Asociația În acest număr semnează: Alba Iulia Cultural Str. Avram Iancu, Nr. 7A, Alba Iulia Acad. Ioan Aurel Pop

CONSILIUL DIRECTOR Acad. Șt. Augustin Doinaș Constanța Buzea Președinte Onorific, Ion Buzași Prof. Univ. Dr. George Remete George Remete Președinte - Poet Vasile Remete Iosif Zoica Vicepreședinte - Prof. Vasile Grozav Vicepreședinte - Prof. Ion Todor Vasile Remete George Savin MEMBRII FONDATORI Ironim Muntean

George Remete Mircea Vaida – Voievod

Ion Todor Dumitru Zdrenghea Vasile Remete Vasile Grozav Ioan Popa Felicia Colda Ovidiu I, Bucur

Petru Oliviu Botoi Dumitru Mălin Mircea Frenți u Teodor Onea REDACȚIA Mihaela Dimitriu Miron Manega Redactor șef - Ion Todo r Redactor șef adjunct - Vasile Remete Monica Grosu Redactori: Livia Fumurescu Felicia Colda • Raluca Deteșan • Vasile Grozav Mircea Frențiu • Gheorghe Burz Maria Cobusneanu Felicia Colda Gheorghe Dăncilă Adr esa redacției: Emil Dragoș Scrieciu Alba Iulia, Str . Avram Iancu, nr. 7A Vasile Grozav Email: Valentin Tașcu todorio [email protected] Iuliu Pârvu remete.va [email protected] Ion Sângereanu Revista se poate citi online pe: Sonia Oancea

http://albaiuliacultu ral.wordpress.com Mihai Eminescu Banca Transilvania Titu Popescu IBAN: RO11BTRLRONCRT0351419401 Raluca Deteșan NOTA REDACŢIEI: Lucia Pilțu · Materialele se vor culege în format A4, împărțite Elena Amariei pe două coloane, TNR, 11. Pentru nr. 9 Ioana Andreea Neag materialele până la 5.05.a.c. · Răspunderea pentru conţinutul articolelor revine Alina Alexandru autorilor Mircea Frențiu · Acest număr apare și cu sprijinul financiar al Carmen Solomon domnului Ionica Oargă Cezar Ivănescu Coperta (concepţia artistică) Raluca Deteşan Ion Todor Acest număr a apărut și cu sprijinul financiar al domnilor: Prof. univ. dr. Mihai Popescu, Prof. Ion Bogdan, Ion Oargă

Alba Iulia Cultural

ALBA IULIA Martie 2018

1

2

Arheologia memoriei Ioan-Aurel POP - Fascinaţia Marii Uniri din 19181

elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri. România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările 1 Pe măsură ce ne apropiem de anul Româneşti semnalate de toţi marii noştri 2018, iubitorii de trecut şi de România istorici şi consemnate încă de la finele dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca mileniului I al erei creştine. „Domnia a toată să ne aducă aminte de responsabilitatea pe Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi chiar duşmănoase, despre lupta de şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme emancipare naţională şi despre facerea după căderea Imperiului Roman de Apus. României. Ba că ziua de 1 Decembrie nu este România de pe hartă a fost lăsată să bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s- funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia a făcut de către marile puteri, ba că imnul între 1859-1920. României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc. Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, Transilvania cu provinciile adiacente pricepuţi la toate şi la nimic. Peste asemenea reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul 1 secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a Articol preluat din Făclia. Ziar independent de Cluj, 30 noiembrie 2017, Sursa: luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel http://ziarulfaclia.ro/fascinatia-marii-uniri-din-1918/ Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi

3 români (mai mult de jumătate din câţi erau ei făcut prin conştientizarea popoarelor, în atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte măsura în care s-a putut. Marea parte a cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost românii s-au angajat în luptă – sub o formă educaţi în acest sens de către elitele sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu intelectuale, politice şi religioase. Marele imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la merit al românilor a fost acela că au avut o începutul războiului. Este vorba despre elită responsabilă, conştientă de rolul său, românii din Basarabia, Bucovina, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. recent – fără noimă – că românii ardeleni ar România s-a gândit mereu la aceşti români şi fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii a negociat cu marile puteri soarta lor. maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu Paradoxul era că intrarea României în război România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă – de neevitat la un moment dat – ducea la luăm în calcul şi numai câteva fragmente din renunţări dureroase indiferent de opţiune: discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama însemna abandonarea Basarabiei, iar despre felul cum erau trataţi românii incluşi alăturarea la Puterile Centrale (Germania, în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai Austro-Ungaria) marca abandonarea exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică Transilvaniei. Până la urmă, Dumnezeu a fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei. rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în se desfăşura prin varii mijloace, de la anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se administraţie şi armată până la şcoală, presă din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida- dincolo de orice comentariu, intrarea Voevod, în parlamentul de la Budapesta, României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, oferă o mostră despre viziunea românilor iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa asupra culturii maghiare spre care erau primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În judicioase, absolut necesare. ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta Proclamarea independenţei de stat a e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act ci de cea franceză, germană sau engleză, în de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus zadar aţi voi să ne-o acordaţi. E adevărat, Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se realizarea unităţii naţionale depline. Ce manifestă foarte frumos şi această cultură independenţă era aceea care cuprindea abia nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură cu puţin peste o treime din pământul şi din străină, pentru că ea e manifestarea vieţii poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa celebrează Unirea Transilvaniei cu România sentimentelor noastre”. – cum se mai pretinde câteodată în mod Prin urmare, stăpânirea străină era grăbit – ci chiar formarea României întregite, mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea veneau din forţa poporului român şi din Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, dorinţa de unire cu România. De altminteri, Banatului, Crişanei şi Maramureşului). De la nu numai românii gândeau aşa în acei ani. 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 Actele de voinţă populară din 1918 au fost în 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? conformitate cu interesele popoarelor ceh, România mică s-a unit cu celelalte Românii croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven ca să formeze România deplină. Unirea s-a etc., fiind primite cu simpatie de către aceste

4 popoare. Datorită mentalităţii de popoare slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât trăit mari frustrări popoarele german, alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici maghiar şi austriac. În Ungaria, pe fondul mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că revizionistă fără precedent, deplângând toţi românii au participat la mişcarea pentru pierderea a „două treimi din teritoriu şi din unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea. populaţie”, fără menţionarea faptului că Totodată, este nerealist şi incorect să spunem aceste „pierderi” se refereau la provincii şi că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ţări istorice în care ungurii se aflau în ideale, cu respectarea tuturor principiilor minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi democratice etern valabile şi că nu au fost România nu au făcut nimic ilegal şi încălcate atunci drepturile şi valorile nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi de atunci), din moment ce deciziile lor de la nedrept este să pretindem că românii – la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba Iulia au modul general – nu au dorit unirea, că ei erau fost aprobate, ratificate, recunoscute de către atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară marile puteri. Sărbătoarea naţională a ungară decât de Vechiul Regat, că un României nu jigneşte pe nimeni, ci doar mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a acţionat în numele lor. românilor din toate timpurile. Toate datele de care dispunem în Între anii 1848 şi 1918, cele mai prezent arată că majoritatea românilor au legitime sau mai progresiste mişcări dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că europene erau cele de emancipare naţională, au exprimat ferm acest lucru, la nivelul de obţinere a libertăţilor democratice, de exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, subminare a imperiilor oprimatoare, de comunitatea internaţională a apreciat actul de formare a statelor după criterii etnico- voinţă naţională a românilor, formulat în anul naţionale. Aşa au procedat aproape toate 1918, şi a recunoscut realităţile decise de naţiunile de atunci, luând exemplu de la români. Atunci când a fost posibil, mai ales occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel Transilvania, minorităţile au fost întrebate, moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea iar unii membri ai lor au şi susţinut Europeană, de globalizare, de autonomia apartenenţa la România. Insinuarea că numai teritorială a minorităţilor sau de eliminarea un grup de intelectuali a impus unirea este discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa luminat spirit pe care l-au produs vreodată masei de intelectuali români care au militat românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile condus de elite şi să le urmeze. Românii sale, care erau şi ale poporului său, decât ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor dacă este scos din contextul epocii, aşa cum să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi se procedează, din păcate, câteodată, acum. economici puternici, ci, până târziu, doar La fel gândeau – referitor la popoarele lor – preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc. sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii Românii – în marea lor majoritate – au ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, statului lor naţional, aşa cum au procedat înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să

5 spună adunărilor în care vorbeau că „soarele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste să fie urmărite documentele existente, abordări nu trebuie confundate cu cercetarea rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe ASTREI, protocoalele partidelor politice, de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a fapte marginale nu trebuie impuse drept dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi dominante, pe de altă parte. din cele mai sofisticate şi savante cercuri „Noile puncte de vedere” evocate mai academice până la nivelul satelor. Este clar sus nu sunt fabricate acum – când se apropie că intelectualii au stimulat unirea, că i-au sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar conştientizat intens pe oameni în spiritul nici nu se reciclează acum din pură unirii, că i-au convins de binele care avea să întâmplare. Acestea au o lungă istorie în vină, dar cine poate să condamne acest lucru urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. care au cultivat mereu, în secolul care a Prin urmare, conducătorii, desprinşi din trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, făcute Ungariei de către marile puteri, care ar le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi fi dat cadou României „înapoiate şi urma conducătorii. Nici căile alese de popor balcanice” înfloritoarea provincie numită (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de la 1918, au mers concordant. unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii acum tocmai acesta – între timp formulele de despre trecut poate exprima oricine, dar exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de dar el se poate descifra uşor printre rânduri. meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede pregătiţi să opereze cu sursele istorice. limpede şi sorgintea lui revizionistă, Conform specialiştilor, în epoca despre care neprietenoasă la adresa poporului român. Pe scriem, Unirea din 1918 a fost un act de de altă parte, după crearea de către Moscova voinţă naţională românească, formulat de leninistă a unei secţii a partidului său majoritatea populaţiei şi recunoscut prin comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai tratate internaţionale cu valoare de lege. ales cu ocazia meteoricelor congrese ale Restul sunt chestiuni interesante, dar acestei formaţiuni politice de extremă stângă, adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar se dădea cuvânt de ordine comuniştilor nu augmentate, deviate, scoase din context români să lupte pentru destrămarea sau falsificate. României, denumită „stat imperialist, Eseurile despre trecut au rostul lor, ca multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul şi publicistica istorică în general. Se face deceniu efectiv comunist (1948-1958) – astăzi copios meta-istorie, istorie „obsedantul deceniu” din literatură – când contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu care luptau contra curentelor dominante, se tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să în mod organizat şi disciplinat, de către fie privite drept mituri clişeele şi URSS şi de către coloana sa a cincea, stereotipurile, să fie valorizate personaje Partidul Comunist din România. Punctele considerate îndeobşte negative etc. Toate comune ale celor două asalturi sunt uşor de acestea au loc sub soare, sunt adesea sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către receptate mai bine de public decât temele un grup de intelectuali (naţionalişti/

6 burghezi), dar mai ales de către marile în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, puteri (învingătoare occidentale/imperialiste). în împrejurările cunoscute, în perioada 1859- Readucerea în atenţie a acestor clişee ale 1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de propagandei de odinioară se explică prin ani. Oare putem compara experienţa a o mie apropierea Centenarului Unirii, după cum de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din spuneam. Numai că apropierea acestui o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să Centenar se produce: 1. În condiţiile unei riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă periculoase recrudescenţe a naţionalismului nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din în Ungaria acestor ani, recrudescenţă toate părţile. Aşa au gândit generaţii de condamnată chiar şi de organismele europene români care ne-au precedat şi care au murit din care Ungaria face parte; 2. În toiul unui pentru Unire. acut conflict teritorial între Ucraina şi Se cuvine, de aceea, să facem distincţie Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe clară între opiniile istorice rostite de amatori fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov şi rezultatele cercetărilor întreprinse de este valorizat pozitiv de către unii şi din specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii cauza căruia securitatea graniţelor din istorici fără stagii în arhive şi studiile regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de şi simplu întâmplătoare… exprimare, dar avem datoria să deosebim În aceste condiţii, cum să admitem şi să adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, justificăm punerea sub semnul întrebării a născută din curiozitate, teribilism, pasiuni înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? (patimi) şi/sau interese. De asemenea, înainte Nu credem în comploturi oculte, interne sau de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă fi încât să acceptăm pasivi toate aceste suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce asalturi împotriva intereselor României. s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la încadra într-o serie de fapte, trăite de mai 1918 ar fi fost simple cadouri date României multe popoare. Vom distinge astfel mult mai de marile puteri sau rod al propagandei bine între acele studii de nişă, menite să făcute de elite exaltate – aşa cum s-a lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr. nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de În privinţa temei noastre, vom putea ajunge dragul spectacolului sau cu scopul unor astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, au fost şi români care nu au dorit România de românii – să punem în pagină o adevărată la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de care nu au recunoscut actele Unirii, dar a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de majoritatea românilor şi majoritatea marilor prostit, încât să credem că un mileniu de puteri au făcut-o. Aceasta este concluzia singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum reală care trebuie prezentată publicului larg, am putut) este de preferat unui secol de pentru că ea a exprimat voinţa naţională. unitate (neîmplinită nici aceasta)? Desăvârşiţi Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin strângem mereu energiile în locul preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi pe la 1800, când am început să ne adunăm, copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice convinşi greu că în lume „unirea face Ţara Românească. puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc

7

ALEXANDRU VAIDA VOEVOD Un Om – o Istorie

Argumente Lucaciu, printre semnatarii manifestului biografice redactat în apărarea memorandiştilor, intitulat simbolic Cuvântul poporului român din Alexandru Transilvania. În 1903 a devenit deputat în Vaida Voevod Parlamentul de la Budapesta. Înrudit s-a născut la 27 îndeaproape cu politologul A.C. Popovici, februarie 1872, autorul cărţii Die Vereinigte Staaten von în satul Olpret Gross-Österreich (Leipzig, 1906), a militat în (Bobâlna de slujba ideii federalizării Imperiului. În acel azi). moment aceasta părea unica modalitate de Era descen- construcţie a unui stat unitar, întregit, dentul unei românesc. A fost unul dintre consilierii vechi familii ascultaţi ai moştenitorului la tron, arhiducele româneşti din Franz Ferdinand de Habsburg, numărându-se Transilvania, din care făceau parte „Comiţii” printre cele mai influente personalităţi ale castelani trimişi de Ştefan Vodă să aşa-zisului Cerc de la Belvedere, reuşind, administreze Cetatea Ciceului, alături de un pare-se, să-l convingă pe Principe de întreg şir de voievozi din zona Gârbăului, caracterul nociv al dualismului, de printre care şi un anume Dan, care într-o necesitatea schimbării şi a reformelor. În Diplomă din 1627 este numit – „Vajda alias acest context a fost regizorul din umbră al ut vocantur Vojvod” („Vaida, adică, cum se întâlnirii în 1909, la Sinaia, între arhiduce şi spune, voievod”). Pe înălţimile de deasupra regele României ,Carol I. Într-un moment satului său natal găsiseră refugiu, în anul de istoric când pentru români existau puţine căi pomină 1437, răsculaţii primului război de izbăvire şi unire, în 1912 scria metaforic: ţărănesc, zis de la Bobâlna. Părinţii săi se „ E greu a fi mai român decât românii şi mai înrudeau cu importanţii episcopi greco- împărătesc decât Împăratul” (...). catolici, Ion Bob, cel ce iscălise celebrul În conacul strămoşesc de la Bobâlna Supplex Libellus Valachorum (1795) şi cu şi în casa sa din Cluj, a redactat într-un Ioan Lemeni, cel care a prezidat împreună cu impuls vehement şi vizionar, pe baza Andrei Şaguna, Adunarea Naţională din 3/15 principiilor wilsoniene, Declaraţia de mai 1848, la Blaj. Statura bunicului dinspre autodeterminare a românilor din mamă, Alexandru Bohăţiel, apropiat al lui Transilvania, text supus analizei de către Avram Iancu, Căpitan Suprem al Districtului ceilalţi lideri ai românilor transilvăneni, la grăniceresc Năsăud (1861-1876) şi Oradea, în 12 octombrie 1918, prezentat tot reprezentant al românilor în Dieta transilvană de Alexandru Vaida Voevod, la 18 (1848-1849), i-a tutelat anii de formare octombrie, în plenul Parlamentului de la sufletească. Budapesta. În 1894, când manifesta impetuos „Din ceasul acesta, oricum ar decide pentru adevărurile memorandiştilor judecaţi puterile lumii, sublinia neînfricatul om la Cluj, tânărul Vaida Voevod scria: „Trecem politic, naţiunea română din Ungaria şi de la era frazelor, la era faptelor”. Ca Transilvania este hotărâtă de a pieri mai bine preşedinte a al asociaţiei studenţeşti decât a suferi mai departe sclavia şi „România Jună” din Viena, el organizase în atârnarea”. În calitate de ales în Consiliul 1892 primirea acestora în capitala Imperiului. Naţional Român Central a contribuit S-a numărat, alături de părintele Vasile hotărâtor la organizarea Marii Adunări de la

8

1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. într-un mormânt anonim, spre a fi Component al Marelui Sfat Naţional Român, reînhumate, conform dorinţei sale devine, începând cu 2 decembrie 1918, testamentare, în cimitirul Bisericii „Dintre membru al Consiliului Dirigent, unde i se Brazi”, la Sibiu, un discret panteon elistist, încredinţează resortul justiţiei şi al afacerilor alături de doctorul Ioan Raţiu, de cărturarii externe. Alături de Miron Cristea, Vasile Al.Papiu-Ilarian şi G. Bariţiu, în ziua de 8 Goldiş şi Iuliu Hossu, face parte din delegaţia octombrie 1991. ardeleană care a predat Regelui, Rezoluţiunea Unirii. A fost primul preşedinte al Camerei Deputaţilor (28.11.1919) şi premierul întâiului guvern parlamentar din România întregită (1919-1920). În acest răstimp, după ce împreună cu Ion I.C. Brăteanu participase activ la lucrările Conferinţei de Pace, Al. Vaida Voevod devine şeful delegaţiei române la areopagul de la Paris- Versailles, ştiind să împletească abilitatea fermă cu arta diplomatică şi obţinând recunoaşterea internaţională a fruntariilor României Mari. Fără îndoială, realizarea Marii Uniri din 1918, rolul său determinant în recunoaşterea României O seamă de sugestive argumente întregite la Conferinţa de Pace de la Paris- biografice explică imperativul de Ursită, în Versailles, constituie punctul culminant şi virtutea căreia, Al. Vaida Voevod plecat în acţiunea providenţială, indiscutabilă, cu accente lume din Bobâlna natală, și-a reprezentat de vizionarism deopotrivă naţional şi european, neamul în Parlamentul budapestan, la Alba a biografiei lui Alexandru Vaida Voevod. Iulia, în ziua 1 Decembrie 1918, în Adunarea În perioada interbelică a fost de trei Deputaților din București și ca premier în ori prim-ministru al României, prima dată ca 1919-1920, la Conferința de Pace. reprezentant al Partidului Naţional Român În formația lui intelectuală, “partea din Transilvania, apoi al Partidului Naţional- leului” îi revine bunicului său dinspre mamă, Ţărănesc, îndeplinind de asemenea şi alte semețul Alexandru Bohățiel, Căpitan Suprem demnităţi politice, ca ministru al lucrărilor al Districtului grăniceresc al Năsăudului. publice, finanţelor, al justiţiei, externelor şi Istoricul clujean V. Motogna, constata într-o ministru de interne. succintă schiță cronologică privitoare la Omul despre care presa londoneză familia Vaida Voevod: „ Sunt puține familii, scria în 1920, cu prilejul primirii sale de către care având strămoși cneji ori voievozi Regele George al V-lea al Marii Britanii şi de (români- n.n.), ridicați la rangul de nobil (...) către premierul Lloyd George, că este – „prin să-și fi păstrat limba și legea strămoșească eminenţă un bărbat de cultură cu vederi până azi. Din rândul acestora face parte europene, pe deplin la curent cu principalele familia Vaida Voevod”. (V. Motogna, mişcări ale civilizatţiei din Europa şi doritor Familia Vaida Voevod, Schiță istorică, în de a-şi asocia ţara sa la ele” (The Times, Patria, anul XIV, nr. 39, 27.02.1932) 29.10.1920), conchidea în 1929, într-un În anul 1489 Ștefan Cel Mare discurs ministerial, referitor la reformarea primește din partea lui Mathia Corvin, societăţii şi vieţii politice autohtone: „Daţi- Cetatea Ciceului, unde acesta numește mi voie, să vă adresez un apel. Dorinţa pârcălabi din rândul neamului Voevozilor, Guvernului pe care îl reprezint este ca să Dan, Iacob, Grumezdea, toți cu titlul de introducem obiceiuri europene”. Comite – castelan, administratori ai Cetății și S-a stins din viaţă în ziua de 19 martie ai domeniului. În anul 1592 este pomenit în 1950 (arestat la domiciliu), rămăşiţele sale documente Gheorghe Vaida de Glod, ca pământeşti fiind ascunse răutăţilor vremii Voievod – „ab antiqua”. Blazonul său

9 reprezintă pe un scut albastru, un braț cu O astfel de “ereditate” a fost numită sabie în care este înfipt un cap de lup, grea, ea fiind o zestre care apasă care obligă, deasupra – un coif înconjurat de ornamente zidește deopotrivă, ceea ce Giuseppe Tomasi verzi și de diadema regală. În 15.11.1626 a di Lampedusa numea – “ a deține amintiri fost înobilat Dan Voevod din Gârbău esențiale”. Al. Vaida Voevod, în mod cert era împreună cu fiii săi, Gavrilă, Clement și deținătorul acelui chivot – cu “ amintiri Ioan, cum reiese din diploma aflată în arhiva esențiale”. lui Al. Vaida Voevod: “ Principele Gabriel Bethlen, luând în considerare serviciile Declarația de autodeterminare însemnate pe care le-a făcut Țării Ardealului, în curs de mulți ani, Dan – Libertul, sau cum îl mai numesc – Voevodul, îl ridică pe el și Răspunzând unei anchete a pe fiii săi – Gavril, Clement și Ioan (…) în profesorului C. Rădulescu – Motru, intitulată șirul nobililor regatului”. Într-o diplomă din Timp și destin (19.07.1938), Alexandru 1627, Dan este numit – “ Vaida, adică, cum Vaida Voevod rememorează, cum la se spune Voievod”. începutul lui octombrie 1918 aflându-se la Blazonul Vaida-Voevozilor de Cluj, în urma lecturii unui discurs a lui Gârbău, datând din anul 1651 înfățișează doi Clemenceau, publicat în Neue Zuricher cavaleri cu spade, pe câmp albastru, sub coif Zeitung – decide: “mânezi mă pun la mașina și diademă regală, înfățișați sub podoabe roș- de scris. După explicarea situației redactez albastre de frunze. În anul 1630, Caterina de Declarația“. Brandenburg dăruiește lui Dan Voevodul și Se consultă la Dej cu Theodor Mihaly fiilor săi o moșie cu titlul de proprietate și la Gherla cu Episcopul Iuliu Hossu. nobiliară. În anul 1651, Gheorghe Rakoczy al Urmează – ședința Comitetului din Oradea, II-lea reînnoiește Diploma de înnobilare a lui la 12 octombrie, unde după discuții Dan Voevodul și a fratelui său Simion. În furtunoase Mihaly propune : “Alexandru a anul 1609, principele Gabriel Bathori elaborat un anteproiect de declarație. Îl rog înnobilează pe Gheorghe și Costin Vaida din să-l cetească și apoi vom continua“. Sever Câțcău. Blazonul lor e un scut albastru și un Dan, participant la întâlnirea din casa braț ținând o sabie în care este înfipt un cap avocatului Aurel Lazăr, relatează într-o de turc, deasupra un coif și diadema scrisoare-document : “ A scos dintr-o dată, regească. În 1615 este pomenit documentar din buzunar, o filă scrisă cu mâna, spunând: Ioan Vaida Diacul, sau, Literatul, de Glod. vreau să cetesc declarația aceasta în Familia bunicului dinspre mamă, a lui Parlament“. Era o “declarație scurtă, Al. Vaida Voevod, legată de istoria Cetății concisă“, care după “stilisările “ făcute de Ciceului, a participat în vremea unui – Ștefan Vasile Goldiș traducerii în maghiară, renunță Cel Mare, Mathia Corvin și Petru Rareș – la la expresia abruptă, aceea de “rupere de campaniile de apărare a creștinătății, statul maghiar“, optează pentru formularea înobilată de Principele Racotzy al II-lea cu despre “libertatea ce ne luăm noi, națiunea stemă de pușcaș pedestru, iar în 1664, de română, de a ne hotărâ asupra sorții noastre“. către Principele Mihai Apaffy, ca pușcaș (Textul lui Sever Dan provenind din arhiva ecvestru, având de astă data o stemă albastră familiei Vaida Voevod, prin mijlocirea pe care figurează un cavaler pe cal alb sub istoricului Ioachim Crăciun, a fost publicat în coif și ornamete roș-albastre încununate de 1983 de către Ștefan Pascu în lucrarea coroana regală. Documentele atestă faptul că Făurirea statului national unitar român, vol. neamul Voevozilor (“ Nobilis Vaida”) s-a I și II, Ed. Academiei, București). judecat timp de peste o sută de ani (1744- Sub semnul citatei anchete despre 1848) cu familia conților Lazar, miza acestui Destin sau Ursită, Al. Vaida Voevod secular proces fiind o întinsă proprietate recapitulează succesiunea de momente, un fel funciară. de ritual oratoric, abil, creator de

10

“atmosferă“, culminând brusc cu o încercatului nostrum neam (…) Vitejia cu fulgerătoare lovitură de spadă : Declarația de care ați luptat citind frumoasa declarație mă Autodeterminare a Poporului Român din îndeamnă a-ți mărturisi admirația și respectul Transilvania și Banat, “voința care a meu“. explodat apoi cu forță elementară, Declarația de autodeterminare a fost cotropitoare, în Adunarea de la Alba Iulia și importantă nu numai pentru români, ea era în hotărârile acelei adunări “. (Ion Gherman, semnalul de răscruce, pentru toate statele așa- Mărturii despre Alexandru Vaida Voevod în zise “Moștenitoare al Austro-Ungariei“ și Acta Musei Napocensis, 35-36, Istorie II, pentru sud-estul european. A fost un act, 1998-1999 ; extras, Cluj-Napoca, 1999) . deopotrivă, vizionar și temerar, sau, așa cum În Memorii, Alexandru Vaida Voevod relata Episcopul Iuliu Hossu: “ A plecat își amintește acest eveniment crucial al hotărât la suprema datorie, cu prețul chiar al biografiei sale și a neamului românesc : “În vieții“ (Patria, nr. 39, 2.02.1932, .1). 1918 după ce ținusem discursul în Cameră, la 18 octombrie, luându-mi rămas bun de la Arta negociatorului Ungaria Milenară, prin declarația redactată la Olpret și acceptată de cei 7 colegi, deputați, la Oradea Mare, în casa lui Aurel Ceea ce V.V. Tilea denumea prin Lazăr – absent – am sosit acasă în seara Acțiunea diplomatică a României. Nov. următoare. A doua zi m-am reântors la 1919-Mart. 1920 (Tipografia Poporului, Budapesta, unde împreună cu Aurel Vlad și Sibiu, 1925), ține de anumite abilități Ioan Erdely am făcut acordul cu Oszkar Iazsy înnăscute sau deprinse într-o meticuloasă și (Ministrul pentru naționalități în guvernul complicată școală a vieții. La Conferința de Karolyi) : gărzi separate, solda de la stat prin Pace, la Paris și apoi la Londra, Alexandru administrațiile financiare, ordine, etc. Cu R. Vaida Voevod, devenit premier la 1 Schuller am reușit atașarea sașilor la Decembrie 1919, dovedește dintru-nceput o România Mare“ (Memorii vol. IV, Ed. Dacia, poziționare morală și deopotrivă loială față Cluj-Napoca, 2006, p.154). de linia conduitei politice dovedite de “Cuvântarea ținută de Alexandru înaintașul său. Comentatorii au remarcat Vaida Voevod în Parlamentul Maghiar în 18 îndeobște “ utila sa abilitate diplomatică (…) octombrie 1918 în numele autodeterminării, Vaida Voevod, incontestabil cunoscător al pentru românii din Transilvania, al cărei text problemelor transilvane, “ făcând dovada “ s-a primit la Washington la 1 noiembrie, se de bun diplomat și patriot “ (…) A pare că a fost decisivă într-una din ședințele demonstrat prin eleganță și stil, o comportare guvernului Wilson care a sprijinit oficial admirabilă (…) în interesul țării “. O principiul unității naționale a României“ – coordonată lăuntrică a ceea ce se înțelege accentuează istoricul Keith Hitchins prin “ noblesse oblige“ (Z.Ornea, Un implicit (Conștință națională și acțiune politică la act de solidaritate, în Dilema nr. 324, 23- românii din Transilvania, traducere de Sever 29.04.1999, pag.10). Trifu, Ed. Dacia, 1992). Nu pare, iată, întâmplător că ambii Ecoul Declarației și a discursului frați Vaida Voevod, Alexandru și Ion, ca deputatului roman a “detonat“ în întreaga primă alegere a carierei, optaseră la Viena Transilvanie, peste munți, în România și mai pentru Academia de studii orientale, de unde departe în lume, cum rezultă dintr-o erau aleși diplomații Imperiului. Alexandru, entuziastă misivă a Emiliei Dr. Rațiu, datată fratele mai mare, a părăsit ideea de carieră 25.10.1918 (Noua Gazetă Transilvană, diplomatică sub semnul vulturului bicefal, Brașov, nr.3, 1991, p.41): “Din tot sufletul vă deoarece, fiind invitat de către vice-directorul felicit pentru demna și bărbăteasca ținută ce instituției, consulul Hozinger, la o discuție ați dovedit, făcând în Parlamentul țării oficială, i s-a comunicat că prezența a doi cunoscute cererile și dorințele mult români, ca studenți în această redută

11 imperială, e prea mult… Astfel, el a renunțat specialitate, Cluj, 1934, p. 22). Același în favoarea fratelui său. comentator referindu-se la rolul său la La areopagul păcii, deși ultimatumul Conferința de Pace afirma : “ … la celor Mari pretindea supunere “ fără discuție Conferința de Pace de la Paris, neamul “, diplomatul român a acceptat semnarea românesc a trimis cel mai dibaciu diplomat Tratatului Minorităților, doar cu excluderea pe care l-ar fi putut trimite, pe D-nul anumitor articole și clauze umilitoare. Alexandru Vaida Voevod, care n-a fost în Apreciind cum se cuvine valoarea carieră diplomatică și care n-a învățat la principiilor wilsoniene pentru destinul Academie, diplomația, dar pe care viața și românilor, nu ezită în anumite împrejurări, în lupta pentru neamul său l-a pus totdeauna în discuții intime, să constate că lumea e situația de a face întrebuințare de aceste condusă de “bătrâni“, de gerontofilia care calități, de a le cultiva și de a le rafina domină în relațiile dintre “imperii“, unde mereu“. dictează “cei 5 dictatori ai lumii“ Experții constată în formarea lui Al. (25.08.1919), într-o stranie “ sindrofie de Vaida Voevod, ca diplomat, existența babe“ și chiar de “ticăloșia celor mari“ perioadei de “ucenicie“ vieneză, în Cercul de (11.06.1919). la Belvedere, în preajma moștenitorului la “M-am hotărât, comenta el la 15 tron. Astfel se acumulaseră o seamă de decembrie 1919 (…) că nu e permis să esențiale experiențe, precum “misiunea“ riscăm a pierde măcar o părticică din ceea ce îndeplinită “în mod magistral“ prin cu atâtea jertfe, cu atâtea vieți de eroi, cu Declarația rostită în Parlamentul maghiar, în atâtea nefericiri familiale, s-a dobândit. M- 18 octombrie 1918, contactele intense cu am hotărât să fac acest salt în prăpastie, căci personalități ale vremii, români și străini, sau știam că, deși poate eu unul voi fi o jertfă, cum se exprima omul politic - “ spre a-mi fi totuși țara va fi salvată de urmările grave ale putut însuși unele abilități de la mari unei rupturi cu aliații. Și știam că în acea fregoliști ai diplomației, Machiavelli, prăpastie, nu schilăvire, nu moarte ne Talleyrand și Fouche “ (Memorii). Uzând de așteaptă, ci așteaptă prietenia Americei, o anume “flexibilitate în tratative“, el s-a Engliterei, Franței, Italiei, a marilor noastre comportat la Conferința de Pace, cu aliate de ieri, de azi și de mâine“. E într- rafinament și abilitate, fiind unul “dintre adevăr adevărată observația că în “politica diplomații români de talie europeană“ (Vasile internațională“, indiferent de adevăruri și Ciobanu, Activitatea diplomatică lui dreptăți - “ înving cei care știu să negocieze“, Alexandru Vaida Voevod la Paris, 1918). mizând “pe arta negocierii“ (Valentin Stan, Meritele sale de subtil diplomat sunt Știința negocierii și arta eșecului victorios !, remarcate de către numeroși cercetători și în Historia, Nr. 66, iunie 2007, p.59). analiști a evenimentelor din perioada 1918- Prins în vârtejul tratativelor 1920 (Viorel Faur, Corespondențe inedite : diplomatice, nu degeaba îl sfătuia pe bunul Al. Vaida Voevod, în Cele 3 Crișuri, 1990 său prieten Iuliu Maniu : “ Iubitul meu ! nr.4-5, p. 10-12 ; Al. Vaida Voevod, Limba rămână-ți căptușită și pe viitor, pe o Memorii, vol. I-IV, Ed. îngrijită, note și parte cu mătase, pe cealaltă cu catifea. Și comentarii de Alexandru Șerban, Ed. Dacia, miere dulce fie cuvântul tău“. Dar, conchide Cluj-Napoca, 1994-1998 ; Liviu Maior, subtilul negociator, spre a fi respectat - “ Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Numai dacă vor ști mișeii, proștii și Versailles, Ed. Sincron, Cluj, 1993 ; Mihai obraznicii, că știi tăia, vei răzbi…“. Racovițan, Al. Vaida Voevod între Alexandru Vaida Voevod, sau Fidus, Memorand și Trianon (1892-1920), Ed. II- cum semna când conspira pentru neamul său a,Sibiu, 2000; Horia Salcă, Florin Salvan, Dr. “ a fost omul providențial pentru o Al. Vaida Voevod – Corespondență 1918- împrejurare providențială“ (Sever Stoica, 1920, Brașov, Biblioteca județeană “Gh. Mileniul, Editura Presei românești de Barițiu“, Ed. Transilvania Express, Brașov,

12

2001; Ruxandra și Daniel Nazare, obţinea cele mai răsunătoare succese în Corespondență George Moroianu – Al. străinătate. După recunoaşterea Basarabiei de Vaida Voevod, 1895-1934, prefață de Gh. către Conferinţa de Pace, meschinele intrigi Iancu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2011). de la Bucureşti se înteţesc, veleitarii nu mai Virgil Stelea, un diplomat cu au răbdare. Premierul britanic Lloyd George experiență din preajma lui Alexandru Vaida regretă sincer plecarea liderului politic Voevod remarca : “Vor rămâne o enigmă român, acesta adresând interlocutorului său o mijloacele geniale preconizate de noul solicitare: conducător român (Al. Vaida Voevod – n.n.), „- Al. V. V.: Rog pe Excelenţa prin cari în câteva zile a știut să creeze o Voastră să acordaţi sprijinul ce mi l-aţi dat atmosferă binevoitoare Dl. Vaida a știut să şi promis mie şi succesorului meu, după ce cucerească simpatiile cercurilor britanice eu nu mai sunt prim-ministru. (…) din 4 la 21 februarie 1920 este la Paris - Lloyd George: Cum? (…) Acest om nou, cu vederi noi putea - Al. V. V.: Fiind demisionat de două realiza înțelegerea“ (Virgil Stelea, Crâmpeie zile nu mai sunt preşedinte de Consiliu. A din activitatea diplomatică a Dlui. Vaida fost numit în locul meu dl. General Averescu. Voevod, în Chemarea, nr.9, 28.02.1932). - Lloyd George: Se poate aşa ceva? În absenţa d-voastră? Nemaipomenit!” „Resultatul călătoriei mele la (apud. V. V. Tilea Acţiunea diplomatică a Londra este: încrederea unanimă a opiniei României). publice engleze faţă de curentele nouă din Nemaipomenit?... Mă întorc şi România, representate prin blocul al cărui recitesc motto-ul cărții Crailor de Curtea miez îl formează ardelenii (...) Nu vorbesc Veche a lui Mateiu I. Caragiale, desprins din numai de cercurile oficiale, ci şi de presă, pledoaria de avocat, rostită la Bucureşti de fără deosebire de partid, confesiune etc. şi de preşedintele francez Raymond Poincaré. întreaga opinie publică...” Aşa îşi începe La 13 martie 1920 îi telegrafia lui prim-ministrul român scrisoarea adresată lui Ştefan C. Pop, conştient că e pregătit să bea Iuliu Maniu la 8 februarie 1920. Cu puţine cupa cu cucută care i se oferea: „Intrigile nu zile înainte ca el să expedieze amintita te supere. Vom face tot ce e spre binele corespondenţă, The Observer (2.02.1920) Ţării”. nota: „În persoana d-lui dr. Vaida Voevod cel dintâi prim-ministru al României Mari, “M-am hotărât să iau eu asupra mea ţara noastră salută de bun venit pe un sarcina iscălirei tratatelor litigioase“ – își bărbat remarcabil, care simbolizează în amintește premierul român. La Paris, persoana sa încoronarea năzuinţelor istorice Clemenceau îi declara : “ Da, Basarabia va fi ale naţiei sale”. O avalanşă de articole a României“, iar Lloyd George îi spune în elogioase în – Dayly Chronicle, The Times, mod direct : “ Sprijinul care l-am dat Manchester Guardian, Morning Post, României se atribuie pedeaântregul Liverpool Courier, New Est şi Queer etc. fac încrederei ce-am avut-o cu toții în persoana și o propagandă entuziastă premierului român şi în guvernul D-voastră“ . ţării sale. Cum însuşi relevă, „chestia Astfel, “răsbi“ el să convingă minorităţilor confesionale” îi consuma cele Conferința Păcii, să răspundă cu argumente și mai încordate eforturi la Londra. Un exemplu înțelepciune maimarilor lumii. Acesta era de complot în stil bizantin sau mai bine zis “ultimul front“, în ale cărui tranșeie s-a balcanic a fost schimbarea guvernării Vaida hotărât întregirea : România Mare ! Voevod exact în perioada când acesta

13

Lirica magna Ştefan Augustin Doinaş

,,În marea majoritate a poeziilor lui Ștefan Aug. Doinaș se face simțită o muzicalitate riguroasă, o armonie formal diversificată, emanată parcă de o întreagă orchestră. Oarecum în contratimp cu modurile lirice azi în vogă, profund și musical, aservit gravității orfice, poetul nu recurge la limbajul prozastic, ,,plat”, decât ca la un procedeu secund și ocolește imaginea absorbantă a concretului, rumoarea ,,apoetică” a actualității dintr-un reflex conservator (clasic). Solemn, aulic și chiar autoritar, are aerul a oficia în numele unor principii ce transced personalitatea auctorială, răsfrângându-se într-o neascunsă, contaminantă jubilație formală. Tradiționalismul său (un tradiționalism trecut prin purgatoriul expresionismului și fortificat prin ermetism) e calofil. Doinaș aruncă în talgerul expresiei o armonie dintre cele mai seducătoare. În acest fel, spiritul se concretizează în melodia metrică, în ținuta de gală a lexicului și a sintaxei, exaltate cu măsură, dînd impresia permanentă de eleganță”. Iulian BOLDEA

,,Șt. Aug. Doinaș a plecat de la fine senzații metaforizante, însă cu nimic deosebite de kilometricele producții de versuri ce apar în reviste, pentru ca treptat, dezbărându-se de forma prozodică și de constrângerile poeziei clasice, să libereze maree lirice ale temperamentului său țesut din suavități și inefabile stări sentimentale. Erotice în primul rând, poemele lui Doinaș sporesc conținutul sentimentului printr-o subtilă notație a impresiei îndrăgostitului, care atinge cu nevăzute antene lucrurile din preajmă, le face conturile mai suple și le imprimă o vibrație aproape muzicală, evocatoare de zumzetul oceanic al naturii. Chiar când meditația lirică alunecă spre orizonturi celebrale, încordarea simțurilor nu slăbește extazul și voluptatea își păstrează intactă tensiunea și în elevații sentimentale, în euforii senzuale, trunchiul cald al iubitei își prefiră aroma. Oriunde, în orice peisaj, în orice colț al odăii, în orice file de carte, în orice gând, în orice senzație, în orice floare și în orice neliniște interioară, umbra diafană a iubitei învăluie și parfumează”. Ion NEGOIȚESCU

14

Doar tu Când omul, prăbuşit, la început, De-acolo de sus, de pe înaltul prag în iarba duşmănoasă şi-n ţărână privesc fascinat înafără. adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană, Ce sferă perfectă! Pământul cel mic miresmele ce se-nălţau din lut cu multele sale învelişuri şi, nemaivrând ostatic să rămână e una: nimic nu se naşte, nimic sub zarea strivitoare ca un scut, nu moare în lut şi-n frunzişuri. se răsucea s-o urce, renăscut şi se-agăţa de fulgere c-o mână, Vai mie, credeam că fărâma e-n mers! acea cumplita smulgere din smoală Iertare, ah! somnuri eterne, cu palma-ntoarsă ca o cupă goală minuni împietrite cu licărul şters fu primul dans în care se zbătu, de-o iarnă ce nu se mai cerne. elan de floare palidă, involtă, vibrat pe scări de sunete spre bolta Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ pe care-n mers îl aminteşti doar tu. ce-mi mângâie ochii şi părul, descopăr în lucruri tiparul măreţ, Orologiul de gheaţă modelul dintâi, Adevărul. La cumpăna nopţii, eu sui într-un turn. Paingi, cucuvai înţelepte Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn pădurea-ntr-o singură ghindă, de strajă pe strâmtele trepte. noianul de stele-ntr-o singură stea, oceanu-ntr-un ciob de oglindă. Dar nu e nici buhă cu strigatul ei, nici iască cu ochiul sinistru, Aceasta e fața trăind dedesubt nici aprige pliscuri ce scuipă ulei, a lumii, obrazul de taină: nici aripi suflând ca un sistru, integru, statornic, în veci necorupt, nici spadă jucându-mi pe creștet pieziş, mereu despuiat de-orice haină. nici limba-ntre graniţe oarbe să stea împotriva acestui suiş O, veşnic aş vrea să întârzii aici, ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe. pe treapta supremă la care fiinţa nu scade ca umbrele, nici Treptat izbăvit de pământul greoi, prezenţa nu trece-n mişcare. desprins de lumeşti simulacre, mă-atrage un cer limpezit ca un sloi Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc, cântând din văpăile sacre. şederea a toate-ntru sine. Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc, Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin topeşte zăpada sub mine. şi cui - amuţitul elogiu? În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin, O limbă porneşte să mişte, şi bat mă-aşteaptă un divin orgoliu. cleios adormitele ore, şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat Mărire acestei adânci arătări! de spaime străvechi aurore; În locul rotirii de zodii, privelişti limpede se-mpăienjenesc, cu inimi aici şi la mari depărtări departe o lună apune, stau orele fixe, ca rodii. cad codrii c-un ţipăt prelung, omenesc şi marea începe să sune. Uitate sunt, deci, izgonite de timp aversa de stele-n înalturi, O, nu-mi este dat ca în marele ger şi naşterea florii superbe din ghimp, să dăinui! Vai, nu mi se cade şi goana dorinţei în salturi. aici, unde toate - salvate - sunt cer,

15 aici, în opritele cascade, şi studiază dârele. Există să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port chiar mâncători de ciocârlii, al căror în ochi fericita vedere gâtlej o să le supravieţuiască. a viului care-mi apare ca mort, Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul a tot ce durează-n cădere... împrumutându-şi sculele, în tranşă. Când câte unul strigă: "Hei, luntraşe!", De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor. ecoul îi răspunde leneş: "Doarme..."; Paingi, cucuvai înţelepte Dar asta este o poveste-n care mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor mulţi nu mai cred. În general, n-avem în jos, pe spirale, pe trepte. nici paraziţi, nici boli molipsitoare. Dar eu încă șovai: mă tem să mă scald (Idei există, însă nu fac pui.) în ore ce iarăşi mă-nhaţa. Un singur lucru ne îngrijorează Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald. (dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă): În turn, orologiul îngheaţă. de-atât amar de vreme n-am primit nici un mesaj - un porumbel, o trâmbă - Acum ca semn că vom vedea curând uscatul. (Ultima poezie a lui Ştefan Augustin Doinaş) (Telegrafistul a murit, şi nimeni Acum, că mi-a fost dată la o parte nu-şi aminteşte alfabetul Morse.) albeața de pe ochi, aceea care Să fi greşit direcţia?... Nu cred: mă făcea să nu mai văd adevărul, curentul bate-n dunga luntrii noastre, pot să aștept în deplină liniște. iar soarele-apucând ne-arată locul de naştere al peştilor cu aripi. Clipele și-au recucerit nisipul Cât mai avem până acolo? Unii uitat în clepsidră, iar sicofanții susţin că, peste câtva timp, vom trece au devenit de prisos. În suflet mi Meridianul Lunii, ajungând s-au limpezit strigăte de uimire. pe-o mare care curge dedesubtul acesteia, de unde vom vedea De multă vreme trebuia să aibă pe cer cum navighează umbra noastră. loc apocalipsa. Dar uguitul câtorva guguștiuci a-ntârziat-o. E ora mesei. Se aud ţipând cei care-aleşi prin tragere la sorţi Acum tronurile așteaptă pustii. (cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o excluşi de la festin: sunt bucătarii... scăriță pe care încep să cobor. Miercuri Jurnal de bord Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori, Să nu vorbim de cei care-au sărit poetul din luntre, ca s-ajungă mai devreme pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar, la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii... descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul Noi însă, pasagerii cu vocaţie, şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar ne îndeletnicim cu diferite în care molecule-n elipsoid cutreier afaceri, dintre care cea mai bună scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg, e creşterea. Da: creştem, devenind şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier tot mai flămânzi de nemurire. Unii aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg. se şi realizează. Ce plăcere să-i vezi crescându-şi numele în lemnul Iar joi poetul iese şi căutând spre soare de pin al luntrii!... Unii dintre ei se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt păzesc copiii - să nu joace rişca. oare? Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupă

16

Numele poetului

Constanța Buzea

„Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut...” Constanţa Buzea s-a născut la Bucureşti în 29 martie 1941. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie, Universitatea din Bucureşti, obţinând licenţa în 1970. Între 1974 şi 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 lucrează ca redactor la România literară, unde semnează rubrica de corespondenţă „Post-restant“. Opera poetică a Constanţei Buzea numără peste 20 de volume, la care se adaugă câteva antologii. Poetei i s-au decernat premii literare importante, cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. Constanţa Buzea a fost şi autoare de cărţi pentru copii, apreciate şi răsplătite cu premii literare. A încetat din viaţă pe 31 august 2012.

