sau în inginerie.

Bibliografia

Cărți Bocşan, Leu 2000 – N. Bocşan, V. Leu, Revoluţia de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca, 2000. Dicţionar 2013 - Dicţionar cultural maghiar-român, Sfântu Gheorghe, 2013. Molnár 1992 – L. Molnár László, A pesti orvoskar hallgatói 1790-1850 között, Budapest, 1992. Orbán 1889 – B. Orbán, Torda város és környéke, Budapest, 1889. Orient 1926 – G. Orient, Az Erdélyi és Bánáti Gyógyszerészet Története, Cluj, 1926. Paveleanu 2004 – T. Paveleanu, Istoria farmaciilor din Transilvania, vol. III Nord-Vestul, Vestul şi Centrul Transilvaniei, Braşov, 2004. Péter 2002 – M. Péter, Az erdélyi gyógyszerészet magyar vonatkozásai, Kolozsvár, 2002. Szabó, Szögi 1998 – M. Szabó, L. Szögi, Erdélyi Peregrinusok. Erdélyi diákok európai egyetemken 1701-1849, Marosvásárhely, 1998. Szabó şi colab. 2014 – M. Szabó, Z. Simon, L. Szögi, Erdélyiek Külföldi Egyetemjárása 1849-1919 Között, II kötet, Marosvásárhely, 2014. Szögi 1994 – L. Szögi, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom egyetemein, I, 1790-1850, Budapest-Szeged, 1994. Szögi, Kiss 2003 – L. Szögi, J. M. Kiss, Magyarországi diákok bécsi egyetemeken és akadémiákon 1849-1867, Budapest, 2003.

Articole Csorba 2002 – G. Csorba, Hungarian emigrants of 1848-1849 in the Ottoman Empire în „The Turks 4 Ottomans’’, editors Hasan Celal Güzel, C. Cem Oğuz, Osman Karatay, Ankara, 2002, p. 223-232.

Periodice și repertorii de epocă EMKE 1887 – EMKE, Második Rendes Közgyülés, Aug XXVIII, Sepsiszentgyörgyön, 1887, B, Az EMKE Tagjai, Örökös és alapitótagok. Értesitő 1895 – Értesitő Az Erdélyi Múzeum-Egylet. Orvos-Természettudományi Skakosztályából, XX évfolyam, Kolozsvárt, 1895. Keresztény Magvető, 10, 1875, nr. 4. Méhészeti Közlöny, 1889, november 15, 22. szám. Orvos Természettudományi Értesitő. A Kolozsvári Orvos Természettudományi Társulat és az Erdélyi Muzeum Egylet Természettudományi Szakosztályának, Kolozsvárt, 1883. Vasárnapi Ujság Deczember 1, 1895, Budapest..

31 Péter 2002, p. 490. 28

DINICU GOLESCU, PEREGRINUL ROMÂN PRIN STATELE GERMANE

Dr. Petre Din

Summary. Dinicu Golescu, Romanian pilgrim in the German states. Dinicu Golescu's journey in the European countries reveals a constant comparison of the feelings of admiration for the realities of Western society with the frustrations caused by the economic, social and political backwardness development of the Romanian Country. As an exponent of the Enlightenment he regrets, accuse himself and has a sense of guilt in front of the gap that separates the civilization from the East and the West and reflects towards the solutions that must be adopted by the mount elite. Dinicu Golescu is aware that the Romanian world has sufficient human and material resources to overcome its impasse and to reintegrate itself in Europe. Dinicu Golescu, promoter of Western civilization, also outlines a program aiming the europeanization of the Romanian space. The main aspects of the program refer to the free development of trade, issue also appearing in the memo written in July 12, 1821, in Brasov, to the waiver of the boyars of a luxurious and contemplative life in the favor of the worship for labor, the development of the production of factories, the revival of the agriculture, to a more proper training of priests and to instill patriotism in schools.

Cuvinte cheie: Dinicu Golescu, civilizaţiei apusene, exponent al iluminismului, agricultură, patriotism în şcoli. Keywords: Dinicu Golescu, civilization western, exponent of the Enlighenment, agriculture, patriotism in schools.

Cercetarea de faţă se încadrează în palierul istoriei mentalităţilor şi propune un alt tip de lectură, ce vizează evidenţierea atitudinilor mentale la nivelul sensibilităţii colective româneşti a secolului al XIX-lea. Analiza mentalităţilor colective la începutul modernităţii a depăşit sfera discursului teoretic datorită şcolii istoriografice clujene şi bucureştene reprezentată prin Toader Nicoară1, Sorin Mitu2, Lucian Boia3, şi s-a angajat ferm în direcţia sincronizării cu istoriografia mentalităţilor europene4. Deschiderea istoriografiei româneşti la noile orientări ale mentalului colectiv are în personalitatea lui Nicolae Iorga5 un precursor de excepţională modernitate, faţă de produsele istorice contemporane, atât la nivel national, dar şi internaţional. Reconstituirea mentalului colectiv al secolului al XIX-lea necesită decuparea din sursele disponibile a acelor elemente care, comparate cu realităţile altor societăţi europene, mai dezvoltate, se înfăţişează drept paradigme pentru reprezentările mentale ale societăţii româneşti. Dinicu Golescu, boier cu moşii întinse, era circumscris spaţiului românesc, ocupând şi funcţia de mare logofăt în administraţia Ţării Româneşti. El trăieşte într-o epocă a contrastelor datorită faptului că societatea românească era orientată spre Occident doar prin elita sa restrânsă, în timp ce marea masă a populaţiei avea mentalitatea orientală. Când în 1824 decide să călătorească în Occident, boierul român nu renunţă la işlic şi anteriu dar, în pofida acestui fapt, el se dovedeşte receptiv la noutăţile societăţii civilizate6. În fraze memorabile George Călinescu a surprins în toată complexitatea sa aspiraţia lumii româneşti spre modernitatea europeană. „El e înfipt ca un japonez modern, vrea să vadă tot şi intră pretutindeni, în ciuda îmbrăcăminţii orientale ce atrage atenţia asupră-i şi probabil, amuză”7. Dispariţia prematură a lui Dinicu Golescu în 5 octombrie 1830, la vârsta de 53 de ani, a evidenţiat, de data aceasta, importanţa mamei, Zoe Golescu, pentru cei patru copii ai lor: Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru. „Mai mult decât pentru tatăl lor, care a dispărut poate din viaţa lor prea devreme, cei patru fii ai lui Dinicu Golescu au avut un adevărat cult al mamei lor, împărtăşit dealtfel şi de ceilalţi fruntaşi din epocă ai mişcării de eliberare româneşti. Zoe Golescu trebuie să fi fost o femeie surprinzătoare, nu numai prin frumuseţea ei, cât mai ales printr-o uimitoare putere de comprehesiune a problemelor vremii ei şi printr-un spirit înaintat, uneori de-a dreptul revoluţionar”8. Memoria tatălui lor este reliefată de către băiatul cel mic, Alexandru, în 1836, moment când acesta avea doar 18 ani. „Aprob purtarea tatălui nostru, el a acţionat ca bun cetăţean, sunt mândru de a fi fiul lui Dinicu Golescu. Şi chiar dacă pentru binele public s-ar fi îndatorat şi mai mult aş fi fost astfel constrâns de a mă întoarce în ţara mea. Îl văd, îşi plânge patria, dar mulţumit de sine însuşi, îmi arăta cu mândrie urmele sale pe care trebuie să le urmez. Da, nobil şi generos tată, voi căuta să te imit; vreau să fiu urât de boieri, aceşti linguşitori josnici, şi vreau să fiu iubit de săracii şi virtuoşii ţăranii”9. Aşa cum am menţionat, a treia călătorie (1826), a fost realizată pentru a-şi conduce copii la sudii în Elveţia. Traseul Viena-Mǖnchen a fost încântător prin peisajul natural şi munca oamenilor. Pădurile au fost curăţate de uscături,

1 Nicoară, Nicoară 1996, p. 9-18; Nicoară 1997, p. 5-10. 2 Mitu 1997, p. 5-29. 3 Boia 1997, p. 5-9. 4 Duby 1961, p. 937-966. 5 Iorga 2009, p. 10-16. 6 Rotaru 1971, p. 9. 7 Călinescu 1972, p. 79-80. 8 Berindei 1980, p. 81. 9 Fotino 1939, p. 32-33. 29 cu drumuri de acces corect întreţinute, încât orice persoană avea sentimentul că se află într-un parc. Terenurile ţăranilor erau bine lucrate şi delimitate, oferindu-ţi senzaţia că ar fi realizate datorită inginerilor cadastrali10. Dinicu Golescu a constatat prosperitatea localnicilor, că satele erau populate cu mulţi locuitori şi buna convieţuire a acestora impusă printr-o legislaţie modernă. În acest context, Ion Negoiţescu a afirmat că sensibilitatea cărturarului pentru noutăţile din domeniul economiei, administraţiei şi învăţământului îi transformă opera într-o utopie. „Trezindu-se brusc într-o lume ce, peste temeinice tradiţii culturale vii practica ideile luministe dezvoltate încă din secolul anterior, marele logofăt, foarte inteligent şi sensibil desigur, descoperă progresul cu atâta stupoare, încât, strivit aproape de această descoperire, o idealizează, împrumutând noii realităţi, cu deosebită atenţie constatate, trăsăturile general- progresiste ale utopiilor pozitive, de la Platon la Thomas Morus, Francis Bacon şi Campanella: interesul pentru problemele mai bunei organizări sociale, ale învăţământului de folos obştesc sau impulsului pragmatic al ştiinţei”11. Călătorind în Europa Vestică, Dinicu Golescu nu şi-a propus alt obiectiv decât acela de a-şi informa compatrioţii asupra civilizaţiei occidentale. De aceea, orice preocupare literară îi este indiferentă, atenţia sa focalizându-se exclusiv în direcţia cultivării solului, a creşterii vitelor şi a administrării instituţiilor publice: şcoli, spitale, muzee. În Bavaria a constatat că locuitorii erau bine îmbrăcaţi, purtau încălţăminte şi erau politicoşi. Prin comparaţie cu spatiul muntean, el remarcă faptul că bavarezii erau bine informaţi asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care le aveau şi se întreţineau politicos cu orice persoană. „Toţi locuitorii, până şi cel mai sărac, sunt îmbrăcaţi curat; cârpit sau desculţ nu să vede, măcar bărbat, măcar nevastă, măcar copile. Am zis că au firească slobozenie şi îndrăzneală fără de obrăznicie; căci când să întâlnesc cu altul, sau de treaptă mare, sau deopotrivă, numaidecât îi dau închinăciunea cu pălăriile în mână. Şi de le va face cinevaş orce întrebare, îi răspund cu îndrăzneală, dar cu un mijloc aşa de politefist şi dulce, încât întrebătoriul rămâne foarte mulţumit. Dintr-acesta a lor urmare, ce au către tot omul, să cunoaşte că sunt politefisti şi luminaţi prin învăţătură, ştiindu-şi fieşcare datoria sa; şi de aceea, de bunăvoie să poartă bine cu fieşcare”12. În Muntenia, relaţiile dintre locuitori aveau amprenta politeţii doar faţă de cei care le inspirau teamă, insecuritate. Din acest considerent ţăranii se închinau boierului pe moşia căruia munceau, zapciului care strângea dările şi ispravnicului, prefectul localităţii. În afara acestor functionari, locuitorii nu salutau alte persoane, indiferent de vârstă sau funcţie publică. Acesta este raţionamentul pentru care orice persoană poziţionată ierarhic pe o treaptă superioară ţăranului era linguşită şi era umilită dacă se situa pe o treaptă inferioară acestuia. „Iar la noi, locuitorii, din multă juguire ce au avut, şi neluminare, nu-şi munceşte nici datoria cătră altul, aducând închinăciune numai aceluia de care să teme, cum stăpânului său, zapciului, ispravnicului, de-l va cunoaşte; iar cătră oricare om nu-ş scoate căciula, fie măcar de cea mai mare treaptă. Cum mi s-au întâmplat chiar mie, să mă întâlnesc cu mulţi locuitori cu căruţe pe drumuri, şi nici unul nici căciula s-au scos, nici drumul jumătate ne-au lăsat, în vreme ce văzându-mă cu barbă, m-au cunoscut că sunt de treapta Divanului. Iar mai tânăr fiind, dar ispravnic, şi împrejurat de slujitori, atunci, întâlnindu-mă, au căzut la pământ, cu capetele grele, ca nişte vinovaţi de moarte, ce ar fi aşteptat scăparea de la mine. Cum şi chiar supuşii mei, mie îmi dau închinăciune, iar altuia, fie şi mai mare şi mai bătrân, căci nu are trebuinţă de acela, nu-i dă închinăciune. Din care să adună că neânvăţătura şi juguirea prosteşte pre om, făcându-l şi rău. Şi de aceia cu dreptate să uită asupra fieşcăruia cu vrăjmăşie, socotind că poate şi acesta va veni vreme să-i facă vreun rău, -căci bine n-au văzut de la nime-sau că şi acela îi va cere cevaş, căci lui nime nu-i dă nimic, nici măcar o învăţătură, nici un ajutor, nici o îndreptare în datoriile lui, ci trăieşte ca un dobitoc sălbatic. Cum şi cei ce sunt oareşce de mai înaltă treaptă decât proştii ţăranii obicinuiesc către treapta cea mai mare să se arate cu o nespusă şi necuviincioasă linguşire, iar cătră cel mai mic, răstit şi îngâmfat, vrând numaidecât să-i arate că este mai mare decât acela”13. În ipostaza de călător, Dinicu Golescu este impresionat de realităţile geografice, precum cataractele Rinului, dar şi de lucrările pe care le-au executat locuitorii pentru a amplifica farmecul peisajului. „Cale ca de 1 ceas departe, începe a să auzi un zgomot cu o oareşcare duduială, ce să pricinuiaşte din repedea aruncătură a Rinului; dar aceasta este nimic pe lângă mirarea şi sfiiala cu plăcere ce cuprinde pe om când vine lângă aruncătură-i şi împotrivă-i, şi vede că, - dintr-o înălţime ca de 10 stânjeni, şi lăţime 35, - să aruncă apa jos, fiind strâmtorată, din partea dreaptă, de un munte de peatră, asupra căruia este zidită o cetăţuie, - şi în veci toată zidirea să cutremură, - şi din stânga, de alt munte mare, pe care sunt 4 fabrici; de tabac, arpăcaş, făină, şi de fer. Şi această priveală iarăş îşi are vremea, căci este de 10 ori mai presus de a o vedea cinevaş spre sară, când lovesc razele soarelui în tot cataractul; din care pricină să prevede şi să cunoaşte cât de mare şi înalt este acel nor pricinuit de stropituri, şi acea spumă ce este pe la locuri groasă, şi pe alte supţire,- petrecându-o iarăş razele soarelui, face o vedere pe care eu n-am putere de a o descrie. Cum şi frumuseţea şi

10 Iordache 1982, p. 123. 11 Negoiţescu 1991, p. 28. 12 Golescu 1977, p. 136-137. 13 Golescu 1977, p. 137-138. 30 plăcerea este nespusă, când va vede-o cinevaş noaptea, iarăş, când luna va fi luminoasă şi va lovi împotriva cataractului; atunci crez că nu să va găsi om cu mulţumita sa să poată a să depărta de această vedere”14. Exponent al despotismului luminat, Dinicu Golescu sesizează beneficiile existenţei în Bavaria, a unor principii liber consimţite şi acceptate de către locuitori. El fixează în memorie aspecte ale evenimentelor şi fenomenelor receptate spre a le analiza şi prin aplicarea cărora ar putea conduce la modernizarea structurilor şi relaţiilor economice româneşti. „De aceea, intrând în hotarele Crăiii Bavarii, şi puţin călătorind, numaidecât s-au cunoscut dreapta şi dulcea oblăduire, fericirea, firească slobozenie a norodului şi îndrăzneala cea fără de obrăznicie, ci numai pe cât să cuvine la omenire”15. În statele germane cărturarul român a fost impresionat de existenţa bibliotecilor care conţin manuscrise şi cărţi scrise în limba latină şi greacă veche. A constatat că biblioteca din Mǖnchen era dotată cu 52 de săli, 400.000 tomuri, din care 12.000 de manuscrise având informaţii extrem de preţioase din diverse domenii. Cu acribia ce-l caracterizează enumeră titlurile şi autorii cărţilor care l-au impresionat: 1060 de tomuri scrise de Aristotel, Iliada lui Homer, un lexicon latin din 1158 şi harta geografică tipărită în oraşul Bologna, în anul 38516. La Mǖnchen vizitează un muzeu de artă înzestrat cu 10.000 de tablouri. Compoziţia acestor tablouri este eterogenă, multe din ele fiind de fapt icoane ce reprezintă pe Maria Magdalena, Fecioara Maria, Arhanghelul Mihail, Isus Hristos, dar şi tablouri ale unor pesonalităţi istorice: Don Ferdinand, fratele regelui spaniol Filip al IV-lea, Seneca, ducele Carol al Bavariei. „Toate aceste icoane şi cadre au o aşa asemănare, unile în bucurie, altele în tristare, cum şi în mânie şi în bătaie, după cum am zis pentru maicile ce s-au împotrivit trăgând pe copiii lor din mâinile vrăjmaşilor, şi mai vârtos aceia cu lumina ce să munceşte copilu să o stingă, atât le este asămuirea, încât stau la fieşcare câte 30-40 de privitori vreme destulă, făr’ de a-l lăsa inima să se mute şi la altă vedere. Mult m-aş fi întins asupra mirării acestor asămuiri, dar ne-au fost teamă să nu se supere cititorii”17. Pentru a circumstanţia stilul exprimării se impune să precizăm că Dinicu Golescu nu a redactat direct în limba română, din lipsa terminologiei, ci în limba greacă, traducând ulterior textul la reşedinţa sa. Aceasta este explicaţia pentru inexistenţa unor preocupări stilistice, el fiind interesat doar de a fi cât mai corect perceput de către conaţionalii săi. Valoarea literară a Însemnărilor s-a obţinut mai târziu, când elita românilor a fost atrasă de farmecul expunerilor cărturarului din Goleşti, prin autenticitatea şi sinceritatea autorului. Pitorescul relatărilor este identificat în sensibilitatea lui Dinicu Golescu, devenit el însuşi centrul atenţiei şi pivotul întregului volum18. „Dinicu e un om de bună credinţă, cinstit, admirabil observator, doritor să deschidă şi altora ochii, dar nu pare deloc să fie un artist. Relatarea lui oscilează între un ghid turistic, un Baedecker oarecum naiv, deşi destul de metodic, şi un manifest social-economic, bogat în recomandări practice, unele asemănătoare (nu în radicalitatea) cu cele ale lui Ionică Tăutu. Nu există în Însemnări plăcere gratuită a contemplării lumii, nici simţ al frumosului natural ori artistic, nici în fire, expresie literară a frământărilor sufleteşti individuale. Totul este orientat spre utilitate, spre notarea factorilor de civilizaţie materială, spre social şi tipic, ca în Olanda lui Sadoveanu peste un veac”19. Exponent al ideilor iluministe, cărturarul român îl identifică pe regele Ludovic al Bavariei în ipostaza monarhului luminat20. Acesta a fost observat pe străzile oraşului Műnchen, îmbrăcat în ţinută obişnuită şi deplasându-se ca orice alt cetăţean. Exemplul concret de comportament luminat al regelui, investit cu forţă şi autoritate în mentalul colectiv german, rezidă şi din faptul că la întrunirile la care a participat Ludovic al Bavariei nu avea niciun simbol al puterii şi la sărbătorile oraşului se deplasa pe jos, însoţit de o gardă militară. Paradigma monarhului luminat se materializează în acest caz prin participarea regelui la o expoziţie agricolă, unde va stimula pe producători să-şi cultive pământurile şi să-şi crească animalele, premisă importantă în prosperitatea locitorilor şi a statului bavarez. „Acest crai de acum al Bavariei, anume Ludovic, mult să sileşte spre faceri de bine; are mare bun cuget pentru noroadele creştineşti ce să află în nedreptăţi. Şi cu toate că nu are nici o înclinare şi este depărtat, dar, după cât poate, tot ajută. Nu este mai mare bucurie decât a-l vedea cinevaş cum umblă prin norodul său, prin oraş, prin grădini şi la theatru, întocmai ca fieşcare oroşan, şi îmbrăcat cu nici un chip de lux, ci cu foarte obicinuite haine, ca să dea bună pildă la ceilalţi. În cîte adunări obşteşti l-am văzut, n- au avut nici o bucăţică de semn sau formă împărătească, unde erau mulţi scump îmbrăcaţi şi împodobiţi. Mai vârtos la o litanie, ce să face pe tot anul o dată, când să duce mai tot oraşul de îl ia de la palat şi merg la biserică, de unde săvârşindu-să slujba, îl preumblă pe multe uliţe, până îl duce iarăşi la palat, aflându-se în mijlocul norodului, pe jos, iar nu în caretă cu 6 telegari, împresurat de întrarmaţi. Mai înaintea acesteii litani, este o sărbătoare ce să sărbătuieşte 15 zile, în luna octombrie, când craiul este dator, în toate aceste zile, să iasă afară, la un loc hotărât, cu mulţi din miniştrii

14 Golescu 1977, p. 174-175. 15 Golescu 1977, p.136. 16 Golescu 1977, p. 140-141. 17 Golescu 1977, p. 143-144. 18 Rotaru 1971, p. 86-87. 19 Manolescu 1990, p. 157-158. 20 Chaunu 1986, p. 275-276; Oppenheim 1998, p. 122-123; Nicoară 1999, p. 207-208. 31 săi şi mai tot oraşul. Acolo este obicei să se strângă după prin sate şi oraşe lăcuitori cu care vite au mai mari, mai grase şi mai frumoase, cu pluguri meşteşugărite spre iscusinţă, sau cu oricare alt meşteşug va fi izvodit din capul său, şi oricare va fi lucrat vreo bucată de pânzet, sau va fi făcut mehanică spre vreo înlesnire, toţi aceştia, cu acelea frumoase vite sau meşteşuguri, trebuie să treacă pe la cel loc, unde craiul stă cu miniştrii săi şi iau daruri de la stăpânitor, pentru căci s-au silit să scoată soi de vite bune, sau căci le-au îngrijit, cum şi cei ce au izvodit un ce spre folosul obştii”21. Despotismul luminat, ca regim politic şi practică de guvernare poate fi detectat fără dificultăţi în concepţia politică a cărturarului român. În concordanţă cu filozofia Luminilor, monarhismul luminat schimbă radical concepţia despre stat şi monarhul său. Conform acestuia, monarhul deţine puterea absolută în virtutea dreptului natural şi al contractului social22. Prin contractul social autoritatea este acordată regelui, cu condiţia să o utilizeze spre binele statului şi al poporului. Regele nu este stăpânul statului ci primul său slujitor, iar activitatea sa trebuie să fie în slujba supuşilor, care îl acceptă pentru calităţile sale şi iniţiativele reformiste. „Acestea sunt, fraţilor, mijloacele cu care zic că oblăduitorii îndemnează pe norod spre îmbunătăţiri ale tuturor lucrurilor ce aduc la o aşa vedere, pentru o aşa împreunare a oblăduitorului cu norodul său? Craiul pe norod miluişte şi cinsteşte, pentru a lui bună urmare. Norodul pe crai iubeşte, şi, cu a sa bunăvoie i să supune. Craiul, cu aceste mici daruri şi cinsti, îndemează pă norod să-şi îngrijească vitele şi toate lucrurile să le întemeieze şi să le înfrumuseţeze. Norodul, supuindu-să, îşi îmbogăţeşte patria, pricinuind şi craiului laudă şi mărire”23. În ideea de a deveni cât mai convingător în expunerea privind superioritatea civilizaţiei occidentale, Dinicu Golescu face apel la un exemplu din Bavaria. Impresionat de frumuseţea exterioară a unui birt, a dorit să-l viziteze. Proprietarul birtului i-a prezentat locuinţa ce avea camere spaţioase, faianţe şi vase din sticlă expuse pe poliţe. Farmecul discret al locuinţei l-a determinat să-l întrebe cum a realizat această avere şi acesta a răspuns că mergea la munca câmpului în zilele frumoase, şi la birt, în zilele ploioase sau geroase şi plătind regelui Ludovic a unsprezecea parte a acumulărilor sale în produse şi în bani. „Coborându-mă la un sat, să intru în birt, am văzut, aproape o căscioară decât toate celelante mai împodobită şi curată, zugrăvită, cu geamuri mari, cu jealogii, şi o poartă foarte frumos lucrată; şi întreabă pe sluga birtului cine lăcuieşte într-acea casă, ne-au spus că un sătean. Atunci, coprinzându-mă mirare, m-am îndemnat şi m-am suit să văz cele din năuntru, unde întâmpinând pe gazdă, i-am spus curat că sunt călător strein şi că frumuseţea şi curăţenia casii m-au îndemnat să mă sui ca întâi să văz cele năuntru; atunci săteanul cu mare bucurie m- au îndreptat întâi în doao odăi, unde avea numai paturi cu aşternuturi, scaune, mese, cadre şi harta patrii lui; apoi m-au îndreptat în alte 3 odăi, unde era tot poliţe, deasupra cărora avea toate felurimile de vase, din fieşcare mai multe decât ar fi putut fi trebuincioase unii bune şi bogate gazde; şi din toate arăt numai un feli, că avea peste 50 năstrăpi de apă, din care vro 30 era de sticlă şi celelante de pământ alb, şi toate cu fundurile şi capacele de cositori, după cum pe acolo să obicinuieşte. Atunci l-am întrebat pentru ce din fieşcare feli are o aşa mulţime. El ne-au răspuns că, nişte lucruri totdeauna trebuincioase casii, le-au cumpărat la vreme de târg, căci să vând cu preţul jumătate, şi apoi nu mai are grije multă vreme. Acuma judece fieşcine stările oamenilor proşti de prin aceste locuri; şi acest feli de stări au văzut mulţi fraţi compatrioţi, care au intrat în Austria şi au umblat prin satele săseşti. Apoi iarăşi, mai întrebându-l cum au agonisit o aşa îndestulată stare, cu ce meserie neguţitorindu-să, el me-au răspuns, cu puţine cuvinte, că, lucrând în toate zilele de peste an, în cele bune la câmp, şi în cele rele la lucrurile casii, şi plătind craiului Ludovic al II-lea parte din agoniseala lui, pentru care şi mulţumeşte milostivului Dumnezeu”24. Dinicu Golescu, spre deosebire de ceilalţi călători români, este unul atipic, superior, care nu este copleşit de civilizaţia Apusului, generată de noroc, minuni sau sfânt ocrotitor. Concepţia sa este că fundamentul dezvoltării societăţii occidentale a fost structurat pe cultul pentru muncă şi pentru binele obştesc. Pentru realizarea acestor obiective el propune următoarele: renunţarea la prejudecăţile ancestrale, la fatalismul secular şi la disputele din interiorul ţării. „La Golescu avem a face însă cu alt fel de de călător, neasemănat superior acelora; unul care nu se sperie şi nu se uimeşte, nu se striveşte de măreţia podoabelor Apusului, venite ca prin minune, dăruite de noroc sau de un sfânt ocrotitor, ci caută să descopere în orice înfăţişare a vieţii europene munca stăruitoare, gândul cuminte, simţirea frumoasă de la care au plecat şi, odată ce le-a aflat mustră pe ai săi şi-i îndeamnă, prin acele înfruntări aspre, ca şi prin sfaturi părinteşti, pline de bunăvoinţă, să se scuture din toropeală, să iasă din răzleţirea pizmăreaţă şi, înţelegându-se între sine, având scopul ţerii şi neamului lor ceea ce ţerile şi neamurile celelalte demult prin minunea simplă şi la îndemâna oricui, a munci”25. Dinicu Golescu, spirit meticulos şi atent la noutăţi, sesizează discrepanţele de nivel de trai dintre ţăranii din Muntenia şi cei din statele vest-europene vizitate. A fost impresionat de ţăranii occidentali care se deplasau la munca

21 Golescu 1977, p. 139-140. 22 Prodan 1984, p. 227. 23 Golescu 1977, p.140. 24 Golescu 1977, p. 151-152. 25 Iorga 1983, p. 93. 32 câmpului îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, în timp ce ţăranii munteni purtau haine rupte şi zdrenţuroase. A doua dilemă în mentalitatea boierului român era legată de diferenţele uriaşe dintre nivelul de trai înalt al locuitorilor din statele vizitate şi cel din Ţara Românească. În concepţia sa, stabilirea unor relaţii de bună convieţuire şi respect reciproc, stimularea muncii şi nu impunerea de relaţii bazate pe constrângere, specifice unui regim politic absolutist, sunt premisele favorabile pentru modernizarea economică, socială şi politică a Ţărilor Române. „În cel de al doilea an călătorie, mai cu denadinsul luând seama la ceea ce în tot chipul obştească fericire, ce vedeam la toate treptele boiereşti şi bresle neguţitoreşti, cum şi la obştea norodului, mă aflam în mare mirare, neştiind cum să poate tot într-o vreme să fie toţi bogaţi, unii mai mult, şi alţii mai puţin. Şi pricina pentru care nu mă puteam a mă dumiri, au fost căci eu fiind rău obicinuit şi coprins de ştiinţe care sunt împotriva pravilelor omeneşti, judecam că de a fi bogaţi cei ce poartă papuci, trebuie să fie săraci cei ce poartă opinci. Într-o asemenea, zic, judecăţi aflându-mă, şi văzând pe toţi sfetnicii, neguţitorii şi prăvăliaşii bogaţi, aşteptam să văd pă norod sărac, din care pricină am fost silit să cercetez felurimi de oameni, ca să aflu acest mic necunoscut mijloc. Şi de la toţi am luat răspuns că aceasta este cea de acuma mai mare politicească chibzuire a ocârmuitorilor Evropii, de a îndemna şi a îndrepta pe tot locuitoriul spre drumul fericirilor, hotărând că; în oricare parte de loc va fi bogaţia numai la câteva persoane numărate, acel loc este hătărât sărac, dimpreună chiar şi cu acei bogaţi, şi că, atunci este bogăţie statornică, când toţi deobşte sunt fericiţi. Şi că acelui prea bogat bogăţie să înstatornicească cu cea puţină a acelui mai mic. Aşadar, dintr-aceste auziri, destul m-am dumirit la această pricină”26. Prosperitatea ţărilor vizitate l-a determinat pe Dinicu Golescu să identifice cauzele sărăciei din Muntenia. Metoda sa constă în utilizarea unui eşantion de timp de treizeci de ani pentru a calcula sumele de bani reprezentând dările ţăranilor şi destinaţia acestora. A analizat cele patru structuri sociale favorizate, domnitorii, boierii, clerul şi negustorimea şi concluzia rezultată a fost că haosul administrativ, lipsa responsabilităţii şi abuzurile au generat starea de sărăcie. „După aceste auziri, aducându-mi aminte şi chiar eu pe câţi am cunoscut înalţi şi bogaţi şi în puţină vreme scăpătaţi, n-am mai făcut nicio întrebare, ci am început a face o băgare de seamă în vreme de 30 de ani, de când am putut ţinea minte, la această nenumărată sudoare şi dare de bani al acestui norod românesc, ca doar voi găsi unde s-au cufundat. Şi căutând întâi la mulţimea domnilor ce au fost întru aceşti ani, şi uitându-mă în toate părţile, întrebând şi cercetând pre mulţi prieteni, nu găsesc niciun feli de fericire, la nicio familie, nemaitrebuind să o caut la nepoţi sau fii, şi cheltuite pe nimic, sărăcie, despărţiţi şi răspândiţi toţi în toate părţile, făr’ de nicio judecată şi învederată vină. Aşadar negăsind strădania norodului înfiinţată în averea domnilor, am fost silit să o caut şi în familiile noastre, şi aducându-mi aminte de stările boiereşti, puterea şi cinstea ce avea într-a cei vechi ani, nu găsesc familiile mai bogate, ci mai sărace, şi umile de tot prăpădite, căci, pe acelea vremi toţi neguţătorii să împrumuta de pe la casele boiereşti, având fieşcare câte unul şi doi pe carii îi iubea şi îi ajuta: acuma boierii suntem datori pe la neguţători. Atunci toate casele boiereşti avea toate cele trebuincioase de pe la moşii, cum zahereoa, vinurile, verdeţurile, păsări, şi pe toată zioa să da merticuri, jimblă, vin şi mâncare la familii ce le era ruşine să ceară milă; iar acum trăim toţi pe răboj. Atunci casele boiereşti, celor mari, era pline de boieri de al doilea şi al treilea treaptă, aşteptând toţi ajutoare prin felurimi de mijloace, şi mai vârtos prin husmeturi, căci toate husmeturile să cumpere de la boieri, şi mai vârtos de multe ori li se da în credinţă, lucru ce pe vremea aceasta nu să pomeneşte; şi aşa, toţi aceşti mici ajutându-să cei mari, îi iubea şi îi cinstea, şi boierii printr- acestea să împuternicia şi să înmărea. Iar acum, acei mici nu ne mai iubesc, ci numai ne linguşesc, căci de la o vreme încoace, adevărat, îşi fac interesurile tot prin noi, dar prin dare de bani, şi aşa, noi rămâind singuri, întocmai ca o pasere făr’ de aripe, îşi bat joc şi copiii de noi. Familiile sunt tot acelea, dar cel bogat-sărac, şi cel cinstit-ocărât. Cum şi din cei mici, deşi s-au făcut unii stări, amestecându-şi interesurile dumnealor cu ale domnilor, dar având tot acel temei al nedreptăţii şi al necinstii, nu au nicio statornicie, pentru care pricină sunt mulţi cinstiţi, vrednici, dar muritori, căci prin aceste daruri nu pot a să folosi. Aşadar, fraţilor! Negăsind strădania acestui norod la nicio treaptă de om întemeiat, ci numai de la unul pănă la altul preumblată, din care pricină în puţini ani ajunge cel bogat sărac, şi cel slăvit necinstit, sunt silit să zic că: fiindcă toate urmările ne sunt întemeiate în nedreptate, şi în neorânduială bună, de aceia preaputernica dumnezeire nu mai pedepseşte de al 7-lea neam, ci chiar pe noi înşine, cu perdere de cinste şi de averi şi, în scurt, cu prefacere aceii de astăzi veselie, mâine în întristare”27. La finalul acestui studiu considerăm că se impune formularea următoarelor conluzii: Călătoria lui Dinicu Golescu în statele europene relevă o permanentă comparaţie a sentimentelor de admiraţie faţă de realităţile societăţii apusene cu frustrările generate de înapoierea economică, socială şi politică a Tării Româneşti. Ca şi exponent al iluminismului el deplânge, se acuză, şi are un sentiment de culpabilitate în faţa decalajului ce separă civilizaţia din Orient şi Occident şi reflectă cu profunzime la soluţiile pe care trebuie să le adopte elita munteană. Dinicu Golescu este conştient că lumea românească are suficiente resurse umane şi materiale pentru a depăşi impasul în care se află şi pentru a se reintegra Europei.

26 Golescu 1977, p. 129-130. 27 Golescu 1977, p. 132-133. 33

Dinicu Golescu, promotor al civilizaţiei apusene, schiţează şi un program ce vizează europenizarea spaţiului românesc. Principalele aspecte ale acestuia se referă la dezvoltarea liberă a comerţului, formulare care figurează şi în memoriul redactat la 12 iulie 1821, la Braşov, renunţarea boierimii la o viaţa luxoasă şi contemplativă în favoarea cultului pentru muncă, dezvoltarea producţiei de fabrici, stimularea agriculturii, mai buna pregătire a preoţilor, libertatea tiparului şi cultivarea sentimentului patriotic în şcoli.

Bibliografie

Berindei 1980 - D. Berindei, Corespondenţa din exil a fiilor lui Dinicu Golescu. Însemnări, în „Revista de Istorie”, tomul 33, 1980, 1, p. 81-96. Boia 1997 – L. Boia, Istorie şi mit în conştinţa românească, Bucureşti, 1997. Călinescu 1972 – G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, Bucureşti, 1972. Chaunu 1986 – P. Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, vol. I, Bucureşti, 1986. Duby 1996 – G. Duby, Histoire des mentalitès, în L' Histoire et ses mèthodes, Paris, 1961, p. 937-966. Fotino 1939 – G. Fotino, Boierii Goleşti. Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti, vol. II, Bucureşti, 1939. Golescu 1977 – D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele. Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826, Bucureşti, 1977. Iorga 2009 – N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. II. De la mişcarea lui Horea până astăzi (1915), Bucureşti, 2009. Iorga 1983 – N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1983. Iordache 1982 – A. Iordache, Pe urmele Goleştilor, Bucureşti, 1982. Manolescu 1990 – N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1990. Mitu 1997 – S. Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, 1997. Negoiţescu 1991 – I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Bucureşti, 1991. Nicoară, Nicoară 1996 – S. Nicoară, T. Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii, Cluj-Napoca, 1996. Nicoară 1997 – T. Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Cluj- Napoca, 1997. Nicoară 1999 – S. Nicoară, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti. Istorie şi imaginar, Cluj-Napoca, 1999. Oppnheim – W. Oppenheim, Europa şi despoţii luminaţi, Bucureşti, 1998. Prodan 1984 – D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Cluj-Napoca, 1984. Rotaru 1971 – I. Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. I. (De la origini până la 1900), Bucureşti, 1971.

34

MISIUNEA IWAKURA, REŢETA DE MODERNIZARE A JAPONIEI

Dr. Sorin Oane

Abstract: Iwakura mission, the recipe for Japan’s modernization. Japan’s rise as a global power was nothing less than spectacular. 150 years ago it was an obscure, exotic far away land and now it was a serious rival of the imperialistic empires. Japan’s success can be attributed both to favorable circumstances but also to the strategy Japan employed to modernize itself. Mission Iwakura was the engine of the Japanese economic takeoff. It was Japan’s recipe for modernization. The initiator was Guido Verbeck (1830-1898), a Danish who arrived to Japan as a missionary. Peter the Great of Russia, who traveled through Western Europe between 1697-1698 to recruit specialists, inspired him. It is those who embarked on this mission with Guido Verbeck who can be credited with Japan’s modernization. Tomomi Iwakura, the leader of the mission, teamed up some of the biggest supporters of the Meiji restoration: Ōkubo Toshimichi, Kido Koin (Takayoshi) and Itō Hirobumi. For this mission all 3 of them were made vice- ambassadors. There was another vice-ambassador, Yamaguchi Masuka (Naoyoshi), an international law expert but who was less popular on the political scene. Okubo and Kido however were among the most influent politicians. And Ito, now still a young men, will become the superstar of the Meiji Era. Apart from the mentioned leaders the crew had another 100 people. On Dec 23rd 1871, the crew set sail from Yokohama aboard the ship “America”. Destination: San Francisco. They reached it on Jan 15th 1872. From here they traveled to Washington, then Great Britain. US and the British Empire is where the team spent more than half of their time, 6 and 4 months. France followed (3 months), Belgium and Netherlands (12 day each), Russia (16 days), Germany (a month), Prussia, Denmark, Sweden, Bavaria, Austria, Italy (3 weeks) and Switzerland (27 days). They returned through Egypt, Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong Kong and Shanghai. They returned home on Sep 13th 1873, 2 years after they left. Japan understood an important lesson. It had lost the start of the industrial revolution but now it had to make the most from it. It could implement just the latest technologies, technologies that other countries got after centuries of costly experiments and failures. Japan thus discovered the miracle of innovation: those coming from the behind are more inclined to implement existing technologies than those obsessed by their own creations. An advanced country ends by being held back by its own successes. The country left behind can just borrow progress and use it as a base to build on. And that’s exactly what the Japanese did.

Cuvinte cheie: miracolul economic japonez, Era Meiji, Totomi Iwakura, Saigo Takamori, Guido Verbeck. Keywords: Japanese’s economic miracle, Meiji Era, Totomi Iwakura, Saigo Takamori, Guido Verbeck.

Epoca Meiji, începutul miracolului japonez. Atunci când Japonia şi-a alungat toţi străinii din ţară şi când a refuzat să mai aibă contact cu lumea (de exemplu, japonezilor nu le-a mai fost permis să călătorească în exteriorul ţării), perioada 1639-1853, numită şi a „ţării închise”, Japonia avea un ciudat complet de superioritate. A crezut că se poate proteja mai bine aşa de influenţele negative ale străinilor. Dar, între timp, lumea evoluase incredibil de mult. Pentru Japonia era nevoie de un uriaş efort de „recuperare”, pentru ca ţara să nu împărtăşească soarta altor ţări asiatice, precum India sau China, care deveniseră colonii sau semicolonii ale marilor puteri imperialiste. Totul începe în 1853. Atunci, amiralul american Matthew Perry i-a obligat pe japonezi să-şi deschidă porturile pentru mărfurile americane. Societatea tradiţională japoneză, autoizolată aproape total după anul 1639, a început atunci un proces de disoluţie accelerat. Dar în 1868, tânărul împărat Mutzuhito proclamă abolirea şogunatului (şogunul, comandantul militar suprem, era adevăratul conducător al statului şi nu împăratul, care avea doar puteri religioase) şi preluarea întregii puterii. Aşa începe Era Meiji („guvernarea luminată”), epoca reformelor care, într-un timp foarte scurt va moderniza ţara. Împăratul a desfiinţat mai întâi sistemul feudal: a anulat organizarea ţării în provincii şi în locul acestora a organizat sistemul prefectural, a anulat diferenţele sociale şi a desfiinţat breslele, comerţul devenind de acum încolo liber. Între 1871-1873, reformele au mers mai departe: s-a reformat învăţământul, care a devenit obligatoriu, s-a introdus calendarul gregorian, s-a reformat armata. Dar aspectul cel mai spectaculos a fost realizarea, în circa 30 de ani, a revoluţiei industriale. În 1868, 84 % din populaţie se ocupa cu agricultura. „Miracolul economic” care a urmat curând a devenit astăzi obiect de analiză pentru istorici şi imitatorii acestora au căutat cheia succesului în sistemul educaţional, în organizarea politică, dar mai ales în practicile manageriale. Este drept, Japonia deţinea acum o forţă de muncă de 34 de milioane de oameni, o forţă de muncă ascultătoare, supusă. Capitalul era însă insuficient, de aceea a fost necesară intervenţia statului. Ceea ce îi lipsea însă Japoniei erau tehnologia (echipament şi expertiză) şi întreprinzătorii. Aici a intervenit „misiunea Iwakura”. Între 1871-1873, o mare parte din persoanele politice importante ale Japoniei au făcut un tur în America şi Europa pentru a învaţa despre sistemele moderne de administraţie şi guvernare, despre educaţie şi tehnologie. Este cea mai cunoscută şi cea mai importantă misiune de modernizare a Japoniei după perioada lungă de autoizolare a ţării.

Iniţiativa misiunii a aparţinut unui european, Guido Verbeck. Cel care a avut iniţiativa acestei ambasade a fost misionarul şi inginerul danez Guido Verbeck (1830-1898), iar ideea i-a venit de la modelul oferit de Petru 35 cel Mare, care efectuase şi el o celebră călătorie de studii şi de recrutare de specialişti în vestul Europei, între anii 1697- 1698. Verbeck a fost unul dintre cei mai importanţi sfătuitori străini ai regimului Meiji. Născut în Olanda, dintr-o familie originară din Moravia, era un veritabil poliglot vorbind daneza, engleza, franceza şi germana. Călătorise în SUA, unde fusese impresionat de viaţa grea a sclavilor de pe plantaţiile de bumbac. În 1854 se îmbolnăveşte de holeră, dar face promisiunea bisericii evangheliste de a deveni misionarul ei dacă va scăpa cu viaţă. Scapă şi îşi ţine promisiunea, devine misionar al acestei biserici. În 1859 se mută în Japonia, la Nagasaki, în cadrul unei misiuni a bisericii evanghelice daneze care voia să traducă Biblia în japoneză. A deschis aici o şcoală pentru tinerii nobili japonezi în care aceştia au învăţat limbile străine la modă atunci (engleza, franceza, germana), dar i-a învăţat pe aceştia şi despre noile realităţi economice şi politice ale lumii moderne. Verbeck a fost tutorele unor viitori oameni politici japonezi precum: Okuma Shigenobu, Ito Hirobumi sau Okubo Toshimichi. În 1869, Verbeck a sugerat printr-o scrisoare, trimisă lui Okuma Shigenobu (viitor prim-ministru al Japoniei în 1898 şi între 1914-1916, dar care a fost între 1869-1881 şeful modernizării şi reorganizării sistemului fiscal japonez; este şi fondatorul, în 1882 al celebrei Universităţi particulare Waseda) trimiterea unei misiuni în principalele ţări dezvolate ale lumii pentru documentare şi recrutare de specialişti. Verbeck a influenţat decisiv şi crearea sistemului universitar japonez, şi chiar legea învăţământului din 1872. A murit la Tokyo, unde a fost şi înmormântat.

