Monografie-BLEJOI
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
MULŢUMIRI Pentru generosul lor ajutor oferit la documentare, îmi exprim recunoştinţa faţă de Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, Direcţia Judeţeană Prahova a Arhivelor Naţionale, Direcţia Judeţeană de Statistică Prahova, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi, în special, doamnelor Iuliana RÂMNICEANU şi Denis NICOLAE, precum şi arheologului Alin FRÂNCULEASA pentru îndrumările oferite. Un gând plin de respect şi consideraţie se îndreaptă spre doamna Margareta VASILESCU, fost dascăl la Şcoala Blejoi, pentru fotografiile şi înscrisurile din arhiva familiei puse la dispoziţia noastră, dar şi spre preoţii parohi Bogdan GEORGESCU de la Biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din satul Blejoi şi Dan TODERAŞCU de la Biserica cu hramul „Sfântul Dimitrie” din satul Ploieştiori, pentru preţioasele informaţii privitoare la „facerea şi desfacerea” vieţii pe aceste meleaguri. De asemenea, toată gratitudinea mea domnilor Valeriu RÂPEANU şi Nicolae BOARU pentru frumoasele cuvinte din prefaţa şi postfaţa acestei lucrări. Îi mulţumesc soţiei mele, Magda, pentru că a fost mereu lângă mine, pentru munca de documentare şi descoperirea unor biografii şi lucrări despre comună care, altfel, ar fi fost pierdute sau ar fi rămas necunoscute. Nu în ultimul rând, îi mulţumesc prietenului meu Adrian DUMITRU - iniţiatorul acestui proiect - pentru răbdare şi pentru că a înţeles semnificaţia acestei cărţi. CUVÂNT ÎNAINTE Deşi, ştiinţific, studiul monografic al unei localităţi înseamnă o culegere şi o prezentare de date precise şi concrete despre istoria, geografia, meşteşugurile şi tradiţiile locului, pentru cunoaşterea oamenilor şi a faptelor acestora, mi-am dorit ca tu, dragă cititorule, să treci peste rigoare - o caracteristică definitorie a unei astfel de lucrări - şi să parcurgi aceste pagini ca şi cum ar fi file din poveste. O poveste în care, de la întemeierea cetăţii şi până în zilele noastre, Blejoiul şi cei doi fraţi ai săi - Ploieştiorii şi Ţânţărenii - se transformă în personaje de legendă, pentru a da viaţă şi chip comunităţii de astăzi. A fost odată ca niciodată un loc cu oameni gospodari, înţelepţi şi la casa lor, cu credinţă în Dumnezeu şi obiceiurile strămoşeşti, de unde s-a ridicat, de pe strune de vioară, în „o simfonie a florilor de câmp într-o tezaurul creaţiei populare, compozitorul Constantin DIMITRESCU şi al său „dans ţărănesc” dimineaţă cu soare”. - pe care un muzicolog la fel de celebru l-a asemuit cu A fost odată un sat aşezat la poalele dealurilor împădurite de sonde, peste bogăţiile căruia balaurul cu zvastică, dar şi alţi zmei paralei şi-au îndreptat privirea lacomă şi spre care au vărsat flăcări din înaltul cerului, pârjolind case şi suflete deopotrivă. Că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit despre pâmânturile răcorite de apele Teleajenului, universul copilăriei lui Geo BOGZA şi locul unde Radu TUDORAN, fratele său mai mic, a prins gustul aventurii şi a plecat cu „toate pânzele sus” într-o călătorie care l-a făcut nemuritor printre români... Dacă aceste amintiri, desluşite din hrisoave, manuscrise, lucrări de istoriografie de o excepţională valoare ştiinţifică, dar şi din simple dări de seamă ori procese verbale - presărate cu nenumărate alte