Și poezia e un somn Nuca verde Şi poezia e un somn Din care nu te mai trezeşti Stăm împăcaţi rănindu-ne de toate Şi serile vin parcă mai devreme Cu ochii largi deschişi sub mări, Te însoţesc numai pe jumătate Visând la spasmele lumeşti, Pierdută jumătate în poeme.

Cu perle pleoapele plângând Ţesându-ne covoare şi macate Sărate buzele albeşti, Păienjeniş asupra unor steme Ne-nchipuim că suntem întâmplate Nefericit, înspăimântat Vieţi de care nimeni nu se teme. Printre comori piratereşti, Prea sus ne ţine steaua nepătate Păreri de rău că nu-nţelegi Privirile ce-ar vrea să se întreme Mişcarea gurilor de peşti, Cu picături de nucă verde, poate, Din nucii care cresc între blesteme. În calmul monştrilor sorbit, Măcar astfel să te fereşti, Naivul răsplătind pe cel ce minte

Fără să fii de tot primit, Aceleaşi drumuri şi aceleaşi ţinte Nici înecat, nici viu nu eşti, Aceiaşi porumbei pe-un blid de linte Naivul răsplătind pe cel ce minte. Să poţi trânti o poartă grea, Mi-e dor de tihnă şi de lucruri sfinte, Să tragi perdele la fereşti, De-o lacrimă întreagă şi fierbinte, De umilinţă şi de rugăminte Şi poezia e un somn Către duioase mume-morminte.

17

Se face zi de mugure mărunt Dar duc povara câtorva cuvinte, Adăpostit în mintea mea de-acuma. Mi le atârn de gât cerând în minte Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă Mai mult decât stătuse la-nceput. În locul unde ne vom fi retras Vine mereu o pasăre şi gustă Rănind vicleană timpul meu trecut, Sunt ostenită când te simt aproape, De grija ta m-aş lepăda un ceas. Şi-n mare taină puiul de lăcustă Un greier mare nopţilor dă glas, Ciopleşte la vioara lui de lut. Mărunte flori visează să-l îngroape. Să rezistăm umbriţi de-aceeaşi carte Neliniştită viaţa mea încape În umbra fără ghimpi de la popas. Partea superioară a machetei Ce vom avea din ce ne-a mai rămas? Partea inferioară a machetei Nici un cuvânt nespus să nu ne scape. Mişcat să fie aerul ca-n moară, În voia lor vei crede că te las Grămezi de fructe, toamna mea cu tine, Şi vor fi nori ca-n preajma unor ape S-avem în faţa ochilor coline În locul unde ne vom fi retras. Să fiu bolnavă şi să nu mă doară.

Sufletul tău se sparge ca un vas Roua în roiuri cadă peste stepe, La care vin prea multe să se adape Mirosul ierbii să trezească sete, Sălbăticiuni şi vite de pripas. Să se adune cai de-un an în cete Oprind în mers căruţele cu iepe. Leac pentru îngeri Partea superioară a machetei Aceloraşi tristeţi să ţinem parte, Partea inferioară a machetei Să nu ne-ndure dulcea lumii moarte Sunt tristă, dar de tine niciodată. De sufletul meu rupt în două soarte. Fug animalele speriate de minuni La care nu mai ştim să ne gândim, Să rezistăm umbriţi de-aceeaşi carte Miercuri şi marţi, vineri şi luni. Când a nu fi, şi a fi mereu departe, Acelaşi chip le este dat să poarte. Săraci în zile, cine ştie, trecem Legaţi la gât de lungi copilării Închis în lumea celor mari Ninşi de puterea sfintelor petreceri A nu fi, a te naşte, a iubi. Copil să fii, să te gândești închis în lumea celor mari. Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist? Copil să fii, sfios să treci Leac pentru îngeri, cântecul meu trist. Și să asculți cuvinte.

Aprilie Să bată vîntul pentru toți, Dar pentru tine el să-nsemne altceva, În aplecare, tâmplă după tâmplă Să simți că ești nemuritor. Ochii albaştri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Să fii curat și să te-ascunzi Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. De vina celorlalți, De nori să-ți fie milă, Frazele, visul, sufletele numa' Și de schimbarea lor Ca de potop salvate simt că sunt. De care nu sunt vinovați.

18

Istorie literară

Ion Buzași - Două cântece care ne-au însoțit istoria: Răsunetul lui Andrei Mureșanu și Deșteptarea României de Vasile Alecsandri

Cele două poezii având numeroase trăsături comune pot fi prezentate printr-un comentariu-paralelă ce va duce la adâncirea semnificaţiilor, a individualităţii lor artistice. Ambele poezii sunt ecouri poetice ale evenimentelor revoluţionare de la 1848. şi ambele au apărut în aceeaşi revistă braşoveană, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Fiind publicat la o lună după poezia lui Alecsandri, Cătră români, imnul lui Mureşanu îşi are explicaţia titlului chiar în această succesiune a tipăririi, fiind un răsunet (un ecou) ardelean al poeziei scriitorului moldovean. Mai târziu, Alecsandri a schimbat titlul în Deşteptarea României, mai potrivit cu conţinutul de idei al poeziei, iar poezia lui Andrei Mureşanu este îndeobşte cunoscută sub titlul Deşteaptă- te, române, ambele putând fi considerate interpretări poetice ale foarte cunoscutului tablou de C. Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Poeziile au un caracter de manifest, de proclamaţie - sau de chemare; în poezia lui Alecsandri această caracteristică este evidentă chiar prin titlul iniţial: Cătră români. Caracterul de manifest este întărit prin timbrul de alarmă ce subliniază imperativul urgent al acţiunilor; la V. Alecsandri ideea este prezentă în aproape toate strofele, la Andrei Mureşanu ea capătă o formulare memorabilă: „Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman”. Pentru deşteptarea naţiunii noastre din adânca-i letargie (Vasile Alecsandri), din somnul cel de moarte (Andrei Mureşanu) sunt invocate, în deplin acord cu idealurile paşoptismului românesc, libertatea şi unitatea naţională.

La V. Alecsandri: „Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire? / Numai tu să fii nevrednic de-acest ţel reformator? / Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, / La obşteasca fericire? La obştescul viitor? / Până când să creadă lumea, o, copii de Românie / C- orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?”

La Andrei Mureşanu: „N-ajunse iataganul barbarei semilune, / A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim; / Acum se vâră cnuta în vetrele străbune, / Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim”.

19

Apare o idee comună în literatura paşoptistă: unei vieţi de sclavie îi este preferată moartea: „Libertate acum sau moarte să cătăm să dobândim” (V. Alecsandri); „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină / Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ” (Andrei Mureşanu). Ideea unităţii naţionale apare nu numai prin repetate îndemnuri ci şi printr-o metaforă frecventă în literatura epocii de la 1848, Mama-patrie: „Pentru-a patriei iubire / Pentru-a mamei desrobire / Viaţa noastră să jertfim”. (V. Alecsandri)

„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare / Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutor / Când patria sau mama, cu inima duioasă / Va cere ca să trecem prin sabie şi foc”. (Andrei Mureşanu).

Coşbuc era de părere că perspectiva naţională a unităţii era mai tranşant reclamată în poezia lui Andrei Mureşanu: „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată / Uniţi-vă-n cuget, uniţi-vă-n simţiri” dar ea este prezentă şi la Alecsandri prin enumeraţia unor locuri ce constituiau obstacole nefireşti în realizarea timpului de frăţie: „Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie! / Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi / Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie / Şi de-acum pe vecinicie cu toţi mânile vă daţi!” Caracterul de proclamaţie, de manifest al poeziilor se evidenţiază prin frecvenţa procedeelor retorice: imperative,conjunctive hortative, propoziţii exclamative, propoziţii interogative; în amândouă poeziile, aproape fiecare strofă oferă posibilitatea ilustrării acestei asemănări cu exemple concludente. În afara deosebirilor de prozodie, poezia lui Mureşanu se diferenţiază prin exprimarea mândriei, izvorâtă din conştiinţa originii nobile, romane: „Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume / Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman / Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian”. Andrei Mureşanu s-a străduit să secondeze mereu pe V. Alecsandri: Deşteptarea României este pentru Deşteaptă-te, române un posibil model şi un sigur impuls creator.

20

Hermeneutică sacră

ESOTERISM ŞI CREŞTINISM

Creștinismul promovat de esoterici este unul falsificat, pentru că este impersonal. Ei afirmă că „noi nu putem ajunge la Iisus ca la o personalitate. El există în conștiință ca fiind starea de unitate cu Dumnezeu” 2, legătura omului cu persoanele sfinte nefiind una personală, ci „energetică”: „lasă-ți privirea să se odihnească pe o imagine sacră … eliberează intenția în arhetipul lui Hristos, al Fecioarei Maria sau al unui sfânt ales de tine, să fuzioneze cu ființa ta” 3. Această impersonalizare face deosebirea tranșantă între creștinism și falsificarea esoterică, pentru că adevărul credinței creștine este tocmai personalismul, adică legătura conștientă, liberă și responsabilă între Dumnezeu și om ca persoane. În legătura cu Dumnezeu creștinul nu caută energii, fuziuni și esențe, ci persoana sau fața lui Dumnezeu, întâlnirea adevărată și sigură cu El. Chiar și în cazul celor mai puternice întâlniri ale unor sfinți cu Dumnezeu, principalul fapt n-a fost accesarea vreunei energii sau fuzionări, ci prezența Persoanei întregi, față către față. Toți sfinții creștini care s-au întâlnit cu Iisus Hristos au realizat o legătură cu El, dar niciunul n-a „fuzionat”, căci legătura între persoane nu este numai legătura energetică sau spirituală ci mult mai mult, adică personală, în toată întregimea şi distincţia persoanelor. Cât de fantasmagorici şi străini sunt esotericii de creștinism se vede și din afirmațiile lor că „Învățăturile lui Iisus despre existența interioară rămân vagi … creștinismul a continuat să pună accentul pe venerare în defavoarea transformării de sine, pe rugăciune în defavoarea meditației, și pe credință în defavoarea evoluției lumii interioare” 4. Ideea că „învățăturile lui Iisus despre viața interioară sunt vagi” nu merită nici un comentariu, pentru că nimeni ca El n-a impus omul ca spirit sau viață sufletească unică și eternă în univers. Dar celelalte idei merită atenție, căci separările făcute de esoterici sunt false. În raportul dintre venerare și transformarea ființială ei cred că creștinii o subestimează pe cea din urmă, absolutizând-o mecanic pe prima. Or, creștinii prețuiesc venerarea nu pentru că subestimează transformarea, ci pentru că știu că venerarea este necesară, că numai prin adorarea lui Dumnezeu ajung la prefacerea prin Dumnezeu. O prefacere fără adorare este o simplă ambiționare și supralicitare de sine a omului. La fel, esotericii acuză pe creștini că neglijează meditația în favoarea rugăciunii. Dar și aici problema se pune tot așa: nu e vorba de o neglijare, ci e vorba de adevăratul raport între ele. Căci rugăciunea nu e simplă meditație, ci

2 Deepak Chopra, Al treilea Iisus, Editura Curtea Veche, București, 2013, p. 215. 3 Ibidem, p. 217. 4 Ibidem, p. 134.

21 mult mai mult: e legătura directă a omului cu Dumnezeu. Dacă nu se roagă, adică dacă nu-și oferă toată persoana sa lui Dumnezeu ca jertfă totală, omul poate să mediteze sau să cugete o viață întreagă la Dumnezeu şi rămâne un simplu visător cu visele lui. Rugăciunea poate include meditația, dar meditația nu include rugăciunea. Diferența între ele este uriașă, așa încât a supraestima meditația nu înseamnă altceva decât a supraestima omul față de Dumnezeu. Și, tot astfel, în raportul dintre credință și progresul spiritual nu e vorba de o credință mecanică sau de o subestimare a necesității progresului, ci e vorba de faptul că baza progresului duhovnicesc este credința, că „evoluția lumii interioare” nu este o mișcare oarbă, inconștientă şi informă, ci mișcarea personală, liberă, conștientă și responsabilă ca legătură a unor persoane, ca o vorbire față către față. Esotericii nu denaturează numai creștinismul, ci orice religie, pentru că esoterismul este totdeauna impersonal. Experiența esoterică nu are nevoie de persoane, ci accede direct la Dumnezeu, El însuși perceput ca Spirit, Duh sau Energie impersonală. Unul dintre esotericii exemplari, Levi Dowling, autorul „Evangheliei Vărsătorului a lui Iisus Hristos”, declară mântuirea sau împlinirea omului ca fiind atingerea sau „intrarea în Imperiul Eternului și împrietenirea cu misterele lui” 5. Acest imperiu numit „Akasha” (ceea ce în sanscrită înseamnă „substanța primordială”) este „primul grad de cristalizare a Spiritului … Această substanță primordială … e prezentă peste tot. Ea este într-adevăr «Spiritul universal» de care vorbesc metafizicienii noștri” 6 . Din aceste afirmații reiese destul de clar că realitatea primordială și finală a lumii este impersonală, că Spiritul universal nu e personal și că e foarte aproape, dacă nu cumva identic, cu panteismul. De altfel, esotericii nu întârzie să afirme explicit și expres că iluminarea, mântuirea sau împlinirea nu se face prin persoană, că „nu trebuie să ai credință în Mesia sau în misiunea Lui. În schimb, tu ai credință în perspectiva unei conștiințe superioare” 7. Așadar, supremul nu constă în nicio persoană, ci în ceea ce poate conștientiza omul. Esotericii detaliază și precizează că, deși în faza inițială e binevenită o credință, totuși „în final, când se întrevăd deja miracolele, credința în Dumnezeu devine una și aceeași cu credința în tine însuți” 8. Aici într-adevăr ni se lămurește că „mistica” esoterică nu este decât o auto-divinizare a omului, dacă credința în Dumnezeu e totuna cu credința în om. E locul să atenționăm că această „divinizare” esoterică n-are nicio legătură ci e contrariul îndumnezeirii din mistica creștină. Căci în creștinism îndumnezeirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu ca parteneri reali și distincți în veci, în care fiecare este un eu în fața unui tu, pe când în „mistica” esoterică nu mai rămâne decât un eu. Esotericii pun de altfel cireașa pe tort și afirmă explicit, dacă mai era nevoie, că „Eu sunt Dumnezeu (Psalmul 45,10) este cea mai simplă afirmație pe care o poate face cineva în această lume când accede la conștiința divină” 9 . Dar această impersonalizare, ca auto- reflectare psihică sau auto-iluzionare nebună, poate fi demascată. Cercetătorul riguros poate înțelege că dialogul, relația sau comuniunea e autentică și deplină numai între persoane, conștiințe sau specificități, în care fiecare e conștient de diferența față de ceilalți: „Eu vreau să-mi iubesc vecinul nu pentru că sunt eu, ci tocmai pentru că vecinul e altcineva decât mine.

5 Levi Dowling, Das Wassermann Evangelium, ed.cit., p. 18. 6 Ibidem, p. 20. 7 Deepak Chopra, Al treilea Iisus, ed.cit., p. 95. 8 Ibidem. 9 Ibidem, p. 40.

22

Vreau să ador lumea nu cum își iubește cineva oglindirea … ci cum iubești o femeie, pentru că e cu totul diferită” 10. Există realitatea numai unde există persoană sau, mai exact, unde există persoane, adică distincții ireductibile. Ca orice falsificare a religiei și credinței, esoterismul constă și el într-o serie de contradicții și confuzii. Ca și panteiștii, esotericii resping ideea păcatului strămoșesc și acceptă reîncarnarea. Dar dacă e vorba să comparăm cele două idei, atunci reîncarnarea se dovedește, în ultimă instanță „trufie spirituală și cruzime de castă” 11, și „doar cu păcatul originar ne poate fi milă de cerșetor, neavând, totodată, încredere în rege” 12. De altfel, contradicția panteistă se arată explicit în gândirea esoterică, atunci când aceasta afirmă negru pe alb că „Nu mai există o bătălie între bine și rău … Tu te identifici cu Dumnezeu … lumea este a ta, în calitate de «co-creator» alături de Dumnezeu” 13 și, în final, „«eu» și «Dumnezeu» devin unul și același” 14. Esoterismul ca gândire contradictorie și confuză se vede și din eclectismul lui, adică ștergerea diferențelor esențiale dintre credințe și religii, și chiar dintre întemeietorii religiilor, ca fiind de aceeași esență și valoare. Astfel, esoterica Alice Bailey confundă cu nonșalanță pe Iisus cu un guru indian, afirmând senin că „a presupus că acel om (care o vizitase, n.n.) a fost Iisus, dar ulterior l-a identificat ca fiind Maestrul Koot Hoomi” 15. Confundând sau înlocuind pe Iisus Hristos cu guru indieni, Biserica cu asociațiile oculte și Sfintele Taine cu performanțele psihice și paranormale, esoterismul trăiește din amestecări și confuzii ca în sucul propriu. Aceste amestecări și confuzii se dovedesc însă nu simple idei greșite, neglijenţe sau scăpări, ci dezastrul și monstruozitatea gândirii și a moralei, atunci când esotericii trag ultimele concluzii ale relativismului, reproșând creștinismului că „în numele lui Iisus, se pronunță când vine vorba despre homosexualitate, controlul nașterilor și moralitatea avortului” 16, ca și când Iisus ar fi de acord cu acestea! Esoterismul este cameleonic și necinstit, pentru că, deși pe de o parte acceptă ceva din toate religiile, pe de altă parte le contrazice esențial și le falsifică. Nu numai că respinge păcatul originar, dar îl înlocuiește cu uitarea, iar mântuirea cu memorarea, afirmând că „uitarea și nu păcatul este văzută ca adevărata rădăcină care a cauzat calea greșit aleasă de noi … Noi ne întoarcem la Dumnezeu când ne amintim de El” 17. Nici pomeneală de pocăință, smerenie, asceză și caritate, care sunt esența mântuirii în orice religie! Viclenia esotericilor se vede din falsificarea programată a vieții lui Iisus de către o mișcare esoterică musulmană din India, Ahmadiyya, al cărei întemeietor, Mirza Ghulam, le-a declarat explicit adepților că ei trebuie numai să susţină că Iisus a murit pentru totdeauna, căci „aceasta e cheia pentru a învinge și elimina creștinismul” 18. Față de religiile universale, esoterismul se arată ca un parazit, pentru că nu trăiește din idei proprii, ci parazitează, falsifică și consumă pe cele existente. O astfel de idee este aceea a iubirii, ca bază și esență a oricărei credințe religioase.

10 G.K. Chesterton, Orthodoxia, ed.cit., p. 108. 11 Ibidem, p. 129. 12 Ibidem. 13 Deepak Chopra, Al treilea Iisus, ed.cit., p. 304. 14 Ibidem, p. 308. 15 Cf. Levi Dowling, Das Wassermann Evangelium, ed.cit., p. 23. Vezi şi Marie-Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. 2, Editura Amarcord, Timişoara, pp. 200-231. 16 Deepak Chopra, Al treilea Iisus, ed.cit., p. 20. 17 Ibidem, p. 53. 18 Cf. Albrecht Hauser, Ich glaubte an Allah und träumte von Jesus, SCM Hänssler, 2010, Holzgerlingen, p. 145.

23

Din Iubirea Originară, ca atribut al lui Dumnezeu personal, prezentă în marile religii – și cu totul special în creștinism – esotericii au făcut o tehnică impersonală, în scopul accesării energiei universale divine. Pentru ei, spiritualizarea și transfigurarea sunt o problemă de psihologie, constând în disciplinarea și echilibrarea mentală 19. Fără să pomenească nimic de caracterul personal al iubirii, de pocăință, smerenie sau asceză, Dalaï-Lama propune o psihologie, „o modalitate practică, în șapte trepte, de a dezvolta iubirea … primul pas … a crea o puternică atitudine pozitivă spre ceilalți … Pasul al doilea implică reflecții asupra bunătății pe care familia și prietenii apropiați ne-au arătat-o … Pasul al treilea ne cere să întoarcem bunătatea celorlalți …. Pasul al patrulea, să învățăm să iubim … Al cincilea pas este cultivarea compasiunii … Al șaselea pas ne arată cum să devenim credincioși altruismului, și al șaptelea și ultim pas ne conduce la experimentarea iubirii și compasiunii nemărginite” 20. Această idee esoterică este de o naivitate și superficialitate incredibilă. Ea prezintă iubirea ca tehnică și sentimentalitate și este infinit inferioară tuturor religiilor universale. Căci în religiile universale personaliste se arată că iubirea este esența ființei și stare ființială, ca sacrificiu și comuniune între persoane. Iubirea n-are nicio legătură cu vreo tehnică, niciodată. Ea e mai presus de orice tehnică și sentimentalitate, căci acestea falsifică iubirea. Nicio tehnică și nicio sentimentalitate nu va produce sau garanta iubirea. Cele mai simple și mai primitive credințe religioase sunt infinit superioare acestei concepții psihologiste a iubirii, căci iubirea lor nu e psihologie ci ființialitate. Superficialitatea și denaturarea spiritualității ca tehnică sunt confirmate apoi de ideea maestrului spiritual, a lui guru ca model absolut în tehnica inițierii. Dacă în credințele esoterice raportul între guru și ucenic este unul de inițiere, în creștinism „raportul ucenic- duhovnic se abstrage temei inițierii, propunând tema jertfei, potrivit Modelului Cristic. Deci nu este vorba de transmiterea unui sistem esoteric în mod optim, cum este treaba unui maestru, fie el zen, guru, yogin, ci de a trăi viața celuilalt, o veritabilă kenoză a duhovnicului în fața ucenicului” 21 . Diferența este explicabilă, pentru că în esoterism relația nu este personală, ci tehnică, iar modelul nu e Dumnezeu, ci maestrul. Acest lucru a fost înțeles deja din antichitate, când teologii creștini semnalau că atunci „când învățăm pe credincioși, noi nu le spunem «fă-te ucenicul meu!», ci spunem «urmați Dumnezeului celui atotputernic și lui Iisus, dascălul tainelor celor dumnezeiești»” 22 . Dacă nu există Persoana absolută, dacă Dumnezeu nu e persoană, atunci totul se impersonalizează și devine tehnică: și omul, și iubirea și maestrul și inițierea. Esotericii nu sunt interesați nici de Dumnezeul personal, nici de om ca persoană, ci de „inițieri”, „spiritualizări”, „accesări de energie” și „performanțe spirituale”. Împlinirea prin acestea n-are nicio legătură cu mântuirea promovată de religii, chiar și în cazul esotericilor creștini. Numai așa se explică nașterea religiei UFO (adică a OZN-urilor), prin teosofie, căci „Teosofia … care a avut cea mai mare influență asupra religiei OZN este cea dezvoltată de Alice Bailey” 23 și prin New-Age, întrucât „Cea mai importantă sursă … a termenului New- Age a fost teosofia, … la fel cum și perspectiva teosofică a fost legată ca mișcare de scrierile

19 Le Dalaï-Lama parle de Jésus, ed.cit., p. 79. 20 Dalaï-Lama, Să lărgim cercul iubirii, Editura Altip, Alba Iulia, 2009, p. 20-23. 21 Sorin Dumitrescu, în Părintele Galeriu, Dialoguri de seară, Editura Harisma, București, 1991, p. 33. 22 Origen, Contra lui Celsus, cartea a treia, cap. LXXV, în col. „P.S.B.”, nr. 9, EIBMBOR, București, 1984, p. 224. 23 Christopher Patridge, cf. Levi Dowling, Das Wassermann Evangelium …, ed.cit., p. 33.

24 lui Alice Bailey” 24. Religia OZN consideră, după cum se știe, că există și alte ființe raționale în universul material decât oamenii, cărora li se împărtășește Energia Spirituală, Eterul sau Akasha Divină fără întruparea și jertfa lui Dumnezeu, adică făcând abstracție, neglijând, relativizând sau chiar negând pe Iisus Hristos, ca un fel de „creștinism fără Hristos”, adică absurdul și nebunia contrazicerii în sine. Impersonalismul leagă esoterismul de panteism, dar există și ceva ce le deosebește. Oricât de impersonal, panteismul nu este încâlcit, tenebros sau misterios, ci destul de clar. Esoterismul se deosebește de el prin psihologizare. Se poate spune că el apare ca o mistică a psihologizării, o spiritualitate psihologizantă sau o psihologizare a religiei. În esoterism, împlinirea sau mântuirea nu mai este un raport personal al omului cu Divinitatea, ci reușita unei introspecții a omului în sinele propriu, performanța unei scufundări în tenebrele proprii, o auto-depășire sau auto-mântuire ca reușită psihologică. Or, auto-mântuirea este o jalnică iluzionare şi furtul căciulii proprii căci, oricât s-ar strădui, omul nu este Absolutul, ci numai chip al Absolutului sau chip al lui Dumnezeu (imago Dei). Datorită faptului că este chip al Absolutului, omul e capabil într-adevăr de performanțe psihice și spirituale extraordinare, dar autenticitatea acestora constă esențial în legătura personală cu Dumnezeu-persoană, nu în relația cu sine însuși, nu devenind „propriii noștri vecini”. Psihologizarea și iluzionarea esoterică reies limpede atunci când esotericul ne sfătuiește astfel: „Stați cu voi înșivă în fiecare zi și descoperiți tăcerea din sinele vostru. În această tăcere … Nu mai există răul …” 25. Nimic mai străin de religie, în general, și de creștinism, în special! În tăcere se poate auzi într-adevăr glasul Adevărului, dar nu glasul nostru, ci glasul lui Dumnezeu; tăcerea ca glas al lui Dumnezeu poate fi factor de spiritualizare, nu auto-oglindirea narcisistă în care tu întrebi și tot tu răspunzi. Nonviolenţa, bunătatea și împlinirea pe care le caută esoterismul în tăcere nu se obțin prin meditație și tăcere, ci prin iubirea activă, prin participarea la suferința celuilalt, prin ajutorarea lui permanentă, prin legătura cu el. Singura certitudine și singurul spor al existenței se află în comunicare, în legătura dintre persoane; înafară de aceasta, totul (chiar și persoana ca individ) este iluzie și minciună. Dar introspecția sinelui ca psihologie iluzionistă reiese limpede atunci când esotericul pune pe același plan reușita religioasă, teologică sau spirituală cu un calcul rațional sau o voluptate fizică: „Dacă intenționezi să mergi la un film … acest gând a venit din lumină. Același lucru este valabil dacă te gândești ce o să mănânci la următoarea masă, sau la sex, sau cum să pui capăt obiceiului de a fuma” 26. Pentru esoteric, o performanță științifică, rațională, senzuală, medicală sau religioasă sunt la fel de valoroase, tocmai pentru că toate sunt reușite psihologice. Toată religia și spiritualitatea se reduc în esoterism la psihologie. Pr.prof.dr. George Remete

24 James R. Lewis și J. Gordon Melton, Perspective asupra New-Age, cf. Levi Dowling, op.cit., p. 32. 25 Deepak Chopra, Al treilea Iisus, Editura Curtea Veche, București, 2013, p. 47. 26 Ibidem, p. 44.

25

Eseuri. Cercetări. Studii

Iosif Zoica - Să ne gândim frumos la Eminescu

ce sărbătoresc visele / căutându-se între ele /și înconjurând ca pe o sfântă iesle sufletul Poetului /de ce se sting și aprind în același loc, inima /parcă ar căuta ceva, parcă cineva demult n-a mai venit / nici le-a mai primit / parcă nu vor să creadă în astfel de sfârșit (parafrază după Margareta Sterian)

Asta, de bună seamă, dacă suntem, noi înșine, probatoriu, calofili și calofori (iubitori și purtători de frumos, adică). Și plecând de la premisa suveran-onirică, eliberată de angoase și transsubstanțializată în liniștea ca de început de lume, și învăluind în ea toate iubirile. De aici pornind, dar, definim sentimentul ca fiind „o stare afectivă, superioară, mai sfioasă, mai prețioasă, mai personală, mai neprihănită, mai visătoare, mai statornică decât pasiunea”. A trăi sentimental, dar, nu este totuna cu sentimentalismul ori avântul pasional-concupiscent (câtă vreme sentimentalismul, pasionalul înseamnă o adiere facilă, degrabă împrăștiabilă, ușor frivolă, sentimentul, în sine, este o treaptă superioară, ca fond și formă; este, pe portativul adventului afectiv, tocmai sipetul tezaurizând „semnificația inepuizabilă niciodată”, mereu crescendo; sentimentul, doar el, convertește sentimentalismul/pasionalul în pătimire, în ieșirea din propriul sine, în frumoasă risipă). Puține, altcum, sunt și sufletele poeților și sufletele cuvintelor, prin care frumosul să treacă atât de slobod și deopotrivă atât de îngrijit, de apărat, de mirabil întors lumii, în dor, în inexorabil, în uimire, în bucurie, în emoție, în contemplațiune, „ca loc al libertății de visare”, ca în ritualul poetic al Eminescului (putem crede, de ce nu, că „de îndată ce mor oamenii, Dumnezeu le rânduiește sufletele în cele mai frumoase poezii”). Iar eu, de dragul stelei, și pentru a nu-i nărui Poetului zborul, depun mărturie că nu-s decât un necalificat iubitor de Eminescu; drept aceea, cuvintele mele nu pot fi mai mult decât semne de exclamațiune ale gândului curat și cuminecat cu apa vie a dorului; de aceea, dar, de nemaivăzutul ce vă spun, mai mândru vorbește „firul de iarbă care (ne) încolțește odată cu trezirea ce împarte timpul în patru; tocmai, pentru că și el, firul, are mai multă înțelepciune, ades, decât visurile noastre: el nu lasă să i se fure, nici să-i treacă nici verdele, nici vremea”. Pentru unele ca acestea, credem, că, „încă băiet fiind”, Poetul se preumbla și petrecea cu duhul naturii, ferice de chemarea-i și de arătarea cerului poeziei, un nesfârșit azur și epifanii „poleite de pestepământești raze”; totul învăluit în mister și prins de sirenica ițire a muzei „aselenizând” abia perceptibil pe câte- un gând limpezit, pe câte-o floare, ori câte-un fir de iarbă, lăsând în urma-i a dragostei tulburătoare închipuire. Poezitatea Eminescului este, iată, pe deasupra oricărei înfățișări, „rit de (pe)trecere”; și el lucrează dorul din albul închipuit de pe obrazul heruvimilor și cuvintele lui trebuie, musai,

26 citite toate; iar dacă nu le mai pricepem, să le tăcem și să le ținem ascunse, ca pe o comoară încredințată, spre a fi apărată de urâtul pierzător al ignoranței. Doar așa, în dor, în pătimire, în uimire, în emoție, Poetul caută să înțeleagă de la Dumnezeu dragul de creație, și de la pământeni regretul pentru toate paradisurile pierdute (chiar dacă refăcute, pe cât se poate, altfel, în cântări ale iubirii, pe limba oricărui dor). De aceea, dar, „cerul înstelat dintr-o noapte senină de vară ne ajută să înțelegem (nu) doar sublimul creației divine, ci, biruiți și seduși de perplexitate și ferice uluire, sublimul erosului”; și așa, „în seri miraculoase, în dimineți cu zorii sidefii”, iubirea cu vraja ei sfântă, provoacă cerul și aprinde sufletul; și cer și suflet, stele ca de aur le împodobesc; și ea, iubirea, își murmură și împarte visului refrenul „peste timp, peste viață, peste moarte”; că doar iubirea-i o sulfină, pe care paseri măiastre și dor și vise stau la soare și „ciugulesc mărgăritare”. Spre plinirea unui destin ursit de cine știe care zână-sânzâiană, l-a căutat (și) pe Dumnezeu, chiar și atunci când căile lui metafizice stăteau să se înfunde și închipuirile mai să se înece. Revolta manifestă împotriva lui Dumnezeu – pentru că, nu-i așa, cu toții am fost, măcar o dată, „victime” ale unei întâmplări dureroase, nedrepte, puse pe seama cerului – este relevată de varianta primă a poeziei Mortua est. De atunci, însă (doar așchia cunoașterii străpunge, atât de adânc și fără milă, sufletele mari) și-a tot frământat și ispitit și canonit îndoiala, spre a o converti în preafrumos „vis celest”, într-atât de minunat întrupat în poeme, ele însele pestepământești, începând cu Luceafărul. A fost/este Christul poeziei noastre; și tocmai, pentru că pe cuvintele lui este scris cu litere de patimă și dor iubirea, i-a fost dat durerea să-și poarte în sângele clocotind și suspinând până ce pulbere se face și chip de pasere „speriate de noaptea celui de pe urmă zbor”; și-n cuvântul mirat că odată trebuie să tacă. „De ce apar stele în noapte? de ce avem un cer deasupra? unde ne ducem? ce este credința? ce se-alege de noi după? de ce suntem trădați de semeni? de ce și în iubire?”, sunt, în sine, nedumeriri, chiar dacă banale și recurente, care adaugă o pagină a delicateții, „în știința interogației”. Și chiar dacă la Eminescu ele sunt subtile și subliminale, cum ar zice Rabindranath Tagore, la unison cu Poetul, durerea și farmecul interogației nasc perle ale exclamațiunii: „de ce atât cer deasupra?/ca loc destul să fie/pentru ca om și dor să-și facă, n.n./din vise-împărăție”. Cum am mai spus, Poetul peregrina ades, aievea ori ideatic, prin raiul copilăriei și iubirii dintâi, „sfințit(e) de tremurul amintirilor vibrante”, tocmai, pentru a cere zânelor celor bune, ale copilăriei și iubirii, puterea de a merge, a crede, a visa și îndura mai departe: „cum iedera se leagă de ramuri de stejar/mi-a fost odată dragă/și dragă-mi este iar/de brațul tău cuprins cu dor/aminte mi-am adus” (...) Ca o boare magică ițită din tărâmul iubirii, „aura de imaginar” pogoară lin peste vremea care doar trece și vine și, însoțită fără putința de a o înfrunta, de a himerei șoaptă, și prefăcută-n „floare de lumină”, ea, poezia Eminescului, descoperă că alcătuirile plutind în, și scrutând taina liniștii de seară, „nu țin de inspirația lumească numaidecât”; ci, cuvintele unice în doar rânduiala/rostul inspirației de sus, fiind fructe ale iubirii sufletului cu dorul himer și zisul din cer, „nu pot fi povestite, cum nu pot fi rezumate sau comentate”. Tocmai, pentru că, cuvintele rânduite să ducă mai departe inspirația, sunt doar cele ablative a transfigura și a face pe om „înger, zeu ori imperator”, și a fi închinate iubirii care înalță sufletul lângă „neclintirea stelelor”, pentru a-l întoarce jertfă și dor, „rouă de visuri și nostalgii ușoare” și cântec preafrumos pe-al lunei braț, ce-l cântă iubiții cerând „a lumii caldă îmbrățișare”. Doar așa, sufletul Poetului este ceea ce trebuie: „teribil și

27 lacom culegător de mistere”, pe care, apoi, le dăruiește, preschimbate-n legământ, sosiilor celor mai intime, ale propriilor iubiri și tăceri. Gândindu-mă la Eminescu, în ce mă privește, ca un netrebnic, o fac ca un martor nu tocmai smerit, cum s-ar cuveni înaintea miracolului. Iar dacă noi, toți, nu mai dorim să-l chemăm pe Poet să ne mântuie de tot urâtul care ne bântuie, este pentru că refuzăm, frivol și bățos, să mai ascultăm și să privim; nici să ne mai uimim de ceva ce nu corespunde țâfnei și propriei, greșite, așezări a sufletului: ba ne mai și purtăm ca niște înrolați faustici, ai unui pact cu toți cei care s-au pornit să prindă și să încarcereze, pe viață, și visul și dorul, și zisul și florile și norul; și lacrima și cântul și iubirea și credința; și sfiala și liniștea și doina și zarea; și jalea și Patria și Neamul și crucile și Legea; și fiorul din suflet și hai-huiul din inimă și umblet (pentru că, se zice, în hai-hui și vis, ca-ntr-o pădure de mistere, te poți doar rătăci; te pierzi, însă, pentru cine știe câte veșnicii, în (in)certitudinea întunericului interior, unde nu este nici bucurie, nici scăpare, nici surâs; unde nici îngerii nu mai pot intra, cu mereu proaspete și amirosind a paradis, „buchete de ghiocei și iriși, vestind și nemaimurind primăvara vieții”). Să ne gândim frumos la Eminescu, să nu încetăm a-i căuta rătăcirea în toate pădurile de argint ale tuturor copilăriilor (dar mai sunt ele, oare, pădurile de argint și copilăriile?); să-i tăcem tristețea, să-i scriem în atâtea epitafe „suita de suferințe chemătoare” a preaiubitei Doine, și să-i păzim ce-a mai rămas din nuferi; iar de nu știm, fiecare, azi și-n veci, măcar o îngăduință de vers a Poetului, să-nchidem gândul și să-l lăsăm visului și stelei, cu dorul lui cu tot (...) Ca pustnicul, care, la ceas de seară, și-n miezul nopții, și în faptul dimineții, citește și tace Scriptura, și eu am început a-mi rupe din suflet și a-l dărui Poetului, citind și tăcând Luceafărul; și cerând muzei să îngăduie rostirii-mi „cuvinte alegre când stelele se mir”; tocmai, pentru că atunci cuvintele „au un secret al lor, o încărcătură de nespus, și-atâta sfiiciune”, cum ar zice Dan Hăulică. Tocmai, pentru că atunci cuvintele, ca-ntr-un ceremonial criptat aproape, se smeresc „de lauda lucrurilor simple”, și-adună în sine atâta „presciență și uimire”, încât suspendă prin farmec, sinceritate, delicatețe, amiros ca de „tămâiere caldă și gravă”, prin tainicul chemând analogii, „fatalitățile prozaice”; și, de ce nu, înfruntând înțelesurile unui excurs disimulat în colb și vetust semantice, în locul „libertății de visare”(...) Poezia Eminescului este îndreptățită la lauri de aur; este dor, și locul stare cel mai potrivit pentru propovăduirea salvării iubirilor toate, și copilăriei agresate; și pădurii ucise și dorului urâțit și visului risipit; și emoției, și pătimirii și amintirii. Nimic în poezia Eminescului nu este tonitruant, ci totu-i așezat, stâmpărat, Poetul rămânând, în veci, angel, magnific, suveran. Iar noi, îndrăgostiții, dornici de miracole inefabile, îi cerem, deferent, lui, Poetului (și) cu propriile-i cuvinte: nu... om să fii, om trecător ca noi/de ne iubești, să fii de seama noastră/și fă-ne dar, pe cale, cuvântul care-n trup suspină/deasupra lumii risipite-n șoapte/el să se înalțe și ne țină dorul luceafăr-curcubeu în noapte (...); și „aripă bună, acoperindă stăruind în tremur lin, mereu protector și izbăvitor, asupra ne(mai)păsării noastre”. Nu putem încheia decât într-o „improvizată” epicleză literară, anume chemând iluzia, un „fugar” deloc nelegiuit, silit totuși să se ascundă mereu din lipsa noastră de emoție, și să se alăture mereu altui exilat, cuvântului ce exprimă uimirea: „Doamne, ce siguri am fi, de n-am visa și n-am avea cuvânt; și ce triști am fi, de n-am avea poeți”! Pentru că, doar poetul, și nu alte, nevolnice, stirpe, adică, alegând imitatio și laudatio omului și visului frumoase dintotdeauna, știe că lupta cea mare, cea mai grea și singura laureată, este aceea, pe care nicicum n-o câștigi, dacă nu înveți să fii umil, nu trufaș, să slujești, nu să poruncești, să fii servitor, nu stăpân, să speli și să oblojești cu lacrimile propriei răstigniri și visări durerea lumii, să dai; pur și simplu să fii, nu să pari.

28

Terra mirabilis

Vasile Remete - Rodica Braga, Ametist

Cu „Ametist" căpriorului/ pur și simplu rândunel/ și să-i Rodica Braga ne văd bifurcarea elegantă a cozii/ săgetând pe oferă o adevărată lângă mine/ mă face să mă gândesc la zbor/ piatră prețioasă, ca la un cântec pierdut/ aș vrea să văd coada expresie a unei rândunelului/ peste vreo câțiva ani/ cum se vocații poetice de îndeasă/ devenind în aer o singură coasă/ îi excepție, marca spun ce-aș dori/ și mă privește cu mirare/ Rodica Braga – în „Ți-e frică să nu cresc prea tare?"/ „Nu, asta, care inefabilul nu" îl asigur și râd/ "chiar așa, a crește nu dezvoltă stări și înseamnă durere."/ mă asigură el,/ afecte de o mare „deocamdată, tot ce mă doare/ e gândul/ că forță și vine o zi, când tu n-o să mai fii."/. tulburătoare frumusețe. Am putea cita multe poeme Căpriorul, rândunelul, arcuiește exponențiale în care floarea ființei se răstignește ingenuu nesfârșite mirări, tulburătoare pe acest decor fermecător care e viața. întrebări, la care, căprioara rănită de atâta Am spus de câte ori am avut ocazia că frumusețe se străduiește din greu să înalțe Rodica Braga este, alături de Ileana zmeiele cât mai sus. Mălăncioiu, Carolina Ilica, Aura Christi, Căpriorul, nepotul meu/ are obrazul printre cele mai puternice voci din poezia arămiu/ până la urmă, nu asta-i culoarea/ feminină contemporană românească. sângelui toamnei?/ doamne ce culoare Despre marea poezie Emil Cioran blândă, suavă/ și totuși/ el flacăra primăverii exprima următoarea aserțiune, pe care o este/ mă privește din transparența/ verzui împărtășesc întrutotul: „Iată după ce recunosc albăstruie a inocenței/ tăcerea lui delicată/ ca un adevărat poet: citindu-l adeseori, trăind o perlă este/ mi-e tot frică/ să n-o strivesc din vreme îndelungată în intimitatea operei sale, greșeală/ mă întreabă lucruri negândite/ unde se modifică în mine ceva; nu atât înclinațiile stă apa din cer?/ de ce numai Dumnezeu este sau gusturile, ci însăși sângele meu, ca și nemuritor?/ infinitul încape în mintea cum l-ar fi năpădit un rău subtil, alterându-i omului?/ și alte asemenea/ încât mi-e și frică curgerea, grăsimea și calitatea. Unii poeți ne să-l ating/ dacă dispare ca o nălucire?/ lasă acolo unde i-am abordat sau ne silesc să atingerea lui/ mătăsos veșmânt/ peste arsura fim mai exigenți în planul formal al nervilor mei/ apă vălurită a neliniștii mele/ spiritului. oglindă atentă devine/ plină ochi de orbitoru- Cei mari, intervin în străfundurile i sclipăt/. (Căpriorul) organismului nostru, care și-i anexează ca pe un viciu. Să trăiești în preajma lor înseamnă „Încape în minte de om infinitul"/ mă să simți sângele subțiindu-se, să visezi un întreabă aburind/ plin de miresme, căpriorul/ paradis al anemiei și să auzi șiroindu-ți ce pot să-i răspund/ pentru ca în ochii lui/ să lacrimi prin vene.” văd pâlpâind/ Steaua Nordului/ și să știu că De altfel, Emil Cioran și-a dorit să fie l-am pus pe drumul cel bun?…uneori din poet - și a fost chiar un mare poet în varianta prea multă iubire/ îmi vine să-i spun aforismului.

29

GEORGE SAVIN.

Ne-a părăsit un prieten drag și constant colaborator al revistei noastre – poetul George Savin. Lasă pentru copii, patru cărți pline de farmec: "Fereastra cu viețuitoare", "Anotimpuri", "Ocheanul fermecat", "Muchii și pirații"; iar pentru noi adulții, cartea de sonete “Miere și Aloe” și “Foșnet de gânduri Toamna”. Clasic în formulă, modern în expresie, poetul George Savin reușește o construcție lirică puternică prin evocarea spațiului moldav căruia îi aparține și la care se întoarce mereu ca la un paradis pierdut. Vom păstra în suflet cărțile și amintirea lui. Prietene, odihnește-te în pace! Vasile Remete

Șase scrisori de la mama aştept scrisori ca o flămândă Eu nu sunt meșteră-n cuvinte, și-mi pare rău că scriu mai greu, prin şcoli, ca tine, n-am trecut; că noi la ţară, înainte, că literele nu-s rotunde, mai mult am plâns şi am tăcut. iar rândurile nu ies drept, dar tu-nţelegi, aşa-i? Răspunde, Acum citesc ce-mi scrii în cântec îmbătrânesc dacă aștept. şi-s fericită ca atunci când mi-ai mișcat ușor în pântec, 2. ca vântul proaspăt de pe lunci. De-o săptămână plouă-ntruna din turmele de merinos, Ca şi atunci aş fi in stare e bună de chirpici țărâna, toți pruncii lumii să-i adun fântâna e un ochi umbros. în jurul meu şi, cu răbdare, poveşti frumoase să le spun. Sunt toate coapte, toate gata; abia aştept să le desfac; Mă bucură orice izbândă nu eşti aici s-arunci săgeata pe care-o aflu, şi mereu în nouri ca un fiu de dac.

30

Eu cred, precum spuneai, că norii Dar, uite- acuma bunul soare se tem de arcuri şi săgeți, îl sprijină să se ridice; cum se temeau năvălitorii eu simt că şi pe grâu îl doare de străbunicii daco-geți. dar, Domnul, umblă printre spice...

Dar, iată, norii se destramă; 5 curând ieși-vom la cules. Ţi-aduci aminte de caisul Aștept să vii acasă, mamă, dc care-n iarnă ţi-am vorbit? sau, dacă nu, să scrii mai des. acum e înflorit ca visul unui flăcău îndrăgostit 3. Își vor trimite megieșii Eu ştiu, acum e o izbândă şi azi copiii la cules, parfumul din aceste flori, livezii i s-au copt cireșii, că boala rea stătea la pândă cei cu „pietroase" mai ales. în el, de foarte multe ori.

Din ram în ram, pârliți de soare, Mă-ntreabă unii, într-o doară, sar parcă prinși de năbădăi, din truda mea cu ce m-aleg? Să fi lăsat un ca veverițele ușoare pom să moară? ce le-am văzut prin munții tăi. Orice le-aș spune, nu-nţeleg.

O să culeg deocamdată Eu ştiu că înainte vreme din cel cu gustul mai amar, la fel mi s-a-ntâmplat c-un fiu; să-ţi fac dulceața preferată, întreg te dăruie-n poeme, s-o guști, cu apă, sub umbrar. tu, înfloritul meu târziu.