Ce obiective a avut misiunea? Perioada 1854-1868 este numită în istoria Japoniei „bakumatsu”, adică „sfârşitul şogunatului”. Este o perioadă grea pentru ţară. În 1868 începe însă perioada reformelor şi a modernizării. Dar pentru asta Japonia a trebuit să copieze modelul economic, social, educaţional şi cultural occidental. Şi a făcut mai ales în urma „misiunii Iwakura”. Misiunea a fost precedată de alte misiuni mai mici, trimise chiar de către regimul şogunal, cum au fost ambasadele din SUA (1860) şi prima ambasadă japoneză din Europa (1862, misiunea Takenouchi). În 1866, Fukuzawa Yukichi a publicat o carte numită „Conditions in the West” (Condiţiile Occidentului), în care îşi povestea experienţa călătoriei sale în Occidentul european. El îşi exprima entuziasmul pentru progresul economic realizat de către occidentali şi exprima clar ideea ca şi Japonia să copieze acest model. Misiunea prinţului Iwakura a avut trei scopuri: 1) de a prezenta Occidentului o faţă credibilă a noii puteri, cea care a urmat după Restauraţia Meiji 2) de a strânge informaţii din domeniile educaţiei, tehnologiei, culturii, ca şi informaţii despre structurile militare, sociale, economice ale ţărilor vizitate în vederea modernizării Japoniei 3) să încerce renegocierea „tratatelor inegale” realizate cu SUA, Marea Britanie, Franţa, Olanda şi Rusia pe care Japonia a fost forţată să le încheie în perioada bakumatsu, şi prin care străinii au realizat profituri mari, mai ales din schimbul aur-argint.. Dar trebuie spus chiar de la început. În privinţa ultimului scop enunţat aici, misiunea a eşuat. Pe de altă parte, trebuie spus că membrii misiunii au fost impresionaţi de cele văzute în America şi Europa şi au făcut o serie de iniţiative care vizau modernizarea Japoniei.

Cine au fost principalii participanţi la misiune. Istoricul Kume Kunitake (1839-1931) - numele de familie este Kume - a fost cel care a ţinut jurnalul acestei misiuni. Era secretarul prinţului Iwakura. Cartea lui (în cinci volume) „O relatare sinceră a turneului din America şi Europa a unei ambasade speciale” a apărut în 1878. Din carte reiese clar că cei care au participat la această misune sunt de fapt cei care au reformat şi modernizat Japonia. Tomomi Iwakura a fost însoţit în misiunea sa de trei „giganţii” ai restauraţiei Meiji : Ōkubo Toshimichi, Kido Koin (Takayoshi) şi Itō Hirobumi. Toţi trei au devenit, pentru această misiune, vice-ambasadori. A mai fost însă un vice-ambasador, Yamaguchi Masuka (Naoyoshi), specialist în dreptul internaţional, personalitate ştiinţifică importantă, dar periferică din punct de vedere politic. Okubo şi Kido erau printre puternicii zilei. Ito, acum prea tânăr, va deveni însă marea vedetă a Epocii Meiji. Iată evoluţiile vieţilor lor private, dar şi ale carierelor lor politice ulterioare : Tomomi Iwakura (1825-1883) este cel care şi-a dat numele misiunii, în calitatea lui de ambasador extraordinar şi plenipontenţiar. Astăzi bancnota de 500 de yeni are pe ea portretul lui. Se născuse într-o familie de mici nobili, dar a fost adoptat în 1837 de puternica familie Iwakura. Şi-a început cariera ca şambelan al împăratului Komei, devenind foarte influent la Curte, în special după incidentul din 1853, când amiralul Andrew Perry a forţat Japonia să îşi deschidă porturile pentru mărfurile americane. A fost unul dintre membrii micului grup de conspiratori care au realizat restauraţia Meiji, din 1868, eveniment care a pus capăt şogunatului. Marea realizare a vieţii lui este însă misiunea care îi poartă numele. După reîntoarcerea în ţară a supervizat diferite domenii ale vieţii politice, în special viitoarea constituţie a ţării, imprimându-i o tentă conservatoare. S-a opus ideei cuceririi Coreei, în 1873, considerând că Japonia avea atunci alte priorităţi. A făcut parte din guvernul ţării până la moartea sa. Toshimichi Okubo (1830-1878) supranumit „Bismarck-ul Japoniei”,1 a fost un samurai din Satsuma (samuraii din Satsuma şi Chonshu vor realiza restauraţia imperială din 1868). În 1871 el va susţine ideea ca samuraii să renunţe la a mai purta săbiile în public. În 1877, el a fost nevoit să lupte contra bătrânului său prieten Saigo Takamori, una dintre

1 Iwata f.a., online 36 figurile proeminente ale noii guvernări, în ceea ce s-a numit „rebeliunea Satsuma”. În timp ce Okubo se afla plecat în misiunea Iwakura, Saigo propusese o invazie a Coreei, aceasta trebuind să fie pedepsită pentru că ar fi insultat Japonia. În realitatea, el voia ca prin această operaţiune să realizeze o reafirmare a clasei militare a samurailor şi o ridicarea a prestigiului internaţional al ţării. Propunerea fiind amânată, Saigo a început recrutarea unui mare număr de samurai nemulţumiţi. Armata nouă creată a regimului l-a înfrânt însă, iar Saigo s-a sinucis. El este ultimul samurai, povestea lui fiind spusă şi de filmul american cu numele de „The last samurai”

Saigo Takamori

O paranteză. Saigo Takamori (1828-1877) era un samurai de rang marunt. Dar, în războiul civil care va urma în anii 1868-1869, cunoscut şi sub numele de Boshin sau „războiul din anul dragonului”, îl va găsi pe Saigo în fruntea armatelor imperiale, tot el fiind cel care va obţine capitularea castelului Edo. Odată cu instaurarea noului monarh şi începutul dinastiei Meiji, Saigo Takamori devine o persoana influentă din anturajul împăratului. Devine faimos prin îndârjirea cu care se opune construcţiilor de cale ferată, susţinând că armata ar trebui să fie prima instituţie modernizată. El va demisiona în semn de protest şi se va retrage în regiunea natală, Satsuma, fiind urmat de mai mulţi samurai loiali. Samuraii primesc o noua lovitură, atunci când împăratul anunţă că aceştia nu vor mai fi singura forţă armată din ţară şi că locul acestora va fi luat de o armată modernă, creată după modelul occidental.Trădat de către împărat, Saigo Takamori se vede obligat să lupte împotriva guvernului pe care îl ajutase să câştige puterea. El va mobiliza o armată de circa 40.000 de samurai, motivaţi, în primul rând, de păstrarea obiceiurilor şi a modului de viaţă tradiţional. În numai câteva luni, rebeliunea va fi înăbuşită de armata imperială care număra 300.000 de soldaţi, echipaţi, conform standardelor occidentale, cu cele mai noi tehnologii militare ale vremii (arme de foc, tunuri şi baloane de observaţie). Ultima bătalie, cea de la Shiroyama, va fi şi cea care va intra în istorie şi care va marca sfârşitul clasei războinice a samurailor. Confruntat cu lipsa armelor şi a muniţiei, Saigo hotărăşte să lanseze un ultim atac asupra numeroaselor forţe imperiale. În fruntea unui grup de 300-400 de războinici, ultimii supravieţuitori din cei 40.000, acesta alege să lupte folosind armele tradiţionale, arcul şi sabia, într-un gest menit să atragă atenţia asupra cauzei lor. Atacul surprinde armata imperială care nu se aştepta la o asemenea ripostă şi nu era antrenată pentru o lupta corp la corp, iar Saigo reuseşte să străpungă şi să respingă primele linii. În ciuda curajului lor, samurailor nu li se permite o nouă sarjă şi sunt decimaţi de armele soldaţilor imperial aflaţi la o distanţă sigură. Însuşi Takamori este lovit de un glonţ care îi atinge artera femurală. Se pare ca Saigo s-ar fi retras într-o pădure alăturată, acolo unde i-ar fi cerut unui samurai să îl asiste în timpul sinuciderii rituale, seppuku, înainte de a fi capturat. Saigo Takamori a devenit rapid o figura emblematică a japonezilor. Incapabil să înfrangă simpatia populatiei pentru acesta, împăratul îl va reabilita 12 ani mai târziu, în 1889. Deşi a fost ultimul reprezentant al castei războinicilor samurai, prin moartea sa, Saigo i-a rezervat acesteia un loc etern în constiinţa naţionala niponă. În anul următor, Okubo va fi asasinat de samuraii Satsuma, care îl considerau trădător. Ultimul război civil din istoria Japoniei se terminase însă cu sacrificiul lui Saigo. Epoca samurailor se sfârşise. Astăzi, cea mai populară statuie din Tokyo este cea a lui Saigo. Să revenim însă la principalii membri ai misiunii Iwakura. Ei erau: Takayoshi (Koin) Kido (1833-1877) era un samurai care făcea parte din clanul Chonshu. A avut un rol important în 1868 (fiind unul dintre cei trei „giganţi ai restauraţiei”, alături de Okubo şi Saigo) şi a fost responsabil de 37

„abolirea sistemului han”, desfiinţarea organizării ţării în provincii şi organizarea sistemul prefectural, în 1871. Tot el este responsabil de mutarea capitalei Japoniei de la Kyoto la Edo, redenumită Tokyo. Şi-a pierdut însă poziţia dominantă în politica japoneză după expediţia din Taiwan, din 1874. A murit de boală în timpul „rebeliunii Satsuma”. Naoyoshi / Masuka Yamaguchi (1839-1894), a fost un mare specialist în dreptul internaţional. Când a apărut parlamentul japonez, bicameral, el a fost nominalizat de către împărat drept conducător al Camerei pairilor. A fost ales însă Ito. Hirobumi Ito este cel care avea să devină figura cea mai importantă a perioadei Meji. Este viitorul prim-ministru al Japoniei dintre anii 1885–1888, 1892–1896, 1898, 1900–1901. A fost prima persoană din istoria Japoniei care a ocupat acest post în „stil occidental”. A fost asasinat de către coreeni, în 1909, cu puţin timp înainte ca Japonia să anexeze această ţară.

Membrii de bază ai misiunii, Londra 1872 : Tomomi Iwakura (în costum japonez tradiţional), înconjurat de (de la stânga la dreapta) : Takayoshi Kido, Naoyoshi Yamaguchi, Hirobumi Ito şi Toshimichi Okubo

Însoţitori neoficiali deveniţi celebri. Misiunea Iwakura cuprindea 50 de membri oficiali, inclusiv personalităţile politice menţionate mai sus, precum şi tot atâtea persoane (majoritatea studenţi) ca însoţitori neoficiali. Câţiva dintre ei au rămas să îşi termine studiile în ţările vestice, inclusiv 5 tinere fete care au rămas în Statele Unite. Mulţi dintre cei plecaţi şi-au publicat, ulterior, gândurile şi impresiile la întoarcerea în Japonia, răspândind cunoştiinţele studiate. Relatările despre călătoriile făcute au fost extrem de citite de către o naţiune alfabetizată, dornică să înveţe de la Occident.2 Iată poveştile câtorva dintre ei: Tanaka Fujimaro (1845-1909), a devenit un mare specialist pe probleme educaţionale. După reîntoarcerea sa din misiune, în martie 1873, devine vice-ministru al educaţiei (1874). S-a întors însă în Statele Unite, unde a stat între 1874-1877, pentru a aprofunda sistemul educativ american. În 1879, datorită experienţei sale americane va fi promulgată o nouă lege a educaţiei, mai flexibilă, şi care promova descentralizarea educaţională, dar care va fi însă serios criticată ca fiind prea libertină şi ca provocatoare de confuzii educaţionale. Tanaka va trece în 1880 în fruntea Ministerului Justiţiei. Tsuda Umeko (1864-1929) este o precursoare a feminismului japonez şi o pioneră a educaţiei femeilor japoneze. Din Statele Unite s-a întors în Japonia în 1882. Ea va fi angajată de Ito să fie tutore pentru copii lui. A revenit în Statele Unite, unde s-a specializat în biologie şi educaţie. Ea este cea care va fonda, în 1900, Colegiul „Tsuda”, care voia să ofere şi fetelor japoneze studii de calitate. Kaneko Kentaro este un alt tânăr rămas la studii în Statele Unite, în 1872. S-a împrietenit aici cu tânărul de 18 ani, Theodore Roosevelt, tocmai înmatriculat student la Harvard, asemeni lui Kentaro. Cei doi au rămas prieteni toată viaţa. Kentaro s-a întors în Japonia, unde a îndeplinit diferite funcţii, minstru al agriculturii, al justiţiei etc. A fost şi primul preşedinte al Societăţii de prietenie americano-japoneze. În 1904, Kentaro a fost trimis în Statele Unite pentru a-l

2 Henshall 2002, p. 206. 38 convinge pe prietenul său Theodore Roosevelt, devenit între timp preşedintele SUA, pentru a obţine neutralitatea acesteia în conflictul cu ruşii. La 11 februarie 1904, la trei zile după atacul japonez asupra flotei ruseşti, la Port Arthur, Theodore Roosevelt, a proclamat neutralitatea ţării sale în conflictul care tocmai începuse. Roosevelt a fost repede de acord cu acest fapt, înervat şi de despotismul autocratic al ţarului.3 Războiul ruso-japonez a fost primul război modern al secolului al XX-lea. După 19 luni el a luat sfârşit. Pacea a fost mediată de preşedintele american, sfătuit de acelaşi Kentaro, imediat după victoria de la Tsushima, cea mai mare bătălie navală după Trafalgar încoace. Japonia rămânea stăpâna zonei Pacificului. Pentru medierea sa de la Portmouth, Roosevelt va câştiga primul premiu Nobel pentru americani, la categoria „pace”. Pentru prima oară în istoria modernă o terţă putere intervenea pentru a pune capăt unui conflict internaţional. Nakae Chomin, este viitorul ministru al justiţiei. El a stat un timp în Franţa pentru a studia sistemul juridic din această ţară. Mai târziu a devenit jurnalist şi translator al operei lui Jean-Jacques Rousseau în japoneză.

Itinerariul şi principalele opriri. Pe 23 decembrie 1871, misiunea pleca din Yokohama la bordul navei „America” cu destinaţia San Francisco, unde a şi ajuns la 15 ianuarie 1872. De aici, misiunea şi-a continuat drumul la Washington, apoi în Marea Britanie. Dar să o spunem deschis, America şi Marea Britanie au consumat cel mai mult din timpul misiunii, 6 luni, respectiv 4 luni. Adică mai mult decât jumătatea timpului acestei misiuni. A urmat Franţa cu doar 3 luni, Belgia, Olanda (câte 12 zile fiecare), Rusia (16 zile), Germania (o lună), Prusia, Danemarca, Suedia, Bavaria, Austria, Italia (3 săptămâni) şi Elveţia (27 zile). Călătoria de întoarcere a fost prin Egipt, Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong Kong şi Shanghai pe care le-au vizitat mai mult sau mai puţin. Misiunea a ajuns acasă pe 13 septembrie 1873, la aproape doi ani de la plecare. Statele Unite (15 ianuarie - 6 august 1872). Japonezii nu au fost foarte tare impresionaţi de Statele Unite. Şi asta pentru că America tocmai fusese răvăşită de războiul civil de secesiune, încheiat cu doar 7 ani mai devreme. Este drept, după războiul civil, revoluţia industrială a explodat. În privinţa renegocierii tratatului „inegal”, rezultatul a fost negativ, preşedintele Grant şi secretarul de stat Hamilton Fish nevrând să discute cu japonezii decât după expirarea tratatelor. Refuzul american nu a pus în pericol relaţiile americano-japoneze, preşedintele Grant vizitând Japonia în 1879, fiind foarte bine primit. Cel mai important membru al misiunii japoneze în Statele Unite a fost însă Arinori Mori (nume de familie Mori), un tânăr al oligarhiei Satsmua. El petrecuse câţiva ani în Statele Unite şi Marea Britanie. A fost primul ambasador al Japoniei în SUA (1871-1873). În Japonia, el avusese curajul să susţină abolirea săbiilor din societate. Va pune bazele sistemului modern de învăţământ japonez, în perioada în care va fi ministrul al educaţiei (1886-1889). Va muri înjunghiat, în 1889, asasinul fiind un ultranaţionalist care îl ura pentru reformele sale, cât şi pentru faptul că era ...creştin.

Mori Arinori, 1871

Japonezii au fost entuziasmaţi vizitând New Yorkul, Philadelphia şi Bostonul. Iubirea japonezilor pentru Occident a fost acum la apogeu. Politicieni precum Mori sau Ito i-au propus împăratului Mutzuhito, la modul serios,

3 Fender f.a., online 39

înlocuirea limbii japoneze cu engleza şi trecerea la creştinism.4 Alţi membri ai misunii au devenit, dimpotrivă, partizani ai păstrării tradiţiilor şi culturii japoneze. Printre ei Kido Takayoshi şi Okubo Toshimichi. Marea Britanie (17 august-16 decembrie 1872). Misiunea a ajuns la Liverpool la bordul navei „Olympus” pe 17 august 1872. A stat în Marea Britanie 122 de zile. Misiunea avea trei mari obiective aici: 1) politic (studierea legilor, a instituţiilor politice şi analiza monarhiei constituţionale), 2) economic (studierea structurii economice, de transporturi şi bancare; dar şi sistemul de taxe şi impozite), 3) educaţional (trebuiau vizitate şcolile de stat şi cele particulare, universităţile publice şi scolile specializate, precum politehnica şi şcolile comeciale, inclusiv cele militare).5 Din punct de vedere politic misiunea a picat destul de prost. Parlamentul era în vacanţă între lunile august- octombrie, iar regina Victoria pleca, în fiecare an, pe 15 august, în Scoţia, la castelul Balmoral, pentru vacanţa de vară (audienţa la regină se va realiza abia pe 5 decembrie 1872, la castelul Windsor). Japonezii au fost însoţiţi din partea englezilor de trei persoane: ambasadorul britanic din Japonia, între 1865-1871, Harry Parkes, de William George Aston, ca interpret şi de generalul maior G.G. Alexander din Marina Regală, un excelent lingvist chinez, autor al unei cărţi despre Confucius. A mai fost o persoană foarte apropiată de ambasadorii japonezi, Richard Henry Brunton, inginer scoţian, care lucrase mult timp în Japonia la construcţia unor faruri. Deci, scopurile economice au primat aici celor politice, până spre luna noiembrie. Adevărul este că Marea Britanie se afla în punctul culminant al revoluţiei ei industriale. Mici grupuri de japonezi au vizitat Liverpool, Manchester, Glasgow, Edinburgh şi Newcastle upon Tyne. Iwakura Tomomi a fost conducătorul grupului Manchester-Liverpool. În Newcastle upon Tyne grupul a ajuns pe 21 octombrie. Aici se vor întâlni cu industriaşul William Armstrong. Japonezii au fost interesaţi de armele create de el şi de Gatling, mitralierele, armele care îi ciuruiseră pe japonezi la Kagoshima (1863) şi Shimonoseki (1864). Au vizitat şi minele de fier de la Gosforth şi Cleveland. Pe 1 noiembrie 1872 japonezii erau la Birmingham. Pe 9 noiembrie s-au întors cu un tren expres la Londra. Pe 13 noiembrie, ei au sărbătorit ziua de naştere a împăratului cu un dineu la care au participat 40 de persoane. Japonezii, individual sau pe grupuri mici, au făcut călătorii de peste 2000 mile în ţară. Au vizitat şi celebru Crystal Palace, ce găzduise Expoziţia Universală în 1851, British Museum şi au călătorit şi cu metroul, ce fusese deschis publicului în 1863. Foarte util, datorită abilităţilor sale lingvistice, se va dovedi misiunii Hayashi Tadasu, cel care va deveni, în 1905, primul ambasador al Japoniei în Marea Britanie. Între anii 1866-1868, Hayashi studiase în Marea Britanie, fiind unul dintre cei 40 de tineri trimişi de guvernul Togukawa în Marea Britanie, la sfatul ministrului de externe britanic de atunci, Edward Stanley. Va juca un rol important în Epoca Meiji fie ca guvernator a unor prefecturi, fie ca ministru adjunct la Externe. Un mic grup compus din trei persoane, condus de către Kido Takayoshi, a făcut chiar o scurtă vizită la Dublin, în Irlanda. Misiunea a fost un mare succes. Au fost vizitate Banca Irlandei, catedrala Sf. Patrick şi fabrica de bere „Guinness”. Ziarul „The Times” din 7 decembrie 1872 scria : „probabil că ambasadorii japonezi ştiu, în acest moment, mai multe lucruri despre noi, decât noi înşine”.6 Pe 16 decembrie 1872 misiunea a plecat mai departe spre Paris. Franţa (16 decembrie 1872-17 februarie 1873). Scopul misiunii în Franţa a fost studierea civilizaţiei şi a instituţiilor acestei ţări. Japonia avea, încă din 1870, un ambsador aici, pe Samejima Hisanobu (a trăit între 1846-1880). Ambasadorii japonezi s-au întâlnit, evident şi cu preşedintele Franţei, Adolph Thiers şi cu ministrul de externe, contele de Remusat. Japonezii au făcut însă mai mult turism aici. Au vizitat mormântul lui Napoleon, palatele Versailles, Fontainebleau, St Germain şi Saint-Cloud, catedrala Notre Dame, parcurile din Bois de Boulogne şi Buttes-Chaumont, Muzeul Luxembourg, Academia de Arte Frumoase şi Arcul de Triumf. Au vizitat însă şi Academia de la St. Cyr, Obsevatorul astronomic din Paris, Biblioteca Naţională, Banca Franţei şi manufactura de la Gobelins. Impresiile japonezilor au fost excelente, în ciuda faptului că Franţa tocmai suferise o umilitoare înfrângere militară în faţa Prusiei. Japonezii au atribuit înfrângerea mediocrităţii corpului ofiţeresc francez şi inferiorităţii numerice. Deci nimic ireparabil. Ei au înţeles imediat că Franţa rămânea o ţară a culturii şi artei, ca şi a modei. Iar limba franceză era încă limba elitei culturale şi politice europene. Dar şi Japonia va influenţa pe francezi. Stampa japoneză a făcut ravagii aici şi a determinat apariţia impresionismului. Belgia (14-24 februarie 1873).7 Obiectivele misiunii Iwakura au fost acelaşi şi în această ţară, adică politice şi economice. Pentru revizuirea tratatelor inegale era necesară, deci, şi vizitarea Belgiei. Nouă state occidentale semnaseră astfel de tratate cu Japonia. Dar japonezii mai fuseseră în Belgia în 1865, în ceea ce s-a numit „misiunea Akitake” (după numele conducătorului ei Akitake Togukawa). Acum, în 1873, a avut loc o audienţă la regele Leopold II, ba chiar o participare la premiera operei lui Wagner, Tannhauser. Au vizitat şi localitatea Waterloo, ca şi la Muzeul de Artă de la Antwerp. Evident au fost vizitate şi fabrici de sticlă, textile, mine de fier, furnale etc. Obiectivul politic a fost

4 Cobbing 2005, p. 24-35. 5 Ohta f.a., online 6 Cobbing 2005, p. 35. 7 Vande Walle 2005, p. 56-70. 40 foarte greu de atins, căci presa făcuse o campanie furibundă contra japonezilor. Iwakura, în special, a fost vizat pe motiv că el ar fi fost reprezentatul regimului Edo (1603-1867), regim vinovat de masacrarea a 2.000 de creştini în Japonia. Belgia, ca şi Olanda de altfel, puteau oferi însă Japoniei lecţii foarte utile. Statele Unite, Marea Britanie, Franţa erau ţări mari, cu o populaţie numeroasă. Belgia şi Olanda erau însă ţări mici. Era deci de înţeles şi miracolul supravieţurieii acestor ţări între atâţia vecini puternici. Prima lecţie a fost aceea că belgienii aveau o armată puternică. Avea şi un formidabil sistem defensiv (căci francezii lui Napoleon al III-lea au constituit mereu o ameninţare pentru ei). Sistemul de fortificare a Anwerpului, realizat de H. A Brialmont, era o noutate absolută a artei apărării. A doua lecţie era caracterul democratic al instituţiilor belgiene. De la obţinerea independenţei, în 1830, Belgia adoptase cea mai democratică constituţie. A treia lecţie era că fără revoluţia industrială, nu reprezinţi nimic în lume, nu contezi. Belgia era atunci a două naţiune industrializată a Europei, după Marea Britanie. Era, deci, o ţară mică dar profund industrializată. Dar până la 1825, Belgia nu avusese decât o anemică industrie ceramică. De fapt, „decolarea” economiei belgiene începuse cu perioada guvernării lui Napoleon, care nimicise „Vechiul Regim” belgian şi introdusese, în 1807, Codul comercial. Belgia, staţionase un timp datorită uniunii cu Olanda, dar în 1830 devine independentă. De acum încolo dezoltarea ei a fost spectaculoasă, mai ales căile ferate (în 1844, avea 560 km, dar în 1871 avea 3.027 km.). Japonezii au avut multe de învăţat de la belgieni. Evident, ei au vizitat zona Liege, inima industrială a ţării, unul dintre primele centre siderurgice şi miniere ale continentului. A fost vizitată şi zona Vevrieres, celebră pentru industria ei textilă, cu nimic inferioară celei din Anglia. Japonezii au apreciat şi fabrica de sticlă de la Val-Saint-Lambert, cu 1700 de muncitori, care producea modele diverse de sticlă. Sistemul bancar belgian era şi el remarcabil. De altfel, Banca Japoniei a fost imitată după Banca Centrală a Belgiei. Japonezii au antamat acum şi o serie de lucrări pe care belgienii trebuiau să le facă în Japonia, în privinţa industriei de armament şi a construcţiei de căi ferate. Olanda (24 februarie-7 martie). În această ţară, în care au stat 12 zile, japonezii au fost interesaţi de sistemul de canale al Amsterdamului şi au vizitat mai multe oraşe precum: Haga, Rotterdam, Leyden, Delft şi Amsterdam. Mai multe amănunte despre vizita în Olanda aflăm din memoriile, publicate ulterior, ale dr. Miyanaga, participant al misiunii. Germania (7-28 martie, 15-17 aprilie, 1-8 mai 1873).8 Germania devenise imperiu din 1871, după ce bătuse Franţa la Sedan în anul precedent. Kume este însă impresionat de puterea militară şi industrială a Germaniei, iar Bismarck va face o formidabilă impresie ambasadorilor japonezi (sfaturile lui politice vor avea un considerabil impact asupra politicii japoneze de mai târziu). Berlinul era la fel de frumos precum Londra sau Parisul. Kume observă şi persistenţa sistemului feudal în agricultură. În Germania, misiunea Iwakuara nu avea ca menire renegocierea vreunui „tratat inegal”. Relaţiile diplomatice dintre Prusia şi Japonia se realizaseră în 1861, în urma misunii Eulenburg. Prusia trimisese trei nave spre Extremul Orient, pentru a stabili relaţii politice şi comerciale cu China, Japonia şi Siam. Înainte de a ajunge în Japonia, nava „Frauenlob” a fost pierdută într-un taifun. În negocieri, contele Eulenburg a fost asistat de Henry Heusken, un interpret danezo-american, care a fost ucis într-o încăierare cu naţionaliştii japonezi care nu doareau realizarea unui tratat precum semnase Japonia cu celelalte puteri europene (Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, Olanda), aşa numitele „tratate inegale”. Ceea s-a şi întâmplat, de altfel, căci tratatul semnat la 24 ianuarie 1861, a fost făcut pe alte principii, fiind mai mult un tratat... „egal”. În 1862, Japonia a trimis o misiune în Prusia, ea fiind condusă de Takeuchi Yasunori., membrii ei fiind primiţi de regele Wilhelm I. O altă misune formată din Shinagawa Yajiro, Hayashi Yuzo, Oyama Iwao, Ikeda Shoichi şi Arichi Shinojo a fost trimisă în august 1870, ea având rolul de a monitoriza conflictul franco-prusac. Misiunea a ajuns după bătălia de la Sedan, dar a putut să vadă capitularea Parisului. Atunci când au ajuns în Germania, japonezii au vrut, evident, să vadă uzinele Krupp, aflate la Essen. Pe 9 martie 1873, misiunea a ajuns la Berlin, unde a fost întâmpinată de ambasadorul Samejima Hisanobu, care venise de la Paris. Ambasadorii s-au întâlnit cu împăratul Wilhelm I pe 11 martie. Cancelarul Bismarck a fost şi el prezent.. Translator a fost Aoki Shuzo, cel care va devenii mai târziu ambasador al Japoniei în această ţară, şi chiar ministru al afacerilor externe, acum doar unul dintre studenţii japonezi care studiau în Europa. Ambasadorii japonezi s-au reîntâlnit cu Wilhelm I pe 23 martie cu prilejul recepţiei date de împărat, fiind ziua sa de naştere. Bismarck i-a vizitat pe japonezi la hotelul unde erau cazaţi, pe data de 14 martie, în ziua următoare invintându-i la un dineu la palatul său. A participat şi contele Eulenburg, acum ministru al afacerilor interne, precum şi alţi oficiali germani de rang înalt. Bismarck a ţinut un discurs care i-a impresionat pe japonezi, făcând o excepţională analiză a situaţiei internaţionale, menţionând şi etapele unificării Germaniei. Bismarck a susţinut că Japonia se găsea într-o situaţie similară Germaniei, adică era pe cale să devină o mare putere economică şi militară. Cel mai vrăjit de discursul cancelarului german a fost Ito, cel care va deveni, ulterior, „Bismarckul Japoniei”. În decembrie 1901, Ito va rememora acest moment într-o viziată a sa la Berlin. Japonezii au vizitat, în 1873, mai multe cazărmi şi un muzeu militar, ghid fiind chiar contele Moltke, un militar de geniu, care i-a impresionat pe japonezi. Au fost vizitate fabrici de sticlă, fabrici producătoare de material rulant, universităţi, spitale, grădini zoologice, întreprinderi private etc.

8 Wattenberg 2005, p. 71-79. 41

După data de 28 martie, japonezii au vizitat Rusia, revenind apoi în Germania pe 15 aprilie 1873. De aici misiunea va merge în Suedia, apoi se va întoarce la Hamburg, în Germania. Japonezii au vizitat apoi şantierul naval de la Lubeck. De aici ambasadorii au plecat spre Frankfurt pe Main. Ultima oprirea a fost la Munchen. Au vizitat muzeele de artă ale oraşului şi au fost impresionaţi de monumentul numit „Bavaria”. De aici misiunea va pleca în Italia. La sfârşitul misiunii în Germania, Iwakura a primit un ordin de la Curtea din Tokyo pentru a trimite pe cineva acasă. Okubo a părăsit misiunea şi s-a întors în Japonia, trecând prin Frankfurt pe Main şi îmbarcându-se spre Japonia la Marsilia.

Monumentul „Bavaria”

Rusia (29 martie-15 aprilie 1873). Aici misiunea a stat două săptămâni. Rusia era o ţară imensă cu o populaţie de circa 72 milioane de locuitori. Era o ţară cu care Japonia avea numeroase contradicţii, datorită implicării ei în problemele Pacificului. Ţara Soarelui Răsare nu era interesată în imitarea vreunui aspect al societăţii sau industriei ruseşti. Dar vizita era indispensabilă. La început, Japonia s-a temut de Rusia, cele două ţari fiind în conflict pentru peninsula Sahalin. Ţara era condusă atunci de către ţarul Alexandru al II-lea. Primul ambasador rus în Japonia a fost Nikolai Rezanov, în 1804 (Rezanov a participat şi la înconjurul, pentru prima dată, a globul pământesc de către o misiune rusească). Rusia semnase cu Japonia tratatul de la Shimoda, în 1855. Se referea la deschiderea porturilor japoneze pentru mărfurile ruseşti. După înfrângerea în Războiul Crimeii, Rusia avusese curajul să îşi emancipeze iobagii, în 1861, dar japonezii nu au fost interesaţi de acest aspect. Cel care a dirijat pe ambasadorii misiunii în Rusia a fost Nishi Tokujiro, un tânăr ce fusese trimis, în 1870, în Rusia ca să înveţe limba. Ve deveni, ulterior, consul general al Japoniei În Rusia, Suedia şi Norvegia, devenind apoi chiar ministru de externe al Japoniei. Misiunea a ajuns la Sankt Petresburg pe 30 martie 1873. Petersburgul le-a făcut o bună impresie japonezilor. Ei au vizitat Catedrala Sf. Isaac şi Palatul de Iarnă. Pe 3 aprilie 1873 au fost primiţi de ţar care a dat şi un banchet în cinstea lor. Ruşii le pregătiseră japonezilor un program interesant, un mixt de obiective industriale şi culturale. Niponii au vizitat catedrale şi muzee, dar şi şantierul naval de la Kolpino şi uzinele metalurgice de la Obukhov. Japonezii s-au întâlnit şi cu Alexandru Gorceakov, mult timp cancelar şi ministru de externe al imperiului (1855-1882). Discuţiile politice au eşuat, ruşii considerând Sahalinul ca teritoriu rusesc. În 1875 însă, ca urmare a misiunii Iwakura se va semna un tratat ruso-japonez, care va da celor două ţari două decenii de pace. Sahalinul rămânea rusesc, dar insulele Chishima deveneau japoneze. În 1891, ţareviciul, viitorul Nicolae al II-lea va face o vizită oficială în Japonia. Din Rusia s-a mai desprins un membru important al misiunii, şi anume Kido. El a fost chemat grabnic în ţară. Drumul lui de întoarcere a trecut prin Berlin şi Viena. La Viena Kido a participat la deschiderea Expoziţiei universale care a avut loc pe 1 mai 1873, în prezenţa împăratului Franz-Joseph şi a prinţului de Wales, viitorul Edward al VII-lea. Era prima expoziţie universală la care participau şi japonezii. Kido a plecat apoi la Genova unde s-a îmbarcat pentru Japonia. Danemarca (17-23 aprilie). Din Germania, misiunea a luat un vapor spre Danemarca, spre Copenhaga, unde japonezii au stat o săptămână. Primirea a fost extrem de prietenoasă. Nu aveam alte relatări despre această scurtă vizită decât ceea a scris Kume Kunitake în jurnalul său.

42

Suedia (24-30 aprilie 1873).9 De la Copenhaga misiunea a pornit apoi spre Stockholm. Aici au ajuns cu trenul. Japonezii s-au întâlnit chiar în prima zi cu regele şi prim-ministrul Oscar Björnstjerna. Misiunea avea în Suedia doar scopuri diplomatice, de stabilire a unor relaţii prieteneşti. Ea era prima delegaţie japoneză care vizita această ţară. Au fost vizitate şantierul naval de la Stockholm şi Muzeul Scandinav, o serie de spitale, şcoli. Ba, niponii au fost chiar şi la.... operă. Italia (9 mai-3 iunie 1873).10 Ţara era interesantă pentru japonezi. Fusese recent unificată şi avea cam aceleaşi probleme ca şi Japonia. Delegaţii niponi au fost fermecaţi de istoria ţării, vizitând Roma, Pompei şi Veneţia. Relaţiile dintre cele două ţări se stabiliseră pe baze solide în 1870, când contele Alessandro Fe d’Ostiani, a devenit ambasador plenipotenţiar pentru China şi Japonia. Acum, contele de întorsese în ţară pentru a deveni ghidul ambasadorilor japonezi. Formal, relaţiile se stabiliseră într-un tratat semnat la Edo, în 25 august 1866. Contele Fe i-a întâmpinat pe ambasadori la Florenţa pe data de 9 mai 1873. Neoficial, japonezii au vizitat şi Brescia, Milano şi Torino. Va fi vizitată şi Roma, care devenise capitală a ţării în 1871. Aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio Emanuele al II-lea. Va fi vizitat Vaticanul, Colosseumul şi Băile lui Caracalla. A fost vizitat şi oraşul Neapole. Se va merge şi la Pompei, oraşul roman stins de lavă cu 2.000 de ani mai devreme. Se merge şi la Herculanum. Japonezii se reîntorc la Roma şi de acolo merg la Veneţia. Aici, în afară de Basilica San Marco, este făcută o vizită şi la Arhiva Statului unde existau documente despre primele ambasade japoneze în Europa, prima în 1585, a doua în 1615. Japonezii nu s-au putut întâlni cu papa Pius al IX-lea, din cauză că acesta pretindea că este bolnav, în realitate din cauza îngrijorării suveranului pontif pentru soarta catolicismului în Japonia. Creştinismul nu a fost acceptat în Japonia decât în 1873, când libertatea acestei religii a fost restabilită. Acest fapt a fost posibil, în special, datorită misiunii Iwakura. Creştinismul a avut însă un impact puternic în educatia japoneză, în special în şcolile de fete. Mulţi dintre gânditorii moderni ai Japoniei au fost creştini. Austro-Ungaria (iunie). Delegaţii japonezi au vizitat şi ei Expoziţia Universală, care fusese vizitată, cu puţin timp înainte, şi de către Kido. Delegaţii au avut o audienţă la împărat şi la ministrul de externe, Andrassy. Deplasarea la Pesta a fost anulată însă, în ciuda dorinţei japonezilor. Ei au participat însă la o serie de manevre militare demonstrative. Elveţia (19 iunie-15 iulie) Japonezii au vizitat cantoanele elveţiene. Elveţia nu era o mare putere. Delegaţii au vizitat munţii, lacurile şi toate frumuseţile naturale ale ţării. Au trecut prin Zurich, Thun, Interlaken, Lucerna, Berna, Lausanne, Geneva. S-au întâlnit cu preşedintele ţării Misiunea a trecut apoi în sudul Franţei. Planul era să viziteze Portugalia şi Spania. Conducerea de la Tokyo insista însă ca misiunea să se întoarcă acasă. Pe 13 septembrie 1873, misunea intra în Yokohama. Evenimentele se precipitaseră. Imperiul Soarelui Răsare se pregătea de război, voia să atace Coreea. Nu o va ataca, dar ca nouă putere emergentă, Japonia va aplica Coreeii, aceeiaşi politică pe ca i-o aplicase ei puterile europene. După ce o misiune militară japoneză condusă de căpitanul Inoue Yoshika va proceda precum amiralul Perry în 1853, Coreea îşi va deschide porturile pentru mărfurile nipone şi va semna un „tratat inegal”, în 1876.

Concluzie. Rezultatul acestei misiuni a fost extrem important. Japonia a înţeles atunci o lecţie esenţială. Ea pierduse, iniţial, trenul revoluţiei industriale, dar pe de altă parte trebuia să profite de faptul că se apucase târziu de modernizare. Putea, în acest fel, să utilizeze o tehnologie de ultimă oră la care alte naţiuni ajunseseră numai după un secol sau chiar mai mult de încercări şi eşecuri costisitoare. Japonia descoperise astfel mecanismul înnoirii: cei veniţi din urmă sunt mai deschişi spre înnoiri decât cei fascinaţi de propriile lor creaţii. O ţară avansată sfârşeşte prin a fi împiedicată de propriile ei realizări, devenite tradiţionale. Ţara rămasă în urmă împrumută progresul, apoi îl dezvoltă pe cont propriu. Ceea ce japonezii au şi făcut.

Bibliografie

Cobbing 2005 – Andrew Cobbing, „Early Meiji Travelrs Encounters”, p. 36, în Ian Nish, The Iwakura Mission in America and Europe. A new assessment (ediţie online) http://www.bakumatsu.ru/lib/The_Iwakura_Mission_in_America_and_Europe.pdf. Ediţia aceasta este tipărită la Taylor and Francis e-Library, 2005, p. 24-35. Edstrom 2005 – Bert Edstrom, „Sweden (23-30 april 1873)”, în Ian Nish, The Iwakura Mission in America and Europe. A new assessment (ediţie online) http://www.bakumatsu.ru/lib/The_Iwakura_Mission_in_America_and_Europe.pdf. Ediţia aceasta este tipărită la Taylor and Francis e-Library, p. 87-97. De Maio 2005 – Silvana de Maio , „Italy. 9 may-3 june”, )”, în Ian Nish, The Iwakura Mission in America and Europe. A new assessment (ediţie online) http://www.bakumatsu.ru/lib/The_Iwakura_Mission_in_America_and_Europe.pdf. Ediţia aceasta este tipărită la Taylor and Francis e-Library, p. 98-107. Fender f.a.- Attorney James E. Fender, Roosevelt, the mikado and the czar. Theodore Roosevelt’s Mediation of the 1905 Treaty of Portsmouth, online, http://www.nhbar.org/publications/archives/display-journal-issue.asp?id=295 Henshall 2002- Kenneth Henshall , O istorie a Japoniei, Editura Artemis, Bucureşti, 2002, p. 206.

9 Edstrom 2005, p. 87-97. 10 De Maio 2005, p. 98-107. 43

Iwata f.a. - Masukazu Iwata, Ōkubo Toshimichi: The Bismarck of Japan, online, http://books.google.ro/books?id=8Iq- uUwKPIMC&pg=PA376&lpg=PA376&dq=yamaguchi+naoyoshi&source=bl&ots=uVpklek6FC&sig=nA40nsNHdmXSVIs q7-g0ttlZfs8&hl=ro&sa=X&ei=djFgUrr_IsSH4gT284GgCw&ved=0CGUQ6AEwCg#v=onepage&q=yamaguchi%20naoyoshi&f=false Ohta f.a. – Akiko Ohta, „The Iwakura Mission in Britain: their observations on education and Victorian society”, p. 14, în The Iwakura Mission in Britain, 1872, online, http://sticerd.lse.ac.uk/dps/is/IS349.pdf Vande Walle 2005 – Willy Vande Walle, „Belgium (12-24 febriarie 1873)”, în Ian Nish, The Iwakura Mission in America and Europe. A new assessment (ediţie online) http://www.bakumatsu.ru/lib/The_Iwakura_Mission_in_America_and_Europe.pdf. Ediţia aceasta este tipărită la Taylor and Francis e-Library, 2005, p. 56-70. Wattenberg 2005 – Ulrich Wattenberg, „An Encounter Between Two Emerging Countries”, în Ian Nish, The Iwakura Mission in America and Europe. A new (ediție online) assessment http://www.bakumatsu.ru/lib/The_Iwakura_Mission_in_America_and_Europe.pdf. Ediţia aceasta este tipărită la Taylor and Francis e-Library, p. 71-79.

44

DIN ISTORIA PRESEI DE LIMBĂ GERMANĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. Studiu de caz: Sächsisch–Reener Wochenblatt (1893-1900)

Dr. Nicolae Teşculă

Zusammenfassung: Zur Geschichte der deutschsprachige Presse în Siebenbürgen in 19. Jarhunderts. Fallstudie: Sächsich-Reener Wochenblatt ( 1893-1900). Dieser Artikel untersucht die Anfänge die Presse in Sächsich –Regen. Sächsich-Reener Wochenblatt einmal pro Woche auftreten und haben nur einen informativen Rolle der öffentlichen Meinung über die Ereignisse in der Stadt und der Welt. Die Zeitung ist eine wichtige Quelle făr die Geschischte der Săchsisch-Regen în 19. Jarhundert.

Cuvinte cheie: presa, limba germană, Transilvania, Reghin, Saşi transilvăneni, secolul XIX. Stichworte: Die Presse, Siebenbürgen, Sächsich-Regen, Siebenbürger Sachsen, 19. Jahrhundert.

