Rădăuţi, În Mărturiile Vremurilor
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Ion DRÃGUªANUL Rãdãuþi, în mãrturiile vremurilor Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: DRĂGUŞANUL, ION Rădăuţi, în mărturiile vremii / Ion Drăguşanul. - Suceava : Muşatinii, 2006 ISBN (10) 973-7627-37-7 ; ISBN (13) 978-973-7627-37-7 908(498 Rădăuţi) Ion DRÃGUªANUL Rãdãuþi, în mãrturiile vremurilor Consiliul Judeþean Suceava Centrul Judeþean pentru Conservarea ºi Promovarea Culturii Tradiþionale Suceava Editura Muºatinii Suceava, 2006 Consiliul Judeţean Suceava Preşedinte: Gavril MÎRZA Vicepreşedinţi: Stela ACATRINEI, Eugen URICEC Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava Director: Pavel BLAJ Mihai PÂNZARU-PIM, Carmen Veronica STEICIUC, Ion DRĂGUŞANUL, Viorel VARVAROI, Aurel ALEXA, Libelula CURIC, Marcel HORODINCĂ, Corina SCÎNTEI, Oana SÂRBU, Gheorghe SENCIUC, Angela SULUGIUC, Graţiela SULUGIUC Grupul editorial Crai Nou Muşatinii Bucovina viitoare Monitorul de Suceava Suceava, str. Tipografiei nr. 1, Tel. 523640, 531970 (I.D.) Director general: Gheorghe DAVID SUCEAVA, str. Tipografiei 1, tel.: 0230 523640, fax: 0230 221699, E-mail: [email protected] Rãdãuþii, înainte de mãrturisire Mereu aceiaºi, indiferent de vremea care macinã doar stelele de pe cer, trãindu-se ºi ajungându-ºi sieºi prin fericiri depline sau care mãcar acopãr clipa cu desãvârºire, Rãdãuþii mãrturisiþi sunt, de fapt, cei care, asemeni cercurilor tainice din trunchiul unui copac, întregesc o aparentã identitate în pãdurea cea mare, ºi ea cu aparentã identitate în ºi mai aparenta concreteþe a existenþei. Sunt importanþi Rãdãuþii aceºtia, sunt importante generaþiile grãbite, care doar se mimeazã unele pe altele, dar ºi mai importantã este domniºoara Aspazia Tofanel, mereu fragedã, naturalã ºi explodând de bucuria trãirii clipelor. Praf ºi cenuºã veþi crede cã s-a ales din frãgezimea, din naturaleþea ºi din bucuria femeii de cândva, deºi toate existã, deºi toate se mutã, deja, tainic de firesc ºi firesc de tainic, în femeile clipelor cãrora le vine sorocul conºtientizãrii prin trãire. Domniºoara Aspazia Tofanel existã ºi va exista mereu, iar dacã nu mi-ar fi dat sã fiu atât de vremelnic, probabil cã m-aº îndrãgosti de ea nepãmânteºte ºi pentru totdeauna. Sunt importanþi Rãdãuþii veºnic nepãsãtori, lustruindu-ºi pantofii cu pseudomemoria lui ªtefan cel Mare (cea care-i absolvã de responsabilitatea unei memorii profunde ºi exhaustive), dar numai în ceasurile de sublimã trãire naþionalã, care ºi ele sunt veºnice ºi prin toate redescoperite, din moment ce „pot sã fure toþi, dar sã fure... româneºte!“. În fond, este ºi naþionalismul trâmbiþat o aparenþã de identitate în ºi mai aparenta concreteþe a existenþei. ªi tot în aparenþã ar mai exista un Rãdãuþi, unul cu poteci de luminã, pe care pãºesc neauziþi Ion a lui Gheorghe Sbiera, Iraclie Porumbescu, Samson Bodnãrescul, Em. Grigorovitza, T. Robeanu, Iancu Nistor, George Tofan, Iorgu G. Toma, Dimitrie Onciul, Dimitrie Dan, Sever Ion Drãguºanul Beuca-Costineanu, Leonidas Bodnãrescul, Mihai Horodnic, Iulian Ves- per, Ionel Negurã, Vasile Þigãnescu, Teofil Lianu, Petru Rezuº, Dimitrie Vatamaniuc, Mircea Grigoroviþã, George Damian, Dragoº