Privind la ei, te văd pe tine 6 când nu erai așa voinic; Ce-nalt i-acum la poartă plopul, mi-s tare dragi şi parcă-mi vine când ai plecat era lăstar; să-i strig pe numele tău mic. pot vremii să-i strunesc galopul? Te văd din ce în ce mai rar 4. Azi inima-mi e supărată Ascult cum frunza-n crengi se zbate dar nu pe tine, ci pe râu, şi-n nopţile când nu e vânt; să nu-l mai cânți în vers vreodată: poate visează plopul, poate hoțește a intrat în grâu. trimite semne spre pământ.

Era un grâu de primăvară Ori poate nu-i nimic, ci numa ajuns aproape la soroc, ceva de care să te miri; iar printre spice, maci de pară, curând, curând, pica-va bruma râdeau frumos din loc în loc. şi trec prin frunze presimţiri.

Sunt supărată, da-mi va trece, La fel şi mie mi se-ntâmplă: dar astăzi simt în suflet gol; când ai, copile, vreun necaz, cum oare a putut să-nece se zbate-o venă lângă tâmplă atâta aur în nămol ? şi simt o pară pe obraz.

31

În lumina cărţii

Ironim Muntean - Viaţa trece în poveste

Al douăzeci şi optulea volum de contrastul dintre constatarea dureroasă că versuri al lui Gheorghe Dăncilă, Atac de doar scormonind în nisipul memoriei mai panică, Editura Gens Latina, Alba Iulia, descoperă splendorile de odinioară: „În 2017, aduce o schimbare esenţială de memorie de te cobori / Tot se mai găsesc accent în creaţia sa lirică, deşi universul grădini cu flori” (p. 77), în realitatea tematic este păstrat: viaţa, moartea, imediată a versantului descendent divinitatea, dragostea, condiţia umană, existenţial află ameninţarea eşecului. „Că raportul fiinţei cu lumea, destinul. mă pierd în marele eşec / ... Vara mea cu Axul liric al volumului este timpul în flori şi vreme caldă / N-o s-o mai revăd în raport cu care i se definitivează şi nici un caz / Blestemata şi urâta pantă / O arhitectura subtilă, prin simetrii şi opoziţii, cobor din ce în ce mai greu / Mi-i angoasa antiteze şi paralelisme, sizuând relaţia: eu singura amantă / Şi prieten numai (poetul) – lume pe coordonate existenţiale Dumnezeu / Ce să-ncerc când totu-i în esenţiale. Bivalenţa timpului – etern pentru zadar / Cineva mă fură la cântar” (p. 76 univers şi trecător pentru fiinţa perisabilă, s.n.). Acum, la senectute, viaţa trece în fragilă – o angajează în marea trecere, poveste şi poetul descoperă în momentul alunecând spre inexorabilul sfârşit, omul existenţial în vare se află întreaga figuraţie are un destin tragic. O sumedenie de a basmului popular: „Doamne, mă voi simboluri: inimă, carne, lut, lacrimă, preface în poveste / S-o-nveţe pruncii cenuşă, cântar (talger, balanţă), lumină, stelelor de sus / Călare pe un cal frumos m- linişte, lumânare, cruce, tăcere (unele de am dus / În ţara unde lumea nu mai este / sorginte blagiană), încărcate de Gorunii mă strigau din ghindă / Cuvântul semnificaţie, ca şi mai generale stări şi mă chemase înapoi / Cercase zgripţuroaica sentimente umane: melancolie, tristeţe, şi-un moroi / În plasa de-ntuneric să mă teamă, frică, panică, durere, bucurie, prindă / Dar puntea albă din lumini ţesută / fericire, a căror recurenţă impune gruparea Îmi fu salvarea, am trecut uşor / Urcat pe o în cicluri (şi subcicluri) tematice, sprijinită corabie de nor / Fui călător pe zarea şi de titlurile volumului: Poveste, Trecere absolută / Văzui înalte porţi, bătui în porţi / (Curgere, Măcinare, Migraţie, Cum ai scăpat, copile, dintre morţi” (p. 64). Rostogolire), Carne, Panică, Apocalipsă, Viaţa ca poveste este lait-motiv al Dispariţii, Final (Sfârşit) etc. Redactate în volumului: „visele se fac poveşti” (p. 3), anii 2016 şi 2017, cele peste o sută de „măcinarea drăcească” (viaţa ca trecere) poeme compun un jurnal interior, o ajunge „poveste nemuritoare” (p. 8), „Şi confesiune amplă a poetului axată pe din întâmplările lumeşti / Vor rămâne

32 veşnice poveşti” (p. 9), e „tragică poveste / pentru un pic de viaţă / Nu crezi că De dragoste ce-a fost şi nu mai este” (p. blestematul tău dezastru / Ca să te mute 16), „Cele frumoase nu le mai găseşti / într-un cer albastru / Te va muta într-o Câte plăcură s-au făcut poveşti” (p. 29), lumină lină / Pe unde Dumnezeu va fi să „Boală grea mi-i existenţa toată / În poveşti vină / Şi îţi va spune povestind în doi / Că iubirea trece ambalată” (p. 37), „Să număr el scăpat-a duhul din noroi” (p. 27). ce a fost sau cât mai este / Ce-a fost „Carnea tragică” va favoriza orientarea splendoare s-a făcut poveste” (p. 49), acum fiinţei pe ruta eternă a firescului sfârşit. „Toate-s poveşti ascunse în ulcioare” (p. Disputa dintre trup şi suflet este 65); la aşteptatul „Soroc”, „Trimite, anevoioasă: „Balansul între bine şi rău / E Doamne, aşteptată veste / Că toate câte-au pus în talgere de Dumnezeu / Limite grele fost se fac poveste” (p. 87), „va rămânea se fixează-n toate / Sacrifică ce-i carne cu din tragica poveste / Incertul pus în umbra păcate / Adună-n nădăjduire multă / Şi unui vis” (p. 100). Şi din finalul fiinţei disperarea cerul ţi-o ascultă / Fă exerciţiul duale, cu trup şi suflet, va rămâne tot plângerii ascunse / Repetă chinul toamnei povestea: „Dualitatea-i singurul garant / Al pus în frunze / Îndură tot ce trece şi ce tragicului vechi şi dominant / Şi tot ce-am doare / Că te obligă marea ascultare” (p. fost va fi doar o poveste / Şi Dumnezeu 49). Nici „Gâlceava înţeleptului cu lumea” afla-voi dacă este” (p. 105). (cum a spus Dimitrie Cantemir) nu-i Un lait-motiv nodal în structura simplă: „Acolo unde gândul stă în rugă / Şi subtilă a volumului este carnea care alături carnea-şi plânge marele eşec / Că lacrima de sânge e componentă a trupului în cu groază se conjugă / Un înger de lumină opoziţia constantă cu sufletul. să aştept / Să-mi vândă înţelepciune şi „Nebunia cărnii” stârneşte „nebunia răbdare / Să îl cunosc pe marele-nţelept” dragostei” din care compune memorabile (p. 56). Poetul e convins că lipsa dragostei, potrete feminine: „Pentru ispitiri de trup la senectute, duce la bolirea lumii şi fierbinte / Pentru-mpărăţii de vreri spurcate pierderea frumuseţii, a sensului şi rostului / Am abandonat şi libertate / Şi am acceptat în viaţă. robii totale / Pentru zeităţi de carne moale / Radiografie a condiţiei umane, Vin cuvintele ca să ne-nşele / Promit câte-n înscrisă în codul ei tragic („Cărnii îi spune lună şi în stele / Toate par frumoase ca în gura de secundă / Cum tot tragismul lumii carte / Dar intrăm neştiutori în moarte” (p. o inundă / Şi codul pus în veşnică lucrare / 15); „Şi am intrat în taina cărnii tale / Ca-n Îi spune că se trece şi se moare” (p. 66)) şi frumuseţile unei vestale” (p. 17); „Când analiză minuţioasă a stării eu-lui liric aflat carnea-ţi caldă insistent mă cheamă / Cu într-un moment de cumpănă („Sunt sărac câmpuri înflorite şi cu stele / Toate pe cu toate câte trec / Şi aud cum Dumnezeu placul nebuniei mele” (p. 20). Carnea rece mă cheamă / Veacuri se aşază strat cu strat prevesteşte boala şi moartea: „Când / Şi încet m-au îngropat în ele / Vreme-i de carnea-i rece şi când visul moare / Când murit şi de-nviat / E uşor să mă înalţ spre doar ameninţarea mai rămâne / Să se stele / Eu din cercul suferinţei ies / Şi visez termine totul azi sau mâine / Că vei fi la rai să am acces” (p. 10), cuprins de numai tu cu moartea-n faţă / Te lamentezi „panică şi vestea că se moare” şi „gânduri

33 ce ne mută în dezastre”, cu „şiruri de cocori nceput / Spălată de păcate şi exces”, poetul ce pleacă / Sunt vremuri ce abundă-n rele / implorând: „Ajută, Doamne, să învie iară / Nu-s străluciri ci sunt căderi de stele” (p. iubirea-n lumea mea interioară” (p. 67). 71). Este statutul vârstei a treia, într-o lume Aşteaptă, în starea de panică pe care o în derivă, din care s-au pierdut criteriile traversează: „Ca Dumnezeu în ceruri să mă morale ce duc la confuzia şi răsturnarea cheme” (p. 87), implorând: „Fă din iubire valorilor. „Copiii au plecat în lumea largă / singurul reper / Ce mă orientează către Noi vom muri închişi într-un azil / cer”(p. 89). Dezastrele prin carne ne aleargă / Şi Invocă divinitatea, imploră îndurarea: moartea arde-n noi ca un fitil / Memoria „Doamne, sunt călătorul mort în cale / La infecţii ne e toată / De molima părerilor de cap vreau crucea îndurării tale” (p. 26), rău / Unde e viaţa noastră cea curată / De milostenia şi mântuirea, şi în universul ce ne părăseşte Dumnezeu / Împărăţia structurat pe contraste în care „Şi carnea nopţilor ne doare / Lumina zilei e o şansă-n mea-i substanţă de poveste. / Dar vor veni plus / Această tragedie-n rol ne are / Şi şi vremi de lacrimi ude / Când veşnicia ta raiul ce l-am cunoscut s-a dus / Şi veacul şi mă va include” (p. 112), totul repetându-se: pedeapsa lui ne-ajungă / E criza mare, „Totul se sfârşeşte, lumea se repetă / După suferinţa lungă” (p. 83). E o lume tragică, a aceeaşi tragică reţetă” (p. 114). morţii, din care a dispărut magia Pornind de la dialectica eternei frumuseţii, iar drumurile ei duc spre întoarceri: viaţă – moarte – înviere, apocalipsă, lipseşte credinţa, unicul zeu e volumul este structurat pe opoziţii: sacru – banul, singurul ideal şi poetul se desparte profan, cer – pământ, veşnic – efemer, rai – categoric de acest bâlci al deşertăciunilor: iad, lumină – întuneric, gând – simţire, „Această lume o refuz total / Că seamănă a iubire – ură, tinereţe – bătrâneţe, trup – bâlci şi carnaval” (p. 90) acoperind-o cu suflet, poetul dând substanţă ţesăturii sarcasm şi satiră de sorginte eminesciană poetice din realitate, spiritualitatea biblică, (ca-n Scrisori). mitologie, folclor. Împreună cu valul de tristeţe care O viziune personală asupra vieţii, inundă versurile volumului este dialogul cu lumii şi cuvântului (instrument poetic şi Dumnezeu prin care poetului i se pare că martor al trecerii totului în poveste) se „Şi-aud cum Dumnezeu mă cheamă” când configurează în acest volum antologic în „Vreme-i de murit şi înviat / Şi uşor să mă care se confesează, evocă, portretizează înalţ spre stele / Eu din cercul suferinţei ies memorabil, analizează minuţios, face / Şi visez la rai să am acces” (p. 10). Simte reflecţii, în vers elegiac, psaltic, aforistic, pacea divină: „Ca Dumnezeu se ironic, cu muzicalitate melancolică, de preschimba în pace / Şi cobora adesea sub litanie, de dor şi jale, cu expresivitatea pământ / El îşi cioplea peşteră în mine” (p. supremă a metaforei şi simbolului. 54) şi aduce milostivirea. Crede că după apocalipsă, lumea o va lua de la început: „Şi porumbelul visului curat / Cu creanga-n cioc va spune de uscat / Va spune că nu totul e pierdut / Şi lumea o va lua de la-

34

Rezonanţe lirice

Mircea Vaida Voevod - Poezii

Nu-i trunchi, nici foşnet nu-i şi ce mă fac cu fără-umbra lui, cu fără de frunziş în vară... Dar n-o să uit ce-mi spuse vântul mie, că hoţii n-au putut fura pământ de-o ţară Bidermeier de Zarand şi nici din cer, de neam, o veşnicie.

Mi-e jilţul laviţă din şist poros, Mâini aurii azi, gresie de cruci cioplesc în steni, jilţ maiestuos – e pentru regi mireni, Faurii aurului apoi, cel rustic, tron în Stil Brigand, cu mâini aurii aşa-zisul Baroc Stâncos, de pulberea minei, un Bidermeier de Zarand. băieşii, crăieşii subpământeni, vidreni, brădeni, zărăndeni, Pe scaun înalt de quartz, de chihlimbar truda nu-i îndoaie, e înscăunat poetul solitar, da’i mâncă ciuda în gând, treptat, m-am preschimbat în var, vinei de-a fi! sau, troienit cu har ceresc Pe veci o să fie în munţii unde cresc Gorunii, apţi pentru războaie, stareţi de neam, cu suflet omenesc, apţi pentru ftizie, ce fac sfeştanii sub văpaia Lunii. pentru hăul din şteamp, dar cel mai apt dintre apţi Pribeag,străvechi ,pe drumuri vechi de ţară, e Baciul Haralamb pe câte jilţuri oasele îmi stară - din Zdrapţi. platanul argintiu, sau palisandrul, fagul, gazde mi-au fost; azi aşezat pe pragul Șteampurile vechi bisericii – zăresc pe cer zăganul, cu aripi mari îmbrăţişând Zarandul. Şteampurile sfarmă piatra, cum l-au sfărmat pe Tata, Cu fără – umbră târnăcopul şi lopata. Orbişi - Bace Haralambe, Ieri, ram te-am pus în humă înţelept, surzişi de urechi – ambe, întru răscruci de vremi, azi te aştept, da’ eşti tun de sănătos copac cât zarea de înalt, mai sus de-un hău, la doi stânjeni mai din jos, unde mi-s vârstele-drumeţi la făgădău. nu-ţi mai trebe pensie sub cruce de gresie. Asta-i povestea ramului de nuc, sau carpen, în care-mi văd toţi anii cum se duc, Îmi bat tâmpla rând pe rând cum se desparte-n clipe veacul, şteampurile, gând pe gând, tu treci, eu mă zidesc ferice în copacul că le-aud noaptea cântând: în care duhul meu întinereşte-n veci. - Durui - dum! Durui - dum! Dar, fără veste, azi, întors din lupte, A trecut un moţ pe drum, în dreptul zării unde sta Măria-Sa, rătăcit la răspântii n-am mai găsit nici trunchiul, nici coroana, şi-a cosit trei păpădii. nici umbra nucului, cea grea – cât casa, într-o noapte albă, rupte zăceau în rana muntelui! fără sfârşit.

35

Dumitru Zdrenghea - Poezii

43 Aşteptam seara iarăşi să vină. M-am întrupat în păduri fără capăt, 47 În care nu puteam să te M-am întrupat în copac. caut, Toţi îşi scrijeleau numele Căci plecaseşi de mult. În scoarţa mea. M-am culcat pe Eram plin de inimi şi de iubire, muşchiul gros, Dar seva mea se scurgea Dar n-am putut dormi Prin tăieturile adânci singur. Şi nu mă mai puteam înălţa M-am uscat şi am ars înspre cer, Înspre cer. Să mă întorc, cenuşă, la tine. Mi-am pierdut frunzele, M-am uscat, 44 Au venit să mă taie M-am întrupat în tăcere. Şi am murit răpus Eram plină de cuvinte, De prea multă iubire. De întrebări, Care erupeau, vulcani tăcuţi, 48 Şi mă transformau în cenuşă. Întrupările-ntrupate Atunci am deschis poarta Eu le-am strâns Cuvintelor spre alţii, La piept pe toate. Ca să pot păstra Erau toate ale mele, Tăcerea în mine. Cele bune, cele rele Şi în toate eram eu, 45 Cel făcut de Dumnezeu M-am întrupat în durere. Şi, pe toate să le-mpac, Ţipătul meu era pretutindeni, Eram înger, eram drac, Ca iubirea sau viaţa, Alergam spre moarte iute, Ca tine pe care o să te pierd, Lacrima să mi-o sărute. Ca tăcerea plină de cuvinte, Ca Iisus, mereu răstignit înspre cer, 49 Ca dragostea mea pentru tine, M-am întrupat în iad, eram smoală şi foc, Căutând un loc pentru moarte Şi ţipăt şi rană şi privire ce-ngheaţă. În sufletul tău. În rai era doar plutire şi har. 46 Eu eram atât de plin de viaţă. M-am întrupat în crepuscul, În fiecare seară. 50 Eram călăul luminii, Duceam lumina să moară. Vreau să te pierd, să pot să te caut, Adunam sângele luminii În nimic şi în tot întrupat. În palmele făcute căuş, Voi străbate veşniciile toate. Să fie noaptea bogată, În iad voi coborî în păcat, Să urce moartea mai sus. În rai o să cânt cu îngerii toţi Cădeam dimineaţa mereu, Un cântec înalt şi curat. Înfrânt de lumină. Te voi cere luminii şi morţii, Mă ascundeam în pământ, Să pot muri împăcat.

36

Proză

Ioan Popa - Chiva Nanii

De cum apărea în capul Uliţei lui Bogdan, muma şi tătăişa Floare prindeau a se nelinişti. Ştie-le amarul lor de ce, că doară de chipeşe erau şi ele chipeşe şi arătoase, ca să nu zic chiar frumoase, încât Chiva n-avea cum să le umbrească, cu chipul ei, ce-i drept, tare plăcut. Să-i fi dat mama Maria întâietate, să nu se supere nana, sora ei mai mare, căreia îi arăta supuşenie şi ascultare, crescută mai mult de ea decât de mumă-sa, ocupată prioritar cu făcutul copiilor, s-ar fi putut şi asta. Dar ea, în cuminţenia ei, nu-şi dădea seama că-şi trimitea nurorile undeva mai la vale. Şi cum Chiva se- arăta cum se-arăta, ţâfnoasă şi fudulă, cu nasu-n vânt, ca o pasăre vicleană de pradă, e de- nţeles de ce nevestele tinere din casa bunicii erau puse pe jar. Şi de mirare era iarăşi faptul că nepoata îşi cerceta des mătuşa, cu mult mai tânără, pesemne o şi-ndrăgea, ş-atunci, numai ce- o vedeai intrând grăbită pe uliţa strâmtă şi-ndată se pomeneau cu ea în ograda lor: „Hai că iar o venit Chiva p...!”- se anunţau una pe alta nurorile intrigate de noua venire. Nu că s-ar fi sfădit între ele. Nu! Din pricina asta nu aveau de ce să se supere cu ele, venite de curând în casa mătuşii, faţă de ea ce venise aci de când se ştia. Nu se purta deci urât. Şi totuşi, fetele o acceptau doar de musai în casa lor. Şi Chiva vedea şi înţelegea asta, cu toată truda lor de a-şi masca faţa cea adevărată. Pusă la masă, îmbiată cu te miri ce-avea mama Maria la îndemână mai bun, lăsa cu cale să se vadă grijă pentru Chiva cu ceva deasupra celei arătate lor. Ş-atunci, nurorile, legate la cui, cu bărbaţii mai mult duşi prin concentrări ori pe front, îşi plângeau între ele soarta hărăzită în faţa soacrei, retrase de multe ori pe lângă copii. Uşor n-o fi fost nici bunicii cu două nurori, cu două legene-n casă, şi, pe deasupra, să mai aibă grijă pentru Chiva Nanii. Ea era silită să-mpace pe toată lumea, şi-nainte de toate, pe omul ei cel aprig şi iute de fire, dar frumos tare şi mult drăgăstos. Căci moşu, vestit pentru drăgălăşenie (din cale afară) se comporta de multe ori asemeni unui copil răsfăţat, ţâfnos şi mofturos peste măsură. Că num-oleacă de nu-i împlinea mama poftele îl şi auzeai: „ Taci, că de nu, uşa-i a ta şi casa-i a me!” ori „Taci, c-Anica nu-i departe!” Şi ei numai că nu i se punea pe inimă vorbele astea netrebnice şi mult umilitoare. Ş-atunci, nu ştia, biata de ea, cum să-i cânte-n strună mai pe voie, cum să-i iese-n cale răului, să-nchidă din faşă gura lumii. De care, Doamne, mult se mai temea. Şi aşa, deşi răul era adânc, el curgea totuşi lin şi netulburat (doar plecase o dată de la el, să mai plece şi a doua oară?! Nu era destul cu un rău şi-o ruşine?”) Chiva Nanii nu ţinea seama de nimic din toate astea. Ce-i păsa ei că moşu o drăcuia pe sora mumii ei? O durea pe ea capul că-n casa mătuşii Maria era atâta zarvă şi nelinişte? Dar

37 ea, mama, cuminte şi peste puteri de răbdătoare, făcea ce făcea şi reuşea s-ajungă, precum boii bătrâni, cu brazda dreaptă la capăt. Iar după ce Chiva plecă-n casă nouă, la socri, şi după ea, la scurtă vreme, şi tătăişa la casa ei de După Grădini, mama Maria simţi o oarecare uşurare. Avea mai mult timp acum pentru cărţile sfinte, din care-şi făcu reazem de nădejde, în ele aflându-şi alinare şi-mpăcare. În rest: „Dă-le-n zaton pe toate!” Mult învechită şi-atinsă vizibil de patina vremii, icoana Sânjorjului cu suliţa ucigând balaurul şedea aninată în cuiul încurcat de var, între ferestrele de către drum ale casei dinainte. Peste capu-i ocrotit de tăria coifului înalt cobora un ştergar alb, cu puişori negri pe dedesubt, răcorind mângăietor fruntea încinsă a bravului luptător. Chiva nu ştia de ce tocmai ea, icoana, îi sărise în ochi de cum trecu pragul încăperii. Că doar şi-n casa lor o aveau. Nu cu ea se pomeni înaintea ochilor înfricoşându-i peste măsură anii cei dintâi, mereu văzându-se încolăcită ori chiar sugrumată de dihania imensă şi vrăjmaşă?! Iar acum, chiar şi ea mirată, tocmai acolo să-şi înfigă cuiul. În care să-şi agaţe poza cu chipu-i angelic, mândru şi drăgălaş, de-a dreptul fascinant din anii cei scumpi ai juneţii. Zveltă, graţioasă şi subţire îşi odihnea mâna albă şi catifelată, goală de la cot în jos, pe faţa măsuţei înalte pe care pozarul o purta anume în căruţa-i domnească (cum numai Dascălul ăl Bătrân avea în sat la Purpura, cu coş de nuiele împletite şi cu jilţ înalt, cu arcuri îmbrăcate-n piele de viţel). Doar cufărul imens, de sub jilţ, de scândură cafenie, sta ferit din calea lumii. Acolo purta el, pozarul – negustor, Ispas, atât meşteşugurile lui de „luat în poză” cât şi chipuri ale altora dinainte ori de prin alte părţi, gata de „încasat”. Şi-alături lor se-ngrămădeau frunze şi panglici fel şi fel, mărunţişuri de podoabă – oglinzi, inele şi cercei – laolaltă cu lădiţe pline cu păstăi cafenii, dulci şi gustoase de roşcove, globuri cărnoase, suculente şi la fel de dulci de smochine. Şi, peste toate, zăharul de grumpene (ceea ce vroia să-nsemne glucoză!) dulce, dulce, în care dinţii copiilor se-nfigeau până-n gingii, de le plescăia gura când reuşeau să şi-i descleşteze din strânsoarea lui. Cu ăsta îi toropea Ispas, şi el ştia prea bine că fără aşa delicateţe trecerea prin sat i-ar fi fost goală pe dinlăuntru. Cum drămăluia el marfa, cât să le pună-n palmă în raport cu plata făcută, fără cântar ori altă măsură, de bună seamă ar fi astăzi ceva nelămurit. Dar atunci, asta nu avea importanţă. Tot ce conta era doar savoarea cu care, retraşi din rândul mulţimii, în vreun ungher ori loc cât de cât mai ferit de văzul celorlalţi, storceau dulceaţa zăharului. Şi cu cât se desfătau de bunătatea lui, cu atât se-ntristau că prea degrabă se isprăvea. Din înaltul jilţului său, Ispas îi urmărea cu coada ochiului, trăind pesemne şi el ceva din trăirile şi plăcerile lor. Că Ispas avea suflet mare, cum numai moşii-l pot avea pentru nepoţii lor. Purta Ispas, jidanul, o barbă albă, nemaipomenit de albă, lungă şi bogată şi-i cobora aşezat până-n crucea pieptului de se minuna lumea de frumuseţea şi de albul ei. Iar blândeţea ochilor lui adânciţi puţintel în găoacea ochilor, împreunată cu dulceaţa glasului său, îi dădeau laolaltă chip şi-nfăţişare de sfânt desprins de curând dintr-o icoană sacră, încărcată de pioşenie şi cucernicie. Cu mâna tremurând, Chiva luă poza, o privi cât o privi şi-o ascunse apoi îndărătul cheptăruţului de barşon negru, încopciat strâns la mijloc, sub sânii feciorelnici. Nu înainte însă de a-i da un scurt pupic, convinsă fiind de-a binelea că e cu adevărat frumoasă. Că o frumuseţe simplă, naturală, îngerească sta-ntipărită pe albul hârtiei fotografice pe care se şi

38 sfia s-o atingă. O purtă cât o purtă la piept ş-apoi alergă-ntr-un suflet acasă, s-o privească pe- ndelete pe toate părţile. Convingerea i se întări şi mai adăstat căpătând note de certitudine incontestabilă, de netăgăduit. Cu aşa convingere păşea ea duminica şi-n sărbători pe uliţa satului, mândră de mândria ei, mult stăpână pe ea însăşi, pe vorba şi pe fapta ei.(de unde şi poza la loc de frunte în casa nouă, a socrilor!) Părea că nimic nu-i stă-n cale, în mersul ei hotărât, ferm şi fără de şovăială. Cu aşa porniri, cu aşa fire se instală, aşadar, Chiva ca noră, adusă până la urmă mai mult ca pocinog de Culuţ alor săi de Peste Vale. O ştiură Rusalin şi Similie, de altfel, de ce neam şi fel îi, că-i ruptă chiar din coasta ălui necurat, cu care de te-ntâlneşti să-i dai bună pace, că de-ţi prinzi mintea cu ea la scurtă vreme îi fi şi-nmuiat şi spălat, şi clătit, de nu te mai recunoşti pe tine ca om. Şi-i spuseră ei lui Culuţ al lor că-i vestită de javră şi cutră, că nu biruie cu ea o lume-ntreagă, că-i ţâfnoasă şi fudulă, „de numa cu nasu pe sus umblă, de nici nu vede pe unde calcă” – vorba mumii, care nu mai putea nici un fir gândind la cele ce-o aşteptau. Degeaba. Lui Culuţ îi căzu cu tronc şi nu mai putea acum de dragul ei. Nu-i vorbă că şi el era chipeş, falnic şi plăcut, dar firea lui nu era pe potriva celei a fetii. Lui i s-ar fi potrivit una domoală şi aşezată, cu capul mai plecat înaintea lumii şi, cu atât mai mult, a socrilor. Dar, ţi-ai găsit-o! Pe Chiva n-aveai cum s-o- ndupleci, s-o aduci la cale. Ştia şi el prea bine că femeie şi cal fără cusur nu prea găseşti, că fumul, femeia rea şi picuşul te scot din casă, dar nici chiar într-atâta să nu poti ajunge cu ea la cap. „Peste mine, nime!” – o tăia scurt celor potrivnici ei. Aşa că-n loc să rumege vorba precum rumegă oaia iarba, Chiva îi dădea mereu înainte cu ale ei. De unde se vede că muierii îi iese măseaua de minte de-abia după ce nu mai e. Rea de gură o ştia Similie că e Chiva, că doară ce treabă mai mare au femeile Purpurei, între care, se-nţelege şi ea, Similie, decât a se cerceta şi a se cunoaşte unele pe altele, cu bune şi rele, până-n măduva oaselor. Dar că era şi rea de muscă, asta încă n-o aflase. Îi trebui să mănânce cu ea-n casă o pită şi-o sare până să-şi dea sama de una ca asta. De altminteri, nici floarea până ce n-o pui la nas nu ştii ce miros are. Cum femeia frumoasă şi vinul cel bun se păstrează aşa de greu, mai auzise Similie, ba încă şi Rusalim le-ncercase la vremea lui, dar ca să trăiască acum, cu aşa ceva-n casă, îi era peste puterile ei s-accepte. Feciorului ei, floarea satului de până mai ieri, să-i fie rânduit traiul alături de o fluşturatică? De una ce-şi ridică poalele de cum vede apa? I-ar fi spus lui Culuţ treaba asta, dar ştia din capul locului, c-ar face stricăciune-n casă. Şi-i era tare de el, că doară era sânge din sângele ei. Văzându-se cu sacii-n căruţă, adică femeie cu bărbat, Chiva socoti că poftele cele lumeşti se cuvine şi pot fi stâmpărate ori de câte ori are prilejul, c-ar fi păcat să trăiască-n dorinţi care mai de care mai fierbinţi, câtă vreme în jur se găsesc atâţia doritori. Ş-apoi, vorba lui Cefea de la Coşarcă, glumeţul şi păcăliciul satului din vremea aceea, nu-i chiar slănină să se gate. Mai ales că vremea oricum trece. Culuţ, cu pofte mai domoale, o fereca cât o fereca, dar o mai şi lăsa de la o vreme în bună pace. E, răstimpul ăsta o frământa şi-o da gata pe Chiva. Atunci i se încingeau dedesubturile de sta să ia foc. Frumoasă era, în floare de-abia dezbobocită era, pofte şi plăceri asemenea, ş-atunci la ce bun răgazul ăsta pe trupul ei? Şi cum doar ea ştia cel mai bine unde o strânge opinca, o pune necuratul să-şi bage tot mi des degetele între copac şi scoarţă. De cum Culuţ o pornea-n câmp la lucru, în pădure după lemne

39 ori cine mai ştie pe unde-l purtau treburile zilei, Chiva, văzându-se şi simţindu-se-n largul ei, slobodă ca pasărea cerului, prindea-ndată a-şi căuta şi ea de treabă. Şi cum doar lac să fie că broaştele (aici broscoii!) se şi adună... Prinsese de-o vreme legătură cu Fanu, cel ajuns din slugă conţopist, slujbaş prin Cănţălarie. Pe cât de bun la lucru, pe atât de meşter şi la femei. Trebăluia de zor printre hârtii, mai ales de cum se desprimăvăra şi bărbaţii apucau şi ei devreme calea hotarului, ca mai târziu, în pragul amiezii s-apuce şi el drumurile cele tainice şi nepătrunse. Le sucea, le rotea, de mai mare dragul: „Mâncu-ţi guriţa ta, poftim, să ţi-o mânc!” împreunat c-o privire galeşă, chemătoare, îi era de ajuns ca femeia să-i cadă-n plasă. Mai ceva ca o gâză prinsă-n pânza păianjenului. O purta apoi după cum îi erau poftele, căci, ce le făcea, ce nu le făcea, de nu se mai putea dezlega bietele de ele din vraja lui, doar el o ştia. Obloane întredeschise, porţi desferecate, te miri ce atârnat pe culme, erau fel şi fel de semne după care el pricepea de-i slobodă calea ori ba. Şi cum, după război, multe neveste tinere şi frumoase rămăseseră văduve, nemângâiate şi-n grija nimănui, Fanu avea, se-nţelege, de lucru şi le sărea numaidecât în ajutor. Îi jeliseră ele cât îi jeliseră pe cei dispăruţi, dar trupurile lor încă-n pârgă îşi cereau tot mai înfocat sămădaşurile. Lui Fanu nu-i era însă de ajuns. O pornire diavolească îl trimitea mereu către cele mai fragede, mai crude şi mai pline de viaţă, chiar şi cu bărbaţi alături. Cu cât mai aspră-i bătălia, cu atât mai de preţ e victoria. Trăia o stare de euforie când se vedea iarăşi biruitor, peste doi deodată, adică şi peste ea şi peste el. Pe bărbat nu-l ura, ba chiar prindea pentru el un fel de drag, îngemănat c-un dram de milă şi compasiune, şi s-apropia de el sărindu-i într-ajutor mai iute ca mulţi din semenii lor. Se făcea astfel cu atât mai plăcut mai ales codanelor ce erau de acum în stare să-i mănânce guriţa. Azi aşa, mâine aşa, tot mai des da Chiva pe la Cănţălarie: ba să vadă ce au de plată, ea preluând, pare-se, şi cârma administraţiei, a treburilor casei, ba să afle cum merg târgurile prin jur, ba cine o mai ştie câte nu avea de căutat. Că una, două o vedeai pe Chiva schimbată ca de duminica, tot cu haine din cele mai bune şi mai arătoase, trecând cu străicuţa pe mână Podul Ţiganilor, de unde doar o zvârlitură bună mai era până-n uşa Cănţălariei. Lumea o vedea şi-o-ntorcea seara prin şezători ori duminica pe la porţi şi pe o faţă şi pe alta, de chiar îşi răcoreau sufletele. Mai ajungea şi la urechile lui Similie una din zece. Că lumea se ferea să intre-n gura lor, ştiind urmarea unor aşa poveşti. Că Fanu i-o fi încercat trupşorul încă fraged şi delicat, necunoscând până la acea vreme povară-n pântece ori nu, nu putea nimeni să joare. Destul că vestea apropierii de Fanu se cam răspândi, chiar şi-n taina cea mare sub care se lega de fiecare dată cel ce-o trimetea mai departe: „Zău lu Dumnezău, no, de-oi mai zâce cuiva!” – era jurământul sub care primea fiecare doritor vestea cea mare. „Ş- apoi, mam’ Anica ce zice?” era preocuparea dintâi a vestitoarei pentru muierea Fanului „Ea o ştii una ca asta? C-o nevestică aşa de cruduţă?” – purtau una grija celeilalte, tulăind-o şi plângându-i de milă bietei femei, cu atâţia plozi în jur. Ea însă-i ştia felul şi nu avea ce să-i facă. Cum, se vede treaba, nici Culuţ n-avea ce-i face Chivei. Era silită să-nghită şi ea şi să tacă, să nu se facă de râsul lumii: „Dă-l în primejdie cu muierile lui cu tot! Că s-o sătura el vrodată de ele!”, se consola ea în cele din urmă, văzându-şi pe mai departe de casă şi de copii. Femeie cuminte şi la locul ei mam-Anică! Că, de-ar fi fost după Fanu, până-i lumea n-ar mai fi dus casă. Pentru cuminţenia ei cea mare şi puterea imensă de-a răbda o suferinţă atât de cruntă fusese, pare-se, botezată de cei din jur cu acest apelativ. Cei ce-au mai trecut prin aşa

40 chinuri o credeau şi-o-nţelegeau din capul locului, în ochii şi-n inima lor trăirile ei fiind cu atât mai nobile şi mai delicate. * Înspre toamna celui de-al doilea an de la măritişul Chivei poposiră la poarta lor două căruţe mocăneşti. Încă din faptul zilei strigătele, când ale unuia, când ale celuilalt: „Hai la ceeercuri şi la ciubaarăă!” le vestiră sosirea la Purpura. Sat împlinit, cu câmp roditor şi dealuri mănoase oferea osteneală din destul celor coborâţi dinspre Dealul Mare al Apusenilor în căutare de lucru. Căci culesul toamnei cerea la rându-i vase pe potrivă, curate şi-ncheiate. Şi cum arşiţa zilelor de vară le desfăcea din rosturile lor de cele mai multe ori era cu trebuinţă să vadă de ele meşterii cei pricepuţi într-aşa îndeletnicire. Pe-o baniţă, pe două ori pe trei de bucate, după cum se ajungeau cu târgul, porneau lucrul. Coborau de sub streşina boburii de pânză groasă, cândva albă dar mai totdeauna înnegrită de vânturi şi ploi, scaunul lung, cu meşteşug de prins doaga ca-ntr-o menghină şi-l aşezau proptit pe cele patru picioare ale sale. Căci mare parte din zi şi-o petreceau pe el trăgând la cuţitoaie şi rândea doagă după doagă, scândură după scândură. Le-adunau apoi în cercuri din lemn de alun, le „nituiau” în nişte crestături ale lor, fără de moarte, de se minuna lumea de trăinicia lucrului făcut. Chiva mai că nu se dezlipi într-acea zi de Clemente, moţul mai tânăr, mai vânjos şi mai chipeş, pe care mereu îl căuta cu coada ochiului ori de câte ori avea treabă printre ei, aducând ceva fân ori apă calului ostenit de povara drumului, în aşteptarea unei noi plecări. Îşi făcea cale, cu rost şi fără rost pe-aproape, chemată mai mult de uitătura lui alunecoasă, fierbinte şi poftitoare. Ce-o-mbrăca cu privirea Fanu, dar Clemente se dovedi până la urmă mai pasional, mai voluptos şi mai atrăgător! Şi cum ei nu-i trebuiau multe până a se aprinde şi a se prinde-n vraja celui iubit, aici a moţului atât de dorit, era de-nţeles că i-ar fi şezut întreaga zi pe-alături. De unde să bănuiască Culuţ, ocupat până peste cap cu uscatul otăvii din Lunca din Jos, cele ce le făcea pe acasă Chiva lui. Pe la vremea vecerniei Chiva lăsă vorbă soacrei cum că e musai să-nsoţească pe mocani până-n marginea satului „că ei nu au de unde şti drumul!”. Ca şi cum nu drumurile ţării le băteau ei de când se ştiau! Şi dusă a fost. Nici gând de casă, de ai ei, şi mai cu seamă de Culuţ. Îşi pusese coada pe spinare şi, pe proţapul căruţei, la adăpostul boburii, căzută streaşina şi ocrotindu-i de vederea trecătorilor, cu Clemente alături, Chiva ieşi din sat în voie, netulburată de nimeni şi de nimic. Chemările disperate şi fără sorţi de izbândă ale soacrei se dovediră zadarnice. Rămăsese hăbăucă în poarta casei. „Culuţu meu! Ficioru mumii! Că rău soi ai nimerit, mânca- o-ar ruşinea s-o mânce!” se tulăia înfundat în colţul năframei să n-o audă lumea, să-l facă de ruşine. „Vai, scroafa şi prăpădita de ea, să plece ea în haită cu mocanii!” Că plecase ca apucată, Doamne iartă-mă, de gândeai că ăla rău a stat de ea. „Să nu-i fie ei ruşine de nime, de oameni, de sat! Ori de-ar fi fost Culuţ al meu un mutalău. Da’ aşe-i când eşti bun şi moale, apucă de te bagă-n foale. Că doar de câte ori i-am mai cântat-o: Ai grijă, măi copile, că asta-i un soi rău şi uşoară la minte!”. Dar chiar aşa, să plece-n văzul lumii, nicicând nu s-ar fi gândit ea, Similie, sub nici un chip. Sleită de puteri şi măcinată de gânduri, abia-şi mai adună la o vreme cele resturi căzute din lucrul mocanilor. Să le fie curat pe la poartă pe când or veni bărbaţii din luncă. Îi era cum îi era de Rusalin al ei, dar când se gândea la Culuţ i se frigea inima. Şi de râsul satului şi de batjocura ce-o pusese pe capul lui „arde-o-ar focu s-o arză de prăpădită şi neruşinată!” Că o minte sănătoasă de bună seamă n-ar fi fost în stare de aşa ceva.

41

Să pleci tu de acasă cu nişte handralăi pe care nu i-ai văzut în viaţa ta, aşa că-ţi vine dor de ducă?! Cinstea casei?! Ţi-ai găsit-o! S-o mai apere una ca Chiva, cap frumos dar minte pe dos?! Drept îi iarăşi că nu-i cu nimic mai ostenitor să păzeşti o nevastă tânără cu a păzi o turmă de iepuri. Biata Similie îl pregăti cât îl pregăti, nu i-o spuse direct de teamă „că-l cuprinde alte cele”. Îl purtă cu vorba o vreme, ba că-i în sat cu treburi, ba că poate s-o fi prins la vorbă cu cineva, ba că, în cele din urmă, nemairezistând, s-o fi înhăitat cu vreo unul de felul ei. Culuţ pricepu la cât îi ceasul. Nu-i venea să creadă una ca asta. Ar fi plecat în căutarea ei numaidecât, dar încotro s-o apuce? Căci fără de stele şi lună, noaptea tomnatică şi rece îmbrăcă degrabă împrejurul. Când, în final, măicuţa îi dezlegă tot adevărul, sări ca ars. Ai lui nu-l văzuseră nicicând atât de îndrăcit. Din omul potolit, domol şi aşezat pe care-l ştiau, se făcu deodată aşa de înrăit şi de-ndârjit că, de i-ar fi stat cineva împotrivă, era-n stare să facă moarte de om. Căzu-ntr-un acces de furie aprinsă şi necugetată. Ca un vulcan erupse şi lava-i lăuntrică se făcu tot mai ameninţătoare cu fiece clipă. Înverşunarea crescu aşa de tare că Similie şi Rusalin se făcură mici şi neputincioşi de teamă. Apucă furca şi, ca un taur fioros, se-azvârli pe poartă. Luă urma căruţelor şi, numaidecât, se pierdu în noaptea cernită pe drumul cotit, de după gruiul bisericii. Răbufnea la răstimpuri căci clocotul dinlăuntru se făcu pârjol, suduia şi izbea furca cu aşa mânie de pietrele drumului de săreau scântei. Ajuns la răscrucea din Podul Gârdanului, Culuţ se opri. Îşi ţinu pentru o vreme răsuflarea. S-audă, s-adulmece urmă de om, de vietate. Ciuli urechile-n sus şi-n jos, în dreapta şi-n stânga, doar- doar o prinde vreun semn. Încotro s-o ia oare? Căci aerul, căzut în nemişcare, nu vroia să-l ajute. * De cum proptiră caii-n crudul ierbii tomnatice de sub acăţii din Ungheţe, Chiva şi începu a se drăgăli cu Clemente al ei. Îi sărea de gât, îl cuprindea cu braţele amândouă peste trupu-i vânjos că animalul din el se şi dezlănţui cu toată puterea. O apucă voiniceşte, o răsturnă cu faţa-n sus şi-şi propti apăsat buzele-i cărnoase, strivindu-le-ntr-o sărutare încleştată prelung, mai-mai să-nece răsuflarea înflăcăratei femeiuşti. Ce sărutări fierbinţi! Cu fiecare din ele Chiva simţind fiori tot mai aprinşi. Rămăsese o vreme împietriţi sub tăria sărutărilor nesfârşite. Cu capul proptit în căuşul dreptei sale, cu ochii zăvorâţi îndărătul genelor prelungi, întredeschişi din când în când să-i mai fure cât era cu putinţă prin întunericul străveziu dezmierdător chipul drag. Îl dorea, vroia să fie doar al ei. Sub mângâierile lui, Chiva trecu demult în vraja visurilor fericite. O purtă pe braţe Clemente pe otava proaspătă, dulce-mirositoare, de sub coviltirul ros de ploi şi de vânt. Trăiseră acolo clipe de neuitat pentru câte zile o avea. Avram, tovarăşul de drum al lui Clemente, îşi făcu rugăciunea de seară, cu faţa spre cer sub bobura căruţei sale, proptită nu departe, sub dunga răzorului înalt. Doar ronţăitul cailor spărgea tăcerea nopţii. Pe când întunericul prindea a se rări şi întâii muguri ai luminii îşi făceau urcuşul pe cerul răsăritului, Chiva se trezi din somnul dulce, dureros de fericit, în care se cufundase asemeni unui pruncuţ îmbăiat, după vânzoleala bestial de fermecătoare, mult prelungită-n târziul nopţii.

