www.ssoar.info
A Social History of Romanian Space: From the Beginning of Dacian state until the rise of Modernity Brie, Mircea
Veröffentlichungsversion / Published Version Monographie / monograph
Empfohlene Zitierung / Suggested Citation: Brie, M. (2005). A Social History of Romanian Space: From the Beginning of Dacian state until the rise of Modernity.. Oradea: Univ. of Oradea Press. https://nbn-resolving.org/urn:nbn:de:0168-ssoar-333438
Nutzungsbedingungen: Terms of use: Dieser Text wird unter einer CC BY Lizenz (Namensnennung) zur This document is made available under a CC BY Licence Verfügung gestellt. Nähere Auskünfte zu den CC-Lizenzen finden (Attribution). For more Information see: Sie hier: https://creativecommons.org/licenses/by/4.0 https://creativecommons.org/licenses/by/4.0/deed.de Mircea Brie O ISTORIE SOCIALĂ A SPAłIULUI ROMÂNESC DE LA ÎNCEPUTURILE STATALITĂłII DACICE PÂNĂ LA ÎNTREZĂRIREA MODERNITĂłII
Editura UniversităŃii din Oradea 2005 Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României BRIE, MIRCEA O istorie socială a spaŃiului românesc: de la începuturile statalităŃii dacice până la întrezărirea modernităŃii / Mircea Brie. Oradea: Editura UniversităŃii din Oradea, 2005 Bibliogr. ISBN 973 613 759 7 94(398) Tipar: Metropolis SRL Tel. 0788 845 160
2 Dedic această carte soŃiei mele Simona
CUPRINS INTORDUCERE. Istoria socială – obiect i orientări istoriografice ...... 9 Repere ale istoriei sociale în istoriografia românească. ...... 16 POPULAłIA I STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA ...... 23 1. Societatea i arhitectura socială în Dacia preromană ...... 26 1.1. PopulaŃia Daciei ...... 29 1.1.1. Structura etno lingvistică ...... 30 1.1.2. ÎnfăŃi area i îmbrăcămintea ...... 31 1.1.3. ViaŃa cotidiană. Principalele ocupaŃii ...... 32 1.2. Structurile sociale ...... 42 1.2.1. AristocraŃia ...... 42 1.2.2. Oamenii liberi ...... 47 1.2.3. Sclavia la geto daci ...... 49 1.2.4. Femeia în societatea geto dacă ...... 51 2. Structuri social economice i juridice în Dacia romană ...... 53 2.1. PopulaŃia – autohtoni i coloni ti ...... 54 Autohtonii ...... 54 Coloni tii ...... 57 2.2. Dreptul roman i structurile social juridice ...... 59 Ordinul senatorial ...... 61 Ordinul cavalerilor ...... 61 Plebea ...... 61 Sclavii ...... 62 2.3. Caracterizarea structurilor sociale în Dacia Romană ...... 62 2.4. Tipuri de comunităŃi umane în Dacia Romană ...... 67 2.4.1. ComunităŃile teritoriale ...... 68 Coloniile ...... 69 Municipiile ...... 70 Canabae ...... 71 Pagus ...... 72 Vicus ...... 72 Alte a ezări ...... 73 2.4.2. ComunităŃile economico sociale ...... 74 Ob tea sătească ...... 74 Colegiile ...... 75 2.4.3. ComunităŃile religioase ...... 76 2.5. Câteva trăsături ale vieŃii cotidiene ...... 77 3. TendinŃe sociale în spaŃiul dobrogean (secolele II – VI) ...... 80 4. PopulaŃia i noua ordine socială în Dacia postromană ...... 84 4.1. PopulaŃia autohtonă după retragerea aureliană ...... 86 4.2. Răspândirea cre tinismului la daco romani ...... 90 4.3. PopulaŃiile migratoare i contactul cu autohtonii (secolele I – VIII) .... 93 SarmaŃii iazigi ...... 95 Vandalii ...... 96 GoŃii ...... 96 Hunii ...... 98 Gepizii ...... 100 Avarii ...... 102 Slavii ...... 104 Bulgarii ...... 106 SOCIETATEA FEUDALĂ ROMÂNESCĂ ...... 109 1. Începuturile feudalităŃii române ti ...... 109 1.1.RealităŃi demografice. De la a ezarea maghiarilor în Pannonia la invazia mongolă ...... 111 1.1.1. Maghiarii i pătrunderea acestora în Transilvania. Secuii i colonizarea sa ilor ...... 112 Secuii ...... 115 Colonizarea sa ilor ...... 117 Cavalerii teutoni în łara Bârsei ...... 121 O nouă încercare e uată. Cavalerii ioaniŃi. ...... 123 1.1.2. Pecenegii, uzii i cumanii. Marea invazie tătaro mongolă ...... 123 Pecenegii ...... 123 Uzii ...... 125 Cumanii ...... 125 Marea invazie tătaro mongolă ...... 127 1.2. Societatea rurală. Ob tea sătească ...... 130 1.3. Cristalizarea relaŃiilor feudale ...... 134 1.3.1. Originea boierimii în spaŃiul românesc ...... 138 Originea slavă a boierimii ...... 139 Rolul cumanilor în procesul de constituire a boierimii de la sud i răsărit de CarpaŃi ...... 142 1.3.2. Statutul social economic i juridic al cnezilor ...... 143 2. Statul medieval românesc. InstituŃionalizarea feudalităŃii ...... 147 2.1. Organizarea instituŃională ...... 148 2.1.1. Domnia i structura puterii ...... 149 Adunarea stărilor ...... 153 Sfatul domnesc ...... 155 2.1.2. Organizarea administrativă ...... 156 2.1.3. Organizarea judecătorescă ...... 157 2.1.4. Organizarea militară ...... 160
6 Oastea de pace ...... 160 Oastea de război ...... 162 2.1.5. Organizarea bisericească ...... 163 2.1.5. Organizarea fiscală ...... 166 2.2. Lume rurală – lume urbană. Tipuri de a ezări umane ...... 168 2.2.1. Satul i lumea rurală ...... 169 Originea satelor ...... 170 Organizarea socială a satelor ...... 172 Tipologia satelor ...... 175 2.2.2. Târgurile i ora ele ...... 177 2.3. Structurile sociale ...... 183 2.3.1. Starea socială în łara Românescă i Moldova ...... 184 2.3.1.1. Boierimea ...... 185 2.3.1.2. łărănimea ...... 188 2.3.1.3. Robii...... 190 2.3.1.3. Oră enii ...... 191 2.3.1. Starea socială în Transilvania ...... 191 2.3.1.1. Structura clasei nobiliare ...... 192 2.3.1.2. łăranii ...... 194 łărănimea liberă ...... 195 Categoriile Ńărăne ti intermediare ...... 198 łărănimea dependentă ...... 200 2.3.1.3. Robii...... 202 2.3.1.4. Oră enii ...... 204 2.4. Conflictul social i normele de reglementare a raporturilor sociale ... 204 2.4.1. Fuga ...... 205 2.4.2. Haiducia ...... 206 2.4.3. Împotrivirea colectivă în faŃa legii ...... 207 2.4.4. Răzbunarea Ńărănimii ...... 208 2.4.5. Revoltele i răscoalele Ńărăne ti ...... 208 2.4.6. Câteva reglementări juridice privitoare la raporturile feudale ..... 213 2.5. ViaŃa cotidiană ...... 217 Gospodaria i locuinŃa ...... 217 VestimentaŃia ...... 218 AlimentaŃia ...... 219 Ingrijrea sănătăŃii ...... 219 Familia ...... 220 Măsurarea timpului ...... 221 REALITĂłI SOCIALE ÎN PERIOADA PREMODERNĂ (SEC. XVII – XVIII) ...... 222 1. Cadrul demografic general ...... 222 Dinamica demografică ...... 223
7 PopulaŃia ora elor ...... 226 Colonizarea vabilor ...... 227 2. Structuri sociale (secolul XVII) ...... 228 2.1. Cazul łării Române ti i Moldovei ...... 229 2.1.1. Boierimea ...... 229 2.1.2. Starea Ńărănimii ...... 231 łăranii liberi ...... 231 łăranii cu învoiala ...... 233 łăranii dependenŃi ...... 233 2.1.3. Oră enii ...... 235 2.1.4. łiganii, robii ...... 235 2.2. Stări sociale în Transilvania ...... 236 2.2.1. Nobilimea ...... 236 2.2.2. Statutul social al preoŃilor ...... 238 2.2.3. łărănimea ...... 239 3. MutaŃii cu implicaŃii sociale în statutul Principatelor Române ...... 241 3.1. Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania ...... 241 3.1.1. Unirea cu Biserica Romei ...... 244 3.2. Domniile fanariote. O nouă politică turcească pentru łara Românescă i Moldova ...... 249 4. Reformism i modernizare în secolul Luminilor ...... 252 4.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat ...... 252 Reforma fiscală ...... 253 Reforma militară ...... 254 Reforma administrativă ...... 255 Reforma judecătorească ...... 255 Reforma socială ...... 256 4.2. Reformismul social terezian în Transilvania ...... 258 4.3. Iosefinismul i politica de reforme sociale ...... 261 5. Câteva aspecte ale vieŃii sociale în secolul al XVIII lea ...... 264 5.1. Boierii vechi i cei noi ...... 264 5.2. Expresia iobăgiei transilvăne reflectată în contextul răscoalei lui Horea (1784) ...... 268 5.3. SituaŃia preoŃimii române în Transilvania...... 274 Nivelul pregătirii preoŃilor ...... 275 CondiŃia socială i materială a preoŃilor ...... 277 5.4. Bărbatul i femeia în societatea rurală tradiŃională ...... 279 Căsătoria – na terea familiei ...... 279 RelaŃia dintre soŃ – soŃie ...... 281 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ...... 284
8 INTORDUCERE Istoria socială – obiect i orientări istoriografice Veritabilii „părinŃi fondatori” ai istoriei sociale sunt, în concepŃia lui Ernest Labrousse 1, Marc Bloch i Georges Lefebvre, asta pentru că ei au pus în centrul lucrărilor lor istorice chestiunea „grupului social”. Această idee centrală fiind de altfel liantul dintre economic, social i mental. Ordinea economic – social – mental contează deoarece, economicul este cel care dă un impuls mi cărilor de ansamblu la nivelul societăŃii, iar socialul duce la formarea mentalului. Căci „socialul este totdeauna în urma economicului, iar mentalul în urma socialului” 2. Din această perspectivă istoria socială este „dialogul dintre economic, social i mental, dar unde socialul este elementul fundamental” 3. Pornind de la această structură, istoria socială este o tiinŃă auxiliară celorlalte „istorii”, i asta în măsura în care faptele sociale sunt cauzate de alte fapte. Ea este foarte dependentă de celelalte ramuri ale istoriei, neputându se izola de ele, asta cu toate că istoria socială este o bran ă separată, specială, precum istoria dreptului, a economicului sau a costumelor. De i diverse forme ale socialului apar în scrierile istoricilor încă din antichitate, istoria socială, în sensul cunoscut astăzi, este de dată mult mai recentă, de la începutul secolului al XX lea, mai ales după dezvoltarea tiinŃelor pozitive. Cea mai reprezentativă coală de istorie
1 A se vedea studiul introductiv la volumul colectiv coordonat de către Ernest Labrousse, L`Histoire sociale. Surces et méthodes , Paris, 1967, p. 4 2 Gérard Noiriel, Les enjeux pratiques de la Construction de l`objet. L`exemple de l`immigration , în Histoire sociale, histoire globale? , volum colectiv coordonat de către Christophe Charle, Paris, 1993, p. 106 3 Christophe Charle, studiu introductiv la Histoire sociale, histoire globale? , ..., p. 17 9 socială este cea franceză, fără însă a fi singura care abordează acest subiect. În spaŃiul francez, încă din primele decenii ale secolului XX se pot observa două tendinŃe: prima, de a forma centre istoriografice, adevărate coli de istorie socială, în care munca să fie raŃional organizată i repartizată între colaboratori; a doua, pregătirea de mari lucrări colective, de sinteză, atât la nivel naŃional, cât i la nivel global, universal. Două coli s au afirmat în istoriografia franceză 4, respectiv: Centre de Synthèse – condusă de către Henri Berr; i l`École des Annales – unul din liderii de seamă al acesteia a fost Fernand Braudel. În cadrul primei coli, Henri Berr, în anul 1900, pune bazele Revue de synthèse historique . Istoricul francez se ridică împotriva istoriei pozitiviste, precizând faptul că istoricul trebuie să introducă în munca sa preocupările sociale, să studieze faptele social politice, morale, juridice 5. Pentru Henri Berr istoria este punctul de convergenŃă natural al tuturor disciplinelor care au ca obiect studiul comparativ al societăŃilor 6. Această revistă, până acum, a ajuns la a patra serie, în cadrul fiecăreia centrul preocupărilor fiind unul nou, cu toate aceste ea a evoluat, prin Henri Berr, spre o „istorie intelectuală” 7. Cea de a doua coală, l`École des Annales , se ridică împotriva istoriei evenimenŃiale. În 1929, au fost puse bazele revistei Annales
4 Aceste două coli s au dovedit a fi capabile să grupeze o mare parte a istoriografiei franceze, dar i să influenŃeze, într o manieră foarte directă, pe mulŃi dintre istoricii europeni, i nu numai. De asemenea, am dori a face precizarea că aceste coli i au câ tigat, prin tradiŃia deceniilor scurse de la întemeierea lor, poziŃia de catalizatori ai scrisului social. Adesea, alături de istorici îi găsim, în interiorul acestor curente istoriografice, i pe demografi, economi ti, sociologi, geografi, politologi, psihologi, lingvi ti, statisticieni, etc. 5 Din această perspectivă viziunea lui Henri Berr se apropie de sociologia lui Emile Durkheim. 6 Aici deja concepŃia istoricului francez intra în competiŃie cu sociologia, care î i revendica ea statutul de „regină a tiinŃelor sociale”. 7 Alexandru Zub, Istoriografia română i ascensiunea istoriei sociale , în volumul colectiv Noi perspective asupra istoriei sociale în România i FranŃa , coordonat de către Alexandru Florin Platon, Cristina Oghină Pavie i Jacques Guy Petit, Ia i, 2003, p. 25 10 d`histoire économique et sociale 8, având ca fondatori pe Marc Bloch i Lucien Febvre. În jurul revistei, fondatorii „au dezvoltat o coală de prestigiu, poate cea mai fecundă din secolul XX” 9. Pentru Lucien Febvre, istoricul nu trebuie să descopere cadavre, vestigii i să le fotografieze, istoricul trebuie să nască istorie. Pentru atingerea acestui deziderat istoricul francez introduce ca metodă de lucru „intervenŃia istoricului în raport cu evenimentul”. Istoricii Annalelor nu se opresc doar la a reda ceea ce este scris în document, ei fac loc i unei analize calitative, fără să neglijeze însă cantitativul. Ei se folosesc de tot felul de metode ajutătoare; analizează mediul geografic, au în vedere tot ceea ce aparŃine omului, încercând a surprinde societatea, forma acesteia, maniera de a trăi. Prin această metodă, de a aduce în sprijinul istoriei alte dovezi, socotine neistorice, se face o asociere între istorie i celelalte tiinŃe, în special cele sociale. Lucian Febvre spunea că „istoria este socială prin definiŃie” i că „aceasta nu poate fi decât socială” 10 . Fernand Braudel aprofundează această idee afirmând că „istoria este studiul socialului, a întregului social, trecut i prezent, unul de altul inseparabil” 11 . AfirmaŃia lui Braudel este cât se poate de interesantă, ea rezumându se, în fond, la relaŃia timp = istorie = social = realitate, fapt remarcat într o mare măsură i de către sociologul Emile Durkheim 12 (istoria socială intrând prin urmare într o competiŃie cu sociologia pentru determinarea i definirea obiectului de studiu). coala Annalelor a deschis larg drumul istoriei sociale. A integrat istoriei umanităŃii „latura ei fundamentală”, istoria socială i economică, le a integrat pe acestea în istoria politică i, în general, în
8 Revista a purtat acest nume până în 1939, Annales d`Histoire sociale – până în 1942, Mélanges d`Historie sociale – până în 1944, Annales d`Historie sociale – în 1945, iar din 1946 – Annales. Economies. Société. Civilisations. 9 Apud Alexandru Zub, op. cit ., p. 24 10 A se vedea Lucien Febvre, Combats pour l`histoire , Paris, 1953 11 Fernand Braudel, Écrits sur l`histoire , Paris, 1969, p. 92 12 Emile Durkheim, Les règles de la et méthode sociologique , Paris, 1981, p. 3 11 istoria civilizaŃiilor, ale căror dimensiuni spaŃiale i temporale le a lărgit în această direcŃie considerabil. 13 ToŃi aceia care recunosc i folosesc metodele istorie sociale ajung la o primă remarcă importantă: toate domeniile istoriei sunt cuprinse într o istorie tradiŃională, „născută dintr o istorie socială” 14 . Istoria evenimenŃială, inclusiv cea a marilor războaie i bătălii, este indispensabil legată de mediul economic i social. Din această perspectivă adevărata, istorie evenimenŃială î i regăse te legitimitatea în abordarea socială. Pe de altă parte, concretul social ascunde în lăuntrul lui în totdeauna o devenire istorică după cum succesiunea fenomenelor sociale se subordonează unor legităŃi istorico sociale 15 . Remarcăm necesitatea de a pune câteva jaloane. Într o primă direcŃie, istoria socială traduce pentru început o stare de spirit, o voluntaritate. Citind lucrarea lui Marc Bloch, Apologie pour l`histoire ou métier d`historien (1949), Lucien Febvre scria că istoria trebuie să se facă „cu ceea ce este i era omul, exprimând omul, semnificaŃia prezentă, activitatea, plăcerea i modalităŃile de a fi om” 16 . Dar care om? Fără îndoială nu individul cu trăsături specifice i care face obiectul unei excepŃii. Istoria socială abordează omul, i s a ata at de el, ca membru al unui grup social i socialmente determinat. Tot Lucien Febvre, rectificând, precizează faptul că istoria socială nu studiază omul, „niciodată omul”, ci ea studiază „societatea umană, grupurile organizate” 17 . Din această perspectivă istoricul francez încearcă să sublinieze necesitatea integrării istoriei evenimenŃiale într o istorie totală, în care omul să fie văzut ca membru al unui grup social i al unei societăŃi umane. A doua direcŃie, la acest nivel, istoria socială demarează esenŃialmente descriptiv. În cadrul unui timp scurt, la nivelul acestor 13 Aurel RăduŃiu, Incursiuni în istoriografia vieŃii sociale , Cluj Napoca, 1973, p. 12 14 Albert Soboul, Description et mesure en histoire sociale , în L`Histoire sociale. Surces et méthodes , ..., p. 9 15 Aurel RăduŃiu, op. cit ., p. 5 16 Apud Albert Soboul, op. cit. , p. 10 17 A se vedea Lucien Febvre, Le terre et l`evolution humaine. Introduction géographique à l`histoire , Paris, 1922 12 micro istorii, care î i plasează obiectul de studiu asupra evenimentelor i indivizilor, istoria socială încearcă să descrie apropierea i reacŃiile dintre oameni i grup, reacŃia individului în faŃa presiunii sociale, dar i aceea a mediului la unele acte cu caracter individual. Regăsindu i dimensiunea socială, individul i evenimentul capătă toată semnificaŃia lor istorică. Plecând de la această a doua direcŃie, „istoria socială nu este doar o stare de spirit”, ea se vrea a fi o disciplină particulară în interiorul tiinŃelor istorice 18 . În acest sens mult mai precis, ea î i propune să studieze societatea i grupurile sociale care o constituie, în structura lor, Ńinând cont de contextul i conjunctura diferitelor evenimente, dar i urmărind ciclicitatea diferitelor manifestări pe o lungă perioadă de timp. Aceasta presupune deplasarea metodică de la un stadiu descriptiv, necesar, la măsurări, la un stadiu cantitativ. Istoria socială încearcă să caute în tehnica folosirii numerelor mijlocul prin care să depă ească studiul contingentelor individuale i conjuncturale, pentru a construi lucruri mult mai generale, caracterizând grupul social sau lunga durată 19 . Acest efort, pentru a da un sens multitudinii de evenimente, pune istoricul în faŃa a două chestiuni: 1. sunt oare disponibile surse de informare suficiente pentru a construi această imagine generală, valabilă pentru o perioadă mai mare?; 2. în ce măsură sunt fiabile aceste documente? Plecând de la aceste deziderate, istoria socială nu se mai poate acum dispensa de sociologie, antropologie, demografie, geografia umană, tiinŃele politice, teoria culturii, etc., în acela i timp ea a ajuns să cointereseze i alte discipline, cum ar fi teoria comunicării, geopolitica, relaŃiile internaŃionale, sociolingvistica, psihologia socială, istoria religiilor, având de a face cu o „tendinŃă spre totalitate” 20 . L`École des Annales a promovat o nouă orientare de cercetare istorică, respectiv aceea a economicului i socialului, nicidecum nouă, i
18 Albert Soboul, op. cit. , p. 11 19 Alain Desrosière, Comment faire des choses qui tiennent. Histoire sociale et statistiques , în Histoire sociale, histoire globale? , ..., p. 23 20 Alexandru Zub, op. cit ., p. 23 13 unde socialul nu era considerat, cum s a crezul ulterior, doar un apentice al economicului 21 . Istoria economică sau cea culturală sunt domenii istorice clar delimitate de către metodologia distinctă pe care o folosesc de mult timp. Pentru a i marca locul în domeniul istoriografic istoria socială trebuie să înŃeleagă rolul deosebit jucat de către inovaŃiile metodologice; ea fiind disciplina în care „omul se află în dialog” cu alte sectoare, studiate de către diferite discipline istorice 22 . În ultima perioadă istoria socială a evoluat în direcŃia unei noi paradigme, prin analogie cu alte tiinŃe, spre micro istoria socială. Studiul istoriei sociale nu se poate limita la acest nivel, ea fiind în fond „o macro istorie a microfenomenelor sociale” 23 . Micro istoria socială arată faptul că ierarhia, distanŃele sociale, tendinŃele de conflict sunt totdeauna în schimbare, sunt relative i în concurenŃă într un anumit moment de timp. Micro istoria socială a scos la lumină importante colecŃii de date ce pot fi folosite pentru a desemna grupele i clasele de indivizi, pentru a stabili ierarhii, nu numai valori descriptive, ci i momente sau medii specifice ale existenŃei umane. Abordând socialul la nivel micro sau macro, istoria socială se află în faŃa unei dificultăŃi majore, respectiv posibilitatea de divizare, în funcŃie de cele două curente, „o parte fiind preocupată de marile curente, cealaltă de studiile de caz pe scară mică” 24 . În 1932, a apărut lucrarea lui François Simiand, Le salaire, l`évolution sociale et la monnaie ; în 1933, aceea a lui Ernest Labrousse, Esquisse du mouvement des prix et des revenus en France au XVIIIe siécle ; în 1934, aceea a lui Earl Hamilton, American treasure and the price revolution in Spain, 1500 – 1650 . Aceste lucrări au pus accentul pe istoria cantitativă, necesară în explicarea i reconstituirea cifrelor, a seriilor omogene i continui. De asemenea, ele evidenŃiază i insuficienŃa metodei monografice, descriptive i discontinue. La acest 21 Albert Soboul, op. cit. , p. 11 – 12 22 Christophe Charle, Micro histoire sociale et macro histoire sociale. Quelques réflexions sur les effets des changements de méthode depuis quinze an enhistoire sociale , în Histoire sociale, histoire globale? , ..., p. 45 23 Ibidem , p. 52 – 53 24 Peter Burke, Istorie i teorie socială , Bucure ti, 1999, p. 31 14 nivel, istoria socială, ca o istorie cantitativă, aflată în strânsă legătură cu tiinŃele i metodologia sociologică, este condiŃionată de datele numerice utilizate pentru crearea „omului social”, a omului specific grupului, a comunităŃii. Pe de altă parte, istoria socială poate fi abordată i din perspectiva istoriei structurale. Ea poate fi definită ca fiind o istorie a structurilor sociale. În 1924, Georges Lefervre publică lucrarea Paysans du Nord pendant la Révolution française ; în 1942 a apărut, sub coordonarea aceluia i Georges Lefervre, volumul colectiv La bourgeoisie française de la fin de l`Ancien Régime à la Restauration ; apoi în anul 1955, la Roma, a apărut volumul colectiv Voies nouvelles vers une histoire de la bourgeoisie occidentale aux XVIIIe et XIXe siècles (1700 – 1850) . Aceste studii, i multe altele, au încercat să definească structurile sociale, care ne apar drept „ansambluri organice de raporturi i coerenŃă” 25 , din punct de vedere economic, social i psihologic. O abordare a structurilor sociale din perspectiva istorică implică studiul unei perioade mari de timp. În această perioadă trebuiesc analizate toate aspectele, a a încât să putem stabili toate determinismele social economice i culturale ce stau la baza stratificării sociale. „Timpul folosit rău e un vehicul foarte lung”, sublinia Fernand Braudel 26 . Istoria socială, potrivit concepŃiei lui Georges Duby, î i propune să se desprindă de „accidentele de suprafaŃă, de aceste mici bule care sunt evenimentele, pentru a sonda grosimea, adâncimea, intrând pentru aceasta în ritmurile de foarte lungă durată, i în aceste mari străfunduri unde nimic nu pare să se schimbe” 27 . Din perspectiva cantitativă, pentru stabilirea grupurilor sociale, a puterii i influenŃei claselor sociale, este necesar ca istoria socială să Ńină cont, să apeleze chiar, la disciplinele învecinate, cum ar fi
25 Albert Soboul, op. cit. , p. 14 26 Fernand Braudel, Histoire et sciences sociales: La long durée , în Annales. Economies. Sociétés. Civilisations , Paris, 1958, p. 725 27 Apud Barbu tefănescu, Tehnica agricolă i ritm de muncă în gospodăria Ńărănească din Cri ana (sec. al XVIII lea i începutul sec. al XIX lea) , vol. I, Oradea, 1995, p. 40 15 demografia i istoria economică – asta în primul rând pentru caracterul lor de disciplină de sinteză. La nivel structural istoria socială nu este doar o tiinŃă cantitativă. Faptele sociale sunt măsurabile evident, în acela i timp, ele pot fi i apreciate sau sortate calitativ. Studiind repartiŃia proprietăŃii sau a exploatării funciare, statisticienii sau economi tii utilizează esenŃialmente datele numerice, suficient exprimate în hectare. Pentru o apreciere mai apropiată de realitatea socială, istoricul este tentat să folosească i alte criterii. El adesea măsoară proprietatea funciară prin prisma raporturilor i schimbărilor feudale, a dependinŃelor juridice. Exploatarea funciară, domeniul feudal, de exemplu, este o „adevărată cultură”, pământul formează oameni, caractere 28 . De asemenea, istoricul folose te metoda descriptivă pentru a determina evoluŃia diverselor categorii sociale, dar i a mecanismelor sociale din interiorul unei comunităŃi. Apoi munca i producŃia conduce la formarea unor entităŃi sociale relative în timp i spaŃiu. Repere ale istoriei sociale în istoriografia românească. Nu ne propunem cu această ocazie să epuizăm acest subiect. Considerăm însă necesar să prezentăm cititorului orizontul a ceea ce înseamnă scrisul social în istoriografia românescă, importantele orientări istoriografice care au contribuit la cunoa terea istoriei sociale a spaŃiului locuit de români. Am dori să aruncăm o privire sumară asupra istoriografiei vieŃii sociale, mult mai veche decât însă i istoria socială, ca disciplină. Formarea, ca preocupare istorică în cadrul istoriografiei române ti, a istoriei sociale a fost posibilă, cu toate vicisitudinile acestui proces. Grăitor, în acest sens (de i nu tim cât de con tient a fost de ceea ce simŃim noi astăzi), este ceea ce spunea Aurel RăduŃiu referitor la faptul că „o epocă istorică poate fi judecată după felul în care ea însă i apreciază alte epoci istorice, o istoriografie se define te la rândul său prin felul în care î i cristalizează conceptele, le transmite i le prime te de la o etapă la alta a dezvoltării sale” 29 .
28 Albert Soboul, op. cit. , p. 18 29 Aurel RăduŃiu, op. cit ., p. 21 16 Parcurgând literatura istorică a vieŃii sociale, scrisă pe parcusul ultimelor sute de ani, integrată adesea în sinteze istorice, nu se poate să nu remarcăm temele majore supuse dezbaterii, i anume: problema originii proprietăŃii pământului, evoluŃia raporturilor de proprietate agrară, structura socială a populaŃiei sau mi cările sociale. Este evident faptul că în istoriografia românescă nu există o istorie socială a României, ci avem doar istorii sectoriale. łăranii, mi cările Ńărăne ti, muncitorii i mi cările muncitore ti (mai ales în anii postbelici), boierimea, burghezia ori Biserica s au regăsit în preocupările mai multor istorici români. Adesea aceste studii s au făcut în mod partizan, fiind scrise într o manieră subiectivă. Primele noastre scrieri istorice referitoare la viaŃa socială au fost scrise de către cărturarii proveniŃi din rândul „elitelor”. Cum vedea un boier societatea Ńărănescă? Cum se vedea pe sine? Sau, în perioada „democraŃiei muncitore ti” cum erau văzute categoriile din vârful ierarhiei sociale? Lăsăm la dispoziŃia fiecăruia dreptul de judecată, inclusiv asupra obiectivităŃii propriei noastre abordări, care vrând, nevrând este influenŃată de tendinŃele actuale ale istoriografiei. În spaŃiul românesc, studii i cercetări concrete i consistente, s au întreprins încă din secolul al XIX lea, iar de atunci bibliografia vieŃii sociale s a îmbogăŃit considerabil 30 . Preocupări de istorie socială pot fi remarcate în spaŃiul românesc încă din secolul al XVII lea, la cronicarii moldo munteni, mai ales la Dimitrie Cantemir, al cărui Descriptio Moldaviae „constituie deja un reper notabil pe această linie” 31 . Cantemir ne dă primele informaŃii referitoare la structura socială, el construie te chiar i o teorie cu privire la originea categoriilor sociale descrise (boierimea – nobilimea, Ńărănimea liberă – răze ii, Ńărănimea aservită – vecinii, oră enii – cetăŃenii, Ńiganii robi). În dezvoltarea istoriografiei române ti cronica reprezintă o formă a scrisului istoric caracteristică culturii feudale. Primele cronici au fost scrise la curŃile domnitorilor munteni i moldavi. O astfel de cronică a fost scrisă la curtea lui tefan cel Mare, iar în łara Românescă, cea scrisă în timpul domniei lui Radu cel Mare, continuată 30 Alexandru Zub, op. cit ., p. 25 31 Ibidem , p. 26 17 apoi la curtea lui Neagoe Basarab 32 . Cronica boierescă, operă personală, independentă de curtea domnească, este o nouă modalitate a scrisului istoric, caracteristică secolelor XVII – XVIII. Cronica lui Grigore Ureche se ocupă de viaŃa domnilor i lucrurile lor. Astfel de preocupări au i Miron Costin sau Ion Neculce, ai căror eroi sunt domnii, membrii familiei domne ti, boierimea mare, dar i alŃi boieri. De asemenea, cărturarii ardeleni, obsedaŃi în mare măsură de ideea naŃională, au manifestat preocupări pentru domeniul social. Transilvania în epoca lui Inochentie Micu, a răscoalei lui Horea, a reformismului iosefinist, a Supplexului este îmbibată răscolitor nu numai de idealurile de dreptate politică i naŃională, ci i de idealurile de dreptate socială. Cărturarul iluminist ardelean se apropie, prin scris, de suferinŃele celor de jos, le înŃelege, se străduie te să le îndrepte. ReprezentanŃii colii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe incai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu) 33 sunt promotorii unui scris puternic impregnat cu elemente ale vieŃii sociale. Cu toate preocupările sale sociale, istoriografia iluministă nu a putut duce la o specializare a cercetărilor de istorie socială, la o delimitare a interesului numai la acest domeniu. În spaŃiul românesc ideea de istorie socială i a făcut locul în istoriografie odată cu ideea de revoluŃie. InovaŃia aparŃine ideologiei burgheze. Momentul istoric care conduce la cristalizarea acestor forme s a petrecut între anii 1815 1830, dacă ne referim la spaŃiul francez, i în preajma revoluŃiei de la 1848, în spaŃiul românesc. Noua coală ia forma romantismului istoriografic, ce se caracterizează prin noua filozofie a istoriei, în centrul căreia se găse te ideea că „transformările societăŃilor sunt de natură socială” 34 . Mihail Kogălniceanu 35 , Nicolae Bălcescu 36 , Alexandru Papiu Ilarian 37 , Bogdan Petriceicu Hasdeu 38 , George BariŃiu 39 , Ioan Pu cariu 40 , 32 Aurel RăduŃiu, op. cit ., p. 26 33 A se vedea în primul rând Istoria, lucrurile i întâmplările românilor a lui Samuil Micu, Hronica lui Gheorghe incai sau Istoria pentru începuturile românilor în Dachia , a lui Petru Maior 34 Aurel RăduŃiu, op. cit ., p. 46 35 Între operele istoriografice cu conŃinut social amintim: Istoria (1837), Histoire de la Valachie (Berlin, 1837), Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naŃională (1843), Despre civilizaŃie (1845), Despre starea soŃială a 18 Nicolae Densu inu 41 i mulŃi alŃi istorici din epoca s au preocupat deopotrivă de istoria narativă, de cea evenimenŃială, cât i de acea „filosofie socială” 42 , necesară cunoa terii societăŃii.
muncitorilor plugari (1846), DorinŃele partidei naŃionale (programul revoluŃionar din Moldova, 1848), LetopiseŃele łării Moldovei (editate în 1852), etc. 36 Semnificative sunt în acest sens lucrările: Puterea armată i arta militară (Ia i, 1844), Prospectul (la „Magazin istoric pentru Dacia, 1845), Cuvânt preliminar despre isvoarele istoriei românilor (1845), Filosofie socială (1846), Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri (1846), Despre împroprietărirea Ńăranilor (1848), Reforma socială la români (1850), Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul (1850), Mersul RevoluŃiei în istoria românilor (1850), etc. 37 Remarcăm Istoria românilor din Dacia Superioară (alcătuită la scurtă vreme după revoluŃia de la 1848, concepută în ase volume, patru urmând a trata chiar revoluŃia ardeleană). 38 Publică lucrarea Ion Vodă cel Cumplit (1865), dar i numeroase studii referitoare la obiceiurile juridice, relaŃiile dintre clasele sociale, istoria armatei, dreptului, religiei, economiei, literaturii sau artelor. 39 Principala scriere istorică a acestuia a fost publicată abia spre sfâr itul carierei sale, în 1889 – 1891, purtând titlul de PărŃi alese (o lucrare a Transilvaniei în trei volme). Alte studii sunt: Despăgubirea proprietarilor. Legile agrare (1848), Iobăgia în secuime (1868), Despre belul civil din anii 1437 – 1438 (1873), Iobăgie veche i iobăgie nouă (1876), Urbariile din Transivania (1876), Transilvania (Iobăgia nouă) (1877), Despre servitute sau sclavie (1880), Locuitorii cultivatori de pământ în Ungaria i Transilvania (1883), Studiul istoric asupra raporturilor agrare din Ungaria i łările adnexe (1884), Horia, Clo ca i Cri an (1884), etc. 40 Prima lucrare mai importantă a acestuia a fost Comentariu la Prea Înalta Patentă din 21 iunie 1854 pentru Ardeal lucrat pentru poporul român (Sibiu, 1858, 2 volume), a mai publicat lucrările: Date istorice privitoare la familiile nobile române (Partea 1 2, Sibiu, 1892 – 1895), Fragmente istorice. Despre boierii din łara Făgăra ului (1907), dar i altele. 41 Acesta publică lucrări de istorie socială precum: Monumente pentru istoria łării Făgăra ului (Bucure ti, 1885), i a legat apoi numele de cunoscuta colecŃie Hurmuzaki , în care a publicat între 1887 – 1897 ase volume însumând mii de documente externe pentru perioada 1199 – 1575. Cea mai importantă lucrare a lui, rămasă nefinalizată, a fost O istorie a poporului român de la origini până la întemeierea Principatelor . 42 Alexandru Zub, op. cit ., p. 26 19 Preocupări pentru descifrarea fenomenelor social demografice putem identifica, în Transilvania, încă de la sfâr itul secolului al XIX lea, când în mediul intelectual românesc transilvănean sunt încurajate scrierea de monografii. Printr un apel, publicat în „Familia” (1892) 43 , se insistă pentru realizarea unor astfel de monografii despre satul românesc, scopul era evident acela de a strânge cât mai multe informaŃii despre originea i vechimea neamului românesc. De i există dovezi că au fost realizate mai multe astfel de monografii, numărul celor care s au păstrat până astăzi este foarte mic. Tot pentru această perioadă de la cumpăna dintre secolele al XIX lea i al XX lea, este constatat interesul pentru educaŃia morală, religioasă, civică sau medicală. Un astfel de exemplu sunt publicaŃiile lui Emanoil Elefterescu: Higiena populară (1892), Necesitatea religiei în lume (1903), Mamă de familie (1903), Despre băuturi i relele alcolismului în popor (1903), Despre răul concubinajului în poporul nostru (1904), Despre căsătorie. InfluenŃa păcatelor i suferinŃele vieŃii familiare (familiale!) (1909) 44 . Toate aceste lucrări nu sunt cercetări specifice istoriei sociale, ele au însă o valoare semnificativă, contribuind la reconstituirea vieŃii sociale i demografice. Dimensiunea socială a istoriei se impusese hotărâtor la finele secolului al XIX lea, când apar importante lucrări, ce ating problematica vieŃii sociale. Între cei mai importanŃi exponenŃi ai acestei orientări istoriografice îi amintim pe T. Codrescu, G. Ghibănescu i, în primul rând, Nicolae Iorga 45 . Remarcabilă este i afirmaŃia lui Ioan Bogdan, în discursul de recepŃie la Academie (1906), care preciza faptul că istoriografia română „tinde să devină din ce în ce mai mult sociologică, fără să înceteze de a mai fi naŃională” 46 . A. D. Xenopol remarcase i el această tendinŃă, insistând asupra raportului dintre istorie i sociologie 47 . Pe aceea i direcŃie s au înscris i principalele opere ale lui tefan 43 Apud I. Chelcea, Literatura monografică a satelor noastre i problemele în legătură cu studiul satului românesc. Momente principale , Cluj Napoca, 1933, p. 7 44 Sorina Paula Bolovan, op. cit. , p. 27 – 28 45 Ibidem 46 Apud Alexandru Zub, op. cit ., p. 27 47 Ibidem 20 Zeletin ( Burghezia română, Bucure ti, 1925; Neoliberalismul ; Bucure ti, 1927), Eugen Lovinescu ( Istoria civilizaŃiei române moderne , I III, Bucure ti, 1924 – 1925), Virgil Madgearu ( RevoluŃia agrară i evoluŃia clasei Ńărăne ti , Bucure ti, 1923), Mihail Manoilescu ( Rolul i destinul burgheziei române ti , Bucure ti, 1942). Viziunea că istoria trebuie să fie mai cuprinzătoare, incluzând socialul este prezentă în concepŃia lui Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, i în primul rând în cea a lui Nicolae Iorga. În perioada interbelică un semnal asemănător este dat i de către coala Sociologică de la Bucure ti , coordonată de către sociologul Dimitrie Gusti, care folose te pentru completarea informaŃiilor, necesare studiilor monografice, inclusiv registrele parohiale de stare civilă. Se impun metode, tehnici i mijloace de redactare a monografiilor săte ti mult mai complexe, registrele de stare civilă fiind importante surse documentare. Mediul urban i rural urmau să fie cercetate sistematic de către această coală coordonată de către sociologul Dimitrie Gusti. Studiul despre tiinŃa naŃiunii , întocmit de către Dimitrie Gusti, la fel ca i cel al lui Nicolae Iorga despre Originea, firea i destinul neamului românesc , sau Istoria românilor a lui Constantin C. Giurescu, ne permite să vedem ansamblul istoriografiei, al societăŃii chiar, ca pe un mare proiect de istorie socială. În această ambianŃă, a disputelor ideologice, apare i lucrarea lui Petru Constantinescu Ia i, în 1925, intitulată Caracterizarea i împărŃirea istoriei românilor. O nouă concepŃie . Noua concepŃie a acestuia stătea în fond sub semnul determinismului economic i social. Puternic influenŃat de doctrina marxistă acesta exclama în faŃa generaŃiei sale: „trăim vremurile de na tere ale unei epoci istorice, denumită de unii RevoluŃia socială” 48 . În jurul Institutului de istorie naŃională de la Cluj se a ează bazele medievisticii române ti ardelene, care i a dovedit ata amentul faŃă de fenomenul social în explicarea deverselor procese istorice. Ioan Lupa , apoi Ioan Moga i în fine, în perioada postbelică, tefan Pascu, au contribuit din plin în ceea ce prive te scrisul istorico social 48 Apud Pompiliu Teodor, Incursiuni în istoriografia română a secolului XX , Oradea, 1995, p. 19 21 transilvănean. David Prodan a iniŃiat, la Cluj, în primii ani ai deceniului al optulea, un program de studii sociale 49 , care schiŃeză, pe fundalul societăŃii feudale, o nouă direcŃie de cercetare care va acoperi dinamica socială, a marilor răscoale Ńărăne ti 50 . Aceste teme erau preferate i de către regimul comunist, ideea „luptei de clasă” mobilizând enorme energii. Este drept că în aceste condiŃii au fost scrise importante lucrări de specialitate, precum cele ale lui David Prodan Prodan – Urbariile łării Făgăra ului (1600 – 1700) , vol. I II; Iobăgia în Transilvania secolului XVI ; Iobăgia în Transilvania (1700 – 1848) ; Supplex Libellus Valachorum ; Răscoala lui Horea , vol. I II, etc. Preferate erau temele răscoalei lui Horea, revoluŃia de la 1848, iobăgia i stările din Transilvania. Silviu Dragomir, Andrei OŃetea, Paul Simionescu, Dan Simionescu, Lucian Boia, Virgil Cândea, Alexandru DuŃu, tefan tefănescu, Henri H. Stahl, Vlad Georgescu, Pompiliu Teodor, Gheorghe Platon, dar i alŃii, în condiŃiile influenŃelor marxiste, au reu it, cel puŃin într o anumită măsură să definescă un nou stadiu în cercetarea socialului din perspectiva istorică. Perioada postcomunistă a evidenŃiat o aplecare tot mai evidentă spre social. Asta i pentru că, a a cum spunea Henri H. Stahl, pledând pentru o „sociologizare a istoriei”, istoria trebuie să „Ńină pasul cu dezvoltarea actuală a tiinŃelor” 51 .
49 Alexandru Zub, op. cit ., p. 30 50 Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 31 51 Henri H. Stahl, Probleme confuze în istoria socială României , Bucure ti, 1992, p. 13 22 POPULAłIA I STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA Numeroasele cercetări i studii ce s au efectuat asupra populaŃiei din spaŃiul carpato balcanic cu privire la diversitatea culturii în epoca bronzului au dovedit faptul că, în ciuda diverselor culturi prezente, există o unitate culturală. Această unitate reflectă i o „unitate etnică” 1. Pe parcursul epocii bronzului se poate constata o divizare a societăŃii, o diferenŃiere socială care va continua să se accentueze. Se vor evidenŃia nuclee ale unor concentrări de putere. Apar uniunile tribale din ce în ce mai mari. Acestea sunt reflectate de către numeroasele cetăŃi i fortificaŃii ce sunt construite, consolidate sau întreŃinute în această perioadă. Sursa noastră principală de informare referitoare la structura socială din perioada epocii bronzului este inventarul necropolelor. Cercetarea inventarului mormintelor ne oferă posibilitatea de a ne construi o imagine asupra statutului individului înmormântat, dar i asupra statusurilor sociale. Urmărind aceste informaŃii putem reconstitui sistemul de organizare a societăŃii, dar i credinŃele i practicile religioase legate de ritualurile de înmormântare 2. PrezenŃa unui inventar funerar important este o dovadă nu numai pentru bogăŃia, ci i pentru poziŃia socială a celui înmormântat 3. Necropolele pot conŃine arme, unelte, vase sau alte obiecte. Într un tumul la Susani s au găsit 150 de vase ornamentate 4. Acesta este doar un exemplu, unul însă foarte relevant. Este foarte clar că persoana ce a fost înmormântată a avut un alt statut faŃă de persoanele înmormântate în aceea i localitate dar în care nu s au descoperit un inventar atât de bogat. 1 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor, vol. I, Bucure ti, 1993, p. 13 2 Istoria Românilor, vol. I, editat de către Academia Română, Bucure ti, 2001, p. 353 3 Ibidem 4 Ioan HoraŃiu Cri an, op. cit ., p. 13 23 Tipul cetăŃilor, mărimea acestora (la Sântana Arad cetatea are un diametru de un km 5), demonstrează importanŃa acordată unei a ezări, unei localităŃi sau unei regiuni. O dată cu apariŃia i intensificarea războaielor s au întărit poziŃiile social economice ale conducătorilor militari. Procesul de diferenŃiere socială a fost adâncit i de comerŃul tot mai înfloritor cu zonele învecinate. Între altele erau aduse perle de faianŃă (din Grecia sau Egipt), săbii lungi din bronz, de tip micenian, i chihlimbar din Baltica 6. Trecerea la epoca fierului a avut, pe lângă efectul economic, un foarte important rol din punct de vedere social. În economie se poate constata o puternică orientare spre păstorit, i legat de aceasta sunt intensificate exploatările de sare 7. Agricultura va cunoa te însă o cre tere importantă odată cu introducerea uneltelor din fier i a celor nou inventate. Organizarea i reorganizarea socială s a datorat însă în primul rând războiului. Adoptarea metalurgiei fierului se datorează în primul rând nevoii de arme mai rezistente 8. Intensificarea războaielor a cerut după sine i o nouă organizare social militară. AristocraŃia militară se desprinde tot mai mult de masa populaŃiei tribale. Inegalitatea socială poate fi însă observată i la nivelul populaŃiei de rând. Unele localităŃi din această perioadă sunt orientate mai mult spre războaie (având i o organizare corespunzătoare). Unele uniuni tribale, mai dezvoltate ajung să stăpânească teritorii mai întinse i mai bogate. În cea de a doua epocă a fierului se pot constata răspândirea, pe scară mai largă, i a altor ocupaŃii; ne referim în special la albinărit i cultivarea viŃei de vie. Pe de altă parte mineritul, o practică mult mai veche s a dezvoltat foarte mult. Armele de fier i majoritatea podoabelor erau confecŃionate în zonele cu zăcăminte miniere. Tot în această perioadă schimburile comerciale se vor intensifica foarte mult, este 5 Ibidem 6 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII lea, Bucure ti, 1995, p. 82 7 Istoria Romîniei, vol. I, editat de către Academia Republicii Populare Romîne, Bucure ti, 1960, p. 143 8 Ibidem, p. 146 24 atestată circulaŃia bunurilor pe spaŃii foarte mari. Sunt răspândite podoabele din zona vest balcanică, i chiar italică9. Ca o necesitate la dezvoltatea producŃiei i a intensificării schimburilor comerciale dintre diferitele comunităŃi a fost introdusă moneda 10 , ca mijloc de schimb. Un alt efect a fost separarea activităŃilor cu caracter me te ugăresc de cele cu caracter agricol. Apar astfel foarte clar cele două categorii sociale: agricultorii i me te ugarii. Pe fondul intensificării schimburilor apare i categoria socială a negustorilor. Descoperirile arheologice atestă această diferenŃiere socială din cea de a doua epocă a fierului. A ezările întărite din secolele al V lea – al III lea î.Hr., ce protejau mai multe a ezări din jur, precum i mormintele aristocraŃiei gentilice (exemple în acest sens pot fi cele de la Zimnicea, din zona Cucuteni Cotnari sau de la Co ofenii din Dos, din Oltenia 11 ) sunt mărturie în acest sens. Zonele cu morminte princiare pot constitui dovezi ale existenŃei unor importante formaŃiuni politice. Astfel de formaŃiuni politice pot fi identificate în sudul Olteniei, nordul Dobrogei i în nordul Moldovei 12 . În această perioadă asistăm i la o cre tere a populaŃiei, fapt dovedit între altele i de dimensiunea cetăŃilor, care este tot mai mare. Totodată, bine de tiut este i faptul că majoritatea cetăŃilor erau centre ale unor comunităŃi, re edinŃe sau sedii ale unor efi tribali locali. Uniunile de triburi sunt tot mai prezente în spaŃiul carpato danubian în perioada care a urmat. Ca urmare a evoluŃiei social economice, organizarea politică a triburilor geto dace fiind tot mai clar exprimată. Aceste uniuni tribale sunt tot mai puternice i controlează arii tot mai extinse. efii acestor formaŃiuni politice, precum i
9 Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 464 10 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 152 11 Ibidem, p. 153 12 Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 465 25 aristocraŃia din jurul acestora vor fi tot mai bogaŃi 13 . Sursa principală de îmbogăŃire fiind războiul 14 . Statul condus de Burebista, ca formă superioară de organizare politică, a fost prin urmare precedat de existenŃa, în această etapă, a uniunilor tribale, unele mai mari, altele mai mici, delimitate teritorial i conduse de efi militari; mulŃi dintre ace tia apar în documentele scrise i pe monede, cu denumirea de „basilei” 15 . 1. Societatea i arhitectura socială în Dacia preromană În secolul I î.Hr., începând cu Burebista, lumea geto dacică intră într o altă etapă a evoluŃiei ei, în etapa statală . Acum se poate vorbi de prezenŃa unui rege la daci, în înŃelesuri deosebite de cele date acestei funcŃii pentru perioada anterioară. Acum regele nu mai este atât un comandant de oaste, funcŃie ce se va menŃine într o măsură deosebită, cât, din ce în ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ civile. Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter pares . PrezenŃa adunării armate lângă rege, în vremea aceasta, nu mai înseamnă „democraŃie militară”, nu înseamnă transformarea regelui într un ef militar. Începând cu Burebista, se poate admite instituirea principiului priorităŃii magnaŃilor la mo tenirea tronului. După detronarea i moartea lui Burebista statul său a fost împărŃit între fiii, nepoŃii sau alte rude ori apropiaŃi ai marelui rege. Este greu să ne inchipuim că Burebista nu a căutat, încă din timpul domniei, să i asigure tronul cu mo tenitori de sânge. Regele ajunge, în vremea statului dacic, un adevărat conducător, preocupat de toate problemele societăŃii, de la purtarea războaielor i până la ridicarea cetăŃilor, de la apărarea clasei dominante i până la reglementarea vieŃii moral spirituale. PreŃuit de popor, glorificându l când i a apărat Ńara, cum s a întâmplat cu Diurpaneus, supranumit Decebalus , regele nu era 13 Dovadă în acest sens stau numeroasele descoperiri arheologice din diferite a ezări, în special cele referitoare la tezaurele sau mormintele foarte bogate în inventar 14 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 153 15 Ibidem 26 considerat zeu. Puterea regelui geto dacilor nu era despotică, ci marginită, chiar controlată de un consiliu aristocratic, dar i de adunarea poporului, ca la vechii macedoneni. Un absolutism întunecat, cumplit, sângeros, de rezonanŃă orientală, teocratic, nu fiinŃa la geto daci. Nu cunoa tem cu exactitate ierarhia în cadrul conducerii statului geto dacilor i, implicit, a consiliului regal. Este sigur însă că regele încerca un control al intregului stat printr un aparat administrativ compus, în partea sa superioară, din tarabostes. Progresele făcute de către societatea geto dacică din punct de vedere economic i social au favorizat procesul centralizării politice din secolul I î.Hr. Expresia acestei dezvoltări i centraralizări politice a fost statul creat i condus de către Burebista. Din punct de vedere demografic putem constata o cre tere semnificativă a populaŃiei 16 . Diversitatea culturală este încă specifică în secolul I î.Hr. spaŃiului carpato danubiano pontic, este opinia mai multor speciali ti ce s au ocupat de cercetarea acestei perioade. O altă chestiune intens discutată este aceea privitoare la formaŃiunea politică condusă de către Burebista. Unii dintre istorici contestă existenŃa statului propriu zis al dacilor, ei încearcă să demonstreze faptul că această formaŃiune politică este în fond o uniune tribală sau o confederaŃie de triburi 17 , inferioară, din punct de vedere al organizării politice i militare, statului. Unii dintre cercetători vorbesc despre această perioadă ca despre „faza finală a comunei primitive” 18 . AlŃi autori contestă acest punct de vedere aducând în discuŃie, fără nici un fel de îndoială, caracterul statal al formaŃiunii politice conduse de către Burebista 19 .
16 Dumitru Berciu, De la Burebista la Decebal, Bucure ti, 1980, p. 11 17 A se vedea lucrarea lui Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană, Cluj, 1972, p. 8 – 15; D. Tudor, Istoria sclavagismului în Dacia Romană, Bucure ti, 1951, p. 19 – 25; Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 162 163 18 Ioan HoraŃiu Cri an, Burebista i epoca sa , Bucure ti, 1977, p. 187 19 A se vedea în acest sens lucrările: Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 650, Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan 27 Este foarte clar însă faptul că la început Burebista a stăpânit o uniune tribală, iar apoi, sub impulsul acŃiunilor energice ale lui Burebista, această formaŃiune politică s a transformat într un veritabil „regat” 20 sau chiar „imperiu” 21 . Din punct de vedere politic totul devine mai simplu atunci când luăm în discuŃie faptul că Burebista este, potrivit relatărilor mai multor autori antici, o căpetenie cu titlul de rege. Statul condus de către Burebista include pe lângă geto daci i alte grupuri etno lingvistice, între care amintim pe cele ale germanilor, celŃilor, illyrilor, sarmaŃilor sau ale grupurilor grece ti din zona pontică. Complexitatea acestei societăŃi este cu atât mai mare cu cât aceste grupuri, la acea dată, atingeau grade diferite de cultură i civilizaŃie. Din această perspectivă, această lume, ne apare ca ceva foarte fascinant. Cunoa tem multe lucruri interesante despre populaŃia din acest spaŃiu. Descoperirile arheologice, mai vechi sau mai recente, pun în lumină o serie de trăsături ale acestei populaŃii. De cele mai multe ori nu cunoa tem însă chestiuni generale despre aceste populaŃii; cine erau sau cum erau organizaŃi. Pe de altă parte, potrivit izvoarelor i surselor de documentare societatea din acest spaŃiu este foarte scindată. Există diferenŃe foarte mari între diferitele arii culturale. Toate acestea au favorizat însă apariŃia unor categorii sociale dominante i a altora defavorizate. Este ceea ce reiese din scrierile lui Strabon, potrivit cărora societatea este divizată între „conducători i condu i, pe de o parte regele i slujitorii săi, iar pe de altă parte supu ii” 22 . O amplă descriere a societăŃii dacice ne este făcută de către Iordanes, acesta se bazează pe opera lui Dio Chrysostomos intitulată „Getica ” sau „ Istoria GeŃilor ”. El vorbe te despre cei care conduceau
Gh. Teodor, op. cit ., p. 162 – 163, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Bucure ti, 1974, p. 42 – 45 20 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 42; Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 650; Dumitru Berciu, De la Burebista la Decebal, Bucure ti, 1980, p. 20 – 29 21 Constantin. Daicoviciu, Dacia, Cluj Napoca, 1969, p. 10 22 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor, ..., p . 89 28 societatea dacică, respectiv tarabostes sau pileati, dar i despre cei condu i (comati) 23 . Expresia materială a nivelului înalt la care a ajuns societatea dacică în secolele I î.Hr. – I d.Hr. este complexul de cetăŃi i fortificaŃii din MunŃii Oră tiei, grupate în jurul complexului de la Grădi tea Muncelului 24 . Complexitatea construcŃiilor, tehnica superioară, materialul de construcŃie folosit, anexele acestor construcŃii i multe altele dovedesc bogăŃia i puterea elitelor politice i religioase ale societăŃii geto dace. Modificări importante în ceea ce prive te înfăŃi area a ezărilor i cetăŃilor dacice încep să apară încă din secolul II î.Hr 25 . Sunt construite importante complexe de fortificaŃii pe platourile i terasele dealurilor; este folosită tot mai des piatra în construcŃia zidurilor. Toate acestea i multe altele sunt dovezi ale existenŃei unei societăŃi puternic divizate social, în care unii erau capabili să exercite o presiune asupra celorlalŃi. Cum arăta această societate? Cum arătau sau cu ce se îndeletniceau dacii? Care era nivelul dependenŃei sociale faŃă de cei puternici? Care era organizarea socială a populaŃiei? Sunt doar câteva dintre întrebările la care ne propunem să răspundem. 1.1. PopulaŃia Daciei PopulaŃia dacică era împărŃită într o serie de comunităŃi (de triburi sau uniuni tribale) având fiecare câte un nume i locuind într un anumit teritoriu. Numele de geŃi i daci sunt la origine numele unor triburi mai mari i mai puternice. Acestea s au impus în teritoriu transmiŃându i inclusiv numele întregului neam al tracilor nordici. Crearea statului centralizat al lui Burebista nu a înlăturat vechile denumiri ale triburilor.
23 Ibidem, p. 90 24 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 278 25 Hadrian Daicoviciu, op. cit ., p. 12 29 1.1.1. Structura etno lingvistică Pe lângă vechii crobyzi i trizi amintiŃi de Hecateu, mai putem observa existenŃa i a altor comunităŃi tribale 26 precum: appulii („cei puternici, cei voinici”) – ace tia locuiau cel mai probabil în jurul cetăŃii Piatra Craivii (aproape de Alba Iulia de astăzi), sucii – de la gura Oltului, burii – ce locuiau în zona deluroasă a Munteniei i Olteniei, biefii – din vestul Daciei, dacii mari – din Maramure i nordul Cri anei, castabocii – ce locuiau CarpaŃii nord estici, carpii – situaŃi în regiunile pontice i în Moldova, ansamensii 27 – pe Some , tyrageŃii sau geŃii – din zona fluviului Tyras (Nistru). Geograful Ptolemeu, care face o descriere a Daciei imediat după cucerirea romană, aminte te o serie de triburi. Douăsprezece dintre aceste triburi erau cu certitudine dacice 28 : predavensii, biefii , albocensii, saldensii , situaŃi în Banat i Cri ana, ratacensii, buridavensii , potulatensii, keiagisii , a ezaŃi în Dacia centrală, Oltenia, Muntenia i nordul Transilvaniei, castabocii , caucoensii , sensii i piefigii , situaŃi în Moldova i Muntenia de est. După istoricii romani îndeosebi, „dacii sunt un vlastar al geŃilor”, i anume „geŃii de dincolo de Istru”. „Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniŃi mai sus, cum î i spun ei în i i i, cum le zic i romanii nota Cassius Dio măcar că tiu prea bine ca unii dintre helleni îi numesc geŃi, fie pe drept, fie pe nedrept”. i, într adevăr, ca regulă generală, „geŃii” erau „numiŃi de romani daci”. A adar, geŃi sau daci, dar i tyrageŃi, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, buri, suci, biephi, etc.erau părti ale unuia i aceluia i popor nord i sud dunărean trac pentru că „obiceiuri au cam acelea i toŃi” i toŃi vorbeau „aceea i limbă” desemnate însă cu nume regionale. Strabon, contemporan al lui Burebista, confirmă i el unitatea lingvistică a geto dacilor, potrivit acestuia „geŃii vorbeau aceea i limbă cu tracii” „ i dacii au aceea i limbă cu geŃii”. Ceea ce ne apare interesant, studiind izvoarele antice este faptul că grecii îi numeau pe locuitorii Daciei geŃi, iar latinii îi
26 Hadrian Daicoviciu, Dacii , Bucure ti, 1972, p. 15 – 34; Ioan HoraŃiu Cri an, Spiritualitatea geto dacilor, Bucure ti, 1986, p. 19 – 32 27 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 63 28 Ibidem, p. 62 30 numeau daci 29 . Strabon vorbe te însă i de daci i de geŃi. Potrivit acestuia geŃii se întind „spre Pont” iar dacii în partea opusă „spre izvoarele Istrului”, unde se învecinează cu „Ńara suebilor germani” (Starbon, VII, 3.1). Analizând populaŃia spaŃiului dacic al ultimelor secole ale erei vechi nu putem să neglijăm faptul că în acest spaŃiu au existat i alte grupuri etnice. Grupuri importante de celŃi se a ează în zona intracarpatică încă din cea de a doua jumătate a secolului IV î.Hr. 30 , în special de a lungul văilor Mure ului i Some ului, dar i în zona Cri urilor i a Banatului de azi. Tot în secolul al IV–lea î.Hr. câmpia dintre Dunăre i Tisa a fost ocupată de către triburile iazigilor 31 . În secolul III î.Hr. în spaŃiul dintre Nistru i Prut au pătruns bastarnii i sarmaŃii 32 (câteva comunităŃi ale acestora pot fi remarcate i în spaŃiul dintre Prut i CarpaŃi). Fără nici o îndoială însă cea mai importantă influenŃă asupra spaŃiului Daciei a fost exercitată de către coloniile grece ti de la Marea Neagră, întemeiate începând cu secolul al VII î.Hr. Prin intermediul acestora geto daci au intrat în contact cu o cultură i civilizaŃie incontestabil superioară. 1.1.2. ÎnfăŃi area i îmbrăcămintea Despre înfăŃi area fizică a geto dacilor avem mărturii literare, multe însă contradictorii, foarte importante surse de documentare sunt însă reprezentările figurate de pe Columna lui Traian i monumentul de la Adamclisi. Geto dacii după cum se poate urmări din izvoarele antice, erau asemănaŃi cu popoarele nordice. Ei erau tipul clasic arian blond 33 : părul blond ro cat, „pielea rece i umedă i din această pricină moale, albă i fără păr” 34 , ochii alba tri verzi. BărbaŃii (toŃi care apar în 29 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 13 30 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României , Bucure ti, 1998, p. 36 31 Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia , IV, p. 80 – 81 32 Dumitru Berciu, op. cit., p. 15; Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 265 33 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 60 34 Galenus, citat de către Constantin C. Giurescu i Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 60 31 basoreliefuri, picturi sau statui) aveau părul până aproape de umeri cu breton, barba deseori frumos aranjată cu foarfecele, înalŃi i puternici. Femeile dace, dacă nu sunt prezentate într o formă idealizată pe monumente, erau foarte frumoase, înalte, zvelte, cu feŃe expresive, cu părul pieptănat pe frunte, prins în coc i cărare pe mijloc 35 . Îmbrăcămintea, ca i înfăŃi area, era aceea i la marea majoritate a populaŃiei, indiferent de clasa socială sau regiunea teritorială. BărbaŃii aveau iŃari de căma ă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor, prinse la mijloc cel mai adesea cu un brâu subŃire, rareori cu brâu lat de piele. IŃarii erau de două tipuri 36 : cei largi din material mai subŃire strân i în jurul gleznelor, i cei strân i pe picior din lână mai groasă. MulŃi daci mai ales nobili purtau o manta prinsă cu o fibulă pe umăr, având pentru vreme rea o glugă. Rareori purtau o haină cu mâneci. Iarna sumanele nu prea lungi, de lână de oaie, îi apărau de frig. ÎncălŃămintele erau alcătuite exclusiv din opinci, majoritatea din piele vara i de blana iarna. Dar vara, mai ales la câmpie cei mai mulŃi daci se poate să fi umblat desculŃi. Exclusiv pentru nobili erau căciuliŃele care le indica rangul, cele pentru vară erau făcute din pânză de in, iar cele pentru iarnă din lână, uneori din blană de oaie întoarsă cu părul în interior. Femeile, purtau o căma ă încreŃită la gât, cu mâneci scurte, i o fustă, de cele mai multe ori lungă până la pământ. Unele femei purtau i basma. 1.1.3. ViaŃa cotidiană. Principalele ocupaŃii Când vorbim de viaŃă cotidiană desemnăm acele manifestări de civilizaŃie pe care le găsim în viaŃa de toate zilele ale geto dacilor, precum i modul de descoperire i utilizare a unor tehnici i obiecte, cuno tinŃe de tot felul, norme sociale i morale. Cele mai multe informaŃii le avem despre habitatul geto dacilor, înŃeles ca tipuri de a ezări i locuinŃe, dar i ca mod de locuire. Zona cea mai interesantă, dar i cea mai studiată, este cea din MunŃii ureanu.
35 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor , …, p. 218 – 220 36 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 268 32 A ezările civile geto dacice sunt preponderent rurale, cu toate că există o clară exprimare a unei culturi protourbane, cvasioră ene ti 37 . Aceste a ezări civile pot fi grupate în trei tipuri distincte: răsfirate , caracteristice în general zonelor montane, chiar i în epocile ulterioare, cvasicompacte i compacte . În a ezările răsfirate, gospodăriile, uneori grupate câte două trei, se aflau la sute de metri unele de altele i erau dispuse pe terase parŃial amenajate în pantele domoale sau piezi e ale înălŃimilor. Alteori, pâlcurile de case erau situate, în funcŃie de formele de relief existente, de a a manieră încât eforturile pentru amenajarea terenului în vederea ridicării construcŃiilor să fie minime. În a ezările cvasicompacte se întâlne te aceea i preocupare pentru dispunerea locuinŃelor i a anexelor gospodare ti în funcŃie de formele de relief, evitându se înghesuirea construcŃiilor chiar dacă terenul se preta la siruri (strazi) de construcŃii. În jurul locuinŃelor din prima categorie se aflau, probabil, atât restrânsele terenuri arabile, cât i pă unile. Lângă acelea din a doua categorie se aflau doar curŃile i grădinile sau livezile, pământul arabil i pă unile comune fiind în afara ariei ocupate de a ezare. Nu putem însă avansa date certe referitoare la întinderea a ezărilor. În zona amintită 38 , compacte sunt doar a ezările de la FaŃa Cetei, FeŃele Albe i Sarmizegetusa, toate situate pe locuri improprii, fapt ce a necesitat terasări pe versanŃii însoriŃi ai înălŃimilor. Surprinzător este i faptul că în zona MunŃilor Oră tiei nu sunt prezente locuinŃele de tip bordei (frecvent întâlnite în câmpia munteană) 39 . În cadrul acestor a ezări toate categoriile de construcŃii se aflau numai pe terase i ele nu ocupau integral suprafaŃa teraselor antropogene, rămânând loc i pentru curŃi. Din punct de vedere economic, a ezările în discuŃie reprezentau, în primul rând, mari centre de producŃie me te ugărească i mari consumatoare de produse agro alimentare. Prin funcŃia lor economică, ele reprezentau aglomerări protourbane, având un caracter oppidan, cum susŃine H. Daicoviciu 40 .
37 Ibidem , …, p. 317 38 Este vorba de zona MunŃilor ureanu 39 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană , ..., p. 51 40 Ibidem, .., p . 43 – 54 33 Arhitectura civilă se asociază într o anumită privinŃă cu arhitectura militară, mai ales când este vorba despre re edinŃele căpeteniilor militare sau ale marilor preoŃi 41 . Au fost descoperite locuinŃe cu plan patrulater, precum i locuinŃe rotunde. Tehnica tradiŃională este mai prezentă în cazul locuinŃelor civile decât în cazul celor militare, de i nici în acest caz nu lipsesc elementele de import. Cât prive te locuinŃele geto dacilor, domeniu în care schimbările survenite în cursul dezvoltării istorice în ceea ce prive te conceperea i amenajarea sunt dintre cele mai lente, în zona MunŃilor ureanu dominau locuinŃele de suprafaŃă, ridicate direct pe sol i construite în majoritate din lemn. Unele locuinŃe sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Pietrele de la baza pereŃilor, dispuse distanŃat sau în ir continuu, nu constituiau temelia clădirii pentru că se a ezau direct pe suprafaŃa amenajată a solului. Atât la clădirile poligonale, cât i la cele rotunde, învelitoarea (acoperi ul) era din indrilă montată pe căpriori, în faŃete triunghiulare. Se constată existenŃa mai multor încăperi dispuse în ir sau grupat, indicii pentru planul evoluat al acestora. Pătrunderea în locuinŃe se realiza prin u i de lemn. Ie ită din comun este apariŃia în zona capitalei dacice a locuinŃelor cu etaj. Raportate la lumea „barbară” europeană, dar nu numai, de a dreptul impresionante sunt captările de apă ale izvoarelor, conductele de teracotă pentru apa potabilă, care, însumate, ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple, captu ite cu lemn sau construite după cea mai avansată tehnică a vremii, canalele dăltuite direct în stâncă sau alcătuite din blocuri anume cioplite, scările monumentale din piatră fasonată, drumurile pavate, unele din lespezi de calcar i protejate de acoperi uri. Toate acestea, chiar dacă au avut drept modele construcŃii similare din lumea greco romană sau au fost realizate i cu participarea unor me teri străini, demonstrează nivelul de civilizaŃie la care ajunsese o parte a lumii geto dacice. Un ingenios sistem de captare i filtrare a apei de băut s a descoperit la Grădi tea de Munte 42 . Apa din două izvoare era captată 41 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 65 42 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor , ..., p. 293 34 prin două Ńevi de plumb, prevăzute cu o sită metalică. Apa era filtrată într un butoi de lemn cu ajutorul unor straturi de pietri i nisip, iar de aici printr o altă conductă care era ajungea la locuinŃele de pe Dealul Grădi tei. Despre modul de hrănire al geto dacilor putem avansa, mai mult pe căi deductive i pe baza materialului descoperit, câteva idei. La nivelul familiilor înstărite, a a cum ne arată descoperirile arheologice, hrana era complexă, abundentă, completată cu produse rafinate din import (untdelemn, vin), regulată i obŃinută, în marea ei majoritate, prin prelucrarea alimentelor de bază. Nevoile acestora erau asigurate printr un comerŃ activ cu celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca i alte popoare, cunosteau tot felul de metode de conservare îndelungată a unor produse (uscare, afumare, folosirea sării, îngheŃarea etc.) i de păstrare a acestora (gropi arse, chiupuri i hambare pentru tot felul de grăunŃe, vase din lemn, ceramică sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinŃă avea amenajată vatra pentru foc, folosită pentru gătit i încălzit. Multitudinea obiectelor din fier (cuŃite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn i ceramică (linguri, stachini, oale etc.), întregesc imaginea unei îndeletniciri civilizate în acest sens. Oamenii de rând erau mult mai dependenŃi de natură din acest punct de vedere, aspect păstrat până spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problemă, hrana în sine era dependentă de tipul de ocupaŃie al comunităŃii respective, de sezon, de zona geografică etc. Hrana acestora era predominant de provenienŃă animalieră, completată cu produse vegetale foarte diverse (culese din natură îndeosebi, dar i cultivate), gradul de prelucrare era modest i obŃinerea acesteia era ocupaŃia principală a tuturor membrilor familiei. Evident, cel mai greu, pentru omul de rând era în perioada de iarnă. Cât priveste îngrijirea sănătăŃii, igiena zilnică, ritmul zilnic de viaŃă, nu putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales în ce i priveste pe cei mulŃi, poporul de rând. La nivelul aristocraŃiei geto dacice din zona capitalei existau, cu certitudine, astfel de preocupări. ExistenŃa instrumentelor medicale importate din lumea greco romană dovedesc aceste preocupări 43 . Trusa medicală descoperită la 43 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor , ..., p. 290 – 291 35 Sarmizegetusa, bisturiul de la Poiana Tecuci, i altele sunt o mărturie în acest sens 44 . Numeroase sunt exemplele de plante medicinale folosite în lumea geto dacă. Denumirile dacice ale unor plante medicinale se impun inclusiv în tratatele grece ti, ceea ce explică importanŃa la care a ajuns medicina geto dacilor 45 . Diversele obiecte (oglinzi, „trusa medicală”, etc.), conductele de apă, canalele i gropile de gunoi atestate prin descoperirile arheologice ne îndeamnă spre concluzia existenŃei unor preocupări de igienă i sănătate. Contactul cu lumea romană i grecească a deprins aristocraŃia geto dacică i cu o anume viaŃă mondenă. Pe de altă parte, femeile geto dace, cel mai probabil, nu primeau nici un fel de ajutor la na tere. Geograful i istoricul Strabon (Geografia , III, 4, 17) vorbind despre anumite obiceiuri ale tracilor i sciŃilor relatează „Femeile muncesc i ele la câmp i, de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaŃi, punându i să stea culcaŃi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul, ezând pe vine lângă apa vreunui râu i l înfa ă” IncineraŃia, cu sau fără tumul, este principalul rit de înmormântare la geto daci 46 , la fel ca i în perioada anterioară. Foarte rar este întâlnit ritul înhumării. Dacă totu i este prezentă înhumarea, acesta este împrumutată de la alogeni. OcupaŃia principală a dacilor a fost, în opinia multor cercetători, agricultura 47 . În opinia noastră ocupaŃia principală a geto dacilor a fost cre terea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne îndeamnă spre o astfel de concluzie. În primul rând, condiŃiile naturale erau foarte favorabile pentru a a ceva, de la es i până în vârful munŃilor. Apoi, cre terea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici în ceea ce prive te asigurarea hranei acestora, nici cre terea animalelor în sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrană diverse i în permanenŃă, precum i cele necesare pentru confecŃionarea îmbrăcămintei. Unele dintre animale (vitele, caii) 44 Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 782 45 Ibidem , p. 291 46 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 337 47 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 60; Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 324 36 constituiau mijlocul principal pentru desfă urarea altor activităŃi productive (pentru tracŃiune sau deplasare), inclusiv în război. Cel mai important argument este însă mărturia unor impresionante cantităŃi de oase de porc, oaie, capră, bou sau cal descoperite în săpăturile arheologice din a ezările geto dace 48 . Pe Columna lui Traian adeseori nobili daci sunt reprezentaŃi călare. De cre terea animalelor se puteau ocupa i acei membri ai familiei (copii, bătrâni, femei) care nu erau cuprin i în alte activităŃi (me te uguri complicate, care necesitau forŃă fizică deosebită sau părăsirea comunităŃii pentru un timp, războaie, comerŃ etc.). Animalele puteau fi mult mai u or puse la adăpost în faŃa acŃiunilor prădalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte căutate de negustorii străini. Într o vreme în care hrana constituia o mare problemă, vitală chiar, animalele constituiau un element de siguranŃă i securitate pentru orice comunitate, o bogaŃie deosebită, un simbol al stării i puterii sociale. În condiŃiile în care pământul se cultiva greu, producŃia era mică i la cheremul capriciilor naturii, du manilor i animalelor de pradă, ca să nu mai vorbim de durata ciclului producŃiei agricole, cre terea animalelor constituia cea mai bună ie ire din această alternativă existenŃială. Nu degeaba, cum vom vedea, geto dacii au venerat unele dintre animale. Între ocupaŃiile cu caracter complementar amintim: pescuitul , apicultura i vânătoarea , ocupaŃii pentru care, de asemenea, condiŃiile naturale erau foarte prielnice i pe care geto dacii le puteau practica, unii ca preocupare principală, dacă nu cumva exclusivă, alŃii ca pe una secundară, complementară, temporară sau chiar întâmplătoare, ca simpli „culegători”. O ocupaŃie foarte răspândită în lumea geto dacică (am putea o situa pe locul al doilea) era agricultura , în înŃelesul antic al termenului de lucrare a pământului, pentru cultivarea plantelor în vederea asigurării hranei pentru om, dar i pentru animale, pentru realizarea unor elemente de îmbrăcăminte. Dacii cultivau grâul, secara, meiul, orzul, zazania, mu tarul, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapiŃa, macul, spanacul, mohorul, inul, cânepa etc., pentru hrană sau pentru produse textile, cel puŃin a a ne arată seminŃele carbonizate descoperite în diverse săpături 48 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 20 37 arheologice. Nu cunoa tem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante în ansamblul celor cultivate i/sau folosite de către geto daci. Spunem „cultivate i/sau folosite” deoarece este evident faptul că pentru hrana lor geto dacii foloseau i foarte multe produse ale unor plante (frunze, rădăcini, fructe etc.), fără ca aceste plante să fie cultivate efectiv, ele crescând de la sine. Date certe avem despre modul în care geto dacii păstrau boabele unor plante, ale cerealelor îndeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana în lumea geto dacică. În zona Sarmzegetusei s au descoperit cantităŃi impresionante uneori, depozitate în mari hambare speciale, în gropi (în interiorul sau exteriorul locuinŃei) sau în chiupuri (oale de lut foarte mari). Cea mai elocventă dovadă însă a practicării pe scară largă a agriculturii de către geto daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinaŃie, descoperite în locuinŃe i în depozite îngropate. Ceea ce se remarcă la mai toate uneltele este forma lor elocventă, superioară, identică adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape, etc.). ExcepŃie face brăzdarul plugului cu tracŃiune animală, care era simetric, confecŃionat dintr o bară masivă de fier aplatizată i îndoită, la partea superioară, cu un cârlig ce se fixa în grindeiul plugului. Acest brăzdar este de origine sud dunăreană 49 , traco getică, acesta răspândindu se în întreaga arie locuită de geto daci. Apicultura este prezentă în preocupările geto dacilor, ace tia se mai ocupau cu pomicultura , despre care avem mai multe informaŃii indirecte, cu viticultura , însemnările lui Strabon fiind edificatoare în acest sens 50 . În activităŃile desfă urate de către geto daci erau necesare tot felul de unelte. Primitive la început, ele devin, pe măsura întrebuinŃării metalelor, din ce în ce mai diversificate i eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevărată revoluŃionare. Pornind de la prelucrarea fierului i în strânsă legătură cu posibilităŃile oferite de uneltele din fier, în societatea geto dacică s a dezvoltat un ansamblu diversificat de me tesuguri .