În istoria Transilvaniei, saşii ardeleni au jucat un rol aparte. Sosiţi în secolele XII-XIII pentru am rentiendam coronam, pentru apărarea graniţelor ardelene şi dezvoltarea economică a zonei, au ocupat o întindere de pământ de la Orăştie şi până la Drăuşeni (azi jud, Braşov), ceea ce pe parcursul Evului Mediu a purtat numele de Pământul Crăiesc. În cadrul sistemului constituţional al Transilvaniei medievale, ei s-au bucurat de un statut aparte legiferat prin Diploma Andreanum din anul 1224, care le oferea o largă autonomie. Practic, saşii erau obligaţi să participe la luptele purtate de regele Ungariei, cu un număr clar definit de oşteni şi să-i plătească acestuia un impozit. Acest lucru a dus la o prosperitate economică. Prin excelenţă meşteşugari şi ţărani, saşii ardeleni nu au cunoscut şerbia, toţi locuitorii fiind oameni liberi ceea ce îi deosebea fiind doar averea. De ceea, la nivelul conştiinţei colective, ei vor avea o mentalitate aparte, unde elementele moderne, burgheze ale secolului al XIX-lea erau la ele acasă. La 1851 populaţia Transilvaniei însuma 2. 073.737 locuitori dintre care 1. 226.998 români, 535.888 maghiari, 192.438 germani, 78.906 rromi, 15. 570 evrei, 7.600 armeni, 3.743 slavi şi 771 de altă naţionalitate1. Din punctul de vedere al răspândirii geografice a naţionalităţiilor ardelene românii ocupau o mare parte a Transilvaniei, cu o densitate mare în părţiile vestice. Partea estică era ocupată în mare parte de maghiari şi în zona de sud-est era o mică insulă germană cu locuitori saşi2. Mijlocul secolului al XIX-lea găseşte societatea săsească într-o profundă transformare determinată de modificăriile de ordin constituţional, pe care le trăieşte Transilvania. Practic, după Dualismul austro-ungar din 1867, saşii ardeleni îşi pierd statului de naţiune privilegiată şi devin o minoritate în cadrul unui stat naţional maghiar. După cum afirma Friedrich Teutsch, saşii ardeleni erau un popor format din ţărani, meşteşugari şi literaţi, văzuţi ca reprezentanţi ai intelighenţei. În jur de 48.500 erau proprietari de pământ, iar meşteşugarii erau cuprinşi în sistemul breslelor. Treptat în domeniul industrial vor apare manufacturi, care se vor dezvolta în special în domeniul industriei hărtiei, al postavului şi al zahărului. Saşii jucau de asemenea, un rol important în domeniul comerţului3. Majoritatea literaţilor, adică a intelighenţei era formată din bărbaţi, care făceau o facultate în mediul german, deveneau profesori şi pe finalul vieţii preoţi. De aceea, numărul profesorilor cu studii academice este egal cu numărul preoţilor cu studii universitare. Acest lucru a creat mijlocul propice pentru dezvoltarea publicisticii. După cum se ştie, presa, în epoca modernă, este pentru istoric unul dintre cele mai bogate şi interesante izvoare, care ne permite să developăm modul cum era organizată societatea, regulile care stăteau la baza acesteia, ce credea, care era orizontul de aşteptare, cum se manifesta mentalitatea epocii şi care erau resorturile intime ale acesteia. Pe lângă acestea, istoria presei nu se poate face fără a analiza viaţa politică a epocii, ziarul având unul dintre cele mai strânse legături cu starea politică, cu dezvoltarea economică, cu nivelul cultural al societăţii în ţara şi epoca ce o reprezintă. De asemenea, presa, de-a lungul timpului a reprezentat un mijloc de informare prin care oamenii au putut să-şi sature setea de cunoaştere. Progresul societăţii industriale moderne a adus după sine şi o conştiinţă în domeniul informării, care se manifesta prin intermediul presei. Ziarele sunt doar pentru o zi scrise, cu timpul, le trece şi actualitatea. Exact în actualitate, dar căreia cititorii îi acordă o importanţă doar pentru o clipă, ziarul devine, încă după un deceniu, un important şi complet document istoric, care în acelaşi timp este un factor de importanţă istorică.

1 Mithteilungen 1853, p. 2 2 Mithteilungen 1853,p. 3 3 Gottas 1980, p. 376. 45

Pentru spaţiul transilvan prima apariţie a unui ziar este legată de cercurile conservatoare şi aristocratice de la Sibiu, unde la 1 iunie 1778 va apare Theatral Wochenblatt für das Jahr 1778. Această publicaţie va fi editată doar în câteva numere până în 26 iulie acelaşi an, de tipografii Samuel Sardi şi Martin Hochmeister. Încercare nu va fi încununată de succes şi va fi reluată cu mai mulţi sorţi de izbândă de către Marin Hochmeister în anul 1784, când va tipări Siebenbürger Zeitung. Din 1787 până în 1791 va apare sub numele de Krigsbote, iar pentru perioada 1791-1862 sub numele de Siebenbürger Bote, ca mai apoi până în 1907 să poarte numele de Hermannstädter Zeitung4. Aceste publicaţii vor reprezenta interesele Guberniului, a Generalkommando-ului armatei austriece, care îşi avea centrul în Sibiu, dar şi ale cercurilor conservatoare săseşti din acest oraş reprezentate prin Universitatea Saxonă şi Academia de Drept înfiinţată în anul 1844. Monopolul presei sibiene va fi spart destul de târziu în prima jumătate de un tânăr tipograf german Johan Gött. Acesta va pune bazele în 1837 la Braşov a lui Siebenbürger Wochenblatt, care din 1849 se va transforma in Kronstädter Zeitung. Existenţa acestui cotidian va fi întrerupt doar de instaurarea regimului comunist în România. După patenta din martie şi diploma din octombrie 1860, care au introdus epoca liberală în istoria Transilvanei s- a ivit şi o modificare a modului în care era scrisă presa. Avem de a face mai ales din octombrie cu luări de poziţie, apeluri privind noua organizare şi evoluţie a Transilvanei. Acum cunoaştem o diversificare a conţinutului articolelor, a rubircaturii, a aşezării în pagină, tot mai multe informaţii luări de poziţie fiind integrate in conţinutul ziarelor. De asemenea observăm şi cu o creştere a numărului ziarelor, dar şi al localităţilor de apariţie. Putem spune acum că presa săsească din Ardeal face trecerea de la un jurnalism amator, a unui grup pasionat la un jurnalism profesionst cu redacţii şi organizare bine pusă la punct. Nu putem spune că acest jurnalism amator va dispare. El se va transfera din cele două centre spre micile oraşe, care înceară cu mai mult sau mai puţin succes să-şi creeze propriile gazete. Această iniţiativă se situează la nivelul elitelor intelectuale grupate în jurul gimanziilor şi şcolilor germane din micile oraşe săseşti. Apariţia unor noi jurnale săseşti este legată de existenţa unor scoli superioare cum erau gimnaziile evanghelice, ceea ce a determinat crearea unei emulaţii intelectuale, care a determinat în cele din urmă apariţia unor publicaţii. Din rândul profesorilor şi a funcţionărimii recrutându-se colectivul de redacţie, dar şi publicul cititor. Aceasta este epoca cuprinsă între 1862-1898, când apar la Bistriţa, Sighişoara, Sebeş, Mediaş şi Reghin, foi locale cu o existenţă mai mult sau mai puţin efemeră5. Dincolo de aceste aspecte dezvoltarea presei de limbă germană din Transilvania este strâns legată de legislaţia în domeniu. Anii 50 aduc în legislaţie Ordonanţa imperială asupra presei emisă la Viena în iulie 1852. Ea introduce cenzura, amenda şi închisoarea pentru delictele de presă şi astfel legislaţia în domeniu face din meseria de ziarist una dintre cele mai periculoase profesii. Pentru orice mică abatere puteai fi amendat sau închis. Cu toate acestea prin cumpărarea de abonamente la ziar, prin subvenţionarea preţului hârtiei sau prin recompensarea ziariştilor cu medalii şi onoruri, jurnalele devin fidele noului regim. Este practic vorba de procesul, prin care întreaga presă din Imperiul Austriac se transformă şi devine un instrumentum regni6. Anul 1862 aduce în imperiu o nou lege asupra presei. Istoricii austrieci şi maghiari arată că aplicarea ei nu s-a răspândit şi asupra părţilor estice ale monarhiei. După 1867 sunt restabilite în Transleithania legile din 1848, ce cuprindea automat şi normativele asupra presei. În Ardeal însă, oficialităţile de la Pesta nu au aplicat legislaţia din perioada revoluţionară. Motivaţia era una extrem de simplă. Existenţa ordonanţei din 1852 era o adevărată sabie a lui Damokles asupra editorilor de jurnale într-o zonă cu profunde posibile conflicte de natură etnică. Guvernul putea, aşadar, foarte uşor să intervină şi să controleze totul. Acest semivid legislativ a permis apariţia şi dezvoltarea gazetelor săseşti din Ardeal şi a făcut din epocă una dintre cele mai prospere din punctul de vedere al istoriei presei ardelene. A determinat o explozie publicistică, care a stabilit locul jurnalelor ca a patra putere în stat. Lucru este explicabil atât prin numărul, cât şi prin calitatea ziarelor apărute. Anul 1871 aduce o uniformizare a legislaţiei în domeniu. Apare o nou lege asupra presei, care va determina în deceniul 9 apariţia proceselor de presă. Practic, acum, Tabla Regească de la Tg. Mureş devenea prima instanţă în domeniul delictelor de presă7. Lipsa unei legislaţii adecvate în domeniu a permis dezvoltarea presei în anii 60. În acest sens încă din primii ani ai epocii sunt menţionate primele ziare sau încercări în domeniul jurnalistic. Primul oraş care sparge monopolul este Bistriţa. Pentru anul 1862 Emil Sigerius menţionează existenţa unui prim saptămânal, care apare în acest oraş. El se numea Bistritzer Wochenblatt şi avea ca redactor pe profesorul Karl Wittstock8.

4 Sigerus 1925, p. 2. 5 Weisenfeld 1938, pp. 98-100. 6 Legat de legislaţia în domeniul presei din Transilvania vezi: Teşculă 2005, p. 318-224. 7 Teşculă 2005, p. 318-224. 8 Sigerus 1925, p. 3. 46

Ziarul va fi editat până în anul 1870 cu o întrerupere în 1865 când nu a mai fost editat. În 1871 va fi tipărit Neues Bistritzer Wochenblatt, cu o existenţă de doar un an. Apariţia sa este datorată în mare parte profesorului Michael Kramer. Din 1872 va apare foaia numită Bistritzer Wochenschrift condus de profesorul Karl Schell. Acest ziar se va evidenţia a fi un oficios al comitatului Bistriţa-Năsăud. Acest lucru a determinat datorită subvenţiilor primite şi o oarecare limitare şi îngrădire a modului în care erau scrise articolele9. Cel de-al doilea centru, unde apare un săptămânal este Orăştie. Aici în tipografia lui August Nagel, va fi editat în 1863 Brooser Anzeiger, din 1864 va primi numele de Brooser Humorist-und Anzeiger. La Sighişoara în anul 1869 va fi tipărit primul ziar. El se va numi Sächsische Volksblatt, în tipografia nou înfiinţată a lui Friedrich Kraner, care a avut o existenţă scurtă de doar 10 luni. În 1872 va fi editat la tipografia lui Friedrich Jördens- Schässburger Anzeige. Publicaţia va renunţa la abordarea problemelor politice, însă pe lângă publicaţiunile oficiale, problemele privind viaţa economică, a asociaţiilor, activitatea consiliului oraşului, al comitatului, ziarul ne oferă din belşug date privind activităţile mondene la Sighişoara. Din 1879 foaia lui Jördens va avea o concurenţă serioasă din partea lui Groβ-Kokler Bote, apărut în tipografia lui Friedrich J. Horeth, cu o apariţie săptămânală. Ziarul se dorea a fi un oficios al comitatului Târnava Mare, deci la fel ca şi Bistritzer Wochenschift, apăreau o serie de limitări în domeniul cuvântului scris determitat de subvenţiile oferite de autoritatea comitatensă. Ziarul nu va reuşi să acopere prin articole întreaga suprafaţă a comitatului şi se va limita în analiza evenimentelor petrecute la Sighişoara şi doar tangenţial vor fi abordate date privind celelalte oraşe şi localităţi10. După etapa entuziastă a anilor 60 abia la finalul secolului vor apare noi publicaţii. Acest lucru îl punem în legătură cu dezvoltarea economică a Transilvaniei după criza economică din anii 70 ai secolului al XIX-lea. Apoi putem să punem în legătură cu politica de magharizare a guvernului de la Budapesta, ceea ce a stârnit reacţia naţionalităţiilor din partea maghiară a monarhiei austro-ungare. Una dintre reacţii a fost apariţia de noi publicaţii în oraşele săseşti. Elita săsească de aici, găsea prin existenţa foii locale nu doar singurul mijloc de comunicare a informaţiilor, ci şi unicul mijloc de exprimare naţională. Existenţa publicaţiei fiind o garanţie în plus, că identitatea naţională există şi că poate fi păstrată. Alături de aceste elemente putem adăuga creşterea gradului de urbanizare a localităţii, a puterii de cumpărare şi a participării active a populaţiei la viaţa publică. Mărirea rolului comerţului a făcut ca elita să fie tot mai interesată de informaţii cu caracter local, iar ziarele erau cel mai facil mijloc de comunicaţie11. Astfel, la Sebeş în 1886 la tipografia lui Johann Stegmann va fi editat Mühlbacher Wochenblatt. Existenţa sa va fi doar de doi ani şi abia în anul 1899 va lua fiinţă saptămânalul Der Unterwald, aflat sub redacţia lui Viktor Roth. Scopul său era acela de a prezenta evenimentele din Sebeş şi zonele învecinate12. În anul 1893 la Mediaş în tipogafia lui G. A. Reissenberger va apare Mediascher Wochenblatt sub redacţia lui Franz Ehrlich13. După un an, la Reghin sighişoreanul Karl Sebesch va pune bazele lui Sächsisch Reener Wochenblatt14. Primul număr apare în 14 ianuarie 1894 şi îl are redactor responsabil pe Karl Schebesch. Din 2 iunie 1895 până în 3 ianuarie 1897 va fi redactor Victor Orendi şi apoi din nou Karl Schebesch. Publicaţia va apare până în anul 1919, când probabil datorită unor probleme de ordin financiar îşi va înceta apariţia15. În paginile următoare vom încerca să facem o prezentare asupra evouţiei ziarului până la debutul secolului XX şi vom încerca să facem o prezentare asupra rubiricaturii, a editorilor şi a principalelor teme abordate. Ziarul avea un format de 42 x 31 cm şi avea un subtitlu, a cărui structură va varia de-a lungul timpului: Organ für gewerbliche und landwirtschafliche Interessen (Organ pentru interese meşteşugăreşti şi agricole). Din 2 iunie 1895 va avea ca subtitlu: Organ für gewerbliche, landwirtschafliche und belletristische Interessen mit Beilage Illustrirtes Familienblatt (Organ pentru interese meşteşugăreşti, agricole şi beletristice cu suplimentul Illustrirtes Familienblatt), iar din 1898 va rămâne: Organ für gewerbliche und belletristische Interessen mit Beilage Illustrirtes Familienblatt (Organ pentru interese meşteşugăreşti şi beletristice cu suplimentul Illustrirtes Familienblatt). Paginile nu sunt numerotate. Sunt patru pagini la un număr. La prima pagină este un articol care tratează o problemă curentă, apoi rubrica Tages-und Lokal Nachrichten şi Vermischtes, iar ultima treime a ziarului este ocupată de Feuilleton cu un conţinut literar. Din 1899 va pare şi Totenlisten, care cuprindea lista decedaţiilor din oraş cu numele vârsta şi cauza decesului. În ultima pagină la Inserate erau de obicei anunţuri cu caracter publicitar şi reclame. Publicaţia era săptămânală şi apărea duminica. Despre Victor Orendi- Hommenau (1870-1954) ştim că s-a născut la Dumbrăveni (jud. Sibiu). Este socotit, azi, unul dintre cei mai prolifici scriitori germani din Banat. Spirit autodidact cu o poezie romantică şi un jurnalism dominat de

9 Teutsch 1921, p.1. 10 Teşculă 2011, p. 231-248. 11 Seethaler 2004. p. 12. 12 Sigerus, 1925, p. 4. 13 Despre Mediascher Wochenblatt vezi: Bransch 2003, p. 26-42. 14 Teutsch 1921, p. 1 15 Rozsa 2001, p. 98. 47 lupta împotriva maghiarizării populaţiei germane din Banat. Activitatea de ziarist o începe la Tg. Mureş, unde a lucat la revista Das kleine Universum, şi mai apoi la Sächsisch Reener Wochenblatt, între 1895 şi 1896. Începutul secolului îl găseşte la Timişoara, unde în paginile lui Deutschen Tagblatts für Ungarn în 1902 luptă împotriva politici de maghiarizare a autorităţilor de la Budapesta. Atitudinea sa intransigentă apărută în coloanele lui Deutsch-ungarischer Volksfreund (1903-1919) şi ale saptămânalului Von der Heide (1909-1919) îi vor aduce procese de presă. Printre realizările sale de exepţie se remarcă editarea revistei saptămânale Von der Heide, care a fost singura revistă culturală de limbă germană din Banat în primul sfert al secolului al XX-lea, având ca şi colabpratori pe Otto Alscher (1880-1944), Nikolaus Schmidt (1874-1930), Franz Xaver Kappu (1883-1966) și Adam Mueller Guttenbrunn (1852-1923). După unirea din 1918 va deveni inspector pentru şcolile germane din Banat şi în 1934 se va muta la Bucureşti şi se va dedica vieţii politice. Moare la Bucureşti în 21 februarie 195416. Karl Schebesch nu este doar redactor responsabil, ci el este şi tipograful şi proprietarul ziarului. Din păcate nu avem date legate de viaţa şi activitatea sa. Revenind la săptămânalul reghinean acesta, la fel ca şi celelalte publicaţii apărute în micile oraşe săseşti ardelene nu erau implicate politic. Ziarul trebuie să urmărească a fi nepatrtinic: „ca fiecare foaie provincială” trebuie să promoveze „dragostea pentru poporul nostru, limba şi cultura noastră şi este nevoie azi de a sprijini intreprinzătorii saşi”17. Aceeaşi ideal este reluat şi în 1900, când redacţia arată că rolul ei este acela de „a ridica şi a citi o foaie locală” în care să abunde informaţii cu privire la activitatea conducerii oraşului, a bisericii, de problemele cu care se confruntă comunitatea: Noi trebuie să cautăm, ca <îndelepciunea> să vină de la Primărie, unde mergem la şedinţe, în care să prezentăm cele mai importante probleme publice, să le vedem pe acestea clar şi să ne dăm < votul>, doar în cunoştiinţă de cauză”18. Se va bucura că apar în zona locuită de saşi şi alte publicaţii cu acceaşi profil: „(Der Unterwald). Sub acest titlu apare de la începutul anului în Sebeş un nepolitic săptămânal săsesc. Salutăm această nouă intreprindere şi îi dorim o justă prosperitate”19. Cu toate că nu se va implica politic, ziarul se va preocupa de situaţia saşilor şi viitorul lor în Transilvania. În acest sens prezintă deputăţia femeilor săsoaice la Viena la împărat cu scopul de a protesta impotriva maghiarizării. Era vorba de legea pentru schimbarea denumirilor în limba maghiară a localităţiilor, care adoptată de Parlament trebuia sancţionată de către împarat. Referitor la această mişcare politică a saşilor, ziarul se arată foarte entuziast: „Săptâmâna trecută a plecat din Sibiu o mişcare, care din câte ştim noi nu s-a mai auzit în istoria săsească. La fel de neobişnuită era şi ocazia aceasta”20. Se observă că ziarul nu doreşte să intervină în disputele politice ale saşilor, ci are ca obiectiv promovarea valorilor germanităţii şi ale intereselor economice ale saşilor din Reghin şi împrejurimi. Acest lucru explică numărul mare de informaţii cu privire la viaţa asociaţiilor din urbe. Astfel, rubirca Tages-und Lokal Nachrichten se va dovedi a fi o sursă documetară de plină importanţă cu privire la viaţă cotidiană din oraşul de pe Mureş. Ne atrage atenţia un articol din 1899: „(Cinematograf în Reghin). Azi duminică şi luni dimineaţa va fi aici domnul Charles Brown, care a produs în Europa cele mai cunoscute demonstraţii ale cinematografului original Edison, va prezenta toate aceste nemapomenite invenţii, aici, în sala Hanului Oraşului (städtische Gasthof n.n.). Programul este următorul: 1. Dansul dervişului indian; 2 Napoleon împreună cu regina Louise a Prusiei; 3 Piaţa comunităţii din Paris; (...) 4. Un moment la dentist; 5 Desenator pe fier”21. După cum vedem publicaţia reghineană se încadrează în tipologia ziarelor săseşti din oraşele mici şi mijlocii. Are o apariţie săptămânală, reuşeşte să anime o bună parte din protipendada locală, vorbitoare de limbă germană şi de asemenea nu se implică în viaţa politică. Această eliminare a articolelor politice o putem pune în legătură cu două aspecte. Pe de o parte avem de a face cu o publicaţie susţinută cu bani foarte puţini şi care nu îşi permitea să se apere în tribunale pentru delicte de presă, iar pe de altă parte elita săsească din micul burg de pe Mureş nu era una numeroasă şi era destul de neplăcut să te cerţi prin presă cu un concitadin. Dincolo de acest aspect ziarul este ne prezintă o frescă asupra problemlelor cu care se confruntau transilvănenii la finele secolului al XIX-lea şi în acelaşi timp un izvor pentru developarea vieţii mondene a acestui mic oppidum ardelean.

16 NDB. 1999, p. 586. 17 Sächsisch-Reener Wochenblatt 1898. 18 Sächsisch–Reener Wochenblatt 1900. 19 Sächsisch–Reener Wochenblatt 1899. 20 Sächsisch–Reener Wochenblatt 1898a. 21 Sächsisch–Reener Wochenblatt 1899a. 48

Bibliografie

Bransch 2003 – Ingmar Bransch Mediascher Wochenblatt şi Mediascher Zeitung în „Contribuţii la istoria presei medieşene”, vol. îngrijit de Helmuth Julius Knall, Mediaş, 2003. Gottas 1980 – Fr. Gottas, Die Deutschtum in Ungarn, în „Die Habsburgermonarhie 1848-1918, Band III, Die Völker des Reiches”, 2. Teilband, Hrsg. Adam Wandruszka und Peter Urbanitsch, Verlag des Österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien, 1980. Rozsa 2001 – Maria Rozsa, Deutschsprachige Presse in Ungarn 1850-1920, 1 Theil. Zeitschriften und Fachblätter, în „Berichte und Forschungen”, München 9, 2001. Mitheilungen 1852 – Mithteilungen aus dem Gebiete der Statistik, Herausgegeben von Direction der administrative Statistik im k.k. Handels-Ministerium, zweiter Jahrgang. I Heft, Aus der k.k. Hof –und Staatsdruckerei, 1853. NDB 1999 – Neue Deutsche Bibliographie, Bd. 19, Nauwach-Pagel, Berlin, 1999. Sächsisch-Reener Wochenblatt 1898 – Sächsisch-Reener Wochenblatt, nr. 1, Sonntag, den 2. Januar 1898 Sächsisch-Reener Wochenblatt 1898a – Sächsisch-Reener Wochenblatt, nr. 5, Sonntag, den 30. Januar 1898. Sächsisch-Reener Wochenblatt 1899 – Sächsisch-Reener Wochenblatt, nr. 5, Sonntag, den 29. Januar 1899; Sächsisch-Reener Wochenblatt 1899a – Sächsisch-Reener Wochenblatt, nr. 7, Sonntag, den 11. Februar 1899; Sächsisch-Reener Wochenblatt 1900 – Sächsisch-Reener Wochenblatt, nr. 1, Sonntag, den 7. Januar 1900; Seethaler 2004 – J. Seethaler, Die Presse in der Habsburgermonarchie um 1900. Probleme und Chancen in einem multinationalen Raum, in „Beitrag zum Kolloquim „Europäische Kulturschriften um 1900 als Medien transnationalen und transdisziplinären Wahrnehmung”, Göttingen, Akademie der Wissenschaften, Österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien, 2004. Sigerus 1925 – E. Sigeris Die deutsche periodische Literatur Siebenbürgens, în Sonderabdruck aus Mitteilungen zur Kenntniss des Deutschtums in Großrumänien, Sibiu, 1925. Teutsch 1921 – J.B. Teutsch, Die Zeitungen. Deutsche Zeitungswesen in Siebenbürgen, în „Groß-Kokler Bote vereinigt mit der Schässburger Zeitung”, nr. 2212, 19 Mai 1921, XLIII Jahrgang. Teşculă 2005 – N. Teşculă, Presa săsească sighişoreană 1869-1900 în „Revista Bistriţei”, XIX, 2005. Teşculă 2011 – N. Teşculă, Libertate şi constrângere. Statutul presei săseşti din Transilvania în primul deceniu al dualismului, în „Identitate şi alteritate. Studii de istorie politică şi culturală”, 5, Cluj-Napoca, 2011. Weisenfeld 1938 – E. Weisenfeld, Die Geschiche die politische Publizistik bei den Siebenbürger Sachsen, Berlin, 1938.

49

CONSIDERAŢII ASUPRA SFÎRŞITULUI EPOCII CUIRASATELOR

Ion Mihai Ionescu

Abstract. Considerations on the End of Battleship Era. The attacks at Taranto, Pearl Harbor and the Battles of Pacific and Mediterranean Sea were built on the projection power of the aircraft carrier. Midway pitted the numbers of ships at Jutland over an area several times larger than the battle space of Jutland. Major naval battles were not direct ship-on-ship conflicts, but were fought via aircraft having ranges that existing naval guns could not hope to approach. World War II gave the world’s navies a crash course in the next phase of war at sea. The pointy end of the spear became aircraft, guided weapons (missiles and torpedoes) and submarines—not the guns on board a ship—thus largely ending of the utility of the battleship in the open ocean. And then there’s the Yamato, the Imperial Japanese Navy dreadnought that by many measures represented the zenith of battleship design. Few will shed a tear for the Japanese Empire’s downfall. Some might regret the unseemly manner of the Yamato’s destruction, though not the final outcome.

Cuvinte cheie: Dreadnought, Conte di Cavour, Bismarck, USS Arizona, HMS Prince of Wales, Roma, Musashi, Yamato. Key words: Dreadnought, Conte di Cavour, Bismarck, USS Arizona, HMS Prince of Wales, Roma, Musashi, Yamato.

Torpilarea cuirasatului HMS Nelson a reprezentat un eşec pentru sistemul de convoiere şi escortă planificat de Amiralitatea britanică în Mediterana. În urma desfăşurării Primului Război Mondial, Royal Navy a început proiectarea claselor sale viitoare de cuirasate pe baza lecţiilor învăţate după bătălia Jutlandei, sacrificând viteza pentru protecţia lor. Astfel arhitecţii navali britanici au creat un nou tip de crucişător de bătălie G3 „Interceptor” şi modelul N3 pentru nave de linie, care puteau concura cu succes, cuirasatele americane şi japoneze recent construite şi înzestrate cu tunuri de calibrul 406 mm. Tratatul naval semnat la Washington de marile puteri la sfârşitul anului 1921, va restricţiona însă tonajul şi armamentul greu, aşa că proiectatele clase G3 şi N3 depăşind aceste limitări, au fost anulate1. Într-un efort de a crea un cuirasat modern care să îndeplinească criteriile necesare, planificatorii britanici au stabilit un design revoluţionar prin care au pus toate armele grele la pupa navei, reducând deplasarea şi limitând astfel zona care necesita armură grea. Turelele „A” şi „X” fiecare cu câte 3 tunuri de calibrul 406 mm, au fost montate pe puntea principală, în timp ce turela „B” a fost ridicată, suprastructura navei devenind astfel triunghiulară şi fiind construită din material uşoare. Cu o greutate redusă, aceste nave model 1922, puteau dezvolta acum o viteză mare, deşi nu beneficiau de patru elice ca vechile „Dreadnought” (model 1906), având şi o centrală electrică mult mai mică. Secţiunile noilor cuirasate britanice din clasa „Nelson” cu un deplasament standard de 34.490 t şi încărcătura plină de 41.910 t,2 erau însă protejate de o centură internă, armura în unghi înclinat de 356 mm crescând lăţimea relativă a acesteia, blindajul pe punte măsurând 171 mm iar în zona turelelor grele 406 mm. Prima navă de linie din această serie, HMS Nelson, a fost lansată la apă în 3 septembrie 1925 de la şantierele navale „Armstrong-Whitworth” din Newcastle şi purta numele celebrului amiral şi comandant britanic Lord Horatio Nelson, învingătorul de la Trafalgar3. În noiembrie 1927, a fost lansată şi nava sister-ship, HMS Rodney cele două cuirasate fiind în acel moment, cele mai puternice unităţi navale ale Home Fleet. Echipajul navei de linie britanice HMS Nelson număra 1.361 de membrii iar armamentul era compus din 9 tunuri BL MK I de calibrul 406 mm (16 inch), 12 tunuri BL 6 MK XXII de calibrul 152 mm, 6 tunuri de calibrul 120 mm, 48 de tunuri antiaeriene tip „pom-pom” în 6 instalaţii cvadruple, 16 tunuri de 40 mm şi 61 piese de calibrul 20 mm4. În faţa acestei formidabile artilerii navale şi antiaeriene, Amiralitatea de la Londra consideră ca orice atac era descurajat înainte de a începe. Teoretic nu există ţintă mai uşor de doborât decât un avion care vine direct spre tine, dar în practică lucrurile stau diferit. Pe teatrele de război ale conflagraţiei mondiale între anii 1940 - 1945, în Marea Mediterana, Atlantic sau Pacific, relativa imunitate a aparatelor de bombardament-torpiloare şi procentul ridicat al succeselor repurtate în atacarea şi distrugerea cuirasatelor, efectuate în mijlocul unui tir violent al artileriei antiaeriene (cazul Conte di Cavour – 1940, Bismarck, USS Arizona, HMS Prince of Wales – 1941, Roma – 1943, Musashi – 1944 şi Yamato - 1945), i-au uimit pe mulţi experţi militari navali şi în artilerie. Alistair Mac Lean, autorul best seller-ului „Tunurile din Navarone”, amintea de tensiunea excesivă, teama şi stresul, cele trei elemente care îi influenţează pe cei atacaţi. „În faţa unui bombardier-torpilor nu există cale de mijloc: ori îl distrugi, ori te distruge” nota Mac Lean, participant la luptele navale din

1 Raven, Roberts,1976, p. 58. 2 Darman 2004, p. 40. 3 Raven, Roberts 1976, p. 59. 4 Brown, 2006, p. 73. 50

Mediterana, Oceanul Arctic şi Pacific, la bordul unui crucişător din clasa „Dido”, în anii celui de-al Doilea Război Mondial5. Torpilarea şi avarierea gravă a cuirasatului HMS Nelson6 în Marea Mediterană în 27 septembrie 1941, a întărit butada lansată de Alistair Mac Lean, deşi echipajul navei se mai confruntase cu o situaţie asemănătoare, în 30 octombrie 1939, când a fost atacat la V de insulele Orkneys, de submarinul german U-56 (Cdt. Oberleutnant Wilhelm Zahn) dar atunci torpila care a lovit cuirasatul din fericire pentru englezi, nu a explodat7. De această dată torpila lansată de avionul „Savoia Marchetti” SM 84 pilotat de colonelul italian Riccardo Helmut Seidl a explodat la impact iar HMS Nelson va fi scos din luptă până în luna mai 1942. După reparaţii şi revizuirea în docul uscat, cuirasatul britanic HMS Nelson, se va reîntoarce în cadrul Force „H” ca navă-amiral şi va participa în august 1942 la acţiunile de escortă spre Malta. HMS Nelson, va participa la operaţiunea cu numele de cod “Torch” de debarcare în Africa de Nord, participând în noiembrie 1942 la atacul din apropierea coastei Algeriei şi ulterior la operaţiunea cu numele de cod “Husky”, invazia Siciliei în iulie 1943. Ca o ironie a sorţii, în 29 septembrie 1943, la aproape trei ani de la avarierea sa gravă, se vor întâlni, la bordul său, mareşalul italian Pietro Badoglio, succesorul lui Benito Mussolini şi generalul american Dwight D. Eisenhower, comandantul aliaţilor, pentru a perfecta în Grand Harbour din Valetta, condiţiile armistiţiului ce urma să fie semnat de Italia, după căderea regimului fascist. În ciuda succeselor anului 1941 pe teatrul de operaţiuni militare din Marea Mediterană, şi a realizării celor trei mari operaţiuni de aprovizionare ale insulei Malta, cu numele de cod „Tiger” (10 mai 1941) „Substance” (24 iulie 1941) şi „Halberd” (26 septembrie 1941), comandamentul britanic (Chief of the Imperial General Staff – CIGS) nu a fost în stare să interzică, timp de doi ani, între 1941 – 1942, nici transporturile maritime ale forţelor Axei din Europa în Africa de Nord, nici aprovizionarea regulată, pe mare, mai întâi a Armatei X italiene de sub comanda mareşalului Rodolfo Graziani, apoi a trupelor şi blindatelor „Deutsche Afrika Korps” (DAK) a generalului (viitor feldmareşal) german Erwin Rommel şi, în sfârşit, a armatelor Axei aflate în Tunisia sub conducerea Generaloberst Hans-Jürgen von Arnim. Pierderile suferite de convoaiele italo-germane care efectuau transporturi între Italia peninsulară şi Libia au variat între 20 % din tonaj în luna mai 1941 şi 70 % în noiembrie 1941, însă aceasta nu a însemnat că britanicii „stăpâneau marea”. De altfel, cunoscutul teoretician şi strateg militar, John Frederick Charles Fuller, general maior al armatei britanice, decorat cu cele mai înalte ordine CB, CBE şi DSO, consemna în monumentala sa lucrare „The Second World War 1939 – 1945. A Strategical and Tactical History”, următoarele: „Până în ce grad a ajuns superioritatea germanilor pe mare se vede din faptul că în ianuarie 1942, toate încărcăturile trimise pe mare pentru Afrika Korps al lui Rommel, au ajuns la destinaţie fără niciun un fel de pierderi”8. Acelaşi istoric militar britanic nota că în strâmtoarea Messina dintre Sicilia şi Italia peninsulară, a funcţionat nestingherit un pod plutitor italian, deşi se ştia că asemenea construcţii sunt greoaie şi vulnerabile. Deşi Chief of the Imperial General Staff (CIGS) avea în Marea Mediterană cinci baze maritime militare mari, Gibraltar, Malta, Alexandria (Egipt), Haifa (Palestina) şi Famagusta (Cipru), nu a reuşit de-a lungul războiului din Mediterana, să lichideze o singură bază militară inamică şi, în decurs de trei ani, între 1940 – 1943, nu a fost în stare să distrugă şi nici să blocheze baza italiană din insula Rhodos, transformată de italieni într-o fortăreaţă a Mării Egee, cu toate că acesata era dispusă izolat, la o distanţă de 1.300 km de Italia. Să nu omitem nici faptul că în aceeaşi perioadă, între anii 1941 – 1942, forţele Royal Navy au cedat japonezilor controlul de la începutul ostilităţilor din Pacific, asupra Mării Chinei de Sud şi a Mării Java, asupra Strâmtorii Malacca şi, în general, asupra apelor din Extremul Orient, situaţie criticată de un aliat al britanicilor, Olanda, prin amiralul Conrad E. L. Helfrich, comandantul militar al Indiilor Olandeze de Est (actuala Indonezie), cel care mărturisea despre începutul războiului din Pacific următoarele: „Flota britanică nu a acţionat niciodată în zonele situate la răsărit de insula Ceylon şi fortăreaţa Singapore”9. Un alt exemplu care demonstrează faptul că în primii ani ai războiului maritim, pe lângă succese majore Amiralitatea de la Londra a făcut însă şi mari erori, este traversarea Mării Mânecii de către escadra germană a amiralului Otto Ciliax, în cazul operaţiunii cu numele de cod „Cerberus” desfăşurată între 11 – 12 februarie 1942. Atunci crucişătoarele germane de bătălie Scharnhorst şi Gneisenau însoţite de crucişătorul greu Prinz Eugen, au părăsit rada portului francez Brest navigând în apele britanice (English Channel), în vecinătatea capitalei Londra şi a principalelor baze maritime Plymouth şi Portsmouth, au ieşit în Marea Mânecii10. Escadra navală germană a izbutit să forţeze fără nicio pierdere îngusta strâmtoare Pas de Calais, deşi a navigat de-a lungul ţărmului britanic şi al aerodromurilor RAF. Deşi atacată într-un târziu, de de distrugătoarele Royal Navy şi de forţele aeriene britanice care au suferit pierderea a 42 de aparate de luptă, escadra amiralului Otto Ciliax a ajuns cu bine în portul Wilhelmshaven din

5 Mac Lean 1978, p. 326. 6 http://www.naval-history.net/xGM-Chrono-01BB-Nelsonhtm/ accesat in 10 septembrie 2014. 7 HMS Nelson-Nelson-class 16in gun Battleship http://www.naval-history.net/xDKWW2-4009-2SEP01htm/ accesat in 11 septembrie 2014. 8 Fuller 1984, p. 217. 9 Stahl, Frédéric, Revue maritime, No. 100, 1954, p. 16. 10 The History-Operation „Cerberus” – The Channel Dash, http://www.Scharnhorst-class.dk/scharnhorst/.../scharn.../accesat in 15 septembrie 2014. 51 nordul Germaniei. „Din secolul al XVII-lea, forţele maritime militare ale Angliei nu au mai suferit o umilire atât de groaznică în apele metropolei” consemna în 14 februarie 1942, pe prima pagină, oficiosul britanic „Time”11. Să analizăm şi alte deficienţe ale Royal Navy şi ale Amiralităţii britanice. În primăvara anului 1940, Home Fleet („Flota din metropolă”) nu a putut împiedica Kriegsmarine, mult mai slabă numeric, să efectueze debarcări în Norvegia septentrională. Exact la un an distanţă, Med Fleet, Flota britanică din Mediterana, nu a putut să stopeze invazia aeronavală a germanilor în insula Creta. Tot atunci a avut loc în Atlantic, duelul dintre cele mai puternice nave militare din lume din acel moment, crucişătorul de bătălie HMS Hood cu un deplasament de 47.430 t şi cuirasatul german Bismarck, cu un deplasament de 53.200 t care s-a sfârşit cu pierderea lui HMS Hood. De altfel, între anii 1939 – 1942, Royal Navy va pierde în urma loviturilor aplicate de forţele Axei şi fără ca acesta să sufere pierderi importante, cele mai multe cuirasate şi crucişătoare de bătălie, fie în timp ce se aflau în marş, fie cea ce e mai rău, în locurile de staţionare, la ancoră, aşa cum s-a întâmplat cu trei nave de linie: 1.1 HMS Royal Oak, cu un deplasament de 33.500 t scufundat în 14 octombrie 1939, cu trei torpile de către submarinul german U-47 (Cdt. Kapitänleutnant Günther Prien) în baza de la Scapa Flow. În atac au fost ucişi 833 de ofiţeri, subofiţeri şi marinari britanici, inclusiv contraamiralul Henry Blagrove. 1.2 HMS Hood, crucişător de bătălie, deplasament 47.430 t, scufundat în 24 mai 1941, de la distanţa de 16.650 metri, în urma duelului de artilerie cu cuirasatul german Bismarck, în Strâmtoarea Danemarcei. În urma exploziei, 1.415 ofiţeri, subofiţeri şi marinari britanici au pierit, inclusiv viceamiralul Lancelot Holland şi căpitanul navei Ralph Kerr. 1.3 HMS Barham, cu un deplasament de 33.000 t scufundat cu 3 torpile de submarinul german U-331 (Cdt. Kpltl. Hans Dietrich von Thiesenhausen) în 25 noiembrie 1941 la N de Sidi Barrani, Egipt. În explozia cuirasatului au pierit 841 de ofiţeri şi marinari britanici. 1.4 HMS Queen Elisabeth, deplasament 31.100 t, atacat în noaptea de 19 decembrie 1941 şi minat în baza de la Alexandria (Egipt) de către scafandri italieni Antonio Marceglia şi Spartaco Schergat din Decima Flottiglia X. În incident au pierit 9 britanici. 1.5 HMS Valiant, cu un deplasament de 29.150 t, atacat şi minat în cadrul aceleiaşi acţiuni, de către scafandru Lt. Durand de la Penne, în baza Mediterranean Fleet de la Alexandria (Egipt). 1.6 HMS Nelson, cu un deplasament de 41.910 t, avariat grav prin torpilare în 27 septemnbrie 1941, de un aparat italian SM 84, pilotat de col. Riccardo Helmut Seidl. 1.7 HMS Prince of Wales, deplasament 43.786 t, atacat şi scufundat în 10 decembrie 1941, în Marea Chinei de Sud, de 34 torpiloare japoneze Mitsubishi G3M tip 1 „Betty” şi 51 de bombardiere Mitsubishi G3M tip 96 „Nell” din cadrul grupurilor aeriene Genzan, Kanoya şi Mihoro cantonate la baza Saigon din Indochina de Sud. 1.8 HMS Repulse, crucişător de bătălie din clasa „Renown”, deplasament 35.200 t, atacat şi scufundat în 10 decembrie 1941, în Marea Chinei de Sud, alături de HMS Prince of Wales de către avioane torpiloare şi bombardierele nipone. În cursul atacului, au fost ucişi 327 de ofiţeri şi marinari britanici, inclusiv comandantul Force „Z”, amiralul Sir Tom Phillips şi comandantul cuirasatului HMS Prince of Wales, căpitanul John „Jack” Leach. 1.9 Crucişătoarele grele HMS Dorsetshire şi sister-ship HMS Cornwall, cu un deplasament de 13.640 t fiecare, atacate şi scufundate în 5 aprilie 1942, la 320 km S - V de insula Ceylon, de către 54 de bombardiere japoneze în picaj Aichi D3A „Val”, decolate de la bordul portavioanelor Akagi, Hiryū şi Sōryū. În acest atac şi-au pierdut viaţa 424 de ofiţeri şi marinari britanici. Pierderea crucişătorului de bătălie HMS Hood în 24 mai 1941 şi a cuirasatului german Bismarck, în 27 mai 1941, constituie pentru mulţi istorici militari12, sfârşitul epocii cuirasatelor şi falimentul doctrinei „Stăpânirii mării” prin flota de linie cuirasată, deşi alţii cercetători plasează această dată, în 7 aprilie 1945, orele 14.23, când a fost scufundat la N de Okinawa, în urma atacului a 386 de avioane de luptă americane supercuirasatul japonez Yamato cu un deplasament de 71.659 t, înzestrat cu cele mai mari 9 tunuri din lume, de calibrul 460 mm (tip 3 „Shiki tsûjôdan”)13. Atunci comandamentul suprem japonez a făcut ultima încercare de a transforma o navă de linie din obiectiv care trebuie păzit într-o forţă activă specială de luptă, în cadrul operaţiunii cu numele de cod „Ten-Go”. Yamato a fost trimis alături de 8 distrugătoare şi crucişătorul uşor Yahagi într-un atac kamikaze („kikusui”) asupra bazelor aliate din Okinawa14. Această grupare navală, formată din cuirasatul gigant Yamato, crucişătorul uşor Yahagi şi distrugătoarele Asashimo, Hamakaze, Kasumi, Isokaze, Fuyuzuki, Suzutsuki, Yukikaze şi Hatsushino, înainta cu 24 noduri spre Okinawa, când a fost interceptată de americani în 7 aprilie 1945, fiind semnalată la ora 08.22 de un grup de avioane decolate de pe puntea portavionului USS Essex. Timpul era noros, deloc favorabil: plafon de o mie metri şi vizibilitate între 5.000 – 8.000 metri,

11 Ford 2012, p. 37. 12 Whitley 1998, p. 213. 13 Skulski 2004, p. 187. 14 Spurr 1981, p. 221. 52 cu averse15. Gruparea japoneză va fi atacată de un prim val de avioane americane, compus din 132 de aparate de vânătoare, 50 de bombardiere şi 98 de avioane torpiloare16. Două distrugătoare, Kikusui şi Hamakaze sunt scufundate imediat iar crucişătorul Yahagi este stopat, fiind învăluit de fum. Bombele americanilor fac explozie pe puntea cuirasatului gigant Yamato iar torpilele percutează coca navei. Va urma un al doilea val de atac, compus din 88 de avioane de vânătoare, 75 de bombardiere în picaj şi 33 avioane torpiloare decolate de pe portavioanele americane, care vor ataca constant în intervalul orar 12.37 – 14.23, în ciuda tirului violent japonez şi a unei artilerii impresionante compusă din 9 tunuri de calibrul 460 mm, 6 de calibrul 155, 24 de piese antiaeriene de 127 mm şi 162 de tunuri a.a. de 25 mm. În urma atacului, cuirasatul gigant Yamato va înregistra explozii la bord şi îşi va pierde flotabilitatea.17 Crucişătorul Yahagi lovit de 12 bombe şi 8 torpile, va dispărea în valuri, alături de alte două distrugătoare japoneze Kasumi şi Isokaze. După ce a fost atacat de un număr total de 386 de avioane americane şi lovit de 10 sau 11 torpile şi de cel puţin 12 bombe mari18, Yamato încetineşte, se înclină, siajul său devine mai puţin vizibil iar artileria s-a deşi trage este dereglată19. O explozie uriaşă va pune capăt suferinţei cuirasatului gigant japonez Yamato, în luptă fiind ucişi 3.055 ofiţeri şi marinari, inclusiv comandantul, viceamiralul Seiichi Itō, din totalul de 3.332 oameni cât numărau echipajele escadrei sale navale20. Din cei 2.778 de ofiţeri, subofiţeri şi marinari japonezi din echipajul cuirasatului Yamato, sunt salvaţi 280, iar americani pierd 12 oameni şi 10 aparate de luptă din totalul de 386 participante la misiune în cele două valuri de asalt (!)21