42

Ce făcuse? Unde se află? Imaginea familială ce-i apărea în faţa ochilor cu fiece deşteptare era acum alta, străină peste măsură. Prinse a se dezmetici. „Ce-o fi fost cu mine, Doamne? Unde mi-or fi fost minţile?”, se căina fără de-astâmpăr. Se foia, se zvârcolea, se răsucea-n aşternutul sumar de sub bobura lui Clemente că-i venea să sară, s-alerge degrabă acasă. Acasă la omul ei. Dar cum s-o mai facă? Cum să-i mai stea-n cale? O mai fi ea vrednică de iertare? Nici ea nu mai era în stare a crede una ca asta. Se vedea alungată, strivită- n picioare, dacă nu şi mai rău: punând foc dedesubturilor ei cele neastâmpărate, becisnice şi ticăloase, drept lecuire şi vindecare pentru totdeauna. Ar fi dat orice numai să capete îngăduinţă de a se vedea din nou la casa ei. Regrete amarnice şi adânci, nespus de dureroase, îi învăluiră făptura, şi-un simţământ tot mai puternic, cum că pierduse ceva definitiv, o muncea amarnic. Din toate părţile şi pe toate căile năvăleau nestăvilite păreri de rău, cutremurătoare pentru întreaga-i fiinţă. Sări ca arsă din culcuşul fericirii de-o noapte, trecând, deodată cu limpezirea minţilor pentru o vreme hăbăucite, în lumea cea reală, adevărată. Cu necazuri şi nevoi, nu doar cu fantasme şi năluciri. Se făcu conştientă pe deplin de cele ce-o aşteptau. Clemente? O nălucă. Acasă cu nevastă şi copii. Culuţ? O altă himeră. Încornorat în văzul lumii cu atâta neruşinare şi obrăznicie. Îşi potrivi pletele pe cap, îşi petrecu năframa peste rotundul lor coborând înspre ceafă şi c-o strângere mai mult stingheră la piept a bărbatului, încărcată de apăsătoarele remuşcări, porni spre sat prin iarba udă, plină de rouă, din faptul zilei. Bătu cu sfială-n uşa mumii din Zăvoi. Ce noroc că-şi aveau casa la marginea din sus a satului. Că de-ar fi luat, la vremea aceea, satul de-a lungul, ar fi vuit lumea de umbletul ei nesăbuit. Repetă oarecum mai insistent – vinovăţia cuprinzându-i tot mai intens întreaga simţire – ciocăniturile, căci, se vede, somnul dinspre ziuă o cuprinsese pe muma, străină de gânduri întunecate. Când dădu cu ochii de ea i se făcu negru, un văl greu acoperindu-i privirea. Nu vedea desluşit oare? Îşi frecă ochii cu toată tăria. Era Chiva ei. Acum? La aşa vreme? Din ce pricină oare? Ş-aşa muncită, stoarsă şi pleoştită? S-o fi alungat Culuţ? Tocmai acum în crăpat de ziuă? Nici ea nu mai ştia-n ce ape se scălda în vreme ce trăsese zăvorul. Cu glas stins, cu ochii-n nisipul de pe faţa casei, înnodând şi deznodând baierele şorţului nărăvaş, începu să îngaime vorbe, ce însă nu se legau: „Ce-o zice Culuţ când o auzi?” i-a fost spusa dintâi. „Ce s-auză?” sări Susană ca arsă în vreme ce Simion îşi propti într-un cot trupul molatic şi greoi desprins din braţele somnului, s-audă şi el mai desluşit vorbele fetii ce răzbăteau cu greu până la el. „C-am fugit de-acasă!” reuşi s-articuleze printre oftaturi şi suspine Chiva. Când Susană află pricina plecării sale, la iubit, izbucni ca din gură de şarpe: „Destrăbălată şi curvă neruşinată ce eşti! Nevastă cu bărbat, de abia luaţi, de-astea-ţi trăbă ţâe acum?” Şi jap! palmă după palmă peste obrazu-i înnegrit de frică, de ruşine, cine Dumnezăul ei s-o mai ştie. Ar fi suportat toată tortura din lume, loviturile cele mai vrăjmaşe şi vorbele cele mai înjositoare numai să poată fi iertată. Îşi lăsă faţa pradă mâniei mumii conştientizând abia acum pe deplin povara faptei sale. Credea că-şi răscumpără, sub ploaia de lovituri şi vorbe de ocară, ruşinea pusă pe ea şi pe ai ei, cu găoacea minţii dezgolite în prag de seară. S- ar fi lăsat buburuz, să se facă mică-mică, să poată intra-n pământul ce şi l-ar fi dorit un hău imens înainte, s-o-nghită degrabă şi pentru totdeauna. Nu i-ar fi părut rău defel. Şi toate s-ar fi stins în urma sa. Aşa? La ce bun? Încotro s-o apuce? O blagoslovi şi tata Simion ridicat în şezut pe dunga patului, cu greu stăpânindu-se să n-o strivească. Cu pumnii amândoi ar fi

43 lovit-o, iar pletele căzute-n dezordine sub zgâlţâielile mumii, i le-ar fi smuls cu rădăcină cu tot. Se muncea să rămână locului, picioarele tremurânde cercând într-una s-apuce cale înspre ea. Dar asta doar până la o vreme când, ieşit din fire, se năpusti asupra ghemotocului de la uşă: „Mocan ţ-o trăbuit? No, na mocan, Paştile şi Grijania cui te-o făcut de prăpădită!” Şi loviturile curgeau potop peste ea cu grămada de ocări şi vorbe netrebnice pe care amândouă încă nu le auziseră din gura lui. Toate parcă le-ar mai fi trecut, dar plecarea aşa, auzi? c-un mocan, nu-i putea fi nicicum iertată. Cum şi de ce mocanii erau în mintea lui Simion atât de netrebnici, oameni aşa de nimic, nu-şi putea explica. E drept că-n sat, ori de câte ori nimerea vreunul părea aşa de speriat şi de nu ştiu cum că lumea mai că nu-l băga-n seamă. În vrajba dintre ei, Susana, pusă de-a douălea, căpătă şi ea câteva lovituri zdravene, scăpate parcă din copita calului. S-aşternu acoperământ în cele din urmă cu trupul ei de mamă peste cel al neputincioasei şi neapăratei odrasle. Era totuşi fata ei. Şi-o durere-n suflet şi-n trup fără de margini o făcu pod peste Chiva ocrotindu-i făptura tot mai împuţinată la pieptu-i clocotind de durere. Durere pentru o minte necoaptă, răpusă de-nvolburarea nestăpânită din lăuntru. Mânia aspră, nebună, de-nceput căzu într-o milă dureroasă, nesfârşită, sfâşietoare. Potoli în cele din urmă furia bărbatului şi, trimiţându-l îndărăt către pat, o ridică de la pământ, o potoli din zbuciumul cumplit şi, ştergându-i faţa-nlăcrimată, încerca acum să-i aşeze năframa pe cap. O privea-n ochi cu blândeţe şoptindu-i vorbe de alinare. * O vreme n-a mai ieşit prin sat. Sta pitită-ndărătul porţii, la umbra frăgarului din faţa casei ori la gura sobei, odată cu zilele reci ale toamnei târzii. Minunea ţinu cât ţinu, dar de la o vreme se potoli şi fapta Chivei trecu-n uitare. Pe la Culuţ n-a mai dat. Îl ocolea voit. * Cu frumuseţea trupului şi liniştea sufletului cu-ncetul refăcute, în târgul vitelor din primăvară, fusese răpită de un flăcău, e drept ceva mai tomnatic, şi dusă peste deal, în satul lui din vecini. Se pare că povestea ei cea neagră nu ajunsese prea departe. Toată viaţa Chiva trăi c-un spine adânc înfipt în inimă. Iar când se gândea la reacţia lui Iliuţ aflând vreodată că s-a drăgălit c-un mocan, zarea i se-ntuneca. Poate tocmai de aia, la ospeţe şi la petreceri, sta retrasă şi cuminţită, departe de cele ale lumii, lăsând cale liberă omului ei. Doar de la o vreme, când flăcările tinereţii prinseseră a se stinge, îi mai reveniră graiul, curajul şi tăria în vorbă şi-n faptă. Se făcu cicălitoare şi-l sâcâia mereu pe Iliuţ cu temperamentul şi capriciile ei ciudate. Era târziu să se mai ia în seamă unul pe celălalt, acceptându-se aşa cum erau. Fuseseră ursiţi se pare, să poarte laolaltă povara aceluiaşi neîmpăcat şi afurisit destin. Câtă vreme Pronia cerească i-a îngăduit împreună.

44

Drumul spre vest (fragment din romanul în curs de apariție)

… După un an si jumătate de la plecarea lui a primit înștiințarea de la Ministerul de Război că: „Soldatul Negruț Petru a căzut la datorie și va fi trecut în rândul eroilor patriei care și-au dat viața…”. A plâns zile întregi speriată că viața ei nu mai are niciun rost, că nu va putea face față celor ce vor urma, dar s-a potolit încetul cu încetul. Spre sfârșitul războiului, când se întorcea de la oraș spre casă mergând încet pe lunca Mureșului, a auzit sirenele din gară văitându-se ca un om în agonie, știa că se anunță prin alarmă un atac cu avioanele și s-a pitulat repede sub o tufă din capătul unui lan de porumb. Imediat s-a auzit huruitul avioanelor care au apărut în zare ca un stol de ciori. Antiaeriana din gară a început să tragă imediat ce avioanele au intrat în raza de acțiune, obuzele explodau în norișori de fum urmărind avioanele, dar acestea treceau nepăsătoare parcă spre ținta lor. Ultimul avion din escadrilă a fost totuși lovit, a început să cadă spre pământ cu o dâră groasă de fum în urma lui, un punct negru s-a desprins și imediat s-a deschis o parașută, însă avionul cuprins de flăcări a agățat în căderea lui parașuta, aceasta s-a sfâșiat pe o parte și omul prins acolo în chingi a început să cadă cu viteză. Suzana stătea împietrită sub tufă, tremura de frică și încordare urmărind când avionul în prăbușirea lui, când pilotul care se îndrepta grăbit parcă spre pământ cu parașuta ruptă fâlfâind în aer. Se părea că pilotul acela vine în cădere drept spre ea, așa că se așează repede în spatele tufei și când acesta a luat contact cu pământul a închis ochii tremurând. Bufnitura i-a răsunat în urechi ca o lovitură de tun și câteva clipe nu și-a putut reveni. Iese cu fereală și se îndreaptă spre nefericitul acela care a căzut la vreo 50 de metri de ea. Prin încâlceala de curele și fâșii de mătase, zărește corpul nemișcat. Se apleacă asupra lui, își apropie obrazul de nasul și gura lui și constată că respiră. - Trebuie să-l ajut, își zice, este un suflet de om și trebuie să-l ajut. Începe să desfacă curelele parașutei zicându-și mereu, fără control: „trebuie să-l ajut, trebuie să-l ajut”. Piciorul drept stătea într-o poziție cam nefirească și Suzana, după ce îl pipăie și încearcă să-l pună în poziție normală printre icnetele victimei, își dă seama că este rupt. - O fi având și alte rupturi în trup, își spune și aleargă repede la tufa după care s-a ascuns, rupe câteva bețe și se întoarce. Așază bucățile de lemn, își desface brodoaba și leagă strâns. Rănitul geme, prin pantalon iese sânge, la fel și în partea de sus a combinezonului în dreptul coastelor. - Doamne, ajută-mi să-l pot duce la mine acasă, își spune, trebuie să-l ajut, Doamne Dumnezeule, Tu mi-ai dat încercarea asta, ajută-mă! Nu mai ia în seamă la gemetele rănitului, cu o forță pe care nu și-o cunoștea îl ridică în fund, se așază chircită în fața lui și îi trece mâinile peste umerii ei. Îl ține zdravăn, se opințește să se ridice și la a treia încercare izbutește să se ridice, pleacă încet cu el în cârcă, nu mai aude sunete și se gândește că amărâtul acesta o fi leșinat de durere. Ajunge cu greu la malul Mureșului și strigă brudarul care vine alene cu cinul împins de apă spre ea. Ajuns la mal, Suzana îl strigă să vină să o ajute, acesta privește cu ochi mari la femeia care purta în spate un om, sare repede și întreabă plin de curiozitate și grijă:

45

- Ce-i cu tine, Suzană, ce-i cu omu acesta, cine-i, unde l-ai gasit, unde îl duci? - Să nu scoți o vorbă la nimeni, spune Suzana gândind, a căzut din cer și eu am datoria să-l salvez. Să-ți ții fleanca tete Nicolaie, nu vreau să se lățească vestea, numai noi doi știm și dacă se aude ceva, numai de la dumneata a putut pleca vorba. Când ajungem dincolo de apă, te rog să-mi ajuți să-l duc până acasă prin fundul grădinii să nu vadă nimeni. - Dar dacă vine cineva să-l trec Mureșul? - Așteaptă el, crede că ești în tufe să-ți faci nevoile. Cu grijă mare iau rănitul cum pot și merg încet spre grădina Suzanei. - O fi de la „inimici”, zice tetea Nicolae în timp ce îl așeză pe pat. - Inimici, neinimici, puțin îmi pasă, spune Suzana acră, este un suflet de om și trebuie salvat. Dumnezeu mi-a dat un semn să fiu aproape de el când a căzut și eu am o datorie pe care vreau s-o duc până la capăt. Tete Nicolae, te rog să strigi la nana Ană a lui Toderici când pleci, oricum treci pe la poarta ei și spune-i să vină iute până la mine. - Bine te-ai gândit, zice Nicolaie, nu „egzistă” doctor pe lumea asta mai bun decât ea să pună oasele la loc. Suzana aduce un lighean cu apă, prosop și săpun și începe să-l spele pe rănit începând cu fața. Îi scoate casca de pilot de pe cap și începe să-l spele. O față tânără cu păr bălai, schimonosită cumva de suferință, i se înfățișează. Bărbatul avea cam 25-30 de ani, cu trăsături frumoase cu toate că acum aceste trăsături erau cumva deformate de suferință. Începe să-și revină în simțuri. Bâiguie câteva cuvinte într-o limbă pe care Suzana nu o cunoștea, apoi leșină din nou. Ana lui Toderici intră în casă și întreabă alarmată: - Ce-i cu tine Suzană, ce s-a întâmplat? Vede omul întins pe pat și își duce palmele la față. - Tulai muma mea, Doamne, cum a ajuns ăsta aici? - Nu mai întreba, zise Suzana, are vătămături la un picior și pe la coaste. Îți povestesc mai târziu, acum să ne apucăm de treabă, să facem ce e de făcut. Ana lui Todericiu începe cu degajarea piciorului strâns cu baticul Suzanei peste cele patru bețe și îi spune: - Bine ai făcut, acum trebuie să-i dăm jos pantalonii ăștia cu grijă mare. Pantalonii erau de fapt un combinezon așa cum au toți aviatorii, au lucrat cu grijă și Ana lui Toderici s-a mirat tare când în dreptul coastelor a simțit ceva care nu era în regulă. - Are coaste rupte, spune, va trebui să-l dezbrăcăm de toate hainele. Și l-au dezbrăcat în timp ce rănitul gemea și bolborosea cuvinte încâlcite în limba aia a lui, și ce mai, spunea bunica, nana Ană l-a înfășat cu un cearceaf strâns pe trup, apoi i-a potrivit oasele la picior și l-a legat și pe acesta după ce a pus patru scândurele aduse de Suzana din șopron. I-au găsit actele în buzunarul de la piept, un fel de carnet cu fotografia străinului unde era scris numele lui, Ethan Walley și adresa de acasă, Boston, 8th street, U.S.A. și un fel de legitimație militară. - Ăsta-i american, spune Suzana, vai de capul lui și de capul celor de la casa lui. Într- o fotografie cam ștearsă, rănitul Ethan zâmbea frumos infinitului stând în picioare în spatele unui bărbat și a unei femei care stăteau cuminți pe scaune cu mâinile pe genunchi.

46

- Fă-i repede o „zupă”, zice nana Ană, prinde o găină și bag-o în oală, pune și multe legume, astea fac bine, baga morcovi, pătrunjel și țelină și dă-i tu cu lingura să mănânce, cine știe de când n-a mai mâncat! - Să-i dai să mănânce numai supă și zarzavat, adică mâncare subțire să nu aibă nevoie să meargă afară. Pentru pișare adu-ți aici o oliță și îi iai tu bărbăția în mână și ții de ea până se ușurează. Bine că ești singură și nu mai vede nimeni. Ai văzut ce bărbăție are? Cine știe de când n-a mai folosit-o, vai de feciorii noștri și de oamenii noștri care stau prin tranșe și în bătaie ani de zile și n-au lângă ei un trup de femeie! - Dacă are fierbințeli, spune nana Ană în timp ce tot moșmondea pe acolo, pune-i pe frunte și pe piept prosoape ude cu apă și cu oțet. Eu o să mai viu pe aici, spune în final în timp ce Suzana curăța găina de pene. - O să trec în fiecare zi să văd ce și cum, zice, strângându-și nodul baticului sub bărbie, să o aduc aici și pe moașa, ce zici? Oare n-o fi cu primejdie? - Zic să o aduci nană Ană, spune Suzana și așază găina pe cârpător să o taie, aia mai are leacuri pe acasă care ar putea ajuta, dar nu vreau să știe multă lume. Și așa a început perioada de vindecare a aviatorului căzut din cer în brațele Suzanei. După două zile rănitul a deschis ochii, a privit pereții și chipul femeii aplecat asupra lui și a început să vorbească ceva. Suzana îi făcea semne că nu înțelege și încerca tot timpul să-l învețe cuvinte românești. - Tu Ethan, spunea și împungea cu degetul spre el, eu Suzana și își îndrepta degetul spre pieptul ei. - Yes, Suzana, spune americanul, OK! Și așa încet-încet, Suzana îi scris cuvinte pe un caiet și îl obliga să le repete, după care cu gesturi semnificative îi explica ce însemnează. - Mâncare, și își ducea mâna la gură, apă, și își ducea cana la buze și tot așa până ce bolnavul ei a învățat cât de cât câte ceva. Îl îngrijea și îl privea minute în șir, mai ales când dormea. A început să simtă ceva pentru el după vreo două săptămâni, apoi tot mai mult până nu s-a mai putut abține și a început să-l sărute și să-l cuprindă cu brațele. Americanul a rămas surprins la început, apoi a intrat în jocul ei și a început să o dorească tot mai mult în preajma lui. - Mama mea Suzana, adică bunica ta, îi povestea Iuliana, mama lui, era o femeie tânără și frumoasă, fără bărbat de atâta vreme și nu-i de mirare că s-a amorezat de aviator. Mi-a povestit de atâtea ori cum s-au petrecut lucrurile, continuă Iuliana, tocmai pentru a putea să înțeleg și eu cum am ajuns pe lume și mai ales să nu-i bag nicio vină. După vreo lună și jumătate nana Ană a lui Toderici, după ce l-a pipăit la coaste și la picior, a spus că oasele s-au prins bine și că americanul poate să facă câțiva pași în fiecare zi, așa mai cu fereală și sprijinindu-se în bâtă. În una din zile, după ce Suzana s-a întors de prin grădină, l-a găsit pe aviator plângând pe pat. S-a înduioșat, s-a aplecat asupra lui și a început să-l mângâie și să-l sărute. - Tu angelo for my, spunea americanul și o strângea cu brațele așa cum era așezată peste pieptul lui. Și atunci Suzana nu s-a mai putut stăpâni mai ales că a simțit că bărbăția lui s-a trezit la viață, și-a suplecat rochia până la subsiori și s-a așezat peste el muncind cu patimă și sârguință. Ovidiu I. Bucur

47

Acolo moartea vorbea rusește

II

Ne-au ținut acolo toată ziua aia și toată noaptea următoare. Timp în care turma noastră de prizonieri s-a tot mărit. A doua zi ne-au încolonat și au luat-o cu noi pe lângă Nistru în sus. Nouă zile am tot mers, așa desculț, în coloana aceea. Dacă ne-ar fi dus drept peste râul Nistru, ar fi fost vreo 20 de kilometri până la râu și alți vreo 20 de acolo până la Odessa. Dar podul acela fusese aruncat în aer. De ruși sau de nemți? Mai degrabă de nemții în retragere. Ca să întârzie înaintarea rușilor. Că de oprit nu-i mai putea nimeni opri!... Mâncare nu ne-o dat nimeni pe drumul ăsta, aproape nimic. Numai când treceam prin sate mai ieșeau țăranii de prin curți și ne aruncau o pâine sau ne îmbiau cu o găleată de apă. Sau dacă ajungeam la câte o apă curgătoare ne lăsau să ne înșirăm și să bem direct din râu. Ca bivolițele. - Dar nu încerca nimeni să evadeze din coloană? Sau nu cădea nimeni de epuizare, să nu mai poată păși și rușii să-l împuște acolo, pe loc? - N-am văzut pe nimeni să facă nici una, nici alta. Eu chiar mă gândeam la un văr de- al meu, de-aici din Tăuni, care căzuse prizonier la Stalingrad. Când a plecat de acasă la război mi-a lăsat mie clarinetul lui. Parcă a știut că nu va mai cânta cu el niciodată. Am cântat eu de atunci toată viața. Mai puțin cât am fost și eu în armată, ori prizonier. Nu m-am dus la nunți. Cântam așa pentru mine, pentru feciorii și fetele din sat. Pe la jocurile noastre și-n amintirea acelui văr cu care ne-am avut foarte dragi. Mi-a povestit un altul, după război ce pățise văru' ăsta. - A murit ca prizonier? - Atunci, după Stalingrad îi duceau și pe ei, rușii, într-o coloană lungă de prizonieri. Unui soldat rus i s-a descărcat arma, din greșală sau nu, și glonțul l-a atins, mai mult l-a șters, pe vărul meu, în umăr. Dar foarte puțin. De-abia l-a zgârâiat. I-a curs ceva sânge, dar nu mult, că s-a oprit. Se auzea printre prizonieri că dacă ești rănit și nu mai poți merge, te pun rușii în căruțe sau camioane și te duc. Și ce s-a gândit. Ia să mă dau eu că-s rănit, că mi-a curs sânge mult și că nu mai pot merge. S-a prezentat la un ofițer încercând să facă pe neputinciosul. Ăla îl scoate din coloană, îl duce la marginea unui gard și îl împușcă în frunte... Așa mi-a povestit consăteanul care era acolo când i s-a întâmplat vărului meu nenorocirea. Mie unuia nu-mi ardea să mi se întâmple la fel. După nouă zile de mers pe jos, ziua, că noaptea ne adunau laolaltă, ne înconjurau și ne lăsau să dormim pe pământul gol, după nouă zile ne-au băgat în Odessa. - Aici a fost puțin mai bine, nu? Vă dădeau cel puțin de mâncare? - Da, ne dădeau de mâncare, o dată pe zi o ciorbă de taci și înghite! De culcat ne culcau pe niște baloți de paie aspre, dar atât de îngrămădiți că eram cu picioarele, cu bocancii sau desculți, unii în capul celorlalți. Apropo de mâncare. Aici, la Odessa m-am întâlnit cu încă un soldat din Tăuni. El era prizonier de la Stalingrad. Deja avea ceva timp de prizonierat. Era unu mare și gras. Ce s-a întâmplat? Ne înghesuiam la cazanul cu mâncare precum purceii la troacă. Ne împingeam unul pe altul. Cine ajungea – ajungea, cine nu, dacă se găta ciorba aia de taci și înghite, rămâneai nemâncat. Pe când să ajung la cazan, unu negricios și deșirat, cu vreun metru mai înalt ca mine, sudist așa după vorbă, se bagă în fața mea, îmi bagă cotul în burtă și mă împinge să mă scoată din rând. Să se bage el, a doua sau a treia oară, poate. Zice:

48

„Ia de-te măi încolo!”. Eu mă întorc, strâng pumnul și-l tai scurt peste nas de l-a pornit borșul. I-am spurcat una oblu peste nas. Îmi însoțesc tăietura cu o înjurătură, o parascovenie de-aia oablă și ea, de-a noastră, ardelenească. Grasul din fața mea se întoarce și zice: „Mă, tu ești din Tăuni, că te cunosc. Te-am cunoscut de cum te-am văzut. Așa-i că ești din Tăuni. Te-am prins și după vorbă. Ești Aurelu' lu Cătană, așa-i? Lasă-l pe ăla să-și oblogească nasul și să se mai lege de tine c-apoi are de-a face cu mine. Nimeni să nu se mai lege de consăteanul meu!”. Săracul. Pe acolo, prin Rusia o rămas! O murit acolo. Va spun eu mai încolo cum. Tutelea Vasile îl chema. Era mare și gras, bărbos și cu părul mare, ca zlătarii. Cum să-l mai cunosc io? În Odessa n-am stat mult. Până la nouă zile. Șase sau nouă zile. Nu mai mult. Apoi ne-o pus pe tren, în bou-vagoane, și douăsprezece zile și douăsprezece nopți am tot mers. Așe mergea de iute trenul ăla de puteai să te dai jos și să te piși, apoi să te urci iarăși. Prin unele halte ne dădeau o gamelă de ciorbă și o felie de pită de orz. Oricum, auzisem că la Stalingrad soldații români au mâncat și pită din rumeguș. După atâta vreme am ajuns într-o localitate. Novogorsk, pare că îi zicea... ceva așe! Undeva la granița cu Finlanda. Ne-am trezit aici băgați într-un lagăr cu vreo o mie de prizonieri.

Numai că, nu știu ce nu li s-o împărut rușilor că ne-am trezit, încă de a doua zi, că selectează vreo două sute dintre noi și ne pun îndărăpt pe tren. Ne-au adus, tot așa, o grămadă de vreme. Pană ne-am pomenit într-un alt lagăr dintr-un oraș mare, industrial, pe malul Volgăi. Un oraș aflat la vreo două sute de km de Moscova. Ivanovo îi zicea. Aici am stat patru ani, până în 1948. Era un oraș plin de fabrici. Pe tot malul Volgăi erau înșirate fabrici. Iar noi am fost folosiți la toate lucrările. Am găsit și aici și prizonieri de la Stalingrad. Ne-au organizat în brigăzi de lucru. Cam treizeci de prizonieri într-o brigadă. - Dumneta personal, ce-ai lucrat?, îl întreabă prietenul meu pe Moș Aurel. - Eu, cum o zis ăla, numai bou n-am fost. Dar la plug am tras. - Cum așa? Chiar ați tras la jug ca boii sau glumești? - Ba, nu glumesc deloc. Am tras plugul după noi. Au arat cu noi ca și cu boii. Ce s-o întâmplat? Ne-o întrebat cine vrea să se înscrie în detașamentul de voluntari „Horia, Cloșca și Crișan”. Ne-or mai spus că ăia care se înscriu or mere acasă un pic, în permisie, după care or mere să se bată cu nemții, foștii noștri aliați. Io când am auzit de mers acasă m-am înscris din prima. Ne-or urcat, într-o zi, într-un tren că, cică, plecăm acasă. Ne-or pus să cântăm: „Militarii României izvorăsc ca din pământ...”. După vreo douăzeci de kilometri o oprit trenul. Ne-or dat jos. „Am primit ordin că merem, pentru câtva timp, într-un sat să ajutăm la lucru, la hotar”, o mârâit, pe rusește, un ofițer. Ne-or cazat prin casele oamenilor. Colo doi, dicolo trei, la altă casă câțiva. Eram mai mult de o sută de inși. Dimineața ne-au dat hârlețe (arșău îi spune pe-aici pe la noi!) și la sapă. Ne-or arătat un câmp nedesțelenit, fostă pășune. Un câmp lung, cât de-aici la Teiuș. Era tot țarină, tot nearat. Ne-or dat normă. Șaizeci de metri pătrați pe zi. Am întâlnit și alte nații aici: cehi, unguri, slovaci, finlandezi, danezi, ba chiar și italieni. Ne-am apucat de lucru pe pășunatul ăla. După două zile ni se umflau mâinile aicea la încheietură. Nu mai vorbesc de bătături și de crăpatul palmelor. Usturimi ca-n ochi. Doctor nimic. Medicamente nimic. Ne-am plâns la șefii ruși. Ăștia au zis: „Vedeți cum stau plugurile noastre abandonate acolo pe câmp. Peste tot numai pluguri lăsate de izbeliște. Cine să le tragă și să are cu ele, că din cauza voastră, c-ați venit cu război pe noi, tractoarele le-am transformat în tancuri. Nu mai avem tractoare. Numai pluguri. Ce-ar fi să aducem plugurile alea care stau degeaba aici și să vă înhămăm pe voi la ele. Să le trageți voi și să arăm așa, cu voi?. Că

49 trebuie să semnăm cartofi pentru popor aici. Poporul nostru duce lipsuri din cauza voastră și voi vă plângeți că vi se umflă mâinile?”. Am crezut că glumește cu trasul plugurilor. Dar a doua zi ne-au trimis după ele. Or adus niște funii groase din bumbac, ca jumătate mâna și or făcut probă cu noi. Douăzeci și patru de prizonieri la un plug, în loc de boi. Douăzeci și patru de boi putere. Doisprezece pe o parte și doisprezece pe alta. Din metru în metru, funiile alea aveau niște ochiuri, niște lațuri, cât să încapă un om în ele. Ne băgam în laț și-l treceam peste umăr, peste spate. Și trăgeam și aram să se desțelenească pământul acela împietrit. Așa ne-o ținut, pe post de boi la plug, cam o lună și jumătate. Și tot n-am gătat de arat pământul ăla. O rămas pășunat destul, cât vedeai cu ochii. În urma noastră, alții din brigadă or pus cartofii. După o lună și jumătate ne-or zis „ho!”, tot ca la boi, ca la animale. Și ne-or întors la Ivanovo. Iarna lucram prin fabrici. Unde se nimerea. În vara următoare am lucrat la un colhoz. Cu civilii. Aveam aceeași normă. Nu conta că ești militar, că ești civil. Norma era normă. Nu era alegere. Cine să aleagă? Noi, când puteam, mai umblam și ca cerșetorii prin sat. Să ne dea oamenii, de milă, o litră de lapte, puțină brânză, pâine. Ce s-or îndura. Seara ne duceau înapoi la Ivanovo. Se făcea apelul. Ne numărau. Aici, la Ivanovo, eram păziți de santinele. Acolo, în sat, dar și pe câmpuri, nu ne supraveghea nimeni. - Și nu se gândea nimeni să fugă, să evadeze, întrebăm noi curioși? - Nu aveai unde să fugi. Nu aveai bani, nu aveai acte, nimic. Cât de departe să fi ajuns? Să vă spun povestea unuia care căzuse prizonier încă de prin ‘41. Ăla ne tot îndemna: „Hai măi, să încercăm să fugim! Eu am învățat câte ceva rusește, am și puțini denghi (bani) puși deoparte, ne-om descurca până la urmă”. De unde avea denghi? Își vânduse rația de săpun pe la sătenii lipsiți și ei de absolut toate, lucrase în fabrică peste normă și mai primise și de acolo câte un bănuț. Acum își căuta doar tovarăși cu care să încerce evadarea. Nu-i era la îndemână să plece singur. Până la urmă l-o convins pe unul, Cepoi Ion, cu care o fugit. Ca să nu fie descoperiți au mers zile întregi numai prin păduri și pe câmpuri rele. Faimoasele păduri de răchită și mesteceni rusești. Păduri pline de turbării. Sfâșiați de spini, mărăcini și ciuluini. Flămânzi, după ce li s-au terminat puținele provizii de hrană luate din lagăr. Cepoi ăsta, rău de foame ca dracu. Au rezistat așa câteva săptămâni, până au ajuns aproape de Moscova. Au străbătut cei vreo două sute de kilometri care despărțeau Ivanovo de capitala Uniunii Sovietice. Pe un câmp de lângă Moscova au găsit un tractor stricat, părăsit. Au luat motorină din rezervor, ulei din motor de și-au uns hainele. Să pară tractoriști. „Suntem tractoriști. Ni s-a stricat tractorul și căutăm mecanici care să-l repare”. Asta va fi povestea lor. Or făcut pe tractoriștii prin Moscova. Dormeau prin gări, pe sub poduri, pe unde apucau. Mai furau mâncare de unde o găseau mai puțin ocrotită. Dar într-o zi trebuiră să plece și din Moscova. Să încerce a găsi vreun drum spre România. Au trecut iarăși prin păduri, prin turbării, pe câmpuri pustii. Așa mânjiți de motorină și uleiuri. Acum îi mușca din nou, din ce în ce mai rău, foamea. Dar și setea cumplită. Nu întâlneau pe nimeni de la cine ar fi putut cerși o bucată de pâine. Mâncau rădăcini amare. Cepoi începe a mârâi: „Măi, eu ies undeva într-un sat, strig că sunt evadat, sunt un prizonier român și mă predau. Nu mai pot îndura foamea. Mă predau. Că altfel mor de foame”. „Taci măi, ce ești nebun? Cum să te predai? Hai că ne-om descurca până la urmă!”.

50

La marginea unei păduri, mai la o parte de sat, numai ce dau peste casa unui pădurar. Intră cu toată frica. Pădurarul unul înalt și slăbăcios. Își spun povestea: Că sunt tractoriști, li s-a stricat tractorul și-au trimis un alt coleg la Moscova să caute un mecanic. Dar ăla de trei zile nu se mai arată. Mai zic: „Ni s-a terminat toată mâncarea. Murim de foame. Fă bine și ne dă ceva de mâncare. Hleba, hleba. Pâine! Pâine! Și voda. Apă”. Când se întoarce pădurarul din cămară cu ceva de-ale gurii, numai ce-l aude pe Cepoi: „Suntem români. Prizonieri. Am fugit din lagăr. Din Ivanovo. Vreau să mă întorc acolo. Nu mai pot îndura”. Pădurarul sare. Își ia pușca lui de vânătoare. Le spune să nu miște. Își strigă jena (nevasta) să fugă în sat. Să aducă ajutoare. Apoi încuie ușa pe ei. Iese afară și începe să urle. I-or venit ajutoare. I-or arestat. I-or adus înapoi în lagăr. După două luni. Să nu-i fi văzut cum arătau! Ne-or povestit ei ce-or pățit și cum era să moară de foame. Până la urmă or și murit amândoi acolo în lagăr. - I-au împușcat rușii, nu? - Nu. C-or găsit altă metodă mai bună. I-or băgat într-o brigadă care lucra la pădure, la tăiat lemne. Acolo era cel mai greu. Că prin ger și zloată, sau prin orișice arșiță, aveau normă mare. Or mai fost trei acolo. Doi chiar din Tăuni și unul din Valea Lungă. Ăia or scăpat. Și unul din ăia din Tăuni mi-o povestit ce-or pățit evadații. Mi-o povestit acasă, după război. - Oare ce-or pățit? - Păi aveau acolo la pădure un șef, un căpitan, tot român, ucrainean. Dar care se dase bine cu rușii. Se înroșise bine. Luptase în armata rușilor la Odessa. Fusese rănit acolo în luptele crâncene cu românii. Rănit nu rău. Dar destul cât să se răzbune acum pe români că l-or rănit și că ce le-o trebuit să treacă Prutul... Două sute de oameni avea pe mână căpitanul ăsta basarabean, să facă ce vrea cu ei, numai să iasă norma de lemne. Și mâncare mai nimic. Taci și înghite. Mâncau frunze de tei. Și ziceau că-s bune, dulci. Pe care nu-și făceau norma îi punea să-și sape singuri gropi în pământ. Să poată încăpea în ele până la subțiori. Cu pistolul lângă ei stătea seara până când își săpau groapa fiecare. Apoi punea pe alții, tot deținuți, să-i îngroape până mai sus de brâu în gropile alea. Și lăsa santinele lângă ei pe timpul nopții. Să nu se dezgroape. Să nu-i dezgroape careva. Până dimineața mureau. Ori până în altă dimineață. Unii erau ținuți așa câte o săptămână. Mureau ei până la urmă. Mâncați de țânțari. Erau atâția țânțari răi în pădurea aia de te mâncau de viu. O sută douăzeci au murit acolo așa. Printre care și Cepoi și tovarășul lui, ăia evadații. Au rămas optzeci din două sute. Nimeni nu știa ce face căpitanul ăla basarabean cu prizonierii. Până la urmă unu din Teleorman, Căpraru Ilie, o fugit și, cu o mașină, o ajuns la Ivanovo. O întrebat, că știa și ăsta rusește, unde-i securitatea rusă din Ivanovo? O găsit-o și-o povestit acolo tot, ce și cum se întâmplă la pădure. Repede s-or dus niște ofițeri, niște securiști ruși, acolo. Pe căpitanul basarabean l-or arestat și l-or condamnat pe loc, de față cu deținuții, pe viață. Pe ăialalți români și alte nații, câți or mai rămas în viață, ăia optzeci, i-o adus, pe toți, în lagăr. Unul dintre cei care era din Tăuni, și care mi-o povestit toate astea, o murit numai anul trecut. Îl chema Pușcă Florin. - Scrisori nu scriați, nu primeați? Nu știați nimic de acasă? Cei de-acasă n-aveau vești de la voi?. - După doi ani am scris o carte poștală. Mi-a dat-o o femeie cu care lucram la colhoz. Mă tot întreba: „De ce nu înveți rusește? Pacemu tî ne uciteș pa ruski?”. Acolo moartea vorbea rusește! Era o carte poștală specială. Pe-o parte scriai tu și pe cealaltă putea să-ți vină răspunsul. Cu adresa și cu tot. Eu am scris-o la părinții mei. Tot femeia aia, rusoaica, mi-a

51 dus-o la poștă. Prin nouă țări o trecut cartea aia pân-o ajuns la ai mei. Avea ștampila cenzurii de prin nouă țări. Dar până la urmă tot a primit-o muma. După un an de zile. Nu mai știu acuma care erau țările alea. A tot grijit muma cartea aia poștală pân-o murit. Acuma nu știu ce s-o ales de ea. Când cartea de la mine o ajuns în Tăuni o citit-o, prima dată, popa în biserică. La popa din sat o ajuns prima dată cartea mea. O citit-o, de față cu muma, și-o zis: „Măi, ăștia a lui Cătană, vedeți că Aurelul vostru trăiește. Lucră prin Rusia”. Nu le-am putut scrie că-s prizonier. Dar or știut ei, și popa o știut, că nu lucru io de bun măgan pe acolo. Și să nu vin acasă. Cum n-aș fi venit? La tot momentul... - Dar cu femeia aia, cu rusoaica, cea care ți-o dat cartea poștală și care ți-o dus-o la poștă, avuta-i dumneta ceva, așa mai intim? Era tânără, frumoasă? Te pomenești că și văduvă, îi pierise bărbatul pe front... - Era tânără și frumoasă, da! Rusoaică basarabeancă, de-aia blondă, înaltă, subțirică și cu ochi albaștri. Ca o zână era. Mai ști-o soarele ei cum era. Era șefa mea. Dar n-am avut nimic altceva cu ea. Decât că era și tare bună la suflet... - I-o fi plăcut, totuși de dumneta, că doar erai tânăr și frumos. Nici acum, la nouăzeci și șase de ani, nu ești un om urât. Apoi erai și stătut pe acolo... Dumitale îți plăcea de ea, nu? Că prea ți-o rămas chipul ei în minte? - Îmi plăcea, da, dar nu îndrăzneam noi să ne apropiem de ele și să le propunem așa ceva. Ori și dacă am fi îndrăznit noi, nu îndrăzneau ele. Le era frică lor. Dacă o prindea pe vreuna că se-ncurcă cu prizonieri, aia nu mai vedea soarele. Tare stricți erau în privința asta. Încolo ele erau femei cumsecade, ne serveau cu mâncare, cu altceva... Poate și nouă nici nu ne mai trebuia, nu ne mai aduceam aminte de dragoste. Printre atâtea lacrimi de plâns și trudă. - Ai plâns mult acolo, așa-i? - Of, Doamne, of, Doamne, cât am plâns! Cât am plâns! Dar ca-n alea nouă zile de la început, alea ce le-am stat la Odessa, așa mult n-am mai plâns niciodată. Plâns-am, totuși, destul și prin lagăr... - Dar aia o fost singura scrisoare pe care ai trimis-o acasă, cu ajutorul femeii rusoaice, blonda aia frumoasă? - Nu. După un an de zile ne-o dat voie să scriem. Ne dădeau ei cărțile poștale. Acuma, în zece zile, venea răspunsul înapoi. Auzi tu! Și la prima i-o trebuit un an... Între timp rușii se purtau mai bine cu noi. Ne făceau și destulă politică. Aveu din ăia, cum le ziceau ei? Comisari politici. Ne făceau învățământ politic. Că ce bine-i în Uniunea Sovietică unde poporul este la putere. Dar noi vedeam pe acolo, prin satele lor, cum poporul muncea, cot la cot cu noi, de gândeai că și ei sunt prizonieri, și mureau de sărăcie., de lipsuri și de foame. Ziceau comisarii ăia că așa ar fi bine să fie și la noi, în România. Noi ne făceam cruce cu limba și ne gândeam. Să ne ferească bunul Dumnezeu de ăla bine. Până la urmă nu ne-o ferit. - În lagăr unde dormeați? Aveați paturi? - Nu, dormeam tot pe baloți, dar de bumbac de data asta. La lucru la bumbac se îngrămădeau toți să meargă. Bumbacul avea o sămânță pe care o mâncau ai noștri. - Vă mai și drogați cu ea. Nu era ca cea de mac? - Nu ne drogam. Dar era tare bună și sățioasă. Era ca uleiul. - Calendar aveați pe acolo? Știați în ce zi sunteți, când îs Paștile, când îi Crăciunul? - Era o biserică, o mănăstire, prin apropierea lagărului din Ivanovo. La biserica aia mergeau numai bătrâni. Duceau mâncare la călugări. Tineri nici nu prea aveu de unde să meargă, că muriseră pe front. După bătaia clopotelor știam că-i duminică ori ceva sărbătoare.

52

Poate Paștele sau Crăciunul. Că nu le mai sărbătoream... N-aveam calendar, ce calendar să avem. Nu știam când îi luni, când îi marți. - Și duminica vă duceau la lucru? - Ne duceau. Dar bănuiam când era duminică, bănuiam că era zi scurtă. Se lucrau numai cinci-șase ore. - Dar o bere, o țuică băut-ai cât ai stat pe acolo, în cei patru ani? - O singură dată, când am lucrat într-o fabrică de textile. Și aici, majoritatea celor care lucrau erau femei tinere... - Și, nici aici, nimic, nimic cu femeile? Dacă erau așa multe... tinere... Câte erau? - Sute și sute. Dar încăpeau ele acolo. Nu le aveam și nu ne aveau grija. V-am spus ce strict le țineau - Dar cu băutura cum a fost? - Un șofer din ăla care căra deșeuri, gunoaie, resturi din fabrică, mi-o zis într-o zi că mă plătește bine dacă îi arunc o bucată de postav pe geam. Că noi reparam betonul de pe sub războaiele de țesut, acolo printre rafturile cu suluri de postavuri.... Era foarte periculos așa ceva. Să furi din fabrică. Te împușcau pe loc! La poarta fabricii, paznicii aveau niște furcoaie, niște țepușe de fier cu care înțepau deșeurile să vadă dacă nu dau de postavuri. Unul, care nu era șofer, un civil, un muncitor acolo, o vrut să iasă pe poarta din spate, pe unde intrau trenuri în fabrică, unde paza nu era așa strictă. S-o învelit pe pielea goală cu mai multe bucăți de textile, s-o făcut așe mai gras, apoi și-o luat hainele peste, încercând să iasă pe poartă. Dar careva l-o pârât, până să ajungă la poartă, c-o furat. Paznicul l-o somat să stea, să-l controleze, să-l pipăie, să-l dezbrace. Omul o încercat să nu se oprească, să fugă și să scape. Paznicul ăla l-o pușcat pe loc... - Erau destui pârăcioși, informatori printre voi...!? - O, Doamne, da, cum să nu fie!? Nici nu știai cine te vede și te spune... - Până la urma datu-i-ai șoferului ăla pe geam bucata de postav? - Nu i-am dat nici o bucată. Că nu m-am apucat io să tai pe acolo, să mă vadă femeile ori careva și să mă spună. M-am uitat atent, în toate părțile, și când am văzut că nimeni nu mă bagă în seamă, am luat de pe raft un sul întreg de postav, l-am rezemat cu un capăt pe geam, apoi, scurt, l-am aruncat pe tot afară. Șoferul meu era cu camionul acolo. I-o făcut un culcuș de sârmă sub camion, lângă țeava de eșapament și l-o scos pe poartă. O fi avut postav de haine pentru el și tot neamul lui cât i-or fi fost zilele... După aia m-o căutat șoferul prin fabrică și mi-o dat niște bani, dar și o sticlă de vodcă. Doamne, că nu mai gustasem parcă niciodată în viață așe ceva. Îmi ardea măruntaiele. Dar n-am băut decât sărutam sticla cu buzele. „Măi, să nu mă îmbăt ori să prindă ăștia de veste c-am băut că era mare bai? „De unde ai așa ceva?”. Vai de mine! - Mai dat-ai și la vreun prieten, din vodca aia, să guste? - Ba. Câte un cartof, un miez de pită le mai dam, dar din vodcă ba. N-aveam încredere, da-mi părea și rău. Am tot băut io, tot câte un strop, în fiecare zi până am gătat-o. - Uite așa, mai mult cu rele decât cu bune, au trecut patru ani, nu-i așa, Moș Aurel? Dar cum v-au dat drumul, cum ați primit vestea că, gata, sunteți liberi, puteți pleca acasă? Cum și când s-a întâmplat asta? - Păi în 13 mai 1948 am ajuns eu acasă. Că data aia am ținut-o minte cât am trăit. Într-o zi ne-or chemat la Club. Că aveam Club în lagăr. Acolo ne țineau și lecțiile politice...