49 Ibidem, p. 20 50 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 61 38 Exploatarea i reducerea minereurilor de fier s a realizat în spaŃiul carpato dunărean încă din preajma anului 1200 î.Hr. 51 De i cunoscut de mai multe veacuri, fierul a început să fie întrebuinŃat pe teritoriul Daciei masiv abia în a doua jumătate a secolului al II lea î.Hr. Dacii exploatau i reduceau în cuptoare proprii minereul care se afla, din bel ug, în zona Hunedoarei, apropiată capitalei, activităŃi nu la îndemâna oricui i deloc simple. În urma operaŃiunii de reducere a minereului se obŃineau lupele de fier materia primă pentru atelierele metalurgice. Numai în capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere, la Grăi tea Muncelului au fost descoperite două ateliere de fierărie, i judecând după prezenŃa uneltelor de făurărie, i în celelalte cetăŃi i a ezări din zonă 52 (au fost descoperite în importantele centre fortificate numeroase depozite de obiecte din fier i materie primă). Cunoscute sunt pe de altă parte, numeroasele practici i tehnici de prelucrare a lemnului. Numărul mare de unelte din lemn descoperite stau mărturie în acest sens 53 . Unul dintre me te ugurile foarte răspândite era tâmplaria dulgheria . În ansamblul elementelor descoperite în MunŃii Oră tiei, cele de tâmplărie dulgherie constituie lotul cel mai numeros (topoare, bărzi, tesle, fierăstraie, dalŃi, sfredele, rindele, cuie i piroane, balamale i ŃâŃâni, Ńinte etc.). Acest lucru este normal, căci lemnul, considerat în antichitate materialul de construcŃie prin excelenŃă, există din abundenŃă în Dacia, iar grandioasele edificii din piatră i nevoia de locuinŃe au impulsionat dezvoltarea acestor ocupaŃii. Se exploata de asemenea piatra. O categorie de me tesugari fiind, mai ales în zona capitalei, cea a constructorilor (zidarii i cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se făcea în carierele de la Călan i Uroi, în zona de construcŃie practicându se doar mici retu uri. Recent s a descoperit faptul că au fost folosite foile de mică la ferestrele unor locuinŃe din Sarmizegetusa 54 . CantităŃile impresionante de astfel de blocuri de piatră (numai zidurile fortificaŃiei de baraj de la Cioclovina 51 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 18 52 Ibidem, p. 19 53 Ibidem , p. 25 54 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 46 39 Ponorici însumează aproximativ 120.000 m3 de piatră, de exemplu), aduse de la o distanŃă de 40 90 km, somptuoasele cetăŃi dacice, dau dimensiunea extraordinară a acestui gen de activitate. Un alt me te ug practicat în Dacia, certificat de existenŃa uneltelor i a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb – importante în acest sens sunt exploatările din MunŃii Apuseni 55 ), de obŃinerea i prelucrarea bronzului. Exploatarea sării s a dovedit una din sursele de îmbogăŃire. Sarea era necesară i cre terii animalelor. Sarea extrasă în spaŃiul dacic era de multe ori obiectul comerŃului cu spaŃiul balcanic, unde nu existau astfel de zăcăminte 56 . De asemenea, este atestată obŃinerea i prelucrarea sticlei , producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de căruŃe), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cuŃite, frigări, căldări, cazane, crampoane pentru încălŃăminte) i a podoabelor . Un loc aparte îl constituiau făuritorii de arme . Se confecŃionau scuturi (din lemn, de regulă, doar cele de paradă fiind din metal), lănci, suliŃe, săgeŃi (cu vârful în formă de frunză sau în trei patru muchii, cu toc sau peduncul de înmânu are), săbii de tot felul (romane i celtice), dar i tipul lung i curb ( falces ), considerat, de i era răspândit în toată lumea tracică, tipul de sabie specifică dacilor, apoi pumnale curbe ( sicae ), cuŃite de lovit 57 . Se confecŃionau, cu sprijinul me terilor străini, ma ini de luptă, din păcate nici una nu a fost descoperită până acum. Una dintre activităŃile cele mai interesante ale geto dacilor este cea legată de ceramică . Ceramica i olăritul la geto daci a cunoscut o evoluŃie continuă ce poate fi urmărită încă din epoca bronzului. Prin ceramică înŃelegem atât tehnica (priceperea îmbinării i modelării unui amestec plastic format din diverse argile i alŃi ingredienŃi, a decorării, eventual smălŃuirii, uscării i arderii), cât i gama extrem de diversificată a produselor ceramice. În ansamblul a ezărilor dacice predomină, nu obiectele de metal (destul de rar, scump i preŃios în prelucrare), ci cele de lut ars. Geto dacii au realizat două categorii de
55 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 61 56 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 21 57 Ibidem , p. 26 40 vase din ceramică: vase lucrate cu mâna i cele realizate la roata olarului. De milenară tradiŃie pentru acest spaŃiu este ceramica lucrată cu mâna, me te ugul casnic al olăritului cu mâna fiind foarte răspândit la geto daci 58 . De importanŃă capitală a fost adoptarea roŃii olarului, generalizarea acesteia se va face începând cu secolul II î.Hr. 59 Schimbul de produse nu putea să lipsească într o societate atât de prosperă, activă, deschisă spre exterior, avidă de a face, a ti i a avea. Forma dominantă, după opinia noastră, a schimbului intracomunitar i între comunităŃile apropiate, ca i o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc . Îzvoarele vorbesc despre exportul de grâne, pe te, ceară, miere, piei, blănuri, sare sau sclavi 60 . Societatea geto dacică a folosit însă de timpuriu moneda 61 ca element al echivalentului produselor i al schimbului, dar i ca element de tezaurizare i simbol al poziŃiei sociale i bogăŃiei. ComerŃul intern dezvoltat a făcut ca tetradrahmele thasiene să circule în lumea geto dacică până la începutul secolului I î.Hr., mult după ce emiterea lor încetase sau ca drahmele din Dyrhachium i Apollonia să se afle în tezaure alături de ultimele emisiuni romane republicane, de i primul dintre aceste ora e nu mai bate moneda proprie după anul 100 î.Hr., iar drahmele celui de al doilea încetează, în jurul aceleea i date, să mai pătrundă la nordul Dunării. Moneda cea mai numeroasa de pe „piaŃa” dacică, în ultimele două secole a existenŃei statului dacic, a fost însă denarul roman republican i imperial. Dacii au preferat să imite ei în i i denarii romani. Analizele efectuate au dovedit că aceste imitaŃii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutăŃii, nici sub cel al fineŃii metalului. Aceste imitaŃii nu sunt „ilegale”, cum s a crezut atâta timp. Ele se realizau sub controlul direct al autorităŃii statale, uneori chiar în capitala statului. Dacii au continuat să imite monede romane mult timp după ce originalele încetaseră de a mai fi bătute. Copierea fidelă a monedei romane a avut 58 Ibidem, p. 24; Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 46 59 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor , ..., p. 188 – 193 60 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 62 61 A se vedea Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor , ..., capitolul Importurile, comerŃul, moneda , p. 198 – 217 41 un rol covâr itor în integrarea Daciei în vastul schimb de valori ale antichităŃii. 1.2. Structurile sociale Din relatările unor autori antici, greci sau romani, reiese faptul că societatea geto dacică, în epoca sa clasică, era structurată din punct de vedere social în mai multe categorii sociale . Cei mai mulŃi dintre cercetătorii care s au ocupat de această problemă vorbesc de existenŃa a două stări sociale: aristocraŃia i oamenii liberi 62 . Principalele surse documentare referitoare la societatea dacică sunt operele lui Iordanes, privitoare la perioada lui Burebista, i Dio Cassius, acesta din urmă ocupându se de perioada lui Decebal. Cercetând operele celor doi autori antici putem concluziona prin a preciza faptul că societatea geto dacică avea două componente sociale principale: tarabostes sau pileati (aristocraŃia) i comati (oamenii de rând). Stratificarea socială este fără îndoială mult mai complexă. Acest fapt fiind explicat i de stadiul de dezvoltare la care a ajuns societatea geto dacă. Pe lângă cele două componente principale existau în mod cert i alte componente (chiar dacă prezenŃa acestora nu poate fi generalizată la nivelul întregului spaŃiu locuit de geto daci). Dincolo de acest aspect, deloc de neglijat este prezenŃa în structura celor două componente a unor grupuri distincte ce divizau cele două stări sociale. Un alt aspect se referă la gradul de dependenŃă faŃă de aristocraŃie, este sau nu statul dac sclavagist? 1.2.1. AristocraŃia Numele clasei aristocratice geto dacice îl aflăm din scrierile mai multor autori antici. A a, de exemplu, filosoful călător în Dacia, Dion Chrysostomos, ne relatează, în ale sale Discursuri (LXXIII, 3), că „... aici, uneori, se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciuli, a a cum poartă astăzi unii traci, numiŃi geti ...”. Aceea i denumire ne o transmite i Criton, care îi aminte te „pe geŃii purtători de pileus 62 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 65; Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 163 42 (căciulă)”. Cea mai importantă informaŃie legată de numele clasei aristocratice aparŃine lui Iordanes (în Getica) ce ne transmite, de fapt, o tire raportată de Dion Chrysostomos: „El (Dios Chrysostomos) spune că acei dintre ei (geŃi), care erau de neam s au numit la început tarabostes, iar apoi pileati...”. Ace ti nobili deŃineau poziŃii foarte importante în stat: în consiliul regal, în conducerea armatei, în aparatul administrativ, dintre ei erau ale i regii i preoŃii 63 . În plan economic ace ti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesaŃi în negoŃul cu străinii, după unele informaŃii aveau în proprietate i sclavi. De foarte multe ori ace ti aristocraŃi î i puteau exercita influenŃa i asupra comatilor 64 . ImportanŃa deŃinută de către această categorie socială este evidenŃiată i de poziŃia politică i economică pe care o avea. Cei mai numero i soli, de exemplu, menŃionaŃi în documente sunt din rândul aristocraŃiei 65 . O altă idee care ne apare destul de interesantă este aceea că societatea geto dacică este de fapt divizată în trei categorii sociale distincte: aristocraŃia, preoŃimea i oamenii de rând. Această teză, ce evidenŃiază două clase sociale dominante, este susŃinută i de Ioan HoraŃiu Cri an 66 , care, pe baza scrierilor lui Iordanes, ajunge la concluzia că preoŃimea reprezenta o categorie socială distinctă. A se încerca să se facă o delimitare clară între aristocraŃia laică i cea religioasă considerăm că este greu de realizat, atâta timp cât marii preoŃi erau ale i din rândul oamenilor de neam, al aristocraŃilor 67 . Cu toate acestea nu poate fi contestat rolul special jucat de către aristocraŃia sacerdotală în construcŃia i organizarea statului dac clasic. Considerăm însă că în rândurile aristocraŃiei geto dace nu sunt doar două grupuri, numărul acestora putând fi mai mare. ÎmpărŃirea în diferite grupuri a aristocraŃiei se poate face în funcŃie de rolul, importanŃa, poziŃia sau implicarea politică, economică, militară sau religioasă a acestora în conducerea statului dac. Vom încerca în cele ce 63 Iordanes, Getica, p. 40 64 Ioan HoraŃiu Cri an, Burebista i epoca sa , …, p. 195 65 Idem, CivilizaŃia geto dacilor , ..., p. 90 66 Idem, Burebista i epoca sa , …, p. 197 67 Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 777 43 urmează să evidenŃiem rolul jucat în societatea geto dacă a diferitelor grupuri ale clasei dominante. AristocraŃia militară este cea care îl susŃine pe rege în luptele pentru apărarea Ńării, fiind instruită pentru o asemenea activitate. Această aristocraŃie militară provine din rândul efilor de triburi locale care au fost integrate în structura statului dac. Această aristocraŃie o găsim în fruntea cetăŃilor i sistemelor de fortificaŃii prezente în întreaga Dacie. Pe timp de pace această aristoctraŃie deŃinea funcŃii administrative regionale sau locale. Rolul acestora era de a strânge dările i de a recruta oameni pentru armata regelui. Nefiind un popor nomad dacii nu pornesc la război decât cu armata, i nu cu întreg poporul cum făceau în această perioadă germanii din bazinul dunărean 68 . O organizare militară era necesară i există dovezi concludente despre această organizare. Însă i statul condus de Burebista, de urma ii acestuia, sau cel condus de către Decebal poate fi catalogat drept o monarhie cu un pronunŃat caracter militar 69 . În antichitate, pentru ca o Ńară să fie considerată că ar avea condiŃie de stat era absolut necesar ca acest stat să posede o armată permanentă . Dacă pentru timpul lui Burebista nu avem date sigure (putem însă să ne imaginăm faptul că regele dac avea la dispoziŃie o gardă personală necesară eventualelor mi cări interne, pentru a domina i ridica tributul de la ora ele grece ti supuse sau chiar pentru o rapidă intervenŃie la hotare), pentru epoca lui Decebal însă, avem dovezi certe despre existenŃa unei armate permanente. Astfel, în unul din Discursurile sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care a vizitat Dacia lui Decebal dupa anul 87, adică într o vreme de lini te i pace din partea romanilor, spune că acolo el a văzut „peste tot săbii, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaŃi”. Tot din timpul acestui rege, tim de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) că una dintre condiŃiile păcii impuse lui Decebal de către Traian în 102 prevedea ca regele dac „să predea armele, ma inile de război împreună cu constructorii acestor ma ini”. Or, o asemenea clauză echivala cu desfiinŃarea unei armate cu caracter
68 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 66 69 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 164 44 permanent. Dar dovada cea mai puternică o constituie cea arheologică. Este vorba de multitudinea cetăŃilor dacice care, în timp de pace, aveau fiecare câte o garnizoană. Nu numai dorinŃa de a avea cetăŃi bine apărate a făcut ca ace ti basilei să i construiască cetăŃi de piatră pe înălŃimi, ci i dorinŃa acestora de a transmite într un fel transpunerea simbolică a autorităŃii lor în raport cu ceilalŃi membri ai societăŃii. În timpul lui Burebista s a conturat tot mai mult o aristocraŃie funcŃionărească , administrativă, mai ales la nivel central. Aceasta este localizată în special în zona re edinŃei statului din zona MunŃilor ureanu. Rolul acestei aristocraŃii centrale este acela de a transpune în teritoriu voinŃa politică a regelui. Dincolo de această aristocraŃie centrală exista i una provincială. Aflat la începuturile sale statul dac nu putea dispune de un aparat administrativ complex i bine centralizat. Faptul că Burebista nu a înlăturat vechile autorităŃi tribale sau conducerile ora elor grece ti este clar demonstrat de către descoperirile arheologice. Burebista a impus teritorilor incluse în formaŃiunea sa statală renunŃarea la politica externă diferită de cea a regelui, le a obligat să plătescă taxe (tribut?), să furnizeze soldaŃi în caz de război. Centralizarea statului dac, din aceste perspective, ne apare mai degrabă ca fiind una politică i mai puŃin administrativă 70 . Vechile autorităŃi locale sunt păstrate, atribuŃiile vechilor efi de triburi sau uniuni tribale cunosc foarte puŃine modificări. Cu toate acestea regele dac nu s a ferit să i pună oamenii de încredere acolo unde a întâmpinat rezistenŃă sau în poziŃiile pe care le considera strategice. Din punct de vedere economic, există o aristoctraŃie posesoare de turme . Aceasta poate fi localizată în special în zona de câmpie, fapt dovedit de marile ferme descoperite. Ceea ce ne apare ca ceva interesant este lipsa unei aristocraŃii funciare. Proprietatea era în teorie a regelui, în realitate pământul aparŃinea comunităŃilor locale, ob tilor 71 . În virtutea dreptului de proprietate monarhul impune comunităŃilor o taxă. Această contribuŃie nu este defalcată pe familii, ci era a întregii ob ti. De cele mai multe ori era desemnată o persoană care se ocupa de strângerea acestor obligaŃii faŃă de autoritatea centrală. Această persoană reprezintă 70 Ibidem , p. 164 – 165 71 Istoria Românilor , vol. I, ..., p. 777 45 regele, fie că este trimis special, fie că este vechiul sau noul reprezentant al autorităŃii locale. Din acest considerent persoana respectivă poate fi încadrată în rândul unei categorii sociale cvasi proprietare de pământ. PoziŃia cea mai înaltă, ierarhic, o avea însă aristocraŃia sacerdotală, preoŃească . Prestigiul de care se bucura se datora atât funcŃiei religioase, cât i tiinŃei i înŃelepciunii lor. 72 În timpul lui Burebista religia a jucat un rol foarte important în societate, contribuind la realizarea i întărirea unităŃii statului dac. În ansamblul statului geto dacilor un rol deosebit îl juca sacerdoŃiul . PreoŃimea era bine organizată ierarhic 73 , iar marele preot era cel mai apropiat sfetnic al regelui. ViaŃa religioasă în Dacia antică s a împletit cu viaŃa politică 74 . Autorii antici vorbesc despre autoritatea foarte mare pe care o avea marele preot Deceneu în timpul lui Burebista. Este posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvâr it o adevărată reformă religioasă 75 , con tient de autoritatea castei preoŃe ti pe care o conducea i de rolul major al religiei ca element de unitate politică a geto dacilor. Începând cu Burebista, clerul geto dacic a devenit o instituŃie organizată i cu funcŃiuni social politice foarte importante. Conducătorul sacerdoŃiului era marele preot al cultului zeului cel mai cinstit de către geto daci. Nu avem date cu privire la organizarea internă a sacerdoŃiului. Despre preoŃi putem afirma că se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de căpetenie spirituală în stat. ContribuŃia sacerdoŃiului la crearea valorilor spirituale în societatea geto dacică a fost, la vremea aceea, remarcabilă întrucât el era depozitarul aproape al tuturor cuno tinŃelor tiinŃifice. Cu toate acestea, statul geto dacilor nu era unul teocratic 76 , chiar dacă unii regi au deŃinut i funcŃia de mare preot sau, ca în timpul lui Burebista, marele preot a avut o poziŃie foarte importantă în stat.
72 Ovidiu Drimba, Istoria culturii i civilizaŃiei , vol. I, Bucure ti, 1984, p. 805 73 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 336 – 337 74 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 78 75 Istoria Românilor, vol. I, ..., p. 778 76 Nu aceea i părere o au mulŃi dintre cei care au studiat statul dac, unii dintre cercetători vorbesc chiar despre caracterul teoctratic, sacerdotal al statului dacic. 46 Marele preot apare în societatea geto dacică ca un asociat al puterii politice (cum a fost cazul lui Deceneu i Vezina) sau rege i mare preot în acela i timp, cum a fost Comosicus, sau exercitând ambele funcŃii (Deceneu după moartea lui Burebista). ImportanŃa deosebită pe care o aveau preoŃii rezultă i din numărul mare al sanctuarelor i lăca urilor de cult din spaŃiul geto dacic, din bogăŃia acestora. Începând cu secolul I î.Hr., preoŃii geto daci au deŃinut un rol tot mai important în viaŃa culturală, economică i chiar politică. Ei erau deŃinătorii cuno tinŃelor, ocupându se de medicină, astronomie, filosofie, îndeplinind de cele mai multe ori funcŃiile judecătore ti (ca i cunoscători ai voinŃei divine). O ierarhizare a poziŃiilor deŃinute de către diferiŃi reprezentanŃi ai clasei sacerdotale nu poate fi făcută. Din izvoarele antice se tie însă că pe lângă marele preot mai exista i o categorie de „asceŃi i contemplativi, abstinenŃi i vegetarieni, celibatari care trăiau în singurătate, ducând un fel de viaŃă monahală sau de sihăstrie” 77 . Ace ti preoŃi sunt numiŃi în izvoarele antice ktistai sau polistai 78 . 1.2.2. Oamenii liberi Ace tia reprezentau categoria socială cea mai numeroasă a societăŃii geto dace. Diferit de lumea greco romană, unde sclavii reprezentau baza producŃiei, comati sau capillati , cum erau denumiŃi oameni liberi de rând, reprezentau în societatea dacică temelia edificiului social. Despre comati , izvoarele vechi ne spun puŃine lucruri, doar Columna lui Traian este mai generoasă în acest sens. Nu putem, din datele păstrate, să tim numele lor geto dacic, ci doar cel greco latin, cum nu putem ti nici care a fost numele lor autentic, ca grup social. Numele lor, care nu are semnificaŃie socială, este legat doar de înfăŃi area lor exterioară. Despre numele lor (latin capillati , grecesc comati ), dicŃionarele uzuale dau însemnarea de „ pleto i ”, „ cei care poartă părul în plete ”, însemnare ce corespunde reprezentărilor de pe
77 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 805 78 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 337 47 Columna lui Traian. Numele comati este atribuit acestora datorită faptului că umblau cu capul descoperit i cu părul mare 79 . Majoritatea istoricilor susŃin că prin comati trebuie să înŃelegem poporul de rând. Ca atare, ace tia deŃineau poziŃia dominantă în economia dacică, acoperind practic toate activităŃile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijată însă participarea lor la acea adunare armată generală, cu rol politic i militar important. Din rândul acestei categorii sociale se pare că făceau parte Ńăranii lipsiŃi de pământ (pământul era în cea mai mare parte în posesiune comună), păstorii, me te ugarii i lucrătorii din mine. Ei se aflau într o stare de dependenŃă faŃă de aristocraŃie 80 , constituind o „clasă asemănătoare cu plebeii de la Roma” 81 . A fost demonstrat însă, că din rândul comati făceau parte, nu numai Ńărani fără pământ, ci i Ńărani înstăriŃi. Ace tia din urmă nu puteau fi comparaŃi cu plebeii romani. Se pare că deosebirile dintre comati i tarabostes nu erau de natură juridică, ci doar de natură economică i socială. DependenŃa comatilor faŃă de tarabostes era exercitată cel mai probabil prin intermediul ob tilor săte ti. Din acest motiv putem spune că dependenŃa nu era individuală, ci colectivă, ea era a comunităŃii. Din această perspectivă aristocraŃia ar fi fost interesată să menŃină ob tea în dauna extinderii proprietăŃii private a Ńăranilor. Ob te sătească nu înseamnă că agricultura era practicată în comun 82 . Cel mai probabil pământul arabil era proprietate comună. Pământul era împărŃit periodic între familii iar rezultatul (roadele) era proprietatea privată. Descoperirile arheologice pledează împotriva existenŃei unei diferenŃe nete între geto dacii ce locuiau în aceste ob ti săte ti. Nu există locuinŃe care să iasă în evidenŃă, prin bogăŃie, care ar fi dovedit între altele atât existenŃa unei mari proprietăŃi, cât i existenŃa unor relaŃii de dependenŃă directă a majorităŃii faŃă de o minoritate 83 . ExcepŃiile sunt foarte rare, un exemplu 79 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 65 80 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 163 81 Ioan HoraŃiu Cri an, Burebista i epoca sa , …, p. 195 82 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană , ..., p. 86 83 Ioan HoraŃiu Cri an, Burebista i epoca sa , …, p. 214 48 în acest sens este „palatul” de la Pope ti, apoi turnurile cetăŃilor (de i acestea din urmă au cu totul alte explicaŃii) 84 . Din punct de vedere al poziŃiei sociale, economice, politice sau militare aristocraŃia ne apare ca ceva intermediar 85 între autoritatea centrală a basileului i categoria socială (comati) ce constituia suportul, fundamentul producŃiei, de care depinde existenŃa statului dac. 1.2.3. Sclavia la geto daci Cât prive te categoria socială formată din sclavi i captivi , se pot avansa în momentul de faŃă, câteva idei. În vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco romane decât, în cea mai mare parte, sub forma captivilor făcuŃi de armatele romane expediŃionare la Dunăre. Societatea geto dacică atinsese un nivel al dezvoltării sale economice i sociale, care să i permită valorificarea locală a aparentului surplus de forŃa de muncă, iar din punct de vedere spiritual să ducă la înlăturarea practicii vânzării „conaŃionalilor” ca sclavi. PrezenŃa sclavilor ca o categorie socială integrată în economia Daciei este o realitate atestată de mai multe izvoare istorice. Numărul acestora este însă foarte redus. Dintre ace tia, captivii de război constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliŃi la cele mai grele munci, iar viaŃa le era mereu în primejdie. Ace ti captivi nu se aflau la dispoziŃia vreunui particular, ci în puterea regelui, a statului. Este foarte probabil că regii daci, angajaŃi într un mare efort constructiv, acordau o deosebită atenŃie acestei componente a prăzii de război. Munca servilă avea o anumită însemnătate în economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere în vreun domeniu. O importanŃă mai mare, în raport cu situaŃia din agricultură i me te uguri, o aveau sclavii în construcŃiile de interes public, îndeosebi la cetăŃi. Unii dintre istoricii ce s au ocupat de cercetarea acestei perioade au afirmat că statul lui Burebista a fost un stat „sclavagist începător” 86 . ExplicaŃia pentru acest fapt ar fi că nu ar fi fost posibil să se 84 A. Vulpe, Geto dacii în istoria militară a lumii antice , Bucure ti, 1987, p. 46 85 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 41 86 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 278 – 284; Constantin Daicoviciu, op. cit ., p. 29 – 42 49 construiască complexele sisteme de fortificaŃii din MunŃii Oră tiei fără munca a „sute i mii de sclavi” 87 . Nu trebuie să punem însă egal între un „stat antic” i „stat sclavagist” 88 . Cele două noŃiuni nu sunt echivalente cum s a crezut multă vreme. Numărul sclavilor era foarte redus, acest lucru a fost tiut tot timpul, istoriografia marxistă nu îngăduia însă separarea între statul antic i cel sclavagist 89 . Plecând de la această teză s a susŃinut că statul dac ar fi un stat sclavagist începător, aici relaŃiile de tip sclavagist fiind într o formă incipientă. Existau puŃini aristocraŃi, majoritatea populaŃiei fiind constituită din oameni liberi, din „Ńărani agricultori” 90 (crescători de animale i cultivatori de pământ). Unii dintre istorici leagă acest subiect de originea sclavilor în spaŃiul dacic. Hadrian Daicoviciu încearcă să demonstreze faptul că în Dacia nu a existat o piaŃă de sclavi, că în acest spaŃiu sclavii nu erau vânduŃi. Sclavajul, dacă el există, poate fi considerat ca fiind de tip „patriarhal” 91 . Lipsa unei pieŃe de sclavi îl determină pe acesta să precizeze faptul că „sclavajul nu era prea dezvoltat” 92 . Acela i autor face o paralelă între situaŃia din Dacia i cea din Atena, aceasta din urmă fiind considerată un stat sclavagist tipic. Concluzia acestuia a fost aceea că nimic nu ne împiedică să vorbim despre „caracterul non sclavagist al statului dac” 93 . Antichitatea a cunoscut i alte forme de „exploatare” decât sclavagismul, este părerea mai multor istorici 94 . Societatea geto dacă este asemănată cu cea spartană sau cea de tip orientală 95 . În acest caz
87 Constantin Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Ro ie. Monografie arheologică , Bucure ti, 1954, p. 130 88 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 163 89 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană , ..., p. 78 90 D.M. Pippidi, ContribuŃii la istoria veche a României , Bucure ti, 1966, p. 522 91 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 792 92 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană , ..., p. 78 93 Ibidem, p. 83 94 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 163 95 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană , ..., p. 83 50 populaŃia plătea un tribut aristocraŃiei prin intermediul statului. Masele nefiind reduse la sclavie, din punct de vedere juridic acestea erau libere. Chiar dacă există sclavi, în societatea geto dacă nu putem vorbi despre o instituŃie a sclaviei. Societatea nu este împărŃită în sclavi i stăpâni de sclavi. Din această perspectivă caracterul de „stat sclavagist” nu mai poate fi acceptat 96 . În statul lui Burebista se conturează un mod particular de dezvoltare social economică 97 . Această formă s a menŃinut, dezvoltându se i mai mult în timpul lui Decebal, cu toate că numărul sclavilor a crescut destul de mult spre perioada războaielor cu romanii. De i erau prezenŃi, sclavii erau folosiŃi în muncile casnice sau în activităŃi secundare. La curtea regelui îndeosebi sclavii greci sau romani erau folosiŃi la instruirea trupelor sau la scriere. 1.2.4. Femeia în societatea geto dacă Despre viaŃa de familie a geto dacilor tim puŃine lucruri. Familia lor, ca i la alte popoare ale vremii, era una patriarhală, în care cultul strămo ilor, rolul bărbatului era foarte important. De asemenea, cum susŃin cei mai mulŃi speciali ti ai perioadei, geto dacii din vremea statului erau monogami, fapt dovedit de două preŃioase surse de informare Columna lui Traian i Trofeul de la Adamclisi, unde bărbaŃii daco geti sunt înfăŃi aŃi cu câte o singură femeie. Nu excludem posibilitatea ca regii sau aristocraŃii geto daci să fi avut mai multe soŃii 98 . De cre terea copiilor mici se ocupau cu predilecŃie mamele. De la o anumită vârstă, de educarea acestora pentru viaŃă se ocupau bărbaŃii, în cazul băieŃilor, i mamele, în cazul fetelor. Lângă acei bărbaŃi viteji care au impresionat pe autori antici cu credinŃa i curajul lor au trăit fără îndoială femeii foarte puternice, izvoarele documentare fiind însă foarte puŃine. Pentru femeile dacilor istoriografia a fost de a dreptul vitregă, informaŃiile ajunse la noi fiind foarte puŃine. Cu toate acestea, în societatea geto dacă, rolul femeii trebuie să fi fost cu totul deosebit după cum se vede i din chipurile de femei dace sculptate pe Columna înălŃată de romani după războaiele
96 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 793 97 Dumitru Berciu, op. cit ., p. 42 98 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 65 51 dacice. Arti ti ce s au ocupat de ridicarea monumentului nu au fost impresionaŃi doar de calităŃile bărbaŃilor ci i de trăsăturile femeilor dace. Columna ne înfăŃi ează femeia dacă în mai multe ipostaze, ipostaze în care acestea apar zvelte dar cu expresii aspre i mândre, cu o fineŃe incontestabilă a trăsăturilor, cu faŃă ovală, frunte înaltă, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare pe mijloc, acoperind tâmplele i lăsând libere urechile, păr strâns legat într un coc bogat la ceafă i acoperit cu o năframa 99 . Obiectele de podoabă 100 sunt variate i denota gust i eleganŃă. Coliere torsionate, din argint sau bronz, sau lanŃuri împletite cu deosebită maiestrie le împodobesc gâtul. Mâinile au brăŃări din fire groase de argint răsucite sau lanŃuri împletite, având extremităŃile în forma capului de sarpe stilizat, iar degetele sunt pline de inele spiralate sau de simple verigi. Agrafele au forme diverse, tipice fiind cele cu nodozităŃi pe arc în formă de linguriŃă sau scut. Cerceii găsiŃi sunt în formă de verigă subŃire, având ata at la partea inferioară un pandativ fin. Toate aceste podoabe sunt atestate de arheologie i împreună cu un număr mare de mărgele de sticlă, viu colorate, ne vorbesc despre modalitatea în care se împodobeau femeile dace. Bucătăria geto dacă era cât se poate de simplă. Femeile dacilor nu prăjeau grăsimi, nu foloseau carnea în mod exagerat i nici sarea în mod excesiv. Preferau să fiarbă alimentele sau să le servească la masă în stare crudă. Sunt descrise ospeŃe ale dacilor, în literatura antică, din care se poate afla că femeile dacice se pricepeau să gătească fierturi din zarzavaturi i rădăcini aromate i hrănitoare, ca i din carnea de vânat i din pe te. Făceau turte de mei i grâu. OcupaŃiile zilnice, rolul lor în economia societăŃii geto dacice, pot fi reconstituite doar într o anumită măsură. Fără îndoială că lor le reveneau o mare parte din muncile agricole sau din munca de cre tere a animalelor domestice. Pe lângă acestea lor le sunt rezervate me te ugurile casnice tors, Ńesut, croit, cusut i într o oarecare măsură olaritul. 99 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 268 100 Ioan HoraŃiu Cri an, CivilizaŃia geto dacilor , ..., p. 217 – 234 52 Cadrul în care î i desfă oară femeia activitatea este familia, căminul. LocuinŃele au o formă patrulateră, ovală, rotundă sau poligonală. Unele au fundament de piatră, fie din piatră fasonată, fie din piatră de râu sau bucăŃi de stâncă. PereŃii sunt de bârne de lemn acoperiŃi cu lipitură de lut i spoiŃi în diverse culori, sau din pari bătuŃi în pământ uniŃi printr o împletitură de nuiele lipită cu lut i tencuită. La intrare, pragul i u a de lemn, bătută deseori, cu Ńinte de fier, având floarea frumos ornamentată cu motive geometrice sau cu motive vegetale stilizate. În jurul locuinŃelor erau gropi pentru păstrarea proviziilor, cu pereŃi ar i, i există certitudinea că aveau i hambare de lemn la suprafaŃă. Proviziile le păstrau în chiupuri mari de lut îngropate în pământ. Acesta este universul casnic al femeilor dace i este neîndoielnic faptul că ele ajutau la construirea lui. 2. Structuri social economice i juridice în Dacia romană Încadrarea în sistemul social economic, militar, politic i administrativ al Imperiului Roman a unor întinse teritorii cucerite de către împăratul Traian la nordul Dunării marchează începutul unei noi epoci în Dacia, epoca romană. Puternicul regat condus de către Decebal este cucerit i desfiinŃat de către armatele romane, iar o mare parte a Daciei este transformată în provincie romană. În locul înfloritoarei societăŃi geto dace s a instaurat o nouă societate, s au dezvoltat relaŃii social economice i social juridice de altă factură, specifice orânduirii romane de la începutul secolului II d.Hr. Schimbările au fost profunde din punct de vedere economic i social, dar i politic, etno lingvistic sau cultural religios. Toate aceste schimbări, fără nici o îndoială, au dus la o superioară organizare, similară celei din restul lumii romane. Cucerirea celei mai mari părŃi a teritoriului geto dacilor de către Imperiul Roman a determinat „ scoaterea din istorie ” a geto dacilor, extinderea „ istoriei ” romane la Dunărea de Jos, aici a avut loc „sinteza daco romană” i na terea unei civilizaŃii i culturi noi, a românilor 101 . Imperiul s a impus în nordul Dunării mai întâi prin civilizaŃia sa. Fiind 101 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 218 53 un fapt comun, o manifestare a vieŃii de toate zilele, mai vizibilă i concretă, civilizaŃia s a implementat mai repede în noua provincie. Dacia a devenit „traiană” i s a manifestat ca „romană”, în primul rând din punct de vedere al civilizaŃiei. Desprinsă de lumea barbară, Dacia cucerită de către romani este integrată în comunitatea economică, socială, politică i culturală a Imperiului Roman. Romanii introduc în Dacia formele de viaŃă, de organizare administrativă, relaŃiile sociale, civilizaŃia i cultura care le sunt specifice. O viaŃă nouă pulsează pe întreg întinsul provinciei. Toate acestea au dus la un „real progres pe scara dezvoltării istorice generale” 102 . 2.1. PopulaŃia – autohtoni i coloni ti După încheierea războaielor dacice i organizarea provinciei (în această etapă au ajuns în Dacia reprezentanŃi ai aparatului administrativ, fiscal, economic sau militar) au fost adu i numero i coloni ti, foarte mulŃi dintre ace tia fiind cetăŃeni romani 103 . Ca urmare a colonizării a crescut foarte mult gradul de eterogenitate a populaŃiei provinciei, din punct de vedere etnic. PopulaŃia civilă, cu toată diversiatea poate fi grupată în două categorii: autohtonii geto daci i populaŃia nou venită prin procesul de colonizare a provinciei sau familiile reprezentanŃilor structurilor militare, politico administrative i religioase romane. Autohtonii. În timpul războaielor cu romanii populaŃia dacică a avut foarte mult de pierdut din punct de vedere cantitativ. MulŃi bărbaŃi au murit luptând, foarte mulŃi au fost luaŃi prizonieri i trimi i ca sclavi în imperiu. Aceasta nu înseamnă însă că populaŃia autohtonă a fost exterminată. În Cronica sa, Gheorghe incai a susŃinut această teorie, dorind să dovedească descendenŃa romană a românilor104 . Era evident gre it acest punct de vedere. Teza potrivit căreia geto dacii au fost exterminaŃi a fost susŃinută i de către adepŃii teoriei discontinuităŃii 105 . 102 Istoria Românilor, vol. II, editat de către Academia Română, Bucure ti, 2001, p. 35 103 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 382 104 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 78 105 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 137 54 Ace tia susŃin între altele că poporul dac a fost nimicit de către romani, că a fost colonizat de romani, iar în momentul retragerii aureliene întreaga populaŃie a provinciei s a retras la sud de Dunăre. Există dovezi categorice despre persistenŃa populaŃiei dacice la nordul Dunării. Istoricul Dio Cassius, cel care narează desfă urarea războaielor dacice, precum i Columna lui Traian, vorbesc despre supunerea unei mari părŃi a dacilor în faŃa romanilor, i implicit despre convieŃuirea acestora în spaŃiul provinciei nou create. Este adevărat că marea majoritate a monumentelor vorbesc despre coloni ti i mai puŃin despre autohtoni. Este explicabil de ce ace tia nu apar în cuprinsul inscripŃiilor, majoritatea geto dacilor locuiau în mediul rural, departe de mediul unde erau inscripŃionate aceste monumentele, pe de altă parte autohtonii nici nu s au arătat atât de interesaŃi de ridicarea unor monumente. O altă chestiune este legată de adoptarea de către ace tia a unor nume romane 106 , astfel că ei chiar dacă apar în inscripŃii nu apar cu nume dacice. Multe inscripŃii, ce includ persoane cu nume romane, specifică în mod explicit faptul că ace tia erau daci. O mărturie despre persistenŃa i însemnătatea dacilor sunt i numeroasele corpuri de trupe alcătuite din daci, dar cu comandă i organizare romană. Astfel, o Ala I Ulpia Dacorum este întâlnită în Noricum, Cohors II Augusta Dacorum , întâlnită în Pannonia, Vexillatio Dacorum Parthica , lângă Tigru i Eufrat 107 , Cohors I Ulpia Dacorum (creată de Traian), Cohors I Aelia Dacorum (creată de Hadrian), două astfel de unităŃi sunt create de Marcus Aurelius sau Caracala 108 . Acestea i multe altele stau dovadă incontestabilă a prezenŃei dacilor, mai mult a trupelor alcătuite din daci, în rândul armatelor romane. Despre învingerea i subjugarea dacilor vorbesc mai mulŃi autori antici. Dio Cassius (LXVIII, 14, 1) precizează faptul că Traian „a biruit pe daci”, Ammianus Marcellinus (XXI, 5, 14) vorbe te i el despre „biruinŃa asupra dacilor” din timpul lui Traian. În aceea i direcŃie Aurelius Victor i Eutropius vorbesc depre supunerea dacilor de către
106 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 387 107 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 78 108 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 394 55 Traian 109 . Geograful Ptolemeu pomene te despre existenŃa, în anii de după întemeiarea provinciei, a mai multor comunităŃi cu nume de origine dacică110 : Costaboci, Albocenses, Buridavenses, Saldenses, s.a. O altă certă mărturie a dacilor a fost prezenŃa numeroaselor toponime i hidronime de origine dacică care au fost preluate i menŃinute de către romani. LocalităŃi 111 precum: Ampelum, Apulum, Arcidava, Cumidava, Dierna, Germisara, Napoca, Porolissum, Potaissa, Samum, Sucidava, Tibiscum vor cunoa te o puternică dezvoltare în epoca romană, la origine acestea, după cum este lesne de observat, au fost dacice. Continuitatea dacică este demonstrată i de numeroasele râuri cu nume dacice: Alutus, Crisius, Marisus, Samus, Tisia, etc. Onomastica dacică este i ea prezentă, nu într o pondere foarte însemnată însă, inscripŃiile descoperite până în prezent pomenesc 67 de nume dacice, în comparaŃie cu peste 3000 de antroponime de altă origine 112 . Descoperirile arheologice demonstrează continuitatea a ezărilor dacice, a cimitirelor specifice dacilor. Riturile de înmormântare, obiceiurile, cultura materială i spirituală dacică sunt realităŃi prezente i după cucerirea romană. PopulaŃia dacică locuia cel mai adesea în lumea rurală, unde formau majoritatea populaŃiei. Oricât de mare a fost numărul coloni tilor populaŃia geto dacă a rămas majoritară, treptat ace tia au fost atra i spre modul de viaŃă roman. PrezenŃa credinŃelor vechi geto dace, a divinităŃilor proprii, de cele mai multe ori însă cu nume ale unor zeităŃi greco romane, vorbesc despre prezenŃa dacilor, dar i despre sincretismul religios la care asistăm 113 . Dacă imediat după cucerire populaŃia geto dacă era subjugată cu forŃa armelor, fiind lipsită de libertate i drepturi, cu timpul diferenŃele dintre autohtoni i coloni ti au început să dispară. Cu toate acestea au existat câteva încercări de revolte i frământări sociale din partea 109 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 139 110 Ibidem , p. 139 – 140 111 D. Tudor, Ora e, târguri i sate în Dacia Romană, Bucure ti, 1968, p. 24 112 Ibidem , p. 142 113 Mihai Bărbulescu, InterferenŃe spirituale în Dacia Romană, Cluj Napoca, 1984, p. 81 56 autohtonilor. Acest fapt datorându se noii forme de proprietate, noii organizări social economice i politice impuse de alogeni. Coloni tii. În Dacia colonizarea s a făcut foarte rapid, statul însu i contribuind la a ezarea în aceste regiuni a „nenumăraŃi” cetăŃeni romani i locuitori din întregul imperiu 114 . Colonizarea s a făcut cu scopul de a controla mai bine numeroasa populaŃie autohtonă, pentru a lua în stăpânire i exploata cât mai eficient teritoriul cucerit 115 . Noua populaŃie, care se a eza în ora e i sate 116 , a ajuns în Dacia fie din iniŃiativă proprie (atrasă fiind de perspectivele economice i sociale oferite – această formă de colonizare a fost mai intensă pe parcursul secolului II i în prima jumătate a secolului III 117 ), fie coordonată de către stat, având un caracter oficial. Putem astfel să distingem două forme 118 ale colonizării oficiale romane în Dacia. Una tradiŃională, prin întemeierea de colonii. În cazul Daciei a fost creată o singură colonie întemeiată exclusiv prin acest procedeu – Ulpia Traiana 119 (denumită mai târziu i Sarmizegetusa). Cea de a doua formă, a fost generată de atribuirea de pământ din ager publicus unor grupuri de cetăŃeni romani (dar nu numai, numero i peregrini beneficiind în Dacia de astfel de facilităŃi) în diferite localităŃi ale provinciei (în acest caz nu au fost create localităŃi noi prin colonizare). Fie că au fost cetăŃeni romani, fie că au fost doar peregrini, ace ti coloni ti aveau în marea lor majoritate nume romane. Este foarte clar însă că în spatele acestor nume romane se ascundeau de multe ori „un grec, un sirian ori un dac” 120 , ce erau mai puŃin romanizaŃi. Cu toate acestea marea majoritate a coloni tilor erau vorbitori de limbă latină 121 . Prin această a doua formă de colonizare mai multe localităŃi au ajuns să cunoască o dezvoltare considerabilă, ajungând chiar la rangul de municipia imediat după urcarea pe tronul
114 Mihail Macrea, ViaŃa în Dacia Romană , Bucure ti, 1969, p. 251 115 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 81 116 Ibidem 117 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 152 118 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 383 119 Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei , Bucure ti, 1986, p. 53 120 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 81 121 Ibidem 57 imperial al lui Hadrian. A a a fost cazul localităŃilor: Drobeta, Napoca sau Romula 122 . Coloni tilor adu i oficial în Dacia li se adaugă funcŃionarii din adminstraŃia provinciei i ai diferitelor exploatări ale bogăŃiilor ei, numero ii soldaŃi adu i pentru apărarea provinciei (numărul acestora era cu atât mai important cu cât Dacia era o provincie de graniŃă), apoi me te ugari, negustori i evident sclavii ce slujeau atât în administraŃie, cât i în diferite sectoare economice 123 . Unele grupuri de coloni ti au fost adu i pentru a desfă ura activităŃi cu caracter minier. A a este cazul unor comunităŃi dalmate ce sunt colonizate pentru exploatarea aurului de la Alburnus Major 124 , numărul a ezărilor de acest tip din MunŃii Apuseni fiind destul de ridicat. Numărul acestor coloni ti romani adu i în Dacia nu poate fi estimat, este posibil însă ca ace tia să fi fost destul de mulŃi din moment ce atunci când Hadrian a dorit să părăsească Dacia el a fost sfătuit, conform spuselor lui Eutropius (VIII,6,2), de apropiaŃi să nu o facă pe motivul de a nu lăsa pradă barbarilor prea mulŃi cetăŃeni romani. CompoziŃia etnică i originea coloni tilor este foarte diferită. Coloni tii italici, de i destul de redu i numeric, sunt prezenŃi începând cu întemeierea provinciei. O parte însemnată a coloni tilor de la Ulpia Traiana proveneau din Peninsula Italică 125 . Tot din această regiune proveneau funcŃionarii de rang înalt din administraŃia civilă i militară. Unii dintre istorici folosesc onomastica găsită în inscripŃii pentru a demonstra ponderea ridicată a italicilor. Din totalul numelor trei părŃi sunt de tip roman sau italic 126 . Evident nu toŃi erau italici, mulŃi dintre ace tia fiind chiar daci romanizaŃi, care au adoptat nume romane. Numero i sunt orientalii, mai ales vorbitori de limbă greacă 127 , apoi cei originari din provinciile învecinate: Moesia, Tracia, Noricum, Pannonia,
122 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 152 123 Mihail Macrea, op. cit ., p. 252 124 V. Wollman, Mineritul metalifer, extragerea sării i carierele de piatră din Dacia Romană , Cluj Napoca, 1996, p. 84 125 Mihail Macrea, op. cit ., p. 254 126 Ibidem , p. 254 127 Mihail Macrea, op. cit ., p. 255 58 dar i din Galia, Gemania, ParŃia sau Africa 128 . Indiferent de originea lor toŃi ace tia sunt purtătări ai culturii i civilizaŃiei romane. Veteranii au jucat un rol demografic considerabil în structura populaŃiei daco romane, dar i în desfă urarea vieŃii provinciei 129 . Ei au fost factori activi ai procesului de romanizare din poziŃia pe care au obŃinut o, de cetăŃeni romani, de proprietari de pământuri sau sclavi, de magistraŃi ai imperiului. 130 De i inscripŃiile vorbesc doar despre un număr redus de veterani ce au ales să trăiască în Dacia după terminarea stagiului militar, în cei peste 170 de ani cât a fost prezentă armata romană la nordul Dunării se pare că numărul veteranilor a fost destul de ridicat, contribuind semnificativ la cre terea demografică i la intensificarea procesului de romanizare a populaŃiei autohtone. Unii cercetători evaluează numărul veteranilor răma i în Dacia la peste 82000 de persoane 131 . 2.2. Dreptul roman i structurile social juridice Societatea romană clasică era împărŃită în mai multe structuri social juridice, în ordine politice i sociale. Această împărŃire era făcută în funcŃie de origine i de avere. A diviza această societate între patricieni i plebei nu este suficient. În timpul Republicii conflictele între cele două grupuri au dus la obŃinerea unor importante drepturi politice i sociale pentru plebei, care au obŃinut accesul spre magistraturi. Încă din anul 451 î.Hr., plebeii au reu it să codifice vechile cutume în Legea celor XII Table , prin acest act juridic era anunŃat principiul egalităŃii tuturor cetăŃenilor în faŃa legilor 132 . Sfâr itul Republicii a consemnat o reducere a numărului patricienilor la aproximativ 30 de familii. În schimb se va forma o nouă aristocraŃie, ce
128 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 153 129 După lăsarea la vatră foarte mulŃi dintre veterani au ales să rămână în Dacia, ocupând poziŃii importante în structura social economică i administrativă a provinciei. 130 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 157 131 Ibidem , p. 158 132 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 717 59 include atât patricieni, cât i plebei îmbogăŃiŃi, membri ai Senatului sau persoane ce deŃinuseră înalte magistraturi. Putem identifica două criterii de stratificare a populaŃiei Romei antice. În primul rând, putem să facem o delimitare între diferitele componente ale acestei populaŃii după criteriul economic, discutăm în acest caz de o stratificare social economică . În al doilea rând, în societatea romană, există o clară delimitare juridică între a a zisele ordine, avem în vedere prin urmare o stratificare social juridică . În ceea ce prive te structura social economică , separaŃia este clară – există o categorie a proprietarilor i una a producătorilor. Din rândul proprietarilor făceau parte: aristocraŃia latifundiară , ce se bucura de importante drepturi i privilegii social politice, proprietarii de companii i mari ateliere me te ugăre ti , bogaŃi i foarte influenŃi i aristocraŃia urbană , ce trăia din resursele funcŃiilor pe care le îndeplinea. Producătorii îi includeau în primul rând pe sclavi , care reprezentau baza producŃiei, reprezentând cea mai mare parte a populaŃiei statului roman, pe liberŃi , incluzând persoanele eliberate din sclavie, i pe oamenii liberi , persoane ce trăiau din munca pe care o prestau. Ierarhia socială determinată de criteriul economic este dublată de stabilirea unor ranguri precise, de o stratificare social juridică. PoziŃia cea mai privilegiată din acest punct de vedere este ocupată de către cetăŃenii romani , ace tia bucurâdu se de patru fundamentale drepturi: de a se căsători, de a face comerŃ, de a participa la viaŃa politică (alegând sau fiind ale i) i de a avea o avere privată. Urmau apoi, străinii sau peregrinii , numărul acestora a crescut foarte mult pe măsură ce s a extins imperiul, liberŃii i sclavii , ace tia din urmă fiind consideraŃi „forŃa de muncă mi cătoare, vorbitoare”. Aceste două încercări de stratificare a populaŃiei Romei antice se întrepătrund, este vorba în ambele cazuri despre stratificarea aceleea i populaŃii. Nu putem pune semnul egal între cetăŃenii romani i componenta proprietarilor sau aristocraŃie, de i este evident că aristocraŃia se bucura (sau era condiŃionată!) de privilegiile cetăŃeniei romane. În acela i timp este destul de evident că structurile social juridice ale sclavilor sau liberŃilor făceau parte, în marea lor majoritate, din structurile social economice ale producătorilor.
60 O clasică delimitare a populaŃiei statului roman a fost făcută în ordine politice i sociale. Astfel, existau ordinul senatorial , ordinul cavalerilor , plebea i sclavii . Ordinul senatorial . Numărul senatorilor a fost fixat de către Augustus la 600 133 , această cifră nefiind depă ită. În timpul Republicii ace tia au posedat averi foarte mari, fiind capabili de a construi mari edificii publice. Averile acestora s au diminuat însă datorită suprimării unor vechi privilegii. Originea lor putea fi i alta decât Roma sau Italia. Începând cu Traian însă senatorii sunt „îndemnaŃi” să cumpere pământ în Peninsula Italică, fiind astfel legaŃi de Roma. Ei se distingeau i prin îmbrăcăminte, purtau toga cu bandă lată de purpură i încălŃăminte de culoare ro ie. În teatru ei aveau locuri rezervate 134 . Din punct de vedere economic începând cu secolul II d.Hr. ei sunt tot mai dependenŃi de împărat. Patrimoniul minim al unui senator a fost stabilit la 250.000 denari 135 . Împăratul are dreptul de a alege senatori, dar i dreptul de a retrage această calitate. Ordinul cavalerilor . Prin poziŃia pe care o ocupau ace tia se aflau între nobilis i poporul de rând 136 . Numărul lor este mult mai ridicat, fiind estimat 25.000 numai în Roma i Peninsula Italică. Averea acestora trebuia să treacă de 100.000 denari. Începând din secolul IV d.Hr. ordinul nu mai indică o demnitate militară ci îi include pe cetăŃenii bogaŃi ce nu intrau în Senat. Ei nu puteau deŃine magistraturi, în schimb se ocupau de afaceri, interzise senatorilor 137 . Nu făceau însă comerŃ 138 , negustoria fiind dispreŃuită i lăsată la dispoziŃia oamenilor liberi, liberŃilor sau sclavilor imperiali. Această aristocraŃie de rangul al doilea purta ca i semn distinctiv inelul din aur i toga tivită cu o fâ ie îngustă de purpură 139 . Plebea . Pe lângă aristocraŃie i micii me te ugari sau micii proprietari, existau în mediul urban o categorie de oameni foarte săraci, 133 Iosif Constantin Drăgan, op. cit ., p. 64 134 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 717 135 Iosif Constantin Drăgan, op. cit ., p. 64 136 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 717 137 Ibidem 138 Iosif Constantin Drăgan, op. cit ., p. 66 139 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 717 61 ce trăiau din mila publică. Numărul acestora la Roma se ridica la aproximativ 700.000 de persoane. Originea acestora este diferită; mulŃi dintre ace tia au fost Ńărani liberi ce i au pierdut pământurile în favoarea aristocraŃiei. Sclavii . Ace tia se găseau pe ultima treaptă a societăŃii romane. Ei proveneau din războaie. Romanii întreprindeau de multe ori campanii militare doar cu scopul de a „aproviziona” piaŃa romană cu sclavi. O altă sursă a sclaviei era vânzarea cumpărarea de sclavi, existau târguri i pieŃe speciale pentru sclavi. Sclavii puteau proveni i prin na tere sau atunci când nu puteau să i plătească datoriile 140 . Cei mai mulŃi dintre sclavi erau din categoria celor ordinari , ce trebuiau să îndeplinească munci foarte grele în agricultură, mine sau ateliere me te ugăre ti. O situaŃie ceva mai bună o aveau sclavii publici , ce erau folosiŃi în administraŃia imperială sau ca mici funcŃionari în mine, mai existau apoi sclavii privaŃii ce erau folosiŃi în administrarea unor prăvălii sau ateliere. Cea mai bună condiŃie o puteau însă obŃine sclavii imperiali . Ace tia devin foarte puternici, din punct de vedere economic, gestionând averi foarte mari. Multe activităŃi economice, considerate strategice, erau administrate direct de către împărat, i, de foarte multe ori aceasta se făcea prin intermediul sclavilor imperiali. Transportul de sare din Galia sau de grâu din Egipt a fost de multe ori făcut de către ace tia. Puterea economică a acestora este dovedită i de monumentele funerare pe care le ridică pentru familiile lor sau ale stăpânului. La Sarmizegetusa romană un sclav a ridicat chiar un templu pentru zeiŃa Celestis Virgo Augusta 141 , semn al unei consolidate poziŃii economice, juridic însă acesta era tot un sclav, inferior celui mai sărac dintre plebei. 2.3. Caracterizarea structurilor sociale în Dacia Romană łinând cont de caracteristicile societăŃii dacice clasice i de cele ale societăŃii romane putem să ne imaginăm cum arăta societatea daco romană i structurile sociale din perioada Daciei Romane. Chiar dacă
140 În acest ultim caz persoana îndatorată devenea sclavul persoanei care la împrumutat. 141 Iosif Constantin Drăgan, op. cit ., p. 65 62 romanii, din postura de cuceritori, i au impus propria ordine socială, totu i nu trebuie să subestimăm capacitatea de rezistenŃă a dacilor în faŃa acestor schimbări. Ne permitem să spunem faptul că noua societate este rezultatul unui compromis între cele două tendinŃe. Analiza structurilor sociale i a mecanismelor sociale este în măsură să demonstreze faptul că romanii, de i au încercat să i impună regulile, au trebuit să Ńină cont i de caracteristicile i legităŃile sociale ale autohtonilor. Stratificarea socială în Dacia s a făcut în perioada romană după modelul extins la nivelul întregului imperiu. Putem discuta despre o componentă juridică , în acest caz discutăm de oameni liberi i de sclavi; apoi o componentă civică , împărŃirea populaŃiei după acest criteriu evidenŃiază două categorii, respectiv: cetăŃenii romanii i cei ce nu posedă cetăŃenia romană, i în fine, componenta economică , avem în vedere în acest caz pe proprietari i pe producători. A spune că societatea din Dacia, sau chiar din lumea greco romană clasică, este împărŃită în două „clase antagoniste” 142 , specifice lumii sclavagiste, respectiv sclavii i stăpânii de sclavi ni se pare o formulă prea simplistă. Este adevărat că în unele ramuri ale economiei Daciei predomina munca sclavilor 143 , nu putem însă generaliza reducând societatea la doar două grupuri sociale. Unii dintre istorici propun o privire de ansamblu asupra societăŃii, i că nu trebuie să Ńinem cont doar de un anumit criteriu când delimităm sau definim structurile sociale din această perioadă. Din această perspectivă cetăŃenii romani, peregrinii, liberŃii i sclavii formează categorii ce nu pot fi încadrate într o „schemă simplificată i rigidă a claselor” 144 . Acest punct de vedere, ce permite analiza socială nu doar prin intermediul unui anumit criteriu, vine să completeze încercările, de multe ori nereu ite, de a stabili relaŃiile dintre categoriile juridice, civice sau economico materiale. Un cetăŃean roman, de exemplu, putea să aibă o poziŃie social economică inferioară unui sclav 142 Această teză, potrivit căreia societatea din Dacia Romană era împărŃită între sclavi i stăpâni de sclavi a fost susŃinută de către mai mulŃi istoricilor români, unii dintre ei reliefând de altfel „lupta de clasă” din perioada antică, ace tia vorbind despre predominarea relaŃiilor de „exploatare sclavagistă”. 143 Mihail Macrea, op. cit ., p. 269 144 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 205 63 imperial, primul însă avea libertate i drepturi depline, pe când sclavul nu avea aceste drepturi. Economic situaŃia sclavului era net superioară, el însă nu se bucura de drepturi politice i juridice care să i asigure promovarea în rândul elitelor politice conducătoare145 . Analizând starea i viaŃa socială din Dacia Romană putem ajunge la concluzia că există două importante categorii de populaŃie 146 una superioară , alcătuită din cetăŃeni romani i peregrini bogaŃi, dar i unii liberŃi sau sclavi imperiali ce au venituri destul de importante, i una inferioară , alcătuită din oameni liberi, de condiŃie materială modestă, liberŃi i sclavi de rang inferior. Juridic, cetăŃenii romani se bucurau de toate drepturile. În Dacia cetăŃeni romani erau unii dintre coloni ti sau veteranii. Veteranii obŃineau cetăŃenia romană după ce slujiseră 25 de ani în armata imperială 147 . Numărul persoanelor care beneficiau de cetăŃenie romană a fost redus la început, extinzându se odată cu cre terea numărului veteranilor i a localităŃilor ce au trecut de la statutul de municipia la cel de colonie. Edictul împăratului Caracalla ( Constitutio Antoniniana ), din anul 212, a extins cetăŃenia romană la aproape toŃi oamenii liberi din imperiu 148 . După cetăŃenii romani urmează latinii 149 , ce se bucurau de prerogativele dreptului latin, dar neavând acelea i drepturi politice ca i romanii. Ace tia erau un fel de cetăŃeni de rangul al doilea, locuitori ai municipiilor. Marea masă a populaŃiei în Dacia era alcătuită din peregrini , cei mai mulŃi dintre ace tia fiind chiar geto daci. Cadrul lor juridic era stabilit prin „dreptul autohton geto dac” 150 . Urmau liberŃii , sclavi eliberaŃi de către stăpânii lor, i în fine la baza acestei piramide, având condiŃia cea mai inferioară se aflau sclavii . Sclavii pot constitui o clasă socială doar din punct de vedere juridic, în realitate ei erau răspândiŃi în toate structurile sociale, la fel ca i oamenii liberi. 145 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 239 146 Ibidem 147 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 103 148 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 207; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 103; 149 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 218 150 Ibidem , p. 220 64 Politic i economic, în fruntea ierarhiei sociale erau situaŃi membri ordinului senatorial i cavaleresc. Guvernatorii provinciei, comandanŃii legiunilor, procuratorii provinciali, cei ai minelor, comandanŃii trupelor auxiliare intrau în această categorie. Chiar dacă în rândul cavalerilor au intrat i daci se pare că nici unul dintre ace tia nu a obŃinut o astfel de demnitate 151 de i părerile sunt împărŃite în acest sens 152 . Marea majoritate a acestora erau veniŃi în Dacia doar pentru perioada mandatului pe care îl exercitau. În această perioadă putem constata o răspândire a marilor proprietăŃi latifundiare, implicit existenŃa aristocraŃiei latifundiare . Ponderea acestora este însă destul de redusă. Mult mai importantă ne apare aristocraŃia municipală , oră enească. Aceasta î i are originea în primele grupuri de cetăŃeni romani sosiŃi în Dacia. Din rândul acestora făceau parte familii ale unor cavaleri ce deŃineau importante resurse economice i care monopolizau funcŃiile locale din aparatul de conducere. Indiferent de poziŃia politică i administrativă, stăpânii de sclavi , de mulŃi sclavi, erau foarte influenŃi i foarte bogaŃi. Cei mai mulŃi stăpâni de sclavi sunt atestaŃi în ora ele Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Tibiscum, Porolissum i Drobeta 153 . Ei sunt proprietari de pământ, dar i proprietari de ateliere me te ugăre ti, prăvălii, negustori, etc. MulŃi dintre ace tia intrau în rândul aristocraŃiei oră ene ti 154 . Cel mai mare proprietar de sclavi era însă statul 155 . În Dacia, sclavii imperiali alcătuiesc o adevărată armată de funcŃionari de rang inferior. Stăpâni de sclavi erau i instituŃiile civile sau religioase. Ora ele, templele, colegiile profesionale puteau avea sclavi în proprietate 156 . „Stăpâni de sclavi” puteau fi însă chiar i unii
151 Ibidem , p. 205 152 Mihail Macrea, op. cit ., p. 271, vorbe te despre existenŃa unor inscripŃii care ar demonstra faptul că unii cetăŃeni romani, proveniŃi din rândul dacilor ar fi obŃinut înalte demnităŃi publice în Dacia Romană 153 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 421 154 Mihail Macrea, op. cit ., p. 271 155 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 240 156 Mihail Macrea, op. cit ., p. 273 65 dintre sclavi, mai ales cei care controlau importante afaceri ale statului. Numărul sclavilor din Dacia este greu de estimat. Analizând totalul inscripŃiilor care fac referire la sclavi sau liberŃi, ne dăm seama că numărul acestora era destul de mare. Ponderea sclavilor în societate nu era nici pe departe comparabilă însă cu cea din alte părŃi ale imperiului. Dacă ponderea sclavilor în lumea greco romană clasică era mai mare de trei sferturi din totalul populaŃiei, în cazul Daciei, ponderea oamenilor liberi se păstrează destul de ridicată. Unii istorici evaluează numărul sclavilor din Dacia Romană, după ce aceasta a fost deplin integrată în imperiu, la aproximativ un sfert din totalul populaŃiei 157 . Un astfel de procent considerăm însă că supraevaluează numărul sclavilor din această provincie. Ce s a întâmplat cu proprietăŃile funciare, cu pământurile după cucerirea Daciei? Potrivit dreptului roman, întreg teritoriul cucerit de romani în Dacia a trecut în proprietatea imperiului, alcătuind pământul public, ager publicus . Acest pământ a fost împărŃit veteranilor dar i altor coloni ti adu i/veniŃi din diverse părŃi ale imperiului, aceste proprietăŃi intrând astfel în ager privatus optimo iure . Altor grupuri de cetăŃeni romani i veterani li s au dat numai dreptul de folosinŃă asupra pământurilor pentru care plăteau impozit, iar altora, este cazul peregrinilor, li s au vândut în mod individual pământuri asupra cărora statul păstra dreptul de proprietate. Legiunile din Dacia, probabil că i trupele auxiliare, aveau un teritoriu propriu folosit pentru pă unatul vitelor, pentru procurarea lemnelor i pentru alte necesităŃi. O parte însemnată a teritoriului provinciei a fost de la început trecută în patrimoniul împăratului, dar nu ca i proprietate privată (regiunea auriferă din MunŃii Apuseni, minele de fier, pă unile, salinele). Toate acestea erau exploatate prin arendare. O bună parte din pământul Daciei a trebuit să fie lăsat în folosinŃa vechilor lui proprietari, a populaŃiei autohtone. Aceasta constituia ager stipendiarius , adică pământul pentru care plăteau impozite i prestau diverse servicii în muncă. Chiar dacă este puternic influenŃată de structura socială a Romei, populaŃia din Dacia Romană păstrează particularismul geto dacic, datorat condiŃiilor specifice în care s a dezvoltat. Nu de puŃine ori 157 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 207 66 populaŃia autohtonă a ripostat prin mi cări i revolte sociale 158 împotriva sistemului roman ce era impus evident i cu forŃa armelor, nu numai pa nic. 2.4. Tipuri de comunităŃi umane în Dacia Romană Noua provincie romană, Dacia, nu cuprindea întreaga Dacie, ci numai Banatul, Oltenia, o largă fâsie de pământ la răsăritul Oltului, de la Turnu Măgurele până la Bran, precum i toată Transilvania. łinuturile celelalte erau lăsate „barbarilor” (geto dacilor) ca Ńară clientelară, nu pentru motive militare, ci din motive economice. Era vorba de o regiune acoperită în mare parte cu păduri, cu agricultură puŃină i de stepe necultivate (cultivate mai puŃin). Acestea fiind socotite ca neexploatabile de către economia imperială. Constituirea provinciei Dacia s a făcut printr o lege ( lex provinciae ), promulgată de către împăratul Traian pe când se găsea încă în Dacia. Dacia a fost organizată ca provincie imperială, adică aflată în administrarea împăratului i nu a senatului. Împăratul î i exercita prerogativele sale printr un împuternicit al său, care poartă titlul oficial de legatus Augusti pro praetore , numit dintre membrii ordinului senatorial. Când în Dacia staŃionau mai multe legiuni romane, guvernatorul era de rang consular, ceea ce înseamna că i se încredinŃează această funcŃie numai după ce a fost mai întâi consul la Roma. În administrarea finanŃelor provinciei, legatul imperial era ajutat, ca i guvernatorii de mai târziu, de un procurator Augusti . Ei erau numiŃi de împărat dintre membrii ordinului ecvestru, al cavalerilor, o funcŃie foarte înaltă pentru membrii acestui ordin. În deceniile următoare, provincia cunoa te mai multe organizări administrative. Nu ne propunem însă cu această ocazie să discutăm organizarea i reorganizarea a acestui teritoriu roman. Luând în discuŃie comunităŃile umane nu putem să nu observăm diversitatea foarte mare a acestor comunităŃi. În studiul nostru ne am propus să analizăm aceste comunităŃi prin prisma mai multor criterii de delimitare a acestor comunităŃi. Astfel, am identificat trei tipuri mai 158 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 241 67 importante de comunităŃi umane în spaŃiul Daciei Romane i anume: comunităŃi teritoriale , comunităŃi economico sociale i comunităŃi religioase . 2.4.1. ComunităŃile teritoriale Tipologia acestor comunităŃi teritoriale este foarte diversă. Există mai multe opinii în acest sens, exprimate de a lungul anilor de către istorici. ÎmpărŃirea în a ezări urbane i a ezări rurale este mult prea simplistă, aceasta fiind i părerea mai multor cercetătorii ai acestei problematici. Unii afirmă faptul că, în Dacia au existat, din punct de vedere administrativ, trei tipuri de a ezări: colonii , municipii i sate 159 . În acest caz, primele două tipuri de a ezării fiind urbane, iar cel de al treilea tip, a ezări rurale. AlŃii, cercetând acela i fenomen constată existenŃa tot a trei tipuri de a ezări, împărŃindu le în: ora e , sate i a ezările întemeiate în jurul castrelor, denumite canabae 160 . AlŃii au mers i mai departe, Mihail Macrea 161 constată existenŃa, pe lângă cele trei tipuri amintite (ora e, sate i canabae), i a altor tipuri de a ezări, cum ar fi staŃiunile balneare, staŃiunile aflate de a lungul drumurilor, staŃiunile militare de pază i control la frontierele provinciei, cătunele fără de organizare de tip roman i altele. Dincolo de toate aceste încercări de delimitare a localităŃilor constatăm existenŃa mai multor tipuri de a ezări. Tipice sunt a ezările urbane (coloniile i municipiile) i cele rurale (două tipuri de astfel de a ezări sunt mai importante – pagus i vicus ). Acestora li se adaugă a ezările de tip canabae, evident i acestea tot a ezări rurale, având însă o funcŃie specială ceea ce face ca ele să se delimiteze de restul a ezărilor rurale. StaŃiunile balneare i altele cu caracter „turistic” sau militar, pot fi evident i ele considerate undeva în afara a ezărilor tipic urbane sau rurale. Spre o delimitare a a ezărilor de tip canabae de cele urbane sau rurale ne îndreptăm i atunci când studiem unitatea economică i administrativă, acel territorium , un spaŃiu rural de care dispunea fiecare ora , sat, târg sau castru, i care asigura o bună parte din aprovizionarea
159 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 91 160 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 359 161 Mihail Macrea, op. cit ., p. 116 68 cu alimente i diferite materiale 162 . Acest spaŃiu agricol nu beneficia de acelea i drepturi juridice ca i vatra localităŃii de care aparŃinea 163 . Cele mai extinse i bogate teritorii administrate direct de către o localitate erau cele ce aparŃineau coloniilor i municipiilor. Exista apoi un al doilea tip de teritoriu, respectiv cel ce aparŃinea spaŃiului eminamente rural, independent de ora , i care era constituit în jurul unui sat 164 . Un al treilea tip de territorium (de aici se na te i una dintre concluziile noastre cum că a ezările de tip canabae sunt diferite de cele ce sunt încadrate în rândul celor urbane sau rurale) era cel dat în folosinŃă directă unităŃilor militare, legiunilor sau trupelor auxiliare. PopulaŃia din cuprinsul acestor territorium militare era obligată să întreŃină garnizoana i să întreŃină o serie de munci pentru castru 165 . Cele mai întinse astfel de teritorii militare erau în zona de graniŃă, unde erau cantonate cele mai multe trupe militare. Coloniile. Urbanizarea Daciei s a făcut într un ritm treptat. Dacă în timpul lui Traian a existat un singur ora , numărul a crescut la 3 în timpul lui Hadrian, la 5 sau 6 în timpul lui Marcus Aurelius i la 11 sau 12 sub Septimiu Severus 166 . Singurul ora care a fost creat de la început ca i colonie a fost Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa 167 . Ulterior, numărul a ezărilor urbane de acest tip a 162 D. Tudor, op. cit ., p. 378 163 Acest fapt este mult mai vizibil în cazul teritoriului deŃinut de către municipii i colonii. Interesant este i faptul că unele dintre ora ele i târgurile întâlnite în Dacia Romană nu dispuneau de un astfel de teritoriu agricol ceea ce a dus la o încetinire i chiar stagnare a dezvoltării acestora. 164 Cele mai multe teritorii, cu rol economico administrativ, ce aparŃineau unor localităŃi rurale au fost cele din jurul pagusurilor. InformaŃiile sunt foarte puŃine în cazul localităŃilor de tip vicus, cu toate acestea nu putem exclude existenŃa unui territorium ce aparŃinea de unele din localităŃile de acest tip. În cazul localităŃilor de tip pagus, care deŃin un rol economico administrativ mult mai important, izvoarele ne lasă să înŃelegem că administrarea unui astfel de teritoriu era ceva normal, mai ales în spaŃiul unde urbanizarea nu a fost atât de dezvoltată, i unde, pagusurile jucau rolul unor importante târguri pentru zonele rurale înconjurătoare. 165 D. Tudor, op. cit ., p. 378 166 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 233 167 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 359 69 crescut datorită ridicării unor municipii la rangul de colonie. Acest statut fiind obŃinut de către localităŃile: Napoca (sub Marcus Aurelius 168 sau Comodus 169 ), Drobeta (sub Septimiu Severus 170 ), Apulum (sub Marcus Aurelius 171 sau sub Comodus 172 ), Romula (această localitate este atestată ca i colonie într o inscripŃie din anul 248, din timpul lui Filip Arabul 173 ), Potaissa (sub Septimiu Severus sau Caracalla 174 ), Malva (cu acest titlu apare într o inscripŃie din anul 230 175 ). Se pare că celelalte ora e ale Daciei Romane nu au atins statutul de colonie. Coloniile se bucurau de toate drepturile juridice, fiind locuite de cetăŃeni romani. Unele dintre colonii se bucurau de o înaltă consideraŃie, primind dreptul italic, acest drept le scute te de plata impozitului pentru pământ sau a impozitelor personale 176 . Pe timpul lui Caracalla, patru ora e din Dacia Romană se bucurau de aceste privilegii 177 , este vorba despre Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca i Potaissa. În Dacia Romană coloniile, prin populaŃia romană, au jucat un rol semnificativ în procesul de romanizare a populaŃiei autohtone. Municipiile. Cu excepŃia ora ului Ulpia Traiana toate celelalte au avut la un moment dat statutul de municipiu. Pe lângă cele enumerate, ce au atins stadiul de colonie, în Dacia au mai existat i municipii care nu au ajuns niciodată la acest nivel. Astfel de localităŃi sunt: Porolissum, Dierna, Tibiscum, Ampelum, Apulum (al doilea ora ). Municipiile sunt ora e cu mai puŃine drepturi decât coloniile. În
168 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 231 169 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 72 170 Mihail Macrea, op. cit ., p. 122 171 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 232 172 Mihail Macrea, op. cit ., p. 126 173 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 94 174 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 72 175 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 233 176 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 91 177 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 367 70 municipii locuiesc pe lângă cetăŃeni romani i mulŃi peregrini. Statutul juridic al locuitorilor fiind unul intermediar între cel al coloni tilor i al peregrinilor 178 . După cum unele localităŃi rurale au avut posibilitatea de a obŃine statutul de municipiu, tot a a i municipile puteau să i depă ească i ele condiŃia avansând la rangul de colonie. Ora ele aveau conducerea i administraŃia lor proprie, autonomă, cărora le revenea sarcina de a rezolva toate problemele urbei. La conducerea lor i, în genere, la viaŃa publică, participau însă numai cetăŃenii romani ( municipes ), ceilalŃi locuitori fiind privaŃi de orice drept municipal. În schimb, ei plăteau impozite i taxe, ca i cetăŃenii romani. Organul de conducere a ora elor era un consiliu ( ordo decurionum ), corespunzător senatului de la Roma, alcătuit din cetăŃenii cei mai de vază ( decuriones ). Consiliul ora ului alegea magistraŃii, sacerdoŃii i edilii ora ului. O grupare aparte, alcatuită ca al doilea ordin sau a doua stare, o reprezentau în ora e augustalii ( augustales ). Ei se ocupau cu întreŃinerea cultului Romei i al împăratului în ora ele din provincii. Augustalii se recrutau mai ales din rândul liberŃilor, care, în cazul că erau cetăŃeni romani, nu aveau acces la magistraturile oră ene ti. Ei erau organizaŃi într o asociaŃie cu caracter politic i religios ( ordo sau collegium Augustalium ). Era o mare cinste pentru cel care era numit în acest ordin. Colegiile profesionale 179 i cele de cult constituiau în ora e a treia stare sau ordin, din care făceau parte locuitorii din păturile sociale cele mai de jos, peregrini i chiar sclavi. Canabae. Aceste a ezări sunt prezente în jurul castrelor, având relaŃii de schimb cu acestea. În ele se a ezau me te ugari, negustori i tot felul de oameni de afaceri ce însoŃesc trupele 180 . Acestora li se adaugă familiile i rudele soldaŃilor, veterani i alŃi cetăŃeni romani sau peregrini ce au legătură cu castrul. În cazul multor castre se poate constata o separaŃie clară între canabae i vechile localităŃi autohtone 181 . Cele mai importante canabae au fost după cum era de a teptat cele din preajma castrelor legiunilor. Unele din aceste canabae au ajuns la rangul
178 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 91 179 Mihail Macrea, op. cit ., p. 144 180 Ibidem , p. 147 181 D. Tudor, op. cit ., p. 380 71 de municipiu, de multe ori lângă ele dezvoltându se a ezări importante. La Apulum, de exemplu, s au dezvoltat în condiŃiile prezenŃei legiunii XIII Gemina, două a ezări urbane una a obŃinut obŃinut rangul de municipiu, iar cealaltă pe cel de colonie. Comandantul castrului î i exercită de cele mai multe ori i aici autoritatea directă 182 , dar era i organizată o viaŃă politico administrativă proprie 183 . Unii dintre istorici spun că este gre it atunci când se consideră că sunt canabae a ezările civile din jurul castrelor 184 . În viziunea acestora doar a ezările cu caracter cvasiurban din jurul castrelor legiunilor puteau intra în această categorie. Considerăm însă că nu putem să neglijăm importantele a ezări prezente în preajma castrelor trupelor auxiliare, ce îndeplinesc acelea i funcŃii i având aceea i structură ca i cele din apropierea legiunilor. Pagus. În Dacia, ca i în celelalte provincii dunărene, acestea sunt comunele rurale alcătuite pe teritoriul unei colonii. Conducerea lor era încredinŃată unui decurion al ora ului. Din spaŃiul coloniei Ulpia Traiana cunoa tem, datorită inscripŃiilor, două astfel de a ezări, cea de la Aquae (Călanul de azi) i cea de la Micia (VeŃel). Din inscripŃii putem să aflăm faptul că acestea se situau pe teritoriul Sarmizegetusei imperiale 185 . Economic, arhitectural, i administrativ un pagus se situa imediat după municipiu. În aceste localităŃi se realiza o producŃie de mărfuri i schimburi comerciale regulate. Putem, astfel să asociem aceste localităŃi cu târgurile 186 . Numărul acestor pagus uri este greu de stabilit în condiŃiile în care, epigrafic, cunoa tem doar cele două existente pe teritoriul Ulpiei Traiana. Vicus. În restul Daciei a ezările rurale poartă numele de vicus sau vici . Acestea erau organizate tot după model roman, locuitorii lor fiind cetăŃeni romani, coloni ti sau veterani, dar în primul rând peregrini i autohtoni. Aceste localităŃi erau comune rurale mai mici (în comparaŃie cu pagus urile care erau mai mari), ce aveau magistraŃi i 182 Mihail Macrea, op. cit ., p. 146 183 D. Tudor, op. cit ., p. 380 184 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 235 185 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 369 186 D. Tudor, op. cit ., p. 381 72 pământuri proprii, iar administrativ depinzând de unitatea pe teritoriul căreia erau situate 187 . Potaissa a fost înainte de a deveni municipiu un astfel de vicus 188 . Acestea în majoritate erau locuite de către autohtonii geto daci, dar i de către coloni ti, un exemplu în acest ses este vicus Pirustarum de la Alburnus Maior 189 care, este un sat al coloni tilor veniŃi din DalmaŃia pentru exploatarea aurului. Alte a ezări. Un tip de a ezări rurale erau villa rustica , acestea reprezintă importante exploatări agricole. Ele sunt a ezate în preajma conglomeraŃiilor urbane, în apropierea drumurilor comerciale. Sunt în fond adevărate „ferme agricole”, unde stăpânul î i asigură acela i confort ca i la ora 190 . Stăpânii de villa rustica sunt persoane bogate de la ora , mulŃi dintre ace tia preferând să i construiască în spaŃiul fermei locuinŃe impunătoare apărate cu ziduri. Munca se făcea pe aceste exploatări de cele mai multe ori cu ajutorul sclavilor. Alte localităŃii în care s au înfiinŃat posturi locale, vamale, de po tă, balneare, militare de pază i control se numeau stationes . O dezvoltare aparte au avut statiunile balneare cu ape termale. Dintre acestea cele mai importante erau cele de la Ad Mediam (Băile Herculane), dar i cele de la Germisara (Geoagiu) sau Aquae (Călan) 191 . A ezările autohtonilor erau foarte modeste în raport cu cele ale coloni tilor. Din puŃinele date cunoscute se poate totu i desprinde concluzia că în aceste a ezări tehnica zidurilor de piatră i cărămidă legate cu mortar nu este folosită, casele construindu se, ca în epocile anterioare, din lemn i lut, la suprafaŃă, sau ca bordeie. În părŃile unde coloni tii nu au ajuns, populaŃia autohtonă i a continuat multă vreme modul tradiŃional de viaŃă, ob tea sătească fiind forma dominantă de organizare socială.