Cusiac, Matei Viºniec, Constantin Hrehor, Vasile Andru, Mihai Tatulici, Dumitru Teodorescu, Ioan Filipciuc, Simon-Petru Oprea, Victor Rusu, Viorel Dârja, Roman Istrati, Dumitru Rusu, Traian Postolache, Vasile I. Schipor, Mircea Aanei, Mãlina Aniþoaie sau Daniela Rusu, un Rãdãuþi neasumat, neconºtientizat ºi faþã de care nimeni nu are nici o datorie ºi, tocmai de asta, nici nu-ºi poate lustrui pantofii cu el. Nici mãcar în celebrele Vineri rãdãuþene, când fiecare bãrbat ºi fiecare femeie pãºesc mândri ºi frumoºi pe macadamul clipelor, conºtienþi de unicitatea lor îndelung repetabilã prin încredinþare mimeticã. Tocmai de asta nici nu voi aminti de Rãdãuþiul acesta, chiar dacã licãrele lui contureazã ºi înveºnicesc vremuirile. În definitiv, despre cerul Rãdãuþilor nici nu mi-am propus sã vorbesc, pentru cã aparentul petec de cer este doar ceea ce se vede din oricare colþ al planetei, adicã o fereastrã, ºi ea din ce în ce mai puþin conºtientizatã, spre dumnezeire. Dragi mi-s Rãdãuþii mãrturisiþi, Rãdãuþii veºnic vii, Rãdãuþii de dinainte de naºterea timpului, prin care trece, mereu fragedã, mereu naturalã ºi pururi fericitã, domniºoara Aspazia Tofanel. Ah, dacã n-ar fi fost sã fiu atât de vremelnic! * Am cunoscut ºi îndrãgit Rãdãuþii în vremurile în care-mi conºtientizam „nesãbuita-mi vârstã”, probabil cã la începuturile durabilitãþii celui mai durabil primar al oraºului, Mihai Frunzã. Era, pe atunci, în valea largã ºi luminoasã a Sucevei, un târg fermecãtor, mult mai frumos decât cele de prin preajma Vienei, cum deja stabilise Ciprian Porumbescu, un târg pe care îl descopeream drept timp-netimp, drept mit, drept dragoste, drept credinþã, deºi peste „icoana sufletului“, deci peste cuvânt, se trãseserã obloane ºi uºi zãbrelite, astfel ca nici un þipãt, astfel ca nici un pumn încleºtat sã nu mai rãzbeascã dinspre vremuri înspre sângele nostru aprins. Rãdãuþiul nu mai avea eroi ºi martiri, se însingurase ºi îºi uscase rãdãcinile din care se desprinsese. Poeþii lui muriserã, iar luptãtorii din 6 Rãdãuþi, în mãrturiile vremurilor munþi sângerau prin neºtiutele închisori ale patriei. Murise ºi Vladimir Macoviciuc, eroul rezistenþei româneºti în munþi, care pecetluise cu sângele lui destinul românesc al sudului Bucovinei, iar cel care încercase sã-l captureze, ºeful jandarmilor rãdãuþeni, maiorul Ioan D. Popescu, el însuºi erou, dar al umanitãþii, abia se mai îndura pe sine, anonimizat, îmbrâncit în platitudinea unei vieþi, cãreia deja îi strigasem: „Opriþi planeta, eu vreau sã cobor!“. Era un timp-netimp în care un om desãvârºit, Vladimir Macoviciuc, murea pentru libertatea brazdelor natale, tot aºa cum un alt om desãvârºit, Ioan D. Popescu, se lãsa pradã vremurilor, golindu-se de sine. ªi nu ºtiam, pe atunci, nici de unul, nici de celãlalt, dar, chiar dacã aº fi ºtiut, tot n-aº fi avut înþelepciunea de a-i înþelege pe amândoi ºi de a cinsti, aºa cum se cuvine, sacrificiul amândurora, pentru cã sacrificiul este, întotdeauna, blamat, din douã pãrþi, de laºitãþile sporovãitoare, de cârtelile obtuze ale protestatarilor de sufragerie, care trec fãrã urme prin lumina zilei, dar împovãreazã adierile de vânt cu zgura orgolioasei lor inexistenþe. Pentru cã aºa-i datina la români: sã se