53

Or făcut adunare cu noi. Numai cu noi, românii. Mai erau acolo cu noi cehi, slovaci, unguri, care or mai rămas și de noi... - Și italieni parcă ne-ai spus...? - Nu. La italieni le-or dat drumul în patruzeci și cinci. Că așa or făcut ai lor armistițiul cu rușii. Or știut cum să-l facă. Rușii să elibereze toți prizonierii italieni. Dar ai noștri ce armistițiu or făcut....? - Ce v-au spus când v-au adunat la Club? - Ne-o spus că românii veți pleca, în curând, acasă. - V-ați bucurat tare...? - Dar cine i-o crezut? Unul a și zis, un ofițer român prizonier, o zis: „Degeaba că nu vă credem. Că de patru ani prin toate ziarele și pe la radio auzim că românii vor pleca, în curând, acasă și iacă, suntem tot aici. Și un copil, dacă îl întrebi pe drum, când vor pleca românii, zice: acum, acum. Dar uite că acumul ăla începe să fie niciodată. Nu mai putem crede”. - Rusul o zis: „Io vă spun că data de 1 aprilie (de păcălici!) nu vă mai prinde pe români aici”. Eram undeva prin februarie când ne-o adunat la Club să ne spună așa ceva. Mai înțelegeam și eu, de acum, câte ceva din ce se vorbea pe acolo, rusește. În patru ani învățasem unele lucruri. Din puținii bani câți primeam de la fabrică, 400 de ruble era întreținerea lagărului. Dar îți rămâneau și ție câteva ruble. Uite așa, leu cu leu, cum se zice la noi, rublă cu rublă pe la ei, am avut de mi-am cumpărat un dicționar ruskii-românskii-sloaskii. Așa că am cam înțeles ce ziceau. Și de data aia nu ne-or mințit. Nu ne-o mai prins întâi aprilie în lagăr. Ne-au dat foi de drum. Ne-au încărcat, iarăși, în trenuri bou-vagon. Trenuri numai pentru noi. Nu fiecare de capul lui. Brigada cutare la vagonul cutare. Până la Iași am avut chiar și santinele. Și de la Iași la Focșani. Acasă n-am ajuns așa curând. Pe drum am făcut tare mult. La Focșani ne-au ținut 15 zile în carantină. Apoi ne-au dat alte foi de drum, ne-or împărțit pe grupuri, pe diferite drumuri. Care unde spuneam că trebuie să coborâm. Noi, un grup am coborât la Micăsasa. Alții la Valea Lungă. Alții la Blaj. Peste tot prin țară. Care am coborât la Micăsasa am fost doi din Tăuni. Unul era din ăla de-o scăpat de-acolo, de la tăiat la lemne, cu ticălosul ăla de căpitan basarabean. O mai fost unu din Lodroman. Pe ăla l-or omorât unii anul trecut. Pe Culița Mutului. O fost cioban și l-or omorât unii care-i furau din oi. Ori nu știu ce- or avut de împărțit. O scăpat din Rusia, n-o murit pe-acolo și l-or omorât hoherii aici. - Dar ai dumitale, careva de acasă, știau că vii? Te-o așteptat cineva la gară la Micăsasa? - Ai mei nu știau că vin. Că n-am mai apucat să le scriu. Și nici n-am fost sigur. N-am crezut că ne dau drumul. M-or văzut numai oamenii care erau la lucru pe hotar. S-o dus vestea din om în om. Nu știu cum o aflat fratele meu de mi-o venit în cale. - Ce-o zis fratele matale, surorile, părinții? Te mai recunoșteau? - Aveam două surori și încă trei frați. C-am fost șase. Toți trăiesc și acum. Numai o soră o murit acum vreo doi ani. Ce-or zis? Ce să zică? Mare bucurie. M-or băgat în casă. Mi- or pus un pahar de vin. Că nu mai gustasem de patru ani vinul. Nici un fel de vin. Și cât am păzit io să mi se coacă strugurii din via mea de la gurile Nistrului. Erau acolo țâța caprei, chipărați, tămâioși... Cine știe cine mi i-o fi cules!? Cine-o băut vinul din ei?. - Ce-ai făcut în lunile de după ce te-ai întors acasă? - După trei luni de zile m-am însurat. Mi se părea că-s cel mai bătrân fecior din sat. Aveam douăzeci și șapte de ani. M-am dus la joc, acolo, pe drum, pe marginea șanțului. Un țigan orb ne zicea cu fluierul. Eu am scos clarinetul dat de văru-meu. Știam și eu, încă de mic,

54 să zic cu fluierul. Adunătură. Plin de fete. Că feciori de unde? Leatul meu cam murise pe front. - Și-ai ales una, smucind-o urgent de nevastă? - Păi da, n-am lăsat-o să doarmă. Am trecut-o drumul la noi în curte. - Și ailaltă, Mărie, aia de dinainte de armată...? - Aia o rămas acolo, pe la Târnăveni, fostul Sân Martin. Am fost pe la ea atunci, după ce m-am întors. M-o luat cu vorbe... Că să mă mut și io la Târnăveni, să mă angajez pe acolo, c-o fi, c-o păți... - Deci te-o bătut gândul să părăsești satul, să uiți de Tăuni? - Nu. Nu m-o bătut deloc. Cum să-l las io pe tata cu vreo 200 de oi și 10 hectare de pământ? - Păi nu-i luase colectivul oile și pământul? Că erați cam chiaburi... - Colectivul s-o făcut foarte târziu la noi. Am fost ultimul sat de pe aici, de pe lângă Târnave, care ne-am scris. Nu ne-o putut lămuri nimeni. Până o vinit primarul Mediașului. Primar care se trăgea de-aci, de la noi, din sat. I-o adunat pe oameni și le-o spus. Sunteți ultimii. Toți s-or scris. Scrieți-vă și voi că oricum colectivul se face. Ori cu voi, ori fără voi, se face. S-o și făcut deja. Atunci tata o fost primul care s-o scris. Le-o dat oile și pământul... - O renunțat la chiaburie? - Da. Chiabur, așa i-or zis la tata. Dar el, lunecos. S-o înscris repede la partidul comunist. Ca și alții care or simpatizat înainte cu legionarii... Apoi tovarășii lui, șefii de partid de la Blaj, ar fi vrut să scape de el. Să-l bage la chiaburi, la legionari, mai știu io. Nu i-or mai cerut nici cotizația. I-or trimis o înștiințare să se prezinte acolo, la ei. „Rusu Aurel din Tăuni să se prezinte...”. Eu eram tot Rusu Aurel, ca tata. M-am prezentat io. Le-am spus că mă înscriu io în partid că io-s prizonier din Rusia și-am venit de acolo comunist gata făcut. Cât că nu-i aveam deloc la inimă pe comuniști după cum le văzusem viața pe-acolo, prin Rusia. Dar ce să-i faci? N-or îndrăznit să-mi zică nu. Nu s-or mai legat nici de tata, nici de mine, veci. Bunînțeles că până la urmă oile și pământul le-o dat tata „bucuros” la colectiv. Și io m-am angajat preceptor, adică de ăla cu strânsul dărilor, agent fiscal, la primăria din Valea Lungă. De acolo am ieșit la pensie. - Ai pensie bună? - Am două pensii, acum, după revoluție. Că mi-or dat și ca fost deportat care a suferit în Uniunea Sovietică. Iar aialaltă-i pentru că am fost angajat. - Cam la cât ajung împreună? - Cam la 30 de milioane vechi. - Să fii sănătos și să iei pensia asta încă mulți ani de acum înainte! Noi o să mai venim pe la dumneata, așa, pe la Paștile care urmează. Să ne mai povestești cum o fost cu comunismul, cu colectivizarea, cu viața dumitale atât de lungă și de interesantă... - Dacă mai apuc Paștile, în viață. Că am o hernie tare urâtă. Mă chinuie rău. Mai ales noaptea. Am vrut să mă operez. Am fost la doctorii din Blaj. Dar mi-or zis că dacă veneam mai acum 30 de ani... No, să trăiască ei atunci! Și lumea asta. Cât o vrea ea!

Dumitru Mălin

55

Tainul

- Cu ce ocazie în oraş? mă întreabă. Îi spun că i-am făcut o vizită unui prieten. Nilă mă lămureşte că de mai mult timp e om de afaceri. Deţine o reţea de farmacii. - Bravo, nu ştiam că ai asemenea abilităţi. Dar te felicit pentru că ştiu ce înseamnă în ziua de azi să fii întreprinzător român, să-ţi meargă afacerea şi să dormi liniştit cu capul pe pernă. - Cred că ai informaţii serioase, zice Nilă, dacă ai ajuns la aceste aprecieri. După ce isprăvesc treburile pentru care - A, răspund eu, nu mi-e indiferent în venisem în oraş, dau o raită prin centru să ce lume trăiesc. admir noua înfăţişare a spaţiilor stradale, - Ai dreptate. Eu mi-am dezvoltat primenirea faţadelor clădirilor, mulţimea reţeaua de farmacii în timp. Să ştii că am extinderilor comerciale, amenajate în afara învăţat din eşecurile altora. Să te pun în temă. clădirilor, căci pe aceste străzi circulaţia În primăvara lui 1991 a apărut în Guvern o vehiculelor este interzisă. E cald şi parcă m- funcţie de ministru secretar de stat însărcinat aş opri să beau o cafea în această ambianţă cu privatizarea la Ministerul Agriculturii şi ispititoare. Dar nu apuc să mă hotărăsc la Alimentaţiei. Iată, am zism, începe care masă cu umbrelă de soare să mă aşez privatizarea de care se tot aude. Atunci am când aud că sunt strigat de o voce realizat de ce din Guvernul constituit la necunoscută. Întorc capul şi numai ce-l văd sfârşitul lui iunie 1990 au dispărut o serie de pe Nilă, colegul meu de liceu. Nici că mă ministere de ramură ca cele al chimiei, aşteptam la aşa surpriză. Ne îmbrăţişăm, ne electrotehnicii, metalurgiei, petrolului, privim cu drag să compensăm anii mulţi de construcţiilor de maşini, geologiei, minelor, când nu ne-am văzut. Hotărâm să ne aşezăm lemnului, al industriei uşoare şi, lucru foarte la o masă şi comandăm două cafele. Sunt important, al comerţului exterior. Ce să mai aproape treizeci de ani de când nu ne-am vorbesc de etichetarea industriei româneşti ca văzut şi, sincer să fiu, apreciez faptul că Nilă morman de fiare vechi. m-a recunoscut în ciuda transformărilor - La vremea respectivă n-am dat fizice pe care le-am suferit în timp. importanţă... - Crezi că dacă ţi-ai lăsat chelie şi - Nici presa de toate culorile n-a mustaţă nu te recunoşteam? zice Nilă comentat mare lucru. S-a vorbit de făcându-mi cu ochiul. restructurări. Tot ce au patronat aceste Începem să depănăm amintiri sau, cum ministere, adică fabrici, uzine, a căzut în zice el, să ne punem CV-ul pe masă. A rămas sarcina unor ministere cu structură acelaşi de când îl ştiu, pus pe şotii. compozită, ca cel însărcinat cu activitatea

56 industrială şi comercială, ca cel pentru - În cele şase farmacii am douăzeci şi reformă, ca cel al resurselor şi industriei. opt de salariaţi. Ştii de ce m-am profilat pe Observi că industria e prezentă în două farmacii? Pentru că furnizorul e unul singur, ministere? Cred că au procedat aşa: ia tu firmă particulară, şi tot el asigură transportul metalurgia că iau eu geologia şi minele. În mărfii. toată economia naţională s-a instalat atunci o - Nu pot decât să te felicit, zic, ai avut mare îngrijorare, cu consecinţe greu de curaj, intuiţie, te-ai descurcat bine. imaginat. Unii au ştiut la ce se doreşte să se - La capitolul acesta, al afacerii ajungă şi au lucrat în consecinţă. Mai târziu propriu-zise, treburile merg bine. Necazul e s-a văzut. de altă natură. În fiecare săptămână am fiscul - Cu privatizarea la Ministerul pe capul meu. Se mută de la o farmacie la Agriculturii şi Alimentaţiei cum a fost? alta, doar de ar găsi ceva în neregulă ca să mă -Să-ţi explic. Întâi s-au scos la licitaţie ardă. spaţiile comerciale din cadrul întreprinderilor - Să fie vorba de cei care îţi fac Alimentara. Responsabilii de magazine concurenţă şi au relaţii pe undeva? Alimentara, dar şi alţi naivi, s-au aruncat la - Cine ştie şi cine îi cunoaşte? Atâta preţ, au licitat în prostie, fără să aibă doar că lângă o farmacie a mea mai apare habar de consecinţe. Cine avea dintre noi una. Dacă ar trăi patronii lor numai din atunci cunoştinţe de economie de piaţă? Cei vânzări treacă-meargă, dar sunt toată ziua cu care au vrut să păstreze specificul reclame la televiziuni. Acelea costă, nu magazinului a trebuit să umble ei după glumă. Păi să nu te întrebi de unde atâta marfă, adică să găsească furnizori, să aibă prosperitate pe ei? mijloace de transport, să negocieze leafa cu - Măi, Nilă, te-am reţinut din treabă... un contabil, cu un merceolog şi mai mulţi - Nici pomeneală. Ceva parcă-mi spune vânzători. Mulţi dintre aceşti noi patroni au că vor veni azi la farmacia din faţa noastră şi fost nevoiţi să compartimenteze spaţiile îi aştept ca să fiu de faţă. comerciale şi să le vândă la bucată, cum se Facem schimb de numere de telefon şi zice. Au crezut că mai scot ceva din pagubă. ne despărţim. Îi urez succes. Fii atent, îmi spune Nilă, toate magazinele - Din punctul acesta de vedere nu sunt astea mai mici de la parterul blocurilor au îngrijorat. Dar te pui cu ăştia? Parcă sunt trecut până acum prin mâna mai multor porniţi. Unii îi cred că umblă după tain... patroni. Vezi farmacia „Fiola” de vizavi? E a mea. Am cumpărat spaţiul de la al treilea Teodor Oancă patron de la privatizare. - Dacă ţi-ai lărgit reţeaua de farmacii înseamnă că ai toate motivele să fii mulţumit.

57

Mascarada formelor de lut

Fragment din romanul în curs de apariție

Stau minute în șir și tot îmi geometrizez existența. Îi analizez catetele, ipotenuzele, îi măsor gradele de tenacitate, îi verfic unghiurile proaspăt lăcuite, laturile puterii de a o conserva și de a reproiecta trecutul meu plumburiu. Am chiar malefice gânduri ale escaladării norilor de zăpadă ce îmi cern pe pereții goi din cavernă epiderme de singurătate. Am devenit oarecum maniacă de a mai urca încă o treaptă, apoi a traversa un pod de lirisme, apoi o altă burtă de macrou-rutină. De ce? Căci a te simți vasala întunericului nouă ani din viață nu e chiar o chestie funny... De ce ? Pentru că mereu dorești să fugi cu tălpile goale, să săruți în nopțile cu lună plină ușile deschise spre libertate... Deși evadez azi destul de des , după marea schimbare spațialo-pragmatică, arhitectura brațelor mele a devenit mată. Apuc instrumentele din jur și din interior cu un spirit hiperanalitic și cu o hiperluciditate maladivă. Apuc a vedea anormalitatea ființelor animaliere și umane, dincolo de normalitate. Corpul gestionează constant fiorii spinoși ai inside-ului și outside-ului existențial... De ce? Mereu se trece la palierele superioare ale perceperii spectacolului mundan. După ce treci printr-un divorț funny...mai poți vedea plușismul vieții sau grotescul din ea? Mai poți observa ca un lector inocent filele oamenilor sau ca un hermeneut, carcasele și substanțele concomitent? Privesc cu milă tinerii ce se ciugulesc prin parcuri, privesc copiii dincolo de jucăriile lor, le simt zâmbetele moi, caracterele de ciocolată neexpandată. Hărțile de ego zmângălesc abstract spumoasele oceane ale detaliului. Minuțiosul minutar al hazardului e doar o formă de lut ce absorbe ideea și o toarnă în forme spirtuoase. În depoul luciferic, locomotivele aburinde de narațiuni pulsează ambiguitatea onestă. Scrisul e ultima mea cale de a mai spinteca câte o burtă ingrată a vieții...Ce este viața? O multitudine de straturi senzoriale, auditive, olfactive, kinestezice cu vedete vizionare ce alterează rotulele prezentului sau dimpotrivă le alintă creativ prin cetățile frumosului. Cărțile nu se vând, precum trupurile nu se amanetează. Cărțile sunt identitățile, cărțile de vizită, etichetele sinelui. Sufletul nu se dăruiește, ci se împrumută. Nu se ia dobândă în nici unul dintre cazuri, doar bacșișuri mărunte de tinichea. Mereu căutam să încep prima frază, pentru că toate celelalte știam că vor curge de la sine ca niște gheizere pe pereții unei picturi rupestre mute. Tastele alunecau, se sincronizau cu emoțiile carcasei-om, sforăitorului-om, muzicalității-om, tehnologicului-om desacralizat. O mască hoinărind artistic prin subteranurile dealurilor. Masca: hominidul masculin, dealul: femeia. Ca într-un zbor invers, ochii și degetele cuprindeau arborii fără rădăcini ai corpurilor de bumbac. Mâinile erau aripile, nedorite de nimeni, corpul femeii, al unui singur bărbat, mânjit cu dulceața injuriilor dihotomice, cu cremele acrite ale mizerabilului său trup, deformat de ani, un trup de mascul uns de mocirlele propriilor doleanțe, de timp, de gălbenușurile aventurilor și adrenalinei din buzunarele propriei măști, al propriului nimic al propriului zero barat. Picurii de lumină, de apă, de vis clocoteau puternic precum o margarină pusă pe foc, precum un zahăr caramelizat și ars. Măștile căscau. Mințile ca niște talazuri zbuciumate clocoteau. (fragmente din romanul De ce să urâm bărbații)

Mihaela Dimitriu

58

Reverberţii lirice

Miron Manega - POEME

baltă sălbăticiţi în idealuri, noi sfidăm de sus, iluminaţi şi goi acest adânc împodobit barbar cu suliţi albe jinduind la har de-atâta moarte şi tăcere multă strigăm pierind şi nimeni nu ne-ascultă că-n marea lumii baltă mai există ce-ţi dă şi sufletul – o baltă mult mai tristă. tot aurul şi-apoi ţi-l ia... învinsul aprinde gâde focul, nu mai râde! Mai toarnă gaz, mai pune vreascuri – iertaţi-mi insolenţa de-a fi insul Doamne! ce-a pogorât peste noroi cu ninsul am mai trecut pe-aici. Priviţi-mi chipul, în lupanare moartea e gravidă el seamănă cu luna şi nisipul (rondel) eu sunt tăcerea voastră cea mai mare în lupanare moartea e gravidă ce-şi stinge setea-n bolovani de sare în bube tolănit renaşte Iov din tot ce-am vrut rămân o arahnidă mă recunoaşteţi? M-aţi mai frânt odată ce-i ţese doamnei sale visuri mov pe-aceeaşi cruce, cu aceeaşi roată chiar dacă nu iubesc mulţimea vidă cu care pregătiţi luminii stinsul. tot ce cuprind e cât un bungalov Sunt obstinarea candelei. Învinsul. în care moartea a rămas gravidă şi tolănit în bube arde Iov autodafé ai să-nţelegi acum că sub hlamidă ascund un prematur şi trist istov mai pune vreascuri gâde chiulangiu doar gura mea e uneori avidă nu vezi că-mi asfinţeşte jalnic rugul? să bea paharul bunului jidov. prin vechi haznale de batjocuri, burgul jumate ars m-o îngropa de viu În lupanare moartea e gravidă.

şi-mi vor rămâne singure însemne rânjind la cer, tichia şi marota pasăre fără picioare o, bolero, tango, cadril, gavota, vă părăsesc, de-acum dansez pe lemne! ochiul meu privind în sus mi l-a ars şi l-a răpus Aprinde gâde rugul, nu trişa trupul tău fără culoare, sau eşti şi tu în slujba altui gâde pasăre fără picioare! sau chiar acela eşti – drapat în toamne

59

şi-am rămas un pumn de humă fărădelege a lacrimii prelungind un amurg pârjolit de veri şi brumă şi de zborul tău ce doare, am găsit în nisipuri umbra Femeii pasăre fără picioare! şi pe mări în furtuni am zărit-o jucând euritmie a morţii, îşi strivea bazileii din lumină faci durere cu doar tremurul gleznei – ca lumina de şi din lacrimă tăcere blând şi te doare, şi te doare, pasăre fără picioare! fărădelege a lacrimii prelungind un amurg şi împietrire a fost, în uitare, tac şi eu – dar ce tăcere nesfârşită sau nu, colţuroasă ori lină, a minunilor stinghere bântuitu-mi-a veghea – decât somnul mai suptele, plânse de zare, mare pasăre fără picioare! şi m-au zidit, şi m-au sfărâmat cu blândeţe mai întâi o femeie, un şirag mai apoi dragoste în bernă şi în toate orbitu-m-a o aceeaşi sclipire de pe braţul de gheaţă la Femeii-de-Fum. în bernă părul tău, în bernă, e ultimul din care mor o lungime de lance ne desparte acum. cu fumul rânced din tavernă se duce ultimul cocor te sfâşie des, tăcut peregrin în bernă ochii tăi, în bernă, sunt ultimii care mă dor te sfâşie des, tăcut peregrin, o, strălucirea lor eternă această - de-atunci – ne-ngropată durere cu cât mai ternă-i umbra lor! încă trăind printre morţi exilat cu mâinile tale din cot retezate! în bernă sânii tăi, în bernă, sunt ultimii ce mă mai vor lentă-njunghiere piezişă, prin somn pe patul rece din cavernă şi condamnat să nu-ţi înţelegi întruparea ce dulce fu dogoarea lor! (te năşteai când sângele-ţi se zbătea şiroind) n-ai ochi de hienă să vezi pe-ntuneric rămâi aici, rămâi eternă că gâdea la toate şi-ascunde securea dacă mai poţi, dacă mai dor: în umbra şi-n inima ta. căderea vorbelor în bernă, ninsoarea lor, ninsoarea lor. osândă fata fără nume mai hămesi-vei aici, unde lumina se desparte de sine când timpului arde crepusculul turmele întru aceeaşi lumină pe care o am cântat fată frumoasă, care ţi-e numele? întunericului?

ţi se zbătea încleştat între pleoape răspunsul şi ochiul tău jumătate cenuşă, jumătate izvor dar ai tăcut – adânc ai tăcut – ca-n lacrimă se va face prin moarte vreuna din ele? plânsul! sau: ţipătul sfâşiind uterul lumii iată, ultima clipă mi-o scot de pe deget al întâiului născut cântec de slavă ultima frunză să ţi-o dărui nu preget te va izbăvi de cădere? dar spune-mi cât încă lumina nu-i stoarsă care ţi-e numele, fată frumoasă? ascultă! mugetul bucuriei înjunghiate - pentru a câta oară? - pe tipsia amurgului de ce însetatului fântânile-şi seacă răspunsul? se revarsă spre tine din toate oglinzile curat o, curat e-n lacrimă plânsul! ci nu ţi-e dat să te îneci încă!

60

transgresiuni până nu ispăşi-vei restul măririi păcatului mâinile tale vor mai gâtui albul hulubelor ce convertire, Doamne, ce urnire şi până când malul dinspre umbră al curgerii a blândelor Gorgone înspre chipuri, tale al neodihnei ochi se vinde mire nu va-nceta să se surpe flămândelor, imenselor nimicuri! vei mai zăbovi în mişcătoarea statornicie a nisipurilor! dar ce surpare, Doamne, ce surpare a albelor meduze înspre stele: adevăr, adevăr grăiesc umbrei: învinse ceruri spumegând pe mare, vei fi blestemul şi slava dintâi străpuns de lăncii – cerul gurii mele! a ultimei torţe. şi ce cădere, Doamne, ce cădere a lacremilor oarbe înspre lacuri, în apa lor cu nici un fel de mânuri mi se cere restul cetăţii – târfă-n bivuacuri! sunt prea adânci fântânile şi prea înveninată apa de cuvinte, ce îngeri subalterni mă ţin la vamă în labirintul formelor, nu bea să nu mă sting decât pe foste clape?, ferigile aducerii aminte! dar umbra mea de luturi se deshamă, ce desfrunzire, mamă, peste ape! ţi-ar fi de-ajuns un metru de curea ca să pluteşti uşor peste cuvinte dar şi atunci, desigur, te-ar durea sunt spaime în adâncul acestor dimineţi aducerile, aducerile-aminte... sunt spaime în adâncul acestor dimineţi sunt prea adânci cuvintele şi prea cu fluturi născând din căderi de stele ţâşnesc fântâni bolnave din cuvinte, nebun să alergi, să arzi, să îngheţi în apa lor desigur vei cădea în zăpezile răvăşite de ele! - penultimă aducere aminte. şi mâna Poetului printre gheţuri arzând fără putinţă de lacrimi, fără putinţă, mâinile fără putinţă, din lumină, spre mai pură lumină, sunt curmarea-n cuvinte a sângelui meu pe rând, sunt destămarea Tatălui în rugă fără chip, fără trup, doar fiinţă sunt desăvârşirea până la tăcere a cântecului sunt retezarea mâinii prin gest şi cântecul lebedei, şi elefanţii răscumpărându-şi fildeşul în taină sunt arderea ta fără de trup, îţi spuneam, Miron Manega alunecare mai presus de peşte a apei într-un loc unde zeii speranţei limpezindu-se-n prăpastia ochiului nu-şi ascund absenţa sub haină. sunt toate acestea şi încă ceva, îţi spuneam, atât doar să ştim, prin ce truc dar cuvintele mele n-ajunseseră gură, lumina e sabie-ncinsă şi cine-s nebunii eu eram răstignit în porunci incendiaţi în tăcerea unui templu de stuc eram una cu ele, eram Depărtarea, plăpânzi şi sublimi ca lăstunii! şi mâinile mele ah, mâinile mele, ce prunci răvăşind memoria lui Dumnezeu! sunt curmarea-n cuvinte a sângelui meu.

61

Cronici literare. Recenzii

Constantin Damian, Misterul din Valea Jidovului

Doctorul o istorie tumultuoasă, permanent completată Constantin de arealul unor legende străbune și încă Damian își nedezlegate. Într-un melanj de confesiuni și dezvăluie replici dialogate, narațiunea curge prin locuri prin cărțile sinuoase și destul de pitorești, oscilând între publicate o a zonele cu o civilizație urbană și intens doua îndelet- arondată realului, dar ajungând și în locuri nicire, dacă tăinuite, prin peșteri sau temple oculte, unde nu chiar o par a se fi desfășurat adevărate ritualuri pasiune. magice în cinstea zeiței Lilith. Valea Cunoscut la Jidovului constituie punctul-cheie de iradiere nivelul urbei a unor povești care de care mai insolite, dar prin implicarea și mai complicate, fiindcă efectele lor se profesională, socială și culturală, doctorul metamorfozează în blesteme greu de anihilat, Constantin Damian dedică, în ultimii ani, un după cum se va dovedi. De aceea, suspansul timp însemnat scrisului. Acest fapt este vădit și chiar caracterul detectivist al cărții este de numeroasele titluri editate și bine primite întreținut de relații incestuoase, de scene de public. Între acestea amintim: Moise și amoroase și legături imprevizibile, dar greu exodul evreilor din Egipt (2005), Călătorind de stăpânit chiar și de protagoniști. prin Terra Sebus (2010), Fluxul amintirilor Eroii principali ajung în anumite situații- (2012), Cavalerii de Műhlbach (trei cărți, limită și nu pot scăpa de un trecut himeric, 2014-2015), Trei zile și trei nopți (2015). oricât ar încerca să-l ocolească. Pe bună Dezvoltate în proximitatea unor teme dreptate, prefațatorul cărții, scriitorul Ioan generale, precum istoria, religia, călătoriile Kamla, amintește de ,,gheara necruțătoare a neconvenționale în timp și spațiu, dar și destinului”, readucând în prezent ,,imaginea legendele locului, aceste romane dezleagă, în lui Oedip căzut în hybris, de unde se cheie proprie, anumite întâmplări, dar și declanșează tragedia. Mobilul întregii acțiuni biografii, cu atât mai interesante cu cât sunt îl constituie căutarea unei inestimabile atinse de aripa unui destin misterios. comori ascunse în văgăunile muntoase din Misterul din Valea Jidovului (Sebeș, Valea Jidovului”, constând în monede de aur, 2017) este romanul recent ce vine să dar, mai ales, în coroana cu nestemate, confirme lejeritatea cu care autorul sigiliul și sceptrul de aur al Regelui Ștefan transgresează epoci întregi, țesând intrigi și cel Sfânt al Ungariei. Peste fundamentul personaje, pe care, treptat-treptat, le apropie istoric se suprapune ficțiunea bogată a de Transilvania natală, topos tainic, definit de autorului care antrenează un număr

62 impresionant de personaje într-o acțiune mai vechi sau mai noi, nu degeaba i se mai destul de complexă și arborescent spunea și Valea Diavolului. Pactul cu proza direcționată spre varii aspecte ale existenței. fantastică se face, în mod inerent, prin acest De aici, o anume dificultate a receptării, nucleu iradiant – peștera misterioasă – punte precum și o postmodernă implicare a de trecere spre un tărâm al ritualurilor păgâne cititorului în dezambiguizarea puzzle-lului ancestrale, spre o istorie și un timp învăluite narativ. în tenebrele unui Ev Mediu ahtiat de putere. Ritmul epic este antrenant și nu implică Iubirile incestuoase și căutările repetate ale răgaz, la această stare de asediu narativ unor comori ascunse par mai apropiate de contribuie, în mod esențial, dialogul, asociat lumea noastră, de filmele de acțiune cu cu diverse halouri imaginative sau chiar cu oameni care se împușcă prin hoteluri, în inserții ale unor episoade fantastice, cu încercarea de a rezolva o ecuație care mai rădăcini adânci în istorie. Această mult se complică. Aceste acțiuni și întâlniri dimensiune a romanului este contracarată de conspirative sporesc doza de suspans, ca și statutul foarte real al unor personaje plantele misterioase cu efecte halucinogene, principale, derulând acțiuni și experiențe cât dincolo de care narațiunea așază destinele se poate de adevărate. Este vorba aici de protagoniștilor pe un traseu nou și veridic. În odiseea biografică a doctorului Remus, trecut definitiv, viața învinge, Elisa îi va naște un prin toate fazele unei cariere medicale, dar și fiu lui Marius, iar medicul psiholog Dorian prin încercările erotice inerente vârstei. Ca și rămâne să dezlege și să înțeleagă rostul autorul, câțiva protagoniști (Remus, Dorian, acestui destin ciudat cu toate metamorfozele Bubi, Venera ș.a.) reprezintă lumea medicală, sale. de care se leagă numeroase scene În toate romanele sale, autorul dovedește reprezentative pentru climatul, terminologia statura unui prozator tenace, Constantin și viziunea adesea clinică, rațională asupra Damian fiind, înainte de toate, un creator de evenimentelor în derulare. În definitiv, intrigă aproape polițistă și un fin observator romanul confruntă două lumi, una pulsând al biografiilor pe care le urmărește cu răbdare din adâncuri reminiscențele unor religii și clinică și psihanalitică. Recurgând, totodată, credințe insolite, alta trăindu-și frenezia la tehnici epice complementare: simboluri (se biologică la suprafață, dar părând la fel de știe că grota e strâns legată de munte, iar atrasă de timpurile străvechi cu magia și muntele redă forma inimii), descrieri, pasaje gnosis-ul ei. romanțate, creatoare de fantasme, În definitiv, misterul din Valea Jidovului demonstrații de etică sau, alteori, viforoase vorbește despre tinerețe și iubire, balanța patimi, ocultism, notații aluzive, Constantin ritualică înclinând mai mult spre experiențele Damian redă în romanul Misterul din Valea fizicului decât ale metafizicului, spre o Jidovului un creuzet epic interesant prin materialitate care se contabilizează în infuzia de legendar autohton și dinamizarea posesiune și bani. Peștera-templu pare să fi planurilor narative. Misterioasa aventură a fost locul de desfășurare al unor orgii sexuale personajelor va atrage, cu siguranță, cât mai sau sacrificiale. Între mitic și mistic, mulți cititori. poveștile din Valea Jidovului întrețin Monica Grosu suspansul, atrăgând ca un magnet vizitatori

63

George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2017

Noi, românii, se vede treaba, suntem condamnaţi la dor. Pe care musai să ni-1 ducem ca pe o cruce. Şi atât de mult dor va fi trebuit să poarte în sine părintele profesor George Remete, de va fi ales, iată, să „plătească cu atâtea insomnii în faţa foii de hârtie”, tocmai spre a „salva” şi desluşi din misterul creaţiei şi din consecinţele păcatului adamic, iubirea lui Dumnezeu şi suferinţa omului, dinaintea acelora care, din prea multă vorbărie, uită ceea ce este esenţial: să tacă, tocmai pentru că „tăcerea, dacă nu micşorează răul, nu face nimic pentru a-l spori”. Aşadar, ne putem socoti liniştiţi şi pentru faptul că încă o dată teologul dogmelor (urmaş adică întru competenţă, pertinenţă, subtilitate, creativitate, serenitate, docenţă teologică interdisciplinară; bucurie şi smerire, fidelitate şi autenticitate pastoral-liturgice; freamăt şi dor misionare; spontaneitate, fermitate şi claritate în comunicare, al părintelui Dumitru Stăniloae) este consecvent cu sine şi cu firul roşu, subliminal, al învăţăturii christice – paradoxul. Tocmai, pentru că doar aleşilor întru inteligenţă, Dumnezeu le conferă dreptul (şi preeminenţa) de a „împinge paradoxul cât de departe, tocmai spre a spulbera mediocritatea şi ternul unei armonii fără opinii”, a unei „armonii plicticoase şi stagnante;”: pentru că, una este polemica şi paradoxul care angajează o cauză, şi alta este ofensiva şi lupta culisierilor şi a acelora care abia aşteaptă ca „învingătorii să-şi şteargă urmele sudorii”, spre a li se înfăţişa, drept fideli. În viaţă nu putem să nu privim răul şi urâtul, fără să ne crispăm; chiar şi pentru faptul că şi unul şi altul degradează în om chipul şi-l forţează să abandoneze inocenţa solitudinii, „şi- l tăvălesc în banalitate şi-l despoaie de orice nobleţe”. Părintele profesor, George Remete, a scris şi publicat, iată, o carte care, din perspectiva celor spuse mai sus, este una a esenţelor. Este, în literatura de specialitate, scrierea unică reușind, în pagini nu tocmai multe, să desluşească cele două condiţii (în carte se vorbeşte de trei) deasupra cărora timpul şi spaţiul, soarele şi stelele şi luna, cerul şi pământul şi mirabilul şi naturalul şi ceea ce este dincolo de „porţile ferecate ale zeilor” şi curiozitatea şi tupeul profanului stau încă uluite: suferinţa omului postadamic (postparadisiac) şi iubirea (dintotdeauna) a lui Dumnezeu”. Or, tot ceea ce a produs de excepţie, minunat, celebru, nemaipomenit, încântător, bun, magic, măreţ, în grup ori în singurătate, realist sau figurativ mintea omenească, conduce la nostalgia după „perfecţiunea” şi fericirea naturii umane edenice (de unde rezultă inechivoc că, în afara raiului, omul este esenţialmente în suferinţă - tocmai, pentru că şi-a tăiat singur „craca” care-1 ţinea în proximitatea lui Dumnezeu, lângă şi în iubirea desăvârşită); şi la invocarea, implorarea, căutarea, cântarea, imaginarea, plângerea, dorirea, sporirea şi (re)câştigarea iubirii lui Dumnezeu; este, dacă vreţi, răspunsul, atitudinea, poziţia şi depoziţia faţă de deruta

64 teleologică, faţă de criza de identitate, cu care se confruntă omul postadamic şi faţă de cauza avatarurilor acestuia în re-descoperirea şi redefinirea scopului vieţii. Tocmai, pentru că odată scos din rai, inima omului s-a umplut de nelinişte şi ură, pe atât, pe cât era înainte plină de pace şi iubire. Tocmai, pentru că, pentru a trăi, inima trebuie hrănită fără încetare; or, hrana inimii este chiar starea, condiţia, iubirea, comoara, dorul, ura, suferinţa, bucuria, pacea, visul, speranţa, căldura, sfâşierea, ambiţia, rătăcirea, risipirea, lacrima şi întoarcerea omului (...) Tocmai pentru că, în urma părăsirii raiului, cerul şi pământul suferă (pământul, pe unii dintre noi, nesuportând a ne mai răbda, de asemenea); suferă timpul, şi ziua şi noaptea; suferă şi soarele, fiind nevoit să roşească seara, de câte vede ziua; şi suferă luna şi stelele care, iată, nu mai pot depăşi starea de sfială şi adesea se frâng şi cad, cu fiecare suferinţă fatală; şi suferă istoria, de-atâta sânge şi-atâtea lacrimi, cu care se scrie (...) Către Dumnezeul unic, către iubirea care pe toate le înţelege şi iartă şi rabdă, se- ndreaptă, tot mai sesizabil, omul suferinţei, omul nostalgiei, omul „zeităţilor lascive”, omul spectacolelor sângeroase, omul venit în fire, omul cuminţeniei, omul sleit de rău, eşapat parcă instantaneu din protoistorie şi arhaicul de sub incidenţa idolatriei şi foarte repede vămuit de postmodemism. Omul suferind de ficţiune, de o viaţă dezmembrată, dezarticulată, omul în stare din nou să viseze şi să vibreze, în stare să se întrebe, culmea, de condiţia şi de cântecul cucului, de suferinţa şi tragismul Eminescu(lui) , în stare să se emoţioneze. Tocmai, pentru că de la Dumnezeul Unic vine absolutul de iubire, din descoperire, din întrupare, din jertfă, din înviere; absolut care „a intrat total şi definitiv în Istorie”; şi de atunci, şi suferinţa devine conştiinţă, ca şi păcatul, ca şi dorul, ca şi credinţa. Şi aşa: „ca pe o presimţire, ca pe un avertisment al lui Dumnezeu”, omul simte că fără suferinţa asumată, între el şi Creator se interpune spiritual altă iubire (cea pentru care şi cu care l-a „înşelat” pe Dumnezeu); şi aşa, conştiinţa lui, de o devastatoare sfâşiere, dar „blândă vrajă de iubire”, şi dureroasă strângere de inimă şi de dorinţă, dă ghes lacrimilor de pocăinţă, lacrimi de aur şi înger, peste sordidul de până atunci - şi se abandonează absolutului de iubire. Şi aşa, om şi suferinţă se refugiază în Dumnezeu, ca-ntr-un „port al salvării”. Şi pentru că suferinţei i-a fost dat (îi este dat) să fie pentru om o descărcare a sufletului, o jertfa de expiere, o binecuvântare, iubirea lui Dumnezeu va plânge şi pentru el, cu toată solemna şi inefabila bucurie a salvării (...) Şi pentru a da, totuşi, consistenţă şi rost intervenţiei noastre, şi pentru a fi siguri de determinarea cititorului şi pentru a nu face să sufere zadarnic buna cuviinţă, finalmente vom lăsa autorul să vorbească: „înţelesul suferinţei şi realitatea iubirii lui Dumnezeu se pot descoperi însă dacă ajungem să realizăm că iubirea, ca esenţă a fiinţei, este o comunicare în tăcere; adâncimea, totalitatea şi supremul iubirii nu le dă cuvântul ci tăcerea; marile acte ale fiinţei, primele şi ultimele adevăruri şi lucruri ale ei sunt acte ale tăcerii; prin urmare, trebuie să învăţăm că tăcerea lui Dumnezeu faţă de suferinţa umană nu este absenţă, ci iubire, compasiune şi lucrare în tăcere”; asta, pentru că toate suferinţele (po)căinţele şi iubirile sunt (şi) „fructele amare ale faptelor noastre, fără consumarea cărora conştiinţa nu se poate deschide către cer” (…) Tocmai de aceea, autorul, responsabil cum îl ştim, nu şi-a îngăduit să se statueze dincolo de destinul şi de suferinţa Neamului său; iar cuvintele cărţii, grefate peste rănile deschise şi dorurile închise ale Poporului Român al lui Dumnezeu, prefac dumnezeieşte în iubire această suferinţă...

Pr. Iosif Zoica

65

VISTIAN GOIA – ROMÂNII ȘI MORALITATEA LOR Editura Școala Ardeleană, 2017

Ce bine le stă seniorilor când nu se lasă copleșiți de vârstă! Chiar dacă, trupește, le mai scârțâie lor una-alta, își conservă, în schimb, tinerețea sufletească intactă, ca și cum ar simți că mai au încă o viață în față. La Cluj, din fericire, trăiesc mulți asemenea oameni de ispravă, intelectuali pur-sânge, care se află, în continuare, printre animatorii vieții academice. Între ei, și profesorul Vistian Goia. După ce s-a pensionat, eliberat de obligațiile de catedră, a pus atâta râvnă în a-și rotunji opera, că a ajuns la a 9-a carte în ultimii zece ani. Memorialistică, literatură de călătorii, istorie și critică literară, în continuarea unor mai vechi preocupări de cercetare ale sale. Românii și moralitatea lor este o carte de eseuri pe o temă extrem de generoasă. La prima vedere, te-ai aștepta să întâlnești în ea niște însemnări docte pe marginea unui subiect grav. Nu oricine s-ar încumeta să-l abordeze. E greu de cuprins obiectiv și numai moralitatea unei persoane, darămite a unui popor. S-au făcut câteva încercări în cultura noastră (Simion Mehedinți, C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu, M.Ralea, Lucian Blaga), dar ele mai mult întăresc în convingerea că subiectul este foarte dificil de cuprins în toată complexitatea sa. Parcă pentru a ne domoli suspiciunea, autorul își prefațează singur cartea, notând câteva observații lămuritoare. Printre altele, se întreabă dacă românii de azi mai au particularitățile psihice și morale pe care le-au pus în evidență elitele noastre în trecut ? Dacă nu cumva „...pe unii compatrioți i-au cuprins lenea, invidia, tentația îmbogățirii pe orice cale și cu orice preț?” Așadar, cititorul e invitat să urmărească și note pe marginea unor studii docte ale înaintașilor pe tema enunțată, dar și observații proprii asupra evoluției stării de lucruri până în zilele noastre. Cu alte cuvinte, două oglinzi paralele, cea a moralității românești în trecut, prin evocarea unor personalități și situații istorice covârșitoare, și cea a moralității noastre de azi, când iar trăim frenetic o prelungită epocă de tranziție. Eseurile sunt grupate în două părți : Trăsături morale ale românilor ( Încercare de portret) și Mentalități și conduite morale de-a lungul vremii. Toate sunt structurate asemănător. Mai întâi e definit și caracterizat conceptul, după care se dezvoltă argumentația istorică pentru aplicarea lui la psihologia poporului român. Autorul nu se erijează atât în psiholog, cât în istoric, de aceea invocarea faptelor copleșește intenția analitică. Dintr-un amplu și variat tablou al trăsăturilor morale identificate ca aparținând românilor, Vistian Goia se oprește numai la câteva, cele la îndemâna cititorului curent. Vorbește despre omenie, ca un titlu de mândrie al nostru, despre felul de-a se manifesta al sufletului românesc, despre inteligența ori prostia românească, despre caracterul noastru ca neam, despre seriozitatea, sentimentul singurătății, mânia, modestia, mitocănia, parvenitismul, rușinea și nerușinea, revolta la români. După cum se vede, sunt avute în vedere și virtuțile, și viciile noastre. Tocmai pentru că este un bun român, Vistian Goia nu-i pornit nici să idealizeze , nici să blameze, ci să rostească adevăruri, după cum le-a cules din cărțile înaintașilor sau a ajuns la ele prin observații proprii. Fiecare eseu e bine argumentat, cu fapte preluate din studii de specialitate ori din literatură, dublate de fiecare dată cu observațiile sale. Sunt invocate, în sprijinul demonstrației, personalități cunoscute ale culturii noastre. Scriitori, precum I. Heliade Rădulescu, C. Negruzzi, Al. Odobescu, N.Filimon, M. Eminescu, I.L.Caragiale, B.P.Hasdeu, Duiliu Zamfirescu, C.Hogaș, L.Rebreanu... ; istorici (M. Kogălniceanu, N.Iorga, Vasile Pârvan, David Prodan...); filozofi și psihologi (Simion Mehedinți, C.Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu, L.Blaga, M.Ralea, Nae Ionescu, M. Eliade, N. Mărgineanu...); oameni politici și diplomați ( P.P.Carp, Barbu Catargiu, I.C.Brătianu, Ioan Rațiu, Ionel I.C.Brătianiu, Take Ionescu, Spiru Haret, Nicolae Titulescu...). Autorul se mișcă lejer și printre personalități, și printre evenimente, mai ales când e vorba de perioade de tranziție din istoria noastră. Ca să-și întărească argumentația, uneori coboară în timp până la înțelepții Antichității (Plutarh, Teofrast, Ovidiu, Seneca) și ține seama , la fiecare pas, de înțelepciunea populară, pe care , ca mulți dintre noi, o cunoaște, de copil, de acasă. Nu prea mult diferite ca structură sunt eseurile din a doua parte a volumului, doar că, de această dată, se insistă mai puțin pe definirea conceptelor, spre a rezerva spațiu mai larg argumentării și aducerii observațiilor în actualitate. În felul acesta, nu le este diminuată profunzimea, în schimb capătă mai multă vioiciune. Vistian Goia are, deopotrivă, simț critic și umor, calități bine puse în evidență, în cele mai

66 multe situații. Și spiritu-i moralist e mai bine marcat când vorbește despre „mentalități și conduite morale”, chiar dacă face efortul să și-l domolească, pentru a nu părea deformație profesională. Autorul, în general, nu-i mulțumit de starea națiunii din zilele noastre. Și asta, pentru că ne lipsesc elitele. Mai mereu „românii au avut elite atașate idealurilor și simțămintelor” lor, „călăuzindu-le pașii necesari și potriviți vremurilor pe care le trăiau”. (Unde ne sunt elitele ?). Și are de unde cita copios, în acest sens. Cum nu întrezărește, astăzi, personalități cât de cât de anvergura înaintașilor, nu-i rămâne decât să spere că va apare, totuși, o nouă generație care să ridice din sânul ei și elitele așteptate. Îl preocupă și condiția familiei în societatea de azi, având în vedere că până nu demult românii au avut un cult al acesteia. Și iarăși găsește ușor prin ce să argumenteze. Din păcate, în zilele noastre lucrurile nu mai stau la fel. Adeseori, relațiile dintre soți, sub presiunea multor conjuncturi se deteriorizează din te miri ce. Ca un înțelept sadea, valorificându-și experiența de-o viață, el întocmește un breviar de practică conjugală, pentru aplanarea conflictelor care pot apărea. Socotindu-l nu numai util, ci și simpatic, simțim nevoia să-l popularizăm. Deci câteva procedee „diplomatice” la îndemâna soțiilor : Primul, așa-numitul procedeu sandviș ( replica întru corecție intercalată între două felii laudative). Următoarele :procedeul puzzle; procedeul sării (mai bine spus, a săratului); procedeul exprimării impersonale, în locul celei cu adresă. (Familia modernă în...derivă ?!). Înainte să devină bun obștesc, socotim că ar trebui brevetate, pentru că nu se indică nici o sursă din care să fi fost luate. Asta, așa, ca s-o mai dăm și spre glumă, căci, altfel, meditația la care suntem invitați este foarte serioasă. Observații pertinente se fac și pe marginea conflictului dintre generații în societatea românească de-a lungul timpului, invocându-se atitudinile polemice, pe această temă, ale lui M.Eminescu, P.P.Carp, Take Ionescu și Nae Ionescu. Spirit tonic, Vistian Goia este tentat, oarecum paradoxal, să acorde mai mult credit tinereții, care s-a dovedit întotdeauna mai bine conectată la ideea de progres. (Conflictul dintre generații :înțelepciunea bătrânilor și nonconformismul tinerilor). Parcă în răspăr cu ideea de globarizare, atât de în vogă astăzi, autorul este obsedat și de manifestările românismului, ca expresie ideologică, în cultura noastră. Conceptul „a pâlpâit”, după expresia sa, încă la cronicari, a prins viață prin coifeii Școlii Ardelene și-a devenit o idee-forță la pașoptiști. Doi cărturari, mai târziu, au aprofundat conceptul, încetățenindu-l definitiv. E vorba de B.P.Hasdeu, care a întemeiat o societate culturală „Românismul”, organizând multe acțiuni pentru menținerea trează a conștiinței naționale, și de C.Rădulescu-Motru, psiholog și filozof, care a scris câteva studii pe această temă (Românismul ; Despre românism). Dar nu numai ei. L.Blaga, G.Călinescu, M.Ralea, chiar dacă nu au preluat conceptul, l-au nuanțat prin studii de referință. (Românismul contemporan și cel de altă dată ). Oarecum în completarea acestui eseu, într-altul (Românism și europenism. Două concepte antinomice ?), Vistian Goia pune degetul pe rană, întrebându-se dacă astăzi mai avem intelectualii de elită care să- și asume ideea românismului și s-o inducă politicienilor ? Pare destul de sceptic, cum simt cei mai mulți dintre conaționali. Și ca volumul să se încheie pe pofta inimii sale de ardelean neaoș, nu putea rămâne insensibil la Spiritul transilvan și moralitatea românească. Nu spune multe lucruri noi, dar le spune apăsat, cu orgoliul său de blăjean veritabil. Sună de-a dreptul poematic caracterizarea pe care o face tipologiei cărturarului transilvan, călit în lupta pentru drepturile naționale, pe care a trebuit să o poarte cu atâta dârzenie. Îi remarcă gravitatea, tenacitatea, intransigența, aspirația spre erudiție, ținuta morală ireproșabilă. Și toate personalitățile pe care le evocă susțin, prin ce-au intreprins, acest model. De la una dintre ele, cea a lui Ioan Maiorescu, tatăl marelui critic junimist, preia o sintagmă deosebit de expresivă, fierbințeala patriotică, folosită ca laitmotiv în ultimul eseu al cărții. Ajuns „inspector al Școalei Centrale din Craiova, profesor de istorie universală și de stil național”, ardeleanul format în atmosfera școlilor Blajului constata că dascălilor de peste munți din acea vreme le lipsea „conștiința și fierbințeala patriotică”. Acțiunea lui, dar și a altor dascăli ardeleni, începând cu Gh. Lazăr, în sensul acesta s-a orientat, cu mare folos, după cum au demonstrat desfășurările politice de mai târziu. Fără această fierbințeală generalizată, nu am fi ajuns să împlinim idealul Marii Uniri. Dar ea, oare, mai există la oamenii politici de astăzi ? Ori s-a degradat într-o fierbințeală partinică fără leac ?Este ultima întrebare gravă a autorului, căreia nu e greu să i se găsească răspuns. El apelează, după cum se poate observa, și la câteva mijloace gazetărești pentru a-și expune observațiile, ca impactul lor asupra cititorilor de rând să fie mai puternic. În toate eseurile, și-a respectat condiția de istoric și pe cea de profesor, dar mai mult decât a-și etala erudiția, a fost preocupat să comunice pe înțelesul unui public cât mai larg. Stilul colocvial adoptat era cel mai în măsură să-i împlinească intențiile. Știu seniorii ce li se potrivește ca să-și păstreze locul pe scenă. IULIU PÂRVU

