Medicii Au Schimbat Soarta Lumii

Home , De Gerlache (crater), Florey (crater), Maurice Hilleman, Nathaniel Kleitman

MEDICII AU SCHIMBAT SOARTA LUMII

DR. DINU BRAFMAN

MEDICII AU SCHIMBAT SOARTA LUMII CASETA TEHNICA Este nevoie de împrejurări neobişnuite pentru ca numele unui savant să treacă din domeniul ştiinţei în istoria omenirii. Honoré de Balzac

PREDOSLOVIE

A scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta veci de la (…) cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iară (nescris), cu mare ocară înfundat, neamul acesta de o seamă de (…) ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere… Miron Costin - Predoslovie la de neamul moldovenilor Face cât oameni mai mulţi un om care vindecă oameni Homer, Iliada Soarta medicilor este să fie mai curând criticaţi decât onoraţi Hippocrate

Eseul pe care vi-l propun spre lectură, „Medicii au schimbat soarta lumii”, se doreşte a fi un omagiu adus medicilor din toate timpurile şi de pretutindeni, care, cu mijloace cel mai adesea modeste şi nu rareori cu preţul vieţii, au contribuit (în mare măsură), la îmbunătăţirea condiţiilor în care ne desfăşurăm în prezent existenţa. Medicii v-au dăruit timpul lor liber şi vacanţele şi nopţile şi nu de puţine ori viaţa. Au fost alături de voi să vă oblojească rănile, pe toate câmpurile de luptă, la Cluny şi la Verdun, la Mărăşeşti şi la Stalingrad, la fel de prost îmbrăcaţi şi de prost hrăniţi şi adesea la fel de plini de păduchi ca şi voi. N-au aşteptat de la voi recunoştinţă (pe care o meritau din plin), dar nici să-i blamaţi, sau şi mai rău, să-i acoperiţi de injurii atunci când, nu din vina lor, nu v-au putut ajuta. În virtutea căror misterioase legi cutare boală socotită „fără leac” cedează la prima privire a unui purtător de flacără a Spiritului, în timp ce suferinţele unei boli etichetate benignă nu pot fi uneori nici măcar uşurate? Răspunsul este că nu ştim, dar mai ales că nu există excepţii fără motiv, după cum nu există efecte fără cauze. Nici Christos n-a vindecat toţi bolnavii pe care i-a întâlnit. Am auzit şi m-a durut când v-am auzit de atătea ori vocea din off: Şi, în definitiv, ce pretenţii şi la medicii ăştia, parcă noi i-am pus să se facă doctori, trebuiau să ştie la ce se înhamă când s-au înscris la Facultatea de medicină. Să le amintim şi noi că uneori ţinem un moment de reculegere la câteva decenii după ce nu mai sunt printre noi, pe unii îi pomenim şi la sute de ani după ce au murit (este adevărat, într-un cadru destul de restrâns), ba unora chiar le-am ridicat statui (oricum, nu uităm să precizăm ce eforturi financiare a trebuit să facem pentru a le ridica). Lăsând gluma la o parte, în rândurile, nu puţine, pe care vi le propun spre lectură, am să încerc să vă conving că un medic, oricât de modest ar fi locul lui printre cei ce vă îngrijesc sănătatea, merită nu doar respectul, ci chiar iubirea voastră. „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu îmi foloseşte la nimic” Sf. Apostol Pavel - Scrisoare câtre Corinteni 12.3

UMANISMUL, TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE A ACTIVITĂŢII MEDICALE 8 Dr. Dinu Brafman

FĂRĂ IUBIRE DE SEMENI, NU EXISTĂ CU ADEVĂRAT MEDICINĂ!

Sf. Apostol Pavel ne spune fără ocolişuri că dintre cele trei virtuţi creştine, credinţa, nădejdea şi iubirea, importantă este doar iubirea, fără ea nici nu se poate vorbi de creştinism: „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic” (Corintieni 13.3). Peste secole, îi va răspunde în ecou medicul Paracelsus: Toată medicina este iubire. În scrisoarea către Filemon, Sfântul Apostol Pavel, ne vorbeşte despre marea noutate pe care o aduce creştinismul, fraternitatea, punctul de la care începe demnitatea umană: „să-l primeşti înapoi (pe Onisim) pentru totdeauna, dar nu ca pe un sclav, ci mult mai presus decât pe un sclav, ca pe un frate preaiubit. fie în chip firesc, fie în Domnul”. (Scrisoarea Sf. Apostol Pavel câtre Filemon 1.16). v

Medicina, sau, într-o exprimare poate mai aproape de adevăr, îngrijirea suferinţelor produse de accidente sau boli, a apărut odată cu omul! Preocuparea pentru om, pentru nevoile sale de îngrijire, a fost în mod evident precoce, comună şi constantă. Profesiunea de medic este o activitate exclusiv în folosul omului şi al colectivităţii umane, profesiune călăuzită de iubire de oameni, de dorinţa de a le înlătura suferinţele. Nu cunosc vreun alt domeniu de activitate umană în care îndemnul cristic „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” să aibă o mai mare îndreptăţire. Să nu fiu înţeles greşit: orice medic pătruns de nobleţea profesiei sale, va urma acest îndemn şi dacă nu este creştin. Am considerat mereu că medicina este o profesie umanistă, una dintre puţinele care pot fi etichetate astfel fără niciun corectiv, singura profesie fără de care, însăşi existenţa omului ca individ ar fi pusă în discuţie. Medicii au schimbat soarta lumii 9

Întru susţinerea unui eventual discurs pro domo, mă voi sluji de spusele lui Mircea Eliade, care, în plin război mondial, visa la un real umanism al secolului XX (sic!). Iată cum motiva viitorul istoric al religiilor, rolul important care îi va reveni istoriei medicinei pentru realizarea acestui umanism: …„istoria medicinei, departe de a fi o disciplină inutilă şi seacă, poate aduce reale servicii noului umanism al veacului nostru. Astăzi, când centrul de greutate cade din nou pe om – pe omul autentic, viu, unitar – istoria medicinei ne poate prezenta, mai precis decât ştiinţele naturale, icoana pe care omul şi-a făcut-o despre sine în decursul timpurilor. Cât de strâns legate se aflau odinioară medicina, morala şi soteriologia, ne-o dovedesc nu numai documentele de medicină magică şi religioasă, nu numai terminologia medicală a gnosticilor, budiştilor şi taoiştilor, ci şi anumite reforme spirituale care au influenţat profund viaţa socială a continentului nostru şi a Asiei apropiate”. (Mircea Eliade – Insula lui Euthanasios). Nimeni nu vă împiedică să fiţi de altă părere, există suficiente argumente pentru a susţine alte puncte de vedere, le ştiu şi eu, un mic grad de perversitate existent în fiecare dintre noi, mă face să nu le pun în prim plan. Dar, măcar pentru faptul că foarte mulţi medici au fost mari umanişti, în sensul mai larg acordat acestei noţiuni, să spunem câte ceva despre umanismul înţeles puţin mai altfel decât am făcut-o în această introducere.

UMANISMUL CA MIŞCARE INTELECTUALĂ CONSTITUTIVĂ A RENAŞTERII

Născut în Italia secolului XV (Quattrocento), umanismul se manifesta plenar în secolul XVI. Umanismul vedea lumina zilei într-o Italie aristocratică şi rafinată, la mari spirite, cel mai adesea laice, care descopereau măreţia culturii greco-romane, mai ales datorită textelor aduse de teologii greci, refugiaţi din Constantinopol. Contactul cu textele redescoperite ale lui Platon, a suscitat tentative de a prezenta dogmele creştine în termenii acestei filosofii, în afara categoriilor scolasticii. Neoplatonismul a fost în mare vogă la curtea familiei Medici din Florenţa, unul din focarele umanismului renascentist. Principalii reprezentanţi ai umanismului în Renaştere au fost Petrarca, Boccaccio, Marsilio Ficino, Pico de la Mirandola şi Poggio în Italia, medicii Montaigne şi Rabelais în Franţa, Thomas Morus, Francis Bacon în Anglia, Thomas Műnzer, Johannes Reuchlin în Germania (urmărit de Inchiziţie pentru ideile sale), Erasmus din Rotterdam în Ţările de Jos. 10 Dr. Dinu Brafman

Umanism civic, este eticheta pe care unii exegeţi o cred potrivită umanismului renascentist. Motivaţia etichetării: pe tărâmul eticii: umaniştii renascentişti opun ascetismului medieval şi idealului contemplativ monastic o concepţie optimistă, care proclamă legitimitatea fericirii terestre şi un ideal cetăţenesc, patriotic. Dar, pentru că de la teorie la practică este uneori un drum imens, îmi permit să vă relatez un fapt ilustrativ pentru această distanţare: Guy de Chauliac (1300?–1368), considerat „cel mai mare medic al timpului său”, deşi a dovedit un devotament fără margini faţă de bolnavi în epidemia de ciumă care bântuia la Padova (1348), nu a putut-o salva pe Laura de Noves, iubita lui Petrarca. Plin de ură împotriva lui Guy de Chauliac, Petrarca, considerat la rândul său drept „primul umanist al Renaşterii”, scrie poemul Invective împotriva unui medic. Oricum, omul renascentist a fost peste măsură de idealizat de posteritate. „Omul renascentist – omul universal, era un om diluat, altfel zis „un om bun la toate”. Omul renascentist era un individ cu atât de multe preocupări, încât nu avea cum să facă ceva temeinic. Omul renascentist e prea ocupat să afle cât mai multe lucruri, ca să mai aibă timp să digereze informaţia, să şi gândească. Şi atunci, citează non-stop, devenind un abil compilator de prefabricate de gândire, semănând cu „hard-disk-ul” unui calculator umplut cu prea multă informaţie ca să mai lase loc pentru programe complexe şi, din acest motiv, poate rula doar programele simple de editare… Renaşterea a aruncat sămânţa îndoielii şi a relativizat valorile”. (Florin Biciuşcă – Uitatul în Cetate)

Pentru Gabriel Liiceanu …„cultura umanistă este în mod esenţial o epidemie erotică având ca virus cartea. Orice pagină scrisă este o «seducţie la distanţă», o «erotică a depărtării». (Gabriel Liiceanu – Declaraţie de iubire). Umanismul ca doctrină generală, preocupare constantă a majorităţii gânditorilor, a fost înţeles ca un model, ca umanism arhetip, care depinde de permanenţa naturii umane, a omului etern, creator de valori materiale şi spirituale. Umanismul definit drept poziţia filosofică în care omul şi valorile umane reprezintă valoarea supremă, a acţionat de-a lungul întregii istorii, pentru dezvoltarea maximă a personalităţii umane, recunoscând omului posibilităţi de autoperfecţionare. Umanismul caută mijloace de a reacţiona împotriva nedreptăţii, a înjosirii demnităţii umane, prin întoarcere permanentă la surse, la izvoare. Ce frumos sună aceste idealuri umaniste!… Medicii au schimbat soarta lumii 11

De mii de ani omul se tot perfecţionează, se autodepăşeşte: aşa au apărut Revoluţia franceză şi ghilotina, Mein Kampf şi camerele de gazare, gulagurile sovietice care, nu-i aşa? urmăreau să creeze omul nou, homo sovieticus.

Şi totuşi…

Cred că nu greşesc dacă socotesc autentic umanistă atitudinea lui Cicero împotriva crucificării, pe care romanii o numeau summum suplicium (este adevărat, pe atunci nu existau nici Gestapo-ul nici KGB-ul). Doctorul Joseph Ignace Guillotin solicita, din motive strict umanitare, introducerea ghilotinei ca metodă de execuţie, pentru a evita suferinţe inutile. Francisc Iosef Rainer (1874–1944) a fost o mare personalitate umanistă a secolului XIX, atât prin vastitatea cunoştinţelor (amintea de marile spirite ale Renaşterii), cât şi prin rigoarea principiilor morale care i-au fost călăuză statornică de-a lungul întregii vieţi. Sunt convins că medicul catolic care a fost Rainer, îşi va fi amintit de legenda Sfântului Martin, când într-o iarnă a renunţat la palton pentru a-şi putea dota laboratorul. Victor Gomoiu (1882–1960) a realizat prin împrumuturi şi eforturi financiare personale un complex de asistenţă medico- socială, azi „Spitalul Victor Gomoiu”. Iuliu Haţieganu (1885–1959) primul profesor şi primul decan al Facultăţii de Medicină din Cluj, definea medicina drept „ştiinţă şi conştiinţă, încălzite de dragostea pentru omul în suferinţă”. Din 1919 introduce consultaţiile zilnice gratuite în ambulator. Posibil, chiar probabil, specialişti în „tetracapilarotomie” îmi vor reproşa confuzia pe care (cred ei) o fac între umanism şi umanitarism. Şi, pentru că demersul meu este departe de a fi unul filosofic, am să mă mulţumesc să răspund doar repetând spusele lui Terenţiu: Homo sum: humani nihil a me alienum puto (Sunt om: nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin). Moise Maimonide (1138–1204), medic, rabin şi filosof (supranumit de contemporanii săi Aristotelul iudaic), a fost un mare umanist avant la lettre, asta şi datorită unei faimoase rugăciuni, al cărei autor a fost considerat. timp de secole. 12 Dr. Dinu Brafman

Paternitatea acestei superbe rugăciuni, nu mai este de mult unanim atribuită lui Maimonide, chiar dacă este redactată în stilul său. Preotul Fred Rosner (în La Médecine tirée du Mishneh Torah), crede că respectiva rugăciune nu poate fi anterioară anului 1783. În ciuda acestui adevăr, măcar şi pentru faptul că este un admirabil rezumat al eticii medicale, un adevărat manifest, de un umanism greu de depăşit, mi-am luat îngăduinţa de a reproduce in integrum respectiva rugăciune: „O! Doamne, umple-mi inima de dragoste pentru artă (arta medicală n.n.) şi pentru toate creaturile. Să nu îngăduiesc ca setea de câştig şi urmărirea gloriei să mă înrîurească la practicarea meşteşugului, căci duşmanii adevărului şi dragostei de oameni ar putea lesne să mă amăgească şi să mă îndepărteze de la nobila îndatorire a facerii de bine pentru copiii tăi. … Susţine tăria braţului meu, spre a fi mereu gata să-l servească pe sărac şi pe bogat, pe prieten şi pe duşman, pe cel bun şi pe cel rău. Fă să nu văd decât omul în cel ce suferă… Fie ca mintea să-mi rămână limpede lângă patul bolnavulu, să nu fie abătută de niciun gând străin, pentru a ţine seama de tot ceea ce experienţa şi ştiinţa au învăţat-o; căci mare şi sublimă este cercetarea ştiinţifică ce ţinteşte câtre păstrarea sănătăţii şi vieţii tuturor făpturilor. Fă ca bolnavii mei să aibă încredere în mine şi în meşteşugul meu, să urmeze sfaturile şi prescripţiile mele. Îndepărtează-i de la patul lor pe şarlatani, armata rudelor cu o mie de sfaturi şi pe îngrijitorii veşnic atotştiutori, căci ei alcătuiesc o liotă primejdioasă, care, din trufie, zădărniceşte cele mai bune intenţii ale meşteşugului şi duce adesea făpturile la moarte. Dacă neştiutorii mă vorbesc de rău şi mă batjocoresc, fă ca dragostea de meşteşug să mă facă de neatins, ca o pavăză, pentru ca să pot stărui întru adevăr, fără a ţine seama de trecerea, de renumele şi de vârsta duşmanilor mei. Dăruieşte-mi Doamne îngăduinţă şi răbdare faţă de bolnavii încăpăţânaţi şi grosolani. Fă să fiu cumpătat în toate, dar nesăţios în dragostea mea pentru ştiinţă. Îndepărtează de mine gândul că pot totul. Dă-mi putere, voinţă şi prilejul de a-mi lărgi tot mai mult cunoştinţele. Pot să descopăr astăzi în ştiinţa mea lucruri pe care ieri nu le bănuiam, căci meşteşugul este mare iar mintea omului pătrunde mereu mai departe”. Despre viaţa şi opera lui Moise Maimonide, adevărat etalon pentru noţiunea de umanism, am relatat pe larg în capitolul „Medici părinţi ai unor discipline ştiinţifice”. Tot pentru un cadru larg acordat noţiunii de umanism pledează şi Pasteur Vallery-Radot: „Pentru un medic, a fi umanist înseamnă să fii apt să Medicii au schimbat soarta lumii 13

înţelegi tot ce este de domeniul omului, atât în trecut, cât şi în prezent; să simţi că există în natura umană un fond, care în decursul secolelor nu s-a schimbat; să ai posibilitatea să vibrezi, să iubeşti, să suferi”. Endocrinologul Gregorio Marañon, rafinat critic de artă, susţine „A fi umanist înseamnă să înţelegi fiinţa umană; să înţelegi, nu este doar să cunoşti ci şi să iubeşti”. Umanismul iluminist. O mare pondere a avut umanismul în ideologia burgheziei în ascensiune în epoca iluminismului şi a revoluţiilor burgheze. Umanismul a inspirat gândirea unor scriitori şi gânditori din rândurile enciclopediştilor francezi (Diderot, d’Alembert) şi al neoumaniştilor germani. În secolul luminilor se instituie un cult al omului, dar al unui om abstract, un om rupt de realităţile social-istorice. Este meritul filosofilor umanişti, Diderot, Voltaire, dar mai ales al lui Mirabeau, de a fi pregătit terenul pentru schimbarea de mentalitate şi de atitudine faţă de bolnavii mintal. Voltaire (1694–1778), comentând ironic spusele lui Rousseau, susţine că „tous les genres sont bons, hors le genre ennuyeux”. Philippe Pinel (1745–1826), medic alienist la spitalul Bicêtre (nu se inventase încă titlul de psihiatru), elaborează împreună cu Pierre Cabanis (1757–1808) un proiect de asistenţă a alienaţilor. Pinel susţinea că „alienaţii trebuie trataţi cu tot atâta, dacă nu cu mai multă omenie decât ceilalţi bolnavi”. Friedrich von Schiller (1759–1805), medic militar, este autorul Odei bucuriei, folosită de Beethoven pentru corul Simfoniei a IX-a, un adevărat imn închinat iubirii între oameni; i-a fost dat fostului membru al partidului nazist Herbert von Karajan să scrie aranjamentul muzical pentru Oda bucuriei, devenită astfel Imnul Uniunii Europene.

Umanismul creştin, cel care anunţa şi pregătea Reforma, a fost reprezentat în mod strălucit de omul care va fi supranumit prinţul umanismului, Erasmus din Rotterdam. Didier Erasmus (1469–1536), născut la Rotterdam, preot, nu şi-a exercitat niciodată sacerdoţiul. Studiază la Paris şi la Oxford, unde se iniţiază în studiul exegezei biblice. În „Manualul soldatului creştin” (Enchiridion 1503), Erasmus trasează portretul ideal al creştinului: „armele sale nu sunt nici sacramentele, nici Biserica vizibilă, ci Sfânta Scriptură; sacerdoţiu, liturghie, precepte, sunt bune doar pentru cel care rămâne la o pietate populară, foarte îndepărtată de imitaţia 14 Dr. Dinu Brafman lui Christos”. Prin studiul ştiinţific al Noului Testament, Erasmus deschide calea exegezei moderne. Erasmus privea omul cu optimism, credea în libertatea lui, în „liber-arbitru”. Sfântul Pavel ne spune fără ocolişuri că dintre cele trei virtuţi creştine, credinţa nădejdea şi iubirea, importantă este doar iubirea, fără ea nici nu se poate vorbi de creştinism: Condiţii extreme de viaţă, calamităţi naturale, războaie, lagăre de concentrare, au permis stabilirea limitelor de degradare sau de sublim între care evoluează fiinţa numită om, limite sintetizate foarte bine în titlul lucrării lui Lucian Boia, „Între înger şi fiară”. Pe treapta cea mai de jos a scării valorilor, despărţiţi de fiară doar de poziţia bipedă şi de graiul articulat, îi veţi găsi pe medicii-asasini Marcel Petiot, Mengele şi alţii ejusdem farinae. La polul opus se situează medicii încununaţi cu aura sfinţeniei, motiv pentru care îmi voi îngădui să fiu mai puţin zgârcit cu datele lor biografice: Sfântul Evanghelist Luca (secolul I), medic şi pictor, este patronul medicilor şi pictorilor creştini. Singurul neevreu dintre evanghelişti, Sfântul Luca nu l-a cunoscut pe Isus în mod direct. Conform tradiţiei, unele tablouri aflate în bisericile Notre Dame de Via Lata şi Ara Coeli din Roma, ar fi fost pictate de Sfântul Luca. Un tablou al lui Rogier van der Weyden, tablou aflat la Ermitaj, îl înfăţişează pe Sfântul Luca pictând portretul Fecioarei. Sfinţii Cosma şi Damian (secolul II) fraţi gemeni, studiază medicina în Siria, practică medicina la Egeea în mod benevol (medici anarghiri). În timpul lui Diocleţian au fost torturaţi şi decapitaţi, refuzând să aducă sacrificii idolilor. Cei doi fraţi sunt patronii medicilor şi chirurgilor. Din secolul XIII, confreria fraţilor Cosma şi Damian împarte cu Facultatea de medicină din Paris dreptul de a preda medicina. Sfântul Pantelimon a trăit în jurul anilor 300 la Nicomedia. Născut dintr-un tată păgân şi dintr-o mamă creştină moartă de tânără, este educat de tatăl său în cultul zeilor romani şi încurajat să facă studii de filosofie, de literatură şi apoi de medicină. Datorită reputaţiei sale, Sfântul Pantelimon devine medicul împăratului Galeriu; în ciuda ambianţei corupte a curţii imperiale, rămâne un medic conştiincios. Sf. Pantelimon trece la creştinism. Confraţii săi, geloşi de succesele sale medicale, îl denunţă împăratului, care îi cere sfântului să aducă ofrande zeilor romani, dar acesta refuză. După torturi atroce, este decapitat, din ordinul imperialului său client! Medicii au schimbat soarta lumii 15

Sfântul Vasile cel Mare (329–379), provenit dintr-o familie creştină, studiază la Constantinopol şi la Atena. Călugărit în anul 356, hirotonisit preot în anul 362, este numit în anul 370 episcop în Cesareea din Cappadocia. Contribuie la dezvoltarea monahismului. Sfântul Vasile cel Mare, înfiinţează între anii 369–372 primul spital din lume, la reşedinţa sa din Cesareea (Cappadocia). Complexul ospitalier creat de Sfântul Vasile şi care cuprindea adăposturi pentru călători, pentru invalizi, pentru orfani, pentru bătrâni (gerontochia) şi pentru leproşi, a fost numit de contemporanii săi „Vasiliada”, în semn de recunoştinţă pentru acest gest creştinesc. Din operele Sfântului Vasile cităm: Hexameron, Morale, Marile reguli. Ca şi fratele său, Sfântul Grigore de Nyssa, a fost un adversar hotărât al arianismului. Sfântul Grigore de Nyssa (335–394) născut la Cappadocia, a fost medic şi ctitor de spitale, ca şi fratele său. Episcop de Nyssa în 371, a publicat lucrări de medicină în limba greacă. Sfântul Anton de Rusia (992–1073), medic şi călugăr ortodox. Instruit la Muntele Athos, întemeiază lângă Kiev mânăstirea Petcerski, unde va îngriji populaţia din împrejurimi. „Sfânta” Hildegarde von Rupertsberg sau von Bingen (10 9 8 –1179), călugăriţă, cunoscută şi sub numele de Sibila de la Rin, pentru cele 24 de viziuni ale sale cu caracter profetic şi apocaliptic (Scivias). Ctitor al mai multor mânăstiri benedictine, a practicat medicina, cu o concepţie despre medicină teocentrică. Nu a fost canonizată. Sfântul Albert cel Mare (1193–1280) zis Albert de Bollstädt. Născut în Suabia, a făcut studii medicale la Padova şi a intrat în ordinul cerşetor al Fraţilor predicatori, după ce a ascultat o predică a lui Jourdain de Saxa, succesorul sfântului Dominic. Lector, apoi profesor de teologie la universitatea din Paris în 1245, numit prim regent de Studium generale la Kőln, îl are ca discipol pe Toma d’Aquino. Devine episcop de Ratisbonne, se reîntoarce la Kőln, apoi la Paris. Discipol al lui Aristotel, realizează de unul singur o Enciclopedie care înglobează ansamblul ştiinţei greceşti, latine, arabe şi iudaice; a fost canonizat în anul 1931. Sfântul Filippo Beniti, medic şi călugăr italian (1233–1285). Studiază medicina la Padova, pentru a da satisfacţie tatălui său. Medic în 1254, crează la Florenţa ordinul Servitilor, cărora le devine superior general în 1267. De o mare umilinţă, este hirotonisit preot în 1259, se pare împotriva propriei voinţe. 16 Dr. Dinu Brafman

I se atribuie minuni (un lepros care a îmbrăcat mantia sfântului, ar fi fost vindecat pe loc). Când i se propune arhiepiscopia Florenţei şi chiar papalitatea, refuză, fuge şi se ascunde în munţi. În 1254 participă la conciliul Lyon II, care susţinea apropierea de biserica ortodoxă. Sfântul Beniti este unul dintre responsabilii reconcilierii guelfilor cu gibelinii. În anul 1671 a fost canonizat de câtre Papa Clement al X-lea. Sfântul Roch (1295–1327), francez de origine nobilă, îşi pierde la vârsta de 20 de ani părinţii, stimaţi pentru milostenia lor. Face studii de medicină şi chirurgie la Montpellier. Îşi vinde toate bunurile, intră în ordinul Sf. Francisc, pleacă în pelerinaj la Roma, dând în acelaşi timp îngrijiri bolnavilor. Când ajunge în Oraşul Etern, Roma era bântuită de o epidemie de ciumă. Merge spre nord, se îmbolnăveşte de ciumă la Plaisance. Abandonat de toţi, se refugiază în pădure, unde câinele unui senior din vecinătate îi aduce în fiecare zi pâine (de unde şi expresia „Roch şi câinele lui”). Vindecat, îşi reia drumul spre Franţa. Luat drept spion, Sfântul Roch este arestat în chiar oraşul său Montpellier şi moare în închisoare, după cinci ani de detenţie. Unchiul său îl recunoaşte abia după ce sfântul este arestat şi construieşte o biserică în cinstea lui. Sfântului Roch, reputat că vindeca ciuma doar făcând semnul crucii, i se atribuie numeroase minuni; peste tot, procesiuni cer intermedierea sa pentru oprirea epidemiilor de ciumă; în 1485 i se fură corpul la Veneţia şi i se construieşte o biserică. Confreria Sfântului Roch, fondată la Roma în secolul XV, se dezvoltă până la Anvers. Sfântul Roch, invocat ca patron al ciumaţilor, are ca atribut iconografic un bubon pestos figurat pe coapsă. Tintoretto şi David au pictat episoade din viaţa sfântului Roch. Sfântul Barthelemy Laurel (+1627) mexican, frate laic la franciscani, a fost trimis în misiune la Manilla. În Filipine studiază medicina; trimis în Japonia, este arestat, condamnat şi ars de viu la Nagasaki. Dacă ar fi să dăm crezare Cabalei, nici o faptă rea nu rămâne nepedepsită; că au trebuit să treacă trei secole până ca bomba atomică să distrugă Nagasaki, asta este cu totul altă poveste. Sfântul Giuseppe Moscati (1880–1927), medic italian, este considerat „părintele medicinei umanitare”. Medic al spitalelor în 1904, şef de serviciu la Spitalul Incurabililor din Neapole, face cercetări biochimice, în special în privinţa glicogenului. Se trezea la cinci dimineaţa, asista zilnic la messă şi după activitatea din spital îşi consacra restul zilei îngrijirii săracilor din Neapole; a fost canonizat de Papa Ioan-Paul al II-lea. Medicii au schimbat soarta lumii 17