tot mâleascã uitare ºi indiferenþã peste toate vestigiile durabilitãþii. Vladimir Macoviciuc ºi Ioan D. Popescu, potrivnici în epocã, dar uniþi ºi uciºi de o aceeaºi dragoste de Neam ºi de Þarã, sunt personajele tipologice ale unui Rãdãuþi durabil, dar, din pãcate pentru destinul nostru istoric, ne tot este dat ca personajele care ne-ar putea sublima sã trãiascã desluºiri diametrale, tot aºa cum nouã ne este datã o altã sortire, motivatã de desluºiri diferite, dar justificatã doar de oportunitãþi, de aceste revoltãtoare ademeniri ale clipei. ªi, astfel, graþie vremelniciei din noi, personajele exemplare ale vieþii noastre istorice îmbracã, de nevoie, cãmaºa celei mai încenuºate uitãri. Rãdãuþii „nesãbuitei mele vârste“ se înstrãinaserã de memorie ºi îºi bandajaserã grijulii toate rãnile ºi suferinþele. Sclipeau în soare, afiºând memoria acceptatã, dar neconºtientizatã, cea sugeratã de contururile îndrãzneþe ale clãdirilor de patrimoniu, iar înspre margini înfloreau alb, luminos, într-o geometrie a modernitãþii, de care mulþi aveau sã se dezicã în curând. Iar Mihai Frunzã, primarul acelei epoci, era aidoma Rãdãuþilor: calm, zâmbitor ºi de o seninãtate interioarã inconfundabilã. ªi s-a legat între noi, încã de atunci, o prietenie temeinicã, o prietenie care m-a adus, adesea, pe strãzile Rãdãuþilor pentru a privi sau a simþi iscoditor, o 7 Ion Drãguºanul prietenie confirmatã ºi de paginile acestei cãrþi. Odatã, sã fie vreun an de atunci, venisem împreunã cu Mihai Pânzaru-PIM pentru a privi culorile durabile ale Rãdãuþilor, statornicite de inegalabilii artiºti ai oraºului. Îmi doream niºte tablouri ale lui Dumitru Savu, pictor de un superb bucovinism, tablouri pe care nu mi le-am mai putut permite. Mihai Frunzã era plecat din oraº, dar îi simþeam peste tot prezenþa, aºa cum le-am ºi mãrturisit domnilor Ilie Starcinschi, viceprimar al Rãdãuþilor, ºi Traian Postolache, pictorul. Era de faþã ºi Mirela Rusu, purtãtorul de cuvânt al Primãriei, ºi, dacã nu mã înºealã memoria, ea a adus în discuþie problema unei monografii rãdãuþene. Nu-mi plac monografiile, deºi am scris multe, ce-i drept, fãrã sã respect tipicul orgolios ºi revoltãtor de rigid al genului. Atunci am sugerat cã ar trebui alcãtuitã o carte de mãrturii, o carte care sã retrãiascã epoci, destine ºi mentalitãþi. O carte prin care obºtea sã poatã respira, descãtuºatã de vremi ºi de vremuiri. Nu-mi puteam închipui, atunci, cã mãrturiile rãdãuþene pot limpezi capitole întregi de pompoºenie bucovineanã, numitã „istorie“ ºi cã, atunci când aveam sã purced la cãlãtorie prin vremuri, urma sã ºi vãd, urma sã ºi sufãr, pânã ce sufletul meu se va fi transformat într-un deget ridicat acuzator înspre veacurile de captivitate religioasã a strãbunilor. Captivitatea strãbunilor mei, captivitatea strãbunilor dumneavoastrã, rãdãuþenii. 8 Rãdãuþi, în mãrturiile vremurilor Documentele mãcinãrii de sine Dacã „Bucovina este þara clasicã a trecutului românesc propriuzis“, atunci Rãdãuþii sunt exponenþiali pentru Bucovina, pentru cã „nicãieri, pe tot cuprinsul românesc, nu se aflã, pe un spaþiu atât de mic, atâta bogãþie de istorie româneascã, atâta bogãþie de amintiri scumpe ale trecului nostru“ (Dimitrie Dan: Din trecutul Bucovinei,