67

Patima cuvintelor şi împătimiţi etimologi

Quintus Horaţius Flacus, în Epistola către Pisoni exprima un mare adevăr, afirmând că, precum frunzele arborilor sunt şi cuvintele, care ne fac să vibrăm, să înţelegem gândurile celor din jur, să trăim la cerinţele vremurilor, transformându-se treptat, modificându-şi forma, primenindu-şi structurile, pierzându-se apoi în marea timpului. Şi totuşi, există mulţi împătimiţi ai acestor cotite căi, care scormonesc în trecutul vorbirii, căutând formele iniţiale sau noianul de schimbări ale cuvintelor, care, fie că dispar odată cu vorbitorii, fie că se schimbă, încât nu le mai recunoaştem începuturile. Spre a mă convinge de originile mai puţin cunoscute ale numelui meu, la recenta revedere a absolvenţilor Facultăţii de Filologie – Cluj-Napoca, promoţia 1965, colegul Dumitru Loşonţi (doctor în filologie, cercetător ştiinţific principal I la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române) mi-a oferit interesanta sa carte „Certitudini şi ipoteze etimologice” (apărută la Editura Academiei Române, în colecţia Etymologica, sub egida Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” ), în care mi-am descoperit rădăcinile numelui. Aşa am aflat detalii despre trudnicia lui Dumitru de-a lungul anilor, când şi-a urmat chemarea, investigând curiozităţi în aridul compartiment al etimologiei cuvintelor limbii române (ramură a lingvisticii care se ocupă cu descoperirea formei sonore originare a înţelesului primar şi cu istoria cuvintelor). Preocupat încă din anii studenţiei de clarificarea sensului şi modificării unor cuvinte, înţelegând afirmaţia lui Miron Costin că prin limbă noi demonstrăm „iscusita oglindă a minţii omeneşti”, absolventul Facultăţii de Filologie (Universitatea Babeş-Bolyai - Cluj ) şi-a sistematizat rezultatul explorărilor lingvistice în lucrarea de diplomă „ Graiul din Bonţida”, localitatea natală care i-a deschis, din frageda pruncie, porţile înspre înţelegerea subtilei „poveşti a cuvintelor”, care i-au legănat copilăria, adolescenţa şi maturitatea. Pregătit în cei cinci ani de studiu cu abilităţile filologului, Dumitru Loşonţi a investigat miraculoasa lume a cuvintelor limbii noastre, reconstituind prototipul, chiar şi pentru elementele mai greu recunoscute din cauza tranformărilor fonetice şi semantice. De un real folos i-a fost perioada (1978 – 1982 şi 1994 – 1999), când a funcţionat ca lector de limba română la Universitatea din Torino (Italia), publicând atunci volumul Folclore letterario romeno, Torino, 1981 (în colaborare cu Marco Cugno). Fiindcă a iniţiat şi a condus timp de 10 ani lucrările la Tezaurul toponimic al României, Transilvania, a finalizat multe concluzii ale cercetărilor întreprinse în lucrarea Atlasul lingvistic român pe regiuni – Transilvania, vol. I, distins cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române. A continuat cu vol. II, apărut în 1997, cu vol. III, apărut în anul 2002 şi cu vol. IV, apărut în anul 2006 (toate în colaborare cu Grigore Rusu şi Viorel Bidian). Împătimitul explorator în acest domeniu arid al lingvisticii a publicat în anul 2000 vol. Toponime româneşti care descriu forme de relief, în 2001, Soluţii şi sugestii etimologice, iar în anul 2006 vol. Transilvania. Valea Hăşdăţii (în colaborare cu Sabin Vlad). După cum mărturiseşte în prefaţa cărţii asupra căreia vom insista (Certitudini şi ipoteze etimologice), autorul grupează contribuţii în mare parte inedite, „consacrate în întregime unor cuvinte regionale rămase cu etimologie necunoscută, greşit explicate sau neînregistrate în lucrările de până acum”. Precizările privind Sigle şi abrevieri bibliografice, de la începutul lucrării, aduc interesante

68 clarificări, utile specialiştilor, dar şi tuturor celor interesaţi de aria largă a bibliografiei consultate şi amintite de autor, iar paginile cu Alte abrevieri demonstrează responsabilitatea lingvistului de a oferi explicaţii celor care urmăresc aventura cuvintelor de-a lungul vremii. Notele etimologice de mare diversitate, structurate în ordine alfabetică, conţinând variantele lingvistice scrise cu litere boldite ( HUBURĂ, HULUBĂ, A SE HULUBI, HUMBĂ, HURUBĂTURĂ), demonstrează seriozitatea parcurgerii bibliografiei, dar şi imensa muncă de investigare a împătimitului cecetător, puterea de sistematizare a informaţiilor culese pe parcurs, cu evidenta competenţă a specialistului. În multe situaţii, cu profesionalism, autorul sesizează unele inadvertenţe, încercând discret corectarea erorii, precum la cuvântul „DUCUŢA’ iute, repede’ - un adverb atestat în sintagma a se duce ducuţa’ a o lua iute din loc, a merge repede’ ( Săpata de Sus AG: Udrescu GL). A fost reţinut în MDA şi derivat de la a se duce, cu suf. –uţă. Tot aici, scăpându-se din vedere că adverbul este parte de vorbire neflexibilă, apare menţiunea că pluralul este necunoscut. De apreciat sunt exemplificările aduse de Dumitru Loşonţi din zona natală, demonstrând, prin textul comunicat, sfera lingvistică a etimonului: „ Fuguţa ne este familiar din Bonţida ...Se întâlneşte în limbajul afectiv obişnuit cu copiii sau în relatările despre ei: Dragul mamii, du-te fuguţa până la mătuşa Ană. Şi o mers săracul copil tă (- tot) fuguţa, tă fuguţa, până a ajuns pe hotar la tată-so”. Uneori, autorul precizează numele informatorului, precum la p.97, unde : „Profesorul Valeriu Literat din Luţa BV precizează că „gunoaie, resturi de iarbă, paie, pleavă, aşchii din curte, din grădină, toate amestecate se cheamă gorgotiş”, adăugând că a auzit „şi pronunţarea de grohotiş”. În capitolul Etimologii puşcariene controversate (I), autorul lansează variante şi puncte de vedere diferite despre unele cuvinte, în viziunea unor personalităţi ale lingvisticii, precum Al. Graur, N. Drăganu, Theodor Hristea, Fulvia Ciobanu etc. Argumentele menţionate profesionist de către autor aduc precizări interesante privitoare la opiniile unora sau ale altora dintre specialiştii etimologi, precum în explicaţiile următoare: „Adjectivul fumur înseamnă fumuriu şi circulă în Muntenia, Oltenia, Banat şi Transilvania. După Sextil Puşcariu, care l-a întâlnit în Ţara Oltului, provine ... din cuvântul latin neatestat *fumulus, rezultat din fumidus...” Theodor Hristea se îndoieşte de această ipoteză, considerînd că fumuriu s-ar fi format direct de la fum. Dumitru Loşonţi preia ideea, insistând pe analogia cu alte adjective derivate cu sufixul -iu : alburiu, albăstriu, dulciu etc., precizând argumentat că: „Fără îndoială că soluţiile etimologice ale lui Sextil Puşcariu pentru ambele cuvinte sunt juste” (p. 148). Interesant este şi capitolul Creaţii româneşti sau cuvinte moştenite ?, în care autorul insistă pe importanţa datelor oferite de toponimie în clarificarea unor etimologii incerte. În acest sens, purcăreaţă, purcăreţ sau văcăreaţă, văcăreţ aduc o serie de informaţii toponimice interesante, unele asocieri lingvistice excedând chiar graniţele ţării, contribuind la soluţionarea unor nelămuriri şi ambiguităţi. Indicele de autori confirmă temeinica documentare a scriitorului, pasionat de investigaţiile de amploare care să clarifice aspecte etimologice interesante despre originea, tranformările şi evoluţia unor cuvinte din limba română. Indicele de cuvinte „cuprinde cuvintele care au fost discutate din punct de vedere etimologic sau care prezintă interes lexicografic”. Cele două hărţi de la sfârşitul cărţii, contribuie la clarificarea unor puncte de vedere susţinute pe parcurs, fie din Atlasul lingvistic român pe regiuni – Transilvania ( Harta nr. 1), fie a ariilor lingvistice ale celor patru dialecte (dacoromân – cu graiurile zonale, aromân, istroromân şi meglenoromân - Harta nr. 2). Ceea ce se impune ca o concluzie pentru lexicografi, în vederea păstrării nemutilate a „comorii noastre lexicale”, Dumitru Loşonţi formulează cu clară viziune didactică, recomandând verificarea atentă a surselor tuturor formelor şi sensurilor cuvintelor, colaborarea cu dialectologi cu experienţă, spre a nu crea forme de plural, când nu apar în surse, a nu indica accentul dacă nu apare în informaţie, a nu specifica genul sau numărul cuvintelor când nu rezultă din documentaţie şi nici a nu crea substantive sau adjctive de la verbe, chiar dacă ele ar trebui să existe în limbă. Deşi este o lucrare cu cert caracter ştiinţific, cartea „Certitudini şi ipoteze etimologice” a lui Dumitru Loşonţi trezeşte interesul tuturor vorbitorilor limbii române, prin forma atrăgătoare şi convingătoare a unor aspecte ale limbii, în care ne regăsim şi ne recunoaştem.

Livia Fumurescu

69

Anastasia Ambul-Balmuș, Îndemn spre neuitare, pagini din istoria Basarabiei, 1940-1949, Editura Dorința, Cimișlia- Ploiești, 2016, 272 pagini.

Cartea doamnei Anastasia Ambul- Balmuș, Indemn spre neuitare..., prefațată de profesorul Constantin Manolache, are o valoare documentară deosebită și reprezintă, conform spuselor acestuia, o selecție și o condensare a materialului din manuscris,ceea ce subliniază, în plus, efortul deosebit al autoarei. Însemnările despre localitatea Cimișlia, despre autoarea cărții și, mai ales, despre carte, precum și cuvintele autoarei deschid o fereastră spre conținutul dens al lucrării, bazat pe o documentare serioasă, dar și pe emoția pe care o transmite autoarea ai cărei înaintași își au originea în locurile de dincolo de Prut, care constituie cadrul întâmplărilor evocate. Evenimentele la care face referire autoarea s-au petrecut între anii 1940-1949, iar mențiunile din Cuvânt înainte vor ajuta cititorul să recompună împrejurările istorice care au permis și favorizat producerea evenimentelor de peste Prut din etapa istorică menționată. Primul capitol este intitulat Să legăm firele memoriei și prezintă intenția autoarei de a dezvălui, pentru contemporani și pentru posteritate, evenimentele care au marcat viața multor basarabeni. Aceasta menționează că a făcut investigații în Arhiva Națională a Republicii Moldova și că a ascultat mărturiile foștilor deportați sau ale urmașilor acestora. Următoarele capitole fac din această lucrare o carte de istorie adevărată: II.1940.Ocuparea Basarabiei; III.Primul val de deportări; IV.Anii de război (1941-1944); V.Războiul s-a terminat.Teroarea și crimele continuă; VI.Foametea; VII. În Siberia sau în colhoz! VIII. Al doilea val de deportări; IX. Prigoana credincioșilor; X. O altă față a deznaționalizării; XI.Jafuri, deportări, arestări, înfometări, omoruri-baza succesului sovietic. Fiecare dintre aceste capitole este urmat de o succesiune de mărturii, deosebit de emoționante, ale celor care au trăit aceste evenimente, ori au auzit despre ele de la membri ai propriilor familii care astăzi își dorm somnul de veci în localitățile de baștină unde mulți nu au mai reușit să se întoarcă, mânați de tăvălugul istoriei spre locuri îndepărtate și neprimitoare. Sunt menționate localitățile cărora le aparțin aceștia, toate din raionul Cimișlia, județul Tighina. Una dintre aceste localități este Hârtop, de unde se trage și autoarea, intelectual cunoscut prin preocupările sale menite să promoveze adevărul istoric într-o etapă în care românii de pretutindeni se pregătesc pentru a omagia actul Marii Uniri. Cartea a fost apreciată de scriitorul academician Nicolae Dabija și de istoricul și profesorul universitar Anatol Petrencu, ambii cunoscători ai evenimentelor relatate. Ne alăturăm acestora și apreciem strădania și emoția cu care doamna Anastasia Ambul-Balmuș ne transmite acest îndemn spre neuitare, având deosebita grijă de a explica, în subsolul unor pagini, sensul regionalismelor aparținând graiului moldovenesc de dincolo de Prut. La rândul nostru, îndemnăm să citească această carte-document istoric- pe toți cei pentru care Limba noastră-i o comoară,/În adâncuri înfundată,/Un șirag de piatră rară, /Pe moșie revărsată.(Alexe Mateevici) Am așternut rândurile de mai sus în semn de prețuire pentru autoarea cărții și ca un omagiu pentru câțiva dintre membrii familiei mele care au traversat evenimentele ce constituie substanța acestei cărți. Maria Cobusneanu

70

Poezii

Felicia Colda - Poezii

Aici, undeva... Împreună

Aici, undeva a curs un Abia când voi pleca, râu, definitiv, Aici, undeva a înflorit o voi rămâne în inima ta. grãdinã. Aici, undeva a fost Focul, dimineaţã Cenușa, Şi a fost searã Sărutul, Şi doi oameni care s-au Visul... iubit. Aici, undeva Pe portativul ființei tale Sub streaşina pãrãsirii amintirea va scrie, O rândunică va ţese cuib notă cu notă, Puilor sãi. un cântec.

Timpul, Ești aici acest virtuoz fără egal, îl va interpreta Acum din nou când ești atât de aproape și din nou, mi-e tot mai dor... până când mă vei cunoaște, De fereastra luminată și mă vei iubi. a castelului în care n-am locuit, de țărmul pe care n-am pășit, Abia când voi fi plecat, de steaua nenăscută încă... definitiv, vom fi împreună. Ești incredibil de aproape ți-aș putea atinge sufletul cu un zâmbet... Te-am iubit

Dar aerul dintre noi, Te-am iubit lumină cu o mie de chipuri, Mireasă, are duritatea Femeie, unui diamant. Amantă, Mamă, Ești aici, Camarad. de neatins... Te-am iubit cu toate neadevărurile,

71 cu toate încercările, de sub picioare... bucuriile și durerile. Poate am închis pentru o clipă ochii Chiriaș sau m-am lăsat vrăjită al propriei mele iubiri, de un trandafir... al propriei mele case, Poate plângeam te-am iubit. sau prea mă bucuram, Am greșit? poate atunci mă nășteam... Căderea, Doamne, e fără de sfârșit Insomnii ca o legănare de jos în sus, În liniștea tremurătoare ca o zbatere de aripi a nopții a puiului afară din cuib. locul gol de alături ca o litanie Găsi-voi, oare, patria caldă nesfârșită A brațelor Tale? deasupra unui mormânt gol. Gândul măsoară cu nesomn Înțelegere ochiul ferestrei Orice se poate cosmetiza, pe care înfrumuseța, o mână nevăzută minți, scrie cu cerneală simpatică orice, oricine numele Iubirii. mai puțin moartea. Putem redesena ochi și sprâncene, Îndemn prezent și trecut... Despărțirea aceea Putem fi oricui numită sărut oricine îmi stăruie pe buze dar nu putem minți ca o rană. veșnicia, Nici rujul, clipa nici uitarea când toate cad nu-i pot șterge fardul, gustul. cortina, Nedumerită, minciuna, Iubirea îmi bate la geam: clipa „Nu-mi înrobi jocul, când chipul cel dinafară Nu-mi stinge focul din vatră, și cel de dinăuntru Fii tu scânteie, vrajă și scut!” una sunt. Putem minți orice, oricui Doamne, căderea... mai puțin Lui. Nu știu, Doamne, când s-a întâmplat! Poate într-o dimineață de vară, când iarba mustea de rouă sau, poate, într-o iarnă sosită prea devreme, când gheața mi-a răpit pământul

72

Gheorghe Dăncilă - Poezii

FUGA DIN EGIPT ŞANSA

Doamne, din catacombe de Şi voi porni la drum şi va fi greu suspine Şi neputinţa greu îl va străbate Spre ajutor strigat-am către tine Şi până să ajung la Dumnezeu Desparte apele ce-mi sunt în cale Mă plâng de tragica realitate Să trec spre faţa îndurării tale Îngenunchez la poarta milei Lui Că zilele-mi de mult rabdă şi ele Aştept în taină să mi se deschidă Robia din Egiptul cărnii mele Nădejde e, însă putere nu-i Nădejdile îmi fură biciuite Şi vara cărnii nu mai e toridă De faraonii dulcilor ispite E schitul gândului tot mai pustiu Şi lăcomia să zidesc mă pune Şi numai vântu-i pentru rugăciune Mari piramide din deşertăciune Cât mai durează teama n-am să ştiu Şi fiicele-mi în cântece de liră Şi martor numai lacrima mă pune Tot patimile lumii le slujiră Nu cârja îndoielii mă ajută Iar sufletul e vremea ca să fie Miracolul e şansa absolută. În Canaanul cel din veşnicie. 3 octombrie 2017 28 septembrie 2017

MIRACOLE GARA Miracolele-n ceruri se decid Doamne, cu alte încercări mă sperii Şi eu sunt un nebun ce crede-n ele Unde mă duce trenul nevăzut Şi drumul meu de simplu individ Oare e drum spre intime Siberii Îl scrie Dumnezeu, citeţ, în stele Sau drumul cel mai scurt spre absolut Şi voi uita de tot ce e pierdut E condamnare şi mi se cuvine Câştigu-n nevoinţe-i dat să fie Şi să iubesc pedeapsa ce mi-o dai Cu gândul voi trăi în absolut Să îmblânzesc şi gândul ce e-n mine Cu carnea vieţuiesc în tragedie Şi sufletul să-l pregătesc de rai Flămând de liniştile mari de sus Ajută-mă şi trenul să nu plece Sătul de larma lumii ce n-adoarme Hulitul tren cu morţi şi cu răniţi Mă voi lăsa de abandon condus Mai lasă-mă cât vremea nu e rece Să anulez teroarea din alarme Să stau în gara celor fericiţi Nu cred că doar nimicul ne e dat Vreau poarta milei tale să-mi deschizi Altrnativă la ce-a fost păcat. Dar, Doamne, tu alegi şi tu decizi. 5 octombrie 2017 3 octombrie 2017

73

RENUNŢARE Să mă primească în popas sublim Şi să am linişti binefăcătoare Abandonez rarisime splendori Şi toată grija lumii s-o suprim Şi sufletul nu mi-l mai mut în ele Şi unde sunt miresmele de şoapte Minunile cu ochii chemători Şi grai de zâne ce m-au încântat Ce şi-au purtat cuvintele sub stele Când nu ştiam de blestemata noapte Şi cosmice vântoase de amiezi Tragismul era visul nevisat Ce-au viscolit ispitele în mine Eternităţi mă fac a înţelege Şi bucurii încât să faci grămezi Că şi umanul efemer e lege. Multe au fost şi au rămas puţine 12 octombrie 2017 Şi nebunii ce-au fost dumnezeieşti Şi ne-au umplut grădinile de floare Ele demult au devenit poveşti VÂNTUL Şi sufletu-i sărac când nu le are Şi-mpărăteştile visării nunţi Vântul să spună frunzei de divorţ Sunt obligat la toate să renunţ. Şi de-nvierea verdelui din morţi 9 octombrie 2017 De veri cu linişti şi cu umbre noi Şi de foşnirea de frunzare-n ploi Vântul să spună purelor ninsori TOAMNĂ Că e uşor în lume să cobori Că pui în tine pace şi mister Sufletul meu de multe se dezvaţă Doar când e viscolire şi e ger Nici cântece în ramuri nu se-aud Şi să vorbească de topiri şi plâns Sângele prinde pojghiţă de gheaţă De soarele din cerul necuprins În carnea-mi plâng martirii din Aiud Şi să înveţe şi tristeţea mea Galbene-s frunzele pădurii mele Că sunt şi frunză şi că sunt şi nea Cad brumele pe marile poveşti Că numai el e dat ca să ne poarte Ce m-au ţinut ca pe un crai în ele Prin spulberări şi scuturări spre Spre-a-mi arăta minunile lumeşti moarte. Şi bolta ca o fată musulmană 1 decembrie 2017 Vălul de nori pe faţă şi l-a pus Şi vânturile-ncep eterna goană Reflecţii depresive mi-au impus Plăgile Egiptului Castanele secundei cad pe jos În ochii mei e anotimp ploios. M-am întristat, îndur pedepse grele Egiptul antic a trecut prin ele Poporul meu ales prins în robie REGRETE Vrea Canaanul cel din veşnicie În faţă Marea Roşie e vamă Unde s-au dus luminile din vară Pustiul pare moartea ce ne cheamă Şi albăstrimi de cer şi câmp de flori Dar Dumnezeu veghează, ne ajută Şi dragostea de ce nu mai coboară Să izbândim spre ţara-i absolută În preajma mea cu îngeri păzitori Când voia sorţii va părea injustă Şi unde e frunzişul cu răcoare Când tot Egiptul cărnii mă dezgustă

74

Visul e fum, cereasca lui coloană SCHIMBARE Deşertăciunea ne-o făcu umană Înfricoşat e ceasul şi-o să doară Doamne, pe când credeam că tot se poate Când sufletul de carne îl separă. Şi zilele duminici erau toate 3 decembrie 2017 Şi verile cu calda lor minune Puteau în carnea mea să se adune Când erau numai flori şi numai soare AI VREA Şi nu ştiam că-n lume se şi moare Când în cuvinte aveam numai îngeri Ai vrea să fiu tot tânăr şi boier Şi n-am văzut restricţii şi constrângeri Şi mari moşii de vise să-ţi ofer Când vârsta cea de aur era-n lume Şi-n dragoste cu galbeni să fac plăţi Când nu veneau tristeţi să ne consume Când tu linguşitoare te arăţi Când nu ştiam că vremea mai şi trece Pretinzi cules de zile şi de nopţi Pe când eram fecior de nota zece Şi-mbrăţişările cu struguri copţi Fusesem fericit, bun şi cuminte Grădini de şoapte şi-aşternut de crini Dar tragicul pe toate le dezminte. Şi-adepţii vrerii nu i-ai vrea puţini 3 decembrie 2017 Spre schitul fericirii ce îl ai Şi cerul l-ai rugat să-ţi dea un rai Vrei lumea jună să o ai din nou Şi în războiul ei să fiu erou Atâtea bătălii şi orice glonţ Le-aveai ascuns în ochi şi-n cârlionţi. 3 decembrie 2017

TREZIRE

Un vest sălbatic mi te-ar prinde bine Cu aur şi-aventuri şi pistolari Să-ntrebi la hanul tău de voi rămâne Că dai petreceri şi dai riscuri mari Şi patima nebună să ne poarte Prin ţara nopţii în galop nebun Şi să uităm de viaţă ori de moarte Şi doar mătăsuri scumpe să-ţi propun Şi numai vinuri din cereşti podgorii Şi gura ta să fie sfânt pahar Cu sufletul s-ajungem în istorii De smirnă de tăcere şi de jar Şi când ne vom întoarce în real Totul să aibă aer de spital. 3 decembrie 2017

75

Aforisme. Maxime. Reflecţii

Emil-Dragoș Scrieciu - Post-marginalizare. Confesiuni rituale V (fragmente)

„Nu aștepta să fii urmărit pentru a te ascunde.” S. Beckett

a evada de sub influența lui nefastă. De a mă sustrage posesiei lui din ce în ce mai depline, subordonării lui docile. Imposibilitatea de a gândi o renaștere posibilă, o resurecție psihispirituală, un nou climat al ființei. Tonalitatea este aceea a unei neguroase ceremonii a desfigurării prin oglinzile mediocre în care mă risipesc și în care nu mă mai recunosc. Absența oricărei identități mulțumitoare. Din când în când, asemenea Mâine este duminică. Duminica mă insectei în plasa păianjenului, convulsii simt ca un câine lăsat în libertate într-o disperat-ridicole, exasperant de banale. fabrică de lanțuri. O atmosferă contrafăcută, *** saturată cu previzibil și ipocrizie, cu familii Uneori, căutarea timplui pierdut ieșite la promenadă, îmbrăcate corect, cu devine o obstinată expediție de hainele bune, de duminică, „cum se cuvine”, autopedepsire, un prilej de autoflagelare, fără ce se întâlnesc cu alte familii prietene, la fel pretenții de ispășire, ci pur și simplu de de cumsecade. Copiii merg înainte, zburdă, dragul exercitării unei justiții gratuite în care se hârjonesc, se încaieră cu copiii altor distincția dintre apărare și acuzare devine familii, cer vrute și nevrute, țipă și inutilă. Rostul ei mai profund este întotdeauna, până la urmă, plâng. Duminica dematerializarea, adică dizolvarea acelor aștept, mereu disponibil și surâzător să fiu structuri memoriale, îmbibate cu impurități, chemat la ordine divină. până când se degajează, pe nesimțite, *** conturul pur al obsesiei vinovate. O masă amorfă, spongioasă, în care Dobândisem, pe nesimțite, o mă afund ca niște nisipuri mișcătoare. conștiință duplicitară, astfel încât trăiam într- Abandonat unui control autoritar, despotic, o continuă stare paradoxală, dureroasă și impersonal, ce-mi cenzurează însăși ideea de nedefinită, eram un spectator derutat al

76 mascaradei oferite prin înghesuirea, în capul al unor erori cantitative și a unui orgoliu meu, a două lumi ale căror legi se infinit. Adăugarea unei simple particule contraziceau reciproc. Pe una eram obligat să augumentative la rădăcina om a fost expresie o accept, mai bine zis să o suport, în cealaltă a unei voințe disperate de distincție și credeam și o iubeam cu toată ființa mea, singularizare de masa amorfă și impersonală construită, dacă vreți, în grabă și cu o a așa-zișilor oameni. Pur și simplu s-a făcut evidentă lipsă de fantezie. Rezultatul a fost o abstracție de faptul că omul, în sensul tensiune sterilă, însoțită de o tăcere ipocrită și profund al cuvântului și în totala sa putere de o resemnare lașă. Nu descopeream nicăieri semnificație, se referă la omul deplin, la vreo justificare unei atari condiții. Oricâte totalitatea umană împlinită ce și-a actualizat argumente îmi fabricam, cum că nu e nimic într-un mod fericit potențele și de făcut, era de-ajuns să-mi amintesc cât de disponibilitățile, construindu-se pe sine mult mai aveam de trăit, pentru ca întreg printr-o activă și conștientă participare la eșafodajul teoretic să se prăbușească. lume. Cei care cădeau sub o asemenea Atunci mă revoltam, capul mi se condiție puteau fi numiți fără echivoc, înfierbânta (cum bine au observat niște oameni deplini, oameni în stare pură (și specialiști în măsurarea temperaturii ideilor) totuși, cât de inuman sună). Restul sunt și ei și cu o candoare desăvârșită mă pregăteam să oameni, însă pe diferite trepte de umanizare, provoc radicala transformare. Însă eram mai mult sau mai puțin netoți. În general, structural un timid nevindecabil și revolta existența oamenilor deplini a coincis cu mea era una gen „când pisica nu-i acasă….”. prezența în lume a spiritelor înțelepte din a Îi priveam pe ceilalți cu dispreț, căror lumină s-a împărtășit și umanismul de deoarece nu luaseră la cunoștință sau ignorau până acum. Nietzsche ar fi, într-o asemenea pur și simplu existența dramatică a micului perspectivă, un umanist paradoxal. Trăirea vulcan lângă care conviețuiau. Iubirea era, în limitei a fost pentru el inevitabil subordonată orice caz, ultimul cuvânt care-mi trecea prin limitei trăirii. Ecuația simplă nu închide în cap când îmi imaginam vreo soluție sau sine altceva decât ceea ce cu un suprem alternativă. Credeam în miracolul orgoliu rănit numim condiția umană. Pentru persuasiunii pe cale rațională, umanistă par Nietzsche, ea a avut o dăruire exponențială. excellence, și mă miram la nesfârșit cât de *** insensibile și lipsite de înțelegere pot fi Se apropie sfârșitul așa-ziselor „studii dobitoacele despre care la școală învățasem universitare”. A fost pentru mine o că se numesc oameni. Mă deranja și mă experiență deosebit de complexă în care tulbura profund faptul că și eu aparțin acestei iluzii și aspirații s-au estompat rând pe rând specii bipede și fără pene și îmi căutam până ce nu a mai rămas decât acest tenace și cu o secretă speranță, fie genealogii pseudojurnal, acest „burete” îngăduitor pe un superaristocrate, fie obârșii divine în ipostaze fundal obscur și amenințător. Bineînțeles, filiale. Mai târziu am înțeles că visul și exagerez. Dar mă simt incapabil de a-mi aberația supraomului au fost rezultatul direct ordona cât de cât experiențele, impresiile,

77 expansiunile afective, provenite în decursul de un narcisism abuziv și vei aproba toate celor patru ani de risipire neînțeleaptă. Din acestea cu un aer de neputință complice. câteva linii ferme voi reface portretele, într-o Puriștii se vor înfiora în fața verbozității tale lumină mai potrivită. Distanța sporește cu aceleași mișcări insidioase cu care pisica respectul, însă, în acest caz, îl va diminua se retrage abia din fața unui pericol derizoriu. până acolo unde el va deveni inofensiv și Vei lua în brațe pisica, o vei abandona cu neimportant. Fantezia ultragiată se va delicatețe. Știi bine doar că pisicile mor greu răzbuna împotriva tuturor ultragiilor lipsite (și orice efort, peste o anumită limită, este de fantezie. Vei face o rocadă surprinzătoare, inutil). Pisica părăsită te va privi cu cel puțin pentru tine însuți. Riscul pierderii recunoștință din țesătura firelor de iarbă, partidei te va tulbura numai atât cât să poți unduind la picioarele tale. Relațiile tale cu ea cunoaște ipocrizia dezvinovățirii. Acum, se vor opri, pudic, deocamdată, aici. Au fost observi emoționat remarcabilele meditații de suficient de ambigue pentru a fi scuzabile. la 3 Martie și te rechemi în tăcere, te strigi în Cu altă ocazie, vei relua totul de la capăt. șoaptă pe numele mic și cam atât. Realizezi, *** nu-i așa, că a sosit timpul construcțiilor Observ stupefiat că sunt contaminat narative grandioase, a frescelor ample, pline de morbul van al speculației și că, atras de vigoare și rafinament. Sute, mii de pagini irezistibil de jocul teoretic gratuit, mă scrise mărunt, într-o stare onestă, demnă iluzionez cu încă o lume. Efectul speculației beatitudine, cu mereu actualul model titanesc teoretice, fie ea și critică, este mai întâi în cap și cu surâsul profetic pe buze, surâs perplexitatea și mai apoi narcoza. Gândirea modelat de viitoarea „faimă” prevăzută cu o filosofică este un stupefiant ca oricare altul. nuanță de resemnare în el, gata să Din fericire, o permanentă veghe ironică preîntâmpine îngăduitor orice manifestări de dublată de un sănătos simț al umorului pot recunoștință, exuberante sau exaltate. Ei preîntâmpina rătăcirile abuzive. Ironia și un bine, și privirile vor fi de o castitate regizată, acut simț al umorului mi se par a fi arme în acord cu surâsul dar cu o nuanță absentă, sigure împotriva oricărui „atentat” la atente parcă la haosul interior, gravid de umanitate. Totuși, a face haz de necaz chiar tenebre, hybrisuri și mistere de o perversitate pe scară națională nu este în sine o garanție fecundă, inimaginabilă, inaccesibilă lor. La absolută. Să nu uităm alaiul vesel al pagina o sută vei declara, cu nemulțumită acțiunilor ironice ce se oferă cu generozitatea frenezie lucidă: Iată 100 de pagini de unor curtezane înțelepte. Sau hohotul progresivă eliberare! Și, desigur, distanțarea homeric, total și spontan, ce ar șifona va anula orice respect. Dar nu vei dispera. definitiv mantia implacabilă a prostiei, Dimpotrivă, cu obstinație demnă de restituindu-i pe veci complexul de practicarea unui asemenea pathos social vei inferioritate care-i aparține de drept. relua totul de la capăt. Ți se va reproșa cu Cluj-Napoca – octombrie duioșie și deplină înțelegere că ești prea 1978 – mai 1979 – Alba Iulia interiorizat, excesiv preocupat de tine însuți,

78

Vasile Grozav - Maxima zilei

.Cine trăiește în neadevăr ajunge să se obișnuiască cu el. .Ceea ce ni se potrivește ne consolidează. Ceea ce nu ni se potrivește ne transformă. .Cine nu se recunoaște pe el însuși nu-și va recunoaște nici originile. .Mulțimea numerelor pare n-are nimic superior celei impare. .Obosiții se așază pe marginea drumului, extenuații pe cea a vieții. .Celor care le e teamă de mulțime n-ar trebui să le fie teamă de singurătate. .Ca să înaintezi nu păși în direcții opuse. .Cunoștințele pot fi împrumutate, cunoașterea nu. .Cu vârsta, de cele mai multe ori, nu vine înțelepciunea, ci boala. .Vârsta a treia n-a scris cele mai valoroase cărți și nici n-a realizat cele mai memorabile tablouri. .Tinerețea deschide drumuri. Senectutea, fie le asfaltează, fie le închide. .Prostul ajuns la bătrânețe se consideră înțelept. .Cine afirmă: acesta este trupul meu, trăiește în prezent. Cine afirmă: Acela a fost trupul meu trăiește în divinitate. .Comorile sufletului sunt mai greu de descoperit decât cele ale pământului. .Fiecare ființă cu ultimul drum și fiecare suflet cu ultima suflare. .Pe ultimul drum nu-l mai asfaltează nimeni. .Neputincioșii sunt convinși că fericirea poartă culori plumburii. . Ajungem să fim ceea ce declară alții că suntem. .Când ești propriul tău ghid s-ar putea să mai și rătăcești. .Cine nu privește adâncul din sine privește nemărginirea cu superficialitate. .Viața nu e o problemă din matematică pe care doar olimpicii o pot rezolva. .Înțeleptul vede lumină și-n întuneric. .Limba ceasului ne arată, cea a omului ne avertizează. .Când absolutul devine relativ, relativul îl poate înlocui. .Cine alergă după umbre n-o face la lumina soarelui. .Înțeleptul caută lumina cu întunericul. .Tot ce atingem ne poate afecta și tot ce dărâmăm ne poate distruge. .Tăcerea este pentru cei treji, limbajul pentru cei adormiți. .Finitul nu duce către infinit. .Omul împlinit nu bea zilinc apă din fântâna memoriei. .Cine se retrage în singurătate o face fie pentru a-și asuma noi responsabilități, fie pentru a fugi de cele vechi. .Prostia acționează. Inocența se miră. Ignoranța neagă.

79

.Când ești străin printre oameni ai toate șansele să fii străin și față de tine. .Rănile ascunse se vindecă mai greu. .Cu cât suntem mai superficiali, cu atât mai superficiale vor fi rănile pe care ni le provoacă aproapele. .Cine vede în copil sămânța și nu vede floarea, nu va vedea nici rodul. .Cine iubește fructele are grijă de pomi. .Diamantul șlefuit e asemeni omului inteligent și educat. .Inteligentul construiește.Prostul dărâmă. .Când e vorba de perpetuarea speciei, prostia e cap de listă. .Când ești părăsit de postie, n-ar trebui să ai remușcări. .N-are importanță cui oferim, atâta timp cât cel care primește este parte a existenței. .Când ai ochi doar pentru tine, ajungi să stai singur la masă. .Dacă ai bătut la ușa sufletului și nu ți s-a deschis, nu bate trupul ca să-ți deschidă. .Cine a devenit obiect poate supraviețui mai mult decât cel care a ajuns ființă. .Cine ajunge să înțeleagă prezentul nu va mai fi nemulțumiți de trecut. .Când producem bunuri n-avem timp să producem valori. .Femeia este cea mai ieftină și profitabilă forță de muncă angajată de căsătorie. .Cine se mulțumește cu lumina care intră pe gaura cheii nu se caută pe sine. .Faptele vieții vorbesc mai profund decât cuvintele ei. .Cu o minte finită nu poți descoperi decât lucruri finite. .Nu admira palatul numai din exterior și nu judeca omul după chip. .Viii sunt întotdeauna în conflict cu cei adormiți, iar cei adormiți în conflict cu cei morți. .Gândul reprimat poate oricând prinde viață. .Viața liniștită nu face omul mai puternic. .În timp ce unii se manifestă, alții n-au nici puterea de a încerca. .Ne naștem în întuneric pentru a căuta drumul spre lumină. .Nimeni nu trebuie să fie altcineva. .Persoanele contradictorii oferă răspunsuri contradictorii. .Un pas greșit poate fi la fel de important ca și unul bun. .Cu aceeași nonșalanță se pedepsește și minciuna și adevărul. .Adevărul ucis te poate face sclavul lui. .Când trăiești în minciună, sfârșești prin a i te închina. .Ca să fim noi înșine n-ar trebui să negăm realitățile existenței. .Când dorești să evoluezi fii responsabil de evoluția ta. .Uneori libertatea e o formă rafinată de sclaviei. .Mintea transformă existența în cuvinte, sufletul în dragoste. .Un limbaj învechit poate fi la fel de nociv ca și unul modern. .Ne debarasăm de unele cuvinte doar pentru a le înlocui cu altele. .Primul pas nu-l va cunoaște niciodată pe ultimul. .Când luptăm împotriva naturii o facem pentru că nu suntem capabili să facem parte din ea. .Abia după ce ai bătut la porți străine te poți întoarce acasă. .Înainte de a îmbrăca realitatea, îmbracă-te pe tine. .Forma nu e în conflict cu ceea ce va urma să prindă o altă formă din ea. .Cel care cere și oferă are și palmele și sufletul deschise. Cel care primește și nu oferă le are închise.

80

.Unii vor să se vindece pentru a trăi, alții vor să trăiască pentru a se vindeca. .Nu tot ce e amar ne face viața amară. .Și floarea de trandafir a fost boboc. .Cine privește răsăritul cu ochii închiși nu-și cunoaște sufletul. .Ceea ce diferențiază căldura umană e și centrala și combustibilul. .Când te hrănești cu dragoste, nu faci infarct. .Pentru unii lumina are același mister ca și întunericul. .Frumusețea nu se admiră pe întuneric. .Întunericul face din fiecare femeie o divă. .Răutatea poate fi la fel de naturală ca și dragostea. .Cine se îndoiește își caută propriul adevăr. .Certitudinea nu se îndoiește niciodată. .Unii beau de sting, alții se udă. .Un vârf ascuțit e înțepat de altul și mai ascuțit. .Cine afirmă sau neagă nu răspunde întrebărilor. .Nu îndoiala, ci certitudinea ne ajută să pășim. .Omul religios când îl caută pe creator se găsește pe sine și când se caută pe sine îl găsește pe creator. .Existența nu pune puncte. .Plăcerea cu cât e mai dulce la început cu atât e mai amară la final. .Libertatea face din noi exponenții adevărului, dreptății și dragostei. Din fericire același lucru îl face și dictatura. .Cine are voce există. Cine are glas trăiește. .Sărăcia nu cere ajutor sărăciei. .Când ne trezim singuri, nu mulțumim nimănui. .Pe cei care aud, dar nu ascultă, nu-i trezește nimeni. .Cerem de la Dumnezeu ceea ce viața ne-a luat sau nu ne-a oferit. .După căderea cortinei, puțini binevoitori mai sunt dispuși să ne scoată în fața ei pentru a le mulțumi spectatorilor sau a primi mulțumirile lor. .Calitatea materiei n-are nimic în comun cu cea a spiritului, deşi unii afirmă că una din calităţile materiei este spiritul. . Aflăm puține lucruri despre semeni ascultându-le cuvintele și privindu-le faptele. .Când întrebarea iubirii e nemărginită, nemărginit ar trebui să fie și răspunsul. .Când materia dă semn de oboseală, devenim conștienți de prezența morții. .Atât timp cât laptele e alb, ce contează culoarea vacii? . Cu cât ne înălțăm mai sus, cu atât ni se par mai mici greșelile semenilor. .Cine se luptă cu întunericul n-o face în numele luminii. .Omul care nu e bun nu e neapărat rău. .La rădăcina vieții stă moartea. .Dacă vrei să-nțelegi amurgul trebuie să privești răsăritul. .Nisipurile sunt stânci măcinate de invidie. .Ca să ai viitor tratează cu respect prezentul. .Mintea lipsită de prejudecăţi vede pretutindeni libertatea creaţiei. .Copacul secular se frânge, cel tânăr se-ndoaie. Ca să te poţi îndoi trebuie să fii conştient că exişti.