187 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 235 188 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 369 189 Mihail Macrea, op. cit ., p. 147 190 D. Tudor, op. cit ., p. 379 191 Mihail Macrea, op. cit ., p. 147 – 149 73 2.4.2. ComunităŃile economico sociale Tipologia acestor comunităŃi este foarte diversă. De cele mai multe ori aceste comunităŃi economico sociale nu sunt altceva decât ni te asociaŃii sau organizaŃii ce reunesc persoane de aceea i condiŃie socială i care î i propun să aibă o finalitate economică. Izvoarele nu sunt foarte bogate în informaŃii de acest fel, iar cele care vorbesc despre aceste tipuri de comunităŃi o fac doar tangenŃial. Ob tea sătească tradiŃională poate fi una dintre acele mecanisme economico sociale care au convieŃuit i în perioada Daciei Romane. Chiar dacă influenŃa romană a fost foarte puternică, inclusiv asupra modalităŃii de control a proprietăŃii funciare, totu i formele de organizare geto dace s au păstrat în anumite privinŃe. Tot pământul Daciei a fost considerat o pradă de război a poporului roman, fiind transformat prin urmare în ager publicus . Împăratul, armata, veteranii, cetăŃenii romanii i alŃi coloni ti veniŃi în Dacia au împărŃit între ei aceste pământuri. O bună parte a pământului din regiunile mărgina e sau greu accesibile au rămas în proprietatea dacilor, acesta constituia ager stipendiarius. În schimbul acestui favor vechea populaŃie geto dacă trebuia să se supună diferitelor obligaŃii i îndatoriri pretinse de autorităŃile romane. Pe lângă proprietatea individuală asupra pământului a fost emisă ipoteza, documentele nu vorbesc foarte mult despre acest fapt, existenŃei ob tilor săte ti în secolele II – III d.Hr. 192 În aceste ob ti săte ti o mare parte a pământului era folosit în comun. Din punct de vedere economic acest tip de organizare convenea autorităŃilor romane, în primul rând strângerea dărilor era mult mai u or de controlat, apoi obligaŃiile în muncă erau transmise întregii comunităŃi care împărŃea a a cum era mai eficient această obligaŃie membrilor ei i nu în ultimul rând recrutarea soldaŃilor se făcea mult mai simplu în aceste condiŃii. Ceea ce ne apare foarte interesant este faptul că asfel de modalităŃi de convieŃuire i exploarate a pământului pot fi observate i în cazul unor comunităŃi de coloni ti, este drept că acestea sunt mai izolate. Este vorba în acest caz despre comunităŃi unde s au a ezat coloni ti veniŃi din Tracia, Pannonia sau DalmaŃia, unde de asemenea, existau astfel de forme de organizare economico sociale. 192 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 397 74 Nu trebuie trecut cu vederea însă faptul că aceste ob ti au constituit de multe ori focare ale unor conflicte între autorităŃile romane i populaŃia autohtonă. Cu scopul de a preveni i limita aceste fenomene autorităŃile împroprietăreau adesea veteranii cu pământ pe teritoriul ob tii, ceea ce a dus la dispariŃia unor astfel de comunităŃi ob te ti. Credem însă că autorităŃile romane nu aveau interesul de a distruge aceste ob ti ci, mai degrabă, de a le controla i supraveghea. Colegiile sunt organizaŃii economice i sociale destul de cunoscute în Dacia Romană. Prin aceste colegii înŃelegem asociaŃiile dintre persoane, de regulă de aceea i meserie sau de aceea i etnie, religie, uneori doar de aceea i condiŃie socială, făcute cu scopul de ajutor reciproc (în caz de boală sau deces), dar i cu scopul asigurării unei cât mai eficiente activităŃi de practicare a unei religii. Un colegiu trebuia să aibă un număr minim de membri, iar ace tia trebuiau să plătească un fel de cotizaŃie. Aceste colegii erau conduse de un magister i un sfat sau consiliu de decurioni 193 . Persoana ce conducea aceste colegii trebuia să depună o sumă de bani drept garanŃie pentru buna administrare a fondurilor colegiului. De multe ori colegiile î i alegeau câte un protector din rândul magistraŃilor ora ului, evident cu scopul de a i asigura mai bine interesele. Aceste colegii aveau sediile în clăriri proprii, cu săli de edinŃă, de asemenea aveau steaguri i embleme speciale. Colegiile profesionale 194 i cele de cult constituiau în ora e a treia stare sau ordin, din care făceau parte locuitorii din păturile sociale cele mai de jos, peregrini i chiar sclavi. O grupare aparte, tot în mediul urban, alcătuită ca al doilea ordin sau a doua stare, o reprezenta în ora e augustalii ( augustales ). Ei se ocupau cu întreŃinerea cultului Romei i al împăratului în ora ele din provincii. Augustalii se recrutau mai ales din rândul liberŃilor, care, chiar erau cetăŃeni romani, nu aveau acces la magistraturile oră ene ti. Ei erau organizaŃi într o asociaŃie cu caracter politic i religios ( ordo sau collegium Augustalium ). Era o mare cinste pentru cel care era numit în acest ordin. Numărul acestor colegii este destul de ridicat. Ele se întâlnesc îndeosebi în mediul urban, fiecare ora în Dacia Romană încercând să 193 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 105 194 Mihail Macrea, op. cit ., p. 144 75 imite viaŃa de la Roma, evident păstrând proporŃiile. Se pare că aceste colegii nu aveau prea multe în comun cu breslele medievale. Chiar dacă aceste colegii îi reunesc pe me te ugari, acestea aveau trăsăturile unor asociaŃii de ajutor reciproc i al unor cluburi, ce organizau banchete i ceremonii religioase 195 . Aceste colegii erau supravegheate de către autorităŃi i folosite pentru îndeplinirea unor activităŃi de ob te precum stingerea incendiilor sau menŃinerea curăŃeniei. Epigrafic sunt atestate colegiile 196 : centonarilor (al croitorilor, al postăvarilor), dendroforilor (al pluta ilor), fabrilor (al fierarilor), nautarilor (al corăbierilor), utricularilor (al luntra ilor i uneori al pluta ilor), lecticarilor (al purtătorilor de lectică i hamalilor), aurarilor, negustorilor, toate acestea grupând persoane de aceea i meserie. Mai există i alte colegii constituite Ńinând cont de locul de origine, a a sunt cele ale: asianilor (originari din Asia, întâlnită la Napoca), galaŃilor (originari din GalaŃia, întâlnit la Napoca i Germisara), prosmonilor (originari din ora ul Prosmona – DalmaŃia, întâlnit la Apulum). Urmează apoi colegiile celor ce venerau anumite divinităŃi, în această categorie intrând: colegiul augustalilor (ce îl venerau pe împărat), colegiul Isidei (adoratorii zeiŃei egiptene Isis, întâlnit la Potaissa), colegiul lui Jupiter Cernenus (alcătuit din cei ce venerau această divinitate, fiind întâlnit la Alburnus Maior). 2.4.3. ComunităŃile religioase Nu ne propunem în cele ce urmează să facem o analiză a credinŃelor religioase din spaŃiul Daciei Romane. Ceea ce dorim să evidenŃiem este însă complexitatea acestui fenomen. Odată cu cucerirea romană dimensiunea religioasă a căpătat o altă formă. În Dacia au sosit coloni ti din foarte multe părŃi ale imperiului, acest fapt ducând la o cre tere i diversificare a credinŃelor religioase. Peste 50% din inscripŃiile cu caracter religios sunt dedicate unor divinităŃi romane. Am 195 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 245 196 Aceste colegii au fost culese i selectate folosindu se lucrările: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 105 – 106; Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 245 – 247; Mihail Macrea, op. cit ., p. 309 – 321; D. Tudor, op. cit ., p. 378 – 387. 76 putea spune că cei mai mulŃi dintre coloni ti, i chiar dintre autohtonii geto daci, au adoptat zeităŃi romane sau nume romane pentru divinităŃilor lor. Nu putem însă să avem certitudinea acestui fapt atâta timp cât unele comunităŃi religioase nu obi nuiau să se manifeste prin ridicarea de monumente i inscripŃionarea acestora. Pe de altă parte, răspândirea cre tinismului a dus la crearea unor comunităŃi i mai complexe. Analizând diferite tipuri de comunităŃi ajungem la concluzia că majoritatea comunităŃilor religioase se suprapuneau peste celelalte tipuri de comunităŃi. Chiar dacă au o răspândire mai mare sau mică, comunităŃile religioase de cele mai multe ori se exprimă la nivel local, în interiorul localităŃii, a grupului etnic, a colegiilor, în jurul templelor sau altarelor. Astfel, de aici putem trage concluzia că aceste comunităŃi religioase sunt clar separate, în funcŃie de practicile i orientările religioase, dar i în funcŃie de tipologia comunităŃii din care fac parte cei care practică acea religie. 2.5. Câteva trăsături ale vieŃii cotidiene Expresia cea mai autentică i cea mai înaltă a sistemului de viaŃa roman este reprezentată de către spaŃiul urban. A a cum am arătat cu altă ocazie ora ele aveau câte un teritoriu al lor, unde locuitorii urbei î i aveau proprietăŃile funciare. Satele i celelalte a ezări din acest teritoriu depindeau economic (fiscal) i administrativ de ora ul de re edinŃă. ÎnfăŃi area ora elor din Dacia nu se deosebea aproape deloc de aceea a ora elor romane din celelalte provincii. Cele mai impunătoare clădiri din fiecare ora erau cele publice: curia , adică sediul consiliului municipal, clădirile municipale, ale administraŃiei provinciale, tabulariile (birourile administrative), templele i construcŃiile destinate folosirii publice (terme, magaziile municipale), clădirile augustalilor, ale colegiilor profesionale. Prezent în fiecare ora este forul ( forum )197 . Aici era ridicat de obicei templul zeilor protectori ai ora ului, forul fiind centrul vieŃii publice a ora ului. În el se Ńineau adunările populare, de aici porneau procesiunile publice, aici se făceau 197 Mihail Macrea, op. cit ., p. 404 406 77 judecăŃile i se încheiau tranzacŃiile comerciale. Tot în for se ridicau statuile împăraŃilor, guvernatorilor sau procuratorilor provinciei, patronilor ora ului, magistratilor sau cetăŃenilor mai de vază din ora . Casele de locuit ale particularilor erau construite din piatră, cărămidă i mortar. Vile somptuoase se întâlnesc în ora e sau la Ńara. Sistemul de încălzire cu aer cald pe dedesubt, numit hypocaustum , a fost foarte răspândit în Dacia. Iluminatul se făcea cu ajutorul lucernelor de lut ars, de bronz sau chiar de fier, în care se folosea drept combustibil uleiul. PopulaŃia ora elor era numeroasă. Sarmizegetusa se presupune că avea 15.000 20.000 de locuitori, în timp ce populaŃia ora ului Apulum se pare că a atins 30.000 40.000 198 . ViaŃa satelor din epoca romană rămâne aproape necunoscută. Ea fiind una tradiŃională, progresul în mediul rural al epocii romane este foarte lent. În mediul rural găsim însă acele villa rustica , fermele agricole ce fac excepŃie de la arhitectura rurală. Familia a fost secole de a rândul temelia societăŃii romane. Organizată pe principii patriarhale, aceasta era axată în jurul efului familiei (pater familias ), a cărui autoritate unică se exercita asupra soŃiei (manus ), asupra copiilor, asupra sclavilor ( dominica potestas ) i asupra bunurilor ( dominium ). Capul familiei era singurul judecător al celor de sub autoritatea sa i unicul preot al cultului familial strămo esc. Femeia va dobândi, cu timpul, o poziŃie importantă în cadrul familiei, bucurându se de respect. Ea constituia elementul principal în asigurarea unităŃii familiei romane, în educarea copiilor. În familiile romane, bărbatul avea numele format din trei elemente: prenumele sau numele personal ( praenomen ), care indica, fie locul pe care îl ocupa, prin na tere, printre ceilalŃi fraŃi ( Primus, Quintus ), fie timpul când a avut loc na terea ( Lucius în zorii zilei, Marcus în luna martie); numele de familie sau numele gentilic ( nomen sau nomen gentile ), de ordinul miilor, se transmiteau prin mo tenire ( Fabius , din ginta Fabia); supranumele sau porecla ( cognomen ) indica anumite trăsături fizice (Naso, Longus etc.), locul de na tere ( Sabinus ), ocupaŃii ( Lentulus , de la lens linte, Cicero , de la ciar naut) etc. Spre deosebire de bărbaŃi, femeile aveau numai două nume: ficele numele gentilic i supranumele 198 Ibidem , p. 409 78 tatălui sau numele gentilice ale tatălui sau mamei, soŃiile adăugau, la început, la prenumele lor numele gentilic al soŃului, mai târziu, î i vor păstra i după căsătorie numele gentilic al tatălui. Căsătoria era precedată de logodnă ( sponsalia ), un angajament solemn stabilit de comun acord între familiile celor doi tineri. BăieŃii erau consideraŃi, în principiu, apŃi pentru căsătorie la 14 ani, iar fetele la 12 ani. În practică, băiatul nu se căsătorea înainte de îmbrăcarea togii virile (la 16 17 ani), după cum i fetele se măritau mult mai târziu. Ceremonia căsătoriei cuprindea un ansamblu de elemente riguros respectate. După căsătorie, femeia lua rangul social al soŃului. De regulă însă căsătoriile se făceau în interiorul acelea i categorii i rang social. Copiii deveneau membrii ai familiei prin recunoa terea lor de către pater familias . Actul recunoa terii consta din ridicarea noului na cut în braŃe de către tată. În ziua a opta, dacă era fată, în a noua, dacă era băiat, avea loc ceremonia acordării numelui. Copiilor li se pune la gât un medalion pentru a i feri de blesteme, vrăji, etc. Pe timpul împăratului Marc Aureliu (mijlocul secolului al II lea e.n.) au fost introduse primele registre oficiale de na teri. Tatăl era obligat ca în timp de 30 de zile de la na tere să anunŃe numele i data na terii copilului. De la vârsta de apte ani băieŃii intrau sub influenŃa tatălui, fiind deprin i cu treburile bărbăte ti; fetele rămâneau în continuare, în jurul mamei, care le deprindea cu lucrările din gospodărie. EducaŃia în familie i în cadrul colii (acolo unde existau) dura până la 16 17 ani, vârstă la care băieŃii intrau în serviciul militar sau în viaŃa politică, iar fetele se căsătoreau. tiri despre existenŃa unor coli în provincia Dacia nu avem. Cei avuŃi preferau să i instruiască copiii în casă, cu dascăli proprii, decât să i dea la colile publice, dacă existau. Unele aspecte ale vieŃii familiei romane au fost preluate de autohtoni, altele au fost impuse de noua administraŃie. Îmbrăcămintea purtată în Dacia nu se deosebea de cea obi nuită în lumea romană. BărbaŃii purtau pe dedesubt o tunică, un fel de camă a de in sau de lână cu mâneci scurte, care abia ajungea până la genunchi, fiind mai scurtă la militari. Peste tunică, cetăŃenii romani purtau toga, înlocuită treptat, în secolul al II lea, cu o manta. ÎncălŃămintea era din piele i legată cu curelu e. Femeile purtau i ele o tunică, mai lungă i mai strânsă cu un brâu. Peste tunică , femeile îmbrăcau stola , iar peste ea
79 o manta de formă pătrată ( paila ), care ajungea numai până la genunchi. Aceste elemente de îmbrăcăminte sunt adaptate condiŃiilor locale. BărbaŃii, dar mai ales femeile, umblau cu capul descoperit. Toaleta bărbaŃilor era mai redusă. Moda o dădea curtea împăratului. Împăratul Hadrian a reintrodus moda de a purta barbă. Tunsoarea a îmbrăcat forme foarte variate. Ondularea i vopsirea părului cărunt erau frecvente. Mai complicată era toaleta femeilor. Împărăteasa dădea tonul. Femeile mai înstărite aveau o sclavă care se ocupa de aspectul exterior al capului lor. Femeile romane manifestau predilecŃie pentru tot felul de podoabe i farduri. ViaŃa de societate era foarte bogată în ora e. Aici se organizau serbări cu caracter religios, banchete fastuoase, spectacole publice în amfiteatre (în Dacia nu sunt cunoscute teatre). Vânătoarea i călătoriile constituiau o atracŃie pentru locuitorii provinciei. Hrana romanilor era foarte diversificată. Romanii mâncau de mai multe ori pe zi. Alimentele de bază la romani erau, în ordinea importanŃei lor: pâinea, laptele, ca cavalul, brânza, mierea, fructele, legumele (ceapa, usturoiul, varza, nalba, napi, castraveŃi etc.), carnea (de bovină, de oaie, de capră, de porc, de pasăre, vânat), pe tele etc. Romanii erau experŃi în prepararea mâncărurilor. Manifestau predilecŃie pentru sosuri, ingrediente dulci i arome, mirodenii, consumau vinul i miedul cu multă plăcere. Îngrijirii sănătăŃii i se acordă o atenŃie deosebită. De i nu avem prea multe tiri, presupunem că viaŃa medicală în Dacia era destul de dezvoltată. Fiecare legiune militară avea un fel de spital militar. Romanii au cunoscut i folosit izvoarele termale din Dacia, iar în ora e au construit băi publice. Cimitirele erau în afara ora elor, de a lungul drumurilor care intrau sau ie eau. În Dacia predominant este, de la început, ritul înhumaŃiei, în morminte de cărămidă sau de Ńiglă, în sarcofage de piatră sau de metal. Nu lipsesc nici mormintele de incineraŃie, îndeosebi în secolul al II lea. 3. TendinŃe sociale în spaŃiul dobrogean (secolele II – VI) În perioada imediat următoare încadrării acestei regiuni în structurile statului roman, numărul a ezărilor, inclusiv populaŃia ce
80 locuia în vecitătatea litoralului pontic au crescut considerabil. Majoritatea populaŃiei era alcătuită din geto daci, cărora li se adaugă noii veniŃi, dar i grecii ajun i în acest spaŃiu cu secole în urmă. tirile despre numeroasa prezenŃă a geto dacilor în spaŃiul dobrogean sunt de necontestat. Acestei populaŃii autohtone se pare că i s au alăturat însemnate comunităŃi de geto daci ce au fost „transferaŃi” din stânga Dunării de către romani. Unii autori vorbesc de peste 100.000 de persoane 199 ce au făcut obiectul acestui transfer de populaŃie. ÎnrudiŃi cu geŃii, în Dobrogea, mai locuiau triburi precum crobizii , sacii , coralii , troglodiŃii , oinensii , obulensi 200 , bessi i lai 201 . Cele mai multe dintre aceste comunităŃi vor fi dislocate de către romani cu scopul de a preveni eventualele răscoale ale populaŃiei autohtone. Introducerea sistemului roman a dus la o transformare a societăŃii din acest spaŃiu. Apar, puternic înfiltrate, structurile i caracteristicile specifice lumii romane. Ora ele grece ti, multe distruse în timpul războaielor cu dacii 202 , încep să cunoască i ele o semnificativă transformare. Proprietatea ob tilor săte ti geto dace a trecut în stăpânirea de drept a romanilor, devenind ager publicus 203 . Juridic populaŃia autohtonă este net inferioară cuceritorilor romani, coloni tii romani vor ocupa cele mai roditoare pământuri, asigurându li se o situaŃie economică i socială favorabilă. Astfel, numero ii agricultori, me te ugari sau negustori, ajun i în spaŃiul dintre Dunăre i mare, au început să domine viaŃa socială i economică, contribuind, e drept, din plin la procesul de romanizare a populaŃiei geto dace 204 . Între structura socială a Daciei Romane i cea a Dobrogei din perioada romană există foarte multe similitudini. A a cum am văzut i în cazul Daciei, dincolo de separarea clară a populaŃiei în sclavi i oameni
199 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 308 200 Alexandru Suceveanu, ViaŃa economică în Dobrogea romană , Bucure ti, 1977, p. 32 201 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 496 202 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 51 203 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 495 204 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 241 81 liberi, există multe alte puncte de a vedea o societate mult mai complexă, cu structuri social juridice i economice care se întrepătrund. Fără nici un fel de îndoială, categoria socială cea mai dezavantajată era cea a sclavilor. PrezenŃa acestora, de i numeroasă, nu era dominantă în toate comunităŃile i a ezările dobrogene. Interesant este faptul că mulŃi dintre coloni ti au ajuns în pragul sclaviei în condiŃiile în care comunităŃile acestora au fost aservite, iar populaŃia legată de glie. De multe ori nu se făcea o delimitare juridică între coloni tii adu i din diferitele provincii ale imperiului i cei adu i din „lumea barbară”, care aveau i ei statutul de coloni 205 . O altă categorie, distinctă social i juridic, a fost cea a autohtonilor supu i, majoritatea locuind în mediul rural. Celor mai mulŃi dintre deditici , cum erau numiŃi ace tia, le era interzis accesul spre cetăŃenia romană 206 . De favorul de a accede, individual, spre cetăŃenia romană se bucurau doar conducătorii acestor comunităŃi sau militarii ce slujeau în armata romană. Un statut aproape similar îl vor avea liberŃii. De i eliberaŃi din sclavie, ei rămân de cele mai multe ori dependenŃi de cel ce i a eliberat. IndependenŃa acestora este relativă, chiar dacă juridic sunt liberi, economic i social, la fel ca i populaŃia aurohtonă supusă, ei depindeau de elitele societăŃii romane din provincie. O situaŃie mult mai bună o aveau peregrinii, în special cei care locuiau în ora ele grece ti (unele dintre aceste ora e obŃinând chiar statutul de civitas foederata , ce le garanta menŃinerea vechilor instituŃii, dreptul de jurisdicŃie asupra tuturor locuitorilor, absenŃa garnizoanei romane, posesiunea reală a teritoriului, extrateritorialitatea, prin urmare o independenŃă faŃă de guvernatorul provinciei). Accesul colectiv spre dreptul de cetăŃenie romană era oferit acestor comunităŃi de peregrini. Juridic, cea mai înaltă treaptă a societăŃii era cetăŃenia romană. Nu toŃi cei care se bucurau de acest drept aveau i un înalt statut social sau economic. După 212, anul reformelor lui Caracalla, acest statut este obŃinut de cei mai mulŃi dintre locuitorii acestei regiuni. Sarcinile administrative i fiscale nu au fost
205 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 345 206 Ibidem 82 însă limitate cu această ocazie 207 . După această dată diferenŃierea socială se face tot mai mult în funcŃie de puterea economică. DiferenŃele dintre cei bogaŃi ( honestiores ) i cei săraci (humiliores ) se vor adânci tot mai mult în periada la care facem referire. Se poate observa cu trecerea timpului i o decădere a muncii prestate de către sclavi, o rentabilitate tot mai scăzută a muncii acestora. i originea sclavilor pare să fie alta, de pildă în secolul al IV lea, ca urmare a războaielor cu goŃii, cei mai mulŃi sclavi sunt reprezentanŃi ai acestui grup etnic. Cu timpul, mai ales începând cu secolul al V lea prizonierii de război nu mai sunt transformaŃi în sclavi, ci în coloni 208 . Cererea de sclavi pe piaŃa imperiului fiind tot mai redusă. Interesantă este poziŃia ocupată de către limitanei 209 , osta i Ńărani ce apărau frontiera, numero i în Dobrogea mai ales după ce aceasta este organizată într o provincie Scythia Minor, ce î i avea re edinŃa la Tomis. Ace tia erau agricultori, iar sarcinile militare de apărare a frontierei le preluaseră în schimbul scutirii de obligaŃiile fiscale. ViaŃa socială a ora elor era caracterizată printr o prezenŃă destul de consistentă a me te ugarilor, artizanilor, negustorilor sau a micilor agricultori ce locuiau în aria urbană, toŃi ace tia constituind plebea urbelor. Această populaŃie era adesea organizată în colegii, de tipul celor întâlnite i în Dacia. Chiar dacă drepturile acestora, din punct de vedere politic, erau limitate în ora e, totu i putem să le constatăm prezenŃa tot mai consistentă în structurile de conducere ale ora elor, în special datorită succeselor economice, forŃa lor economică fiind într o cre tere continuă. Pe lângă plebe în ora ele dobrogene se mai găseau reprezentanŃi ai ordinului senatorial i cavaleresc, militari, reprezentanŃi ai administraŃiei i înalŃi prelaŃi biserice ti (cre tinismul fiind tot mai prezent în această regiune). Treptat, ora ele dobrogene capătă i o altă înfăŃi are exterioară, mai ales începând cu secolul al VI lea. Toate
207 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 499 208 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 519 – 520 209 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 101 83 a ezările mari, de frica atacurilor popoarelor migratoare, se vor fortifica, dispărând astfel deosebirile dintre a ezările militare i cele civile. Urmărind evoluŃia structurilor sociale putem constata o decădere a importanŃei deŃinute de vechea aristocraŃie a statului roman. În paralel constatăm o cre tere a rolului jucat de către proprietarii marilor ateliere me te ugăre ti i a marilor negustori, ce profitau din plin de poziŃia acestei regiuni, implicându se în comerŃul pontic. Pe de altă parte, importanŃă tot mai consistentă o vor avea i grupurile militarilor, funcŃionarilor sau cele ale clerului, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al V lea. 4. PopulaŃia i noua ordine socială în Dacia postromană Retragerea administraŃiei i armatei romane din nordul Dunării (între 272 i 274/275) a fost determinată de presiunile tot mai consistente exercitate de către migratori. Incursiunile militare ale acestor popoare în imperiu au dus la abandonarea Daciei i la fixarea frontierei pe un nou aliniament, mult mai u or de apărat, cel al cursului Dunării 210 . Această retragere romană la sud de marele fluviu are prin urmare, în primul rând, o natură militară. Imperiul Roman a luat decizia abandonării provinciei nord dunărene în condiŃiile restrângerii frontierelor sale i a regrupării tactice militare i strategice, în vederea unei mai bune organizări. „Abandonarea” Daciei nu însemna renunŃarea la importantele resurse economice ale Daciei (cereale, animale, miere, sare, aur, argint sau fier). SoluŃia propusă de strategii militari i politici era aceea de a reduce limes ul, adică fixarea acestuia pe Dunăre cu păstrarea însă a unor capete de pod i asigurarea unui control asupra spaŃiului de la nord de fluviu 211 . Astfel de puncte au fost cele de la Lederata, Dierna, Drobeta, Hinova, BistreŃ sau Sucidava 212 . Schimburile comerciale se vor păstra i după retragerea aureliană. Legăturile dintre cele două spaŃii se vor păstra începând cu secolul III i datorită unei noi
210 Doina Benea, Dacia sud vestică în secolele III IV , Timi oara, 1996, p. 23 211 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 269 212 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 118 84 instituŃii ce apare i se dezvoltă foarte mult, respectiv Biserica 213 . ProtecŃia i influenŃa foarte mare a romanilor la nordul Dunării se păstrează i datorită faptului că împăratul Romei era a ezat i susŃinut „prin graŃia lui Dumnezeu”, ceea ce îi conferea o autoritate extraordinară. Chiar dacă nordul Dunării nu mai este controlat direct de către romani, este totu i menŃinută o anumită protecŃie a acestora asupra populaŃiei daco romane rămase în această regiune. De această protecŃie depindea aprovizionarea din nordul Dunării cu diferite produse. Cele mai multe dintre fortificaŃiile armatei romane nu sunt distruse de către ace tia în momentul retragerii, ele fiind lăsate în mâna provincialilor pentru o eventuală apărare. PopulaŃia daco romană a continuat să trăiască în Dacia, cu precădere în mediul rural. Este drept că evacuarea provinciei de către armată i administraŃie a dus i la plecarea altor persoane, în special a celor mai bogaŃi, dar i a unei importante părŃi din pătura de mijloc, mai cu seamă a celor legaŃi de autorităŃile romane. Cu timpul importantele a ezări din lungul principalelor căi de acces sunt abandonate, populaŃia se retrage spre zonele mai greu accesibile, dar care ofereau o protecŃie în calea invadatorilor. Treptata dispariŃie a ora elor, a târgurilor mai importante a dus la dispariŃia unor activităŃi ce erau specifice modului de viaŃă urban. Decad foarte mult me te ugurile, aceasta a dus la decăderea comerŃului, moneda fiind tot mai rar folosită. Este evident însă faptul că nu toate activităŃile cu caracter me te ugăresc au decăzut. În multe ateliere din fosta provincie sunt produse mărfuri de factură romană, continuând astfel o tradiŃie tehnică. DispariŃia ora elor a dus i la dispariŃia unor categorii sociale, a unor elemente caracteristice modului de viaŃă urban. Încetează a mai fi practicată ridicarea de monumente, punerea de inscripŃii. Teatrul, circul sau termele sunt eliminate din viaŃa cotidiană, scrisul este la îndemâna a tot mai puŃine persoane. Toate acestea au dus la o nivelare socială . În aceste condiŃii, renasc structurile ob te ti (unele dintre aceste supravieŃuind pe toată perioada stăpânirii romane, evident integrate în structurile administrative romane). 213 Iosif Constantin Drăgan, op. cit ., p. 60 85 4.1. PopulaŃia autohtonă după retragerea aureliană Retragerea aureliană nu a fost urmată imediat de ocuparea militară a fostei provincii de către anumite grupuri barbare sau popoare migratoare, efectul acestei retrageri a fost prin urmare mai puŃin unul militar. ConsecinŃele acestui act au fost profunde din punct de vedere demografic, politic, economic i social. Unele părŃi ale fostei provincii vor pierde definitiv contactul direct cu statul roman (în unele regiuni administraŃia romană a revenit temporar). Părăsirea Daciei de către populaŃia civilă s a făcut din proprie iniŃiativă 214 , nu statul decide cine trebuie să părăsească provincia. Cu toată această libertate de decizie efectul a fost foarte important din punct de vedere demografic. Scăderea populaŃiei a fost foarte mare în zona centrelor urbane sau militare. Tocmai acest fapt a dat na tere unor teorii i speculaŃii, de genul retragerii totale a populaŃiei romanizate din fosta provincie Dacia. Considerăm lipsită de suport această teorie, în acela i timp, considerăm o lipsă de sens tratarea acestui subiect. Fenomenul de ruralizare a fostei provincii nu a fost unul brusc, imediat retragerii aureliene. Este o realitate de necontestat, dovedită arheologic, faptul că în ariile ora elor romane de la nordul Dunării au continuat să locuiască persoane, e drept tot mai puŃine, chiar i după invazia hunilor. În unele vetre ale fostelor ora e se găsesc vestigii din secolele V – VI 215 . Este drept însă că nu putem vorbi decât de o locuire în perimetrul vechilor ora e, mai puŃin despre o viaŃă urbană în adevăratul sens al cuvântului. Adesea în clădirile ora elor s au adăpostit oameni nevoia i din imediata vecinătate. A a este cazul unor locuinŃe din Sarmizegetusa, unde în clădirile Augustalilor se aflau astfel de persoane. În basilica de latura de vest de pildă, locuiesc astfel de persoane ce au considerat încăperea mult prea încăpătoare a a încât au separat o cu un zid (din piatră de râu i pământ, fără mortar) 216 . Această populaŃie în caz de nevoie se adăpostea în fostul amfiteatru, folosit acum ca fortăreaŃă. La 214 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 96 215 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 556 216 Mihail Macrea, op. cit ., p. 470 86 Apulum, au fost descoperite mai multe obiecte romane de import datând din perioada următoare retragerii romane (opaiŃe de lut, unul fiind cre tin, fibule, dar i un pahar de sticlă 217 ). O descoperire deosebit de interesantă din acest punct de vedere, este aceea a unui cimitir cu mormite de înhumaŃie 218 . Mormintele au fost decoperite în spaŃiul unor foste terme din epoca romană i sunt datate pentru prima jumătate a secolului al IV lea. Tot la Apulum sunt descoperite i monede emise în perioada de la DiocleŃian la GraŃianus (373 383). Astfel de descoperiri, ce fac dovada continuităŃii locuirii ora elor din nordul Dunării, au fost făcute i în celelalte foste ora e romane. Reamintim însă un fapt important i anume acela că nu trebuie să confundăm această locuire a fostelor arii urbane cu perpetuarea vieŃii urbane în aceste a ezări. Caracterul urban este pierdut de către aceste a ezări. O situaŃie aparte au avut o însă ora ele Dierna i Drobeta 219 , unde stăpânirea romană a revenit făcând posibilă perpetuarea modului de viaŃă urban. SituaŃia este similară i în cazul fostelor castre romane de trupe auxiliare. În aceste cazuri descoperirile arheologice (locuinŃe, ceramică, opaiŃe, obiecte de metal, inele, monede, piese paleocre tine) vorbesc despre o locuire până prin secolele IV – VI. Aceste castre, cu excepŃia câtorva din Banat i Oltenia, nu au mai fost folosite sistematic ca i fortificaŃii în perioada de după retragerea aureliană. Acestea ne apar ca i simple a ezări civile. În cazul a ezărilor rurale putem vorbi de o continuitate neîntreruptă. Sunt numeroase cazurile a ezărilor rurale care nu cunosc nici un fel de transformare în momentrul retragerii armatei i administraŃiei romane din Dacia. Schimbări mult mai importante sunt percepute în momentul contactului dintre aceste localităŃi i populaŃiile migratoare ce sosesc în spaŃiul carpato dunărean. OcupaŃiile cele mai importante ale daco romanilor erau agricultura i cre terea animalelor, în special oieritul. Acestor ocupaŃii li se adăugau diversele me te uguri tradiŃionale (torsul, Ńesutul, prelucrarea pieilor, tâmplăria, fierăritiul, olăritul, mineritul), se ocupau
217 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 618 218 Ibidem 219 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 556 87 de asemenea de cultivarea pomilor fructiferi. Satul devine centrul lumii postromane, autoritatea locală este, cu mici excepŃii, singura care î i păstrează influenŃa. Ob tea sătească fiind forma principală de organizare a populaŃiei autohtone. În acest caz, casa, animalele sau bunurile mobile erau proprietate privată, iar terenurile (atât cele arabile, cât i fâneŃele sau pă unile), apele sau pădurile erau proprietatea comună a tuturor membrilor ob tii. Terenurile arabile erau de cele mai multe ori trase la sorŃi. Se pare că majoritatea acestor ob ti aveau un caracter agro pastoral, există însă i cazuri de ob ti me te ugăre ti, numeroase sunt însă cazurile în care alături de agricultori i crescători de animale întâlnim, în aceea i ob te, i me te ugari. Stăpânirea romană în Dacia, cu toată importanŃa sa culturală (romanizarea) nu a fost hotărâtoare pentru schimbarea organizării sociale. Stravechea ob te gentilică s a menŃinut i sub stăpânirea romană i după retragerea acestei stăpâniri. Timp de mai multe veacuri, în vremea imigraŃiunii popoarelor, ob tea Ńărănească a fost singura formă de viaŃă socială din acest spaŃiu. Obstea sătească era o comunitate reunită prin legături de sânge, pe un hotar ce asigura îndeplinirea tuturor indeletnicirilor străvechi omene ti: păstorit, agricultură, pescuit, vânătoare,me te uguri casnice. Aceste sate, căci aceasta era ob tea, aveau un teritoriu alcătuit prin alipirea, adesea la distanŃe mari, a unor zone deosebite de muncă. Satele aveau parte la munte, parte la pădure, la apă, la păsune, la livezi, la câmpul de cultivat, la vatra satului. Săteanul avea dreptul de folosinŃă la toate părŃile componente ale mo iei sale, în calitatea sa de component al cetei satului. Din teritoriul satului anumite părti aparŃineau familiilor (casa cu curtea, livezile, grădinile), alte părti sunt folosite în comun: pădurea, pă unile, apele. Câmpul cu ogoarele (locul cultivabil) formează o stăpânire individuală cu loturi lucrate fiecare de către o familie, dar, în acela i timp, este o stăpânire comună a ob tii, deoarece aceste loturi agricole se schimbă periodic prin tragerea la sorŃi. Ob tea, prin organele sale, exercita un drept de proprietate superioară asupra drepturilor de folosinŃă ale familiilor componente. Astfel, numai ob tea avea dreptul să determine periodic, prin tragere la sorŃi, locul pe care l va folosi fiecare familie, singură ob tea putea admite sau respinge vânzarea de către o familie a părŃilor sale de mo ie. În privinŃa reglementării muncii, ob tea
88 fixa calendarul agricol. Conducerea ob tii avea drept de judecată i chiar de excludere a unor membri care nu Ńineau seama de disciplina comunităŃii, tot această conducere Ńinea socotelile obligaŃiilor i repartiza sarcinile fiecăruia în funcŃie de nevoile ob tii. Despre existenŃa unei diferenŃieri pe clase sociale la români i formarea relaŃiilor de dependenŃă între stăpânii i muncitorii pământului, dependenŃi de cei dintâi, putem vorbi doar de pe la sfâr itul mileniului întâi. Aceasta clasa stăpânitoare s a format, în primul rând, prin ridicarea din rândul ob tii a unor stăpâni mai puternici i mai bogaŃi, care de la o vreme ajung să i domine pe ceilalŃi părta i ai ob tii, creându le obligaŃii de muncă i de dijme faŃă de dân ii (în schimbul organizării militare a statului). A doua cale de formare a clasei stăpânitoare a constituit o a ezarea la sate a unor stăpâni străini, din rândurile populaŃiilor migratoare, a slavilor, în primul rând. Cea mai veche denumire a membrilor clasei stăpânitoare este aceea de cneaz, dar acest termen de origine slavonă este dublat de termenul de origine latină: jude sau judeŃ. Cnezii (juzii) formau o pătură arhaică de stăpâni de sate, care din cauza lipsei de privilegii pentru pământurile lor, ajung mai târziu să fie, la rândul lor, supu i nobilimii privilegiate a statului feudal. ConsecinŃa acestei diferenŃieri a constituit o aservirea ob tilor libere, la început de către ace ti cnezi (un fel de nobilime prestatală), mai mult efi militari decât exploatatori ai veniturilor satelor, apoi, odată cu întemeierea statelor feudale (în secolul al XIV lea), de către nobilimea de stat privilegiată, a cărei caracteristică este imunitatea; este perioada formării întinselor domenii boiere ti, care cuprind numeroase sate în acela i hotar. Pentru perioada ce a urmat retragerii aureliene nu dispunem de informaŃii privitoare la o eventuală stratificare socială sau la vreun fel de relaŃii de dependenŃă personală ori colectivă. Dacă există o stratificare socială acesta este doar de natură economico profesională (ocupaŃiile erau diferite – prin urmare i rezultatele sau satisfacŃiile erau diferite). Pe fondul intervenŃiei tot mai masive a popoarelor migratoare, mai ales începând cu secolul al V lea, asistăm la un proces de uniformizare. Acest proces s a datorat, susŃin unii istorici, „barbarizării” spaŃiului nord dunărean, involuŃiei sociale i economice ce a urmat retragerii aureliene.
89 4.2. Răspândirea cre tinismului la daco romani Cre tinismul i răspândirea acestuia nu a fost permis în Imperiul roman decât din perioada domniei împăratului Constantin cel Mare, mai precis după Edictul de la Milano din anul 313. La această dată Dacia nu mai făcea parte însă din acest imperiu. În aceste condiŃii ne punem câteva întrebări fire ti: când au fost cre tinaŃi daco romanii sau ce importanŃă a avut latinitatea în răspândirea cre tinismului la nord de Dunăre? Părerile sunt împărŃite în acest sens. Este un fapt incontestabil că în Dacia au existat cre tini i înainte de părăsirea acesteia de către armata i administraŃia romană. În acela i timp, chiar dacă autorităŃile romane nu mai sunt prezente în Dacia, după anul 313, când cre tinismul nu mai este prigonit în Imperiu, fiind recunoscut ca i religie liberă, putem constata un intens proces de răspândire a religiei cre tine i la nord de Dunăre. Cre tinarea populaŃiei daco romane a fost puternic sprijinită de numeroasele comunităŃi cre tine din provinciile romane sud dunărene. În imediata vecinătate a Daciei fiind întemeiate mai multe episcopate cre tine, a a sunt cele de la Marcianopolis, Durostorum, Appiaria, Abrittus, Sexanta Prista, Novae, Nicopolis (Moesia Inferior), Naissus (Dacia Mediterranea), Sirmium, Siscia i Poetovio (Pannonia) 220 , sau cele de la Tomis i Odessos 221 , situate pe litoralul pontic, apoi cele de la Oescus, Castra Martis, Ratiaria i Aquae (Dacia Ripensis), altele în Moesia Superior (Viminacium, Margum i Singidunum) 222 . Acest cre tinism prezent în spaŃiul carpato dunărean era diferit de cel arian, îmbrăŃi at de către goŃi, aceasta reprezentând una dintre dovezile prezenŃei unei populaŃii latinofone la nord de Dunăre în perioada postromană 223 . Analizând critic tirile literare, descoperirile arheologice i epigrafice (pe care le a avut la dispoziŃie la acea dată), Vasile Pârvan, în ContribuŃiile epigrafice în istoria cre tinismului daco roman , lucrare apărută în anul 1911, ajunge la concluzia că începuturile cre tinismului 220 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 630 221 Mihail Macrea, op. cit ., p. 476 222 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 631 223 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 587 90 în acest spaŃiu pot fi plasate în secolul II al erei cre tine 224 . În secolul al III lea, dar mai cu seamă după anul 313, cre tinismul s a răspândit, generalizându se în întreg spaŃiul fostei Dacii. Pârvan susŃine că, în secolele II III cre tinsimul a ajuns în Dacia prin intermediul numeroaselor persoane ce ajungeau aici dinspre provinciile orientale ale imperiului unde această religie se răspândise destul de mult. Armata romană avea foarte mulŃi orientali i, în acel timp cre tinismul în orient era mai răspândit, putem spune că ace ti cre tini din armată răspândeau în Dacia Traiană i în celelalte provincii dunărene noua religie. Legiunea a V a Macedonica a fost mutată spre sfâr itul secolului I tocmai din Palestina, leagănul cre tinismului în Dobrogea, la Troesmis (IgliŃa), iar în urma cuceririi Daciei, la Potaissa (Turda) 225 . Din Dobrogea până în Austria de azi regiunile dunărene aveau în garnizoanele lor mulŃi orientali, în legiuni ca X Gemina, XIII, XV dar i n cohorte, ca în cea de la Comagena Siriei. Ele au trebuit să aibă i cre tini în rândul soldaŃilor. Au trebuit să fie cre tini i între coloni tii adu i de Traian în Dacia. Iar fiindcă ei au fost adu i, nu din Italia, unde legile opreau exploatarea Ńărănimii, spre a nu rămâne latifundiile romane nelucrate, putem crede că între ace tia erau i cre tini. Prin relaŃiile comerciale cre tinismul se răspândea în spaŃiul dunărean. Un punct de vedere parŃial în opoziŃie cu teza lui Pârvan a fost exprimat de către Constantin Daicoviciu în perioada interbelică. Acesta susŃine că în Dacia nu există monumente i obiecte cu caracter cre tin în secolele II – III. El recunoa te că existau cre tini în Dacia, dar ace tia erau puŃini i în nici un caz nu erau convertiŃi aici, venind cu credinŃa din altă parte, de asemenea ace tia nu aveau posibilitatea să se manifeste în viaŃa publică, ridicându i lăca uri de cult. Astăzi, după mai multe decenii de cercetări putem avea certitudinea existenŃei unor comunităŃi cre tine în Dacia, chiar dacă modeste, încă înaintea retragerii aureliene. O altă concluzie este aceea că majoritatea descoperirilor ce vorbesc despre cre tini la nord de Dunăre se referă la perioada secolelor IV –
224 D.M. Pippidi, op. cit ., p. 481 225 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 140 91 VI 226 . Analizând informaŃiile oferite de noile descoperiri putem preciza faptul că în secolele II – III pot fi găsite începuturile cre tinismului la nord de Dunăre, iar după ce Constantin cel Mare acordă libertate de credinŃă cre tinilor această religie s a generalizat la nivelul întregului spaŃiu i la o cât mai numeroasă populaŃie. O etapă importantă, din punct de vedere al răspândirii cre tinismului, a fost perioada de după retragerea aureliană i până la edictul lui Constantin. În respectiva perioadă foarte mulŃi cre tini ce au fost prigoniŃi (mai ales în timpul lui DiocleŃian) s au refugiat la nord de Dunăre unde puteau să beneficieze de libertate religioasă. Credem că numărul celor care au ajuns pe această cale la nord de Dunăre, romanizaŃi sau nu, a fost destul de important. Începând cu secolul al IV lea răspândirea cre tinismului s a intensificat i datorită acŃiunilor mult mai bine organizate ale episcopiilor din Imperiu, mulŃi misionari fiind trimi i la nord de Dunăre. O convertire „în masă” a populaŃiei din Dacia a început în jurul anului 350 i a Ńinut până în preajma anului 450 227 , activitatea lui Niceta din Remesiana, i a altor misionari, fiind deosebit de importantă în acest sens. Dacă până la începutul secolului IV cre tinismul daco roman era răspândit cel mai adesea prin intermediul persoanelor originare (sau care au locuit aici o perioadă) din Orient, acum implicaŃi în acest proces sunt chiar locuitorii Imperiului din această regiune. Cre tinismul răspândit după aceasta este puternic legat de latinitate, având chiar forma latină 228 . Nu dorim a intra în dispute de genul că acest cre tinism era catolic, iar cel venit dinspre orient era ortodox. Chiar dacă mulŃi dintre cei ce s au ocupat de acest subiect au pus accent pe una sau alta dintre cele două dimensiuni ale cre tinismului atunci când au vorbit despre credinŃa cre tină din spaŃiul românesc. Considerăm că pentru aceste secole nu trebuie să ne permitem să vorbim încă de ortodoxie sau catolicism. Caracterul latin este dovedit de importanŃii termeni biserice ti păstraŃi în limba română, i care sunt de origine latină. Dumnezeu, biserică, a boteza, a cuminica, sărbătoare, înger, păgân, cre tin, păcat,
226 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 104 – 106 227 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 145 228 Mihail Macrea, op. cit ., p. 478 92 cruce, etc., ori nume ale unor sărbători precum: Crăciun, Rusalii sau Florii sunt de origine latină 229 . Numeroase obiecte cre tine, datate pentru secolul al IV lea, sunt originare din sudul Dunării, dar i din Pannonia, Ilyricum sau Italia 230 . Importantă este, după părerea noastră, precizarea potrivit căreia răpândirea cre tinismului de limbă latină (fie că avem în vedere acŃiunea oficială a bisericii, prin misionari, fie că discutăm despre acŃiunile izolate ale transfugilor cre tini) a fost posibilă datorită prezenŃei numeroasei populaŃii vorbitoare de limbă latină la nordul Dunării. În acela i timp cre tinismul a reprezentat una din formele de difuzare a latinităŃii în secolele ce au urmat retragerii romane din Dacia. Cu timpul, după modelul obiectelor paleocre tine aduse din Imperiu, în unele ateliere nord dunărene sunt produse obiecte de cult (cruciuliŃe, tipare din piatră sau lut, etc.) 231 . Astfel de ateliere au fost descoperite în multe localităŃi din fosta provincie. 4.3. PopulaŃiile migratoare i contactul cu autohtonii (secolele I – VIII) Analizând aceste populaŃii migratoare care au intrat în contact cu spaŃiul carpato dunărean putem să observăm faptul că avem de a face cu un amplu fenomen al migraŃiilor, iar în timp, acesta s a desfă urat pe o perioadă de mai bine de un mileniu. Procesul a început cu primul secol al erei cre tine, dar a căpătat o anumită intensitate abia începând cu a doua jumătate a secolului al III lea. După această dată unii dintre cercetători vorbesc despre trei importante etape ale migraŃiei acestor popoare în spaŃiul românesc 232 . Prima etapă se referă la perioada cuprinsă între anii 275 – 566, în această perioadă intervin popoarele germanice i hunii (375 – 454). Urmează etapa în care are loc migraŃia slavilor (secolele VI – X), a bulgarilor i a maghiarilor. A treia etapă se referă la perioada secolelor X – XIII, acum au loc pătrunderea 229 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 143 – 144 230 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 632 – 632 231 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 290 232 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 163 93 pecenegilor, uzilor i cumanilor, concomitent în Transilvania se infiltrează stăpânirea maghiară (legat de acest proces în Transilvania au ajuns secuii i mai târziu sa ii), dar i invazia tătară din anii 1241 – 1242. Nu ne propunem să abordăm, cu această ocazie, întregul proces al migraŃiei. Merită însă să facem precizarea că aceste popoare i au exercitat, într un mod i de o intensitate diferită unele de altele, dominaŃia asupra acestui spaŃiu. Aceste popoare nu au intrat în contact cu lumea daco romană sau românescă doar după retragerea din timpul lui Aurelianus, unele dintre acestea au ajuns în contact cu dacii încă înainte de stăpânirea romană. Este însă evident faptul că intensitatea acestui proces a fost mult mai puternică în secolul care a urmat retragerii aureliene. Pătrunderea acestor popoare migratoare pe teritoriul fostei Dacii s a datorat, în primul rând, stadiului de dezvoltare inferior al acestora în comparaŃie cu cel al daco romanilor. AtracŃia oferită de nivelul superior din punct de vedere social economic, politic sau cultural a fost foarte importantă în ceea ce prive te declan area fenomenului migraŃiei. Acestor cauze li se adaugă condiŃiile climatice, presiunea exercitată de alte popoare migratoare 233 . PrezenŃa migratorilor în spaŃiul carpatic nu trebuie privită doar ca pe un proces de dominare, de exploatare a autohtonilor de către ace tia, relaŃiile au fost de cele mai multe ori pa nice, autohtonii aprovizionând în mare măsură aceste populaŃii cu produse agricole i me te ugăre ti, pe care ei nu aveau posibilitatea să le producă în condiŃiile vieŃii lor nomade. Multe localităŃi cunoscând o dezvoltare economică i socială pe fondul acestor relaŃii comerciale cu migratorii. Cli eul ciocnirilor violente cu migratorii pare a se spulbera atunci când luăm în discuŃie însă i retragerea aureliană. P.P.Panaitescu subliniază faptul că „negustorii bogaŃi i oră enii urmau să părăsească de la sine provincia”, în schimb „cetăŃenii romani de la sate, comunităŃile dacice romanizate, sugrumate de impozite, aveau tot interesul ca barbarii, care nu cereau impozite în bani, să înlocuiască
233 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 294 94 stăpânirea romană” 234 . Părăsirea Daciei din acest punct de vedere nu a fost un transfer de populaŃie, ci un transfer de autorităŃi. Totu i, daco romanilor li se va impune o dominaŃie din partea acestor popoare. Acestei dominaŃii, impusă atât de popoarele germanice, cât i de cele turanice, autohtonii daco romani vor reu i să supravieŃuiască adaptându se împrejurărilor i folosind în propriul interes relieful variat al acestui spaŃiu 235 . Ne propunem să evidenŃiem câteva din momentele prezenŃei acestor popoare în acest spaŃiu, cu precizarea, că nu dorim a face o prezentare în detaliu asupra acestora, i totodată vom zăbovi doar asupra celor mai importante dintre aceste grupuri de migratori, ce au intrat în contact direct cu lumea daco romană sau românească, de mai târziu. SarmaŃii iazigi . ÎnrudiŃi cu sciŃii, făcând parte din grupul iranian vestic, sarmaŃii sunt obiectul primului val de migratori. În secolul I î.Hr., pot fi atestate triburi sarmatice în spaŃiul dintre Nipru i Nistru, unde intrau în contact i cu roxolanii, stabiliŃi între Don i Nipru. Ace tia s au stabilit încă din timpul împăratului Tiberiu în spaŃiul cuprins între Dunăre i Tisa, „în coasta dacilor” 236 . Nu cunoa tem exact împrejurările în care ei au ajuns în spaŃiul pannonic, prin nordul Daciei. Din acest spaŃiu ei s au extins mereu spre est în dauna teritorială i demografică a dacilor 237 . AflaŃi în contact cu sarmaŃii, dacii vor fi influenŃaŃi de modul de viaŃă al acestora. InfluenŃele vor fi însă i dinspre daci spre sarmaŃi. Interesant este faptul că mormintele dacice de incineraŃie nu mai pot fi descoperite, au fost descoperite însă morminte sarmatice de înhumaŃie, cu obiecte de inventar dacic (în special ceramică dacică). Profesorul Sever Dumitra cu admite posibilitatea ca dacii să i fi schimbat ritul de înmormântare, acceptând înhumarea după modelul sarmaŃilor 238 . După retragerea aureliană sarmaŃii iazigi au pătruns i în zonele de vest ale
234 Petre P. Panaitescu, Intoducere în istoria culturii române ti , Bucure ti, 2000, p. 59 235 Andrei OŃetea, I. Popescu PuŃuri, I. Nestor, M. Berza, V. Maciu, Istoria poporului roman , Bucure ti, 1970, p. 130 236 Sever Dumitra cu, Dacia Apuseană , Oradea, 1993, p. 73 237 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 600 238 Sever Dumitra cu, Dacia Apuseană , Oradea, 1993, p. 75 95 Banatului, mai ales între Mure i Timi 239 . PrezenŃa lor în acest spaŃiu, convieŃuirea acestora cu daco romanii 240 , fiind dovedită de numeroasele descoperiri arheologice în acest sens. Alte triburi sarmatice pot fi atestate în spaŃiu Moldovei de azi, mai ales după războaiele daco romane 241 . De aici, în perioada următoare extinzându se i spre Muntenia. Vandalii. Ace tia fac parte din neamul germanilor, i alături de celelalte populaŃii germane ce au afectat teritoriul Daciei, vor exercita o presiune foarte mare în special asupra dacilor liberi 242 . PrezenŃa vandalilor i apoi a goŃilor fiind semnalată la graniŃele de nord i nord est ale Imperiului 243 . După retragerea armatelor romane din Dacia, vidul de putere i autoritate din provincie a favorizat expansiunea acelor triburi germanice, dar i a dacilor liberi (ne referim în primul rând la carpi, ace tia infiltrându se în special pe direcŃia est vest). În partea vestică, mai ales în Banat i Cri ana, s au instalat vandalii 244 . PrezenŃa vandalilor în acest spaŃiu este relatată i de către Iordanes 245 , în perioada cât au stat în acest spaŃiu având loc i un conflict al acestora cu goŃi ce se sfâr e te cu victoria celor din urmă 246 . Vandalii se învecinau în jurul anilor 306 307, potrivit lui Iordanes, la est cu goŃii i la vest cu marcomanii. Din acest spaŃiu ei vor pleca în anul 336, îndreptându se spre apus 247 , prezenŃa lor în Italia fiind cunoscută datorită pustiirilor pe care le au săvâr it. GoŃii . Venind dinspre Marea Baltică, ace tia reu esc spre mijlocul secolului al III lea să stăpânească litoralul nordic la Mării
239 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 600 240 Mihail Macrea, op. cit ., p. 474 241 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 296 242 Ibidem , p. 297 243 Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru neamul românesc , Chi inău, 1992, p. 19 244 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 163 245 Iordanes, op. cit ., p. 113 246 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 297 247 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 165 96 Negre 248 . A ezaŃi în Moldova i Muntenia, goŃii, ispitiŃi de bogăŃiile Imperiului, au inteprins numeroase incursiuni de pradă în spaŃiul statului roman 249 . După retragerea aureliană goŃii s au infiltrat în Transilvania 250 , prezenŃa lor, la mijlocul secolului al IV lea, fiind atestată în partea de nord, dar i în sud estul acestei regiuni. În timpul împăratului Constantin, începând cu anul 323, goŃi devin foederaŃi externi 251 , acest statut a făcut posibilă stabilirea lor mult mai masivă în nordul Dunării. În secolul IV o parte însemnată dintre goŃi s au cre tinat îmbrăŃi ând arianismul. Biblia fiind tradusă în limba goŃilor de către cel devenit episcop al goŃilor, Ulfilas 252 , ce a misionat la nord de Dunăre. Sub goŃi, autohtonii sunt într un oarecare raport de subordonare, dar într o convieŃuire cu ace tia 253 . Satele ce au ajuns sub stăpânirea goŃilor plăteau o dijmă în natură, dar duceau o viaŃă mai liberă decât în timpul stăpânirii romane 254 . P.P. Panaitescu vorbe te chiar de o emigrare a locuitorilor satelor dinspre Imperiu spre zonele stăpânite de către barbari 255 . Pe ansamblu, cu unele excepŃii, raporturile dintre goŃi i autohtoni nu au fost încordate, asta poate i datorită unei anumite dependenŃe a acestora faŃă de Imperiu 256 , dependeŃă instalată mai cu seamă după cre tinarea goŃilor. Această convieŃuire este brusc întreruptă de invazia hunilor. Nu toŃi goŃii însă vor fi obligaŃi să plece, alŃii abia acum vor sosi în acest spaŃiu. VizigoŃii (goŃii de vest) sunt cei mai afectaŃi, ei vor părăsi aceste regiuni în două rânduri, în 376 (grupul pro roman) i 381 (grupul păgân
248 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 108 249 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 301 250 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 601 251 Andrei OŃetea, I. Popescu PuŃuri, I. Nestor, M. Berza, V. Maciu, op. cit ., p. 137 252 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 165 253 Mihail Macrea, op. cit ., p. 475 254 Petre P. Panaitescu, op. cit ., p. 66 255 Ibidem , p. 67 256 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 687 97 al lui Athanarich) 257 . Acum sunt îngropate numeroase tezaure, un exemplu semnificativ fiind cel descoperit la Pietroasa (zona Buzăului de azi). Majoritatea vizigoŃilor au cerut adăpost în Imperiu, trecând la sud de Dunăre. O parte dintre goŃi ( din rândul ostrogoŃilor – goŃi de est) se vor îndrepta spre Transilvania 258 . OstrogoŃii sau greutungii cum mai sunt numiŃi nici nu au intrat în contact cu spaŃiul nord dunărean decât după eliminarea vizigoŃilor, odată cu înaintarea hunilor. Se pare că o importantă parte a ostrogoŃilor au colaborat cu hunii, stăpânind la un moment dat (cel mai probabil între anii 380 –420) spaŃiul carpato dunărean, evident cu concursul hunilor. Hunii . Ace tia sunt primul neam neeuropean care î i face prezenŃa în nordul Mării Negre. Un conglomerat de păstori nomazi i călăreŃi, de origine asiatică, mongoli ca rasă i turci ca limbă, hunii sosesc în acest spaŃiu prin anul 375, introducând aici un dezechilibru în raportul de forŃe 259 . Prin modul lor de viaŃă, prin tactica militară, au reu it să impună, pentru circa 80 de ani, un regim de teroare, dar i de ordine i stabilitate politică în Europa Centrală i Răsăriteană. Îndeletnicirea principală a hunilor era cre terea animalelor, de aici i preferinŃa lor pentru stepele întinse. Majoritatea izvoarelor vorbesc despre huni ca fiind cel mai barbar neam de migratori. Ammianus Marcellinus, contemporan cu hunii, a făcut un portret, în parte exagerat al acestui popor care a adus spaimă în întreaga Europă. Aflăm din acest portret 260 , făcut de cunoscutul scriitor antic, că hunii nu foloseau focul pentru pregătirea alimentelor cu care se hrănesc, că mâncau „rădăcini de ierburi sălbatice”, dar i carne „frăgezită între coapsele lor i spatele cailor”. Nu mânuiesc plugul, nu locuiesc în case
257 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 301 – 304; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 171 258 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 601 259 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 307 260 Aceste informaŃii provenite de la Ammianus Marcellinus le am preluat din portretul hunilor făcut de acesta i citat în lucrarea lui Constantin C. Giurescu i Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 17 98 sau colibe, pentru huni orice zid reprezentând „un mormânt, ne având nici un fel de siguranŃă sub un acoperi ”. Acela i autor ne vorbe te despre frigul, foametea i setea cu care sunt obi nuiŃi hunii încă din copilărie. Totul se petrecea în societatea hunilor pe cal, „cumpărau, vindeau, beau i mâncau, dormeau, chiar i adunările le Ńineau tot pe cai”. Femeile, copiii i bătrânii trăiau tot timpul în căruŃe. Portretul continuă cu lipsa de credinŃă a hunilor i lăcomia nemărginită după aur. Credem că, de i exagerat acest portret ne oferă o imagine asupra modului de existenŃă a hunilor. Este evident că după a ezarea lor în câmpia pannonică, transformaŃi în federaŃi ai Imperiului, modul lor de viaŃă s a schimbat. La curtea lui Attila se găseau băi de piatră i o cancelarie cu scribi latini. În anul 376 hunii trec Nistrul, îi sfărâmă pe goŃi (vizigoŃi) întemeind un centru de putere în nordul Moldovei de azi 261 . Această regiune î i va păstra importanŃa strategică pentru huni până în deceniul al treilea al veacului al V lea, când centru de greutate al hunilor se va deplasa spre vest. Anul instalării lor în Pannonia nu ne este cunoscut exact. Cel mai probabil acest eveniment are lor între anii 420 – 425, ca urmare a migrării spre vest a vandalilor, vizigoŃilor i a unei părŃi a ostrogoŃilor 262 . PrezenŃa lor în Pannonia este sigură în anul 427 (acest fapt este dovedit de mai multe consemnări din epocă, precum cele ale lui Marcellinus Comes sau Priscus), de asemenea important este i anul 433, când hunii, condu i de către Attila 263 , sunt atestaŃi în calitate de federaŃi ai Imperiului. PopulaŃiile supuse hunilor au fost încadrate în organizarea lor militară, nu au fost însă înlăturate vechile autorităŃi 264 . Dincolo de violentele incursiuni de jaf i intimidare, făcute în scopul strângerii dărilor, hunii nu au avut tabere sau locuinŃe stabile în fosta provicie Dacia. De altfel, hunii au fost destul de îngăduitori cu populaŃiile ce li se 261 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 109 262 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 310 263 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 109 264 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 701 99 supuneau. Nepracticând agricultura ei erau nevoiŃi să domine, dar i să ocrotescă populaŃia rurală, de cele mai multe ori redusă la erbie 265 . Din Transilvania huni procurau sarea, necesară cre terii animalelor. Neavând alte surse pentru procurarea acesteia, erau obligaŃi să o aducă de aici, iar schimbul era unul echitabil în condiŃile în care hunii, nefiind interesaŃi de activităŃile miniere, nu aveau nici un interes să distrugă această sursă de bogăŃie. Impactul instalării hunilor în Pannonia a fost totu i foarte puternic, el fiind resimŃit inclusiv în Transilvania unde, la începutul secolului al V lea dispar elementele vieŃii oră ene ti ce persistaseră ori se refăcuseră până la acea dată 266 . Interesant este i punctul de vedere exprimat de către Nicolae Iorga care, atunci când vorbe te despre huni, precizează faptul că ace tia au contribuit la romanizarea spaŃiului nord dunărean 267 . Argumentul în această direcŃie ar fi faptul că hunii aduceau adesea din sudul Dunării foarte mulŃi oameni, pe care îi foloseau ca i robi, aceasta contribuind la cre terea ponderii populaŃiei romanizate din spaŃiul nord dunărean. Moartea lui Attila, în anul 453, a dus la destrămarea puterii hunilor. Fii marelui conducător al hunilor nu vor reu i să păstreze unitatea, dar nici „alianŃele” cu gepizii i ostrogoŃii. Ace tia din urmă se vor revolta 268 , iar în anul următor coaliŃia gepizilor condu i de Ardarich îi înving pe huni la Nedao 269 . Înfrângerea din anul 454 a dus la risipirea hunilor i la dispariŃia din istorie a acestora. Beneficiarii noii situaŃii au fost ostrogoŃii i în primul rând gepizii, a treia ramură a triburilor gotice. Gepizii . Gepizi s au rupt din rândul goŃilor încă de la începutul migraŃiei acestora spre Marea Neagră. În secolul al II lea îi găsim în regiunea gurilor Vistulei, iar în secolul al III lea undeva în nordul Daciei 270 . MigraŃia hunilor i trecerea vizigoŃilor la sud de Dunăre a
265 Petre P. Panaitescu, op. cit ., p. 69 266 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 109 267 Nicolae Iorga, op. cit ., p. 20 – 21 268 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 310 269 Mihail Macrea, op. cit ., p. 481 270 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 311 100 făcut posibilă a ezarea gepizilor pe cursul superior al Tisei, aici rămânând i după a ezarea hunilor în Pannonia. După înfrângerea hunilor ostrogoŃii se a ează în Pannonia, iar gepizii în Dacia, cei din urmă în calitate de federaŃi ai Imperiului 271 . Teritoriul stăpânirii gepizilor era cuprins între Tisa, Dunăre i Olt, iar după unii hotarele gepizilor mergeau în est până la Siret 272 . În tot acest spaŃiu, teritoriul care prin excelenŃa pare a fi fost în posesiunea gepizilor, a fost cel cuprins între Tisa, Cri uri i Mure . La est de MunŃii Apuseni prezenŃa lor fiind doar sporadică 273 . Cu toate acestea putem identifica câteva centre ale gepizilor i în bazinul Transilvaniei 274 , în special în partea nordică i centrală, până în zona Sighi oara Media . Descoperiri arheologice în acest sens au fost făcute la nivelul Transilvaniei până acum la Apahida, eica Mică, imleu Silvaniei 275 , dar i la More ti, Porumbenii Mici, Turda, Bratei 276 , s.a. Descoperirile arheologice referitoare la gepizi sunt extrem de rare pentru sudul i estul Transilvaniei, dar i pentru Oltenia (la Co oveni a fost descoperit un tezaur germanic care poate fi atribuit gepizilor) sau răsăritul Banatului. Mult mai pa nici decât celelalte grupuri germanice, gepizii au avut relaŃii bune cu Imperiul Roman, devenit acum de răsărit sau mai târziu bizantin. Iordanes, în Getica (p. 460), spune că gepizii „nu au cerut altceva de la Imperiu decât pace i daruri anuale”. Ei vor fi foarte mult influenŃaŃi de civilizaŃia romană, venită în primul rând de la populaŃia romanizată a Daciei 277 . Stăpânirea gepizilor asupra Daciei a Ńinut până în anul 567, când statul lor este distrus de către avari i longobarzi 278 . ÎnfrânŃi, gepizii se vor împră tia i vor fi asimilaŃi până pe
271 Iordanes, op. cit ., p. 264 272 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 173 273 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 311 274 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 602 275 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 174 276 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 602 277 Andrei OŃetea, I. Popescu PuŃuri, I. Nestor, M. Berza, V. Maciu, op. cit ., p. 145 278 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 110 101 la mijlocul secolului al VII lea de către autohtonii teritoriilor pe care le au stăpânit. Avarii . La fel ca i celelalte populaŃii de călăreŃi nomazi, ce vin în valuri succesive dinspre interiorul Asiei, avarii s au oprit întâi pe întinsele câmpii ale Ucrainei, iar de aici au înaintat spre apus, manifestându i interesul pentru spaŃiile întinse i largi. Originari din Mongolia 279 , pe avari îi găsim între anul 558 (când au cerut subvenŃii anuale i teritoriu de locuit din partea Imperiului Bizantin în schimbul serviciilor militare) i 562 (an în care obŃin de la împărat teritoriul dintre Dunăre, Sava i Drava – adică Pannonia Secunda, unde interesele bizantine se loveau de cele ale longobarzilor i gepizilor) în stepele nord pontice, dominând militar zona dintre Caucaz i CarpaŃi. Pătrunderea spre Pannonia se pare că s a făcut prin pasurile CarpaŃilor Nordici, ocolind teritoriile de câmpie ale Moldovei i Munteniei, unde începuseră a se infiltra slavii. Pătrunderea în teritoriul oferit nu s a realizat imediat, cel mai probabil avarilor le era frică să se a eze între bizantini, gepizi i longobarzi. Avarii vor încheia însă o alianŃă cu longobarzii, confruntarea cu gepizii a fost una violentă. A urmat instalarea avarilor în Pannonia. Cu bizantinii vor intra în conflict în special pentru controlul punctului strategic de la Sirmium. PresaŃi de către per i, bizantinii vor încheia pace cu avarii în anul 573, obligându se la plata unor subsidii anuale. ForŃa considerabilă a avarilor i a determinat pe aliaŃii acestora, longobarzi, să i părăsească teritoriile i să se îndrepte, încă din primăvara anului 568 280 , spre Italia. În aceste condiŃii Pannonia devine centrul stăpânirii avare, ace tia controlând imensul spaŃiu dintre stepele nord pontice i MunŃii Alpi 281 . Chiar dacă bizantinii au încercat să i aibă aliaŃi împotriva slavilor, până la urmă avarii vor organiza numeroase expediŃii în Imperiu, reu ind chiar să ocupe ora ul Sirmium ce devine capitala statului avar. Victorio i în conflictul cu per ii, bizantinii au posibilitatea după anul 591 să organizeze mai multe expediŃii la nordul Dunării 279 Istoria Romîniei, vol. I,… p. 714 – 715 280 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 316 281 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 111 102 împotriva avarilor i slavilor. Avarii la rândul lor, atacă Imperiul Bizantin pe un front larg, din DalmaŃia până la Marea Neagră. Generalii bizantini fac greu faŃă atacurilor conjugate ale slavilor i avarilor, populaŃii care nu aveau a ezări stabile. În toamna anului 602, armata romană aflată sub comanda generalului Petru, prime te ordin să ierneze în nordul Dunării, în Muntenia. SoldaŃii sunt nemulŃumiŃi, se revoltă i proclamă împărat pe Focas (602 – 610). Armata bizantină nu mai rezistă la Dunăre i se reîntoarce cu noul împărat la Constantinopol. Slavii profită imediat, trec Dunărea i năvălesc în BizanŃ, până în Grecia; la rândul lor, avarii atacă i ei în anul 604 i cer mărirea subsidiilor, iar apoi atacă Italia prin Istria. O puternică coaliŃie barbară formată din avari, bulgarii de pe Tisa i slavi atacă Constantinopolul în anul 617 dar capitala rezistă. In timpul lui Heraclius (610 – 640), slavii au trecut masiv în sudul Dunării, au împins populaŃia romanică spre munŃi i au obligat armatele imperiale să se retragă la sud de Balcani 282 . Imperiul Bizantin fusese slăbit de atacurile repetate ale migratorilor pe întreaga linie a Dunării i de războiul pornit de per i care au cucerit Siria i Egiptul. Presiunea avarilor, cărora li se asociază i slavii, a fost tot mai puternică. În anul 626, însu i Constantinopolul este asediat de către avari, dinspre partea europeană, i per i, ajun i până la Bosfor. Înfrângerea avarilor a dus la slăbirea puterii i capacităŃii de control a acestora asupra populaŃiilor supuse. Prăbu irea definitivă a stăpânirii avare s a datorat intervenŃiei statului franc i atacurilor tot mai consistente ale bulgarilor, la sfâr itul secolului al VIII lea. În anul 796 283 , este ocupată de către Carol cel Mare re edinŃa acestui popor, ce a controlat Europa Centrală o perioadă destul de îndelungată. Stăpânirea avarilor asupra spaŃiului carpato dunărean a fost mai puternic simŃită în partea vestică, în Banat, Cri ana, dar i în interiorul arcului carpatic. DominaŃia avară a fost mai consistentă până în jurul anului 630, dată după care decade primul caganat avar. Constituirea celui de al doilea caganat avar a dus la o nouă cre tere a dominaŃiei
282 Laszlo Gy., Études archéologiques sur l'histoire de la société des Avares , Budapesta, 1955, p. 5 – 14 283 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 177 103 avare (sfâr itul secolului VII i în secolul VIII), de data asta doar asupra părŃilor vestice (în special asupra Banatului) i Transilvaniei. Descoperiri aparŃinând avarilor s au făcut la Felnac, Sâmpetru, iclău, Peragu Mare (jud. Arad), apoi în interiorul arcului carpatic la: Dumbrăveni, Cipău, Valea Largă, (jud. Mure ), Unirea, Ocna Mure , Ocni oara (jud. Alba), Câmpia Turzii, Ocna Dejului, s.a. Interesul avarilor pentru zona transilvană se pare că a fost generat de bogăŃia în sare, dar i în metale (fier, aramă, cositor), precum i de poziŃia strategică oferită de arcul carpatic (aici era mult mai u or stopată pătrunderea slavilor). PrezenŃa puterii militare a avarilor a frânat expansiunea slavilor i bulgarilor, contribuind la un raport de echilibru politic în spaŃiul carpato dunărean. În toată această perioadă de stăpânire numărul avarilor, prezenŃi în acest spaŃiu, a fost foarte redus, cel mai adesea se limita la garnizoanele militare ce controlau sau supravegheau extragerea i transporturile de sare din bazinul transilvan spre Pannonia. Slavii . În secolele V –VI, pe slavi îi găsim în regiunile din nordul i nord estul CarpaŃilor. Prin amploarea i consecinŃele pătrunderii în spaŃiul carpato dunărean, slavii ocupă un loc aparte în rândul popoarelor migratoare. Pătrunderea efectivă în spaŃiul carpato dunărean s a realizat în secolul al VI lea, nu excludem însă posibilitatea ca unele triburi slave să fi ajuns în acest spaŃiu i înainte de acest secol, fie însoŃind alŃi migratori, fie în grupuri independente. Pentru slavi atracŃia cea mai mare o reprezenta Imperiul Bizantin, tocmai din acest considerent cele mai influenŃate de migraŃia acestora vor fi teritoriile aflate în calea lor spre sudul Dunării, respectiv nord estul Basarabiei, nordul Moldovei, lunca Siretului i Câmpia Munteniei 284 . În Transilvania, primele triburi slave pătrund în partea de sud est, ulterior în zona Depresiunii Maramure i în podi ul transilvan. Ajun i în Dacia, slavii au jucat aici, după părerea mai multor istorici i lingvi ti 285 , rolul pe care l au avut în occident populaŃiile germanice. Dacă în formarea celorlalte popoare romanice germanii au
284 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 121 285 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 178 – 179 104 avut o importanŃă considerabilă, în cazul românilor îi găsim pe slavi în această postură. Formarea poporului român i a limbii române ne apar din această perspectivă complet constituite abia după ce a avut loc acest contact cu slavii. Pătrunderea masivă a slavilor în teritoriile extracarpatice, dar i în Transilvania, s a realizat în secolul al VII lea. Descoperirile arheologice referitoare la slavi sunt foarte numerose pentru secolele VII – IX. OcupaŃiile lor principale erau cre terea animalelor, vânatul i pescuitul, făceau însă i agricultură (din acest considerent grupuri importante de slavi s au a ezat în regiunile largi de câmpie sau în ariile depresionare. Social, interesant este faptul că slavii nu au cunoscut orânduirea sclavagistă. Ei au trecut direct de la societatea tribală la cea feudală. Trăiau în familii mari, mai multe familii alcătuiau un clan, iar mai multe clanuri un trib 286 . În societatea slavă încep să se contureze trei importante grupuri sociale: nobilii , cei ce erau în fruntea comunităŃilor (ei vor domina nu numai pe slavi ci i pe autohtoni – această dominaŃie este politică, militară, economică, nu în ultimul rând este o dominaŃie socială – ei ajung să deŃină întinse terenuri fertile), oamenii liberi , fie că sunt simpli agricultori sau păstori, fie că se ocupă cu me te ugăritul sau deŃin roluri militare, i în fine cel de al treilea grup era alcătuit din robi , folosiŃi în primul rând de către cei mai însemnaŃi dintre nobili . Acest mod de organizare al slavilor a grăbit apariŃia feudalismului în spaŃiul românesc. Împotriva slavilor împăraŃii bizantini vor organiza mai multe expediŃii, multe dintre ele la nordul Dunării. Împreună cu avarii, slavii vor exercita o presiune continuă asupra frontierei de pe Dunăre. Acestor atacuri, asociate cu răscoala armatelor bizantine de la Dunăre din anul 602, au dus la căderea graniŃei dunărene. Ca urmare a acestui eveniment slavii vor pătrunde masiv la sud de Dunăre, unde vor ocupa o mare parte a regiunilor dintre Dunăre i MunŃii Balcani 287 . Stabilirea masivă a
286 tefan Pascu, Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României , vol. I, Bucure ti, 1977, p. 27 – 28 287 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 324 – 325 105 slavilor la sud de Dunăre a dus la asimilarea populaŃiei romanice din aceste regiuni. Procesul este invers la nord de Dunăre unde, în urma deplasării unei importante părŃi a slavilor la sudul fluviului, ponderea acestora a scăzut considerabil făcând posibilă romanizarea i asimilarea lor de către autohtoni. În schimb slavii au lăsat românilor o importantă mo tenire, în primul rând lingvistică. Cuvinte slave au pătruns chiar i în vocabularul de bază al limbii române. Societatea i structura socială, organizarea statală de mai târziu sunt la origine tot slave. Despre rolul jucat de slavi, de limba slavonă în istoria românilor (urmărind evident dimensiunea socială a fenomenului) o să mai discutăm i cu alte ocazii pe parcursul studiului nostru. Bulgarii . Pentru prima dată ei sunt amintiŃi în istorie în jurul anului 334 288 , informaŃiile despre ace tia ne confirmă faptul că erau un popor nomad ce trăia în spaŃiul dintre Marea de Azov i MunŃii Caucaz. De origine turcică, bulgarii au fost supu i hunilor, alături de care participă la numeroase incursiuni militare, în special împotriva Imperiului Roman. După dispariŃia confederaŃiei hunice o parte a bulgarilor s a restabilit în stepele nord caucaziene, amestecându se cu cele rămase acolo. Numele de bulgar (populaŃie amestecată) este menŃionat pentru prima dată abia în anul 480, când împăratul bizantin Zenon le solicită ajutorul împotriva ostrogoŃilor 289 . În a doua jumătate a secolului al VI lea i în secolul următor o parte a bulgarilor sunt supu i avarilor. În aceea i perioadă, plecarea avarilor spre Pannonia a făcut posibilă constituirea unei puternice formaŃiuni politice i militare a bulgarilor în nordul Caucazului, respectiv Bulgaria Mare . Această formaŃiune politică atinge apogeul la începutul secolului al VIII lea, în timpul caganului Kubrat (Kovrat). După moartea acestuia Bulgaria Mare a fost distrusă de către kazari. Unele triburi bulgare vor fi supuse kazarilor, altele vor migra spre regiunea Kama – Volga, iar altele spre vest, stabilindu se temporar, sub comanda lui Asparuch, la nord de Delta Dunării.
288 Istoria Romîniei, vol. I, …, p. 756 289 Mircea Petrescu DîmboviŃa, Hadrian Daicoviciu, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Dan Gh. Teodor, op. cit ., p. 325 106 Armatele bizantine vor fi nevoite să răspundă atacurilor tot mai consistente ale bulgarilor de la vest de Nistru, dar vor fi înfrânte în anii 679 – 680, ceea ce a permis pătrunderea bulgarilor la sudul Dunării. Treptat bulgarii au ocupat spaŃiul dintre Dunăre i Balcani 290 . Inferiori numeric, bulgarii au fost asimilaŃi de către slavi, au reu it însă să dea numele statului creat la sud de Dunăre. Puterea statului bulgar cre te în perioada domniei lui Krum (802 – 814), iar importanŃa acestui stat s a dovedit a fi considerabilă în regiunea balcanică mai ales după ce bulgarii au fost cre tinaŃi în timpul lui Boris 291 , în anii 864 – 865. Cre terea puterii acestui stat din perioada următore, acum slavizat, a favorizat cre terea influenŃei limbii slavone asupra spaŃiului românesc. Astfel, limba slavonă i alfabetul chirilic au reu it să se impună în Biserica românilor, iar mai târziu i în instituŃiile statelor feudale române ti. În secolele VII VIII, locuitorii romanici din Moldova, Muntenia, din zona intracarpatică i cei din Banat, Cri ana i Maramure se numeau rumâni (romani) iar istoricii contemporani îi menŃionează cu numele de daci, spre a i deosebi de locuitorii altor provincii din imperiu. PopulaŃia romană aparŃinea romanităŃii orientale i, în secolele următoare, vor purta i denumirile de vlahi, valahi ori volohi. Părăsirea provinciei Dacia de către armata i administraŃia romană a însemnat începutul istoriei poporului român, care a evoluat i s a dezvoltat în strânsă legătură cu populaŃia romanică din sudul Dunării, limba română păstrând în structura gramaticală latină, numeroase cuvinte daco trace. Unele cuvinte slave pătrunse în limba română s au datorat mai mult apartenenŃei poporului român la ortodoxie, împrumuturi comune preluate prin bilingvism sau prin contactul direct cu triburile slave sudice în decursul secolelor VI X. Majoritatea cuvintelor de bază din limba română sunt de origine latină i continuitatea folosirii acelora i tipuri de unelte agricole între secolele II
290 Chronica scrisă de Victoris Tonnennensis Episcopi, publicată în Izvoarele istoriei României , vol. II, Bucure ti, 1970, p. 394 – 397 291 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 190 107 XII demonstrează clar că poporul român i a păstrat îndeletnicirile, agricultura fiind baza economiei, a rămas statornic în acest spaŃiu i a receptat u oare influenŃe din partea popoarelor migratoare.
108 SOCIETATEA FEUDALĂ ROMÂNESCĂ În primul mileniu al erei cre tine, istoria românilor evoluează între Imperiul Noii Rome i populaŃiile migratoare. La sfârsitul acestei perioade BizanŃul a oferit românilor modelul structurilor de stat i al civilizaŃiei. Formarea i consolidarea statelor medievale române ti a dus la cristalizarea unor raporturi social juridice specifice feudalismului dezvoltat. Nu putem să plasăm cu certitudine în timp începuturile feudalităŃii române ti. Este cert faptul că, în aceea i perioadă au coexistat mai multe elemente, unele specifice mo tenirii lăsate de secole, iar altele care abia acum încep a se înfiripa. Unii dintre cercetători vorbesc despre trei etape în dezvoltarea feudalismului, i anume: a) cea a feudalismului timpuriu , între secolele IX XIV când s au format i cristalizat relaŃiile feudale; b) perioada feudalismului dezvoltat , care durează până la mijlocul secolului al XVIII – lea; c) etapa descompunerii feudalismului, ce începe odată cu apariŃia germenilor relaŃiilor noi, capitaliste, i care, încetul cu încetul subminează relaŃiile feudale. Nu ne propunem să facem o dezbatere din acest subiect, asta cu atât mai mult cu cât în lucrarea de faŃă vom încerca să evidenŃiem structura i caracteristicile societăŃii feudale. 1. Începuturile feudalităŃii române ti Izvoarele istorice despre poporul român, la începutul existenŃei sale, sunt mai rare, fapt consemnat i în istoria altor popoare. Românii sunt mai mult menŃionaŃi în documente din momentul în care încep să se organizeze în formaŃiuni politice. Marea majoritate a românilor trăiau în
109 a ezări rurale mici 1, în condiŃii modeste. Principalele ocupaŃii ale populaŃiei erau agricultura i cre terea animalelor, puŃini dintre ei se ocupau de pescuit, de me te uguri sau minerit. Atunci când vorbim de începuturile feudalismului în spaŃiul românesc ne gândim, cum este normal, la o anumită perioadă. Cum am mai precizat, este imposibil să plasăm în timp acest fenomen. P.P. Panaitescu 2 plasează ob tea sătescă între orânduirea antică i cea medievală, socotind o ca o etapă de trecere spre feudalism. Luând în discuŃie acest punct de vedere ajungem la concluzia că începuturile feudalităŃii trebuiesc căutate în momentul în care încep să se erodeze relaŃiile social juridice din interiorul ob tilor săte ti. În sens restrâns, putem leaga începuturile feudalismului de feud 3. ApariŃia acestui sistem de dependenŃă inter pesonal sau instituŃional poate fi considerat, din această perspectivă, ca fiind ceea care a generat feudalismul. În sens mai larg, aparŃia i dezvoltarea feudalismului este legată de formarea statelor medievale. RelaŃiile feudale au favorizat i s au dezvoltat ca urmare a constituirii acestor state. În Europa, „formele embrionare ale feudalităŃii” 4 se regăsesc în societatea francă din perioada merovingiană (secolele VII – VIII). Sub aspect social i politic, societatea feudală este una bazată pe legăturile de dependenŃă dintre persoane, nobilul (acesta este de cele mai multe ori asociat cu războinicul) fiind considerat vârful acestei construcŃii piramidale. În schimbul obligaŃiilor de supunere i servicii, vasalului i se garantează protecŃia, primind de asemenea i un feud pentru întreŃinere – acesta fiind în fond esenŃa feudalităŃii.
1 Istoria Romîniei, vol. II, editat de către Academia Republicii Populare Romîne, Bucure ti, 1962, p. 16 2 Petre P. Panaitescu, Ob tea Ńărănescă în łara Românescă i Moldova. Orînduirea feudală , Bucure ti, 1964, p. 17 3 Acest termen are o dublă semnificaŃie: pe de o parte, el reprezintă o concesiune făcută în schimbul unor obligaŃii reciproce, iar pe de altă parte, el reprezintă proprietatea, pământul acordat unui vasal 4 Ovidiu Drimba, Istoria culturii i civilizaŃiei , vol. II, Bucure ti, 1987, p. 452 110 1.1. RealităŃi demografice. De la a ezarea maghiarilor în Pannonia la invazia mongolă Cercetările demorafice, dar i studierea cronicilor referitoare la spaŃiul românesc în perioada aflată la cumpăna dintre milenii, ne permit să constatăm diferitele tipuri de a ezări, precum i masiva prezenŃă a populaŃiei romanice în acest spaŃiu. Cartarea acestor a ezări arată existenŃa mai multor grupuri teritoriale, mai mari sau mai mici, corespunzătoare unor uniuni teritoriale ce au ca unitate de bază satul 5. În interiorul acestor uniuni teritoriale se defă oară întreaga activitate economică din regiune, conturându se aici componentele majore ale structurii sociale i politice. Tipurile de structuri teritoriale (a ezări rurale fortificate sau deschise, cetăŃi, complexe monastice, a ezări cu caracter urban, puncte comerciale, etc.) ne fac să privim la aceste regiuni ca la un tot unitar, este evidenŃiată astfel evoluŃia demografică. O astfel de evoluŃie poate fi constatată i la nivelul satului, vatra satului capătă un contur i o utilitate tot mai clară, aici modul de dispunere al locuinŃelor este în strânsă legătură cu terenurile folosite în scop agrar i pastoral. Numeroasele descoperiri arheologice, numărul semnificativ al a ezărilor din spaŃiul carpato dunărean, scrierile medievale, fac posibilă o anumită descifrare a fenomenelor de demografie cantitativă. Acest aspect prezintă o importanŃă deosebită, efectivul populaŃiei fiind dependent de nivelul dezvoltării economice, de gradul de organizare politică. Numeroasele laturi ale procesului istoric au fost substanŃial influenŃate de variaŃiile demografice, amplificate sau diminuate datorită fluxului mi cărilor de populaŃii. Asemenea fluctuaŃii se pot observa atât în timp cât i în spaŃiu. În secolele IX – XI, perioada în care evoluează cultura Dridu, se poate constata o densitate de locuire mult mai mare decât în perioada precedentă 6. Concentrări de populaŃie pot fi constatate în regiunile cu potenŃial economic ridicat, în luncile râurilor, în ariile depresionare. Un aport semnificativ de populaŃie l au avut i popoarele
5 tefan Olteanu, Societatea românescă la cumpăna dintre milenii (secolele VIII – XI) , Bucure ti, 1983, p. 28 6 Victor Spinei, Moldova în secolele XI – XIV , Bucure ti, 1982, p. 90 111 migratoare ce au rămas în acest spaŃiu i au fost asimilate de către autohtoni. Concentrările teritoriale ale populaŃiei, constituirea unor uniuni economice a condus la un stadiu superior de organizare statală. Cercetările au dovedit, de exemplu, o deplină legătură între realităŃile demografice din Transilvania secolelor VIII – IX i existenŃa celor trei voievodate române ti menŃionate de către Anonymus 7, cu care maghiarii au venit în contact la pătrunderea lor în Transilvania. Petru Maior 8, referindu se la războaiele celor trei voievodate cu maghiarii, încearcă să evidenŃieze numărul ridicat al populaŃiei române ti, alături de care participau la război cumani i bulgari. Aceste uniuni teritoriale s au păstrat chiar i atunci când voievodatele au fost desfiinŃate de către maghiari. În acest mod putem explica autonomia, pe care maghiarii au fost nevoiŃi să le o acorde românilor, păstrată de a lungul secolelor de către transilvăneni. Aceste uniuni statale, controlate de bulgari, iar apoi de către bizantini 9, au opus o rezistenŃă considerabilă armatelor maghiare ce terorizase întreaga Europă. Toate acestea explică potenŃialul demografic considerabil al acestor voievodate. 1.1.1. Maghiarii i pătrunderea acestora în Transilvania. Secuii i colonizarea sa ilor Maghiarii, un popor de origine fino ugrică, sunt originari din regiunea MunŃilor Urali, cursul mijlociu al Volgăi i râul Kama 10 . În acest spaŃiu, în al treilea sfert al mileniului I, ei au intrat în contact cu neamurile turcice 11 , probabil cu bulgarii 12 . Constantin C. Giurescu
7 Cronica Notarului Anonymus (traducere de Paul Lazăr Tonciulescu, apărută la Bucure ti în anul 1996) menŃionează în capitolele 11, 22, 23, 26, 39, 40, 41, 44, etc., cele trei voievodate transilvănene conduse de Menumorut, Glad i Gelu 8 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia , Ia i, 1990, p. 84 85 9 Gheorghe I. Brătianu, TradiŃia istorică despre întemeierea statelor române ti , Bucure ti, 1980, p. 204 205 10 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 765 11 Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Conducerea ÎmpărăŃiei (lucrare apărută în Izvoarele Istoriei României , vol. II, p. 656 669), spune eronat despre maghiari că sunt de neam turcic 112 susŃine că ei au ajuns în spaŃiul menŃionat, de undeva din centrul Asiei, de la apus de MunŃii Altai, din nordul Persiei 13 . Această teorie este susŃinută i de către Ioan Aurel Pop 14 , teritoriul cuprins între MunŃii Altai i nordul Iranului fiind considerat locul de unde maghiarii au trecut la vest de Urali. În jurul anului 830 îi găsim înaintând spre vest, în regiunea dintre Don i Nipru, în Ńinutul cunoscut în izvoarele bizantine sub numele de Lebedia . Atacul pecenegilor îi sile te pe o parte să se întoarcă spre est, iar o parte se stabilesc în regiunea de la vest de Nistru, ocupând nordul Mării Negre până la Prut. Aici numeroasele triburi î i aleg un singur conducător, pe Arpad, despre care împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul spune că era cel mai potrivit pentru această onoare. Din relatarea Notarului , conducător a fost ales Almus (Cronica Notarului Anonymus , capitolele III – XII), tatăl lui Arpad. Acesta era un „scit”, nobil urma din neamul hunilor ce s au stabilit în stepele de la nordul Mării Negre. De aici unii consideră că maghiarii i au asumat rolul de urma i ai hunilor, i implicit dreptul de a ocupa Ńara acestora, Pannonia. Nu excludem, prin urmare, ca o parte a conducătorilor maghiarilor să aibă o origine etnică diferită (de ce nu i urma i ai hunilor?) de cea a majorităŃii populaŃiei, de i puŃin probabil că a a stăteau lucrurile. Potrivit Notarului anonim al regelui Bela, atacaŃi de pecenegi i înfrânŃi de bulgari, maghiarii au înaintat înspre nord i au coborât spre pusta Pannoniei dinspre CarpaŃii GaliŃiei. Acest episod s a petrecut în toamna anului 895, iar stabilirea lor în Pannonia făcându se anul următor. Acela i izvor relatează faptul că în această regiune locuiau „sclavii (este vorba despre un popor de oribine slavă, probabil sârbi, ce au rămas în istori sub numele de sclavi ai avarilor ), bulgarii i blachii, chiar i păstorii romanilor” 15 .