Un dispensar purtând numele său, acordă îngrijiri gratuite săracilor Parisului. Sfîntul Erminio Filippo Pampuri (1897–1930), medic-călugăr, a murit de tuberculoză; a fost canonizat de Papa Ioan – Paul II la 1 noiembrie 1989. Sfântul Evgheni Sergheevici Botkin (27 martie 1865 Ţarskoie Selo - mort împuşcat, împreună cu întreaga familie imperială rusă în 17 iulie 1918 la Ekaterinburg), a fost medicul familiei imperiale a Rusiei; în 1981 canonizat de biserica ortodoxă din străinătate. În anul 2000, după multe dezbateri, biserica ortodoxă a Rusiei îl declară martir al opresunii comuniste din fosta Uniune Sovietică. Faptul că un mare număr de preoţi, pastori, teologi, au fost în acelaşi timp medici renumiţi, departe de a fi o simplă întâmplare, este mai curând dovada asumării depline a mesajului de iubire al lui Christos. Într-o înşiruire nici pe departe exhaustivă, citez: Gerbert d’Aurillac (938–1003) medic oftalmolog (Papa Silvestru al II-lea) Romuald Guarna zis Archimattaeus Nicholas Praepositus (sec.XII) arhiepiscop de Salerno, autorul unui tratat de deontologie (asta zic şi eu umanism); Pietro Juliani (1220–1277) vestit oftalmolog (Papa Ioan al XXI-lea); Miguel Servet (1511–1553), teolog, cunoscut şi sub numele de Miguel de Villanueva, a descoperit mica circulaţie; ars pe rug ca eretic (a refuzat dogma Sfintei Treimi); Luis de Almeida (1525–1583), iezuit portughez, este ctitorul şcolii de chirurgie din Japonia, a „barbarilor din Sud”, precum şi a două spitale. Jean Baseilach (1703–1781), călugărit sub numele de fratele Cosma, a înfiinţat un spital pentru săraci; reputat chirurg urolog, este inventatorul litotomului. David Livingstone (1813–1873) pastor şi explorator britanic. v

La eventualul reproş că nu am plasat cronologic în discuţia noastră umanismul creştin, am următorul răspuns: nici o concepţie umanistă nu atinge nivelul de sublim al iubirii de semeni, cuprins în îndemnul lui Isus, „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Chiar cu amendamentul propus de Andrei Pleşu de a privi „măcar cu aceeaşi îngăduinţă cu care privim propriile defecte scăderile semenilor noştri” ca un prim pas spre iubirea aproapelui, obiectivul cristic rămâne pentru majoritatea dintre noi imposibil de atins. 18 Dr. Dinu Brafman

Oricum, nu în morala creştină trebuie căutaţi vinovaţii pentru.cruciade, inchiziţie, intoleranţă religioasă sau războaiele religioase încă la modă, toate, semne evidente ale unui „umanism creştin” înţeles à rebours. Cu nimic mai puţin demnă de respectul nostru, imensa masă a medicilor, aurea mediocritas, îşi îndeplineşte (cel mai adesea anonim şi nu rareori cu sacrificiu de sine), datoria de a-şi ajuta semenii, superbă operă umanitară. v

Neruşinarea instituţionalizată a structurilor de tip comunist, a dorit decenii de-a-rândul să ne convingă de existenţa unui umanism socialist. Pentru că sentinţa „Omul este cel mai preţios capital” a fost aplicată în ţările comuniste în înţelesul ei imediat, material, adică omul fiind un capital preţios trebuie închis, Soljeniţîn ne propune următoarea ecuaţie: umanism socialist = gulag.

Dacă în primele decenii al secolului XIX se punea accentul pe studii „umaniste” (limba latină în mod special), în scopul cultivării unor sentimente nobile, în zilele noastre, dacă pe lângă absolut necesarele noţiuni de statistică, matematică şi cibernetică, tânărul medic nu îşi va însuşi şi elemente esenţiale de filosofie, deontologie şi etică medicală, va rămâne o simplă maşină de pus diagnostice, poate eficientă, în orice caz lipsită de acea trăsătură care face profesia medicală atât de diferită de alte profesii, umanismul. v

Nu puteam încheia această nu chiar succintă relatare despre umanism fără a fi pomenit de Jurământul lui Hippocrate, considerat summum în materie de etică medicală. Să ne oprim aşadar pentru câteva clipe asupra acestui faimos Jurământ; deşi atribuit lui Hippocrate, nu a fost opera lui, fiind redactat de elevii săi. Adevărat compendiu de etică medicală, jurământul, care fixa primele reguli deontologice, cerea medicului să-şi exercite profesia cu devotament, având în vedere doar interesul bolnavului, sănătatea şi viaţa acestuia. Medicii au schimbat soarta lumii 19

Pentru profundul umanism al profesiei medicale pe care îl simbolizează dar şi pentru înalta sa ţinută morală, reproduc in integrum JURĂMÂNTUL LUI HIPPOCRATE: „Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, pe Hygeea şi Panakea, pe toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi împlini complet, după puterea şi judecata mea, acest jurământ şi acest legământ scris: Voi considera pe cel care m-a învăţat această artă deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, voi împărţi cu el cele necesare traiului şi dacă va fi nevoie îi voi da ajutor, socotindu-i pe urmaşii lui ca pe fraţii mei şi învăţându-i fără plată sau legământ scris arta, dacă vor avea nevoie să şi-o însuşească. Îi voi ajuta prin precepte, lecţii şi alte învăţături, pe copiii mei, pe cei ai dascălului meu sau pe elevii care au făcut legământ şi jurământ după legea medicală şi pe nimeni altcineva. Voi întrebuinţa regimurile în folosul celor bolnavi, după puterea şi judecata mea şi mă voi feri să-i vatăm şi să-i nedreptăţesc. Nu voi da nimănui un medicament care să provoace moartea şi nici nu voi îndemna la aşa ceva; nu voi încredinţa niciunei femei leacuri care s-o ajute să lepede (remedii abortive). Voi petrece viaţa mea şi voi practica arta mea în puritate şi curăţenie. Nu voi practica operaţia scoaterii pietrei din băşica udului, ci o voi lăsa în seama bărbaţilor care execută această practică. În toate casele în care voi merge, voi intra pentru folosul bolnavilor, străin de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bună ştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor, fie ei oameni liberi sau sclavi. Asupra celor ce voi vedea sau auzi în timp ce îmi fac meseria, sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu este nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie. Dacă voi respecta în chip desăvârşit acest legământ şi nu îl voi călca, fie să mă bucur de viaţă şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi; iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi sperjur, să am o soartă dimpotrivă”.

În ciuda vechimii sale milenare, jurământul şi-a păstrat nu doar impactul emoţional, ci şi valoarea educativă, el reprezentând o sinteză a deontologiei medicale. Multe dintre principiile acestui jurământ au rămas şi astăzi valabile (păstrarea secretului profesional, interzicerea relaţiilor intime cu pacienţii). 20 Dr. Dinu Brafman

În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la sfârşitul studiului jurământul lui Hippocrate. Din respect pentru adevăr, doresc să precizez că, cel puţin după cel de al doilea război mondial, absolvenţii facultăţilor de medicină din România, nu au depus jurământul lui Hippocrate; cine susţine contrariul, minte. Vreau să cred că cel puţin o parte din abuzurile partidului comunist şi ale securităţii ar fi putut fi evitate dacă medicii ar fi depus jurământul şi mai ales dacă l-ar fi respectat; vă rog măcar să nu zâmbiţi de naivitatea mea. Asociaţia mondială a medicilor stabilea (în 1948, la Geneva) următoarea formulă de jurământ pentru absolvenţii facultăţilor de medicină, amintind destul de mult de jurământul hippocratic, dar în care veţi recunoaşte cu siguranţă reale aspecte de modernitate: „În clipa în care sunt admis printre membrii profesiunii medicale, îmi iau angajamentul solemn de a-mi consacra viaţa în serviciul Umanităţii. Voi păstra maeştrilor mei respectul şi recunoştinţa care li se cuvin. Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate. Voi considera sănătatea pacientului prima mea grijă. Voi respecta secretul celui care mi-l va încredinţa. Voi susţine din toate puterile onoarea şi nobilele tradiţii ale profesiunii medicale. Colegii mei îmi vor fi fraţi (Medicii români care nu doar acceptă dar chiar pretind bani de la confraţii lor, îşi găsesc probabil o justificare a gestului lor în zicala românească: frate, frate, dar brânza e pe bani!). Nu voi îngădui ca diferite considerente de religie, de naţiune, de rasă, de partid, sau de clasă socială, să se interpună între datoria mea şi pacientul meu. Voi arăta un respect deosebit faţă de viaţa omenească, încă de la concepţie. Nici sub ameninţare nu voi îngădui să se folosească cunoştinţele mele împotriva legilor umanităţii. Fac acest legământ solemn, liber, pe cuvânt de onoare”. v

Etica medicală reprezintă fundamentele morale ale profesiunii medicale precum şi ansamblul regulilor de conduită impuse diferitelor activităţi medicale, reguli purtând numele de deontologie medicală (deontos, îndatorire). Medicină modernă nu înseamnă doar biologie celulară, genetică şi cibernetică, ci în acelaşi timp psihologie şi mai ales etică profesională, constanta umanistă fiind o latură indispensabilă a personalităţii medicale. Nu ştiu să existe vreo altă profesiune în care să te loveşti la tot pasul de probleme majore de etică, unele de-a dreptul inextricabile. Medicii au schimbat soarta lumii 21

Un exemplu printre destule altele: Viaţa unei femei este pusă în pericol de o sarcină hipertoxică. Medicina propune avortul terapeutic, pentru a salva măcar viaţa mamei. Biserica catolică nu vede decât o singură ieşire din această situaţie, moartea mamei ca eroină a maternităţii. O soluţie nu lipsită de fariseism, ar fi ca medicul să practice avortul, după care să se spovedească. Şi eu vă vorbeam de o vreme în care nu se ştia de celule stem şi de posibilitatea folosirii ca material terapeutic a embrionilor umani. Progresele realizate de medicină în ultimele decenii în materie de genetică, procreaţie, reanimare, transplant de organe, au generat situaţii delicate. v

Indiferent cât de multe dintre atribuţiile medicului vor fi preluate de maşini (diagnostic computerizat, telechirurgie), nicicând relaţia medic- bolnav nu va dispărea. De ce? Findcă omul bolnav are nevoie de înţelegerea şi compasiunea medicului. Relaţia dintre ei este cu deosebire afectivă şi dacă nu aş risca să fiu greşit înţeles, aş spune că are întotdeauna şi o vagă notă de erotism. Fără componenta umană, medicul riscă să nu îşi împlinească menirea, aceea de a fi mereu alături de omul bolnav, de a-i arăta cu tact, când nu se poate altfel, limitele tratamentelor de care poate beneficia. „Cu toate progresele ştiinţei, mâine ca şi astăzi, vor fi bolnavi şi vor fi necesari medici şi totdeauna, alături de aceste progrese, va fi indispensabilă necesitatea păstrării raporturilor umane cu omul bolnav. Mâine, ca şi astăzi, morala medicală va trebui respectată de toţi medicii, iar viaţa medicilor va fi totdeauna eroică, dificilă, neliniştită, dar uneori sublimă”. (André Maurois la cel de al II-lea Congres Internaţional de Morală Medicală). În ciuda „miracolelor” pe care le înfăptuiesc uneori, medicii nu sunt nişte zei, motiv pentru care ar trebui să-şi repete cât mai des şi să repete şi bolnavilor aforismul celui care a fost marele umanist, medicul Claude Bernard (1813–1878): Le médecin guérit rarement, apaise souvent, console toujours (Medicul arareori vindecă, calmează adesea, aduce mângâiere întotdeauna.) Faptul că Platon considera medicina o ocupaţie imorală şi antisocială („Medicina salvează vieţi care sunt o povară pentru cetate” susţinea el), nu l-a împiedicat pe învăţăcelul său Aristotel să îmbrăţişeze cariera medicală… 22 Dr. Dinu Brafman

MEDICI MARI UMANIŞTI

Dacă din nenumăratele personalităţi umaniste de care medicina n-a dus niciodată lipsă, m-am oprit doar la câteva, este pentru că oricare dintre ele luată aparte, poate constitui un pattern de dăruire umană: Michel de Montaigne, Théophraste Renaudot, Albert Coombs Barnes, Albert Schweitzer, Vasile Voiculescu… Pentru că nu am urmărit să stabilesc ierarhii, alegerea a fost aleatorie; pe oricare dintre ei, sau pe oricare alt mare umanist, îl puteţi considera primus inter pares. Michel Eyquem de Montaigne (1533–1592) filosof, moralist, om politic francez; opera lui, Eseuri, este prima lucrare de acest gen din epoca modernă. Michel de Montaigne provenea dintr-o familie de negustori din Bordeaux înnobilaţi cu două generaţii înainte de naşterea sa. În 1528 tatăl său, Pierre Eyquem s-a căsătorit cu Antoinette de Louppes, fiica unui negustor de origine marană (evrei din peninsula iberică, convertiţi la catolicism). Michel, născut la 28 februarie 1533, este primul dintre şapte fraţi şi surori. Pierre Eyquem, primar al oraşului Bordeaux în 1544, îi dă fiului său o educaţie cu prncipii umaniste. Preceptorul său, medicul german Hortanus, vorbeşte cu copilul doar în limba latină; abia după vârsta de şapte ani, când merge la colegiu, unde va învăţa franceză, greacă, retorică şi teatru. În 1557 îl regăsim pe tânărul Montaigne consilier la curtea juridică din Périgueux. În 1565, se căsătoreşte cu Françoise de La Chassaigne, fiica unui coleg din Parlamentul din Bordeeaux; cu 12 ani mai tânără decât Michel, Françoise naşte şase fete, din care doar Léonor de Montaigne a supravieţuit. Căsătoria n-a avut mare importanţă în viaţa lui afectivă; soţii aveau dormitoare separate, lucru curent pe atunci şi Montaigne, preocupat de alte activităţi, îi lăsa bucuros soţiei sale gestionarea proprietăţilor. Admirator al lui Virgiliu şi al lui Cicero, el este un umanist care se ia în mod deosebit pe el însuşi drept obiect de studiu, în principala sa operă Essais, întreprinsă începând din 1571, la vîrsta de 37 de ani. Anunţa în prefaţă: „Vreau să fiu văzut în felul meu simplu, natural şi ordinar, fără constrângeri şi fără artificii: fiindcă mă descriu pe mine” . Proiectul lui Montaigne era de a scoate măştile, pentru a se descoperi pe sine însuşi. Lucrarea, fără precedent în sinceritatea şi savoarea sa, este cea a unui sceptic, pentru care doctrinele prea rigide şi certitudinile oarbe Medicii au schimbat soarta lumii 23 trebuie izgonite; influenţa sa asupra filosofiei franceze, occidentale şi chiar mondiale, a fost colosală. În timpul războaielor religioase, Montaigne, el însuşi catolic, a acţionat ca un moderator, fiind respectat de catolicul Henri III şi de protestantul Henri de Navarre, de care îl lega o solidă prietenie. Din 1578 Montaigne va suferi de „boala pietrei” (calculi renali). Între 1580 şi 1581 călătoreşte în Franţa, Germania, Austria, Elveţia şi Italia, ţinând un jurnal detaliat, publicat în 1774 cu titlul Journal de voyage (Jurnal de călătorie). În 1581, ales primar de Juraţii din Bordeaux, va îndeplini această funcţie până în 1585 (două mandate): a încercat să modereze relaţiile dintre catolici şi protestanţi; spre sfârşitul mandatului său, în oraş bântuia ciuma. Când noul rege Henri IV, cu care Montaigne a întreţinut întotdeauna relaţii de prietenie îl invită la curtea sa pe post de consilier, filosoful declină generoasa propunere, refuzând să joace rolul pe care îl avusese Platon ca sfătuitor al tiranului Denis din Siracuza. A continuat să-şi extindă şi să îşi revizuiască Eseurile până la moartea sa (din cauza unei ulceraţii în gât), la 13 septembrie 1592, în castelul Montaigne. Stilul lui Montaigne este vesel şi liber: sare de la o idee la alta, fapt explicabil fiindcă îşi dicta ideile. Consideraţiile sale sunt în permanenţă sprijinite de citate din clasicii greci şi romani: „n-are rost să spună mai prost, ceva ce alţii au reuşit să spună mai bine înaintea lui”. Fugind de pedantism, evită să reamintească mereu autorul sau opera citată, oricum cunoscuţi în epoca lui; declară că scopul său este de „a descrie omul şi mai ales pe sine”. El crede că variabilitatea şi inconstanţa sunt două dintre primele sale caracteristici: „N-am văzut, spune el, un mai mare monstru sau miracol decât pe mine însumi”. Îşi descrie slaba memorie, capacitatea aplanări conflictelor fără implicare emoţională, dezgustul pentru cei care urmăresc doar celebritatea şi tentativele de a se detaşa de lucrurile lumeşti pentru a se pregăti de moarte. Celebra sa deviză „Ce ştiu?” apare ca punct de plecare al uimirilor sale filosofice. În 1569, publică la Paris, „Théologie naturelle de Raymond Sebon”, în care încearcă să „demonstreze adevărul credinţeii creştine şi catolice”, utilizând un procedeu literar prin care lăsa să se creadă că era vorba doar de o traducere din latină în franceză. 24 Dr. Dinu Brafman

Şi-a arătat constant aversiunea pentru violenţă şi pentru conflictele fratricide dintre catolici şi protestanţi (şi dintre Guelfi şi Gibelini), care începuseră să se la începuturile Renaşterii, decepţionându-i pe umaniştii care îşi puseseră speranţa în ei. În unul din cele mai frumoase texte care au fost scrise despre Montaigne – un pasaj din ultima carte scrisă de Ştefan Zweig cu puţin timp înainte de a-şi fi pus capăt zilelor, în 1942 – spunea despre el: „în ciuda lucidităţii sale infailibile, în ciuda milei care îl tulbura până în străfundurile sufletului său, el a trebuit să asiste la această îngrozitoare recădere a umanismului în bestialitate, la unul din aceste accese sporadice de nebunie care cuprind uneori umanitatea (.) iată adevărata tragedie a vieţii lui Montaigne”. El consideră căsătoria ca pe o necessitate pentru a permite educarea copiilor, dar crede că dragostea romantică este o atingere a libertăţii individului: „Căsătoria este o colivie; păsările din afara ei sunt disperate să intre în ea, cele dinăuntru sunt disperate să iasă”. În educaţie, preconiza intrarea în lumea ştiinţei prin exemple concrete şi prin experienţă mai curând decât prin cunoştinţe abstracte acceptate fără nici o critică. Libertatea de a gândi nu se pune ca model, nici ca metru etalon, ea oferă doar oamenilor posibilitatea de a face să se nască în ei această libertate, puterea de a gândi şi de se asuma pînă la libertate ultimă: „Să filosofezi înseamnă să înveţi să mori”. (Essais, Livre I, cap. 20) Théophraste Renaudot (1586–1653, medic, jurnalist şi filantrop francez. Fondator al publicităţii şi al presei franceze, prin cele două creaţii ale sale: Biroul de adrese (Bureau d’adresse) în 1629 şi la Gazette, săptămânal, la 30 mai 1631. Medic al regelui, a fost numit „Comisar al săracilor regatului”. a făcut studii serioase de medicină pe lângă chirurgii din Paris şi la renumita Universitate din Montpellier, pe atunci deschisă doar protestanţilor. Théophraste Renaudot a făcut studii serioase de medicină pe lângă chirurgii din Paris şi la renumita Universitate din Montpellier, pe atunci deschisă protestanţilor. Medic la 20 de ani, călătoreşte în Italia, Germania poate şi în Anglia. În 1609 se căsătoreşte şi se stabileşte la Coucouron (în Ardèche), ducând o viaţă modestă de notabil. După întâlnirea cu predicatorul franciscan François Leclerc du Tremblay (zis părintele Joseph), ardent partizan al Reformei catolice, se preocupă de problema sărăciei care făcea pe atunci ravagii în regatul Franţei. Medicii au schimbat soarta lumii 25

Face să-i parvină Consiliului de Regenţă al Mariei de Medicis un tratat Despre situaţia săracilor (Sur la condition des pauvres), obţinând în 1612 datorită acestui tratat titlul de „medic ordinar” al lui Ludovic al XIII-lea; favoare fără urmări practice, datorită opoziţiei catolicilor bigoţi, pe atunci foarte ostili protestanţilor.

În slujba săracilor şi a Statului Pe la 1625, se converteşte la catolicism şi intră în Consiliul lui Richelieu. Client al cardinalului, Renaudot este exemplul tipic al reuşitei sociale a unui om talentat, în ciuda originii sale modeste şi protestante. În 1628 sau 1629, deschide un „birou de adrese” cu darul de privilegiu regal; putea primi oferte şi cereri de angajare, spre a aduce un remediu sărăciei şi vagabondajului, fără concursul Bisericii, al carităţii tradiţionale sau al arestărilor. În 1633, o ordonanţă îi obliga pe toţi cei fără slujbe să se înscrie. Această măsură a fost însoţită în acel an de înfiinţarea primului jurnal de anunţuri: Feuille du bureau d’adresses. Biroul lui, instalat în Île de la Cité, având firma Marele Cocoş (Le Grand Coq) a prosperat şi a avut numeroase activităţi. Pentru 3 bani, îţi puteau apărea în jurnal propuneri de vânzare, locaţie sau servicii. A instalat de asemeni la acel birou un dispensar, cu plată pentru cei înstăriţi şi gratuit pentru săraci. Din 1632 se ţineau acolo conferinţe săptămânale medicale, apoi diverse, deschizând era conferinţelor mondene şi formând imaginea „omului onest”.

Un fondator al presei scrise Théophraste Renaudot a fost unul dintre precursorii presei scrise. La 30 mai 1631, lansează celebra sa Gazette*. Suţinut de Richelieu, care făcuse din La Gazette un instrument al propagandei sale politice, Renaudot câştigă în faţa concurenţilor, în ciuda ostilităţii tipografilor şi librarilor parizieni. În 1635, Statul acordă lui Renaudot un monopol pentru el şi succesorii săi. Calitatea jurnalului său era superioară celor ale adversarilor săi, de fapt, el avea susţinerea financiară şi informaţiile guvernului lui Richelieu. Prin calitatea, abundenţa, diversitatea geografică, concizia şi claritatea ştirilor, la Gazette a fost un mare succes şi din 1634 a se adaugă suplimentul Extraordinaire, care relata în detaliu evenimente importante.

