Constatări Cu Privire La Rolul Statului Românesc În Mișcarea Națională Din Basarabia Sub Stăpânirea Imperiului Rus (1812-1917)

CONSTATĂRI CU PRIVIRE LA ROLUL STATULUI ROMÂNESC ÎN MIȘCAREA NAȚIONALĂ DIN BASARABIA SUB STĂPÂNIREA IMPERIULUI RUS (1812-1917)

Prof. univ. dr. hab. mem.-cor. Demir DRAGNEV, Institutul de Istorie al AȘM

Abstract. In the paper we have examined the specificity of the Romanian national movement in Bessarabia during the dominion of the Russian Empire (1812-1917), determined by the presence to the west of the Prut River of the state belonging to the same Romanian people, divided in 1812. Unlike other nations of the Russian Empire, who were struggling to regain their state independence, the Bessarabian Romanians had the final goal of their national movement – the reunification with the neighboring Romanian state – The Principality of Moldova, and from 1859 – Romania. The author notes that the unification of Bessarabia with the Romanian state remained constantly a desideratum of the Bessarabian national movement, both at the stage when the nobility were at its head (1812 - 1870s) and the stage led by the intellectuals (until 1917). The struggle for national and social liberation in Bessarabia enters the final stage under the conditions of the First World War and the Russian Revolution of February 1917, when the Moldovan militaries and peasants were included in this fight. At the beginning of 1918, when the Romanian army ended the anarchy in Bessarabia, caused by the breakdown of the Russian army, the participants in the national movement achieved the desideratum to which they have been tending over a century – the Union of Bessarabia with Romania, which took place on 27th of March 1918.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Rus a încorporat în componența sa un șir de teritorii naționale, popoarele cărora și-au pierdut statalitatea, fiindu-le acordată autonomie administrativă (Finlanda, Polonia, Georgia ș.a.). Aceeași soartă au avut-o și românii din spațiul pruto-nistrean anexat la Imperiul țarist la 16 / 28 mai 1812. Spre deosebire de alte teritorii naționale ale imperiului, populația românească din acest spațiu continua să considere că aparține Țării Moldovei – formațiune statală păstrată pe teritoriul de la vest de râul Prut – nu- mindu-se „moldoveni”, cu termenul derivat de la denumirea acestei țări. Pornind de la contextul istoric menționat și bazându-ne pe realizările istoriografiei contemporane (exceptând-o pe cea cu caracter propagandistic)1, ne propunem să

1 Pentru o prezentare amplă a istoriografiei mișcării naționale din Basarabia, a se vedea Gh. Ne- gru, Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia, Chișinău, 2000; V. Popovschi, Biroul de organizare a Sfatului Țării. Republica Democratică Moldovenească, volum îngrijit de Gh. E. Cojocaru, București-Brăila, 2017, pp. 13-20, 17-207. 330 CENTENAR SFATUL ȚĂRII evidențiem un aspect esențial al mișcării naționale din Basarabia sub regim țarist – tendința constantă a românilor basarabeni de a se uni cu conaționalii lor. În istoriografie găsim ample referire la începuturile rezistenței împotriva- ex pansiunii țariste în primii ani după anexare, când mai mulți români basarabeni s-au refugiat peste Prut2, precum și la protestul înalților demnitari ai Principatului Mol- dovei împotriva acestui rapt teritorial. De exemplu, membrii Divanului Moldovei, într-o anaforă din 2 octombrie 1813, protestau împotriva faptului că le-a fost răpit „tot pământul și inima țării […] grânarul țării, încurajarea și refugiul locuitorilor”3. Protestul reprezentanților Principatelor Române a fost expus și la nivel internațio- nal: un grup de boieri din Țara Moldovei (A. Sion, D. Ghica ș.a.)4 , apoi domnul Țării Românești Ioan Caragea au trimis o adresare către participanții Congresului de la Viena (1814-1815), solicitând ca Basarabia să fie remisă Moldovei. Se miza pe intervenția cancelarului Austriei, Metternich. Însă persoana de contact a domnului valah la curtea austriacă îi comunicase: „Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retrograda Porții teritoriul pe care dânsa l-a smuls, în ultimul război, ar fi azi fără scop și țintă”5. Aceste demersuri confirmau atitudinea administrației românești de la vest de Prut față de destinul Basarabiei. Chiar la începutul stăpânirii țariste în Basarabia, într-un raport expediat la Viena, de către Agenția Austriacă din Iași, se menționa că boierimea Moldovei „prevedea urmările acestei cesiuni de teritoriu în toată grozăvia lor”6. Suspiciunile nu erau lipsite