81

Jurnale. Memorii. Amintiri

Amintiri (politice) din tinereţe. Ședinţe studenţeşti (1962 -1966)

Nu prea serveam; a fost destul de apolitică şi abia de am putut era o vreme în care scrie în memorie vreo trei episoade. U.T.M.-ul (încă nu O şedinţă de condamnare a venise Ceauşescu studenţilor cu rezultate mai slabe la să-l reboteze U.T.C.) învăţătură. De necrezut: U.T.M.-ul se ocupa nu se preocupa cu aşa ceva, de restanţieri, de corigenţi etc. exagerat de fiii duş- Reţin figura unui frumuşel coleg, cu alură de manilor poporului actor de film şi îmbrăcat ca Alain Delon. De (intelectuali şi alte frumos ce era şi ocupat mai mult cu chefurile categorii mărunte de acest fel, pentru că şi aventurile galante (gen Delon, desigur) mai aceştia încă stăteau cuminţi pe la puşcării), ci lipsea pe la cursuri (prezenţa se lua cu mai mult de odraslele clasei conducătoare şi stricteţe de către nişte colege silitoare, de ale ţăranilor muncitori, cum să le fie lor mai regulă mai urâte), mai cădea pe la câte unul bine şi cum să-i mintă mai abitir că ei sunt sau mai multe examene, viaţă grea, ce mai. fruntea societăţii „noi”. Oricum noi, adică Reexaminări se dădeau, cam patru, ultima cei toleraţi, n-aveam acces la conducerea fiind acordată de către Rector (Constantin organizaţiilor de tineret, aşa că eram cam Daicoviciu, Raluca Ripan în timpul meu; cel lăsaţi în pace. Nu le păsa astfel tinerilor de puţin marele istoric îţi dădea cea de-a patra nădejde” că noi nu prea veneam pe la aprobare însoţită cu o deloc academică şedinţe, nici măcar pe la cele ale asociaţiilor înjurătură, în cel mai neaoş limbaj, studenţeşti, încă nu numite „ comuniste” (tot trimiţându-te franc la origini, pentru a-ţi împuşcatul” de la Târgovişte a lansat această facilita, vorba lui Alexandru Paleologu "o a nuanţă). Eu personal am fost scutit de statutul doua naştere într-o formă mai convenabilă"), de ”duşman al poporului”, aşa cum fusesem dar câte unul ca el (cum Dumnezeu s-o fi declarat în 1961 la Alba Iulia, deoarece chemat? Era un blond înalt şi suplu, cu o judecătorii mei s-au temut de telefonul lui vorbire preţioasă) cădea sistematic, pentru că Trofin şi au ”mătrăşit” toate documentele şi exigenţele la examene funcţionau pe atunci, nici n-au transmis ceva spre Facultatea de nu ca acum şi nici cu şpaga nu mergea. L-au Filologie, iar eu n-am îndrăznit a povesti luat în tărbacă fiii oamenilor muncii cuiva ce mi s-a petrecut. Aşa că studenţia ne- ”serioşi”, ce se zbăteau pe la 5 şi 6, dar care combăteau pe la şedinţe. Pe noi, intruşii fii de

82 intelectuali, care luam 9 şi 10 într-o doară, timiditate maladivă în faţa fetelor. Eram şi ne-au chemat expres, însă de umplutură foarte slab, abia vreo 56 de kile la 174 cm. (prezenţa fiind la astfel de ocazii înălţime şi mi-era ruşine să mă uit în oglindă. obligatorie”). Sigur că, pentru noi, cazurile Dar inima tânără nu ţinea cont de aceasta şi erau cam de ruşine, dar celor în cauză nici că tremura de fiecare dată când o vedeam pe le păsa. Cel puţin ”frumuşelul”, îl ţin minte bucureşteancă. Şi avea ea un aer îngeresc cu cum la toate criticile răspundea invariabil buclele ei aurii, de parcă era coborâtă de pe după un şablon eficace al autocriticii icoană (vorba lui Coşbuc: ”icoană-ntr-un constructive, cum c㠔va lua toate măsurile altar s-o pui/ la sărutat!). Vreo şase zile din ce se cuvin, pentru a-şi lua restanţele în prima săptămână mi-am tot făcut curaj să mă condiţii optime” ; repeta acest cuvânt, care apropii de ea şi s-o invit la dans. Atunci dădea bine în imagine, dar pe care nu l-a dansurile erau perechi, nu ca azi în horă, la respectat niciodată, cred că nici nu ştia prea grămadă. În sfârşit, era o sâmbătă, ţin minte, bine ce însemna cu exactitate. Tinerii mi-am înfrânt timiditatea şi, tremurând ca tovarăşi erau însă mulţumiţi de „ atitudine” varga, am făcut cuvenita invitaţie la dans. S-a şi zâmbeau cu încredere. Până la urmă cred uitat la mine ca la un idiot, dar a acceptat, că individul a rămas chiar repetent şi a pentru că nu se cuvenea să refuze. Mi-am dat părăsit şcoala, evident ”în condiţii optime”. seama că, la atingerea mea deloc agresivă sau Nu e exclus să fi făcut o partidă bună şi să fi provocatoare, deloc ”bărbăteasc㔠s-a plecat în străinătate (începuse, deşi timid, plictisit repede, mai ales că n-am putut scoate exodul spre Vest). În rest, plictiseală mare. nici măcar un sunet din gura mea umplută de În vara dintre anii I şi II, dată fiind salivă pofticioasă. M-am îmbătat însă cele prestaţia mea de ”cântăreţ de muzică câteva minute din parfumul ei cu adevărat uşoară”, am beneficiat împreună cu colegii femeiesc (dar mie tot îngeresc mi-a mirosit) din formaţia universitară de o frumoasă şi m-am depărtat de ea cu o satisfacţie demnă tabără studenţească la Sinaia, timp de 12 zile. de un efect mai consistent. Oricum, în Am fost cazaţi la actualul hotel noaptea aceea abia de-am adormit. Pentru c㠔Caraiman”, deci în bune condiţii, îmi apărea veşnic icoana ei în minte şi, „ optime” , cum ar fi zis colegul de mai sus. desigur, începusem să-mi imaginez ce ar fi Noi le mai cântam convivilor, dar în general trebuit să se întâmple. se dansa pe patefoane şi magnetofoane Tesla, Dimineaţa la micul dejun, câţiva se dansa în draci (apăruseră turbatul rock-an- tovarăşi din organizaţie (U.T.M.-ul nu roll şi Elvis Priesteley). Neavând altceva mai dormea nici în vacanţe) ne-au anunţat că la bun de făcut, m-am îndrăgostit sezonier de o prânz vom avea ”în careu” o şedinţă foarte superbă şi cărnoasă blondă cu zulufi din importantă de condamnare a unor fapte Bucureşti, dansatoare de elită, cu şolduri bine reprobabile, incompatibile cu calitatea de arcuite şi nuri evidenţiaţi. Vorba lui Ion tânăr utemist. Se auzise ceva despre Barbu:” eram mult mai prost pe-atunci” , neruşinarea unor fete de a se fi înhăitat cu abia trecusem de 18 ani şi sufeream încă de o nişte studenţi africani şi cum că la un control,

83 noaptea, acestea au fost găsite în paturile mijlocul circului, ca o zdreanţă mânjită chiar tentante ale bronzaţilor. Chestia era fata, îngerul meu bucălat, la care eu visam, în frisonantă, pentru că aşa ceva se petrecea rar, vreme ce alţii… Vorba lui Eminescu: “ ce-ţi ”morala proletar㔠fiind încă destul de pasă ţie chip de lut,/ eu te iubesc, alţii te… drastică la acea vreme, iar obiceiul era ca, (rimă inevitabilă şi logică, inventată de nişte pentru a cuceri o fată, să-i faci „curte” cel derbedei care totuşi mai citeau ceva din puţin câteva săptămâni, nu ca azi cinci poetul nostru național)” minute. Cumplită judecată comunistă! Nu mi- S-a format „ careul, în care în fiecare am dat seama dacă fata s-a ruşinat, mai dimineaţă ridicam drapelul patriei populare, degrabă nu, ba, chiar a sfidat cu şoldurile ei cântam imnul naţional, cel de dinainte de unduitoare întreaga asistenţă şi a plecat dintre Trei culori cunosc pe lume” , iar seara noi şi cine ştie în ce Italie va fi ajuns. făceam invers. În 19 martie 1965 a murit (de fapt se După un suspans bine calculat, au spunea eufemistic ”a încetat din viaţă) intrat în mijloc vreo trei tovarăşi cu un aer Gheorghe Gheorghiu-Dej. Adevărul e că foarte grav şi moralizator, încruntaţi de parcă traiul era destul de aşezat în ultimii săi ani. se comisese vreo crimă sau măcar vreo Nu se pomenea nimic de crimele din sinucidere spectaculoasă. Unul dintre ei a închisori, de teroarea revoluţionară, de scos o foaie de hârtie şi a citit un preambul abuzuri etc. Eu mai ştiam câte ceva de pe la „ curat politic” , despre studenţia ”nouă”, Canal, cum am povestit, dar amintirile aveau despre morala ”nou㔠şi alte noutăţi de farmecul copilăriei şi nu păreau tragice. Nu acest fel. Cuvintele se înlănţuiau tot mai că-l îndrăgeam pe conducătorul statului, dar ameninţătoare: Şi în aceste condiţii, tovarăşi, aveam un pic de consideraţie pentru el, mai unii îşi permit să, şi să, şi s㔠Iată, câteva ales că a reuşit să expedieze din ţară trupele individe, că nu le putem spune tovarăşe, au sovietice de ocupaţie, păcălindu-l, cum am catadixit să ne terfelească statutul de studenţi aflat mai târziu, pe Hruşciov (pe care l-a comunişti fiind găsite în camerele tovarăşilor îmbătat la o vânătoare din Bistriţa-Năsăud), din Africa în situaţii compromiţătoare, apoi, de prin 1962 şi în totalitate în 1964 a dezbrăcate. În consecinţă, s-a decis eliberat deţinuţii politici şi tot în 1964 făcuse exmatricularea lor din tabără şi trimiterea o cotitură teribilă de sub influenţa nefastă a deciziilor la facultăţile pe care le-au făcut de prieteniei româno-sovietice, de la care se ruşine. Au fost trei fete scoase în văzul public pare că i s-a tras prematurul deces, fiind, se şi supuse oprobiului public. Despre negri vorbea, iradiat undeva prin Polonia. Doliu numai bine, ei nu aveau nici o vină. Primele uriaş, ziare cât cearceaful, cu chenare negre două nu m-au impresionat, erau şi cam de un deget, fotografii sinistre de la urâţele şi mai că le-am acceptat soluţia de a catafalcul depus parcă la Sala Palatului, se oferi negroteilor, în lipsă de interes din muzici adaptate la radio (atunci am îndrăgit partea „ albilor” . Dar la auzul celui de-al Marşul funebru al lui Chopin), emisiuni treilea nume am îngheţat: a fost aruncată în omagiale şi necroloage televizate etc. Toată

84 lumea era încrâncenată, ca şi la moartea lui Zilele următoare am şi comentat Stalin, de parcă ar fi fost sfârşitul planetei. faptul, dar unii au încercat să mă convingă că Cu exact o săptămână înainte murise avea dificultăţi de vorbire deoarece în chiar marele George Călinescu, cu adevărat închisoare (la Târgu-Jiu – mai târziu voi afla de neînlocuit. I s-a acordat ceva atenţie, dar că nici pe departe de aşa ceva, dimpotrivă, nu în halul în care s-a procedat cu liderul comuniştii aveau un regim preferenţial) a fost Partidului Muncitoresc Român. A venit ziua torturat, înţepat în limbă. Aiurea, era probabil înmormântării, dar lumea vorbea mai prima dezinformare pe care o lansase degrabă despre cine va veni în locul Securitatea în legătură cu acest personaj, pe defunctului. Circulau câteva nume: Ion care eu nu l-am iubit de la bun început, Gheorghe-Maurer, Gheorghe Apostol, pentru că, student la filologie fiind, nu Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, dar, iubeam stâlcitorii de gramatică, cum nu-i ca şi la moartea lui Stalin s-a păstrat taina cu iubesc nici astăzi, deşi sunt tot mai mulţi şi străşnicie, până s-au făcut toate jocurile. Se tot mai sus-puşi sau avuţi. Şi mai ştiam că aşteptau discursurile funerare de la mausoleul gramatica este un efect al inteligenţei, iar din ”Parcul Libertăţii”, fost şi actual omul mi s-a părut de la bun început prostuţ şi „ Carol I” . Uluitoare a fost imaginea nicidecum inteligent, cum a încercat să mă cortegiului urcând treptele mausoleului, în convingă cu un prilej, prin 1975, marele ritm funerar. S-au rostit câteva discursuri la prozator Augustin Buzura, într-un tren spre început, dar important era ultimul. Şi a făcut Piatra Neamţ. De viclenia lui mă convinsese un pas în faţă unul mic, cu păr încă negru şi însă marele regizor Vlad Mugur, tot într-un creţuliu, tuns cazon. A scos o foaie de hârtie tren, dinspre Bucureşti, care se întorcea de la buzunarul paltonului şi a început să deprimat de la întâlnirea de la Mangalia din silabisească cu dificultate şi cam scâlciat iulie 1971 (curând va şi părăsi ţara). Mugur câteva cuvinte ”de lemn”. Părea emoţionat, ştia deci să interpreteze un text, în timp ce dar de fapt era mai mult încruntat şi marcat Buzura, medic psihiatru fiind se lua după de ceva ce el ştia deja, anume că urma să ia teste, în vreme ce eu eram student în locul celui pe care tocmai îl prohodea. Abia gramatici, neiertător faţă de cei care pun atunci ne-am dat seama (urmăream totul la virgulă între subiect şi predicat. În secret, dar un ecran public, pentru că încă nu aveam uneori şi public (a se vedea consemnările televizor acasă) că individul a făcut parte din mele din Carta albă a Securităţii), îmi luam ultima gardă de onoare şi că avea, ca şi la cu deznădejde în mâini soarta de ”duşman al ultima purtare de sicriu, poziţia din faţă poporului” şi aceea de neprieten al bietului stânga (la dreapta mortului), cea cu funcţie ciubotar ajuns în fruntea bietei (şi maximă, după cum erau protocoalele. turmentatei) noastre naţii. M-am încrâncenat, nu de durere, nici de emoţie, ci de relaţionarea că specimenul Valentin Tașcu care urma să fie şef al ţării, deşi citea, comitea greşeli de pronunţie şi de gramatică.

85

Jurnalul stărilor de călătorie (II) – Iran

organizat în patru cicluri, fiecare de câte trei ani. Școala primară – clasele I-III ; școala gimnazială – clasele IV-VI ; școala medie – clasele VII-IX ; liceul – clasele X-XII. Cred că ei țin mai bine cont de particularitățile de vârstă ale elevilor decât noi. În localitățile rurale, obligatorii sunt primele două cicluri. Pentru copiii din așezările urbane, este obligatorie și școala medie. Nu este vorba de o discriminare, ci de condițiile de școlarizare existente. Ca să urmeze ciclurile superioare, copiii de la țară pot pleca la oraș. În liceu, clasele sunt demixtate. Băieții poartă uniformă, fetele băsmăluțe, după regulile islamice. Învățământul superior este și de stat, și particular. Selecția se face foarte riguros, prin teste de cunoștințe, care măsoară și coeficientul de inteligență al candidaților... Serviciul militar este obligatoriu de la vârsta de 18 ani, și durează Ajungem la Abarkuh, unde oprim ,să vizităm 2-3 ani. Studenții îl fac după absolvirea un chiparos milenar. Este renumit, poartă și facultății... În armata iraniană, există trupe de un nume, Cypress of Abarkuf, încât este elită și trupe speciale. Gardienii religiei sunt îngrijit ca un monument vegetal. Într-adevăr, ostași devotați trup și suflet regimului politic, privindu-l cu considerația ce i se cuvine, face pregătiți pentru orice sacrificiu li s-ar cere. impresie. După cât mă pricep eu, seamănă Nu au voie să se tundă, nici să se radă. Nu mai mult a tuia, care , de la o vreme, n-a mai pot călători în țările socotite inamice. Liderul crescut, ci s-a stufoșat. În apropiere se află o suprem al țării este și comandantul suprem al veche cetate. Aici poate fi vizitată Casa armatei...Trupele de rând sunt specializate pe Aghazadeh, o clădire din epoca medievală, tipuri de arme, bucurându-se și ele de o înaltă cu o arhitectură originală, mai ales prin pregătire militară, în spiritul devotamentului înaltu-i turn de ventilație. Noi nu o vizităm, total față de interesele țării...Tinerii se pot căci până la Shiraz mai avem drum lung. Îmi căsători după vârsta de 18 ani. În Iran, există găsesc, totuși, răgaz să admir, într-un loc mai un cult al castității. Virginitatea fetelor este dosit, anume căutat, un pom cu flori și fructe obligatorie pentru noaptea nunții, altfel se de rodie, care își revarsă crengile peste gard. suportă nu numai multă rușine în fața Porniți din nou la drum, încet-încet comunității, ci și pedepse. Afișarea intrăm într-o zonă agricolă mai cearșafului nupțial, la miezul nopții, după ce semnificativă. Ce bine-i stă ,după atâta mirii s-au retras, nu-i o poveste de demult, ci deșert. Afshin găsește momentul potrivit să încă o realitate în viața satelor...Fastul ne vorbească despre aspecte ale vieții sociale, nunților diferă de la zonă la zonă, dar peste politice și militare din Iran. Informații noi, tot este deosebit de pitoresc. Iranienii au interesante, multe surprinzătoare. Aflăm, preluat religia islamistă, dar și-au păstrat astfel, că au un învățământ bine pus la punct, multe din vechile tradiții persane, ceea ce le

86 dă o notă particulară în practicarea încețoșate. Vizitele de dinainte de masă și obiceiurilor. drumul lung de după au așezat temeinic O altă curiozitate, în această țară oboseala în noi, încât abia apucăm să ne exportatoare de petrol, este numărul destul de vedem sosiți. Se întunecă înainte de-a intra în mic de benzinării pe șosele și autostrăzi. Se oraș. Ajungem destul de târziu la Hotel Jam, vede că pe aici toată lumea umblă cu plinul unde nimerim o cameră elegantă. E bine că făcut la mașină. Nici nu-i de mirare, când vom dormi două nopți aici. Cum am ciugulit prețul unui litru de benzină echivalează cu câte ceva pe drum, să ne luăm hapurile, nu doar 1 leu românesc. Abia găsim o parcare avem altceva de făcut decât să trecem pe la ,căci nu-i comod cu doamne multe la drum baie și să ne culcăm. Până acum totul a curs lung. În apropiere e amenajat un mic popas bine.... turistic. Said are inspirația să dea drumul mai 25 mai, Shiraz tare la muzică, încât ritmurile ei străbat până Somn deosebit de agreabil, semn că ne afară. Apoi și el ,și Afshin schițează niște simțim minunat. Clima ne priește, atmosfera pași de dans, să se dezmorțească și să ne în grup e destinsă, impresiile – plăcute. amuze. Și cine credeți că începe să-i Același mic dejun copios din zilele trecute, acompanieze ? Elena mea, îndrăgostită cu bucate gustoase. Bucătăria iraniană este spontan de folclorul iranian. Cu cel sănătos hrănitoare, nutriționiștii nu au ce-i românesc, nu se prea are, dar văd că cel de pe reproșa. Cu brânzeturi multe, cu verdețuri, cu aici îi tulbură adâncurile. Păcat că nu o pot fructe, fără grăsimile prăjite de pe la noi. filma, dar în câteva cadre fotografice tot o Programul de astăzi cuprinde numai prind, să rămână document pentru nepoți și vizita la Golful Persic. Deci drum întins, mai strănepoți...Ce minunați sunt scaieții de pe mult, decât obiective turistice. Și mie îmi marginea șoselei! Deși încă puiandri, place drumul, îmi place să umblu prin locuri viguroși, totuși, din cale afară și frumoși, în necunoscute...Cum pornim, ni se face o sălbăticia lor frustă. Cum frumoasă e și o amplă prezentare a problemelor zonei, cu copiliță care umblă cu mâna întinsă la cerșit. tumultoasa lor evoluție. Vom ajunge la Brunețică, purtând codițe cu fundițe roșii, cu Bushehr, în sud-vestul Iranului. Unii cred că haine înflorate pe ea, cu o privire expresivă, din acest port antic s-au îmbarcat magii să leit o țigăncușă de pe la noi...Intru în vorbă treacă apa spre Bethleem. Așezarea are, deci, cu unul dintre companioni, impecabil cărunt, și o bogată încărcătură mitologică. Dar ca mine. Îl abordez, întrebându-l câți ani are. problemele zonei au început mai încoace, Rămân ușor dezamăgit când aflu că nici în când, deopotrivă, portughezii, venețienii, excursia aceasta nu-s decanul de vârstă. La olandezii și englezii au încercat s-o cei 82 de ani ai săi, se ține mai drept ca mine. transforme în colonie, însă fără succes. Au E adevărat că nici nu prea are de unde să se existat aici, și mai există, mari interese aplece... economice, din cauza uriașelor rezerve de Drumu-i lung, relieful – schimbător. hidrocarburi existente. Peste apă, se află Localități rare, sate abandonate, și pe aici a Kuweitul și Arabia Saudită, iar în coasta apărut tendința migrării spre oraș. Turme de Iranului, Irakul. oi, turme de capre, cu păstori sprijiniți în Curând, după plecare, intrăm în Munții bâte, cu măgari și câini după ele, ca într-un Zagros cu înălțimi de peste 4500 m. Dăm, în tablou pastoral de pe la noi, chiar dacă pe aici sfârșit, peste un pârâu cu apă curgătoare. Nu lipsesc plaiurile mioritice. În locurile am mai văzut altul până aici, decât văi secate. roditoare, perdele de protecție și vânzători cu Ce plăcut înviorează peisajul !...Și o stână de grămezi de lubenițe pe marginea autostrăzii. oi, dar fără tradiționala colibă ciobănescă, ci O rafinărie impunătoare dă consistență cu corturi și automobile pe lângă ea. Se vede economică zonei...Înainte de-a ajunge la că nici mediul păstoresc nu a rămas opac la Shiraz, asistăm la un asfințit de soare modernitate, în ciuda spiritului său mai oriental, cu orizonturi roșietice, ușor conservator...Același efort de extindere a

87 terenului pentru agricultură. Peste tot, unde s- că unele reproduc chipuri de adolescenți, care a putut, au apărut livezi...În primul popas, nu aveau cum candida. Consultându-l pe știindu-se, de acum, că suntem clujeni, ne Afshin, aflăm că , de fapt, este vorba de abordează, separat, două doamne din grup. cinstirea eroilor din războiul cu Irakul. Prima , o bucureșteancă, ne întreabă, ușor Administrația fiecărei localități și-a asumat misterios, parcă pentru a ne testa, ce părere această obligație morală de-a perpetua avem despre doi intelectuali din Cluj : Sabin memoria concitadinilor care s-au jertfit în Gherman și Ioan-Aurel Pop. Rămânem ușor lupta pentru apărarea țării. Nu doar o surprinși, dar nu ezit să-i răspund cu toată inscripție a numelui pe o placă, ci chipul sinceritatea. Pe al doilea, îl cunosc , este eroului trebuie înveșnicit. Este o moștenire academician, rectorul Universității, un istoric de preț pentru cei care vin, un mod de-a le de mare valoare, i-ar sta bine ca ministru al primi mesajul de dincolo de viață. O măsură învățământului. Pe primul, nu-l cunosc administrativă cu impact emoțional puternic, personal, parcă-i redactor la un post local de în spiritul educației patriotice promovată la televiziune, are idei excentrice, de aceea nu-l toate nivelele. Stârnit, Afshin o întoarce spre urmăresc. Nu încape nici o comparație între ale sale. Începe să ne vorbească despre cei doi. Unu-i intelectual autentic, celălalt un mahomedanism. Aflăm că 24% din populația ins infatuat, ușor grobian. Elena îmi întărește lumii este musulmană. Ne prezintă virtuțile aserțiunea. Ascultându-ne, doamna se acestei religii și istoria sa. Îl evocă pe luminează la chip, știe acum de unde să ne Mahomed, profetul care a trăit în secolele VI- ia...Cu cealaltă, discutăm, în general, despre VII. Este o religie ce își asumă importante oamenii din zona Clujului. Este văduvă, a funcții sociale, iar asta o face atrăgătoare. Nu fost medic de profesie, acum pensionară. Ne pierde teren, dimpotrivă. E o mare eroare să i întreabă dacă am auzit de localitatea Sâncrai. se asocieze actele de terorism din zilele Îi întorc întrebarea, cerându-i să-mi precizeze noastre... Ne apropiem de un alt lanț muntos. care dintre ele, pentru că avem două localități Acesta, mai în vervă decât celălalt. Nu atât cu acest nume. De cel din părțile Huedinului, solemn, cât spectaculos. Peisaje uluitoare. îmi răspunde. De acolo s-a tras mama sa. Da, Fotografiez în neștire, și de o parte , și de alta îl știu, îi spun, am umblat prin acele locuri și a șoselei. Mereu alte imagini, alte vârfuri i le descriu. Îi pare rău că nu a apucat să-l stâncoase, alte povârnișuri. O lume de piatră, viziteze, cât i-a trăit mama, dar o dată și o însă nu împietrită, care grăiește trecătorilor. O dată tot va ajunge până acolo... lume fără corespondent în spațiul nostru Trecem prin niște munți în ținută european...Afshin revine la microfon cu solemnă, impunând respect. Nu păduroși, ca informații despre unele aspecte ale vieții pe la noi, ci de cremene, ca în vechile sociale din Iran. ȘI ei au un salariu minim pe povești. Multe tuneluri și viaducte, cum am economie, de 8 milioane de riali. Acesta ar întâlnit prin Sicilia. Pe marginea șoselei, echivala cu 800 de lei. Salariul mediu este de sicomori, acei copaci exotici de care se 40 de milioane, circa 4000 de lei , iar salariul vorbește în Biblie, în legătură cu unui profesor universitar poate atinge 100 de peregrinările lui Isus Christos prin Palestina. milioane, asta însemnând vreo 10.000 de Cam la aceeași latitudine, aceeași vegetație. lei...Cum ieșim din munți, dăm peste livezi de Multe văi seci, care se umflă numai când curmali...Afshin continuă. De-a lungul vremii, plouă...Când ieșim din munți, dăm peste persanii au folosit mai multe calendare. La câmpuri cultivate cu porumb și cartofi. Este o început, cel zoroastrian, care împărțea anul în zonă de podiș, dar cu teren plat... Ne luni de câte 30 de zile, nu și lunile în surprinde, în localitățile pe unde trecem, săptămâni. Din 612, au adoptat calendarul numărul mare de panouri cu fotografii islamic. Astăzi, iranienii, ca noi, se folosesc expuse în locuri vizibile, pe străzi, în de calendarul gregorian...Încă un lanț scuaruri. Am crezut la început că se leagă de muntos. De data aceasta, înălțimi mai campania electorală recent încheiată. Numai domoale, dar cu forme ciudate, rezultate din

88 neostoite erodări. Geologii ar putea explica extrem de insistentă, creează un curent de mai bine ce s-a întâmplat de-a lungul vremii, opinie pentru deplasarea spre un alt local, de s-a ajuns aici. Pe alocuri, peisaje unde, garantează ea, ne va plăcea. Cum locul traumatizante, cu răni deschise. Asta pentru de plajă rezervat este cel de aici, eu și Elena cineva care nu se poate bucura decât de rămânem. Doar n-am ajuns la o destinație armonia unei naturi edemice. Eu, imun la atât de specială, să ne pierdem vremea asemenea frivolități, le receptez ca atare și le căutând nu știu ce restaurant. Servim operativ privesc cu interes. Relieful lumii acesteia este ce găsim : ciorbă, chebap și pasăre, cu orez și frumos în varietatea lui, nu numai în formele salată, pepene roșu. Două porții, cât ar veni, sale privilegiate...Când dăm să ieșim în în banii noștri, 41 de lei. Ne ține companie și câmpie, ne apare în cale un râu de-o doamna de la Timișoara... limpezime ca de cleștar. Apa alunecă printr-o De aici, la plajă. Pe faleză, bănci. Puțină matcă de culoare albastru-verzuie, cu totul lume. Țin morțiș să încerc apa cu piciorul. neobișnuită. Cine știe ce roci are în Spre disperarea Elenei, mă dezbrac în chiloți. compoziție. Ieșit de sub penelul unui pictor Nu atât de chiloții mei îi era ei, căci aduc a expresionist, un tablou inspirat de un șort, cât de riscul de-a mă expune soarelui asemenea peisaj i-ar ilustra cu prisosință arzător și privirii doamnelor. Soarele nu face geniul artistic. Câteodată, după cum se vede, bine la inimă, privirile nu fac bine la impresia chiar natura se întrece pe sine ca imaginație generală. Știu toate acestea, însă îmi asum creatoare, depășindu-și canoanele. riscul. Altă ocazie să ajung la Golful Persic nu Ajungem, în sfârșit, la Bushehr, cel mai voi mai avea. Măcar să duc cu mine în lumea important port iranian la Golful Persic. Oraș cealaltă și impresii de pe aici... Cobor, vechi, cu tradiție portuară încă din prudent, câteva trepte, apoi calc, precaut, peste Antichitate. S-a aflat multă vreme sub un covor cu pietre rotunjite aduse de valuri, ca administrație engleză, ceea ce se observă să ajung la nisip. Numai pe aici este loc de ușor după aspectul clădirilor. Mai degrabă acces. Încerc apa cu piciorul. Caldă. Chiar moderne decât tradiționale. Căutăm, întâi, un neobișnuit de caldă. Un bătrânel, mai tânăruț , local unde să sevim masa de prânz. Oprim în totuși, decât mine, se bălăcește îmbrăcat, fața unuia, pe bulevardul de intrare în oraș. bucuros de mângâierea valurilor. Mă invită Afshin poartă tratative , ceva nu-i convine, de să-l însoțesc. Asta ar dispera-o de tot pe aceea plecăm pe faleză. Gând la gând, pentru Elena, căci nu are să-mi dea chiloți de schimb. că și preferințele noastre într-acolo trag... Observ că mă fotografiază insistent, în replică Trăiesc emoționat întâlnirea cu Golful...Nu-i la dansul ei de ieri. Să aibă ce arăta și ea o experiență de rând să ajungi la Golful urmașilor, când se vor întreba dacă am avut Persic...La distanță mare de țară, într-o lume minte ca seniori...Mă plimb încoace și-ncolo, nestatornică, în care pot apărea oricând cele privesc în lungul falezei, în largul Golfului și mai neașteptate surprize...Iată-ne, totuși, aici, respir adânc aerul ozonat. Îmi face bine. Nu adevărați temerari, cum ne-au socotit simt că soarele ar avea ceva special cu mine. prietenii, la plecare. Prima impresie ? Un Ies, totuși, că așa-i mai cuminte. Când ajung întins marin, cu apă vălurită și neobișnuit de din nou la pietre, pun ochii pe câteva, să le iau strălucitoare. Nu de nuanță albastră, ci mai acasă. Nu au nici rotunjimea, nici finețea celor degrabă aurie. Plaja e apropae goală, briza din Cipru, din fieful Afroditei. Oricum, sunt mângâie plăcut. Îmi fac discret semnul crucii, bune de colecție, apa a cheltuit și pentru ele să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a energie să le fasoneze și să le aducă la mal. învrednicit să ajung până aici...Ne retragem, Cum nu mă prea pot apleca, îmi sare în ajutor apoi, într-un restaurant din apropiere, să un copil , coborât pe plajă cu tatăl său. I le servim masa. Domnița din grup cu pregătire indic cu degetul, iar el , atent și isteț, mi le universitară în limbi orientale, cunoscând de pune în palmă. Unde-s oameni cumsecade, anul trecut locurile, vrea să servească pește unde-i școală bună ,și copiii-s pe măsură, bine cu orice preț, or aici nu se găsește. De aceea, educați, cu respect pentru bătrâni... Elena abia

89 apucă să mă vadă îmbrăcat. Îmi șterge Nu-i vine ușor sărmanului, dar se execută, pe picioarele de nisip cu niște șervețele, îmi trage aici controlul e control, nimeni nu crâcnește. ciorapii, spre a-mi compensa neputințele, și-i Noi scăpăm mai ușor, căci ne-am lăsat vine inima la loc văzându-mă iarăși fercheș. bagajele la hotel... În primul lanț de munți, Cum grupul n-a sosit încă de la masă, ne soarele dă spre asfințit. Am o adevărată plimbăm degajați pe faleză. Admirăm un slăbiciune pentru acest moment fast al zilei, monument impunător din apropiere și ne ca pe vremuri, romanticii. Țin minte fotografiem cu el. Apoi o luăm pe o alee a amurguri care m-au fascinat în multe locuri unui părculeț în curs de amenajare, când o fabuloase. Adaug, acum, încă unul. Ce rafală de vânt iscată din senin îmi ia pălăria de lumină îmbujorată ! Ce ondulare montană ! papură de pe cap, râzându-mi în nas. Gata s-o Ce albastru dens, dinspre toate zările, ca pățesc ca pe Etna, doar că pe aici nu sunt acoperământ al lumii ! Simt că-mi vibrează cratere. Elena prinde instantaneul și-i fericită sufletul în fața acestui tablou extraordinar... de performanța sa fotografică, iar eu alerg După ultima cotă a urcușului, intrăm într-o feciorește s-o recuperez. Noroc că s-a oprit zonă de podiș. Acum înțeleg mai bine într-un boschet... Mai încolo, sub un cort locurile. Cele trei lanțuri muntoase sunt, de încăpător, o familie numeroasă, din trei fapt, trepte care urcă spre un podiș înalt, cu generații, în vervă. Tocmai se ospătau cu altitudini de până la 1800 de metri...Ca să ne limonadă, după masa de prânz. Veniseră, acompanieze starea poetică, primim și o evident, din provincie, cu proviziile după ei. muzică adecvată. Niște melodii doinite, Cum îi privesc cu simpatie, nu mică ni-i interpretate de voci baritonale foarte plăcute. surpriza să fim invitați insistent să servim și Al doilea lanț muntos, cu nimic mai prejos noi, dintr-o damigeană dodoloață. Probabil că decât primul, decât că asfințitul e cu un ton mai marcau un eveniment. Gestul lor de frăție ridicat. În podișul ce-i urmează, holde în pârgă umană mă impresionează...În sfârșit, sosește și și localități mai dese. Într-una, în dreptul grupul. Autocarul oprește mai degrabă să ne ia fiecărei gospodării, miei sacrificați, atârnați la pe noi. Vreme de zăbovit nu este, timpul poartă, iar alții, în staule, așteptându-și rândul. rezervat pentru vizita la Golful Persic s-a cam Nu m-aș încumeta să vorbesc de o atmosferă scurs. Mă felicit , în gând, că nu ne-am lăsat pastorală, din compasiune pentru nevinovatele purtați de curent. Va fi fost gustos peștele și ființe, dar într-acolo mă trag epitetele. interesantă deplasarea pe faleză cu autocarul, Automobilele care trec pe șosea opresc, multă da nici pe departe nu valorează cât senzațiile lume cumpără, cam din asta trăiesc oamenii trăite pe o plajă atât de exotică precum cea de locului... Într-o altă localiate, facem un popas, aici. sub presiunea doamnelor. Aici un comerciant Drumul de întoarcere, pe traseul pe de încălțăminte și-a scos marfa din magazin, care am venit. Aceeași câmpie întinsă, cu întinzând-o pe iarbă. Se bucură de pleașca ce-a terenuri agricole bine lucrate. Când ajungem dat peste el cu atâția mușterii. Numai că nu li- la livezile de curmali, oprim pentru controlul i doamnelor de pantofi, ci de locul acela atât de rutină. Numai bine, că urcă în autocar un de căutat la drum lung. Oricum, omul e băiat să ne ofere spre cumpărare curmale compensat măcar cu niște mulțumiri împachetate în cutii de carton. Surprinzător drăgălașe... Curând se întunecă. Din al treilea de ieftine. Echivalentul a 5 lei cutia de 1 lanț muntos, nu descifrăm mare lucru...Ne kilogram. Toată lumea cumpără, că aproape întreținem cu doamna de la Zalău, îi epuizăm omului stocul. Luăm și noi patru descoperindu-ne cunoștințe comune. După cutii, să le ducem nepoților...După ce intrăm cinci zile împreună, ne-am socializat, ne în munți, pare că urcăm pe alt traseu decât simțim, de-acum, ca într-o familie. Îi sunăm cel pe care am coborât. Încă un control, de pe copii la Cluj, dar nu răspund...Ajungem astă dată a unui echipaj de poliție. Un camion destul de târziu la hotel, numai buni să ne e tras pe margine, iar șoferul pus să descarce aruncăm în pat. toată marfa ambalată în cutii voluminoase. Iuliu Pârvu

90

In memoriam - Mihai Moşandrei Lecţia de limba românã

Descendent I-am expus, cred, cu o evidentã notã de din familia stângãcie scopul vizitei şi, dupã câteva Nanilor din momente de cumpãnire din partea gazdei am Muscel, poetul fost invitat în casã. Mihai Moşandrei, Apoi, la masa mare din sufragerie, unde alãturi de alte poetul a adus o cafea ce împrãştia un parfum personalitãţi oriental, discuţia aluneca firesc între douã culturale şi persoane ce se cunoşteau, parcã, de foarte ştiinţifice ale mult timp. Bineînţeles cã meritul era al Câmpulungului, gazdei care era amabilã şi plinã de Ion Barbu, Tudor disponibilitate. Mã privea cu un soi de Muşatescu, C. I. blândeţe familialã, izvorâtã dintr-un “eu” Parhon, Constantin Baraschi, George mult încercat de valurile inevitabile ale Oprescu conferã perioadei interbelice şi istoriei şi surprizele propriului destin. postbelice o dimensiune consideratã un Moartea soţiei poetului lãsase un gol model de referinţã. Pânã în 1994 (anul când ireparabil în sufletul sensibil al lui s-a stins din viaţã poetul) îl zãreai aproape Moşandrei, prilej cu care a început evocarea zilnic pe distinsul intelectual cum trecea în “dragii lui soţii” , ceea ce a produs o pas tineresc de-a lungul bulevardului central schimbare evidentã de voce, parcã înalţa un al Câmpulungului Muscel cu ţinuta sa de om recviem în cuvinte. Din cele ce povestea, în nu mare de staturã, purtând pe cap o pãlãrie încãperea însufleţitã de cãldura cuvintelor cu boruri late, strecurându-se discret printre apãruse de aiurea “fiinţa dragã “ şi şedea, trecãtorii grãbiţi, o personalitate ce purta cu parcã, cu noi la “masa umbrelor”. sine o întreagã epocã. Întâlnirea a durat vreo douã ore, timp Cu chipul sãu senin, radia din priviri scurs pe nesimţite ca nişte clipe de viaţã ecouri ale unui trecut plin de amintiri dintre foarte bogate în semnificaţii. Am stabilit cele mai importante: fãcuse şcoala la data, ora şi locul întâlnirii cu colegii de limba Bucureşti ( „Sf. Sava” şi „Gh. Lazãr”) , românã. Aşteptam de acum momentul ca pe participase ca voluntar în primul Rãzboi un eveniment cultural de maxim interes atât Mondial unde fusese decorat cu “Crucea de pentru mine cât şi pentru participanţi. rãzboi”, aviator în al doilea Rãzboi Mondial, La întâlnirea cu poetul s-a invitat şi doctor în ştiinţe politice şi drept la Paris , Inspectorul General al Inspectoratului Şcolar colaborator al publicaţiilor literare de marcã, Judeţean Argeş , (sex feminin) ea însãşi “Viaţa româneascã”, “Revista Fundaţiilor profesoarã de limba românã , invitatã la Regale “, “Ramuri”, “Sburãtorul” etc. prezidiu, cum era şi firesc. În anul 1980 în calitate de responsabil al În ziua stabilitã toţi colegii au fost mai cercului metodic al profesorilor de limba punctuali ca de obicei, iar Mihai Moşandrei s-a românã pe zona Câmpulung, m-am gândit cu prezentat într-o costumaţie elegantã: cãmaşã un grup de colegi cã, în locul unei albã cãlcatã impecabil, batistã la buzunar tradiţionale lecţii metodice într-o şcoalã, ar fi asortatã cu cravata, mustaţa bogatã frumos mult mai interesantã o întâlnire cu poetul ajustatã la frizer. Dupã ce s-au scurs Mihai Moşandrei, pentru slujitorii obiectului momentele de început cu anunţarea temei, limba şi literatura românã, cea ce însemna şi componenţa prezidiului, scopul întâlnirii, “un eveniment” ieşit din tipare. poetul a fost rugat sã conferenţieze “distinsului Pentru aceasta, am descins la casa auditor” despre sine ca slujitor al Euterpei şi poetului unde am fost primit de cãtre “despre poezie ca expresie a frumuseţii şi rolul amfitrion cu o rafinatã ospitalitate. cuvântului în aceastã relaţie”.

91

Vocea calmã a poetului proiecta cuvintele Conducãtorul cercului a fost sancţionat ca pe nişte imagini concrete, însufleţite de cu „mustrare scrisã” pentru îndrãzneala de a-l credinţa cã „ poezia trebuie sã ne insoţeascã ca fi adus pe Mihai Moşandrei în faţa o necesitate, întocmai ca apa şi aerul pentru a profesorilor de limba românã, „un mistic” , a alunga plictisul şi banalitatea” . Poetul , zicea accentuat Doamna Inspector General. Moşandrei , ”se naşte şi este ales dintre cei Ca o continuare a evocãrii poetului, dupã mulţi, însemnat ca atare de Cârmuitorul acestei 1989 am descoperit într-un „curriculum lumi. Glasul poetului este un transfer al harului vitae” al poetului cã în 1959 a fost divin şi, prin el, cuvântã vocea Creatorului.” condamnat doi ani de închisoare politicã în Mai apoi adaugã: „Eu n-am nici un baza articolului 3250 Cod Penal pentru merit. Meritul provine din alegerea din „deţinere de publicaţii interzise” , de fapt , mulţime, în toate timpurile şi locurile a unor „propriile mele lucrãri” şi un „jurnal de „voci” cu caracter revelator. Eul meu este un rãzboi în care elogiasem faptele de eroism ale purtãtor de cuvânt al poeziei şi al destinului unitãţii mele aviatice, pe toţi bravii ofiţeri şi poetului în viaţa unui popor, în istoria şi tinerii soldaţi cãzuţi pe frontul de Est” , limba acestuia.” pentru care a trecut prin închisorile Vocea calmã fixa auditoriul şi parcã ţintea comuniste de la Piteşti, Jilava, Gherla. forul interior al fiecãruia: „meritul se În „Pagini din jurnal, de la Gherla, acasã particularizeazã prin efortul lãuntric, prin truda la Câmpulung”, Argessis , 2001, p. 597 zilnicã pentru a da glas harului divin.” Printre desprindem un moment edificator: momentul rânduri aduce în cuvântarea sa cugetarea eliberãrii din închisoarea de la Gherla , o latineascã „ubi bene, id ibi patria” într-o paginã ce îndeamnã la reflecţie privind formulare rãsturnatã: „ubi patria, ibi bene”. destinul Poetului care ieşise din închisoare Cu un ton mai nuanţat şi bine accentuat numai cu 49 de kilograme. adaugã : „ v-aş ruga sã aveţi în vedere cã „De-a lungul unei strãzi largi din Gherla, pentru mine poezia este o rugãciune, mergeam la vale ca o frunzã veştedã luatã de coborâtã sau desprinsã din cea adevãratã, curenţi sau de apã vijelioasã. Fãceam mari adicã din aceea adusã lui Dumnezeu acasã eforturi ca sã mã pot opri. sau în bisericã.” Prima clădire în acel oraşel necunoscut Cuvintele poetului au cãzut peste cei din ardelenesc fu o bisericã impozantã şi albã. Aş salã ca „un gând rãu”, ne uitam „complici” fi dorit sã dau buzna înãuntru, sã cad în unii la alţii, iar prin aer se mişca o linişte cu genunchi, şi sã mã rog pentru sufletul meu nuanţe de fiori, pentru cã Inspectoarea obosit , mulţumind Domnului. Generalã (de altfel, profesoarã şi ea de limba Nu eram însã definitiv liber, nici acum, românã, sic!) s-a ridicat ostentativ de la sã fac ce vreau ; un gardian foarte prietenos prezidiu, a trântit uşa, mãrind şi mai mult mã acompania, speriat de slãbiciunea mea suspansul, voia de fapt a ne comunica cã „nu cadavericã, dar trebuia sã mã predea miliţiei poate accepta nici persoana, nici ideile sale” ! locale , pentru ultimele formalitãţi de fãcut. Ca şi cum nu s-ar fi întamplat nimic , M. Odatã terminatã şi aceastã formalitate, eram Moşandrei a continuat sã vorbeascã despre I. liber sã merg la garã şi sã iau primul tren spre Barbu, despre poezia lui Francis Jammes, casã. Eram totuşi fericit, în nenorocirea mea despre atmosfera din cenaclul „Sburãtorul”, aparentã, fiindcã dacã trupul îmi era acoperit despre poezia modernã şi literatura de haine boţite şi pãroase, sufletul rãmas contemporanã, momente estompate de întreg, cântã!... emoţia creatã de opinia tranşantã despre rolul Ca român mã simţeam mândru şi fericit, lui Dumnezeu în aventura spiritualã a de generozitatea fãrã margini a acestor Poetului, o voce cu caracter revelator, un oameni din plaiurile transilvane. Aveam „eu” desemnat ca un purtãtor de cuvânt. ferma impresie cã suferinţa mea, cu nimic Bineînteles ca o asemenea „profesiune îndreptãţitã, avea un adânc ecou în sufletele de credinţã” violenta gândirea ateistã a lor. „ perioadei anilor 1980, când a avut loc Am adãugat aceastã paginã de jurnal evenimentul. Urmarea întâlnirii cu Mihai pentru a se înţelege caracterul poetului care Moşandrei s-a încheiat pentru mine la sediul îşi pãstrase nealteratã „nobleţea” structuralã Inspectoratului Şcolar Judeţean Argeş, unde în ciuda unei istorii agresive. am fost chemat sã dau socotealã pentru o Victor Zaharescu gravã abatere de la linia partidului.

92

Inedite

Ion Sângereanu

Poezia poetului Vasile Remete

Doar Dumnezeul nostru te învie Te-omoară, iar te naște poezie Doar el îți dă cuvântul să te țină În nevăzutul sceptru de lumină –

Atunci când mor, mă-nvie poezia Și-s ca și pruncu-n brațe la Maria Și ce dumnezeiască alăptare Mă nasc din nou cuvânt pentru altare,

Umblând ‘nainte și-napoi prin veacuri Culcându-mă sub stele în cerdacuri Și-apoi mă mut în cartea cea divină Acum și pururi limba mea română.

Poem inedit din arhiva poetului Vasile Remete

93

O variantă inedită a MIORIȚEI

Culeasă de Oancea Sonia Angela cls.a VIII a-Teiuş,1977 de la Oancea Simion, 86 ani

Din vale în vale Că de va muri Și tot întreba Se cobor agale În câmp de mohor Dacă n-au văzut Trei cârduri de miei Să-i spui la ăi doi Și n-au cunoscut Cu trei păstorei Ca să mă îngroape Mândru păstoraș Dar doi dintre ei În spatele Tras prin fluieraș Când la munți suiau stânii Fețișoara lui Ei se tot vorbeau Ca să-mi aud câinii Floarea crinului Ca la asfințit Iar la cap să-mi pui Mustăcioara lui Ca să mi-l omoare Trei mici fluierașe Raza soarelui Pe cel ciobănaș Iar vântul când suflă Perișorul lui Tras prin fluieraș Ele se umflă Bobul grâului Că are mioare multe Și-ncep să doinească Ochișorii lui Mândre și cornute Și să mă jelească Albastru cerului Și murgi învățați Mioarele s-or strânge Mândra mea mioară Ogari mai bărbați Pe mine m-or plânge Tu spune-i curat Dar cel ciobănel Cu lacrimi de foc Că eu am plecat Tras printr-un inel Și-un dor le străpunge În țara de basm Avea-n turma lui Până la sânge Cu mândre crăiese O mândră mioară Iar la cei doi păstori A lumii mirese Ca o surioară Nalți și subțirei Că m-am logodit Care-l tot ruga Să nu le spui lor M-am căsătorit Și mi-l îndruma Să le spui cu fală Cu o mândră zânișoară Stăpâne, stăpâne Că m-au logodit A lumii fecioară Ai grijă de tine Cu-o mândră crăiasă Iar la ăl ospăț Că la asfințit A lumii mireasă Am avut nuntași Vor să te ucidă Iar de vei vedea Mari feciori de crai Cei doi păstorei Și vei asculta Și-un mare alai Mult mai tinerei Cu jale în suflet Preoți munții-nalți Ciobanul răspunse Măicuță bătrână Păsări lăutari La cea mioriță Cu brâul de lână Păsărele mii Cu lână plăviță Ce tot alerga Și stele făclii.

94

Atitudini

Mihai Eminescu - Prin ce au contribuit ungurii la înaintarea omenirii?

Măsurariul civilisaţiunei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de ex., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă cu deosebire în desvoltarea acelor aplecări umane în genere, care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acelor principii, care trebue să constitue fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii, care să le fie tuturor comune, sunt mai desvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai, nu constitue civilizaţiunea, care e şi trebue să fie comună tuturor păturilor populaţiunei. Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii… Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii... cui? Ai Ungurilor? Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe ? Au arte? Au legislaţiune? Au industrii? Au comerciu? Ce au? Limba? Sunetele îngrozesc piatra; construcţiunea, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc. Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă. Legislaţiunea? Drepturi şi legi sunt într'o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru Unguri, găseşti legi din evul

95 mediu mai barbare decât barbaria. Arte şi literatură? O traducţiune rea din limba germană. Industria? Germană. Comerciul? În mâna Evreilor. Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi, Românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă, Românilor, pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebue să fie acea glavă, care face altuia o crimă, din aceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Şi cine nu-şi aduce aminte, cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi chiamă. Astfel cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Dar toată lumea ştie, că Ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în transacţiuni cu oameni, care pentru noi nu sunt competenţi nici de a lucra ceva, decât doar prin puterea brută ce li-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Vina, în fine, nu e a lor, pentru că generaţiunea ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreeraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă, cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om, a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale, încât el rămâne pentru tine netraductibil - căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale - tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau transacţiune nu se încape aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, - el îţi răspunde, că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te c'un astfel de om! Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu cari locuesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase, cu care au înşelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţiuni ridicole. Kant numeşte ridicol risipirea spontanee a unei aşteptări mari într'o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus (n.r. "se scremură munţii şi fătară un şoarece"). (Fragment din articolul “Echilibrul”, apărut în ziarul “Federaţiunea” din Pesta, în data de 22 aprilie/4 mai 1870 - şi semnat cu pseudonimul Varro. Eminescu avea atunci 20 de ani) preluat din ziarul „Certitudinea” nr. 2/2018

96

Titu Popescu - Pe când muzeul comunismului, în România?

după o condamnare oficială, rostită în parlament de preşedintele ţării de atunci, nu s-a

făcut nimic altceva, probabil fiindcă vechii

nomenclaturişti, din vîrful puterii, încă trăiau şi

exercitau o ameninţare periculoasă prin chiar

acest fapt, cu toate că ea se exercitase odinioară

prin Securitate, care azi nu mai există.