* Gazetta. Monedă utilizată în Republica Veneţia cu valoarea de doi soldi. Costul unui jurnal cu acest nume. 26 Dr. Dinu Brafman

În 1611 apare primul volum Mercure Français, culegere de evenimente din anii 1605–1610. Fraţii Richer se ocupă de publicaţie până în 1635; Renaudot va continua această publicaţie până în 1643. După moartea lui Richelieu (1642) şi a lui Ludovic al XIII-lea (1643), Renaudot îşi pierde principalii protectori. Regenţa nu putea risca să-şi nemulţumească inamicii. Facultatea de medicină obţine interzicerea consultaţiilor medicale şi conferinţelor în biroul lui de adrese, apoi biroul este închis cu totul în 1646. Renaudot, cu ocazia fugii regale, îi urmează pe Mazarin şi pe regină la Saint Germain, pentru a-l proteja pe tânărul Ludovic al XIV-lea; lăsa fiilor săi Eusebiu şi Isaac redactarea jurnalului. Monopolul său dispare, prin apariţia de titluri rivale la Paris, dar şi în provincie. Renaudot a fost răsplătit pentru fidelitatea sa cu postul de „istoriograf al regelui”. La moartea sa, la 67 de ani, monopolul Gazettei a fost confirmat celui mai mare dintre fiii săi, care nu a putut să împiedice apariţia şi a altor publicaţii. Premiul Renaudot Numele Renaudot a fost dat unui premiu literar creat în 1925 şi este decernat în acelaşi timp cu premiul Goncourt, ţinând seama de caracterul lui de fondator de presă. Albert Coombs Barnes (1872–1961). Imensa sa avere a avut drept sursă inventarea Argyrol-ului (antiseptic inventat împreună cu chimistul Hermann Hill). Chiar dacă rara avis, medicul Albert Coombs Barnes ar putea constitui etalonul umanistului care şi-a stabilit drept scop al vieţii dezvoltarea maximă a personalităţii umane. Fundaţia înfiinţată în anul 1922 la Philadelphia de câtre Dr. Albert Barnes, urmărea „promovarea progresului în educaţie şi în preţuirea artelor frumoase”. Fundaţia Barnes este una din cele mai alese colecţii de pictură franceză modernă timpurie şi post-impresionistă, din întreaga lume. Imensul număr de capodopere de Renoir (180), Cezanne (69), Matisse (60), stau mărturie pentru adâncimea lucrărilor acestor artişti, de negăsit în altă parte. Colecţia include lucrări de Picasso, Rousseau Vameşul, Modigliani, Soutine (pe care Dr. Barnes îl face cunoscut de pe o zi pe alta, cumpărându-i toate pânzele), Monet, Manet, Degas şi alţii. Pasiunea lui Barnes pentru educaţie, interesul constant pentru cultura africană, credinţa sa că o societate educată este cheia democraţiei, l-au făcut să accepte ca după moartea sa Fundaţia să fie încredinţată Medicii au schimbat soarta lumii 27

Universităţii Lincoln, primul colegiu american de istorie africană; prin acest act, Barnes spera să vadă împlinit visul vieţii sale, acela ca oameni din toate categoriile sociale să poată cunoaşte principiile marii arte. Dacă v-am pus la grea încercare răbdarea cu această lungă paranteză, a fost doar în intenţia de a vă convinge de umanismul ieşit din comun al doctorului Albert Barnes. Albert Schweitzer (1875–1965), medic, pastor protestant, organist francez. A predicat între 1899 şi 1912 la biserica Saint-Nicolas din Strasbourg şi a predat teologie la facultatea protestantă din Strasbourg (1902–1912). Organist renumit, era un mare interpret al lui Bach. În 1905, dorind să devină misionar, se înscrie la Facultatea de medicină din Strasbourg, unde îşi termină studiile, continuând să ţină recitaluri şi să predea teologie. Tânăra sa soţie adună materialul necesar creării unui spital la tropice, deoarece a obţinut de la Societatea protestantă a misiunilor din Paris autorizaţia de a construi, pe cheltuiala sa, spitalul la care visa şi unde urma să plece ca medic (nu ca pastor). În 1913, Schweitzer se îmbarcă la Bordeaux şi ajunge în Gabon, unde înfiinţeză la Lambaréné un spital destinat îngrijirii leproşilor. Renumele satului său, a cărui deviză este „Veneratio vitae”, sau evlavie faţă de viaţă (maimuţe şi antilope se plimbă libere printre casele bolnavilor) devine repede internaţional. Cetăţean german prin naştere, este internat în 1917 într-un lagăr în Pirinei şi când se reîntoarce în Gabon în 1918, găseşte totul abandonat. Dând concerte şi ţinând conferinţe în lumea întreagă, Schweitzer adună subsidiile necesare relansării operei sale, pe care o va continua până la moartea sa. Singurul lux al „bunului doctor alb”, cum îi spuneau băştinaşii, a fost pianul său, tot alb. Membru al Academiei de ştiinţe medicale din 1951, Albert Schweitzer a primit în 1952 premiul Nobel pentru pace; banii obţinuţi îi investeşte în spitalul din Lambaréné. Enciclopedia Larousse îl socoteşte un simbol al colonialismului cu faţă umană. VOICULESCU Vasile (Pârscov, Buzău 1884 – Bucureşti 1963). Studii: doi ani Facultatea de Litere (Bucureşti), apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti, absolvită în 1910. Pentru merite deosebite în războiul 1916–1918 (deşi în convalescenţă de tifos exantematic a îngrijit soldaţii răniţi), a fost decorat cu „Coroana României cu spade”. Până în 1920, medic în 28 Dr. Dinu Brafman comune reşedinţă de plasă. Director artistic al emisiunilor culturale ale Societăţii de Radiodifuziune. Debut literar la „Convorbiri literare”, colaborări la Flacăra, Florile dalbe, Cuget Românesc, Gândirea. În 1920 era membru al Societăţii Scriitorilor Români; în 1940 a primit Premiul Naţional de Poezie. Pentru că a făcut parte din grupul de intelectuali „Rugul Aprins” a fost arestat în 1958 şi condamnat la 5 ani temniţă grea., conf. art. 209 C.P. („uneltire împotriva orânduirii de Stat”). În 1962 grav bolnav (morb Pott lombar) este eliberat din închisoare; moare după un an. Volumul de poezii Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu şi romanul Zahei orbul, apar postum. Vasile Voiculescu, medicul-poet, prin dăruirea cu care şi-a îngrijit semenii, dăruire care a atins adesea cote misionare, a depăşit cu mult limitele destul de modeste pe care le presupune umanismul medical. Contemporanii săi îl numeau „medicul fără arginţi”, fiindcă înţelegea practicarea medicinei în spiritul marilor corifei ai medicinei, Sf. Cosma şi Damian, medici-anarghiri. Vasile Voiculescu a suferit martiriul (martir = martor, mărturisitor) pentru credinţa sa în Christos, fiind condamnat la ani de temniţă grea. Doctorul Voiculescu, ferm convins că medicina este un sacerdoţiu, obişnuia să spună că „orice act medical este un act sacral”. Cred că nu greşesc dacă afirm că prin exemplul pe care l-a reprezentat întreaga sa viaţă, marele umanist care a fost medicul-creştin Vasile Voiculescu meriă cu prisosinţă să fie trecut în rândul sfinţilor; poate cândva Biserica ortodoxă îi va face dreptate. Medicii au schimbat soarta lumii 29

ESPERANTO ŞI MINUNATA INVENŢIE A MEDICULUI ZAMENHOF

Deşi nu este vorba propriu zis de etică medicală, îmi iau îngăduinţa să vă povestesc fascinanta viaţă a medicului Leizer Ludwik Zamenhof (1859–1917), creatorul limbii Esperanto (numele ei spune totul), model de etică universală. Născut la Bialystok (Polonia), era fiul unui profesor de franceză şi germană şi al unei femei foarte pioase, care îşi cresc cei nouă copii în dragostea de aproapele. La colegiu, Zamenhof, dotat pentru limbi străine, foarte curând vorbea rusă, poloneză, idiş, ebraică tradiţională, germană şi franceză. De pe atunci îşi imagina un idiom utilizabil de etniile din oraş, unde se vorbeau cinci limbi (rusă, poloneză, bielorusă, germană şi idiş) şi comunităţile nu comunică, ci se invectivează; „turnul Babel” era deosebit de evident în piaţa oraşului. În 1873, Zamenhof pleacă la Varşovia, oraş în care îşi completează cunoştinţele lingvistice cu latină, greacă şi engleză. Începe să îl preocupe crearea unei limbi universale: se interesează de balaïlaban, conceput în în anul 1000 de câtre Hegiră, de pasigrafia lui Maimieux, de metoda lui Sicard, de gablenzografia baronului von Gablenz, de Solresol-ul lui J. F. Sudre şi înţelege că aceste limbaje nu sunt accesibile decât câtorva iniţiaţi. Vrea să creeze o limbă nouă, bazată pe logică, precizie şi concizie, evitând verbe neregulate, cu reguli puţine, fără excepţii, cu afixe regulate: lingwe uniwersala. Tatăl său, îl trimite să studieze medicina la Moscova. În timpul vacanţelor, în 1880, Zamenhof constată că tatăl său i-a ars toate documentele privind limba universală, dar, graţie prodigioasei sale memorii, le poate reconstitui. La sfatul tatălui, Zamenhof îşi va termina studiile la Varşovia în 1881. 30 Dr. Dinu Brafman

În 1885 îşi ia doctoratul în medicină, se specializează la Viena în oftalmologie, militează pentru regruparea evreească în Palestina şi face publică, printr-o broşură semnată anonim „Doktoro Esperanto”, existenţa limbii sale, lingvo internacia, nu doar universală, ci şi internaţională, limbă care nu înlocuieşte limbile naţionale, ci doar le completează, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor internaţionale. Prima ediţie a gramaticii limbii Esperanto apare în 1887: 917 radicali, zeci de afixe, alfabet de 28 de litere, 16 reguli şi adăugarea la rădăcini a vocalelor o, a, e, i, pentru a obţine respectiv substantiv, adjectiv, adverb, verb la infinitiv. Din 1897 se ocupă de difuzarea textului său, al cărui succes este rapid; toate veniturile sale sunt folosite pentru difuzare. Renumele său se mondializează, Tolstoi susţine metoda, se crează asociaţii. În 1905 are loc la Boulogne-sur-Mer primul congres internaţional, cu 688 de participanţi; se termină cu declaraţia din Boulogne, care îi precizează obiectivele În 1906, la Geneva, se precizează etica sa: ”Fraternitate şi dreptate între popoare“. Congresele se ţin lanţ: Cambridge, Dresda, Barcelona, Washington, Anvers, Cracovia şi Berna. Zamenhof moare în 1917, în urma unei crize de angor. Chiar dacă nu a confirmat speranţele partizanilor săi, Esperanto reprezintă, prin încercarea sa de apropiere între oameni, un emoţionant exemplu de umanism militant. Esperanto este folosit şi în prezent la Vatican de către Papă, cu ocazia mesajelor de Crăciun şi de Paşti, mesaje cunoscute sub numele de Urbi et Orbi. Medicii au schimbat soarta lumii 31

Παντα ρει και ουδεν µενει Heraclit „În ziua când a încetat să citească (subînţelege medicină), medicul a murit”. Georges Duhamel, medic-scriitor

DESPRE „PERENITATEA”* DOGMELOR MEDICALE

Numeroase strategii medicale, medicamentoase au ba, s-au dovedit mai curând nocive decât benefice. Jules Romains era un vizionar când îşi bătea joc încă din 1923 de „medicina modernă” a Doctorului Knock. Urechea te minte şi ochiul te-nşeală/Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic. Poate că în nici un domeniu ştiinţific, altul decât cel medical, nu s-au dovedit a fi mai adevărate versurile lui Eminescu. Nu va fi nevoie de mari eforturi din parte-mi pentru a arăta că multe „dogme medicale” au fost departe de a fi perene. Ştiţi de ce? Pentru că orice dogmă este făcută pentru a fi dărâmată! Că uneori au trebuit să treacă decenii sau chiar secole pentru a se dovedi că destule dogme medicale s-au dovedit nu doar greşite dar chiar nocive, asta este o altă poveste. „Este mai uşor să dezintegrezi un atom decât să schimbi o credinţă” spunea Einstein. v

• Galenus (129–216) a fost considerat (până în secolul XVI), summum în materie de gândire medicală. Lucrările lui Vesalius (1514–1564) introduc anatomia în modernitate şi pun capăt dogmelor galenice, dogme care blocaseră evoluţia ştiinţifică peste un mileniu. v

• Teoriile miasmatice au ţinut şi ele capul de afiş câteva secole; începând din Evul Mediu, două teorii concurente îşi asumau rolul de a explica apariţia epidemiilor: – teoria miasmelor, conform căreia substanţele care dădeau naştere ciumei otrăveau aerul şi îi produceau omului boli, limitate local.

* Peren (lat.perennis) durabil 32 Dr. Dinu Brafman

– teoria contagiunii, care susţinea la rândul ei că otrava ciumei, căreia nu i se cunoştea exact natura, era transmisă de la om la om, fie direct, fie prin materiale contaminate. Măsurile profilactice erau şi ele diferite: teoria miasmatică, susţinea părăsirea locului cu aerul infectat, teoria contagiunii recomanda evitarea transmiterea otrăvii, izolând bolnavul şi supraveghiând traficul persoanelor şi mărfurilor provenind din regiunile bântuite de ciumă. Descoperirea în ultimele decenii ale secolului XIX a micro-organismelor (perioadă de timp numită pe drept cuvânt epoca pasteuriană), dovedeşte ştiinţific adevărata cauză a apariţiei epidemiilor; evident, teoriile susmenţionate au căzut în uitare. Chiar dacă teoriile respective s-au dovedit fără un fundament ştiinţific solid, zâmbetele contemporanilor noştri sunt nelalocul lor, fiindcă măsurile profilac tice preconizate atunci şi-au dovedit totuşi eficienţa, salvând multe vieţi. Las altora sarcina de a stabili valoarea „ştiinţifică” a teoriei miasmatice emise acum două secole de către părintele homeopatiei, Samuel Hahnemann. v

Albuş de ou, gălbenuş de ou… Bunicul meu, medic din anul 1899, învăţase că albuşul de ou este mai nociv decât gălbenuşul, deoarece conţine albumină! Generaţiile următoare de medici susţineau că nociv este gălbenuşul de ou, deoarece conţine colesterol! Rolul direct al colesterolului alimentar asupra creşterii colesterolemiei, aşa cum s-a susţinut timp de decenii, este destul de redus. În schimb, alimentaţia are un rol nociv direct: o alimentaţie bogată în grăsimi, săracă în legume şi fructe poate duce la tulburări cardiovasculare, la creşterea colesterolului total şi la creşterea colesterolului rău. Consumul de ouă nu duce a priori la probleme cu colesterolul; paradoxal, consumarea de ouă îmbogăţite în acizi graşi omega 3 ar permite reducerea colesterolului rău. Mulţi medici nu au aflat că oul fiert răscopt nu este colecistokinetic, nu trebuie aşadar exclus din regimul dietetic al bolnavilor cu afecţiuni hepato-biliare. v Medicii au schimbat soarta lumii 33

Stenoza mitrală… Tatăl meu a absolvit Facultatea de medicină în anul 1926. Mi-a repetat de atâtea ori ce le inculcaseră profesorii lor despre ce are voie să facă o bolnavă de stenoză mitrală, încât pot repeta şi acum, după atâtea decenii, ca pe o poezie, spusele lor: Fille pas de mariage, femme pas de grossesse, mère pas d’allaitement. Eram student în anul IV, în 1956, când profesorul C. C. Iliescu a întrebat la vizita medicală ce boală are pacientul încredinţat viitoarei mele soţii; la răspunsul ei că pacientul în vârstă de 67 de ani are stenoză mitrală, replica profesorului a fost fără drept de apel: nu are stenoză mitrală, nu ajunge un bolnav cu stenoză mitrală la vârsta asta. După vreo 10 ani, am reuşit să conving o bolnavă cu stenoză mitrală, care chema frecvent Salvarea pentru repetate edeme pulmonare, să accepte intervenţia chirurgicală de comisurotomie mitrală, devenită de rutină şi în România; la 15 ani de la intervenţia chirugicală, bolnava trecuse de mult pragul vârstei de 60 de ani… v

• Neuronii nu posedă centrozomi, fapt explicând pierderea capacităţii lor mitotice (neputându-se diviza, celula nervoasă nu se poate regenera). Această veche dogmă a fost contrazisă acum câţiva ani, când s-au descoperit celule suşe în girusul dantelat al hipocampului… În anii 60, Joseph Altman, Gopal Das şi André Gerney revizuiesc dogma fixităţii neuronale formulată de Santiago Ramón y Cajal. Joseph Altman, biolog american, descoperă neurogeneza în creierul adult în anii 1960; fiind cercetător independent la MIT, rezultatele cercetărilor sale sunt mult timp ignorate. Pe la sfărşitul anilor 90, faptul că un creier poate crea noi neuroni la vârsta adultă a fost redescoperit de neuroştiinţă. v

Unt / versus margarină – Consumul de unt creşte absorbţia altor elemente nutritive conţinute în hrană. – Untul conţine vitaminele liposolubile A şi D. Margarina a fost manufacturată la origine pentru a îngrăşa curci şi alte păsări. Când produsul s-a dovedit nociv, omorând multe păsări, crescătorii, care investiseră mulţi bani în cercetare, dorind să-şi recupereze banii, au căutat un mijloc de a face bani cu acest produs. 34 Dr. Dinu Brafman

Era un produs gras, de culoare albă, neatractiv; i-au adăugat un colorant galben şi l-au vândut consumatorilor ca înlocuitor de unt. – Margarina poate creşte cu 53% numărul de boli cardiace la femei, comparativ cu consumul aceleiaşi cantităţi de unt (cercetare a Universităţii Harvard). – Margarina este foarte bogată în acizi graşi, triplează riscul de boală coronariană, creşte colesterolul total şi LDL, scade nivelul HDL, creşte riscul de cancer prin câţiva factori (scade calitatea laptelui matern; scade răspunsul imunitar; scade nivelul de insulină). v

• Vitamina E are rol antioxidant şi ar scădea agregarea excesivă a plachetelor, responsabile de tromboze, prevenind astfel boli cardio- vasculare de origine ateromatoasă. Vitamina E creşte în schimb procentul de accidente vasculare de tip hemoragic. Medici americani au stabilit o legătură alarmantă între consumul de suplimente în vitamina E şi creşterea cu 17% a riscului de cancer de prostată. În doze foarte mari (aport peste 400 UI/zi), vitamina E creşte mortalitatea globală. v

• Pneumotorax, pneumoperitoneu, toracoplastie au fost un summum al metodelor de tratare a tuberculozei până prin anii ’50; despre aceste metode terapeutice viitorii studenţi în medicină vor afla doar citind câteva rânduri din istoria medicinei… v

Antibioticele se vor administra cu multe lichide şi obligatoriu la interval de 6 ore… Una din complicaţiile miracolului care a fost inventarea de către Domagk a sulfamidelor, a fost precipitarea lor în tubii renali, urmată de blocarea funcţiei renale. Pentru a evita acest inconvenient, se recomanda bolnavilor cărora li se administrau sulfamide să bea o cantitate mai mare de apă. Dacă pentru sulfamide ingestia crescută de lichide avea deci o justificare, aceeaşi recomandare aplicată administrării de antibiotice s-a Medicii au schimbat soarta lumii 35 dovedit a fi o prostie: medicamentul era diluat şi eficienţa lui diminuată; la prostia respectivă s-a renunţat abia după vreo trei decenii. v

• Conform unei dogme vechi de când lumea, alcoolismul este ireversibil… Olivier Ameisen, reputat cardiolog, este medicul-cobai care a învins alcoolismul; cel puţin în cazul lui, o dată pentru pentru totdeauna… v

• 2011 – Căderea unei alte dogme medicale: Creşterea consumului de sare nu creşte riscul de hipertensiune arterială. Extrapolări plecate de la studii observaţionale, larg difuzate în opinia publică şi predate în facultăţile de medicină, induceau ideea că dacă populaţia ar reduce consumul de sare, s-ar reduce riscul apariţiei hipertensiunii arteriale şi al unor evenimente cardiovasculare. Dacă beneficiile legate de o restricţie a aportului de sare la persoane dejà hipertensive sunt cunoscute, lipseau probe pentru a stabili legătura certă între absorbţia de sare, tensiunea arterială şi evenimente cardiovasculare în populaţia generală. Oameni de ştiinţă belgieni au realizat un studiu pentru a verifica această aserţiune. Studiul a inclus 3681 participanţi, indemni de orice boală cardiovasculară; printre ei, 2096 nu erau hipertensivi. Au fost urmăriţi aproape opt ani, măsurând excreţia renală de sodiu în urină şi supraveghiând apariţia hipertensiunii arteriale. La pacienţii împărţiţi în trei grupe, în funcţie de consumul de sare; nu s-a găsit vreo legătură între consumul de sare şi apariţia HTA: consumul de sare nu mărea riscul de mortalitate cardiovasculară, se întâmpla mai curînd contrariul: în grupul cu consum redus de sare au decedat 4,1% dintre pacienţi, în cel cu consum mediu 1,4% dintre pacienţi şi în cel cu consum ridicat, 0,8% dintre pacienţi. Riscul era crescut cu 56% la cei care consumau mai puţină sare!!!. Studiul pune în cauză legătura bănuită dintre consumul de sare şi creşterea tensiunii arteriale, ba chiar şi decesul cardiovascular. Încă o dogmă medicală care s-a dovedit total falsă… v 36 Dr. Dinu Brafman

Un studiu norvegian recent, arată că practicarea mamografiei de depistare la fiecare doi ani a dus la peste 20% de diagnostice false de cancer, adică leziuni care ar fi regresat oricum spontan, sau care nu erau cancere. v

Mai multe mituri persistă privind pregătirea concretă pe care o femeie trebuie s-o întreprindă înainte de a putea alăpta corect. În realitate, sânii n-au nevoie de nici o pregătire, nici de creme, nici de masaj, nici de vreo schimbare în stilul de viaţă al femeii. Procesul lactaţiei începe fără vreo intervenţie exterioară şi fără nici o problemă. Lactaţia se instalează graţie unor supturi complete, frecvente şi exclusive. Supturile se desfăşoară, cel puţin în primele săptămâni, de-a lungul celor 24 de ore ale zilei; numărul supturilor variază între 8 şi 12 supturi în primele săptămâni (şi chiar mai multe). Supturile frecvente realizează o relaţie mamă-copil continuă şi individuală şi permit un contact corporal repetat, benefic securităţii interioare a bebeluşului. Sugerea tetinelor (suzete) sau substitutele de lapte matern (biberoane de completare) perturbă lactaţia, sugarul poate pierde capacitatea de a stimula sânul matern şi de a fi hrănit corect prin supturi de lapte matern; în plus, pot induce o înţărcare involuntară. – În religia musulmană, doi copii alăptaţi de aceeaşi doică devin automat fraţi de lapte şi nu se pot căsători între ei. v

– Cămaşa de forţă, inventată în 1790 de Guilleret, tapiţer la spitalul Biçêtre din Paris, servea la imobilizarea bolnavilor psihic agitaţi. Puţin folosită în epoca modernă de psihiatrii-medici (nu, aici nu este pleonasm), a fost utilizată cu asupra de măsură de torţionari cu studii medicale (nu i-am considerat niciodată medici), nu la imobilizarea unor pacienţi care de cele mai multe ori nu erau agitaţi şi nici măcar bolnavi psihic, ci exclusiv în scop de retorsiune. S-a renunţat la cămaşa de forţă după introducerea în clinica psihiatrică a medicamentelor psihotrope, utilizate la bolnavii agitaţi ca o cămaşe de forţă farmacologică. Medicii au schimbat soarta lumii 37

– Cura Sakel* abandonată prin 1960, a fost utilizată cu real succes între 1930 şi 1960. v

Tentativa mea de a demonstra lipsa de „perenitate” a dogmelor în medicină, în ciuda tonului pe alocuri persiflant, urmărea doar să vă convingă de o axiomă a pregătirii medicale: Informarea permanentă nu este doar o obligaţie profesională. Informarea permanentă este condiţia sine qua non a supravieţuirii sale ca medic. Informarea permanentă necesită timp, mult timp, de care un medic nu dispune decât sacrificând din timpul pe care alţi muritori îl rezervă distracţiilor sau somnului Informarea permanentă necesită bani, mulţi bani, pentru cărţi şi reviste de specialitate, pentru participare la congrese medicale. Aşadar, încă două motive pentru care medicii merită respectul vostru şi, de ce nu, dragostea voastră. Sunt şi alte motive, despre care poate vom vorbi ceva mai încolo.

* Cura Sakel, după numele psihiatrului Manfred Sakel (1900-1957) consta în provocarea de stări comatoase prin injectarea de insulină (erau realizate hipoglicemii profunde), urmate de o creştere progresivă a glicemiei. Se urmărea o disoluţie temporară a conştiinţei, considerând că în faza de trezire subiectul este liniştit şi disponibil psihic pentru intervenţii psihoterapeutice. 38 Dr. Dinu Brafman

Dumnezeu l-a creat pe om pentru o existenţă nepieritoare şi l-a făcut ca o imagine a propriei sale fiinţe. Totuşi moartea a intrat în lume prin invidia diavolului şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască. Cartea Înţelepciunii 2,23-24

ÎNGERI ŞI DEMONI

Experimentul medical între DEVOTAMENT şi CRIMĂ Experimentatorii ÎNGERI sau DEMONI ?

Nu am crezut nici un moment că dacă îţi dai viaţa pentru un proiect, oricât de generos, eşti neapărat un înger. Dar nu am găsit un antonim mai potrivit pentru torţionarii care au luat milioane de vieţi şi nu oricum, pentru care cuvântul demon este doar un palid eufemism.

EXPERIMENTAREA ASUPRA EXPERIMENTATORULUI ÎNSUŞI

Rigoarea ştiinţifică obligă la o analiză atentă a unor comportări ieşite din comun. Din păcate, nu întotdeauna spiritul de sacrificiu este cel care duce la efectuarea de auto-experimente medicale cu risc vital. Dacă în destul de multe cazuri eroismul medicului este în mod evident unica motivaţie a gestului, există la fel de evidente situaţii în care substratul auto-experimentului este doar un orgoliu frizând paranoia. Cum altfel s-ar putea explica gestul sfidător al lui Pettenkofer? gest pentru care ar fi meritat să-şi piardă viaţa. vvv

Încă din sec.XII, medicul şi filosoful Moise Maimonide (1135 –120 4) îşi instruia elevii să experimenteze pe ei înşişi eficienţa medicamentelor disponibile prescrise bolnavilor.

Guy de Chauliac (1298–1368) este considerat părintele chirurgiei medicale (rezervată altădată bărbierilor). În 1348 este trimis la Avignon pentru a stăvili epidemia de ciumă care bântuia în oraş. Devotamentul său excesiv în relaţia Medicii au schimbat soarta lumii 39 cu bolnavii de ciumă, a dus la îmbolnăvirea sa. Guy de Chauliac a testat pe el însuşi metode chirurgicale de tratare a ciumei, incizându-şi buboanele. Anton von Störck (1731–1803) medic austriac, a făcut cercetări privind plantele şi asocierea dintre nivelurile lor de toxicitate şi proprietăţile lor terapeutice. Este considerat precursorul farmacologiei experimentale. Era convins că unele plante toxice pot fi utile dacă sunt folosite în doze potrivite. Störck era interesat de posibilităţile terapeutice ale unor plante precum cucuta, măselariţa, ciumăfaia şi colchicum (brânduşa de toamnă). Experienţele sale cu aceste plante au avut trei etape: iniţial le-a folosit pe animale, apoi pe el însuşi, abia în cele din urmă administrându-le pacienţilor săi, în tot acest timp menţinând o abordare comparativă, specifică fiecărui caz, spre a determina dozajul optim. VACCINĂRILE din 1700 sunt printre cele mai cunoscute experimente cu subiecţi umani. În acele trialuri precoce, medicii s-au folosit de ei înşişi, sau de sclavii lor, ca persoane pentru teste. Experimentele pe alte persoane erau făcute adesea fără a le informa de riscul asociat unui asemenea experiment. Edward Jenner (1749–1823), medic englez, a testat vaccinul antivariolic mai întîi pe fiul său şi pe nişte copii din periferia oraşului. Pentru munca sa de pionierat, este considerat părintele imunizării. Johann Jorg, alt exemplu de autoexperimentare: a înghiţit 17 medicamente în doze variate, pentru a le stabili proprietăţile. Louis Pasteur (1822–1895), spre deosebire de Jorg, a acceptat să trateze o fiinţă umană doar atunci când a fost convins că moartea băiatului Joseph Meister (muşcat de un câine turbat) „părea inevitabilă” (Rothman 1993). Eusebio Valii, (1755–1816) medic italian, era doritor de experimente pe sine însuşi. Era doar obosit de viaţă, sau spera la gloria eternă a posterităţii? În 1803, într-un spital din Istanbulul de azi, a pus să i se injecteze un amestec de puroi în care germenii patogeni ai ciumei şi variolei reprezentau ingredientele principale. Valii dorea să arate că în acest mod te poţi vaccina împotriva ciumei. A avut noroc şi s-a ales doar cu simptome uşoare de ciumă; repetă auto-experimentul de mai multe ori în următoarele luni. În 1816 cercetează modul de contaminare cu febră galbenă: în Havana şi-a frecat pe piele cămaşa unui decedat de febră galbenă, apoi s-a culcat 40 Dr. Dinu Brafman lângă cadavru; nu a supravieţuit experimentului şi a murit câteva zile mai târziu din cauza complicaţiilor febrei galbene. Este înhumat în cimitirul din Havana. Şcoala publică din Casciana Alta îi poartă numele. Hunter John (1728–1793) chirurg britanic, a fost un fervent avocat al metodei experimentale în medicină. Experimentator intrepid, era cât pe aci să fie ucis în două rânduri de animalele folosite de el pentru experienţe: un taur şi doi leoparzi. A creat muzeul anatomic din Londra. Pentru a studia dualitatea sifilisului şi blenoragiei şi-a inoculat sifilis şi blenoragie; a murit ca urmare a unei aortite sifilitice. Hahnemann Samuel (1755–1843) medic, a inventat homeopatia. Pe când traducea un text medical, A Treatise on the Material Medica a lui William Cullen, Hahnemann se decide să examineze efectul medical al substanţelor „din alt unghi”. În acel text, citise afirmaţia că cinchona (scoarţă de copac din Peru), era eficientă în tratarea malariei fiind un astringent amar, cu efect tonic asupra stomacului. Pentru a stabili exact efectele pe care le poate avea cinchona asupra organismului uman, Hahnemann s-a hotărât să ia el însuşi medicamentul; a început prin a lua doze de cinchona pentru o scurtă perioadă de timp şi a descoperit că această scoarţă de copac crează de fapt la individul sănătos simptome asemănătoare malariei. A tras concluzia că similaritatea simptomelor este cea care produce cumva efectul vindecător. Faptul i-a sugerat postularea primului principiu al homeopatiei: „similia similibus curantur”. Lazzaro Spallanzani (1729–1799), medic, naturalist, fizician, preot şi scriitor italian; considerat „părintele ştiinţific” al fecundaţiei artificiale. Pentru a demonstra că sucul gastric dizolvă alimentele, a înghiţit în repetate rânduri tuburi din lemn conţinând carne friptă şi apoi mărunţită; tuburile erau perforate pentru a fi pătrunse de sucul gastric. Tuburile, eliminate după 22 de ore, nu mai conţineau alimente. René-Nicolas Dufriche, baron Desgenettes (1763–1837), medic militar. În timpul unei epidemii de ciumă, a băut din paharul unui pestiferat. Pentru a întări încrederea soldaţilor, ia o lanţetă, o moaie în puroiul din bubonul unui ciumat şi îşi face o dublă înţepătură, în axilă şi la stinghie: apar doar Medicii au schimbat soarta lumii 41 două uşoare inflamaţii; fapt consemnat de Desgenettes, în a sa Histoire médicale de l’armée d’Orient. Guyon Jean-Louis Geneviève (1794-1875), medic militar francez; în 1822, a băut sânge vomitat de un bolnav de febră galbenă; nu s-a molipsit. În 1831, Guyon îşi injectează germeni de holeră şi tot nu se îmbolnăveşte. De ce a murit până la urmă, nu ştim; se pare că nu din cauza unui autoexperiment.