de temei: după consolidarea hotarului de pe Prut, populația românească din Basarabia a fost izolată de procesele modernizatoare des- fășurate în restul spațiului românesc pe parcursul secolului al XIX-lea. Condiția de popor divizat și-a lăsat amprenta asupra românilor basarabeni sub diverse aspecte: ei au suportat o politică mai dură de izolare și rusificare decât alte popoare din imperiu, intenția autorităților fiind cea de a contracara tendința lor spre reunificare; în același timp, fruntașii lor se implicau în mișcarea de emancipare nați- onală, promovând valori naționale românești, inspirându-se din concepțiile moderne europene de constituire a statelor naționale. Nu putem, însă, vorbi de o evoluție spre viziuni naționale moderne în mediul populației rurale basarabene. Analfabetismul a dominat în acest mediu în întreaga perioadă de stăpânire țaristă. Alexandru Boldur a descris amplu tradiționalismul ro- mânesc al țărănimii basarabene, care „deși s-a adaptat la sistemul rusesc administrativ, nu s-a putut adapta la cultura rusească”7. Țărănimea basarabeană a rămas, până în secolul XX, la nivelul mentalităților etnoculturale care existau aici până la 1812, conservând în mediul său datinile și 2 M. Danilov, Anul 1812 și criza anexării: „La grande peur” (un document secret în arhiva se- natorilor ruși) în Basarabia – 1812. Problemă națională, implicații internaționale. Materialele Confe- rinței Științifice Internaționale, 14-16 mai 2012, Chișinău-Iași. Editura Academiei Române, București, 2014. pp. 265-272. 3 Th. Codrescu, Uricarul, vol. IV, Iași, 1857, pp. 345-346. 4 Gh. Ungureanu, Familia Sion, Iași, 1936, p. 6. 5 I. Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chișinău, 1991, p. 177. 6 M. Danilov, op. cit., p. 264. 7 A. Boldur, Istoria Basarabiei, vol. II, Timpul, Chișinău, 2016, p. 161. DEMIR DRAGNEV 331 obiceiurile seculare, creațiile folclorice și spiritualitatea creștin-ortodoxă, comune întregului spațiu locuit de români. Pe parcursul dominației țariste, Biserica rămânea principalul centru de cultură spirituală, națională. Mai ales în bibliotecile mănăsti- rești exista o atitudine specială față de cartea tipărită românească. Recent, istoricul Igor Cereteu a identificat în 28 de mănăstiri și schituri basarabene 655 de cărți româ- nești de factură religioasă tipărite în perioada 1697-1917 în diferite centre de cultură românească, inclusiv în Basarabia8. În perioada stăpânirii țariste, țărănimea basarabeană și-a păstrat identitatea et- nică în conformitate cu tradiția medievală europeană de a se identifica după țara de origine. Ei concepeau în continuare spațiul pruto-nistrean drept o parte a Țării Moldovei. Concomitent, conform tradiției seculare, ei se adresau conaționalilor lor cu apelativul „măi române!”. După 1940, tradiția medievală de identificare după țara de origine a fost per- vers tratată și utilizată de regimul comunist pentru a justifica anexarea Basarabiei la URSS sub pretextul „eliberării națiunii moldovenești”. Asemenea manipulări „știin- țifice” continuă și în prezent în istoriografia prorusă, urmărind scopul de a justifica dreptul Imperiului Rus asupra actualului teritoriu al Republicii Moldova9. În acest context am putea să le amintim „moldoveniștilor” actuali că în prezent băștinașii din spațiul unde în mare parte s-a constituit Țara Moldovei, în teritoriul numit sub stăpânire austriacă „Bucovina”, datorită alfabetizării promovate acolo începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, toți băștinașii moldoveni se identifică după principiul modern – români, adică conform originii etnice. În Basarabia, spre deosebire de Bucovina, cultura modernă era însușită în limba rusă și doar de categoriile privilegiate, iar la începutul secolului XX și de unii repre- zentanți ai țărănimii înstărite, ai căror părinți își permiteau să-i trimită la studii. Deși studiau la școli rusești, datorită contactelor lor cu tradiția românească rurală și apoi cu modernitatea culturală din România și Europa, ei conștientizau apartenența lor la neamul românesc, devenind veritabili patrioți români. Doar în timpul Primului Război Mondial mulți țărani basarabeni, fiind chemați la arme, luptând alături de soldații din România, au aderat la ideea unității naționale, aspect asupra căruia vom reveni mai jos. Spre deosebire de țărănimea tradiționalistă, pe parcursul dominației țariste categoriile privilegiate ale populației românești basarabene percepeau în moduri diferite importanța statalității românești de la vest de Prut pentru mișcarea națională. Vom reliefa câteva dintre manifestările românești ale diferitor categorii sociale în viața societății basarabene, la diferite etape ale acestei mișcări în contextul general al po- liticii naționale a țarismului și al mișcărilor naționale ale popoarelor subjugate din Imperiul Rus. La prima etapă – între anul 1812 și începutul anilor 1870 – rolul principal în mișcarea națională îl juca boierimea moldovenească rămasă în Basarabia după ane- 8 I. Cereteu, Cartea bisericească din mănăstirile din Republica Moldova, Biblioteca Științifică Centrală, Secția editorial-poligrafică, Chișinău, 2016, p. 3. 