Cuirasatul japonez Yamato atacat cu bombe de aviaţia ambarcată pe portavioanele americane din Pacific Fleet în 24 octombrie 1944 în bătălia navală din Marea Sibuyan (Sursa: Official U.S. Navy Photograph, National Archives)

Ultimele patru distrugătoare nipone avariate, Fuyuzuki, Suzutsuki, Yukikaze şi Hatsushino, sunt lăsate să scape de americani, fiind martori celui mai mare dezastru naval japonez. Deşi în anii 1941 -1945, Japonia avea de trei ori mai puţine cuirasate decât flotele de linie ale Statelor Unite şi Marii Britanii la un loc, liderii Marinei Imperiale („Nihon Kaigun”) şi a Statului Major de la amiralii Ysoroku Yamamoto, Nagano Osami, Shimada Shigetarō la Oikawa Koshirō, Soemu Toyoda şi Mineichi Koga, nu au ezitat să le angajeze în operaţii de mare amploare din Oceanul Pacific, străduindu-se cu

15 Darman 2004, p. 73. 16 Yoshida, Minear 1999, p. 114. 17 Sinking of Yamato/Nihon Kaigun-Imperial Japanese Navy Page/http://www.combinedfleet.com/battles/sinking_of_Yamato/accesat in 17 septembrie 2014. 18 Garzke & Dulin 1985, p. 65 19 Yoshida & Minear, 1999, p. 115. 20 Whitley 1998, p. 216. 21 Sinking of Yamato/Nihon Kaigun-Imperial Japanese Navy Page/http://www.combinedfleet.com/battles/sinking_of_Yamato/accesat in 17 septembrie 2014. 53 obstinaţie să valorifice calităţile proprii navei de linie: calibrul artileriei grele, raza de acţiune, şi cuirasa groasă22. La începutul conflictului în Pacific, Nihon Kaigun, avea la dispoziţie 10 cuirasate din clasele „Yamato” (Yamato şi Musashi – deplasament 71.659 t, aflate în faza terminală de construcţie), „Ise” (Ise şi Hyuga – deplasament 38.676 t) „Fusō” (Fusō şi Yamashiro – deplasament 39.154 t) şi un model mai vechi „Kongō” (Kongō, Kirishima, Haruna şi Hiei – deplasament 36.601 t) construit după planurile arhitectului naval britanic Sir George Thurston, rearmate şi modernizate după 1930. Dar perseverenţa cu care Marele Stat Major al Marinei Imperiale a căutat să aplice doctrina utilizată în bătălia de la Tsushima din 27 – 28 mai 1905, a dat în practică rezultate catastrofale. Astfel în bătăliile navale din Insulele Solomon (1942) şi Filipine (1944), Marina Imperială japoneză a pierdut 6 cuirasate, din care 5 în urma loviturilor aviaţiei de bombardament şi torpiloare inamice, un singur cuirasat Kirishima, din escadra amiralului Nobutake Kondō, fiind scufundat şi înregistrând 212 victime, în urma duelului de artilerie cu navele de linie americane USS Washington (BB-56) şi USS South Dakota (BB-57)23. Acest fapt s-a petrecut în împrejurări neclare: noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1942, identificarea cuirasatului japonez prin radiolocaţie de la distanţa de 16.835 metri şi luminarea navei de proiectoarele distrugătoarelor americane. Kirishima a fost lovit în plin de 9 proiectile de calibrul 406 mm şi 40 de calibrul 127 mm lansate de USS Washington, suferind avarii şi având suprastructurile şi puntea incendiată24. În duelul cu japonezi şi cuirasatul american USS South Dakota a fost grav avariat fiind lovit de 27 de proiectile de calibrele 127, 152, 203 şi 356 mm25. Cu o zi înainte celălalt cuirasat japonez Hiei, din aceiaşi clasă cu Kirishima, a fost scufundat, după ce a fost avariat de aproape de atacul a 8 distrugătoare şi 5 crucişătoare americane din escadra contraamiralului Daniel J. Callaghan, care la rândul lor au suferit pierderi serioase: crucişătoarele uşoare USS Atlanta, USS Juneau, şi distrugătoarele USS Laffey, USS Barton, USS Cushing şi USS Monssen au fost scufundate în prima fază a bătăliei navale de la Guadalcanal. Lovit în timpul bătăliei de la Guadalcanal de 86 de proiectile, cuirasatul japonez Hiei, a fost remorcat de sister-ship Kirishima spre o zonă sigură, dar apa a inundat compartimentele mecanismului de direcţie, blocându-i cârma spre tribord. În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1942, atacată de bombardierele americane, de pe portavionul USS Enterprise şi din forţa „Cactus Air Force” de la baza Henderson Field din insula Guadalcanal, nava japoneză se deplasa spre tribord cu 5 noduri (9.26 km) însoţită de 5 distrugătoare dar fără acoperire aeriană26. După ce a suferit cinci bombardamente în picaj şi şase atacuri cu torpile, încasând 21 de torpile şi 8 bombe mari27, cu pupa în flăcări şi doar cu două tunuri capabile să riposteze, cuirasatul Hiei s-a scufundat în seara zilei de 14 noiembrie, după ce a înregistrat pierderea a 188 de membrii ai echipajului. În marea bătălie navală de la Leyte (Filipine) desfăşurată între 23 – 26 octombrie 1944, alte trei cuirasate japoneze Musashi, Yamashiro şi Fusō au fost scufundate de aviaţia americană ambarcată. O altă navă de linie japoneză, Kongō va fi atacată la 65 mile (105 km) N - NV în strâmtoarea Formosa şi torpilată la ora 03.00 în 21 noiembrie 1942, de către submarinul american USS Sealion, din clasa „Balao” sub comanda Lt. Cdr. Eli Thomas Reich28. Lovit în sala maşinilor de două torpile cuirasatul Kongō se va scufunda cu 1.200 de oameni din echipaj, alături de distrugătorul de escortă Urakaze la coordonatele 26º07' N 121 º36' E29. În istoria celui de-al Doilea Război Mondial este cel de-al treilea cuirasat ce a fost scufundat în urma atacurilor submarinelor, după cele britanice HMS Royal Oak, din clasa „Revenge” şi HMS Barham din clasa „Queen Elisabeth”. Alte trei cuirasate japoneze, Haruna, Hyūga şi Ise, camuflate în rada portului militar Kure, vor fi descoperite în 28 iulie 1945 şi distruse de aviaţia americană30. Astfel Haruna a fost atacat de avioanele de luptă ale Task Force 38, decolate de pe puntea portavioanelor americane USS Essex, USS Ticonderoga, USS Randolph, USS Hancock, USS Bennigton, USS Monterrey şi USS Bataan. Cuirasatul Ise va fi scufundat în rada militară de la Kure de aviaţia ambarcată pe portavionul USS Hancock, iar Hyūga va eşua în apele puţin adânci al portului Kure, epava fiind distrusă în anul 1946 ca şi cea a lui Ise.

Bibliografie

Brown 2006 – D. Brown, Nelson to Vanguard: Warship Design and Development 1923 – 1945, London: Chatham Publishing, 2006. Darman 2004 – P. Darman, (ed), Warships and Submarines of World War II, Rochester: Grange Books, 2004. Evan, Peattie 1997, - D. Evan, M. Peattie, Kaigun: Strategy, Tactics, and Tehnology in the Imperial Japanese Navy, Annapolis, MD.: Naval Institute Press, 1997.

22 Evan, Peattie 1997, p. 132. 23 Whitley 1998, p. 187. 24 Darman 2004, p. 65. 25 Garzke & Dulin 1985, p. 44. 26 Stille 2008, p. 20. 27 Senkan!://www.combinedfleet.com/battles/IJN Hiei/tabularrecordofmovement/accesat in 19 septembrie 2014. 28 Darman 2004, p. 66. 29 Wheeler 1980, p. 183. 30 Darman 2004, p. 63. 54

Ford 2012 – K. Ford, Run the Gauntlet: The Channel Dash 1942, Raid, Osprey Publishing 2012. Fuller 1984 – J. Fuller,The Second World War 1939 – 1945: a strategical and tactical history, Eyre & Spottiswoode, London, 1984. Garzke, Dulin 1985 – W. Garzke, R. Dulin, Battleship: Axis and Neutral in World War II, Annapolis, MD.: Naval Institute Press, 1985. Mac Lean 1978 – A. Mac Lean, HMS Ulysses, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978. Raven, Roberts 1976 – A. Raven, J. Roberts, British Battleships of World War Two: The Development and Technical History of the Royal Navy's Battleship and Battlecruiser from 1911 to 1946, Annapolis, MD.: Naval Institute Press, 1976. Skulski 2004 – J. Skulski, The Battleship Yamato: Anatomy of a Ship, Conway Maritime Press, 2004. Spurr 1981 – R. Spurr, A Glorious Way to Die: The Kamikaze Mission of the Battleship Yamato, April 1945, Newmarket Press, 1981. Stahl, Frédéric, Une époque où il était fortement question de ramener, „Revue maritime”, 100, 1954, p. 14 - 21. Stille, Wright 2011 – M. Stille, P. Wrigt, Italian Battleship of World War II, (New Vanguard), Osprey Publishing, 2011. Yoshida, Minear 1999, M. Yoshida, R. Minear, Requiem for Battleship Yamato, Annapolis, MD.: Naval Institute Press, 1999. Wheeler 1980 – K. Wheeler, War Under The Pacific, New York: Time-Life Books, 1980. Whitley 1988 – M. Whitley, Battleship of World War Two: An International Encyclopedia, Annapolis, MD.: Naval Institute Press, 1998. http://www.naval-history.net/xGM-Chrono-01BB-Nelsonhtm/ accesat in 10 septembrie 2014. HMS Nelson-Nelson-class 16in gun Battleship http://www.naval-history.net/xDKWW2-4009-2SEP01htm/ accesat in 11 septembrie 2014. The History-Operation „Cerberus” – The Channel Dash, http://www.Scharnhorst-class.dk/scharnhorst/.../scharn.../accesat in 15 septembrie 2014. Senkan!://www.combinedfleet.com/battles/IJN Hiei/tabularrecordofmovement/accesat in 19 septembrie 2014. Sinking of Yamato/Nihon Kaigun-Imperial Japanese Navy Page/http://www.combinedfleet.com/battles/sinking_of_Yamato/accesat in 17 septembrie 2014.

55

COLONIZAREA RURALĂ ÎN JUDEȚUL IALOMIȚA (1921-1940)

Dr. Valentin Gheorghe

Abstract. Rural Colonization – Ialomita County (1921-1940). An important consequence of the agricultural reform of 1921 was rural colonization. During the process of colonization, peasants from the hills and mountain areas were allotted land in lowland areas, especially in Bărăgan - Ialomiţa where there was sufficient ground for the conclusion of the agricultural reform. Ialomita County, a county whose predominant land feature is represented by plains, had enough land fund which was allotted to farmers from neighbouring counties, based on agricultural reform laws. In the period between the two World Wars, due to the colonization process, the number of villages, small towns as well as the population of Ialomita increased considerably.

Cuvinte cheie: colonizare, împroprietărire, țărani, centru de colonizare, sat, gospodărie. Key words: colonization, allotment, peasants, colonization centres, village, household.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, problema agrară a creat grave tensiuni sociale în spațiul românesc. Lipsa de pământ, dar și situația materială precară a țăranilor, a dus la izbucnirea revoltelor din anii 1888 și 1907 care s-au soldat cu victime în rândul nemulțumiților. Față de această situație politicienii români nu au avut o atitudine fermă prin care să poată remedia condiția socială a majorității locuitorilor României care viețuiau la țară, aceștia fiind obligați să-și ducă traiul de pe o zi pe alta. Promisiunea regelui Ferdinand I din primăvara anului 1917, pe frontul din Moldova a devenit realitate. După Primul Război Mondial legile de reformă agrară au intrat în dezbaterile Parlamentului. Astfel, în iulie 1921, a fost adoptată reforma agrară prin care țăranii au fost împroprietăriți cu pământ, în anumite condiții. O consecință importantă a reformei agrare a reprezentat-o colonizare rurală. Din cauza faptului că, în zonele de deal și de munte nu exista suficient pământ pentru a satisface cererile de împroprietărire, statul a luat decizia să ofere loturi de pământ în zone de câmpie unde așezările erau rare și exista teren pentru împroprietărire. Judeţul Ialomiţa, aşa cum arăta în perioada interbelică, ca întindere, a oferit legiuitorilor reformei agrare multe soluţii la problemele apărute. În primul rând, fiind judeţ de câmpie deţinea destul teren pentru a satisface nevoia de pământ a locuitorilor judeţului. Bărăganul ialomiţean, apărea ca o “Californie a agriculturii romaneşti”, terenuri propice pentru toate culturile, dar şi foarte productive. Ca întindere se afla în primele judeţe ale ţării, fiind cel mai întins şi mai însemnat din Bărăgan. În al doilea rând a fost judeţul care a primit cel mai mare număr de ţărani fără pământ din alte zone unde nu exista suficient teren pentru împroprietărire. Mare parte din proprietăţi au fost transformate în sate şi terenuri aferente de cultură şi pentru alte utilităţi. Cea mai întinsă suprafaţa a judeţului se afla în posesia proprietarilor particulari înainte de reforma agrara din iulie 1921. Aceste terenuri au fost expropriate în limitele legii, iar concomitent cu moşiile particulare au fost supuse regimului exproprierii şi moşiile aparţinând societăţilor sau băncilor particulare, oraşelor, comunelor, bisericilor şi altor instituţii1. Din aceste terenuri 22.914 hectare şi 53 de ari au fost trecute în patrimoniul Oficiului Național al Colonizării(O.N.A.C.), restul de 557 de hectare şi 27 ari au fost lăsate la dispoziţia reformei agrare (Serviciul Bunuri). Dacă studiem atent numărul celor colonizaţi în judeţ (4418 ţărani) şi suprafaţa repartizată O.N.A.C.-ului (peste 22 mii hectare), coroborând cu cele 5 nectare, cât a fost lotul de colonizare în judeţul Ialomiţa2, putem afirma că această suprafaţa a fost cea maximă destinată colonizării, în cele 49 de centre create pe raza judeţului Ialomiţa. Începutul procesului de colonizare nu poate fi fixat la o dată anume. Un lucru este cert, că după legiferarea reformei agrare mulţi ţărani fără pământ, sau cu pământ insuficient în locurile de baştina, au plecat spre alte zone unde era pământ suficient pentru a fi împroprietăriţi. Primi ţărani plecaţi în colonizare nu au avut acceptul legal al statului, baza fiind reformele promise pe front de regele Ferdinand. La început au plecat locuitori din comune ale judeţului care nu deţineau pământ, în alte comune. Un ţăran din Coşereni, cu trei copii, în anul 1919 s-a mutat cu familia şi gospodăria în comuna Albeşti3, unde exista pământ pentru colonizare. în anul 1920 mai mulţi locuitori din comuna Smirna judeţul Ialomiţa au mers să se colonizeze pe moşia Vatra Mănăstirii Slobozia. Motivaţia acestor ţărani4, era legată de modul cum le-au fost repartizate loturile în comuna natală. Loturile le fuseseră repartizate în zone cu teren nefertil, din care cauză nu mai fuseseră cultivate de mult timp. Alţi ţărani, de această dată din comuna Dridu, judeţul Ilfov, au fost împroprietăriţi în comuna General Dragalina, viitor centru de colonizare cu câte patru hectare de pământ între ani 1920-

1 Șandru 1996, p. 122. 2 Șandru 1996, p. 148. 3 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 12/1928-1932, f. 2-3. 4 ANIC, MAD – Reforma 1921, dosar 63/1930, f.142. 56

19265. După această dată au fost excluşi, nefiind înscrişi pe tablourile de colonizare. Aceste exemple au fost, însă, cazuri izolate, ţăranii respectivi plecând dezorganizaţi, fără coordonarea statului. însă legal, coordonaţi de stat, între anii 1919-1920, mai multor ţărani din comuna prahoveana Râncezi, li s-a dat spre utilizare pământ din Vatra Mănăstirii Slobozia, unde au cultivat cereale6. După ce au folosit terenul expropriat al lăcașului de cult, între anii 1919-1920, în anul 1921, după înfiinţarea Casei Centrale a Împroprietăririi şi a comitetelor locale, coloniştii din Râncezi au fost trimişi în comuna Andrăşeşti7, pe motiv că moşia mănăstirii a fost parcelată de sătenii locali. Aceşti ţărani au fost repartizaţi de la Andrăşeşti în diferite centre de colonizare din judeţ. În 1920 un locuitor din comuna Dridu, judeţul Ilfov, s-a mutat în centrul de colonizare General Dragalina, „numai ca să poată fi împroprietărit”8. Alţi ţărani care deţineau proprietăţi mai mici de 2 ha pământ arabil în comuna natală, renunţau la ele pentru a fi colonizaţi în zonele cu pământ suficient9 . Agricultorul Istrate Ioniţă, din comuna Dridu, judeţul Ilfov, fără pământ, cu familie numeroasă este colonizat în centrul Murgeanca, în luna aprilie 1921, cu cinci hectare de pământ arabil şi un loc de casă de 1650 mp10. Locuitorilor din comuna Râncezi, judeţul Prahova în momentul când au mers la Consilieratul Agricol de Prahova, să li se dea pământ pentru împroprietărire, li s-a explicat că nu mai există teren în comuna lor, deoarece „este situată în zona muntoasă şi formată din săteni clăcaşi, ..., lipsiţi cu desăvârşire de pământ”11. Din cauza lipsei de pământ, dar şi a densităţii mari de populaţie, organismele din Prahova iau îndemnat pe ţăranii din Râncezi să meargă, în judeţul Ialomiţa unde sunt moşii bune de cultură şi în condiţiunea de a se face împroprietărire pe ele prin colonizare”. Mult mai motivat, pentru a pleca în colonizare este Şocarici Gheorghe Ilie, din localitatea Bălăneşti, judeţul Buzău. „Comuna natală este la munte, nu există nici o porţiune de pământ de cultură, la noi sunt livezi cu pruni, fâneţe cu fân, majoritatea izlazuri de păşune şi păduri, proprietăţile acestea sunt acumulate de cei bogaţi, iar noi nu avem cu ce trăi”12. El a fost colonizat în centrul Mihai Vodă, pendinte de comuna Vlădeni cu 5 ha. Alţi ţărani din comuna Tătaru, judeţul Prahova, au plecat spre centrele unde aveau rude muncind cu ziua la unul şi la altul pentru a-şi câştiga existenţa13. Aceşti ţărani munceau în centrele respective aşteptând să fie trecuţi pe listele de colonizare când se iveau loturi libere. Mare parte din ţăranii colonizaţi pe moşiile din judeţul Ialomiţa proveneau din judeţele vecine. Din judeţul Buzău au fost colonizaţi ţărani din comunele: Bălăneşti, Vadul Soreşti, Cătina, Măgura, Băieşti-Albeni, Floroaia, Târcov, Leposu, Munteni, Blajini, Maxeanu, Colţi etc. Din judeţul Prahova au venit agricultori din comunele: Poşeşti, Ogretin, Tătaru, Măneciu-Ungureni, Cărbuneşti, Apostolache, Ştefăneşti, Călugăreni etc. Un însemnat număr de colonişti au venit şi din judeţul Dâmboviţa, din localităţile: Runcu, Râul Alb, Stoieneşti, Şuţa-Seacă, Vulcana Băi, Luoeşti etc. Comunele Priboeni, Pucioasa, Dragoslavele din judeţul Muşcel au trimis de asemenea ţărani în colonizare pe moşiile judeţul Ialomiţa. Au mai venit colonişti din judeţul Ilfov în special din comunele Dridu şi Valea Dragului. Pe lângă locuitorii din zonele mai sus menţionate, au sosit pentru împroprietărire prin colonizare, ţărani din zonele mai îndepărtate, dar într-un număr extrem de mic. Un locuitor din comuna Mogoş, jud. Alba-lulia14, a cerut să fie împroprietărit pe unul din centrele din judeţul Ialomiţa, unde este teren disponibil. După ce a făcut toate demersurile necesare şi legiuitorii au constatat că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi colonizat, a fost aprobat în centrul Ştefan Cel Mare, în anul 1933. Pentru a se muta din localitatea natală, în centrul de colonizare să-şi ia lotul în primire, dar și să se întoarcă în comuna de origine, beneficia de reducere pe tren dus - întors15. De asemenea beneficia de scutire pentru dus când îşi va muta gospodăria în centru de colonizare. La 31 mai 1924, Regiunea Agricolă „Şiria” din judeţul Arad se interesa la Consilieratul Agricol Ialomiţa, dacă mai există pământ disponibil pentru colonizare în acest judeţ, şi care sunt condiţiile necesare pentru ca ţăranii din judeţul Arad să fie colonizaţi16. Nu se ştie cu siguranţă, dacă exista vreo legătură între Negrea Ioan din judeţul Arad şi adresa Regiunii Agricole „Şiria” din acelaşi judeţ, cu privire la cererea lui Negrea de a fi colonizat în comuna Borduşelu, judeţul Ialomiţa. Acesta se adresează autorităţilor ialomiţene, pentru a fi trecut la colonizare, motivând că nu posedă pământ şi este „căsătorit cu o fată a locului”17.

5 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 831/1926-1934, f. 15. 6 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 40. 7 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 40. 8 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 831/1926-1931, f. 15. 9 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 1815/1928-1938, f. 17; f. 22. 10 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 2050/1930-1942, f. 1. 11 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 40. 12 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 1774/1932-1944, f. 3. 13 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 371/1930-1938, f. 40. 14 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 371/1930-1938, f. 39. 15 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 166. 16 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 44/1932-1937, f. 2. 17 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 1815/1928-1938, f. 9. 57

Alt ţăran venit singur, de această dată, din comuna Girov, judeţul Neamţ în comuna Griviţa este Constantin Zaharia care a sosit în judeţul Ialomiţa în anul 1921, iar în anul 1923 s-a căsătorit cu o fată din comună18. De la instalarea în comuna Griviţa are luat cu titlu de arendă un lot de 5 ha în comuna Miloşeşti pe care îl munceşte împreună cu socrul său. De aceea el cerea să fie împroprietărit cu acel lot. Tot cazuri izolate le constituie şi trei colonişti în centrul General - Dragalina. Aceşti trei colonişti au venit din localităţile Teaca19, judeţul Mureş, Rahmanul20 judeţul Tulcea şi din localitatea Focşani21, judeţul Putna. A mai fost aprobat la colonizare la judeţul Ialomiţa, în Regiunea Agricolă Ţăndărei, ţăranul Băjenaru Gheorghe din comuna Toceni, judeţul Cahul22. Începând din anul 1923 procesul colonizării se face organizat23 cu organismele şi sub îndrumarea statului. Fiecare dintre cele patru regiuni agricole ale jud. Ialomiţa, Feteşti, Ţăndărei, Slobozia şi Urziceni, au fost împărţite în grupe pentru ca procesul de colonizare să se desfăşoare în condiţii cât mai bune. La 3 mai 1924, într-o adresă către Regiunea Agricolă Ţăndărei, a Consilieratului Agricol Ialomiţa, i se face cunoscut Regiunii cele şapte grupe de colonizare24. Aceste grupe erau, de fapt localităţile ce au fost numite centre de colonizare: Platoneşti, Gheorghe Lazăr - Bucu, Gura Ialomiţei, Perişoru, Sudiţi, Murgeanca şi Cotul lui Epure. Din terenul expropriat din această Regiune, 6378 de hectare au fost puse la dispoziţia fondului imobiliar al colonizării, pentru a fi împărţit celor şapte comune ce urmau să devină centre de colonizare. Pentru această suprafaţă, la început, au fost aprobaţi un număr de 1439 de colonişti, prezentându-se până la sfârşitul primăverii anului 1924, 1094 colonişti25. Pentru început, au ocupat 4934 de hectare cu inventarul necesar, cultivând mare parte din teren. Toamna mulţi dintre ei s-au întors la locurile natale deoarece loturile de case nu le fuseseră măsurate Pe teren au rămas doar coloniştii veniţi din Locusteni, judeţul Vâlcea, care era destul de departe şi cei din Vadul - Soreşti (Buzău), iar cei din Ogretin şi Teişani, judeţul Prahova munceau între timp şi pe moşiile proprietarilor vecini, Seceleanu şi Pană44. Pentru a face rost de bani necesari ridicării unei locuinţe, ţăranii din Şuţa Seacă, judeţul Dâmboviţa au arendat loturile din centrul de colonizare Luciu. După stabilirea vetrelor de sat, în cele şapte grupe vor putea intra pentru a fi împroprietăriţi cu câte 5 ha un număr de 1066 colonişti, care vor ocupa suprafaţa totală de 5530 ha. Diferenţa de teren până la 6378 de ha va fi parcelată pentru viitoarele vetre de sat şi izlazuri pentru colonişti. După stabilirea centrelor în Regiunea Agricolă Ţăndărei, la începutul anului 1924, au început să vină colonişti în număr mai mare decât până atunci. Din Măneciu - Ungureni, judeţul Prahova au fost colonizaţi pe moşia Sudiţi - Berleşti, pendinte de comuna Mărculeşti 100 de ţărani26. Le-au fost puse la dispoziţie 620 de pogoane(310 ha), pe care le-au cultivat în primăvară. Toamna le-au fost puse la dispoziţie toate cele 500 de ha, disponibile fondului imobiliar al colonizării, pe care au şi semănat 200 ha de grâu. însă în primăvara anului următor li se face cunoscut că trebuie să se mute pe moşia Borduşani. Oamenii luaseră măsuri pentru repararea celor 2 puţuri părăsite de pe moşie, şi nu doreau să părăsească moşia,deoarece, mergând în altă parte putea intra în conflict cu localnici27. Şi în celelalte centre ale Regiunii Agricole Ţăndărei au început să vină colonişti îndreptăţiţi la împroprietărire. în anul 1925 locuitorii din comunele Şuţa Seacă28, judeţul Dâmboviţa, şi Homorâciu, judeţul Prahova29 au venit în colonizare pe moşiile Pribegeanca, comuna Murgeanca, respectiv Frăţileşti. Odată stabilite toate normele legale privind colonizarea, organismele abilitate au trecut la delimitarea viitoarelor vetre de sat . Au fost stabilite, în funcţie de fondul imobiliar existent diferite mărimi ale vetrelor de sat de la 12 hectare30, cât a numărat cea mai mică vatră de sat din judeţul Ialomiţa, în centrul de colonizare Chioara pe moşia Bobu - Corneanca, mergând până la 170 hectare cât a avut destinat centrul Principesa Elena31, cel mai mare centru din judeţ. Vetrele erau parcelate şi numerotate pentru a putea fi împărţite mai uşor. Metoda folosită pentru repartizarea lotului de casă, era tragerea la sorţi, când fiecare colonist trăgea un bilet cu numărul lotului de casă ce urma să-l deţină.

18 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 1815/1928-1938, f. 9. 19 ANIC, MAD – Oficiul, dosar 1295/1931-1936, f. 17. 20 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 384/1932-1933, f. 250. 21 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 384/1932-1933, f. 261. 22 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 350/1929, f. 325 23 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 165. 24 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 156. 25 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 156. 26 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 165. 27 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 165. 28 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 270. 29 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 194/1923-1924, f. 137. 30 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 348/1929-1940, f. 54. 31 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 352/1929-1934, f. 83. 58

Încetul cu încetul procesul colonizării începe să ia amploare. în 1925 găsim prima comună înfiinţată din colonişti de pe raza judeţului Ialomiţa, Gura Văii32. La data înfiinţării în centru erau 114 colonişti veniţi în mare parte din judeţele Buzău, Prahova, Dâmboviţa si Muşcel. Centrul Stelnica - Feteşti33, denumit „sat Colonişti” avea la 16 aprilie 1930 primărie proprie, dar care aparţinea de comuna Feteşti. La mijlocul perioadei interbelice situaţia coloniştilor din mai multe centre era clarificată în mare parte. În vara anului 1929, în centrul Perişoru fuseseră admişi la colonizare 323 de ţărani fără pământ34. Dintre aceştia un număr de 11, erau aşezaţi în centru cu gospodăria şi întreaga familie, alţi 103 erau stabiliţi, doar cu case construite. Existau familii cu case în construcţie, care putea fi locuite, unii aveau casele terminate, locuibile, dar locuiau în comuna de origine, venind numai când muncile câmpului îi solicitau . In total erau 85 de colonişti nestabiliţi în centru din diferite motive. În centrul Stelnica - Feteşti au fost parcelate 420 locuri de casă din care, 141 erau ocupate de coloniştii sosiţi în centru cu familiile35 . în sat mai domiciliau încă 50 de familii de însurăţei, care nu sunt colonişti, instalându-se în comună pe lângă rudele lor. Pe lângă acestea, 87 de locuri erau destinate locuitorilor din Feteşti Gară36. Tot în cursul anului 1929, în centrul Gura Ialomiţei37 erau aprobaţi un număr de 88 colonişti, dintre care 51 erau aşezaţi definitiv în centru cu întreaga familie, unii având case terminate iar alţii avându-le în construcţie. Marea majoritate erau plugari, aveau inventarul agricol necesar, îşi munceau lotul personal. Numai 35 de ţărani din acest centru nu posedau inventar agricol câştigându-şi existenţa muncind, la unul şi la altul mai înstăriţi din centru. În toamna anului 1929 în centrul Brătianu38 erau aprobaţi la colonizare 23 de colonişti, dintre care doar 9 erau stabiliţi în centru, ceilalţi 13 venind, doar când muncile câmpului îi solicitau. Doi erau propuşi pentru excludere , neîndeplinind condiţiile prevăzute de lege. În centrul Găiţa - Vlădeni(Mihai - Vodă) erau stabiliţi 104 colonişti39, iar restul de locuri destinate coloniştilor, până la 270 restul de 166 rămâneau statului. Din cele 368 locuri de casă, delimitate în centrul Ferdinand I, doar 173 erau ocupate, restul de 195 rămânând disponibile. Un număr de 247 colonişti din localitate Chiojdeanca, judeţul Prahova, s-au stabilit în cursul anului 1931, în centrul Miloşeşti, pe moşia Crunţi40. Aceştia au venit cu familiile şi tot inventarul agricol necesar. Tot în centrul Miloşeşti, dar pe moşia Orboieşti au fost colonizați un număr de 149 ţărani cu familiile, din comuna Leposu, judeţul Buzău41. Şi coloniştii din Măgura, judeţul Buzău, în număr de 107 capi de familie s-au aşezat în centrul Miloşeşti, comuna Griviţa. Din cei 571 colonişti aprobaţi la colonizare în centru Principesa Elena, în anul 1934, doar 525 au fost definitivaţi42. Suprafaţa destinată centrului de colonizare, era de 3345 hectare şi 50 ari, din care 2830 hectare teren arabil 170 hectare reprezentau vetrele de casă, 331 hectare islazul centrului, iar 14,50 hectare instituţiile necesare coloniştilor(localul primăriei, şcolii, biserica, postul de jandarmi, cămin cultural etc.). Ţăranii colonizaţi aici erau din judeţele Prahova şi Buzău marea majoritate, însă au fost și câţiva din Hărman, judeţul Sibiu . Majoritatea locuitorilor din centrul Ferdinand I(actualmente comuna Movila), erau ocupate de colonişti din Platoneşti. Circa 37 de hectare au fost distribuite pentru colonişti cărora nu le-au ajuns terenurile din centrul Chioara43. Locurile de casă nu au mai fost trase la sorţi pentru că, fiecare colonist s-a aşezat, cum a venit, unde a găsit loc. Vatra Gura Ialomiţei, a fost parcelată în două rânduri, în 1924 şi 1928, fiind destinate colonizării 100 de loturi, iar 6 loturi erau oprite pentru instituţii44. În centrul General Dragalina, au fost aprobate Oficiului Naţional al Colonizării, 1935 de hectare, pentru colonizare. Pe acest teren, au fost aduşi 232 colonişti45 la nivelul anului 1934, cărora li s-au distribuit 1110 hectare teren arabil, 150 hectare pentru islaz, locuri de casă şi de grădină. Cei mai mulţi colonişti proveneau din judeţele Ilfov (comunele Dridu, Turbaţi, Hotarele, Moviliţa, Dragomireşti) şi Ialomiţa (comunele Murgeanca, Ștefăneşti, Ciocăneşti, Smârdan, Rasa, Sudiţi). Au mai fost colonizaţi agricultori din judeţele: Prahova, Mehedinţi, Dâmboviţa, Târnava-Mare, Bacău şi Braşov, dar într-un număr foarte mic.

32 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 201/1929-1940, f. 131. 33 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 348/1928-1940, f. 38. 34 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 354/1929-1940, f. 3. 35 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 348/1928-1940, f. 36. 36 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 210/1924-1931, f. 318. 37 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 350/1929, f. 4; f. 72-77. 38 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 346/1929-1937, f. 2. 39 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 210/1924-1931, f. 318. 40 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 373/1931, f. 1-247. 41 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 375/1931, f. 1-49. 42 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 352/1929-1934, f. 83. 43 ANIC, MAD – Reforma, dosar 178/1934-1937, f. 2. 44 ANIC, MAD – Reforma, dosar 210/1935-1937, f. 7. 45 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 351/1929-1934, f. 185. 59

La sfârșitul perioadei interbelice, în anul 1939, în unele centre, procesul colonizării era încheiat. Mai aveau statutul de colonişti, doar 117 ţărani, în centrul Miloşeşti46, restul fiind recunoscuţi, ca ţărani împroprietăriţi. Şi în centrul Constantin Brâncoveanu mai rămăseseră în situaţia de colonişti doar 155 de ţărani. În judeţul Ialomiţa, colonizarea unor ţărani fără pământ din alte zone, a început după Primul Război Mondial, dezorganizat deoarece nu exista o legislație în acest sens. Aceşti ţărani au venit să fie colonizaţi pentru a fi „proprii stăpâni, ai unei bucăţi de pământ”. Mai târziu, după adoptarea reformei agrare, colonizarea a căpătat un caracter legal, fiind coordonată de stat. Judeţul Ialomiţa a primit un număr destul de mare de colonişti. La cei 4418 capi de familie, dacă este să adăugăm minim 4 membri de familie, putem afirma, că a fost colonizată o populaţie peste 20.000 de ţărani din alte zone. O statistică oficială a tuturor coloniştilor împroprietăriţi în acest judeţ, nu cunoaştem până în momentul de faţă. Fondul imobiliar destinat colonizării a crescut de la an la an, în funcţie de disponibilităţile rămase de la reforma agrară. Diferitele organisme, care s-au ocupat de procesul colonizării, au avut anumite obligaţii faţă de colonişti. La rândul lor coloniştii, trebuiau să respecte anumite drepturi pentru a fi împroprietăriţi prin colonizare: să aibă o anumită vârstă, să posede inventarul agricol necesar lucrării lotului, să fie prezenţi în centrul de colonizare la data stabilită de legiuitor. Pe lângă locuitorii din judeţul Ialomiţa numeroşi ţărani, fără pământ în alte zone, au fost colonizaţi. Judeţele Buzău, Prahova şi Dâmboviţa, au deţinut întâietatea în privinţa numărului de ţărani trimişi în colonizare, în judeţul Ialomiţa, în perioada interbelică. De asemenea, au sosit, ţărani din judeţe foarte îndepărtate cum ar fi: Arad, Alba-lulia, Bacău, Neamţ, Olt, etc. Acest proces, al colonizării nu a fost ocolit de nereguli, greşeli voite sau neconcordanţe privind acordarea lotului de colonizare din centre. Nu rare au fost cazurile, când ţăranii împroprietăriţi prin colonizare nu se prezentau în centru, ori nu-şi lucrau lotul, sau îl arendau, pierzând dreptul de colonizare. Însă toate acestea au condus la definitivarea unui proces, care a marcat în perioada interbelică, societatea românească, în special pe cea ialomiţeană.

Bibliografie

ANIC, MAD – Oficiul, Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Oficiul Național al Colonizării, județul Ialomița, dosare: 12/1928-1932; 831/1926-1931; 1815/1928-1938; 2050/1930-1942; 1774/1932-1944; 44/1932-1937. ANIC, MAD – Reforma 1921, Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Reforma agrară din 1921, județul Ialomița, vol. IX, dosare: 63/1930, f.142; 178/1934-1937; 210/1935-1937. SJAN Ialomița, Consilieratul, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Ialomița, Fond Consilieratul Agricol Ialomița(1919-1939), dosare: 194/1923-1924; 371/1930-1938; 1295/1931-1936; 384/1932-1933; 350/1929; 348/1929-1940; 352/1929- 1934; 201/1929-1940; 354/1929-1940; 210/1924-1931; 346/1929-1937; 373/1931; 375/1931; 351/1929-1934; 562/1939. Șandru 1975 – D. Șandru, Reforma agrară din 1921 în România, România, 1975.

46 DJAN Ialomița, Consilieratul, dosar 562/1939, f. 39. 60

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

61

62 JUDECATA DE APOI A LUI MICHELANGELO, SUBIECTUL UNUI IMENS SCANDAL RELIGIOS

Dr. Sorin Oane

Abstract: Michelangelo's Last Judgement, the subject of a huge religious scandal. In 1535, Michelangelo began the painting above the altar wall of the Sistine Chapel at the request of Pope Paul III. The work was finsihed in 1541. The monumental work of Christian art, it was the largest single fresco mural painting of the 16th century. Over time, religious authorities and public opinion remained stunned at the sight of so many naked bodies, with genitals in evidence, this fresco being displayed inside the most important church of Christianity. There are displayed 391 bodies in this fresco, and due to this issue, Michelangelo, the artist was accused of immorality, intolerable obscenity and blasphemy. However, everyone agreed that this monumental fresco represents a turning point in the history of painting. But, as we shall see later, the fresco is a turning point for Catholic religion, too. There are actually two major problems with this work: is Michelangelo's Last Judgement the traditional representation of a word came to and end (the Catholic version) or this fresco reflects his own representation, should be noted, that the artist was experiencing a painful urgent crisis of faith (being obviously influenced by Lutheranism)? Or we can ask how it was affected this work by his homosexuality. This article tries to answer these two questions mentioned above.

Cuvinte cheie: Judecata de Apoi, Michelangelo, Conciliul de la Trento, luteranism. Keywords: Last Judgement, Michelangelo, Council of Trent, Lutheranism.

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului Capelei Sixtine la cererea papei Paul al III-lea (1534-1549), cu tema Judecata de Apoi. Comanda fusese făcută însă de papa Clement al VII-lea (1523-1534), puţin înainte de moartea sa. Pe 31 octombrie 1541, papa dezveleşte cu mult fast pictura. Este cea mai mare frescă a secolului al XVI-lea. Autorităţile bisericeşti şi opinia publică rămân însă stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, şi asta în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Sunt 391 de trupuri în această frescă Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate şi blasfemie. Toată lumea a fost însă de acord că această frescă reprezintă un moment de cotitură în istoria picturii. Dar, după cum vom vedea, fresca este un moment de cotitură şi în privinţa religiei catolice. Sunt de fapt două mari probleme cu această operă. Întrebarea esenţială era aceasta: este Judecata de Apoi a lui Michelangelo imaginea definitivă a sfârşitului lumii, în viziunea catolică, evident, sau fresca reflectă propria reprezentare a artistului, care, trebuie adăugat imediat, trecea atunci printr-o dureroasă criză de credinţă?. Sau ne putem întreba cum a fost afectată lucrarea de către homosexualitea artistului. Vom răspunde la aceste întrebări în cele ce urmează.

Părţile compoziţiei. Fresca lui Michelangelo este considerată ca fiind opera maturităţii depline a marelui artist. În Capela Sixtină Michelangelo mai pictase tavanul, cu tema facerii lumii. Este lucrarea numită Geneza. Cu Judecata de Apoi trebuia să se încheie reprezentarea dramei cosmice a omenirii. Se poate însă remarca o diferenţă de stil între lucrarea de pe tavan (Geneza) şi cea de pe peretele din spatele altarului (Judecata de Apoi). Pe tavan, pentru a delimita scenele biblice între ele, artistul a pictat elemente arhitecturale. În tabloul Judecăţii de Apoi, orice împărţire dispare, opera fiind într-o strânsă unitate componistică, însuşi peretele pare a dispărea cu totul, pentru a se vedea cerul judecăţii de pe urmă. Imaginea cheie. În centrul compoziţiei este Isus Cristos, într-o aureolă luminoasă, în chip de judecător suprem, având pe Sfântă Fecioară la dreapta sa. Gestul viguros al mâinii sale drepte pare să pună totul în mişcare, pe când cea stângă arată către rana din coastă şi dă binecuvântarea sa omenirii. Fecioara Maria îşi ridică braţele către Cristos într- un gest de implorare pentru credincioşi. Ea exprimă compasiune şi îşi îndreaptă faţa spre cei de jos, ce năzuiesc să se ridice. În semicercul din spatele lui Isus sunt sfinţii, iar în faţa lui sunt apostolii. Semicercul începe cu Adam, primul dintre muritori, şi este închis de Sf. Petru, oferind lui Cristos cheile împărăţiei cerurilor, pe care acesta i le-a încredinţat cândva. Colţurile din stânga şi dreapta sus. În stânga sus, apar îngerii cu uneltele de supliciu ale lui Isus (crucea, cuiele şi coroana de spini). În dreapta, îngerii ridică stâlpul răstignirii. Apare însă o dilemă importantă. Răstignirea lui Isus a fost pe cruce sau pe stâlp? Problema instrumentului pe care a fost răstignit Isus este o problemă nouă, izvorâtă din cercetările Organizației „Martorii lui Iehova”. O perioadă de timp ea a acceptat ca instrument al omorârii lui Isus crucea, iar mai târziu a ajuns la concluzia că Isus a fost atârnat pe un stâlp vertical obişnuit fără vreo bară transversală, numindu-l stâlp de tortură. De fapt, este vorba de o neînţelegere. Răstignirea, începea de obicei cu biciuirea spatelui victimei. După biciuire victima era obligată să-şi ducă crucea sau „patibulum” (latura transversală a crucii) la locul de răstignire. Aici era deja pregătit un stâlp înalt de aproximativ 2 metri, numit „stipes”. In centrul stâlpului era o un suport necioplit care să susţina victima. Apoi, „patibulum-ul” era urcat pe stâlp, iar trupul victimei era pus in mod brutal pe

63 suport pentru a lega cu cuie picioarele de stâlp. În tabloul lui Michelangelo, apar, paradoxal, şi crucea întreagă şi stâlpul. Îngerii nu au aripi şi sunt prezentaţi ca adolescenţi cu veşminte sumare.