Jan Evangelista Purkinje (1787–1869), anatomist şi neurofiziolog ceh. Jan Purkinje a adus ştiinţelor biomedicale o contribuţie deosebită. A efectuat experienţe privind simţurile, considerate fundamentale pentru psihologia experimentală, cele mai cunoscute privind sistemul nervos. A studiat pe sine însuşi efectele unor alcaloizi, printre care belladona şi camforul.

Wells Horace (1815–1848). Dentist american, a testat pe sine însuşi efectele anestezice ale protoxidului de azot. Sub efectul substanţei, John M. Riggs, îi extrage lui Wells o măsea cariată; în timpul intervenţiei, Wells nu resimte nici o durere. În 1848 Wells a testat pe el însuşi şi efectele cloroformului (mai bine n-o făcea!).

James Young Simpson (1811–1870) ginecolog la Edimbourg, după ce a încercat pe el însuşi şi pe asistenţii săi efectele clorofomului ca anestezic, l-a folosit sistematic în obstetrică, începând din 1847.

Daniel Cornelius Danielssen (1808–1875). Danielssen şi Boeck considerau lepra o boală moştenită. Măsurile luate împotriva răspândirii bolii, se bazau doar pe presupuneri. Credinţa în ereditatea bolii era dată de frecvenţa mare a bolii în unele familii şi ferme. În ciuda încrederii lor în teoria bolii moştenite, Danielssen şi colaboratorii, au investigat totuşi şi posibilitatea contagiozităţii bolii. 42 Dr. Dinu Brafman

În diferite ocazii, Danielssen şi alţi medici şi-au inoculat material lepros. Au făcut o tăietură în piele, au umplut-o cu ţesut prelevat din nodulul lepros al unui bolnav, apoi au cusut tăietura; nouă din ei s-au infectat, cu toate acestea, au rămas consecvenţi în credinţa lor că lepra este o boală moştenită. În această problemă, Danielssen a intrat în conflict cu ginerele său, Armauer Hansen, care s-a convins curând că lepra este o boală contagioasă. Hansen a subliniat mai târziu că a fost un mare noroc că nouă din cei inoculaţi nu s-au îmbolnăvit de lepră, ci de o „otrăvire a sângelui”. Asta, fiindcă inoculările se făcuseră într-o vreme când încă nu se ştia că instrumentele trebuie curăţite cu un antiseptic. Nici unul n-a ştiut că era posibil ca materialul inoculat să conţină şi alţi microbi, de departe mult mai periculoşi decât bacilul leprei. Max Joseph von Pettenkofer (1818–1901), chimist şi igienist german, este fondatorul igienei experimentale. Robert Koch descoperise în cisternele de la El Thor vibrionul care producea holera. Istoria medicinei consemnează aşa numitul „fenomen Pettenkoffer”: Pettenkoffer înghiţise, fără să se îmbolnăvească, o întreagă cultură de vibrioni holerici, pentru a demonstra (aşa cum credea el în mod greşit) că nu vibrionul produce holera. Curând după acest gest de bravadă, microbiologul francez Thuiller moare de holeră supraacută, confirmând astfel că vibrionul descoperit de Koch era agentul cauzal al holerei. La mormântul lui Thuiller, Robert Koch a spus memorabilele cuvinte: „Am adus o coroană simplă, puţin arătoasă, dar este de lauri şi lauri se aduc doar eroilor”. Grigori Nikolaevici Minh (1836–1896) epidemiolog rus, medic în spitalul din Odessa, face în toamna lui 1874 un experiment neobişnuit: îşi injectează sânge prelevat de la un bolnav cu simptome clare de febră recurentă. Boala rezultată a fost gravă şi doctorul Minh i-a spus infecţionistului Osip Mociutkovsky (1845-1903), care venise să-l convingă de necesitatea unui tratament medical: „Nu sunt un sinucigaş. Am vrut doar să investighez boala în formă pură, fără ca un tratament să influenţeze tabloul clinic al bolii”. Brown-Séquard Charles Edouard (1817–1894), medic şi fiziolog francez. A studiat la Paris, a practicat medicina în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa. Între 1863–1868, a fost profesor de fiziologie la Universitatea Harvard. În 1878, era numit la catedra de medicină experimentală la Collège de France. Medicii au schimbat soarta lumii 43

Brown-Séquard a fost printre primii care au studiat secreţiile interne, şi a descoperit importanţa glandelor suprarenale. Cu puţin timp înainte de a muri, a lansat un program de cercetări asupra îmbătrânirii şi rolului hormonului masculin în acest proces. La o vârstă înaintată şi-a injectat în şase reprize extracte de testicule de câine şi de cobai şi a spus că a constatat o netă creştere a vigoarei sale sexuale, convins că a găsit „elixirul tinereţii”. Credea că glandele „vasculare” acţionează liberând în sânge un produs de secreţie (hormoni). Se consideră în general că interpretarea lui era falsă, testiculele fabrică, dar nu stochează testosteron… dar, se născuse hormonoterapia. Aşa cum sublinia biologul Jean-Didier Vincent: „Nu este nici prima, nici ultima oară că o ipoteză corectă este verificată prin rezultate false”. Unii endocrinologi se îndoiesc în prezent că ar fi fost vorba doar de un efect placebo, fiindcă testicolul proaspăt conţine efectiv androgeni.

Jesse William Lazear (1866–1900) medic american. Doctor în medicină în 1892. Specializat la Institutul Pasteur, medic la Johns Hopkins Hospital din Baltimore din 1895, studiază malaria şi febra galbenă. În 1900 este trimis în calitate de chirurg asistent în Columbia Barracks (Quemados) pentru armata Statelor Unite. Jesse Lazear, Walter Reed (1851–1902), James Carroll (1854–1907) şi Aristides Agramonte (1869–1931), membri într-o comisie (the Yellow Fever Board) studiau modul de transmitere al febrei galbene. În timpul cercetărilor la Camp Colombia, descoperă că ţânţarul transmite boala. Jesse Lazear, fără a-şi anunţa colegii de decizia sa, se lasă muşcat de un ţânţar infectat cu febră galbenă şi moare de această boală la vârsta de 34 de ani. Un cămin studenţesc din Universitatea John Hopkins University, poartă numele lui Lazear în onoarea sacrificiului său. Haffkine Waldemar Mordecai Wolff (1860–1930), bacteriolog rus, a lucrat în India. A fost primul bacteriolog care a a realizat vaccinuri împotriva holerei şi ciumei, testate pe sine însuşi. Lord Joseph Lister l-a numit „salvatorul omenirii”. Charles Richet (1850–1935), şi-a descris experienţele în urma autoadministrării unor doze din ce în ce mai mari de haşiş, dar şi de mescalină, un „toxic divin”, cum îl numea savantul; a fost laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1913. 44 Dr. Dinu Brafman

Joseph Goldberger (1874–1929), medic american. Pentru a dovedi că pelagra nu este o boală infecţioasă, a recurs la auto-experiment. În 1916, Dr. Joseph Goldberger a recoltat sânge, cruste de pe răni şi fecale de la pacienţii spitalului de pelagroşi din Carolina de Sud. Scopul lui: să dovedească neîncrezătoarei comunităţi medicale că pelagra nu este o boală contagioasă. Metoda lui: îşi injectează presupusul sânge infectat provenit de la bolnavii pelagroşi şi înghite fecalele acestora; experimentul a fost făcut şi pe soţia lui şi pe câţiva colegi. Experimentul a fost eficient: nouă dintre subiecţi nu manifestă nimic mai mult decât un banal deranjament intestinal. Goldberger dovedise că pelagra era doar rezultatul unei alimentaţii lipsite de niacină (vitamina PP), vitamină din grupul B.

Nicolae Minovici (1868–1941) medic legist român. În 1905, Dr. Nicolae Minovici a început vestitele sale experienţe de auto-spânzurare, pentru a afla mecanismul morţii prin spânzurare. Asistat de o comisie de colaboratori apropiaţi, pregătită să intervină în cazul pierderii controlului asupra experienţelor, Nicolae Minovici s-a prins în ştreang în numeroase rânduri. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în lucrarea sa Studiu asupra spânzurării, unică în domeniul medicinii româneşti.

Georges Girard (1888–1985) şi Jean-Marie Robic, medici la Institutul Pasteur din Tananarive (Madagascar), au pus la punct un vaccin anti-pestos; era un „vaccin viu” preparat cu bacili pestoşi cu virulenţă atenuată (de acelaşi tip ca B.C.G.-ul); garanta o imunitate solidă după trei luni, trebuia reînnoit în fiecare an. Primele încercări au fost efectuate pe ei înşişi, în 1932, de către inventatorii vaccinului şi membrii echipei lor, fapt cu atât mai meritoriu cu cât nu exista pe atunci nici un medicament eficace în caz de pestă declarată. Medicii au schimbat soarta lumii 45

Sigmund Freud (1856–1939) a stârnit senzaţie la Viena, în 1884, publicând un studiu în care descria experienţele sale cu cocaină. Era de fapt – în termenii lui Freud – un „imn” dedicat „drogului magic”, cocaina.

Halsted William Stewart (1852–1922), chirurg american. William Halsted a folosit cocaina în scop anestezic, infiltrând trunchiurile nervoase; lua naştere anestezia tronculară. Din motive etice, Halstead experimenta medicamentele mai întâi pe el însuşi. În cazul cocainei, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi medici, a devenit farmacodependent.

Werner Forssman (1904–1979), urolog german naturalizat american, a fost autorul primei coronarografii. Prima inserţie a unui cateter suplu în inimă printr-o venă (vena bazilică a braţului) a fost făcută de Werner Forssmann pe el însuşi, în 1929. Forssmann a presupus că se poate introduce un cateter direct în inimă, pentru diferite utilizări: administrare de medicamente direct în inimă; introducere de substanţe radioopace; măsurarea presiunii arteriale. A folosit în acest scop o sondă urinară, căreia i-a controlat poziţia extremităţii în cavităţile drepte ale inimii sale prin radioscopie. Nu a ţinut seama de interdicţia şefului, l-a legat pe asistentul său de o masă de operaţie. Apoi, şi-a anesteziat antebraţul şi şi-a introdus o sondă urinară în vena antecubitală (bazilică) , împingând-o 65 cm în drumul ei spre inimă. S-a deplasat apoi la departamentul de raze X pentru a fotografia cateterul, situat acum în atriul său drept. Anecdotic, Werner Forssmann devine urolog şi metoda sa este uitată timp de decenii. Pe când Forssmann era prizonier de război, lucrările sale au fost citite de André Frédéric Cournand şi de Richards W. Dickinson; aceştia au dezvoltat tehnica lui Forssmann în diagnosticul şi tratamentul bolilor de inimă. În 1956, medicilor Cournand, Richards şi Forssmann li s-a acordat Premiul Nobel pentru medicină sau fiziologie. 46 Dr. Dinu Brafman

Gerhard Domagk (1895–1964), medic şi biochimist german, laureat Nobel (1939). A fost fondatorul chimioterapiei antibacteriene cu sulfamide. A descoperit în 1932 că un colorant roşu (prontosil* rubrum sau sulfocrisoidina), proteja şoarecii şi iepurii de doze letale de stafilococi şi streptococi hemolitici. Infecţia streptococică a uneia dintre fiicele sale, a fost şansa lui Domagk de a încerca medicamentul (prontosil) pe oameni; i-a administrat fiicei sale o doză de prontosil, fapt ce a dus la o vindecare completă.

FARMACIŞTI, PSIHIATRI ŞI NEUROLOGI ROMÂNI, au făcut în perioada interbelică (pe diverşi subiecţi sau pe ei înşişi) experienţe cu substanţe psihotrope. Este vorba de biologul Nicolae Leon (măselariţă, 1929), dr. Vasile Sava (mescalină, 1929), dr. Gh. Marinescu (mescalină, 1932) şi dr. Eduard Pamfil (mescalină, prin anii1940). Eseistul Dan Petrescu a interpretat nuvela lui Mircea Eliade La ţigănci pornind de la stările halucinogene prin care a trecut dr Nicolae Leon, în urma autoadministrării de extract de măselariţă (Hyoscyamus niger), plantă psihotropă, numită în popor şi „nebunariţă”. Nicolae Leon (1862–1931), biolog, profesor (intr-o perioadă chiar decan) la Facultatea de Medicină din Iaşi. Cercetări din tinereţe privind farmacopeea populară s-au materializat în 1903 în cartea „Medicina babelor și a vrăjitoarelor”. În iulie 1929, din curiozitate profesională, Dr. Leon şi-a administrat extract de seminţe de măselariţă, folosind reţeta unei „ţigănci vrăjitoare”. Post factum a notat stările onirice traversate. Speriat că licoarea halucinogenă ar putea să-i fie fatală, pentru orice eventualitate, Leon şi-a pregătit pe noptieră şi un antidot, preparat după o reţetă din „Medicina babelor”. „Halucinaţiile onirice experimentate de Nicolae Leon, în urma ingerării băuturii narcotice, conţin „un scenariu tulburător de asemănător cu păţaniile lui Gavrilescu din nuvela lui Mircea Eliade „La ţigănci”. (apud Dan Petrescu) Lui Nicolae Leon îi apare în vis o „ţigancă vrăjitoare” care îi spune: „Vezi, Domnişorule, dacă luai băutura mea acum 35 de ani, nu ţi se întâmpla ce ţi s-a întâmplat acum la bătrâneţe, atunci ai fi văzut numai fete şi femei frumoase, dar nu ceea ce ai să vezi acum”. Vrăjitoarea îl trage de mână „într-un fel de tunel îngust, lung, întunecos, lipsit de aer, în care nu se putea trece decât cu capul plecat”. „N-ai vrut să te duc acum 35 de ani la femei frumoase - îi spune ţiganca

* Prontosil, derivat de sulfanilamidă, sintetizat de chimistul vienez Gelmo în 1908. Medicii au schimbat soarta lumii 47 din vis -, vino acum să te duc la aceea cu care ţi-ai petrecut tinereţea”. Cartea în care N. Leon îşi relatează experimentul cu substanţa psihogenă a fost publicată în anul 1933, iar nuvela lui Mircea Eliade în 1959!

Eduard Camille Pamfil (1912–1994), psihiatru, profesor universitar, intoxicat voluntar cu mescalină* din raţiuni ştiinţifice, fiind asistat de doi psihiatri: „Argumentul determinant pentru acest experiment a rezultat din marea diversitate a descrierilor obţinute de la subiecţii de experienţă, de inconvertibile diferenţe de limbaj, de frecvenţa mare de stereotipii superlative când trăirile halucinatorii ajung la maximum, precum şi de dorinţa de a trece prin aceste stări, incontestabil înrudite cu experienţa delirantă pe care o aproximasem numai, urmărind descrierile predecesorilor mei…”. Stările beţiei mescalinice au fost descrise şi comentate de el însuşi: transpiraţie, tremurături, explozii luminoase şi cromatice sub pleoape, „audiţii colorate”, depersonalizare, „nu există simţuri; totul e înlocuit de un suprasimţ”, „timpul nu există, e o dimensiune ridicolă, e înlocuit de ceva pluridimensional, infinit mai bogat”, „e un fel de călătorie fantastică de la Hieronymus Bosch la suprarealism” etc. Fiul doctorului, criticul de artă François Pamfil, a comunicat faptul că experimentul a avut loc în jurul anului 1940, la clinica Salpêtrière din Paris, unde psihiatrul român a lucrat în perioada 1939–1947. În România, dr. Eduard Pamfil a prezentat rezultatele experimentului său în 1949, la Uniunea Societăţilor de Ştiinţe Medicale, dar descrierea experimentului a fost publicată abia în 1976 (publicare cu adevărat miraculoasă în condiţiile cenzurii comuniste). Unii istorici de artă se întreabă dacă pictorul Hieronymus Bosch (1450– 1516) nu-şi inflama imaginaţia (ca vrăjitoarele din epocă) cu o substanţă halucinogenă. Dacă acceptăm supoziţia, substanţa folosită de el era extrasă din fructul de mătrăgună (Atropa belladonna); prezenţa „centrală” a acestui fruct în multe dintre tablouri este, după părerea mea, simptomatică: Corabia nebunilor, Grădina deliciilor, Ispitele Sf. Anton, Sf. Ieronim în rugăciune.

* Mescalina. Alcaloid extras din cactusul peyotl, Echinocactus Williamsi care creşte mai ales în Mexic; alcaloidul este o substanţă psihedelică izolată în Germania în 1897 şi sintetizată în 1919. 48 Dr. Dinu Brafman

Nathaniel Kleitman (1895–1999) născut la Chişinău, profesor emeritus de fiziologie la Universitatea din Chicago. S-a consacrat cercetărilor de psihofiziologia somnului, multe dintre experimente le-a efectuat pe sine însuşi, pe soţia sa Pauline Schweitzer, pe cele două fetiţe ale lor, Esther şi Hortense, pe prieteni şi cunoscuţi. În 1938 a cercetat influenţa mediului asupra ritmurilor biologice circadiene, inclusiv al temperaturii corpului. Împreună cu asistentul său Bruce Richardson, a petrecut 32 de zile în izolare completă în condiţii de mediu cvasi-constante în Peşterea Mamutului (Mammoth Cave) din statul Kentucki încercând să extindă ritmul diurn somn-veghe la 28 ore. Jonas Edward Salk (1914–1995), medic american, inventatorul primului vaccin împotriva poliomielitei. La sfârşitul anului1952, utilizând mediul 199 furnizat de Connaught şi, după ce a injectat vacinul sieşi şi familiei sale, Jonas Salk a administrat vaccinul rezidenţilor unei instituţii pentru copii infirmi de lângă Pittsburgh. Fundaţia naţională pentru paralizie infantilă a cerut laboratoarelor să-i furnizeze cantitatea de fluid viral necesară unui experiment pe teren în dublu-orb fără precedent în Statele Unite, care urma să înceapă în 26 aprilie 1954. Experimentul a fost una din cele mai vaste experienţe medicale din istoria lumii. A implicat urmărirea detaliată a aproape 1800000 de copii între 5 şi 8 ani care, primind fie Mediul 199 ca placebo, fie adevăratul vaccin, trebuiau observaţi, pentru a vedea dacă ar fi contractat sau nu poliomielita. La 12 aprilie 1955, anunţarea succesului experienţei a fost un enorm eveniment mediatic. Fabricanţii americani au lansat în grabă vaccinul, pentru a răspunde cererii. Albert Bruce Sabin (1906–1993) pediatru şi virusolog polonez naturalizat american, a realizat vaccinul antipolio administrabil oral. A trebuit să aştepte până în 1961 aprobarea autorităţilor sanitare din SUA, fiindcă experimentarea în masă a vaccinului său, făcut cu virusuri vii şi atenuate şi administrabil oral, cerea mai multe precauţii. Sabin a început probarea vaccinului pe sine, pe doi dintre asistenţii săi, pe tineri deţinuţi care s-au oferit voluntar şi pe cele două fiice ale sale. Aceste prime controale, ca şi următoarele, au dat rezultate pozitive. Medicii au schimbat soarta lumii 49

Virgil Constantinescu şi-a inoculat virusul herpesului recidivant, pentru a studia infecţia; o encefalită herpetică mortală a pus capăt temerarului experiment. Alain Bombard (1924–2005) medic şi biolog francez. Mondial cunoscut pentru traversarea de unul singur a Oceanului Atlantic. Experienţa sa din 1952, cu o durată de 113 zile la bordul unei bărci pneumatice (Zodiac), l-a incitat să enunţe diferite reguli de supravieţuire în mare. În prezent, bărcile pneumatice de supravieţuire, derivate din barca Zodiac, sunt obligatorii pentru toate vapoarele. Hannes Lindemann (n. 28 decembrie 1922) medic, navigator, canoist german. Lindemann a realizat de unul singur două traversări ale oceanului Atlantic, prima oară într-o pirogă monoxyl şi a doua oară într-un caiac. Cartea sa Alone at Sea (Singur pe mare) îi detaliază peripeţiile, totul realizat fără vreun ajutor exterior. În demersul său, Lindemann a fost motivat de dorinţa de a afla cum răspund la stress corpul şi spiritul uman. Hannes Lindemann a vâslit la bordul ambarcaţiei sale din Insulele Canare până în Caraibe. Cărase cu el 70 de Kg de echipemente, mai ales hrană: 60 de cutii de conserve de hrană, 96 cutii de lapte, 72 de bere. Din prima zi şi-a pierdut soba şi pentru a supravieţui a trebuit să prindă peşte, hrana luată nu ajungea pentru întreaga sa expediţie. În plus faţă de pagaie a folosit o pânză fabricată de mână. Periplul de 4.827 de kilometri până la Saint-Martin i-a luat 72 de zile. Pe drum a avut parte de un uragan, dar ambarcaţia lui nu s-a răsturnat decât de două ori. Unele din ipotezele lui Bombard au fost respinse de Hannes Lindemann; ideea lui Bombard că se poate supravieţui fără apă proaspătă, nu mai este în general acceptată. Jean-François Borel (n.1933), imunolog belgian, a descoperit rolul imunosupresor al ciclosporinei. Înainte de a folosi ciclosporina în clinică, Borel a testat efectele presupusului medicament imunosupresor pe sine însuşi. 50 Dr. Dinu Brafman

Barry J. Marshall (n. 1951 la Kalgoorlie (Australia) medic, profesor de microbiologie clinică la Universitatea Australiei de Vest. În 1982, împreună cu Robin Warren, au efectuat o cultură de Helicobacter pylori şi au lansat ipoteza că aceste bacterii duc la ulcere şi la cancer gastric. Ipoteza lui H. pylori a fost luată în zeflemea de comunitatea medicală, care nu credea că nişte microbi pot supravieţui într-un mediu atât de acid precum cel al stomacului. În scopul incitării comunităţii ştiinţifice să creadă în ipoteza lor, Marshall a înghiţit o eprubetă cu culturi de Helicobacter pylori şi în mai puţin de o săptămână a prezentat un ulcer gastric, pe care apoi l-a vindecat cu antibiotice. Dr. Daniel Zagury şi-a injectat un potenţial vaccin anti-SIDA, apoi şi unor voluntari din Zair, în scopul de a-i dovedi siguranţa şi de a afla dacă va stimula producerea de anticorpi sau şi alte reacţii imunologice. Olivier Ameisen, cardiolog francez, testează pe el însuşi doze mari de Baclofène şi publică în 2004 propria sa experienţă şi descoperirea că acest medicament face să dispară dependenţa faţă de alcool. Publică în octombrie 2008 o carte destinată marelui public, Le dernier verre (Ultimul pahar).

vvv

ESCROACĂ SAU PARANOICĂ? ORICUM CRIMINALĂ

Un auto-experiment insolit a fost făcut de Linda HAZZARD (1867–1938) care s-a supus metodei propuse de ea, respectiv inaniţia, pentru tratarea oricărei boli. Lipsa unui substrat ştiinţific al acestei să-i spunem metode terapeutice, chiar dacă soldată cu propriul deces, apropie gestul Lindei Hazzard mai curând de nişte criminale „experimente” naziste decât de riscurile vitale cu adevărat eroice, asumate de medicii care nu urmăreau decât progresul ştiinţei medicale.