12 Istoria Românilor, vol. III, editat de către Academia Română, Bucure ti, 2001, p. 250 13 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432) , Bucure ti, 2000, p. 229; 14 Ioan Aurel Pop, Românii i maghiarii în secolele IX XIV. Geneza statului medieval din Transilvania, Cluj Napoca, 1996, p. 51 15 Cronica Notarului Anonymus , ..., capitolul IX 113 Istoricii maghiari, folosind un izvor arabo persan 16 , apreciază numărul total al populaŃiei conduse de Arpad la circa 200.000 de persoane. Pentru o societate de păstori considerăm însă că numărul este puŃin exagerat, asta de i unii cercetători consideră că numărul maghiarilor ar fi fost mult mai mare, depă ind jumătate de milion de persoane. OcupaŃia de bază era cre terea animalelor, prelucrarea produselor animaliere, dar practicau i agricultura, vânatul, pescuitul sau diferitele me te uguri casnice 17 . În perioada de dinaintea sedentarizării lor în Pannonia, cre terea animalelor, ocupaŃie principală a lor, a determinat după părerea unor istorici necesitatea mi cării lor continue în căutarea pă unilor 18 , de aici caracterul nomad al triburilor maghiare, dar i preferinŃa acestora pentru spaŃiile întinse, de stepă. Caracterul nomad s a păstrat i după a ezarea în pusta pannonică19 , mai ales sub forma pendulărilor sezoniere, necesitate cerută de căutarea pă unilor. Folosindu se de diferitele divergenŃe, existente în regiune, maghiarii au ocupat treptat întreaga Pannonie. Ulterior, consolidându i poziŃia au început să organizeze numeroase acŃiuni de pradă pe direcŃia Europei Centrale, dar i Apusene sau Sud Estice 20 . Expansiunea spre Răsărit a maghiarilor de la sfâr itul secolului al IX lea i din secolul al X lea s a lovit de rezistenŃa slavilor i românilor. Teritoriile aflate la est de Câmpia Pannoniei au stârnit interesul maghiarilor, în primul rând datorită salinelor, bogăŃiei zăcămintelor nemetalifere i, desigur, datorită întinselor pă uni din regiunea Banat – Cri ana. Maghiarii au învins pe rând voievodatele lui Menumorut, Glad i Gelu. A urmat o perioadă de supunere a acestor ducate, ulterior în secolele XI – XIII accentuându se procesul de cucerire, subordonare i integrare a Transilvaniei 21 în structurile 16 Acest document relatează faptul că eful maghiarilor conducea o armată de 20.000 de călăreŃi. 17 Ioan Aurel Pop, op. cit. , p. 56 57 18 Ibidem 19 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 254 255 20 Ibidem 21 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 147 114 regatului ungar. Intensitatea acŃiunilor maghiare pe direcŃia transilvăneană a crescut foarte mult în intensitate odată cu cre tinarea acestora în forma latină, apuseană. Organizarea regatului maghiar este făcută după modelul statelor apusene, iar în noile condiŃii ocuparea Transilvaniei s a făcut sistematic. S a încercat asimilarea confesională i etnică a populaŃiilor cu care se intra în contact, de asemenea, s a încercat eliminarea elitelor social economice i politice locale, introducându se noi unitări administrative, subordonate regatului, i conduse de vasalii regelui ungar. Extinderea stăpânirii maghiare spre centrul i sud estul Transilvaniei, până la limita CarpaŃilor s a făcut cu ajutorul secuilor, sosiŃi în acela i timp cu maghiarii, i a coloni tilor germanici, adu i de către regalitatea maghiară, începând cu secolul al XII lea, pentru a i consolida stăpânirea aici. În schimbul acestui ajutor, ace tia, beneficiind de numeroase privilegii. Secuii . ConsideraŃi a fi avangarda maghiarilor, secuii au o origine controversată. Conform cronicilor latino maghiare, ei sunt mai vechi decât maghiarii în Pannonia. Ei fiind consideraŃi urma i ai hunilor 22 , iar după sosirea maghiarilor au dobândit o parte a acestei Ńări 23 , „nu în Câmpia Pannoniei, ci în munŃii din margine”, unde „au avut aceea i soartă cu românii” 24 . Originea lor nu a fost nici pe aproape însă stabilită cu certitudimne. Unii îi consideră chiar maghiari, numelor desemnând, în limba maghiară, ocupaŃia de „păzitori ai marginii” 25 . După alŃii, numele lor este mult mai vechi decât ocupaŃia atribuită de maghiari de a apăra graniŃa, prin urmare originea acestui nume are la bază un cuvânt turcic, ce desemnează „om de neam ales” 26 . Originea turcică este susŃinută i de către unele izvoarele medievale care îi consideră urma i ai avarilor 27 , kazarilor 28 , sau chiar ai pecenegilor ori ai uzilor 29 , sosind astfel ulterior maghiarilor în Pannonia. 22 Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei , Bra ov, 1995, p. 101 23 Ioan Aurel Pop, op. cit. , p. 152 153 24 Ibidem ; Autorul acestei lucrări preia informaŃiile din Cronica aparŃinând cronicarului medieval Simon de Keza 25 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 236 26 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 75 27 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 414 115 Secuii sunt, în conformitate cu cele mai recente cercetări, un trib de origine turcească (de origine kazară, cel mai probabil), care s a alăturat maghiarilor încă înaintea ocupării teritoriului Ńării de mai târziu. Sarcina lor a fost apărarea graniŃelor Ńării, astfel îi găsim, în cete mai mici sau mai mari, în lungul întregii graniŃe. Sarcina de grăniceri a secuilor a devenit i mai pronunŃată în secolele care au urmat: ca neam de războinici născuŃi i foarte disciplinaŃi, în momentele grele ale istoriei, regii maghiari (în special cei din casa arpadiană) s au folosit totdeauna de virtuŃile militare ale secuilor. În secolul al XI lea năvălesc peste CarpaŃi, venind dinspre Moldova, pecenegii, ceea ce pune problema stringentă a constituirii unei reŃele de apărare. În această muncă le revine un rol de seamă secuilor, pe care regii unguri i au a ezat până la urmă pe teritoriul Secuimii de astăzi. Ei au fost progresiv deplasaŃi spre răsăritul Transilvaniei 30 , pe măsura extinderii puterii regatului. Astfel, după înfrângerea lui Menumorut importante comunităŃii de secui s au stabilit în regiunea bihoreană 31 . PrezenŃa lor fiind consemnată în localităŃile Săcuieni, Sititelec, Tileagd, dar i în alte a ezări. Secuii i au păstrat străvechea lor organizare politică i militară, bazată sub aspect social (deci i pe timp de pace) pe drepturi i libertăŃi: au fost egali între ei, având doar obligaŃii militar grănicere ti faŃă de stat. Pământul a fost în proprietate comună, ob tească, mai mult decât privată. În perioada a ezării lor definitive au fost crescători de vite, plătind regelui numai impozit, cel mai probabil în vite. Înaintarea secuilor spre est s a făcut, nu doar în scopul acordării unui sprijin militar maghiarilor, ci i pentru a scăpa de feudalitatea maghiară care îi ameninŃa i care se afla ea însă i într o expansiune spre est. În momentul în care secuii au ajuns pe aliniamentul CarpaŃilor Orientali, nepuŃinŃa de a mai înainta (Ńinutirile de la est erau dominate de către cumani) i a obligat să ajungă la o înŃelegere cu regalitatea
28 Ioan Aurel Pop, op. cit. , p. 153 29 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 414 30 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 148 31 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, Cluj Napoca, 1971, p. 110 116 maghiară 32 . Au fost satisfăcute interesele ambelor tabere, pe de o parte, secuii vor îndeplini slujba de paznici ai frontierei, iar pe de altă parte, secuii vor obŃine recunoa terea modului lor liber de viaŃă, ei având propriile instituŃii de conducere, în fond beneficiind de o largă autonomie. Colonizarea sa ilor s a făcut din diverse motivaŃii. Între acestea nevoia valorificării resurselor economice, numărul mic al maghiarilor, dar i nevoia de control sau siguranŃă a regalităŃii maghiare, în special asupra regiunilor mărgina e. Trebuie menŃionat i faptul că, în spaŃiul german, dezvoltarea feudalismului a făcut ca vechiul sistem de ob te să dispară, iar suprapopularea îi obliga pe unii Ńărani să caute, departe de feudalitatea germană, noi „libertăŃi”. Pe lângă punctele de sprijin pe care le reprezentau aceste comunităŃi, prin intermediul coloni tilor regalitatea maghiară a încercat să întemeieze i a ezări mai mari, care să evoluze spre o viaŃă urbană, i de la care statul maghiar să poată colecta cât mai multe taxe. Nu întâmplător sunt chemaŃi coloni ti germani, contactul acestora fiind destul de puternic cu civilizaŃia, i în special cu profesiunile ce aveau un caracter urban. „Sa ii au venit în calitate de Ńărani i au reu it să întemeieze ora e”, afirma Nicolae Iorga 33 . Colonizarea sa ilor în Transilvania s a făcut pe cale pa nică, ei fiind adu i, i chiar selectaŃi, de către regalitatea maghiară. Emisari speciali ai regelui, potrivit Diplomei lui Andrei al II lea 34 , plecau în zona Rinului i negociau condiŃiile colonizării. De i colonizarea s a făcut pe parcursul a mai bine de două secole, considerăm că acesta a fost tot timpul controlată de către regele maghiar, asta de i în multe cazuri grupuri însemnate de germanici i au părăsit pe cont propriu locurile de ba tină. În Transilvania erau însă a ezaŃi strict în regiunea i localitatea care era stabilită de către autorităŃi; ei erau cel mai adesea însoŃiŃi de la graniŃă până în localitatea în care urmau a se a eza 35 . Nu excludem faptul că, unii lideri (greavii sau clericii) ai germanilor să fi vizitat în
32 Ibidem , p. 111 112 33 Nicolae Iorga, ConferinŃe i prelegeri , vol. I, p. 71 34 Thomas Nägler, A ezarea sa ilor în Transilvania , Bucure ti, 1981, p. 159 35 Ibidem 117 prealabil aceste localităŃi, cu ace tia negociindu se i termenii colonizării, respectiv, drepturile i obligaŃiile noilor veniŃi. Nu cunoa tem împrejurările în care au ajuns primii sa i în Transilvania, multe dintre actele i documentele oficiale pierzându se în timpul invaziei mongole din anul 1241 36 . Cel dintâi document care le atestă prezenŃa, datând din perioada 1192 – 1196, este repetat în „Bula de aur”, cum este numită Diploma andreană din 1224. Potrivit acestui document regele Geza al II lea (1141 – 1161) a „dăruit” flandrezilor un loc în sudul Transilvaniei 37 . Cele mai importante grupuri de germani colonizaŃi au provenit din Turingia, Bavaria, Saxonia, Flandra 38 , din regiunile Mosela, Eifel i Hundsruck (Luxemburg) 39 sau din Lorena ori ducatele germane din dreapta Rinului 40 . Primul teritoriu de dimensiune mai mare, populat de coloni ti, a fost regiunea Sibiului. Documentul care menŃionează acest teritoriu, este cel amintit, datând din 1192 1196. Conform acestuia, pentru coloni ti a fost întemeiată prepozitura Sibiului subordonată nemijlocit arhiepiscopiei de Strigoniu, ca unitate a administraŃiei ecleziastice ale cărei subdiviziuni au fost decanatele de Sibiu, Nocrich i Cincu. Denumirea de „sa i” ( Saxones ) dată coloni tilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II lea (1205 1235) a conferit privilegii «primilor oaspeŃi regali» ( primi hospites regni ) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) i Romos (Rumes) i le a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece, în cancelaria regală s a încetăŃenit denumirea de „sas”, germanii din Ardeal au fost denumiŃi în mod unitar sa i. Un important document care ne vorbe te despre colonizarea sa ilor, i condiŃiile în care s a făcut această colonizare, a fost Diploma andreană din 1224, Andreanum , numită de istoriografia săsească i Bula (hrisovul) de aur ( Goldener Freibrief ). Acest act a pus bazele
36 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 234 37 tefan Pascu, op. cit ., p. 115 38 Ioan Aurel Pop, op. cit. , p. 156 157 39 Victor Jinga, op. cit. , p. 107 40 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 421 118 autonomiei săse ti din regiunea sibiană 41 . LibertăŃile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului i care i au unit juridic pe sa ii a ezaŃi aici. Astfel, privilegiile acordate acestei provincii i locuitorilor acesteia au devenit punctul de plecare al unităŃii juridice săse ti. Diploma cuprinde privilegiile acordate „sa ilor de la Oră tie până la Baraolt” 42 . łinând cont de importanŃa social juridică pe care o prezintă, redăm o parte a textului diplomei 43 , astfel: „...Venind a adar toŃi credincio ii no tri oaspeŃi teutoni din Transilvania i căzînd cu umilinŃă la picioarele majestăŃii noastre i plîngîndu se ne au arătat că ar fi căzut cu totul din libertatea cu care au fost chemaŃi de prea evlaviosul rege Géza, bunicul nostru i dacă majestatea noastră regală nu deschide spre dîn ii ochii cu obi nuita sa bunătate, aflîndu se cu totul săraci, nu ar putea face majestăŃii regale nici o slujbă. A adar noi, plecîndu ne urechile cu obi nuita bunătate spre plîngerile lor drepte, vrem să se facă cunoscut celor de faŃă i celor viitori că noi, călcînd pe cucernicele urme ale înainta ilor no tri i mi caŃi fiind din adîncul inimii, le am înnoit libertatea de mai înainte. Însă în a a fel ca tot poporul (…) să fie un popor i să se socotească sub un jude, desfiinŃîndu se din rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu. Iar comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze a orîndui dregător în sus zisele comitate, decît numai dintre cei ce locuiesc între dîn ii; i poporul să l aleagă pe acela care va putea mai potrivit. (...) Iar pentru folosul cămării noastre să fie datori a plăti pe an cinci sute de mărci de argint. Vrem ca nici un stăpîn predial sau oricine altul, care se află între hotarele lor, să nu fie scutit de această dare, afară de cei care se vor bucura de un privilegiu deosebit pentru aceasta. (…) Vor trimite cinci sute de osta i în expediŃiile regale în cuprinsul graniŃelor regatului i peste graniŃă o sută, dacă regele va merge în persoană; iar dacă el va trimite pe un iobag al său în afara regatului, sau spre ajutorul unui prieten al său, sau în treburile sale proprii, ei vor fi datori a i trimite numai cincizeci de osta i. Nici regele 41 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 148 42 tefan Pascu, Liviu Maior, op. cit ., p. 31 43 Documente privind Istoria României , seria C. Transilvania, vol. I., Bucure ti, 1951, p. 208 210; Textul integral al acestei diplome a fost publicat în lucrarea citată a lui Thomas Nägler, p. 180 183 119 nu va putea să ceară mai mulŃi, nici ei nu vor fi datori a trimite. Pe preoŃii lor să i i aleagă liber, pe cei ale i să i înfăŃi eze spre întărire i să le plătească dijmele i în toate drepturile biserice ti să răspundă faŃă de ei după vechiul obicei. Voim i poruncim cu tărie, ca pe dîn ii să nu i judece nimeni, decît noi sau comitele de Sibiu, pe care îl vom a eza noi la locul i la timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie judecaŃi numai după dreptul obi nuielnic i nimeni să nu cuteze a i chema înaintea noastră, afară de atunci cînd pricina lor nu s a putea hotărî în faŃa judelui lor. Iar afară de cele mai sus zise, le am dat pădurea vlahilor i a pecenegilor, dimpreună cu apele, ca să le folosească împreună cu sus numiŃii Blaci i pecenegi i să nu fie datori a face nici o slujbă pentru aceasta, bucurîndu se de mai sus zisa libertate. Apoi le am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete, care să fie cunoscută de noi i de magnaŃii no tri în chip lămurit. Iar dacă vreunul dintre dîn ii ar vrea să se judece cu cineva în vreo pricină bănească, să nu poată întrebuinŃa alŃi martori înaintea judelui, decît oameni care se află între hotarele lor, noi scutindu i pe ei de orice jurisdicŃie străină. (…) Tot a a le dăm dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nici un vame să nu cuteze a i împiedica nici la dus, nici la întors (…) Voim însă i poruncim cu puterea noastră regală ca nimeni dintre iobagii no tri să nu cuteze a cere de la majestatea regală vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar cere cineva, ei să se poată împotrivi în temeiul libertăŃii ce le am hărăzit o. Am mai poruncit pomeniŃilor no tri credincio i că, dacă se va întîmpla ca să venim noi în expediŃie la dîn ii, ei să fie datori a da numai trei găzduiri pentru noi, iar dacă se va trimite, în treburile regelui, voievodul la dîn ii sau prin Ńara lor, să nu lipsească a da două găzduiri, una cînd va intra i alta cînd va ie i. Mai adăugăm la sus numitele drepturi, ca negustorii lor să poată merge i să se poată întoarce liberi i fără vamă oriunde în regatul nostru, folosindu se cu adevărat de dreptul lor, în faŃa majestăŃi regale”. Diploma reglementează pentru multă vreme relaŃiile economice, sociale, juridice, politice, militare i administrative dintre regalitatea maghiară i sa ii din regiunea Sibiului 44 . Andreanum ul a fost rezultatul unei evoluŃii juridice mai îndelungate, care începe odată cu colonizarea. 44 Thomas Nägler, op. cit ., p. 183 120 Pentru a i convinge pe „oaspeŃi” să vină i să se a eze, regele trebuia să ofere mai multe drepturi decât dispuneau ace tia în Ńara lor de ba tină. Codificarea privilegiilor a fost posibilă doar prin discuŃii purtate cu reprezentanŃii coloni tilor. Rezultatul a fost fixarea în scris a dreptului coloni tilor ( Siedlerrecht ), care corespundea în aceea i măsură intereselor regelui, ca reprezentant al puterii de stat, cât i ale coloni tilor. Pornind de la prevederile Andreanum ului, sa ii puteau deci să formeze o unitate politică, aveau propria administraŃie, î i alegeau juzii, jurisdicŃia se desfă ura potrivit cutumei. Pământul dăruit de rege era considerat inalienabil. ObligaŃiile (darea, ridicarea la oaste, găzduirea regelui) au fost reglementate strict i nu se putea abuza de ele. Dreptul de a avea pecete însemna că aveau personalitate juridică. Scutirea de vamă i dreptul de a Ńine târguri a fost de importanŃă fundamentală pentru dezvoltarea lor economică. Teritoriul privilegiat a fost considerat de rege ca proprietate comună a coloni tilor, unde privilegiile nobiliare nu puteau fi exercitate, iar regele a renunŃat i la dreptul său de a dona pământul rămas fără proprietar în urma trădării sau a stingerii familiei. Andreanum ul a creat un sistem juridic unic în regiune, stabilind în detaliu relaŃiile dintre suveran i coloni ti. Cavalerii teutoni în łara Bârsei. Ordinul teutonic era format din „fraŃi cavaleri” aparŃinând nobilimii germane, „fraŃii preoŃi”, constituind clerul ordinului i din „fraŃii slujitori”, cei ce aveau obligaŃii faŃă de nobilime 45 . Ordinul cavaleresc al teutonilor a luat fiinŃă în anul 1190, în Palestina. În anul 1211, regele ungar Andrei al II lea îi instalează în łara Bârsei, scopul era acela ca regatul „să se întindă” 46 , pentru „întărirea regatului înspre cumani” 47 . Misiunea teutonilor a fost prin urmare aceea de a stopa invaziile cumanilor, dar i ceea de a „deschide calea expansiunii Regatului ungar la sud i răsărit de CarpaŃi” 48 . Pe baza înŃelegerii dintre regele maghiar i Ordin, o parte a 45 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 426 46 erban Papacostea, Românii în secolul al XIII lea. Între cruciată i Împeriul mongol , Bucure ti, 1993, p. 31 47 Ibidem 48 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 148 121 aurului i argintului găsit în łara Bârsei urma a fi dat regalităŃii, iar o parte ar fi rămas teutonilor 49 . Cavalerii obŃin dreptul de târg liber i dreptul asupra vămilor din această Ńară, de asemenea obŃin dreptul de a i construi „ora e i cetăŃi din lemn” 50 , nici un voievod al Transilvaniei nu avea drept de găzduire la ei, sunt scutiŃi de dări, fiind sco i de sub autoritarea oricărei alte autorităŃi decât cea regească, având dreptul de a i alege proprii judecători 51 . Teritoriul acestora era însă clar delimitat. Episcopul Transilvaniei le a acordat teutonilor dreptul de a percepe dijmele biserice ti de la locuitorii łări Bârsei, „în afară de cele datorate de unguri sau secui” 52 . Este clar că ace tia obŃin acest drept asupra populaŃiei române ti. După a ezarea teutonilor în łara Bârsei, ace tia au neglijat voit termenii condiŃiilor încheiate cu regele maghiar, i au extins stăpânirea în toate direcŃiile (nu pe aceea a regelui) purtând războaie mai ales la sud de CarpaŃi 53 . În locul cetăŃilor de lemn au apărut puternice cetăŃi din piatră, teutonii emit propria monedă i colonirează germani din regiunile învecinate, dar i din Renania sau Flandra. Acestea i multe altele i au determinat pe feudalii maghiari, susŃinuŃi de principele Transilvaniei, viitorul rege Bela al IV lea, să pornescă împotriva teutonilor 54 . În anul 1221 Ordinul a trebuit să fie alungat din łara Bârsei. IntervenŃia Papei a dus la o nouă diplomă pentru teutoni (emisă în anul 1222) prin care li se recuno tea „prijilegiile” pe care i le însu iseră 55 . Teutonii vor continua aceea i politică, de independenŃă faŃă de coroana maghiară, iar aceasta a dus la alungarea lor în anul 1225 (un an după confirmarea privilegiilor sa ilor din regiunea Sibiului prin Bula de aur) de către acela i rege care i a adus în łara Bârsei 56 . De aici teutonii se vor îndrepta spre Prusia, unde s au i stabilit.
49 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 426 50 tefan Pascu, op. cit ., p. 138 51 Documente privind Istoria României , ..., p. 151 52 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 426 427 53 tefan Pascu, op. cit ., p. 139 54 Ibidem 55 Ioan Aurel Pop, op. cit. , p. 159 160 56 tefan Pascu, op. cit ., p. 140 122 O nouă încercare e uată. Cavalerii ioaniŃi. PreocupaŃi de apărarea sudului Transilvaniei, în special a regiunii Banatului (zona de acces spre cursul Dunării din zona strâmtorilor) regii maghiari au căutat soluŃii dintre cele mai ingenioase. Una dintre acestea a fost colonizarea regiunii bănăŃene. Colonizarea din anul 1247, anul emiterii Diplomei ioaniŃilor, nu s a mai făcut cu germani ci cu francezi 57 . Ei aveau rol defensiv (apărarea în faŃa tătarilor) i ofensiv (readucerea sub ascultarea regatului maghiar a „Cumaniei”). Actul de la 2 iunie 1247 are o semnificaŃie deosebită pentru istoria românilor, ea aminte te formaŃiunile politice de la sud de CarpaŃi, începând cu łara Severinului, cnezatele lui Ioan i Farca , precum i voievodatele lui Litovoi i Seneslau 58 . Diploma amintită vorbe te despre structura statală, organizarea socială, precum i despre potenŃialul economic al regiunii de la sud de CarpaŃi. De altfel, ioaniŃii sunt atra i tocmai cu aceste resurse, pe care „vasalii” le aveau, i unde noii veniŃii obŃineau „dreptul de control” 59 . Teritoriul dintre regiunea bănăŃeană i râul Olt a fost ocupat doar efemer însă de către ioaniŃi 60 . Motivele i împrejurările în care ei au plecat nu ne sunt cunoscute până în prezent. 1.1.2. Pecenegii, uzii i cumanii. Marea invazie tătaro mongolă PopulaŃii de origine turcă, aceste grupuri de popoare au continuat să migreze spre vest în valuri succesive i în primul sfert al mileniului I. În migraŃia lor grupuri de pecenegi, uzi, cumani, berindei, dar i alte grupuri de popoare turcice s au stabilit temporar în spaŃiul carpato dunărean. În acest spaŃiu, până la invazia mongolilor au jucat un rol semnificativ din punct de vedere politico militar. Din această postură ei reu ind să influenŃeze evoluŃia socială a populaŃiei locale. Pecenegii. OrganizaŃi în triburi i uniuni tribale conduse de hani, pecenegii au migrat spre apus în drumul lor dinspre Asia Centrală.
57 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 367 58 Diploma cavalerilor ioaniŃi , în tefan Pascu, Liviu Maior, op. cit ., p. 34 35 59 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 151; Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 369 60 Ioan Aurel Pop, op. cit. , p.160 123 OcupaŃia lor principală era cre terea animalelor, în special cea a cailor 61 . Ei sosesc în spaŃiul românesc pe la sfâr itul secolului al IX lea. Constantin C. Giurescu precizează anul 890 62 , ca dată în care pecenegii se infiltrează pe teritoriul „de la miazănoapte de Dunăre, în locuri ese, de la Nipru până în Pannonia” 63 , în acest spaŃiu ei continuând să ducă o viaŃă nomadă, mutându i corturile dintr un loc în altul. Ei s au răspândit iniŃial în Moldova, iar mai apoi, în secolul al X lea în łara Românescă, i ulterior, în Dobrogea i Transilvania. Importante grupuri de pecenegi vor trece i la sud de Dunăre. Constantin Porfirogenetul 64 , împăratul bizantin, vorbe te despre încercările reu ite ale bizantinilor de a trata cu pecenegii, care când sunt în „legături de prietenie cu împăratul i sunt înduplecaŃi de el, prin scrisori i daruri, pot u or pătrunde în Ńara ru ilor i a turcilor (ungurilor), luându le în sclavie femeile i copiii sau pustiindu le Ńara acestora”. Acela i împărat bizantin vorbe te i despre darurile pe care le primeau pecenegii de la bizantini pentru a „primi de la ei prieteni câŃi poftesc” în lupta împotriva bulgarilor 65 . DominaŃia pecenegilor în spaŃiul românesc a dăinuit până în secolul al XI lea. Importante grupuri de pecenegi s au a ezat, cu învoirea împăratului Constantin Monomahul, în anul 1048, în Dobrogea. Cea mai mare parte a lor au rămas pe teritoriul viitoarelor state medievale Moldova i łara Românescă. Ulterior, vor ajunge sub stăpânirea uzilor 66 . Pecenegii a ezaŃi în Transilvania au continuat să domine, din punct de vedere politic, cea mai mare parte a acestor regiuni până către sfâr itul veacului al XI lea. Atât în Transilvania, cât i în Dobrogea, pecenegii s au sedentarizat, acesta a dus în cele din urmă la adoptarea modului de viaŃă al populaŃiei române ti, iar ulterior la asimilarea acestora. Potrivit unor cronici medievale, inclusiv cea a Notarului Anonim maghiar, trupele pecenegilor erau folosite nu doar de
61 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 67 62 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 243 63 Constantin C. Giurescu îl citează pe cronicarul bizantin Cedren, op. cit ., p. 243 64 Constantin Porfirogenetul, op. cit. , în Izvoarele istoriei României ,..., p. 659 65 Ibidem 66 Victor Spinei, op. cit. , p. 128 124 către bizantini, ci i de către regii maghiari 67 . Treptat, însă puterea pecenegilor din Transilvania a fost eliminată de către statul feudal maghiar, acest proces culminând cu victoria regelui Ladislau, din anul 1085 68 . Cei răma i aici au continuat să trăiască alături de români, ei fiind menŃionaŃi inclusiv în Bula de Aur, din anul 1224. Perioada de pace cu bizantinii a fost însă scurtă, desele incursiuni de pradă ale acestora generând stări conflictuale care s au soldat în cele din urmă cu eliminarea ca forŃă politică a pecenegilor de la sud de Dunăre 69 (primăvara anului 1091, înfrângere suferită în faŃa armatelor conduse de către împăratul Alexios I Comneanul). Uzii . MigraŃia spre vest a pecenegilor a fost urmată de cea a uzilor, ace tia fiind înrudiŃi cu pecenegii. Unii cercetători îi consideră chiar un trib mai însemnat dintre pecenegi 70 . Numărul lor a fost estimat, potrivit izvoarelor, la 60000 de persoane. În iarna anului 1064/1065, ei trec Dunărea i jefuiesc Dobrogea. PrezenŃa lor este atestată de distrugerile violente, dar i de către îngroparea unor tezaure, precum cele de la Piscul lui Soare 71 . Ei vor pătrunde, în scopuri de jaf, adânc în Peninsula Balcanică, urmele lor fiind semnalate inclusiv în Grecia 72 . În cele din urmă ei vor fi învin i, o parte s au retras peste Dunăre, posibil ca unii să fi ajuns chiar în Transilvania, iar o parte, cre tinându se s au stabilit în Imperiu. Constantin C. Giurescu 73 susŃine că, o parte au rămas în Dobrogea, iar urma ii acestora sunt găgăuzii, ace tia migrând în secolul al XIX lea i în Basarabia. Cumanii . ÎnrudiŃi cu pecenegii i uzii, cumanii aveau acelea i preocupări, respectiv cre terea animalelor, nu practicau agricultura, în schimb se ocupau de diferite me te uguri i de negustorie 74 . Cumanii î i fac apariŃia în Moldova între anii 1067 i 1071, de aici respândindu se
67 Ibidem , p. 126 68 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 69 69 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 257 70 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 243 71 Victor Spinei, op. cit. , p. 129 72 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 261 73 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 243 74 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 261 125 ulterior i în Muntenia, Oltenia i Transilvania 75 . Din acest spaŃiu ei au organizat în perioada ce a urmat numeroase expediŃii, atât spre BizanŃ, cât i spre Ungaria, iar din secolul al XII lea intensitate vor avea conflictele cu cnezatele ruse ti. Istoria cumanilor este legată i de statul bulgaro român al Asăne tilor; călăreŃii cumanii fiind aliaŃi de nădejde ai acestora 76 . Dealtfel, cumanii vor participa alături de români i bulgari la dese incursiuni în sudul Dunării. Treptat cumanii se vor sedentariza, întemeind a ezări statornice. Primele semne ale acestei sedendarizări au apărut în prima jumătate a secolului al XIII lea. O parte însemnată a cumanilor se va cre tina, ei adoptând cre tinismul apusean. Pentru ei a luat fiinŃă o episcopie, re edinŃa acesteia fiind jefuită i distrusă de către năvălitorii mongoli. Cre tinarea în forma apuseană s a făcut la presiunea Ungariei, iar ulterior a atras sprijinul papalităŃii i implicit al statului maghiar. Papa Grigorie al IX lea a acordat indulgenŃe celor care aveau să se ducă în dieceza cumanilor spre a i ajuta pe nomazii proaspăt sedentarizaŃi să i constriască case, sate i biserici 77 . Sedentarizarea a dus la fixarea unor căpetenii teritoriale, a diver i efi de ginŃi i triburi, „nobles i reges ”78 . MulŃi dintre aceste căpetenii se vor înrudi, căsătorindu i copiii cu familii nobiliare franceze i maghiare, chiar soŃia lui tefan al V lea, mama regelui maghiar Ladislau Cumanul a fost de origine cumană 79 . Cu toată influenŃa pe care au primit o din partea occidentului, prin intermediul cre tinătăŃii latine, dar i din partea populaŃiei române ti în spaŃiul căruia se instalaseră, cumanii vor păstra multe din obiceiurile barbare. Obiceiurile de înmormântare sunt doar câteva dintre acestea. Un nobil francez, Nariot de Toucy, a asistat la o astfel de înmormâtare, povestirea lui, făcută în timpul unei expediŃii cruciate, a fost consemnată de către cronicarul Joinville 80 , pe care o reproducem: 75 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 69 76 Victor Spinei, op. cit. , p. 135 77 erban Papacostea, op. cit. , p. 69 78 Ibidem 79 Constantin C. Giurescu, op. cit ., p. 247 80 Parte a acestei cronici este preluată de către Constantin C. Giurescu, în opera citată (p. 247), atunci când vorbe te despre modul de viaŃă i obiceiurile cumanilor. 126 „Ne a mai povestit acest senior o mare minunăŃie întâmplată pe timpul când se afla el în armata cumanilor. Un bogat cavaler de al lor fiind mort, ei săpară o groapă mare în care l au a ezat cu multă pompă i scump îmbrăcat, pe un scaun, i au pus împreună cu el, de vii, pe cel mai bun cal i pe cel mai bun osta al său. Înainte de a băga acest osta în groapă... fiind de faŃă i regele cumanilor i alŃi seniori puternici, ace tia i au luat rămas bun de la el, punându i în chimir mulŃime de bani de aur i argint i zicându i fiecare: când voi veni eu în ceea lume, îmi vei întoarce ceea ce Ńi am împrumutat. Iar el răspundea: a a voi face negre it. Marele rege al cumanilor i a dat apoi ni te scrisori adresate predecesorului său, fostului rege, unde atestă că (zisul osta ) trăise foarte bine i că i slujise tot a a, pentru care ruga să l răsplătească. Apoi osta ul a fost băgat în groapă de viu împreună cu stăpânul său i cu calul, groapa s a astupat cu scânduri bine Ńintuite i toată oastea s a apucat să arunce deasupra i pământ i pietre, astfel că, înainte de a se înnopta, în memoria celor îngropaŃi, s a înălŃat deasupra lor o mare movilă”. RelaŃiile dintre români i migratorii turanici s au schimbat în secolul al XIII lea, pe măsură ce raportul de forŃe se înclina în favoarea autohtonilor. PrezenŃa cumanilor fiind tot mai puŃin simŃită. Ace tia au avut însă un rol foarte important în procesul de feudalizare, contribuind la cristalizarea relaŃiilor feudale, la aparŃia boierimii din spaŃiul românesc. Marea invazie tătaro mongolă. Acest eveniment a fost de departe ceea ce a ocat cel mai mult Europa în primele secole ale mileniului II. De asemenea, marea invazie tătaro mongolă a avut urmări considerabile, profunde asupra destinului istoric al popoarelor din Europa Răsăriteană. Declan area ofensivei mongole a fost posibilă în condiŃiile în care a fost încheiat procesul de unificare al triburilor de păstori de la sud de Baikal, realizată sub conducerea lui Gingis han. Succesele deosebite ale mongolilor s au datorat sistemului de organizare al armatei, mobilitatea i spiritul extrem de întreprinzător. Cavaleria u oară, foarte rapidă a fost arma lor secretă. La război participau toŃi bărbaŃii adulŃi,
127 iar femeilor le revenea sarcina de a confecŃiona echipamentul militar 81 . Disciplina era foarte riguros respectată, începând cu recrutarea i dispunerea pe câmpul de luptă i terminând cu retragerile strategice ori organizarea jafurilor. Numărul soldaŃilor mongoli nu poate fi cunoscut cu certitudine, în orice caz el a fost de ordinul sutelor de mii. Adesea ei obligându i pe cei cuceriŃi să plece cu ei mai departe. Un teritoriu fiind atacat concomitent din mai multe direcŃii. Cruzimea, măcelurile i distrugerile lăsate în urmă de mongoli erau fără precedent. ComunităŃile ce nu se supuneau erau distruse în totalitate, iar oamenii uci i, cei ce se supuneau erau luaŃi captivi. Pentru a evita eventualele revolte în teritoriile cucerite nu erau lăsaŃi bărbaŃi ce ar fi putut lupla. Toate acestea, după ocuparea Chinei de nord i a Horesmului, s au îndreptat spre vest, spre Europa. În anii 1221 – 1223, a fost organizată prima expediŃie mongolă ce a atins nordul Mării Negre. O nouă expediŃie asupra Europei, socotită una dintre cele mai ample întreprinderi militare din istoria omenirii, a început în anul 1236, sub conducerea lui Ogodai. Campania a început prin atacul asupra bulgarilor de pe Volga 82 (cei care respinseseră în 1223 atacurile mongole). La sfâr itul anului 1237 au fost declan ate atacurile asupra statelor ruse ti, acestea au căzut unul câte unul. Sub presiunea mongolilor, 40.000 de cumani au obŃinut permisiunea de a se stabili în Ungaria, alŃii au luat o spre Balcani. Deta amente de mongoli i au urmărit pe cumani până în sudul Moldovei, atingând acest spaŃiu încă din 1239. În anii 1240 – 1241 cnezatele ruse ti sunt supuse. Kievul, cel mai important ora rusesc de atunci, Volînia i Haliciul sunt cotropite. Izvoarele vorbesc despre faptul că armata tătaro mongolă de la Halici număra 200.000 de oameni 83 . De aici, Batu han a decis invazia Ungariei în anul 1241. Ungaria în concepŃia mongolilor, oferea suficient spaŃiu deschis (preferat de tătari) pentru a constitui baza operaŃiunilor ce urmau a se efectua spre Europa Vestică 84 . Planul mongol era atacul concomitent al Ungariei, Poloniei, Moraviei i a Ńărilor din jur pentru a 81 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 439 82 Victor Spinei, op. cit. , p. 158 83 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 118 84 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 15o 128 nu le oferi posibilitatea de a se alia sau organiza85 . O armată mongolă străbate Polonia de la răsărit la apus, trecând o prin foc i sabie. Polonezii, silezienii, teutonii i moravienii sunt învin i. Era clar, ace tia nu vor ajuta Ungaria. Din Polonia armata mongolă s a îndreptat spre Ungaria, aici urma să facă joncŃiunea cu armata ce o luase direct spre această Ńară. Una dintre cele mai importante armate mongole a intrat în Cumania apuseană 86 , împărŃindu se în trei: o armată a înaintat spre Transilvania, de la est, spre BistriŃa, un corp a înaintat spre łara Bârsei, prin pasul Oituz (aceasta a învins armatele principelui transilvănean) i, în fine, o a treia armată a anihilat opoziŃia de la sud de CarpaŃi. A urmat Ungaria. Armatele regale maghiare au fost înfrânte la confluenŃa râului Sajo cu Tisa, în aprilie 1241. În două luni, Polonia i Ungaria, precum i teritoriile controlate de aceste două state, erau la picioarele mongolilor. Au urmat apoi teritoriile de la sud de Dunăre, DalmaŃia i întreaga Bulgarie vor fi supuse de mongoli. Ungariei i au trebuit mulŃi ani pentru a se reface, expansiunea i năzuinŃele de supremaŃie înspre est i sud est fiind stopate. Chiar dacă mongolii s au retras, în urma lor, în stepele nord pontice a rămas un stat – Hoarda de Aur. O nouă expediŃie mongolă din 1260 – 1261 a redus i mai mult influenŃa maghiară în spaŃiul extra carpatic. A fost perioada când voievodatele române ti î i vor afirma neatârnarea în relaŃia cu regatul ungar. Invazia mongolă a lăsat în urma ei o societate ce trebuia schimbată, mongolii contribuind din plin la prefacerile sociale i juridice ce vor urma. Descrierea diverselor acŃiuni ale tătarilor prin spaŃiul românesc scot la lumină importante informaŃii referitoare la locurile i populaŃia de aici. Interesante sunt relatările din Cântecul de jale (Carmen miserabile) al cronicarului orădean Rogerius 87 . Acesta vorbe te despre oamenii ascun i prin păduri, despre femeile siluite, despre darurile ce trebuiau date năvălitorilor. Rogerius vorbe te însă i
85 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 444 86 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 15o 87 tefan Pascu, op. cit. , p. 162 129 despre oamenii care se întorceau acasă, despre recoltele care se strâgeau, despre alegerea conducătorilor (cel mai adesea dintre tătari). PopulaŃia era însă supusă i obligată să susŃină noii conducători, mulŃi dintre ei pu i în poziŃiile vechilor chezi români 88 . Au existat cu certitudine i mulŃi cnezi români ce s au supus mongolilor. Rogerius evidenŃiază i un alt aspect, contradicŃiile între nobilii maghiari i regele ungar, mulŃi dintre nobili dorind ca armatele regale să fie învinse, asta pentru a i atinge propriile interese. Astfel, Ńinând cont de aceste informaŃii, putem să avem o imagine asupra feudalismului maghiar. Rogerius ne înfăŃi ează o imagine sumbră asupra Transilvaniei după retragerea mongolă. Ora ele distruse din temelii, biserici arse, drumuri impracticabile, multe regiuni fuseseră practic depopulate. În ora ul Alba Iulia nu au rămas decât zidurile bisericilor i caselor dărâmate, care erau stropite cu sânge, în ora ul distrus văzându se o mulŃime de oase ale celor uci i. Groaza mai este vizibilă i în 1246, relatând situaŃia din Episcopia de Alba Iulia, un document evidenŃiază lipsa locuitorilor din ora i de pe mo iile episcopale 89 . Cu toate exgerările, generate de emoŃia trăirii unor astfel de momente, distrugerile tătare au fost foarte mari. 1.2. Societatea rurală. Ob tea sătească Cercetările de specialitate, după cum s a mai arătat i cu alte ocazii, confirmă existenŃa unui important număr de a ezări rurale în spaŃiul carpato dunărean. Aceste a ezări sunt grupate, funcŃie de spaŃiul geografic (râuri, arii depresionare, orientări ale culmilor de dealuri sau munŃi, păduri, etc.), în concentrări demografice mai mari sau mai mici. Această lume rurală în secolele care au urmat retragerii aureliene din spaŃiul nord dunărean a cunoscut prefaceri importante, cauzele sunt între cele mai diverse, impactul cu migratorii fiind una dintre cele mai importante. În sânul ob tilor săte ti, despre care am mai discutat i în capitolul precedent, au loc schimbări de natură socială, economică sau politico administrativă. Analizând lumea rurală din spaŃiul românesc 88 Nicolae Iorga, Istoria românilor , vol. III, Bucure ti, 1937, p. 120 89 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 122 130 putem observa faptul că, până prin secolele VIII – IX această societate nu depă ise stadiul ob tilor săte ti 90 , de altfel, aceste forme de organizare se vor menŃine multă vreme i după aceste secole. Astfel, locuitorii Ńinuturilor române ti de la cumpăna dintre cele două milenii trăiau organizaŃi în ob ti teritoriale, acestea constituind forma fundamentală de organizare social economică din acea vreme. Această realitate pare să aibă nuanŃe diferite de la o regiune la alta, dar i în funcŃie de specificul grupurilor etnice cu care populaŃia românescă intră în contact. Urmărind specificul acestor ob ti, putem concluziona că trăsătura fundamentală a acestor comunităŃi era „munca i consumul în comun” 91 , bazate, cel puŃin în faza de început, pe relaŃiile de rudenie dintre membrii comunităŃii. Conducerea colectivă sau răspunderea comună erau de asemenea caracteristici ale acestei lumi rurale. Forma de proprietate specifică ob tii era cea a îmbinării posesiunii colective i individuale a pământului. Pă unile, pădurile, apele curgătoare i bălŃile erau stăpânite în devălmă ie, adică aparŃineau întregii ob ti, în vreme ce pământul arabil era împărŃit în loturi individuale, acesta din urmă fiind lucrat separat de către membrii ob tii. Aceste loturi individuale erau periodic reîmpărŃite 92 , asupra lor neavându se drept de transmitere ereditară. De obicei fondul funciar era reîmpărŃit între familii din trei în trei ani, după necesităŃi i după posibilităŃile de cultivare. Era practicat sistemul tragerii la sorŃi, din acest considerent lotul individual al familiilor era numit i „soartă” 93 . Ob tea continuă să fie guvernată de instituŃiile de bază ale acesteia, respectiv, adunarea satului i sfatul bătrânilor. Membrii comunităŃii erau legaŃi între ei prin solidaritate i jurământ 94 . DiferenŃieri sociale existau, acestea nu erau însă foarte evidente, ele puteau fi totu i observate între diferitele familii sau clanurii. Treptat nucleul familial restrâns capătă rolul unităŃii economice de bază, alături de aceasta continuând să persiste reminiscenŃele marilor familii patriarhale arhaice. 90 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 64 91 tefan Olteanu, op. cit. , p. 148 92 Victor Spinei, op. cit. , p. 102 93 tefan Pascu, op. cit. , p. 36 94 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 64 131 Pământul ob tii era structurat din punct de vedere geografic: de o parte era câmpul, apoi pădurea, în alt loc erau apele, ogoarele, pă unile, viile, etc., fiecare dintre familii având drept de folosinŃă comună i individuală asupra pământului, „să stăpânescă i din câmp, i din pădure, i din ape” 95 . La această formulă, cum este de înŃeles, se adăuga locuinŃa din vatra satului. Ob tea sătească a fost forma de organizare preponderentă a populaŃiilor agricole i păstore ti de la nord de Dunăre 96 , fie că este vorba despre autohtoni sau migratori sedentarizaŃi. Constituirea statelor medievale române ti, precum i impunerea statului feudal maghiar în Transilvania au grăbit procesul de aservire al ob tilor. Cristalizarea relaŃiilor feudale i constituirea marilor proprietăŃi funciare au accentuat ritmul acestui proces. Ob tea sătească i au continuat existenŃa i în secolele următoare fiind premisa ce a dus la constituirea micilor proprietăŃi libere, i de asemenea, a făcut posibilă perpetuarea nucleelor unor a ezări Ńărăne ti libere, în special în spaŃiul colinar. ExistenŃa în Transilvania, până târziu în evul mediu, a unor „autonomii române ti”, credem că î i are explicaŃia în persistenŃa acestor ob ti conduse de juzi, jupâni sau cnezi, ajutaŃi de „oamenii buni i bătrâni” 97 . Adesea aceste ob ti, de pe văile mai multor râuri, din vaste arii depresionare, se uneau în scopuri economice (în special comerciale), dar i pentru a i spori puterea militară ori politică. Acest proces a condus la constituirea uniunilor de ob ti, iar apoi la apariŃia „Ńărilor”, cnezatelor sau voievodatelor. Majoritatea satelor române ti din secolele VIII –XI sunt lipsite de fortificaŃii. Cu toate acestea, ele posedă un sistem de apărare, respectiv unul natural. În scopul asigurării unei securităŃi, cele mai multe dintre a ezări erau ridicate pe terasele înalte, pe promotori cu pante abrupte, în mijlocul poienilor. Tipul de locuinŃă predominant era bordeiul (locuinŃă adâncită la circa 1 m în pământ) i semibordeiul (adâncit la 0,3 0,4 m). LocuinŃele de suprafaŃă sunt tot mai numeroase spre începutul mileniului II. PereŃii locuinŃelor erau făcuŃi din împletituri
95 Petre P. Panaitescu, op. cit. , p. 106 107 96 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 800 805 97 tefan Pascu, op. cit. , p. 36 132 de nuiele lipite cu lut i susŃinute de pari 98 . Acoperi ul, din stuf sau paie, de obicei în două ape, era fixat adesea cu pietre de râu sau lespezi de piatră. Aproape fără excepŃie bordeiele aveau câte un cuptor pe una din laturi, acesta era alcătuit fie din lespezi de piatră, fie era pur i simplu săpat în pământ 99 . Cu mici deosebiri inventarul acestor bordeie este aproximativ acela i, reprezentând ceramică i unelte, podoabele, de i prezente, apar doar sporadic. În aceste ob ti săte ti nu exista o stratificare socială. Nu putem vorbi despre o clasă socială dominantă, procesul de stratificare feudală abia acum capătând contur. Aceasta nu înseamnă însă că oamenii din aceste ob ti trăiau în egalitate deplină. Egalitatea social juridică i economică nu era respectată peste tot. Unele familii obŃineau loturi mai bune i mai mari, juzii i cnezii erau ale i de cele mai multe ori dintre familiile cu o situaŃie materială mai bună. Ale ii ob tii beneficiau de tot felul de avantaje în schimbul slujbelor administrative, juridice sau fiscale. Toate acestea au contribuit la apariŃia unei stratificăti sociale în sânul ob tilor săte ti, unii erau astfel mai „egali” decât alŃii. Mai târziu ace ti conducători erau din tată în fiu, asta chiar dacă dregătoria nu era transmisă ereditar. Fără nici o rezervă de îndoială, contactul acestor ob ti cu populaŃiile migratoare, dominante din punct de vedere politic i militar, a dus la adâncirea stratificării sociale, i implicit la dezagregarea acestor comunităŃi ob te ti. Urmărind ob tile săte ti, observăm evoluŃia, de la forma arhaică, în care totul era deŃinut în proprietate comună, spre etapa în care se conturează proprietatea individuală (familială) asupra lotului de pământ arabil ce era însă periodic reîmpărŃit. În următoarea etapă, dreptul de folosinŃă asupra lotului de pământ arabil se permanentizează 100 . Proprietatea comună a ob tii rămânând asupra apelor, pădurilor sau pă unilor. Descoperirile arheologice confirmă, în multe cazuri, apariŃia unor locuinŃe, dar i existenŃa unor necropole, mai bogate în inventar decât majoritatea.
98 tefan Olteanu, op. cit. , p. 154 99 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 73 74 100 tefan Olteanu, op. cit. , p. 150 133 Ob tea sătescă a fost o realitate puternică în viaŃa social economică la români, astfel încât ea a dăinut multă vreme chiar i după feudalizarea societăŃii. Forme ale organizării ob te ti se întâlnesc i după pătrunderea feudalimului în sânul ob tilor, continuând să coexiste atât proprietatea boierească, feudală, cât i cea ob tească. Rămă iŃele ei se păstrează în acele „sorŃi” de pământ, care se acordau Ńăranilor din satele ob te ti după nevoie; apoi judecii i cnezii, „oameni buni i bătrâni” 101 , stăpânirea devălma ă a pământului, folosirea în comun a pă unilor, a pădurilor, a apelor, dreptul de precumpărare i răscumpărare, responsabilitatea colectivă în materie fiscală i penală, etc., sunt, de asemenea, urme ale vechii organizări ob te ti care a dăinuit în perioada feudalismului. 1.3. Cristalizarea relaŃiilor feudale Transformările ce au avut loc în fizionomia ob tilor săte ti române ti, precum i accentuarea tot mai evidentă a diferenŃierilor social economice, stratificarea tot mai pronunŃată a unor categorii i pături sociale au condus la un început de spargere a unităŃii tradiŃionale a ob tilor, de cristalizare a raporturilor de dependinŃă socială. Problema conturării societăŃii feudale în spaŃiul românesc este una deosebit de complexă. Indiferent care a fost originea procesului de cristalizare a relaŃiilor feudale, acesta a contribuit din plin la uzurparea ob tilor săte ti. De altfel, unii cercetărtori, ce s au ocupat de chestiunea originii boierimii române ti, au pus această „uzurpare” pe seama cnezilor 102 . S a apreciat pe bună dreptate că structura economică i socială a „comunităŃilor de viaŃă” din acea vreme a permis accentuarea diferenŃierii sociale a Ńărănimii prin acumularea treptată de către unii membrii ai comunităŃilor agrare de bunuri mobile – condiŃie a 101 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, Istoria medie a României (sec. al X lea – sec. al XVI lea) , Partea întâi, Bucure ti, 1966, p. 33 102 A se vedea în acest sens lucrarea lui Radu Rosetti, Pământul, sătenii i stăpânii în Moldova , Bucure ti, 1907. Încercând să explice (să justifice chiar!) revoltele Ńărăne ti, Radu Rosetti elaborează această teorie a uzurpării proprietăŃii pământului de către cnezi. 134 cristalizării raporturilor de aservire feudală pe teritoriul românesc 103 . Această uzurpare nu este în nici un caz însă una violentă 104 . Alte cercetării susŃin de asemenea ideea destrămămării treptată a ob tii săte ti, iar de aici s a ajuns la conturarea unei boierimi de origine românescă 105 , derivată din clasa mo nenilor 106 . Na terea raporturilor feudale în sânul ob tii a fost precedată de destrămarea în două a pământului ob tesc: o parte care rămâne în folosinŃă comună a ob tii i pe care l cultivă împreună Ńăranii din sânul ei, iar o altă parte alcătuită din loturile stăpânite individual de către membrii ob tii. A adar, punctul de plecare l a constituit ob tea sătească în cadrul căreia cele două forme de proprietate au creat condiŃiile favorabile diferenŃierii după avere. FuncŃiile sociale deŃinute de către unele persoane, obligaŃiile membrilor ob tii faŃă de aceste persoane, consecinŃele materiale ale instituirii dominaŃiei populaŃiilor nomade i migratoare au grăbit procesul diferenŃierii sociale, de însu ire de către anumiŃi indivizi din interiorul ob tii a unor posesiuni private, inclusiv funciare, sfâr ind prin aservirea membrilor ob tii 107 . Procesul de aservire al ob tii, de aici i cristalizarea raporturilor feudale, s a produs, credem noi, pe două linii distincte: pe de o parte, există un proces de aservire a ob tii în raport cu cneazul, acesta fiind tot mai puternic; pe de altă parte, constatăm o evidentă aservire faŃă de căpeteniile popoarelor migratoare ce s au instalat i sedentarizat în acest spaŃiu. Acest fenomen poate fi observat peste tot în spaŃiul românesc, cu menŃiunea că el nu se petrece în acela i timp. Importanta dezvoltare economică, înregistrată mai ales în secolele IX – XI, condiŃionată de evoluŃia demografică, s a concretizat în avântul activităŃii productive, la care se adaugă o activitate de schimb corespunzătoare, precum i începuturile sau uneori reînvierea vieŃii urbane, rezultând imaginea unei societăŃi angajate pe calea perfecŃionării bazei economice, superioare celei din etapa precedentă. 103 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 212 – 213 104 Istoria României, vol. II, ..., p. 37 105 Nicolae Iorga, Constatări istorice cu privire la viaŃa agrară a românilor , Bucure ti, 1908, p. 6 – 12 106 Constantin Giurescu, Despre boieri , Bucure ti, 1920, p. 22 – 26 107 tefan Olteanu, op. cit. , p. 163 135 Asemenea transformări structurale s au petrecut în cadrul comunităŃilor ob tilor săte ti. Progresul mijloacelor de muncă, cre terea productivităŃii muncii au avut drept consecinŃă principală posibilitatea unui surplus, care a constituit baza obiectivă a repartiŃiei inegale, a accumulării lui de către anumite elemente din cadrul colectivităŃii. Documentele arheologice ne dau posibilitatea să surprindem mai bine prezenŃa în cadrul proprietăŃii comunitare a unor forme ale proprietăŃii private, a unor forme de muncă în organizarea producŃiei, a unor raporturi de aservire 108 . Cea mai mare parte a a ezărilor rurale, de exemplu, sunt lipsite de fortificaŃii, cu excepŃia unor „re edinŃe” ale conducătorilor locali, fie că este vorba în acest caz de uniuni de ob i, fie despre forme incipiente ale statalităŃii. Datorită funcŃiilor îndeplinite în timp de pace sau de război i folosind puterea încredinŃată lor de ob te, conducătorii ale i ai ob tii ajung la o situaŃie materială mai bună în raport cu restul populaŃiei. Ace tia, alături de căpeteniile migratorilor, s au constituit într o categorie socială dominantă. Din acest moment putem sesiza două schimbări esenŃiale: prima este aceea că pământul, iniŃial proprietate comună a ob tii, trece treptat în posesiunea „uzurpatorilor”, a doua, cea mai importantă din punctul nostru de vedere, Ńăranii cultivă mai departe pământul dar acum au importante obligaŃii, de tip feudal, în a presta o muncă i a da o parte din produse pentru noul proprietar 109 . Deosebirile de stare materială i socială dintre membrii ob tii sunt o realitate constatată de către descoperirile arheologice i izvoarele istorice, mai ales la Dunărea de jos i în Transilvania. Numărul însemnat de monede bizantine, obiecte de podoabă, din aur i argint, stofe scumpe, ceramică fină i amfore, aduse de la BizanŃ, găsite doar în unele locuinŃe, constituie o dovadă grăitoare a acestor deosebiri de stare materială a locuitorilor din acest spaŃiu 110 . Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela al III lea, povestind despre luptele purtate de către maghiari cu căpeteniile politice din zona Cri ana, Banat i Transilvania, îi prezintă pe ace tia ca pe ni te feudali puternici, ce aveau sub
108 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 213 109 Istoria României, vol. II, ..., p. 37 110 Ibidem 136 autoritatea lor o mulŃime de osta i, călăreŃi i pedestra i. Supu ii lor erau însă „oameni nevoia i”, atât din cauza obligaŃiilor faŃă de proprii stăpâni, cât i datorită atacurilor repetate ale pecenegilor 111 . În Transilvania procesul de acaparare a pământului de către feudali, laici i clerici, a avut un caracter sistematic, după ocuparea acestei regiuni de către maghiari. Feudalii, cu ajutorul regalităŃii, se întrec în răpirea pământurilor ob tilor i în aservirea Ńărănimii, până atunci liberă 112 . Domeniile regale, clericale i nobiliare se extind, incluzând, rând pe rând, tot mai multe sate libere. Se formează astfel o categorie a marilor stăpâni funciari sub „ocrotirea” cărora trăiau masele de Ńărani aserviŃi, reprezentând o nouă categorie socială. Proprietatea nobiliară i bisericească spore te pe două căi: prin răpirea pământului ob tilor săte ti de către feudalii nou veniŃi sau de cei desprin i din sânul ob tilor i prin danii regale din pământurile cucerite. Stăpânii domeniilor sunt atât laici, cât i clerici. Începând cu a doua jumătate a secolului al XII lea puterea acestei aristocraŃii, conferită de către mo ii i bogăŃie, va duce la o slăbire a puterii centrale i la conturarea unui feudalism de tipul celui occidental. La sud i răsărit de CarpaŃi încă înainte de întemeierea statelor, sursele de documenatre semnalează existenŃa unor majores terre sau potentes 113 , stăpâni de domenii care par a fi investiŃi cu privilegii în cadrul structurilor politice unde se aflau stăpânirile lor de pământ. Vârfurile societăŃii române ti purtau denumirea de cnezi , derivat din slavonă, i juzi , judeci , de origine latină. Ace tia erau căpetenii ale comunităŃilor rurale, iniŃial ale i, dar care ulterior i au permanentizat funcŃia de conducere, atribuŃiile judiciar administrative i prerogativele economice legate de acestea. Treptat ace ti titulari ai funcŃiei cneziale s au constituit într o pătură suprapusă majorităŃii populaŃiei lumii rurale. Extinderea atribuŃiilor lor asupra mai multor sate a dat na tere unor veritabile formaŃiuni politice ce au constituit etapa premergătoare formării statelor medievale române ti.
111 Cronica Notarului Anonymus , ..., cap. 11, 19, 20, 21, 24 28, 39, 40, 44. 112 tefan Pascu, op. cit ., p. 275 – 276 113 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 168 137 După întemeierea statelor centralizate, stăpânirea cnezilor asupra pământurilor a început să fie confirmată de către domnie. Cei care erau confirmaŃi, dintre juzi i cnezi, au intrat în categoria boierilor 114 . Cei care nu au fost confirmaŃi au decăzut treptat, asimilându se în masa Ńăranilor liberi. În acest ultim caz se produce un proces de nivelare între ob tea sătească i familiile cneziale 115 , iar aceasta a dus la conservarea unui mod de viaŃă specific ob tilor săte ti până târziu, aproape de zilele noastre. Tot în rândurile boierilor intrau i cei care primeau, în schimbul serviciilor civile i militare prestate, pământ din domeniul domniei. 1.3.1. Originea boierimii în spaŃiul românesc Boierii alcătuiau clasa nobiliară la români. Folosim însă un termen distinct deoarece între această nobilime i cea occidentală există numeroase deosebiri. Boierul este o anumită categorie de nobil 116 . Boierul român poate fi definit ca fiind un proprietar de pământ, care i valorifică mo ia cu munca braŃelor sătenilor. Boier, prin urmare, nu poate fi mo neanul sau răze ul proprietar i el de pământ. În spaŃiul românesc titlurile nobiliare nu au existat, singurul semn de nobleŃe era mo ia părintească. Boierimea este, în concepŃia lui Nicolae Iorga, vechiul nume turanic dat sfetnicilor hanului bulgar 117 . AtribuŃiile, rangurile, privilegiile sunt însă de origine bizantină. Atunci când se discută despre originea acestei pături sociale privilegiate cercetătorii au oscilat între principiul mo iei , al stăpânirii teritoriale, ce definea statutul nobiliar, i cel al slujbei , al funcŃiunii la
114 Ibidem , p. 169 115 Radu Popa, łara Maramure ului în veacul al XIV lea , Bucure ti, 1997, p. 133 116 Petre P. Panaitescu, Interpretări române ti. Studii de istorie economică i socială , Bucure ti, 1994, p. 32 117 Nicolae Iorga, Câteva consideraŃii asupra boierimii noastre , studiu introductiv la lucrarea Scrisori de boieri. Scrisori de Domni , Vălenii de Munte, 1925, p. 3 138 curte, ca factor hotărâtor pentru deosebirea de calificativul – categorie socială 118 . Problema originii boierimii în spaŃiul românesc a fost văzută diferit în istoriografia românescă. A.D. Xenopol, în lucrarea Istoria românilor din Dacia Traiană , vorbe te despre boierime ca despre o „creaŃie a domniei” 119 , fără să facă practic distincŃia între categoria proprietarilor i cea slujba ilor. În opinia acestui istoric în spaŃiul românesc nu a existat o feudalitate decât după constituirea statelor medievale centralizate. Domnia fiind răspunzătoare pentru crearea acestei categorii de proprietari feudali. O asemenea teorie o dezvoltă i Nicolae Iorga, în concepŃia acestuia „noi n am avut, trăind ca săteni risipiŃi prin văi, ..., astfel de frunta i, în stare a da naŃiei o nobilime”. „Din Voevozi s au făcut Domni, ..., dar din cnezi nu ni s au păstrat măcar conducători, cu oarecare prestigiu i neatârnare, ai satelor i grupelor de sate: cuvântul a ajuns să însemne numai Ńerani liberi”. „Atunci au răsărit în preajma lui Vodă ... cei dintăiu boieri” 120 . Astfel de teorii, în concepŃia lui P.P. Panaitescu, sunt greu de probat, iar instituŃia domniei nu ar fi putut rezista în contextul unei astfel de exproprieri masive a proprietăŃilor mo nene ti, i pe care, să le ofere ulterior boierilor. Teoria lui Radu Rosetti potrivit căreia boierii î i trag originea din vechii cnezi 121 a fost i ea infirmată de descoperirile realizate în mai multe a ezări unde existau, în acela i timp, instituŃia cnezială i cea boierească. Nicolae Iorga reia i dezvoltă ideea originii boierimii române ti ajungând la concluzia că „cei dintăiu boieri au fost neaparat străini, în łara Romănescă; în scurtă vreme însă dregătorii greco slavi sânt foarte puŃini i abia mai pot fi recunoscuŃi din ceilalŃi”122 . Originea slavă a boierimii . Unii dintre cercetătorii români au admis faptul că pe lângă partea autohtonă a boierimii, putem observa i
118 Apud Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc i adunarea stărilor în principatele române , Bucure ti, 1995, p. 41 119 Apud Petre P. Panaitescu, Interpretări ..., p. 34 120 Nicolae Iorga, Câteva consideraŃii ..., p. 3 – 4 121 Apud Petre P. Panaitescu, Interpretări ..., p. 34 – 35 122 Nicolae Iorga, Câteva consideraŃii ..., p. 4 139 o boierime de origine străină. Constantin Giurescu 123 , vorbe te despre o boierime românescă ce se trăgea din vechii cuceritori slavi. Teoria slavă a boierimii a fost acceptată i de către I.C. Filitti 124 , G. Brătianu 125 , P.P. Panaitescu 126 , etc. A ezarea stabilă i de durată a unei aristocraŃii militare slave în Dacia era posibilă doar în cazul în care această aristocraŃie era i beneficiara unei baze economice, ne referim în primul rând la nevoia de a avea în proprietate mo ii ce erau cultivate însă de către bă tina i. Punerea în posesie a efilor militari slavi pe pământul fostei Dacii romane este o consecinŃă a împrejurărilor istorice ale a ezării lor. Acest fenomen a dus la na terea unei clase nobile în spaŃiul românesc, i asta înaintea întemeierii statelor medievale. Luarea în stăpânire a pământurilor i supunerea la muncă a bă tina ilor poate fi căutată în veacurile VI – X127 . Terminologia socială românescă, referitoare la clasele sociale, la raporturile dintre erbi i boieri, precum i la stăpânirea pământului este revelatoare pentru problematica originii boierimii. Grăitor este termenul prin care erau desemnaŃi erbii în łara Românescă: rumân = erb, rumânie = erbie. Interesant cum numele naŃional de român derivă dintr o categorie socială, aceea a supu ilor. De aici rezultă i explicaŃia dată de către istorici în ceea ce prive te statutul de supu i al românilor, dar i de stăpânire socială străină. Dacă român a devenit sinonim cu erb, aceasta înseamnă că românii au devenit erbii năvălitorilor. Puse faŃă în faŃă cele două categorii sociale, cea a erbilor cu nume romanic i cea a nobililor cu nume slav, putem foarte simplu deduce originea istorică a fiecăreia dintre acestea. În acela i sens, remarcăm originea slavă pentru termenii ce i desemnează pe stăpâni ( stăpân , jupân , gospodar ) i cea latin pentru cei de jos ( Ńăran , erb , vecin ). Termenul pentru calitatea de supus faŃă de proprietar ( slugă ) s a impus mai târziu, 123 Constantin Giurescu, Istoria românilor , vol. I, ..., p. 264 124 A se vedea în acest sens Ion C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române , Bucure ti, 1935 125 Gheorghe Brătianu, Origines et formation de l`unité roumaine , Bucure ti, 1943, p. 81 – 82 126 Petre P. Panaitescu, Interpretări ..., p. 31 – 64 127 Ibidem , p. 44 140 concomitent cu realizarea legăturii de dependenŃă, i este prin urmare de origine slavă. Proprietatea boierească, ocina , dedina , poartă de asemenea, o denumire slavă, în comparaŃie cu termenii de bătrâni sau mo neni , ce aveau în posesie micile proprietăŃi, i care sunt de origine autohtonă 128 . Introducerea liturghiei slave, precum i a limbii slave ca limbă oficială a statelor române ti atestă de asemenea această realitate. Este un paradox al istoriei faptul că un popor romanic, cre tin, cu o terminologie religioasă latină prin excelenŃă, adoptă ca limbă liturgică limba slavă. Singura explicaŃie, logică, este aceea că liturghia slavă i limba slavă de stat au fost introduse la români de către clasa superioară, dominatoare a societăŃii, de către efii slavi existenŃi; i asta pentru că limba lor maternă, a boliarilor , era cea slavă 129 . Onomastica românescă de astăzi este, în mare parte comună cu cea cre tină, latină, dar i slavă, chiar i pentru Ńărănime (Stanciu, Dragomir, Vlad, Manea, Oprea, Bogdan). Dacă analizăm numele domnitorilor români găsim o majoritate slavă (Vladislav, Radu, Dan, Mircea, Vlad, Bogdan, Drago , Iuga, SteŃco, etc.) 130 . Toponimia de asemenea, ne vorbe te despre o origine slavă a boierimii române ti. Numele de râuri (IalomiŃa, Prahova, BistriŃa, Moldova, Târnava, DâmboviŃa, etc.), de localităŃi (Bucure ti, Drăgă ani, Dragomire ti, Craiova, Zimnicea, Islaz, Ocna, Săli tea, Crasna, TopliŃa, Zimnicea, Suhaia, etc.) sunt o dovadă a colonizării slave pe teritoriul actual al României 131 . Multe din aceste localităŃi, precum i cea mai mare parte din numărul satelor existente au continuat să fie locuite de o populaŃie majoritar românescă, dar care era supusă stăpânirii slave ce i a impus terminologia. Interesant de remarcat este faptul că aceste terminologii de origine slavă sunt mult mai rare pentru regiunile ce au rămas independente faŃă de boieri, ne referim în special la zonele colinare,
128 Ibidem , p. 45 129 Idem, Românii i bulgarii , Bucure ti, 1944, p. 16 – 17 130 Idem, Interpretări ..., p. 46 131 Ibidem , p. 47 141 subcarpatice, unde proprietatea liberă a reu it să supravieŃuiască în faŃa presiunii feudale. Rolul cumanilor în procesul de constituire a boierimii de la sud i răsărit de CarpaŃi . Înlăturarea stăpâniri bulgare asupra teritoriul extracarpatic a dus la consolidarea poziŃiei popoarelor de origine turanică: pecenegii (secolul XI) i cumani (secolul XII). Ca i în cazul slavilor stăpânirea acestora va aduce importante modificări pe plan social, politic i cultural. Sedentarizându se, cumanii au contribuit, împreună cu slavii, la formarea unei clase de boieri proprietari de pământ. Această influenŃă asupra procesului de constituire a unei categori sociale elitare în spaŃiul românesc este dovedită, între altele, de faptul că mulŃi dintre boierii români purtau nume turcice, ceea ce înseamnă o influenŃă a onomasticii cumane (ex. Aga, Iarcăn, Toxabă, Talabă, Turcul, Coman, Berindei, etc) 132 . Urme ale originii cumane se văd în boierimea română până târziu în secolul al XV lea. Dar nu numai în rândurile boierimii avem nume cumane, ci i un nume domnesc, Basarab 133 . Toponimia de origine cumană este răspândită în special la sud i răsărit de CarpaŃi (Vaslui, Covurlui, Bahlui, Bârlad, CălmăŃui, Tăzlui, Teleorman, Comanul, Vadu Cumanilor, etc.) 134 . Cele mai multe descoperiri, ce atestă prezenŃa unor importante comunităŃi, dar i căpetenii cumane, sunt localizate în sudul Mordovei i răsăritul Munteniei 135 . Ca i în cazul slavilor, toponimia nu este o indicaŃie pentru limba maselor ci pentru cea a stăpânilor pământului. Din rândul căpeteniilor cumane se vor impune, în calitate de stăpâni de pământ, o categorie socială dominatoare într o parte însemnată a spaŃiului românesc extra carpatic. O dovadă în acest sens sunt i indulgenŃele pe care le a acordat Papa Grigore al IX lea celor care aveau să se ducă în dieceza cumanilor (cre tinaŃi în forma apuseană) spre a i ajuta pe nomazii proaspăt sedentarizaŃi să i construiască ora e, sate i biserici. 132 Idem, Mircea cel Bătrân , Bucure ti, 1944, p. 68 133 Idem, Interpretări ..., p. 51 134 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 53 135 Victor Spinei, op. cit. , p. 142 142 Sedentarizarea a dus la fixarea unor căpetenii teritoriale a diver i efi de ginŃi i triburi, nobles i reges 136 . Cumanii au creat o nobilime de proprietari, ce s a confundat apoi repede cu boierimea mai veche i mai numeroasă de origine slavă. 1.3.2. Statutul social economic i juridic al cnezilor Datorită prezenŃei cnezilor în spaŃiul românesc mult înaintea formării statelor medievale centralizate s a spus despre ace tia că ar fi o formă incipientă de feudalitate prestatală 137 . Niciodată în secolul al XV lea nu este atestată documentar vreo danie sau vreo confirmare de pământuri i supu i către cnezi, ci numai în favoarea boierilor 138 . Putem deduce de aici faptul că instituŃia cnezilor era mai veche decât statul, dar i faptul că boierimea exista doar în limita daniilor i confirmărilor domne ti. Pentru mulŃi cercetători, cneazul a fost în primul rând un frunta al satului, cu atribuŃii administrative i judiciare, deosebindu se foarte puŃin de masa sătenilor. Din altă perspectivă, cneazul a fost o instituŃie cu caracter politic din epoca primelor cristalizări statale române ti, semnificativă pentru această orientare fiind tratarea în ansamblu a voievodatului i cnezatului. În fine pentru alŃii, cnezatul este o formă de stăpânire feudală asupra satelor i sătenilor 139 . Statul feudal odată creat a contribuit la instituŃionalizarea boierimii, asta cu toate că boierii existau, chiar dacă nu în forma de după secolul al XV lea, i în perioada de dinaintea statalităŃii. Cnezii apar ca stăpâni dintr o perioadă anterioară. Ridicarea boierimii ca feudalitate oficială a statului (unii dintre boieri erau confirmaŃi chiar din rândurile cnezilor) s a produs în paralel cu decăderea cnezilor. Dorim a face precizarea că nu este vorba de o schimbare de nuanŃă i formă ale
136 eban Papacostea, Românii în veacul al XIII lea , Bucure ti, 1993, p. 69 137 În scopul unei mai bune informări privitoare la rolul jucat de către cnezi în procesul de constituire prestatală i statală, propunem cosultarea lucrării lui Sergiu Columbeanu, Cnezate i voievodate române ti , Bucure ti, 1973. 138 Ioan Aurel Pop, InstituŃii medievale române ti. Adunările cneziale i nobiliare (boiere ti) în secolele XIV , Cluj Napoca, 1991, p. 39 139 Radu Popa, op. cit ., p. 138 143 aceleea i instituŃii. Cneazul nu devine boier, de i au fost multe cazuri de cnezi confirmaŃi ca boieri, cele două instituŃii coexistă în acela i timp. Putem discuta despre două categorii de cnezi: este vorba mai întâi de străvechii posesori liberi, urmată, după impunerea statului feudal de către nobilimea/boierimea de origine cnezială. Cele două categorii ale feudalităŃii române ti au coexistat timp îndelungat, cneazul urmărind recunoa terea statutului de nobil printr un act din partea puterii centrale, iar nobilul – cneaz, asimilarea deplină cu „adevăraŃii nobili” 140 . Boierii i cnezii reprezentau, în łara Românescă, două straturi ale aceleea i clase sociale, boierii fiind bogaŃi i puternici, iar cnezii, ridicaŃi din structurile vechii ob ti săte ti, fiind deŃinătorii mărunŃi ai unui număr mic de sate. Ace tia, ca proprietari feudali mai mici, cu Ńărani aserviŃi, care munceau totu i pentru ei, loviŃi de concurenŃa marilor boieri i de fărâmiŃarea pământurilor lor prin mo tenire, decad în rândurile unei Ńărănimi libere, iar uneori i mai jos, fiind obligaŃi să se vândă ei însă i, cu vecinii lor cu tot 141 . Majoritatea cnezilor pot fi socotiŃi însă reprezentanŃi ai clasei feudale, născuŃi în cadrul unui feudalism local, prin desprinderea lor din rândul comunităŃilor, într o perioadă greu de precizat, dar oricum anterioară veacurilor XIII – XIV 142 . Cert este faptul că, perioada care ne interesează, cei mai mulŃi cnezi din łara Româneacă sunt atestaŃi ca „stăpâni de pământ i de vecini”, deci, sub aspect social economic, sunt feudali 143 . Cneazul este în fond un alt nume pe care îl poartă proprietarii (neconfirmaŃi de domnie însă!). El este sinonim cu boierul, dar cel mai adesea cu Ńăranul liber. Documentele vorbesc despre numero i cnezii ce s au vândut stăpânilor, dar i despre rumâni ce se răscumpărau, devenind cnezi 144 .
140 Ioan Drăgan, Cnezi i nobili români în vremea Corvine tilor , în volumul colectiv Nobilimea românescă din Transilvania (coordonator Marius Diaconescu), Satu Mare, 1997, p. 112 141 Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românescă , Bucure ti, 1969, p. 267 142 Ioan Aurel Pop, op. cit ., p. 40 143 Ibidem , p. 41 144 Ibidem , p. 41 144 În Moldova instituŃia cnezilor este mai puŃin prezentă în documente, cu toate acestea informaŃiile sunt în măsură a ne reda poziŃia socială, economică i juridică a cnezilor. Documentele care există ne vorbesc despre cnezi ai unor sate, dar i despre mai mulŃi cnezi din acela i sat 145 . Cnezii, juzi i vătmanii sunt un fel de elite ale lumii Ńărăne ti. Vătmanii erau membri ai comunităŃilor aservite, reprezentând în realitate acei oameni ai stăpânilor, pu i fiind cel mai adesea în această poziŃie de către boieri. Juzii sunt pomeniŃi în câteva documente ca martori la hotărâri, dar i în calitate de cumpărători ai unor proprietăŃi 146 . Cei mai mulŃi autori îi identifică pe cnezi cu juzii, acesta din urmă fiind un nume romanic pentru conducătorii populaŃiei române ti, peste care s a impus ulterior denumirea slavă de cneaz. Juzii i cnezii dispar aproape simultan din documente, unii dintre ei pot fii regăsiŃi în rândul boierimii confirmate de către domnie, iar alŃii vor deveni supu i ai noilor stăpâni ridicaŃi de către domnie. Un document din 1378 147 , ne vorbeste despre îndatoririle militare ale cneazului Ladomir Românul, dar i despre obligaŃiile sătenilor faŃă de cneaz. Între acestea amintim: îndatorirea de clacă facultativă (cneazul chema sătenii la trei clăci pe an); obligaŃia fiecăruia de a munci pentru cneaz două până la ase zile pe an; etc. Cneazul avea rezervat în cadrul cnezatului, în deplină proprietate i libere de orice fel de sarcină, una până la ase bucăŃi de pământ numite lanuri, unde î i aveau casa, i ale căror roade îi reveneau în exclusivitate. Cneazului îi mai reveneau toate extremităŃile loturilor ce rămâneau neîmpărŃite după ce se făcea măsurarea, toate colŃurile i suprafeŃele neregulate; el spăpânea locul vilan din centrul satului, unde se a ezau me te ugarii i unde micii negustori plăteau chirie cneazului. Cneazul avea dreptul la iaz (pentru a putea pescui Ńăranii trebuiau să dea cneazului o cotă anuală de pe te); el stăpânea livezile i grădinile, avea dreptul la cârciumărit, la moară, la piuă, la prisacă, etc.
145 Ibidem , p. 41 – 42 146 Documente privind Istoria României , A. Moldova, veac XVI, vol. IV, Bucure ti, 1952, p. 263 – 265. În acest document ne relatează faptul că un jude a cumpărat, în anul 1599, un sat cu moară. 147 Apud Ioan Aurel Pop, op. cit. , p. 44 45 145 În Transilvania originile cnezilor pot fi găsite tot în sânul ob tilor săte ti. Categoria juzi cnezi reu esc să se ridice la o situŃia socială i materială superioară membrilor de rând ai ob tii, fără însă să se fi separat de aceasta ca interese i mentalitate, fără să se fi constituit într o clasă privilegiată 148 . Pe de altă parte, începând cu secolul al XIV lea, alături de confesiune, ca argument al contestării elitelor române ti, va fi i lipsa actului scris, a diplomei de donaŃie regală pentru posesiunile pe care ace tia le aveau. Acolo unde nu a fost deposedată această cnezime românescă avea în posesie cnezate i părŃi din cnezate, pentru care percepea cote patrimoniale de la locuitorii de rând, asupra cărora î i exercitau i jurisdicŃia. Odată cu pătrunderea regalităŃii maghiare în Transilvania, cnezimea românescă a fost obligată să intre în relaŃii cu aceasta, fapt pentru care situaŃia sa a ajuns neuniformă i neunitară 149 . Din perspectiva societăŃii române ti cnezii sunt frunta i ai comunităŃilor rurale, ridicaŃi la nivel de stăpâni prin evoluŃie internă i în urma contactului cu migratorii, mai ales cu cei slavi 150 . Presiunea feudalităŃii maghiare a dus, nu de puŃine ori, la conflicte ale acesteia cu cnezii revoltaŃi ce i aveau alături pe săteni. Alteori pe cnezi îi găsim cotropind proprietăŃile feudale, multe dintre acestea fiindu le răpite i dăruite unor credincio i ai regelui 151 . Unii cnezi, supu i autorităŃii regale, în urma credincioaselor servicii, mai ales militare, au fost de a dreptul înnobilaŃi, iar alŃii au fost confirmaŃi doar ca stăpâni cu drept cnezial. Existau i cnezi ce continuau să stăpânescă un timp cnezatele fără să deŃină un document scris, până în momentul în care a apărut un asemenea act (de cele mai multe ori obŃinut chiar de către cnezi) 152 . Cnezii peste care s a suprapus un stăpân feudal de model apusean, mai ales dacă era vorba despre unul laic, nu puteau urma decât calea decadenŃei, ajungând unii primari ai satelor, iar alŃii, dacă erau mai
148 tefan Pascu, op. cit ., p. 203 149 Ioan Aurel Pop, Elita românescă din Transilvania în secolele XIII – XV (origine, statut, evoluŃie) , în volumul colectiv Nobilimea românescă ..., p. 45 – 46 150 Ibidem 151 tefan Pascu, op. cit ., p. 203 – 204 152 Ioan Aurel Pop, InstituŃii ..., p. 49 – 50 146 mulŃi într un sat, simpli iobagi 153 . La o astfel de situaŃie au contribuit din plin măsurile legislative introduse de către statul maghiar. În anul 1366, Ludovic de Anjou a adoptat trei acte (Diplome), dintre acestea unul era referitor la raporturile dintre „starea” nobilimii i confesiunea catolică (condiŃia de nobil era legată de apartenenŃa la confesiunea catolică), altul legaliza prigoana împotriva clerului ortodox, i, în fine, era făcută o nouă organizare judiciară a provinciei 154 . Nobilimea română din Transilvania i categoria socială a cnezilor, din care era recrutată pătura nobiliară la români, a fost obiectul unora dintre cele mai însemnate măsuri ale regelui. S a refuzat recunoa terea cnezilor neconfirmaŃi prin act regal. Cei neconfirmaŃi, a a cum am mai precizat, erau redu i la condiŃia modestă de juzi săte ti 155 . Drepturile tradiŃionale ale cnezilor, mo tenite din vremuri străvechi, erau confiscate. Regulamentul judiciar stabilea că cei ce nu au acte temeinice asupra pământului trebuiau să i depună contestaŃiile doar la Curte, asta însemna o lovitură puternică dată dreptului tradiŃional, mo tenit al cnezilor 156 . În perioada ce a urmat secolului al XIV lea proprietarii români vor fi consemnaŃi doar ca nobili, cnezii desemnându i numai pe frunta ii românilor aflaŃi în diferite grade de dependenŃă feudală pe domeniile cetăŃilor regale, pe domeniile private sau pe pământul crăiesc 157 . Cu timpul cnezii din Transilvania nu s au putut menŃine, în forma ce i a consacrat, sub impactul noilor structuri statale i feudale, dar i al prefacerilor din societatea românescă. 2. Statul medieval românesc. InstituŃionalizarea feudalităŃii Constituirea statului este determinată de evoluŃia internă a societăŃii române ti i de apariŃia formaŃiunilor politice. La acest proces au contribuit mai mulŃi factori, între care amintim: cre terea demografică; viaŃa economică prosperă, ce accelerează procesul de 153 Ibidem , p. 50 154 erban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice , Bucure ti, 1999, p. 91 155 Ibidem 156 Ibidem , p. 92 157 Ioan Drăgan, op. cit ., p. 114 147 centralizare politică (schimburi comerciale, circulaŃia monetară); importantele artere comerciale care străbăteau spaŃiul românesc ajungeau la gurile Dunării i Marea Neagră; procesul de feudalizare la început a favorizat desprinderea elementelor conducătoare din sânul ob tilor, acei cnezi i juzi care se situează în fruntea unor autonomii locale i care vor fi promotorii acŃiunilor politice de centralizare statală; factorul extern influenŃează procesele din interiorul societăŃii române ti (constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată de slabirea puterii maghiare care se confrunta cu dificultăŃi; stingerea dinastiei arpadienilor i declan area luptelor pentru tron). Constituirea statelor medievale române ti a fost un proces de durată i s a realizat în două mari etape: prima se referă la unificarea formaŃiunilor politice sub o autoritate centrală, iar cea de a doua, la crearea instituŃiilor interne necesare afirmării i apărării statale. Statul românesc medieval este rezultatul unui proces istoric complex, desfă urat în condiŃiile progresului demografic, economic i social politic. Împrejurările istorice au determinat constituirea mai multor state române ti, dar care au avut permanente legături economice i culturale, unitate de acŃiune în faŃa pericolului extern, ceea ce a făcut ca românii să i asigure dezvoltarea statală i să i menŃină fiinŃa naŃională. 2.1. Organizarea instituŃională Ca pretutindeni în Europa medievală i în spaŃiul românesc constituirea statelor feudal centralizatoare a fost rezultatul unui proces de „agregare i integrare”, sub dominaŃia unui centru unificator, a unor formaŃii teritorial politice mai modeste, aparŃinând aceleea i colectivităŃi etnice, i, paralel, de emancipare a lor de sub dominaŃie străină 158 . La scurt timp după constituirea statelor, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale, cu trăsături proprii, determinate de specificul societăŃii române ti. Reuniunea sub o conducere comună a multiplelor cnezate i voievodate din aria românescă a fost urmarea unui proces de transferare 158 erban Papacostea, Geneza statului ..., p. 141 – 142 148 a puterii politice din partea acestor autorităŃi locale către „conducătorul ales” care i a asumat rolul de „mare voievod” 159 . Consolidarea statelor medievale române ti a fost posibilă în condiŃiile instituŃionalizării acestora. ÎnŃelegem prin instituŃii totalitatea formelor de organizare în care a trăit poporul nostru, începând din cele mai vechi timpuri 160 . Pe parcursul secolelor al XIV lea i al XV lea se desăvâr e te i se consolidează organizarea celor trei Ńări române ti sub toate aspectele. Această organizare era necesară pentru ca statele române să i poată îndeplini funcŃiile interne i externe tot mai complexe. ViaŃa politică internă a fost determinată de raportul dintre puterea centrală, care, după ce a realizat cadrul teritorial, i a continuat acŃiunea prin efortul de centralizare instituŃională, i forŃele politice rezemate pe vechile realităŃi teritoriale i mai ales pe cele întemeiate pe privilegii smulse domniei 161 . Vom încerca în cele ce urmează să redăm o imagine de ansamblu asupra organizării instituŃionale, în toate cele trei state române ti. Cu toată diferenŃa care a existat între łara Românescă, Moldova i Transilvania, credem că o abordare simultană este posibilă deoarece în statele extracarpatice instituŃiile difereau foarte puŃin, iar în Transilvania unele exisată sub aceea i formă, iar altele au fost adaptate, ori nu s au dezvoltat, în condiŃiile stăpânirii maghiare. InstituŃionalizarea societăŃii medievale române ti se leagă de numele lui Mircea cel Bătrân în łara Românească i de cel al lui Petru Mu at în Moldova, procesul continuând în timpul lui Vlad łepe , respectiv Alexandru cel Bun i tefan cel Mare. 2.1.1. Domnia i structura puterii Puterea politică din Ńările române ti s a organizat i a funcŃionat în conformitate cu modelele vremii (doctrina statului teocratic, a statului nobiliar i a monarhiei de tip absolutist), modele care au constituit i sursa de legitimitate a acesteia. Atât în łara Românească, cât i în
159 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 171 160 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , vol. II, De la Mircea cel Bătrân i Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul , Bucure ti, 2000, p. 241 161 erban Papacostea, Geneza statului ..., p. 143 149 Moldova, românii au adoptat, ca forma de stat, monarhia feudală, având ca model statul bizantin. În fruntea łării Române ti i a Moldovei era un domn. Domn, cuvânt de origine latină, însemna stăpânul Ńării i al locuitorilor, suzeranul celorlalŃi feudali. Voievod, termen de origine slavă, însemna comandantul suprem al oastei în timp de pace i de război 162 . Domnia a folosit precedentul bizantin în multe din elementele sale: titulatura („ Io 163 mare voievod i domn, singur stăpânitor ”, „ domn de sine stăpânitor ”), puterea absolută („ din mila lui Dumnezeu ”, „ cel dăruit de Dumnezeu cu domnia ”, „ singur stăpânitor ”), concepŃia teocratică asupra puterii domne ti cu consecinŃele ei (ungerea cu mir, cumulul prerogativelor laice i biserice ti, rugăciunea de încoronare, jurământul pe Evanghelie), doctrina virtuŃilor imperiale, asocierea la domnie etc. Modul succesiuni la tron în cele două Ńări române ti se baza pe sistemul mixt ereditar electiv, adică mo tenirea domniei în sânul familiei domnitoare, dar cu dreptul boierilor de a alege pe oricare din membrii acesteia: fii legitimi sau nelegitimi. Din acest punct de vedere putem accepta caracterul feudal al statelor române, unde monarhul era desemnat de către marii feudali 164 . Domnul putea însă să i desemneze succesorul, de obicei asociindu l la domnie în ultimii ani de viaŃă. Prerogativele boierimii de a alege pe domn trebuie să se fi manifestat deosebit de puternic de îndată ce, în 1504 tefan cel Mare, după o perioadă de consolidare a puterii centrale, a trebuit să intervină cu toată hotărârea pentru a face ca boierii, întruniŃi în vederea alegerii domnului, să recunoască drept urma al său pe Bogdan 165 . Chiar i atunci când tronul era ocupat prin puterea armelor, cum este cazul lui tefan cel
162 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 143 163 Derivat de la Ioan, i care în concepŃia feudală avea semnificaŃia de alesul lui Dumnezeu. ExplicaŃia î i are originea în concepŃia cre tină despre apostolul Ioan, unenicul pe care l a iubit (ales) cel mai mult Isus ( Sfânta Scriptură , Ioan : 21.7). 164 Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românescă văzută de călători străini (secolele XV – XVIII) , Bucure ti, 1973, p. 67 165 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 322 150 Mare, în 1457, sau al lui Vlad łepe , în 1476, domnii trebuiau „ale i”, mai bine zis recunoscuŃi de către boieri. În Transilvania nu a existat domn, ca în Ńările extracarpatice, deoarece acesta făcea parte din regatul Ungariei. Vechea instituŃie a voievodatului româno slav a fost convertită de maghiari în organ al puterii centrale 166 , voievodul fiind conducătorul provinciei, în calitate de reprezentant al regelui 167 . ExistenŃa vechii instituŃii voievodale simbolizează autonomia foarte largă a Ńării faŃă de regalitate. Sub autoritatea voievozilor Transilvaniei, care concentrau în mâinile lor atribuŃii militare, juridice i administrative, se dezvoltă puterea grupurilor privilegiate i instituŃiile ei. Intrarea Transilvaniei sub suzeranitatea Imperiului Otoman, după prăbu irea regatului maghiar a însemnat înfiinŃarea instituŃiei principatului , cu largi atribuŃii de conducere. Stăpânirea habsburgică în Transilvania, începând cu 1691, a însemnat reducerea autonomiei principatului i crearea instituŃiei guvernatorului. AtribuŃiile i prerogativele domnului cuprindeau toate sectoarele vieŃii de stat: militar, politic, legislativ, judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc. În cazurile când tronul era vacant, domnul era minor, domnul lipsea de la scaun, prerogativele erau exercitate de către locŃiitorii domne ti („ispravnic de scaun”, „caimacam”, „păzitor de scaun”, „epitrop al Ńării”, etc.). Din a doua jumătate a secolului al XVI lea sunt numeroase cazuri de locotenenŃă domnească pentru lipsa domnului de la scaun i pentru faptul că tronul era vacant. După ce turcii au ajuns să controleze Ńările române mazilirea domnului de către Poartă era des întâlnită, tronul fiind vacant, divanul alegea o locotenenŃă, dacă nu o numea însu i aga care aducea firmanul de mazilire. AtribuŃiile domnului erau numeroase i variate 168 . El era mai întâi eful întegii administraŃii, numindu i pe înalŃii funcŃionari. Este comandantul suprem al armatei, chiar i titlul său de voievod indică aceasta. De asemenea, el este stăpânul întregului fond funciar al Ńării;
166 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 176 167 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 249 168 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 249 – 255 151 conduce sfatul domnesc; împreună cu sfatul domnesc elaborează politica internă i externă; exercită dreptul de a bate monedă; are dreptul de confiscare a proprietăŃii boiere ti i de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de trădare; în funcŃia de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare în general destinată plăŃii tributului impus de puterile străine; declară război i încheie pace; în caz de mare primejdie convoacă oastea cea mare; reprezintă instanŃa supremă de judecată; tot el încheie i tratatele comerciale; etc. Dimitrie Cantemir, convins de necesitatea unei autorităŃi centrale puternice, i căutând o justificare puterii absolute a domnilor, scrie, în a sa Descriptio Moldaviae 169 , despre înainta ii săi în scaunul Ńării, cărora „nu le lipsea nici o superioritate a puterii supreme cu care se mândresc principii cei mai mari. Afară de Dumnezeu i sabia lor, nu recuno teau pe nimeni superior în Ńară ... războiul, pacea, viaŃa, moartea i bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voinŃa lor i de toate acestea puteau să dispuie după voinŃă, pe drept sau pe nedrept, fără să se poată împotrivi cineva ... Toate demnităŃile civile i militare stau în puterea Domnului: le dă celor iubiŃi, le ia celor urâŃi de el. În darea acestora nu este pentru principe nici o regulă. Dacă ar vrea să dăruiască pe un Ńăran cu titlul de logofăt mare, care e cinstea cea mai mare pe care Moldova o poarte da, n ar îndrăzni nimeni să se împotrivească făŃi ; dimotrivă, dacă ar voi să înlăture dintr o asemenea demnitate pe unul născut din cea mai nobilă familie, acesta trebuie să se supună de îndată voinŃei Domnitorului său. Tot astfel de putere are Domnul nu numai faŃă de preoŃii mai mărunŃi, ci i de mitropoliŃi, de episcopi, arhimadriŃi i egumeni, i faŃă de oricine face parte din tagma bisericească ...”. În realitate situaŃia nu era a a cum o descria Dimitrie Cantemir. Domnii români nu beneficiau de o putere nemărginită, poziŃia lor nu se asemăna nici pe aproape cu cea a atotputernicilor despoŃi asiatici. Pe de altă parte, unii dintre domni, dornici de a i consolida poziŃia, au făcut foarte multe concesii. Nici mica boierime, nici Ńărănimea liberă nu constituiau, în această vreme, forŃe pe care s ar fi putut întemeia o autoritate centrală putenică. Tocmai din acest considerent domnului i au lipsit instrumentele de guvernare eficiente, adesea domnul era silit să 169 Apud Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc ..., p. 13 152 conducă după placul marilor boieri. Chiar dacă aparent domnul avea foarte multe atribuŃii, acestea erau limitate de drepturile i puterea marilor feudali 170 . De pildă, domnul era comandantul suprem al armatei, dar autoritatea lor era îngrădită i chiar anulată de existenŃa steagurilor boiere ti; el era judecătorul suprem al Ńării, dar judecata o făcea cu ajutorul sfatului boierilor i Ńinând seama de „obiceiul pământului”; tot în atribuŃiile domniei intrau i emiterea hrisoavelor prin care se întărea sistemul feudal; apoi actele de politică externă se încheiau numai sub controlul sfatului boieresc, care garanta, prin acte separate de ale domnului, că acesta î i va îndeplini obligaŃiile asumate 171 . La conducerea treburilor Ńării, în łara Românească i Moldova, domnul era ajutat de Sfatul domnesc (din a doua jumătate a secolului al XVI lea poartă denumirea de divan), iar în Transilvania de consiliul principelui (guberniu, după ocuparea habsburgică). În Transilvania, controlul dietei , apoi a cancelariei aulice asupra principelui (guvernatorului) era destul de strâns. În toate cele trei Ńări române ti au funcŃionat adunări de stări (congregaŃii), un rol important jucându l acestea în Transilvania. Adunarea stărilor . În łara Românescă i Moldova, atunci când trebuiau luate hotărâri foarte importante, care depă eau puterile domnului i ale sfatului domnesc, era convovată mare adunare a Ńării . Această instituŃie poartă numele de seim (adunare), i este consemnată în documente încă de la sfâr itul secolului al XIV lea. Primul document care face cunoscută „credinŃa tuturor boierilor moldoveni”, este dania lui Roman Voievod din 30 martie 1392, a trei sate de pe Siret lui Iona Viteazul 172 . În Moldova, pe parcursul secolului al XV lea, sunt consemnate în documente patru asemenea adunări: în 1421, când Alexandru cel Bun hotăra să acorde fostei soŃii târgul Siret i alte 170 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 320 171 Ibidem ; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 249 – 255; Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc ..., p. 13 – 34; Paul Cernovodeanu, op. cit. , p. 62 – 86; erban Papacostea, Geneza statului ..., p. 141 – 148; Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 171 – 177; tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 142 – 146. 172 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc i adunarea stărilor ..., p. 116 153 bunuri; în 1448, când Petru voievod reînnoia omagiul de vasalitate faŃă de Cazimir al IV lea, regele Poloniei; în 1456, când se aproba plata primului tribut către turci; în 1457, la Direptate, lângă Suceava, când era proclamat domn tefan cel Mare 173 . Astfel de adunări au existat i în łara Românescă, ele reunindu se în special cu scopul de a i alege domni, a a cum a fost cazul cu unii din urma ii lui Mircea cel Bătrân. Marea adunare a Ńării era convocată numai când dorea domnul, i nu a devenit niciodată o instituŃie permanentă în cele două state române ti extracarpatice. În secolul al XVI lea numărul acestor adunări, prezente în documente, a crescut considerabil. Ele erau convocate pentru alegerea domnului sau pentru alte probleme precum: abdicarea domnilor, declaraŃii de război împotriva turcilor, încheierea păcii cu ace tia, solii mai importante, hotărâri cu privire la biserică 174 . Adunarea era compusă din marii boieri, din clerul înalt, boierimea mijlocie i mică, precum i o parte a curtenilor. În Transilvania, prima menŃiune a stărilor ob te ti datează din 1288, din timpul lui Roland Bor a 175 . A fost o adunare a „nobilimii Ńării Transilvaniei”, Ńinută lângă Turda sub coordonarea vicevoievodului. La început aceste adunări au fost convocate neregulat, dar, după 1320 ele sunt convocate anual, uneori chiar de două ori pe an. În afară de nobilimea comitatelor, la aceste adunări participau reprezentanŃi secuilor i sa ilor, precum i „prelaŃi, baroni, nobili i ceilalŃi oameni de orice condiŃie, având posesiuni” 176 . Nu participau Ńăranii iobagi, lipsiŃi de proprietate i supu i jurisdicŃiei nobiliare. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV lea, numărul românilor prezenŃi la aceste adunări va fi aproape inexistent. Tot mai mult vor fi convocate congregaŃiile generale ale nobilimii, acestea devenind cu timpul congregaŃiile celor trei „naŃiuni” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc i păturile dominante secuie ti). Dieta Transilvaniei, o dezvoltare a congregaŃiilor nobiliare, se va ocupa de problemele mai importante începând cu secolul al XVI lea.