9 Vezi Gh. Negru, Imperiul Rus, Basarabia și identitatea românească, în Destin românesc, nr. 1 (95), 2016, p. 13. 332 CENTENAR SFATUL ȚĂRII xarea ei la Imperiul Rus. Această nobilime, considera Al. Boldur „continua să repre- zinte provincia, ca fragment din corpul statului moldovenesc”10. În primii șaisprezece ani de după anexare, nobilimea a trebuit să se confrunte cu politica dualistă pe care o promova țarismul în raport cu teritoriul nou-anexat. Pe de o parte, provincia urma să joace un rol propagandistic, formulat de împăratul Ale- xandru I în instrucțiunea dată primului guvernator al Basarabiei, Scarlat Sturdza, „... de a atrage cu măiestrie atenția popoarelor învecinate care caută o patrie. Dumnea- voastră ați putea să le-o oferiți în acest ținut”11. Pe de altă parte, țarismul se străduia să integreze cât mai repede în imperiu acest spațiu, având în vedere prezența peste Prut a Principatului Moldovei, care, în anumite împrejurări, ar fi putut să pretindă ca acest spațiu – din punct de vedere național, o parte componentă a sa – să-i fie retrocedat. Programul țarismului includea instalarea unei autonomii administrative și acordarea mai multor privilegii populației locale, toate acestea fiind îmbinate cu măsuri de rusificare cât mai urgentă. Pornind de la acest program, autonomia administrativă a Basarabiei a fost de- clarată doar provizorie, atât prin Regulamentul din 1812, cât și prin cel din 1818. Ea avea un caracter mult mai limitat decât cea din Polonia sau din Finlanda. Mai mult decât atât, deja în primul an de autonomie au apărut derogări de la Regulamentul din 1812, băștinașilor fiindu-le lezate drepturile, atât la nivel central, cât și local, prin aplicarea legislației ruse în sistemul administrativ12. Acțiunile de centralizare întreprinse de puterea țaristă și-au găsit expresie în regulamentul numit Așezământul din 1818. Acest act a oficializat sistemul juridic special în regiune, dar, în același timp, a promovat limitarea și apropierea instituțiilor basarabene de cele imperiale ruse13. Ofensiva directă a autorităților imperiale asupra autonomiei Basarabiei a în- ceput în anii 1820. În 1823, când funcția de guvernator a fost preluată de prințul Voronțov, au fost întreprinși pași în direcția reducerii drastice a competențelor Con- siliului Suprem: în componența lui a fost inclusă majoritatea reprezentanților puterii centrale; locțiitorului guvernatorului, care era și președinte al Consiliului, i-a fost ridicată competența judiciară14. Cu două luni înainte de izbucnirea războiului ruso-turc, în februarie 1828, ța- rul Nicolae I a aprobat Așezământul de administrare a Basarabiei prin care a fost lichidată autonomia administrativă a regiunii. Consiliul Suprem a fost înlocuit cu un consiliu provincial, ai cărui membri erau numiți de guvernator, având drept sarcină de bază pregătirea rapoartelor de natură economică. Toate actele instituțiilor de stat urmau să fie redactate în limba rusă15. 10 A. Boldur, op. cit., p. 157. 11 Записки Бессарабского областного статистического комитета,, vol. III, Chișinău, 1858, pp. 111-112. 12 L. Argint, Reflecții istoriografice asupra particularităților sistemului administrativ rus și moldovenesc la începutul secolului al XIX-lea, în Tyragetia, nr. 2, 2008, pp. 215-225. 13 Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, București, 1998, pp. 41-42. 14 Ibidem. 15 V. Tomuleț, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituții, regulamente, termeni), vol. 3, CEP USM, Chișinău, 2007, p. 107. DEMIR DRAGNEV 333