Mémento Park din Budapesta este, prin

intenţie, un parc tematic, unic în felul său, un

loc al expunerii spectaculoase a statuilor

publice din anii socialismului, strînse de pe

străzile şi din parcurile Budapestei şi oferite, O ieşire la Budapesta a inclus şi vizitarea împreună, ca o ultimă aruncătură de ochi muzeului comunismului, deschis în capitala dincolo de Cortina de Fier. Desigur că anul ungară. Despre el aflasem într-un mod aproape 1989 a marcat şi pentru Ungaria, ca şi pentru conspirativ. Cum indicaţiile de pe pliantele care toate ţările din estul Europei stăpînite de ofereau orientare în Budapesta erau, în această sovietici, debarasarea de puterea exercitată de privinţă, neclare, am primit în schimb vecinul de la Răsărit şi păşirea pe drumul informaţii pozitive de la recepţia hotelului: democraţiei şi al libertăţii. După mai multe trebuie să luăm tramvaiul pînă în piaţa discuţii – şi refuzuri – s-a edificat acest Parc al Kostolany Deszö, de unde urma să luăm Statuilor, într-un cadru omogen al plasării lor, autobusul 150, care ne va scoate în partea unele nefiind încă realizate conform planului sudică a Budapestei, unde vom da peste iniţial. Ce întîlnim direct este o obiectivitate Mémento Park, ceea ce vrea să însemne Parcul rece, sobră dar elegantă, a alăturării Statuilor, adică Parcul comunismului, această exponatelor, care trimit fără echivoc la critica referinţă fiind criteriul de selecţie a statuilor ideologiei care le-a stat la bază. Aceasta se incluse. Printre care vom vedea monumente întîmplă după ce vizitatorul le-a individualizat alegorice de prietenie ungaro-sovietică, iar de pe soclurile construite pentru ele dintr-o dintre statui, cea a armatei roşii, ale lui Lenin, cărămidă fermă, care contravine derizoriului pe Marx şi Engels, Stalin, Dimitrov, Béla Kun şi care-l exprimă exponatele în sine. ale altor “eroi comunişti”. Intrarea – încă o dată: fără nici o menţiune Astfel înarmaţi cu orientarea, am străbătut, a memorialului anticomunist – stă sub indicaţia docili, itinerarul desluşit, pînă în sudul statuară a lui Lenin care, sub mîna artiştilor capitalei, fără să vedem, însă, vreun indicator executanţi, voia să impună propria legitimitate, privind scopul real al muzeului, nici chiar la prin masivitate si intransigenţă doctrinară. Dar intrare, destinaţia fiindu-i înlocuită cu statuile dacă s-ar fi făcut un proces de condamnare a geniilor marxismului, care prefaţau restul comunismului, s-ar fi văzut că el, alături de obiectelor expuse. Întrebarea firească, născută Stalin, deţine sumbra întîietate de criminal al din nedumerire, privea conspirativitatea astfel istoriei, fiind, ambii, mult mai productivi decît păstrată: de ce era nevoie de ea, cînd conţinutul Hitler. parcului pleda de la sine pentru formarea unei Dar la această intrare nespecificată există atitudini de groază şi respingere? Singura un simbol indubitabil, înălţat pe un soclu care-l explicaţie a venit dinspre experienţa de la noi: individualizează: o pereche de cisme

97 eliberatoare purtate de soldaţii sovietici, stînd la vedere şi în cunoştinţă de cauză pentru toţi. acolo de strajă pentru nimic şi ridicate pe un Şi mai ales să demaşte întreaga amploare a soclu al ironiei. Atunci, brusc, mi-am amintit antiumanismului orînduirii. de statuia soldatului sovietic înălţat pe un soclu Desigur că la noi nu se mai poate proceda neverosimil la Bucureşti şi la care Păstorel ca la Budapesta, adică strîngîndu-se într-un Teodoreanu a făcut următoarea epigramă: cimitir public statuile care omagiau era O, viteze soldat rus, comunistă, fiindcă acestea s-au pierdut în urma De ce te-au cocoţat atît de sus, furiei publice anticomuniste din 1989. Dar Fiindc-ai eliberat popoarele închisorile comuniste mai există, mai trăiesc Sau fiindcă-ţi put picioarele?, majoritatea torţionarilor care şi-au făcut de cap statuia de la Budapesta venind cu în ele, la fel majoritatea deţinuţilor care au răspunsul la cea de a doua alternativă, penibil- suferit pe nedrept ani mulţi de temniţă grea, insalubră, a poetului român. plus multe documente scrise despre ororile Exponatele, flancînd cele patru cercuri de comunismului. Cu toate acestea s-ar putea face expunere, poartă, pe lîngă titulatură, numele un extraordinar muzeu dezvăluitor şi executantului şi locul plasării lor odinioară pe implacabil acuzator! Calitatea documentară a străzile sau în parcurile budapestane, încît exponatelor ar sta dincolo de orice îndoială, numele celor care le-au făcut rămîn acoperite dacă se urmăreşte peste tot condiţia ideală de de ruşinea de a fi dat glas indicaţiilor oficiale, critică a ideologiei care le-a cerut, pentru a-şi iar locul plasării făcînd vizibilă, pentru polei o faţă umană. Totodată, compromisurile trecători, angajarea lor bine remunerată ca făcute de artiştii colaboraţionişti se cer arătate, executanţi docili. Ele s-au strîns, cîte au putut spre a nu mai face posibilă repetarea lor cînd fi strînse, după distrugerea din 1956 şi 1989. E istoria viitoare le va avantaja. un bilanţ ilustrativ. Dar numai atît: e mai La Budapesta, după vizitarea memorialului degrabă un rezumat al produselor artei oficiale durerii comuniste, am putut viziona un film comuniste din Ungaria. În acest sens, ele poartă documentar despre racolarea informatorilor un sigiliu anticomunist clar, tocmai prin Securităţii şi mijloacele puerile care erau puse în adunarea lor într-un parc memorial. Cu toate joc pentru atingerea acestor scopuri murdare. Era, acestea, nu putem să nu ne spunem că este pentru noi, la fel cum urmăream odinioară filmul foarte puţin într-un muzeu tematic, chemat să documentar despre lagărul din Dachau, din ilustreze amploarea şi funcţionarea mai multe Germania, care rula non-stop. Doar că acum mi- decenii a dictaturii comuniste. Altfel, tineretul am dat seama că, dacă făceam mai degrabă, toţi, care nu a trăit acele învîrtoşate vremi poate să-l ce am făcut în decembrie 1989, am fi reuşit, atît privească şi ca avînd un sens omagial. de mare era încărcătura anticomunistă pe care o Să ne gîndim şi la memorialul Sighet din purtam în suflete. România, care a revalorificat un loc de oroare Revenind în ţară cu această încărcătură din închisorile comuniste româneşti, pe care l-a proaspătă de nedumeriri, am mai adăugat, aici, umplut de fotografii, mărturii despre întregul una: de ce se demonstrează pentru Roşia sistem carceral din ţară, într-un mod intens Montană, în diverse oraşe, unde unii nu ştiu dezvăluitor. Dar amîndouă, cel de la Sighet şi pentru ce o fac, decît doar ca să se afle în treabă, cel de la Budapesta, par mai degrabă şi nu se demonstrează pentru repudierea totală a începuturi. De aceea, actualitatea răspunsului comunismului, în care toţi ar şti pentru ce o fac? ni se pare că stă dincolo de orice obiecţie: pe Şi, pentru a încheia cu un poet, să ne cînd un muzeu al comunismului în România? referim la maghiarul Gyula Illyes, care în Acesta poate deveni foarte interesant prin poezia sa O frază despre tiranie scrie că în explicitare, în special pentru cei care nu au trăit tiranie nu poţi fi liber nici în imaginaţie: direct coşmarurile, dar la întrebările cărora sunt Cînd tu vorbeşti cu tine însuţi chemaţi să răspundă. Desigur că drumul de Este ea, tirania care întreabă, revenire la normalitate, început în 1989, are Tu nu mai eşti liber mai multe etape, dar acestea trebuie parcurse, Nici în imaginaţie.

98

Meridiane lirice

Raluca Deteșan – Traduceri din Rubén Darío

Canción de otoño en primavera Cântec de toamnă în primăvară

Juventud, divino tesoro, Tinerețe, comoară divină ¡Ya te vas para no volver! Pleci și nu te mai întorci! Cuando quiero llorar, no lloro... Când vreau să plâng, nu pot Y a veces lloro sin querer... Iar, uneori, plâng fără să vreau... Plural ha sido la celeste Complexă a fost divina Historia de mi corazón. Poveste a sufletului meu. Era una dulce niña, en este Era o dulce copilă, în astă lume Mundo de duelo y aflicción. A suferinței și amărăciunii Miraba como el alba pura; Privea ca o limpede auroră; Sonreía como una flor. Surâdea ca o floare. Era su cabellera oscura Avea un păr întunecat Hecha de noche y de dolor. Plăsmuit din noapte și durere Yo era tímido como un niño. Eram timid precum un copil. Ella, naturalmente, fue, Ea, a fost, desigur, Para mi amor hecho de armiño, Pentru iubirea mea inocentă, Herodías y Salomé... Și Irodiada, și Salomea... Juventud, divino tesoro, Tinerețe, comoară divină ¡Ya te vas para no volver...! Pleci și nu te mai întorci! Cuando quiero llorar, no lloro... Când vreau să plâng, nu pot Y a veces lloro sin querer... Iar, uneori, plâng fără să vreau... Y más consoladora y más Și mai liniștitoare și mai Halagadora y expresiva, Încântătoare și expresivă,

99

La otra fue más sensitiva Cealaltă a fost mai senzorială Cual no pensé encontrar jamás. Cum n-am crezut să întâlnesc nicicând Pues a su continua ternura Căci tandreții nesfârșite Una pasión violenta unía. I se îmbina o pasiune violentă. En un peplo de gasa pura Într-un peplu de mătase pură Una bacante se envolvía... O bacantă pătrundea... En sus brazos tomó mi ensueño Mi-a luat în brațele sale visul Y lo arrulló como a un bebé... Și l-a domolit asemeni unui prunc... Y le mató, triste y pequeño, Și l-a ucis, trist și mărunt, Falto de luz, falto de fe... Lipsit de lumină, lipsit de credință... Juventud, divino tesoro, Tinerețe, comoară divină ¡Te fuiste para no volver! Pleci și nu te mai întorci! Cuando quiero llorar, no lloro... Când vreau să plâng, nu pot Y a veces lloro sin querer... Iar, uneori, plâng fără să vreau... Otra juzgó que era mi boca Alta credea că gura mea era El estuche de su pasión; Limanul patimii sale; Y que me roería, loca, Și că-mi va sfâșia, nebuna, Con sus dientes el corazón, Cu dinții săi, inima, Poniendo en un amor de exceso Punând, într-o iubire bolnavă La mira de su voluntad, Reflexia dorinței sale, Mientras eran abrazo y beso În timp ce, îmbrățișarea și sărutul Síntesis de la eternidad; Erau sinteza eternității; Y de nuestra carne ligera Și din carnea noastră subțire Imaginar siempre un Edén, Mereu născocind un Eden, Sin pensar que la primavera Fără să ne gândim că primăvara Y la carne acaban también... Și carnea deopotrivă pier... Juventud, divino tesoro, Tinerețe, comoară divină ¡Ya te vas para no volver! Pleci și nu te mai întorci! Cuando quiero llorar, no lloro... Când vreau să plâng, nu pot Y a veces lloro sin querer... Iar, uneori, plâng fără să vreau... ¡Y las demás! En tantos climas, Dar, celelalte! În atâtea locuri, En tantas tierras siempre son, Pe-atâtea meleaguri, mereu sunt, Si no pretextos de mis rimas Nu doar pretext de rime, ci Fantasmas de mi corazón. Fantasme ale inimii. En vano busqué a la princesa Zadarnic căutai prințesa Que estaba triste de esperar. Tristă de-atâta așteptat. La vida es dura. Amarga y pesa. Viața e dură. Amară, grea ¡Ya no hay princesa que cantar! Nu mai am prințesă cui să-i cânt! Mas a pesar del tiempo terco, Dar în ciuda timpului îndărătnic, Mi sed de amor no tiene fin; Setea de dragoste e nesfârșită, Con el cabello gris, me acerco Cu plete gri, m-apropii A los rosales del jardín... De trandafirii din grădină Juventud, divino tesoro, Tinerețe, comoară divină ¡Ya te vas para no volver! Pleci și nu te mai întorci! Cuando quiero llorar, no lloro... Când vreau să plâng, nu pot Y a veces lloro sin querer... Iar, uneori, plâng fără să vreau... ¡Mas es mía el alba de oro! Căci ale mele sunt zorile de aur!

Raluca Deteșan

100

Lucia Pilțu – traducere Marzio Maragnolli, Fabrica visurilor imposibile

Luna Luna

Suggeriscimi ancora qualcosa, dimmi? Mă sfătuieşti încă ceva, spune-mi? Non trovo pace nel balenare di illusioni Nu găsesc linişte în strălucirea himerelor che inciampano sulla mia coscienza ce se poticnesc de conştiiţa mea e cozzano su orgogli ormai frantumati. şi se ciocnesc de orgolii acum sfărâmate. Oso affrontare il proposito di un sogno Cutez să înfrunt gândul unui vis îndepărtat lontano şi simt deja tristeţea pentru timpul pierdut. e sento già la tristezza per il tempo perduto. Tu care asculţi în tăcere Tu che ascolti in silenzio aminteşte-mi de dragoste, richiami d’amore, attorniata da piccole stelle rechemările iubirii, înconjurată de mici stele che sembrano lacrime sparse ce par lumini risipite di un pianto antico come il mondo, ale unui plâns la fel de bătrân ca lumea , aiutami, se puoi, ajută-mă, dacă poţi, voglio cercare una via vreau să caut o cale che mi coinvolga. care să mă-nflăcăreze.

101

Orizzonti bruciati Perspective scrumite

Due sorrrisi proiettati da una libera scelta Două surâsuri proiectate printr-o liberă a infondere dolcezza e incantati di riceverla. alegere Due sguardi d’intensità spontanea, spre a trezi blândeţe şi-ncântarea de a o primi. facilmente comprensibili, Două priviri cu putere fulgerătoare vicini, uniti come due mani giunte. Uşor comprehensibile, La scenografia desiderata della riva del mare, Asemănătoate, unite ca două mâini il suo profumo e il suo costante respiro, împreunate. la luna piena, il molo, le luci delle barche dei Scenografia dorită a ţărmului mării, pescatori. Luna plină, digul, luminiţele bărcilor de Il vuoto dei ricordi, pescari. la costatazione del loro presente Pustiul amintirilor, e la convinzione della propria interiore constatarea prezenţei lor essenza. şi convingerea propriei esenţe interioare. Un brindisi non ingannevole O închinare neînşelătoare per illuminare questo piccolo mistero, pentru a dezvălui acest mic mister, antica architettura che oggi ancora permane. veche arhitectură ce persistă încă. E domani? Dar mâine?

Ascolta Ascultă

Nei pomeriggi infuocati d’estate, În amiezile arzânde ale verii, quando saremo lontani, când vom fi înstrăinaţi, nelle tristi în serile triste nelle tristi serate ce aşteaptă o altă zi de singurătate, che attendono un altro giorno di solitudine, gândeşte-te, puţin, la mine. pensami, un po’. De scurta trecere nestăpânită a acelei seri, Nella breve corsa sfrenata di quella sera, de prima zi de primăvară, il primo giorno di primavera, de romantica noastră plimbare de-a lungul nella nostra romantica passeggiata lungo il fluviului, fiume, aminteşte-mi, puţin. ricordami, un po’. În culorile toamnei ce revine, Nei colori dell’autunno che ritorna, în tăcerile tale atât de profunde, nei tuoi silenzi così intensi, în puterea surâsului tău luminos, nella forza del tuo sorriso illuminato, în imtimitatea noastră, crezi, puţin. nella nostra intimità, credi, un po’. În văzduhul străveziu Nell’aria tenue ce însoţeşte visurile noastre che accompagnerà i nostri sogni spre zări mai sigure verso orizzonti piừ reali ce azi par îndepărtate, che oggi sembrano lontani, speră, puţin. spera, un po’.

102

De dragoste de ţară

Datori cu o ţară

Suspin pentru tine, frumoasa mea ţară, Iar sufletu-mi plânge cu dor şi alean, Căci tot ce-a rămas din străbuni stă să piară Şi muşcă din tine străinul viclean.

Iubita mea Dacie, poală maternă, Iubiţii mei munţi, din Ceahlău în Bucegi Românii toţi plâng când pun capul pe pernă, Te plâng c-ai ajuns un ţinut de moşnegi.

Martirii eroi clocotesc de mânie Şi spumegă zarea cu clocotul lor, Când văd ce-am făcut cu a Daciei glie! Poporul cel dac a ajuns migrator!

Ieşiţi la lumină oşteni, până-i vreme, Suntem încă vii şi cetăţi mai clădim, Căci sună din corn, Decebal, să ne cheme La luptă, ca-n vremea de-atunci, să pornim!

Suntem generaţia cea mai datoare! Suntem generaţia marii erori! Datori cu o ţară copiilor, care, Pe drept ne vor spune la toţi, VÂNZĂTORI!

Emilia Amariei

103

- Horea - Eroul tras pe roată pentru țara toată

- "Mor pentru popor!" Această replică mi-a rămas adânc întipărită atât în minte , cât şi în sufletul meu de copil ... Simt că nu voi putea vreodata să găsesc nişte cuvinte suficient de măreţe pentru a putea să-i descriu pe cei care ne-au schimbat traiul, scăpându-ne de iobăgie, supranumită şi"jugul cel greu". În momentul în care vreau să scriu ceva despre revoluţie , parcă , stiloul meu începe singur, să alunece pe coala albă precum zăpada , lăsând în urma lui o umbră neagră ca abanosul, plină de speranţă spre un nou început. Iar ritmul inimii mele începe să crească cu repeziciune similar trăirilor ostaşilor de pe front ... revoluţia până la urmă fiind o luptă crâncenă prin care mulţi oameni şi-au pierdut viața. Chiar dacă majoritatea cred că noi, copiii, nu înţelegem cele întâmplate, sau că mintea noastră nu poate percepe aşa ceva, ei bine, nu e adevărat ... Chiar şi noi avem nişte trăiri speciale şi triste în acelaşi timp, plus un soi de sentimente ciudate care înfloresc odata cu readucerea aminte a celor întamplate pentru ca toată lumea să aibă o viaţă mai bună. Acum, aş vrea să vă prezint revoluţia care ne-a schimbat nouă, puilor de moţ, traiul. Revoluţia care m-a făcut să fiu mândră să spun oricui cu glas răsunător că sunt urmaşa marelui erou, Horea. Începând cu anul 1784 , la data de 1 noiembrie, în satul Curechiu, din judeţul Hunedoara , s-a declanşat revoluţia, având ca şi cauză crunta exploatare la care erau supuşi ţăranii din Ardeal , cei mai nemulţumiţi fiind cei din munţii Apuseni, care, până în secolul al XVIII - lea, îşi păstrasera statutul de ţăran liber , cu diferite drepturi, care o dată cu iobăgia, li s-au luat ... revoluţia desfăşurându-se pe o durată de aproximativ două luni (din 1 noiembrie până la sfârșitul lui decembrie). După cum se şi spune "Braţul ridicat întru apărarea ţării niciodată nu tremură "deci , cu ajutorul lui Dumnezeu , au reuşit să scape ţara de crunta exploatare... Chiar dacă sfârşitul lor, al eroilor noştri a fost tragic (fiind capturați de către autorități, iar apoi viața li s-a încheiat) în sufletele şi în memoria noastră au rămas în continuare vii .Parcă mă năvălesc niște trăiri care oarecum îmi fac chiar și sângele să înghețe în vene cand mă gândesc la durerile crunte suportate de ”martirii” poporului român. Îi numesc martiri pentru că la fel cum Sfinții își dădeau viața pentru credință, tot la fel și eroii noștri și-au dat viața pentru popor. Fiind capturați și ținuți prizonieri în temnița din Alba Iulia , Crișan și-a luat viața(mai precis s-a sinucis folosind curelele de la opinci) iar apoi , Horea și Cloșca au fost duși pe Dealul Furcilor, unde au fost trași pe roată (asemeni Mucenicei Ecaterina) sub privirile înmărmurite ale tuturor oamenilor, care au fost siliți să privească întreaga ”scenă”. În încheiere, cu gândul la cele întâmplate, şi cu o oarecare durere în inimă , am compus câteva rânduri , alcătuind o poezie pe care vreau să i-o dedic din inimă , bravului erou, poezia intitulându-se: "Viaţă de erou". Andreia Ioana Neag

104

Viaţă de erou

Din munţi s-aude-al tulnicelor plânset În amintirea bravului erou, Îl plâng și munţii, și vânturile-n vuiet Şi totu-n jur îl strigă în ecou ...

În satu-n care craiul s-a născut Stă-o casă care aşteaptă ne-ncetat, Să se întoarcă iar, la fel ca la-nceput, Al nost´ erou cu sufletul curat...

Şi chiar pământul parcă-ncepe a cere, Să se întoarc-al nostru crăi;or; Să cânte-o doina cu dor ;i durere, De să răsune creasta munţilor.

Şi norii parcă-l plâng mereu de-atunci Cu toate că nimic nu pot schimba... Pentru popor a fost un luptător , Dar moartea l-a învins chiar şi a; ...

Cuvintele din urmă de el spuse În mintea-mi parcă s-au întipărit, Cu gând curat la vremurile-apuse În viață viitorul ne-au croit ...

Andrea-Ioana NEAG

105

Educaţie. Cultură. Învăţământ

Sensul locuțiunilor în context: a fi sărac cu duhul

Locuțiunea- tip de expresie fixă caracterizată, în afară de sensul global unitar, prin trăsături morfosintactice care probează, pe de o parte, pierderea autonomiei gramaticale, iar , pe de altă parte, funcționarea de ansamblu ca un singur cuvânt. Așadar, termenii unei locuțiuni nu acceptă permutări, substituiri sau intercalări ale altor cuvinte, fără ca sensul global al construcției să sufere modificări. Trecerea de la grupurile sintactice libere(expresii) la locuțiuni este un proces continuu, cu faze intermediare, oscilante, care fac ca frontiera dintre cele două categorii să nu fie tranșantă, iar practica delimitării lor să fie extrem de dificilă. Apariția unei locuțiuni are cauze diverse, fie ca efect al mișcării continue a grupurilor sintactice, fie ca împrumuturi sau calcuri în contactul direct sau cultural a două limbi. În consecință, inventarul de locuțiuni este propriu fiecărei limbi și modificabil în istoria aceleiași limbi. Cunoașterea sensului locuțiunilor este extrem de importantă pentru înțelegerea corectă a unui mesaj. Foarte multe unități lexicale consacrate în codul nostru lingvistic cu un anumit înțeles au la origine un sens diferit. Este si cazul expresiei a fi sărac cu duhul.27 În context uzual: Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. Din slavonul,duhŭ. Sursa: Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, 1998 | În context biblic: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor.Sursa: Biblia, traducerea D. Cornilescu, 1921- Matei 5:3 sau Fericiți voi, cei săraci cu duhul, că a voastră este împărăția lui Dumnezeu.Sursa: Biblia, traducerea Sfântului Sinod,1982- Matei 5:3 Mi s-a întâmplat adeseori ca în convorbirea cu anumite persoane și chiar în texte scrise să constat o ezitare semantică legată de acestă expresie a fi sărac

27 Dicționar de Știinte ale Limbii , Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu –Ruxăndoiu, editura Nemira&Co, 2005.

106 cu duhul. Se pare că ezitarea este determinată de utilizarea locuțiunii în două contexte diferite. Pe de o parte, în exprimarea uzuală a fi sărac cu duhul înseamnă lipsit de cunoștințe, de pricepere, având, evident, o conotație peiorativă, în contradicție cu intenția biblică. În Sfânta Evanghelie nu ni se spune cine sunt cei săraci cu duhul. Este cert, însă, că ei nu sunt cei proști, neîntelepți, neștiutori sau proști, cum la prima vedere am fi înclinați să credem. Tertulian afirmă că În mod sigur nimeni nu e sărac cu duhul dacă nu e umil. Dar cine e umil dacă nu cel ce rabdă28, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, găsește o conexiune progresivă între toate fericirile din Matei 5, care alcătuiesc un drum de aur, căci fericirea dinainte deschide drum celei care urmează omul smerit își va plânge negreșit păcatele;cel care plânge va fi blând, și drept, și milostiv;cel milostiv, drept și cu sufletul zdrobit va fi negreșit și curat cu inima;iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. În sfîrșit, cel care îndeplinește toate aceste fericiri va înfrunta prigoane, nu se va tulbura atunci când va auzi că e vorbit de rău și va fi în stare să sufere mii de necazuri...29 Este evident că sărăcia cu duhul , așa cum este înțeleasă de primii creștini, era o virtute; ei se rugau să dezvolte această calitate, pe când sensurile consemnate în DEX nu sunt niște calități. Biblia(traducerea D.Cornilescu, 1921), pare a face distincția între cele două sensuri prin utilizarea prepoziției în: ferice de cei săraci în duh, situație care face mai ușoară încercarea de decodare a mesajului biblic, iar jocul prepozițiilor pe și în pare a distinge cele două semnificații ale aceleiași expresii. Așadar, sensul corect al expresiei a fi sărac cu duhul este dependent de registrul stilistic în care se utilizează. În context uzual, sensul este cel definit de instrumentele de normare a limbii, dicționarele, iar în context religios expresia își dezvăluie semnificații diferite, ce îndeamnă la profunzimea înțelegerii textului biblic, precum și la dezvoltarea acelor virtuți care fac posibilă interpretarea spirituală a mesajului. Alina Alexandru

28 Tertulian , Despre răbdare, cap 11, în Apologeți de limbă latină, trad. de N. Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol,David Popescu. 29 Sf. Ioan Gură de Aur,Omilii la Matei, în PSB 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994,p 21.

107

Elevul român - de la eşecul şcolar la cel profesional

Trebuie să recunoaştem cu toţii că sistemul de învăţământ românesc este afectat de probleme grave dar acestea nu sunt motive nici pentru elevi, nici pentru profesori de-a minimaliza problemele, de a le abandona, fiindcă instruirea din şcoala primară şi apoi liceală te învaţă cum să gândeşti, dar mai ales, cum să dobândeşti capacitatea de-a gândi clar, de a stabili valoarea unei informaţii pe care o înveţi la o materie, fie ea istorie, geografie, matematică, geometrie, anatomie sau română, fiindcă o dată stocată în memorie te va ajuta să ai contacte cu alţi oameni din societate, să îţi formezi convingeri şi idei valoroase ce îţi vor servi în profesiunea pe care ţi-ai ales-o sau ţi-o vei alege. O dată ce ai cunoştinţele de bază, tu, tinere elev român, o să poţi din paginile miilor de cărţi pe care le vei citi, dacă le vei citi, să-ţi faci o idee despre lumea în care trăim, fiind la zi cu noile informaţii care apar în fiecare domeniu, în progresie geometrică. Nu îţi vei aminti de toate noţiunile care fiecărui profesor îi place să le reamintească în lecţiile sale, dar o să vezi că o dată introduse în memoria şi mintea ta, mai târziu ele nu vor fi uitate şi îţi vor folosi. Ţin minte că la liceul meu din Teiuş aveam profesori extraordinari cum au fost profesorii: Todor, Popescu, Gocea, Nistor, Boca, d-na Popescu, care astăzi are peste 95 de ani şi mulţi alţii, de diferite specialităţi şi fiindcă eu eram atunci la secţia reală, în care ştiinţele exacte ca matematica, geometria şi fizica erau lege, dar cunoştinţele de geografie, istorie şi română erau tot atât de importante pentru mine, fiindcă astăzi, la vârsta de peste 60 de ani sunt tot atât de proaspete ca atunci. Astăzi, „cochetez” cu scrisul datorită profesorului Ion Todor cu care am avut onoarea să fim „genitorii” unei reviste numită Alba Iulia Cultural pe care aş dori s-o citiţi. Astăzi, mulţi elevi au o atitudine de aversiune faţă de şcoală, aversiune care variază de la indiferenţă, la ură. Unii elevi spun că şcoala este prea plictisitoare sau din contră, prea severă. Alţii spun că nu înţeleg nici o „iotă” din ce spune profesorul, iar alţii nu mai vin cu lunile pe la şcoală, nemaiavând cum să înţeleagă şi profesorii nu mai pot să-i lase corigenţi fiindcă acesta este trend- ul actual. Mulţi elevi se plâng că profesorii lor sunt plictisitori sau nu au simţul

108 umorului, iar că alţi profesori sunt rău intenţionaţi. Desigur, calitatea de a fi plăcut elevilor, să mai spui o glumă, să mai faci câte o pauză compensatoare este destul de uşoară, dar, din păcate, aceşti profesori aşa-zişi buni nu mai au timp fizic pentru a-şi preda materia în clasă şi atunci le dau elevilor câte o temă kilometrică pentru acasă care este făcută de elevi, de părinţi sau scoasă de pe internet. Înainte de a califica un profesor drept rău, te rog, stimate elev român, să-ţi pui o singură întrebare: pot să învăţ ceva şi de la acest profesor? Dacă da, încearcă să-i acorzi mai multă atenţie la ore, încearcă să-ţi iei notiţe sau completează-ţi cunoştinţele învăţând suplimentar acasă. Dacă ţi se pare că ţi s-a comis o nedreptate cu o notă sau pedeapsă nemeritată, ai curajul să-ţi abordezi profesorul cu respect şi încearcă să-l convingi că meritai o notă mai mare sau o „dojană” mai mică. Din păcate, intervin în şcoală şi pilele, fiindcă elevul este copilul primarului, doctorului, profesorului sau patronului X, dar nu dispera, elev român, dreptatea va învinge, dacă ai dreptate. Trebuie să ştii, elev român, că şi profesorii sunt oameni şi ei au capriciile şi problemele lor şi chiar unii dintre ei preferă favoritismul, dar tu, cu perseverenţă, arată cine eşti şi ce cunoştinţe ai şi ei se vor întoarce la adevăr. Meritam o notă mai mare, spune elevul părinţilor şi poate are dreptate, poate nu. Data viitoare dovedeşte-i profesorului tău că tu ai dreptate şi cunoştinţele tale merită o notă mai bună. Din păcate, drepturile tot mai mari ale elevilor şi mai ales comportamentul total inadecvat al unor părinţi duce la un val crescut de violenţe în şcoli, o luptă elev – elev sau chiar elev – profesor. Agresiunile cele mai frecvente sunt între elevi aşa că tu, elev român, evită batjocura colegului tău cu vorbe frumoase, evită încăierările, fiindcă chiar dacă astăzi o să ieşi victorios, mâine colegul tău îşi va lua revanşa fiindcă vei fi bătut crunt de colegul tău şi alţi câţiva prieteni care acţionează în haită. Cel mai simplu este să răspunzi răutăţilor prin bunătate. Este important ca bunătatea din ochii tăi să strălucească şi adversarul să-ţi vadă sufletul şi atunci vă veţi împăca. Mai sunt multe de spus despre şcoală, dar, stimate elev român, fie că o iubeşti sau o urăşti, şcoala este locul în care îţi vei petrece 12 ani din viaţă, şcoala cu primele iubiri, cu prietenii puternice sau care se destramă, cu certuri sau împăcări, dar cu multă muncă asiduă şi continuă care te va propulsa spre viaţa reală şi profesie. De tine depinde, elev român, dacă eşti un eşec sau un succes şcolar! Dr. MIRCEA FRENŢIU

109

Aniversări. Comemorări. Evenimente

Adrian și Carmen Solomon - Poezia lui Mihai Eminescu în creația compozitorilor blăjeni

În primăvara anului 1866 un tânăr îmbrăcat cu haine ponosite și prăfuite, mărturie a drumului lung parcurs în condiții nu tocmai bune, se oprea emoționat în vârful Hulii Blajului și, plin de recunoștință și respect, rostea cu evlavie cuvintele care vor dăinui în timp: ”Te salut din inimă Romă mică. Îți mulțumesc Dumnezeule că m-ai ajutat s-o pot vedea.”. „Mica Romă”, ținta călătoriei lui Mihai Eminescu era, la acea vreme, un mic orășel, dar era locul unde latinitatea învinsese slavismul, locul unde se afirmase fără echivoc dorința unei națiuni (”Noi vrem să ne unim cu țara”), locul de unde părintele său spiritual, profesorul Aron Pumnul, plecase după Revoluția de la 1848. Popasul blăjean se va prelungi până în toamna aceluiași an, tânărul cercetând cu interes instituțiile orașului, școlile și îndeosebi bibliotecile, dar și împrejurimile: luncile Târnavelor, livezile, lacul Chereteu. După plecarea lui, prietenii și cunoscuții săi vor urmări cu mult interes activitatea sa literară, la început în presa de specialitate, mai târziu în volumele apărute, Eminescu devenind pentru elevii și o parte din dascălii blăjeni poetul preferat. Pasiunea elevilor și a profesorilor din orașul școlilor pentru creația poetică a lui Mihai Eminescu se va concretiza în numeroase compoziții muzicale realizate de ei de-a lungul timpului. Începutul îl face profesorul și compozitorul Iacob Mureșianu care compune, pentru cor de copii, o mică bijuterie muzicală: La mijloc de codru des, o piesă de o mare cantabilitate și simplitate armonică. El insuflă elevilor săi dragostea pentru versul eminescian, astfel că ucenicii săi în ale muzicii realizează primele încercări muzicale pornind tocmai de la poeziile lui Eminescu. Iată cum descrie Leonida Domide, un fost elev al lui Iacob Mureșianu, împrejurările în care a fost realizată la Blaj piesa vocală Mai am un singur dor de Guilelm Șorban: “În după amiezele de iarnă, când ninsoarea umflată de viscol se împrăştia peste orăşel, câţiva avocaţi, medici, profesori şi slujbaşi

110 publici se strângeau în jurul sobei, în mijlocul farmaciei lui Berdeac, un fel de spiţerie biblică, unde se citeau poezii, maxime, schiţe şi nuvele. Deşi elev încă, Guilelm Şorban fusese cooptat tacit în această cafenea literară cu mirosul fenicat, datorită îndeosebi darului său de a citi frumoasele poezii româneşti. O dată, în timp ce citea versurile lui Eminescu, Iacob Mureşianu, client statornic al lui Berdeac, l-a întrerupt pe neaşteptate: - Astea să mi le pui tu pe note, măi Guilelme şi atunci am să cred că este ceva în capul tău. - Le-am şi pus, domnule profesor, chiar în clipa aceasta... în gând, sări tânărul.”

Guilelm Şorban, discipolul favorit al lui Iacob Mureşianu, care îl numea “privighetoarea”, revine de mai multe ori la creația poetică a lui Mihai Eminescu, compunând multe lucrări pentru voce și pian: O, rămâi, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Pe aceeași ulicioară, Și dacă ramuri bat în geam, madrigalul pe opt voci Eu mă duc, codrul rămâne, corurile Peste vârfuri și De-aş avea. Un alt compozitor școlit la Blaj, Augustin Bena, și-a încercat puterile în compoziție încă din perioada în care era elev în clasa a VI-a. În amintirile sale el relatează despre reacţia lui Iacob Mureşianu după audierea primei sale compoziţii, piesa vocală cu acompaniament de pian Peste vârfuri, pe versurile lui Eminescu: “Asta nu-i rea, dar nu plăteşte nici o ceapă degerată, vezi de fă alta mai cu suflet." Augustin Bena nu a fost descurajat de acest eșec și a realizat alte compoziții pe versurile aceluiași poet: Somnoroase păsărele pentru cor de femei cu trei viori și pian și lucrarea vocală Sboară-al nopții negru flutur. Coborând din munții săi dragi, cel care avea să devină ”Rapsodul moților”, Nicodim Ganea, începe să cunoască la Blaj, sub îndrumarea profesorului Iacob Mureșianu, tainele compoziției. Alături de numeroasele creații pe versuri proprii și numeroasele prelucrări populare, Nicodim Ganea realizează o lucrare de referință pentru creația sa, piesa corală pentru cor mixt cu solo tenor Revedere, pe versurile poetului Eminescu. Fiul lui Iacob Mureșianu, Iuliu Mureșianu, el însuși profesor și compozitor, pe lângă lucrările simfonice, numeroasele creații corale și prelucrări folclorice, abordează și genul liric, compunând liedurile Revedere și Lacul, versurile lui Eminescu îmbogățind muzica artistului cu rezonanțe deosebite. Sigismund Toduță, unul dintre cei mai de seamă compozitori români ai secolului al XX-lea, își începe activitatea didactică și componistică la Blaj, unde este profesor, cu mici întreruperi, între anii 1932 – 1942. Urmând drumul deschis de Iacob Mureșianu și continuat de elevii săi, Toduță compune ciclul de Cinci lieduri pentru voce și pian pe versurile marelui poet, întregind vasta sa operă componistică, care mai cuprinde lucrări simfonice, muzică de cameră, lucrări corale și muzică pentru voce și pian. Poeziile lui Mihai Eminescu, folosite de compozitori în lucrările lor, nu trebuie privite ca simple texte ci ca un tot unitar, realizându-se acel deziderat specific romantismului, conform căruia poezia doar împreună cu muzica poate realiza stări emoționale superioare. Prin creațiile muzicale care au la bază versurile lui Mihai Eminescu profesorii și elevii școlilor din Blaj au adus, în timp, un omagiu marelui nostru poet contribuind la răspândirea și cunoașterea operei sale și pe această cale.

111

Interviu

CEZAR IVĂNESCU: „Şi dacă spiritualitatea românească va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru de Eminescu, pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt, care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii”

Am preluat acest tulburător interviu cu Cezar Ivănescu (realizat de Viorel Ilișoi în 1996) din motive care decurg din însăși substanța răspunsurilor, privitor la raporturile sale cu opera eminesciană. La baza acestei opțiuni a stat rezonanța tragică a destinului său cu cel al lui Eminescu și Labiș. Această similitudine a fost sesizată, cu mare finețe, de poetul Ion Murgeanu, la scurtă vreme după moartea nefirească și brutală a lui Cezar Ivănescu (aprilie 2010): „Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales și de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate părțile, pentru a-l elimina din viața publică, așa cum s-a întâmplat cu Eminescu și Labiș, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritații lauri, triada tragica a poeților de geniu veniți din Moldova ca să moara la București”. (Miron Manega)

Viorel ILIŞOI: Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană. Cezar IVĂNESCU: Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult - pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru” - , limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: pentru noi românii, luaţi ca entitate spirituală - şi numai spirituală, nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional - , singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau mai largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să

112 aproximăm sacrul. La ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru, mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama, totuşi, că Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii. V.I. Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu. C.I. A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit, Călinescu este foarte jos. V.I. Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine? C.I. O, ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...! V.I. În „Eminescu sau despre Absolut”... C.I. Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie, probabil, că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într- unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Până acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!... V.I. N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei. C.I. Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului [...]. A-l discuta numai în cumpăna clasicism-romantism, e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule [...]. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti, de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat atâta cît să promoveze gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori. Nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din

113 urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. V.I. Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna... C.I. Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime. V.I. Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun. C.I. Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da. V.I. Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”. C.I. În acest enunţ al meu care spune că „Eminescu-i Dumnezău” este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii. V.I. Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet? C.I. Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi. V.I. De ce? C.I. Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de- acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu, cu trecerea timpului, se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd, de peste ocean, Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave, care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare, şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească. V.I. Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?

114

C.I. Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene, numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou „Pe lîngă plopii fără soţ”, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul. V.I. Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte... C.I. După ce începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră [...]. V.I. Care este data reală de naștere a lui Eminescu? C.I. 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională. V.I. În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date. C.I. Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că, întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor [...]. V.I. Eminescu şi-a anticipat cumva propria glorie postumă, în Scrisoarea I, atunci când scrie: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”. C.I. Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani, dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea, şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […] V.I. În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...” C.I. Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute în germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem-orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea. V.I. O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu

115 spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina. C.I. [...]. Pentru mine, Doina eminesciană a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe: „Doina. (Melodie fără sfîrşit)”. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani, dînd apoi Doina eminesciană, ca un final ridicat la zenit, şi care, pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene. V.I. Viers, în limba română, înseamnă şi poezie, şi cîntec, se ştie. C.I. Totdeauna, în poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică... Putem folosi această expresie care, altfel, ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri, nu de mărimea lui, ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e „Ce te legeni”... sau „Revedere” şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e. V.I. Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime. C.I. Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii. V.I. S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?

116

C.I. Cum nu? Păi de ce am primit, prin creştinism, aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor... Vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea. V.I. Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut? C.I. Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […] V.I. Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Cum să scrie toţi o biografie, când unii au o inteligenţă la nivelui de patru clase? C.I. Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia... Să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu [...]. Să scrie toţi, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşază în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anevoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: „Mi-e rău din tot trupul!”... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea...? Ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... Tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l- au lăsat să moară ca un cîine… Interviu realizat de VIOREL ILIȘOI Interviu preluat din Certitudinea nr.7/2018

117

Dintre cărţile noastre

Poezia Rodicăi Braga e plină de grație asemenea reverinței sfioase cu care o balerină frumoasă își încheie recitalul. Sunt versuri izvorâte dintr-o inimă ce-și revarsă prea plinul de iubire față de soț, de familie și mai ales față de nepotul - ,,rândunelul” Radu. Univers domestic deschis însă spre toate zariștile lumii. Cu siguranţă volumul „Ametist” este unul din cele mai importante reuşite,in domeniul liricii, ale anului 2017.

Mioara Pop ne surprinde cu un micro roman de profundă analiză psihologică a cărei acțiune se petrece într-un spital; cu femei internate provenind din toate straturile sociale, fiecare închizând în universul propriu, întâmplări, bucurii și necazuri personale. Este o proză de atmosferă dominată de teama evoluției bolii, de frica provocată de cel mai mic simptom (semn) nelalocul lui. O proză feminină de cea mai bună calitate în care prezentul și amintirea se întrepătrund. De remarcat și descrierea zilelor de început de toamnă și a naturii văzute de la fereastra spitalului.

Un volum masiv, bine documentat și organizat, rodul câtorva ani de muncă ai profesorului Ioan Cioara. Scopul lucrării este ,,de a actualiza studiul acestei problematici, importante și deosebit de interesante, a comunicării în limba română”. Cu atât mai necesară cu cât astfel de lucrări nu s-au mai scris de aproape 50 de ani. Ca element de originalitate autorul propune, argumentat, schimbarea denumirii ,,locuțiunilor și expresiilor idiomatice” în ,,expresii sintagmatice” și ,,expresii frazeologice”.

Ion Todor

118

Cuprins

Arheologia memoriei ...... 3 Ioan-Aurel POP - Fascinaţia Marii Uniri din 19181 ...... 3 ALEXANDRU VAIDA VOEVOD - Un Om – o Istorie ...... 8 Lirica magna ...... 14 Ştefan Augustin Doinaş ...... 14 Numele poetului ...... 17 Constanța Buzea ...... 17 Istorie literară ...... 19 Ion Buzași - Două cântece care ne-au însoțit istoria: Răsunetul lui Andrei Mureșanu și Deșteptarea României de Vasile Alecsandri ...... 19 Hermeneutică sacră ...... 21 George Remete - ESOTERISM ŞI CREŞTINISM ...... 21 Eseuri. Cercetări. Studii ...... 26 Iosif Zoica - Să ne gândim frumos la Eminescu ...... 26 Terra mirabilis ...... 29 Vasile Remete - Rodica Braga, Ametist ...... 29 George Savin ...... 30 În lumina cărţii ...... 32 Ironim Muntean - Viaţa trece în poveste...... 32 Rezonanţe lirice ...... 35 Mircea Vaida Voevod - Poezii ...... 35 Dumitru Zdrenghea - Poezii ...... 36 Proză ...... 37 Ioan Popa - Chiva Nanii ...... 37 Ovidiu I. Bucur - Drumul spre vest ...... 45 Dumitru Mălin - Acolo moartea vorbea rusește ...... 48 Teodor Oanca - Tainul ...... 56 Mihaela Dimitriu - Mascarada formelor de lut ...... 58 Reverberații lirice ...... 59 Miron Manega - POEME ...... 59 Cronici literare. Recenzii ...... 62 Monica Grosu - Constantin Damian, Misterul din Valea Jidovului ...... 62 Iosif Zoica - George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2017 ...... 64 Iuliu Pârvu - VISTIAN GOIA – ROMÂNII ȘI MORALITATEA LOR ...... 66 Livia Fumurescu - Patima cuvintelor şi împătimiţi etimologi ...... 68 Maria Cobusneanu - Anastasia Ambul-Balmuș, Îndemn spre neuitare, pagini din istoria Basarabiei, 1940-1949, Editura Dorința, Cimișlia-Ploiești, 2016, 272 pagini...... 70 Poezii ...... 71 Felicia Colda - Poezii ...... 71 Gheorghe Dăncilă - Poezii ...... 73

119

Aforisme. Maxime. Reflecţii ...... 76 Emil-Dragoș Scrieciu - Post-marginalizare. Confesiuni rituale V ...... 76 Vasile Grozav - Maxima zilei ...... 79 Jurnale. Memorii. Amintiri ...... 82 Valentin Tașcu -Amintiri (politice) din tinereţe. Ședinţe studenţeşti (1962 -1966) ...... 82 Iuliu Pârvu - Jurnalul stărilor de călătorie (II) – Iran ...... 86 In memoriam - Mihai Moşandrei Lecţia de limba românã ...... 91 Inedite ...... 93 Ion Sângereanu - Poezia ...... 93 Atitudini ...... 95 Mihai Eminescu - Prin ce au contribuit ungurii la înaintarea omenirii? ...... 95 Titu Popescu - Pe când muzeul comunismului, în România? ...... 97 Meridiane lirice ...... 99 Raluca Deteșan – Traduceri din Rubén Darío ...... 99 Lucia Pilțu - traducere Marzio Maragnolli, Fabrica visurilor imposibile ...... 101 De dragoste de țară ...... 103 Elena Amariei - Datori cu o ţară ...... 103 Ioana Andreea Neag - Horea - Eroul tras pe roată pentru țara toată ...... 104 Viaţă de erou ...... 105 Educație. Cultură. Învățământ ...... 106 Alina Alexandru - Sensul locuțiunilor în context: a fi sărac cu duhul ...... 106 Mircea Frențiu - Elevul român - de la eşecul şcolar la cel profesional ...... 108 Aniversări. Comemorări. Evenimente ...... 110 Adrian și Carmen Solomon - Poezia lui Mihai Eminescu în creația compozitorilor blăjeni ...... 110 Interviu ...... 112 CEZAR IVĂNESCU „Şi dacă spiritualitatea românească va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru de Eminescu, pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt, care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii” ...... 112 Dintre cărţile noastre ...... 118

Tipar: S.C. TIPO-REX S.R.L. Alba Iulia Tel. 0258 812320, E-mail: [email protected]

120