173 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 180 174 Ibidem , p. 180 – 181 175 Ibidem , p. 181 176 Ibidem 154 Membrii dietei erau ale i de către nobili din comitatele transilvane, de „elita” secuiască, de greavii i patriciatul săsesc, de către cei mai bogaŃi locuitori ai ora elor i târgurilor ce aveau drept de reprezentare în dietă 177 . De asemenea, în dietă mai intrau regali tii , ei erau numiŃi dintre consilierii principelui i din rândurile marii nobilimi prin scrisoare regală. Sfatul domnesc . Această instituŃie îl asista pe domn în conducerea statului. Alcătuit din reprezentanŃii stăpânilor de domenii, ce aveau obligaŃia, faŃă de suzeran, de a participa la consiliul Ńării, acesta a jucat un rol important i constant în spaŃiul românesc. Sfatul domnesc reprezenta voinŃa tuturor boierilor, mari i mici, ai Ńării. InfluenŃa marilor boieri în sfatul Ńării era în concordanŃă cu averea acestora. Adesea domnul încerca să impună în acest sfat i pe apropiaŃii săi, evident din dorinŃa de a avea un control asupra sfatului, tocmai de aici se ajungea la faptul că unii boieri, cu rol important în stat, nu se bucurau i de sprijinul marilor boieri, prezenŃi în sfat 178 . AtribuŃiile principalelor dregătorii ( pârcălab , vornic , ban , stolnic , victier , logofăt , paharnic , postelnic , spătar , comis , clucer , sluger , arma , pitar , portar , s.a.) nu erau clar delimitate; cel mai adesea îndeplineau roluri de ordin public, dar prestau i slujbe în favoarea curŃii domne ti. În Moldova numărul membrilor sfatului domnesc era cuprins în 20 i 30 de boieri, iar în łara Românescă, de aproximativ 10 – 15 boieri 179 . Puterea acestor boieri era deosebit de mare, adesea ei subliniau faptul că nu sunt „auxiliari” ai domniei, în calitate de dregători, ci sunt membri ai sfatului domnesc, de aici i dregători, pentru că sunt mari boieri, posesori de domenii ce numărau zeci de sate180 . Actele domne ti, fără asentimentul boierilor nu aveau nici o însemnătate. Pecetea boierescă sau menŃionarea ca martori reprezentau încredinŃarea dată de boieri că sunt de acord cu măsura luată în document.
177 Ibidem 178 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc i adunarea stărilor ..., p. 118 179 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 325 180 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 185 155 2.1.2. Organizarea administrativă UnităŃile administrative erau, în łara Românească, judeŃele , în Moldova, Ńinuturile, iar în Transilvania comitatele, districtele i scaunele (secuie ti i săse ti). În secolele XVI – XVII existau 24 de Ńinuturi în Moldova i 16 judeŃe în łara Românescă 181 . Organizarea administrativă a teritoriului Ńării constituie o dovada a cre terii autorităŃii Ńării i puterii domniei, a posibilităŃilor de a asigura administrarea Ńării. În fruntea unităŃilor administrative erau reprezentanŃi ai domniei cu atribuŃii administrative, judecătore ti i executive, de strângere a darilor. În Moldova, în Ńinuturile care aveau în cuprinsul lor cetăŃi, ei se numeau pârcălabi , iar în Ńinuturile de margine, din sud (Putna) i din nord (CernăuŃi), staroste . În łara Românească dregătorii din fruntea judeŃelor se numeau sudeŃi (judeŃi ), mai târziu vătafi . Dincolo de CarpaŃi, în Ardeal, ei se numeau comiŃi . În Transilvania, districtele române ti ca organizaŃii administrative evoluează din vechile cnezate. Acestea sunt răspândite pe întreg cuprinsul Ńării. Cele mai vechi pomenite documentar sunt districtele Făgăra ului (1222), HaŃegului (1247) i Maramure ului (1300) 182 . Numărul districtelor pomenite în documente cre te în veacul al XIV lea i al XV lea, după cum este tot mai întinsă i răspândirea lor. Majoritatea acestor districte se găseau pe domeniile regale, mai ales în cele de margine, i beneficiau de o relativă autonomie. Feudalitatea maghiară a introdus în Transilvania instituŃia comitatelor, mai întâi regale, care în secolul al XIII lea se transformă în comitate nobiliare. În voievodatul Transilvaniei existau 7 comitate pomenite documentar, începând din a doua jumătate a secolului al XII lea; în Banat existau 4 comitate, în Cri ana erau 5 comitate, iar în Maramure unul, toate atestate pentru aceea i perioadă 183 . Secuii i sa ii erau organizaŃi în scaune 184 . Organizarea administrativă a sa ilor se consolidează în prima jumătate a secolului al XIV lea, când sunt pomenite cele 9 scaune săse ti, cu centrul la Sibiu, i care spre sfâr itul aceluia i secol se organizează în „Universitatea sa ilor” – o unitate 181 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 329 182 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 147 183 Ibidem 184 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 290 156 administrativ teritorială autonomă a sa ilor. Centru scaunelor secuie ti, în număr de apte la mijlocul secolului al XIV lea, se afla la Odorhei, iar conducerea acestora era asigurată de către doi dregători: căpitanul i judele scaunal . Aflate sub stăpânirea domnului, în Moldova i łara Românească, ora ele beneficiau de o oarecare autonomie, mult mai redusă decât în centrul i apusul Europei sau decât cele din Transilvania. Conducerea ora elor era asigurată de un sfat oră enesc i de un primar, ale i pe o perioadă de un an de către comunitatea oră enilor. Membrii sfatului se numesc pârgari , iar primarul se numea judeŃ, în łara Românească, oltuz sau voit , în Moldova. Peste conducerea aleasă se suprapunea autoritatea vornicului sau a pârcălabului, reprezentând drepturile de stăpânire ale domnului 185 . Pe lângă sfatul pârgarilor mai funcŃiona i un alt sfat oră enesc mai larg, de sfetnici ai târgului, precum i consilii ale comunităŃilor străine existente acolo. Cancelariile oră ene ti, mai puŃin dezvoltate la început, erau cu catastiful i pecetea ora ului. Satele libere erau conduse de cnezi sau juzi , iar a cele aservite de vătmani , ace tia din urmă fiind reprezentanŃii stăpânului. Conducătorii satelor erau ajutaŃi în exercitarea atribuŃiilor lor de „oameni buni i bătrâni”. În secolele XVII – XVIII, îndeosebi în timpul regimului fanariot, funcŃionărimea administrativă s a diversificat ca denumiri, funcŃiuni i număr. 2.1.3. Organizarea judecătorescă Atribut al stăpânirii funciare, puterea judecătorească era i ea ierarhizată. Judecătorul suprem era domnul, care judeca în sfatul domnesc. Domnul singur putea să pronunŃe pedepse capitale i să hotărască în procesele dintre stăpânii de pământ. Ace tia, pe domeniile lor, exercitau ei dreptul de judecată. łăranii liberi erau supu i judecăŃii reprezentanŃilor ob tii sau, ca i oră enii, jurisdicŃiei dregătorilor domne ti.
185 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 330 157 Printre practicile juridice amintim: folosirea jurătorilor adeveritori, mărturisirea jurată a părŃilor, jurământul simplu i cel groaznic, blestemul, jurământul cu mâinile pe Sfânta Evanghelie, jurământul cu brazda pe cap (cu „trăi tile cu pământ”). Se obi nuia, de asemenea, bătaia sau trasul de chică al copiilor (păruitul) pe locul de hotărnicie, pentru a Ńine minte hotarele mo iei vreme mai îndelungată. Pe măsură ce statele române ti câ tigau în organizare, pe lângă legea nescrisă a Ńării („obiceiul pământului”, „legea Ńării”, „legea din vechime”, etc.), a început să se folosească, în materie judecătorească, i actul scris, legea scrisă, la început hotărârea domnului, consemnată în hrisoavele emise de cancelaria domnească, apoi traduceri ale unor codexuri bizantino slave. Un exemplu în acest sens este culegerea de legi bizantine Zakonicul , copiat la Târgovi te, în 1451, iar în Moldova, Syntagma lui Matei Vlastares, scrisă în 1472 186 . SentinŃa domnitorului în materie judecătorească, odată pronunŃată, era definitivă în timpul domniei lui; ea nu putea fi contestată decât sub o nouă domnie. Pentru a impiedica redeschiderea proceselor, s a luat, încă din secolul al XV lea, hotărârea de plata la visteria domnească, din partea celui ce voia a relua un proces, a unei mari taxe (zavească, herâie, ferâie, gloabă) 187 . În Transilvania, obiceiurile juridice ale autonomiilor române ti, secuie ti i săse ti au fost înlocuite în secolele XIV XVII în tot mai mare măsură cu legiuirile regatului maghiar, apoi ale Imperiului Habsburgic. Un moment important în procesul de înlocuire a dreptului cutumiar cu dreptul feudal scris este reprezentat de către cunoscutele diplome ale lui Ludovic I de Anjou, din iunie 1366. Registrul de la Oradea 188 din prima jumătate a secolului al XIII lea constituie, i din punct de vedere al cuno tinŃelor justiŃiei vremii, un izvor de cel mai mare preŃ. Pe lângă instanŃele de judecată ale puterii centrale (scaunul de judecată al regelui, reprezentat de palatin sau judele curŃii) unde se judecau cele mai importante pricini, exista scaunul de judecată voievodal, prezidat de către voievodul transilvănean sau de
186 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 149 187 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 331 – 335 188 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 263 158 către vicevoievodul acestuia, urmat în ordine descrescândă de scaunul de judecată comitatens, prezidat de către comitele comitatului sau comiŃii curiali, apoi de scaunul de judecată seniorial, al stăpânului de pământ i, în fine, scaunul de judecată sătesc. Nu în cele din urmă, pe lângă instanŃele laice, mai existau i instanŃele de judecată biserice ti, ne referim în special la cele episcopale i la scaunele capitulare. În competenŃa acestor instanŃe nu intrau doar pricine de ordin religios, ci dimpotrivă i pricini de competenŃa instanŃelor de judecată laice. Forul superior de judecată era, în Transivania, scaunul de judecată al voievodului, iar în łara Românescă i Moldova, judecătorul suprem era domnul i sfatul domnesc. La aceste foruri superioare, rar puteau ajunge Ńăranii liberi sau oră enii, Ńăranii aserviŃi însă niciodată. łăranul aservit era judecat chiar de propriul stăpân feudal. Până în secolul al XIX lea în spaŃiul românesc a fost cunoscută i aplicată pedeapsa cu moartea. Crima de înaltă trădare, hiclenia , era de obicei pedepsită cu moartea i confiscarea averii. Felul morŃii varia în funcŃie de condiŃia socială a vinovatului, de natura vinovăŃiei i de voinŃa voievodului. Pentru boieri în mod obi nuit era tăierea capului , iar pentru oamenii de rând spânzurătoarea . Mihnea Vodă cel Rău a aplicat acest ultim tip de pedeapsă i boierilor. Vlad łepe i Basarab cel Tânăr, supranumit i łepelu , au preferat tragerea în Ńeapă . Mai rar s a întrebuinŃat arderea de viu , un exemplu în acest sens este pedeapsa cerută de Ion Vodă Viteazul pentru vlădica de Roman, acuzat de sodomie. Constantin Cantemir ardea de vii pe tâlhari, iar Mihai RacoviŃă pe cei care l trădau. Rară este i pedeapsa înecului aplicată de Vasile Lupu femeilor imorale. O singură dată se vorbe te despre îngroparea de viu , pe timpul lui Ion Vodă Viteazul 189 . Mutilarea este de asemenea des aplicată, cel mai adesea era întâlnită tăierea nasului – în realitate a cartilagiului dintre nări. Această pedeapsă era de obicei aplicată pretendenŃilor, fără noroc, la tron (era un semn al eliminări din cursa pentru tron). Mihnea cel Rău tăia buzele boierilor du mani, iar tefăniŃă Rare a recus la tăierea urechilor, a buzelor i la scoaterea ochilor 190 .
189 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 348 – 353 190 Ibidem , p. 348 349 159 Cel mai adesea era aplicată însă pedeapsa amendei sau gloaba . Amenda se plătea de obicei în capete de vită, boi i cai (de aici i înŃelesul de astăzi al termenului de gloabă, asta deoarece, cel amendat plătea amenda cu tot ce avea mai de proastă calitate). Gloaba ce se plătea pentru moarte de om, pentru adulter sau răpire de fată, i purta numele de du egubină . Închisoarea 191 (temniŃa) nu avea rolul atribuit mai târziu, nefiind considerată ca o pedeapsă, ci mai mult ca mijloc de con trângere pentru plata amenzilor, apoi a datornicilor i, evident, pentru paza celor ce urmau a fi judecaŃi i condamnaŃi. 2.1.4. Organizarea militară Cât timp în Ńările române ti s au manifestat realităŃile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabilă cel puŃin din următoarele motive: insuficienta delimitare i specializare faŃă de alte instituŃii, insuficienŃa reglementărilor privind organizarea i funcŃionarea, efemeritatea unor elemente componente. În Moldova i łara Românească s a manifestat o organizare militară similară, fapt ce ne permite o abordare a evoluŃiei o tirii concomitent în cele două Ńări. Încercându se analiza organizării oastei în Ńările române ti, o mare parte a literaturii de specialitate operează cu două concepte: oastea mare i oastea mică. Propunem i noi o tipologie în acest sens pe care o speram operaŃională. PotenŃialul militar al Ńărilor române era mobilizat de către domni fie parŃial, fie integral, în funcŃie de proporŃiile acŃiunii întreprinse 192 . Oastea de pace (permanentă). Până la începutul secolului al XVII lea, când domnitorii din cele două Ńări apelează masiv la serviciul mercenarilor i dezvolta corpul slujitorilor, oastea permanentă se compunea din elementele (permanete sau cu rândul) care păzeau curtea domnească, din gărzile cetăŃilor, o parte a curtenilor din Ńinuturi (cei care îndeplineau anumite misiuni cu caracter militar) i forŃele care păzeau frontierele (elemente ale satelor de „plăia i”, ale satelor de „margine” la Dunăre în cazul łării Române ti, „străjerii” – în cazul Moldovei). „Oastea de pace” putea să cuprindă i alte elemente 191 Ibidem , p. 349 192 erban Papacostea, Geneza statului ..., p. 149 160 (dregătorii centrali cu subalternii lor, boieri mari i curteni convocaŃi, etc.) atunci când domnitorul participa la unele activităŃi nerăzboinice (depunerea omagiului, primirea unor înalŃi demnitari străini, înscăunare, deplasări prin Ńară, etc.). Nu se cunoa te efectivul oastei permanente din această vreme 193 . Începând cu secolul al XVII lea lucrurile se schimbă. Un ansamblu de factori interni i externi i a determinat pe domnitorii români să purceadă la constituirea unei o ti permanente puternice. Ea cuprindea o parte a călăra ilor, cei aflaŃi în serviciu permanent, ceilalŃi lucrându i pământul. ProveniŃi din rândul slujitorilor, ei erau dispu i în ora e garnizoane, fie din interiorul Ńării, fie de la marginile sale: Bucure ti, Buzău, Ploie ti, Ru ii de Vede, Lichire ti (Călăra i de azi), Târgul de Floci, Hodivoaia, Caracal, Măne ti, GherghiŃa, RădăuŃi, Stefăne ti, Falciu, Orhei, Soroca, Lăpu na, etc. De i efectivele lor erau numeroase (8000, în timpul lui Mihai Viteazul, 4000 6000, în timpul lui erban Cantacuzino, 4000 pe vremea lui Vasile Lupu), nu tim câŃi se aflau sub arme în timp de pace. Călăra ii aveau o organizare precisă, fiecare unitate (de regulă, cuprindea călăra ii dintr un ora garnizoană), fiind comandată de un căpitan, în łara Românească, sau de un vătaf în Moldova. Un al doilea element al o tii permanente îl constituiau „dorobanŃii de Ńară ”. PomeniŃi încă din secolul anterior, dorobanŃii vor constitui un element important al o tirii din Ńările române ti în cea mai mare parte a secolului al XVII lea. Cea mai mare parte a lor era grupată în jurul unor ora e garnizoană; Bucure ti, Craiova, Strehaia, Târgovi te, Comânca, Valeni, Hotin, Dărăbani, etc. Ei slujeau pentru leafă, pentru scutiri de dări ori folosirea de ocine domne ti. DorobanŃii se aflau sub ordinele marelui căpitan de dorobanŃi i sub comanda superioară a marelui agă, ajutaŃi, la rândul lor, de căpitanii de dorobanŃi. Nu tim câŃi dintre dorobanŃi erau „dorobanŃi de Ńară” (pământeni) i nici câŃi dintre ace tia slujeau efectiv în timp de pace. tim însă că slujba de dorobant era ereditară i că ei făceau parte, ca i călăra ii, din categoria slujitorilor.
193 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 335 – 343 161 Mercenarii au început să constituie, din a doua jumătate a secolului al XVII lea, un rol important în oastea celor două Ńări române ti. Efectivul lor a fost fluctuant, după cum domnitorul avea nevoie de sprijin i poseda banii necesari pentru întreŃinerea acestora. „Lefegii” erau comandaŃi de un mare căpitan de „lefegii”, menŃionat la sfâr itul secolului al XVII lea. Ca i marele căpitan de dorobanŃi, acesta era considerat boier de rangul al II lea, fiind citat după marele arma i marele agă. Un mult mai mic rol decât în perioada anterioară în cadrul o tirii permanente l au avut garnizoanele cetăŃilor . Decăderea cetăŃilor Moldovei în secolul al XVII lea, după ce încă din secolul anterior cele din łara Românească î i încetaseră funcŃionalitatea, a dus la decăderea forŃei militare a o tilor cetăŃilor atât de puternice în timpul lui tefan cel Mare sau Petru Rare . Pârcălabii, mai vechii lor comandanŃi, mai dăinuiesc o vreme, dar rolul este predominant administrativ. Oastea de război . A constituit oastea cea adevarată, cea care a asigurat continuitatea statelor medievale române ti. Oastea de război se constituia în cazul unor acŃiuni militare, la porunca domnitorului. Compunerea sa nu era fixă, domnitorul hotăra cine să vină la oaste, în funcŃie de condiŃiile concrete. Elementul cel mai puternic al o tirii îl constituia oastea domnitorului . Aici erau cuprinse garda sa personală, steagurile domnitorului, ca mare boier, slujitorii i curtenii domniei, garnizoanele cetăŃilor române ti (cele aflate sub autoritate centrală), forŃele târgoveŃilor, mercenarii plătiŃi de domn i o tile (steagurile) boierilor din sfatul domnesc (principalii săi slujba i). Lor li se adauga oastea boierilor de Ńară , înŃelegând prin aceasta forŃele (steagurile) boierilor care nu îndeplineau funcŃii administrative, dar care aveau obligaŃia de a veni la oaste la chemarea domnitorului cu „slugile” lor. În caz de mare pericol pentru Ńară, domnitorul proclama mobilizarea generală. Atunci se constituia „ oastea Ńărănească ”, prin chemarea la oaste a tuturor Ńăranilor capabili să poarte armele, îndeosebi a celor liberi, interesaŃi în a i apăra mo ia 194 . Chemarea sub arme a Ńăranilor a fost frecventă în secolele XIV XV. Din a doua jumătate a 194 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 150 – 153 162 secolului al XVI lea acest lucru a devenit aproape imposibil din cauze economico sociale i a perfecŃionarii armamentului de luptă. Cât prive te comandanŃii militari , în fruntea tuturor era domnitorul, comandantul suprem al o tirii , cel care numea comandanŃii principali în timp de pace, dar i pe cei din timp de război, singurul care putea decreta mobilizarea oastei. ComandanŃii obi nuiŃi ai armatei erau marele spatar, în łara Românească i hatmanul , în Moldova. Diversele categorii de o teni aveau, la rându le, proprii lor comandanŃi din rândurile dregătorilor: curtenii erau comandaŃi de marele logofăt în Moldova i de marele paharnic în łara Românească; dorobanŃii se aflau sub ordinele marelui agă , în timp ce călăra ii aveau un mare căpitan. Existau apoi comandanŃii teritoriali : pârcălabii, comandanŃi ai cetelor, sub ordinele cărora se strângeau o tenii din Ńinuturi i căpitanii de margine, care asigurau paza i administraŃia în regiunile de margine, etc 195 . În Transilvania 196 , un rol militar deosebit l au jucat, mai ales la sfâr itul secolului al XIV lea, cnezii i voievozii români, precum i boierii făgără eni, în luptele împotriva turcilor. Pentru faptele lor de arme mulŃi dintre ace tia au fost înnobilaŃi, este cazul unor cnezi i voievozi din Hunedoara, Banat sau Maramure . De asemenea, un rol important l au jucat i secuii. Îndeosebi călăreŃi, ei au îndeplinit rosturi militare de seamă în această vreme. Ora ele erau obligate să ridice steaguri proprii, datorie care însă, de la sfâr itul secolului al XIV lea, putea fi răscumpărată cu bani. 2.1.5. Organizarea bisericească În luna mai 1359, în urma repetatelor cereri ale domnitorului łarii Române ti, Nicolae Alexandru i ale boierilor săi, prin hotărârea patriarhului din Constantinopol i a sinodului patriarhal, a fost inaugurată oficial mitropolia łării Române ti; primul mitropolit va fi numit Iachint, mitropolitul de Vicina. Dependentă de scaunul patriarhiei din Constantinopol, noua eparhie urma să aibă în fruntea sa mitropoliŃi
195 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 355 – 378 196 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 149 – 150 163 numiŃi de BizanŃ. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Arge , capitala Ńării. Prin înfiinŃarea mitropoliei, domnitorul î i consolida tronul, Ńara i poziŃia, devenind, ca i împăratul bizantin, monarh civil i religios. Domnul era „uns” de mitropolit, dar mitropolitul, la rândul lui, trebuia să fie recunoscut ca păstor al credincio ilor de către domn. În anul 1370, în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, în urma înglobării Banatului de Severin în hotarele łării Române ti i pentru a impiedica acŃiunea misionară catolică, a luat fiinŃă Mitropolia Severinului. DependenŃa bisericii din łara Românească de patriarhia din Constantinopol avea să slăbească cu vremea, reducându se, după căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană, la o dependenŃă mai mult simbolică. MitropoliŃii au ajuns să fie ale i în Ńară, în multe cazuri din rândul clerului autohton. JurisdicŃia Mitropoliei se întindea asupra întregii Ńări. Titlul atribuit de patriarhul ecumenic al Constantinopolului mitropolitului łării Române ti („exarh al Plaiurilor”) avea sensul de „reprezentant” sau „împuternicit” al Patriarhiei ecumenice în Ńinuturile locuite de credincio ii ortodoc i români „stăpânite” de regatul maghiar. În timpul domniei lui Radu cel Mare (1496 1508), fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon, destituit de turci, devenit mitropolit al łării Române ti, trece la reorganizarea bisericii. Au fost înfiinŃate două episcopii, cea de la Râmnicu Vâlcea, în locul vechii „Mitropolii a Ungrovlahiei de Vest” cu sediul la Severin, i cea de Buzău. Aceasta organizare s a păstrat până în epoca modernă. În Moldova abia în timpul lui Alexandru cel Bun viaŃa bisericească intră în normal. După un sfert de veac de certă cu patriarhia pe seama persoanei mitropolitului, la 26 iulie 1401, printr o „gramma” patriarhală i o scrisoare către domnul Moldovei, patriarhul îl recunoaste pe Iosif Mu at ca mitropolit al Moldovei, cu resedinŃa la Suceava. MitropoliŃilor li se recuno tea poziŃia importantă în stat „având voie i îngăduinŃă a judeca i a cerceta afacerile biserice ti i lume ti” 197 . Tot în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în 1408, a luat fiinŃă Episcopia Romanului, care î i întindea jurisdicŃia în Ńinuturile ce intrau în
197 Documente privitoare la istoria românilor , volumul XIV al colecŃiei „Hurmuzaki”, partea I (1320 – 1716), publicate de către Nicolae Iorga, Bucure ti, 1915, p. 19 164 competenŃa „łării de jos”. În timpul lui tefan cel Mare (1471) a fost înfiinŃată Episcopia RădăuŃilor. Celor două episcopii li se va adauga, în anii 1597 1598, o a treia, Episcopia de Hu i. Biserica, în general, i mănăstirile, în special, se bucurau de autonomie. Domnia i Biserica, cei doi factori importanŃi ai puterii în evul mediu, s au sprijinit reciproc. Rare au fost cazurile când mănăstirile i bisericile au fost impuse la dări, sau au fost prigonite. Biserica ortodoxă se bucura de o poziŃie importantă în cele două state române de la sud i răsărit de CarpaŃi. Dintr o scrisoare a Ecaterinei 198 , soŃia lui Mihea Vodă, domnul łării Române ti, către Mărioara Adorno, sora acesteia, ce locuia la VeneŃia, aflăm faptul că la Bucure ti se afla i o biserică „frâncească”. Sora Ecaterinei, dorind să viziteze łara Românescă i a exprimat intenŃia de a participa la slujba acesteia. Doamna łării Române ti, în aceste condiŃii î i sfătuie te sora să nu mai vină la Bucure ti deoarece „locul acesta nu sufere ca eu de atâta vreme să mă port după rit grecesc, ... i acum domnia ta să vii să mergi la o biserică frâncescă. ... Ne văd oamenii i ne dispreŃuie te lumea. Aici sunt locuitorii oameni sălbateci, nu sunt ca i la Constantinopole i Pera, unde s amestecaŃi Grecii i Frâncii la un loc. i, iară i, pe de altă parte, această Ńară nu e mo tenirea noastră: azi suntem, mâine nu suntem...” 199 . Putem deduce astfel poziŃia dominantă a Bisericii ortodoxe, de asemenea puterea de influenŃă asupra domniei. Din punct de vedere organizatoric, bisericile i mănăstirile ortodoxe din Transilvania 200 au Ńinut de cele din sudul Dunării, dar după crearea celor două mitropolii în Ńările române Ńineau de acestea în ceea ce prive te sfinŃirea lăca urilor religioase i a feŃelor biserice ti. Multe lăca uri de cult au fost construite sau sprijinite de domnitorii munteni i moldoveni. La Feleac i Alba Iulia au funcŃionat episcopii sau mitropolii ortodoxe în anumite perioade de timp.
198 Scrisoarea a fost scrisă în Bucure ti, la data de 20 februarie 1578. 199 Documente privitoare la istoria românilor , volumul XIV al colecŃiei „Hurmuzaki”, ..., p. 54 200 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 221 – 228 165 O parte a românilor (îndeosebi dintre cei care au dorit să i păstreze titlurile nobiliare) a trecut la catolicism; de asemenea unii au devenit protestanti. La 21 octombrie 1579, Dieta Transilvaniei, întrunită la Turda, a recunoscut dreptul românilor să i aleagă episcop român pe cine vor voi, episcop recunoscut de principe, drept care s a respectat până în 1697 i, din nou, din 1810. 2.1.5. Organizarea fiscală Domeniul domnitorului a fost la început principala resursă a statului în Moldova i łara Românescă. Urmau apoi veniturile obŃinute din vămi, de la ocne, din amenzi, din unele dări ocazionale ale locuitorilor, din anumite construcŃii ce necesitau cheltuieli mai însemnate, ca înălŃarea unor cetăŃi, a unor re edinŃe domne ti, a unor lăca uri de cult, ca i din unele plocoane faŃă de domn la sărbătorile mari sau la evenimentele deosebite petrecute în familia acestuia 201 . Toate aceste venituri au un caracter neregulat. Nevoia de resurse, precum i potenŃialul limitat al domniei de a face faŃă cheltuielilor statului, au dus la permanentizarea i regularizarea dărilor, acestea devenind obligatorii. Astfel de acŃiuni, ce au contribuit din plin la consolidarea internă i externă a łărilor Române pot fi semnalate în vremea lui Vladislav Vlaicu i Mircea cel Bătrân, în łara Românescă, i respectiv Petru Mu at i Alexandru cel Bun, în Moldova. Dările locuitorilor devin principalul izvor de venituri, urmate de vămi, ocne i amenzi. Principalele dări erau: câbla sau găleata , ce se percepea din cereale; desetina (zeciuliala dijma ) din oi, porci i stupi; vinicitul – zeciuiala din vin 202 . Dările se plăteau de regulă în natură chiar i de cei ce făceau comerŃ. În Moldova cei ce deŃineau prăvălii erau obligaŃi să plătească domnului o dare numită camăna , aceasta constând din „pietre” de ceară. Începând din secolul al XV lea, atât în łara Românescă, cât i în Moldova, a început să fie percepută darea în bani, numită bir sau dare . Domnia dijmuia i produsele animaliere. Darea numită că it se percepea pentru oile care pă teau vara în munŃi. 201 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 206 202 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 320 166 Importante resurse, pentru stat, erau i prestaŃiile în muncă i slujbe. Muncile erau efectuate fie pentru nevoile statului (construcŃia cetăŃilor, drumurilor, podurilor, transportul cu carul, etc.), fie pentru nevoile domnului (cositul i transportul fânului, tăiatul i transportul lemnelor, construirea i întreŃinerea morilor i iazurilor, pescuitul, etc.). Slujbele erau prestate în folosul statului i se numeau oaste , strajă , jold . Aceste obligaŃii reprezentau participarea obligatorie la oastea Ńării, la paza hotarelor i a potecilor, la asigurarea transmiterii tirilor 203 . Ca instituŃie legată de organizarea finanŃelor a fost tezaurul , aflat la dispoziŃia domnitorului, acesta era un depozit de obiecte de mare valoare i de metale preŃioase. El putea fi folosit pentru nevoile personale ale domnului, i evident, pentru nevoile statului, atunci când celelalte resurse erau epuizate. Cămara i visteria erau alte două instituŃii fiscale. Cămara, la origine administra veniturile de pe domeniul domnului, era o instituŃie particulară aflată în proprietatea i în seviciul domnului. Visteria apare odată cu consolidarea statului i reprezintă cea mai importantă instituŃie fiscală i financiară a statelor române. În fruntea aparatului fiscal era marele vistier , membru al Sfatului domnesc. În subordonarea acestuia funcŃionau o serie de dregătorii, precum: birari , găletari , desetnici , dijmari , i altele, purtând numele obligaŃiilor de care răspundeau. Domnii români recurgeau adesea, mai ales după instaurarea dominaŃiei otomane, la dări cu destinaŃie specială. Între acestea amintim tributul ( haraci în łara Românească, dare împărătească sau bir împărătesc în Moldova). În ora e s a introdus o dare ce se numea galben de fum , în łara Românească, i zloŃi de casă , în Moldova. În Transilvania, monopolul exploatării ocnelor, a metalelor preŃioase, emiterea unor monede cu valoare stabilă, dările ora elor sau vămile ce afectau comerŃul exterior ( tricesina , 1/30 din valoarea mărfii) constituiau principalele surse de venituri. Ca formă de organizare fiscală amintim existenŃa comitatelor de cămări monetare, adică diviziuni teritoriale pentru baterea i administrarea monedelor. Aceste comitate cămări includeau mai multe comitate obi nite. Între centrele unor astfel de comitate amintim pe cele 203 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 207 167 de la Lipova, Cluj, Satu Mare, Baia Mare sau Oradea204 . Teritoriul sa ilor nu făcea parte din aceste comitate, ace tia, în baza unor privilegii mai vechi, plăteau un impozit global, cu titlul de „venit al cămării”. Secuii, „naŃiune privilegiată” erau scutiŃi de alte impozite, în afara celor globale ale comunităŃii. Sarcina fiscală tradiŃională a secuilor a fost darea boilor . În anul 1336 a fost introdusă darea pe poartă , acesta era un impozit ordinar i anual 205 . Împozitul acesta a constituit o piedică în calea fragmentării gospodăriilor. Dările ordinare i extraordinare erau percepute de puterea centrală sub supravegherea marelui vistier , iar de la sfâr itul secolului al XIV lea sub cea a tezaurarului . După transformarea Transilvaniei în principat autonom structura i funcŃionarea organelor fiscale a cunoscut o importantă schimbare, cerută de noul regim. Adesea cuantumul dărilor, categoriile de persoane sau bunurile impozabile erau reînnoite i modificate de la o dietă la alta. Ora ele erau supuse de regulă unei taxe globale, aflată în continuă cre tere i tinzând a se extinde asupra tuturor categoriilor sociale. 2.2. Lume rurală – lume urbană. Tipuri de a ezări umane Între primele efecte ale năvălirii popoarelor migratoare se numără i acela al desfiinŃării vieŃii oră ene ti în Dacia Traiană. Ora ele mai importante ale vechii provincii romane au atras atenŃia noilor veniŃi, i asta deoarece ele adăposteau, în interiorul zidurilor, cele mai mari bogăŃii, ve minte, podoabe, obiecte de lux i bani. Caracterul distrugerilor a fost radical, acest fapt s a datorat poziŃiei Daciei, era prima provincie situată „în calea răutăŃilor”, apoi nu toate aceste ora e beneficiau de ziduri fortificate, care să le asigure a anumită protecŃie. Dintre toate ora ele romane doar Abrudul i a păstrat numele, acest fapt vorbe te de la sine despre dispariŃia vieŃii urbane206 . ToŃi termenii pe
204 Ibidem , p. 212 – 213 205 Ibidem , p. 213 206 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 298 168 care îi găsim în limba română pentru a desemna o a ezare mai importantă a evului mediu, sunt de origine străină. Târg este slav, ora este unguresc, iarmaroc este german. Nu s au păstrat nici colonia , nici municipium ; iar civitas a căpătat un înŃeles militar, nu civil, acela de cetate. Evul mediu este prin excelenŃă o epocă cu trăsături rurale. Unii dintre istorici consideră ora ul ca pe o excepŃie de la lumea feudală, i asta deoarece lumea urbană este expresia emancipării de sub tutela feudalităŃii, subminează încet societatea de seniori, de vasali i erbi 207 . Începuturile feudalităŃii pot fi asociate, în spaŃiul românesc, cu o sporire semnificativă a numărului a ezărilor, i deci i a populaŃiei 208 . Această cre tere a populaŃiei se datorează în special unui spor natural pozitiv, iar fenomenul demografic în sine este condiŃionat, i condiŃionează în acela i timp, puternicul avânt economic. Acest progres este general în Europa Centrală i Răsăriteană. Unii cercetători apreciază numărul populaŃiei Transilvaniei, pe la 1300, ca fiind de circa 550.000 locuitori. În secolul XV, łara Românească era de aproximativ 400.000 locuitori, iar cea a Moldovei ceva mai redusă 209 . Izvoarele medievale vorbesc despre existenŃa unei populaŃii rurale tot mai numeroase, iar trăsăturile acestei lumi rurale, de cele mai multe ori necunoscute, sunt în măsură să ne ofere o imagine asupra societăŃii medievale române ti. 2.2.1. Satul i lumea rurală Satul reprezintă principala formă de habitat în evul mediu. Satele au constituit, de altfel, în totdeauna forma de a ezare tipică a românilor. Cuvântul este de origine latină, fossatum , i desemnează un loc înconjurat cu anŃ ( fosa ), deoarece anŃul alcătuia limita sa hotarul satelor în epoca stăpânirii romane 210 . Satul românesc vechi este, potrivit lui Henri Stahl, un fenomen social complex, cuprinzând „laolaltă o 207 Istoria României. Transilvania , vol. I, volum colectiv editat sub egida SocietăŃii Cultural tiinŃifice "George BariŃiu", Cluj Napoca, 1997, p. 493 208 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. II, Cluj Napoca, 1979, p. 22 209 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 165 210 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 325 169 populaŃie, o vatră de sat, adică locul de a ezare a gospodăriilor, i un trup de mo ie, adică locul de muncă a acestor oameni” 211 . Prin „trup de mo ie” înŃelegem în acest caz suprafaŃa întreagă a satului, adică ceea ce se numea pe vremuri hotarul satului. Satele aveau suprafeŃe de teren ce fuseseră precis stabilite, din vechi timpuri , pământuri cunoscute de fiecare membru al colectivităŃii, generaŃie după generaŃie, i care nu mai aveau nevoie de demarcaŃie în scris decât în împrejurări speciale. Pământuri atât de bine tiute, încât indicarea unor repere naturale era de obicei suficientă atunci când se ivea necesitatea unei delimitări 212 . În mod obi nuit însă reperele nu erau necesare, fiind toate subînŃelese în hotarul sau Ńinutul satului. Hotarul sătesc cuprindea nu doar un lot oarecare de pământ, ci acesta era compus din „pădurea, câmpul, izlazul, apa i vatra satului, „din hotar în hotar” 213 . Documentele vorbesc de asemenea, despre „balta, islazul, stufări ul, poienile, viile, vadurile de moară, grădinile” 214 sau alte loturi specializate. Originea satelor . Cercetările asupra lumii rurale române ti au scos la lumină existenŃa unei societăŃi în care familiile erau organizate în mai multe cete, strânse într o singură ob te 215 . Acceptată de mulŃi cercetători, teoria „eroului eponim, fondator de sate” avea ca fundament faptul că la origini aceste sate devălma e, ob te ti, nu ar fi fost alceva decât o familie mărită, crescută din descendenŃa unui strămo unic 216 . La origine, stămo ul fondator este proprietarul unic al patrimoniului. Familia sa, crescând, rămâne împreună. Patrimoniul rămâne de 211 Henri Stahl, Paul Stahl, CivilizaŃia vechilor sate române ti , Bucure ti, 1968, p. 11 212 Dinu C. Giurescu, łara Românescă în secolele XIV i XV , Bucure ti, 1973, p. 301 213 Henri Stahl, Paul Stahl, op. cit ., p. 14 214 Ibidem 215 Dorim a face precizarea că în studiul nostru privitor la originea satelor în spaŃiul românesc vom insista asupra satelor libere, prima formă de existenŃă a comunităŃilor rurale în acest spaŃiu. Cum de alfel am mai amintit i atunci când ne am ocupat de ob tea sătească la români, satele române ti sunt libere i trăiesc într o comunitate în care pământul, proprietatea era în devălmă ie. 216 Henri Stahl, ContribuŃii la studiul satelor devălma e române ti , vol. I, ConfederaŃii de ocol, structuri teritoriale i tehnici agricole , Bucure ti, 1958, p. 54 170 asemenea comun, chiar i atunci când familia cre te suficient de mult încât formează un sat. În acest caz putem să ne imaginăm na terea unui sat devălma , unde pământul, principalul patrimoniu, era proprietate comună, iar exploatarea acestuia se făce într o devălmă ie specifică ob tilor săte ti din spaŃiul românesc. Dacă ar fi să acceptăm această idee, atunci satul la origine este un om, apoi o familie, apoi o familie extinsă, o comunitate de rudenie, unde proprietatea, la început individuală, se constituie într o formă de posesiune comună, colectivă. În conformitate cu această teorie sunt i majoritatea legendelor populare. Sătenii î i explică i astăzi formarea satului lor prin descendenŃa dintr unul sau mai mulŃi strămo i descălecători. În formarea satelor există aproape totdeauna un individ (grup de persoane) „fugărit”, „refugiat din faŃa greutăŃilor”, „abandonat”, „singuratic”, „rătăcit”, „beneficiar al unor donaŃii”, „uzurpator”, „căutător de pământ”, etc. Fiecare din locuitorii unui astfel de sat avea dreptul la pământ, asta deoarece pământul fusese creat de strămo ul comun, ce se a ezase în mijlocul pădurii sau într o regiune mlă tinoasă, ca să l transforme în pământ arabil. Acest strămo este în fond proprietarul. CreaŃiunea sa agrară căpăta cu timpul autonomie devenind o adevărată „formaŃiune politică”. El i a împărŃit pământul comun, pentru muncă, fiilor după necesitatea fiecăruia. i după moarte, el rămâne viu în mentalul colectiv, transformându se într un drept al fiecărei familii descendente de a beneficia de atâta pământ cât avea nevoie din fondul comun. Dreptul asupra pământului nu se exercita în sensul dreptului de proprietate, ci mai degrabă în sensul dreptului de cultivare a pământului proprietate comună, în multe cazuri se păstrează idea proprietăŃii strămo ului întemeietor ce nu putea fi uzurpată. Pe lângă Ńăranul întemeietor de sat, există legende i chiar documente, ce vorbesc despre cnezi, juzi, boieri ce au pus bazele unor localităŃi rurale. De multe ori, aceste sate poartă numele unei persoane, cine este acesta? Este cumva strămo ul fondator? Putem accepta această idee în măsura în care acceptăm i teoria strămo ului eponim, fondator de sat. O altă teorie, mai plauzibilă în cazul majorităŃii localităŃilor rurale din spaŃiul românesc, vine să ne precize faptul că satele devălma e nu sunt decât forme târzii de disoluŃie a unor organizaŃii cu mult mai vaste, de caracter tribal. Plecând de la această ipoteză, evoluŃia
171 istorică ar urma două căi: în paralel cu procesul de organizare politică, în forma uniunilor tribale, are loc i un proces invers, de mărunŃire a comunităŃii, până se ajunge la forme de familii din ce în ce mai simple, i în fine la autonomizarea unor grupe de familii restrânse. Spre deosebire de prima teorie, ce porne te de la un individ spre a ajunge la un stat, la o comunitate, această teorie porne te de la străvechi organizări tribale, gentilice, care se sparg, teritorializându se i fragmentându se în ob ti săte ti, apoi în cete i sfâr esc printr un proces de autonomizare a gospodăriilor familiale 217 . Organizarea socială a satelor . Densitatea demografică mică i caracterul mutător al defri ărilor i desŃelenirilor periodice au făcut ca pământul satului să fie socotit a fi devălma , bun al întregii ob ti a sătenilor. Fiecare putea desŃeleni un teren, iar apoi să l folosească până la epuizare, urmând a desŃeleni altul. Acest drept de folosinŃă nu însemna însă drept de proprietate privată, Ńăranul nu era proprietar decât pe propria i muncă. Asta nu însemna însă că această societate era una anarhică, unde familiile cele mai puternice „puteau desŃeleni” pământul cel mai bun. Dimpotrivă viaŃa fiecărei familii, chiar i a indivizilor, era controlată de către sat, de către adunarea ob tească. Fiecare avea dreptul să foloseacă, să cuprindă (să îngrădească chiar!) cât pământ dorea, cu condiŃia de a respecta „marginile” nevoilor gospodăriei. Adesea ob tea intervenea pentru a limita excesul unora ce ie eau din hotărârile adunării satului. De pildă, unii î i construiau casa sau „mutarea” (gardul) tocmai pe locul pe unde ie ea turma de vite spre izlaz, încurcând bunul mers al vieŃii pastorale 218 . În acest caz ob tea putea hotărâ că cel cu pricina era dator să se mute în altă parte, la nevoie casele acestora erau dărâmate de către toŃi membrii ob tii. Tot ob tea judeca i toate pricinile i certurile din interiorul comunităŃii. Numeroase documente vorbesc despre importanŃa i rolul unor componente ale hotarului satului. Vatra satului, împărŃită în gosdodării, era înconjurată de câmpul satului, divizat în loturi ce era folosite
217 Ibidem , p. 54 – 55 218 Henri Stahl, Paul Stahl, op. cit ., p. 30 31 172 individual, urma apoi izlazul, iar apoi pădurea, ultimele două aflate în posesiune comună 219 . Pădurea acoperea o mare parte a teritoriului locuit în prezent de către români. Aici au găsit Ńăranii, fugiŃi din cale migratorilor, adăpost i loc de trai. Nomazii se îngrozeau de ele. Greu de străbătut pe alte căi decât luncile văilor, aceste nesfâr ite păduri erau întrerupte, ici i colo, de largi poieni în care bă tina ii î i a ezaseră vetrele lor de sat. Nu numai Ńăranii fugeau în pădure, din calea tătarilor sau a turcilor tot aici se refugiau i boierii, i chiar domnul cu curte cu tot. Pe de altă parte, pădurea era un important rezervor de hrană; culesul fructelor de pădure, al ciupercilor, al unor plante, vânătoarea constituind un izvor important de alimentaŃie, mai ales în anii seceto i. Chiar dacă lemnul nu era o mare bogăŃie atunci, viaŃa oamenilor era imposibilă fără existenŃa lui; de la cele mai mici unelte, la case, totul necesita lemn. În pădure se făcea i cre terea animalelor; porcii, dar i vacile, boii sau caii, erau lăsaŃi să se hrănească singuri în pădure. Pe lângă toate acestea pădurea era i un handicap pentru societatea rurală românescă. ViaŃa oamenilor consta într o luptă continuă cu ea. Ea „îneacă”, „înghite”, „înăbu e” pământul agricol. De aici i incendierea pădurilor, care, odată cu cre terea demografică, i implicit cu nevoia de noi terenuri agricole, a devenit un procedeu normal i economic de luptă împotriva ei, dar i de punere în valoare pastorală i agricolă a imense spaŃii. Islazul , câmpul deschis, domina acolo unde nu exista pădure. Acest spaŃiu este, la fel ca i pădurea, folosit în comun de către întreaga comunitate. Este locul unde pă unau, adesea în semi sălbăticie animalele satului. Cu timpul, în acest spaŃiu se produce o mutaŃie, semnificativă de altfel. Acolo unde iarba era mai deasă i de calitate superioară s au născut „locurile de cosire”, fâneŃele; restul i a păstrat rolul de pă unat. Dacă pă unea a continuat să rămână comună până în zilele noastre, fâneŃele au cunoscut un proces de individualizare, asemănător câmpurilor, terenurilor arabile. Câmpul era alcătuit din ogoarele folosite de către săteni pentru cultivarea plantelor. Pe lângă faptul că uneltele erau primitive, cel mai adesea i forŃa de muncă era insuficientă. Nu se foloseau îngră ămintele, 219 Ibidem , p. 15 173 iar pământurile era folosite până la epuizare. Urmau alte desŃeleniri, iar pământul abandonat î i recăpăta, cu trecerea anilor fertilitatea. Acest sistem al agriculturii itinerante, mutătoare, a fost părăsit târziu în spaŃiul românesc, odată cu transformarea economiei pastoral agricole în una eminamente agricolă. Era cultivat grâul, secara, meiul (preferat de Ńărani deoarece cre tea repede i era foarte roditor, din el se făcea mămăliga), hri ca, dar i cânepa sau inul. Fertilitatea unor terenuri, posibilitatea de exploatare mai îndelungată a unora, apropierea de vatra satului sau accesul spre căile de transport au făcut ca unele terenuri să fie dorite de mai mulŃi pretendenŃi. În asemenea situaŃii, pentru evitarea certurilor, ob tea recurgea la o distribuire egalitară. Erau împărŃite în loturi, egale cu numărul grupurilor familiale existente în sat, pe „fraŃi mari” i „mici”. De obicei cel ce trăgea la sorŃi era văcarul satului 220 . Lotul purta numele de soartă dau delniŃă . În felul acesta câmpul ajungea să fie împărŃit în loturi individuale. Sistemul păstra totu i un sistem egalitar deoarece mărimea loturilor depindea, într o anumită măsură, de numărul membrilor familiei. Apoi, tragerea la sorŃi era periodic reluată, au existat însă i numeroase cazuri unde aceste loturi, intrate în posiunea gospodăriilor, au căpătat drept de transmitere ereditară. Vatra satului era reprezentată de spaŃiul de locuit. Pe lângă spaŃiul proriu zis al casei în alcătuirea vatrei satului mai intrau micile grădini sau livezi, asupra cărora se exercita cel mai adesea dreptul de exploatare individuală. Îndeletnicirile sătenilor erau diverse. În sat s au practicat toate „industriile” societăŃii de tip agrar: agricultura, păstoritul, mineritul (în zonele bogate în minereuri), me te ugurile casnice, pescuitul, vânătoarea, etc. Izvoarele scrise i arheologice dovedesc aceste îndeletniciri. Dacă în primele secole ale evului mediu economia naturală era dominantă, începând din secolele XV – XVI, łările Române sunt prinse în cadrul economiei de schimb. Raporturile de schimb dintre sat i ora se intensifică. În noile condiŃii putem observa o accentuare a procesului de diviziune a muncii. Întrarea satului în economia de schimb este ilustrată de extinderea suprafeŃelor agricole, în special prin 220 Ibidem , p. 34 – 35 174 desŃeleniri, de practicarea unei agriculturi intesive (cu unelete i tehnici de cultivare mai eficiente), dar i de „goana” feudalităŃii după sate, de aservirea Ńărănimii. Tipologia satelor . Satele sunt răspândite pe văi i dealuri, în câmpie i pe coline, în zone depresionare, dar i pe culmile montane (uneori la altitudini de peste 1200 m) 221 . S au încercat, de către etnografi, tot felul de tipologii ale satului românesc. După ocupaŃiile principale identificăm: sate agricole, sate agricole pastorale, sate pastoral agricole, sate pastorale, sate de pescari, sate specializate pe me te uguri. În funcŃie de condiŃiile de relief, de ocupaŃiile locuitorilor, de particularităŃile locale, satele se deosebesc în: sate cu case izolate i dispersate, cu gospodării depărtate unele de altele, a ezate în mijlocul terenurilor arabile sau în spaŃiul fâneŃelor, caracteristice spaŃiului montan; sate disociate, cu grupuri de gospodării izolate, caracteristice zonei de dealuri; sate liniare, caracteristice văilor, situate în lungul apelor sau a drumurilor; sate concentrate i sate aglomerate, specifice câmpiei i zonelor de es, dar i arealelor depresionare înguste ce nu permitea constituirea unei vetre a satului foarte extinsă. În funcŃie de statutul social juridic al locuitorilor, satele se împărŃeau în două categorii: libere i dependente . Satele dependente erau situate pe domeniile domne ti sau pe mo iile boiere ti sau mănăstire ti i erau locuite de rumâni i vecini, în Ńările extracarpatice, sau de iobagi i jeleri în Transilvania. OcupaŃiile sătenilor erau: agricultura, cre terea vitelor, albinăritul, pescuitul, me te ugurile 222 . LocuinŃele erau construite din lemn la deal i la munte i din chirpici la es. În secolele XIV – XVI, satele erau mult mai mici decât cele de azi, satele întinse, cu populaŃie numeroasă, constituiau o excepŃie 223 . Satele libere, în łara Românescă i Moldova, de mo neni i răze i, se administrau singure. Frunta ii satului repartizau sarcinile, birurile i eventualele gloabe sau năpă ti în funcŃie de averea i
221 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. II, ..., p. 94 222 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 165 – 167 223 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 326 175 posibilităŃile fiecărei familii. Mo nenii sau răze ii dintr un sat se împărŃeau în cete, după familii sau grupuri de familii, fiecare ceată având un conducător al ei. Ace ti conducători alegeau pe unul dintre ei, iar acesta împreună cu sfatul frunta ilor asigurau reprezentarea satului în faŃa autorităŃilor statului, dar i executarea poruncilor domne ti. Satele domne ti se aflau în dependenŃă faŃă de domnie, fiind administrate de pârcălab (întocmai ca i în cazul reprezentanŃilor domne ti în târguri), în łara Românescă, i de către cnezi, juzi sau vătmani, în Moldova 224 . În Moldova se poate urmări gradul de aservire al acestor sate doar urmărind poziŃia acestor reprezentanŃi ai autorităŃii centrale în sat. Dacă în secolul XIV, cneazii i juzii, reprezentând o instituŃie cu un grad mare de autonomie (la origine fiind instituŃia ce conduce satele libere), sunt foarte numero i, începând secolul XVI ei dispar aproape în totalitate din documente, locul lor fiind luat de vătmanii. Ace tia din urmă sunt recunoscuŃi însă ca fiind reprezentanŃii unor sate aservite. Satele boiere ti i mănăstire ti erau administrate în Moldova de către uriadnici i vătmani, care reprezentau pe proprietari. Rolul lor era acela de a strânge dijmele datorate de către locuitori, tot ei aveau i rolul de ai organiza pe Ńărani pentru munca pe care o cereau stăpânii satelor. În łara Românescă, tot pârcălabi se numeau i administratorii acestor sate 225 . În Transilvania, la fel ca i în cele două Ńări române extracarpatice, existau sate libere (numărul acestora fiind în continuă scădere), existau apoi sate de pe domeniile regale, nobiliare sau ecleziastice. Cele mai numeroase sate libere sunt în zonele montane, în regiunile de frontieră (cum este cazul celor din zona HaŃeg, Făgăra , Maramure sau łara Bârsei – în aceste regiuni i au făcut tot mai simŃită prezenŃa a a numitele sate regale 226 ), dar i în spaŃiul locuit de către sa i i secui.
224 Ibidem 225 Ibidem 226 Radu Popa, op. cit ., p. 56 – 57 176 2.2.2. Târgurile i ora ele Drumurile, pieŃele, atelierele, banii acumulaŃi i pu i în circulaŃie au asigurat destinul i dezvoltarea ora elor. Prin intermediul târgului el i a asigurat aprovizionarea, deoarece aici veneau Ńăranii să i desfacă excedentul de produse la care se adăuga surplusul în cre tere al domeniilor senioriale (în special uria ele cantităŃi de produse acumulate în urma perceperii rentei în produse). În raport cu zona rurală, ora ul a manifestat evidente tendinŃe de dominaŃie exprimate atât pe plan economic, cât i social, politic i cultural 227 . Ora ele medievale occidentale erau comunităŃi umane exclusiviste i refuzau să aibă cea mai mică consideraŃie faŃă de tot ce era dincolo de zidurile cetăŃii. Satele din jurul ora elor sunt mai degrabă obligate decât favorizate să i expună toate produsele în halele pieŃelor. Ora ul este un univers în sine, la adăpostul privilegiilor lui, un univers agresiv, acŃionând înver unat în favoarea schimbului inegal. În spaŃiul românesc situaŃia vieŃii urbane este cel mai adesea diferită de ceea ce se petrecea în apusul continentului european, există însă i excepŃii de la această regulă. Singura regiune unde putem constata o continuitate a ora elor a fost Ńărmul mării. Aici au fost ora e vechi, întemeiate de greci în secolul al VII lea i al VI lea î.Hr., ceea ce le a permis să construiască o societate care a fost capabilă, e drept la adăpostul puternicelor ziduri, să reziste în faŃa invadatorilor 228 . Cu toate acestea nu au rezistat decât unele dintre ele. Vestita cetate a Histriei, de exemplu, specializată în comerŃul cu pe te, a dispărut, se crede, în secolul al VIII lea. Constituirea primelor formaŃiuni statale, dezvoltarea feudalităŃii, i în special progresul i transformările sociale i economice au condus la apariŃia unor nuclee urbane. În secolele XIII – XV apar sau î i conturează caracterul urban cele mai multe dintre ora ele medievale din Transilvania, łara Românescă i Moldova 229 . În fruntea progresului, atât 227 Traian Valentin Poncea, Începuturile cristalizării urbane i evoluŃia oră enească în arealul extracarpatic (sec. X – XVI), în Studii i cecetări socioumane , nr. 4/1999, Bucure ti, 1999, p. 156 228 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 299 229 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 166 177 ca număr, cât i ca stadiu de dezvoltare a ora elor, s a aflat Transilvania, cu importante centre me te ugăre ti i comerciale. Aspectele atât de variate pe care le a prezentat viaŃa oră enescă evoluând după coordonatele specifice în cele trei Ńări române au fost relevate cu prisosinŃă de către majoritatea călătorilor străini care au străbătut spaŃiul românesc 230 . Mărturiile acestora sunt relevatoare i pentru a surprinde principalele ocupaŃii ale locuitorilor ora elor române ti. Ora ele române ti sunt a ezate la întretăierea drumurilor, în lungul văilor, la confluenŃa râurilor, în zone depresionare i mai puŃin în zonele deschise. Ora ele i târgurile din łara Românescă i Moldova se aseamănă mult cu ora ele balcanice, cu străzi neregulate, cu o arhitectură specifică din lemn. În Transilvania ora ul este asemănător celui din Europa apuseană, acest fapt se datorează în principal coloni tilor germani ce au ajuns aici, dar i influenŃelor venite pe filiera catolicismului maghiar. Ora ele transilvănene erau apărate de o cetate de piatră, aflată în întreŃinerea locuitorilor, organizaŃi în bresle. Străzile din interiorul ora ului cetate erau relativ regulate, în majoritatea cazurilor cele mai importante erau pavate. CurăŃenia ora ului era asigurată de către comunitate, iar pentru aceasta era adesea folosită munca Ńăranilor aflaŃi pe domeniul oră enesc. Pedepsele pentru aruncarea gunoaielor în stradă erau destul de mari, în unele cazuri putea merge până la tăierea mâinii. În afara cetăŃii se dezvoltă un gen de cartiere, unde locuiau îndeosebi calfele, ucenicii, i unde aspectul urbanistic lăsa de dorit. Ora e cetăŃi, importante centre politico militare, dar i cunoscute târguri, au existat în Transilvania încă din perioada statelor incipiente româno slave. Acestea, prin structura i rolul jucat, nu erau departe de realitatea vieŃii urbane propriu zise 231 . Cucerirea maghiară a impus o nouă organizare administrativă a teritoriului, multe din vechile cetăŃi devin centre de comitat i se dezvoltă. Cele mai vechi a ezări, cu denumirea de ora e sau târguri (civitates, urbes, oppida ), s au dezvoltat în jurul cetăŃilor: Morisena 230 Paul Cernovodeanu, op. cit. , p. 176 – 177 231 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 493 178 Cenad, Dăbâca, Biharea, Cluj, Satu Mare. Altele au fost re edinŃe episcopale: Oradea, Alba Iulia. Altele s au dezvoltat ca centre miniere sau salifere: Rodna, Turda, Ocna Dej, Baia de Arie , Baia Mare, Baia Sprie 232 . Cele mai multe i au datorat ascensiunea economică poziŃiei la încruŃi area drumurilor, de aici rolul jucat în calitate de importante târguri, devenind apoi i centre politico adminitrative, a a sunt: Sibiu, BistriŃa, Sebe , Oră tie, Dej, Reghin, Arad, Timi oara, Brasov, Sighi oara sau Becicherec 233 . Invaziile mongole de la mijlocul secolului al XIII lea au afectat majoritatea marilor centre de habitat. După aceste distrugeri, totul a trebuit refăcut în privinŃa vieŃii oră ene ti. O politică de colonizare masivă are loc în a doua jumătate a secolului al XIII lea în întreaga Ungarie, înclusiv în Transilvania. Cel mai important ora al Transilvaniei, la sfâr itul secolului al XIII lea, a fost Radna 234 . Organizarea internă a acestei a ezări este de tip oră enesc caracteristic. Astfel, la 1268, avea juzi i juraŃi constituiŃi. Aici se desfă ura o intensă viaŃă economică i politică, cu me te ugari, negustori, grafii (comiŃi) i populaŃia agricolă de la periferie. A urmat i dezvoltarea altor ora e. Ora ele transilvănene nu reu esc să ajungă la o adevărată autoadministrare, adică să aibă dreptul de comună, cum s a întâmplat în apusul Europei; administrarea ora elor fiind împărŃită între reprezentanŃii comunităŃii urbane respective i reprezentanŃii puterii centrale sau ai episcopului (în cazul re edinŃelor episcopale). Cu toate acestea importante ora e din Transilvania vor obŃine libertatea teritorială, autonomie administrativă, juridică i chiar bisericească, precum i privilegii economice 235 . În secolele XIV i XV, cele mai importante ora e au fost declarate ora e libere rege ti, beneficiind de însemnate privilegii instituŃionale i economice, este cazul ora elor: Cluj, Sibiu, Timi oara, BistriŃa sau Bra ov. Acesta din
232 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. II, ..., p. 141 – 142 233 Ibidem 234 tefan Pascu, Me te ugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI lea , Bucure ti, 1954, p. 47 235 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 495 179 urmă avea în secolul al XV lea aproape 10.000 locuitori 236 , fiind cel mai populat ora transilvănean, el era urmat de Sibiu i Cluj, cu câte 8.000, apoi Oradea i Timi oara, cu câte 5.000, Sighi oara i BistriŃa, cu câte 3.000 – 4.000 locuitori 237 . Importantele ora e transilvănene au început să se înconjure cu ziduri de apărare, mai ales după ce incursiunile otomane devin tot mai dese, dar i după ce ora ul ajunge un punct de atracŃie pentru lumea din jur. Unele ora e, beneficiind de danii regale, se înstăpânesc asupra unor sate din jur, pe care le exploatează într o manieră feudală. A a, de exemplu, după 1500, Clujul stăpânea 9 sate, Sibiul 18, Bra ovul i BistriŃa câte 13 238 . În ceea ce prive te structura etnică a ora elor transilvănene putem consemna faptul că până la mijlocul secolului al XIV lea, ele erau preponderent germane, acest fapt datorându se valului de coloni ti. În secolele XV i XVI cre te considerabil ponderea maghiarilor. Ponderea românilor a fost nesemnificativă, ei rămânând cu un statut periferic în raport cu viaŃa urbană, care le era aproape inaccesibilă. În raport cu funcŃiunile i cu proprietarul lor 239 , ora ele i târgurile pot fi tipologizate în: ora e sau târguri centre de unităŃi politico administrative (comitate, districte, scaune); ora e formate prin dezvoltarea activităŃii economice, sociale, politice i culturale a locuitorilor a ezaŃi în jurul cetăŃilor (ora e cetăŃi); ora e re edinŃă a unor episcopii sau capitluri (ora e episcopale i capitulare); ora e sau târguri de mo ii nobiliare (ora e nobiliare); ora e sau târguri formate în apropierea unor exploatări miniere sau salifere (ora e sau târguri miniere); târguri libere Ńărăne ti, unde Ńărănimea î i desfăcea produsele în anumite zile din săptămână sau din an. Toate ora ele i târgurile erau centre mai dezvoltate din punct de vedere al activităŃilor me te ugăre ti i negustore ti, cu pondere deosebită a activităŃilor neagricole. PopulaŃia oră enească cuprindea patriciatul, care din secolul XV deŃinea puterea politico – administrativă i economică, me te ugarii i 236 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 166 237 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 495 496 238 Ibidem , p. 495 239 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. II, ..., p. 145 146 180 negustorii, profesorii, medicii, juristii, scribii sau diecii i plebea (populaŃia săracă) alcătuită din calfe i ucenici. Unele ora e transilvănene de graniŃă, beneficiind de privilegiile domnilor munteni i moldoveni, controlau comerŃul cu statele române ti extracarpatice (Caransebe , Sibiu, Brasov, BistriŃa, Rodna). În łara Românescă , cele mai importante centre urbane au fost re edinŃele domne ti Arge , Câmpulung, Târgovi te, mai târziu Bucure ti, i portul dunărean Brăila care centraliza comerŃul Ńării spre i dinspre Marea Neagră 240 . Cât prive te vechimea celor mai importante ora e, documentele ne permit doar în cazul câtorva să stabilim o dată aproximativă. Câmpulung a fost întemeiat în secolul al XIII lea, unii dintre istorici îl atribui cavalerilor teutoni, care ar fi adus aici coloni ti din Ardeal. Arge , o altă re edinŃă domnească, unde a fost a ezat primul mitropolit al Ńării, este atestat la începutul secolului al XIV lea. Târgoviste este de asemenea un ora vechi, dar prima lui menŃiune documentară datează abia din anul 1396, în timpul lui Mircea cel Bătrân. Slatina este pomenită într un privilegiu comercial din 1368, dat de către Vladislav Vlaicu bra ovenilor. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condiŃiile unei importante organizări administrative sunt menŃionate mai multe ora e precum: Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Turnu, Târgu Jiu, Târg or 241 , apoi Ocnele Mari, Pite ti, Ru ii de Vede 242 . CondiŃia socială era aceea de supu i ai domniei, îndeletnicindu se cu comerŃul, me te ugurile, agricultura, plătind dările aferente. Unii oră eni erau oameni dependenŃi. Ace ia din urmă împărtă eau condiŃiile Ńăranilor dependenŃi i erau obligaŃi să asculte de stăpân. Ora ele muntene aveau anŃuri de apărare, iar mai târziu o împrejmuire cu trunchiuri de copaci (Baia, Bucure ti, menŃionat pentru prima dată în anul 1459 243 ). În łara Românească ora ele erau pe domeniile domne ti. Ele cuprindeau vatra ocupată de case, prăvălii, curŃi, grădini. Terenul agricol înconjurător constituia hotarul târgului cu ogoare, fâneŃe, vii i livezi. 240 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 167 241 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 307 308 242 Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 254 243 Ibidem 181 În Moldova , au existat a ezări mai însemnate i înainte de întemeirea statului medieval centralizat. ExistenŃa unui număr însemnat de târguri sau ora e i cetăŃi pe teritoriul viitorului stat moldovean, în prima jumătate a secolului al XIV lea, nu are nimic excepŃional. Ea se bazează pe o serie întreagă de fapte i considerente. În primul rând trebuie avută în vedere densitatea populaŃiei. Există numeroase a ezări omene ti ce sunt atestate înainte de centralizarea statală. Între aceste a ezări unele aveau un rol mai important, cel mai adesea acela de târg. În Moldova, târgurile existau încă din vremea convieŃuirii româno slave 244 . Ele erau a ezate de regulă în lungul apelor curgătoare, i deservesc satele de vale. Cel mai probabil de aici aceste târguri î i luau numele de la râuri (Siret, Suceava, Moldova, NeamŃ, Milcovia, Vaslui, Bârlad, Putna, Trotu , Tecuci, Săratei, Lăpu nei, etc.). Locurile în care s au întemeiat aceste târguri pe văile apelor erau bine alese atât sub raportul posibilităŃilor de trai (loc arabil, pă une, proximitatea pădurii), cât i sub acela al comunicaŃiilor. În general erau situate în zona vadurilor, la întretăierea apelor cu drumurile. Sa ii din BistriŃa i ungurii au trecut CarpaŃii i au întemeiat, cel mai probabil chiar în secolul XIII, Baia. Nume de origine ungurească ce vine de la mină. Germanii i au spus însă „Stadt Molde”, iar în latine te Moldavia. Aici se pare că a fost prima re edinŃă a domnilor moldoveni. Chiar i secolul al XVI lea, în Baia mai erau aproximativ 6.000 de sa i i unguri, ulterior însă numărul lor a scăzut, în ora stabilindu se tot mai mulŃi români 245 . Din vreamea lui Petru Mu at locul ei a fost luat de către Suceava. În Siret, pomenit pentru prima dată în anul 1384, într un document latin de la Petru al Mu atiei, erau de asemenea locuitori de origine germană, veniŃi după toate probabilităŃile din GaliŃia. Aici se întemeiază în anul 1371 un episcopat catolic 246 . Acela i document vorbe te i despre târgul NeamŃ, loc unde poposeau domnii moldoveni atunci când călătoreau prin Ńară.
244 Constantin C. Giurescu, Târguri sau ora e i cetăŃi moldovene din secolul al X lea până la mijlocul secolului al XVI lea , Bucure ti, 1997, p. 74 245 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 310 246 Ibidem , p. 311 182 Alte ora e importante ale Moldovei în această vreme sunt: Bacău, Adjud, Sascut, Piatra, Trotu , Roman, Câmpulung, Fălticeni, RădăuŃi, CernăuŃi, Dorohoi, Boto ani, Ia i, Hârlău, Cotnari, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Cetatea Albă, Chilia, GalaŃi, Hotin, Tighina, Orhei, Lăpu na, Târgul Sărata, Oltenii, Lungociul, etc. 2.3. Structurile sociale Problema organizării sociale în spaŃiul românec a fost îndelung discutată în ultima vreme, formulându se numeroare ipoteze i teorii, adesea contradictorii în ceea ce prive te originea i evoluŃia categoriilor sociale. Originea cuvântului Ńăran (din latinescul terra, desemnând un om al pământului) l a făcut pe Nicolae Iorga să afirme despre poporul român că este „un popor de Ńărani”, dar în rândul cărora intra chiar i domnul 247 . Fiecare Ńăran avea pământ, mai mult sau mai puŃin, în proprietate individuală sau colectivă, în cadrul ob tilor săte ti. Fiecare membru al ob tii stăpânind un mo de pământ. De la mo derivă cuvântul mo ie, ce are în zilele noastre sensul de proprietate de pământ, boierescă. De aici unii dintre istorici au încercat să evidenŃieze faptul că la origini „boieri” erau ni te mo neni, cnezi, „Ńărani” posesori de pământuri aflate în proprietate deplină, i nu colectivă. DistanŃa dintre boier i Ńăranul obi nuit era la început mult mai mică. Unii dintre istorici au susŃinut că a existat la început, constituind temeiul naŃiunii noastre, o Ńărănime liberă i stăpână pe ogorul ei, care apoi a fost, cu timpul, aservită de către boieri, iar ace tia din urmă î i datorau puterea unui act de uzurpare. AlŃi istorici pun din contră accentul pe boieri, adică pe proprietari, ace tia formând elementul esenŃial al statalităŃii române ti medievale, Ńăranii având la început o situaŃie de dependenŃă, de iobăgie 248 . S a pus accent, în special în perioada comunismului, pe faptul că societatea era împărŃită în două clase sociale antagonice: pe de o parte, feudalii, boierii i clerul înalt, iar pe de altă parte, Ńărănimea
247 Apud Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 113 248 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 329 183 aservită 249 . De la această structură, bipolară a societăŃii, s a ajuns la „lupta de clasă”. Pe lângă aceste două categorii sociale era acceptată i existenŃa Ńărănimii libere, a oră enimii i a robilor. Dincolo de aceste teorii este cert faptul că în secolele XIV – XV existau numeroase sate de Ńărani liberi , care în unele regiuni constituiau adevărate insule în interiorul stăpânirilor feudale, aflate într o continuă expansiune. De pildă în Moldova astfel de regiuni se cunosc în Vrancea, Tigheci sau Câmpulung, care au păstrat până târziu o tradiŃie referitoare la libertatea lor. În łara Românescă, asemenea ob ti de Ńărani liberi existau în special în zona subcarpatică, din MehedinŃi până la Buzău 250 . Nu ne propunem acum să discutăm despre originea categoriilor sociale, asta deoarece am făcut o cu alt prilej, dorim însă a insista asupra celor mai importante trasături ale acestor categorii sociale i, evident, cum evoluează statutul lor social, politic, juridic i economic. 2.3.1. Starea socială în łara Românescă i Moldova După întemeierea statelor centralizate, stăpânirea cnezilor asupra pământurilor a început să fie confirmată de către domnie. Titularii confirmărilor domne ti au intrat în categoria boierilor 251 . Cei care nu au fost confirmaŃi au decăzut treptat, asimilându se în masa Ńăranilor liberi. Tot în rândurile boierimii intrau cei care primeau în stăpânire pământ din partea domniei, în schimbul slujbelor militare i civile prestate. Din documentele secolelor al XIV lea i al XV lea rezultă faptul că în Principate au existat patru categorii sociale: proprietarii de pământ , în care intrau boieri i mănăstirile, dar care îi cuprinde i pe Ńăranii liberi; vecinii sau rumânii , depinzând de marii proprietari i locuind în satele acestora; robii , cuprinzându i pe Ńigani, iar în Moldova i pe tătari; oră enii , care aveau o situaŃie aparte 252 .