Contradicția dintre interesele țarismului, de a promova o politică de unificare a sistemului administrativ din Basarabia cu cel existent în imperiu, și interesele boieri- mii locale, care pleda pentru menținerea puterii sale politice în regiune, a determinat eșecul autonomiei Basarabiei. În același timp, țarismul n-a reușit să creeze în provincie un model de „conducere deșteaptă și paternalistă, demnă de urmat de români și de popoarele balcanice”16. Tipul de relații politice, socio-economice și culturale, ca și mentalitățile corelate cu nivelul de modernizare al Rusiei acelor timpuri, erau incomparabile cu nivelul civilizației europene, singurul care ar fi permis implementarea unor reforme radicale progresiste în sistemul politic și administrativ. Drept urmare, s-a ales o cale ce co- respundea intereselor oligarhiei nobiliare din centru: impunerea practicilor tradițio- naliste, de dirijare și asimilare treptată a popoarelor neruse din periferiile naționale, inclusiv din Basarabia. Aici funcționarii țariști manifestau un sentiment de superio- ritate față de localnici, ancorat în superioritatea lor militară, în sentimentul măreției imperiale. Or, atitudinea popoarelor europene față de Rusia era diferită: din cauza iobăgi- ei și a analfabetismului populației lui, Imperiul Rus era privit drept o țară profund înapoiată. Această apreciere era prezentă și în mediul nobilimii basarabene, fapt re- latat și de F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, care, în Memoriile sale din anii 1823 - 1826, scrie: „Nimeni din nobili moldoveni nu știa limba rusă și nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul. Din spusele lor se putea deduce că ei consideră Nordul nostru ca o țară sălbatică [...] Nobilii se socoteau conducători ai poporului și țineau mut la naționalitatea lor”17. Cele expuse ne permit să constatam că regimul din Imperiul Rus, care nu era în stare să depășească metodele medievale autocratice de guvernare, îi transforma pe nobilii basarabeni, rusofili la început, în opozanți ai acestui regim. Istoricul american George F. Jewsbury, într-un studiu consacrat anexării Basa- rabiei de către Imperiul Rus, menționa că „ceea ce rușii vedeau a fi reforme esențiale pentru bunăstarea Imperiului, românii considerau a fi primele amenințări îndreptate în primul rând către ei și în al doilea rând către modul lor de trai. Rușii nu au sesizat niciodată pe deplin faptul că principalul obstacol cu care se confruntau nu ținea atât de încăpățânarea calculată a românilor, cât de contradicția naturală pe care o implica dominația unei națiuni asupra alteia”18. Opunându-se încălcării de către țarism a tradițiilor lor naționale, nobilii autoh- toni, deși au căpătat privilegii de la țarism, își legau viitorul de o eventuală reunificare a Basarabiei cu restul spațiului românesc. Același F. Vighel scria că Alexandru, fiul fostului guvernator al Basarabiei, Scarlat Sturza, deși făcea parte din anturajul lui Alexandru I, „a pus în circulație un plan conform căruia în Basarabia drepturile și obiceiurile moldovenești trebuie să fie nu numai menținute, ci chiar mult mai extinse

16 D. Dragnev, Evoluția regimului de dominație a Imperiului Rusiei asupra Basarabiei până la înce- putul anilor 1830 (Aspecte din politica economică și administrativă), în Basarabia – 1812... pp. 243-260. 17 Ф. Ф. Вигель, Воспоминания, vol. VI, Moscova, 1865, pp. 98, 144. 18 G. F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828, Polirom, Iași, 2003, p. 177. 334 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

[…] El nu ascunde dorința de a vedea Moldo-Vlahia transformată în stat independent, unit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania”19. Însă către sfârșitul anilor 1820 contradicțiile dintre funcționarii ruși și vechea nobilime autohtonă s-au atenuat, din cauza schimbării componenței acestei stări. O parte din nobilimea locală a obținute grade de ofițer în armata rusă, fusese educată în mediu străin, și, împreună cu nobilimea alogenă, înzestrată cu proprietăți funci- are, a început să marginalizeze vechea nobilime basarabeană, devenind un sprijin al țarismului în politica de rusificare. Pe măsură ce țarismul ignora tot mai mult doleanțele vechii nobilimi, orientarea ei spre unificarea cu Principatul Moldovei, apoi cu România devine tot mai evidentă. Nobilii basarabeni erau tot mai receptivi la evenimentele ce se produceau în Principatele Române, tindeau să profite de ele în activitatea lor politică. Nobilii basarabeni erau la curent cu aceste evenimente, după cum relata la 1838 călătorul Kohl: „Un Balș, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catinca Ghica, primesc gazete din Iași, pe care le citesc slobod, ca unele ce n-aveau nicio nuanță de politică în ele”20. În 1841 nobilimea basarabeană credea că s-ar putea produce o reunificare a Moldovei, dacă guvernul țarist ar extinde și asupra Basarabiei stipulațiile Regulamentului Organic, introdus acolo. Înaintând o asemenea cerere, nobilii basarabeni invocau argumentul că „același popor pe ambele maluri ale Prutului, identitatea vechilor legături și obiceiuri, asemănarea climei, a solului, a moravurilor populației rurale justifică cererea noastră”21. Revoluția de la 1848-1849 din Țările Române, înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856), retrocedarea sudului Basarabiei către Principatul Moldovei, unirea Moldovei și Țării Românești la 1859 și apoi afirmarea României sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) au avut un impact stimulator asupra mișcării unioniste din Basarabia. Deoarece această etapă a fost amplu examinată în istoriografie22, vom evidenția doar câteva momente mai semnificative. Astfel, în 1848 la Chișinău reprezentanții nobilimii autohtone proiectau editarea ziarului Românul, iar la 1862 nobilul Cristi solicita guvernatorului regiunii deschiderea unei tipografii românești. Solicitarea i-a fost respinsă pe motivul că acesta „se numără printre alții moldofili care visează la o singură Românie Unită”23. La 28 martie 1863, Cancelaria guvernatorului general al Novorosiei și al Basa- rabiei solicita Cancelariei guvernatorului Basarabiei să verifice dacă într-adevăr „nobilimea basarabeană, pregătindu-se a redacta o adresă împăratului, cu prilejul evenimentelor din Polonia, este împiedicată de opoziția partidului boierilor, care visează să restabilească nația moldovenească în Basarabia, în vederea apropierii împrejură- rilor care ar da nației dreptul a cere unirea cu Moldova. În fruntea acestui partid stau: secretarul adunării deputaților nobilimii Alexandru Cotruță, fratele lui, judecătorul

19 Ф. Ф. Вигель, op. cit., pp. 193-194. 20 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, București, 1929., pp. 177-178. 21 L. T. Boga, Lupta pentru limba românească și ideea unirii la România la românii din Basarabia după 1812, Chișinău, 1993, p. 29. 22 Gh. Negru, Imperiul Rus, Basarabia și identitatea românească…, pp. 6-13. 23 Șt. Ciobanu, Basarabia. Populația. Istoria. Cultura, Știința, Chișinău, 1992, pp. 58-59. DEMIR DRAGNEV 335

Carol Cotruță, doi frați Caso (fiii lui Ștefan Caso), doi frați Ioan și Constantin Cristi, Constantin Cazimir și fiul lui, student”24. Amploarea mișcării unioniste în mediul nobilimii basarabene a provocat intro- ducerea unor măsuri drastice de stopare a relațiilor ei cu societatea românească de peste Prut și de rusificare completă a învățământului și slujbei bisericești din provincie. La 22 ianuarie 1868 Inspectoratul Circumscripției de Învățământ Odessa solicita cancelariei guvernatorului Basarabiei să contribuie la stoparea predării în școlile primare a „limbii moldovenești”, „întrucât, acum, mai mult ca oricând, cultura rusă a moldovenilor din Rusia a căpătat o semnificație politică, deoarece unirea Moldovei cu Valahia și formarea unui principat aproape independent și puțin binevoitor pentru noi produce o acțiune de atracție vădită și la vecinii moldoveni din Basarabia”25. Începând cu anii 1870, o dată cu marginalizarea limbii române în școală și bi- serică, relațiile culturale cu România erau supuse unui control și mai drastic, iar strategia nobilimii române din Basarabia s-a axat pe promovarea culturii naționale. „Încetarea mișcării politice în sânul nobilimii, constata Al. Boldur, se explică prin schimbarea componenței ei. În primele timpuri s-au strecurat în sânul nobilimii mul- te elemente aventuriere venite din Austria și Polonia, cu acte străine sau false, apoi vin mulți nobili din guberniile ruse, o bună parte de nobili capătă calitatea de nobili prin serviciu în Basarabia și astfel nobilimea provenită din Moldova, majorată cu celelalte elemente, devenind o minoritate”26. La prima etapă a mișcării naționale din Basarabia, până în anii 1870, rolul de apărător al tradițiilor naționale i-a revenit nobilimii autohtone, scopul final urmărit (rămas doar un deziderat) fiind reunirea provinciei cu statul român de la vest de Prut. După 1870, în condițiile reacțiunii țariste, mișcarea națională a fost preluată de reprezentanții intelectualității autohtone, proveniți din categorii sociale diverse, instruiți, unii, în licee și la seminarul teologic, alții – în universitățile de peste hotare, dispuși să servească sincer poporul, aflați în contact perpetuu cu acesta și promovân- du-i aspirațiile naționale și sociale. Imposibilitatea de a crea organizații naționale în condițiile Basarabiei i-a determinat să adere la organizațiile revoluționare din Rusia. Prin mișcarea revoluționară, care avea drept scop doborârea țarismului, ei doreau să rezolve și problema eliberării naționale, aspect