detalii şi întâmplări care reconstituie trecutul acestei aşezări - te-au fermecat şi ţi-au readus în memorie lumea de la ţară, cu rânduielile ei şi cu felul ei de a trăi, înseamnă că demersul meu a reuşit. Monografia rămâne o carte deschisă, care tinde spre infinitul uman, iar tu, cititorule, vei putea scrie, peste ani, un alt capitol din poveste. Mai 2011 AUTORUL Monografia Comunei Blejoi PREFAŢĂ Când încerc să evoc anii copilăriei şi adolescenţei mele petrecute în Ploieştiori sunt cuprins nu numai de nostalgia timpului care a trecut, nu numai de apariţia pe ecranul memoriei a „bucuriilor simple” trăite aici, nu numai de momentele care au reflectat în mod tragic istoria acestei ţări, nu numai de întâmplările pline de haz trăite în clipele de răgaz, când vara ne scăldam, după amieze în şir, în apa Teleajenului, ci caut să înţeleg care erau valorile ce caracterizau existenţa acestor oameni. Am fost alături de ei la culesul porumbului şi la treieratul grâului, am fost alături de ei în acea zi de duminică, 22 iunie 1941 - vor fi în curând şaptezeci de ani, - când ascultau în curtea noastră la aparatul de radio scos dis-de- dimineaţă pe prispa casei ordinul dat oştirii româneşti de generalul Ion ANTONESCU de „a trece Prutul”. Războiul începuse şi pe feţele trudite ale bărbaţilor în vârstă nu citeam decât îngrijorare şi nimeni nu putea să mai scoată o vorbă. Doar femeile tinere sau bătrâne începuseră să plângă, fiindcă îşi pregăteau nepoţii, băieţii, soţii să plece imediat la unităţi precum se spunea la Radio. Atunci când cei câţiva flăcăi tineri aflaţi în permisie au luat drumul spre gara Blejoi, am auzit ceva ce nu se va mai putea repeta: un imens bocet colectiv care acoperea tot satul şi se reverbera până departe. Plângeau bunicile, mamele, soţiile, surorile, iubitele care le pregăteau rufele şi merindele, ştiind că îi pregătesc pentru moarte. Plângeau vecinele care îi ştiau de mici, plângea toată suflarea satului, care ieşea la poartă să le ureze să se întoarcă sănătoşi. Nu s-au mai întors. Când scriu aceste rânduri, - cinci aprilie - se împlinesc 67 de ani de la îngrozitorul bombardament anglo-american asupra Ploieştiului. Mai fusese unul la 1 august 1943. Acum însă, până în apropierea lui 23 august 1944, au urmat încă treizeci, uneori trei zile şi trei nopţi la rând. Bombele n-au căzut doar pe rafinării, ci şi pe casele oamenilor, au făcut praf recoltele, au omorât tineri şi bătrâni nevinovaţi. În 1945-1947, am cunoscut seceta şi foametea. În faptul dimineţii, mergeam pe câmp să smulgem grâul. Era atât de mic, atât de pipernicit, încât nu putea să fie secerat. Dar pentru că fiecare bob conta, până pe la 9 dimineaţa, când soarele începea să dogorească şi nu se mai putea sta pe câmp, căutam să smulgem cât mai mult, cu speranţa că o să avem ceva făină ca să mai astâmpărăm foamea ce nu ne dădea pace. Şi câte asemenea episoade n-am trăit!... Dar ceea ce aş vrea să spun acum este altceva. Ceea ce un copil, un adolescent, un tânăr a învăţat de la oamenii satului a fost cultul muncii, ca supremă valoare a vieţii noastre. Fac parte dintr-o familie care şi-a avut rădăcinile aici. Bunicul meu matern, Gheorghe STĂNESCU, s-a căsătorit cu o fiică a satului, Ecaterina. Gheorghe STĂNESCU a fost notar al comunei Ploieştiori, din 1907 până în 1943, când s-a pensionat. 