249 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 302 250 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 113 251 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 169 252 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 329 184 2.3.1.1. Boierimea Este lesne tiut, spunea Constantin Giurescu, că „sub numele de boieri se înŃelegea nobilimea poporului român i că ei formau clasa privilegiată” 253 . Calitatea de boier este asociată cu stăpânirea unui sat satu părŃi din el 254 . Numai în această calitate sunt chemaŃi să depună mărturie ori de câte ori se ivesc pricini sau când se cer confirmări de la domnie. Potrivit lui Dimitrie Cantemir nobilimea moldoveană se compunea din: dregătorii cu slujbe înalte; curtenii ; călăra ii , care serveau în războaie pe cheltuiala lor, în schimbul folosinŃei mo iilor ce le fusese hărăzite de domn; i în fine, răze ii , care sunt „mai degrabă Ńărani liberi decât boieri” 255 . Ezitarea lui Cantemir, în a i include sau nu pe răze i în rândul boierilor, pe care el preferă să nu i includă, ne îndreptăŃe te să credem că în epoca în care i a scris lucrarea domnul moldovean exista această concepŃie potrivit căruia erau socotiŃi boieri, nu doar cei cu dregătorii, ci toŃii proprietarii, fără excepŃie. Pentru cei care nu aveau slujbe i dregătorii, mo ia, indiferent cât de mare era, constituia semnul nobleŃii. În perioada imediat următoare întemeierii statelor medievale române ti, nobilimea românescă a fost reprezentată de către proprietarii pământului, mult mai târziu titlul de boier a ajuns să se dea în special marilor proprietari i dregătorilor, adică slujba ilor domne ti 256 . Dacă acceptăm criteriul mo iei în a stabili cine este boier sau nu, atunci i Ńăranii liberi posesori de pământ sunt boieri. Dacă nu acceptăm că mo nenii i răze ii sunt boieri, atunci nu putem folosi criteriul mo iei în a stabili cine este boier. În aceste condiŃii ar trebui să Ńinem cont de criteriul dregătoriei, dar este tiut că nu toŃi boierii aveau slujbe sau dregătorii 257 . Titlul domnesc pare atunci în măsură să ne spună cine era boier sau nu, dar boierimea exista înainte de aceste titluri. Dincolo de toate aceste supoziŃii, este cert faptul că toŃi aceia care se distingeau pe câmpul de luptă sau în îndeplinirea unei misiuni importante erau răsplătiŃi de către domn „pentru dreapta i credincioasa 253 Constantin C. Giurescu, Despre boieri , Bucure ti, 1920, p. 5 254 Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 217 255 Apud Constantin C. Giurescu, Despre boieri , p. 6 256 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 330 257 Constantin C. Giurescu, Studii de istorie socială , Bucure ti, 1943, p. 230 185 slujbă”, fie „pentru slujba credincioasă i dreapta credinŃă”, cu danii în sate i pământuri 258 , dând astfel na tere unui domeniu boieresc . Asta este esenŃa feudalităŃii române ti. Credincio ia era răsplătită cu slujbe i dregătorii, iar dreapta slujbă cu pământ, iar pământul îl făcea pe posesor nobil, stăpân peste sate i oameni. Procesul putea fi i invers schemei propuse de către noi, i anume: proprietarul de sate devenea dregător, slujba , iar credincios fiind era înnobilat cu titlu, cu danie uneori, alte ori pur i simplu i se recuno tea propria mo ie, cum era cazul unor cnezi. Marii boieri, posesori de întinse proprietăŃi, puteau la rândul lorsă dăruiască pământ creându i astfel un sistem de vasalitate; în realitate ace tia erau cei care luptau alături de boierii români, sub steagurile boiere ti. Cu timpul, mai ales după consolidarea statalităŃii, stăpânirea funciară s a răspândit tot mai mult, iar în interiorul acesteia s a produs un proces de ierarhizare. De mărimea proprietăŃii depindea poziŃia în ierarhia militară i politică. Tot în rândurile proprietăŃii feudale se înscriau i domeniile mănăstire ti . Aceste domenii erau înzestrate generos de către domni sau boieri, ele ajungând să aibă în stăpânire zeci de sate, apoi locuri, prisăci, mori, precum i numero i robi Ńigani (în Moldova i tătari). Mănăstirile au ajuns destul de repede printre cei mai mari stăpâni de pământ, având sub control adevărate latifundii. Mai existau i domeniile domne ti . Proprietatea domnească ocupa locul principal în cadrul ierarhiei funciare medievale. Ea cuprinde atât satele stăpânite direct de către domn, cât i pe cele care aparŃineau domniei ca instituŃie. În posesiunea domnului mai intrau locurile pustii, locurile de la graniŃă sau pădurile din marginea mo iilor, hotarele târgurilor i ale ora elor, averile care se confiscau boierilor pentru diferite vinovăŃii (domnul lua în posesie proprietatea unui boier care murea fără a lăsa urma i), pecum i pământurile cumpărate de domnie. Proprietatea feudală constituie elementul fundamental al ansamblului feudal. Bazele sale au fost puse în secolele anterioare. Odată cu formarea statelor feudale i organizarea instituŃiei domniei, unei părŃi a nobilimii prestatale i s au confirmat, prin acte scrise, emise 258 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 119 186 de cancelaria domnească, drepturile sale funciare. Indiferent dacă era vorba de proprietatea domnească, boierească, mănăstirească, domeniul feudal era format din două părŃi: o parte, redusă ca proporŃii în secolele XIV XV, pusă în valoare de Ńăranii dependenŃi pe baza muncii sub forma de clacă – era partea rezervată stăpânului ( rezerva seniorială ); o altă parte, formată din vetrele satelor, terenuri agricole (aflate în posesia Ńăranilor), pă uni i păduri 259 . Pentru a face ca pământul să producă venituri, boierul trebuia să aibă pe domeniul său Ńărani, care să dispună de o parcelă de pământ, de unelte agricole i de vite. Asupra delniŃelor Ńărăne ti stăpânul avea un drept destul de limitat. łăranii aveau un drept de posesiune, de folosinŃă asupra delniŃei, ei nu puteau să o înstrăineze, dar puteau să o lase mo tenire. Deasupra dreptului de posesiune al Ńăranului exista, deci, un drept de stăpânire al boierului, potrivit căruia el pretindea o parte din roadele pe care le dădea pământul. Pe domeniul feudal se produceau aproape toate cele necesare. În secolele XIV XV, când domeniul se înfăŃi a ca o unitate economică, stăpânii dispuneau de o serie de drepturi numite „monopoluri senioriale”, între care amintim monopolul morii sau al tăbăcariilor. Veniturilor realizate în acest fel, li se adăugau cele de la vamile interne existente pe domeniu. Economia închisă a domeniului a dus la izolare, autarhie, iar în plan politic la cre terea puterii stăpânului. Imunitatea feudală 260 era un atribut al marelui domeniu. Boierii i mănăstirile care se bucurau de imunitate concentrau în mâna lor exerciŃiul tuturor drepturilor suverane pe teritoriul pe care îl stăpâneau. În plan economic însemna: scutirea, în beneficiul stăpânului domeniului, de dările, în natura i bani, ca i de muncile datorate domniei i interdicŃia amestecului reprezentanŃilor puterii centrale cu atribuŃii administrative, judecătore ti i fiscale de a intra pe domeniul respectiv. Pentru administrarea domeniului funcŃiona o curte , care îndeplinea, în caz de război, rol militar. Pe marele domeniu se găsea, de obicei, o construcŃie fortificată, care îndeplinea funcŃia castelului clasic. În virtutea acestui drept domnia lăsa pe seama stăpânilor de pământ, 259 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 312 260 Ibidem , p. 124 187 integral sau parŃial, dreptul de judecată, dreptul de urmărire administrativă, dreptul de a încasa dările 261 . RelaŃiile dintre boieri i domn funcŃionau în virtutea dreptului domnitorului de supremă stăpânire a întregului pământ al Ńării (domenium eminens ). În virtutea acestui drept, funcŃionau prădalica – dreptul domniei de a lua pe seama ei mo ia al cărei stăpân deceda fără să aibă urma i în linie bărbătească, i darea calului – dreptul domnitorului de a primi un dar, de regula un cal, din partea boierului căruia i s a confirmat, la cererea sa, stăpânirea asupra pământului. Această dare era percepută de către domn i atunci când era confirmată mo tenirea domeniului pentru unul din fii boierului decedat. Ierarhia domeniului a născut instituŃia vasalităŃii. Potrivit acesteia, stăpânii de mo ii se recuno teau vasali (slugi) faŃă de un stăpânitor mai puternic, căruia îi încredinŃau o autoritate superioară, numită în terminologia apuseană suzeranitate. Acest stăpân superior era domnul, numit i marele voievod, el însu i un mare boier. Între domn i boieri se încheia un fel de contract cu obligaŃii bilaterale, boierii recunoscând că datorează domnului „credincioasă slujbă”, în schimbul confirmării i garantării de către domn a privilegiilor lor de stăpânire funciară i imunitate. Principala îndatorire a vasalilor faŃă de suzeran consta în „sfat i ajutor” ( consilium et auxilium ), ceea ce însemna participarea la sfatul domnesc i oastea domnească. La rândul său, domnitorul avea îndatoriri faŃă de boieri, în primul rând de a le apăra domeniul, interesele, de a arbitra între stăpânii feudali. 2.3.1.2. łărănimea Din punct de vedere al cadrului social economic sau juridic, natura proprietăŃii pe care munceau, Ńăranii români în evul mediu se împărŃeau în două categorii fundamentale, ambele cu mai multe nuanŃe regionale i de statut socio juridic: Ńărăni liberi i Ńărani dependenŃi . łăranii dependenŃi , ca i cei liberi, continuau să trăiască în forma veche de organizare a ob tilor săte ti 262 . Numele lor în łara
261 erban Papacostea, Geneza statului ..., p. 147 262 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 302 188 Românescă era acela de vecini , folosit la sfâr itul secolului al XV lea 263 , mai târziu în secolul al XVI lea, ei sunt desemnaŃi prin termenul de rumâni , iar în Moldova de vecini . Două erau laturile principale ale dependenŃei Ńăranilor faŃă de stăpânul de pământ; prima era cea social economică, iar a doua cea personală, juridică. Expresia materială a dependenŃei social economice o constituia ansamblul dărilor i slujbelor la care erau obligaŃi Ńăranii faŃă de stăpâni. În secolele XIV – XV, predominau, în Moldova i łara Românească, în ansamblul obligaŃiilor Ńăranilor, dările în produse, sub forma dijmei (a zecea parte) din majoritatea produselor obŃinute în gospodăria lor. Cu timpul, aceasta s a transformat în tribut darea în bani. În afara acestor obligaŃii, Ńăranii dependenŃi trebuiau să presteze munca gratuită pe partea de pământ rezervată stăpânului la arat, semănat, strângerea recoltei, cositul i strânsul fânului, etc. ObligaŃiile în muncă vor cre te cu timpul, pe măsură ce se va mări rezerva agricolă a stăpânului de pământ (secolele XVI – XVII). Pe lângă muncile agricole, Ńăranii mai erau obligaŃi la diferite alte munci: să taie lemne pentru stăpâni, să transporte cu vitele lor la curtea stăpânului produsele agricole i materiale de construcŃie, să repare iazurile i morile, etc. Cea de a doua latură a dependenŃei Ńăranului faŃă de stăpânul de pământ era cea personală, în acest caz Ńăranul dependent era supus unei obligaŃii, exprimată în documente prin termenul de „ascultare”264 . Pe lângă obligaŃiile datorate stăpânilor feudali, Ńăranii mai datorau i o serie de impozite domniei, statului. Impozitul cel mai frecvent amintit în documente i la care în general domnia nu renunŃa în favoarea boierilor era birul . Cu timpul această dare în bani, datorată domniei, a devenit una dintre cele mai împovărătoare dări. În secolele XIV – XV existau numeroase sate de Ńărani liberi , în unele zone, îndeosebi subcarpatice, de întindere destul de mare. Aceste sate continuau sistemul economic i social din perioada anterioară. ObligaŃiile lor faŃă de stat, în primul rând, constând în dări, munci i îndeplinirea unor servicii militare. Multe secole a funcŃionat principiul răspunderii colective în îndeplinirea acestor obligaŃii. 263 Dinu C. Giurescu, op. cit ., p. 246 264 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 129 189 Pământul în aceste sate de Ńărani liberi era folosit în devălmă ie, iar comunitatea ob tească exercita un control asupra tuturor Ńăranilor liberi i egali. Nu dorim să reluăm acest subiect, asta deoarece l am tratat cu ocazia discuŃiilor despre ob tea sătească i despre lumea rurală românescă. În a doua jumătate a secolului al XV lea constatăm un proces de destrămare al ob tilor săte ti, fapt ce se datorează dezvoltării producŃiei de mărfuri i a schimbului, ce au generat accentuarea diferenŃierii de avere în interiorul ob tilor. 2.3.1.3. Robii Erau formaŃi din Ńigani i tătari. Robii trăiau în săla e, care cuprindeau mai multe familii. Aceste săla e erau conduse de cnezi, juzi sau vătamani de Ńigani sau tătari. Ace tia judecau neînŃelegerile dintre robi, îi duceau la diferite munci pentru stăpâni, strângeau dările la care erau supu i robii. Robii erau consideraŃi ca o parte din averea stăpânilor, aflaŃi în puterea stăpânului lor, care puteau face cu dân ii orice voiau, fără însă ca să i omoare. Ei puteu fi vânduŃi, cumpăraŃi, schimbaŃi, uneori eliberaŃi. Robii constituiau mâna de lucru cea mai sigură i mai ieftină. În cadrul gospodariei feudale îndeplineau îndeosebi activităŃi me te ugăre ti. Unii dispuneau de avere proprie, constând mai ales din vite. Documentar îi constatăm pentru întâia oară în łara Românescă, în hrisovul din 30 octombrie 1385, prin care domnul muntean Dan I întăre te mănăstirii Tismana posesiunile ei, între aceste posesiuni sunt trecute i „40 săla e de Ńigani”, pe care mănăstirea le stăpânea încă din timpul lui Vlaicu Vodă 265 . FrecvenŃa cu care sunt amintiŃi în documente, fiind adesea obiectul unei donaŃii, ne face să credem că numărul lor era destul de însemnat. Se pare că Ńiganii au venit în spaŃiul românesc odată cu tătarii, adu i fiind de ace tia. Odată cu înlăturarea dominaŃiei tătăre ti, Ńiganii au ajuns robii domnilor no tri, care i au dăruit boierilor i mănăstirilor. Cei mai mulŃi dintre Ńigani trăiau pe lângă curŃile domne ti, boiere ti, pe lângă mănăstiri, apoi la marginea târgurilor i ora elor. De multe ori 265 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 338 190 statutul lor nu era acela de rob, ei chiar considerând un „favor” faptul că se puteau a eza pe lângă o curte sau pe lângă o comunitate mai importantă, i unde puteau să i desfă oare ativităŃile. Din rândul lor se recrutau fierarii, lăutarii, apoi o parte se îndeletniceau cu strângerea aurului din nisipurile râurilor, alŃii lucrau lemnul, făcând vase, linguri, etc. În Moldova mai erau robi i tătarii care fuseră făcuŃi prizonieri în războaiele purtate de către primii domni moldoveni. La fel ca i Ńiganii ei trăiau în săla e, în diferite ora e i sate. 2.3.1.3. Oră enii Locuitorii târgurilor i ora elor proveneau în cea mai mare parte din rândurile Ńăranilor. Ei nu beneficiau, decât în cazuri foarte rare, de imunităŃi precum locuitorii ora elor din apusul Europei. Târgurile erau socotite proprietate domnească i, ca atare, domnii puteau dărui unor apropiaŃi ai lor, boieri sau clerici, terenuri în vatra târgurilor sau venituri ale acestora. Nu toŃi locuitorii ora elor aveau însă acela i statut social, acelea i drepturi sau îndatoriri. Aici locuiau adesea boierii, dregătorii domne ti, dar tot aici locuiau i Ńărani dependenŃi, după cum aflăm din documentele secolelor al XV lea i al XVI lea 266 . Pe lângă ace tia numărul robilor la ora era destul de important. Alături de ace ti feudali i supu ii lor, incontestabil, în târgurile i ora ele din spaŃiul românesc extracarpatic exista i o categorie de oameni liberi ce exercita profesiuni caracteristic urbane. Ne referim în acest caz la me te ugari, negustori, cel mai adesea împărŃiŃi în bresle. 2.3.1. Starea socială în Transilvania După integrarea Transilvaniei în cadrul regatului ungar acest spaŃiu românesc a cunoscut o evoluŃie feudală de tip apusean, direcŃie accentuată în veacul al XIV lea, când coroana a fost preluată de către dinastia de Anjou, care pentru întărirea propriei poziŃii, a sprijinit formarea unei noi mari nobilimi 267 . Necesitatea de sprijin, din partea nobilimii, era evidentă în condiŃiile în care în spaŃiul regatului ungar
266 Ibidem , p. 339 267 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 133 191 încă nu există o oră enime puternică, i care ar fi fost singura în măsură să concureze nobilimea. Ca i în lumea feudală apuseană, societatea transilvăneană părea să tindă spre un model în care existau cele trei ordine consacrate: bellatores , adică cei care luptă, oratores , sau cei care se roagă, i laboratores , cei care lucrează. Un document din 1360, emis la HaŃeg 268 , vorbe te între altele i despre structura unei adunări districtuale române ti. Această adunare reflectă modelul apusean în alcătuirea societăŃii locale române ti: cnezii – feudalitatea aflată într un proces de constituire, preoŃii în frunte cu protopopul local i oamenii de rând. Întemeiată pe stăpânirea ereditară a pământului, instituŃia cnezilor a subzistat i în Transilvania, în forme similare cu cele de la sud i răsărit de CarpaŃi, până când politica regalităŃii maghiare i a silit pe cnezi să opteze între înnobilarea prin privilegiu regal (ce presupunea nu doar drepturi ci i obligaŃii din partea cneazului, între acestea adeziunea la catolicism, în cadrul ierarhiei biserici maghiare, este doar un exemplu) sau declasarea în rândurile cnezilor necunoscuŃi, adică a Ńărănimii 269 . 2.3.1.1. Structura clasei nobiliare În comitatele transilvănene cea mai mare parte a pământului a intrat în posesiunea nobilimii ungare i a clerului catolic. Pătrunderea maghiarilor în Transilvania a dus la formarea unor întinse domenii feudale (regale, biserice ti i nobiliare). Proprietatea regală se formează prin cotropirea pământurilor ob te ti i prin ocuparea domeniilor cetăŃilor i ale frunta ilor populaŃiei bă tina e. În secolul al XII lea domeniile regale erau mult mai însemnate decât cele nobiliare, laice i biserice ti 270 . Ulterior, în secolul XIV, după instaurarea dinastiei angevine, toate pământurile neocupate de către nobili sau de către biserică fac parte oficial, uneori chiar formal, din domeniul regal 271 . Din întinsele domenii, regele dăruia unor supu i, laici sau clerici, numeroase 268 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 465 269 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 169 270 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 273 271 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 465 192 mo ii ca răsplată pentru credincio ia arătată. Ca urmare a acestor danii se va ajunge la o mare proprietate feudală, la conturarea marilor domenii nobiliare, în dauna micii proprietăŃi. Cre terea puterii marii nobilimi este în defavoarea nobilimii mici i mijlocii, care organizează o mi care în vederea refacerii domeniilor cetăŃilor i a anulării daniilor regale mai recente. Rezultatul acestei mi cări a fost diploma din 1222 a lui Andrei II, cunoscuta Bulă de aur a nobilimii 272 . Prin acest act nobilimea mică i mijlocie obŃinea acelea i privilegii ca i marea nobilime. Beneficiarii noilor danii sunt mai ales dregătorii de la curte i comiŃii comitatelor 273 , cărora le sunt impuse, în schimbul daniilor, unele îndatoriri, cum ar fi cele cu caracter militar – construirea i apărarea cetăŃilor, organizarea oastei în slujba regelui. Slujbele de comite, ban, voievod sunt însoŃite de însemnate drepturi feudale. Tensiunile din interiorul clasei nobiliare au crescut pe măsură ce s a intensificat procesul de feudalizare a întregii Transilvanii. Marii feudali devin nu doar stăpâni de pământuri ci i adevăraŃi suverani pe pământurile lor. În a doua jumătate a secolului al XIII lea se poate observa o continuă stare tensionată între nobilimea funciară de mo tenire i nobilimea condiŃionată de slujbe , aceasta din urmă având un important sprijin venit din partea statului. Tensiunile au fost atât de puternice încât ele au afectat chiar i autoritatea centrală. Marii feudali au început să controleze provinciile, iar lupta împotriva acestora va evidenŃia necestitatea ca statul să i găsească un suport intern mult mai viabil. La începutul secolului al XIV lea, a a cum am mai menŃionat, dinastia angevină va pune bazele unei noi nobilimi, mai devotată statului, legată adesea de funcŃiile i dregătoriile oferite de către regalitate. Noua nobilime i a sporit considerabil puterea 274 , reu ind să întemeieze adevărate dinastii de dregători 275 . Se va pune bazele unei noi ierarhii feudale. În vârful piramidei sociale se găseau marii stăpâni de domenii: prelaŃi, baroni, frunta i. Vasalii acestora erau nobilii. Membrii
272 Ibidem 273 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 283 274 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 238 275 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 133 193 fiecăreia din aceste două pături erau uniŃi prin interese comune puternice, drepturi, titluri, libertăŃi i privilegii nobiliare. Caracteristicile esenŃiale ale acestor privilegii se concretizau în libertate personală deplină, raporturi de supunere directă faŃă de rege, imunitate personală, imunitate fiscală i judecătorească a supu ilor ei, scutire de dări i taxe, mo tenirea legală a bunurilor, participarea la guvernarea statului 276 . Imunitatea judecătorească însemna ocrotirea nobilimii faŃă de orice procedură arbitrară de arest, scoaterea ei de sub jurisdicŃia scaunelor de judecată inferioare a comitatului i judecarea ei de către scaunul de judecată regesc sau al marilor dregători de la curte. Imunitatea fiscală se concretiza în scutirea nobilimii de dările obi nuite, regulate sau excepŃionale. Imunitatea mai însemna scutirea Ńăranilor de pe domeniu aproape de toate dările i alte obligaŃii la visteria regală. Această scutire a Ńăranilor se făcea în beneficiul nobilului deoarece el deŃinea un control aproape absolut asupra Ńărănimii. Alături de nobilimea maghiară, majoritară, exista i o nobilime românescă de origine cnezială 277 , dar i una ridicată prin înnobilarea obŃinută în schimbul unor servicii aduse regalităŃii maghiare. Indiferent care i a fost originea, ponderea acesteia a fost relativ mică, cei mai mulŃi erau mici nobili. ToŃi nobilii români trebuiau însă să Ńină cont de structurile regale, asta dacă doreau să i păstreze i consolideze domeniile nobiliare. 2.3.1.2. łăranii Lumea rurală transilvăneană a fost puternic influenŃată de către formarea i impunerea proprietăŃii funciare feudale. Vechea organizare ob tească a Ńărănimii a cunoscut profunde schimbări. Stăpânii domeniilor feudale au ocupat o mare parte a pământului deŃinut până atunci de către Ńărănime, dar cel mai însemnat aspect, din perspectiva subiectului care ne interesează pe noi, este faptul că Ńăranii ce lucrau acel pământ au fost supu i. Această supunere a Ńăranilor a cunoscut diferite grade de dependenŃă faŃă de stăpânul feudal. În satele aflate pe 276 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 295 277 A se vedea pentru mai multe informaŃii referitoare la originea i evoluŃia cnezilor i juzilor români subcapitolul referitor la statutul social economic i juridic al acestora 194 astfel de domenii vechiul mod de convieŃuire ob tească a luat o nouă formă de existenŃă. Centrul de gravitaŃie al „noii lumi” era nobilul. Nu peste tot în Transilvania s a impus sistemul feudal. O importantă parte a Ńărănimii a continuat să trăiască în forma ob tească păstrându i libertatea social juridică. tefan Pascu 278 , vorbe te despre existenŃa a trei categorii de Ńărani; pe lângă Ńăranii liberi , el mai vorbe te despre Ńăranii dependenŃi i despre robi 279 . Cunoscutul istoric admite însă i existenŃa unei categorii Ńărăne ti intermediare . Vom încerca, în cele ce urmează, să surprindem diferitele forme i nuanŃe ale unei existenŃe complexe, cum a fost Ńărănimea transilvană. În interiorul acestor categorii Ńărăne ti putem surprinde o foarte mare diversitate. Această diversitate este generată, pe de o parte, de către schimbările politice i culturale survenite în acest spaŃiu, de noile realităŃi social economice, iar pe de altă parte, de către diversitatea etno confesională a populaŃiei din Transilvania. łărănimea liberă . O astfel de Ńărănime găsim în regiunile unde pătrunderea elementelor alogene s a produs mai târziu i cu întensitate redusă – Maramure , Hunedoara, HaŃeg, Făgăra ul, zone din MunŃii Apuseni, zona colinară a Banatului 280 . În aceste regiuni cunoa tem totu i un proces de diferenŃiere socială, adesea instituŃia cnezilor români a satelor capăta o nuanŃă feudală. Caracteristic acestei Ńărănimi este libertatea social juridică i apoi, în unde cazuri, libertatea economică. Libertatea social juridică se exprima în dreptul de liberă strămutare, prin obligaŃia dării dinarilor liberi faŃă de visterie la început, a dării după pământ faŃă de stăpânul feudal mai târziu, prin împotrivirea hotărâtă faŃă de tendinŃele de a le răpi libertatea celor ce se bucurau de ea 281 .
278 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 301 279 Chiar dacă robii erau prezenŃi cel mai adesea în rândurile Ńăranilor, considerăm însă faptul că ace tia nu sunt Ńărani, cel puŃin o parte dintre ei nu se ocupau cu activităŃile agricole. Plecând de la acest considerent o să i tratăm ca i pe o categorie socială diferită de a Ńăranilor, asta chiar dacă mulŃi dintre ei erau „un fel de Ńărani”. 280 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 469 281 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 318 195 În Transilvania deosebim două categorii de Ńărani liberi: locuitorii ob tilor săte ti i noii veniŃi în urma colonizării ce au beneficiat de diverse privilegii regale, între care i păstrarea libertăŃii. Pe lângă aceste două categori ar mai fi una a acelor Ńărani liberi sărăciŃi ce aleg să se mute pe domeniul feudal. Libertatea acestor oameni este doar juridică, având dreptul de a se muta într un alt loc, ei aveau însă obligaŃii în muncă i produse faŃă de noul stăpân. Cu timpul libertatea juridică a acestui Ńăran va dispărea i ea, devenind Ńăranii dependenŃi, fără pământ însă ( jeleri ). łărănimea ob tească era formată din membrii ob tilor săte ti, foarte numeroase până la mijlocul secolului al XIII lea i tot mai puŃine începând cu ultimele decade ale acestui secol. Chiar i după supunerea, parŃială sau integrală, faŃă de către stăpânirea feudală, caracterul ob tesc se păstrează, în aceste comunităŃi, într o „fază de tranziŃie” 282 spre dependenŃă deplină. Documentele vorbesc despre existenŃa unor astfel de sate, supuse, aflate în dependinŃă, dar care î i păstrează vechea organizare ob tescă, iar pământul este stăpânit în comun, aflându se în devălmă ie. În această fază Ńăranii sunt liberi, din punct de vedere social juridic, în realitate această libertate este tot mai formală, limitându se tot mai mult cu trecerea timpului. Cu toată insistenŃa nobilimii de a supune Ńărănimea liberă, aceasta deŃinea în continuare o pondere însemnată, fiind dominantă în secuime, unde era în viguare ius Siculorum , în scaunele săse ti care se bucurau de ius Theutonicum , ca i în „Ńările” române ti 283 . O numeroasă Ńărănime liberă se mai păstra pe domeniile cetăŃilor sau în Ńinuturile de margine, în majoritatea cazurilor sate de dealuri i de munte. łărănimea liberă nu era deloc o categorie socială omogenă. Averea multora era deosebit de însemnată, contrastând cel mai adesea cu a majorităŃii locuitorilor comunităŃii. DiferenŃierea era adesea i de natură juridică. Unii Ńărani ajungeau să lucreze pentru cei ce deŃineau întinse suprafeŃe de pământ, să depindă de ace tia. O astfel de stratificare avea loc în ob tile secuie ti, în cadrul căruia aveau loc tirbiri ale libertăŃilor juridice, acestea păstrându se totu i în ansamblul 282 Ibidem , p. 324 283 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 138 196 său până la răscoala din 1562 284 , în urma căreia au fost aserviŃi i Ńărani secui. Această stratificare se datorează tendinŃei de îmbogăŃire ale unora dintre Ńărani, apoi unii dintre cnezii românii, dintre frunta ii sa ilor i secuilor, încearcă, prin felurite mijloace, să intre în rândurile nobilimii maghiare, să obŃină confirmări sau diplome de proprietate asupra satelor ob te ti 285 . OaspeŃii (hospites ) erau formaŃi din elementele străine, colonizate de către regii Ungariei. Pe lângă grupurile mai mari colonizate în secolul al XII lea i începutul veacului următor, după distrugerile tătarilor, regii ungari a ează alŃi coloni ti chemaŃi din Ńări străine. Ace ti coloni ti sunt bine primiŃi, oferindu li se importante privilegii. A a au fost colonizaŃi „latini”, franci, ruteni, boemi i mai ales germani pentru defri area pădurilor i transformarea acestor locuri defri ate în ogoare. Ei sunt a ezaŃi pe proprietăŃile regelui, dar i pe ale unor mari feudali. Sunt create astfel noi sate, ce vor beneficia de o relativă libertate, unde se vor a eza i Ńărani români sau maghiari, fugiŃi de pe domeniile feudale unde exploatarea era mai accentuată. OaspeŃii germani întemeiază sate după dreptul german. Starea lor de Ńărani liberi este adeverită de către numeroase documente din secolul al XIII lea, dar i din secolele următoare. În diplomele privilegiale generale acordate nobilimii, cum este cazul Bulei de aur din 1222, sunt cuprin i i oaspeŃii, acordându li se libertăŃile de care s au bucurat de la început 286 . ObligaŃiile Ńăranilor liberi erau în primul rând faŃă de stat i biserică. Sub diverse forme Ńăranii liberi erau i ei supu i unor obligaŃii faŃă de nobili, mai ales când aveau de a face cu domeniul nobiliar. Este vorba, în acest ultim caz, de perceperea vămilor pentru târguri, trecerea prin anumite locuri, apoi dreptul de moară al nobilului. FaŃă de stat obligaŃiile erau în bani (era plătită darea dinarilor liberi despre care mai mai amintit), în muncă i în produse (darea boilor, darea oilor, vedrele – darea vinului, dările din pieile de jder, etc.). Darea în bani, cea mai importantă percepută de la oamenii liberi, era
284 Ibidem 285 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 241 286 Apud tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 322 197 plătită pe gospodărie, pe fumuri 287 , i era în fond o taxă prin care Ńăranii î i răsumpărau libertatea. Tot visteriei regale Ńăranii liberi îi plăteau i pondera , care se pare că era o dare a pământului, ce varia în funcŃie de averea Ńăranului. Pentru colectarea acestor dări în bani existau dregători speciali, strângătorii dinarilor liberii i ai pondurilor. Fiecare gospodărie secuiască era obligată să dea regelui câte un bou la încoronare, la căsătorie i la na terea primului fiu din familia regală. Sub acela i titlu de „datul boilor”, secuii plăteau i o sumă de bani regelui i cu ocazia na terii i botezului celorlalŃi copii ai săi 288 . Românii plăteau darea oilor, adică o oaie cu miel i o mioară din 50 de oi 289 . O altă obligaŃie a Ńărănimii libere era aceea a găzduirii regelui . În realitate era vorba despre găzduirea unei numeroase suite, cu animale cu tot, cărora trebuiau să li se asigure: „hrană, băutură i săla ” 290 . Găzduirea regelui însemna însă i jafurile gărzii regale, aflată în căutarea hranei. Darea pe cap se aplica tuturor locuitorilor nenobili. Birul , darea pe poartă, se va generaliza fiind principala dare plătită visteriei regale. În sfâr it, pe lângă obligaŃiile băne ti, Ńăranii mai erau datori faŃă de puterea centrală cu participarea la oaste: un osta bine înarmat i echipat la 60 de gospodării. Principala obligaŃie faŃă de biserică era dijma (zeciuiala); Ńăranul având obligaŃia de a da bisericii a zecea parte din produsele lor agricole i animale. Cu timpul clerul a început să perceapă plata dijmei în bani, ceea ce a contribuit i mai mult la greutatea acestei obligaŃii, în condiŃiile lipsei banilor dintr o economie naturală. Categoriile Ńărăne ti intermediare sunt reprezentate de acei Ńărani care, în condiŃiile feudalităŃii care îi cuprinde, beneficiază totu i de o relativă libertate. SituaŃia social juridică a acestor categorii de Ńărani este greu de stabilit, fapt ce se datorează i numeroaselor schimbări ce întervin. Iobagii liberi , naturali sau ai Sfântului rege. Cine sunt ace tia? Ce statut aveau? Sunt întrebări la care răspunsul este greu de stabilit.
287 Ibidem , p. 415 288 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 141 289 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 247 290 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 425 198 Ceea ce este cert, potrivit documentelor, este faptul că ei adesea invocau acest statut în disputa pe care o aveau cu reprezentanŃii cetăŃilor 291 . Iobagii liberi, ai Sfântului rege, pretindeau că această situaŃie le a fost oferită de către tefan I, de aceea ei se situau pe o treaptă superioară celorlalte categorii de Ńărani militari, oamenii cetăŃii, iobagii cetăŃii. Se pare că ace ti Ńărani la origine erau Ńărani iobagi, a ezaŃi de către regele maghiar amintit pe domeniile cetăŃilor, fiind înzestraŃi cu loturi de pământ, asupra cărora aveau drept de mo tenire. Pretinzând această origine ei se considerau adevăraŃi iobagi ai cetăŃii, naturali. În schimbul pământului primit ei aveau obligaŃia de a sluji la oastea regelui, aveau apoi unele obligaŃii fiscale, precum i aceea de a găzdui pe comitele comitatului când acesta î i inspecta slujba ii sau oastea 292 . Iobagii cetăŃii . Este o categorie socială care, prin statut oscila adesea între mica nobilime i Ńăranime. Simon de Keza 293 relatează faptul că: „iobagii cetăŃilor sunt nobili săraci, care venind la rege, acesta le a dat pământ din pământul cetăŃilor ca feude ale cetăŃii, ca să apere cetatea în vreme de război”. Iobagii cetăŃii erau în fond oameni dependenŃi, nu era vorba însă despre o dependinŃă servilă, ci una cu caracter social militar, cu anumite drepturi i cu anumite îndatoriri faŃă de cetate i faŃă de comandanŃii lor. Slujba militară la care erau obligaŃi însemna o oarecare tirbire a libertăŃii lor, în sensul că nu puteau părăsi cetatea când vroiau pentru a pleca în altă parte. Oamenii cetăŃii . Această categorie formează o Ńărănime propriu zisă. ObligaŃiile lor erau acelea de a întreŃine i apăra cetatea. Ei datorau unele slujbe i produse comitelui comitatului pe teritoriul căruia se găsea cetatea. Pământul pus la dispoziŃie pe domeniul cetăŃii îl cultivau liber. Pe lângă obligaŃiile militare ei trebuiau să achite dări faŃă de cetate i faŃă de comandanŃii militari, erau păzitorii pădurii, „pitari” ai cetăŃii, adesea erau folosiŃi pentru paza la temniŃa cetăŃii. Oamenii cetăŃii nu aveau proprietate personală, ei deŃineau pământul în comun, iar roadele erau tot comune 294 . Starea socială a acestor oameni ai cetăŃi rezultă i
291 Ibidem , p. 306 292 Ibidem , p. 307 293 Apud tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 308 294 Ibidem , p. 315 199 din faptul că ei puteau fi sco i din situaŃia lor i dăruiŃi unor stăpâni feudali. łărănimea dependentă . Una din cauzele apariŃiei clasei Ńărăne ti aflate în servitute a fost chiar procesul de destrămare internă a ob tii săte ti. Unii membrii ai ob tii se îmbogăŃesc, alŃii, destul de numero i, ajung în pragul sărăciei absolute. MulŃi dintre ace tia din urmă vor prefera, ca pe o soluŃie extremă, să i vândă libertatea. Adesea cei săraci sunt siliŃi să părăsească ob tea în care trăiseră liber i să caute adăpost acolo unde era nevoie de munca lor. Frecvent era cazul intrării în dependenŃă a întregii ob ti, fapt ce se datora unor danii regale sau, pur i simplu, abuzurilor nobililor. TendinŃe similare s au petrecut i în cazul ob tilor săse ti sau secuie ti. Iobagii . Ace tia sunt oameni aserviŃi ce provin din rândul Ńăranilor liberi i dintre robii condiŃionari, care după eliberarea lor din robie au devenit oameni liberi, în anumite raporturi juridice faŃă de stăpânul pământului. Libertatea lor consta în dreptul la liberă strămutare. În rândurile Ńăranilor iobagi ajung de asemenea numero i oameni de cetate, iobagi de cetate i iobagi de curte 295 . Ei sunt asociaŃi cu erbii, de altfel cei mai mulŃi dintre istorici consideră că iobagii sunt în fond una i acela i lucru cu erbii. Ei sunt posesorii unui lot de pământ (sesie), variată ca întindere 296 . O stratificare a Ńărănimii aservite s a produs tocmai de la fărâmiŃarea acestor sesii. Unii aveau sesii întregi, alŃii doar jumătate, o treime sau un sfert de sesie 297 . FărâmiŃarea sesiilor a dus la scăderea potenŃialului acestor Ńărani, feudalul nu mai „împrumuta” cu pământ pe cei care nu puteau garanta cu posesiunea unei astfel de sesii. Pierzându i pământul propriu ei ajung jeleri 298 , adică Ńărani stăpâni doar pe propria forŃă de muncă, pe care, începând cu secolul XVI, nu o puteau oferi decât unui singur nobil, fiind legaŃi de glie.
295 Ibidem , p. 335 296 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 171 297 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 135 298 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 171 200 Iobăgimea era formată din românii de rând, ajun i pe domeniile biserice ti i nobiliare laice, din Ńărani maghiari veniŃi cu ocazia cuceriri Transilvaniei i ulterior, din coloni tii ( hospites ) a ezaŃi pe domeniile nobiliare i izolaŃi astfel de masa compactă a coloni tilor dăruiŃi cu privilegii regale 299 . Jelerii . Diferită de către iobagi prin aceea că era lipsită în general de sesie, de gospodărie proprie i de mijloace de producŃie (animale sau unelte agricole), această categorie Ńărănescă provenea fie dintre membrii sărăciŃi ai ob tilor, fie dintre acei Ńărani siliŃi a se a eza pe mo ia unui nobil, fie din categoria robilor dăruiŃi sau eliberaŃi 300 . Ei se găsesc sub controlul deplin al stăpânului feudal, fiind sco i de sub jurisdicŃia dregătorilor regali. Slugile . ExistenŃa acestora era legată în foarte mică măsură de gospodăria Ńărănescă. Slugile trăiau de regulă la curtea nobilului 301 , dar i pe lângă biserici i mănăstiri, îndeplinind felurite munci servile sau erau în slujba feudalului pe domeniu. Pentru că trăiau în „familia” stăpânului ei mai erau numiŃi i oameni de curte, udvornici 302 . Cu timpul numărul acestor slugi a crescut considerabil pe lângă curŃile nobiliare, fiind folosiŃi tot mai mult la munca câmpului. În acest ultim caz ei primesc un lot de pământ în folosinŃă, unde cu timpul vor obŃine i dreptul de a i construi gospodării. Ajun i în această situaŃie, slugile se apropie de statutul Ńăranilor dependenŃi în general, de iobagi în particular. Mult mai numeroase erau slugile regale. Această categorie de slugi a cunoscut încă de la început un statut mai apropiat de al iobagilor, având în folosinŃă un lot de pământ dat din domeniul regal, pe care puteau să i întemeieze gospodării, i pentru care erau datori regelui cu o serie de dări 303 . De altfel, pe domeniile regale sunt întâlnite sate întregii locuite de aceste slugi regale.
299 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 467 300 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 344 301 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 138 302 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 348 303 Ibidem , p. 353 201 ObligaŃiile Ńăranilor dependenŃi erau diverse. Aveau obligaŃii în produse (natură), muncă i bani faŃă de feudal, faŃă de rege i faŃă de biserica catolică 304 . Chiar i românii ortodoc i plăteau dijma bisericescă. Cele mai apăsătoare obligaŃii erau de departe cele datorate stăpânilor feudali. Censul era darea anuală în bani ce împovăra cel mai mult pe Ńărani. Era plătit pentru fiecare sesie, iar cuantumul acestei dări a fost într o continuă cre tere, ajungând în ajunul răscoalei din anii 1437 – 1438 la 160 de dinari 305 . Acestei dări se adăuga renta în muncă , numită i claca sau robota , redusă la început, de o zi pe an, a ajuns în secolul al XVI lea la cote extrem de mari (trei sau patru zile pe săptămână). Urmau apoi dijmele (zeciuielile) din semănături i vin, din animale sau albine 306 . Decretul din 1351 reducea dijma la nona , a noua parte din produse, era extins însă numărul produselor asupra cărora era aplicată această dare 307 . La aceste obligaŃii se adăugau corvezile , tăiatul i transportul lemnelor, etc. Daturile sau darurile erau i ele deosebit de împovărătoare. Stăpânul domeniului beneficia totodată i de diverse monopoluri, între acestea amintim: morăritul, crâ măritul, vânatul, pescuitul, măcelăritul, apoi vămile sau diversele gloabe plătite cu ocazia judecăŃii. Acestora li se adăugau obligaŃiile publice, militare i fiscale, dar i corvezile mari pentru construirea, întreŃinerea i repararea cetăŃilor. 2.3.1.3. Robii Este cea mai umilă categorie socială din Transilvania medievală. Un om liber devenea rob atunci când ajungea prizonier de război, prin căsătoria cu un rob, în urma unor obligaŃii neîndeplinite, în urma unor infracŃiuni săvâr ite sau prin acceptarea de bună voie a acestui statut. În afară de aceste împrejurări, o persoană devenea rob prin na terea din părinŃi ribi sau în urma vinderii ca rob. Un rob care ucidea un alt rob era vândut, iar banii erau împărŃiŃi de către stăpânul lui 304 Istoria României. Transilvania , vol. I, ..., p. 468 305 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 140 306 David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI lea , vol. I, Bucure ti, 1967, p. 12 – 80 307 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 215 202 cu stăpânul robului ucis. Un hoŃ prins furând trebuia să i răscumpere vina, dacă nu o putea face el era vândut ca i rob. Nobilii ori cavalerii ce „săvâr eau samavolnicii asupra bunurilor i asupra soŃiilor altor nobili”, trebuiau să dea două treimi din propria avere drept răscumpărare, dacă averea nu era suficient de mare erau ra i în cap i du i în târg pentru a fi vânduŃi 308 . Datorită faptului că munca robilor era tot mai puŃin rentabilă, iar preŃul produselor agricole era foarte scăzut, robia, treptat, a dispărut din peisajul social al Transilvaniei. Procesul a fost unul natural, nobilii î i dau seama că este mult mai eficient a se folosi forŃa de muncă a iobagilor. Veacul al XIV lea a însemnat sfâr itul robiei în Transilvania 309 . Este cert faptul că i în perioada următoare au mai existat robi, ei nu sunt numero i însă, iar gruparea lor într o categorie socială distinctă nu mai era posibil. În starea clasică de robie, robul era lipsit de orice fel de drepturi civile, fiind socotit doar ca un obiect, proprietate privată a stăpânului. Nu puteau da în judecată niciodată pe stăpânul feudal, iar în faŃa justiŃiei ei erau reprezentaŃi de către stăpân. Ulterior, procesul de emancipare al robilor a însemnat recunoa terea deplinei capacităŃi juridice a acestora, de altfel aceasta este principala deosebire dintre ace tia i sclavii antici. Robii erau de trei categorii, în funcŃie de domeniul pe care trăiau: rege ti, biserice ti i nobiliari. Dincolo de această împărŃire, robii se diferenŃiau în: robi de curte, ce trăiau la curtea stăpânului, îndeplinind diverse munci servile, cel mai adesea se îndeletniceau cu unele me te uguri – ace tia erau robii domestici ; i robii care trăiau în afara curŃii, pe mo iile domeniului, locuind în bordee i săla e proprii, îndeletnicindu se cu agricultura sau cu me te ugurile săte ti. Pentru că primiseră un lot de pământ pe care î i aveau săla ul, ace ti robi se numeau i beneficiari , iar, cum cei mai mulŃi erau legaŃi de glie, documentele îi consemnează drept robi condiŃionari 310 .
308 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 372 309 Ibidem , p. 373 310 Ibidem , p. 376 203 2.3.1.4. Oră enii PopulaŃia oră enescă nu constituia o masă uniformă, ci era alcătuită din două grupuri principale: proprietarii de pământ i oră enii propriu zi i. În rândurile primei categorii intrau funcŃionarii regali, clerul superior, oficialităŃile locale, dar i unii feudali stabiliŃi la ora . Cea de a doua categorie oră eneacă, reprezentând baza populaŃiei oră ene ti, era formată din me te ugari, negustori, agricultori i restul populaŃiei, inclusă în ceea ce numim astăzi plebea sau sărăcimea ora elor 311 . Toate aceste categorii erau, din punct de vedere juridic, alcătuite din oameni liberi. Me te ugarii constituiau nucleul populaŃiei urbane, ei erau cei care asigurau principalele resurse economice. Majoritatea acestor me te ugari erau fugiŃi de pe domeniile nobiliare, sau erau răscumpăraŃi, prin plata dării după pământ. A ezaŃi la ora ei încep să lucreze pentru o piaŃă mai largă. Adesea ei însă se ocupau i de activităŃi cu caracter agricol. Începând cu mijlocul secolului al XIV lea locul vechiului patriciat feudal este luat, treptat, de un nou patriciat, format din me terii patroni i din negustori bogaŃi. ReprezentanŃii noului patriciat antrenează funcŃiile de conducere, de juzi, juraŃi, notari, etc. Me terii i negustorii mărunŃi alcătuiau pătura mijlocie, populaŃia de bază a ora elor 312 . Adesea această categorie se afla în conflict cu patriciatul oră enesc, care a reu it nu numai să i îndepărteze de la conducerea ora elor, ci i de la conducerea breslelor. 2.4. Conflictul social i normele de reglementare a raporturilor sociale Conflicte între diferitele categorii i grupuri sociale au fost numeroase pe parcursul evului mediu. Cele mai intense, i totodată cu ponderea cea mai mare, au fost cele care i au avut drept protagoni ti pe Ńărani. Conflictele cu caracter social ce îi au ca actori principali pe Ńărani sunt cel mai adesea îndreptate împotriva stăpânilor feudali, laici sau ecleziastici. Pe lângă acestea, astfel de conflicte se înregistrau adesea 311 Idem, Me te ugurile din Transilvania ..., p. 51 312 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 135 204 între diferitele grupuri de Ńărani, apoi între stăpânii feudali, în interiorul ora elor, etc. 2.4.1. Fuga Este una din cele mai răspândite forme de protest întâlnită în evul mediu românesc. Fuga sau plecarea Ńăranilor de pe domeniile feudale i a ezarea lor pe alte domenii, mine i ocne este un fenomen tot atât de vechi ca i aservirea personală. Înainte ca Ńărănimea să fie aservită fuga a constituit un mijloc de protest al robilor împotriva stăpânilor 313 . Fuga Ńărănimii aservite este atestată documentar încă din a doua jumătate a secolului al XII lea. La 1181 regele Bela al III lea în urma plângerii călugărilor de la mănăstirea de lângă Some (Satu Mare), hotără te ca iobagii acelei mănăstiri, fugiŃi pe mo iile unor nobili, să fie readu i pe pământul mănăstirii din satul Geruley 314 . Depopularea masivă de după invaziile tătare în unele regiuni a condus la o politică de „atragere” a forŃei de muncă prin tot felul de privilegii acordate celor ce veneau i se instalau pe o mo ie. Acest fenomen, dar i dezvoltarea unor localităŃi i apoi transformarea lor în centre urbane, au contribuit la generalizarea fugii Ńărăne ti. Spre ora e se îndreptau în special me te ugarii, care găseau acolo o piaŃă i o relativă libertate ce le permitea să i desfă oare activitatea. Amploarea acestui fenomen se poate observa i din „descălecarea” românilor transilvăneni, la sud i răsărit de CarpaŃi, într o perioadă în care intensitatea feudalizării cre tea tot mai mult în Transilvania. În actul de instalare al ioaniŃilor (Diploma cavalerilor ioaniŃi – 1247) era menŃionată, într un mod cât se poate de clar, opreli tea acestora de a i primi pe fugarii, de orice stare sau neam, ce părăseau domenile nobiliare. Documentele secolului al XIV lea vorbesc în nenumărate rânduri despre Ńăranii fugari, fenomen care, adesea, are un caracter colectiv, lăsând unele a ezări aproape pustii. Astfel de cazuri sunt mo ia regală Periam, în 1347, sau mo ia Sombor, în 1396 315 . Uneori Ńăranii fugari căutau adăpost la mari depărtări, pentru a nu fi descoperiŃi i
313 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 457 314 Ibidem , 315 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 253 205 readu i cu forŃa pe mo ia părăsită, cum făceau iobagii din Nade , lângă Cluj, găsiŃi în apropiere de Târgu Mure 316 . ExplicaŃia acestui fenomen era, nu numai greutatea vieŃii pe domeniu, ci, adesea, i mirajul unui trai mai bun într un ora , la o ocnă sau mină. Despre fuga robilor, în Transilvania, se vorbe te foarte timpuriu. Un decret al regelui Stefan cel Sfânt vorbe te despre dreptul feudalului de a i urmări pe robii fugari chiar dacă ace tia se adăposteau pe domeniul altui nobil 317 . Urmărirea i căutarea robilor fugiŃi era organizată chiar de către puterea centrală. În timpul lui Andrei I un trimis regal trebuia să cerceteze la diferiŃi clerici, nobili i chiar oameni de stare inferioară dacă nu cumva adăpostesc robi fugiŃi de la stăpâni. Atât cei fugiŃi, cât i cei ce adătosteau pe fugari trebuiau să răspundă în faŃa autorităŃilor regale pentru faptele lor. 2.4.2. Haiducia Nu toŃi Ńăranii fugiŃi din faŃa feudalilor se a ezau pe alte mo ii sau în ora e, ocne sau mine. Pentru mulŃi soluŃia era codrul. Constituindu se în puternice cete haiduce ti ei atacau apoi curŃile nobiliare, mănăstirile i chiar ora ele. Documentele îi califică pe ace tia drept „hoŃi” ( latrones ) sau „tâlhari” ( fures ), iar acŃiunile lor „răutăŃi” (malefia ). Haiducia, în Transilvania, este pomenită documentar pentru prima dată la începutul secolului al XIII lea. În anul 1213 se judeca, în faŃa capitalului din Oradea, învinuirea unui Hegun de Sorlond (Arad) împotriva sătenilor din Tubould, care, atunci când el, fugind, dinaintea unor „răufăcători”, a căutat scăpare la ei, sătenii închizând porŃile, l au lăsat afară pentru a fi prădat de „răufăcători”; „aceia întorcându se, după ce l au prădat, la sătenii din Tubould, le au încredinŃat acestora lucruri în preŃ de 3 mărci” 318 . Din acest proces rezultă acŃiunea haiducească, dar i complicitatea sătenilor, a Ńăranilor cu haiducii. Amploarea fenomenului rezultă i dintr o danie a regelui Bela al IV lea din 1249, prin care dăruie te 17 mo ii lui Pavel, judele curŃii. Între meritele amintite, ce justificau această danie, este amintit i faptul că acesta, după
316 Ibidem 317 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 390 318 Apud tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 460 206 retragerea tătarilor a venit în Transilvania pentru a „nimici pe tâlharii i pe hoŃii care se înmulŃiseră peste măsură” 319 . Numărul haiducilor a fost deosebit de important din moment ce era nevoie de intervenŃia unei armate a judelui Ńării 320 . În anul 1322, abatele mănăstirii CârŃa (Făgăra ) se plângea regelui despre jignirile, pagubele i necazurile pe care le suferă mănăstirea, fără încetare, din cauza loviturilor „oamenilor răi” 321 . Aflăm din documentele ulterioare cine erau ace ti „oameni răi”. De pildă, un document din 1343 vorbe te despre „schismaticii (ortodoc ii) răzvrătiŃi” dar i despre „răi păzitorii credinŃei”, Ńărani catolici, maghiari i sa i 322 . Alte documente vorbesc despre numărul i organizarea haiducilor. O adunare a nobililor din comitatul Cara , în 1370, identifică 56 de haiduci din 28 de sate bănăŃene 323 . O altă numeroasă ceată, pomenită în 1386, era cea condusă de către Alexe de Gepi , „căpitan i conducător”, iar alături de el era un anume Dan 324 . Această ceată era alcătuită din numero i haiduci, 29 dintre ei fiind identificaŃi de către oficialităŃile alarmate. Ace tia erau din comitatele Bihor, Arad, Timi , Hunedoara i Alba, a adar dintr o arie geografică foarte largă. O altă observaŃie este aceea a componenŃei sociale 325 : Ńărani iobagi, cnezi i voievozi, români, maghiari, sa i i sârbi deopotrivă. 2.4.3. Împotrivirea colectivă în faŃa legii Sunt răspândite acŃiunile prin care Ńăranii se opuneau normelor juridice ce veneau să se suprapună peste vechile obiceiuri cutumiare. În 1371, un sat întreg din zona Năsăudului, sub conducerea cneazului s a ridicat pentru eliberarea unui Ńăran condamnat la spânzurătoare, pe baza legilor feudale, iar în părŃile Hunedoarei toŃi românii din cele patru districte aparŃinând cetăŃii Deva, în frunte cu cnezii lor, se împotrivesc judecării unui Ńăran pe baza legilor oficiale, pretinzând judecata după 319 Ibidem 320 Ibidem 321 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 140 322 Ibidem 323 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 253 324 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 462 325 Ibidem 207 „legea românilor” 326 . łăranii români din oimu , în anul 1398, avându i în frunte pe cnezi, năvălesc înarmaŃi asupra curŃii feudalului, unde era închis un Ńăran, îl eliberează pe acesta i rănesc pe slujitorii care l păzeau pe cel închis 327 . Astfel de mi cări sunt frecvente în zonele cu populaŃie secuiască i săsească. Lupta acestora era pentru păstrarea vechilor autonomii i împotriva tendinŃelor de desfiinŃare a acestora de către puterea centrală. 2.4.4. Răzbunarea Ńărănimii Răzbunarea individuală i colectivă este o altă formă de protest tot mai frecventă i tot mai răspândită. Manifestările acestei răzbunări sunt adesea furtul i distrugerea bunurilor stăpânului, apoi violenŃa asupra slujba ilor nobiliari sau chiar asupra stăpânului. Documentele pomenesc în multe rânduri despre uciderea stăpânilor feudali de către Ńărani 328 . Uneori în furia lor Ńăranii dădeau foc caselor i bunurilor nobiliare. Între 1208 i 1235, aproape jumătate din pricinile judecate în faŃa capitlului din Oradea sunt referitoare la furturile, sâlniciile i tâlhăriile Ńăranilor 329 . Ace tia sunt adesea învinuiŃi de furtul banilor cuveniŃi feudalilor, dar i statului. La 1213 trei Ńărani sunt înviniŃi că au dat foc caselor unor nobili prilej cu care au murit ase persoane. Doi Ńărani din Straja i doi din Căpu ul Mic sunt învinuiŃi de uciderea unui slujitor al comitelui Agha i, totodată, de furtul unor lucruri în valoare de 40 de mărci 330 . 2.4.5. Revoltele i răscoalele Ńărăne ti Lupta Ńăranimii nu se mărgine te numai la aceste forme. łăranii ce nu i părăseau gospodăriile au încercat i ei să se împotrivească exploatării prin diferite mijloace. łăranii refuză să dea ascultare poruncilor stăpânilor i slujitorilor acestora, să respecte interdicŃiile sau obligaŃiile de muncă. łăranii î i mânau adesea vitele pe domeniul feudal, tăiau lemne ori vânau în pădurea rezervată nobilului, pescuiau în 326 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 255 327 Ibidem 328 tefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol. I, ..., p. 462 329 Ibidem 330 Ibidem 208 hele teiele acestuia, aprindeau i jefuiau curtea feudală, se împotriveau aplicării normelor juridice feudale 331 , etc. Multe acŃiuni erau îndreptate împotriva bisericii. Acest fenomen era explicat prin faptul că biserica exploata Ńărănimea de două ori: o dată ca stăpân feudal, iar apoi ca instituŃie cu caracter spiritual. Nu rare sunt cazurile, în această perioadă, când Ńărănimea înarmată se împotrive te feudalilor. În 1322, abatele mănăstirii CârŃa trebuie să facă faŃă unei adevărate revolte Ńărăne ti 332 . În 1366, mănăstirea din Cluj Mănă tur a fost atacată de către Ńăranii din Flore ti, uniŃi cu me te ugarii din Cluj, care, ca ni te adevăraŃi cavaleri, erau îmbrăcaŃi cu „zale, plato e, coifuri, mănu i de fier” i înarmaŃi cu „suliŃe, săbii, lănci, scuturi” 333 . Ace tia au scos dintre zidurile mănăstirii pe stăpânul pământului din Suceag, cu care Ńăranii erau în conflict, i i au tăiat capul fără nici o judecată 334 . Spre sfâr itul secolului al XIV lea ample mi cări Ńărăne ti au loc în sudul Transilvaniei. În 1382, românii din părŃile Sibiului, condu i de Fladmer (probabil Vladimir) i de un cneaz din Sibiu cu numele de Cândea se revoltă împotriva patriciatului săsesc, ajungându se la ciocniri violente, soldate cu morŃi i răniŃi 335 . ÎnŃelegerea din 13 ianuarie 1383, consemnată în scris la Cristian punea capăt acestui conflict; românii puteau să i pască vitele i oile pe pământul sa ilor numai cu învoirea acestora, aveau a străjui munŃii între Tălmaciu i Săli te i puteau purta arcuri numai pentru pază 336 . Adesea unii nobili se foloseau de răzvrătirile Ńărane ti pentru a i regla conturile cu alŃi feudali. A a a fost revolta din 1380, ce a cuprins vreo 20 de sate din părŃile Sătmarului 337 . Astfel de conflicte, generate de dorinŃa unor nobili de a cotropi alte pământuri, conducea, de multe ori, la instigarea
331 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, Din Istoria Transilvaniei , vol. I, Bucure ti, 1960, p. 98 332 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 140 333 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 256 334 Ibidem 335 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 137 336 Ibidem 337 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 141 209 Ńărănimii, alŃii feudali pentru a i păstra pământurile cer ajutor Ńăranilor. Asemenea cazuri sunt numeroase în Maramure , pe toată perioada secolelor XIV – XV, când regalitatea maghiară se amestecă tot mai mult în societatea ob tească, înlăturând adesea, cu ajutorul nobilimii, instituŃia cnezilor 338 . Aceste mi cări au continuat i la începutul secolului al XV lea, când cete de Ńărani răzvrătiŃi jefuiau bunurile nobiliare în nord vestul Transilvaniei (Satu Mare, Solnoc, Crasna, Maramure ), ca i în comitatul Arad. În 1417 a fost nevoie de intervenŃia voievodului Transilvaniei pentru a opri „jefuitorii” i „răufăcătorii” răzvrătiŃi împotriva patriciatului săsesc. În 1419, Sigismumd de Luxemburg, poruncea nobililor transilvăneni să pornescă în ajutorul frunta ilor sa i, spre a i prinde i pedepsi pe răsculaŃi. i Ńăranii secui, „cuprin i de semeŃie i îndrăzneală”, s au răsculat în 1430 339 , când s au adunat i conspirat împotriva nobililor, ocupându le pământurile i distrugând semnele de hotare. Încercarea Ńărănimii de a păstra „libertăŃile” vechi, de a se descătu a din lanŃurile exploatării senioriale au provocat în 1437 prima din irul marilor răscoale Ńărăne ti din Transilvania. Sporirea censului în bani i a dijmei, introducerea nonei – dare suplimentară din produse, modalităŃile agravante de prelevare a dijmei biserice ti, îngrădirea dreptului iobagilor de a i lăsa mo tenire bunurile ca i a dreptului tradiŃional de liberă strămutare 340 , au condus la răscoala de la Bobâlna. Mare răscoală antifeudală din Transilvania (1437 1438) reprezintă urmarea procesului de impunere i generalizare a unor structuri feudale evoluate, de tip apusean, mai ales în comitate, extinse însă pretutindeni, pe pământul crăiesc, în secuime, în zonele i „Ńările” locuite de români (MunŃii Apuseni, Făgăra , HaŃeg i Maramure ), a căror condiŃie social politică înregistrase o bruscă prăbu ire sub regii
338 A se vedea în acest sens Radu Popa, op. cit ., p. 181; Marius Diaconescu, Răscoala nobililor maramure eni din 1492 , în volumul colectiv Nobilimea românescă din Transilvania , ..., p. 185 – 200 339 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 138 340 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 183 210 Ludovic de Anjou i Sigismund de Luxemburg 341 . Mi carea a izbucnit în urma abuzului episcopului Gheorghe Lepe , care nu strânsese dările timp de trei ani, iar la urmă le a cerut pe toate o dată i în moneda nouă, ce valora mult mai mult 342 . łăranii răsculaŃi, români i unguri, au ridicat pe dealul Bobâlna o tabără după model husit i au înfrânt (iunie 1437) armata nobililor, obŃinând ca urmare satisfacerea unor revendicări sociale, economice i politice. Categoriile privilegiate au încheiat în ziua de 16 septembrie 1437, la Căpâlna, „uniunea frăŃească”, Unio Trium Nationum; ostilitaŃile sunt reluate i are loc lupta de la Apatiu, încheiată nedecis; se ajunge la o nouă înŃelegere (6 octombrie 1437), care însă anula o parte din succesele obŃinute anterior. Această înŃelegere reflectă compromisul dintre cele două tabere 343 , dar care compromis nu convenea nici unei părŃi. În noiembrie răsculaŃii ocupă Turda, Aiudul i Clujul; în a doua jumătate a lunii ianuarie 1438, Clujul, centrul de rezistenŃă al Ńărănimii răsculate, este reocupat de nobili (9 ianuarie 1438) i răscoala este înfrântă. Astfel nobilii pot reînnoi, la 2 februarie, la Turda 344 , uniunea de la Căpâlna, îndreptată făŃi împotriva Ńărănimii răsculate. După răscoala de la Bobâlna, exploatarea seniorială a sporit considerabil, ceea ce a dus la declan area celei de a doua mare răscoală Ńărănescă din Transilvania. Este vorba despre războiul Ńărănesc din Transilvania ( i Ungaria) condus de Gheorghe Doja, desfă urat în 1514. La 24 aprilie 1514, Gheorghe Doja – un Ńăran secui ridicat în rândul micii nobilimii, drept răsplată pentru faptele sale de arme din timpul luptelor antiotomane – a fost numit comandant al oastei cruciate antiotomane, iniŃiate de papa Leon al X lea, care promisese iobagilor participanŃi la cruciadă eliberarea din iobagie 345 . Atra i de această făgăduială Ńăranii s au înscris în număr mare la oaste, trecând peste
341 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 141 342 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 215 343 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 195 344 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 103 345 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 599 211 împotrivirea marilor nobili, ameninŃaŃi să i piardă forŃa de muncă 346 . Cruciada n a avut loc; nemulŃumirile maselor Ńărăne ti oprimate au dus la transformarea ei într un mare război Ńărănesc, îndreptat împotriva asupritorilor. După o serie de victorii (Cenad, Nădlac), Ńăranii au fost înfrânŃi în lupta de la Timi oara de armata nobililor, condusă de voievodul Transilvaniei, Ion Zapolya. Gheorghe Doja a fost prins i executat la capătul unor suplicii cumplite (20 iulie 1514) 347 . O consecinŃă importantă a înăbu irii în sânge a răscoalei din 1514 a fost dezastrul armatelor maghiare în faŃa turcilor de la Mohacs, din august 1526. În condiŃiile războiului cu turcii Ńăranii, pe de o parte nu mai sunt interesaŃi să lupte împotriva otomanilor, iar pe de altă parte consideră oportun momentul pentru a porni o nouă răscoală. Astfel, în toamna anului 1526, în părŃile Lipovei, o mulŃime de Ńărani înarmaŃi se adună în jurul lui Iovan Nevada, „Ńarul” supranumit i Omul Negru 348 . După adunarea Ńăranilor în tabără, încep acŃiunile împotriva nobilimii i marilor negustori. Au fost atacate curŃile nobiliare, caravanele negustore ti, au fost cucerite cetăŃi i ora e, s au împărŃit pământuri răsculaŃilor, obŃinându se importante victorii Ńărăne ti în comitatele Timi , Arad i Zarand. Răscoala a continuat i în 1527. O concentrare importantă de trupe nobiliare la Gyula, precum i pătrunderea trupelor voievodale pe valea Mure ului au condus la înfrângerea Ńăranilor. Mi cările Ńărăne ti vor continua i în perioada următoare. Ele nu sunt prezente doar în Transilvania ci i în Moldova i łara Românescă. De exemplu, în 1583, cu prilejul schimbării domniei în łara Românescă, fostul mare ban Dragomir a încercat să fugă în Transilvania. łărani din 24 de sate l au atacat însă în munŃi i i au luat tot ce avea, „haine bune i scule din aur i argint i mărgăritare i aspri” 349 . Suma imensă de 700.000 de aspri (ce echivala cu preŃul a circa 346 Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 183 347 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor . Vol. II, De la mijlocul secolului al XIV lea pînă la începutul secolului al XVII lea , Bucure ti, 1976, p. 213 348 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 107 349 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 132 212 4000 de boi), confiscată de către Ńărani, ilustra bogăŃia i puterea economică a unor mari dregători. În Moldova importante mi cări Ńărăne ti, îndreptate împotriva boierilor, au loc în anii 1563 i 1566 350 . Apoi cu ocazia impunerii zeciuielii din boi, în 1581 a izbucnit răscoala lăpu nenilor. 2.4.6. Câteva reglementări juridice privitoare la raporturile feudale Dorim cu această ocazie să avem în vedere doar câteva dintre aceste reglementări. În primul rând, considerăm necesar, pentru înŃelegerea cadrului social general, să evidenŃiem rolul i importanŃa actului de constituire a ceea ce mai târziu avea să fie cunoscut în istoriografie sub denumirea de Unio Trim Natiorum . Actul a fost încheiat la 16 septembrie 1437, la Căpâlna, în timpul desfă urării răscoalei de la Bobâlna. Sintagma Unio Trim Natiorum nu apare în textul său; cele „trei naŃiuni” fiind în fond nobilimea maghiară, patriciatul săsesc i frunta ii secuilor, iar alianŃa lor a fost o „uniune frăŃească” 351 . De aici s a născut ideea naŃiunilor privilegiate, care îi excludea pe români 352 . Fiecare parte se obliga să ajute, fără întârziere, pe celelalte, împotriva tuturor du manilor, de orice fel. Cine erau du manii, în împrejurările de atunci, este lesne de înŃeles. łăranii, în majoritate români, erau consideraŃi în primul rând, du manul comun. Născută ca o uniune a privilegiaŃilor laici i biserice ti împotriva Ńăranilor, această construcŃie socială se va transforma într o 350 Ibidem 351 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 216 352 Trebuie să facem precizarea că românii nu erau exclu i pe considerent etnic, naŃional. De altfel această percepere a etnicului, a naŃionalului este de dată mult mai recentă. Este însă adevărat că în categoria „naŃiunilor” privilegiate românii nu prea î i găseau locul. Cum majoritatea românilor, din punct de vedere social, erau catalogaŃi ca fiind în afara „naŃiunilor privilegiate” (recunoscând mai degrabă prin această formulare ideea de stare privilegiată). Din acest considerent, explicabil de altfel din punct de vedere al sistemului feudal, românii, social, nu erau inclu i în categoria „naŃiunilor”. Este drept că ulterior Unio Trium Natiorum a căpătat nu numai o conotaŃie socială, ci i una puternic politică, economică, religioasă chiar, iar mai apoi i o conotaŃie naŃională, etnică. 213 „instituŃie” ce garanta drepturile i libertăŃile „naŃiunilor” privilegiate. Prin această formulă s a accentuat în secolele următoare asuprirea socială, iar mai apoi politică i naŃională 353 . Rezultatele imediate ale acestui act s au concretizat în înfrângerea Ńăranilor. Ace tia din urmă fiind obligaŃi să accepte o nouă înŃelegere cu nobilii. Semnată la Apatiu, în 6 octombrie 1437, noua reglementare prevedea condiŃii mult mai grele pentru Ńărani decât cele anterioare. Perioada care a urmat acestei reglementări a fost la discreŃia marilor feudali, a „naŃiunilor”. Ace tia au impus cre terea obligaŃiilor Ńărăne ti. Claca de la o zi pe an la coasă sau seceră, în 1437, a ajuns să fie la începutul secolului XV, la o zi pe săptămână354 . Darea în bani s a stabilit iniŃial la 10 dinari, apoi la 12 dinari, pentru ca după 6 octombrie 1437 să fie stabilită la 100 dinari 355 . Libera strămutare a Ńăranilor depindea acum de voia stăpânului feudal 356 . Este reintrodusă nona 357 , dijma bisericeasă este reîntărită, iar armata nu era „îngrădită” să „rechiziŃioneze” bunuri aparŃinând Ńăranilor. Rezultatul acestor înŃelegeri, posibile datorită „uniunii frăŃe ti”, a fost înrăutăŃirea stării iobagilor, o îngreunare a condiŃiilor de viaŃă. Ei ajung aproape cu totul la discreŃia puterii stăpânilor lor, zilele de lucru se înmulŃesc, iar dreptul de strămutare este practic suprimat. O conotaŃie aparte în acest sistem de norme i reglementări au i măsurile luate în Transilvania imediat după războiul Ńărănesc condus de către Gheorghe Doja. łăranii au fost constrân i să plătească toate pagubele suferite de către nobili i, în urma unui decret al regelui Vladimir, dat la Buda, nu au mai avut dreptul de a se strămuta de pe o mo ie pe alta, fiind legaŃi pământului 358 . Ei au fost obligaŃi, prin acela i
353 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 194 354 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 144 355 Această dare era plătită diferenŃiat, în funcŃie de averea Ńăranului, iar criteriul de delimitare era acela al numărului animalelor de muncă, al boilor ce puteau fi înjugaŃi. 356 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 216 357 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 410 358 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor . Vol. II, ..., p. 213 214 decret regal, să lucreze o zi pe săptămână pentru stăpânul lor, să plătească anual un florin de aur (100 de dinari), nona era generalizată la toate produsele pământului, pe lângă acestea era păstrată zeciuiala bisericească. Apoi fiecare gospodărie era obligată să dea doisprezece pui, două gâ te i, la zece case, câte un porc îngră at 359 . Căsătoriile erau reglementate, iar un Ńăran nu putea să ajungă niciodată la demnitatea de episcop, i totu i dacă regele ar numi un astfel de episcop, acestuia nu i se vor plăti dijmele. Decretul de la Buda are 71 de articole i reprezintă o reglementare juridică ce a sporit i întărit obligaŃiile Ńăranilor, ce au avut îndrăzneala de a se revolta. O concidenŃă a făcut ca în acela i an, 1514, să i ispă ească i juristul tefan Werböczi culegerea sa de legi i obiceiuri juridice, cu strângerea cărora fusese însărcinat cu apte ani mai înainte. Partea referitoare la Ńărani a fost redactată de către Werböczi sub influenŃa acŃiunilor antiŃărăne ti, dar în primul rând pornind de la dispoziŃiile decretului de la Buda 360 . Pentru că era împărŃit în trei părŃi, acest cod de legi, apărut la Viena în 1517, s a numit Tripartitumul lui Werböczi . Potrivit unui articol al acestui cod de reglementări juridice „toŃi Ńăranii răsculaŃi împotriva stăpânilor lor ar trebui pedepsiŃi cu moartea, totu i pentru a nu curge atâta sânge i pentru a nu pieri întreaga Ńărănime, fără de care nobilimea nu ar putea trăi, urmau să fie pedepsiŃi cu moartea numai căpitanii, centurionii, instigatorii i cei ce uciseseră nobili ori batjocoriseră fete i femei nobile” 361 . Robota a fost statornicită la cel puŃin o zi pe săptămână; nona se extindea i asupra animalelor; la dijmă erau impuse i păsările din ogradă. Darea în bani era prevăzută de la 100 de dinari în sus, iar birul faŃă de visteria regală era dublat de la 1 la 2 florini pe gospodărie. łărănimea era pedepsită la „totală i ve nică
359 Ibidem 360 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor , II, ..., p. 218 361 Apud Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 152 215 iobăgie” 362 , „din tată în fiu” 363 , iar „proprietatea întregului pământ aparŃinând nobilimii” 364 . Legiuirile din 1514 i Tripartitumul lui Werböczi au fost acte fundamentale ce au codificat raporturile dintre nobilime i Ńărănime. DorinŃa nobililor ca toŃi Ńăranii să i fie supu i a fost reglementată juridic. Fără pretenŃia de a fi atins toate aspectele referitoare la aceste norme juridice ale raporturilor sociale, propunem să mai dezbatem doar doar una dintre aceste măsuri, respectiv „ legătura ” lui Mihai Viteazul . „A ezământul” lui Mihai se referă la o serie de reglementări juridice din timpul lui Mihai Viteazul (1593 – 1601), prin care se interzicea rumânilor strămutarea. Nu s a păstrat un act juridic referitor la aceste reglementări. ApariŃia conŃinutului esenŃial al unui act legislativ din timpul lui Mihai Viteazul într un hrisov din 1613 al lui Radu Mihnea ne face să credem că a existat un act anume, ce nu poate fi datat precis 365 , decretat de către Mihai referitor la legarea de glie a Ńărănimii. Potrivit lui Nicolae Iorga, această măsură a fost posibilă în condiŃiile semnării tratatului din 20 mai 1595, prin care domnul muntean devenea „vasalul” principelui ardelean Sigismund Báthory 366 . Boierii munteni, semnând acest tratat „impuneau” practica ca „iobagii i colonii cari prin în elăciune ar fi fugit de pe mo iile lor i s ar fi a ezat pe pământ străin, să fie adu i îndărăt la locul lor de obâr ie” 367 . Legarea Ńărănimii de pământ a fost favorizată de unele condiŃii interne i externe: războiul antiotoman, necesitatea întreŃinerii unei 362 Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 609 363 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 105 364 tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 265 365 Unii dintre istorici plasează data eventuală a emiterii acestui decret în anii 1597 – 1598 (a se vedea Istoria Romîniei , vol. II, ..., p. 993) sau chiar în 1596 (a se vedea tefan Pascu, Ion Iona cu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu Buzău, op. cit. , p. 350), iar alŃii considera că acest act a fost emis cu puŃin timp înaintea campaniei din Transilvania, ceea ce determinat i „ridicarea” într un număr foarte mare al Ńăranilor, ce au plecat spre Alba Iulia, unde se afla Mihai, spre a i cere domnului să anuleze această decizie. 366 Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc , Bucure ti, 1985, p. 427 367 Ibidem 216 armate numeroase de mercenari, rărirea i risipirea populaŃiei rurale în urma deselor incursiuni turco tătare, etc. Pe de altă parte, pentru îngrădirea puterii boierimii ce cutezase să semneze tratatul din 1595, Mihai a căutat să stimuleze constant pe boierii fideli, susŃinând interesele economice ale acesteia. A ezământul legării de glie a contribuit la înrăutăŃirea stării Ńărănimii, dar i la acumularea unor mari averi boiere ti, ceea ce avea semnificaŃia unei acŃiuni politice con tiente. 2.5. ViaŃa cotidiană Gospodaria i locuinŃa . Gospodăria, ca expresie a raportului dintre realitatea geografică, situaŃia social economică, ocupaŃie i tradiŃie, cunoaste o mare varietate. O gospodărie cuprindea, de regulă, casa, vatra construită aparte, adăpostul pentru animale, gropile de cereale, oproane, etc. În ceea ce prive te tipologia acestora putem identifica: gospodăria fără îngrăditură , îndeosebi în zonele de munte, ceea ce înseamnă amplasarea ei în centrul suprafeŃei de teren; gospodăria cu curte deschisă în faŃa casei, cu elemente (grajduri, oproane, etc.) nelegate între ele, specifică zonelor submontane, deluroase; gospodaria cu curte dublă (una în faŃa casei, cealaltă pentru animale i acareturi), specifică zonelor agricole i pastorale; gospodaria cu ocol întărit , în care anexele gospodăre ti sunt a ezate pe toate laturile încât gospodăria pare o mică cetate, specifică zonei Branului, Beiu ului i Marginimii Sibiului 368 . Gospodăriile erau permanente, cele din vatra satului, sau temporale, cele a ezate la o oarecare distanŃă de sat i legate de unele activităŃi sezoniere. În acest ultim caz avem de a face evident cu a ezări cu locuinŃe duble, permanente i sezoniere. Gospodăria sezonieră era folosită doar pe perioada muncilor agricole i pastorale i doar de cei care participau la muncile respective. În toată această perioadă gospodăria din vatra satului era locuită de bătrâni, copii, femei însărcinate, de cei bolnavi ce nu puteau participa la muncile grele ale câmpului. 368 Gospodăriile cu curte proprie erau cel mai adesea împrejmuite, cu garduri din nuiele, iar mai târziu din scânduri. Materialul principal de construcŃie era lemnul, din acest punct de vedere spaŃiul românesc încadrându se în aria arhitecturii lemnului, specifică sud estului european. 217 LocuinŃa constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de viaŃă a poporului, a gustului său, a unei tradiŃii etnice i culturale. Aici se desfă oară cele mai multe dintre activităŃi, se transmite experienŃa de viaŃă, se însu esc moduri de viaŃă, etc. LocuinŃa de suprafaŃă este tipul cel mai răspândit de locuinŃă la români, alături de cea semiîngropată. LocuinŃa cu o singură încăpere constituie cazul cel mai răspândit i mai vechi. Cu timpul va apărea tinda, a doua cameră (cămara) – acest tip de locuinŃă fiind considerat cel tradiŃional la români. Abia în secolul al XVIII lea se va dezvolta locuinŃa cu mai multe încăperi. Elementul central al locuinŃei îl reprezentă vatra, cu sau fără cuptor. Vatra era locul unde se făcea foc, era sursa de căldură, uneori de iluminat, i loc de preparare a hranei. Camera de locuit mai cuprindea: patul, laviŃa, masa i scaune, blidarul, lada de zestre i un minim de elemente de decor. Materialele din care era construită locuinŃa erau lemnul, pământul i piatra (cărămizile se vor folosi abia în secolul al XIX lea). Arhitectura, tehnicile de îmbinare, modul de realizare a acoperi ului (de regula, în două ape) sunt extrem de diverse, condiŃiile locale, contactele cu alte stiluri având un cuvânt greu de spus. LocuinŃele boiere ti i domne ti, modeste la început, erau construite din lemn i piatră, cu pivniŃe i mai multe încăperi. În secolele XVII XVIII stările avute î i construiesc case somptuoase, palate întărite, curŃi domne ti, din piatra i/sau cărămidă, acoperite cu Ńigla. Cele din mediul rural ale boierna ilor au rămas la un stadiu modest. În secolele XVII XVIII începe introducerea aprovizionării cu apa potabilă a unor târguri i ora e, se pavează cu traverse de stejar principalele căi de acces în ora e (Târgovi te, Bucure ti), cre te numărul prăvăliilor, se construiesc hanuri, etc. VestimentaŃia . łăranii î i confecŃionau singuri hainele, producând în gospodarie materia prima (lâna, inul, cânepa) i Ńesăturile respective. Femeile torceau, Ńeseau i împleteau toată iarna lucruri în casa. În sate erau me te ugari care produceau cojoace, căciuli, opinci, pieptare, brâuri din piele. Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (Ńesături) groase de lână. În secolul al XIV lea este atestată roata de tors i cea de depănat, iniŃial în Transilvania. Îmbrăcămintea de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumară. Cea de
218 sărbătoare era mai curată, mai frumos lucrată, completă i strâns legată de tradiŃie prin înfăŃi are. VestimentaŃia celor bogaŃi era cu totul altfel; despre ace tia avem cele mai multe tiri. Contactul cu alte civilizaŃii (orientală, apuseană – italiană, germană, poloneză, apoi rusească) s a manifestat cu prisosinŃă în vestimentaŃia domnitorilor i marilor boieri. Ve mintele sunt o lungă perioadă de timp asemănătoare cu cele de la BizanŃ, unele accesorii sunt occidentale; în secolul marii lupte antiotomane suferă unele influenŃe poloneze, iar după 1541, tot mai prezente sunt cele orientale. Costumul boieresc etalează o gamă largă de forme, de la pălăriile – mitre brodate cu fir de aur, ube de postav de diverse culori, pantaloni strân i pe picior i cizmuliŃe groase la bărbaŃi, la pălăriile cu boruri lungi, cercei lungi i foarte bogate ube de postav aurit i rochii împodobite cu pietre preŃioase, la femei. Din punct de vedere al vestimentaŃiei, viaŃa în târgurile române ti era extrem de diversificată: de la costumul popular românesc, la costumul „nemŃesc” al târgoveŃilor bra oveni i sibieni, de la cizma i căciula rusescă i poloneză, la turbanul i alvarii turce ti. AlimentaŃia . Masa românilor era variată, dar sărăcăcioasă; se mănâncă aproape orice, dar puŃin, în funcŃie de sezon (cel mai greu era spre începutul primăverii, în perioada de „sudură” dintre recolte), în condiŃii modeste de prelucrare a alimentelor primare. La curŃile boiere ti, domne ti i mănăstire ti lucrurile stăteau altfel. OspeŃe mari, abundente, însoŃite de muzică, se încingeau ori de câte ori era nevoie (aniversări, căsătorii, hram, victorii militare). InfluenŃele culinare orientale sau apusene se fac simŃite tot mai mult. Ingrijrea sănătăŃii . Doar curŃile domne ti se bucurau, după reguli moderne, apusene, de posibilitatea de a avea medici speciali ti. Medicii proveneau din apusul Europei. Ponderea cea mai mare în prevenirea îmbolnăvirilor i tratarea bolnavilor o avea „mama natură”, „vrerea Domnului” i „practicile băbe ti”, nu lipsite de misticism i magie. A a se explică faptul că mortalitatea, îndeosebi cea infantilă, era extrem de mare, iar durata medie a vieŃii era scăzută. Despre serviciul sanitar i veterinar, despre măsuri igienico sanitare de profil, cu caracter adminstrativ nu se poate vorbi decât în secolul al XIX lea, în Moldova i łara Românească. AsistenŃă socială au exercitat în aceste vremuri mănăstirile, unele ordine călugăre ti în Transilvania i mai puŃin ora ele.
219 Ciuma, lepra, holera erau frecvente, crimele i ororile războiului amplificând fenomenul. Familia . La baza familiei stătea căsătoria care, în concepŃia populară , constituia un element obligatoriu în ciclul vieŃii. Căsătoria era precedată de logodnă, care se putea face printr un înscris sau fără un act scris, cu consimŃământul celor în cauza. Căsătoria efectivă, după dreptul popular i cel scris medieval, presupunea: manifestarea voinŃei, îndeosebi a tinerilor, rolul părinŃilor fiind mare în realizarea (aranjarea) unor căsătorii, vârsta, adică băieŃii să fie trecuŃi de 14 ani, iar fetele de 12 ani. FormalităŃile încheierii căsătoriei erau asigurate, în sistemul popular, prin nuntă, care era o ceremonie religioasă i laică destinată a face publică căsătoria, introducerea tinerilor în comunitatea sătească. Raporturile dintre soŃi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, principiu consfinŃit de preceptele religioase dominante. Pravilele române ti din secolul al XVII lea stabileau obligaŃia de fidelitate a soŃiei, obligaŃia de a urma pe soŃ, soŃul putând s o certe pe soŃia sa, să o bată, în funcŃie de vină, până la a o pune în „fiare”, în temniŃă (pivniŃă). Zestrea juca un rol important în actul întemeierii familiei. Cei avuŃi ofereau copiilor, chiar i fetelor, zestre bogată. De regulă, fetele veneau cu lucruri gospodăre ti, iar băieŃii cu casa, pământul, vitele i uneltele agricole. După căsătorie se realiza o comunitate de bunuri. La divorŃ, destul de rar, se practica însă sistemul înapoierii bunurilor (zestrei), fapt ce atragea uneori certuri între familiile celor căsătoriŃi. Biserica, foarte puternică este în măsură să impună respectarea instituŃiei familiei. Cu toate acestea „sunt unii i din cei cari din alte eparhii s au mutat la Bucure ti, cari, apucându se de femei străine, uită de ale lor cele legiuite; i, iară , alŃii, nefiind însuraŃi, i socotind întru nimic i frica lui Dumnezeu i poruncile lui, vreau mai bine să aibă femei năimite, fără cununie, nedeosebind cele legiuite de cele fără de lege, i cari i altfel trăiesc în desfrâu, rău i fără de cuviinŃă, ...” 369 . Biserica, prin vocea Patriarhiei de la Constantinopol, încearcă să facă
369 Documente privitoare la istoria românilor , volumul XIV al colecŃiei „Hurmuzaki”, ..., p. 93 220 ordine în ceea ce prive te această situaŃie întâlnită în rândul negustorilor străini prezenŃi în capitala munteană 370 . Măsurarea timpului . Numărarea anilor, în Moldova i łara Românească, se făcea după modelul bizantin, care, ca i modelul ebraic, număra anii de la presupusa facere a lumii, al cărei început convenŃional a fost fixat la 1 septembrie 5509 (î.d.Hr.). În Transilvania, numărarea anilor se făcea după era cre tină i a cărei numărătoare începe de la 25 decembrie anul 754 de la fundarea Romei, când s ar fi născut Iisus Hristos. În Moldova i łara Românească acest sistem s a generalizat treptat din a doua jumătate a secolului al XVIII lea. Începutul anului de la 1 ianuarie s a generalizat în Ńările române începând de la sfâr itul secolului al XVIII lea. Anul era împărŃit în luni, săptămâni i zile. În ora ele din Transilvania, apoi i în turnurile bisericilor, sunt a ezate orologii mari care în tiinŃau locuitorii despre scurgerea timpului. Omul de rând î i rânduia viaŃa după fenomenele astronomice i naturale (alternarea zi noapte, a anotimpurilor) i după sărbătorile religioase.