prevăzut în programele partidelor revoluționare27. Prin implicarea în mișcarea poporanistă rusă („narodnicistă”) a unui grup re- strâns de intelectuali basarabeni a început lupta de eliberare socială și națională din Basarabia, privită drept parte componentă a luptei de emancipare de sub dominația țaristă a popoarelor din Imperiul Rus. Prin această firavă mișcare revoluționară, în Basarabia a început a doua etapă a mișcării naționale, conduse de intelectuali, scopul final al căreia, de rând cu cerințele sociale, fiind, ca și la etapa precedentă, reunifica- rea neamului. Într-un raport politic din 1885 al jandarmeriei guberniale se menționa: „suntem obligați să remarcăm o trăsătură specifică ce trădează imediat pe orice mol- 24 L. T. Boga, op. cit., facsimilul nr. 4; Șt. Ciobanu, op. cit., p. 95. 25 L. T. Boga, op. cit., facsimilul nr. 6; Șt. Ciobanu, op. cit., pp. 96-97. 26 A. Boldur, op. cit., p. 160. 27 Șt. Ciobanu, op. cit., p. 61. 336 CENTENAR SFATUL ȚĂRII dovean intelectual – visul fiecăruia dintre ei de a desprinde Basarabia de Rusia și a o uni cu Regatul român, ordinea internă a căruia ei deseori o admiră cu voce tare”28. Prigonirea drastică de către țarism a participanților la mișcarea revoluționară și națională din teritoriile naționale subjugate din imperiu i-a determinat pe mulți dintre aceștia să emigreze. Cercetătorul rus V. Stankevici, în studiile sale consacrate istoriei popoarelor Rusiei, a evidențiat rolul unor centre naționale ale diferitelor popoare din imperiul țarist situate peste hotare, pe care le numește „Piemonturi” (făcând o analogie cu lupta de eliberare din Italia). El afirmă că: „Toate popoarele fuseseră obligate să creeze «Piemonturi» dincolo de frontierele Rusiei. Flacăra spirituală a Poloniei ardea la Cracovia, ucrainenii trăiau prin Lvivul lor, lituanienii își tipăreau cărțile și puneau piatra fundamentală a renașterii naționale în Prusia Orientală, finlandezii își aveau focarul în Suedia29”. Ștefan Ciobanu vorbește despre o asemănare în această privință a mișcării nați- onale din Basarabia cu cea a altor popoare din Rusia, prin faptul că participanții la ea emigrau din provincie peste Prut, fiind conștienți de ideea „salvării Basarabiei” cu ajutorul „fraților de acolo”30. În viziunea noastră, „Piemontul” românesc al basarabenilor avea un rol mult mai mare decât în cazul altor popoare din Imperiul Rus. „Piemonturile” lor erau situate sau pe teritorii naționale ocupate de alte țări sau în teritorii străine. Însă, trecând în România, revoluționarii basarabeni se aflau pe un teritoriu național liber, unde puteau constitui organizații naționale proprii, imposibile pe teritoriul Basarabiei. Pe teritoriul României au fost create societățile culturale: Milcovul, Liga Culturală a Românilor Basarabeni, Liga pentru unire culturală a tuturor românilor. Fiind susți- nute și de oficialitățile din țară, activitățile lor se răspândeau și în spațiul basarabean, punând, prin acțiuni culturale, bazele eliberării naționale. Vom menționa că un mem- bru marcant al Ligii culturale a Românilor Basarabeni (cu sediul la București) era cunoscutul revoluționar basarabean Zamfir C. Ralli-Arbore. Casa lui de la București, de pe strada Nerva Traian era, conform memoriilor unor basarabeni, locul lor din întâlnire31. Persecutați în Rusia pentru revoluționarism, poporaniștii Victor Crăsescu, Axin- te Frunză, Nicolae Zubcu-Codreanu, Petru Cazacu, Constantin Stere, emigrați în România, și-au continuat legăturile cu Basarabia, iar în lucrările lor au promovat ideea unirii. Un rol deosebit i-a revenit „Piemontului” basarabean din România în susține- rea mișcării naționale din provincie în timpul revoluției din 1905-1907, când ga- zeta Basarabia (editată în limba română cu litere chirilice) a primit ajutor logistic și material, la Chișinău a fost organizată o bibliotecă românească, a fost sprijinită organizarea de școli moldovenești, proiectate de către Zemstvă, iar gruparea națio- 28 И. Г. Будак, Общественно-политическое движение в Бессарабии в пореформенный пери- од, Chișinău, 1959, p. 380. 29 В. Станкевич, Судьбы нородов России, Berlin, 1921, p. 5, apud Șt. Ciobanu, op. cit., p. 61. 30 Ibidem. 