EXPERIMENTAREA PE OAMENI

Experimentarea umană se referă la folosirea de fiinţe umane ca subiect de cercetare. Este o parte fundamentală a cercetării medicale şi multe Medicii au schimbat soarta lumii 51 persoane se oferă voluntar pentru experimentări clinice sau tratamente medicale, atât în ştiinţele medicale de bază, cât şi în ştiinţele psihologice sau comportamentale. În unele cazuri, nu chiar rare, medicii au făcut experimente pe ei înşişi, atunci când erau rezervaţi în a risca vieţile altora; au fost eroii primei părţi a acestui capitol. Nu doar experimentarea umană, dar şi etica cercetării au evoluat în timp. S-au stabilit în prezent norme legale, indicaţii şi proceduri valabile pentru a garanta (!) că asemenea fapte nu se vor repeta. Norme cerute de lege şi linii directoare există la nivel naţional, în lumea academică şi la nivelul comunităţilor ştiinţifice. vvv

Mult prea marele număr de oameni trataţi de-a lungul timpului într-un mod total lipsit de etică în „experimente medicale” din care multe frizau demenţa, obligă la analiza acestor fapte, măcar cu speranţa (palidă speranţă) că asemenea orori nu se vor mai repeta vreodată. Subiecţii experimentării umane au fost sclavi, prizonieri de război, sau chiar rude. Într-un cutremurător eseu, intitulat Les corps vils (Trupuri de doi bani), Grégoire Chamayou ne arată care erau fiinţele umane pe care se făceau experimente medicale în secolele XVIII şi XIX şi se întreabă şi ne întreabă, cum de s-au putut justifica raţional aceste fapte, pe drept cuvânt etichetate abominabile. Ascultaţi-i revolta din prefaţa cărţii: „Auziţi-l pe Diderot justificând vivisecţia făcută pe condamnaţi la moarte, deveniţi suboameni datorită decăderii lor civice. Ascultaţi-l pe Pasteur cerându-i împăratului Braziliei trupuri de deţinuţi, pentru a experimenta remedii periculoase, pe Koch preconizând internarea indigenilor cărora el le administra injecţii de arsenic”. „Se experimentează remediile pe persoane fără importanţă”, spunea Furetière în 1690 în al său Dictionnaire universel. Paraliticii, orfanii, ocnaşii, prostituatele, sclavii, cei din colonii, nebunii, deţinuţii, arestaţii, condamnaţii la moarte, au fost acele „trupuri de doi bani” care au servit istoric drept material experimental ştiinţei medicale moderne. Cartea relatează această poveste ignorată de istoricii ştiinţei. Plecând de la întrebarea centrală a alocării sociale a riscurilor (cine suportă în primul rând pericolele inovării? Cine culege beneficiile?), Chamayou se întreabă care este legătura strânsă care s-a stabilit, într-o logică a sacrificiului dintre 52 Dr. Dinu Brafman cele mai vulnerabile, între practica ştiinţifică modernă, rasism, dispreţul de clasă şi devalorizarea vieţilor care nu meritau să fie trăite. Cum, în acelaşi timp în care se forma raţionalitatea ştiinţifică, s-a dezvoltat ceea ce trebuie neapărat să numim „raţionalităţi abominabile”, care să justifice ceva de nejustificat? Acest studiu istoric al tehnologiilor de înjosire, cheamă la constituirea unei filosofii politice a practicii ştiinţifice. v

Faptul că actele despre care vom vorbi trezesc doar oroare, nu mă va împiedica, dar chiar deloc, să relatez pe larg experimentele pe oameni ale unor torţionari, pe care nu îi voi considera niciodată medici, în ciuda pregătirii lor ştiinţifice, uneori de excepţie. Să recunoaştem deschis, multe din aceste experimente au lărgit sfera cunoştinţelor de anatomie şi fiziologie, dar rămân foarte blamabile din punct de vedere etic şi nu numai.

Citiţi şi vă cutremuraţi: • Herofil din Calcedonia (cunoscut pe la 355 î. Chr.) nepot al lui Aristofan, aparţinea familei Asklepiazilor. Fondator al primei şcoli medicale din Alexandria, este considerat părintele anatomiei. Ca şi rivalul său Erasistrate a fost printre primii care au făcut autopsii. Numele pe care le-a dat Herofil descoperirilor sale anatomice, au rămas valabile şi în ziua de azi (retină, perdea coroidiană, calamus scriptorius, duoden, prostată). Herofil ar fi efectuat (afirmă Tertulian), cel puţin 600 de vivisecţii pe prizonieri; Celsus, la rândul său, spune că prizonierii i-ar fi fost oferiţi lui Herofil de către regele Ptolemeu. • Avicenna (980–1037), medic persan, filosof, matematician, a introdus, pentru uzul cercetării biomedicale, în Canone di medicina (Al-qanun fi al-tibb), studii clinice randomizate şi teste de eficacitate pe subiecţi umani. • Disecţia umană a fost dezvoltată de Ibn Zuhr (Avenzoar), care a introdus experimentarea în chirurgie în secolul XII, la fel ca medicul lui Saladin Ibn Juma în secolul XII şi Abd-el-latif, mai cunoscut ca al-Baghdadi şi Ibn al-Nafis în secolul XIII. v Medicii au schimbat soarta lumii 53

Şi în rândul „îngerilor” s-au strecurat demoni… • În secolul XX, experimentul medical a fost doar pretextul justificării atrocităţilor. Documente declasificate ale Arhivelor Naţionale, arată că între 1930 şi 1940, armata britanică a folosit drept cobai sute de britanici şi de soldaţi indieni, pentru a stabili dacă gazele de luptă conţinând muştar azotat produc daune majore pielii britanicilor albi faţă de cea a indienilor. Nu se specifică dacă cei supuşi experimentului fuseseră toţi voluntari. Din 1932 până în anii ‘70, a fost efectuate în SUA o serie de experimente, al căror caracter criminal reiese clar din chiar descrierea lor: • Monster Study a fost făcut în 1939 pe copii orfani, pentru a obţine balbism. • Studiul clinic de la Tuskegee privea sifilisul (1932–1972). La Tuskegee, (Alabama), celor 399 de pacienţi (plus 201 de persoane din grupul de control fără sifilis), zilieri agricoli săraci şi mai ales analfabeţi -li s-a refuzat diagnosticul şi tratamentul pentru sifilis. Ei au devenit victime ale unui studiu privind tratamentul şi istoria naturală a sifilisului. „Studiul” a devenit notoriu, fiindcă a fost făcut fără acordarea îngrijirilor la care aveau dreptul participanţii şi a dus, chiar din acest motiv, la schimbări majore în protecţia bolnavilor implicaţi în studii clinice. Indivizii înscrişi în studiul de la Tuskegee nu şi-au dat în mod clar consimţământul şi nu au fost informaţi de diagnostic. Li s-a spus că au „sânge rău” şi că dacă participă la studiu pot primi tratamente gratuite, transport gratuit la clinică, o masă caldă pe zi şi, în caz de deces, 1000 $. În 1932, la începutul studiului, tratamentul obişnuit al sifilisului era periculos, toxic şi puţin eficace. Studiul avea în parte drept scop, să determine dacă pacienţii nu s-ar simţi mai bine fără aceste tratamente toxice. Deşi din 1947 penicilina devenise tratamentul curent şi eficace al sifilisului, li s-a refuzat participanţilor la studiu acest tratament. Pentru ei, boala continua să ducă la dezordini cronice, dureroase şi mortale. „Cercetătorii” de la Tuskegee au ascuns pacienţilor orice informaţie privind penicilina, pentru a continua să vadă cum se extinde şi cum ucide sifilisul. Li s-a refuzat de asemeni participanţilor accesul la programele de tratament disponibile în regiune. Studiul a continuat până în 1972, când, datorită scurgerilor de informaţii în presă, a trebuit abandonat. Informarea presei a fost făcută de un epidemiolog de la Departamentul Sănătăţii Publice (Public Health Service), Peter Buxtun. 54 Dr. Dinu Brafman

Peter Buxtun mai scrisese o scrisoare în 1967, adresată Centrelor de prevenire şi de control al bolilor din Statele Unite, scrisoare în care cerea să se pună capăt experienţei. În 1968, un statistician afro-american de la PHS, denunţase de asemeni infama experienţă în revista lui The Drum, destinată să pună capăt segregării rasiale în sânul administraţiei sănătăţii. Urmare acţiunii lansatorului de alertă Buxtun, senatorul Edward Kennedy a organizat audiţii parlamentare. NAACP a depus apoi o plângere, conform procedurii class action, obţinând 9 milioane de dolari pentru victime şi îngrijiri potrivite. În 1974, Congresul a votat National Research Act. La 16 mai 1997, preşedintele Bill Clinton a cerut oficial scuze pentru această experienţă dezastruoasă, stigmatizând un „studiu atât de clar rasist”. Scandalul creat în anii 1970 prin revelarea către marele public a acestui studiu, a fost una dintre cauzele care au dus la redactarea Raportului Belmont (1979), redactat de Departamentul Sănătăţii, raport care stabilea principiile fundamentale de bioetică în materie de experimentare umană. • Inocularea cu malarie. În 1940, la Chicago, 400 de deţinuţi au fost inoculaţi cu agentul infecţios al malariei, pentru a studia efectele unor noi medicamente experimentale, care urmau să fie folosite pentru combaterea bolii. • Experimente cu muştar azotat au fost făcute pe 4000 de militari la începutul anului 1942, spre a studia efectele asupra sistemului nervos; testele s-au încheiat în 1945. În procesul de la Nűrnberg, medicii nazişti au citat experienţele pomenite mai sus, în încercarea de a se disculpa. Experimentele din Guatemala În 2010, istoricul Susan Reverby, specialistă în Studiul de la Tuskegee, a anunţat că a descoperit documente atestând că în cursul anilor 1946–1948, două instituţii sanitare din Statele Unite (Departamentul sănătăţii publice, US-PHS şi Institutul Naţional al Sănătăţii, NIH), organizaţia panamericană a sănătăţii şi guvernul din Guatemala, au condus un proiect de cercetare secret, sub egida lui John Charles Cutler (1915–2003) (care a participat apoi şi la Studiul de la Tuskegee). Acest proiect urmărea să afle dacă penicilina ar putea să împiedice infecţia sifilitică şi nu doar să o vindece. Cercetătorii au expus în mod deliberat şi fără ştirea lor 696 de prizonieri, soldaţi şi bolnavi mintal din Guatemala infecţiei sifilitice. Medicii au schimbat soarta lumii 55

Când proiectul a fost intrerupt, Centrele de prevenire şi control al bolilor din Statele Unite, au evaluat că din totalul persoanelor înrolate în acest studiu, 427 au contractat efectiv boala şi printre acestea, 369 au primit apoi un „tratament corect” cu penicilină. În octombrie acelaşi an, guvernul Statelor Unite, prin vocea secretarului de stat Hilary Clinton şi a secretarului Sănătăţii Kathleen Sebelius, a prezentat scuze oficiale guatemalezilor pentru această experienţă, pe care au calificat-o drept „crimă împotriva umanităţii”. v

UNITATEA 731 (Un proiect secret de înarmare bacteriologică)

Creată prin mandat imperial, U 731 era o unitate militară de cercetări bacteriologice a Armatei imperiale japoneze. Oficial, unitatea, condusă de Shiro Ishii se consacra „prevenirii epidemiilor şi purificării apei”; în realitate efectua experienţe medicale atroce pe cobai umani, precum vivisecţii fără anestezie sau cercetări privind diferite boli (ciumă, tifos, holeră) în vederea utilizării lor ca arme bacteriologice. Această unitate este recunoscută astăzi responsabilă de crime de război şi de crime împotriva umanităţii. Implantată în 1931 la Beiyinhe, din 1936 unitatea a fost mutată la Pingfang Harbin în Manciuria (China). Unitatea proceda în practică la experienţe pe prizonieri, cei mai mulţi coreeni, chinezi şi ruşi (printre ei femei şi copii), proveniţi în marea lor majoritate de la Kempeitai, poliţia militară. Odată cu expansiunea Imperiului, alte unităţi au fost adăugate în oraşele cucerite, ca Nankin (unitatea 1644), Beijing (unitatea 1855), Qiqihar (unitatea 516), Xinjing, Guangzhou (unitatea 8604) şi Singapore (unitatea 9420). Activităţile unităţii erau cunoscute la cel mai înalt nivel al guvernului: filme privind experimentele sau convoaiele de prizonieri au fost arătate lui Hideki Tōjō şi prinţului Takahito Mikasa, cel mai tânăr frate al lui Hirohito, care a notat faptul în jurnalul personal. Prinţul Tsuneyoshi Takeda, vărul împăratului, a vizitat instalaţiile în calitate de ofiţer. Armele bacteriologice produse de această unitate au fost folosite, din ordinul expres al lui Hirohito, împotriva Sovieticilor în 1939 şi împotriva Chinezilor între 1940 şi 1945. 56 Dr. Dinu Brafman

Ordinele erau transmise prin intermediul şefului de stat-major al armatei, respectiv prinţul Kotohito Kan’in sau generalii Hajime Sugiyama şi Yoshijiro Umezu. Shiro Ishii şi echipa sa au început experienţele pe oameni în 1932. Primii „cobai” au fost prizonierii condamnaţi la moarte din închisoarea Harbin, sau „rezistenţii” capturaţi de Kempeitai. Mai târziu, victimele au fost soldaţi chinezi, ruşi comunişti din lagărul Hogoin, intelectuali, muncitori vinovaţi de agitaţie, sau doar indivizi bănuiţi de lipsă de „lealitate”. Începând din 1936, experienţele s-au extins la femei şi copii, apoi la prizonierii de război americani deţinuţi în lagărul de la Mukden. Aceşti cobai umani erau numiţi „maruta”, ceea ce în japoneză înseamnă „butuc sau trunchi de copac”. La sosirea lor în unitatea 731, li se atribuia un număr şi nu mai erau consideraţi fiinţe umane; cei mai mulţi aveau între douăzeci şi patruzeci de ani. Din 1933-1934, Shiro Ishii efectuase experienţe cu holeră şi ciumă, folosind prizonieri. Încă din 1935, au fost realizate filme, pentru a arăta ofiţerilor superiori din statul-major al armatei Guandong desfăşurarea experienţelor. Printr-un vizor din uşa metalică a fiecărei celule, gardienii verificau starea maruta-ţilor ţinuţi în lanţuri. Vedeau membre putrezite, oase ieşind din cărnuri înnegrite de gangrenă. Alţii transpirau din cauza unei febre îngrozitoare, sucindu-se şi gemând de durere; unii aveau trupul umflat, alţii erau scheletici; unii erau plini de răni sau de băşici. Când un deţinut supravieţuia unei experienţe, era supus alteia, până murea. În celule erau două sute de prizonieri, doi-trei din ei murind zilnic. Se făceau vivisecţii pe deţinuţi. Unii au fost fierţi de vii, alţii arşi cu lansatorul de flăcări, alţii congelaţi, Pentru a pune la punct un tratement al degerăturilor, prizonierii erau ţinuţi afară în apă îngheţată şi forţaţi să-şi ţină braţele expuse la frig; braţele le erau stropite cu apă, până ce erau complet îngheţate. Braţul îngherţat era apoi amputat. Medicul repeta procedeul de la degete până la umărul victimei. După ce ambele braţe erau complet amputate, „medicii” procedau la fel cu gambele, până nu rămânea decât un cap şi un tors. Victima era atunci folosită în experienţe cu bacili pestoşi sau alţi agenţi patogeni. Unor deţinuţi li s-au făcut transfuzii cu sânge de cal sau chiar cu apă de mare, alţii au fost electrocutaţi, ucişi în centrifuge gigantice, sau supuşi unor expuneri prelungite la raze X. Medicii au schimbat soarta lumii 57

Au existat deţinuţi complet deshidrataţi, adică mumifiaţi de vii. Se studiau de asemeni pe ei efectele cianurii de hidrogen, ale acetonei şi ale potasiului. Unii deţinuţi erau privaţi de hrană şi de somn până mureau. Mulţi deţinuţi au fost supuşi unor experienţe de decompresiune. În total, mai mult de 10 000 de bărbaţi, femei şi copii au murit în laboratoare, ca urmare a acestor experienţe „ştiinţifice”.

EXPERIMENTAREA MEDICALĂ NAZISTĂ

Totenkopf, (cap de mort) purtat pe petliţele gulerului de SS Totenkopfverbände, (unităţile de pază ale lagărelor de concentrare)

În timpul celui de al doilea război mondial (1939–1945), în unele lagăre de concentrare naziste au fost efectuate pe deportaţi experimente cu presupus caracter ştiinţific. Experienţele au fost făcute la ordinul lui Himmler, mecena al medicinei naziste şi erau similare celor practicate de Unitatea 731 în Japonia, cu un accent deosebit pe eutanasie. În unele cazuri, scopul declarat al experienţelor era verificarea rezistenţei umane în condiţii extreme; în alte cazuri, obiectivele nu ne pot conduce la o altă concluzie decât la cea a perversităţii medicilor experimentatori. Câteva exemple de „experienţe” efectuate cu mai mare frecvenţă: • „Experienţe” de decompresiune pentru salvarea de la mare înălţime Obiectiv declarat: studierea posibilităţii salvării cuiva căzut de la mare înălţime. Întrebările la care medicii urmau să răspundă: Poate fi salvat cineva care se lansează cu paraşuta de la o înălţime mai mare de 10 kilometri?; Cât rezistă cineva fără presiunea atmosferică cu care a fost obişnuit?; Care sunt reacţiile fizice ale cuiva în lipsa presiunii atmosferice, de fapt a oxigenului?; Care sunt consecinţele în caz că este salvat? 58 Dr. Dinu Brafman

Sigmund Rascher (1909–1945), medic maior al Luftwaffe, a avut un rol de prim plan în acest proiect de experiment, el fiind în contact direct cu Himmler, de la care venea autorizarea experimentului. Experienţele au fost făcute pe prizonieri din lagărul de la Dachau. Sigmund Rascher era fiul unui medic arestat de Gestapo în urma denunţului fiului său (o fi cunoscut modelul de fanatism al lui Pavlik Moruzov?) doctor în medicină în 1936, medic-căpitan în rezervă al armatei aerului. A fost primul medic care i-a cerut lui Himmler în 1941 permisiunea de a se servi de „material uman” pentru experienţele sale; mutat în SS, „lucrează” la Dachau între 1942–943. Experienţele lui erau monstruoase: optzeci de deţinuţi au pierit sub ochii lui, după o lungă şi oribilă agonie într-o cameră de decompresiune în care se simula altitudinea înaltă. Încercările lui privind frigul erau la fel de înspăimântătoare: băi forţate în apă cu temperaturi între 4 şi 9ºC; a privit murind în urma acestui procedeu doi ofiţeri ruşi, care au rezistat timp de cinci ore. A încercat reanimarea prin căldură umană. La sfârşitul experimentului, corpurile deţinuţilor erau autopsiate; se întâmpla uneori ca la autopsie persoana să fie încă în viaţă. A fost arestat de SS în 1943 împreună cu soţia, pentru o chestiune privată; soţia lui a fost spânzurată la Ravensbrück, iar el a fost ucis de SS în aprilie 1945. Deportaţii erau închişi într-o cameră în care era scăzută gradual presiunea atmosferică, până se obţinea totala lipsă a oxigenului. Se reconstituia căderea unui paraşutist de la înălţimea de 12-13 km. Rezultatele trebuiau să confirme sau să infirme diferite teorii de salvare a cuiva în cădere liberă cu paraşuta (evident interesul experimentului se adresa acelor militari din aviaţie care se puteau afla în situaţia de a trebui să se paraşuteze de urgenţă). • „Experienţe” de congelare/răcire prelungită Obiectivul şi condiţiile de reconstituit erau legate şi consecutive experienţei precedente, adică: În ce condiţii un individ care sare dintr-un avion în zbor în apă rece, poate fi salvat? Cât timp îi trebuie până moare congelat, unui individ imers în apă îngheţată? Există vreo posibilitate de reanimare după o expunere prelungită la frig? Cum? Cu ce consecinţe? Se reconstituiau astfel, diferite posibile consecinţe şi diferite posibilităţi de salvare. Sigmund Rascher a avut şi în acest caz, un rol de primă importanţă. Deportaţii care fuseseră selecţionaţi, aleşi pentru acest proiect, erau băgaţi în căzi cu apă cu gheaţă (experimentele prevedeau ca apa să fie la o temperatură iniţială de 5,2° coborând apoi la 4°) pentru o perioadă Medicii au schimbat soarta lumii 59 prelungită (până la maximum 95 de minute). Când deportaţii nu mureau în cadă (eventualitate destul de rară), medicii iîncercau să stabilească dacă reanimarea indivizilor îngheţaţi nu ar fi fost mai sigură dacă se folosea căldura animală (în unele cazuri deţinuţii folosiţi la experienţe au fost puşi alături de deţinute din barăcile trandafirii) medicamente şi/sau procedee fizice. Temperatura deportaţilor după scoaterea lor din apa îngheţată oscila între 25° şi 29°, dar unele documente relatează despre deportaţi care nu muriseră la o temperatură coborâtă la 24°.

• „Experienţe” de vaccinare antitifică Experienţele au fost făcute în lagărele Buchenwald şi Natzweiler- Struthof. Experienţele de la Buchenwald au devenit cunoscute datorită jurnalului medicului (?) Ding-Schuler*, care lucra în lagăr, datorită depoziţiilor unor oameni de ştiinţă europeni internaţi în lagăr constrânşi să ia parte la experimente şi depoziţiilor doctorului Eugen Kogon, care a salvat jurnalul şi care la procesul de la Nűrnberg a fost interogat ca martor. Kogon era copist în secţia anti-tifos exantematic şi virologică din lagăr, secţie condusă de Ding Schuler, are depindea de Institutul de Igienă din Berlin. Scopul experimentelor era realizarea unui vaccin care să fie administrat trupelor SS, ameninţate de tifos exantematic. Institutul de Igienă din Berlin era condus de SS-oberfuhrer Joachim Mrugowski**. Alegerea lagărului Buchenwald nu era întâmplătoare: aici fuseseră internaţi oameni de ştiinţă de la care se aştepta o maximă colaborare (unii dintre internaţii la care se făcea referire erau: Ludwig Fleck, Balachowsky şi van Lingen). Înainte de a încerca noi vaccinuri, medicii SS au încercat pe deţinuţii din lagăr diferitele vaccinuri dejà existente, pentru a le verifica/falsifica eficacitatea efectivă. Experienţele au fost făcute în blocul/baraca 46 a lagărului de la Buchenwald.

* Ding-Schuller (1912-1945), şef serviciu tifos exantematic, a practicat vaccinări; 729 de deţinuţi sănătoşi au fost infectaţi cu cutii cu fixate pe pulpele lor. Au fost încercate tratamente fanteziste, unele omorând direct bolnavii. Proporţia deceselor, 30%. Arestat de americani, Ding-Schuller se sinucide în celula închisorii. ** Joachim Mrugowski (1905-1948), igienist SS din anul 1931, specializat din 1943 în lupta antiepidemică împotriva tifosului exantematic, era în 1944 profesor titular de bacteriologie şi igienă. A lucrat cu Ding-Schuller la Buchenwald în problema tifosului exantematic şi serului antigangrenos, care provoca multe decese în URSS în rândurile Wehrmacht-ului; se credea că decesele se datorau fenolului conţinut în ser. Mrugowski a injectat fenol brut unor cobai umani, pentru a stabili cum antrenează fenolul moartea: toţi au murit în câteva clipe; a făcut de asemeni experienţe privind febra galbenă, gripa, febra tifoidă, variola, holera, arsuri provocate de bombele incendiare. Condamnat la moarte la Nűrnberg în 1946 a fost spânzurat în iunie 1948. 60 Dr. Dinu Brafman

Raze X şi castrare chirurgicală Viktor Brack, funcţionar al Cancelariei, activ în Programul T4 (eliminarea handicapaţilor germani), inventase o instalaţie de sterilizare imitând un lanţ de montaj, acţionată „în mod cu totul imperceptibil” din spatele unui birou. Victimei neştiutoare i se cerea să completeze nişte formulare, operaţie care urma să dureze două sau trei minute. Funcţionarul aşezat în spatele biroului, punea în funcţie instalaţia rotind un intrerupător, care activa simultan cele două valve (iradierea trebuia să acţioneze din ambele părţi ale corpului victimei). Cu o instalaţie cu două valve se puteau steriliza 150-200 de persoane pe zi, deci, cu douăzeci de instalaţii, 3000-4000 pe zi. Aceasta era ideea lui Brack, în perfect acord cu ideologia naţional-socialistă. Subiecţii experienţei (bărbaţi tineri sănătoşi şi fete, toţi cu vârste în jurul a douăzeci de ani) erau aliniaţi într-o sală de aşteptare şi introduşi unul câte unul, adesea complet neştiutori de ce li se pregătea. Fetele erau aşezate între plăci care le comprimau abdomenul şi spatele; bărbaţii îşi aşezau penisul şi testicolele pe o placă specială. Schumann acţiona apoi maşina care emitea un zbârnâit puternic, durata expunerii ajungând la opt minute. Multe femei ieşeau de acolo cu iritaţii puternice care se puteau infecta, sau prezentau simptome de peritonită. După expunerea la raze X, ovarele erau scoase chirurgical şi examinate în laborator, pentru a stabili dacă radiaţiile fuseseră sau nu eficace în distrugerea ţesuturilor. Bărbaţii, în afara eritemului de arsură din jurul scrotului, au relatat că li se recolta spermă, li se făcea un masaj brutal al prostatei cu bucăţi de lemn introduse în rect. Urma o intervenţie chirurgicală, pentru a scoate un testicol sau chiar ambele. Urmările post-operatorii erau dezastruoase: hemoragii, septicemii, pierderea tonusului muscular, consecinţă a rănilor, încât mulţi mureau rapid, în timp ce alţii erau trimişi să facă munci care le-ar fi produs rapid moartea.

„Cercetări” privind hepatita epidemică Hepatita epidemică făcea ravagii printre soldaţii germani de pe frontul rusesc, motiv pentru care naziştii au decis să-i studieze cauzele şi să găsească un remediu. După o serie de studii de laborator, conduse de medicul militar Dohmen, Doctorul Karl Brandt, unul dintre cei mai mari criminali medici nazişti, a cerut autorizarea lui Heinrich Himmler să înceapă inocularea unor deţinuţi cu tulpini de virusuri cultivate în laborator; experienţele au fost făcute în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Medicii au schimbat soarta lumii 61

„Cercetări” privind malaria Friedrich Hoffman, ţinând în mână un teanc de certificate de deces, dă mărturie la procesul de la Nürnberg despre uciderea a 324 de preoţi catolici, pe care s-au practicat de către nazişti experienţe „medicale” cu malarie în lagărul de concentrare de la Dachau.

„Cercetări” asupra condiţiilor precancerose ale colului uterin Acest experiment reflecta interesul „ştiinţific” al doctorului Eduard Wirths* şef SS la Auschwitz şi al fratelui său, ginecologul Helmut Wirths.

„Cercetări” privind tratamentul hormonal al homosexualităţii Experienţele au fost conduse în lagărul de la Buchenwald de doctorul SS danez Carl Peter Vaernet şi constau în implantarea de doze masive de testosteron unor deportaţi homosexuali; „tratamentul” urma să transforme indivizii trataţi în nişte heterosexuali.