Judecata de Apoi

Grupul martirilor. La picioarele lui Isus sunt pictate două personaje, care par „privilegiate”, sfinţii Laurenţiu şi Bartolomeu. Şi asta deoarece lor le este consacrată Capela Sixtină (care mai este consacrată şi Sărbătorii Înălţării). Martirii din acest grup apar în următoarele ipostaze :  Laurenţiu cu scara. Sfântul ţine cu mâna stângă scara pe care a fost ars de viu. Când împăratul roman Valerian i-a poruncit lui Laurenţiu să-i predea bunurile pe care le deţine biserica, despre care aflase că este bogată, acesta a chemat în faţa împăratului mulţimea de săraci şi i-a spus: „Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit întotdeauna şi pot fi găsite oriunde". Asemenea acestui răspuns înţelept şi adânc sunt şi ultimele cuvinte ale martirului, care, pus pe o scară (sau un grătar de fier) deasupra cărbunilor aprinşi, după ce-a fost ars de tot pe o parte, a mai avut tăria să le spună călăilor săi: „Iată, pe o parte sunt fript; întoarceţi-mă pe cealaltă "  Bartolomeu îşi ţine pielea în mâna stângă. În mâna dreaptă, Bartolomeu are instrumentul supliciului său, un cuţit. El este unul dintre cei 12 apostoli. Ar fi întreprins lungi călătorii de răspândire a noii credinţe creştine prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia şi India. La curtea regelui Polimius din Armenia ar fi săvârşit minuni şi tot acolo ar fi fost omorât în mod crud (i s-ar fi tras pielea de pe corpul viu). În frescă, el îşi ţine în mână propria piele.  Blasiu este cu dăracul. Blasiu, episcop de Sebasta (în Armenia), este un personaj nesigur din punct de vedere istoric.Totuşi, printre catolici, el se bucură de o largă popularitate datorită unui miracol ce i se atribuie. Pe când era condus la locul de execuţie, o femeie şi-a făcut loc prin mulţimea de curioşi şi a depus la picioarele sfântului pe fiul ei aproape mort din pricina unui os de peşte înfipt în gât. Blasiu ar fi pus mâinile pe capul copilului şi s-a recules în rugăciune. O clipă după aceasta copilul era salvat. Episcopul a refuzat să tăgăduiască pe Cristos şi drept pedeapsă, trupul îi este brăzdat cu dinţii pieptenului de scărmănat lână. Martirul a avut tăria să suporte şi alte chinuri, până când i s- a tăiat capul cu spada.  Ecaterina din Alexandria este cu roata. Hagiografia Ecaterinei susţine că aceasta a fost o tânără prinţesă învăţată, devenită creştină la 14 ani. Ar fi convertit sute de oameni la creştinism până când împăratul Maxentius ar fi martirizat-o. Acesta a dat poruncă să fie construite patru roţi cu dinţi de fier şi cu ele să fie strivit trupul Ecaterinei; se

64 spune că la apropierea de trup, roţile s-au fi îndoit asemenea unor ramuri fragede de răchită. Atunci, soldaţii au scos-o afară din cetate şi i-au tăiat capul. Circa 1100 de ani mai târziu, Ioana d’Arc o va invoca drept sfătuitoare a sa în acţiunea care a consacrat-o în istorie. Istoricii de astăzi au eşuat în identificarea acestui personaj, însă povestea ei aminteşte izbitor de celebra Hypatia, ultimul mare filosof păgân al Alexandriei.  Sebastian este cu săgeţile. Sebastian s-a înrolat în armata Imperiului Roman în anul 283 pentru a-şi ajuta semenii creştini. Datorită încrederii de care se bucura, el ajunge căpitanul gărzii pretoriene, iar în timpul domniei lui Diocleţian devine senator. Continuă să-i ajute pe creştinii întemniţaţi, periclitându-şi astfel propria viaţă. Acţiunile sale de propăvăduire a creştinismului devin publice, iar pentru mărturisirea credinţei în Isus este condamnat la moarte prin săgetare. Deoarece supravieţuieşte săgeţilor, trupul i-a fost bătut cu ciomegele şi tăiat în bucăţi.  Simion cu fierăstrăul. Este, de fapt, Simion Zelotul, zis şi Canaanitul, unul dintre cei 12 mari apostoli, mirele de la nunta din Cana Galileii. El este cel care a fost binecuvântat să vadă şi să primească prima minune a lui Isus Cristos, transformarea apei în vin. Este amintit numai în evangheliile sinoptice (Marcu, Matei, Luca). A fost membru activ al grupării revoluţionare a zeloţilor. Conform tradiţiei bisericii creştine timpurii, el ar fi avut parte de o moarte de martir în Persia, unde ar fi fost tăiat în două cu fierăstrăul.1

Grupul martirilor (detaliu)

Alături de grupul martirilor mai apar şi câţiva purtători de cruce. Centrul tabloului. În centrul frescei, 8 îngerii cu trompete anunţă Judecata de Apoi. Doi îngeri ţin Cartea Damnaţilor, care este mare şi grea, iar unul Cartea Drepţilor. Această resurecţie este generală pe tot cuprinsul pământului. Morţii învie şi zboară spre cerurile înalte spre a fi judecaţi. Cei păcătoşi sunt alungaţi în flăcările iadului prin gestul puternic al mâinii drepte a lui Isus, iar cei neîntinaţi vor urca spre grădinile verzi ale raiului. Colţul din dreapta jos al tabloului: scena damnaţilor la porţile Infernului. În partea de jos a tabloului îl vedem pe Caron, luntraşul Styxului, care îi loveşte cu vâsla pe păcătoşi pentru a-i răsturna în Infern, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. În colţul din dreapta, Minos, judecătorul morţilor, înceracă să-i oprească pe damnaţi să urce la cer. Morţii ies însă din morminte, încep să se ridice în picioare şi, în final, prind să zboare spre dreapta Judecată de Apoi. În zona rezervată Infernului pot fi văzute deci şi o serie de personaje ale mitologiei greceşti. Sursa acestor „inadvertenţe biblice” este, evident, Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Colţul din stânga jos: scena învierii morţilor şi ascensiunea la cer. Cei treziţi la viaţă încearcă, plutind şi căţărându-se, să ia cu asalt cerul. Eliberate de forţa de atracţie a pământului corpurile se ridică spre cer. Ele simt însă nevoia unui ajutor din partea acelora ce au ajuns mai departe. Este o înălţare fără ajutorul nici unei fiinţe supranaturale, ci doar cu ajutorul credinţei.

Conciliul de la Trento şi Campania frunzelor de viţă. La patru ani de la inaugurarea frescei lui Michelangelo, în 1545 adică, se deschid însă lucrările Conciliului de la Trento. Trento era o localitate în nordul peninsulei italice, iar la acea vreme făcea parte din Imperiului Romano-German. În faţa ascensiunii luteranismului, papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. Conciliul a avut doua sarcini principale: definirea precisă a dogmei

1 BELIEVE. Religious Information Source - By Alphabet , online 65 catolice, în raport cu cea luterană, şi restaurarea disciplinei în cadrul bisericii catolice. Fresca lui Michelangelo a fost şi ea foarte importantă în această bătălie a bisericii catolice contra luteranismului. Scandalul Judecăţii de Apoi a ridicat problema realizării unui control asupra artei. S-a luat hotărârea ca aceasta să fie pusă în serviciul bisericii catolice. Programul ideologic şi estetic al artei trebuia să fie urmărit de Inchiziţie şi de Ordinul iezuit. Neoplatonismului, adică ideea integrării filosofiei greceşti cu ideologia creştină, a fost declarat ilegal, acest lucru însemnând şi sacţionarea nudurilor în artă. Lucrările Conciliului s-au închis în 1563. În anul următor, Michelangelo a murit. Cât timp a trăit, nimeni nu a îndrăznit să critice foarte vehement opera lui. Şi totuşi.... Primul critic al operei lui Michelangelo a fost maestrul de ceremonii al papei Paul al III-lea, Biagio da Cesena. El îl însoţise pe suveranul pontif la prima vizită a acestuia în capelă spre a vedea stadiiul lucrării, pe când Judecata de Apoi era doar pe trei sferturi terminată. El a spus atunci că fresca lui Michelangelo era mai potrivită unei băi publice sau unei taverne decât unei biserici. Pentru că Michelangelo picta atunci partea de jos a frescei, artistul se răzbună pentru această jignire şi dă figurii lui Minos, în Infern, chipul lui Biagio, şi apoi îi strânse corpul în încleştarea unui şarpe uriaş. Povestea ar fi putut să se oprească aici, dar o grupare ostilă lui Michelangelo preia ştafeta. Ea îl are în frunte pe marele inchizitor al papei Paul al III-lea, Giovanni Pietro Carafa, care organizează o campanie (Campania frunzelor de viţă) pentru acoperirea organelor genitale a personajelor de pe frescă. În Biblie se spune că Adam şi Eva s-au acoperit cu frunze de viţă după realizarea păcatului originar, de aici şi numele acestei campanii. Cardinalul Carafa, cel care va deveni papă sub numele de Paul al IV-lea (1555-1559), este atât de vehement contra operei lui Michelangelo, încât propune chiar îndepărtarea frescei. El s-a asociat în acest demers cu ambasadorul din Mantua, monseniorul Sernini Aceştia doi au început chiar, pe cont propriu, o acţiune de cenzură a picturilor. Dar timp de 24 de ani nu s-a întâmplat însă nimic. Şi asta pentru că în 1550 a apărut cartea lui Giorgio Vasari, Viaţa celor mai însemnaţi pictori, sculptori şi arhitecţi, care aduce un omagiu formidabil lui Michelangelo. Vasari începe analiza marilor artişti de la genezã, adică de la deus artifex, divinul creator, lucrarea sfârşindu-se cu Judecata de Apoi sãvârşitã de Michelangelo, adică de artifex divinus, creatorul divin. În 1553 apare şi cartea lui Ascanio Condivi, Viaţa lui Michelangelo Bounarroti, Condivi fiind primul biograf adevărat al marelui artist. Cultul artistului, început deci chiar din timpul vieţii artistului, atinge acum apogeul. În 1545 şi apoi în 1550, un anume Pietro Aretino l-a acuzat şi el pe Michelangelo de necredinţă şi de profanarea Capelei Sixtine, care, chipurile, ar fi transformat capela într-un bordel de bărbaţi. Critica acestuia a fost preluată, din nou, de către papa Paul al IV-lea, un adevărat „vârf de lace al Contrareformei”, dar răspunsul lui Michelangelo a fost vehement. A negat versiunea lui Aretino. Dar, Michelangelo însuşi simţea şi el creşterea evlaviei religioase a vremurilor sale. Dezgustat de aceste atacuri îşi va concentra ultimele sale forţe creative spre...arhitectură. Obiectivul său devine acum proiectarea cupolei bisericii Sfântul Petru din Roma, lucrare pentru care nu a cerut nici un fel de compensaţii băneşti. Michelangelo a murit, în februarie 1564. Acum „campania frunzelor de viţă” va fi pusă în aplicare şi va fi executată de unul dintre ajutoarele lui Michelangelo, Daniele da Volterra. Italienii contemporani au fost total neiertători cu acest biet pictor pe care l-au poreclit „il Braghettone”, adica „punătorul de sliţuri” (termen profund peiorativ şi insultător chiar şi atunci). Munca lui a început în 1565. La sfârşitul anului, această muncă a încetat odată cu moartea papei Pius al IV-lea (1559-1565). Schelele au fost demontate rapid, căci capela trebuia să fie folosită pentru instalarea unui nou papă, cel care avea să fie Pius al V-lea (1566-1572). Capele Sixtină este doar locul unde conclavul cardinalilor îl alege pe noul papă. Cu ocazia recentelor lucrări de restaurare, cele din 1993, suprevizior fiind curatorul Muzeului Vaticanului, Fabrizio Mancinelli, aspectul original al frescei a fost refăcut în cea mai mare parte. Temele scandaloase ale frescei lui Michelangelo au fost însă mult mai numeroase. Ele sunt importante atât pentru istoria artei, cât şi pentru istoria religiei şi a bisericii catolice. Michelangelo simpatiza luteranismul pentru ideea mântuiriii prin credinţă, deci fără intervenţia preoţilor, şi a fost profund afectat sentimental, datorită homosexualităţii sale, de puritanismul Contrareformei. Să analizăm însă pe rând temele infamante ale Judecăţii de Apoi.2

Motivele scandaloase din Judecata de Apoi  Judecata de Apoi a lui Michelangelo, un bordel de bărbaţi? Potrivit istoricului Elena Lazzarini, de la Universitatea din Pisa, care şi-a expus ideile într-o carte numită Nuditatea, artă şi decor: oscilaţiile estetice ale secolului al XVI-lea, fresca lui Michelangelo a fost inspirată de vizitele artistului la saunele şi bordelurile gay de la Roma, numeroase la începutul anilor 1500,3 dar populare încă de pe vremea romanilor. Reacţiile faţă de homosexualitate, în Renaştere, erau complexe. La Florenţa, oraşul unde a crescut Michelangelo, era dezaprobată, dar la Roma toleranţa era maximă, fiind foarte răspândită sub Leon al X-lea şi Paul al III-lea. Iar pornirile homosexuale ale lui Michelangelo s- au manifestat atât în viaţa, cât şi în arta sa. Deşi opera sa cuprinde şi nuduri feminine, acestea nu au fost făcute cu

2 Laneyrie-Dagen 2005, p. 72-73 3 Pisa 2010, online 66 aceeiaşi pasiune. Michelangelo rămâne artistul desăvârşit al trupurilor de bărbaţi. Toate nudurile sale de femei arată ca nişte bărbaţi feminizaţi.  Isus este pictat ca un zeu grec (plus o confirmare artistică a cosmologiei copernicane). Personajul central, Isus Cristos, este pictat precum zeul grec Apollo, fără barbă dar foarte strălucitor, deci ca o zeitate solară. Isus este aici un personaj ieşit parcă din mitologia greacă şi nu din paginile Bibliei. Există însă şi o explicaţie pentru această prezentare a personajului, şi a scenei, în general. Papa Clement al VII-lea, cel care comandase lucrarea, este cunoscut şi pentru faptul că a studiat atent cosmologia heliocentrică a lui Copernic. Există deci posibilitatea reală ca pictura lui Michelangelo să fie văzută ca o alegorie a noii cosmologii, cu Cristos precum Soarele în centrul universului, sfinţii din jurul lui evocând planetele din sistemul heliocentric al lui Copernic. În afara acestei scene, restul compoziţiei este în mod deliberat haotic. În vechea iconografie religioasă, scena învierii era prezentată limpede. Cei buni sunt separaţi clar de cei răi prin delimitarea de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Aici însă, vechea repartiţie este înlocuită de un vârtej care antrenează în mişcarea sa dezordonată morţii ieşiţi din pământ şi sfinţii bisericii, pe aleşi şi pe damnaţi, în aşa fel încât nu se ştie prea bine cine urcă şi cine coboară.  Dialogul lui Isus cu credincioşii. Scena aceasta este, de fapt, miza conflictului religios dintre catolici şi protestanţii luterani. Adică, aici este problema obţinerii mântuirii. Problema era numită de luterani „Sola Fide”, mânturirea doar prin credinţă, pe când catolicii susţineau că asta se poate petrece doar cu ajutorul bisericii. Michelangelo a fost o persoana evlavioasă, dar odată cu apariţia luteranismului în Italia s-a dezvoltat o credinţă în „spiritualism”, principala idee a acestuia fiind aceea că Dumnezeu putea fi abordat în mod direct, fără ajutorul bisericii. Adică era exact principala idee susţinută de Martin Luther. De altfel, când papa Paul al IV-lea a încercat să interpreteze scena Judecăţii de Apoi, a considerat-o defăimătoarea la adresa bisericii catolice, deoarece Isus şi cei din jurul lui erau pictaţi stând în dialog direct cu Dumnezeu, fără să mai aibă nevoie de ajutorul preoţilor. Papa a suspendat atunci pensia lui Michelangelo.  Maria înfricoşată. Fecioara Maria din fresca lui Michelangelo are o dublă problemă. Ea este, conform teologiei catolice, un personaj de mijlocire între credincioşi şi fiul său. Aici însă ea renunţă la a-i mai cere milă fiului ei pentru cei păcătoşi. Neputincioasă, ea asistă tristă, poate speriată, la teribilul spectacol al mâniei fiului ei. A doua problema este aceea că pentru Fecioară, artistul a luat-o drept model pe prietena sa spirituală, marchiza Vittoria Colona de Pescara, pe care o cunoscuse în 1536, la 10 ani după ce aceasta devenise văduvă. Sculptorul avea atunci 61 de ani, iar Vittoria 46. S-a spus că cei doi ar fi avut o relaţie de dragoste, însă nu este adevărat. Cei doi nu au avut o relaţie fizică. S-au vizitat însă, pe când ea stătea la Roma, iar maestrul i-a dedicat mai multe sonete pasionale. Vittoria avea reputaţia unei femei caste şi inteligente (scria şi poezii). Ea nu a fost nici un moment o ameninţare pentru instinctele homosexuale ale artistului. Vittoria trăia într-o mănăstire şi a activat intelectual, ulterior, în mişcarea de Contrareformă.

Judecata de Apoi. Scena centrală (detaliu)

 Autoportretul lui Michelangelo în pielea ţinută în mână de Bartolomeu. Sfântul Bartolomeu, omorât prin jupuire, face parte dintre puţinii sfinţi dotaţi cu atribute - în cazul de faţă propria piele. În cutele ei, Michelangelo şi-a făcut autoportretul. Artistul ţinea să se semneze astfel, într-un fel original, de a fi o simplă zugrăveală pe o piele jupuită. Pictorul poate fi recunoscut după nasul său spart, întrucât Vasari, în opera sa despre vieţile artiştilor italieni, a relatat că, la vârsta de l5 ani, Michelangelo a fost lovit cu sălbăticie de un alt sculptor, care îl invidia pentru marele său talent, şi de 67 atunci nasul i-a rămas deformat pentru totdeauna. De ce portretul acesta apare pe o piele jupuită? Să se fi simţit vinovat artistul pentru pornirile sale homosexuale? Michelangelo nu s-a apropiat niciodată de o femeie şi, în consecinţă, marele său regret a fost că nu a avut un fiu care să-i devina ucenic şi asupra căruia să-şi reverse marele său rezervor de iubire. Deducem aceasta din faptul ca marele renascentist s-a ataşat foarte mult, pe cănd avea 57 de ani, de tânărul Tommaso Cavalieri, de 23 de ani. Însinguratul Michelangelo l-a iubit ca pe un fiu şi i-a dedicat peste trei sute de sonete şi madrigale. Tommaso devenise fiul-surogat, care la rându-i i-a fost devotat până la moarte. Unii comentatori apreciază că între cei doi a fost o iubire platonică şi nu una fizică. Şi un amănunt interesant. Dacă pielea din mâna lui Barolomeau ar cădea, ea ar ajunge în barca lui Caron şi ar fi dusă direct în... Infern. Unii istorici de artă apreciază că Michelangelo s-a mai pictat pe sine, în această frescă, şi în ipostaza acelui om descurajat, care îşi ţine capul între mâni şi care priveşte speriat cum cadavrele se ridică din mormintele lor.  Sfântul Bartolomeu are trăsăturile lui Pietro Aretino. Michelangelo atribuie lui Bartolomeu trăsăturile scriitorului Pietro Aretino (1492-1556). Poate că artistul a dorit să se refere în felul acesta la cearta lui cu Aretino, ale cărui critici tăioase l-au rănit foarte mult. Aretino, poet şi pamfletar, considerat astăzi ca fiind creatorul literaturii moderne pornografice, îl admira pe Michelangelo, căci, în 1544, i-a scris: Când am observat în acea Judecată atâta spaimă adunată, am înţeles că tu însuţi trebuie să fi resimţit asta şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. În noiembrie 1545, Pietro Aretino - el însuşi un cunoscut homosexual – a atacat public, cu răutate, „blasfemia” lui Michelangelo din Capela Sixtină, spunând explicit: Chiar dacă eşti divin, nu dispreţuieşti tovărăşia celor de sex masculin. El chiar a numit pe doi iubiţi ai artistului, Gherardo Perini şi Tommaso Cavalieri. Chipeşul model Perini venise să lucreze cu Michelangelo în 1520, şi se pare că iubirea lor a înflorit între 1522-1525. Tânărul nobil Cavalieri însă, mai tânăr cu circa 40 de ani decât Michelangelo a devenit o obsesie a artistului spre anul 1532, dar, în final, acesta s-a căsătorit şi a avut o viaţă de familie absolut normală.4 Ce se întâmplase de fapt cu Aretino? Scriitorul încerca în acea vreme să obţină de la Michelangelo, în dar, desenele lui, dar era refuzat constant. Văzând că nu îşi poate atinge scopul cu flatarea artistului, a ales metoda şantajului cu homosexualitatea acestuia. Se răzbună chiar, în poeme pline de ură, devenind purtătorul de cuvânt al opiniei publice revoltată de goliciunea personajelor din Judecata de Apoi. În final, Michelangelo i-a cumpărat tăcerea oferindu-i câteva desene.  Solidaritatea sufletelor. În frescă, se vede clar cum cei înviaţi se ajută reciproc, unii ridicându-i pe ceilalţi spre cer. Ideea era frumoasă, dar, conform teologiei catolice, îngerii trebuiau să-i ajute pe cei virtuoşi să urce la cer.  O resurecţie lentă a cărnii. În fresca, se vede clar cum unele corpuri se află în stadiul de schelet, iar altele şi-au răcăpătat pielea şi muşchii. Resurecţia cărnii are loc progresiv, idee spectaculoasă, pe care Michelangelo a împrumutat-o de la Luca Signorelli (vezi Judecata de Apoi de la Capela San Brizio din Orvieto), dar care este contrazisă de textul Apocalipsei Sfântului Ioan, unde această resurecţie se produce... dintr-o dată.  Sfântul Blasiu (Biagio) şi Ecaterina, interpretări echivoce. Sfânta Ecaterina era aproape dezbrăcată în varianta lui Michelangelo. Iar Sfântul Blasiu (se traduce Biagio, în italiană), cel cu atributul dăracul, se apleacă spre ea într-o atitudine ciudată, cu privirea direct la sânii sfintei. Pentru a evita orice echivoc, Ecaterina va fi acoperită la piept, ulterior, cu o culoare verde, de către Daniele da Volterra, dar a fost din nou descoperită la ultima restaurare, cea din 1993. Capul lui Blasiu va fi întors şi el către Isus. De remacat că pe maestrul de ceremonii al papei Paul al III-lea îl chema chiar Blasiu, în varianta italiană, Biagio, adică...Biagio da Cesena. Acesta era cel care făcuse afirmaţia după care Judecata de Apoi a lui Michelangelo arată mai mult ca un bordel de bărbaţi. Aşadar, nimic întâmplător în fresca marelui artist!  Minos are trăsăturile maestrului de ceremonii Biagio de Cesena. Michlenagelo a mai reprezentat în opera lui şi alte personaje contemporane. Sfântul Petru are trăsăturile papei Paul al III-lea. Conform lui Vasari, Michelangelo i-ar fi dat lui Minos trăsăturile maestrului de ceremonii al papei Paul al III-lea, Biagio da Cesena, dar într-o poziţie foarte stânjenitoare: satana, sub forma unui şarpe fioros, îi devora organele genitale. Motivul a fost ascuns, ulterior, de Daniele de Volterra Este clar cât de tare îl supărase Biagio da Cesena pe marele artist, de nu l-a iertat deloc în această lucrare. Când acesta a intervenit la papa Paul al III-lea cu rugămintea de a-l obliga pe Michelangelo să renunţe la batjocorirea lui picturală şi să-l „mute” din Infern în Paradis, papa a răspuns mucalit: Fiul meu, sfânta noastra credinţă catolică nu îmi permite mie să scot pe cineva din Infern!. Asta numai Dumnezeu singur o poate face! Dacă te-ar fi pictat în Purgatoriu, mai aveam o posibilitate. Dar cine e in Infern nu poate spera decât la mila lui Dumnezeu!.

4 Norton 2008, online 68

Minos cu trasăturile lui Biagio de Cesena (detaliu)

Bibliografie

BELIEVE. Religious Information Source - By Alphabet, online – BELIEVE. Religious Information Source - By Alphabet, articolul „Saint Simon the Apostle” (http://mb-soft.com/believe/txx/simon.htm) Laneyrie-Dagen 2005 – Nadeije Laneyrie-Dagen, Pictura - din tainele atelierelor, Editura Rao, Bucureşti, 2005 Norton 2008, online – Rick Norton, „The Passions of Michelangelo”, în Gay History & Literature, 14 iunie 2008 (ediţie online http://rictornorton.co.uk/michela.htm) Pisa 2010, online – Nick Pisa, „Michelangelo’s Last Judgement was inspired by visiting guy saunas”, în MailOnline, 12 noiembrie 2010, http://translate.google.ro/translate?sl=en&tl=ro&js=n&prev=_t&hl=ro&ie=UTF- 8&eotf=1&u=http%3A%2F%2Fwww.dailymail.co.uk%2Fnews%2Farticle-1329234%2FMichelangelos-The-Last- Judgement-inspired-visiting-gay-saunas.html

69 TOPONIME ȘI ANTROPONIME DIN „CRONICA GRĂNICEREASCĂ (1763-1888)” DE CONSTANTIN STEJAR

Elena Jampa

Résumé: Cet étude analyse les toponimes et les antroponimes de la „La chronique des frontières (1763- 1888)” de Constantin Stejar, une chronique complexe du village Jina, une source aussi dʼ informations: politiques, économiques, culturelles, démographiques, lexicaux, toponimiques, onomastiques.

Cuvinte cheie: toponime, antroponime, particularități fonetice și morfologice. Mots clè: toponimes, antroponimes, particularités phonétiques et morphologiques.

„Cronica grănicerească (1763-1888)” de Constantin Stejar, publicată în 2013 de editorul Alexandru Bucur1 consemnează evenimente din istoria comunei Jina, jud. Sibiu, în perioada militarizării graniței sudice a Transilvaniei și urmările ei (1763-1851), oferind însă și informații politice, sociologice, economice, demografice, toponimice, onomastice, lingvistice specifice acestei zone din Transilvania în secolele XVIII-XIX. Studiul nostru analizează toponimele și antroponimele menționate în „Cronica grănicerească” și influența graiului local asupra acestora. I. TOPONIMIE

A. Toponime geografice 1. Regionime: Alpii dominali/comunali (pentru denumirea munților Carpați), Jina, nume de localități învecinate: Orlat, Sibiu, Dobârca, Sebeș etc. 2. Oronime (toponime care descriu particularități locale): Bercu Măgurei (actual Bărcul Pietros), Căzile Mari/Mici (zona are adâncituri asemenea unor ,,căldări” sau căzi), Coasta Bistri (actual Coasta Bistrei, coastă pe malul râului din sat Bistra), Ciuciula (

1 Stejar 2013, p. 7. 2 Pamfil, Ursan, Bogdănel 1998, p. 16. 70 8. Geomorfonime (toponime care redau structura geomorfologică a solului): Mocirle, Groapa de Sus,Vâlcelele, Gropata Lungă, Vaida Rece, Gropata Scurtă/ lungă, Almașu Sec, Vâlcelele, Căzile, Dealu Lung, Oașa Mare/Mică, Mislocia (Mijlocia), Stâna Deasupra, Marginea lui Mani (actual Marginea lui Mann), Șteaza de Sus.

B. Etimologia toponimelor 1. Toponime de origine românească: Oașele Mari/Mici, Gungurezu, Ciuciula, Stâni, Măgura. 2. Toponime de origine latină: Alpii (

C. Particularități fonetice Unele particularități fonetice și fonologice specifice graiului din Jina se regăsesc și în toponime: - Alternanțe consonantice: Mișlocia/Mijlocia, - Alternanțe vocalice: Cazile/Căzile Mari, Valcele/Vâlcele. - Palatalizări: Picioarele/Kʼciorele Cailor, Căzile Mici/Nyci, Podele/Poghiele/Pogyele - Conservarea vocalei finale -u: Tomnatecu, Sebeșiu, - Consoana j>s: Mijlocia/Mișlocia, - Grupul consonantic tz<ț: Galatz (Galați), Vetzel (Vețel), Lutza (Luța), - Ortografierea consoanei inițiale k după model maghiar: Kozia (Cozia), Kernești (Cârnești) - Grupul consonantic ts<č: Utsa (Ucea), - Grupul consonantic dș<ğ Cudșir (Cugir), - Căderea consoanei finale –l: Tohanu, Dealu.

D. Particularități morfologice: - Schimbarea pluralului: Căzile, Picioarele Cailor, Groape, Mocirle, - Forme de genitiv fără articol hotărât proclitic: Bărcuʼ luʼStroia, - Toponime provenite din adverbe: Stâna Deasupra - Toponime provenite din adjective substantivizate: Mijlocia, Gropata, Bătrâna, - Toponime diminutivale: Păltinei, Grosciori, Ludișor, Lăculeț, Mijlocelul - Toponime augmentative: Mușetoaia, Căoi, Plaiul Sterpoaiei, - Toponime onomatopeice: Hurdubeu, Gungurezu, Ciuciula, Șugajele, - Dublarea articolului hotărât enclitic: Căzilele, Vălcelele, Mocirlele, - Toponime provenite din antroponime: Crăciuneasa, Plaiul Sterpoaiei, Stîna Domnilor, Mușetoaia. Elementele topice și particularitățile lor fonetice reflectă influențele normelor de scriere și pronunție specifice graiului din Jina și din sudul Transilvaniei din sec. al XIX-lea, cu vădite influențe ale normelor stabilite de autoritățile austro-ungare, majoritatea toponimelor menținându-se și astăzi, cu grafie identică sau puțin modificată, datorită continuității populației românești majoritare4.

II ONOMASTICA Antroponime a. Nume de familie. În Jina sec. al XIX-lea, comună pur românească, predominau numele de familie românești: Bârsan/Bursan, Dănilă/Dănuleț/Denuletz/Danuleț, Dordea, Prode, Moga etc. scrise conform grafiei impuse de guvernanții maghiari. Datorită politicii agresive de maghiarizare a tuturor nemaghiarilor din timpul dualismului austro-maghiar, legile date între 1868-1918 au condus la schimbări majore și dramatice în învățământul

3 DEX 1975; Guțu 1969. 4 Pătruț 2002, p. 159-163; Ursan 2006, p. 54-56; Pamfil, Ursan, Bogdănel 2001, p. 18; Bucur 2010a, p. 19; Crudu, Marici 2012, p. 68; Dialectologie 1984, p. 354-386. 71 românesc și la maghiarizarea numelor5. Conscripțiile consemnate de C-tin Stejar abundă de nume și prenume românești maghiarizate. Migrațiile românilor peste munți, în Regat, mai ales după impunerea trecerii la catolicism în cazul înrolării în regimentele grănicerești, urmate de schimbări politice, economice, sociale au contribuit la schimbări demografice, unele din familiile numeroase în Jina la 1766 astăzi nu mai există, fiind frecvente numele de familie: Pamfilie, Bogdănel, Hulea, Vingărzan6. Numele de familie românești cele mai frecvente erau: Barbu, Bărbat, Bârsan, Bărboi, Bogdănești, Ciorogar, Cristea, Ciucur, Cioban, Cioca, Dan, Drăgoi, Dănilă/Dănileț, Dăncilă, Dura, Dobârcean, Dordea, Fluieraș, Frățilă, Guțu, Gruia, Grozav, Ghibu, Hațegan, Hulea, Iancu, Istrate, Morar, Mânzu/Mânzat, Marcu, Mihu, Moga, Muntean, Neagu, Neagoe, Olar, Prode, Popa, Poienar, Răchită, Radu, Nicula, Oprea, Pavel, Tănase, Vasile, Zaharie etc. Unele nume de familie provin din prenume. Câteva nume de familie sunt de origine turcică, cumană și pecenegă: Beșu, Boșu, Bebeșel, Coman, Cosma, documentele vremii au consemnat existența pecenegilor în sudul și sud-vestul Transilvaniei în sec. al XIII-lea ,,Silves Blachorum et Bissenorum” (,,pădurea blazilor/vlahilor și a pecenegilor”)7. Nume de origine slavă (bulgară, sârbă): Boiu, Boian, Drăgoi, Drăghilă, Dobârcean, Nichita, Prode, Stan, Stancu, Stoica, Sârbu, Șerb. Nume de origine greacă, biblică: Nistor, Nichifor, Pantelie, Vasile, Vasilie, Marcu. Nume de origine maghiară: Bozdoc, Soldor. Majoritatea locuitorilor stabiliți la Jina erau români, crescători de animale, tăietori de lemne și țigani, băieși8. b. Nume de persoane. În Cronică întâlnim preponderent nume de botez masculine, de origine românească (studiul nostru nu aprofundează originea numelor provenind din ocupațiile sau etnia persoanelor) și se bazează pe documentele făcute de autorități în 1763, 1766, care aveau scopul de a înregistra numărul bărbaților apți (căsătoriți, celibatari, fugiți) de a face parte din Regimentele grănicerești, astfel că numele feminine sunt puține; predominau prenumele: Ion/Iuon (287), Bucur (108), Oprea (47) etc. Numele masculine proveneau din patronimul calendarelor și al cărților bisericești, de aceea predomină prenumele creștine/biblice, hagiografice și mai puțin cele de origine laică, moderne9.

A. Nume creștine a. Nume vechi, legate de sărbători religioase: Florea, Ion/Iuon, Crăciun, Pascu, Ignat. b. Nume legate de nume calendaristice: Andrei, Anton, Constantin, Dumitru, Gheorghe, Grigore, Ilie, Mihail, Nicolae, Ștefan, Toma, Vasile. c. Nume biblice: Avram, David, Iacob, Isac, Luca, Marcu, Moisin, Pavel, Petru, Zaharie. d. Nume de origine romană/greacă: Alexandru, Angel, Filip, Sever.

B. Nume laice a. Nume vechi de origine traco-dacă: Bucur, Barbu, Bogdan, Dan, Mirion, Oprea, Vlad. b. Nume de origine slavă: Chiril, Drăgoi, Drăghilă, Dănilă, Vulcu, Varvara/Vorvorea. c. Nume de origine germană: Atim/Achim10. d. Nume de origine turcică (cumană, pecenegă): Beșe, Beșu (poate la origine din Băieș - ocupația unor locuitori din străvechea Jina, Coman/Coloman (germanizat). e. Nume de origine greacă: Filip, Filimon, George/Gheorghe, Ilie, Iftimie, Nechifor. f. Nume de origine romană: Sever. g. Nume provenite din antroponime: Lupe/Lupu. h. Nume provenite de la însușiri: Urdoare, Ursan, Uscat, Voinic. i. Nume de familie maghiare (familii nobiliare și funcționari): Kendeffy (la origine vechea familie de nobili români Cândea), Vay, Torockay, Banfy, Teleki, Toth, Szento etc. j. Nume de familie germane (funcționari și cadre militare): Roth, Herzing, Wolgemut . k. Nume de familie de alte origini: Weketzky (polonez), Napoleon (francez) etc. l. Nume feminine: a. românești: Maria, Ana, b. maghiare: Catarina, Barbara, Agneta.

Concluzii: Toponimele și antroponimele Cronicii grănicerești (1763-1888) de Constantin Stejar sunt majoritatea de origine românească, reflectând statornicia și continuitatea românilor pe aceste meleaguri.

5 Barna 2010, p. 8 ; Chiorean, Sigmirean 2012, p. 1163-1164. 6 Pamfil, Ursan, Bogdănel 2001, p. 33; Ursan 2010, p. 18. 7Cumani și pecenegi în Țara Făgărașului; Bărbulescu et alii 2007, p. 122; Djuvara, 2010, p. 25, 46, 58. 8 Pamfil, Ursan, Bogdănel 2001, p. 25. 9 Bucur 2010a, p.19. 10 Crudu, Marici 2012; Ursan, 2006, p. 54-56; Pamfil, Ursan, Bogdănel 2001, p. 34 . 72 Bibliografie

Barna 2010 – C.M. Barna, Învățământul confesional în zona Orăștiei: 1868-1918, rezumat Teză de doctorat, Alba Iulia, 2010. Bucur 2010 a – Al. Bucur, Veștem, antroponimie și zoonimie, Sibiu, 2010, Bucur 2010b – Al. Bucur, Școlile grănicerești de pe teritoriul jud. Sibiu în perioada 1773-1921, în „Comunicări științifice”, vol. IX, Mediaș, 2010. Chiorean, Sigmirean 2012 – Lumința, Chiorean, C. Sigmirean, Aspecte ale construcției identitare: onomastica. Cazul românilor din Transilvania sec. XIX, Târgu-Mureș, 2012, pdf, Crudu, Marici 2013 – M. Crudu; M. Marici, Mutații lexico-semantice în lexicul românesc de origine germană. Abordare diacronică din prisma metodei statistice, www. phillippide.ro/ tradiție-inovație-2012/13 CRUDU, MARICI, pdf Cumani și pecenegi – Cumani și pecenegi în Țara Făgărașului https://ro.wikipedia.org/wiki/Cumani_și_pecenegi_ în_Țara_Făgărașului Guțu 1969 – Gh. Guțu, Dicționar latin-român, Editura științifică, București, 1969. Bărbulescu et alii 2007 – M. Bărbulescu; K. Hitchins; Ș. Papacostea; P. Teodor, Istoria României, București, 2007. Matei, Ursan, Bogdănel 1998 – P. Matei, V. Ursan, D. Bogdănel, Toponimia comunei Jina, Sibiu,1998. Pătruț 2002 – I. Pătruț, Originea și structura antroponimelor românești, în „Dacoromania”, Serie nouă VII- VIII, Cluj-Napoca, 2002- 2003. Stejar 2013 – C-tin Stejar, Cronica grănicerească (1763-1888), ediție îngrijită de Al. Bucur, Brăila, 2013. Dialectologie – Tratat de dialectologie românească. Graiurile din Transilvania), Craiova,1984. Ursan 2006 – V. Ursan, Elemente germane în graiul din Mărginimea Sibiului, în „Transilvania”, nr. 3, Sibiu, 2006. Ursan 2010 – V. Ursan, Nume de persoane și nume de locuri din Mărginimea Sibiului – Gura Râului, Sibiu, 2010. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cumani_și_pecenegi_în_Țara_Făgărașului www.istorie-edu.ro/istoria romanilor/ist.-ro.romaf1.html, www. phillippide.ro/tradiție-inovație-2013/ CRUDU; MARICI, pdf

73 SCHLOSSMUSEUM MURNAU

Gerda Lehrer Mirela Maria Maior

Rezumat: Schlossmuseum Murnau. Lucrarea propune prezentarea notelor definitorii ale Muzeului Schlossmuseum din Murnau Germania. Acest mic oraș din Alpii bavarezi este definitiv amprentat de mișcarea artistică expresionistă intitulată „Blauen Reiter”. Clasic, muzeul oferă vizitatorului atât posibilitatea de admira picturi semnate Gabriele Münter și Wasily Kandinsky remarcabili reprezentanți ai expresionismului german cât și exponate care reflectă viața și evoluția acestei mici dar fermecătoare comunități bavareze.

Cuvinte cheie: muzeu, Murnau, Schlossmuseum,artă, Gabriele Münter. Schlösselwörter: Museum, Murnau, Schlossmuseum, Kunst, Gabriele Münter.

Ausgangspunkt und zentraler Gedanke für das Museumskonzept ist das Thema der Landschaft um Murnau. Unter den verschiedenen Ansatzpunkten zum Thema „Landschaft“ und „Natur“ seien einige herausgegriffen, um Zugang zu der Eigenart dieser Landschaft zu finden, um Zusammenhänge sichtbar zu machen und um zu zeigen, wie sehr die Gegebenheiten dieser Region Bedeutung für historische und kunsthistorische Entwicklungen hatten und haben. Die Ausstellung geht ein auf: die Entstehung, die Struktur und das charakteristische Erscheinungsbild der Murnauer Landschaft, den in ihr gewachsenen Ort und einige Lebensbereiche seiner Bewohner, denen diese Landschaft Lebensraum und Heimat war und ist, die Entdeckung dieser Landschaft durch Erholung suchende Sommerfrischler und ihre Veränderung durch sich ansiedelnde Städter, die Wahrnehmung dieser Landschaft durch Künstler und ihre Auseinandersetzung mit ihrer Eigenart – unter ihnen so bedeutende wie die des „Blauen Reiter“ und Ödon von Horváth. Das Murnauer Schloss: Ein mittelalterlicher Wohnturm von 1233 bildet den Kern des Museumsgebäudes. Durch Anbauten im 16 Jahrhundert erhielt er sein heutiges Aussehen. Der Turm, seine in Deutschland einzigartigen Schiebefenster und archäologischen Funde - Gefäß- und Ofenkeramik, Glas, Münzen und Tierknochen- geben Auskunft über die Burg vom 13. bis 19. Jahrhundert. Über 400 Jahre war hier der Amts- und Wohnsitz der Pfleger des Klosters Ettal, in dessen Namen sie die Gerichtsbarkeit ausübten. Nach der Säkularisation (1803) wurde die Anlage bis 1980 zu Wohn- und Schulzwecken genutzt. Schlossmuseum Murnau: Murnau und seine Landschaft bilden den Ausgangspunkt der ständigen Sammlung des Schlossmuseums Murnau. Die Entstehung der Murnauer Landschaft, der darin eingebundenen Orte und seine Kulturgeschichte, seine Entwicklung zu „Sommerfrische“ und das Wirken bedeutender Persönlichkeiten und Künstler sind Schwerpunkt der Sammlung des Schlossmuseums. Murnauer Landschaft / Murnauer Moos: Am Beginn steht ein Überblick in die Entstehung und in die einzigartige Vielfalt der Pflanzen- und Tierwelt am nördlichen Alpenrand mit dem Murnauer Moos. Es folgen Darstellungen traditioneller wirtschaftlicher Nutzung , des industriellen Gesteinsabbaus im 20. Jahrhundert sowie der Bemühung um die dauerhafte Erhaltung dieser Landschaft als bedeutendes Naturschutzgebiet. Markt Murnau / Gewerbe und Hausgewerbe: Neben der Siedlungsgeschichte und der Entwicklung des Marktes Murnau werden als örtliche Besonderheit drei Hausgewerbe herausgestellt: die Hinterglasmalerei der Region, eingebettet in die übergreifende, jahrhundertelange Geschichte der Hinterglaskunst, die Federblumenherstellung und die Lebzelterei. Danach wurde Murnau zum Sommerfrischeort, an dem sich zugleich Städter in komfortablen Landhäusern niederließen und sich zahlreiche Künstler einfanden. Hinterglasbilder-Sammlung: Seit 2013 ist die vielfältige Hinterglaskunstsammlung des Schlossmuseums wieder Teil der Dauerausstellung. In modernisierter Form und in wechselnden Hängungen werden die einzelnen Sammlungsbereiche über die regionale Hinterglasmalerei bis hin zu internationalen Hinterglasmalregionen vorgestellt. Exponate aus den europäischen Zentren bis nach Asien u.a. aus den Sammlungen von Udo und Hedi Dammert und Wilhelm Gartner geben gemeinsam mit Werken von Gabriele Münter, Oskar Schlemmer und Paul Klee Einblicke in eine faszinierende Technik. Malerei im IXX Jahrhundert: Im IXX Jahrhundert fanden zahlreiche Münchner Maler ihre Motive im reizvollen Alpenvorland, z.b. Franz von Kobell, Eduard Schleich d.Ä., Adolf Lier, Carl Spitzweg. Aus Murnau selbst stammten Johann Michael Wittmer (1802-1880, der als Maler und Schwiegersohn Joseph Anton Kochs) sein weiteres Leben im Kreis der Deutsch-Römer verbrachte, sowie Philipp Sporrer, der an der Münchner Akademie der Bildenden Künste lehrte. „Der Blaue Reiter“: Inspiriert durch Murnau, seine Landschaft und die Volkskunst vollzogen Gabriele Münter, Wassily Kandinsky, Alexej Jawlenksy und Marianne von Werefkin mit ihrem ersten gemeinsamen Murnauer Studienaufenthalt 1908 den revolutionären Schritt zu einer neuen, expressiven Malerei: In ihren Ort- und

74 Landschaftsbildern kam nun ein formal reduzierter, flächiger und leuchtend farbiger Stil zum Ausdruck. 1909 bildeten sie mit weiteren Mitgliedern die „Neue Künstlervereinigung München“. 1911 entwickelten Kandinsky und Franz Marc den Almanach „Der Blaue Reiter“ und stellten unter diesem Namen mit August Macke und anderen ihre Werke aus. Gabriele Münter (1877 Berlin – 1962 Murnau): Mit mehr als 70 Gemälden, Zeichnungen, Hinterglasbildern und Graphiken präsentiert sich die umfangreichste öffentlich gezeigte Sammlung von Werken Gabriele Münters aus ihrer gesamten Schaffenszeit. Zwischen 1908 und 1914 lebte Gabriele Münter mit Wassily Kandinsky in Murnau. Ihr Haus wurde Treffpunkt für die Künstlerfreunde (u.a. auch Macke, Schönberg und Campendonk). Nach längeren Unterbrechungen verbrachte sie ihr weiteres Leben von 1931 bis zu ihrem Tod 1962 wieder ganz in Murnau, zusammen mit ihrem Lebensgefährten Johannes Eichner, in dem heute zugänglichen „Münterhaus“! Ödon von Horváth (1901-1938): In der einzigen öffentlichen Dokumentation zu Leben und Werk des Schriftstellers und Dramatikers Ödon von Horváth wird sichtbar, wie eng er mit Murnau, wo er seit 1920 zur Sommerfrische kam und 1924 – 1933 überwiegend lebte, verbunden war. Durch das örtliche Leben erhielt er wesentliche Anregungen für sein Werk. Die Ausstellung dokumentierte daher besonders seine Murnauer Zeit und die Werkbezüge zu Murnauer Ereignissen, Persönlichkeiten und Lokalitäten in den 1920er und 1930er Jahren. Vor deren Hintergrund entstanden mehrere seiner weltbekannten Stücke wie „Italienische Nacht“ und „Zur schönen Aussicht“ sowie der Roman „Jugend ohne Gott“. Als Murnau Hochburg des Nationalsozialismus wurde, kam es zu Zusammenstößen zwischen Nationalsozialisten und Horváth, was ihn schließlich dazu zwang, Murnau im Februar 1933 zu verlassen. Zahlreiche weitere Künstler, Literaten und andere Persönlichkeiten waren mit Murnau verbunden. Ihr Schaffen wurde oder wird jeweils in Sonderausstellungen des Schlossmuseums gewürdigt. Max Beckmann (1884-1959), einer der bedeutendsten Maler des Deutschen Expressionismus James Loeb (1867-1933), Kunstsammlerantiker Kunst, Gründer der Loeb Classical Library Walter von Molo (1880-1958), Schriftsteller Friedrich Wilhelm Murnau (1888-1931), Stummfildregisseur Emanuel von Seidl (1856-1919), Architekt.