370 Acest document este o orânduire a Patriarhiei de la Constantinopol, datată pe 31 martie 1592 221 REALITĂłI SOCIALE ÎN PERIOADA PREMODERNĂ (SEC. XVII – XVIII) ViaŃa socială rămâne, cel puŃin în secolul al XVII lea, puternic marcată de feudalitate. În łara Românescă i Moldova putem discuta de o accentuare a procesului de aservire a Ńărănimii i de extinderae a marelui domeniu pe seama proprietăŃii Ńărăne ti. Această extindere a fost în relaŃie cu ascendenŃa boierimii, cu tendinŃele acesteia de a contura un regim nobiliar. În Transilvania, unde tendinŃele regimului nobiliar sunt contracarate de absolutismul princiar, procesul de aservire ne apare, în prima jumătate a secolului XVII, limitat de politica puterii centrale, de măsurile de protejare a structurilor libere, de înnobilarea unor elemente ale Ńărănimii libere. Cu toate acestea se remarcă tendinŃa evidentă de întărire a servajului ereditar 1. Constituirea rezervei se bazează la începutul secolului al XVIII lea pe munca obligatorie, pe robotă. ObligaŃia prestării unei zile pe săptămână pentru feudal, pe rezerva seniorială, este acum sporită la două i chiar mai multe zile pe săptămână. Hotarul dintre nobil i nenobil este tot mai evident. LegislaŃia statului oferă o imagine de ansamblu asupra unei Ńărănimi aservite, supuse unor obilgaŃii foarte mari faŃă de nobilime, stat i biserică. 1. Cadrul demografic general Secolul al XVII lea se situează, din punct de vedere al surselor i izvoarelor demografice, în perioada prestatistică. În asemenea condiŃii nu putem face decât estimări generale ale cadrului demografic. Pe baza izvoarelor demografice păstrate putem face câteva estimări privitoare la 1 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 247 222 numărul populaŃiei. Ca i în alte state europene, secolul al XVII lea a marcat în łările Române o stagnare demografică, unii dintre cercetători vorbind chiar de un recul demografic 2. Dinamica demografică stă i în legătură cu fărâmiŃările pricinuite de evenimentele politice i militare. Ea este influenŃată de mobilitatea excesivă, în interiorul i în afara frontierelor, de factori adiacenŃi, calamităŃi naturale, epidemii, care rămân o constantă a acestei perioade. În łara Românescă i Moldova, războaiele i crizele de tot felul, dar i răcirea temporară a climei au condus la o instabilitate demografică. Urmarea acestor realităŃi provocate sau obiective au fost intervalele de foamete i epidemii (îndeosebi ciumă), care au dus la semnificative diminuări ale populaŃiei. Izvoarele vremii menŃionează constant astfel de calamităŃi. Dar scăderea sau stagnarea nivelului demografic nu s a datorat doar acestor factori negativi i a mortalităŃii ridicate în rândul copiilor, ci s a datorat i deplasărilor de populaŃie, mai precis robirilor masive i fugii Ńăranilor aserviŃi peste hotare (dintr o Ńară românescă în alta, dar i în alte state vecine) 3. CirculaŃia populaŃiei dintr o Ńară în alta, dinspre Transilvania spre Moldova i łara Românescă, dar i invers, înregistrează proporŃii semnificative. Negative sunt pentru Ńările române îndeosebi emigrările în afara hotarelor, cu însemnate consecinŃe economice. Anii 1602 – 1604 au fost pentru łara Românescă ani, nu numai de instabilitate politică, ci i ani cu recolte slabe, de foamete, „de muriau oamenii pe drumuri” 4, ani de reapariŃie i răspândire a ciumei. În 1623 a avut loc năvălirea tătarilor, care au jefuit i robit o bună parte din Moldova i łara Românescă. În anii 1634 – 1636 s a înregistrat în łara Românescă un îngrijorător fenomen de risipire a satelor din cauza măsurilor fiscale întreprinse de domnie. Anii 1659 – 1661 au fost în întreg spaŃiu românesc ani grei de lupte, însoŃite de distrugeri i robiri de către turci i tătari, de foamete i ciumă. Spre
2 tefan tefănescu, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu , Bucure ti, 1996, p. 15 3 Cel mai adesea, fuga era generată de dorinŃa de a scăpa de sarcini, în primul rând fiscale, dar i pentru a beneficia un timp de statutul privilegiat de coloni ti. 4 tefan tefănescu, op. cit. , p. 15 223 sfâr itul secolului al XVII lea, ani 1681 – 1686 au fost marcaŃi de calamităŃi naturale, cutremure, secetă, invazii de lăcuste, epidemii 5. În secolul XVII intervalele de pace au fost rare, scurte i urmate aproape invariabil de năvăliri i pustiiri, mai ales tătăre ti. Cronicarii înregistrează cu satisfacŃie perioadele de pace. Miron Costin vorbe te cu mai multe ocazii despre astfel de perioade caracterizate prin „mare păci i lini ti i mare fericii”, cu mare belug „în pâine, în vin, în stupi, mare roadă în toate” 6. De obicei lucrurile nu stăteau astfel i populaŃia łărilor Române extracarpatice era afectată mai degrabă de războaie, pustiiri i robiri. Călătorii străini vorbesc despre sutele de mii de români luaŃi în robie. Perioadelor de calamităŃi naturale, războaie i pustiiri, cu repercursiuni negative asupra efectivelor umane, le au urmat i perioadele de relativă lini te, de redresare economică, de bel ug, favorabile refacerii potenŃialului demografic. În această ambianŃă se poate constata un spor al a ezărilor în łara Românescă de la 2100, la începutul secolului al XVII lea, la 2800, la sfâr itul lui 7. Numărul satelor i cătunelor în Moldova, pentru aceea i perioadă este estimat la aproximativ 3000 8. Potrivit estimărilor demografice, pornind de la numărul a ezărilor, populaŃia fiecăreia dintre cele două Ńări române extracarpatice era de aproximativ 500.000 locuitori, fiind ceva mai ridicată în łara Românescă. tefan tefănescu, luând o medie de 15 familii pentru fiecare localitate i considerând că aceste familii ar avea o medie de 5 membri, a ajuns să considere că populaŃia Moldovei se ridica, la sfâr itul secolului al XVII lea, la cifra aproximativă de 750.000 locuitori 9. Acela i autor consideră că populaŃia tuturor Ńărilor române, inclusiv Dobrogea, se ridica la 4.000.000 locuitori. Considerăm însă această cifră puŃin exagerată. Covâr itoarea majoritate a populaŃiei
5 Ibidem 6 Apud Istoria românilor , vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601 – 1711/1716) , Bucure ti, 2003, p. 390 7 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 244 8 Apud tefan tefănescu, op. cit. , p. 16 9 Ibidem 224 continua să trăiască în mediul rural, asta de i ora ele i târgurile tind să aibă un rol tot mai important în economie. Secolul XVII lea, în Transilvania, debutează cu perioada finală a Războiului de 15 ani, încheiat în 1606. Teritoriul transilvan fusese în ace ti ani terenul desfă urării a numeroase conflicte militare, o ti turce ti i habsburgice traversându l în repetate rânduri. Războiul european de 30 de ani (1618 – 1648) a adus alte sacrificii umane i materiale pentru locuitorii Transilvaniei, „preŃ al cre terii prestigiului ei în Europa acelei vremi” 10 . După asediul Vienei (1683), turcii sunt treptat alungaŃi din Pannonia i conflictele militare se vor muta, după această dată, până în 1711, în spaŃiul Transilvaniei, cu importante pierderi de vieŃi omene ti i de ordin material. În Transilvania sunt înregistrate valuri de ciumă în 1621 – 1623, 1633 – 1634, 1646 – 1648, 1661 – 1662, 1678, apoi în primii ani ai secolului al XVIII lea, în vremea confruntărilor militare dintre o tile lui Francisc Rákóczi al II lea i cele imperiale. Urbariile i inventarele de domenii înregistrează case pustii, ale căror locuitori au murit de ciumă 11 . Între calamităŃile naturale se înscriu inundaŃiile, seceta, grindina, vânturile năprasnice, apoi invaziile de lăcuste, cum au fost cele din 1690 – 1694. Toate acestea conduc la distrugerea mijloacelor de subzistenŃă i agravează condiŃiile de viaŃă ale locuitorilor Principatului. Numărul populaŃiei poate fi aproximat la un milion. Estimarea numărului populaŃiei din Transilvania, Partium i Banat, luând în considerare variabilitatea datelor de care dispunem, manifestând în acela i timp o anumită prudenŃă a datelor parŃiale, ar fi următoarea 12 : Teritoriul Sfâr . sec. Încep. sec. Mijl. sec. Încep. sec XVI XVII XVII XVIII Transilvania 700. 000 400.000 900.000 750.000 Partium 380.000 250.000 400.000 375.000 TOTAL 1.080.000 650.000 1.300.000 1.125.000 Banat 300.000 350.000 500.000 400.000
10 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 471 11 Ibidem , p. 472 12 Ibidem , p. 474 225 Sub raport etnic, românii reprezintă majoritatea absolută a locuitorilor, constituind adevărate blocuri etnice în łara Făgăra ului, în łara HaŃegului, în Năsăud, în Maramure , în MunŃii Apuseni, fiind prezenŃi pretutindeni în Transilvania. PopulaŃia rurală locuie te în a ezări variabile ca mărime, de la sate cu 15 case, la sate cu 50 i chiar peste 100 de case. Marea majoritate variază între 15 i 50 de case 13 . În a doua jumătate a secolului al XVIII lea conscripŃiile i statisticile înregistrează, în Transilvania, un spor apreciabil de populaŃie. ExplicaŃia acestei cre teri stă în sporul natural al populaŃiei ca urmare a prefacerilor petrecute în această perioadă în viaŃa social economică. PopulaŃia ora elor . Sub raportul populaŃiei, ora ele i târgurile din spaŃiul românesc, cunosc anumite prefaceri în perioada dintre începutul secolului al XVII lea i sfâr itul epocii fanariote. Constatăm o asimilare a vechilor elemente străine (sa i, germani, galiŃieni, armenii, maghiari) din ora ele Moldovei i łării Române ti. Sporesc însă numărul grecilor, dar adesea sub această denumire se „înglobau i aromânii” 14 . Ora ul în această perioadă nu reprezintă mari aglomerări umane. Multe din a ezările oră ene ti numără între 200 i 500 de case, uneori mai puŃin, adăpostind o populaŃie de 1500 – 2500 locuitori 15 . Ora ele sunt relativ puŃine, iar ponderea populaŃiei urbane este foarte scăzută. În Transilvania, cea mai „urbanizată” dintre principatele române, populaŃia urbană abia ajungea la 5 % din totalul populaŃiei 16 . Călătorii străini consemnează afirmarea demografică a principalelor a ezări urbane, Bucure tiul i Ia ul înregistrând cre teri substanŃiale, iar în Transilvania, Clujul, Sibiul, Bra ovul sau Alba Iulia.
13 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 244 14 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfâr itul epocii fanariote (1601 – 1821) , Bucure ti, 2000, p. 367 15 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 244 16 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 475 226 Colonizarea vabilor . Stabilirea vabilor în Transilvania nu a fost rezultatul unei mi cări populare spontane, ci rezultatul unei decizii a statului austriac. Războiul purtat cu succes de Austria împotriva Turciei (1716 1718), victoria prinŃului Eugen la Petrovaradin i cucerirea Timi oarei la 13 octombrie 1716 i au obligat pe turci să părăsească Banatul. Alipirea Banatului la Austria s a realizat prin tratativele de pace de la Karlowitz. Sub numele de „Banatul timi orean”, a apărut un nou teritoriu administrativ austriac condus direct de autorităŃile centrale vieneze. Ca domeniu al Coroanei, era subordonat unui guvernator, devenind un spaŃiu de colonizare, pentru ca astfel statul austriac să obŃină venituri mai mari din impozite. Majoritatea celor nou stabiliŃi în Banat veneau din vestul i sud vestul Imperiului german. Colonizarea Banatului s a realizat în trei etape. A început după Pacea de la Passarowitz (1718), sub împăratul Carol al VI lea, i s a încheiat odată cu războiul cu turcii (1737 1739). Cea de a doua perioadă a debutat cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza i a luat sfâr it prin alipirea Banatului la Regatul ungar, în 1778. Ultima etapă mai importantă a colonizării a avut loc sub împăratul Iosif al II lea, între anii 1782 1787. Colonizarea era o acŃiune condusă de stat, dar nu s a desfă urat fără greutăŃi deoarece noii coloni ti erau la origine Ńărani, iar Viena era mai interesată în minerit, deoarece vroia să atace supremaŃia industrială a Angliei, FranŃei i Olandei. De asemenea, mulŃi principi germani s au opus emigrarii unor forŃe calificate. Dar procesul de colonizare s a dovedit finalmente un succes: în decursul unui secol, părŃile de vest ale actualei Românii nu numai ca au recuperat rămânerea în urmă faŃă de Transilvania, ci, în anumite domenii (minerit, transporturi, industrie), au devansat teritoriile locuite de sa i. În afară de germani care au fost numiŃi vabi, de i puŃini dintre ei erau suabi în Banat au venit i cehi, italieni, francezi (valoni) i spanioli. Erau cu toŃii în majoritate catolici, criteriu principal al acceptarii lor de către Casa imperială habsburgică. Odată ajun i sub administraŃie ungurească, noii coloni ti germani au fost mai receptivi decât sa ii sau românii faŃă de eforturile politice ale ungurilor. Cum însă nu erau separaŃi biserice te de unguri, la ei încercările de maghiarizare au avut mai mult succes. După 1918 i au declarat doar ezitant
227 aderararea la statul român deoarece dorinŃa lor ar fi fost să rămână în acela i stat cu vabii de pe Dunăre. Actualii vabi sătmareni chiar dacă nu sunt prima comunitate germană în zonă au ajuns aici în 1712, în urma solicitării contelui Alexander Karolyi, ce avea ca punct de plecare „războaiele curuŃilor” de la începutul secolului al XVIII lea, care avuseseră consecinŃe devastatoare pentru regiune. vabii sătmareni trăiau în circa 40 de a ezări, pur germane sau mixte române ti ungure ti germane. Dar lor avea să le fie hărăzită o soartă amară: stabilirea pe domeniile nobiliare le a impus condiŃii de iobăgie greu de îndurat, iar eforturile de maghiarizare din secolele XIX i XX – faŃă de care erau expu i intens, fiind catolici i constituind o comunitate puŃin consolidată etnic – au avut efecte puternice. În 1773, administraŃia austriacă a înfiinŃat cinci centre forestiere în Maramure colonizând germani din Zips (sa ii sipseri) 17 . Printre ei erau nu numai Ńărani, ci i numero i meseria i i mineri, care i au adus o contribuŃie esenŃială la dezvoltarea acestui Ńinut. La comunitatea lor s au adaugat coloni ti germani din Europa centrală i de vest i, împreună, i au putut menŃine specificul etnic până astăzi, în ciuda diferitelor dificultăŃi. 2. Structuri sociale (secolul XVII) În această perioadă au loc mai multe prefaceri ce se caracterizează prin câteva trăsături esenŃiale. Mai întâi, în Principate, în legătură cu pătura superioară, cu boierii, are loc o schimbare progresivă a criteriului de nobleŃe, mo ia , prin noul criteriu, slujba domnească 18 . A doua trăsătură, de data aceasta în legătură cu pătura de jos, este slăbirea i în cele din urmă, dispariŃia (secolul XVIII) însemnatei i străvechii instituŃii a rumâniei . Paralel cu aceasta, are loc procesul de formare a unei Ńărănimi libere de drept, juridic, legaŃi însă prin dijmă, dări i clacă
17 Alexandru Filipa cu, Istoria Maramure ului , Bucure ti, 1940, p. 154 18 Acest nou criteriu se impune progresiv, el însă va fi consacrat definitiv prin reforma domnului fanariot Constantin Mavrocordat. 228 de mo ia pe care se a ează 19 . În sfâr it, ca o consecinŃă a acestui fenomen, e legiferarea a ezămintelor agrare, adică a obligativităŃii, pe de o parte, pentru proprietari de a da Ńăranilor de pe mo iile lor fânaŃ i ima , în suprafeŃe determinate, pe de altă parte, pentru săteni de a presta muncă, servicii i dijmă, după norme de asemenea determinate 20 . 2.1. Cazul łării Române ti i Moldovei În secolul al XVII lea structurile i relaŃiile sociale continuă în general aceea i evoluŃie, specifică secolului anterior. În multe cazuri unele caracteristici ale feudalităŃi acum se pot observa mult mai clar, asta, pe de o parte, datorită adâncirii acestor relaŃii, iar pe de altă parte, datorită unei mai mari bogăŃii de izvoare i surse de documentare. Privind din alt punct de vedere putem observa o tendinŃă novatoare, generată cu precădere de schimbările ce au loc la nivel european, dar i datorită extinderii i intensificării comerŃului european, în care Principatele române sunt tot mai prezente. 2.1.1. Boierimea Încă, în secolul al XVII lea, stăpânirea pământului îl face pe individ „nobil”. Era boier cel care avea o mo ie. Boier este prin urmare nu numai cel care deŃinea suprafeŃe foarte mari de pâmânt, zeci i sute de sate, ci i mo nenii sau răze ii care stăpâneau în devălmă ie un singur sat. Fără nici o îndoială însă, erau boieri i dregătorii domne ti, aceia care deŃineau funcŃii administrative importante, cei care strângeau dările, ce conduceau armata sau împărŃeau dreptatea domniei. Accentul cade însă asupra pământului, asupra nobleŃei teritoriale. Nu putem vorbi de o boierime cu diplome, cu privilegii statornicite prin tradiŃie, i care să poată să se opună autorităŃii domne ti. Adevărata diplomă nobiliară era dată de întinderea i numărul satelor cuprinse în domeniul boieresc. Dincolo de mărimea domeniului, a averii, în secolul XVII, boieria este legată de domnie, chiar i noŃiunea de boier era sinonimă cu aceea de
19 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 501 20 Ibidem 229 dregător. A boieri înseamnă a numi pe cineva într o anumită slujbă 21 . Domnul putea, a adar, boieri pe oricine, indiferent de originea acestuia, iar oricine îl slujea pe domn căpăta drepturile i prijilegiile boiere ti. Din această perspectivă boieria este puternic legată de domnie. PuŃini sunt însă aceea care, dintr o condiŃie socială modestă să ajungă mari boieri, a a cum a fost cazul lui Matea Băjescu, fiul unui oră ean din Câmpulung Muscel, care, după un lung stagiu la cancelaria domnească, a ajuns în cele din urmă mare ban (1669 – 1672) 22 . Cu timpul însă, pe măsură ce organismul de stat devine tot mai complex, cu cât sarcinile fiscale cresc, proces legat în primul rând de sporirea suzeranităŃii turce ti, cu atât însemnătatea dregătoriilor cre te. Bucurându se de favorurile domne ti, de scutirile fiscale, de veniturile rezultate din slujbele îndeplinite, ace ti dregători ajung bogaŃi, posesori de mo ii (pe care adesea le cumpără), de imobile, i tot mai important, de bani. Dregătoria devine o Ńintă tot mai râvnită, un adevărat titlu de nobleŃe. Odată ajuns dregător o persoană poartă titlul respectiv toată viaŃa. Urma ii pun preŃ pe faptul că se trag dintr un dregător, ei Ńin de titlul de mazil , care se dă urma ilor înalŃilor demnitari, dar care nu au reu it să obŃină pentru ei o dregătorie 23 . În perioada următoare, în cele două Ńări române extracarpatice, s a ajuns la o adevărată categorie socială a mazililor, ceea ce explică importanŃa tot mai mare pe care o capătă dregătoria. Ace ti mazili 24 aveau o organizare militară, asemenea curtenilor, ei reprezentând o parte a elitei sociale. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir, criteriul nobleŃei îl formează deopotrivă slujba, ca i mo ia. El consideră a fi boieri pe toŃi aceea care erau inclu i în rândul dregătorilor, curtenilor, călăra ilor i răze ilor. Totu i el înclină să i considere pe răze i mai degrabă Ńărani decât boieri. Cu toată atotputernicia domniei, în Principate, după modelul Republicii nobiliare poloneze, se încearcă instaurarea regimului 21 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 409 22 Ibidem , p. 410 23 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 502 24 Cea dintâi menŃiune documentară a lor este din 1601: Stavrinos vistierul ne spune că Mihai Viteazul, pe când se afla încă la Câmpia Turzii, a poruncit căpitanului Gheorghe RaŃ să ia „cătanele, pe Mârza cu mazilii i pe valoni” i să înconjure cetatea Făgăra ului, unde era deŃinut fiul său Nicolae Pătra cu. 230 nobiliar. TendinŃa de constituire a regimului politic nobiliar nu urmează un drum constant ascendent. În deceniul al doilea i al treilea, tensiunile i conflictele dintre boierime i domnie au fost mai degrabă manifestări ale divergenŃelor de politică externă 25 , decât ale tendinŃei de constituirea a statului boieresc. Odată cu întărirea controlului turcesc tot mai prezent a fost i procesul de levantinizare a boierimii române ti, cu efecte dramatice asupra boierimii autohtone, care s a văzut tot mai mult înlăturată din viaŃa publică. În aceste condiŃii eforturile boierimii române ti autohtone s au concentrat spre o luptă nouă, aceea împotriva intru ilor alogeni. În aceste circumstanŃe, atitudinile boierimii autohtone nu năzuiau la instaurarea unui regim nobiliar, ci la îndepărtarea concurenŃei levantine. În ajunul domniei lui Matei Basarab i Vasile Lupu, boierimea lezată în interesele sale de către influenŃa levantină se orientează pentru a instaura domnii favorabile intereselor sale 26 . În a doua jumătate a secolului, scindarea boierimii în tabere rivale, precum i presiunea tot mai crescândă a grecilor a năruit speranŃa instaurării unui regim nobiliar. 2.1.2. Starea Ńărănimii Se distingeau în această perioadă două categorii mari ale Ńărănimii, liberă i aservită. La rândul lor, după modul de stăpânire a pământului, după gradul de libertate personală, ca i după avere, acestea se grupau în diferite pături sociale, ca de pildă: mo neni (răze i ), rumâni (vecini ), oameni cu învoiala , Ńărani liberi fără ocină , poslu nici 27 , etc. łăranii liberi . Mo neanul sau răze ul, cu excepŃia unor îngrădiri comunitare, era stăpânul deplin pe partea lui de mo ie i pe persoana sa, de care putea dispune după cum dorea. În secolul XVII majoritatea mo nenilor trăiau încă în devălmă ie, păstrându se 25 Existau două orientări principale în ceea ce prive te politica externă a Principatelor; o primă direŃie era orientată spre puterile cre tine, iar a doua era pentru acceptarea suzeranităŃii otomane. 26 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 248 27 tefan tefănescu, op. cit. , p. 19 231 organizarea comunitară. Satele de răze i i mo neni sunt răspândite mai ales în regiunea subcarpatică, în judeŃele i Ńinuturile de sub munte. Ele i au păstrat libertatea, atât datorită faptului că nu erau plasate pe direcŃia spre care î i îndreptau atenŃia marii stăpânitori de pământ, adică zonele de câmpie, acolo unde terenurile erau mai fertile i mai prielnic agriculturii i satele mai rare, dar i pentru că rezistenŃa comunităŃilor săte ti a fost mai puternică în regiunile amintite. łăranii liberi sunt încă numero i în secolul al XVII lea în łările Române extracarpatice, dar numai unii i au păstrat delniŃele, cei fără pământ fiind nevoiŃi să lucreze cu învoiala pe pământurile boiere ti i mănăstire ti, dând dijmă în produse i prestând unele munci 28 . Ei nu erau însă cu totul la dispoziŃia stăpânilor de pământ, ei prestând muncile în conformitate cu „contractul” încheiat în momentul a ezării lor pe mo ie. Această categorie socială începe a se afirma cu precădere spre sfâr itul secolului al XVI lea, când, în urma unor măsuri fiscale, precum cea din timpul lui Mihnea Turcitul (1577 – 1583 i 1585 – 1591), prin care introduce impunerea individuală în dauna impunerii colective, ei încep a i câ tiga în sânul ob tii săte ti o individualitate tot mai evidentă 29 . Pe de altă parte, după legarea de glie din timpul lui Mihai Viteazul, aceia dintre Ńărani care se a ează pe o mo ie i dovedesc că nu sunt rumâni nici de „mo tenire”, nici de „legătură”, rămân liberi, fără să depindă personal (juridic) de stăpânul pământului. Sub raport fiscal ei nu mai depind nici de fostul sat din care au plecat, dar nici de noul în care s au a ezat; impunerea fiscală este a a cum am arătat una individuală. Mo nenii i răze ii erau supu i jurisdicŃiei domne ti, ca orice om liber. De asemenea ei erau supu i la plata tuturor dărilor, precum i la prestarea slujbelor i muncilor către domnie. ExistenŃa acestei puternice categorii sociale a dus la conturarea unui sistem social diferit în spaŃiul românesc de cel întâlnit în Ńările Europei Occidentale. Exploatarea Ńărănimii s a făcut mai mult fiscal i mai puŃin juridic,
28 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 410 29 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 506 232 Ńărănimea liberă constituind baza fiscală a statului 30 , dar i principala forŃă militară. łăranii cu învoiala . În terminologia vremii, Ńăranii fără mo ie erau numiŃi „cnezi fără ocină”, „oameni slobozi fără mo ie” sau „judeci cu capul, fără mo ie”. Ei formau o categorie de mijloc, între Ńăranii liberi i cei aserviŃi. Se bucurau de libertate pesonală, dar trăiau pe pământ străin, în anumite condiŃii, stabilite pe bază de învoială. łăranii liberi fără ocină apăruseră încă din a doua jumătate a secolului al XVI lea i proveneau din rândul mo nenilor care î i vânduseră partea de mo ie, fără să se vândă i pe ei, ca persoane, fiind liberi „numai cu capul” 31 . Ei însă nu deŃin delniŃe i sunt obligaŃi să depindă economic de un proprietar de pământ. Treptat boierii reu esc să impună i acestor Ńărani importante obligaŃii în muncă 32 , la început mai puŃin, dar care treptat va fi tot mai mare. Cea mai importantă obligaŃie era însă dijma în produse, întâlnită pretutindeni. łăranii dependenŃi . După gradul lor de dependinŃă ei pot fi împărŃiŃi în mai multe categorii: rumâni sau vecini , poslu nici , coliba i , sloboziani . Rumânii sau vecinii formau majoritatea Ńărănimii aservite. Caracteristic acestei categorii sociale era dependinŃa personală. Numărul lor a crescut considerabil în timpul lui Mihai Viteazul. Nu numai în urma cunoscutului act prin care Ńăranii erau legaŃi de glie s a ajuns la această situaŃie. „Legătura” lui Mihai având rolul de a lega de glie pe Ńăranii fugari i pe cei instalaŃi pe anumite mo ii, i care nu mai puteau fi revendicaŃi de către vechii stăpâni. Ceea ce a dus la o cre tere semnificativă a Ńăranilor aserviŃi a fost însă fiscalitatea împovărătoare, care a dus la vânzarea de către mo neni nu numai a mo iei, ci i a propriei libertăŃi. O măsură similară, prin care erau legaŃi de glie Ńăranii fugari, a fost luată i în Moldova, în anul 1628 33 . Prin această măsură erau împiedicate revendicările fo tilor stăpâni, ce continuau la infinit, i
30 tefan tefănescu, op. cit. , p. 20 31 Ibidem 32 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 507 33 Ibidem , p. 505 233 totodată, contribuia la restabilirea stabilităŃii fiscale, ameninŃate de imposibilitatea strângerii dărilor de la Ńăranii fugari. łăranii dependenŃi, cu unele excepŃii, intrau sub jurisdicŃia domenială, iar conflictele dintre ei le judeca ob tea, comunitatea sătească. Raporturile dintre rumâni i stăpânii lor erau reglementate de către norme de vechi drept românesc, invocate în documente sub numele de „legea Ńării”, „obiceiul vechi”, „obiceiul pământului”, precum i de către normele cuprinse în pravilele tipărite în secolul al XVII lea. Poslu nicii erau Ńărani dependenŃi care beneficiau de scutiri de dări către domnie, dar erau la discreŃia stăpânului, în special în privinŃa obligaŃiei în muncă. ExistenŃa acestor comunităŃi se datora imunităŃii senioriale. Ei locuiau în preajma curŃii stăpânului. În afara agriculturii, unii poslu nici mai practicau i îndeletniciri speciale (vieri, ciobani, pescari, morari, s.a.) sau anumite me te uguri (cojocari, ciobotari, rotari, olari) sau erau simpli argaŃi 34 . Unii aveau loturi individuale, alŃii se hrăneau din ceea ce le dădea stăpânul mo iei. Coliba ii 35 formau o categorie asemănătoare cu a poslu nicilor. Ei aveau obligaŃii, îndeosebi în muncă, atât la câmp, cât i la curte, în schimbul unor scutiri de dări către stat. Ei proveneau din categoria Ńărănimii complet sărăcită, atât dintre rumâni, cât i din rândul Ńăranilor liberi. Ei nu aveau dreptul la lot de pământ, iar din diverse raŃiuni nici nu putuseră intra în categoria Ńăranilor cu învoială. FaŃă de stăpânul mo iei pe care locuiau se aflau într o situaŃie juridică de dependinŃă foarte accentuată. Slobozianii 36 erau locuitorii „sloboziilor”, formate, mai cu seamă, din colonizări de oameni ce nu erau înscri i la fisc. Personal ace tia erau liberi i fără a constitui obiectul unui litigiu. Documentele îi consemnează drept oameni „fără bir i fără stăpân”. CondiŃiile de întemeiere a sloboziilor (domne ti, boiere ti sau mănăstire ti), au variat de la o perioadă la alta, de la o regiune la alta, totdeauna, însă, locuitorii lor au beneficiat la înfiinŃarea satului de scutiri temporare de dări, de
34 tefan tefănescu, op. cit. , p. 23 35 Ibidem 36 Ibidem 234 libertate personală i de obligaŃii mai reduse decât ale rumânilor. Cu timpul însă satele lor erau transformate în sate de rumâni. 2.1.3. Oră enii Locuitorii ora elor sporesc ca număr i însemnătate în perioada pe care o cercetăm. Târgurile se înmulŃesc, populaŃia lor se măre te. SituaŃia lor socială este ceva mai bună decât a Ńărănimii. Ei nu recunosc drept stăpân decât pe domn, faŃă de care au însă numeroase obligaŃii. Atât în łara Românescă cât i în Moldova cei mai mulŃi sunt me te ugari, unii ocupându se însă i cu cultivarea pământului 37 . Numărul i diversitatea breslelor cre te; me te ugarii, micii industria i i negustorii devin tot mai numero i38 . Oră enii au case tot mai frumoase i mai curate, dar tehnica de construcŃie nu diferă mult de cea din mediul rural 39 . La mijlocul secolului al XVII lea, în Moldova se înregistrează 68 de localităŃi urbane, iar în łara Românescă 35. Ceea ce scade, în această perioadă, este „hotarul”, terenul care aparŃine Ńârgurilor sau ora elor i care este folosit pentru agricultură, pă unat sau fânaŃ de către oră eni. Domnii încep să dăruiască din hotarul târgurilor, uneori chiar târguri întregi unor apropiaŃi. tim astfel că Ilia Alexandru (1666 – 1668) dăruise lui Ursaki vistiernicul, la nunta acestuia, târgul cheia i Drăc anul; Constantin Cantemir (1685 – 1693) le dăruise apoi lui Iordache Ruset vornicul 40 . 2.1.4. łiganii, robii Tot mai mult, acum i în secolele care vor urma, se va împământeni ideea că Ńiganii sunt o categorie socială, i nu una etnică. ToŃi Ńiganii sunt robi, fie ai boierilor, fie ai mănăstirilor sau ai domnului. „ToŃi boierii au Ńigani i îi folosesc cu vârf i îndesat ca robi i pot să i vândă i să i asuprească după cum vor. łiganul nu are dreptul să stea la judecată”, relata un anonim catolic la 1688 41 . Numărul Ńiganilor este într o continuă cre tere. Despre sporul natural al „fecunzilor Ńigani” 37 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 412 38 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 509 39 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 412 40 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 510 41 Apud Istoria românilor , vol. V, ..., p. 413 235 vorbe te chiar i Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae 42 . În gospodăria boierescă Ńiganii erau brutari, bucătari, lăutari, feciori de casă, iar Ńigăncile slujeau ca lucrătoare la gherghef i ca doici. Ei erau consideraŃi o avere de către stăpânii lor. łiganii robi nu puteau fi omorâŃi, iar dacă aceasta se întâmpla, uciga ul era pedepsit cu moartea, dacă între timp nu se înŃelegea cu proprietarul victimei. CondiŃia de rob se transmitea ereditar, fără posibilitatea de a se răscumpăra. Căsătoriile mixte erau evitate, dacă se întâmpla, omul liber devenea rob i el, indiferent dacă era bărbat sau femeie. 2.2. Stări sociale în Transilvania Sub raportul stratificării sociale, situaŃia din Transilvania este mult mai complexă. Nobilimea transilvană î i vede semnificativ întărită poziŃia în condiŃiile constituirii Principatului de sine stătător. Pe de altă parte puterea i autoritatea princiară este acum în măsură să substituie vechea autoritate regală. Ordinea feudală în Principat a fost însă reglementată prin hotărâri ale adunărilor Ńării impuse de către principi. Acestea sunt codificate i grupate în două culegeri, respectiv: ConstituŃiile Aprobate ale Transilvaniei ( Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum ) din 1653 i ConstituŃiile Compilate ale Transilvaniei ( Compillatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum ) din 1669 43 . 2.2.1. Nobilimea Nobilimea i a sporit rândurile prin a ezarea în Transilvania a unui număr însemnat de mari nobili, fugiŃi din teritoriile maghiare ocupate de către turci i Habsburgi. Ace tia, în scurtă vreme au ajuns stăpânii unor întinse domenii funciare, dar i în fruntea unor înalte dregătorii 44 . Pe de altă parte, nobilimea a fost întărită numeric i de 42 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , Bucure ti, 1973, p. 296 – 297 43 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 483 44 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 125 236 politica de înnobilări practicată de către principi. Cazuri ca acela al iobagului Ioan Halga din Hălmagiu, ridicat în rândul nobililor, la 18 septembrie 1680, de către Mihai Apaffi, nu sunt rare 45 . Între aceste elemente nou înnobilate se aflau i români (pu ca i i dorobanŃi – iobagi cu obligaŃii militare – din Chioar, Maramure , HaŃeg i Făgăra ) sau secui 46 . Acest val de înnobilări este creat de către principi pentru a constitui o bază socială i militară statornică, aceea a micii nobilimi, ce urma a contracara puterea marii nobilimi. Dar faŃă de puterea economică i politică a marii nobilimi, aceea a nobilimii de rând, cu toate că era numeroasă, s a restrâns tot mai mult. Ace ti mici nobili nu se deosebeau foarte mult, economic vorbind, de Ńăranii iobagi, cu care trăiau împreună în acelea i sate 47 . Se constată prezenŃa unui număr foarte mare de nobili în timpul domniei lui Mihail Apaffi faŃă de prima jumătate a secolului al XVII lea. Puterea i poziŃia marilor magnaŃi nu putea fi clintită însă. Nobilimea mijlocie o urma îndeaproape, în speranŃa pătrunderii în structurile acesteia. Ca urmare a scăderii autorităŃii princiare, marea nobilime reu e te să acapareze puterea politică centrală în Principat sub principii AcaŃiu Barcsai i Mihail Apaffi. Slăbiciunile autorităŃii centrale ies în evidenŃă tocmai în timpul confruntărilor politice i militare turco austriece de la sfâr itul secolului al XVII lea i începutul secolului următor. Comitatul s a dovedit a fi terenul clasic de manifestare a autorităŃii nobiliare i în această perioadă. Acestea reprezentau locul i sorgintea imunităŃilor i privilegiilor feudale. În cuprinsul lor sunt răspândite posesiunile domeniale ale nobililor, iar conducerea comitatelor se afla pe de a ntregul în mâinile marii nobilimi 48 . Un articol din cunoscutele Approbatae Constitutiones conchidea: „nobilimea nu este obligată să servească pe nimeni din constrângere, fără libera sa învoire i nici principii nu o pot constrânge, în special în funcŃii financiare” 49 . Adesea autoritatea i privilegiile nobiliare sunt 45 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 512 46 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 483 47 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 125 48 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 483 49 Ibidem , p. 483 – 484 237 menŃinute chiar i pe domeniile princiare, autoritatea princiară fiind astfel limitată chiar pe propriile ei domenii. Autoritatea principelui se deteriorează, în condiŃiile în care nobilimea se manifestă puternic în viaŃa politică i socială. Domeniile princiare sunt într o continuă decădere, restrângându se în favoarea marii nobilimi 50 . Plecând de la această realitate, principele î i pierde cel mai important suport al autorităŃii sale, independenŃa economică i financiară, fiind nevoit să facă ulterior jocul nobilimii. În aceste condiŃii, spre sfâr itul secolului al XVII lea, viaŃa politică rămâne puternic dominată de nobilime, de lupta dintre diferitele facŃiuni nobiliare 51 . În viaŃa politică internă dieta câ tigă un rol foarte important, stările reu ind să răstoarne raportul de forŃe în favoarea lor în materie de iniŃiative politice. 2.2.2. Statutul social al preoŃilor PreoŃii catolici i protestanŃi obi nuiŃi nu sunt înregistraŃi de conscripŃii, ei au obŃinut un statut privilegiat ce le permitea să posede pământ, de asemenea să folosească pământul scutit al bisericii. Adesea primeau pământ din partea unor nobili sau chiar din partea unor Ńărani. Ei pot Ńine i jeleri 52 . Rar se întâlnesc preoŃi care au obligaŃii senioriale. Bisericile confesiunilor recepte erau dotate cu pământuri, cu venituri. PreoŃii i predicatorii sunt i ei înzestraŃi cu părŃi din dijme. Pe preoŃii protestanŃi, Gabriel Bethlen i a chiar înnobilat, fire te pe perioada preoŃiei, bucurându se, i ei i mo ia lor, de prerogative i scutiri nobiliare. Această scutire s a extins apoi i asupra preoŃimii catolice. În schimb, preoŃii ortodoc i sunt înregistraŃi aproape totdeauna de către urbarii, fie în listele iobagilor, fie separat. Ei provin în majoritatea cazurilor din iobăgie, iar bisericile ortodoxe nu erau înzestrate cu o mo ie i astfel, preoŃii sunt nevoiŃi să trăiască pe mo iile 50 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 263 51 Relevant pentru această situaŃie este i faptul că, la intrarea lor în Transilvania, o tile austriece, Habsburgii, au negociat cu reprezentanŃii nobilimii, nedorind a recunoa te o altă autoritate. 52 David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII lea , vol. I, Supu ii , Bucure ti, 1986, p. 99 238 lor, supuse prestaŃiilor. De obicei nu erau supu i la obligaŃii în muncă, dar erau supu i taxelor, daturilor i onorariilor. De altfel, cum ortodoxia nu făcea parte dintre religiile recepte ale Ńării, nici preoŃimea ei nu s a bucurat de drepturile i privilegiile celorlalŃi preoŃi. ObligaŃia preoŃilor ortodoc i la dijmă faŃă de stăpânul pământului e codificată prin Compilatae (p. I, tit. IV, art. 63), în ciuda repetatelor scutiri 53 . În secolul al XVII lea, pentru a i atrage la protestantism s au schiŃat totu i anumite intenŃii de îmbunătăŃire a soartei lor. Scutirile sau privilegiile preoŃimii ortodoxe se reduc la scutirea de slujbe obi nuite iobăge ti i de dijme, de asemenea le este permisă strămutarea. Cu toate acestea condiŃia preoŃilor era net superioară iobagilor, a a explicându se tentaŃia i sporirea preoŃimii. 2.2.3. łărănimea În scaunele secuie ti i săse ti putem observa faptul că s a păstrat libertatea locuitorilor, fapt datorat vechilor privilegii. łărănimea din satele acestora î i desfă ura activităŃile economice în cadrul tradiŃional, pe care încercau să l apere. Cu toate aceste se constată un proces de aservire a locuitorilor de rând. ObligaŃiile fiscale i militare ale secuilor a dus la împovărarea multor secui a a încât mulŃi dintre ei au ajuns în situaŃia de iobagi. În adunarea din 1622 se hotăra anularea scutirii iobagilor secui de plata dărilor către stat, fapt ce a contribuit din plin la sărăcirea lor. Numeroase sate săse ti din comitate au cunoscut de asemenea condiŃia stării iobăge ti 54 . łărănimea săsească din scaune chiar dacă nu a fost iobăgită, în realitate a resimŃit i ea exploatarea patriciatului săsesc din ora e i din centrele scaunelor, o situaŃie mult mai grea aveau în schimb sa ii de pe pământul crăiesc, ce au ajuns într o deplină iobăgie 55 . O Ńărănime liberă exista apoi în HaŃeg i Zarand, în regiunea MunŃilor Apuseni i Chioarului, precum i în Făgăra , zone locuite mai mult de români. În regiunea Banatului Ńărănimea liberă se menŃine în
53 Ibidem , p. 101 54 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 485 55 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 125 239 zonele montane, de margine. Asfel de Ńărănime exista de regulă i în întinsul hotarelor, unde a supravieŃuit i ca urmare a prestării pazei. łărănimea aservită forma în Transilvania i în acest secol categoria cea mai numeroasă. Cei mai mulŃi dintre români continuând a avea statutul de iobagi. De la o zi pe săptămână, cât fusese robota datorită stăpânului la începutul secolului al XVI lea, ea ajunge prin hotărârea dietei din 1714 la patru zile pe săptămână pentru iobag i la trei zile pentru jeler 56 . Se înregistrează acum trei fenomene care îngreunează i mai mult situaŃia Ńărănimii iobage, anume: deposedarea ei de pământ de către nobilime, mic orarea continuă a sesiilor supu ilor i scăderea puterii economice a gospodăriilor deopotrivă prin reducerea numărului de animale necesare lucrului 57 . Răpirea pământurilor iobăge ti, de regulă a celor mai bune, devine o practică nobiliară curentă în cea de a doua jumătate a secolului al XVII lea. Aservirea Ńăranilor liberi, a satelor care au reu it să i păstreze libertatea, în această perioadă se intensifică. Principalele obligaŃii ale iobăgiei erau censul, dijma i robota 58 , la acestea adăugându se numeroase alte obligaŃii i, evident, monopolurile senioriale. Jelerii, numero i i ei, sunt tot oameni dependenŃi, dar se deosebesc de iobăgimea ereditară, nu numai prin starea lor materială inferioară, dar mai ales prin raportul în care se găsesc cu stăpânul. În mod obi nuit ei nu sunt posesorii unei sesii, dar nici nu sunt socotiŃi ca fiind legaŃi de stăpân i de pământ 59 . Adesea ei nu sunt posesori nici de case, locuind la cei pentru care lucrează. Calitatea de jeler însă este una nesigură, lipsită de un statut propriu, supusă arbitrajului dreptului privat. Jelerii prestau slujbele convenite cu stăpânii la a ezarea lor pe mo iile acestora. Urbariile reglementează obligativitatea zilelor de robotă pentru jelerii cu casă, dar i pentru cei fără casă.
56 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 514 57 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 485 58 Bujor Dulgău, Raporturi feudale în satele din łara Oa ului în sec. XVI – XIX , în Satu Mare. Studii i comunicări , IX X, 1992 – 1993, Satu Mare, 1993, p. 96 – 101 59 David Prodan, op. cit ., p. 102 240 3. MutaŃii cu implicaŃii sociale în statutul Principatelor Române RealităŃile politice i militare de la sfâr itul secolului al XVII lea au condus la redimensionarea sferelor de influenŃă în spaŃiul central i sud estic european. Imperiul Habsburgic se transformă într un stat dunărean. Alături de aceasta, afirmarea Imperiului Rus i rivalitatea austro polonă, pe fondul declinului otoman, conferă semnificaŃii particulare trecerii dinspre perioada clasică spre cea a Europei luminilor. Vorbind despre spaŃiul Europei de la începutul secolului luminilor, Pierre Chaunu 60 confirmă faptul că integrarea spaŃiului central european în spatul habsburgic marchează „trecerea decisivă de la Europa mică la una mare”. 3.1. Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania Succesele militare ale armatelor austriece, la sfâr itul secolului al XVII lea, au decis în mod hotărâtor soarta luptei pentru stăpânirea teritoriilor Europei Centrale în favoarea Habsburgilor. Opera de organizare a regimului habsburgic s a exercitat paralel cu acŃiunile militare i politice, încă înaintea păcii de la Karlowitz (1699). Încă de la început Imperiul a Ńinut ca Transilvania să nu fie doar un simplu obiect al cuceririi. Viena o dorea ca o mo tenire de drept a coroanei maghiare, iar sub pretextul eliberării armatele austriece au pătruns în spaŃiul transilvănean 61 . Cercurile politice de la Viena nu se limitau acum doar la o simplă lărgire a sferei de influenŃă asupra provinciilor smulse turcilor, în general, i asupra Transilvaniei, în particular, ci încercau să le transforme în părŃi componente ale imperiului 62 . „fortăreaŃa” transilvană fusese dorită de către Habsburgi pe toată durata stăpânirii otomane la Dunărea de Jos 63 . Încă din timpul asediului Vienei (1683) 60 Pierre Chaunu, CivilizaŃia Europei în secolul luminilor , vol. I, Bucure ti, 1986, p. 62 61 David Prodan, Supplex Libelus Valachorum . Din istoria formării naŃiunii române , Bucure ti, 1984, p. 134 62 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 369 63 Barbu tefănescu, op. cit. , p. 90 241 imperialii au încercat să negocieze cu principele ardelean Mihai Apaffi termenii unui înŃelegeri secrete 64 . Ulterior este trimis iezuitul Antidie Durod cu misiunea de a convinge pe ardeleni să realizeze o alianŃă cu łara Românescă, sub autoritatea împăratului austriac, i să accepte de bună voie trupele imperiale în Transilvania 65 . Proiectul tratatului cerut principelui ardelean prevedea ca Transilvania să reia cu împăratul, acum i rege al Ungariei, raporturile pe care le a avut cu regii Ungariei înainte de cucerirea turcească 66 . Durand î i prezintă proiectele drept salvatoare pentru Transilvania, vorbind despre protecŃia împăratului împotriva voinŃei turcilor de a ceda Transilvania Poloniei. În urma consolidării poziŃiilor austriece în teritoriile ocupate de la turci, politica Vienei devine tot mai intransigentă, iar cercurilor conducătoare din Transilvania nu li se mai deschid căi diplomatice pentru a contrabalansa presiunea austriacă. Marii nobili transilvăneni, protestanŃi în mare parte, nu doreau acceptarea sistemului austriac centralizat. Ei erau reprezentanŃii unei societăŃi în care autoritatea nobiliară, de factură feudală era încă foarte mare. Presiunea austriacă devine însă tot mai puternică. Armatele imperiale, conduse de generalul Caraffa, au pătruns în spaŃiul Principatului ocupând un ir de cetăŃi. În aceste condiŃii Transilvania a declarat, la 9 mai 1688, că renunŃă la suzeranitatea otomană i trece sub protecŃia împăratului Leopold I 67 . Prin această declaraŃie, întărită de dieta întrunită la Făgăra în 13 mai 1688, ia sfâr it perioada suzeranităŃii otomane în Transilvania i începe perioada suzeranităŃii austriece care durează până la 1867 68 . Moartea lui Mihail Apaffi (15 aprilie 1690) a deschis imperialilor calea spre înlăturarea ultimei „ficŃiuni de autoritate transilvană” 69 (fiul principelui, 64 Ibidem 65 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 152 66 Istoria Romîniei , vol. III, Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII lea i începutul secolului al XVIII lea. Destrămarea feudalismului i formarea relaŃiilor capitaliste , Bucure ti, 1964, p. 226 67 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român , Bucure ti, 1997, p. 163 68 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 152 69 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 163 242 un copil de 14 ani, care, de i proclamat principe de către nobili, Mihail Apaffi al II lea, a fost constrâns să plece la Viena). În condiŃiile morŃii lui Mihail Apaffi I Poarta l a numit ca principe pe Emeric Thököly, care urmat de armate turce ti i sprijinit de Constantin Brâncoveanu, precum i de cele ale nobililor reformaŃi, a pătruns în Transilvania (august 1690). Bătălia de la Zărne ti, din 21 august 1690, a dat câ tig de cauză lui Thököly 70 . În noile condiŃii austriecii au considerat mai înŃelept să revină la calea negocierilor, abandonată în favoarea forŃei. DiplomaŃia austriacă a încercat astfel, făcând mai multe compromisuri, să reglementeze raportul dintre Imperiu i Principat. În acest sens, la cererea CurŃii, generalul Caraffa a elaborat, în 1690, un plan pe care l a înmânat împăratului Leopold I. Urmând sfatul generalului, de a asocia presiunile cu concesiile, împăratul a dat la 4 decembrie 1691 a a numita Diplomă leopoldină , care, prin cele 18 articole ale sale, fixa statutul politic i regimul intern al Transilvaniei. Prin acest act, ce sancŃiona alipirea Transilvaniei la Imperiu, este reflectat compromisul dintre noua stăpânire i stările privilegiate 71 , care, acestea din urmă, î i asigurau respectarea i chiar întărirea statutului politico juridic, cu importante consecinŃe asupra sferei economice i sociale. Diploma exprimă intenŃia unei integrări depline în structurile Monarhiei cu observarea situaŃiei internaŃionale care obliga la păstrarea unei aparenŃe de autonomie. MenŃionând separarea de Ungaria, „actul constituŃional” consfiinŃe te baza juridică a administraŃiei austriece. Diploma garantează, într un moment de incertitudine, ideea continuităŃii Principatului în persoana lui Apaffi II, recunoscând „naŃiunile” politice i religiile recepte, privilegiile stărilor, cu excepŃia dreptului la rezistenŃă, dar i legile Principatului (Approbatae et Compilatae , Tripartitumul lui Werböczi )72 . Este menŃinută dieta, organele administrative i judecătore ti ale Ńării, cu toate rânduielile lor 73 . Puterea militară a principatului era subordonată direct Consiliului aulic de 70 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 372 71 Barbu tefănescu, op. cit. , p. 90 72 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 284 73 David Prodan, Supplex Libelus Valachorum ..., p. 134 243 război. Diplomei leopoldine i s a asociat rezoluŃia lui Alvinczi (1693) i o diplomă referitoare la religie (1693) care deopotrivă au sporit drepturile împăratului, devenit suveranul incontestabil. Guberniul, instituŃia administrativă organizată în 1693 a creat o reprezentanŃă la Viena care se constituia în Cancelaria aulică a Transilvaniei (1694). Această instituŃie va fi adevăratul guvern al Transilvaniei, fiind condusă de un cancelar aulic i ase consilieri. Instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania nu aduce în aparenŃă prea mari modificări în sistemul politic al Principatului. Diploma Leopoldină din 1691, actul fundamental al organizării provinciei în noile condiŃii, menŃine regimul celor trei „naŃiuni” – atât social, cât i naŃional (maghiară, săsească i secuiască) i patru „religii recepte” (catolică, reformată, evanghelică i unitariană), cu excluderea majorităŃii române ti de la reprezentarea în dietă, din funcŃiile administrative i juridice. Religia ortodoxă nici pe mai departe nu e acceptată. În Transilvania noua stăpânire austriacă a menŃinut relativa autonomie a Principatului. Căutând însă un echilibru favorabil puterii centrale, prin Contrareformă, în cadrul mai larg al Ńelurilor sale sud est europene, Imperiul austriac urmăre te să modifice raporturile religioase în favoarea catolicismului, componenŃa politică a sistemului constituŃional transilvănean. Cauzele acestui efort sunt în primul rând laice i mai puŃin religioase, deoarece întărirea catolicismului însemna totodată i consolidarea noului regim. Habsburgii aveau nevoie de un sprijin politic i religios mai mare decât putea să i ofere foarte redusa minoritate catolică. În acest scop era nevoie nu numai să fie întărit catolicismul, ci i să fie redus rolul calvinismului maghiar i să fie diminuat numărul ortodoc ilor. Prin urmare, la propunerea iezuiŃilor, Curtea de la Viena a pus în aplicare planul de a converti la catolicism masele de români ortodoc i. 3.1.1. Unirea cu Biserica Romei Unirea bisericii rutene i române a fost o acŃiune a Contrareformei ce răspundea depotrivă intereselor de durată ale catolicismului, cât i politicii Habsburgilor. AcŃiunea de convertire a românilor din Principat avea un precedent în trecerea clerului rutean la
244 Unirea de la Brest (1596) 74 , apoi în CroaŃia, la Marča (1611) 75 , a urmat convertirea rutenilor din Ungaria Superioară (1646)76 . În contextul înaintării Habsburgilor către sud estul Europei, în 1688, este creată Episcopia unită de Sirmium Hopovo, care i reunea pe vlahii i sârbii din Voievodina,77 urmată de convertirea unui număr de preoŃi români din zona Satu Mare (începând cu anul 1689) 78 . Îndată ce Ardealul ajunsese în stăpânirea austriecilor acŃiunea i propaganda calvină trebuiră să cedeze în faŃa celei catolice, sprijinită acum de Habsburgi 79 . Convertirea românilor la catolicism, care formau majoritatea populaŃiei Transilvaniei, apărea în faŃa CurŃii imperiale ca un mijloc de modificare esenŃială a raportului de putere din Principat. Pe de altă parte, interesul CurŃii era i acela de a rupe legăturile biserice ti ale ardelenilor cu românii din Principate. Celor trei „naŃiuni” politice, ea putea să le opună, dacă românii ar fi fost convertiŃi la catolicism, o forŃă social politică de mare pondere 80 . Împăratul Leopold I, sfătuit de către iezuiŃi i intuind avantajele politice proprii ale atragerii românilor i rutenilor la Unirea religioasă cu biserica catolică, nu a întârziat să dea publicităŃii o patentă imperială, în august 1692, prin care promitea clerului unit de rit grecesc scutiri i privilegii asemănătoare credincio ilor romano catolici 81 . Era o ofertă tentantă pentru preoŃimea română. Unii clerici români se arătau receptivi la propaganda catolică, preocupată mai mult să pună în lumină avantajele de ordin social, economic i politic, i mai puŃin pe cele de ordin spiritual 82 . Cu toate acestea, abia în 1697, după mai multe negocieri, se ajunge la o înŃelegere, când se obŃinuseră semnăturile mitropolitului Teofil i a unui număr de 12 protopopi 83 . 74 Ioan Horga, Europa Luminilor , Oradea, 2002, p. 172 75 Ibidem 76 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 285 77 Ioan Horga, op. cit ., p. 172 78 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 285 79 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 269 80 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 165 81 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 797 82 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 165 83 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 797 245 Pentru preoŃii români se deschidea calea depă irii stării umile – economice i sociale – în care se aflau. Puteau deveni egali cu preoŃii i ierarhii a a numitelor religii recepte. Plecând de la acest aspect, ne apare o convergenŃă de aspiraŃii i interese între propunerile CurŃii vieneze i cele ale românilor transilvăneni. Pentru ambele părŃi „unirea religioasă era o cale unică i sigură de depă ire a imobilităŃii medievale i de dislocare a regimului nobiliar transilvănean” 84 . Printr un memoriu, din acela i an 1697, „statul catolic” ardelean cerea împăratului să facă apel către preoŃii ortodoc i români ca să îmbrăŃi eze catolicismul, promiŃându le scăparea de povara dărilor i beneficierea de privilegiile preoŃilor romano catolici; „majestatea sa să se îndure a i face pe preoŃii i călugării de rit grec să se bucure de acelea i privilegii i drepturi de care se bucură acum nu numai preoŃii catolici, ci chiar i preoŃii unitarieni, lutherani i calvini” 85 . Acest memoriu a fost dus de iezuitul Paul Barany, parohul Bisericii Romano Catolice din Alba Iulia, la Viena. În paralel, la un astfel de proiect, ce urmărea atragerea populaŃiei ortodoxe de data aceasta spre calvinism, au lucrat i conŃii calvini Nicolae Bethlen i Banffi. Prin intermediul cardinalului Leopld Kollonich, împăratul Leopold I dă o rezoluŃie la 14 aprilie 1698 prin care li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare din cele patru religii recepte, urmând a beneficia de privilegiile preoŃilor acelei religii, sau a rămâne în vechea lor credinŃă. Pentru a fi însă siguri că preoŃii români se vor uni cu catolicii, în secret împăratul a trimis comandantului militar al Transilvaniei, generalul Rabutin, însărcinarea ca „din toată puterea lui să se ostenească ca preoŃii români nu cu altă religie fără numai religia catolică să se unească” 86 . Cum rezoluŃia amintită nu a fost suficient de clară, ori bine receptată, Leopold Kollonich a revenit cu unele precizări. La 2 iunie 1698 el adresa un manifest către preoŃii români ardeleni, prin care se preciza că urmau a se 84 Ioan Lumperdean, NaŃiune i confesiunea în secolul al XVIII lea: OpŃiuni i preocupări pentru reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni , în volumul colectiv Etnie i confesiune în Transilvania (secolele XIII – XIX) , coordonat de Nicolae Boc an, Ioan Lumperdean i Ioan Aurel Pop, Oradea, 1994, p. 69 85 Dumitru Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a populaŃiei române ti , Bucure ti, 1973, p. 13 86 Ibidem , p. 14 246 bucura de privilegiile bisericii i preoŃilor catolici numai aceia care vor mărturisi i vor crede ce învaŃă Biserica Catolică, i mai ales cele patru puncte florentine 87 , respectiv: 1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Sfânta Împărtă anie se poate face i cu pâine nedospită; 3. Duhul Sfânt purcede i de la Tatăl i de la Fiul (Filioque); 4. existenŃa Purgatoriului. După moartea lui Teofil, în vara anului 1697, în scaunul mitropolitan vacant ajunge tânărul Atanasie Anghel. În septembrie 1697 el pleacă în łara Românescă pentru a primi hirotonisirea. Spre deosebire însă de înainta ii săi, Atanasie Anghel a trebuit să semneze un îndreptar dogmatic, liturgic i canonic în 22 de puncte. Asta însă nu l a împiedicat, a a cum spunea Silviu Dragomir, ca într un scurt timp să deschidă „poarta bisericii sale propagandei unioniste” 88 . Acesta a reluat chestiunea Unirii într un nou sinod, întrunit tot la Alba Iulia (7 octombrie 1698), în prezenŃa a 38 de protopopi. Ace tia acceptă Unirea, dar cu condiŃia să i păstreze obiceiurile i ritul ortodox 89 . Între condiŃiile puse de către sinod pentru a accepta Unirea amintim: menŃinerea tradiŃiilor bisericii ortodoxe, respectarea vechiului calendar pentru ceremonii, sărbători i posturi, preoŃii străini să nu poată sluji în bisericile unite decât prin recomandare, preoŃii să poată spune în române te evanghelia i predica, credincio ii absenŃi de la ceremoniile liturgice să fie privaŃi de funerariile religioase. Se cere de asemenea, ca la moartea lui Atanasie Anghel, sinodul să poată alege succesorul, pe care Sfântul Scaun i Curtea de la Viena să l recunoască i să l confirme, iar patriarhul din Imperiu să l hirotonisească. Se face precizarea că „obiceiurile i obligaŃiile preoŃilor trebuie să parvină exclusiv de la sinod” 90 . Chiar dacă procedurile au fost viciate de intenŃii i presiuni, Unirea se constituie ca realitate instituŃională, dovadă ca
87 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol. II, Bucure ti, 1994, p. 293 – 294 88 Apud Sorin ipo , Silviu Dragomir – istoric , Cluj Napoca, 2002, p. 226 89 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 155 90 Ioan Horga, TradiŃie i noutate în spiritualitatea românescă greco catolică din epoca luminilor. Episcopia de Oradea , Oradea, 1996, p. 13 247 aceasta devine o referinŃă în politica Guberniului i stărilor transilvănene 91 . AcŃiunea catolică a trezit o puternică reacŃie a nobilimii, mai întâi pentru că era majoritar protestantă, iar apoi, datorită scutirilor i privilegiilor promise preoŃimii române 92 . OpoziŃia a fost categorică din partea calvinilor care erau dominanŃi în starea nobiliară. În aceste împrejurări Curtea de la Viena emite, la 16 februarie 1699, o nouă Diplomă Leopoldină (prima Diplomă a Unirii) în care este recunoscută Unirea, garantându le celor uniŃi privilegiile i protecŃia oficială. Diploma se referea direct la preoŃii români, uniŃi, pe care îi scute te de obligaŃiile feudale, de robotă, garantându le parohiile i bunurile acestora 93 . Pe lângă această latură materială, există i o altă chestiune ce a dus la actul de Unire a unei părŃi a românilor cu Biserica Romei i anume încercarea acestora de a răspunde tendinŃelor calvinismului ce se manifesta în sensul asimilării elementului românesc. Pe de altă parte, nobilimea protestantă solicită ca Unirea să poată fi făcută, a a cum promisese împăratul prin decretul din 1698, cu oricare din religiile recepte ale Ńării, încercând să declan eze o vastă acŃiune de atragere a românilor la calvinism sau cel puŃin de convingere să rămână la vechea lor credinŃă 94 . De altfel, cei mai mulŃi dintre românii ortodoc i, marea masă a laicilor nobili i Ńărani, au optat pentru păstrarea vechii credinŃe, văzându se în elaŃi în a teptările lor de însă i diploma imperială care îi ignoră. Această situaŃie stârne te nemulŃumiri chiar i la Viena, care îl consideră nesigur pe Atanasie Anghel, acuzându l i de abuzuri i moravuri incompatibile cu funcŃia sa. Chemat la Viena pentru a da explicaŃii i prevăzând consecinŃele neplăcute ale acestei convocări, Atanasie Anghel convoacă un mare sinod pe 4 septembrie 1700, căruia i se cere un consimŃământ i o împuternicire mai largă pentru acŃiunea sa 95 . La Viena Atanasie Anghel negociază termenii unei noi diplome 91 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 287 92 David Prodan, Supplex Libelus Valachorum ..., p. 141 93 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 288 94 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 798 95 David Prodan, Supplex Libelus Valachorum ..., p. 143 248 pentru Unire, care să extindă prevederile sale i asupra mirenilor 96 . Rezultatul a fost astfel acordarea de către împărat a celei de a doua Diplome Leopoldine pentru Unire (19 martie 1701), care conceptualizează principalele deziderate ale clerului român: acordarea de privilegii, scutiri i prerogative asemănătoare celor de care se bucurau clericii catolici 97 . Scutirea preoŃilor de sarcinile publice, de dări, de vămi, de dijme asemenea nobililor Ńării i garantarea integrării mirenilor uniŃi în statusul catolic însemna considerarea lor între stări. Diploma prevede însă i introducerea unui teolog latin, un iezuit, care urma să supervizeze actele episcopului i să asigure puritatea doctrinei 98 . Noua diplomă oferea practic posibilitatea poporului român de a părăsi statutul de tolerat, oferindu i perspectiva de a face parte din naŃiunile constituŃionale ale Transilvaniei 99 . În mare parte însă, aceste prevederi nu au fost respectate, nu acela i lucru se poate spune însă i despre teologul iezuit, care a fost instalat cât mai repede cu putinŃă pe lângă Episcopie. Această a doua Diplomă a Unirii poate fi considerată actul de na tere, instituŃională, a Bisericii Unite Române. Atanasie Anghel este numit, la 15 iulie 1701, de către Curtea imperială, episcop al naŃiunii române, primind i titlul de consilier imperial. 3.2. Domniile fanariote. O nouă politică turcească pentru łara Românescă i Moldova În urma experienŃei pe care Poarta a trăit o în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) în Moldova, i înlăturarea ultimului domn pământean, tefan Cantacuzino (1714 – 1716), în łara Românescă, Imperiul Otoman hotără te introducerea unui nou regim politic 100 . Timp de mai bine de o sută de ani cele două Ńări române sunt
96 Istoria românilor , vol. V, ..., p. 798 97 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 288 98 Ibidem 99 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 155 100 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 299 249 guvernate de către domni recrutaŃi în mare parte din influentele familii constantinopolitane fanariote. Acest gen de regim a fost posibil în condiŃiile în care „grecizarea”, „levantinizarea” boierimii, în spaŃiul celor două Principate, a fost o realitate prezentă mult înaintea debutului secolului al XVIII lea. Pe de altă parte, în condiŃiile politice în care Imperiul habsburgic i Rusia i au manifestat tot mai puternic interesul pentru supremaŃia la linia Dunării, Poarta a început să numească în scaunele de la Ia i i Bucure ti principi mult mai siguri, care prezentau o garanŃie pentru puterea otomană 101 . Pe de altă parte, recesiunea otomană antrenase mi carea de eliberare a Ńărilor române care, cu ajutorul puterilor cre tine, încercaseră să iasă de sub autoritatea turcească. BogaŃii fanarioŃi greci s au dovedit a fi soluŃia în aceste condiŃii pentru turci. Domnii sunt numiŃi direct de către Poartă, iar boierii pierd, pe lângă dreptul de a alege pe domn i pe acela de a se alege un domn dintre ace tia. Cu toate acestea boierimea a mai păstrat o oarecare influenŃă în numirea unor domni de către poartă, de exemplu, la moartea lui Nicolae Mavrocordat, boierii munteni propun, cu succes, sultanului să l numească domn pe fiul lui Nicolae, Constantin Mavrocordat 102 . A fost ultimul caz cunoscut însă, turcii impunându se tot mai mult în politica internă a celor două Principate. A a cum precizează i Nicolae Iorga, până în perioada de până la 1768, putem vorbi de un „fanariotism de tradiŃie românescă” 103 , în care fondul autohton a dat o puternică expresie evoluŃiei pe tărâm cultural artistic i ecleziastic. Tot mai mult, de la instaurarea acestui regim, fanarioŃii devin instrumente prin care puterea suzerană controlează łara Românescă i Moldova, fără ca formal să fie abolită autonomia acestora. Mai mult decât în epoca precedentă, nu mai poate fi vorba acum de o politică externă proprie a celor două Principate. Fanariotismul nu a fost un fenomen particular, exclusiv legat de Principatele dunărene, el a avut un caracter mai general, care se manifestă, potrivit cu statutul juridic al Ńărilor intrate
101 Istoria românilor , vol. VI, Românii între Europa Clasică i Europa Luminilor (1711 – 1821) , Bucure ti, 2002, p. 442 102 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 342 103 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători , Bucure ti, 1981, p. 351 250 sub stăpânire otomană, fie la nivelul conducerii politice i parŃial ecleziastice ca în Ńările române, fie în ierarhia bisericii în sudul Dunării 104 . Instaurarea domniilor fanariote nu a însemnat doar un simplu abuz al turcilor, schimbând un domn cu altul, a însemnat ceva mai mult, regimul politic, statulul juridic al Ńărilor române fiind modificat. Modificările intervenite afectează instituŃiile fundamentale, domnia i sfatul domnesc, în general întregul sistem administrativ i politic. Acest statut antrenează i declinul puterii militare, armata Principatelor reducându se doar la garda domnească. Noul regim se baza pe o clientelă boierescă, fanariotă, dar i pe acordul boierimii autohtone, ameninŃate în poziŃiile sale, i care colaborează cu domnul în schimbul garantării statutului ei de Stare. Imperiul Otoman nu a dislocat însă structurile tradiŃionale politico administrative, sistemul proprietăŃii feudale, de i le a controlat i subordonat intereselor sale. Aici găsim, de altfel, principala diferenŃă între regimul fanariot i cel al pa alâcurilor; în Principate dominaŃia otomană era una indirectă, iar în al doilea caz una directă 105 . În realitate formula fanariotă a fost un compromis între autonomie i administraŃia directă 106 . Statutul de autonomie a fost pătrat, dar el a suferit considerabile limitări. Privit în ansamblu secolul fanariot nu a fost doar o perioadă de suferinŃe i greutăŃi, ci a fost i începutul drumului spre modernitate, contribuind la formarea identităŃii naŃionale a românilor, în special la boierii nemulŃumiŃi de afirmarea elementelor grece ti. Apoi, secolul fanariot poate fi numit i „secolul reformelor” 107 , întrucât de a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieŃii sociale – fiscalitate, relaŃii agrare, administraŃie, justiŃie, biserică i cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări i modernizări.
104 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 299 105 Ibidem , p. 300 – 301 106 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 180 107 Ibidem , p. 181 251 4. Reformism i modernizare în secolul Luminilor Secolul al XVIII lea este o perioadă în care s a adus în discuŃie i s a încercat aplicarea, uneori cu succes, a unor importante sisteme de reformare a societăŃii, în sensul modernizării acesteia. Acest proces a început în Transilvania, dar i în celelalte regiuni controlate direct de către Habsburgi, sub influenŃa directă a regimului austriac. ÎnfluenŃate de succesele înregistrate, cu precădere în Oltenia, care revine în interiorul graniŃelor łării Române ti, în 1739, după ce fusese integrată în structurile imperiale austriece în urma tratatului de la Passarowitz (1718), domniile fanariote au încercat aplicarea unor astfel de reforme care să consolideze statul i autoritatea centrală, făcând posibilă funcŃionarea instituŃiilor statului. În cele ce urmează o să încercăm să surprindem câteva din proiectele reformatoare, pe care le considerăm mai relevatoare pentru tendinŃele acestui secol, i care într un mod direct au pus accentul i pe reformarea socială, în special, a societăŃii, în general. 4.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat Reformismul, în special cel din domeniul fiscal, fusese încercat încă din perioada predecesorilor pământeni (Antioh Cantemir i Constantin Brâncoveanu), îndată după tratatul de la Karlowitz (1699). Reformele fiscale din 1700 i 1701 au rămas fără o continuitate în celelalte sectoare, a a încât efectele acestora nu s au soldat cu importante mutaŃii novatoare. Politica reformistă a regimului fanariot a debutat în vremea primului domn Nicolae Mavrocordat, „un remarcabil om de cultură, atent la problematica timpului său” 108 . Politica reformistă fanariotă se manifestă într o perioadă preliminară printr o încercare de stabilizare a populaŃiei rurale în vederea funcŃionării sistemului fiscal. Aplicarea acestor reforme cunoa te un maxim de intensitate în timpul
108 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 300 252 domniilor lui Constantin Mavrocordat (1730 – 1769) 109 , care a domnit alternativ în łara Românescă i Moldova. Prin prisma măsurilor reformatoare domnia acestui fanariot poate fi integrată în aceea a spiritului european iluminist al vremii sale. Constantin Mavrocordat mo tenise de la tatăl său înclinaŃia spre cultură, învăŃase în coli superioare, cuno tea limba italiană, franceză, turcă, persană, greaca modernă i clasică, Ńinea corespondenŃă cu personalităŃi culturale de peste hotare, era, într un cuvânt, un spirit iuminist. Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre boieri i Ńărani, pune în faŃa domnului fanariot două alternative: să continuie procesul reformelor sau să revină la situaŃia de dinaintea acestora. OpŃiunea domnului fanariot s a fixat în sensul continuării reformelor, a extinderii lor în tot spaŃiul celor două Principate. Începutul reformelor l a constituit un hrisov din 7 februarie 1741. Devastările i deplasările de populaŃie din timpul războiului ruso austro turc (1735 – 1739), precum i reintegrarea Olteniei în łara Românescă au cerut o serie de măsuri de refacere a potenŃialului fiscal i de reunificare a instituŃiilor fiscale 110 . Hrisovul amintit cuprindea măsuri de reorganizare în domeniile fiscal, agrar, administrativ i juridic. Preocuparea de căpeteie a domnului a fost fiscalitatea. Prin măsurile pe care le a introdus, acesta a urmărit abolirea răspunderii fiscale colective, care era unul din factorii generatori ai fugii contribuabililor, i reducerea drastică a categoriilor de scutiŃi sau privilegiaŃi fiscali 111 . Reforma fiscală . Principiul de bază al reformei fiscale a fost generalizarea ruptei . Rupta era o înŃelegere încheiată de visterie cu un grup de contribuabili, prin care se stabilea cunantumul dării ce urmau să o plăteacă i termenele de achitare 112 . Era creată astfel o singură categorie de Ńărani birnici, iar de la ace tia, la fel ca i fostul inspectorat 109 Constantin Mavrocordat deŃine un adevărat record între fanarioŃi, având ase domnii în łara Românescă (1730, 1731 – 1733, 1735 – 1741, 1744 – 1748, 1756 – 1758, 1761 – 1763) i patru domnii în Moldova (1733 – 1735, 1741 – 1744, 1744 – 1749, 1769). 110 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 502 111 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 182 – 183 112 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 503 253 austriac din Oltenia, cerea o sumă fixă. Noul cap de familie avea de plătit „doi lei i jumătate pentru un sfert de an” 113 , pe când „holteiul” plătea numai un leu i jumătate 114 . Cap de familie era pentru fisc numai acela care avea zece capete de vită, astfel că, în cele mai multe cazuri, doar mai multe case Ńărăne ti împreună alcătuiau o unitate fiscală 115 . O altă componentă a reformei fiscale era stabilirea cu rigurozitate a listelor de evidenŃă a contribuabililor. Fiecare contribuabil a primit un adevărat „buletin de identitate” fiscală, un document care atesta calitatea de contribuabil i cuprindea semnalmentele sale fizice116 . Prin reforma fiscală din 1741, chiar dacă numărul contribuabililor a fost extins, sunt în continuare scutite de la dări mănăstirile, preoŃii i toŃi boierii 117 . Reforma fiscală a condus la o reacŃie în lanŃ. Domnul fanariot i a dat repede seama că sectorul fiscal nu putea fi izolat de celelalte sectoare ale vieŃii sociale, că stabilitatea contribuabililor era afectată de existenŃa servituŃii corporale, care l punea pe Ńăranul dependent sub deplina autoritate a stăpânului său, apoi abuzurile administrative i juridice îngreunau sistemul. Reforma militară . Prevedea desfiinŃarea vechii o tiri a slujitorilor i curtenilor, rămânând însă câte un steag la sediul fiecărei isprăvnicii, pentru paza ordinii. Slujitorii pierduseră în mare parte caracterul lor militar, iar numărul lor era prea mare faŃă de nevoile Ńării. Pe de o parte, în condiŃiile în care Poarta se implica tot mai mult în politica Principatelor, nu mai era nevoie de o astfel de armată (limitarea armatei era cerută chiar de către turci), iar pe de altă parte, restrângerea categoriilor militare a avut mai mult un caracter fiscal 118 . Inutilitatea militară pentru a ace ti privilegiaŃi era o raŃiune convingătoare, în cazul lui Constantin Mavrocordat, pentru împuŃinarea lor. Erau desfiinŃate, cu
113 Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc , ..., p. 498 114 Cumulat impozitul anual era mai mare decât cel perceput de către autorităŃile austriece în Oltenia, cu precizarea că baza de impozitare era totu i diferită. 115 Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc , ..., p. 498 116 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 504 117 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 436 118 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 505 254 unele excepŃii, i breslele militare, supunându i pe toŃi ace ti privilegiaŃi birului obi nuit 119 . Reforma administrativă . Această reformă a fost cerută de reorganizarea sistemului fiscal. Urmărind concepŃia de stat a lui Constantin Mavrocordat, putem observa dorinŃa i intenŃia acestuia de a întări puterea centrală, de a elimina orice jurisdicŃie privată i să i trimită reprezentanŃii la nivel local. În fruntea fiecărui judeŃ (łara Românescă) i Ńinut (Moldova) domnul a pus câte doi ispravnici cu competenŃe administrative 120 . Ei veghează la aplicarea strictă a deciziilor domne ti, de asemenea ei aveau rolul de a l informa pe domn asupra celor petrecute în aria lor de competenŃă instituŃională i teritorială 121 . Dar cel mai important aspect al reformei administrative se referea la salarizarea dregătorilor. Aceasta a fost introdusă pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, care se retribuiau pe seama supu ilor. Această reglementare a avut darul de a consolida dregătoria, instituŃia funcŃionarilor publici. Tot mai mult, a a cum am arătat, dregătoria a luat locul mo iei, pământului în stabilirea identităŃii i rangurilor boiere ti. Pe de altă parte, în administraŃie Constantin Mavrocordat, de i reprezentant direct al PorŃii, i grec de neam, a promovat limba română, a a cum se poate observa din dorinŃa acestuia atunci când îi cere pârcălabului de GalaŃi „să nu mai scrii grece te, ce române te să ne scrii” 122 . Reforma judecătorească . Chiar dacă ispravnicii domne ti din teritoriu continuă să deŃină i funcŃii judecătore ti, Constantin Mavrocordat a încercat o separare a justiŃiei de administraŃie. Sunt numiŃi judecători din rândul boierilor fără slujbe 123 , care alături de ispravnici au creat „curŃi” judecătore ti în fiecare re edinŃă teritorială. În noua organizare judecătorească se rezervau divanului domnesc doar pricinile mai importante, de asemnenea acesta din urmă devenea o instanŃă de apel. În acela i timp, erau modernizate i procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor în două exemplare i înscrierea lor 119 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 437 – 438 120 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 185 121 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 508 122 Apud Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 509 123 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 437 255 în condici, cu foi pecetluite, pentru a înlătura posibilitatea de înlocuire 124 . Reforma socială . Reformele sociale sunt i cele mai importante pe care le a făcut Constantin Mavrocordat. Boier este cel care are o slujbă sau o dregătorie domneacă. Această măsură a lovit în primul rând în identitatea aristocratică a boierimii pământene, îndepărtată tot mai mult de dregătoriile statului. Prin reforma pe care o face domnul fanariot împarte pe boieri sau dregători în două mari categorii: 1. boierii mari, de la ban la clucerul de arie inclusiv, urma ii acestora numindu se neamuri; 2. boieri de clasa a II a, cuprinzând restul dregătorilor, urma ii lor numindu se mazili 125 . În funcŃie de această împărŃire se acordau scutirile fiscale, se fixează salariile lunare i „beneficiau” încă de privilegiile unor anumite venituri i plocoane 126 . Ceea ce a reprezentat esenŃa reformei sociale au fost însă relaŃiile agrare, urmărindu se două obiective fundamentale: 1. eliminarea autorităŃii senioriale exercitate de boieri i egumeni asupra Ńăranilor erbi; 2. uniformizarea regimului de obligaŃii faŃă de stăpânii de domenii. Această reformă avea ca i scop de atins între altele i înlăturarea cauzelor deplasărilor Ńăranilor, generate de diferenŃele de îndatoriri de la un domeniu la altul. Pe domeniile boiere ti, dar i pe cele ale mănăstirilor, existau două categorii de Ńărani: erbii ( rumânii – łara Românescă, vecinii – Moldova) i oamenii cu învoială (liberi din punct de vedere juridic). DesfiinŃarea rumâniei i veciniei fiind Ńinta ultimei i celei mai însemnate dintre reformele lui Constantin Mavrocordat. Practic prin abolirea rumâniei în 1746 (łara Românescă) i condamnarea tendinŃei boierilor de ai reduce pe erbi la condiŃia de robi, prin fixarea corvezilor, în 1749 (Moldova) se pune capăt servajului în cele două Principate 127 . Domnul a dorit să aibă un Ńăran liber din punct de vedere juridic i care să aibă un regim de obligaŃii fixat de către stat.