31 A. Boldur, op. cit., p. 116. DEMIR DRAGNEV 337 nal-democratică creată la Chișinău a fost dotată cu literatură național-revoluționară și cu o tipografie32. În anul 1906, Zamfir C. Arbore a semnat manifestulC ătre țăranii moldoveni din Basarabia, prin care dorea să-i însuflețească, vorbindu-le despre apropiata cădere a autocrației țariste care va conduce la unirea Basarabiei cu România33. Un alt centru al mișcării național-revoluționare basarabene a fost cel creat în 1900 de Ion Pelivan la Universitatea din Dorpat (actualmente Tartu, Estonia), unde studenții basarabeni au fost întruniți în „Pământenia Basarabeană”, care se opunea rusificării provinciei lor natale. Dar, spre deosebire de „Piemontul” din România, care activa liber, „Pământenia” a fost lichidată la 24 februarie 1902 de către poliția țaristă, iar membrii ei învinuiți de intenția „de a răsturna regimul existent autocrat” și „de a fi menținut legături nepermise cu România, în scopul de a se separa Basarabia de Rusia”34. La începutul Revoluției din 1905-1907, organizațiile culturale ale basarabenilor din România, îndeosebi Liga Culturală a Românilor Basarabeni, se angajau să susțină material refugiații din Basarabia, să ajute tinerii basarabeni să se înscrie în instituțiile de învățământ din România35. După înfrângerea Revoluției, în anii 1907- 1908, peste Prut și-au găsit loc de refugiu colaboratorii gazetei Basarabia, care s-au stabilit la Iași (Sergiu Niță, Ion Costin, Mihail Vântu ș.a.) precum și mulți tineri intelectuali basarabeni36. Fruntașii mișcării naționale rămași în Basarabia continuau să lupte pentru emancipare națională și, conform unui raport al jandarmeriei țariste, duceau o activitate antirusească, separatistă „în folosul României”, promovau „ideile naționaliste ro- mânești”. În raportul jandarmeriei se mai menționează că spre separatism și alipirea Basarabiei la România „se orientează în ultimul timp și activitatea preoților locali de origine moldovenească, mai ales în zona de hotar cu România, pe râul Prut”37. Ideea Unirii cu România, promovată în special de intelectualitate – atât cea ră- masă în provincie, cât și cea emigrată în Regat – a obținut un suport social mai larg în timpul Primului Război Mondial, care poate fi considerat etapa finală a mișcării naționale basarabene sub dominație țaristă. În timpul războiului, populația Basarabiei a intrat în contact direct cu conaționa- lii refugiați din România, militarii basarabeni se întâlneau cu cei din Regat pe front, în spitale, printre răniți, în lagărele de prizonieri. La Sevastopol, marinarii basarabeni se înfrățiseră cu cei din România, conștientizând că statul român este și statul lor. „Ne-am făcut buni prieteni, și am luat cunoștință de la dânșii că noi, basarabenii, avem țara noastră românească”38. 32 I. Gumenîi, Basarabia sub dominația țaristă. Formele de protest împotriva anexării Basarabiei de către Imperiul Rus, în O istorie a Basarabiei, Serebia, Chișinău, 2015, p. 187. 33 I. Varta, Mișcarea națională a românilor basarabeni în perioada 1905-1914, în Anuarul Insti- tutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, nr. 1, 2011, pp. 178-198. 34 Ion Pelivan. Istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia, ediție îngrijită de I. Cos- tantin, I. Negrei și Gh. Negru, Biblioteca Bucureștilor, București, 2012, p. 162. 35 I. Gumenîi, op. cit., pp. 186-187. 36 Ibidem, p. 188. 37 Ibidem, p. 189; Ș. Purici, Istoria Basarabiei. Note de curs, Semne, București, 2011, pp. 26-27. 38 I. Inculeț, O revoluție trăită, Universitas, Chișinău, 1994, p. 75. 338 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

Revoluția rusă din februarie 1917, scria Ion Inculeț în O revoluție trăită, a avut efecte neașteptate: „Ca după comanda unei mâini magice, în toate orașele din Ru- sia unde erau moldoveni, ca studenți, militari, funcționari, ei au început, aproape simultan, să se organizeze, unind mai târziu eforturile împreună și ajungând astfel la Unire”39. Mișcarea națională basarabeană de pe teritoriul fostului Imperiu Țarist a intrat în ultima sa etapă, caracterizată prin lupta deschisă de eliberare, în care s-au inclus militarii moldoveni, originari din mediul rural basarabean. Prin intermediul lor, țărănimea, practic pasivă la etapele precedente, devine din ce în ce mai implicată în eforturile de emancipare națională. În baza unor documente inedite, depistate în Arhivele Naționale ale României, istoricul Gh. Negru a demonstrat că toate detaliile strategiei unirii Basarabiei cu România au fost elaborate încă în lunile august-septembrie 1917, în cadrul unor întruniri ale militarilor moldoveni din garnizoana din Odessa, la care au participat și delegații ale organizațiilor militare constituite de ostașii moldoveni dislocați în gar- nizoanele din Ekaterinoslav, Nikolaev, Herson, Novogheorghievsk și Sevastopol40. La Odessa erau dislocați și militari români, iar la Sevastopol (după cum am mențio- nat supra) – și marinari