Literatur

S. Baumann,Geschichte des Marktes Murnau in Oberbayern, Murnau, Nachdruck, 1984. H. Bucher, Hinterglasmalerei in der Böhmerwaldmalerei und in Südbayern, Beiträge zur Geschichte einer alten Hauskunst, München,1936. M. Dingler, Das Murnauer Moos, Rohrbach, 1941. J. Eicher, Kandisky und Gabriele Münter: Von den Ursprüngen moderner Kunst, München, 1957. B. Eschenburg, Bd.V Spätromantik und Realismus München, 1984. A. Fritz, Ödon v. Horvath als Kritiker seiner Zeit. Studien zu Werk in seinem Verhältnis zum politischen, sozialen und kulturellen Zeitgeschehen, München, 1973. Gemäldekataloge, hrsg von den Bayerischen Staatsgemäldesammlungen. B. Harstwig, Bd.II Barock und Klassizismus, München, 1978. H. Ludwig, Bd.VI, Malerei der Gründerzeit, Historien- und Genremalerei um 1870, München, 1977. B. Salmen, Schlossmuseum Murnau, Media Druck und Verlag GmbH, 1993.

75 Abbildung 1 – Schlossmuseum Murnau

Abbildung 2 - Schlossmuseum Murnau, Galerie

Abbildung 3 – Gabriele Münter, Zaunschatten, 1908

76 AMPRENTE MUZEISTICE BAVAREZE

Mirela Maria Maior Gerda Lehrer

Inhalt: Spuren bayerischer Museen. Der Artikel mit dem Titel: „Spuren bayerischer Museen” stellt sowohl Strukturaspekte der Ausstellungsräume und -objekte als auch vergleichende Merkmale architektonischer Konzepte und Standorte für ein bayerisches Museum dar. Dieses Museum, unterscheidet sich von anderen Museen in der Art in der es an das kulturelle Erbe herangeht, bietet jedoch Gemeinsames mit manchen von ihnen: Deutscher Impressionismus und die Künstlervereinigung des deutschen Expressionismus Der Blaue Reiter. Das „Franz Marc Museum”, das nach dem Maler Franz Marc benannt wurde, beherbergt in einem modernen, reizenden Bau am Ufer des Kochelsees in den bayerischen Alpen Werke die zum größten Teil aus privaten Sammlungen und Stiftungen kommen. Das Museum bietet eine moderne Ausstellung dieser Objekte.

Cuvinte cheie: Franz Marc, expresionism, muzeu,Kochel am See, artă. Schlüsselwörter: Franz Marc,Expressionismus,Museum,Kochel am See,Kunst

Bavaria îl recunoaște pe Franz Marc (1880-1916) ca pe unul din cei mai remarcabili artiști ai săi, pionier al picturii abstracte, reprezentant important al expresionismului german, co-fondator al grupului „Der Blauer Reiter” și în semn de prețuire îi dedică un muzeu: „Franz Marc Museum Kunst im 20.JH.”

Amplasament, fondare și administrare. Muzeul se află in localitatea Kochel am See, Franz Marc Parc 8-10. Alegerea locației a fost determinată de faptul că artistul a trăit și a creat în aceste locuri. Ele l-au amprentat definitoriu ca pictor. Studiile sale de pictură au fost adesea efectuate în zona Kocheler și începând cu anul 1908 s-a mutat definitiv în zonă (localitatea Ried, municipiul Kochel am See). Amplasarea clădirii muzeului este inspirată: pe o colină, în mijlocul unui parc fermecător în orice anotimp, bine îngrijit și întretăiat de alei asfaltate care șerpuiesc lin până la lacul Kochel. Conceptul arhitectonic al perspectivei vizuale este perfect. Sunt poalele Alpilor bavarezi cu peisaje montane superbe asupra oglinzilor de apă ale lacurilor Walchen am See, Staffel See și Stanberg. De aceea, neoficial acestui loc de cultură si relaxare i s-a mai atribuit încă un nume „Museum in dialog mit der Natur” (Muzeul în dialog cu natura). Muzeul este privat și se înființează in anul 1986. La suportul financiar și logistic participă semnificativ „Fundația Etta und Otto Stangl” din Freiburg, Etta Mittelsten Scheid –președinte, Timm Mittelsten Scheid, Christoph Auer și Thomas Zahn. Alte trei asociații care sprijină atent și generos financiar, permanent, încă de la debut, procesul de alcătuire și desfășurare expozițională sunt: „Fundația Franz Marc-Kochel am See” și „Elisabeth, Prinzessin zu Sayn- Wittgenstein (consiliu) precum și asociația „Freunde des Franz Marc Museums” prin exponenții săi marcanți Dr.Mutschelknauss-Bauss și prof. Bauss. Directorul muzeului este Cathrin Klingsöhr- Leroy care conduce împreună cu un Kuratorium format din 6 membri și un președinte din acesta făcând parte reprezentanți ai entităților menționate anterior. Muzeul funcționează fără bani publici. Există însă colaborări esențiale cu diferiți colecționari privați ( Privatbesitz) care fac și vor face în continuare „împrumuturi pe lungă durată” (Dauerleihgabe) muzeului. Se poate exemplifica: Courtesy W.Wittrock din Berlin sau se poate menționa contribuția cu obiecte personale, scrisori sau schițe din partea comună a moștenitorilor Mariei Marc (soția pictorului). Colaborarea pentru popularizarea evenimentelor expoziționale muzeistice se face însă și cu sprijinul: „Bayerischen Staatsgemäldesammlungen München,” „Bayerische Landesstiftung Bundesrepublik Deutschland”, „Ernst von Siemens Kunststiftung”, „Kulturstiftung der Länder” sau „Wilhelm von Finck Stiftung”. Legătura strânsă cu comunități locale bavareze și organizarea de evenimente culturale comune în cadrul muzeului face parte din politica de susținere și promovare desfășurată de consiliului director. Se poate exemplifica în această direcție seria de activități desfășurate în parteneriat cu „ Evangelische Akademie Tutzing”.

Structura muzeului și tematici expoziționale. Începând cu anul 2008, după un an și jumătate de construcție, muzeul se extinde cu 700 m2 ai unei clădiri nou construite de către „Architeken Diethlem & Spillmann”. Extensia are o alură modernă, cubică, dar surprinzător totuși perfect integrată ecuației arhitectonice inițiale și peisajului calm din jurul ei. Prin apariția ei se întărește ideea de nou și nonconformism îmbinat cu atmosfera patriarhală și ușor conservatoare dar de un farmec aparte a Alpilor germani. Noua construcție aduce un evident plus de valoare complexului muzeal prin amplificarea spațiului expozițional dar și prin conferirea acestuia de noi posibilități în dezvoltarea și îmbinarea activităților sale culturale cu cele turistice deosebit de ofertante ale întregii zone. Interiorul muzeului cuprinde trei nivele dar caracteristica arhitecturală dominantă sunt ferestrele foarte mari prin care se vizualizează panorama înconjurătoare și pătrund puternic lumina și coloritul naturii. Există pereți întregi de ferestre îndreptate spre lacul Kochel și parc astfel încât în orice moment al zilei iluminatul natural contribuie la percepție aparte a

77 operelor expuse. Interiorul este conceput ca un spațiu de relaxare și confort cu holuri în fața cărora exista fotolii mari generos dispuse care permit vizualizarea concomitentă a naturii și a operelor de artă. Fondatorii și arhitecții au conceput în acest mod spațiul din interior având convingerea că doar astfel poate fi pe deplin pătrunsă motivația creativă a lui Franz Marc. El s-a identificat întreaga viață cu peisajul bavarez, cu animalele de pe pajiștile Alpilor pe care le-a iubit și pictat mai fidel sau mai abstract în culori și forme inconfundabile și care se regăsesc uneori aproape geometric redate în ultima parte a vieții sale. Otto și Etta Stangl prin fundația lor au avut un rol important atât în munca de colectare a lucrărilor cât și in cea de concepere și viziune asupra partiției galeriilor. Parterul cuprinde în marele foaier: recepția, punctul de plată, magazinul și cabinetul de film apoi cel de-al doilea foaier și marea sală cu exponate pe lângă alte săli administrative mai mici care sunt folosite pentru cercuri de pictură sau alte activități colaterale. Etajul I conține două săli expoziționale intitulate: „Cabinetul roșu” și „Cabinetul albastru” și o sală hol cu fotolii dispuse practic și decorativ. Etajul II cuprinde patru alte încăperi cu exponate, îndeosebi tablouri și este distinct prin efectul produs de lumina si perspectiva dată de un hol spațios cu ferestre panoramice. Întregul concept modern și foarte elegant al muzeului pune accent pe relaxare la contactul cu obiectul expozițional. Opera trebuie valorificată și prin confortul, lumina, spațiile largi de odihnă si admirare a naturii de care vizitatorul se bucură în demersul său spre cunoaștere. În muzeu există aproximativ 150 de lucrări ale lui Franz Marc pe lângă tablouri de asemenea obiecte personale sau documente scrise. Acestea din urmă exploatează diferite aspecte ale operei sale artistice și teoretice precum și personalitatea sa caracterizată printr-un spirit vizionar de reformă. Majoritatea exponatelor aparțin fundațiilor și asociaților menționate mai sus Creațiile lui Franz Marc sunt strâns legate de colaborarea și influența contemporanilor săi, alți artiști ai secolului XIX și XX prin urmare aceștia sunt aici continuu prezenți în expoziția permanentă sau în expoziții temporare. Este vorba despre pictori ca: Gabriele Münter, Wassily Kandinsky (reprezentanți de marcă ai cercului creativ cu sediul în „Russenhaus” Murnau) colecția Paul Klee și abstracția post război germană și franceză, Ernst Ludwig Kirchner, Max Pechstein, Eric Heckel, Max Beckmann, Joseph Beuys sau Georg Baselitz. În paralel cu aceste expoziții muzeul deține și colecția sa de lucrări importante ale lui Franz Marc din perioada „Der Blaue Reiter” (Călărețul albastru) sau„ Die Brücke” (Podul). Influența lui Franz Marc este astfel evidențiată asupra artei chiar din a doua jumătate a secolului XX. Ca modele de teme expoziționale abordate de „Franz Marc Museum Kunst im 20 JH” se pot exemplifica: „Aufbruch zu licht und Farbe” „Pornire spre lumină și culoare”). „Im Kreis der Avangarde” („În cercul Avangardei”) „Jenseits der Utopien” („Dincolo de utopii”)

Prima temă aduce temporar în muzeu tablouri care conțin culori de bază, aproape nemixate cu forme compacte și cromatică puternică din perioada 1906-1911. Se pot exemplifica titluri ca: „Zwei Frauen am Berg” (Două femei pe deal)-ulei pe hârtie și carton- 1906 sau „Kleines Pferdebild” (Mic tablou cu cai) ulei pe pânză pe carton-1909 sau „Katze hinter einem Baum” (Pisica din spatele copacului) ulei pe pânză-1910. Sunt prezentate importante studii, însemnări și schițe privind teoria culorilor din care ulterior artistul și-a dezvoltat propria bază de culori. Următoarele două tematici completează filmul evoluției și ecoul operei lui Franz Marc. Sunt picturi, desene, acuarele care evoluează spre maturitate. Siluetele sale preferate rămân însă mereu cele ale animalelor. Lucrările care datează din anul 1914 (an de destin pentru pictor) au puternice tente abstracte în deplină concordanță cu starea lui psihică dinaintea plecării pe front. Se pot exemplifica câteva titluri de referință ulterioare primei etape de creație: „Rote Rehe II” (Căprioare roșii II) ulei pe pânză-1912 sau „Hocken im Schnee” (Creste în zăpadă) ulei pe pânză 1911 sau abstracta „Kleine Komposition IV” (Mica compoziție IV)-1914 lucrare aparținând fundației Franz Marc. Se poate concluziona că în cadrul general al acestor tematici expoziționale prezentate de muzeu în ultimii ani, accentul se pune pe intenția de a releva dinamica și influența operei lui Franz Marc. El a fost un deosebit de bun organizator, spirit efervescent al unei generații de artiști care au reușit prin publicații, discuții, expoziții și fondări de mișcări artistice noi, eliberarea de convenții închistate. Au adus în operele lor culori limpezi, puternice și forme noi mult simplificate, au creat o rețea puternică de colaborare care însă din păcate a fost profund afectată de primul război mondial în care de altfel și-a pierdut viața și Franz Marc. Rămân memorabile gândurile sale scrise: „Es wird eine neue Welt gebaut. Das einzelne Bild wird einem späteren Beschauer einmal Hauptsache, Einzelprodukt sein;dann gehört es etikettiert in das Museum des zwanzigsten Jahrhunderts. Wir aber wollen unseren Zeitgenossen „Ideen” zeigen, den Gärstoff der neuen Zeit, um die wir ringen” (Se construiește o lume nouă. Fiecare tablou în parte va fi celui care îl contemplă o singură dată un lucru principal, un produs separat; apoi locul său este etichetat în muzeul secolului XX. Dar noi vrem să prezentăm contemporanilor noștri idei, substanța de fermentare a timpului nou, la care aspirăm).

Activități muzeistice adiacente celor expoziționale. Muzeul dispune de logistica necesară organizării unor activități colaterale celor expoziționale. Una dintre acestea este organizarea de conferințe. Sala de conferințe este dotată cu tehnică de proiecție de ultimă generație. Cadrul pus la dispoziție este perfect pentru seminarii, conferințe de specialitate, prezentări de produse sau work- schop-uri. Al doilea tip de activități care implică și copii din

78 școli ale municipiului Kochel am See sunt reunite sub denumirea de „Program de pedagogie muzeistică”. Ele cuprind clase de maxim 30 de participanți cu câte 2 însoțitori. Există pentru fiecare grup un ghid adaptat vârstei iar orele de curs durează 60 de minute și costă 90 euro. Există de asemenea pentru adulți „Ghid și atelier de lucru” cu lucrări practice și prezentare cu durată de 90 minute care costă 120 euro precum și „Ateliere deschise” din aprilie până în octombrie grupate pe categorii de vârstă: copii, tineri sau adulți. Deosebit de atractive sunt „Vizitele ghidate” foarte agreate în Bavaria care conferă în mod foarte reușit pentru această zonă de exemplu, în aceeași zi, unui turist o plimbare cu vapor pe lacul Kochel și vizitarea Muzeului Franz Marc care se termină prin servirea unor produse delicioase la cofetăria de pe terasa acestuia cu vedere spre munți și lac. Prânzul bavarez luat într-un sat din apropriere și ghidaje turistice cu explicații si informații în mai multe limbi de circulație internațională completează așa numitele „Führungen” cu prețuri între 65 și 200 euro/grup în funcție de serviciile oferite. Turismul cultural este un concept bine aplicat iar muzeul Franz Marc ca și alte muzee private, se integrează și se autofinanțează din aceste activități. Exisă „Die Museen Landschaft Expressionismus” și „Museenkarte Expressionismus” care oferă facilități și sprijină cu toate tipurile de informații necesare promovarea Bavariei culturale. Vineri și sâmbătă o parte din foaier se transformă intr-un inedit și fermecător „Centru de oficiere a căsătoriilor”. Aici „Da-ul” este rostit într-o atmosferă „picturală”. Concluzionând din nou, se poate afirma că viziunea managerială pragmatică și deopotrivă prețuirea creațiilor artistice ale generației artistice Franz Marc ale acestui muzeu privat reușesc să susțină un centru cultural de valoare. Alături de „Buchheim Museum der Phantasie”, Städtische Galerie im Lembach”, „Schloss Murnau” sau „Pinakothek der moderne” acest edificiu se înscrie în suita importantelor muzeelor bavareze care prezintă artiști și lucrări ale expresionismului german dar care promovează în același timp și un concept muzeistic modern mult mai permeabil și apropiat de cerințele consumatorului de artă de la sfârșit de secol XX și început de secol XXI.

Bibliografie

H. Bucher, Hinterglasmalerei in der Böhmerwaldmalerei und in Südbayern, Beiträge zur Geschichte einer alten Hauskunst, München, 1936. A. Chatelet, B.-Ph. Groslier, Istoria Artei, București, 2006. B. Eschenburg, Bd.V Spätromantik und Realismus, München, Hirmer Verlag, 1984. W. Fleming, Arte și idei, București, 1983. M. Hruschka, H. Frank, B. Salmen, M. Schuch, A. Spielth, E. Tworek, Schloßmuseum Murnau, Markt Murnau am Staffelsee, 2011. Beate List, Franz Marc Aufbruch/Avantgarde/Utopie, München, 2013. H. Ludwig, Bd. VI, Malerei der Gründerzeit, Historien- und Genremalerei um 1870, München, 1977. F. Marc, Der Zeitschrift „Der Sturm”, 1912. Susanna Partsch, Franz Marc, Köln, 2012. http://www.lenbachhaus.de http://www.murnau.de http://www.franz-marc-museum.de http://www.tagen-im-museum.de http://www.kochel.de http://www.museenlandschaft-expressionismus.de

79

Figura 1 – Franz Marc Museum, perspectivă peisagistică exterioară

Figura 2 – Franz Marc Museum, „Katze hinter einem Baum” – ulei pe pânză

80 EVOLUȚIA INSTRUMENTELOR DE FINANȚARE DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN PREZENT

Melania Oancea

Summary: The development of financing instruments since antiquity until nowadays. Financing instruments have evolved from the ancient goods to the coins and up to modern instruments like: credit, leasing and factoring. Coins arose from the need for an equivalent value to the traded products. The evolution of society and diversification of trade led to imbalances between demand and supply of currency, followed by the gradual replacement of coins with scriptural money. The modern era has led to the increase role of financial institutions through the use of new forms of financing, such as loans, leasing and factoring.

Cuvinte cheie: instrumente financiare, monede metalice, numerar, credit, leasing, factoring. Key words: financing instruments, coins, cash, credit, leasing, factoring.

Apariția monedei și debutul economiei monetare. Instrumentele de finanțare își au originea în antichitate, perioadă în care tranzacțiile se realizau sub forma trocului: marfa era schimbată cu o altă marfă. Schimbul se realiza pe baza înțelegerii mutuale dintre agenții participanți în cadrul tranzacției. În această etapă putem vorbi de paleomonede, sau monede-marfă. De obicei erau alese mărfuri care aveau o mare valoare simbolică: cereale pentru zonele agricole, animale în cazul regiunilor pastorale, arme în zonele cu conflicte tribale. Aztecii utilizau ca monedă- marfă boabele de cafea. Cu doar câteva boabe de cafea reușeau să achiziționeze o cantitate considerabilă de porumb sau mazăre roșie, alimentația de bază a populației din acea vreme. În zona Tibetului specifice erau baloturile de ceai presat, iar în Indiile Occidentale specific era zahărul. Sarea a reprezentat un etalon de schimb larg răspândit în societatea epocii. Pe lângă produsele alimentare, au existat regiuni în care erau utilizate obiecte de uz casnic sau ornamentale. Locuitorii din Ciad utilizau piese ornamentale confecționate din pământ ars și argilă, iar cei din insulele Caroline, piatra de calcar1. Popoarele care își aveau așezământul în zonele maritime utilizau scoicile ca obiecte monetare. Vitele reprezentau un element cu largă răspândire în tranzacții economice și financiare. Izvoarele istorice menționează utilizarea acestor etaloane monetare cu precădere în teritoriile mesopotamienilor, ale grecilor și romanilor până în jurul anului 450 î.Hr. În Grecia, în schimbul unui trepied de bronz se ofereau doisprezece vite. Un sclav valora patru vite. În Roma, amenda maximă ce putea fi aplicată unui răufăcător se ridica la treizeci de vite. Aceste etaloane monetare primitive s-au păstrat până în zilele noastre în unele triburi arhaice. Rangul și poziția unui trib sunt măsurate în raport cu numărul de vite. În triburile din Etiopia, o soție valorează maxim treizeci și opt de vite2. Încă din anul 3000 î.Hr circulau etaloanele monetare sub formă de metale, confecționate din unele metale, de anumite mărimi. În valea Indusului și în China, vestigiile arheologice au descoperit bile, discuri, rondele din metal, utilizate ca mijloc de schimb. În anul 1553 î.Hr, din inițiativa lui Hettitis s-au aplicat pe aceste metale semne distinctive, astfel încât să permită deosebirea lor și măsurarea contravalorii acestora. Se bat primele monede din metale prețioase, sau aliaje ale acestora, având gravate diferite semne distinctive: figura unui animal pe o parte, iar simbolul specific valorii pe cealaltă parte (anul 650 î.Hr, în regiunea Mării Egee se confecționau monede dintr-un aliaj aur-argint, numit electrum). Se bat, de asemenea, monede cu efigia emitentului (spre exemplu, tetradrahmele macedoniene cu chipurile regilor Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, a împăraților romani, etc)3. Perioada Evului Mediu aduce în vizor o serie de monede specifice cum ar fi ducatul, dinarul, florinul. În țara noastră, specifici zonei Țării Românești au fost ducații și dinarii, datând încă din 1364 de pe vremea domniei lui Vladislav I. Vlaicu. Ducatul este o monedă metalică confecționată din aur sau din argint, apărută prima dată în 1284 și și-a păastrat circulația până la Primul Război Mondial. Pentru zona Moldovei, moneda specifică era grosul. El a fost introdus pe vremea celei de-a treia domnii a lui Petru III Aron, în 1455. Aceste monede erau confecționate din argint de calitate foarte bună. În Transilvania, pe vremea lui Carol Robert s-au bătut groși și florini de aur. În perioada 1307-1342 s-au înființat primele monetării din Transilvania4. Deoarece aceste etaloane monetare nu reușeau să asigure echitatea la scară ridicată a tranzacțiilor, s-a trecut la un nou stagiu monetar. Secolul XIX este caracterizat prin disputa dintre monometalism și bimetalism. Prima decadă este caracterizată atât de monede din aur, cât și de argint, sau aliaje a celor două. Sistemele monometaliste au intrat în

1 Turliuc 2008, p. 24. 2 Lumperdean 2002, p. 53. 3 Turliuc 2008, p. 27. 4 http://www.bnr.ro 81 vigoare în a doua jumătate a secolului, pentru început sub forma monedelor de agint, iar ulterior, în urma unor descoperiri de zăcăminte aurifere, monede de aur. Statele americane au recurs în anul 1785, prin Congresul SUA la unitatea monetară sub simbolul dolarului american. Uniunea Monetară Germană din 1857, încheiată între Austria, Prusia și statele Uniunii Vamale Germane au prevăzut menținerea sistemului monometalist argint și consolidarea sistemului zecimal, însoțite de împărțirea monetară pe categorii: monede naționale (circulau în interiorul statului emitent), monede unionale (valabile în cadrul tranzacțiilor dintre statele membre) și monede comerciale (pentru relațiile comerciale cu statele nemembre). În cadrul Convenției Uniunii Latine din 1865, la care au participat Belgia, Elveția, Franța, Italia și Luxemburg, s-a decis adoptarea unui sistem monetar comun prin care s-a încercat înlăturarea neajunsurilor cauzate de sistemul bimetalist5. În paralel cu monedele metalice, circulau monedele de hârtie (moneda fiduciară), sub forma bancnotelor și a banilor scripturali. Primele forme de monede fiduciare își au originea în China (anii 960-1127), utilizarea lor la scară largă începând cu finele secolului al XII-lea pentru a limita pericolele întâmpinate în cazul transportului monedelor din metale prețioase. Începând cu secolul al XVII-lea, banii de hârtie vor fi utilizați la scară largă și pe continentul european, atât sub forma bancnotelor, cât și a banilor scripturali. În 1584 apar în cadrul băncilor din Veneția primele bilete de bancă. Biletele de bancă permiteau preschimbarea acestora cu monede metalice la ghișeele băncilor. Secolul XIX aduce moneda scripturală în Europa Occidentală. Moneda scripturală nu este altceva decât un înscris bancar, fără valoare intrinsecă, prin care erau notificate sumele de bani deținute de un client în cadrul unui cont bancar6.

Creditul, o nouă etapă în progresul economiei monetare. În sistemul financiar modern, au apărut pe lângă monedele de hârtie și monedele de cont. Suportul mondei scripturale îl constituie depozitul la vedere. Pe lângă finanțarea tranzacțiilor cu bani lichizi, se utilizează diferite tipuri de credite. În sensul său generic, creditul reprezintă acea „operațiune prin care o persoană fizică sau juridică obține fonduri bănești sau bunuri de la o altă persoană fizică sau juridică, asumându-și obligația să le restituie sau să le plătească la scadență”7. Relațiile de credit au apărut ca o treaptă de dezvoltare a operațiunilor de vânzare-cumpărare clasice, elementul de notorietate fiind permiterea trecerii mărfurilor de la vânzător la cumpărător, fără a se realiza concomitent și încasarea contravalorii acestora, transferul de valoare efectuându-se după un anumit interval de timp. Relațiile de credit își au rădăcinile în economiile premonetare în cadrul tranzacțiilor comerciale dintre indivizi, manifestate prin simple acorduri între aceștia, fapt ce demonstrează posibilitatea existenței creditelor și în cadrul economiilor fără monedă. Se presupune că încă din anul 2000 î.Hr, în lumea antică, cu precădere în Babilon și Assiria, creditorii acordau împrumuturi ce contau în grâne, pe care comercianții le valorificau în schimbul altor bunuri. Codul lui Hammurabi (1760 î.Hr) cuprinde anumite reguli cu privire la modalitatea de realizare a comerțului și a împrumuturilor dintre părți: „dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați” sau „dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista obiecții”. Aceste operațiuni de creditare iau mai degrabă forma de cămătărie. În ansamblul lor, relațiile de credit au prins contur o dată cu apariția monedei și au continuat să se dezvolte, ajungând să ia forma tranzacțiilor formalizate realizate în cadrul piețelor monetare și financiare, fiind stipulate prin contracte complexe. În Grecia Antică și ulterior în Imperiul Roman, activitatea de creditare se realiza în templu, prin constituirea de depozite financiare și efectuarea schimburilor monetare. În capitalism, dezvoltarea producției și schimbului a condus la creșterea rolului creditului. Dacă în primele faze creditul reprezenta doar un mijloc de acumulare, treptat acesta a devenit un instrument des uzitat în calea concurenței agenților economici și în final un mijloc de capitalizare. Treptat, se trece de la simplul acord al părților implicate în tranzacție, la apariția unor insituții financiare mediatoare, fiind utilizată o gamă variată de instrumente monetare și financiare în continuă diversificare, condiționate de clauze care pot varia de la o țară la alta8. Prima atestare a practicii bancare de creditare a fost în anul 1587 în Italia, Banco di Rialto din Veneția. O dată cu revoluția industrială, schimburile au înflorit și au condus concomitent la dezvoltarea unei politici de creditare a băncilor. Se remarcă burghezia, clasă socială notabilă în viața economică, dat fiind predilecția acesteia pentru investiții. Apar noi fabrici și uzine, munca manuală este înlocuită treptat cu munca mecanizată, investiții ce solicitau capital financiar însemnat,

5 Mureșan 2003, p. 38. 6 Basno 2003, p. 14. 7 Angelescu 2001, p. 137. 8 Basno 2003, p. 126. 82 nedisponibil în întregime la acea dată pentru micii investitori. Creditele bancare au reprezentat o sursă propice de finanțare, ceea ce a contribuit atât la dezvoltarea tehnică și industrială, cât și la dezvoltarea financiar-bancară. Creditele comerciale și în deosebi cele bancare, deși conduc la accelerarea gradului de inovare și de dezvoltare a societății, au și efecte negative atunci când se exagerează funcția de emisiune a acestora, conducând la stagflație și uneori la slumflație. Se apreciază că principala cauză a crizei monetare din anii `70 o constituie utilizarea exagerată a creditului, ceea ce a condus implicit la deprecierea inflaționistă a banilor. Perioada socialistă s-a caracterizat prin dirijism monetar, astfel că perturbările survenite pe seama creditării au fost reduse la minim. Tendințele de dirijare a economiei în ansamblul ei și implicit a economiei monetare își au rădăcinile în teoria banilor și a dobânzii a lui Keynes, care susține intervenționismul economic9. În economia de piață, procesul reproducției sociale și manifestarea acestuia au condus în mod inevitabil la amplificarea și dezvoltarea relațiilor de credit. Direcția investițională manifestată într-o manieră accelerată în ultimele două decenii au condus la crearea unei nevoi financiare pentru unii participanți la viața economică și de surplus pentru alții. Compensarea financiară a acestor tendințe definitorii ale economiei de piață s-au realizat prin politica de creditare și politica de economisire, care implică existența cel puțin a unui intermediar. Principalele categorii de credite care sunt prezente în economia de piață a ultimelor decenii, în conformitate cu sfera de cuprindere, sunt: creditul bancar, creditul comercial, creditul ipotecar și creditul obligatar. Conform statisticilor furnizate de Institutul Național de Statistică, principala sursă de finanțare exogenă a firmelor din țara noastră o constituie creditarea bancară. Băncile oferă în mod obișnuit credite în vederea finanțării investițiilor. De cele mai multe ori, creditele bancare se acordă pe bază de garanții, prezentate la contractare de către debitori. Condițiile impuse la credite pot fi ferme, sau negociate între bancă și debitori, cuprinzând: rata dobânzii, termenul scadent, posibila perioadă de grație, penalizări percepute la nerespectarea clauzelor contractuale. Ponderea cea mai ridicată în activitatea de creditare a agenților economici o reprezintă creditele bancare pe termen mijlociu (cu scadență cuprinsă între 2-5 ani). Principalele destinații pentru care persoanele juridice fac apel la creditele bancare sunt: retehnologizare și dotare cu mijloace fixe cu o durată de amortizare de până la 10 ani, amenajări, cheltuieli de crecetare- dezvoltare în vederea inovării. Creditele comerciale joacă un rol însemnat în activitatea întreprinderilor de producție. Creditul comercial se realizează între diverși agenți economici care acceptă vânzarea mărfurilor fără ca să își încaseze contravaloarea în momentul tranzacției, aceasta realizându-se la o dată scadentă ulterioară. Această formă de creditare oferă avantaje atât furnizorului de mărfuri care câștigă o nouă piață de desfacere pentru produsele sale, cât și pentru beneficiarul creditului care la momentul achiziției nu dispune de suficient capital financiar. Se evită astfel costurile suplimentare cu stocarea mărfurilor în situația în care livrarea este condiționată de încasarea imediată a contravalorii, precum și costurile suplimentare care ar fi suportate de cumpărător cu procurarea resurselor financiare necesare. Se apelează la credite comerciale în deosebi în cazul tranzacțiilor cu valori ridicate. Împrumutul se concretizează în documente bancare gen cambie, bilet la ordin și este purtător de dobândă. Creditul ipotecar face referire la creditul acordat în sistemul imobiliar. Se prevede proprietatea care face obiectul creditului, condițiile de rambursare și datele scadente. Conform clauzelor prevăzute în contract, în caz de nerespectare, proprietarul poate pierde imobilul care face obiectul ipotecii. Împrumutul ipotecar este purtător de dobândă. Literatura de specialitate face referire la trei tipuri de credite ipotecare: credite ipotecare cu dobândă variabilă (utilizat în deosebi de băncile care își desfășoară activitatea pe piețe financiare fluctuante, rata dobânzii modificându-se în funcție de indicatori preciși de variație ai pieței), credite ipotecare cu rambursare progresivă (prevăd reduceri ale rambursărilor inițiale până la redresarea situației financiare) și credite ipotecare inversate, purtătoare de anuități (se aplică anumite formule de calcul a anuităților, permițând valorificarea părții de imobil garantat prin ipotecă). Creditul obligatar este întâlnit în cazul emisiunilor de obligațiuni de către stat (Ministerul de Finanțe, primării, prefecturi) sau agenți economici. Subscriitorii își angajează capitalul prin achiziția de obligațiuni în vederea obținerii unui venit viitor fix sub forma dobânzii. Subscrierea obligațiunilor are caracter public, fiind în general precedată de campanii publicitare. Obligațiunile sunt tranzacționate la bursa de valori. Investiția în obligațiuni aduce beneficii ambelor părți implicate, debitorul (emitentul) dobândește capitalul financiar necesar, în timp ce creditorul (deținătorul obligațiunii) are garanția unei investiții în urma căreia va obține un venit cert sub forma dobânzii. În economia de piață, atât persoanele fizice cât și persoanele juridice apelează adesea la diferite tipuri de credite pentru a-și suplini necesarul financiar.

Leasingul și factoringul, instrumente financiare moderne în cadrul economiei monetare. Economia financiară modernă oferă un loc larg în tranzacțiile economico-financiare utilizării surselor externe de finanțare, precum leasingul și factoringul.

9 Kirițescu 1982, p. 111. 83 Leasingul reprezintă acea „operațiune prin care la o locație de echipamente mobiliare sau imobiliare se asociază o eventuală cumpărare, ulterioară, în măsura în care chiria poate fi asimilată în contul prețului final pentru echipamentul respectiv”10. Deși forme de închiriere și reglementări cu privire la întrebuințarea patrimoniului fără proprietate au fost menționate încă din antichitate, prima atestate a leasingului sub forma clasică aparține americanilor. Dezvoltarea schimbului, a relațiilor economico-financiare și a tranzacțiilor internaționale a condus la apariția unor noi pârghii financiare ce acționează pe piață. O formă premergătoare lesingului este consemnată în dreptul anului 1877, an în care Bell Telephone Company a permis abonaților săi închirierea aparatelor telefonice, oferind astfel o alternativă vânzării acestora. O altă încercare de încetățenire a leasingului în cadrul operațiunilor de finanțări și plăți apare în anul 1936, când Safe Store Inc achiziționează un teren pe care construiește un complex comercial, complexul „Safeway Stores”. Confruntându-se cu o penurie de capial, la scurtă perioadă de la ridicarea complexului comercial, proprietarul terenului îl vinde unor investitori, care la rândul lor îl oferă spre închiriere vechiului proprietar. Această operațiune poate fi denumită lease-back11. Debutul leasingului ca operațiune de finanțare-creditare este semnalat în anul 1950, fiind marcat de inovația lui D.P. Bootle, managerul unei fabrici de produse alimentare din statul California. Acesta a primit o ofertă semnificativă pentru afacerea sa, având ca obiect condiționarea unor alimente, însă insuficiența utilajelor necesare ar fi periclitat în mod serios onorarea ofertei. În același timp, nu dispunea de lichiditățile necesare achiziției acestor echipamente. Singura soluție era recurgerea la închirieri, fapt pentru care a apelat la o societate financiară. În anul 1952, motivat de utilitatea și beneficiile acestui tip de operațiuni, managerul american a decis înființarea primei societăți de leasing, denumită United States Leasing Corporation, cu un capital social de 20.000 dolari12. Inițiativa lui D.P. Bootle a avut un impact pozitiv major nu doar pentru veniturile aduse de noua afacere, ci și pentru întreaga viață economico-financiară. După doi ani, compania finanța operațiuni de leasing ce totalizau peste 3 milioane dolari. Treptat, numărul sociatăților de leasing a crescut considerabil. Proporțional cu sporirea numerică a societăților, s-a majorit și cifra de afaceri a acestora. Astfel, în 1959 societățile de leasing totalizau 300 milioane dolari, în 1967 peste 1,5 miliarde dolari, în 1970 peste 7 miliarde dolari, ritmul majorându-se exponențial de la an la an. Ritmul tranzacțiilor a crescut considerabil, iar societățile de leasing și-au diversificat clientela atât în rândul persoanelor fizice, cât și a celor juridice. La rândul lor, societățile de leasing au devenit clienții societăților de producție, conducând astfel la un întreg circuit care a conlucrat la dezvoltarea industriei și automat, a întregii economii. Leasingul s-a extins treptat și în Europa și Asia. Astfel, la începutul anilor `60 Marea Britanie a preluat formele de leasing deja încetățenite în SUA. Ulterior, s-a extins și în Germania, Franța, Olanda, Belgia, Italia și Suedia. Marea Britanie a beneficiat de facilități semnificative, societățile de leasing fiind susținute de bănci. Prima formă de organizare a societăților de leasing din Marea Britanie a fost de tipul „sale and lease back”. În 1972 s-a înființat Federația Europeană a Societăților de Leasing (Leaseeurope), un consorțiu ce coordonează activitatea a aproximativ 80% din industria financiară din domeniu a continentului. În 1980 consorțiul deținea un activ cifrat la 25 miliarde dolari (ponderea cea mai importantă revine Marii Britanii). În 1993 erau afiliate 25 de state și un număr de 1054 societăți. În acest an ponderea cea mai mare revine Franței, cu un număr de 227 instituții de leasing. În ceea ce privește leasingul în România, prima societate în acest domeniu, înregistrată la Registrul Comerțului a fost în anul 1994. Un an mai târziu a apărut și legislația care să stipuleze modul de funcționare și gestionare a leasingului în țara noastră. Societățile de leasing au cunoscut o răspândire rapidă pe teritoriul țării noastre.. Dorind să faciliteze promovarea acestora, precum și exploatarea avantajelor conferite, în anul 1996 s-a realizat prima uniune a societăților de leasing sub denumirea Uniunea Națională a Societăților de Leasing din România (UNSLR). Treptat însă, legislația țării a ridicat anumite probleme unora dintre societățile cu capital financiar redus, societățile de leasing fiind obligate la un capital social minim de 25.000 euro, ele devenind societăți pe acțiuni. În același timp, se cere monitorizarea de către BNR a surselor de proveniență a fondurilor ce constituie capitalul social, măsuri adoptate în scopul combaterii falsurilor și neregulilor apărute în domeniu. Pe continentul asiatic, se înființează un consorțiu similar în Japonia – Japonese Leasing Association, deținând un activ total concesionat în valoare de 7,5 miliarde dolari. Prima societate de leasing apăruse în Japonia în 1963. În formele sale incipiente, societatea efectua operațiuni de leasing, însă utiliza legislația aferentă contractelor de locațiune. Treptat aceste societăți s-au multiplicat și și-au diversificat oferta, cea mai mare amploare fiind semnalată în cazul contractelor de leasing de întreținere. Leasingul modern dezvoltă două forme principale de finanțare: leasingul financiar și leasingul funcțional.

10 Angelescu 2001, p. 255. 11 http://www.juspedia.ro. 12 https://www.bcr-leasing.ro. 84 Leasingul financiar presupune recuperarea întregii valori a mijlocului fix, la care se adaugă costurile auxiliare, în cadrul primei închirieri. Contractul de leasing se încheie între părți pe o perioadă inferioară duratei de utilizare a mijlocului fix, acesta neputând fi reziliat de nici una dintre părți. Riscurile economico-financiare aferente utilizării mijlocului fix sunt tranferate asupra clientului. În situațiile în care clientul societății de leasing nu își onorează ratele la data scadentă, societatea de leasing poate dispune de bunul închiriat. Acest tip de leasing este utilizat cu precădere în cazul bunurilor pentru care există o cerere scăzută, contractarea unui al doilea client fiind dificilă și solicită o perioadă de timp. La finalul achitării ratelor de leasing, clientul societății de leasing poate intra în posesia mijlocului fix, întrucât prin plata ratelor de leasing el a acoperit în întregime valoarea bunului. Leasingul funcțional (operațional) presupune recuperarea parțială a valorii mijlocului fix. Acest tip de leasing este relevant pentru serviciile post-închiriere oferite de societatea de leasing. Societatea de leasing răspunde de remedierea eventualelor defecțiuni apărute pe parcurs, furnizarea pieselor de schimb, întreținerea diferitelor echipamente și utilaje, precum și plata taxelor și impozitelor aferente. De regulă, rata de leasing nu concordă cu costul de achiziție al bunului, luându-se în calcul valoarea serviciilor furnizate. Acest tip de leasing este utilizat cu precădere în cazul mijloacelor fixe cu o cerere ridicată, pentru care se găsesc ușor clienți, ceea ce ajută societatea să își ia răspunderea pentru uzura morală a bunului și oferirea unuia modern conform cererii, contra cost. Contractul de leasing funcțional poate fi reziliat de beneficiar prin formularea unei solicitări în avans. Contractul poate fi prelungit de părți la încheierea perioadei de închiriere. La finele contractului, clientul societății de leasing nu poate intra în posesia bunului închiriat, dat fiind faptul că nu a existat o corelație directă între valoarea mijlocului fix și rata de leasing13. Practica din ultimii ani a dezvoltat câteva particularități ale leasingului, gen lease-back (proprietarul unui bun, fiind confruntat cu dificultăți financiare, își vinde bunul unei societăți de leasing, închiriind ulterior bunul de la aceasta), time-sharing (închirierea unui bun se face de către mai mulți clienți, fiecare utilizându-l o anumită perioadă de timp conform clauzelor contractuale) și operațiuni tip hire-renting (reprezintă mai degrabă închirieri pe perioade foarte scurte, putând fi chiar și pentru o singură zi sau oră, utilizat cu precădere în cazul mijloacelor de transport și a utilajelor de construcții). Astfel, leasingul reprezintă un instrument de finanțare avantajos atât pentru clientul care beneficiază în permanență de mijloace fixe moderne, fără a fi nevoit să achite intergral valoarea acestuia, precum și pentru furnizorul de leasing care beneficiază de venituri suplimentare și de clienți pe care în cazul vânzării i-ar fi contractat cu dificultate. Asemenea leasingului, factoringul reprezintă unul din instrumentele moderne de finanțare, care vin să completeze cunoscutele instrumente clasice de finanțare-creditare. Factoringul reprezintă o metodă de finanțare prin care „o companie transferă debitele sale comerciale către o instituție financiară”14. Este utilizat cu precădere pentru majorarea fondurilor comerciale sau în activitățile de finanțare a exportului. În cadrul activității de factoring are loc cumpărarea creanțelor unui furnizor rezultate în urma livrării mărfurilor sau prestării de servicii de către un factor și transformarea acestora în lichidități. Etimologia cuvântului „factoring” își are rădăcinile în latinescul „facere” și înseamnă a face, a acționa, a trata, a negocia. Formele brute de factoring sunt identificate în jurul anului 3500 î.Hr, fiind asociate caldeenilor și babilonienilor. Ei recurgeau la această formă de împrumut în cadrul relațiilor comerciale, fiind confruntați cu incapacitatea de plată a datoriilor. Aceste forme primitive au evoluat până în evul mediu, perioadă în care reprezentanții acestei forme de finanțare preiau caracteristicile de funcționare de la agenții de vânzări. În secolele XVII–XVIII se remarcă o perfecționare a formelor de factoring. Dezvoltarea relațiilor comerciale între țările europene și în deosebi în America de Nord au cauzat unele dificultăți în transferul mărfurilor la distanțe mari, ceea ce a determinat apariția unor intermediari care preluau marfa de la producător, o revindeau clienților și încasau contravaloarea mărfurilor vândute, achitând sumele aferente producătorului, după reținerea unui comision de intermediere. Atestarea factoringului ca instrument modern de finanțare este localizată în secolul al XIX-lea în Statele Unite ale Americii. Factoringul s-a răsfrânt în deosebi în domeniul industriei textile. De asemenea, apare în cazul finanțării călătoriilor pelerinilor americani în lumea nouă. Sistemul de factoring s-a răspândit în Europa spre finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Acum se naște prima generație de factoring, ca instrument modern de finanțare. Producătorilor europeni le era necesară

13 Ciobanu 2004, p. 249. 14 Angelescu 2001, p. 199. 85 o perioadă îndelungată de timp pentru a pătrunde pe piețele americane, a-și face cunoscute produsele și a găsi clienți pentru ele, fapt ce ar fi implicat costuri ridicate. Având în vedere acest considerent, apelau adesea la intermediari sau agenți comisionari care aveau domiciliul în localitățile unde erau amplasate piețele de desfacere ca să le vândă produsele. Inițiatorii acestor relații economico-financiare pe continentul european au fost englezii din industria textilă, înființând sisteme de agenți (Factoring house sau Cotton factors). Dată fiind situația incertă de pe piețele americane, ei solicitau factorilor ca adiacent intermedierii desfacerii mărfurilor, să le preia și riscurile de vânzare pe credit față de clienți. Factorii preluau riscul de insolvabilitate a clienților (preluau asupra lor contravaloarea mărfurilor vândute pe credit comercial) în schimbul unui comision suplimentar (denumit comision „delcredere”) perceput în afara comisionului aferent intermedierii vânzărilor. Începutul secolului al XX-lea marchează debutul unei noi generații din istoria factoringului, caracterizată prin dezvoltarea și specializarea afacerii de factoring. Puterea financiară a agenților de factoring a crescut, aceștia având capacitatea de a achita contravaloarea mărfurilor în momentul preluării de la producători, percepând un comision de intermediere și o dobândă aferentă efectuării plăților în avans, element de notorietate pentru acea vreme. Utilizarea factoringului ca metodă de finanțare a adus beneficii și comercianților transatlantici, care se confruntau cu lipsa lichidităților. Implicarea crescândă a agenților de factoring în relațiile comerciale a condus la consolidarea acestora pe piața economică, oferindu-le o poziție de sine stătătoare. Finalul celei de-a doua generații a istoriei factoringului aduce o largă implicare a factorilor în relațiile comerciale, conducând la dezvoltarea unei noi ramuri de finanțare. Conform specialiștilor în domeniul financiar, mijlocul secolului al XX-lea deschide calea pentru cea de-a treia etapă în istoria factoringului, care va dura până la finele acestui secol. Factoringul cunoaște un deosebit avânt, fiind caracterizat printr-o continuă perfecționare și specializare a tehnicii de finanțare. Apar primele cadre legislative în domeniu. Factorii se transformă din intermediari ai tranzacțiilor de vânzare-cumpărare în instituții de finanțare, iar factoringul de mărfuri devine factoring financiar. Se perfecționează factoringul prin discontare însoțit de preluarea riscului de credit pentru clienții de factoring (furnizorii produselor) de către instituțiile de factoring. Sfârșitul secolului al XX-lea și începutul mileniului III reprezintă momentul de trecere la factoringul modern. Factoringul a luat amploare, răspândindu-se în aproape toate statele lumii, cu precădere în Europa și America de Nord. Factoringul dobândește noi funcții: funcția de finanțare, funcția de delcredere, funcția de servicii și de administrare15. În economia modernă, factoringul ocupă un loc important în cadrul metodelor speciale de finanțare. În cadrul țărilor europene, după anul 2000, valorile cele mai ridicate înregistrate în cadrul afacerilor de factoring revin în principal Italiei și Franței, secondate la mare distanță de Germania și Spania. Având în vedere diversificarea producției și a schimbului, consecință a diversificării nevoilor consumatorilor, micii producători au fost adesea puși în situația de a nu beneficia de capital propriu suficient pentru asigurarea funcționării viabile a întreprinderii. Marja de suportabilitate a riscurilor pe termen lung, precum și lichiditatea curentă înregistrau valori inferioare, periclitând echilibrul financiar al balanței de încasări și plăți. Gradul de îndatorare ridicat al întreprinderilor mici și mijlocii le împiedica să apeleze la noi credite bancare, fapt ce a orientat aceste firme spre noi măsuri de finanțare. Date fiind avantajele acestei tehnici de finanțare, micii întreprinzători au ales adesea să apeleze la factoring pentru continuarea activității de producție și schimb. Costurile implicate prin factoring sunt mai reduse decât cele generate de creditele bancare sau penalizările implicate în cazul nerespectării datelor scadente de plată a datoriilor. Totodată, se evită creșterea gradului de îndatorare generat de eventualele împrumuturi bancare sau de apelarea la creditul comercial. SUA și țările dezvoltate din vestul Europei încurajează dezvoltarea societăților de factoring, considerând că folosirea acestei tehnici de finanțare contribuie la dezvoltarea și consolidarea stabilității întreprinderilor mici și mijlocii, cu impact pozitiv pentru întreaga economie a statului și implicit, cu impact financiar benefic pentru bugetul statului. Pe lângă factoringul clasic, în care factorul plătește creanțele în momentul preluării acestora, acordând astfel un credit clientului său până în momentul scadenței creditului furnizor și asigurându-l pe acesta cu disponibilități bănești în momentul preluării creanței în schimbul unei taxe de scont (dobânzi), apar și forme moderne ale factoringului. Factoringul la scadență (maturity factoring) nu presupune achitarea imediată a contravalorii creanței de către factor, aceasta realizându-se la o dată ulterioară, prevăzută în contract. Societatea de factoring se ocupă cu precădere de intermedierea vânzării bunurilor, în schimbul unui comision de intermediere. Full service factoring presupune atât achitarea contravalorii creanțelor după sistemul clasic, preluarea riscurilor implicate de neîncasarea creanțelor, cât și furnizarea unor servicii anexe, cum ar fi preluarea evidențelor contabile a debitorilor de factoring. On line factoring reprezintă o variantă mai elevată a full service factoring-ului. Întreg sistemul de factoring este gestionat printr-o bază electronică de date prin care factorul pune la dispoziția clientului său informațiile necesare pentru vânzarea în condiții de eficiență ridicată a produselor pe piețele străine, oferindu-i un avantaj în fața concurenților.