3 După aceea, cunoscându-se competenţa, cinstea şi puterea sa de muncă, a fost din anii cincizeci, mulţi ani, secretar al Primăriei Blejoi - Ploieştiori. Din cei patru copii ai săi, Atena, Anastasia, Margareta şi Ion, mama mea, Anastasia, a urmat şcoala normală, pe care a absolvit-o în anul 1929, reîntorcându-se în satul naşterii sale, unde a fost învăţătoare timp de treizeci de ani, până la pensionare. O viaţă dedicată acestei comune şi marea sa mândrie era să vadă cum trei generaţii succesive au învăţat să scrie şi să citească datorită ei. Tatăl meu, Gheorghe RÂPEANU, venea din altă parte, dar, prin căsătorie, s-a stabilit tot aici, în Ploieştiori, unde mai bine de zece ani, până la moartea lui prematură, a slujit cu devotament şcoala. Am învăţat de la ei şi de la toţi cei cu care mă întâlneam zilnic, îi vedeam la casele lor, lucrând în grădini, pe ogoare sau pe albia Teleajenului, unde încărcau căruţe de pietriş şi nisip pentru ce se construia în Ploieşti. Mulţi munceau la rafinăriile din jurul oraşului, în special la „Vega”, care practic nu era despărţită de satul nostru, dar şi peste câmp, la „Anglia”, sau la ceea ce s-a numit uzinele „1 Mai”. După ore de trudă, mergeau direct pe câmp, să termine ce începuseră familiile lor, la semănat, secerat, treierat, culesul porumbului. Se culcau seara devreme pentru că se topeau în zorii zilei, când, înainte de a pleca, îngrijeau vitele. În afară de duminică şi de sărbătorile religioase, când mergeau la biserică şi după amiaza la hora din curtea cârciumii lui „Nea Nică,” oamenii aceştia munceau tot timpul. Femeile aveau grija copiilor şi a gospodăriei unde totul trebuia ţinut curat, iar în timpul muncilor agricole pregăteau hrana celor de la câmp pe care o purtau de trei ori pe zi kilometri întregi. Spre seară, în zilele când nu se lucra la câmp, ieşeau „la poartă” şi aceasta era odihna şi „spectacolul” vieţii lor. După 1946, când satul s-a electrificat, şi-au cumpărat aparate de radio care stăteau deschise de dimineaţa până se culcau. Din anii ’60, au avut în casă televizorul care le-a deschis alte orizonturi. Viaţa acestor oameni a fost supusă seismelor istoriei. Asupra lor s-au abătut forţe potrivnice, au pierdut tot ce au avut, dar şi-au păstrat necontenit încrederea în valorile supreme pe care le primeau din strămoşi: munca şi cinstea. Mă bucur că astăzi, celor două localităţi, care sunt legate nu numai prin decizii administrative, dar şi printr-o viaţă comună, li se dedică o monografie. Cei ce sunt şi cei ce au fost o merită pe deplin. Cei ce vor veni după noi vor învăţa din paginile ei. Valeriu RÂPEANU 5 aprilie 2011 4 Monografia Comunei Blejoi CAPITOLUL I Descriere geografică Dacă vă aruncaţi o privire pe harta judeţului Prahova, puteţi observa că localitatea Blejoi, cu cele trei sate ale sale, Ploieştiori, Ţânţăreni şi Blejoi, este aşezată în treimea 0 0 de miazăzi a sa. Luând ca punct de plecare meridianul Greenwich spre a-i determina longitudinea, se vede că Blejoiul stă la 26 longitudine răsăriteană şi 45 lăţime nordică. Pe la partea de răsărit, curge râul Teleajen, cu ape năvalnice care au fierăstruit munţii până aproape de temelie şi pe valea căruia au circulat din vechi timpuri călători şi mărfuri; pe centru, curge pârâul Dâmbu, care se formează din mai multe şanţuri săpate de apele ploilor şi din topirea zăpezilor ce cădeau în timpul iernii.