români. Discuțiile publice privind realizarea dezideratului Unirii, la care au participat ostași români basarabeni (și, posibil, români regățeni) au fost inițiate cu mult înainte de proclamarea Republicii Democratice Moldovenești. Ideea unirii Basarabiei cu România o propagau în rândurile țăranilor și ostașii moldoveni întorși la vatră de pe Frontul Român41. În vara lui 1917, mișcarea națională de aici suporta încă influența mișcărilor naționale ale altor popoare din fostul imperiu, auto-interpretându-se drept element al luptei comune pentru drepturi naționale a popoarelor din Rusia. Mișcarea revo- luționară din Basarabia a trecut prin aceeași serie de pași pe care și-i asumaseră și celelalte popoare din fostul imperiu în lupta lor de eliberare națională: autonomie, fe- deralizare, independență statală. Etapa caracteristică doar Basarabiei – cea a Unirii42 – a devenit posibilă abia după proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, când au apărut condiții reale pentru realizarea strategiei la elaborarea căreia participaseră militarii moldoveni. Unul dintre elementele acestei noi situații era conștientizarea din ce în ce mai in- tensă de către basarabeni a faptului că ei erau, în realitate, o parte a poporului român, separată de propriul neam. Deja nu doar intelectualii, ci și mulți militari moldoveni se convinseseră de aceasta. Astfel, delegatul basarabean la Congresul popoarelor de la Kiev din 6-15 septembrie 1917, militarul Teofil Ioncu, declara că în Basarabia „o 39 Ibidem, p. 8. 40 Gh. Negru, Militarii moldoveni și unirea Basarabiei cu România, în Destin românesc, nr. 1, 1999, pp. 9-14. 41 O. Ghibu, În vâltoarea revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, București, 1993, p. 169. 42 Vezi Gh. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, Civitas, Chișinău, 1998; A. Moraru, I. Negrei, Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc, Civitas, Chișinău, 1998; M. Adauge, E. Danu, V. Popovschi, Mișcarea națională din Basarabia. Cronica evenimentelor din anul 1917-1918, Civitas, Chișinău, 1998. DEMIR DRAGNEV 339 națiune moldovenească nu există, ci există o națiune românească cu interese comune cu românii de pretutindeni”43. El mai specificase că denumirea de „moldoveni” era utilizată de intelectuali pentru a nu fi învinuiți de separatism. Respectiv, auto-identi- ficarea drept „moldovean”, moștenită de țărani din trecutul medieval, devenea, ade- sea, pentru intelectuali o armă de apărare în confruntarea cu țarismul. Concluzionând, putem afirma că procesele pe fundalul cărora a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească aveau un specific diferit de cel al mișcărilor analoage ale altor popoare subjugate din Imperiul Rus. Ele luptau pentru restabilirea statalității lor naționale pierdute, în timp ce pentru moldoveni nu era nicidecum vorba de restabilirea „statalității moldovenești” existente în Epoca Medievală. Noua formațiune se numea „Moldovenească”, deoarece includea în componența sa teritorii ce aparținuseră Țării Moldovei, fapt exprimat și simbolic prin adoptarea stemei Moldovei istorice. Dar, concomitent, prin utilizarea drapelului tricolor românesc și a imnului Deșteaptă-te române!, se demonstra esența românească a formațiunii și apartenența cetățenilor ei la neamul românesc. Drept urmare, Republica Democrati- că Moldovenească nu are nimic în comun cu RASSM și RSSM, create de Moscova în scopuri politice în 1924 și 194044. Republica Democratică Moldovenească a fost o etapă în emanciparea națională pe care au parcurs-o românii basarabeni împreună cu alte popoare ale Rusiei, în procesul de desprindere de imperiu. Unirea n-a fost o „deviere ideologică” a liderilor mișcării naționale spre „naționalismul românesc”, cum consideră reprezentanții istoriografiei actuale proruse din Republica Moldova, ci o etapă logică a unui proces ce s-a desfășurat pe parcursul a peste un secol. În acest context, armatei române i-a revenit doar rolul de a întreține stabilitatea, de a normaliza viața în provincia bulversată de anarhia din armata rusă în descom- punere și de propaganda bolșevică. Intelectualitatea, care reușise să atragă de partea sa țărănimea, a transformat revoluția socială în una națională. Statul românesc de la vest de Prut, care la prima etapă a mișcării naționale din Basarabia era doar un simbol al aspirațiilor de unificare națională, a devenit la ultima etapă un garant al realizării acestui deziderat.

43 I. Inculeț, op. cit., p. 98. 44 V. Popovschi, Biroul de organizare a Sfatului Țării, Republica Democratică Moldovenească… p. 231.