15 Molico 2004, p. 18. 86 Bulk factoring reprezintă un factoring clasic din care lipsește clauza serviciilor adiacente. Evidențele contabile sunt ținute de clientul de factoring. Utilizarea sistemelor informatice facilitează transmiterea de informații contabile de la clientul de factoring la factor cu privire la situația facturilor emise, datele scadente și încasarea acestora. Deși riscul de neplată este preluat de societatea de factoring, somațiile de neplată la data scadentă sunt emise de către clientul de factoring16. Conform datelor statistice existente la nivel mondial, se certifică utilizarea factoringului ca instrument de finanțare în deosebi pentru producătorii din industria textilă din țările dezvoltate într-o proporție de peste 90%.

Bibliografie

Angelescu coord. 2001 – C. Angelescu, „Dicționar de economie”, București, 2001 Basno și colab. 2003 – C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, „Monedă, credit, bănci”, București, 2003 Ciobanu și colab. 2004 - Ghe. Ciobanu, M Luțaș, C. Postelnicu, D. Bako, A. Rus, M. Pop-Silaghi, D. Toader „Tranzacții economice internaționale”, Cluj-Napoca, 2006 Kirițescu 1982 – C. Kirițescu, „Moneda mică enciclopedie”, București, 1982 Lumperdean 2002 – I. Lumperdean, „Introducere în istoria economiei de piață”, Cluj-Napoca, 2002 Molico și colab. 2004 – T. Molico, E. Wunder, „Factoringul: alternativă modernă de finanțare”, București, 2004 Mureșan 2003 – M. Mureșan, D. Mureșan, „Istoria economiei”, București, 2003 Oprean 2008 – C. Oprean, „Formarea și utilizarea capitalurilor”, Chișinău, 2008 Turliuc coord. 2008 – V.Turliuc (coord) „Monedă și credit”, Iași, 2008 https://www.bcr-leasing.ro http://www.bnr.ro http://www.juspedia.ro

16 Molico 2004, p. 21. 87 PARLAMENTUL EUROPEAN

Alina Veronica Rusu

Abstract. European Parliament. The European Parliament called in 1957, the Parliamentary Assembly, representing the peoples EU member states Subsequent developments have made it more complex this institution took on more power and skills legislative. Is only institution in the world whose debates are public, elected by universal suffrage every five years, deputies exercise its mandate Independents can not receive instructions from lor.Parlamentul governments performing a legislative and budgetary function and control Policies and consultative one.

Cuvinte cheie: Parlamentul European, Amsterdam, Maastricht, Roma, Nisa. Key words: European Parliament, Amsterdam, Maastricht, Roma, Nisa.

Parlamentul European este una dintre cele mai importante instituții europene, cu o istorie proprie. Ideea de Parlament European a pornit de la câțiva vizionari care doreau o Europă Unită. Parlamentul European a avut mai multe denumiri: Adunarea Parlamentară (în Tratatul CECA) sau simplu Adunarea (în Tratatul de instituire a CEE și Euroatom). În 1958 apare denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană, iar 4 ani mai târziu s-a hotărât denumirea de Parlamentul European (PE). Parlamentul European reprezintă în viziunea Tratatului de la Roma din 1957 „popoarele statelor reunite în cadrul Comunității Europene”1. După anul 1957 puterile Parlamentului au fost în mod progresiv consolidate, în urma semnării Actului Unic European în anul 1986, a Tratatului asupra Uniunii Europene în 1992 și a Tratatului de la Amsterdam din 19972. Între 10-13 septembrie 1950 în cadrul CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) a avut loc prima ședință a Adunării Parlamentare, alcătuită din 78 membrii ai parlamentelor naționale. Adunarea desi nu avea decât rol consultativ, avea posibilitatea de a constrânge Înalta Autoritate a CECO să demisioneze, prin neacordarea votului de încredere. La 25 martie 1957, cele 6 state fondatoare ale Uniunii Europene (Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg) semnează Tratatul de la Roma. Adunarea a fost formată din 142 de deputați, delegați de parlamentele lor naționale. Fără a beneficia de noi competențe, Adunarea își schimbă totuși denumirea în Parlamentul European. În ianuarie 1973, Europa celor șase devine Europa celor nouă, iar Parlamentul European se lăgește si va cuprinde un număr de 198 de membri. Conform principiilor deja prevăzute în Tratatul de la Roma, în iunie 1979, Parlamentul European este în cele din urmă ales prin vot universal direct, numărul parlamentarilor ridicându-se la 410 deputați. În 1986 la solicitarea Parlamentului European și în perspectiva Uniunii Europene, guvernele au semnat Actul Unic European. Acesta a îmbunătățit procedurile și a lărgit competențele tratatului, introducând cooperarea legislativa între Parlamentul European și Consiliu. Prin acest tratat cei 12 membri si Uniunea Europeană se angajează să creeze nu mai târziu de 31 decembrie 1992, o piață unică, piața care să permită libera circulație a persoanelor, capitalurilor, bunurilor și serviciilor. La Maastricht în 1992 se semnează Tratatul Uniunii Europene. Acesta conferă noi și importante puteri Parlamentului European în special în ceea ce privește procedura codeciziei (Parlamentul decide pe picior de egalitate cu Consiliul în domenii majore). În iunie 1994 se desfășoară pentru a patra oară alegeri parlamentare, numărul parlamentarilor după unificarea Germaniei ajungând la 567. In iunie 1997, în urma Tratatului de la Amsterdam3, care întărește și extinde puterile și competențele Parlamentului European, se hotărăște ca numărul parlamentarilor europeni să nu fie mai mare de 700 de membri. În 2007 în momentul în aderării României erau 738 de membri. In mai 2014, cele 28 de state membre aveau 751 de deputati, iar țara noastră aea 32 de deputați4. Parlamentarii sunt aleși proportional cu numărul populației din țara membră din care provin, iar în forul European nu mai sunt grupați pe blocuri naționale ci pe grupuri ideologice. Parlamentul European a cărui legimitate derivă din sufragiul universal direct este ales la fiecare 5 ani. De-a lungul timpului, Parlamentul European a acumulat constant putere și influență, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naționale.

1Tratatul de la Roma, 1957. 2www.europarl.europa.eu 3Tratatul de la Amsterdam, 1997. 4Ro.wikipedia.org/wiki/parlamentul-european 88 Înainte de introducerea alegerilor directe, deputații din Parlamentul European erau desemnați de fiecare dintre parlamentele naționale ale statelor membre. Toți deputații aveau, astfel un dublu mandat. Conferința de la Paris, din 9- 10 Decembrie 1974, a hotărât ca alegerile directe”să aibă loc în sau după 1978” și a solicitat Parlamentului să depună noi propuneri pentru înlocuirea proiectului său initial din 1960. În ianuarie 1975, Parlamentul a adoptat un nou proiect de convenție. Decizia și Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct au fost semnate la Bruxelles, la 20 septembrie 1976. În urma ratificării actului de către toate statele membre, acesta a intrat în vigoare în iulie 1978, primele alegeri având loc la 7-10 iunie 19795. Începând cu anul 1979. Membrii Parlamentului European sunt desemnați o data la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. Cei care se pronunțau în favoarea alegerilor subliniau că un parlament ales în mod direct de către cetățeni ar fi putut asigura controlul democratic asupra politicilor Comunităților Europene, noi raporturi și echilibre între instituții6. Însă prezența la vot la alegerile pentru Uniunea Eurorpeană a scăzut la fiecare scrutin fiind sub 50% în 1999. Prezența la vot în 2009 a fost de 43% din totatlul votanților europeni, variind de la 90% în Luxemburg și Belgia (unde este folosit votul obligatoriu) până la 20% în Slovacia; în 18 din cele 27 state membre (anul 2009) a fost sub 50%7. Conferința interguvernamentală de la Nisa a introdus o nouă metodă de distribuție a mandatelor a Parlament, care a fost aplicată la alegerile europene din 2004. Numărul maxim de deputați în Parlamentul European (fixat anterior la 700) a crescut la 732. Numărul de mandate alocate primelor 15 state membre a fost redus cu 91 (de la 625 la 535). Cele 197 de mandate rămase au fost distribuite între vechile și noile state membre pe bază proporțională. În decursul mandatului 2009-2014 în urma ratificării de către statele membre a unui protocol adoptat în cursul Conferinței interguvernamentale din 23 iunie 2010, 18 noi deputați în Parlamentul European, s-au alăturat celor aleși în iunie 2009. În urma aderării Croației, la 1 iulie 2013, numărul maxim de mandate a crescut temporar la 766, pentru a primi 12 deputați croați, aleși în aprilie 2013. Pentru alegerile din 2014, numărul total de mandate a fost redus la 751, distribuția locurilor va fi revizuită din nou cu suficient timp înaintea alegerilor programate pentru 20198. Adoptarea unei proceduri electorale uniforme era o chestiune de mare sensibilitate politică și dificilă din punct de vedere etnic. Deși propunerile în acest caz au fost numeroase, deputații europeni nu sunt nici în prezent aleși în baza unei procedure electrorale uniforme. Însă prin Tratattul de la Maastricht și cel de la Amsterdam este instituționalizat rolul partidelor politice europene și sunt stabilite o serie de principii comune, privind organizarea alegerilor europene. Tratatul de la Maastricht prevede că orice cetățean al unei țări membre a UE poate vota sau poate fi ales în țara în care își are domiciliul9. Parlamentul European este singura instituție multinațională din lume compusă din 751 de deputați și în care sunt auzite cele 28 de limbi oficiale ale Uniunii ai căror membri sunt aleși în mod democratic, prin vot universal direct, o data la 5 ani și reprezintă cetățenii statelor membre. Cele mai recente alegeri europene s-au desfășurat în 2014, unde Germania are 96 de locuri, Franța – 74 locuri, Italia – 73 locuri, Spania – 54 locuri, Belgia – 21 locuri, Grecia – 21 locuri, Bulgaria – 17 locuri, Suedia – 20 locuri, România – 32 locuri, Malta – 6 locuri. P.E. a devenit o instituție cheie în procesul decizional. Sediul instituției se află la Strasbourg însă activitatea sa se desfășoară în 3 locuri diferite. Sesiunile plenare au loc la Strasbourg, sesiunile suplimentare, ședințele comisiilor parlamentare la Bruxelles, în timp ce Secretariatul general se află la Luxemburg10. Membrii Parlamentului European sunt grupați în grupuri politice. Fiecare grup politic își asigură organizarea internă, prin desemnarea unui președinte, a unui birou și a unui secretariat. Distribuția locurilor deputaților se face în funcție de apartenența politică. Grupurile politice din cadrul Parlamentului European sunt: Grupul Partidului Popular European, Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa, Conservatorii și Reformiștii Europei, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene, Grupul Verzilor, Grupul Europa Libertății și Democrației Directe11. Parlamentul European este singura instituție comunitară care se întâlnește și își ține dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene. Președintele reprezintă Parlamentul European în situații oficiale și internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și Conferinței Președinților; este ales pentru o perioadă de doi ani și jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară. Președintele supraveghează activitatea Parlamentului și a organismelor sale constitutive, precum și dezbaterile în plen și se asigură că Regulamentul de procedură al Parlamentului este respectat. În deschiderea fiecărei

5www.senat.ro/pagini ale parlamentului european.htm 6Allen, Morgan 1978, p.5. 7Eo.wikipedia.org/wiki/Parlamentul-European. 8Tratatul de la Nisa, 2001. 9Tratatul de la Maastricht, 1992. 10Coman 2013, p. 56. 11www.europarl.europa.eu 89 reuniuni a Consiliului European, Președintele Parlamentului European prezintă punctul de vedere și preocupările instituției referitoare la punctele înscrise pe ordinea de zi și la alte subiecte12. Președintele reprezintă Parlamentul European în afacerile juridice și în toate relațiile externe, face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană. În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene, Președintele îl semnează devenind operațional. De asemenea, semnează alături de Președintele Consiliului toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie. Tratatul asupra Uniunii marchează fără îndoială o nouă etapă în procesul spre o reechilibrare a puterilor legislative în comunitate, instituind în mod curent „codecizia”. Aceasta se caracterizează prin acordarea unui drept de veto în Parlamentul European, precum și instaurarea unui dialog direct între Parlamentul European și Consiliu în cadrul unui Comitet de Conciliere, în cazul existenței unui dezacord între cele două instituții13. Parlamentul dispune astfel de anumite competențe extinse în următoarele domenii: libera circulație a lucrătorilor, dreptul de stabilire, servicii, piața internă, politica educațională și cultură, sănătate, politica consumatorului, rețele trans-europene, politica mediului și de cercetare.

Bibliografie

Alen, Morgan 1978 – D. Allen, R. Morgan, Les elections directes au Parlement Europeen, vol.43, nr. 1, 1978, p. 5. Coman 2013 – Ramona Coman, Scurt istoric al Parlamentului European, „Revista 22 Plus”, 288, 2013, p. 56. Tratatul de la Roma din 1957 Tratatul de la Amsterdam, 1997 Tratatul de la Nisa,2001 Tratatul de la Maastricht, 1992 www.europarl.europa.eu Ro.wikipedia.org/wiki/parlamentul-european www.senat.ro/pagini ale parlamentului european.htm

12Ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul European 13Tratatul de Maastricht, 1992. 90

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI

91 92 JUDEȚUL SIBIU ÎN LUCRĂRILE PROF. UNIV. DR. OCTAVIA BOGDAN

Dr. Cătălina Mărculeţ Dr. Ioan Mărculeţ

Résumé: Le département Sibiu dans les ouvrages de la prof. univ. dr. Docteur Octavia Bogdan. Dr. Octavia Bogdan – née Seitan, le 27 février 1930, dans la localité Niculesti-Jianu (le département Braila) – a étudié à la Faculté de géographie de l' Université C. I. Parhon de Bucarest. Ellé a fonctionné en tant que chercheur à l' Institut de géographie de l'Académie Roumaine (entre 1960 et 2007) et que professeur dans beaucoup de centres universitaires du pays (à partir de 1992). Son activité scientifique est très riche: 31 livres, plus de 250 articles, environ 100 chapitres dans des volumes de spécialité. De ces ouvrages , environ 50 incluent ou analysent strictement le territoire du département Sibiu et la plupart étudient les conditions climatiques de la région et les influences du climat sur les activités touristiques du department.

Cuvinte cheie: Prof. univ. dr. Octavia Bogdan, geografie, județul Sibiu Mots-clés: Univ. dr. Octavia Bogdan, la géographie, département Sibiu

Date biografice Dr. Octavia Bogdan1 – născută Şeitan, la 27 februarie 1936 (declarată oficial la 1 martie 1936), în localitatea Niculeşti-Jianu (ulterior Tătaru-Jianu sau Dudeşti), judeţul Brăila – a urmat şcoala primară (ciclul I – 1943-1948) în comuna natală, iar cea normală (clasa a I-a – 1947-1948), la Brăila. Între 1949-1951, a frecventat ciclul II (clasele VI-VII) în comuna Tătaru, iar între 1951 şi 1955, Şcoala Pedagogică de Învăţătoare din Brăila. Între 1955 şi 1960 a fost studentă a Facultăţii de Geografie, secţia Geografie, specializarea Geografie Fizică (Geomorfologie), din Universitatea C. I. Parhon din Capitală. Şi-a susţinut lucrarea de diplomă („Caracteristicile geomorfologice ale Văii Mureşului între Sebeş şi Strei“, coordonată de prof. dr. Petre Coteţ) la 16 aprilie 1960 şi a fost apreciată şi notată cu 10. În anul 1960 a intrat, prin repartiţie guvernamentală, în Institutul de Geografie al Academiei Române, unde a urcat, treptat, toate treptele ştiinţifice: cercetător ştiinţific stagiar (1960-1968), cercetător ştiinţific (1968-1975), cercetător ştiinţific principal gradul III (1975-1990), cercetător ştiinţific principal gradul II (1990-1993) şi cercetător ştiinţific principal gradul I (din 1993). Aici a avut ca principale domenii de cercetare: landşaftologia, geomorfologia, climatologia, meteorologia, fenologia, topoclimatologia, microclimatologia, poluarea atmosferei, protecţia mediului înconjurător, hazardele şi riscurile naturale (în special climatice) şi antropice, geografia regională, mediul geografic şi protecţia lui, geografia turismului şi istoria geografiei.2 Fig. 1. Prof. univ. dr. Octavia Bogdan În anul 1976, O Bogdan a obţinut titlul de doctor în geografie la Facultatea de Biologie-Geografie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, cu teza „Contribuţii la studiul climei Bărăganului“3, coordonată de prof. univ. dr. doc. Ion Gugiuman. Începând din anul 1992, dr. Octavia Bogdan a desfăşurat şi o importantă activitate didactică în mai multe instituţii de învăţământ superior: Facultatea de Geografia Turismului a Universităţii „Dacia“ din Buzău (între 1992-1995), Facultatea de Geografia Turismului a Universităţii Europene „Columna“ din Bucureşti (1995-1997), Facultatea de Geografie a Universităţii „Spiru Haret“ din Bucureşti (1997-1998) şi Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu, a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir“, Bucureşti (din 1999). De la intrarea sa în activitate, până în prezent, prof. univ. dr. Octavia Bogdan a întreprins o bogată activitate ştiinţifică, reflectată de cele peste 600 de titluri publicate: 31 de cărţi (singur autor sau în colaborare, editor, co-editor, coordonator sau co-coordonator)4, 99 de capitole în volume de specialitate, 94 de hărţi şi grafice în atlase şi în alte lucrări de specialitate, 255 de articole ştiinţifice ş.a.

1 Datele biografice sunt preluate din lucrarea cu caracter autobiografic „O viaţă pentru o idee“, apăruta la Editura Universitară, Bucureşti, 2012. 2 O parte dintre aceste domenii au fost şi sunt aprofundate în cadrul Facultăţii de Geografia Turismului din Sibiu. 3 Teza a fost publicată în anul 1980, sub titlul „Potenţialul climatic al Bărăganului“, la Editura Academiei R. S. România. 4 Dintre cele 31 de cărţi, menţionăm: „Judeţul Ialomiţa“ (1970), „Clima Carpaţilor şi Subcarpaţilor de Curbură dintre Teleajen şi Slănicul Buzăului“ (1974), „Fenomene climatice de iarnă şi vară“ (1978), „Excesul de umiditate din Câmpia Română de NE, 1969-1973“ (1979), „Judeţul Alba“ (1980), 93 Județul Sibiu în lucrările cercetătoarei Octavia Bogdan Până în anul 1999, când dr. Octavia Bogdan devine cadru didactic al Facultăţii de Geografia Turismului din oraşul Sibiu, spaţiul judeţului Sibiu este prezentat sporadic în lucrările autoarei, în majoritatea cazurilor acesta fiind cuprins în cadrul unor lucrări cu caracter global, care redau anumite fenomene climatice ori caracteristici ale climei României, sau lucrări cu caracter regional, care analizează clima Carpaţilor Meridionali. Din prima categorie de lucrări semnalăm: „Fenomene climatice de iarnă şi de vară“, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, „La régionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie“, Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et Géographie, Serie Géographie, 24, 1980 şi, „Geografia României, I, Geografia fizică“ (1983, lucrare colectivă) – în subcapitolele: „Suprafaţa activă“, „Temperatura solurilor“, „Bruma“, „Chiciura, poleiul şi depunerile de gheaţă“, „Ninsoarea, viscolul, stratul de zăpadă“, „Roua“, „Grindina“, „Evapotranspiraţia“, „Clima şi agricultura“, „Regiuni climatice şi topoclimatice“, „Nebulozitatea“ (colab.) şi „Precipitaţiile atmosferice“ (colab.), iar din a doua categorie se evidenţiază studiul „Caractéristiques climatiques et topoclimatiques des certains couloir des Carpates Méridionales“ (1996, colab.). După intrarea în rândul corpului profesoral al Facultăţii de Geografia Turismului din Sibiu (în anul 1999 – numită şef de catedră, în perioada 2004-2009, şi director de master, în 2008-2009), lucrările prof. univ. dr. Octavia Bogdan, care au ca obiect de studiu și spaţiul judeţului Sibiu, sunt mult mai numeroase. Dintre acestea semnalăm: „Caracteristicile climei Carpaţilor Meridionali şi etajele morfoclimatice“, Analele Universităţii de Vest, ser. Geografie, IX-X, Timişoara, 1999-2000; „Diferenţieri în repartiţia geografică a riscurilor climatice din România, cu referire specială la vânturile tari“, Analele Universităţii de Vest, ser. Geografie, XI-XII, Timişoara, 2001-2002 (colab.); „Potenţialul termic al judeţului Sibiu, premisă pentru dezvoltarea activităţilor turistice“, Geo-Carpathica, II, Sibiu, 2002. „Caracteristici climatice generale ale umezelii aerului în Carpaţii Meridionali“, RG, XI, Bucureşti, 2005 (colab.); „Premise pentru dezvoltarea durabilă a turismului urban“, Geo-Carpathica, VI, 6, Sibiu, 2006; „Iarna caldă în Transilvania“, Comunicări Ştiinţifice, VI, Mediaş, 2007 (colab.); „Regional characteristics of wind-induced hazards in Romania“, Revue Roumaine de Géographie, 49-52 (2008, colab.); „Fenomene climatice de risc din jumătatea sudică a Podişului Transilvaniei şi impactul lor asupra dezvoltării turismului“, Geo-Carpathica, X, 10, Sibiu, 2010; „Orajele din perioada rece a anului caracteristice sectorului sudic al Depresiunii Transilvaniei“, Geo-Carpathica, XII, 12, Sibiu, 2012 (colab.) şi „Îngheţul, chiciura şi poleiul – fenomene climatice de risc în Carpaţii Meridionali“, Geo-Carpathica, XIII, 13, Sibiu, 2013 (colab.). În 1999, prof. univ. dr. Octavia Bogdan, alături de dr. Elena Niculescu, a elaborat prima lucrare amplă (cu rol de curs universitar) referitoare la riscurile climatice din ţara noastră. În paginile sale se găsesc numeroase hărţi sintetice care integrează şi teritoriul judeţului Sibiu: „Repartiţia numărului mediu anual de luni cu fenomene de uscăciune şi secetă din România“ (pag. 140), „Harta regionării fenomenelor climatice de risc din România“ (pag. 234), „Vulnerabilitatea teritoriilor României faţă de îngheţ şi brumă“ (pag. 239), „Vulnerabilitatea teritoriilor României faţă de intensitatea ploilor de vară“ (pag. 242) ş.a. În anul 2008, prof. univ. dr. Octavia Bogdan, împreună cu un grup de cercetători, unii din Institutul de Geografie al Academiei Române – Elena Niculescu, Elena Teodoreanu, Ion Marinică, Cătălina Mărculeţ, Dana Micu, Loredana Elena Mic, Sandală Costea şi Nicolae Rusan –, a realizat lucrarea „Carpaţii Meridionali. Clima, hazardele meteo-climatice şi impactul lor asupra turismului“ (fig. 2). În cele peste 300 de pagini, autorii – coordonaţi de Octavia Bogdan (care este şi editorul volumului) – au realizat o adevărată monografie climatică a Carpaţilor Meridionali. Combinând stilul clasic cu metodele moderne, volumul este compus din şase capitole: 1. „Factorii genetici ai climei şi riscurilor climatice“, 2. „Principalele elemente şi riscuri climatice“, 3. „Tipurile de climat“, 4. „Etajele Fig. 2. Cartea „Carpaţii Meridionali. Clima, morfoclimatice“, 5. „Caracteristicile bioclimatice ale Carpaţilor hazardele meteo-climatice şi impactul lor Meridionali“ şi 6. „Repere de climatologie turistică în Carpaţii asupra turismului“ (2008) Meridionali“.

„Riscurile climatice din România“ (1999), „Carpaţii Meridionali. Clima, hazardele meteo-climatice şi impactul lor asupra turismului“ (2008) şi „Bazele teoretice ale Meteorologiei“ (2009). 94 Cea mai amplă şi mai complexă descriere a climei judeţului Sibiu, prof. univ. dr. Octavia Bogdan o realizează în cadrul lucrării „Atlasul geografic al judeţului Sibiu“ (Sibiu, 2012), o importantă lucrare cu caracter monografic, realizată de un grup de cadre didactice din Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu. În capitolul „Resursele climatice“ (pag. 42-55), autoarea analizează şi expune: 1. „Factorii genetici ai climei“, 2. „Caracteristicile principalelor elemente climatice“ („Resursele termice“ – „Temperatura medie a lunii ianuarie“, „Temperatura medie a lunii iulie“, „Amplitudinea medie anuală a temperaturii aerului“ şi „Durata medie a intervalului fără îngheţ“ –, „Resursele de umezeală“ – „Precipitaţiile medii anuale“), 3. „Regionarea hazardelor/riscurilor meteo-climatice“ şi 4. „Probleme de bioclimă“ („Influenţa riscurilor climatice de iarnă asupra organismului uman“ şi „Elementele climatice şi influenţele lor asupra organismului uman“). Principalele informaţii din text au fost sugestiv sintetizate de autoare pe hărţile: „Caracteristicile principalelor elemente climatice“ şi „Regionarea hazardelor/riscurilor meteo-climatice“ (fig. 3a şi b).

Fig. 3.a. Caracteristicile principalelor elemente climatice Fig. 3.b. Regionarea hazardelor/riscurilor meteo-climatice („Atlasul geografic al judeţului Sibiu“, Sibiu, 2012, pag. 82). („Atlasul geografic al judeţului Sibiu“, Sibiu, 2012, pag. 82).

De o importantă însemnătate pentru descrierea judeţului Sibiu sunt numeroasele hărţi climatice publicate de geografa Octavia Bogdan în diferite atlase: „Nebulozitatea medie anuală“, scara 1 : 3.000.000 (în colab.) şi „Zile cu cer senin“, scara 1 : 6.000.000, în „Atlas R. S. România“ (1972), „Harta topoclimatică a RSR“, scara 1 : 1.500.000 (în colab.), în „Atlas R. S. România“ (1977), „Temperatura medie anuală“, scara 1 : 2.000.000, „Temperatura medie a lunii ianuarie“, scara 1 : 3.500.000, „Precipitaţiile medii anuale“, scara 1 : 2.000.000, „Frecvenţa şi viteza vântului (medii anuale)“, scara 1 : 3.500.000, „Harta climatică şi topoclimatică“, scara 1 : 2.000.000 etc., în „Atlas geografic școlar al R. S. România“ (1985), „Regionarea cilimatică“, scara 1 : 2.000.000, „Arii vulnerabile la îngheț și brumă“,scara 1 : 3.000.000 „Arii vulnerabile la chiciură“,scara 1 : 3.000.000 etc., în „România. Mediul și Rețeaua Electrică de Transport. Atlas geografic“ (2002) ș.a.

Concluzii În încheierea celor prezentate mai sus se poate afirma faptul că circa 50 de lucrări (studii, articole, capitole în cărţi şi hărţi în diferite atlase) realizate de dr. Octavia Bogdan includ şi spaţiul judeţului Sibiu. De asemenea, majoritatea acestora studiază condiţiile climatice din regiune ori influenţa climei asupra activităţilor turistice din judeţ.

Bibliografie

Bogdan, Octavia (2012), O viaţă pentru o idee, Edit. Universitară, Bucureşti. Bogdan, Octavia, Frumușelu, Doina (editori) (2002), România. Mediul și Rețeaua Electrică de Transport. Atlas geographic, Edit. Academiei, București. *** (2012), Atlasul geografic al judeţului Sibiu, Edit. Universităţii „Lucian Blaga“, Sibiu. ***(1985), Atlas geografic școlar al R. S. România, Edit. Didactică și Pedagogică, București. ***(1972), Atlas R. S. România, Edit. Academiei RSR, București. ***(1977), Atlas R. S. România, Edit. Academiei RSR, București. *** (2014), Bibliografia lucrărilor ştiinţifice ale membrilor Institutului de Geografie, 1995-2014, Edit. Universitară, Bucureşti. *** (1998-1999), Buletin geografic. Bibliografie – geografie fizică, anul II-III, nr. 2-3, Institutul de Geografie, Bucureşti.

95 10 ANI DE SITUAȚII DE URGENȚĂ ÎN ROMÂNIA (2004-2014)

Dr. Alexandru Bucur

Abstract: 10 Years of Emergency Situations in Romania (2004-2014). During a 4 years period of legal probings and modifications in this domain, on December 15th 2004, an institution was born having as main mission the protection of the life and the goods of people and the protection of the environment against fires and disasters. In sprite of its sinuosus development this institution had succeded to become one of the most respected institutions/establishments of in the country.

Cuvinte cheie: protecție civilă, pompier, fuziune, dezvoltare, dezastru, incendiu. Key words: civil defens, firefighter, fusion, development, disaster, fire.

La data de 15 decembrie 2014 se vor împlini 10 ani de la înființarea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență din România. În evoluția sa, destul de sinuoasă, instituția s-a dovedit utilă pentru „apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva incendiilor și dezastrelor”. Pentru realizarea managementului Situațiilor de Urgență a fost nevoie de unificarea a două instituții, care făceau parte din două ministere diferite: Protecția Civilă (din Ministerul Apărării Naționale), care „cuprindea ansamblul măsurilor adoptate şi activităţilor desfăşurate în scopul asigurării protecţiei populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre”1 și Corpul Pompierilor Militari (din Ministerul de Interne), „specializată în prevenirea şi stingerea incendiilor şi învestită cu atribuţii de coordonare, control şi acordare a asistenţei tehnice în acest domeniu” 2. Protecția Civilă cuprindea: şefi de protecţie civilă, Comandamentul protecţiei civile, inspectorate, comisii, unităţi, subunităţi şi formaţiuni3. Corpul Pompierilor Militari era constituit din mari unităţi, unităţi şi subunităţi specializate, organizate pe principii militare. Avea în compunere: Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari; brigăzi şi grupuri de pompieri militari; instituţii militare de învăţământ pentru cadrele de pompieri; Centrul de studii, experimentări şi specializare pentru prevenirea şi stingerea incendiilor; centre de instrucţie; Baza de reparaţii a autospecialelor şi utilajelor de prevenire şi stingere a incendiilor; Muzeul Naţional al Pompierilor și Baza pentru logistică4.

Acte normativ-legislative, pentru unificare. Primul pas a fost preluarea Protecției Civile, de la Ministerul Apărării Naționale, de către Ministerul de Interne. Pentru legalizarea acestei acțiuni s-a publicat OUG 179/20005, în urma căreia Comandamentul Protecției Civile, împreună cu unitățile militare subordonate, a fost trecut de la Ministerul Apărării Naționale în structura Ministerului de Interne, începând cu data de 1 ianuarie 2001. Apoi, la sfârșitul anului 2000, s-a publicat OUG 291, care se referea la (re)organizarea unor ministere. Astfel, Comandamentul Protecției Civile și Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari din cadrul Ministerului de Interne urmau să se organizeze ca Inspectorat General pentru Situații de Urgență, organ de specialitate al administrației publice centrale, demilitarizat (s.n.), în subordinea Ministerului Administrației Publice, având ca scop prevenirea și înlăturarea efectelor dezastrelor. În subordinea comună a autorităților administrației publice locale și județene și a Inspectoratului General pentru Situații de Urgență urmau să se organizeze servicii publice comunitare pentru situații de urgență, ca unități demilitarizate6. Dar acest act normativ nu s-a pus în aplicare decât parțial, pentru alte structuri. Pentru a se reglementa unificarea și a se elimina imperfecțiunile din OUG 291, a mai fost publicată OUG 88/20017. Efortul nu a înlăturat defectele OUG 291/2000, fiind nevoie de modificarea și completarea acesteia prin L nr. 363/20028. Aceasta specifica faptul că serviciile comunitare se subordonau consiliilor județene, Consiliului General al Municipiului București, consiliilor locale ale municipiilor și sectoarelor municipiului București, precum și a consiliilor orașelor și comunelor. Totodată, se repara problema demilitarizării, prin modificarea unor articole, cu prevederea că respectivele servicii urmau a fi încadrate cu ofițeri, maiștri militari, subofițeri, militari angajați pe bază de contract, militari în termen, cu termen redus și personal civil.

1 MO 241, 1996, L 106, art. 1. 2 MO 257, 1996, L 121, art. 1. Bucur 2014. 3 MO 241, 1996, L 106, art. 8. 4 MO 257, 1996, L 121, art. 3. 5 MO 535, 2000, OUG 179. 6 MO 706, 2000, OUG 291, art. 7. 7 MO 544, 2001, OUG 88. 8 MO 447, 2002, L 363. 96 Un act normativ care, tangențial, ajuta la managementul situațiilor de urgență (încă nerealizat!) a fost OUG 21/20049, fiind necesară modificarea acestuia – dar și aprobarea lui – prin L 15/200510 (iată dar, cu întârziere!). Nici la acel moment din 2004 nu s-a reușit definitivarea legislației pentru unificare. S-a acționat în sensul dorit, prin elaborarea și publicarea OUG 25/200411. Aceasta modifica, abroga unele articole şi completa OUG 88/2001, aprobată cu modificări şi completări prin L 363/2002. Printre altele, înlocuia expresia „servicii publice comunitare” şi denumirea „Inspectorat” cu „servicii de urgenţă”, respectiv „Inspectorat General”. La articolul II se revenea la demilitarizare, astfel: „Demilitarizarea, profesionalizarea, elaborarea cadrului juridic specific, precum şi principalele activităţi şi etape pentru aplicarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă se realizează pe baza unui program elaborat de Ministerul Administraţiei şi Internelor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”. OUG 25/2004 a fost aprobat prin L 329/200412. Este halucinant faptul că, și astăzi, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență funcționează ilegal, cu cadre militare, cu toate că OUG 25/2004 stipula altceva. Este și mai ciudat că nimeni nu a luat vreo măsură pentru aducerea cadrului legal la realitatea de pe teritoriu (sau invers!) Au urmat, în cascadă, mai multe acte normative care au creat cadrul legal de organizare și funcționare a viitorului Inspectorat General și a structurilor subordonate: HG 1490, 1491, 1492/200413 și OMAI 360 și 370/200414. Prin modul în care au fost concepute dar și prin rapiditatea cu care se forța unificarea, se simțea graba politicului de a scăpa de niște promisiuni externe! Data unificării celor două structuri s-a stabilit a fi 15 decembrie 2014. Adevărul istoric nu corespunde celui teoretic! Ca unul care a trăit – din plin – acele momente, specific faptul că pentru ocuparea funcțiilor de inspector – la Inspectoratele județene – concursul s-a desfășurat după data anterior menționată, până spre sfârșitul anului. Concursurile pentru ocuparea funcțiilor de prim adjunct și adjunct s-au derulat în prima jumătate a lunii ianuarie 2005. Au urmat acțiunile de vehiculare a efectivelor și materialelor de la o structură la cealaltă (în general, de la Protecția Civilă la Pompieri). Dacă se dorea ca respectiva dată să fie cea a fuziunii, consider că desfășurarea concursurilor ar fi trebuit să fie în noiembrie. Apoi urmau să fie preluate efectivele și materialele Protecției Civile, până la data de 15 decembrie. Despre fuziunea celor două instituții, graba cât și despre bîlbâiala legislativă, se prezintă destul de clar fenomenul pe însăși site-ul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență: „Fuziunea a fost prevăzută prin Ordonanța de Guvern 291/2000, care nu a putut fi aplicată din cauza anumitor imperfecțiuni, apoi de Ordonanța de Guvern 88/2001, act normativ completat și modificat în mai multe rânduri, ultima adăugire importantă fiind făcută prin Ordonanța de Urgență 25/2004, aprobată și modificată prin Legea 329/2004. Aceasta a suferit, la rândul ei, modificări prin Ordonanța de Guvern 191/2005. Aplicarea Ordonanței de Guvern 88/2001, cu suita de modificări și completări, n-ar fi fost posibilă fără stabilirea concepției și a cadrului general, dar specific, de organizare și funcționare a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență. Acest fapt s-a realizat prin Ordonanța de Guvernul (sic!) 21/2004, modificată și aprobată de Legea 15/2005, precum și de o serie de hotărâri ale Guvernului României din 2004”15.

Acte normativ-legislative necesare funcționării noii instituții. Pentru desfășurarea activităților, cele două componente ale sistemului și-au elaborat legi, astfel: Protecția Civilă, mai harnică, a reușit să publice încă înainte de unificare L 481/200416; Pompierii și-au elaborat legea proprie doar în anul 2006, L 30717. În anul 2005, apoi în 2006, va avea loc modificarea HG 1490/2004, prin HG 1514 și HG 164818, constatându-se că organigrama nu corespundea cerințelor. La nivelul inspectoratelor județene au avut loc, periodic, modificări ale organigramei acestora, problematici care au bulversat, deseori, buna desfășurare a activității și a dat posibilitatea unora dintre inspectorii șefi să comită abuzuri19. Pentru buna desfășurare a activităților de prevenire a incendiilor și a unor dezastre, în cei 10 ani de existență ai Situațiilor de urgență au fost elaborate numeroase HG, OUG, OMAI și regulamente. Pe cele referitoare la domeniile Protecției Civile le-am enumerat într-un articol special, în anul 201420. Este necesar să remarc faptul că unele dintre cele referitoare la prevenirea și stingerea incendiilor, au fost elaborate doar după declanșarea unor anumite tipuri de incendii,

9 MO 361, 2004, OUG 21. 10 MO 190, 2005, L 15. 11 MO 391, 2004, OUG 25. 12 MO 652, 2004, L 329. 13 MO 884, 2004; MO 885, 2004. 14 MO 958, 2004; MO 960, 2004. 15 http://www.igsu.ro/index.php?pagina=istoric_generalitati. 16 MO 1054, 2004. 17 MO 633, 2006, L 307. 18 MO 1114, 2005; MO 968, 2006. 19 http://adevarul.ro/locale/sibiu/sibiu-coruptia-isu-lupa-dna-Seful-pompierilor-mai-subalterni-cercetati-abuzuri-1_50ad71937c42 d5a66395427 a/index.html. 20 Bucur 2014, p. 207-210. 97 la anumite tipuri de clădiri sau în diferite domenii de activitate. Exemplific: OMAI: 166, 187 și 262/201021. O să mai dau un exemplu, ce demonstrează graba cu care a fost pus în circulație un act normativ incomplet, modificat și completat rapid: OMAI 715/2005, cu OMAI 782/200522.

Activități ale Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. ]n cei 10 ani, instituția s-a confruntat cu toate tipurile de dezastre. Spre exemplu, în anul 2005 a primit „botezul focului” la marile inundații din Banat23, unde nu a reușit să gestioneze, în totalitate, problemele ivite. Eșecurile s-au datorat și slabei pregătiri a pompierilor în domeniul dezastrelor. În același an, inundațiile au afectat toate zonele țării. Aceleași dezastre au continuat să dea de furcă celor care erau angrenați în periculoasa meserie de la Situații de Urgență. Doar în perioada 2005-2010, revărsarea apelor a determinat înregistrarea de pagube în valoare de trei milioane euro. O altă problemă spinoasă a fost „gripa aviară”. Apoi au urmat incendii masive de pădure. Printre evenimentele periculoase s-au numărat și descoperirile de muniție rămasă neexplodată. O misiune importantă a fost și rămâne cea desfășurată de Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD). Bravii lucrători de la respectivul serviciu depun eforturi considerabile pentru salvarea a cât mai multe vieți, punându-și chiar ei în pericol sănătatea și, de multe ori, chiar viața proprie. Pe lângă activitățile și atribuțiile stabilite prin lege, instituția mai are și alte sarcini. Dintre acestea enumerăm: cooperarea internațională, regională și bilaterală; asistența internațională (2006, materiale antipoluare Bulgaria și materiale de protecție la inundațiile din Ungaria; 2007, mijloace aeriene de luptă împotriva incendiilor de pădure din Grecia; 2010, materiale de protecție la inundațiile din Ungaria și Moldova; 2011, evacuare aeriană Libia și asistență materială la cutremur Turcia; 2012, materiale de protecție la inundațiile din Bulgaria); exerciții internaționale; cooperare profesională ș.a24.