„Experienţe” de sterilizare Experienţele făcute la Auschwitz, în faimosul Bloc 10, erau conduse mai ales de doctorii Carl Clauberg şi Horst Schumann. Supravieţuitorii unor asemenea experienţe susţin că au fost efectuate şi experienţe de însămânţare artificială. Experimentul de sterilizare consta în injectarea de substanţe caustice în colul uterin, pentru a obtura canalul lui Falloppio. Persoanele alese pentru experienţe erau femei căsătorite, cu vârste între douăzeci şi patruzeci de ani, fiind preferate cele care avuseseră dejà copii. Injecţia se repeta de trei ori în decurs de câteva luni, deşi unele supravieţuitoare îşi amintesc că li s-ar fi făcut cinci injecţii. Clauberg era un cercetător şi un profesionist cu o considerabilă reputaţie în acea epocă: preparatele Progynon şi Proluton elaborate de acesta pentru tratarea sterilităţii, sunt folosite şi în prezent, ca şi „Testul Clauberg”, pentru măsurarea acţiunii progesteronului. Carl Clauberg (1898–1957), medic nazist, a făcut experienţe pe femei în lagărele de la Auschwitz şi Ravensbruck. În timpul primului război

* Eduard Wirths (născut la 4 septembre 1909 -mort la 20 septembrie 1945) a fost medicul şef SS al lagărului de concentrare şi de exterminare de la Auschwitz din septembrie 1942 până în ianuarie 1945. Era atunci responsabil de actele celor douăzeci de medici SS (incluzându-i pe Josef Mengele, Horst Schumann şi Carl Clauberg) care lucrau în secţiile medicale ale lagărelor între 1942 şi 1945. Deţinut de armata britanică la sfârşitul războiului, Wirths s-a sinucis prin spânzurare după ce un ofiţer i-a strâns mâna, spunându-i: „Acum am strâns mâna unui om care a ucis patru milioane de oameni”. Wirths, care avea gradul de Sturmbannführer (maior) a murit în 20 septembrie 1945. 62 Dr. Dinu Brafman mondial, serveşte într-un regiment de infanterie de linie. După război, îşi reia studiile, îşi ia bacalaureatul în mod strălucit şi întră la medicină. Studiază la Kiel, la Hamburg şi la Graz. În 1925 devine doctor în medicină. Ginecolog şi obstetrician, era şef de serviciu la clinica din Kiel. În 1933, intră în partidul naţional-socialist, devine un fervent militant. Eforturile sale sunt recompensate, prin atribuirea unui grad în SS, ca şi prin acordarea unei insigne din aur a partidului naţional- socialist, rezervată doar celor mai merituoşi militanţi. În 1937 devine profesor de ginecologie la facultatea din Königsberg. Face numeroase experienţe medicale pe animale, apoi pe oameni, punând la punct în special tratamente împotriva sterilităţii feminine, precum şi faimosul „test Clauberg”. Unele din descoperirile sale mai sunt utilizate şi în prezent. Era şef de clinică în spitalele pentru femei din Knapp şi Sainte-Hedwige, având venituri confortabile. În 1942, lui Clauberg, contactat de Heinrich Himmler (interesat de lucrările acestuia), i se propune să realizeze un ser pentru sterilizarea femeilor. În decembrie 1942, se instalează la Auschwitz în Blocul 10, supranumit „Blocul Clauberg”. Încep testările. Fără anestezie, Clauberg şi zbirii lui (printre ei doctorul Johannes Goebel) injectează în uterul „cobailor” lor umani mari cantităţi de produse toxice, în special acizi. Efectele „tratamentului” sunt teribile, femeile îndură chinuri groaznice. Femeile, ţigănci sau evreice, sunt mame cu vârste între 20 şi 40 de ani. Durerea este atât de mare, încât unele femei mor prin stop cardiac; cel mai adesea sfârşesc însă în camerele de gazare ale lagărului. Pentru Clauberg costul uman este neglijabil; de altfel, zi după zi, convoaiele feroviare îi aduc lotul său de cobai umani, suboameni, Untermenschen… Regulat, echipa Clauberg procedează la ablaţia ovarelor victimelor sale, pentru a studia efectele acizilor. Paralel, profesorul urmăreşte îndeaproape lucrările doctorului Horst Schumann, care proceda la sterilizări cu raze X. Clauberg nu ezită să utilizeze şi instalaţiile confratelui…În interiorul lagărului, Clauberg nu este apreciat de administraţie, nici de ceilalţi medici. Mulţi martori îl descriu ca fiind vulgar, fără scrupule, pretenţios, deloc amabil. Se bucura de o impunitate totală, fiind foarte apreciat de Himmler personal. În iunie 1943, în ciuda eşecurilor şi a morţii a 300 de femei, Clauberg face un raport elogios al lucrărilor sale, asigurându-l pe Himmler că este foarte aproape de a-şi atinge scopul; în realitate, cobaii săi supravieţuiesc din ce în ce mai rar metodelor sale.La sfârşitul lui 1944, părăseşte Blocul 10, fuge de avansarea Armatei roşii; el şi echipa lui se repliază în lagărul de la Ravensbruck. Continuă experienţele, înaintarea aliaţilor îl obligă să fugă din nou. Este prins Medicii au schimbat soarta lumii 63 de Aliaţi în 8 iunie 1945 în Schleswig-Holstein şi remis forţelor sovietice; judecat în URSS în 1948, este condamnat la 25 de ani de închisoare. În 1955 Clauberg beneficiază de acordurile germano-sovietice privind repatrierea prizonierilor. Reintră liber în RFG şi se stabileşte la Kiel. Fără să regrete experienţele sale, a mers până într-acolo încât să sublinieze „meritul ştiinţific” al acelor orori. În noiembrie 1955, o asociaţie a unor evrei germani depune o plângere împotriva lui. Arestat de poliţie pentru a fi judecat, bolnav, este transferat într-un spital carceral; moare în august 1957, cu căteva săptămâni înainte de a compărea înaintea justiţiei germane.

„Cercetări” pe gemeni monozigoţi Experienţele au fost conduse de Josef Mengele la Auschwitz şi Birkenau. „Cercetările” plecau de la măsurători meticuloase şi absolut precise de comparaţie între gemeni (din toate naţionalităţile, dar mai ales unguri), indiferent de sex, vârstă sau alte date genetice decât cele de a fi gemeni). După măsurarea şi investigarea fiecărui centimetru din corpul gemenilor, verificate eventualele diferenţe dintre fraţi, indivizii erau adormiţi cu o injecţie de Evipan în braţ, apoi ucişi cu o injecţie de cloroform făcută chiar de Mengele, direct în inimă; corpurile erau apoi secţionate şi studiate organele. Se pare că 15% dintre gemenii examinaţi au fost ucişi în acest mod sau în cursul unei alte operaţii chirurgicale. Josef Mengele, cel mai cunoscut dintre cei care au practicat experienţe pe oameni, s-a născut în 16 martie 1911 la Guntzburg în Germania. A preparat o licenţă în filosofie la München cu o teză asupra lui Kant, a studiat medicina şi antropologia la Universităţile din München, Viena şi Bonn. La München, obţine în 1935 doctoratul în antropologie, cu o teză asupra structurii maxilarului inferior. La Frankfurt, lucrează ca asistent al lui Otmar von Verschuer la Institutul de biologie ereditară şi igienă rasială. În 1938, obţine doctoratul în medicină. În 1932, la vârsta de 21 de ani, intră în Stahlhelm, Bund der Frontsoldaten (Casca de Fier, Liga soldaţilor de pe front), organizaţie integrată în SA în 1933. Mengele demisionează după puţin timp, din motive de sănătate. A aderat la NSDAP în 1937 şi intră în SS în 1938. În iarna 1938–1939 activează 6 luni într-un regiment alpin de infanterie uşoară special antrenat. În 1940 este plasat într-un corp medical de rezervă, după ce a servit timp de trei ani într-o unitate Waffen-SS. În 1942 a fost rănit pe frontul rusesc, decorat cu Crucea de fier clasa întâi şi declarat medical 64 Dr. Dinu Brafman inapt combatant. Ca o recompensă pentru strălucitul său comportament în luptă, este promovat SS-Hauptsturmführer (căpitan). Afectarea următoare este Auschwitz-Birkenau, unde înlocuieşte un medic bolnav. La 24 mai 1943, Mengele devine ofiţerul medical al Lagărului de ţigani, o parte a lagărului Birkenau. În august 1944 lagărul este lichidat şi toţi prizonierii gazaţi. Mengele devine medic-şef al lagărului Birkenau. Joseph Mengele nu a fost medic-şef general la Auschwitz, rol deţinut de SS-Standartartz (Medic de garnizoană) Eduard Wirths. Mengele spunea: „La Auschwitz, evreii intră pe poartă şi ies pe coşul crematoriului”. În timpul celor 21 de luni petrecute la Auschwitz şi-a câştigat doctorul Mengele reputaţia şi porecla. Când soseau trenurile în lagăr, Mengele era frecvent prezent pentru a asigura o selecţie a celor care urmau să fie reţinuţi pentru muncă sau experienţe medicale sau a celor ce erau trimişi direct la camerele de gazare. Selecţiona noii veniţi fluierând o arie din Tosca: un semn cu policele la stânga însemna moarte, un semn cu policele la dreapta, supravieţuire. Colecţiona „fenomenele” ca un fel de entomolog diabolic. Mengele se interesa în mod deosebit de gemeni. Avea o obsesie: toate femeile ariene să nască gemeni. Supranumit „Doctor Moarte” sau „Îngerul morţii cu mănuşi albe”, a făcut experimente monstruoase pe gemeni şi pitici; peste 1000 de copii a căror înălţime era inferioară unui semn marcat pe uşa cabinetului său, au fost asasinaţi. Din 1943, gemenii erau selecţionaţi şi plasaţi în barăci speciale. Toate experienţele lui Mengele erau de un interes ştiinţific îndoielnic şi lipsite de etică. El făcea tentative de schimbare a culorii ochilor, injectând diverse produse direct în ochi şi, în cel puţin un caz, o tentativă de a crea artificial „fraţi siamezi” legând între ele venele a doi gemeni; această tentativă a fost un eşec, nereuşinnd decât să infecteze mâinile gemenilor respectivi. Piese anatomice „interesante” erau expediate Institutului antropologic din Berlin. Sute de gemeni au fost executaţi, doar doi fiind salvaţi de sosirea sovieticilor. Amanta lui, Irma Griese supranumită „îngerul morţii”, o femeie frumoasă cu părul lung şi blond, care comanda lagărul de femei de la Auschwitz, a fost condamnată la moarte şi spânzurată. În aprilie 1945, fuge spre vest, deghizat în soldat de infanterie. Este capturat ca prizonier de război şi reţinut aproape de Nűrnberg. Este eliberat de Aliaţi, care nu l-au identificat (nu avea tatuajul distinctiv al S.S). După ce s-a ascuns în Bavaria ca grăjdar, cu ajutorul reţelei de exfiltrare a Medicii au schimbat soarta lumii 65 criminalilor nazişti pusă în funcţiune de episcopul Alois Hudal, pleacă în Argentina în 1949. Divorţează de soţia sa şi în 1958, se căsătoreşte cu văduva fratelui său Karl, Martha. Ea şi fiul său, revin în Europa după câţiva ani, când Mengele începe să fie căutat. Familia sa îl susţinea financiar şi el a prosperat în timpul anilor ’50, conducând un magazin de jucării şi mai târziu ca asociat într-o întreprindere farmaceutică. După această scurtă perioadă, a trăit sărăcăcios. În 1959 pleacă în Paraguay şi în 1960 în Brazilia, unde rămâne până la moartea sa în 1979; trăind acolo sub numele de Wolfgang Gerhard, un SS-ist întâlnit în America de Sud. În ciuda eforturilor internaţionale de a-l găsi, nu a fost prins şi a trăit 35 de ani sub diferite pseudonime. Capturarea lui Adolf Eichmann şi procesul lui în Israel i-au crescut temerile şi l-au făcut să-şi schimbe des domiciliul. După 34 de ani de fugă, Josef Mengele moare în 1979 în Brazilia, înecat, fulgerat de un atac cardiac în timp ce se scălda la Bertioga. Mormântul său a fost localizat în 1985 prin efortul combinat al autorităţilor americane, germane şi sud-americane. După exhumare, a fost identificat în 1992 prin teste genetice pe oase (maxilar) realizate de legiştii Universităţii din Campinas. În 1992, un test ADN a dovedit că fusese îngropat în Brazilia sub numele de Wolfgang Gerhard; adevăratul Gerhard a murit şi a fost îngropat în Austria în 1978. Josef Mengele devine de prin anii ‘70 un personaj literar şi cinematografic: Băieţii care veneau din Brazilia, (The Boys from Brazil, 1978), Marathon Man (1976), Nimic altceva decât adevărul (Nichts als die Wahrheit, 1999). Grupul Thrash Metal Slayer evocă atrocităţile lui Josef Mengele în titlul lor Angel of Death (1986, album Reign in Blood). 66 Dr. Dinu Brafman

CULMEN HORRORIS Am lăsat intenţionat pentru sfârşitul capitolului, „experimementele” monstrului despre care se va face vorbire în rândurile care urmează. Am avertizat eventualii cititori că studiile pe oameni ale acestor cavaleri ai urii pot oripila orice om normal. Recomand aşadar celor slabi de înger să evite a citi acest oribil sfârşit de capitol! Dacă la Josef Mengele mai puteai bănui existenţa unei preocupări ştiinţifice în obsesia lui demenţială pentu „studiul” gemenilor, la Aribert Heim* lucrurile stau cu totul altfel. Unicul scop al „experimentelor” acestui monstru sadic era să producă durere (veţi spune că acesta este visul oricărui sadic). Aşa este, dar el nu era un sadic oarecare, era Sadicul cu majusculă, era, iertaţi-mă, nu găsesc cuvântul potrivit în dicţionar pentru faptele lui Aribert Heim. La Mauthausen, unde a rămas şapte săptămâni, Heim a făcut intervenţii chirurgicale fără anestezie şi experienţe medicale pentru care a folosit deţinuţi drept cobai. A scalpat şi frumoşi. A realizat studii comparative cu amestecuri de otrăvuri, măsurând cu cronometrul în mână rapiditatea efectului injecţiilor letale, pe care le efectua direct în inima prizonierilor; această practică i-a atras din partea deportaţilor spanioli de la Mauthausen

* Aribert Heim (n. 28 iunie 1914) doctor austriac SS în lagărele de la Buchenwald şi Mauthausen, unde a practicat vivisecţii pe prizonieri. Criminal de război nazist fugit, căutat de poliţiile germană, austriacă şi spaniolă, ca şi de Centrul Simon Wiesenthal din Ierusalim. Născut la Bad Radkersburg în Austria, studiază medicina la Universitatea din Viena. La 21 de ani, intră în Partidul Naţional Socialist Austriac (atunci ilegal) şi în 1938 în SS-ul lui Heinrich Himmler. După ce a lucrat în lagărul de concentrare de la Buchenwald sub ordinele unui alt medic nazist, Hannes Eisel, este numit în 1941 medic-şef la Mauthausen, lagăr de concentrare unde se estimează că au murit 118 000 de prizonieri cehi, olandezi, ruşi, evrei, dar şi rezistenţi şi republicani spanioli. În 1945, Heim este arestat de Aliaţi, dar este judecat doar pentru apartenenţa sa la Waffen-SS. Este trimis în acelaşi an într-un lagăr de muncă forţată. Liberat în 1947, găseşte un post de medic în Baden-Baden în sudul Germaniei, se căsătoreşte cu Frieda şi deschide în 1954 un cabinet de ginecologie. Numele său iese iar la suprafaţă în 1961, în cursul procesului unui ex-nazist, la Wiesbaden, când un martor îl evocă pe Heim, numindu-l „călăul din Mauthausen”. Heim dispare în 1962, pe când poliţia germană se pregătea să-l aresteze. În 1967, membrii familiei sale afirmă că Heim a murit de cancer în America Latină. Repetate viramente de bani şi descoperirea de către anchetatorii germani şi israelieni a unui cont bancar berlinez pe numele său, conţinând aproape un million de euro la începutul anului 2000, arătau că era viu. Imensa avere a lui Heim, i-ar fi permis să beneficieze de asistenţa reţelei de nazişti fugari ODESSA (Organisation Der Ehemaligen SS-angehörigen). Spre sfârşitul anilor ‘70, „Vânătorul de nazişti” Simon Wiesenthal cerea ministrului german al Justiţiei ca Heim să compară dinaintea tribunalului. Poliţia germană a difuzat un aviz de căutare şi a promis 130.000 de euro pentru orice informaţie susceptibilă să ducă la capturarea lui. Centrul Simon Wiesenthal, specializat în căutarea foştilor torţionari nazişti, a căutat să regăsească urmele fostului medic nazist. În 2002, la iniţiativa lui Efraim Zuroff (succesorul lui Wiesenthal la Centru), a fost lansată în Germania şi opt ţări din Europa, Operaţiunea Ultima Şansă: Heim figura în poziţia doua pe lista criminalilor nazişti cei mai căutaţi de Centru, imediat după Alois Brunner. Medicii au schimbat soarta lumii 67 porecla de El banderillero. În lagăr, Heim era cunoscut sub numele de Dr. Tod („Doctor Moartea”). Se crede că în timpul sejurului său în lagăr, a provocat moartea a mai multor sute de prizonieri, asasinaţi sau decedaţi ca urmare a „cercetărilor” sale. Prin 2005 se bănuia că Heim s-a refugiat în Spania, la Palafrugell. Cercetările s-au axat în 2006 pe sudul statelor Chile şi Argentina, unde fiica lui Heim, Waltraud, trăia din 1970 (după Der Spiegel). În februarie 2009, televiziunea publică germană ZDF şi New York Times, susţineau că Heim s-a stabilit la Cairo prin anii ‘70, s-a convertit la islam, a luat numele de Tarek Farid Hussein şi a murit de cancer intestinal în 1992 la 78 de ani. Aceste informaţii au fost divulgate de fiul său, Rüdiger Heim, care a remis o geantă-diplomat a fostului nazist care conţinea documente stabilind veritabila identitate a fugarului. Heim devenise de-a lungul timpului cel mai căutat criminal din lume, pe capul său fiind pus un premiu de 350 000 de euro. Se pare că în 2008 (la 94 de ani) era încă în viaţă.

DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL • Proiectul Paperclip, a fost iniţiat în 1945. Departamentul de Stat, serviciile secrete ale Armatei şi CIA recrutau oameni de ştiinţă nazişti, oferindu-le imunitate şi o nouă identitate în schimbul contribuţiei lor la proiecte guvernamentale top secret. • CIA iniţiază în 1947 studii asupra LSD ca potenţială armă chimică; civili şi militari, fiind folosiţi cu sau fără consimţământul lor. LSD şi mişcarea hippie… • Armata Statelor Unite a lansat în 1956 ţânţari infectaţi cu febră galbenă la Savannah, în Georgia şi la Avon Park, în Florida. După experimente, oameni ai Armatei se prefac a fi inspectori sanitari, pentru a putea examina efectele pe victime. • Deţinuţii din închisoarea de Stat din Holmesburg (Philadelphia), au fost expuşi în 1965 la dioxină, component foarte toxic al Agentului Orange, folosit în Vietnam. Oamenii au fost studiaţi succesiv, penru a observa apariţia şi dezvoltarea CANCERULUI • Armata Statelor Unite a împrăştiat în 1966 Bacillus subtilis varianta niger în toată zona metropolitană a oraşului New York, prin gurile de aerisire ale blocurilor; mai mult de un milion de civili au fost expuşi. • Suedia. La spitalul psihiatric Vipeholm, au fost efectuate experimente testând efectele unei mari cantităţi de zahăr în inducerea cariilor dentare. 68 Dr. Dinu Brafman

• La Porton Down, în Marea Britanie, experimente făcute în 1950 pe voluntari, au dus la moartea lui Ronald Maddison. • Gigantul farmaceutic Pfizer, a sfârşit trist sub reflectoarele mass-media, pentru un discutabil experiment pe copii africani infectaţi cu meningococ. • The Plutonium Files, pentru care Eileen Welsome a primit Premiul Pulitzer, documenta primele teste pe oameni privind toxicitatea plutoniului şi uraniului. • Proiectul MK-ULTRA (experiment uman condus de CIA): unor prizonieri şi subiecţi non voluntari, li s-au administrat droguri halucinogene, pentru a obţine substanţe incapacitante şi agenţi chimici pentru control mintal. • Ex-nazistul Paul Schäfer a condus experimente pe deţinuţi în Colonia Dignidad din Chile. Experienţele au fost efectuate de către funcţionarii germani ai coloniei, într-un laborator militar, cu colaborarea DINA (poliţia secretă a lui Pinochet)… Senatorul John D. Rockfeller a difuzat în 1994 un dosar, conform căruia, pentru o periodă de cel puţin cincizeci de ani, Departamentul Apărării a folosit sute de mii de militari în experimente ştiinţifice, expunându-i la substanţe periculoase. Guvernul Statelor Unite admite în 1995 că a oferit imunitate şi consistente sume de bani unor criminali de război şi oameni de ştiinţă japonezi care făcuseră experienţe pe fiinţe umane, în schimbul unor informaţii despre cercetările lor biologice. Tot în 1995, Doctorul Garth Nicolson a dezvăluit că agenţii biologici folosiţi în timpul Războiului din Golful Persic au fost produşi la Houston, Texas şi la Boca Raton, Florida, precum şi că au fost testaţi pe deţinuţii din penitenciarul din Texas.

CONSECINŢE POZITIVE TARDIVE ALE CRIMELOR REGIMURILOR TOTALITARE

După cel de al doilea război mondial, s-au constituit două tribunale: -un tribunal care i-a judecat pe responsabilii politici şi militari şi a creat noţiunea de crimă împotriva umanităţii; -alt tribunal calificat drept tribunal militar, fiind prezidat de un militar englez i-a judecat pe medici. În august 1947, judecătorii au dat verdictul în ceea ce s-a numit „procesul medicilor”, în care au compărut 23 de acuzaţi implicaţi în experimentarea medicală nazistă: 20 de medici şi trei oficiali nazişti (Rudolf Brandt, Viktor Brack şi Wolfram Sievers). Medicii au schimbat soarta lumii 69

23 de medici şi oameni de ştiinţă nazişti au fost judecaţi pentru uciderea în lagăre de concentrare, a unor deţinuţi utilizaţi drept cobai. Din cei 23 de profesionişti judecaţi la Nürnberg, 15 au fost declaraţi vinovaţi: şapte au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare, opt au primit pedepse între 10 ani şi muncă silnică pe viaţă. Opt profesionişti au fost achitaţi. Rezultatul procedurilor de judecată de la Nürnberg, a fost elaborarea în 1947 a unui ansamblu de principii, Codul de la Nürnberg. Codul de la Nürnberg pune bazele bioeticii şi stabileşte o deontologie internaţională în materie de experimentare pe fiinţe umane. Codul, o consecinţă directă a Proceselor de la Nürnberg de la sfârşitul războiului, constituie un răspuns la experienţele medicale naziste făcute pe oameni. Judecătorii au definit cu această ocazie ce este tolerabil în materie de experimentare medicală umană. Într-adevăr, mai mulţi acuzaţi au argumentat că experienţele lor nu prezentau decât mici diferenţe faţă de cele care fuseseră practicate înainte de război şi că nici o lege nu trasa o limită între ce era şi ce nu era legal. În luna aprilie a anului 1947, doctorul Léo Alexander* a supus consiliului pentru crime de război şase puncte care defineau cercetarea medicală legală. Verdictul procesului a reluat aceste principii, la care a adăugat alte patru puncte. Aceste zece puncte reunite formează Codul de la Nürnberg. Codul de la Nürnberg (1947) este un cod deontologic compus din zece reguli privind experimentarea umană. Codul stabileşte o deontologie internaţională privind experimentarea umană. Medicii nazişti au fost condamnaţi în baza acestui cod, tribunalul socotind că în virtutea demnităţii persoanei umane (subînţeles călcată în picioare de nazişti), principiul non-retroactivităţii legii nu se va aplica în acest caz.

* Dr. Leo Alexander (1905-1985) psihiatru, neurolog, educator şi scriitor; evreu austriac, emigrat în Statele Unite în 1933, a fost naturalizat american; a fost consilier medical şef al lui Telford Taylor (Şeful Consiliului Statelor Unite pentru Crime de Război) în perioada proceselor de la Nürnberg. Leo Alexander a scris o parte din Codul de la Nürnberg, care prevedea principiile legale şi etice ale experimentelor ştiinţifice pe oameni. A conceput principiile Codului de la Nürnberg după ce s-a documentat asupra experimentelor medicale făcute de medicii SS în lagărul de la Dachau, în speţă sterilizări şi eutanasie. În Doctors of Infamy (1946), susţine că subordonarea politică şi laşitatea, au fost principalele motive aflate în spatele torturării subiecţilor umani de către nazişti. Pentru a-şi mări puterea, dictatura a subjugat medicina în scopuri non-ştiinţifice: „utilitatea raţională” era considerată mai importantă decât moralitatea. Alexander a scris mai târziu că „ştiinţa sub dictatură a devenit subordonată ghidării filosofiei în scopuri dictatoriale”. 70 Dr. Dinu Brafman

Iată şi care sunt cele zece puncte ale codului: 1 – consimţământul voluntar al subiectului uman este absolut esenţial. 2 – experienţa trebuie să aibă rezultate practice pentru binele societăţii, imposibil de obţinut prin alte mijloace. 3 – experimentarea pe om nu se ia în consideraţie decăt după experimentare pe animal. 4 – experienţa trebuie practicată în aşa fel încât să evite orice suferinţă inutilă. 5 – experienţa nu trebuie încercată atunci când există o raţiune a priori de a crede că va antrena moartea sau invaliditatea individului. 6 – riscurile posibile nu trebuie să depăşească niciodată importanţa umanitară a problemei care trebuie rezolvată de experienţa avută în vedere. 7 – trebuie îndepărtată de subiectul experimental orice eventualitate susceptibilă de a provoca răni sau moartea. 8 – experienţele nu trebuie să fie făcute decât de persoane calificate. 9 – subiectul uman trebuie să aibă libertatea de a întrerupe oricând experienţa. 10 – oamenii de ştiinţă experimentatori trebuie să aibă libertatea de a întrerupe experienţa dacă socotesc că sănătatea lor sau a individului supus experienţei este în pericol.

