Marginea, La Răscurucea Legendelor
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Marginea, la răscurucea legendelor Tabla de materii: Despre itinerariile mărginene, mărturisite de Nicolae Iorga Despre Marginea şi oaspeţii ei Despre numele cel vechi şi cel de acum al aşezării Marginea Despre Drumul sau Plaiul Tătarilor, drumul lui Dragoş Vodă Despre istoria Marginii, la răscrucea legendelor Despre istoria bucovineană a Marginii Despre itinerariile haiducului Darie, drumurile lui Iraclie Porumbescu Despre legendarul haiduc Darie din Marginea Haiducul Darie, în obiceiurile bucovinene Despre ocupaţiile mărginenilor Despre meşteşugurile mărginene. Olăritul Despre casele Marginii, comori de artă românească Despre portul, cântecul şi jocul mărginenilor Despre spiritul exponenţial al Marginii, Vasile Gherasim Marginea, o minunăţie atemporală Bibliografie Iconografie Despre itinerariile mărginene, mărturisite de Nicolae Iorga Marginea este şi o răscruce a itinerariilor turistice consacrate de istorie drept „drumuri rădăuţene” (Drumul Tătarilor, de la est, spre vest, şi Drumul Împărătesc, de la nord, spre sud), din centrul comunei desprinzându-se de drumul împărătesc drumul care duce la Rădăuţii primei necropole domneşti a Moldovei, biserica mănăstirii Bogdania, dar şi cel care, străbătând mândrele aşezări ale Horodnicului, Voitinelui, Remezăului şi Vicovului de Jos, poposeşte în Putna, acolo unde încă mai există cea mai veche biserică moldovenească de lemn, durată, la Volovăţ, de Dragoş Vodă şi mutată, la Putna, de Ştefan cel Mare, dar şi mănăstirea Putna, cea de-a doua necropolă domnească, întemeiată de Ştefan cel Mare („Drumurile rădăuţene văd procesia măreaţă a sfinţirii mănăstirii Putna, dar curând văd şi îngropăciunea marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, plâns de întreaga naţie românească… Rantiile colbăite şi toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici şi mănăstiri, dar şi spre schituri şi 1 sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru şi-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuţene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram şi drumuri de mănăstiri”1). Itinerariile mărginene, mărturisite de sacerdotul culturii române, Nicolae Iorga, cu „tabără” de măcar o săptămână, precum, odinioară, Dragoş Vodă şi oştenii săi, la Marginea, urmează, spre sud sau spre nord, drumul împărătesc de la începuturile Bucovinei istorice, cu „evadări” necesare, la răscruci, spre alte locuri de legendă ale Bucovinei, întotdeauna însoţiţi, cu vorbă sfătuitoare şi molcomă, de Nicole Iorga: BOGDANIA, „biserica cea veche a Domnilor Moldovei (…) a fost croită în proporţii de tot largi şi are, astăzi, o formă ce nu-şi găseşte perechea aiurea. Prin uşa cu multe arcuri sfărâmate în cadrul ei se intră într-un pronaos, şi, de la acesta, o altă uşă, încunjurată cu linii de arc sfărâmat, duce la biserica însăşi. Şi pronaosul şi naosul sunt împărţite în trei, prin două şiruri de stâlpi greoi, făcuţi din zid. E, deci, o biserică cu trei năvi, aşa cum se mai întâlneşte o alta la Argeş, în biserica domnească. Lumina pătrunde prin câte cinci fereşti de fiecare parte. Aşa fiind, catapeteazma se întinde numai, în parte, înaintea altarului, sprijinindu-se, la dreapta şi la stânga, pe două bucăţi de zid. Câte cinci contraforturi, de fiecare parte, sprijină pereţii. Turnul lipseşte, dar în zid se făcu loc unei scări, care duce în acoperiş. Clopotele atârnă într-o clopotniţă cu două rânduri, ce se înalţă la o parte. În naos se întinde, lângă zidul din dreapta, un şir de pietre, frumos săpate, pe care Ştefan puse să le facă în amintirea tuturor acelor înaintaşi şi strămoşi ai săi, care- şi găsiseră sau trebuiau să-şi găsească odihna în Rădăuţi. Pe rând se citeşte, pe umeda piatră neagră, pătată de picurile de ceară şi acoperită de un praf cleios, numele lui Bogdan, lui Laţco, lui Roman, tatăl lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan, fratele lui Roman şi biruitor al ungurilor, lui Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, tatăl noului ctitor. Lângă