Comandanți. În cei 10 ani de existență, inspectoratul a avut șefi de inspectorat. Aceștia au fost: general locotenent Vladimir Secară (2004-2011). A solicitat pensionarea în urma scandalurilor și proceselor penale de la unele inspectorate, privind fraudarea examenelor de angajare din sursă externă (Constanța, Buzău, Giurgiu etc.). La ora actuală este cercetat penal, alături de alți foști ofițeri25. A acționat, împreună cu adjunctul său, general de brigadă drd. Constantin Zamfir – pensionat fortuit – pentru demolarea Protecției Civile; colonel Marcel-Sorin Lucaciu (2011-2012), înlocuit din motive politice26. A fost cel mai cerebral comandant; general de brigadă Ioan Bașa (2012-2013, împuternicit), a cerut să îi înceteze împuternicirea și s-a retras de la conducere27; colonel Ioan Burlui (2013-2014), care a demisionat în urma situaţiei create după accidentul aviatic din Munţii Apuseni (ulterior fiind avansat la gradul de general de brigadă!)28; colonel Nicolae Cornea (2014)29. La apropiata aniversare, urez foștilor și actualilor profesioniști din domeniul Situațiilor de Urgență un sincer „LA MULȚI ANI!”, sănătate și realizări, succes în lupta cu dezastrele și incendiile și cât mai puține situații de urgență. e Concluzii. Rapida adaptare a României la cerințele unei societăți moderne, ancorată în structurile N.A.T.O. și primită în U.E. a determinat autoritățile să găsească soluții viabile pentru situațiile de urgență. Prin urmare, s-a trecut – destul de rapid – la unificarea unor structuri, la elaborarea unei legislații în domeniu (e drept, stufoase), la adaptarea din mers a structurilor de intervenție la manifestările dezastrelor naturale, antropice și incendiilor. Neavând un model, s-au realizat în pripă – uneori – acte normativ-legislative care, în timp scurt, și-au dovedit tarele sau – uneori – inutilitatea. Războiul declanșat de conducerea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență – formată, în marea majoritate din cadre de pompieri – asupra celor provenite din structurile de protecție civilă (determinând o pensionare masivă a acestora) a dus la ceea ce se constată în momentul manifestării unor situații de urgență specifice: gafe, întârzieri în luarea hotărârilor, stângăcii, acțiuni defectuoase etc. Dacă autoritățile nu vor conștientiza rolul și importanța instituției – în condițiile în care se accentuează manifestările negative ale naturii, se majorează nivelul de poluare, se amplifică pericolul utilizării unor substanțe periculoase ș.a. – inclusiv securitatea națională va avea de suferit.

21 MO 559, 2010, OMAI 166; MO 620, 2010, OMAI 187; MO 831, 2010, OMAI 262. 22 MO 599, 2005; MO 844, 2005. 23 http://ro.wikipedia.org/wiki/Inunda%C8%9Biile_din_Banat_(2005). 24 http://www.igsu.ro/index.php?pagina=cooperare_internationala. 25 http://www.mihaicraiu.ro/tag/vladimir-secara/; http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/fostul-sef-igsu--vladimir-secara--si-alti-11-ofiteri-- trimisi-in-judecata-pentru-fraude-la-angajari--359229. 26 http://adevarul.ro/news/eveniment/Seful-igsu-marcel-lucaciu-eliberat-functie-imbunatatirea-managementului-nivelul-institutiei-afla-l-a-inlocuit- 1_50aec3b97c42d5a663a01b2b/index.html. 27 http://article.wn.com/view/2013/06/19/Ioan_Bas_a_renuntat_la_functia_de_inspector_general_al_IGSU/. 28 http://article.wn.com/view/2014/01/28/Generalul_Ion_Burlui_revine_sef_la_ISU_Suceava/. 29 http://jurnalul.ro/stiri/observator/colonelul-nicolae-cornea-este-noul-sef-al-igsu-659731.html. 98 Bibliografie

Bucur 2008 – Alexandru Bucur, Scurt istoric al Protecţiei Civile sibiene, în „Protecţia Civilă sibiană”, 2008, p. 1-2. Bucur 2014 – Alexandru Bucur, Acte normativ-legislative privind protecția civilă din România (1996-2014), în „Collegium Mediense, IV, Comunicări ştiinţifice”, XIII, Mediaş, 2014, p. 207-210. HG 1490 – Hotărâre nr. 1490 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. HG 1491 – Hotărâre nr. 1491 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuțiile, funcționarea și dotarea comitetelor și centrelor operative pentru situații de urgență. HG 1492 – Hotărâre nr. 1492 din 9 septembrie 2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste. HG 1514 – Hotărâre nr. 1514 din 29 noiembrie 2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. HG 1648 – Hotărâre nr. 1648 din 22 noiembrie 2006 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. L 15 – Lege nr. 15 din 28 februarie 2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență. L 106 – Lege nr. 106 din 25 septembrie 1996, legea protecției civile. L 121 – Lege nr. 121 din 16 octombrie 1996, legea privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari L 307 – Lege nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor. L 329 – Lege nr. 329 din 8 iulie 2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență. L 363 – Lege nr. 363 din 7 iunie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă. L 481 – Lege nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecția civilă. MO 190, 2005 – Monitorul oficial nr. 190 din 7 martie 2005. MO 241, 1996 – Monitorul oficial nr. 241 din 3 octombrie 1996. MO 257, 1966 – Monitorul oficial nr. 257 din 23 octombrie 1996. MO 391, 2004 - Monitorul oficial nr. 391 din 3 mai 2004. MO 361, 2004 – Monitorul oficial nr. 361 din 26 aprilie 2004. MO 447, 2002 – Monitorul oficial nr. 447 din 26 iunie 2002. MO 535, 2000 – Monitorul oficial nr. 535 din 31 octombrie 2000. MO 544, 2001 – Monitorul oficial nr. 544 din 1 septembrie 2001. MO 559, 2010 – Monitorul oficial nr. 559 din 9 august 2010. MO 620, 2010 – Monitorul oficial nr. 620 din 2 septembrie 2010. MO 633, 2006 – Monitorul oficial nr. 633 din 21 iulie 2006. MO 706, 2000 – Monitorul oficial nr. 706 din 29 decembrie 2000. MO 831, 2010 – Monitorul oficial nr. 831 din 13 decembrie 2010. MO 884, 2004 – Monitorul oficial nr. 884 din 28 septembrie 2004. MO 885, 2004 – Monitorul oficial nr. 885 din 28 septembrie 2004. MO 958, 2004 – Monitorul oficial nr. 958 din 19 octombrie 2004. MO 960, 2004 – Monitorul oficial nr. 960 din 20 octombrie 2004. MO 968, 2006 – Monitorul oficial nr. 968 din 4 decembrie 2006. MO 1054, 2004 – Monitorul oficial nr. 1054 din 24 noiembrie 2004. MO 1114, 2005 – Monitorul oficial nr. 1114 din 9 decembrie 2005. OMAI 166 – Ordin nr. 166 din 27 iulie 2010 pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind apărarea împotriva incendiilor la construcţii şi instalaţiile aferente. OMAI 187 – Ordin nr. 187 din 19 august 2010 pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind apărarea împotriva incendiilor la spații pentru comerț. OMAI 262 – Ordin nr. 262 din 2 decembrie 2010 privind aprobarea Dispozițiilor generale de apărare împotriva incendiilor la spații și construcții pentru birouri. OMAI 360, 2004 – Ordin nr. 360 din 14 septembrie 2004 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind structura organizatorică și dotarea serviciilor profesioniste pentru situații de urgentă. OMAI 370, 2004 – Ordin nr. 370 din 28 septembrie 2004 pentru aprobarea structurii-cadru a Regulamentului privind organizarea și funcționarea inspectoratelor județene, respectiv al municipiului București, pentru situații de urgentă. OMAI 712, 2005 – Ordin nr. 712 din 23 iunie 2005 privind instruirea salariaților în domeniul situațiilor de urgență. OMAI 786, 2005 – Ordin nr. 786 din 2 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 712/2005 pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă.

99 Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 712/2005 privind instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă, modificat şi completat prin OMAI nr. 786/2005. OUG 21 – Ordonanța de urgenta nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență. OUG 25 – Ordonanţa de urgenţă nr. 25 din 21 aprilie 2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă. OUG 88 – Ordonanța de urgență nr. 88 din 30 august 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență. OUG 291 – Ordonanța de urgență nr. 179 din 29 decembrie 2000 privind stabilirea de măsuri referitoare la organizarea și funcționarea unor ministere. OUG 179 – Ordonanța de urgență nr. 179 din 26 octombrie 2000 privind trecerea unităților militare de protecție civilă de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne, precum și modificarea și completarea Legii protecției civile nr. 106/1996, a Ordonanței Guvernului nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2000 privind înființarea formațiunilor de protecție civilă pentru intervenție de urgență în caz de dezastre. http://adevarul.ro/locale/sibiu/sibiu-coruptia-isu-lupa-dna-Seful-pompierilor-mai-subalterni-cercetati-abuzuri- 1_50ad71937c42d5a66395427a/index.html http://adevarul.ro/news/eveniment/Seful-igsu-marcel-lucaciu-eliberat-functie-imbunatatirea-managementului-nivelul-institutiei-afla-l-a- inlocuit-1_50aec3b97c42d5a663a01b2b/index.html http://article.wn.com/view/2013/06/19/Ioan_Bas_a_renuntat_la_functia_de_inspector_general_al_IGSU/ http://article.wn.com/view/2014/01/28/Generalul_Ion_Burlui_revine_sef_la_ISU_Suceava/ http://jurnalul.ro/stiri/observator/colonelul-nicolae-cornea-este-noul-sef-al-igsu-659731.html http://ro.wikipedia.org/wiki/Inunda%C8%9Biile_din_Banat_(2005) http://www.igsu.ro/index.php?pagina=cooperare_internationala http://www.igsu.ro/index.php?pagina=istoric_generalitati http://www.mihaicraiu.ro/tag/vladimir-secara/ http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/fostul-sef-igsu--vladimir-secara--si-alti-11-ofiteri--trimisi-in-judecata-pentru-fraude- la-angajari--359229

100 TURISMUL BALNEAR ÎN STAŢIUNEA OCNA SIBIULUI

Dr. Nicolae Rusan

Abstract: The research paper Health and wellness tourism in Ocna Sibiului highlights the topic of the salted lakes network of the resort, their description, presenting their genesis, surface, depth, as well as their position within the resort. The paper also briefly presents the benefits of this salted water.

Cuvinte cheie: stațiune balneoclimaterică, salinitate, mine de sare, turism balnear Keywords: health and wellness resort, salinity, salt mines, health and wellness tourism.

Descriere generală Cunoscută încă din antichitate ca una dintre cele mai importante expolatări de sare ale Transilvaniei şi renumită prin efectele binefăcătoare ale apelor sărate cantonate în vechile saline, cu o menţiune încă din 1598, când ambasadorul împăratului Rudolf al II-lea, acreditat pe lângă Mihai Viteazul, în drum spre Constantinopol, poposeşte aici pentru a face băi. Ocna Sibiului se înscrie ca un punct turistic balnear naţional şi internaţional căutat anual de mii şi mii de bolnavi sau de simplii turişti care doresc să se trateze cu apele ei, ori să se bucure de cadrul natural în care este așezată. Când turismul şi mediul înconjurător coexistă în armonie, mediul beneficiază de pe urma turismului și toate la un loc spre folosul omului, dar mai cu seamă în cel al sănătății și a bunei dispoziții.

Așezare Staţiunea Ocna Sibiului este situată în partea nord-vestică a municipiului Sibiu, la doar 16 km distanţă faţă de centrul acestuia şi la 12 km distanţă faţă de Aeroportul Internaţional Sibiu, având acces la drumul national, calea ferată si la Aeroportul International Sibiu (fig.1).

Fig.1. Localizarea stațiunii Ocna Sibiului pe harta județului Sibiu

Staţiunea Ocna Sibiului, denumită şi Litoralul Ardealului, este situată la o altitudine de 400 m faţă de nivelul mării şi se încadrează în climatul temperat continental de deal şi de podiş, cu unele nuanţe locale (inversiuni de temperatură iarna, calm atmosferic, insolaţie puternică) particularităţi climatice care au un rol important în prevenirea şi tratarea unor boli. Aflată la distanţe mici faţă de centrele urbane din jur - Sibiu (15 km), Cisnădie (31 km), Copşa Mică (33 km), Mediaş (45 km) - precum şi în apropierea trecătorii transcarpatice Turnu Roşu de pe Valea Oltului (35 km) şi a văii Târnavei Mari (33 km), Ocna Sibiului, staţiune balneoclimaterică permanentă, este căutată mai cu seamă în sezonul de vară - de un mare aflux de turişti veniţi să se bucure de soarele, de aerul şi apele sărate de aici. Clima orașului Ocna Sibiului, cunoscută ca şi staţiune balneoclimaterică se încadrează într-o zonă cu climat submontan ori climat de dealuri joase. Zona este ferită de curenţii de aer rece dinspre munţi şi de vânturi (calmul atmosferic este de 200 zile/an) determinând un topoclimat cu nuanţe stepice.

101 Regiunea este bine însorită, având o valoare medie diurnă a radiaţiei solare de 600 cal/ m2, iar radiaţia globală atinge valori medii anuale de 110 – 115 Kcal/cm2. Din analiza elementelor climatice rezultă că Ocna Sibiului se află într-un climat de dealuri, cu particularităţi microclimatice de adăpost. Sub aspect hidrografic oraşul Ocna Sibiului se află în bazinul hidrografic al râului Visa, afluent al Târnavei Mari. Elementul hidrologic cel mai important îl constituie lacurile sărate care au jucat un rol important în apariţia şi dezvoltarea localităţii. Cele 52 lacuri antroposaline şi castrosaline au o suprafaţă totală de 35.741 m2 cu un volum de apă acumulată de 265.699 m3. Suprafaţa totală a zonei lacurilor este de 60 ha, fiind zonă protejată. Din această zonă face parte şi „Lacul fără Fund”, care este declarat monument al naturii. Ca geneză lacurile sunt legate de masivul de sare de aici. Acestea sunt formate în urma culoarelor excavate de om şi apoi prăbuşite în actualul acoperământ al masivului de sare atacat de apele dulci şi freatice (fig.2). Salinitatea dată de clorura de sodiu (NaCl) creşte de la suprafaţă, unde exista un aport de apă dulce de ploaie şi din scurgere superficială, spre adâncime, unde devine maximă la contactul cu masivul de sare (320 g/l).

Fig.2. Vedere generală (salba de lacuri a staţiunii Ocna Sibiului)

Stratificaţia termică a apei (heliotermia) se produce în lacurile care au la suprafaţă un strat de apă mai puţin sărat.Temperatura apei creşte până la 1,5-2,5 m, unde apa are o concentraţie mare în săruri (200-300 g/l), orizontul cu temperatură maximă (30-35°C) acumulând căldura solară datorită diferenţei de salinitate faţă de stratul superior, sub acest strat temperatura scade spre adâncime, devenind constantă.

Potențialul turistic lacustru. Lacurile din parcul stației C.F.R. Lacul fără Fund, (Ocna Francisc sau Lacul Lemnelor), format pe locul fostei saline Francisc Grube, părăsită în anul 1775 datorită infiltraţiilor de ape. Suprafaţa oglinzii de apă este de 1.665 m2, iar adâncimea maximă este de 32 m. Salinitatea apei la suprafaţă este de 96 g/l, iar la 6 m, la contactul cu masivul de sare, ajunge la 318 g/l. Are cel mai puternic fenomen de heliotermie, motiv pentru care a fost declarat arie naturală protejată. Fenomenul constă în faptul că temperatura apei creşte odată cu adâncimea. La suprafaţa lacului se găseşte o pânză de apă dulce permanentă, iar la adâncimea stratului de apă sărată se acumulează permanent căldură. Apele lacului sunt populate de o faună specifică mediului salin. Diferenţa de salinitate şi temperatură este folosită în scopuri terapeutice. Apa sa este intens populată cu Artemia salina (ce formează namolul sapropelic fosil, indicat pentru bolile aparatului locomotor, dar mai ales pentru tratarea reumatismului) şi cu alte vieţuitori eurihaline. Este împrejmuit şi poate fi folosit ca bază de cercetare ştiinţifică. Lacul Inului (Ocna Iosif sau Lacul Pânzelor) îşi are originea pe locul saline „Josef”, exploatată cu două puţuri şi abandonată în anul 1770, datorită unor infiltraţii puternice de ape prin pereţi. Suprafaţa – 875,0 m2; adâncimea maximă – 46 m. Salinitatea apei la suprafaţă este de 9 g/l; de la adâncimea de 5,5 m atinge 320 g/l. Lacul Mâţelor. Salina pe locul căreia se află nu este atestată documentar, însă era exploatată în evul mediu târziu, cu sistem clopot, la adâncimea de peste 80 m, prin două puţuri. Suprafaţa – 1.232,5 m2; adâncimea maximă – 74,70 m (al treilea după Lacul Avram Iancu şi Lacul Ocniţa). Salinitatea apei la suprafaţă este de 34 g/l şi creşte, la 8,5 m adâncime, până 323 g/l. Lacul Vrăjitoarelor este un lac mic, pe cale de înmlăştinire cu apă dulce provenită din precipitaţii, cu adâncimea de 0,25 m, într-o groapă întinsă, cu vegetaţie higrofilă, pe locul unei vechi saline neatestate documentar.

102 Lacurile din exteriorul parcului CFR. Lacul Brâncoveanu, (31 m adâncime), situat pe locul unei saline părăsite în 1699, datorită unor infiltraţii puternice de ape prin pereţi, este cel mai sărat lac din Ocna Sibiului (415 gr/litru de sare) şi alături de Lacul Negru sunt cele mai sărate din Europa. Lacul Ocna Mare (Avram Iancu sau Ocna Pustie), format pe locul salinei „Fodina Maior” („Grosse Grube”), închisă însă din anul 1817, din cauza infiltraţiilor de apă. În anul 1849, în salina părăsită au fost înmormântaţi 349 de luptători revoluţionari honvezi căzuţi în luptele cu armatele habsburgice. Lacul are formă circulară, suprafaţa lacustră de 2.649 m2, volumul de apă de 26.772 m3 şi adâncimea maximă de 132,5 m, e socotit, după unele surse cel mai adânc lac de ocnă din ţară şi chiar din Europa. Salinitatea variază între 180-200 g/l la suprafaţă şi până la 300 g/l spre fund. Lacul Ocniţa (Ocna Mică), s-a format pe seama salinei „Fodina Minor” („Kleine Grube”), exploatată în sistem clopot până la adâncimea de 136 m, prin două puţuri, abandonată în anul 1817, datorită infiltraţiilor de apă. Din anul 1970 este legat cu Lacul Avram Iancu. Suprafaţa – 7.494,8 m2; adâncimea maximă – 83 m. Salinitatea apei la suprafaţă este de 170-260 g/l. Lacul Sf. Ion (Ocna Sf. Ion sau Lacul Rândunica). La originea acestui lac stă abandonarea salinei „Nepomuceni Johann Grube”, exploatată între anii 1722 -1877. Suprafaţa este de 2.149 m2, adâncimea de 46,54 m. Mineralizarea apei la suprafaţă este de 8-9 g/l. Pe lângă lacurile amintite, staţiunea mai cuprinde ştrandul cu lacurile Horia, Cloşca şi Crişan, formate prin inundarea a şase saline vechi (cu adâncimi de 44,5 m, 34,5 m, respectiv 44 m) (fig.3).

Fig. 3. Imagine cu Ştrandul din Ocna Sibiului (Lacurile Horia, Cloşca şi Crişan)

Lacul Poporului, Lacul Dulce şi Lacul cu Nămol (Lacul Negru), sunt alte lacuri ale staţiunii. Două lacuri au dispărut în ultimele decenii, prin colmatare (Lacul Trestiilor şi Lacul Austel). Pe tot parcursul anului turiştii mai pot să se trateze în Complexul Balnear Ocna Sibiului, care este refăcut în întregime, în urma unui proces intens de restaurare ce a urmat îndeaproape linia arhitectonică originală a arhitecţilor vienezi (doar pavilionul central a fost demolat din cauza stării avansate de degradare. Guvernul României a aprobat Hotărârea privind acordarea statutului de staţiune balneară şi balneoclimaterică pentru unele localităţi şi areale care dispun de factori naturali de cură. Printre aceste localităţi aprobate de Guvern se află şi Staţiunea Ocna Sibiului.

Bibliografie

Avram Al. V., Crişan V. (1998), Ghid cultural turistic. Edit. FF Press, Bucureşti. Balteş S., Nistor N. (1986), Ocna Sibiului, File de cronică. Edit. Sport-Turism, Bucureşti. Gâştescu P. (1971), Lacurile din România. Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti. Munteanu L., Stoicescu C., Grigore L. (1978), Ghidul staţiunilor balneoclimatice din România. Edit. Sport-Turism, Bucureşti. Teleki N., Munteanu L., Stoicescu C., Teodoreanu Elena (1984), Cura balneoclimatică în România. Edit. Sport-Turism, Bucureşti. Voicu-Vedea V., Fanache Gh., (1983), Ocna Sibiului. Ed. Sport-Turism, Bucureşti. http://ro.wikipedia.org/ http://www.ocnasibiului.ro http://www.primariaocnasibiului.ro http://www.tribuna.ro/stiri/

103 ANALIZA CRITICĂ A UNOR MANUALE DE GEOGRAFIE PENTRU CLASA A XII-A

Dr. Ioan Mărculeț

Abstract: Critical analysis over some Geography textbooks for the XII-th graders. The aim of the research paper is to point out some mistakes and inadvertencies which can be found in four Geography textbooks for the XII-th graders (Geography. Europe-Romania- The European Union. Fundamental Problems). These textbooks are highly praised on the coursebook market and are used by students when they learn for their baccalaureate examination. These textbooks were published by: Humanitas Educațional, CD Press and Corint.

Cuvinte cheie: clasa a XII-a, manuale, geografie Key words: XII th grade, textbooks, Geography

Consecință a reformelor în educație de după anul 1989, manualele alternative pentru clasa a XII-a („Geografie. Europa-România-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale”), realizate în conformitate cu programa analitică aprobată prin O.M.E.C. nr. 5959/22.12.2006, au invadat piața în domeniu. Au fost aprobate de Ministerul Educației cinci manuale, apărute la editurile: Humanitas (autori S. Neguț, M. Ielenicz, D. Bălteanu, M.-C. Neacșu și Al. Bărbulescu), All (de Dorina Cheval, S. Cheval, A. Giugăl, Monica Cristina Pârlog și C. Furtună), Corint (autor O. Mândruț) și CD Press (două manuale elaborate de G. Erdeli, N. Ilinca, Cătălina Șerban și Nela Burcea, primul, și de Gr. Posea, Liliana Nica-Guran, N. Cruceru, R. Săgeată și A. Cioacă, al doilea). La o privire atentă asupra autorilor se constată faptul că, numeroși dintre aceștia, sunt ori au fost cadre universitare, chiar cu funcții de conducere (prof. univ. dr. M. Ielenicz, fost decan al Facultății de Geografie din Universitatea București; prof. univ. dr. S. Neguț, fost prodecan în Academia de Studii Economice din București; prof. univ. dr. doc. Gr. Posea, fost decan al Facultății de Geologie-Geografie din Universitatea București, rector al Universității „Spiru Haret” ș.a.), academicieni (prof. univ. dr. D. Bălteanu – directorul Institutului de Geografie al Academiei Române), inspectori (prof. univ. dr. N. Ilinca, inspector general, și prof. dr. Cătălina Șerban, inspector de specialitate în ISMB), cercetători (dr. O. Mândruț – C.P. I la Institutul de Științe ale Educației; dr. Radu Săgeată – în Institutul de Geografie al Academiei Române ș.a.), metodiști (prof. Dorina Cheval, prof. dr. Nela Burcea ș.a.) etc. La o parcurgere cât de cât atentă a conținuturilor, se poate constata faptul că unele dintre aceste manuale indicate elevilor care susțin examen de bacalaureat la disciplina geografie, conțin informații contradictorii și numeroase erori științifice (poate dintr-o grabă nefirească de a pătrunde în timp optim pe piață sau poate sunt erori de tehnoredactare ori cartografice?!). În rândurile care urmează ne-am propus să semnalăm o parte dintre aceste inadvertențe și „erori” întâlnite în patru din cele cinci manuale apărute la editurile: a) Humanitas Educațional (de S. Neguț și colab.), numit, în continuare, M I; b) CD Press (de G. Erdeli și colab.), numit M II; c) Corint (de O. Mândruț), numit M III; d) CD Press (de Gr. Posea și colab.), numit M IV.

1. Suprafața Europei este de 10.170.340 km2 (M I, p. 3, și M II, p. 4), de 10,4 mil. km2 (M III, p. 9), sau de 10.000.000 km2 (M IV, p. 10), iar spațiul european se desfășoară pe o distanță de peste 5.000 km (M I, p. 3) sau pe 6.000 km (M II, p. 4), de la vest la est. 2. Limita sudică în M I (p. 3) este Punta Marroqui, în M III (p. 9), Capul Tarifa (pe harta „Spațiul geografic european”), iar în M IV (p. 11), Capul Tainaron (Matapan). 3. Din M IV (p. 11) aflăm că „Peloponezul a devenit o insulă prin tăierea Canalului Corint”. Urmând raţionamentul autorilor referitor la „insula” Peloponez, reiese faptul că şi Peninsula Iutlanda a fost transformată în insulă, prin construirea Canalului Kiel, de către Germania. 4. Un fapt pozitiv şi demn de menţionat, aproape unic în manualele şcolare, este precizarea în M IV a prezenţei în spaţiul european a unei părţi din teritoriul Kazahstanului (p. 19). 5. „Europa se desfășoară de la 0 m până la...” (M I, p. 4), în contradicție cu „Harta fizico-geografică a Europei” (p. 6) unde, conform scării înălțimilor, în Câmpia Caspică altitudinile sunt sub 0 m. 6. Potrivit manualelor analizate, poziția geografică a României în cadrul continentului este central-europeană (M I, p. 3, și M III, p. 8) sau central sud-est europeană (M II, p. 35). 7. Conform M I (p. 3), România ocupă locul 13 ca suprafață între țările Europei, sau 12, conform M II (p. 4).

104 8. Autorii M II tratează individual marile unităţi de relief ale Europei (p. 7-9), în timp ce cei ai M III (p. 16) și M IV (p. 15-17), tratează unităţile de relief în bloc, în cadrul formelor majore de relief. Relativ diferit, în M I (p. 7-11) se realizează o regionare geografică a reliefului Europei, prin așa-zisele „Subdiviziuni”: „Europa Nordică”, „Europa Centrală”, „Europa de Est”, „Europa Sudică” și „Europa Insulară”. 9. În M IV se constată şi unele devieri de la conţinutul firesc, ştiinţific, al subcapitolului „Relieful major”. Redăm un astfel de pasaj: „Alpii au gheţari de vale şi de circ, în nord existând şi gheţari de tip norvegian (platoşe), iar în Islanda mici calote glaciare” (p. 16). Considerăm că astfel de referiri nu au nimic cu relieful, fiind utile în subcapitolul „Hidrografie”. Tot în M IV (p. 14), valorile statistice din graficul „Treptele altitudinale ale Europei” (câmpiile 56%, dealurile şi podişurile 37%, munţii 7%) nu corespund cu valorile din textul referitor la relieful major (câmpiile circa 60%, podişurile şi dealurile aproximativ 30%; p. 15). În această idee se înscrie şi afirmaţia „Tot în acest context trebuie amintite şi strâmtorile geostrategice: Gibraltar, Bosfor şi Kattegat (spre Baltica)” (p. 13), care nu are nimic cu paragrafele anterioare. 10. O situaţie mai puţin întâlnită în majoritatea manualelor şcolare, dar specifică lucrărilor elaborate de Gr. Posea1, o identificăm în M IV. Pe harta „Dispunerea reliefului major în România” (p. 17), autorii separă în cadrul Carpaţilor Româneşti: Carpaţii Orientali, Carpaţii Curburii, Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului şi Munţii Apuseni. Conform reprezentării cartografice, în totală discordanţă cu celelalte manuale de geografie şi cu „Harta României” impusă de examenul de bacalaureat, cele cinci unităţi sunt de acelaşi rang, Carpaţii Orientali merg până la Valea Oituzului (!?), Carpaţii Curburii se întind şi peste Grupa Bucegi (!?) şi lipsesc Carpaţii Occidentali. Aceleaşi opinii personale ale lui Gr. Posea apar şi pe alte reprezentări cartografice din manual: „Regiunile geografice ale României” (p. 63, de fapt aproape identică cu harta „Dispunerea reliefului major în România”), „Carpaţii Meridionali sau Alpii Transilvaniei” (p. 63) şi „Unităţile Carpaţilor Româneşti” (p. 64). 11. Harta „Etaje și nuanțe climatice”, din M I (p. 12), pare a fi incompletă. Conform legendei și conținutului, lipsesc influențele climatice din Depresiunea Colinară a Transilvaniei, din Subcarpații și Podișul Getic, din Câmpia Română dintre Olteț și Ialomița etc. 12. Conținutul regionării climatice a României din M I (p. 12-13) este un amestec neinspirat al influențelor climatice cu etajarea climatică. În text nu se amintește despre influențele scandinavo-baltice, prezente pe harta „Etaje și nuanțe climatice” (p. 12), și se folosesc nepotrivit numele provinciilor istorice (Transilvania, Moldova etc.) când de fapt ar fi trebuit invocate numele unităților de relief (limitele provinciilor istorice nu corespund cu cele ale unităților de relief). Tot în (M I, p. 13), pe „Harta sinoptică a Europei”, de la care lipsește legenda, este redată greșit o arie de minimă presiune (D), la 1.000 mb și o arie de maximă presiune (M), la 995 mb, ambele câmpuri barice fiind alăturate. 13. În M II, denumirile din legenda hărții „Domeniile climatice” (climă mediteraneană, climă continentală, climă oceanică și climă subpolară; p. 17) nu corespund cu cele cele utilizate în textul de la paginile 16-18 (climat temperat- oceanic, climat temperat-continental, climat mediteraneean, climă prepolară şi climat rece montan). O situație similară se găsește și în regionarea climatică a Europei din M III (p. 20-21). O parte din numele tipurilor de climă din descriere (climat subpolar, climat mediteranean, climat oceanic și climat de stepă; p. 20) nu corespund cu cele din harta care însoțește textul: „Europa – Regionarea climatică (specificul etajelor și nuanțelor de climă)” (climat subpolar, climat subpolar cu influență oceanică, climat boreal continental, climat temperat-oceanic, climat de tranziție, climat temperat- continental, climat temperat de stepă cu precipitații moderate, climat mediteranean, climat subtropical secetos și climat montan; p. 21). Diferit, autorii M IV (p. 19) separă „6 regiuni sau tipuri de climat temperat: oceanic, de tranziţie, semicontinental, continental, rece şi mediteranean”. 14. Conform M II, regiunile climatice din ţara noastră sunt: de litoral, de câmpie, de dealuri şi podişuri, montan şi al topoclimatelor urbane (p. 20 şi 21). În M III (p. 20) regionarea este asemănătoare cu cea din tratatul Geografia României, I, Geografie fizică, 1983 (p. 279), iar în M IV „regiunile climatice din România sunt următoarele: vestică şi transilvană, bucovineană, estică, bănăţeano-olteană, sudică, pontică şi montană” (p. 20). 15. Pe harta „România – Regionarea climatică (specificul etajelor și nuanțelor de climă)”2 din M III (p. 21) nu sunt reprezentate Vânturile de Vest, deși în text se pune accentul pe influența acestora în cadrul climatului cu influențe oceanice: „Climatul cu influențe oceanice are precipitațiile mai bogate (cu 200-300 mm anual) datorită vânturilor de vest, care aici au un caracter permanent.” (p. 20). 16. În M I (p. 15), fluviul Rhon aparține tipului de scurgere sudic, iar Dunărea, tipului de scurgere central, pe când în M II (p. 22), ambele fluvii aparțin tipului cu regim complex. 17. Lacurile Ladoga și Onega sunt considerate de origine tectonică, în M I (p. 16), sau glaciară, în M II (p. 22) și M III (p. 24).

1 În acest sens, a se vedea „Harta unităţilor majore de relief ale României” (p. 8) şi subcapitolul „Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei” (p. 9-17) din manualul pentru clasa a VIII-a, Geografia României, Edit. All, Bucureşti, 2000, autor Gr. Posea. 2 Harta „România – Regionarea climatică (specificul etajelor și nuanțelor de climă)” din M III, pare a fi o simplificare a hărții „Regiunile climatice și topoclimatice” (autor: Octavia Bogdan), din tratatul Geografia României, I, Geografie fizică, 1983, inserată între paginile 286 și 287. Aceeași hartă, cu eroarea semnalată, este prezentă în aproape toate atlasele geografice ale României publicate la Editura Corint. 105 18. În M I (p. 15), numele hărții „Bazinele hidrografice din România” nu corespunde cu conținutul. Pentru comparație, a se vedea harta „România – rețeaua hidrografică” din M III (p. 25). 19. În M II (p. 24), Dunărea are lungimea de 2.860 km3 şi suprafaţa bazinului de 805.300 km2, pe când în M IV (p. 22) fluviul are lungimea de 2.557 km şi suprafaţa bazinului de 817.000 km2. În M I (p. 16), cursul Dunării pe teritoriul României este împărțit în cinci sectoare (Defileul tăiat în Carpați între Baziaș și Gura Văii, Gura Văii-Călărași, Călărași- Brăila, Brăila-Pătlăgeanca și Delta Dunării), iar în M II (p. 25) și M III (p. 26), în patru subsectoare sau sectoare (Defileul Dunării, Subsectorul luncii, Subsectorul bălților, Subsectorul Brăila-Marea Neagră, numit și Dunărea maritimă). În M IV nu se aminteşte nimic despre aceste sectoare, în schimb este prezentată „importanţa geopolitică” (p. 21-22) a fluviului. 20. Referitor la Marea Neagră, în M IV (p. 23-24) se pune accentul pe „rolul geopolitic” al acesteea, iar întrebarea „Prin Bosfor curg doi curenţi suprapuşi; care este cel mai sărat, cel de sus sau cel de jos, şi de ce?” (p. 24) nu-şi găseşte răspunsul în conţinutul cărţii. 21. În M IV (p. 39-40) te bulversează subcapitolul „Sistemul de oraşe europene” (p. 39) care începe astfel: „Germania este ţara cea mai urbanizată din Europa (!?)4. Se disting patru niveluri urbane:” (p. 39), după care urmează prezentarea celor patru „niveluri urbane” germane (p. 40), fără a se face referiri şi la alte oraşe din statele Europei. 22. Informațiile din M I (p. 27) și M II (p. 43) indică prezența pe teritoriul Europei a trei megalopolisuri (Middland, Ruhr-Rhin și Randstad-Holland), pe când din M III (p. 38) aflăm că pe întinsul continentului se găsesc „trei forme teritoriale de bază: orașul propriu-zis, orașul și localitățile urbane satelit, aglomerația (sau conurbația) urbană”. În cel de- al treilea manual, Ruhr-Rhin și Randstad-Holland sunt considerate conurbații. În M II (p. 43), Ruhr apare ca megalopolis (sau Rhein-Ruhr North) cu 6,6 mil. loc.), iar în M IV (p. 40), ca o conurbaţie, cu 11,3 mil. loc. (aglomeraţia urbană Rin- Ruhr). 23. Conform informaţiilor din M II (p. 69), aflăm că în Câmpia de Vest „există 324 de oraşe” (?!). 24. Pe hărțile economice ale României din M I (p. 33) și M III (p. 45), podgoria din nordul râului Târnava (la vest de orașul Blaj) a fost „înlocuită” cu livezi. Pe aceeași hartă, în M I sunt poziționate greșit unele orașe (exemplu orașele Mediaș și Copșa Mică) și lipsește din legendă simbolul pentru bălțile din Delta Dunării. 25. În M I (p. 35), sunt incluse culturii cerealelor cânepa, inul, floarea-soarelui, viticultura, pomicultura ș.a. (?!). 26. Afirmația „în prezent, NATO înseamnă UE (toate cele 27 de țări membre, inclusiv România), plus S.U.A. și Canada”, din M I (p. 94), este eronată. Statele UE Austria, Finlanda, Irlanda și Suedia nu sunt țări membre NATO. Astfel de informații incorecte și fraze greoaie ori fără înțeles sunt numeroase în conținuturile celor patru manuale analizate: „...aglomerația (sau conurbația) urbană” (M III, p. 38), „Peisajele geografice pot fi definite, la dimensiunile țării noastre, într-un mod mai complex, dar în același timp mai nuanțat și diferențiat, care le apropie foarte mult de caracteristicile unor suprafețe relativ omogene, reduse ca întindere” (M III, p. 50) etc. 27. În M IV, şochează şi unele formulări care ţin de „teoria conspiraţiei”. În continuare cităm o astfel de formulare: „De altfel, încă din decembrie 2005, un număr de 52 de laureaţi ai Premiului Nobel şi alte 10.000 de persoane, în special cercetători, au avertizat că unele autorităţi ascund adevăratele urmări ale schimbărilor climatice” (p. 20, nota 6). Tot în M IV (p. 10, 12, 28) este utilizată eronat Anglia în loc de Marea Britanie şi sunt prezentate aproape la fiecare subcapitol, până la saturaţie, aspectele geopolitice, care, în numeroase rânduri, depăşesc programa şcolară. 28. În M III, pe majoritatea reprezentărilor cartografice, Insula Cipru apare ca aparținând Asiei (p. 9, p. 11, p. 13, p. 15, p. 17, p. 19, p. 25, p. 29, p. 31, p. 33, p. 37, p.48, p. 64, p. 118, p. 121 și p. 126). 29. Reprezentările cartografice care redau distribuţiile etno-lingvistice (M I p. 121, M II p. 39 și M IV p. 151) şi ale principalelor religii (M I p. 122, M II p. 40 și M IV p. 148) sunt relativ deosebite şi conţin unele erori. 30. Harta „Județul – unitate administrativ teritorială în Țara Românească în Evul Mediu” (M I, p. 113) este fundamental greșită (redă cel mult România de la 1878, cu organizarea administrativ-teritorială din perioada interbelică), iar harta „Europa – afirmarea identităților” (M III, p. 105) este incompletă (și statele Federația Rusă, Belarus, Ucraina, Serbia și Cehia au rezultat din secesiuni recente, iar o regiune cu sentimente separatiste se găsește și în Cipru). În acest punct demersul nostru se încheie, urmând a fi reluat aprofundat și extins şi la cel de-al cincilea manual (Edit. ALL) într-o publicație cu specific geografic.

Bibliografie

Cheval Dorina, Cheval S., Giugăl A., Pârlog Monica-Cristina, Furtuna C. (2007), Geografie. Manual pentru clasa a XII-a, Edit. All, Bucureşti. Dragomirescu Ş., Săgeată R. (2011), Statele lumii contemporane, Edit. Corint, Bucureşti.

3 Valoare similară M I (p. 16) și M III (p. 27). 4 În Belgia populaţia urbană ocupă 97,4%, în Suedia 84,6%, în Franţa 84,6%, în Olanda 82,4%, în Marea Britanie 79,5%, în Norvegia 79,0%, în Spania 77,2% etc., în timp ce în Germania populaţia urbană reprezintă doar 73,7% (Ş. Dragomirescu, R. Săgeată, p. 64, 82, 88, 106, 113, 115, 137, 139). 106 Erdeli Ge., Ilinca N., Şerban Cătălina, Burcea Nela (2008), Geografie. Europa-România-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale, Edit. CD Press, Bucureşti. Mărculeţ I. (2013), Observaţii asupra manualelor de geografie de clasa a XII-a, Funigei, nr. 22-23, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti. Mărculeţ I. (2015), Observaţii asupra manualelor de geografie de clasa a XII-a, apărute la Editura CD Press, Funigei, nr. 26-27, Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti. Mândruţ O. (2006), România. Atlas geografic şcolar, Edit. Corint, Bucureşti. Mândruţ O. (2007), Geografie. Europa-România-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale, Edit. Corint, Bucureşti. Mândruţ O. (2008), Mic atlas geografic a României, Edit. Corint, Bucureşti. Neguţ S., Ielenicz M., Bălteanu D., Neacşu M.C., Bărbulescu Al. (2007), Geografie. Manual pentru clasa a XII-a, Edit. Humanitas, Bucureşti. Posea Gr. (2000), Geografia României, Edit. All, Bucureşti. Posea Gr., Guran-Nica Liliana, Cruceru N., Săgeată R., Cioacă A. (2008),Geografie. Europa-România-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale, Edit. CD Press, Bucureşti. *** (1983), Geografia României, I, Geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.

107 CUPRINS

NOTA EDITORULUI...... 3

ISTORIE, ARHEOLOGIE, ŞTIINŢE POLITICE

DIN NOU DESPRE ARHIEPISCOPIA JUSTINIANA PRIMA ȘI JURISDICȚIA EI ASUPRA TERITORIILOR DE LA DUNĂREA DE JOS (SECOLELE VI-VII) (Dr. Vasile Mărculeț)...... 5 INSTRUMENTE DE SCRIS REPREZENTATE ÎN PICTURA MEDIEVALĂ DIN SUDUL TRANSILVANIEI (SEC. XIV-XVI) (Dr. Adrian Stoia)...... 9 RELAȚIILE AGRARE ÎN COMUNITĂȚILE DE PE BRAȚUL BORCEA ÎN SECOLELE XV-XVII: relații între stăpânii de domenii și țăranii aserviți (Mihai Iorga)...... 15 CONSIDERAŢII PRIVIND O FAMILIE DE FARMACIŞTI DIN TURDA: FAMILIA VELITS (Dr. Răzvan Mihai Neagu)...... 25 DINICU GOLESCU, PEREGRINUL ROMÂN PRIN STATELE GERMANE (Dr. Petre Din)...... 29 MISIUNEA IWAKURA, REŢETA DE MODERNIZARE A JAPONIEI (Dr. Sorin Oane)...... 35 DIN ISTORIA PRESEI DE LIMBĂ GERMANĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. Studiu de caz: Sächsisch–Reener Wochenblatt (1893-1900) (Dr. Nicolae Teşculă)...... 45 CONSIDERAŢII ASUPRA SFÎRŞITULUI EPOCII CUIRASATELOR (Ion Mihai Ionescu)...... 50 COLONIZAREA RURALĂ ÎN JUDEȚUL IALOMIȚA (1921-1940) (Dr. Valentin Gheorghe)...... 56

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

JUDECATA DE APOI A LUI MICHELANGELO, SUBIECTUL UNUI IMENS SCANDAL RELIGIOS (Dr. Sorin Oane)...... 63 TOPONIME ȘI ANTROPONIME DIN „CRONICA GRĂNICEREASCĂ (1763-1888)” DE CONSTANTIN STEJAR (Elena Jampa)...... 70 SCHLOSSMUSEUM MURNAU (Gerda Lehrer, Mirela Maria Maior)...... 74 AMPRENTE MUZEISTICE BAVAREZE (Mirela Maria Maior, Gerda Lehrer)...... 77 EVOLUȚIA INSTRUMENTELOR DE FINANȚARE DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN PREZENT (Melania Oancea)...... 81 PARLAMENTUL EUROPEAN (Alina Veronica Rusu)...... 88

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI

JUDEȚUL SIBIU ÎN LUCRĂRILE PROF. UNIV. DR. OCTAVIA BOGDAN (Dr. Cătălina Mărculeţ, Dr. Ioan Mărculeţ)…..93 10 ANI DE SITUAȚII DE URGENȚĂ ÎN ROMÂNIA (2004-2014) (Dr. Alexandru Bucur)...... 96 TURISMUL BALNEAR ÎN STAŢIUNEA OCNA SIBIULUI (Dr. Nicolae Rusan)...... 101 ANALIZA CRITICĂ A UNOR MANUALE DE GEOGRAFIE PENTRU CLASA A XII-A (Dr. Ioan Mărculeț)...... 104

CULTURA MEDIEŞANĂ IV Mediaș - 2015

108