APORTUL CODULUI DE LA NÜRNBERG

Importanţa noţiunii de grad de mare risc socotit faţă de importanţa umanitară. Înainte de război, ceea ce prima în texte era exigenţa ştiinţifică (Claude Bernard), de acum înainte este consimţământul voluntar al subiectului. Voluntarii umani pot consimţi să fie supuşi unor examene invazive (prelevarea de mostre de ţesuturi, biopsii, sau alte proceduri care necesită chirurgia pe voluntari). Aceste proceduri trebuie aprobate de un comitet etic. vvv

La 27 august 2002, un tribunal japonez a recunoscut oficial existenţa unităţii 731, nu şi natura criminală a activităţilor sale. Japonia a recunoscut implicit utilizarea de arme chimice în timpul războiului, participând la demantelarea unor vechi stocuri de bombe îngropate în China şi în Coreea (unele bombe fuseseră fabricate de unitatea 731). Medicii au schimbat soarta lumii 71

Aniversarea a 65 de ani de la începerea procesului de la Nürnberg Germania a comemorat, în 21 noiembrie 2010, 65 de ani de începerea procesului de la Nürnberg care, a declarat ministrul de externe Guido Westerwelle, „încarnează răspunsul aliaţilor la modul în care Germania a pervertit dreptul” folosind „masca legii pentru a disimula teroarea şi tirania. Rezultatul a fost moartea a milioane de persoane şi suferinţe infinite”. Procesele împotriva conducerii Germaniei naziste au fost calificate de Lavrov drept cele mai importante din istoria omenirii. Vincent Jauvert scrie în Nouvel Observateur din 11 iulie 2002: „Oricum, deschizând un mare număr de dosare secrete din perioada războiului rece, America şi-a arătat faţa hidoasă, dar şi ataşamentul ei la transparenţa democratică. Care altă naţiune îndrăzneşte să facă publice dovezile compromisurilor sale? Niciuna. Nici Marea-Britanie, nici Rusia, nici. Franţa. Aceste ţări s-au comportat mai bine decât Statele Unite? Nimic nu-i mai sigur: SDECE, MI6 şi KGB au recrutat şi ele un mare număr de foşti SS-işti şi de călăi ai Gestapo-ului. Dar ei nu mărturisesc acest lucru. Trebuie spus şi că la Paris, la Londra şi la Moscova, nimeni nu le cere s-o facă, nici parlamentarii, nici opinia publică.” 72 Dr. Dinu Brafman

MEDICII VICTIME ALE PROPRIEI PROFESII

Veţi spune poate, că în toate profesiile au existat victime, urmare directă a condiţiilor în care se desfăşura activitatea lor. Posibil! Dar în nici o profesie, cu excepţia celei medicale, nimeni nu şi-a pus viaţa în pericol exclusiv pentru progresul ştiinţei medicale, ori îngrijind bolnavi suferind de boli transmisibile mortale, boli care în acel moment erau incurabile. Mulţi medici şi-au riscat viaţa într-un total anonimat, fără a se gândi măcar la recunoştinţa semenilor, meritată de altfel cu prisosinţă. Profesia medicală, multă vreme sacralizată, acum nu îi mai protejează. pe medici. Statistici internaţionale confirmă faptul că medicii reprezintă una dintre profesiile cu risc major de agresiune. Violenţele împotriva medicilor au crescut exponenţial, fie că vorbim de violenţă verbală, fizică, sau chiar de atacuri cu mână armată. Agresorii medicilor sunt adesea persoane alcoolice, toxicomani, sau bolnavi suferind de grave tulburări mintale. Medicii trebuie să ia toate măsurile preventive necesare împiedicării agresiunilor împotriva persoanei sau bunurilor sale.

MEDICII FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU STRESS*-UL

Hans Selye (1907–1982), este cel care a inventat cuvântul stress. Profesor la Universitatea din Montreal, Hans Selye este mondial cunoscut pentru descoperirea sa, teoria stress-ului, cea mai mare reuşită a secolului XX. Hans Selye defineşte stresul ca fiind ansamblul de reacţii ale organismului uman faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali (fizici, chimici, biologici şi psihici) constând în modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine.

* Stress-ul („constrângere” în limba engleză), reprezintă sindromul general de adaptare realizat de individ în urma agresiunilor mediului; ansamblul cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forţă, solicitare, tensiune. Medicii au schimbat soarta lumii 73

În cazul unui agent stresor cu o acţiune de durată, vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluţie stadială. În limbaj curent vorbim de stress pozitiv (eustress în engleză) sau negativ (distress). Să precizăm din start că stress-ul trăit de medici trece adesea neobservat. Stress-ul afectează pe toată lumea, profesia medicală nu are monopolul acestui sindrom. Totuşi, pentru că toată lumea, sau aproape, intră într-o bună zi într-o relaţie medic-bolnav, cred că merită să ştim cum suportă medicii stress-ul şi consecinţele acestui stress. Medicii învaţă de timpuriu să trăiască în stress, fiindcă trebuie să se bată începând chiar cu momentul când urmează să intre într-o şcoală de medicină. Însăşi formaţia profesională este traumatizantă La intrarea în sala de disecţie, uneori din prima săptămână de curs, studenţii au parte adesea de un şoc de neşters, proces ce le poate afecta personalitatea. Mulţi dintre ei n-au văzut niciodată un cadavru. Aceste corpuri goale şi fără viaţă, tăiate în diferite locuri spre a-şi dezvălui anatomia, pot fi cu totul respingătoare. Studenţii recurg atunci la diferite strategii pentru a-şi stăpâni emoţia. Aleg umorul, botezând cadavrul cu o poreclă. Cinism? lipsă de respect? Nicidecum! Sunt unica lor scăpare, pentru a nu se gândi la persoana care a fost acest corp neînsufleţit. Urmează formarea în spital. Cei mai mulţi oameni sunt confruntaţi cu scurtimea vieţii doar după o anumită vârstă; în schimb, studenţii la medicină se găsesc de foarte tineri în faţa unor boli incurabile şi a morţii. Alt şoc: descoperi că unii pacienţii nu au acces la tratamente din raţiuni financiare. Cum depăşesc oare stress-ul medicii de curând ieşiţi de pe băncile şcolii? Personalul medical se detaşează pe plan afectiv, depersonalizând bolnavul. Mai curând decât să vorbească despre un bolnav ca despre o fiinţă cunoscută, vor spune: „Doctore, este o gambă ruptă în salonul 2”. S-ar putea să surâdeţi, însă doar dacă nu cunoaşteţi raţiunea unei asemenea formulări. Factori de stress pentru medici – Multe ore prestate peste orarul obligatoriu de lucru. – Atitudini negative ale pacienţilor: lipsă de respect, agresiuni, exigenţe, critici. – Absenţa autonomiei: nu dispui de mijloace cu care să-ţi faci munca aşa cum ai dori şi deci nu poţi face o muncă utilă, valorizantă. – Dezechilibru între ce vrei să faci, ce te-ai angajat să faci şi mijloacele de care dispui. – Muncă solitară, hârţogărie înnebunitoare. 74 Dr. Dinu Brafman

– Lipsa de pregătire profesională. – Invadarea vieţii private de munca profesională. – Risc medico-legal, contencios juridic. – Lipsa unor beneficii secundare: recunoaştere socială sau personală, criză identitară. Întrebat despre relaţia sa cu bolnavul, oricare medic vă va spune că o importantă sursă de stress sunt bolnavii dificili. Poate că unele dintre profilurile următoare vă sunt familiare. • Cel mai obositor este pacientul care se învârte în jurul subiectului, înainte de a vorbi cu adevărat de problema care îl aduce la medic. • Urmează pacientul exigent, care telefonează noaptea sau în week-end, fără să fie vorba de o urgenţă, sau care cere un tratament care nu este agreat de medic. • Citez şi pacientul neîncrezător, care se informează despre boala sa pe Internet. Lucrul poate fi util, dar rezultă uneori o lipsă de încredere în medic, care nu are mereu timp să prezinte bolnavului avantajele şi inconvenientele remediilor descoperite de acesta în timpul cercetărilor sale. Câtă frustrare, când îndoielile îl fac pe bolnav necooperant! • Să nu uităm nici de pacientul nerăbdător, care îşi întrerupe tratamentul înainte ca acesta să-şi facă efectul, poate pentru a căuta un sfat în altă parte. Acestor categorii de bolnavi ar trebui să le facem următoarele rugăminţi: – Aveţi grijă să folosiţi bine timpul consultaţiei; pregătiţi-vă să mergeţi la esenţial, fără să uitaţi nimic din problema care vă aduce la medic, dar fără să daţi prea multe detalii. – Nu telefonaţi medicului în afara orelor de consultaţie, decât în caz de urgenţă. – Aveţi răbdare: un diagnostic sigur şi un bun tratament cer timp. În unele ţări, principala sursă de stress nu este pacientul, ci avocatul; iată ce declara despre urmărirea în justiţie a medicilor preşedintele Asociaţiei Americane a Medicilor: „Mulţi avocaţi încep procese pentru fleacuri, în vederea obţinerii de câştiguri deseori exorbitante. Şi pagubele nu se opresc aici. Un proces nejustificat poate produce mari neplăceri medicului respectiv: sâcâieli, pierdere de timp, stress şi anxietate…Medici mai slabi de înger pot ajunge chiar la sinucidere”. Medicii au schimbat soarta lumii 75

Destui practicieni se simt obligaţi să recurgă la „medicină defensivă”; nu interesul bolnavilor le motivează deciziile, ci grija de a se apăra de eventuale urmăriri judiciare. Consecinţe ale condiţiilor stresante: reticenţă în relaţiile cu ceilalţi, atitudine negativă faţă de oameni; dezumanizarea relaţiei cu ceilalţi; degradarea relaţiei cu pacientul; pierderea capacităţii de a se opune. Consecinţe medicale (alcool) şi răsunet asupra anturajului. Răsunet asupra muncii: eficacitate scăzută; degradarea relaţiei cu pacientul; alterarea calităţiii îngrijirilor; superprescriere de medicamente; dorinţa de a renunţa la muncă. Epuizare emoţională, marcată printr-o lipsă de motivaţie şi de chef de muncă. Unul din riscurile născute de stress este ca obiceiul de a lua distanţă faţă de pacienţi să se reflecte asupra relaţiilor familiale. vvv

Până unde poţi merge fără a ceda sindromului de epuizare? Iată o adevărată dilemă! Sindromul de epuizare profesională sau Burn out syndrome face parte din riscurile psihosociale profesionale şi este consecutiv expunerii la un stress permanent şi prelungit. Acest sindrom a fost numit Burn Out Syndrome de anglofoni şi Karöshi (moartea prin oboseală la lucru) în Japonia. Sindromul profesional de epuizare îi viza iniţial pe cei a căror activitate profesională implica un angajament relaţional important (activişti social, profesii medicale, învăţământ, etc). Cunoştinţele acumulate în timp, au condus la extinderea riscurilor de manifestare ale acestui sindrom la totalitatea celor ce muncesc. Herbert Freudenberger (26 noiembrie 1927–29 noiembrie 1999) psiholog şi psihanalist american, este autorul primelor cercetări privind sindromul profesional de epuizare; articolul său publicat în 1974 este prima tentativă de descriere a sindromului. Herbert Freudenberger conducea în anii ‘70 un spital de zi, care primea toxicomani din Lower East Side din New York, Free clinic funcţionând mai ales cu tineri benevoli. Freudenberger înţelegea prin Burn Out Syndrome starea de epuizare a personalului de îngrijire de la Free Clinics, foarte mult investit emoţional cu pacienţii toxicomani. 76 Dr. Dinu Brafman

În 1980 a publicat o lucrare despre epuizarea profesională, lucrare devenită de referinţă pentru cei care se interesează de acest fenomen. Burn-out-ul unei lumânări, iată metafora lui Freudenberger: „Termenul califică starea unei lumânări care, după ce a luminat mai multe ore, nu mai dă decât o lumină palidă”. În concepţia lui, sindromul profesional de epuizare se dezvoltă atunci când indivizii au o imagine idealizată despre ei înşişi, se percep dinamici, carismatici, deosebit de competenţi şi sfârşesc prin a pierde legătura cu eul lor veritabil. Simptome fizice caracteristice însoţeau schimbarea: epuizare, oboseală, persistenţa unor guturaiuri, dureri de cap, tulburări gastro-intestinale, insomnii. Freudenberger a relevat strategii de supralicitare (tot mai mult timp petrecut la muncă, hiperactivitate ineficace) şi strategii de evitare (izolare şi refuzul contactului cu colegii). Poate că am exagerat insistînd atât de mult pe ameninţările reprezentate de stress şi de aspectul lui particular, sindromul de epuizare (burnout). Chiar dacă unii dintre noi (puţini după părerea mea) ajung la capătul activităţii lor medicale fără să fi fost victime ale stress-ului, toţi medicii, absolut toţi, din clipa când s-au angajat pe drumul spinos al medicinei, au devenit victime potenţiale ale acestui sindrom. v

Trecând de la general la particular, să ne îndreptăm acum atenţia asupra tributului în vieţi de medici plătite fiecărei specialităţi medicale în parte:

EPOCA MARTIRILOR RADIOLOGIEI

În perioada de pionierat a radiologiei, majoritatea utilizatorilor nu bănuiau pericolul reprezentat de razele X şi nu ştiau că sunt necesare precauţii deosebite în folosirea lor. Curând după descoperirea razelor X, au fost observate complicaţii: sunt comunicate dermatite cronice, mai ales la nivelul mâinilor, urmate de cancere (mulţi dintre pionierii radiologiei îşi puneau mâna stângă în faţa tubului catodic, pentru a aprecia calitatea radiaţiei). Sute de radiologi au murit de boală profesională, în condiţii de multe ori înspăimântătoare, după un şir de amputaţii. Măsurile de radioprotecţie au fost instaurate târziu, cu destul de mare încetineală. Medicii au schimbat soarta lumii 77

În 1936, Borak definea dozele letale de radiaţii: 1200 de röntgen pentru glandele sebacee; 1600 de röntgen pentru foliculii piloşi; 2000 de röntgen pentru epidermă; 2500 de röntgen pentru glandele sudoripare şi vase. Pentru a onora memoria martirilor radiologiei, în 1936 s-a ridicat un monument alături de pavilionul Roentgen al spitalului Sankt Georg din Hamburg.

Monument ridicat la Hamburg la spitalul St. Georg, prin grija profesorului Hans Meyer din Bremen.

Amplasarea a fost aleasă în amintirea profesorului Heinrich Albers- Schönberg care a lucrat în acest spital până în 1921, dată la care a murit, victimă a razelor X, după treisprezece ani de teribile suferinţe. Monumentul inaugurat la Hamburg purta următoarea inscripţie: „Röntgenologilor şi radiologilor din toate ţările, care şi-au dat viaţa în lupta cu relele omenirii”. În ordine alfabetică, au fost gravate pe monument numele medicilor, fizicienilor, chimiştilor, tehnicienilor, laboranţilor şi surorilor de spital din toate ţările, a căror moarte s-a datorat mânuirii profesionale a razelor X. La început au fost înscrise numele a 110 persoane; au fost adăugate altele, pe măsură ce decedau. Lista, completată după inaugurare, totaliza aproape 400 de nume, printre care genevezii Genevois Henri Simon (1868–1913) şi Louis Félix Barbey (1881–1928) (Eisenberg, 1992; Pallardy şi alţii, 1989; Rosenbusch şi alţii, 1994; Wieser şi alţii, 1989). 78 Dr. Dinu Brafman

Heinrich Albers-Schönberg (1865–1921) ginecolog şi radiolog german. Este cunoscut pentru faptul că a utilizat în premieră razele X în medicină. Guido Holzknecht (1872–1931), medic austriac, un pionier al radiologiei, a fost şi el o victimă a profesiei medicale. Iniţial i-a apărut pe mâini o radiodermită, care a condus în 1910 la amputarea unui deget; au urmat numeroase operaţii pe mâini şi pe braţe, tratamente acceptate cu stoicism. O proteză specială la un braţ, i-a permis să continue să lucreze. După o viaţă de suferinţe şi şaizeci şi patru de intervenţii de chirurgie mutilantă, în 31 octombrie 1931 moare de cancer de stomac, efect letal a decenii de iradiere. În semn de recunoaştere a meritelor sale, în marele parc Arne Carlsson din Viena, a fost inaugurat în 6 Noiembrie 1932 un memorial din lemn închinat lui Holzknecht; tot din 1932, o stradă din Viena pe care se plimba adesea Holzknecht, poartă numele său. În 1907, chirurgul Allen Porter culege din literatura mondială 10 cazuri de radiocarcinome pe mâinile unor medici sau tehnicieni radiologi. Charles Vaillant (1872–1939) a fost un pionier al radioloigiei franceze şi pe cale de consecinţă una din marile victime ale acestei discipline medicale. În 1906 i se amputează indexul drept. În 1910 îşi pierde şi indexul stâng. În 1915 îi este amputatată mâna stângă. În 1919 starea sănătăţii i se agravează: suferă şase intervenţii chirurgicale la braţul stâng. În 1920 i-fost dezarticulat întreg umărul stâng. În 1922, datorită teribilelor arsuri provocate de radiodermită este necesară amputarea antebraţului drept. Georges Jacquemaire Clemenceau (1894–1931), moare la numai 37 de ani, datorită unei supraexpuneri la raze X. Profesorul român Dimitrie Gerota (1867–1939), pionier al radiologiei româneşti, a fost şi primul medic român care a suferit de pe urma radiaţiilor; datorită unei radiodermite a mâinilor, urmată de un epiteliom (cancer), a suferit o amputaţie la mâini. Emil Radu (1887–1950) profesor de radiologie la Iaşi, moare datorită leziunilor produse de radiaţii. O soartă la fel de tragică au avut profesorul Dimitrie Negru (1883–1955) şi Cornelia Moga (1885–1962) de la Arad. Radioleziunea unghiilor se va numi „mâna de röntgen”. Pe lângă pericolele somatice, s-au descoperit mai târziu şi pericolele genetice ale radiaţiilor ionizante: în 1927, Hermann Joseph Műller Medicii au schimbat soarta lumii 79

(1890–1967) a demonstrat că iradierea gonadelor de drosofila produce mutaţii care se perpetuează la generaţiile următoare. Dr. William Herbert Rollins (1852-1929), dentist din Boston, a fost primul pionier cunoscut în materie de radioprotecţie. Între 1900 şi 1904, Dr Rollins a stabilit o serie de principii directoare pentru protejarea personalului de la radiologie: folosirea de ochelari de radioprotecţie, asigurarea unei distanţe minimale între subiect şi peliculă, folosirea de filtre pentru minimizarea radiaţiei nedorite. Dr Rollins a fost iniţiatorul utilizării plumbului ca barieră la expunerea la radiaţii; a fost primul medic care a arătat riscurile prezentate de razele X pentru femeile însărcinate. Dacă am insistat atât în privinţa consecinţelor negative al radiaţiilor X, este pentru că numărul medicilor radiologi care le-au căzut victimă l-a depăşit cu mult pe cel al medicilor victime ale propriei profesii din alte specialităţi medicale.

BOLI TRANSMISIBILE

Théophile Laënnec (1781–1826), ftiziolog, a fost el însuşi bolnav de tuberculoză, (îl vedem consultând un ftizic, într-un tablou aflat la Sorbonna, pictat în 1816 de Chartran) Friedrich von Schiller (1759–1805) medic militar, scriitor, moare de tuberculoză. Anton Pavlovici Cehov (1860–1904) medic, dramaturg, moare de tuberculoză. Erminio Filippo Pampuri (1897–1930), medic-călugăr, moare de tuberculoză; a fost canonizat de Papa Ioan-Paul II în 1 noiembrie 1989.

PEDIATRI

Matthew Lukwiya (1957–2000) medic născut în Uganda, supervizor la St.Mary’s Hospital Lacor, la periferia 2Gulu. A fost în avangarda celor 2000 de îmbolnăviri de Ebola; a fost primul medic care a murit de Ebola. Maria Bonino (1953–2005) medic italian. Este pomenită pentru activitatea ei de asistenţă pediatrică în diferite ţări din Africa, în contextual proiectelor organizaţiei Medicii împreună cu Africa, CUAMM (Collegio Universitario Aspiranti e Medici Missionari). Maria Bonino obţine diploma de medic la Universitatea din Torino în 1978 şi diploma de Medicină Tropicală la Anvers în 1984. 80 Dr. Dinu Brafman

Avea o lungă experienţă de cooperare şi de voluntariat în ţări în curs de dezvoltare, alături de organizaţia Cuamm*: şefa serviciului de pediatrie al Spitalului din Ikonda; şefa secţiei de pediatrie şi a unităţii de copii subnutriţi la spitalul din Tenkodogo în Burkina Faso; a lucrat la spitalul regional din Iringa (Tanzania); medic coordonator la direcţia sanitară a districtului Arua (Uganda), apoi până în februarie 2003, la spitalul St. Mary’s-Lacor, la Gulu. În martie 2003 Maria Bonino a iniţiat ultima sa însărcinare ca pediatru în secţia de pediatrie a spitalului provincial din Uige, în Angola. În octombrie 2004 observă şi reclamă morţi suspecte de febră hemoragică în spital, dar abia în februarie 2005 primeşte permisiunea de a deschide două localuri de izolare infecţioasă, după o recrudescenţă mortală a acestei febre. (nouăzeci de morţi, mai ales copii). În Africa, Medici con l’Africa este azi prezentă cu 56 de proiecte şi 92 de voluntari în şapte ţări africane: Angola, Etiopia, Mozambic, Kenya, Sudan, Tanzania şi Uganda. La începutul secolului XXI, Medici con l’Africa CUAMM susţinea 19 spitale, 25 districte, 3 centre de reabilitare motorie, 3 şcoli de infirmiere, 3 universităţi (în Uganda, Etiopia şi Mozambic). Epidemia datorită virusului Marburg, febră hemoragică foarte asemănătoare celei provocate de virusul bolii Ebola, s-a extins din provincia septentrională angoleză Uige în capitala Luanda, unde au fost înregistrate cazuri de contaminare. În 16 martie Maria Bonino are febră, greaţă şi vărsături; moare în 24 martie 2009, la Luanda, în Angola, ucisă de virusul Marburg, care se propagă prin fluidele bolnavilor. Este înmormântată în Africa, într-un cimitir angolez, aşa cum ceruse ea însăşi. În memoria ei s-a înfiinţat o fundaţie având drept scop ajutorarea copiilor africani. Ordinul Medicilor Chirurgi şi al Medicilor Dentişti din Valle d’Aosta, a iniţiat un concurs pentru acordarea unei burse de studiii în memoria doctoriţei Maria Bonino. Papa a subliniat mai ales cum şi-a sacrificat ea viaţa pentru îngrijirea copiilor:

* Medici con l’Africa CUAMM este una din cele mai mari organizaţii non- guvernamentale sanitare de promovare şi ocrotire a sănătăţii populaţiilor africane. Realizează intervenţii de lungă durată, chiar şi în zone cu teatre de război şi emergenţe umanitare. Operează la diferite nivele ale sistemului sanitar, de la clinici mobile la universităţi, oferind servicii de calitate, accessibile tuturor. A luat naştere la Padova în 1950 cu numele CUAMM (Collegio Universitario Aspiranti e Medici Missionari), din iniţiativa profesorului Francesco Canova şi a episcopului de Padova Girolamo Bortignon, în scopul formării de medici pentru ţările în curs de dezvoltare; în timp, a ales să activeze în deosebi în continentul african, de unde şi numele, „Medici con l’Africa”. Medicii au schimbat soarta lumii 81

„Consacrându-se îngrijirilor zilnice ale miilor de copii spitalizaţi, Maria a trebuit să plătească prin cel mai înalt sacrificiu slujba pe care o făcea acolo în timpul unei îngrozitoare epidemii de febră hemoragică Marburg, sfârşind prin a fi ea însăşi contaminată”. „Transferată la Luanda, aici a murit şi aici se odihneşte din 24 martie 2005”. Papa a remarcat şi importanţa rolului social al unor femei ca Maria Bonino: „Biserica şi societatea omenească, au fost -şi continuă să fie -foarte mult îmbogăţite de prezenţa şi de virtuţile femeilor, în special ale celor care s-au consacrat Domnului şi care, bazându-şi viaţa pe El, s-au pus în slujba celorlalţi.” Am pedalat puţin mai mult pe biografia Mariei Bonino, dintr-un motiv foarte simplu: aceptând să lucreze în condiţiile sanitare precare din Africa, ea accepta senin condiţia de victimă sigură şi nu doar de victimă potenţială, situaţie în care se află oricare medic, din clipa când s-a decis să practice medicina.

MICROBIOLOGI ŞI VIRUSOLOGI

Otto Hugo Franz Obermeyer (1843–1875) a descoperit în 1869 cauza febrei recurente (spirocheta Borrelia recurrentis) şi vectorul bolii (Stegomia fasciata); moare în urma unui nefericit accident, o auto-injecţie cu sânge infectat cu febră recurentă. Louis Thuillier (1856–1883) microbiolog francez, moare, la doar 27 de ani, de holeră supraacută. La mormântul lui Thuillier, Robert Koch a spus memorabilele cuvinte: „Am adus o coroană simplă, puţin arătoasă, dar este de lauri şi lauri se aduc doar eroilor”. Sir Armand Mark Ruffer (1859–1917). Medic, egiptolog englez. În 1881, fiind profesor de bacteriologie, a fost numit director general al Institutului Britanic de medicină preventivă din Cairo. La puţin timp după numire, pe când încerca un ser antidifteric a contractat boala şi a rămas parţial paralizat. Jesse William Lazear (1866–1900) medic american la Johns Hopkins Hospital din Baltimore din din 1895, studia malaria şi febra galbenă; în timpul cercetărilor la Camp Colombia, descoperă că ţânţarul transmite boala. Fără a-şi anunţa colegii de decizia sa, Jesse Lazear se lasă muşcat de un ţânţar infectat cu febră galbenă şi moare de această boală la vârsta de 34 de ani. Howard Taylor Ricketts (1871–1910) bacteriolog american. Laureat în istoria artelor în 1894 la Universitatea din Nebraska, se înscrie apoi la medicină la Northwestern University, devenind medic în 1897. Profesor la Universitatea din Chicago în 1902, Ricketts obţine în 1909 o catedră la Universitatea din Pennsylvania. 82 Dr. Dinu Brafman

A descoperit în 1909 microorganismul care provoacă febra Munţilor Stâncoşi, numit apoi în onoarea lui Rickettsia Rickettsii. Rickettsiile, microrganisme parazite ale insectelor şi mamiferelor, unele patogene pentru om, sunt transmise mai ales de insecte hematofage (acarieni, păduchi, purici). Printre ricckettsioze se numără: febra purpurie, tifosul peteşial sau exantematic, tifosul endemic şi murin, febra exantematică mediteraneană sau boala lui Carducci, febra tranşeelor, febra Q, febra din Nepal, febra fluvială a Japoniei, tifosul mexican. În timpul cercetărilor, medicul Howard Taylor Ricketts şi zoologul Stanislas Prowazeck contractează o infecţie şi mor de tifos exantematic. Henrique Da Rocha Lima, care a descoperit în 1916 bacteria direct responsabilă de tifos, a numit-o în onoarea lor Rickettsia prowazeki. Charles Granclaude (1890-1934), anatomist şi bacteriolog francez. Moare de septicemie, după ce se răneşte în laborator manipulând material biologic infectat. Albert Sabin (1906–1993), inventatorul vaccinului antipolio buvabil, paralizează în urma unei polinevrite de natură virală (nu poliomielită), contractată manevrând virusuri în laborator; deşi paralizat, Sabin a continuat cercetările asupra vaccinului împotriva rujeolei. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat studiului tumorilor şi leucemiei. Mihail Petrovici Ciumakov (1909–1993) a descoperit şi cultivat virusul encefalitei de căpuşe. Se îmbolnăveşte de encefalită de căpuşe, ocazie cu care îşi pierde auzul şi rămâne pentru toată viaţa cu o pareză a mâinii drepte. A participat împreună cu Salk şi Sabin la imensul trial pentru vaccinul oral antipoliomielitic. (Populaţia României a fost vaccinată cu vaccin antipolio de provenienţă rusească). După moartea lui Ciumakov, Institutul rusesc de virusologie se va numi în onoarea lui Institutul de Poliomielită şi Encefalite virale P.M.Ciumakov. Carlo Urbani (1956–2003), microbiolog italian. A organizat misiuni de ajutorare în Africa centrală; reluând o activitate de voluntariat în care fusese implicat de tânăr în diferite organizaţii catolice. În 1996 intră în organizaţia Medecins sans frontières, activând în Cambodgia, în Laos şi în cele din urmă în Vietnam. Preşedinte al secţiei italiene a Médecins Sans Frontières, Carlo Urbani a primit în 1999, împreună cu alţi membri ai organizaţiei, Premiul Nobel pentru pace. Medicii au schimbat soarta lumii 83

Carlo Urbani a fost medicul care a identificat şi clasificat Sindromul Respirator Acut Sever (SARS sau peumonie severă), boală aflată în centrul epidemiei care a explodat în Extremul Orient între 2002 şi 2003 provocând 775 victime confirmate. Consultant OMS la Hanoi, Carlo Urbani individualizează în februarie 2003 apariţia la personalul spitalicesc vietnamez din Hanoi, a pe atunci necunoscutei boli Sars. La 11 martie 2003, aflat la o conferinţă la Bangkok, acuză semne tipice de boală SARS, care în câteva zile se agravează şi în ziua de 29 martie îi provoacă moartea. Malcolm J. Casadaban (1954–2009), bacteriolog din Chicago. Moare de septicemia provocată de o suşă de Yersinia pestis (bacilul ciumei) cu care lucra în propriul laborator, studiind genetica bacteriei patogene.