124 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 508 – 509 125 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 335 126 Ibidem , p. 336 127 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 304 256 În łara Românescă, această desfiinŃare a rumâniei s a realizat în trei etape. La 26 octombrie 1745, printr un a ezământ tipărit i difuzat în Ńară, s a hotărât ca toŃi cei fugiŃi care se reîntorceau la casele lor să beneficieze de un ir de scutiri i avantaje fiscale. Apoi, deoarece prima măsură nu a avut rezultatul scontat, la 1 martie 1746, domnul a decis, într o adunare a clerului i boierilor, ca orice rumân fugit, care se înapoiază în Ńară, să devină om liber 128 . Domnul a fost sprijinit în această politică de mitropolitul Neofit, care, la 15 martie 1746, a eliberat pe toŃi rumânii mitropoliei. Boierii nu erau prea încântaŃi de noile decizii, iar dispoziŃiile domne ti întârzie a fi aplicate pe domenii. Fuga Ńăranilor era i mai mult încurajată, asta deoarece întorcându se ulterior ei deveneau liberi. Plecând de la depopularea domeniilor i folosindu se de argumentele cre tine (nu era bine ca un cre tin să Ńină în robie pe fratele său – era practic o condamnare canonică a rumâniei), într o nouă hotărâre (5 august 1746), stăpânii de domenii erau invitaŃi să i elibereze pe rumâni spre folosul sufletesc, urmând ca aceia care nu doreau să o facă să primească o răscumpărare de zece taleri 129 . Această din urmă hotărâre îi asimilează pe rumâni oamenilor liberi ce muncesc pe domenii cu învoiala. ObligaŃiile acestora fiind de 12 zile de clacă, stabilite prin două a ezăminte din 1744 – 1745. Dacă desfiinŃarea rumâniei este o realitate, nu acela i lucru se poate spune i despre obligaŃiile Ńărăne ti. MulŃi stăpâni de domenii, confruntată fiind cu o criză de forŃă de muncă au oferit tot felul de facilităŃi Ńăranilor ce urmau a se a eza pe domeniile lor, ori tocmai asta nu dorea domnul, ca Ńăranii să se deplaseze dintr o zonă în alta, perturbând sistemul fiscal. În Moldova reforma socială a întâmpinat mai multă rezistenŃă. Aici situaŃia era diferită din punct de vedere social, boierii moldoveni îi asimilau pe vecini cu robii Ńigani. Prin hotărârea adunării clerului i boierimii, din 6 aprilie 1769, s a hotărât ca vecinii să nu mai poată fi asimilaŃi cu robii, dar ei continuau să presteze 24 de zile de clacă (dublu faŃă de cât trebuiau să presteze Ńăranii liberi a ezaŃi pe domenii), de asemenea ei nu puteau părăsi mo ia stăpânului 130 . Această hotărâre s a
128 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 507 129 Ibidem 130 Ibidem , p. 507 – 508 257 dovedit una contraproductivă pentru boieri, între cele două categorii Ńărăne ti au apărut numeroase tensiuni, a a încât la 1 ianuarie 1766, Grigore Ghica a stabilit un cuantum uniform de clacă (12 zile) 131 . Aceste reforme, ale lui Constantin Mavrocordat, nu au fost singurele care au contribuit la modernizarea societăŃii române ti în perioada fanariotă. Cu toate acestea, politica de reforme a domnilor fanarioŃi a fost lipsită de continuitate, asta deoarece alături de domnii luminaŃi, precum Nicolae i Constantin Mavrocordat sau Alexandru i Constantin Ipsilanti, s au aflat i personalităŃi terse i simpli spoliatori 132 . Astfel, de multe ori reformele făcute de către un domn, erau adesea revocate de cei care îi urmau la tron. Această inconsecvenŃa s a datorat i schimbărilor foarte dese ale domnilor. 4.2. Reformismul social terezian în Transilvania Maria Tereza (1740 – 1780) inaugurează o etapă în reformismul austriac în termeni absoluti ti printr o practică dominată de pragmatism. Prin consilierii săi, îl amintim în primul rând pe Haugwitz, concepe i realizează reforme fundamentale, contribuind din plin la redresarea i consolidarea monarhiei. Împărăteasa estima că are dreptul de a guverna în totală independenŃă faŃă de structurile politice, instituŃionale ale statului, în calitate de autoritate supremă a Ńării i bisericii 133 . Reformele financiară, juridică, separarea afacerilor administrative de justiŃie, reforma armatei vor colabora la organizarea statului modern 134 . Principala reformă, cu implicaŃii directe asupra Transilvaniei, a fost reforma socială prin care Curtea a intervenit în raporturile dintre nobilime i Ńărănime. Prin politica sa socială, prin tendinŃa de a introduce urbariul, de a reglementa relaŃiile dintre iobagi i stăpânii de 131 Pentru a da satisfacŃie boierilor, această din urmă hotărâre a introdus nartul – obiligaŃia de muncă zilnică, care evident era suficient de mare pentru ca Ńăranii să nu o poată realiza într o zi de muncă, ceea ce cre tea substanŃial timpul fizic de clacă. 132 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 185 133 Ioan Horga, TradiŃie i noutate ..., p. 109 134 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 293 258 pământ, ca i abuzurile acestora, împărăteasa i a câ tigat foarte repede calificativul de „apărătoare a săracului de iobagiu în contra asupririlor nedrepte”, ca i simpatia i încrederea maselor de Ńărani 135 . Prima însemnată ordonanŃă imperială, ce reglementa raporturile dintre Ńărani i stăpâni a fost cea din 25 februarie 1747, prin care s a hotărât ca iobagii care lucrau cu palmele sau foloseau vitele altora să presteze patru zile pe săptămână, iar cei care lucrau cu vitele proprii să presteze trei zile 136 . Spiritul novator al împărătesei se va dovedi cu prisosinŃă cu ocazia reglementării urbariale din Ungaria (1767) 137 . Confruntată cu masive emigrări, care afecta capacitatea fiscală a Ńării, Curtea se decide să extindă reglementarea urbarială i în Transilvania. În Transilvania, devenită Mare Principat 138 prin decretul Mariei Tereza din 2 noiembrie 1765 139 , a existat o opoziŃie consistentă a nobilimii faŃă de impunerea acestei reglementări. Aceste reglemetări urbariale împărăteasa le a considerat necesare în contextul multiplicării corvezilor Ńărane ti din timpul războiului de apte ani i a perpetuarii acestei realităŃi după aceea. Reglementarea pentru Transilvania, Certa Puncta , a fost emisă în 1769, iar prin intermediul ei erau stabilite cuantumul corvezilor ce trebuiau prestate de Ńărani 140 . În linii generale, reglementarea repeta prevederile ordonanŃei din 1747, amplificând dispoziŃiile de prestare, pe cele interesând mărimea pământului atribuit iobagilor i jelerilor 141 . Alte dispoziŃii privesc monopolurile senoriale, regimul pă uni i pădurilor. Este admisă, în materie judiciară, posibilitatea iobagilor de a apela la comitat i chiar la Tabla 135 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 – 1800). Societate rurală i mentalităŃi colective , Cluj Napoca, 2001, p. 341 136 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 293 137 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 727 138 Transilvaniei i se recuno tea astfel contribuŃia în lupta antiotomană, ea devenind o provincie ce nu era supusă nici unui alt „regat sau altei stăpâniri”, aluzie evidentă la încercările nobililor maghiari de a apropia Transilvania de Ungaria. 139 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 541 140 Ioan Horga, Europa Luminilor , ..., p. 100 141 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 293 259 comitatului 142 , mai mult procesele urbariale puteau ajunge chiar i în faŃa împărătesei, care hotăra în urma consfătuirii cu Consiliul de Stat 143 . În esenŃă, reglementarea păstra robota mai ridicată decât în Ungaria, iar întregul pământ era la discreŃia deplină a stăpânului de mo ie. Cu toate acestea reglementarea frânează abuzurile stăpânilor de pământ, obligaŃiile fiind stabilite concret. łăranul con tientizând acum care sunt obligaŃiile sale i care erau în fond abuzurile stăpânului. Erau stabilite mărimea sesiei iobăge ti i subdiviziunile acesteia, fiind separat pământul iobăgesc de cel alodial i ceea ce este mai important a raportat sarcinile iobăge ti la mărimea sesiei, fiind proporŃionale cu aceasta 144 . Numărul zilelor de clacă, de robotă erau reduse considerabil, la două zile pe săptămână sau 104 zile pe an, această reglementare nu a fost respectată întru totul de către nobili. De asemenea, repartiŃia zilelor de robotă în an nu era uniformă, vara, în timpul muncilor câmpului, iobagii trebuind să lucreze chiar i ase zile pe săptămână, iar iarna munca era evident mai puŃină 145 . Asta contribuia la înrăutăŃirea condiŃiei iobagilor. Problemele grave ale iobăgiei transilvănene nu au fost rezolvate în urma acestor reglementări, dar au reu it, măcar parŃial, să stabilească obligaŃiile Ńărăne ti, contribuind la stăvilirea mi cărilor sociale 146 . ÎnfiinŃarea regimentelor grănicere ti a fost de asemenea una din măsurile importante, luate în timpul domniei Mariei Tereza, care au avut importante consecinŃe pe plan social. Generalul Buccow, comandantul militar al Transilvaniei, a propus Vienei înfiinŃarea mai multor regimente de graniŃă, după asemănarea celor existente între Adriatica i PorŃile de Fier. Curtea aprobă propunerea, asfel că în perioada dintre 1762 i 1766 sunt create trei regimente române ti i
142 Ibidem 143 Bodo Edith, RealităŃi sociale după reglementarea urbarială tereziană. Plângerile urbariale , în Analele UniversităŃii din Oradea , Fascicula Istorie Arheologie , tom XII, Oradea, 2002, p. 63 144 Idem, Reglementarea urbarială tereziană i lumea rurală din Bihor , în Analele UniversităŃii din Oradea , Fascicula Istorie Arheologie , tom XIII, Oradea, 2003, p. 41 – 42 145 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 287 146 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 294 260 două secuie ti 147 . Crearea acestor regimente, situate pe toată linia sudică i estică de hotar a Transilvaniei, a contribuit la u urarea vieŃii Ńăranilor din aceste regiuni. Locuitorii satelor de unde se recrutau soldaŃii acestor regimente beneficiau de anumite libertăŃi i avantaje; mai întâi erau eliberaŃi din iobăgie, apoi dădeau ascultare doar autorităŃilor militare, iar o parte din averile nobiliare din aceste localităŃi au fost expropriate i constituiau proprietatea comună grănicerească. Toate acestea Ńăranii le obŃineau în schimbul serviciului militar, al apărării frontierei 148 . CondiŃia de militari, de grăniceri va deveni în imaginarul social al românilor sinonimă cu condiŃia nobiliară, alimentând speranŃele de emancipare socială a categoriilor servile 149 . Zonele de graniŃă beneficiau de graŃia împărătesei. În 1766, în zona regimentului năsăudean se regularizează i se normalizează satele; casele sunt coborâte de pe coaste i dealuri, locuitorilor li se împart munŃii pentru pă unat i păduri în folosinŃă comună. Drumurile sunt prevăzute cu pietre i table indicatoare pentru orientarea direcŃiilor i marcarea distanŃelor. Astfel de prefaceri au loc i în sudul Transilvaniei sau în Banat, pe toată întinderea frontierei. 4.3. Iosefinismul i politica de reforme sociale În 1745, la vârsta de patru ani Iosif, fiul Mariei Tereza, devine rege al Romanilor, în 1765, la moartea tatălui său tefan Francisc de Lorena, este încoronat împărat al Sfântului Imperiu Romano German (18 august 1765) i devine coregent al posesiunilor ereditare ale Casei de Habsburg, precum i comandant suprem al trupelor150 . Din 1780 când î i începe domnia i până în 1790 printr o serie de edicte înfăptuie te o seamă de reforme, potrivit unui program schiŃat cu mult înainte 151 . În viziunea sa rolul autorităŃilor era acela de a asigura fericirea poporului. Monarhul trebuie să exercite o putere absolută, voinŃa lui trebuie să fie 147 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 287 148 Ioan Horga, Europa Luminilor , ..., p. 100 149 Toader Nicoară, op. cit. , p. 343 150 Ibidem , p. 352 151 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 295 261 lege. El trebuie să cunoască nevoile poporului său, iar animat de acest pragmatism el a străbătut Imperiul în toate direcŃiile. În Transilvania el a întreprins trei călătorii, în 1773, 1783 i 1786 152 . Cercetând toate realităŃile din Transilvania el stătea de vorbă cu locuitorii, interesându se în special de Ńărănimea română i primind jalbe i petiŃii. Românii, „cei mai vechi i mai numero i locuitori”, sunt, potrivit lui Iosif al II lea, „chinuiŃi i încărcaŃi de nedreptăŃi, la dispoziŃia nobilimii zi de zi i poate în fiecare ceas” 153 . Seria reformelor sale cu implicaŃii profund sociale debutează pentru românii transilvăneni prin publicarea Edictului de toleranŃă (1781). Edictul proclama „liberul exerciŃiu al cultului acatolicilor – formula care îi desemna pe protestanŃii i ortodoc ii din imperiu” 154 . Libertatea ortodoc ilor însemna nu numai un act religios, ci i unul profund politic i social, având o semnificaŃie aparte în raport cu „constituŃia” Ńării, stârnind opoziŃia naŃiunilor politice i a religiilor recepte. Efectele pentru Transilvania semnificau posibilitatea accesului la funcŃii, urcând pe scara ierarhiei sociale, a românilor ortodoc i, a românilor în general. Pentru Transilvania împăratul a Ńinut să repete i să accentueze încă o dată, printr un ordin special din 30 ianuarie 1783, că numirea în funcŃii să nu se mai Ńină cont de religie, ci numai de capacitatea i meritele personale 155 . Problema iobăgiei a fost de asemenea o preocupare constantă a domniei lui Iosif al II lea. Numerose petiŃii ale românilor iobagi se refereau la abuzurile sa ilor, la tendinŃa acestora de a i considera pe români iobagi 156 . DesfiinŃând, prin reforma administrativă, autonomiile locale i decretând convivialitatea, reformele ofereau noi posibilităŃi de afirmare socială a românilor. Cea mai importantă măsură, privită în sensul emancipării sociale i juridice a Ńăranilor, a fost patenta de 152 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 288 153 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 297 154 Ioan Horga, Edictul de ToleranŃă i efectele sale în Cri ana , în volumul colectiv TentaŃia Istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor , coordonat de Nicolae Boc an, Ovidiu Ghita i Doru Radosav, Cluj Napoca, 2003, p. 627 155 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 732 156 A se vedea Toader Nicoară, op. cit. , p. 344 – 346 262 desfiinŃare a iobăgiei. Impresionat de situaŃia mizerabilă a Ńărănimii, pe când era încă la Sibiu (1783), Iosif al II lea se declara pentru desfiinŃarea servituŃii personale a iobagilor din Transilvania 157 . El ordonă, la 16 august 1783, guvernului din Transilvania să apere pe iobagi „contra tuturor apăsărilor i vexaŃiunilor domnilor de pământ”, ei se pot căsători liber, vor putea învăŃa me te uguri, proprietarii nu vor avea dreptul de a i alunga de pe mo ie, nici să i strămute dintr un comitat în altul 158 . O nouă intervenŃie, în favoarea Ńăranilor iobagi, are loc la 2 martie 1784 159 . Însă actul care a influenŃat cel mai mult ordinea socială feudală a fost Patenta din 22 august 1785 care desfiinŃa servitutea personală, suprimând dependenŃa personală 160 . OpoziŃia faŃă de această măsură a fost foarte puternică în Transilvania, iar discuŃiile în legătură cu aplicarea patentei a creat un climat favorabil emancipării sociale. Împăratul a fost preocupat de asemenea i de situaŃia altor categorii sociale. O ordonanŃă din 27 martie 1784 reglementează raporturile dintre stăpâni i servitori, iar, o altă ordonanŃă, dată în 1782, se ocupa de condiŃia Ńiganilor (a robilor) supu i nobilimii i Bisericii 161 . Chiar dacă sfâr itul domniei, în condiŃiile izbucnirii RevoluŃiei franceze, a însemnat i anularea unei părŃi importante dintre reformele sale, Iosif al II lea, iosefinismul ca ideologie i practică politică, a oferit un cadru mai larg pentru afirmarea celor neprivilegiaŃi, constituind un pas semnificativ spre modernism, spre modernizarea societăŃii transilvănene.
157 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 289 158 Ibidem 159 Ibidem 160 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 296 161 Prin ordonanŃa referitoare la Ńigani s a încercat i sedentarizarea celor care umblau dintr o parte în alta, legându i de pământ i obligându i să înveŃe meserii sau să se ocupe de agricultură. 263 5. Câteva aspecte ale vieŃii sociale în secolul al XVIII lea Având în vedere complexitatea vieŃii sociale în secolul al XVIII lea ne propunem să evidenŃiem acelea dintre trăsăturile care sunt în schimbare. Secolul Luminilor, antrenat de către realităŃile politice, culturale i sociale ale experienŃei despotismului luminat, a contribuit la introducerea unor mutaŃii semnificative la nivelul societăŃii în întreg spaŃiul românesc, fie că avem în vedere o influenŃă directă, fie una indirectă. Profunde, realităŃile sociale sunt adesea promotoare, adesea consecinŃe ale modernizării. 5.1. Boierii vechi i cei noi Schimbarea survenită în cele două Principate, prin instaurarea regimului fanariot, nu a fost percepută ca ceva ie it din comun, asta i datorită faptului că Nicolae Mavrocordat a inaugurat acest regim atât în Moldova (1711), cât i în łara Românescă (1716), iar acesta fusese domn în Moldova i înainte de Dimitrie Cantemir 162 . Revenirea pe tron a acestui domn nu apărea în ochii contemporanilor un act dramatic ie it din comun. Din considerente politice, mai puŃin naŃionale, boierii românii preferau pe domnii pământeni, ale i dintre ei, în locul celor străini, care veneau cu o întreagă i numeroasă suită clientelară, care sustrăgea importante resurse de venit ale boierilor pământeni. Grecii erau consideraŃi drept concurenŃi putenici în obŃinerea dregătoriilor, a stăpânirii pământului, în conducerea Bisericii i a mănăstirilor. Primele domnii fanariote nu s au remarcat printr o „grecizare” a autorităŃii statului, a dregătoriilor sau a stăpânirii domeniilor 163 . Temelia cârmuirii domnilor fanarioŃi a fost tot boierimea pământeană, bă tina ă, asta de i ea a început să fie marginalizată în influenŃa ei de faptul că fanarioŃii erau tot mai mulŃi i, de asemenea, beneficiau de numirea i sprijinul PorŃii. Boierii pământeni rămâneau puternici pentru că erau stăpânii mo iilor, producătoare de mari venituri din vânzarea cerealelor
162 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 512 163 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 301 264 i a vitelor 164 . Între noii veniŃi, greci din Fanar, i boierii pământeni (între ace tia se aflau i greci împământăniŃi, sosiŃi în spaŃiul românesc înaintea noului regim, i care se simŃeau la fel de stânjeniŃi în faŃa noilor veniŃi) s au născut rivalităŃi puternice pentru controlul demnităŃilor. Adesea în aceste conflicte erau atra i i domnii, care nu de puŃine ori acŃionau în opoziŃie cu marea boierime. „Mare boierime” era acea categorie de boieri ce avea în posesie mari domenii funciare. În lupta cu ace ti boieri, ce nu conteneau să impună recunoa terea Stărilor, domnii îi sprijineau pe micii boieri, pe noii veniŃi (grecii fanarioŃi i levantinii erau preferaŃi în obŃinerea slujbelor) sau pe cei ridicaŃi de jos. Era un proces normal, prin care domnul încerca să întărească puterea centrală, ocolind autoritatea boierească, i nu unul prin care se încerca înlăturarea boierilor români din dregătorii. „Grecizarea” de care am pomenit se referă tocmai la acest fenomen, nicidecum nu este vorba de o politică antiromânescă (din punct de vedere naŃional). Pe de altă parte, este adevărat că se produce o „grecizare”, inclusiv din punct de vedere etnic, dar, a a cum am menŃionat, fiecare domn venea însoŃit de apropiaŃii i fidelii săi, de finanŃatorii i clientela politică proprie, majoritar de origine grecească. Promovarea acestora avea, credem, conotaŃii politice i social economice, mai puŃin naŃionale. Nu întâmplător criteriul nobleŃei a fost schimbat în această perioadă, dregătoria substituindu se mo iei, stăpânirii pământului în obŃinerea „calităŃii” de boier. „Boier” era acela ce deŃine sau avusese slujbe 165 . Pe de altă parte, noii veniŃi, lipsiŃi de mo ii, îl împingeau pe domn în a obliga pe vechii boieri să plătească dări, spre a asigura astfel veniturile domniei. În urma reformelor lui Constantin Mavrocordat poziŃiile boierilor greci au fost tot mai mult consolidate. Dregătoria, plătită, recunoscută i tot mai prezentă în cele două Principate a dus la marginalizarea boierimii pământene, obligată cel mai adesea să se retragă la Ńară, departe de actul decizional. Asta nu înseamnă însă, nici pe departe, că nu au existat mulŃi boieri pământeni care au obŃinut importante funcŃii dregătore ti sau că
164 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 446 165 Alexandru Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII lea – prima jumătate a secolului al XIX lea). Preliminariile unei istorii , Ia i, 1997, p. 273 – 274 265 restul boierimii române, străină de aceste înalte dregători a dispărut din rândurile „boierimii” ca urmare a impunerii noului criteriu de desemnare a boierimii. Cre terea numărului grecilor este strâns legat de cre terea dregătoriilor. În primul rând, înmulŃirea dregătoriilor era un proces normal, cerut de modernizarea statului, a administraŃiei publice. Centralizarea statului i întărirea capacităŃii acestuia de control asupra întregii sfere a societăŃii s a făcut în paralel cu scăderea autorităŃii boiere ti. Privit din acest punct de vedere, regimul fanariot ne apare ca fiind cel care, erodând relaŃiile feudale, a declan at modernitatea. Ori situaŃia nu era chiar a a. Dregătoriile, în al doilea rând, s au înmulŃit datorită ispitei domnilor (plecând de la aceea a PorŃii) de a trage foloase maxime din venalitatea onorurilor. Suntem tentaŃi să credem, din acest punct de vedere, că domnii au înmulŃit dregătoriile tocmai pentru a obŃine, pentru ei, cât mai multe venituri din vânzarea funcŃiilor. Fenomenul a luat adesea proporŃii considerabile, a a încât Poarta s a văzut nevoită să intervină. Un exemplu în acest sens ne este oferit de firmanul lui Selim al III lea, din 19 28 octombrie 1791, prin care îi poruncea lui Mihail uŃu, domnul łării Române ti, să anuleze titlurile de boierie acordate de către fostul domn, pe motiv că ace ti boieri erau nepricepuŃi 166 . Ceea ce este cert rămâne însă faptul că înnobilările au condus la preschimbarea treptată a boierimii într un aparat birocartic complex, asemănător din foarte multe puncte de vedere statelor monarhice absolutiste. Pentru prima dată, în łara Românescă, în timpul domniei lui Matei Ghica (1752 – 1753), boierii greci, aflaŃi în diferite dregătorii, erau mai numero i decât dregătorii autohtoni. Această situaŃie a dus la reacŃia vehementă a boierilor pământeni. Nu străină de ace tia din urmă a fost i revolta oră enilor din Bucure ti, care a determinat în cele din urmă Poarta să l mazilească pe domn. Astfel de „revolte” ale boierilor împotriva grecilor au fost numeroase în a doua jumătate a secolului al XVIII lea 167 . Adesea în aceste conflicte erau invocate bunele relaŃii pe care boierii pământeni le întreŃineau cu autorităŃile ruse sau austriece. 166 Ibidem , p. 274 167 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 447 266 De asemenea, boierimea pământeană era sprijinită în conflictul său cu fanarioŃii, folosindu se cauza naŃională, de către oră enime i chiar Ńărănime. În a doua jumătate a secolului al XVIII lea putem observa, pe fondul acestui conflict politic i social, na terea, la această boierime pământeană, a identităŃii naŃionale a românilor de la sud i răsărit de CarpaŃi 168 . Deceniul al optulea al secolului a marcat, în raport cu „problema orientală”, o evoluŃie a mi cării naŃionale orientată spre obŃinerea independenŃei, alimentată de acum tot mai accentuat de dialogul politico cultural 169 . Pe de altă parte, în interiorul familiilor greco levantine se produce odată cu trecerea timpului, prin alianŃele matrimoniale, dar nu numai, un proces de „românizare”. Adesea aceste familii grece ti adopdaseră acela i punct de vedere în ceea ce prive te cauza naŃională, lupta de eliberare naŃională de sub dominaŃie turcească. După decenii de convieŃuire comună grecii, animaŃi evident i de cauza grecească, devin la începutul veacului al XIX lea, chiar promotorii acestei lupte antiotomane. Chiar dacă numiŃi în continuare de către Poartă, domnii fanarioŃi nu ezită în a avea strânse legături cu statele cre tine, ostile de cele mai multe ori turcilor. Unii istorici admit chiar o fuziune între boierimea pământeană i unele familii grece ti 170 , proces care a contribuit în cele din urmă la diminuarea excluderii i conflictelor interne. În acela i sens al ideii exprimate, îi găsim pe unii boieri greci, sedentarizaŃi, în opoziŃie cu noii greci veniŃi cu domnii numiŃi de către Poartă. Din acest punct de vedere am dori a face precizarea că ideea luptei între boierii români ( i nici măcar a celei pământene, admiŃând în acest caz că în rândurile acestei boierimi intrau i persoane de altă origine etnică, în primul rând grecească) i cei greci nu trebuie dusă la extremă. Conflictul, în forma care a existat, a fost cât se poate de normal. Pe de o parte, a fost expresia unei tranziŃii spre modernitate, marii boieri pământeni Ńinând de forma feudală a „vechiului regim”, fără
168 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 512 – 514 169 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 319 170 Alexandru Florin Platon, op. cit ., p. 275 267 însă a înŃelege prin aceasta că boierii nou veniŃi reprezentau „spiritul nou”. Pe de altă parte, acest conflict este unul social, economic i politic, normal considerăm noi, în condiŃiile conturării i existenŃei celor două „partide”. 5.2. Expresia iobăgiei transilvăne reflectată în contextul răscoalei lui Horea (1784) Problema iobăgiei în Transilvania a devenit o mare problemă de stat. Regimul austriac încearcă, a a cum am mai văzut, să reglementeze, cel puŃin în anumite măsuri, această prolemă. Se fac eforturi pentru reglementarea sarcinilor senioriale, punându le în acord cu bunurile supusului, dar i să uniformizeze obligaŃiile Ńărăne ti. Au izbutit în mică măsură. Reglementarea urbarială ( Certa Puncta ) din 1769 s a izbit de rezistenŃa nobilimii, care o consideră drept „neconstituŃională” 171 . Provizorie a rămas i sumara reglementare de pe domeniul fiscal al Zlatnei din 1775. Doar în Banat, domeniu al Coroanei, s a putut introduce o reglementare în 1780 172 . Problema iobăgiei era o chestiune importantă, ce trebuia rezolvată, din perspectiva despotismului luminat iozefin. În concepŃia lui Iosif al II lea valoarea unui cetăŃean se măsura în funcŃie de utilitatea acestuia în raport cu statul. Cea mai mare utilitate în stat reprezentând o populaŃia care producea i plătea impozite, iar spre ace tia trebuiau să se îndrepte atenŃia monarhului. OrdonanŃa imperială din 2 februarie 1783 în Cehia, ulterior extinsă i asupra Austriei, a impus posibilitatea răscumpărării robotei în bani sau natură, dar i împărŃirea domeniilor ecleziastice, fundaŃionale, camerale, foste ale iezuiŃilor, i care urmau să fie colonizate sau date în arendă. Această ordonanŃă a fost imposibil de aplicat în cazul Ungariei. Aici nobilii argumentau că Ńăranul nu are bani să i răscumpere robota, iar această răscumpărare ar deveni în fond o nouă obligaŃie care ar fi dus în cele din urmă la o înrăutăŃire a condiŃiei Ńăranilor. Pe de altă parte, o nouă colonizare s ar fi făcut cu consturi foarte mari, pe care statul nu ar fi
171 David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700 – 1848 , Bucure ti, 1989, p. 147 172 Ibidem 268 putut să le suporte. Cu toate acestea intenŃia împăratului a fost clară: dorea introducerea, măcar treptată, a răscumpărării robotei, în acela i timp el î i manifesta intenŃia de a extinde proprietatea mică Ńărănească. O proprietate Ńărănească a putut fi constituită în Austria, mai puŃin în Ungaria, Banat sau Transilvania. Lungi discuŃii au stârnit i intenŃia împăratului de desfiinŃare a erbiei. OrdonanŃele imperiale sunt clare, cu toate acestea nobilimea le răstălmăce te, iar aplicarea lor a întârziat nesperat de mult. În MunŃii Apuseni, cu deosebire pe domeniul Zlatnei, care va deveni focarul principal al răscoalei din 1784, chestiunea Ńărănească a căpătat o formă particulară. Aici moŃii se ocupau pe lângă agricultură i de minerit sau micile me te uguri, în special prelucrarea lemnului. Domeniul Zlatnei era unul fiscal, preluat de către fiscul austriac de la principii transilvăneni. ÎmportanŃa acestuia este mai puŃin una agricolă i mai mult una minieră. Aici statul austriac a introdus posibilitatea răscumpărării obligaŃiilor în muncă încă prin urbariile din 1745 – 1746. această răscumpărare era menită să simplifice raporturile sociale, dar i să elibereze forŃa de muncă necesară dezvoltării mineritului 173 . Începând de prin anul 1770, politica statului de sporire a resurselor fiscale a dus la intensificarea exploatării domeniului. Deschiderea de noi mine nu a dus, a a cum era normal la o înbunătăŃire a condiŃiilor de viaŃă a Ńăranilor care lucrau aici. Au crescut mereu sarcinile băne ti sau în natură (răscumpărându se anumite munci), au sporit însă muncile auxiliare, de asemenea, au crescut taxele i impozitele datorate statului sau comitatului. Încercările de reglementare provizorie de pe domeniu, de la 1775, sub pretextul uniformizării sarcinilor a introdus obligaŃia de lucru de două zile pe săptămână. Dar cum aici domeniul nu avea un pământ alodial, sarcina în muncă a fost convertită în bani. În acela i timp diversele munci cerute de intensificarea exploatării miniere erau considerate obligatorii pentru răscumpărarea robotei, care oricum fusese inclusă în taxe 174 . Astfel, sub pretextul „u urării” sarcinilor, Ńăranii s au trezit cu agravarea lor considerabilă. Iar de aici până la revoltă nu a fost decât puŃin. În acest context satele domeniului se asociază i trimit, prin 173 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 749 – 750 174 David Prodan, Supplex Libelus Valachorum ..., p. 249 269 intermediul unei delegaŃii (din care făcea parte Horea i Clo ca, unul din Albac, reprezentând domeniul de sus, celălalt din Cărpini , reprezentând satele din domeniul de mijloc). łăranii se plâng de sporirea sarcinilor, de încasări i munci arbitrare, de restricŃii, de abuzuri, de prestaŃiile cerute de comitat, de pedepsele pe care trebuiau să le îndure. Primul incident major a fost cel din 24 mai 1782, din târgul Câmpeni, unde între moŃi i arenda ii armeni ai cârciumăritului s a iscat o ceartă 175 . Armenii nu îngăduiau moŃilor să i vândă în târg băuturile proprii. În virtutea dreptului tradiŃional moŃii erau cei care aveau acest drept, pentru care plăteau i răscumpărarea cârciumăritului. Armenii, ca să i apere dreptul cumpărat, au venit în târg cu oameni înarmaŃi. MoŃii revoltaŃi au spart buŃile i au vărsat băutura armenilor. AutorităŃile, alarmate de ceea ce se putea na te dintr o asemenea răzvrătire, au ordonat cercetarea i pedepsirea celor vinovaŃi 176 . Cinci Ńărani au fost condamnaŃi la moarte, alŃii bătuŃi, iar locuitori din Câmpeni, Bistra, Vidra i Râu Mare au fost obligaŃi să plătească o despăgubire de 8708 florini 177 , asta de i băutura vărsată nu făcea mai mult de 343,41 florini 178 . Noua delegaŃie a Ńăranilor trimisă la Viena se plângea de pedepsele nedrepte, de condamnările la moarte, de cruzimea bătăilor, de sarcinile noi, toate acestea adăugându se celor vechi. Rezultatul a fost intervenŃia Consiliului de Stat, iar ordinul venit de la Viena încerca să împace ambele tabere, propunând încetarea abuzurilor, fără a face însă referiri la obligaŃiile i sarcinile foarte mari datorate de Ńărani. Singurul rezultat real a fost comutarea pedepsei cu moartea Ńăranilor ce fuseseră condamnaŃi pentru tulburarea de la Câmpeni în închisoare i bătaie. Ceea ce a declan at răscoala Ńărănească a fost legat de conscripŃia militară ordonată de către Iosif al II lea, la 31 ianuarie 1784, în vederea întăririi sistemului de apărare local. TentaŃi de statutul de libertate oferit în cazul înrolării Ńăranii iobagi s au înghesuit să se înregimenteze. Adeziunile Ńăranilor români, dar i maghiari sau sa i, 175 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 183 176 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 755 177 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit., p. 183 178 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 290 270 erau însoŃite de intenŃia acestora de a deveni stăpâni pe pământurile lucrate i de a împărŃi pe cele ale nobililor. Încercarea de a opri fuga de pe domenii a dus la contramandarea conscripŃiei, ceea ce a dus la declan area revoltei, generată de situaŃia grea a iobagilor i conflictele anterioare nerezolvate. Evenimente legate de conscripŃia militară l au găsit pe Horea la Viena, unde pentru a patra oară (prima în 1779, a doua în 1780, a treia în 1782, a patra i ultima în postul Crăciunului din 1783, dar se întoarce abia în mai 1784 179 ) conduce o delegaŃie Ńărănească care căuta dreptate la Curte. Această a patra delegaŃie a fost primită de însu i Iosif al II lea, pe data de 1 aprilie 1874 180 , căruia Horea i a înmânat o petiŃie care cuprindeau revendicările locuitorilor din MunŃii Apuseni. PetiŃia, în cinci puncte, sintetiza viaŃa grea a iobagilor i, totodată, reflectă revendicările Ńărăne ti: locuitorii satelor din MunŃi sunt supu i anual, pe lângă taxa obi nuită, la plata mai multor sume de bani; tot ei sunt obligaŃi ca în afară de darea fixată să dea multe altele, fără a primi vreo chitanŃă; datorită muncilor pe care le prestează pentru domeniu sau pentru lucrări publice ale comitatului câte două săptămâni neîntrerupte, supu ii nu i pot îndeplini lucrul în gospodăria proprie, care astfel suferă; locuitorii de pe domeniul cameral obiectează asupra expansiunii – fără nici o dispoziŃie sau regulă – a jurisdicŃiei comitatului asupra satelor din MunŃi; în sfâr it, acei dintre locuitori care se plâng, cerând îndreptarea situaŃiei lor, sunt apoi bătuŃi de funcŃionari i autorităŃi sau închi i, cum se găseau i atunci unii dintre ei. Întors de la Viena, Horea a găsit situaŃia destul de încordată. Tulburările pricinuite de conscripŃia militară sunt în plină desfă urare. În mijlocul acestor agitaŃii, figura lui Horea 181 , „conducătorul” primit de „bunul împărat”, „investit de împărat să ridice împotriva domnilor pe Ńărani”, capătă o dimensiune centrală, un prestigiu al omului providenŃial. Alături de Horea în cele mai multe 179 Ibidem , p. 291 180 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 555 181 Numele real al lui Horea era Nicula Urs Vasile. Lumea îl poreclea Horea, după darul acestuia de a „hori”, adică de a cânta frumos. Era original din Arada, care aparŃinea de satul Albac, comuna Râu (Arie u) Mare. Născut în 1730 într o familie de Ńărani camerali, Horea practica me te ugul lemnului, ocupându se chiar i cu construcŃia bisericilor de lemn. 271 acŃiuni Ńărăne ti din preajma răscoalei i din timpul desfă urării acesteia a fost Clo ca 182 . Reluată în octombrie 1784, conscripŃia militară a avut darul de a spori, paralel cu interesul tot mai mare pentru militarizare, i atmosfera de nemulŃumire în rândul Ńăranilor. La 28 octombrie, în ziua de târg, la Brad, în comitatul Zarand, Cri an 183 , unul din viitorii conducători ai răscoalei, cheamă, în numele lui Horea, Ńărănimea la adunare, pentru a i face cunoscută „porunca” imperială de a se înrola i de a primi arme, refuzând a mai presta slujbe domne ti 184 . ÎndreptaŃi spre Alba Iulia, la 1 noiembrie 1784, se produce incidentul de la Curechiu, provocat de slujba ii nobiliari care încercau să i oprească pe Ńărani cu forŃa 185 . A fost scânteia care a declan at una dintre cele mai mari răscoale Ńărăne ti din Europa secolului al XVIII lea. În doar câteva zile răscoala se întinde în tot Zarandul iar apoi în comitatul Hunedoara i Arad. În timp de numai ase zile nu mai puŃin de 230 de curŃi nobiliare au fost distruse 186 . łăranii atacă curŃile nobiliare, jefuiesc, ucid sau constrâng pe nobili să se boteze ortodox, iar fetele nobile să se căsătorească îndată cu iobagi 187 . łăranii după mai multe acŃiuni îndreptate împotriva nobililor i dregătorilor î i orientează acŃiunile spre Deva, locul unde se refugiaseră o mare parte a nobililor 188 . Două atacuri ale Ńăranilor, din 6 i 7 noiembrie, au fost respinse. În toată această perioadă răscoala se întinsese în întreaga Transilvania, fiind antrenaŃi i
182 Ioan Oargă, numele adevărat a lui Clo ca, era un iobag originar din Cărpinu ul Câmpenilor. El era mai tânăr, având în timpul răscoalei 37 de ani, i poseda o oarecare avere. 183 Cri an se numea în realitate Giurgiu Marcu i era din comuna Vaca, de lângă Brad. Acesta multă vreme a fost soldat într un regiment de linie din Timi oara. În anul 1784 el aveau 52 de ani. 184 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 320 185 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 557 186 Constantin Daicoviciu, tefan Pascu, V. Chereste iu, T. Morariu, op. cit. , p. 185 187 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 190 188 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 762 272 iobagii maghiari din Câmpia Transilvaniei 189 . În noiembrie răscoala era în apogeu. În aceste împrejurări de ridicare generală, Ńărănimea încrezătoare în biruinŃa ei formulează cunoscutul ultimatum din 11 noiembrie 1784 adresat nobilimii refugiate în cetatea Devei 190 . Ultimatumul comunicat, sub ameninŃarea cu moartea, în numele lui Horea i al poporului său era adresat nobililor în speranŃa că ace tia se vor învoi, caz în care Ńăranii le făgăduiesc pacea. Textul ultimatumului cuprindea doleanŃele iobagilor, fiind un important reper în stabilirea poziŃiei i condiŃiei Ńăranilor, nu în ultimul rând, în forma în care a fost conceput el exprima un profund modernism. Feudalitatea trebuia să dispară, iar ideea egalităŃii este una centrală. Redăm în cele ce urmează textul ultimatumului 191 : „Nobilul comitat împreună cu toŃi stăpânii de mo ii i cu toată seminŃia lor să jure pe cruce. Nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpâni de mo ii să i împartă odată pentru totdeauna mo iile. i ei să plătească dare ca i poporul de rând. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce o va da înaltul împărat”. Cu toate succesele pe care le a înregistrat, intervenŃia armatei a făcut ca Ńărănimea să se retragă în munŃi, nevoită fiind să se apere. La 7 decembrie la Mihăleni colonelul imperial Kray învinge armata Ńărănească. Oastea lui Horea se împră tie, iar capii răscoalei, urmăriŃi, sunt prin i la 26 decembrie (Horea i Clo ca) i încartiruiŃi la Alba Iulia 192 , Cri an este prins i el la sfâr itul lunii ianuarie 1785 193 . Răscoala a trebuit să cadă pentru că nu sosise încă timpul pentru măsurile pe care aceasta le promovase, apoi regimul, oricât de luminist a fost, nu a putut tolera acŃiunile Ńărăne ti 194 . Armata imperială, sub ordinul imperial al lui Iosif al II lea, a impus practic cu forŃa 189 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 321 190 Florin Constantiniu, op. cit. , p. 190 191 Istoria Romîniei , vol. III, ..., p. 765 192 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 32 193 Istoria românilor , vol. VI, ..., p. 561 194 David Prodan, Supplex Libelus Valachorum ..., p. 250 273 pacificarea i supunerea Ńăranilor. Cu toate acestea, împăratul s a exprimat, încă din timpul când acŃiunile Ńărăne ti nu luaseră sfâr it, pentru ameliorarea condiŃiilor Ńărăne ti. Măsurile luate după înfângerea răscoalei i anchetarea conducătorilor acesteia împăratul a găsit de cuviinŃă să fie scoase de sub competenŃa nobilimii, el însu i numind o comisie imperială care să se ocupe de aceste chestiuni. După ce Horea i Clo ca au fost purtaŃi înlănŃuiŃi, vreme de două săptămâni prin satele de pe Mure , comisarul imperial proclamă sentinŃa capitală asupra celor trei conducători ai răscoalei. Întrucât Cri an s a spânzurat în închisoare, această sentinŃă a fost aplicată doar în cazul lui Clo ca i Horea, la 28 februarie 1785. Urmările răscoalei au fost diverse, dar cea mai importantă a fost desfiinŃarea iobăgiei, pe care împăratul a promulgat o, printr o patentă imperială din 22 august 1785 195 . De data aceasta nobili nu au mai protestat a a cum făcuseră în 1783. Au fost suprimate de asemenea abuzurile administrative i s au acordat moŃilor importante u urări, între altele amintim: pă unatul liber, dreptul de a cultiva pământul rezultat în urma despăduriri (aceasta era permisă acolo de unde nu se puteau aduce lemnele), scutiri de dări pentru mineri, etc. 196 Moartea împăratului Iosif al II lea, în 1790, a însemnat i sfâr itul reformismului. SituaŃia Ńărănimii a rămas tot nerezolvată, asta i datorită presiunii foarte mari a nobililor feudali, interesată în menŃinerea acestor raporturi. Problema libertăŃii iobăgilor transilvăneni va redeveni una puternic revendicată în timpul revoluŃiei de la 1848. 5.3. SituaŃia preoŃimii române în Transilvania ViaŃa religioasă a românilor ardeleni în secolul al XVIII lea este dominată de mutaŃiile introduse de Unirea unei părŃi a românilor ortodoc i cu Roma. Pe de altă parte, o lume rurală tradiŃională, societatea transilvăneană este profund sensibilizată la problematicile biserice ti, iar determinismele religioase marchează profund mecanismele vieŃii comunitare. łăranul a fost i a rămas în secolul al 195 Idem, Problema iobăgiei ..., p. 171 196 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , vol. III, ..., p. 294 274 XVIII lea profund marcat de spiritul religios. Biserica, este instituŃia omniprezentă, unica prezenŃă de altfel în toate momentele fundamentale ale vieŃii, de la botez la mormânt totul fiind acompaniat de biserică 197 . Rolul preotului în comunitate era multiplu, complex i diversificat, contribuind la emanciparea culturală, la dezvoltarea orizontului de cunoa tere, fiind legătura imediată cu autorităŃile locale i superioare în rezolvarea tuturor problemelor enoria ilor. În jurul bisericii, a preoŃilor, se na te cel mai adesea coeziunea comunitară. Preotul român, trăind împreună cu Ńăranii, confundându se adesea ca statut social cu acesta, nu era însă omul simplu. În mentalul colectiv, el, împreună cu biserica, construită cel mai adesea în mijlocul satului, este considerat centrul universului local. Religia trăită în satele române ti, împregnată, prin prelevarea religiei populare, de numeroase suprestiŃii, vrăjitorii, descântece, farmece sau obiceiuri arhaice, se datora cel mai adesea i condiŃiei preotului. Preotul însu i făcea parte din această lume mistică. Nivelul pregătirii preoŃilor era destul de redus, iar numărul colilor i calitatea învăŃământului lăsa de dorit. Acest fapt este surprins i de către contemporani care semnalând starea lor materială i condiŃia socială a acestora, apropiată de a Ńărănimii, menŃionează slaba lor pregătire teologică i nivelul cultural scăzut 198 . Unirea cu biserica Romei a adus o nouă percepŃie, care cu timpul a dus la schimbarea, nu numai a statutului social al preoŃilor, ci i a nivelului lor de instruire. IniŃierea acestora era mult mai bine organizată, iar pregătirea acestora stătea în atenŃia clericilor romano catolici, beneficiind de instituŃiile special constituite în care erau formaŃi viitorii îndrumători spirituali ai enoria ilor 199 . Diplomele Unirii românilor cu biserica romană stipulau în mod expres înfiinŃarea de coli pentru pregătirea preoŃilor 200 . Apoi tinerii greco catolici aveau acces la studii superioare în seminariile i universităŃile europene, unde î i desăvâr eau pregătirea 201 . Încă de la 197 Toader Nicoară, op. cit. , p. 80 198 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 316 199 Iudita Călu er, Episcopia Greco Catolică de Oradea , Oradea, 2000, p. 119 – 120 200 Toader Nicoară, op. cit. , p. 90 201 Iudita Călu er, op. cit. , p. 120 275 început promotorii actului Unirii biserice ti, s au străduit să i instruiască pe adepŃi nu numai în domeniul teologic, care presupunea o cunoa tere adecvată a ritului, ci i formându le o cultură, pentru care erau însă necesare coli i seminarii proprii 202 . Kollonich afirma că „stabilitatea Unirii poate fi asigurată doar de bărbaŃi învăŃaŃi i exemplari de rit grec” 203 . La 1702, la doar câŃiva ani după Unire, episcopul Atanasie Anghel a hotărât deja trimiterea unor tineri să studieze la Tyrnavia, Viena i Roma. Pe de altă parte, teologilor greco catolici li s a pus la dispoziŃie numeroase tratate de teologie catolice. Organizarea învăŃământului teologic românesc unit de la Blaj, alături de publicare unor cărŃi cu conŃinut teologic, a contribuit la ridicarea i formarea unei preoŃimi superioare, ca nivel de pregătire. Propovedaniiile lui Samuil Micu i Predicile redactate de Petru Maior i au adus o contribuŃie semnificativă în procesul de ameliorare a vieŃii religioase 204 . coli greco catolice au fost înfiinŃate la nivelul protopopiatelor. În anul 1765, sub episcopatul lui Atanasie Rednic sunt atestate un număr de 55 de coli române ti 205 . AlŃi tineri români învăŃau în seminariile catolice din Transilvania i din imperiu. Tinerii absolvenŃi ai seminariilor teologice au fost repede promovaŃi i încadraŃi ca preoŃi, asta în condiŃiile în care era simŃită nevoia de a schimba mentalitatea preoŃimii tradiŃionale. Era nevoie de preoŃi care să respecte rigorile disciplinei. Acest fenomen este unul foarte prezent mai ales în perioada iozefină, când preotul „se transformă” într un funcŃionar de stat foarte important 206 . PreoŃimea ortodoxă, în schimb, după suprimarea Mitropoliei Ardealului, este privată de o instruire sistematică207 . Nivelul de pregătire al preoŃilor ortodoc i a fost pe tot parcursul secolului unul deficitar. În 202 Ibidem 203 Greta Monica Miron, AdevăraŃii uniŃi sau preoŃii români din Transilvania secolului al XVIII lea între unire i ortodoxie , în volumul colectiv TentaŃia Istoriei ..., p. 563 204 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 316 205 Toader Nicoară, op. cit. , p. 91 206 Ioan Horga, ContribuŃii la cunoa terea jozefinismului provincial , Oradea, 2000, p. 94 – 95 207 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, erban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit ., p. 316 276 prima jumătate a secolului preoŃii ortodoc i au fost sfinŃiŃi în Ńările române vecine sau la Karlowitz. Instruirea marii majorităŃi a preoŃilor se făcea printr un fel de ucenicie efectuată de către tânărul candidat în jurul preotului mai experimentat, în calitate de „făt, diacon, gramatic sau ceteŃ” 208 . Scrisul, cititul, deprinderea cântării biserice ti sau cunoa terea rugăciunii Tatăl nostru , erau considerate condiŃii suficiente pentru a deveni preot. Statul austriac s a preocupat de pregătirea clerului ortodox, asta mai mult după instaurarea regimului despotic luminat al Mariei Tereza i a fiului acesteia Iosif al II lea. Împărăteasa a luat hotărârea prin care „nici un supus român sau sârb să nu fie hirotonisit preot până nu i vor fi terminat studiile la colegiul înfiinŃat la Novi Sad, lângă Petrovaradin i nu va fi învăŃat limba latină” 209 . Edictul de ToleranŃă a adus nu numai libertate de exprimare a credinŃei pentru ortodoxie, ci i o preocupare directă a statului în ceea ce prive te formarea preoŃilor ortodoc i. Cu toată insistenŃa autorităŃilor statului, dar i a Bisericii preoŃimea în secolul al XVIII lea va continua să aibă o pregătire minimală, cu modeste cuno tinŃe teologice, adesea sunt cazuri de preoŃi semianalfabeŃi. Procesul de ameliorare a condiŃiei pregătirii preoŃilor a fost totu i vizibil, comparând începutul cu sfâr itul secolului. Apoi acest proces este mai prezent în rândurile preoŃilor greco catolici i mai puŃin observabil la ortodoc i. Dincolo de aceste trăsături generale, nu trebuie omis a preciza că alături de preoŃii cu nivel mediu de pregătire exista i o categorie de preoŃi care deŃineau vaste cuno tinŃe teologice, remarcându se nu de puŃine ori prin nivelul cultural superior. CondiŃia socială i materială a preoŃilor este de asemenea un subiect interesant. DorinŃa de schimbare a statutului social, dar i mediul familial sau cel parohial erau cele mai importante coordonate care au acŃionat cu putere în alegerea deciziei de a deveni preot 210 . Considerăm că discuŃia noastră trebuie să înceapă de la această chestiune. SituaŃia socială i materială a preoŃilor români, indiferent cât de modestă era, a fost deosebit de râvnită în mediul românesc, majoritar rural. PreoŃii
208 Toader Nicoară, op. cit. , p. 92 209 Apud Toader Nicoară, op. cit. , p. 91 210 Ioan Horga, ContribuŃii ..., p. 96 277 ortodoc i erau recrutaŃi cel mai adesea din familiile preoŃilor sau cantorilor, dar i din rândurile Ńărănimii, mai puŃin din rândurile nobililor. PreoŃii uniŃi provin cel mai adesea din rândul clerului i micii nobilimi 211 . PreoŃii români, trecuŃi la greco catolicism, au cunoscut o schimbare a statutului social i o îmbunătăŃire a situaŃiei materiale. Ameliorarea condiŃiilor preoŃilor uniŃi a fost un proces continuu, ei obŃinând în cele din urmă un statut similar cu cel al preoŃilor romano catolici. Imaginea preotului ortodox este însă una sumbră. Redăm în cele ce urmează o descriere pe care a făcut o, la 1702, iezuitul Andreas Freyberger 212 : „PreoŃii poporului sau parohii oficiază liturghia duminica i în zilele de sărbătoare, niciodată însă în zilele săptămânii. Ei se ocupă cu munca câmpului, ară, grăpează, seceră, treieră grâul ca i ceilalŃi Ńărani. ... Ca îmbrăcăminte nu se deosebesc de ceilalŃi Ńărani laici, fiind îmbrăcaŃi în piei de oi i de capre, deosebiŃi de poporul de rând numai prin acoperământul capului, care la preoŃi e de culoare albastră, iar la protopopi i arhidiaconi de culoare neagră, i nu l scot din cap nici când se întâlnesc cu bărbaŃii de cea dintâi calitate”. CondiŃia socială a preoŃilor ortodoc i se deosebe te de cea a altor confesiuni: „PreoŃii nu strâng decima de la popor ci precum am spus, î i agonisesc pâinea prin munca la câmp; ceea ce e i mai mult, preoŃii ace tia sau parohii erau număraŃi între iobagi, care nume indică servajul. În ceea ce prive te contribuŃiile, transporturile, scoaterea dărilor, precum i a altor sarcini, angarale i servituŃi, nu se face nici o deosebire între ei i laici, ei sunt supu i robiei” 213 . Cu toate schimbările survenite pe parcursul secolului al XVIII lea situaŃia lor socială i materială a preoŃilor ortodoc i nu a cunoscut profunde prefaceri pozitive. PoziŃia preotului român ortodox a rămas în continuare una deosebită la nivelul comunităŃii, el î i câ tigă tot mai mult, odată cu răspândirea învăŃământului confesional, rolul de elită, de intelectualitate rurală.
211 Ibidem , p. 97 212 Apud Toader Nicoară, op. cit. , p. 84 – 85 213 Ibidem , p. 85 278 5.4. Bărbatul i femeia în societatea rurală tradiŃională Societatea Ńărănească ne fascinează. Apropiată sau distantă, specifică sau de ansamblu, dispărută sau eternă? Pentru ca istoricul să pătrundă în intimitate, a fost nevoie ca ordinea lucrurilor să fie răsturnată, iar viaŃa particulară să nu mai fie considerată o zonă interzisă, obscură, blestemată: locul plăcerilor i a robiei, al conflictelor i visurilor umane, centrul, poate provizoriu, al vieŃii indivizilor, necunoscut, vizitat i legitimat în cele din urmă 214 . În miezul gândirii politice i economice, al preocupărilor sociale, morale, medicale ale timpului, conceptul de „privat” generează nenumărate demersuri teoretice, nominative sau descriptive al căror epicentru este familia. Din păcate pentru istoricul de azi, statul a fost prea puŃin interesat de viaŃa privată a indivizilor. Doar conflictele violente atrag atenŃia instituŃiilor statului i, de aici interesul istoricilor pentru arhivele tribunalelor. Căsătoria – na terea familiei . Michelle Perrot 215 definea familia ca „Atom al societăŃii civile, gestionara intereselor private a căror bună confecŃionare este esenŃială forŃei statelor i progresului umanităŃii. Un număr de funcŃii îi sunt repartizate. Cheie de boltă a producŃiei, ea asigură funcŃionarea economică i transmiterea patrimoniilor. Celulă a reproducerii, ea asigură necesarul de copii, cărora le distribuie o bună socializare. Garantă a rasei, ea veghează asupra purităŃii i sănătăŃii sale. Creuzet al con tiinŃei naŃionale, ea transmite valorile simbolice i memoria întemeietoare. Ea este creatoare atât de cetăŃenie, cât i de civilizaŃie”. Punctul de plecare al familiei este căsătoria, considerată momentul zero în studiul demografic. Este momentul în care este creat grupul social cel mai important al unei societăŃi. Nu întâmplător comunitarea celebrează prin căsătorie biruinŃa asupra timpului, este momentul în care sensibilitatea umană se apropie de „perfecŃiunea dorită”. Reforma catolică i puritană a mutilat o parte din exaltările culturii tradiŃionale. Când survine în cursul secolului al XVIII lea o
214 Istoria vieŃii private , coordonatori Philippe Ariès i George Duby, vol. VIII, Bucure ti, 1997, p. 5 215 Michelle Perrot, FuncŃiile familiei , în Istoria vieŃii private , vol. VII, ..., p. 87 279 modificare profundă a motivaŃiilor – sacrificarea bucuriei de a trăi în favoarea obŃinerii iluzorii a unui avantaj material – aceste motivaŃii noi vor găsi sprijinul unei asceze. Excesiva constrângere a sexului se va răsfrânge asupra darului vieŃii. Celibatul feminin se întâlne te foarte rar în casele populare, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în vârful ierarhiei sociale. Monahismul feminin este interzis celor umili 216 . DificultăŃile materiale sunt multe, iar atracŃia modestă. Există puŃine „fete bătrâne”, chiar i văduvele, înainte de 30 de ani, găsesc u or pretendenŃi 217 . După o cercetare sumară asupra perioadei din an când se realizau căsătorii putem constata un gol principal în timpul Postului Pa telui i un gol secundar în timpul Postului Crăciunului. Pe lângă sărbătorile religioase, hotărâtoare în momentul alegerii datei de căsătorie erau i muncile câmpului. Formele de realizare a căsătoriei erau variate, impunându se respectarea anumitor ceremoniale, ce includeau: peŃitul, cererea în căsătorie i tocmeala zestrei (este încheiat un fel de contract matrimonial), logodna, cununia religioasă i, în cele din urmă, nunta, adică ospăŃul 218 . Mariajul presupunea, dar i crea drepturi i obligaŃii pentru cei care contractau căsătoria, aspecte faŃă de care biserica, comunitatea i statul nu puteau rămâne indiferente. Căsătoria era un rit de trecere spre adevărata viaŃă, spre viaŃa umană, cu multiple implicaŃii sociale. Nu o anumită vârstă marca trecerea individului peste pragul maturităŃii, ci întemeierea unei familii. Căsătoria era un act de unire definitivă a soŃilor, divorŃul era foarte rar întâlnit i condamnat. „Cine se căsătore te se une te pentru toată viaŃa” este ideea centrală a unui vechi proverb popular. Fiecare căsătorie poartă în ea un destin, bun sau rău, iar relaŃiile dintre tineri căsătoriŃi devine obiectul unui interes pasionant al comunităŃii săte ti.
216 Pierre Chaunu, CivilizaŃia Europei clasice , vol. I, Bucure ti, 1989, p. 222 217 Mortalitatea feminină crescută, legată de primejdiile primelor na teri, asociată cu efectele nu todeauna neutralizate, la începutul adolescenŃei, ale masculinităŃii na terilor tind să se adâncească, între 25 i 30 de ani putând constata un unor deficit al populaŃiei feminine. 218 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania, Cluj Napoca, 1999, p. 75 280 Fata are ea aerul unei gospodine? Tânărul bărbat este el amorezat însă de soŃia lui? Care sunt contradicŃiile dintre soŃi? etc. Privită din altă perspectivă ideea de cuplu este una foarte relativă. Studiile etnografice au arătat că locuitorii localităŃilor rurale erau uniŃi mai mult sau mai puŃin în relaŃiile sociale de familie, dar erau susŃinute tot timpul de către comunitate. Această susŃinere este foarte puternică în condiŃiile mortalităŃii omniprezente care dislocă familiile făcându le vulnerabile. Comunitatea în schimb nu moare, iar încrederea indivizilor în ea trebuie să rămână puternică. Familia este victima acestei realităŃi, individul trăie te, în schimb dincolo de familie, în colectivitatea socială a grupului de rudenie din care provine i nu numai. Solidaritatea familială depinde de crizele economice, de necesitatea deplasării pentru munci sezoniere, uneori migraŃia sezonieră devine definitivă. În acest ultim caz solidaritatea familiei cre te, fenomen generat de a ezarea într o nouă comunitate. Apoi emanciparea personală, excluderea de la partajul mo tenirii, migraŃia spre ora , noile profesiuni, etc., conduc la o cre tere semnificativă a solidarităŃii dintre parteneri. RelaŃia dintre soŃ – soŃie este cel mai adesea dominată de relaŃia dintre cele două persoane i exploataŃia lor, astfel ecuaŃia propusă este una lărgită la varianta relaŃiei soŃ – soŃie – pământ. Această nouă relaŃie se înscrie într un univers cosmic, în ciclurile sezoniere, meteorologice. RelaŃia e unică. ViaŃa fiind afectată de cel mai mic capriciu al vremii, al naturi în general. Familia nu a fost în toate cazurile una lărgită, adesea ea era compusă doar din părinŃi i copii. Ea era însă patriarhală, autoritatea soŃului asupra soŃiei era completă, iar subordonarea acesteia era acceptată de toată lumea. Pentru a controla expoatarea pământului sunt elaborate adevărate strategii, între care i realizarea de alianŃe matrimoniale care să asigure succesiunea, accesul la pământ. Tinerii căsătoriŃi depind economic în cele mai multe cazuri de părinŃi, iar această dependenŃă îi leagă de comunitate, de mentalul colectiv. Tânăra familie este nevoită să se condiŃioneze de alte persoane ceea ce crează o presiune asupra solidarităŃii dintre soŃi. Adesea este căutată solidaritatea în afara familiei, în grupurile de vârstă i categoria sexuală. Astfel apare solidaritatea masculină i cea feminină. Se conturează „organizaŃiile” de
281 muncă unde petrecerea timpului era mai mare decât în familie. Când s a obŃinut independenŃa economică atunci a crescut i autonomia cuplului în interiorul grupului de rudenie, atunci a început să fie valorificat rolul femeii, să se impună spiritul egalităŃii dintre soŃi. Constatăm prin urmare două tipuri de relaŃii între soŃi: 1. cazul celor ce sunt sub tutela părinŃilor, a grupului de rudenie, a cutumelor, i unde femeia avea un statut inferior; 2. cazul celor emancipaŃi, a celor „evadaŃi” din tradiŃional, unde soŃul acceptă „egalitatea” femeii. În acest al doilea caz putem discuta de o uniune de dragoste, unde „fericirea” este mai prezentă, soŃul impune mai puŃin autoritatea sa împotriva femeii, există cel mai adesea un consens între soŃi, relaŃia se bazează pe tandreŃe i plăcere fizică. Aceste cupluri însă se lovesc de refuzul acceptării venite din exterior, de repudierea familiei, de excluderea de la partajul mo tenirii, iar de aici apar alt gen de probleme care au repercursiuni asupra vieŃii de cuplu. Locul femeii în societatea rurală, în familia rurală tradiŃională este de asemenea unic. Dreptul o face inferioară (juridic), apoi ea este considerată ca o producătoare, i are o poziŃie privilegiată atunci când deŃine pământ. Putem vorbi de exploatarea acesteia, iar munca sa este dependentă în mare măsură de cea a bărbatului. Ea are nevoie de „bunăvoinŃa” soŃului. Autoritatea bărbatului este dată de legea civilă i religioasă, de familie i comunitate 219 , dar cel mai adesea de structura socio profesională a societăŃii tradiŃionale, de profesiunile „masculine” i „feminine”. Mortalitatea masculină, el este cel care se consumă, trude te, se sacrifică, moare primul, este în măsură să traseze un anumit respect care duce în cele din urmă la autoritate. Ea se ocupă mai mult de „toaleta” gospodăriei, de imaginea i împodobirea gospodăriei. Copii erau născuŃi de femeie pentru soŃ. Adesea tânara soŃie trebuia să treacă i testul de „gospodină”, calitatea aceasta era obŃinută după ce trecea prin „filtrul” soacrei, abia ulterior obŃinea statului de femeie adultă. Tânărul bărbat, în căutarea unei soŃii, nu se uită dacă aceasta tie să conducă carul cu boi sau dacă poate face faŃă muncilor câmpului (de i
219 Toader Nicoară, op. cit. , p. 169 282 nici acestea nu erau excluse), cel mai adesea „gura satului” îl învăŃa dacă este în măsură să fie o bună gospodină. Pe de altă parte, dincolo de discursul folclorist legat de autoritatea masculină i subordonarea feminină, societatea Ńărănească recunoa te că soŃul i soŃia deŃin roluri complementare i solidare. Adesea documentele vorbesc despre femei ce nu îndeplinesc capriciile soŃilor. Cu toate acestea, femeia are „obligaŃia de a i urma soŃul” 220 , iar această îndatorire spune foarte mult. În momentul căsătoriei ea, juridic, trece de sub autoritatea tatălui sub aceea a soŃului. Interesante, din punct de vedere al subiectului abordat, sunt statusurile i rolurile în cadrul familiei, puterea tatălui i emanciparea femeii. RelaŃia căsătorie – menaj i căsătorie – dragoste sunt în măsură să atingă sensibilităŃile umane. Bărbatul este cel asupra căruia comunitatea î i îndreaptă atenŃia, bunăstarea sau lipsa acesteia oferă o imagine asupra bărbatului. El este responsabil de ceea ce face în ochii comunităŃii, în schimb imaginea femeii este transmisă i asupra bărbatului. Rolurile principale din spaŃiul public sunt rezervate bărbatului 221 , femeii îi este rezervat spaŃiul privat al casei, al gospodăriei.
220 Georgeta Chirilă, Aspecte privind statul juridic al femeii căsătorite din łara Românească i Moldova reflectat de pravilele domne ti din secolul al XVII lea , în Studia Universitatis Petru Maior , Historia , 3, Târgu Mure , 2003, p. 74 – 75 221 Barbu tefănescu, Sociabilitate rurală, violenŃă i ritual , Oradea, 2004, p. 57 283 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ACHIM, V., łiganii în istoria României , Bucure ti, 1997 ALBU, N., Istoria învăŃământului românesc din Transilvania până la 1800 , Blaj, 1944 ANDEA, A., Iluminism i modernizare în societatea românescă , Cluj Napoca, 1996 ANDEA, S., ANDEA, A., Structuri transilvane în epoca luminilor , Cluj Napoca, 1996 ANGHEL, G., CetăŃi medievale din Transilvania, Bucure ti, 1972 ANTOHI, S., Utopica. Studii asupra imaginarului social , Bucure ti, 1992 ARICECU, A., Armata în Dobrogea romană , Bucure ti, 1977 ARIÈS, P., DUBY, G. (coord), Istoria vieŃii private , vol. VIII, Bucure ti, 1997 ARION, D.C., Cnejii (chinejii) români. ContribuŃii la studiul lor , Bucure ti, 1938 BÂRZU, L., BREZANU, S., Originea i continuitatea românilor. Arheologie i tradiŃie istorică , Bucure ti, 1991 BAUMANN, V.H., A ezări rurale antice în zona Gurilor Dunării (sec. I IV p.Chr.) , Tulcea, 1995 BĂLAN, I. Vetre de sihăstrie românească (secolele IV XX) , Bucure ti, 1982 BĂNCILĂ, B., Duhul sărbătorii , Bucure ti, 1996 BĂRBULESCU, M., DELETANT, D., HITCHINS, K., PAPACOSTEA, ., TEODOR, P., Istoria României , Bucure ti, 1998 BĂRBULESCU, M., InterferenŃe spirituale în Dacia romană , Cluj Napoca, 1984 BĂRBULESCU, Maria., ViaŃa rurală în Dobrogea romană (sec. I III p.Chr) , ConstanŃa, 2001 BENEA, D., Dacia sud vestică în secolele III IV , Timi oara, 1996 IDEM, Dacia sud vestică în secolele III IV. InterferenŃe spirituale , Timi oara, 1999 BERCIU, D., De la Burebista la Decebal, Bucure ti, 1980 BERINDEI, D., Românii i Europa. Istorie, societate, cultură. Secolele XVIII XIX , Bucure ti, 1991 BERNATH, M., Habsburgii i începuturile formării naŃiunii române, Cluj, 1994 BERNEA, E., CivilizaŃie românească sătească , Bucure ti, 1944 IDEM, Timpul la Ńăranul român. ContribuŃii la problema timpului în religie i magie , Bucure ti, 1940 BEZA, M., Urme Române ti în Răsăritul Ortodox, Bucure ti, 1937
284 BICHICEAN, G., Monarhia i Adunările de stări în Europa Medievală, Europa Centrală i apuseană , Sibiu, 1999 BLAGA, L., Gândirea românescă în Transilvania în sec. al XVIII lea , Bucure ti, 1966 BOC AN, N., LUMPERDEAN I., POP I.A., Etnie i confesiune în Transilvania (secolele XIII XIX) , Oradea, 1994 BOLOVAN, S.P., Familia în satul românesc din Transilvania, Cluj Napoca, 1999 BOTEZATU, M., Apele în viaŃa poporului român , Bucure ti, 1984 BRAGA, N., AsociaŃii de meseria i, bancheri i negustori în Dacia romană , Sibiu, 1995 IDEM, Urbanismul Daciei romane , Timi oara, 1980 BRAUDEL, F., Écrits sur l`histoire , Paris, 1969 BRAUDEL, F., Histoire et sciences sociales: La long durée , în Annales. Economies. Sociétés. Civilisations , Paris, 1958 BRAUDEL, F., Timpul Lumii , Bucure ti, 1989 BRĂTIANU, G.I, Origines et formation de l`unité roumaine , Bucure ti, 1943 IDEM, TradiŃia istorică despre întemeierea statelor române ti , Bucure ti, 1980 IDEM, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană , vol. I, Bucure ti, 1988 IDEM, O enigmă i un miracol istoric: poporul român , Bucure ti, 1988 IDEM, Sfatul domnesc i adunarea stărilor în principatele române , Bucure ti, 1995 BULENCEA, A., Viile i vinurile Transilvaniei , Bucure ti, 1975 BUNEA, A., Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inochentiu Klein , Blaj, 1900 BURKE, P., Istorie i teorie socială , Bucure ti, 1999 BUZESCU, Al., Domnia în łările Române până în 1866, Bucure ti, 1943 CÂMPINA, B., Scrieri istorice , vol. I, Bucure ti, 1973 CANTEMIR, D., Descrierea Moldovei , Bucure ti, 1973 CAPRO U, I., O istorie a Moldovei prin relaŃiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII lea , Ia i, 1989 CAZACU, A., Vechile organizări române ti. O ipoteză asupra originii lor , Bucure ti, 1947 CĂLU ER, I., Episcopia Greco Catolică de Oradea , Oradea, 2000 CERNOVODEANU, P., Societatea feudală românescă văzută de călători străini (secolele XV – XVIII) , Bucure ti, 1973 CHARLE, C., Micro histoire sociale et macro histoire sociale. Quelques réflexions sur les effets des changements de méthode depuis quinze an enhistoire sociale , în Histoire sociale, histoire globale? , volum colectiv coordonat de către C. Charle, Paris, 1993 CHAUNU, P., CivilizaŃia Europei clasice , vol. I, Bucure ti, 1989 IDEM, CivilizaŃia Europei în secolul luminilor , vol. I, Bucure ti, 1986
285 CHELCEA , I., łiganii din România. Monografie , Bucure ti, 1944 CHIRILĂ, G., Aspecte privind statul juridic al femeii căsătorite din łara Românească i Moldova reflectat de pravilele domne ti din secolul al XVII lea , în Studia Universitatis Petru Maior , Historia , 3, Târgu Mure , 2003 CHRISTESCU, V., ViaŃa economică în Dacia romană , Pite ti, 1929 COLUMBEANU, S., Cnezate i voievodate române ti , Bucure ti, 1973. CONSTANTINESCU, L.J., Chestiunea Transilvaniei , Bucure ti, 1997 CONSTANTINESCU, M., DAICOVICIU, C., PASCU, ., Histoire de la Roumanie de origines à notre jours , Paris, 1970 CONSTANTINIU, F., O istorie sinceră a poporului român , Bucure ti, 1997 CORBU, C, Rolul Ńărănimii în istoria României , Bucure ti, 1982 COSTĂCHEL, V., PANAITESCU, P.P., CAZACU, A., ViaŃa feudală în łara Românescă i Moldova (sec. XIV XVII) , Bucure ti, 1957 CRI AN, I.H., Burebista i epoca sa , Bucure ti, 1977 IDEM, CivilizaŃia geto dacilor , Bucure ti, 1992 IDEM, Spiritualitatea geto dacilor , Bucure ti, 1986 Cronica Notarului Anonymus , traducere de Paul Lazăr Tonciulescu, Bucure ti, 1996 CRONł, G., InstituŃii medievale române ti. ÎnfrăŃirea pe mo ie. Jurătorii , Bucure ti, 1969 DAICOVICIU, C., Cetatea dacică de la Piatra Ro ie. Monografie arheologică , Bucure ti, 1954 IDEM, Dacica , Cluj, 1969 DAICOVICIU, C., PASCU, ., CHERESTE IU, V., MORARIU, T., Din Istoria Transilvaniei , vol. I, Bucure ti, 1960 DAICOVICIU, H., Dacia de la Bvrebista la cvcerirea romană, Cluj, 1972 IDEM, Dacii , Bucure ti, 1972 DELUMEAU, J., Frica în Occident (sec. XIV XVIII) , Bucure ti, 1986 DESROSIÈRE, A., Comment faire des choses qui tiennent. Histoire sociale et statistiques , în Histoire sociale, histoire globale? , volum colectiv coordonat de către C. Charle, Paris, 1993 DIACONESCU, M., Răscoala nobililor maramure eni din 1492 , în volumul colectiv Nobilimea românescă din Transilvania (coordonator Marius Diaconescu), Satu Mare, 1997 Documente privind Istoria României , A. Moldova, veac XVI, vol. IV, Bucure ti, 1952 Documente privind Istoria României , seria C. Transilvania, vol. I., Bucure ti, 1951 Documente privitoare la istoria românilor , volumul XIV al colecŃiei „Hurmuzaki”, partea I (1320 – 1716), publicate de către Nicolae Iorga, Bucure ti, 1915
286 DRAGOMIR, S., Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII , vol. I II, Sibiu, 1920 1930 IDEM, Românii din Transilvania i Unirea cu biserica Romei , Cluj Napoca, 1990 DRĂGAN, I., Cnezi i nobili români în vremea Corvine tilor , în volumul colectiv Nobilimea românescă din Transilvania (coordonator Marius Diaconescu), Satu Mare, 1997 IDEM, Nobilimea românescă din Transilvania. 1440 1514 , Bucure ti, 2000 DRĂGAN, I.C., Mileniul imperial al Daciei , Bucure ti, 1986 DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii i civilizaŃiei , vol. I II, Bucure ti, 1984 1987 DULGĂU, B., Raporturi feudale în satele din łara Oa ului în sec. XVI – XIX , în Satu Mare. Studii i comunicări , IX X, 1992 – 1993, Satu Mare, 1993 DUMITRA CU, S., Dacia Apuseană , Oradea, 1993 DURKHEIM, E., Les règles de la et méthode sociologique , Paris, 1981 EDITH, B., RealităŃi sociale după reglementarea urbarială tereziană. Plângerile urbariale , în Analele UniversităŃii din Oradea , Fascicula Istorie Arheologie , tom XII, Oradea, 2002 IDEM, Reglementarea urbarială tereziană i lumea rurală din Bihor , în Analele UniversităŃii din Oradea , Fascicula Istorie Arheologie , tom XIII, Oradea, 2003 FEBVRE, L., Combats pour l`histoire , Paris, 1953 IDEM, Le terre et l`evolution humaine. Introduction géographique à l`histoire , Paris, 1922 FENE AN, C, Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei, Bucure ti, 1997 FILIPA CU, A., Istoria Maramure ului , Bucure ti, 1940 FILITTI, I.C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, Bucure ti, 1935 FILITTI, I.C., Proprietatea solului în Principatele Române , Bucure ti, 1935 FLORESCU, R., MICLEA, I., Geto dacii , Bucure ti, 1980 FREYBERGER, A., Relatare istorică despre unirea bisericii române ti cu biserica Romei , Cluj, 1996 GEMIL, T., RelaŃiile łărilor Române cu Poarta otomană în documente turce ti (1601 1712) , Bucure ti, 1984 GEORGESCU, V., Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre , Bucure ti, 1995 GIURESCU, C.C., Despre boieri , Bucure ti, 1920 IDEM, Istoria pescuitului i a pisciculturii în România , Bucure ti, 1964 IDEM, Istoria românilor , vol. I III, Bucure ti, 2000 IDEM, Începuturile de industrie în łările Române , Bucure ti, 1938 IDEM, Studii de istorie socială , Bucure ti, 1943 IDEM, Târguri sau ora e i cetăŃi moldovene din secolul al X lea până la mijlocul secolului al XVI lea , Bucure ti, 1997
287 GIURESCU, C.C., GIURESCU, D.C., Istoria Românilor, vol. I II, Bucure ti, 1974 1976 GIURESCU, D.C., łara Românescă în secolele XIV i XV , Bucure ti, 1973 GOLLNER, C., Regimentele grănicere ti din Transilvania 1764 1851, Bucure ti, 1973 GONTA, A., Legăturile economice dintre Moldova i Transilvania în secolele XIII XVII , Bucure ti, 1989 IDEM, Satul în Moldova medievală. InstituŃiile , Bucure ti, 1986 IDEM, Studii de istorie medievală , Ia i, 1998 GUDEA, N., GHIURO, I., Din istoria cre tinismului la români. Mărturii arheologice , Oradea, 1988 GYÉMÁNT, L., Mi carea naŃională a românilor din Transilvania (1790 1848) , Bucure ti, 1996 HĂRĂGU , S., PreoŃimea română în veacul al XVIII lea , Sibiu, 1907 HITCHINS, K., Con tiinŃă naŃională i acŃiune politică la românii din Transilvania. 1700 1868 , Cluj Napoca, 1987 HOREDT, M., ContriuŃii la istoria Transilvaniei în secolele IV XIII , Bucure ti, 1958 HORGA, I., ContribuŃii la cunoa terea jozefinismului provincial , Oradea, 2000 IDEM, Edictul de ToleranŃă i efectele sale în Cri ana , în volumul colectiv TentaŃia Istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor , coordonat de N. Boc an, O. Ghita i D. Radosav, Cluj Napoca, 2003 IDEM, Europa Luminilor , Oradea, 2002 IDEM, TradiŃie i noutate în spiritualitatea românescă greco catolică din epoca luminilor. Episcopia de Oradea , Oradea, 1996 IORDAN, I., Toponimia românescă , Bucure ti, 1963 IORGA, N., Câteva consideraŃii asupra boierimii noastre, studiu introductiv la lucarea Scrisori de boieri. Scrisori de Domni , Vălenii de Munte, 1925 IDEM, Constatări istorice cu privire la viaŃa agrară a românilor , Bucure ti, 1908 IDEM, Drumurile de comerŃ creatoare ale statelor române ti , Bucure ti, 1928 IDEM, EvoluŃia ideii de libertate, Bucure ti, 1987. IDEM, InscripŃii din bisericile României , vol. I, Bucure ti, 1905 IDEM, Istoria Bisericii române ti , vol. I, Bucure ti, 1995 IDEM, Istoria industriilor la români , Bucure ti, 1927 IDEM, Istoria poporului românesc , Bucure ti, 1985 IDEM, Istoria românilor din Ardeal i Ungaria , vol. I II, , Bucure ti, 1915 IDEM, Istoria românilor în chipuri i icoane , Bucure ti, 1992 IDEM, Istoria românilor pentru neamul românesc , Chi inău, 1992 IDEM, Istoria românilor prin călători , Bucure ti, 1981 IDEM, Istoria românilor , vol. III, Bucure ti, 1937 IDEM, MărunŃi uri istorice culese din Ungaria , Bucure ti, 1906 JINGA, V., Probleme fundamentale ale Transilvaniei , Bra ov, 1995
288 KRAUS, G., Croniva Transilvaniei 1608 1665 , Bucure ti, 1965 LABROUSSE, E., L`Histoire sociale. Surces et méthodes , Paris, 1967 LASZLO G., Études archéologiques sur l'histoire de la société des Avares , Budapesta, 1955 LEMNY, ., Sensibilitate i istorie în secolul XVIII românesc , Bucure ti, 1990 LUMPERDEAN, I., NaŃiune i confesiunea în secolul al XVIII lea: OpŃiuni i preocupări pentru reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni , în volumul colectiv Etnie i confesiune în Transilvania (secolele XIII – XIX) , coordonat de N. Boc an, I. Lumperdean i I.A. Pop, Oradea, 1994 LUPA , I. Din istoria Transilvaniei , Bucure ti, 1988 MACREA, M., ViaŃa în Dacia Romană , Bucure ti, 1969 MAIOR, P., Istoria pentru începutul românilor în Dachia , Ia i, 1990 MATEESCU, T., Monumente istorice i izvoare cre tine , GalaŃi, 1987 MATEI, M.D., Geneza i evoluŃia urbană în Moldova i łara Românescă , Ia i, 1997 METE , . Emigrări române ti din Transilvania în secolele XIII_XX (Cercetări de demografie istorică) , Bucure ti, 1971 IDEM, SituaŃia economică a românilor din łara Făgăra ului, vol. I, Cluj, 1935 MIRON, G.M., AdevăraŃii uniŃi sau preoŃii români din Transilvania secolului al XVIII lea între unire i ortodoxie , în volumul colectiv TentaŃia Istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor , coordonat de N. Boc an, O. Ghita i D. Radosav, Cluj Napoca, 2003 MUNTEANU, V., ContribuŃii la istoria Banatului , Timi oara, 1990 MURGESCU, B., CirculaŃia monetară în łările Române în secolul a XVI lea , Bucure ti, 1996 NÄGLER, T., A ezarea sa ilor în Transilvania , Bucure ti, 1992 IDEM, Românii i sa i până la 1848 (RelaŃii economice, sociale i politice) , Sibiu, 1997 NEAMłU, V., Istoria ora ului medieval Baia (Civitas Moldaviensis) , Ia i, 1997 NICOARĂ, T., Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 – 1800). Societate rurală i mentalităŃi colective , Cluj Napoca, 2001 NOIRIEL, G., Les enjeux pratiques de la Construction de l`objet. L`exemple de l`immigration , în Histoire sociale, histoire globale? , volum colectiv coordonat de către C. Charle, Paris, 1993 OLTEANU, ., Societatea românescă la cumpăna dintre milenii (secolele VIII – XI) , Bucure ti, 1983 OLTEANU, ., ERBAN, C., Me te ugurile din łara Românescă i Moldova în evul mediu , Bucure ti, 1969 OłETEA, A., POPESCU PUłURI, I., NESTOR, I., BERZA, M., MACIU, V., Istoria poporului roman , Bucure ti, 1970 PÂCLI ANU, Z., Istoria Bisericii Române Unite , partea I a, München, 1995
289 PAMFILE, T., Agricultura la români , Bucure ti, 1913 PANAITESCU, P.P., Interpretări române ti. Studii de istorie economică i socială , Bucure ti, 1994 IDEM, Intoducere în istoria culturii române ti , Bucure ti, 2000 IDEM, Mircea cel Bătrân , Bucure ti, 1944 IDEM, Ob tea Ńărănescă în łara Românescă i Moldova. Orînduirea feudală , Bucure ti, 1964 IDEM, Românii i bulgarii , Bucure ti, 1944 PAPACOSTEA, ., Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice , Bucure ti, 1999 IDEM, Românii în secolul al XIII lea. Între cruciată i Împeriul mongol , Bucure ti, 1993 IDEM, Românii în veacul al XIII lea , Bucure ti, 1993 PAPOIU, P., Antropologia habitatului în Dobrogea , Bucure ti, 2001 PÂRVAN, V., ContribuŃi epigrafice la istoria cre tinismului daco roman , Bucure ti, 1911 IDEM, Getica. O protoistorie a Daciei , Bucure ti, 1926 IDEM, Începuturile vieŃii romane la gurile Dunării , Bucure ti, 1974 PASCU, ., Bobâlna , Bucure ti, 1963 IDEM, Me te ugurile în Transilvania până în secolul al XVI lea , Bucure ti, 1954 IDEM, Răscoale Ńărăne ti în Transilvania , Cluj, 1947 IDEM, Me te ugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI lea , Bucure ti, 1954 IDEM, Transilvania în Epoca Principatului. Timpul suzeranităŃii turce ti, 1541 1691 , Cluj, 1948 IDEM, Voievodatul Transilvaniei , vol. I II, Cluj Napoca, 1971 PASCU, ., MARICA, V., Clujul medieval , Bucure ti, 1969 PASCU, ., IONA CU, I., CIHODORU, C., GEORGESCU BUZĂU, G., Istoria medie a României (sec. al X lea – sec. al XVI lea) , Partea întâi, Bucure ti, 1966 PAVLESCU, E., Economia breslelor în Moldova, , Bucure ti, 1935 PĂCURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol. II, Bucure ti, 1994 PERETZ, I., Pravilele române ti din sec XVII , Bucure ti, 1930 PETRESCU DÎMBOVIłA, M., DAICOVICIU, H., BÂRZU, L., PREDA, F., TEODOR, D.G., Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII lea, Bucure ti, 1995 PETROLESCU, C.C., Scurtă istorie a Daciei romane , Bucure ti, 1995 PIPPIDI, A.., TradiŃia politică bizantină în łările Române în secolele XVI XVII , Bucure ti, 1983 PIPPIDI, D.M., ContribuŃii la istoria veche a României , Bucure ti, 1967
290 PLATON, A.F., Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII lea – prima jumătate a secolului al XIX lea). Preliminariile unei istorii , Ia i, 1997 PLATON, A.F., PLATON, G., Boierimea din Moldova în secolul al XIX lea. Context european, evoluŃie socială i politică , Bucure ti, 1995. PLATON, G., Geneza revoluŃiei române de la 1848 , Bucure ti, 1980. POMFILE, T., Agricultura la români , Bucure ti, 1913 POMPILIU, T., InterferenŃe iluministe europene , Cluj, 1984 PONCEA, T.V., Începuturile cristalizării urbane i evoluŃia oră enească în arealul extracarpatic (sec. X – XVI) , în Studii i cecetări socioumane , nr. 4/1999, Bucure ti, 1999 POP, I.A., Elita românescă din Transilvania în secolele XIII – XV (origine, statut, evoluŃie) , în volumul colectiv Nobilimea românescă din Transilvania (coordonator Marius Diaconescu), Satu Mare, 1997 IDEM, InstituŃii medievale române ti. Adunările cneziale i nobiliare (boiere ti) în secolele XIV , Cluj Napoca IDEM, NaŃiunea Română medievală , Bucure ti, 1998 IDEM, Românii i maghiarii în secolele IX XIV. Geneza statului medieval din Transilvania, Cluj Napoca, 1996 POPA, D., ViaŃa rurală în Transilvania romană , Sibiu, 2001 POPA, M., Aspecte i interferenŃe iluministe , Timi oara, 1997 POPA, N.M., Prelegeri de istorie modernă universală , Bucure ti, 1981. POPA, R., łara Maramure ului în veacul al XIV lea , Bucure ti, 1997 POPESCU, R., Istoriile domniilor din łara Românescă , Bucure ti, 1963 PRODAN , D., Iobăgia în Transilvania , vol. I III, Bucure ti, 1967 1968 IDEM, Problema iobăgiei în Transilvania 1700 – 1848 , Bucure ti, 1989 IDEM, Supplex Libelus Valachorum . Din istoria formării naŃiunii române , Bucure ti, 1984 PROTASE, D., Autohtonii în Dacia, Bucure ti, 1980 IDEM, Problema continuităŃii în Dacia în lumina arheologiei i numismaticii , Bucure ti, 1966 IDEM, Riturile funerare la daci i daco romani , Bucure ti, 1971 RANCA, I., Românii din sacaunele scuie ti în antroponimele din conscripŃii 1699 1821 , vol. I, Cluj Napoca, 1995 RĂDULEł, R., Istoria cuno tinŃelor i a tiinŃelor tehnice pe pământul României , Bucure ti, 2000 RĂDUłIU, A., Incursiuni în istoriografia vieŃii sociale , Cluj Napoca, 1973 ROMAN, L., VERGATTI, R. ., Studii de demografie istorică românescă , Bucure ti, 2002 ROMIER, L., La răspântia imperiilor moarte , Bucure ti, 1998 RUSSU, I.I., Daco geŃii în Imperiul Roman , Bucure ti, 1980 IDEM, Etnogeneza românilor , Bucure ti, 1981 IDEM, Românii i secuii , Bucure ti, 1990
291 SOBOUL, A., Description et mesure en histoire sociale , în L`Histoire sociale. Surces et méthodes , Paris, 1967 SPINEI, V., Moldova în secolele XI – XIV , Bucure ti, 1982 STAHL, H.H., ContribuŃii la studiul satelor devălma e române ti , vol. I, ConfederaŃii de ocol, structuri teritoriale i tehnici agricole , Bucure ti, 1958 IDEM, Controverse de istorie socială românescă , Bucure ti, 1969 IDEM, Probleme confuze în istoria socială României , Bucure ti, 1992 IDEM, Studii de sociologie istorică , Bucure ti, 1972 STAHL, H.H., STAHL, P., CivilizaŃia vechilor sate române ti , Bucure ti, 1968 STÂNGĂ, I., ViaŃa economică la Drobeta în secolele II VI p.Chr. , Bucure ti, 1998 STĂNILOAIE, D., Unatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a populaŃiei române ti , Bucure ti, 1973 STOICA, G., HORSIA, O., Me te uguri săte ti tradiŃionale , Bucure ti, 2001 STOICESCU, N., Curteni i slujitori. ContribuŃii la istoria armatei române , Bucure ti, 1968 IDEM, Sfatul domnesc i marii dregători din łara Românească i Moldova (sec. XIV XVII) , Bucure ti, 1968 SUCEVENU, A., ViaŃa economică în Dobrogea romană, secolele I III , Bucure ti, 1977 IPO , S., Silviu Dragomir – istoric , Cluj Napoca, 2002 TEFĂNESCU, B., Lumea rurală din Cri ana între evul mediu i modern, Oradea, 1998 IDEM, Sociabilitate rurală, violenŃă i ritual , Oradea, 2004 IDEM, Tehnica agricolă i ritm de muncă în gospodăria Ńărănească din Cri ana (sec. al XVIII lea i începutul sec. al XIX lea) , vol. I II, Oradea, 1995 TEFĂNESCU, ., Bănia în łara Românescă , Bucure ti, 1965 IDEM, Demografia – dimensiune a istoriei , Timi oara, 1974 IDEM, Istoria medie a României. Principatele Române. Sec. XIV XVI , Bucure ti, 1992 IDEM, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu , Bucure ti, 1996 TEODOR, P., Incursiuni în istoriografia română a secolului XX , Oradea, 1995 TIGHILIU, I., Societate i mentalitate în łara Românescă i Moldova. Secolele XV XVII , Bucure ti, 1998 TOMESCU, M., Istoria cărŃii române ti de la începuturi până la 1918 , Bucure ti, 1968 TREBICI, V., GHINOIU, I., Demografie i etnografie , Bucure ti, 1986 TUDOR, D., Decebal, regele erou al dacilor , Bucure ti, 1967 IDEM, Istoria sclavajului în Dacia romană , Bucure ti, 1957 IDEM, Ora e, târguri i sate în Dacia Romană, Bucure ti, 1968
292 VELCULESCU, C., Între scriere i oralitate , Bucure ti, 1988 VLAD, M., Colonizarea rurală în łara Românescă i Moldova (sec. XV XVIII) , Bucure ti, 1973 VUIA, R., Tipuri de păstorit la români , Bucure ti, 1970 VULPE, A., Geto dacii în istoria militară a lumii antice , Bucure ti, 1987 WITING, O., Istoria dreptului de vânătoare în Transilvania , Bucure ti, 1936 WOLLMAN, V., Mineritul metalifer, extragerea sării i carierele de piatră din Dacia Romană , Cluj Napoca, 1996 XENOPOL, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană , vol. I III, Bucure ti, 1986 1988 XXX, Cultură i societate. Studii privitoare la trecutul românesc , Bucure ti, 1991 XXX, Istoria economică a României. De la începuturi până la cel de al doilea război mondial , coordonator N.N. Constantinescu, Bucure ti, 1997 XXX, Istoria poporului român , Bucure ti, 1970 XXX, Istoria României. Transilvania , vol. I, volum colectiv editat sub egida SocietăŃii Cultural tiinŃifice "George BariŃiu", Cluj Napoca, 1997 XXX, Istoria Românilor, vol. I VI, Bucure ti, 2000 – 2003 XXX, Istoria Romîniei, vol. I – III, Bucure ti, 1960 – 1964 ZELETIN, ., Burghezia română (1925), Neoliberalismul (1927) , Bucure ti, 1997 ZUB, A., Istoriografia română i ascensiunea istoriei sociale , în volumul colectiv Noi perspective asupra istoriei sociale în România i FranŃa , coordonat de către A.F., Platon, C. OGHINĂ PAVIE i J.G., Petit, Ia i, 2003 ZUGRAVU, N., Geneza cre tinismului popular al românilor , Bucure ti, 1997 ZUGRAVU, N., Istoria romanităŃii nord dunărene (secolele II VIII). ContribuŃii la etnogeneza românilor , Ia i, 1994
293