dânşii, îşi aflară, apoi, locul rude domneşti şi fruntaşi ai ţării din timpurile noi”2. În apropierea mănăstirii Bogdania, cu tradiţie multiseculară, încă se mai ţine târgul săptămânal, în fiecare zi de vineri, târg în care, precum odinioară, nu lipsesc nici astăzi ceramica de Marginea, iile înflorate, covoarele şi scoarţele ţărăneşti, ciopliturile în lemn, bundiţele şi cojoacele lucrate în satele din zonă. Odinioară, „când venea, vinerea, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spaţioasă din mijlocul oraşului”3. În preajma Bogdaniei, Rădăuţii încă mai păstrează stilul burgului bucovinean, conturat în vremea Bucovinei istorice, atunci când „s-au făcut, ce-i drept, lucruri măreţe la Rădăuţi şi pe toată întinderea fostei averi mănăstireşti. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirii, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul (…). Când am început să-mi îndreptez întâii mei paşi de copil mic spre grădina bisericii episcopeşti, înconjurată de tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cănţălariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă 1 REZUŞ, PETRU, Drumuri rădăuţene, în Revista Bucovinei, nr. 11-12/1944, pp. 345-348 2 IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina; Rădăuţi, 1996, pp. 78, 79 3 SBIERA, I. G., Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţ, 1899, p. 27 2 bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe şcoala mare de călărie, înfipt pe ascuţitul de oţel al acoperişului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puţin căluţul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, şi zbârnâiala şuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo şi până la piaţa târgului nu erau decât ca la douăzeci de paşi, şi aici s-au iezit amintirile cele mai adânci. Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului”4. PUTNA îşi are rădăcinile în vechile cronici moldoveneşti, acolo unde istoria şi mitul intră într-o deplină armonie. „Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au intratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava. Deacă se întoarse Ştefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile (stil vechi, deci 15 august stil nou – n.n.), întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic”5. Biserica mănăstirii Putna, ruinată de vitregiile vremii şi reconstruită în câteva rânduri, ultima oară, până în 1904, pe temeliile bisericii originale, de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, a fost „menită pentru îngroparea Domnilor”. „În această biserică se coborâră, pe rând, în mormântul lor, sub lespedea de marmură sau de piatră moale moldovenească, Ştefan cel Mare, în acele zile de înălţare a sufletului său, în Iulie 1504 („Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns”6). Apoi Doamna sa cea din urmă, cea mai frumoasă şi mai iubită, Maria Radului Vodă Munteanul. Şi ei îşi aflară locul lângă cei doi copii, morţi tineri, înainte de aceasta, copii din flori cu mame necunoscute, şi lângă a doua soţie a Voievodului, împărăteasa Marie din Mangup, pe care un acoperiş de mormânt, ţesut din fir de aur pe mătasă, o înfăţişează dormind, cu mâinile pe piept, purtând cunună grea pe capul subţire, şi înfăşurată în brocard scump ca într-un giulgiu măreţ”7. 4 GRIGORIVITZA, EM., Cum a fost odată, Bucureşti, 1911, p. 48 5 URECHE, GRIGORE, Letopiseţul ţării Moldovei, Bucureşti, 1967, p. 98 6 Ibidem, p. 121 7 IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina; Rădăuţi, 1996, p. 83 3 În curtea mănăstirii Putna, se află bustul lui Mihai Eminescu, dezvelit „duminică, 8 August 1926, (…) în prezenţa AS Regale Principesa Ileana”8, iar în vecinătate, biserica de lemn a lui Dragoş Vodă, adusă de la Volovăţ de Ştefan cel Mare, după construirea bisericii de piatră din Volovăţ („O poveste zice că ar fi fost aici o biserică de lemn ce s-ar fi strămutat, apoi, la Putna de însuşi Ştefan Vodă. Cu adevărat, Ştefan va fi dărâmat o biserică de lemn, când a ridicat, în ultimii ani ai vieţii sale, de la 1500, la 1502, lăcaşul cel nou, care se vede şi astăzi”9).