PSIHIATRI

Johann Christian Reil (1759–1813) anatomist şi psihiatru german, moare de tifos exantematic, contractat în timp ce îngrijea bolnavii supravieţuitori ai bătăliei de la Leipzig. Gilles Lion psihiatru, membru al Rezistenţei franceze, fuge din Paris, urmărit de Gestapo. Făcând parte din batalionul de comando Kieffer, moare în prima zi a debarcării în Normandia (6 iunie 1944), rănit la inimă şi la rinichi, în timp ce ajuta un camarad rănit. Petrilowitsch Nikolaus (n.1924 în Banat – 1970 Mainz, Germania), psihiatru german, a fost asasinat de un bolnav epileptic. O psihiatră în vârstă de 56 de ani, căsătorită şi mamă a unui copil, a fost ucisă în cabinetul ei din Zürich în ziua de 16 decembrie 2010. Alerta a fost dată puţin după ora 18.30; poliţiştii găsind în cabinetul victimei corpul neînsufleţit, marcat de răni grave. Din păcate, mulţi psihiatri sunt singuri în cabinet; angoasa de a fi agresat de un pacient face parte din profesia lor.

ANATOMIŞTI ŞI MEDICI LEGIŞTI

Adriaan Van den Spiegel (1578–1625), anatomist belgian, profesor de anatomie la Padova; a murit probabil de septicemie, după ce s-a înţepat în timpul unei disecţii. Jakob Kolletschka, (1803–1947) profesor de medicină legală la Viena, moare de septicemie, după ce s-a rănit accidental cu bisturiul la un deget, disecând un cadavru. 84 Dr. Dinu Brafman

Autopsia făcută de Semmelweiss, a dovedit la Jacob Kolletschka o patologie identică celei a femeilor moarte de febră puerperală. Semmelweis a văzut imediat raportul între contaminarea parturientelor de către medicii care disecau cadavre şi febra puerperală.

Cancerul pulmonar boală profesională a anatomiştilor şi a medicilor legişti? Evaluări recente conchid că formaldehida este „probabil cancerigenă” pentru om. O meta-analiză, condusă de 26 de oameni de ştiinţă aparţinând la 10 naţionalităţi, a permis înlăturarea oricăror dubii: formaldehida este în mod clar asociată riscului de cancer al rinofaringelui „un cancer rar în ţările dezvoltate”. Nicolae Minovici (1868–1941), profesor de medicină legală, moare de cancer de laringe. Ipoteza cancerului laringian provocat de formolul folosit timp de decenii la îmbălsămarea cadavrelor pare plauzibilă. Să nu uităm repetatele traumatisme laringiene produse de experienţele de auto-spânzurare făcute de profesorul Minovici; o la fel de plauzibilă cauză de cancer. Francisc Rainer (1874–1944), profesor de anatomie, antropolog, moare de cancer pulmonar. Dacă doar formolul ar genera cancer pulmonar, numărul anatomiştilor (cel puţin al celor din ultima sută de ani) bolnavi de cancer ar fi fost mult mai mare. Moise Terbancea (1927–1989). Profesor universitar din 1973. Şeful catedrei de Medicină Legală a UMF Carol Davila între 1973–1989. Moare de cancer pulmonar (?) Alexandru Birkle (1897–1987) unul din marii medici legişti români. Soarta lui a fost pecetluită în 1943, când a fost trimis în Rusia, să investigheze, alături de 11 colegi europeni, moartea a 20.000 de polonezi, ucişi de ruşi în 1940 în pădurea de la Katyn. Toţi legiştii au dat acelaşi verdict, care pe câţiva dintre ei i-a costat viaţa: au dovedit că ruşii erau singurii vinovaţi de monstruoasa crimă de la Katyn. Pentru familia Birkle începea coşmarul. Sovieticii, care încercau să convingă lumea că germanii au pus la cale masacrul, au inceput vânătoarea pentru prinderea legistului. În 1948, l-au condamnat, în lipsă, la 20 de ani muncă silnică şi i-au confiscat averea. Birkle fuge in Statele Unite; moare în 1987 la New York, la vârsta de 90 de ani. Pentru soţia şi fiica sa, calvarul a continuat şi după fuga lui, în inchisori şi lagăre de muncă. Medicii au schimbat soarta lumii 85

Mahlon Johnson, neuropatolog la Universitatea Vanderbilt manipula în 1992 creierul unui pacient decedat de SIDA. Scalpelul mânjit de sânge i-a alunecat din mână şi străpungând mănuşa, a pătruns adânc în policele lui stâng. Din cauza acestei „mici şi capricioase alunecări a bisturiului”, cum a caracterizat-o lugubru Johnson, a îndurat şapte luni de „torturi psihice”. A făcut câteva teste HIV-toate au fost negative. În cele din urmă a venit şi rezultatul pe care îl aştepta cu spaimă: era HIV pozitiv. Pe atunci, cei mai mulţi medici cu pacienţi HIV-pozitiv foloseau medicamente anti-SIDA foarte puternice dar foarte toxice în perioada de început, perioadă de „latenţă” a bolii, când se credea că virusul este întrucâtva somnolent. Dar Johnson era conştient, datorită unor studii recente, că virusul era de fapt extrem de activ în acea perioadă, ocupat într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu sistemul imun. Întrezărind ceea ce el a numit „o portiţă de scăpare din sentinţa de moarte dată de HIV”, Johnson a fost unul dintre primii care au înfruntat de la început virusul HIV/SIDA cu cel mai puternic arsenal medicamentos oferit pe atunci de medicină. S-a tratat singur cu combinaţii de AZT, DDI şi interleukina-2 suportând greţuri şi o intensă erupţie cutanată; după câţiva ani, virusologii n-au mai detectat virusul în sângele lui, deşi anticorpii continuau să persiste.

CHIRURGII, ACEŞTI EROI FĂRĂ VOIE! (OARE CHIAR FĂRĂ VOIE?)

John Hunter (1728–1793), distins anatomist şi chirurg, un precursor al chirurgiei vasculare. A fost victima unui experiment medical realizat pe el însuşi: şi-a inoculat sifilis şi blenoragie, pentru a dovedi dualitatea celor două boli; moare de aortită sifilitică. Marie Lardeux (1746–1791) chirurg, ghilotinată, pentru că a îngrijit răniţi din Vendeea contra-revoluţionară. Geneviève Bouchet, chirurg, a fost ghilotinată în 1794 de către revoluţionari (citeşte asasini), pentru vina de a fi îngrijit răniţi din Vendeea. Louis Joseph Bauchet (1826–1865), chirurg şi anatomist, moare în urma unei înţepături suprainfectate în urma contactului cu plaga supurată a unui pacient. Dr. Lucille Teasdale-Corti (1929–1996), chirurg, cofondator al spitalului Saint Mary (Uganda) mentor şi prietenă a lui Matthew Lukwiya. 86 Dr. Dinu Brafman

S-a născut în 1929, la Montréal. Studiază medicina la Universitatea din Montreal, când puţine femei frecventau universitatea. Nici un spital din America nu dorea o femeie chirurg, aşa că se stabileşte la Marsilia, pentru a putea deveni chirurg, visul ei din copilărie. În 1960 se căsătoreşte cu pediatrul italian Piero Corti, împreună cu care întemeiază spitalul Saint Mary la Gulu (Uganda); Saint Mary devine centru universitar, destinat formării personalului medical ugandez. Cuplul Teasdale-Corti a obţinut numeroase premii printre care Ordinul Naţional al Provinciei Québec, decernat Lucillei, care a avut astfel şansa să primească un doctorat onorific de la Universitatea din Montréal la 31 mai 1996, cu două luni înaintea decesului său. În 1979, administrând una din cele peste 12000 de transfuzii sanguine, Dr.Lucille Teasdale-Corti a contractat virusul HIV (SIDA); moare de SIDA, în Italia, la 1 august 1996; este înmormântată la Gulu, lângă spitalul Saint Mary, opera vieţii sale.

MEDICI EXPLORATORI

Jules Crevaux (1847–1882), medic militar francez, explorator al Amazoniei. La 27 aprilie 1882, era în plin teritoriu al Indienilor Tobas, care, excitaţi de o recentă luptă cu un alt trib, îi surprind pe Jules Crevaux şi pe tovarăşii lui şi îi fac prizonieri. Doi dintre membrii escortei reuşesc să scape; ei vor povesti că Jules Crevaux şi doi colaboratori ai săi au fost ucişi şi mâncaţi de indienii Tobas. Emin Paşa (1840–1892) medic, naturalist, explorator şi guvernator al provinciei egiptene Equatoria pe Nilul de Sus. Emin Paşa l-a însoţit pe zoologul Fritz Stuhlmann (1863–1928) în expediţia spre lacurile interioare; amândoi sunt asasinaţi în ziua de 28 octombrie 1892? (ultima inscripţie din jurnal era din 27 octombrie) la Kinena (pe atunci în Congo), de către nişte negustori arabi de sclavi din regiunea Kibonge. După decapitare, capul lui Emin Paşa a fost trimis la Kibonge, iar corpul, ca şi cel al tovarăşului său, a fost mâncat.

MEDICI VETERINARI

Dumitru Preoţescu (1884–1973), a obţinut Diploma nr. 1 la Şcoala medicală veterinară superioară; a fost primul profesor al Facultăţii de medicină veterinară. În 14 noiembrie 1973, moare de morvă, după ce a autopsiat la Iaşi nişte soldaţi din regimentul 2 roşiori, morţi de morvă (răpciugă). Medicii au schimbat soarta lumii 87

Nicolae Străulescu (1874–1904), contractează morva în 6 februarie 1904 autopsiând bolnavi de morvă; moare în ziua de 18 martie 1904. O placă comemorativă cu numele lui a fost amplasată la laboratorul de anatomie patologică al Facultăţii de medicină veterinară. Constantin Zalomir (1889–1914), a căzut şi el victimă morvei. În timp ce lucra în laborator în ziua de 14 mai 1914 cu o tulpină de morvă, eprubeta conţinând microbii de morvă se sparge, stropindu-l pe medicul cercetător; acesta moare de morvă în 14 iunie1914. Alexandru Thimian (1915–1943) a murit de rabie. Mircea Wegener (decedat în 1956) cercetător în problemele turbării în laboratorul de boli infecţioase al Facultăţii de medicină veterinară. Muşcat de deget de un căţel care dispare, începe la două zile după muşcătură un tratament intens antirabic; moare la 52 de zile de la muşcătură, de meningo- encefalită (post-vaccinală sau rabică?). Datele de mai sus, apar într-o comunicare a Prof. medic veterinar Francisc Popescu.

GINECOLOGI

David Gunn (1946–1993) medic ginecolog. A practicat medicina la Brewton, Alabama, unde făcea avorturi legale. Gunn fost omorât în Pensacola, Florida, de activistul anti-avort Michael F. Grifiin. Asasinul lui Gunn striga că a acţionat „pentru Dumnezeu”; procurorul a afirmat că lui Griffin i-ar fi fost spălat creierul de activistul anti-avort John Burt. A fost primul din cei patru medici ucişi de militanţi anti-avort. John Britton (omorât în 1994), medic ginecolog, a fost ucis de Paul Jennings Hill, un activist împotriva avorturilor (deşi erau efectuate legal) George Richard Tiller (1941–2009) medic american din Wichita, Kansas. A fost director medical al unei clinici din Wichita, Women’s Health Care Services, una din cele doar trei clinici din Statele Unite autorizate să practice avorturi şi după a 21a săptămână de sarcină. Operation Rescue a ţinut sub suppraveghere clinica lui Tiller timp de câţiva ani: iniţial de către un grup naţional, apoi de o ramură a organizaţiei plecată din California în Kansas, special pentru a-l elimina pe Tiller. În 19 august 1993, Tiller a fost împuşcat în ambele braţe în faţa clinicii din Wichita, de către Shelley Shannon, care a primit o sentinţă de 11 ani de închisoare pentru crimă. 88 Dr. Dinu Brafman

În 31 mai 2009 Tiller a fost împuşcat din nou şi ucis, de activistul anti-avort Scott Roeder, paznic în timpul slujbei de Duminică dimineaţa la biserica lui din Wichita. Slepian BARNETT (1946–1998), ginecolog, ucis în locuinţa sa de activistul anti-avort James Charles Kopp. Dr. Slepian practica medicina la Buffalo, New York. În 23 octombrie 1998, în timp ce îşi pregătea cina, a fost împuşcat în umăr prin fereastra locuinţei sale; a murit câteva ore mai târziu. Kopp, asasinul lui, fuge din Statele Unite, este arestat în Franţa şi extrădat; a fost condamnat în Buffalo, New York, la 25 de ani de închisoare, pentru omor de gradul doi. Cântecul chitaristei Ani DiFranco Hello Birmingham, din albumul său din 1999 To The Teeth, a fost scris ca răspuns la uciderea doctorului Slepian Barnett.

THE LAST, ÎN NICIUN CAZ THE LIST, CUM SPUNE UN STUPID CLIŞEU VERBAL. MEDICINA DE URGENŢĂ

Urgentistul este un medic polivalent, care trebuie să obţină competenţe în anestezie, reanimare, pediatrie, medicină generală, neurologie şi psihiatrie. „Urgentistul caută aventura, munca în echipă în spital şi doreşte să fugă de plictiseala din cabinetul de consultaţii”, consideră cu entuziasm Patrick Pelloux, preşedintele Asociaţiei medicilor urgentişti din Franţa (AMUHF). Tot el afirmă şi eu subscriu total la afirmaţia lui: „Un urgentist are funcţia capitală de a fi primul medic care ia bolnavul în primire. Este cea mai frumoasă medicină din lume, singura care contează cu adevărat.” Din ce în ce mai multe persoane se folosesc însă de Staţia de salvare ca de un cabinet medical dechis non-stop, 24 de ore din 24, şapte zile pe săptămână, „consumând” urgenţă. Acest tip de comportament este foarte nociv pentru eficacitatea sistemului, „adevăratele” urgenţe riscând să fie luate în primire uneori cu mare întârziere. Oboseala personalului, generată de suprasolicitarea fizică şi nervoasă, este şi ea dăunătoare calităţii îngrijirilor medicale. Şi, pentru că am intitulat acest capitol Medicii victime ale propriei profesii, să încerc să răspund unei posibile întrebări: de ce am inclus urgentiştii printre posibilele victime ale profesiei medicale? Evident, întrebarea are un caracter retoric şi răspunsul va fi pe măsură. Medicii au schimbat soarta lumii 89

Medicul urgentist este mai înainte de toate medic, primus inter pares şi, chiar dacă exprimarea vi se poate părea lipsită de modestie, exprimă un adevăr de netăgăduit. Am arătat la începutul acestui capitol că oricare medic este o victimă potenţială, din clipa când şi-a ales această profesie; urgentistul este medic, deci o posibilă victimă… Q.e.d. Lucrând pe o ambulanţă poţi deveni oricând victima unui accident rutier. Pentru cineva care nu a fost obligat să recurgă la gesturi terapeutice riscante, este greu de imaginat ce înseamnă să aştepţi, cu inima realmente cât un purice, să vezi dacă în câteva minute sau chiar secunde, ai reuşit să ajuţi bolnavul să treacă pragul dintre moarte şi viaţă…

Sau, poate nu consideraţi asta un factor de stress…

Printre primele victime ale unei epidemii, au fost şi vor fi mereu, nici nu s-ar putea altfel, medicii urgentişti…vă cer doar să nu vă îndoiţi de acest adevăr… Numărul bolnavilor psihici violenţi pentru care se solicită asistenţă de urgenţă nu este foarte mare, dar ei îl pot transforma pe medicul urgentist într-o victimă, nu doar potenţială. O oarecare, chiar minimă întârziere la sosirea medicului urgentist la patul bolnavului, de cele mai multe ori inerentă unui trafic aglomerat sau unor condiţii meteo deosebite, poate genera acte de violenţă din partea bolnavilor. Prea adesea medici, asistenţi, şoferi de ambulanţe au fost agresaţi fizic (de agresiuni verbale ce să mai vorbim) de rudele sau vecinii celor care necesitau asistenţă medicală…

Grey’s Anatomy, Dr House, Urgenţe.

În seriile televizate americane amintite, medicii tratează cazuri disperate de-a lungul întregii zile de lucru, încercând să fie cât mai apropiaţi de bolnavi… În viaţa reală cum e? Urgentiştii sunt salvatorii noştri. Sunt ultima redută când totul merge prost. Admiraţi devotamentul acestor medici. Un balet permanent, într-o lume de violenţă constantă, unde totul se întâmplă simultan, personalul care asigură urgenţele este acolo. acolo pentru a ne salva viaţa, a ne îngriji, a ne încuraja. Făcând ce pot, în acea „curte a miracolelor” pe care o reprezintă, împreună cu ambulanţele, marile centre spitaliceşti. 90 Dr. Dinu Brafman

Mulţumiţi-i medicului care v-a salvat viaţa şi, cine ştie? poate are să v-o salveze din nou mâine, sau peste câţiva ani. Pentru că am fost de ambele părţi ale baricadei, 40 de ani ca medic urgentist şi de două ori salvat in extremis.consider că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca urgenţele să devină un drept constituţional. Medicii au schimbat soarta lumii 91

Ars longa, vita brevis Hippocrate

HIPPOCRATE – PĂRINTELE MEDICINEI

Oricât de restrâns ar fi „catalogul” medicilor care „au schimbat soarta lumii”, din el nu poate lipsi Hippocrate, considerat de toţi medicii „părintele medicinei”. Hippocrate cel Mare sau Hippocrate din Cos (460 – 370 î. Chr.), „Părintele Medicinei”, s-a născut în anul 460 î. Chr. în insula Cos (Kos) şi a murit pe la 370 î. Chr. în localitatea Larissa. Din scrierile lui Soranos (ginecolog grec din secolul II), aflăm că tatăl lui Hippocrate era un medic, Heraclides. Cei doi fii ai lui Hippocrate, Thessalus şi Draco, ca şi ginerele său, Polibus, au fost elevii lui. Genealogia legendară a lui Hippocrate trimite pentru ascendenţa paternă direct la Asklepios şi pentru ascendenţa maternă la Hercule. Hippocrate ar fi învăţat medicina de la tatăl şi de la bunicul său şi a studiat alte domenii ale ştiinţei cu Democrit şi Gorgias. Hippocrate a fost probabil format de Asclepiazii din Cos, o confrerie de preoţi-medici care îl venerau pe Asklepios, zeul grec al medicinei şi a urmat învăţăturile lui Herodicus din Selimbria, medic trac. Singura menţiune contemporană lui Hippocrate figurează în dialogul lui Protagoras, (Platon îl menţionează pe Hippocrate astfel: „Hippocrate din Cos, membru al Asklepiazilor”). Născut într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap (gr. Asclepios zeul grec al medicinei) Hippocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăseşte insula natală şi cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î. Chr. se întoarce la Cos, şi întemeiază o şcoală pentru viitori medici; va înfiinţa mai târziu o altă şcoală în Tessalia. Prin observaţiile asupra manifestărilor bolilor şi descrierea lor amănunţită şi prin încercările de a explica procesele patologice pe baze 92 Dr. Dinu Brafman naturale şi raţionale, Hippocrate a contribuit la eliberarea medicinei de superstiţii şi misticism. Din cele 70 de lucrări care i se atribuie – cuprinse în Corpus Hippocraticum din biblioteca şcolii de medicină din Cos – doar şase îi aparţin în mod cert. În capitolul „Aerul, Apa şi Locurile” nu se mai discută rolul zeilor în apariţia bolilor, ci se descriu cauze demonstrabile ştiinţific. „Prognostic, Prognoză şi Aforisme” expune opinia revoluţionară pe atunci, că un medic, observând un număr mare de cazuri, poate prevedea evoluţia ulterioară a boli. Ideea unei medicine preventive apare pentru prima dată în „Tratamente”. „Tratamentul Bolilor Acute”, discută influenţa unor factori ca vârsta, regimul alimentar, modul de viaţă şi clima asupra stării de sănătate. În lucrarea asupra epilepsiei, „Boala sfântă” (Morbus sacer), se considera că epilepsia se datora incapacităţii venelor de a transporta aerul la creier. Concluzia lui Hippocrate la sfârşitul capitolului despre epilepsie este fără drept de apel: „Cred că (epilepsia) nu este nici mai divină, nici mai sacră decât alte boli şi că se datoreşte unei cauze naturale ca şi alte boli. Omul consideră natura ei divină, din cauza ignoranţei şi credulităţii sale.” În concepţia hippocratică, numită în prezent „teorie umorală”, se recunoştea existenţa a patru umori: sânge, flegmă sau limfă, fiere galbenă şi fiere neagră; un dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena moartea. A formulat ipoteza localizării proceselor psihice în creier. A distins gândirea (pneuma logistikon) de trăiri şi a susţinut că există fluide vitale. Hippocrate, recunoscut ca bun practician, a făcut şi o serie de inovaţii medicale: în chirurgie a pus la punct un aparat de trepanare a craniului; în ortopedie a construit un scaun special pentru reducerea luxaţiilor şi fracturilor. Pentru contribuţiile sale notabile în medicină şi pentru întemeierea şcolii de medicină hippocratică, Hippocrate este desemnat ca fiind părintele medicinei. Şcoala de medicină hippocratică a revoluţionat intelectual medicina antică. Instituind arta medicinei ca pe o disciplină distinctă de alte discipline ale cunoaşterii, Hippocrate a făcut din medicină o profesie de sine stătătoare. În general se admite că Hippocrate a făcut să avanseze în mod considerabil studiul sistematic al clinicii medicale, compilând totalitatea cunoştinţelor medicale ale şcolilor de medicină precedente lui şi instituind reguli etice pentru medici. Medicii au schimbat soarta lumii 93

TEORIA HIPPOCRATICĂ

Hippocrate este primul medic care a respins superstiţiile şi credinţele care atribuiau cauza bolilor unor forţe supranaturale sau divine. A crezut şi a făcut să se admită că boala nu este o pedeapsă a zeilor, ci consecinţa factorilor de mediu, a alimentaţiei şi modului de viaţă; nu este menţionată nici măcar o singură boală mistică în totalitatea corpusului hippocratic. Şcolile de medicină din Grecia antică (cea din Cnidos şi cea din Cos) erau opuse în ce priveşte modul de a trata bolile. Şcoala hippocratică din Cos a obţinut rezultate mai bune decât cea din Cnidos, mulţumindu-se cu diagnostice generale şi cu tratamente simptomatice sau paliative. Accentul se punea pe îngrijirea pacienţilor pe pronosticul bolii, nu pe diagnostic; a parvenit astfel să trateze mai eficace bolile. Hippocrate susţinea că trupul uman este constituit din patru umori, transpunere organică a fiecărui element fundamental (Apă, Pământ, Aer, Foc). Conform acestei concepţii, bolile sunt consecinţa unui dezechilibru intern al organismului între cele patru umori. Când cele patru umori (Sânge, limfă sau flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră sau atrabila) nu sunt în echilibru (dyscrasie = amestec prost”), omul devine bolnav şi rămâne aşa până se restabileşte cât de cât echilibrul. Se considera că boala evoluează în trei faze: degenerarea umorilor, coacerea (reacţia prin febră) şi criza (evacuarea umoarei în exces). Un concept important în medicina hippocratică era cel al crizei: era momentul din evoluţia bolii când totul se poate schimba: fie boala triumfă şi pacientul moare, fie, invers, procesul natural de vindecare permite bolna vului să se restabilească. Terapeutica hippocratică, modestă şi paliativă; se baza pe puterea vindecătoare a naturii; corpul omenesc conţine în el însuşi puterea de a reechilibra cele patru umori şi de a se vindeca singur (physis). În regulă generală, medicina hippocratică era respectuoasă cu pacientul, tratamentul era blând, urmărind ca pacientul să rămână curat, pentru a preveni infecţiile. Erau utilizate uneori balsamuri calmante. Deviza lui era „mai înainte de orice, să nu faci rău” (primum non nocere!) Un diagnostic nesigur era urmat de un tratament polivalent. În anumite situaţii, se foloseau şi medicamente puternice. 94 Dr. Dinu Brafman

În tratarea fracturilor se folosea tracţiunea pentru elongarea membrului rupt şi scăderea presiunii pe zona de fractură; pentru a obţine aceste rezultate erau folosite banca lui Hippocrate şi alte dispozitive ingenioase. Un din punct forte al medicinei hippocratice era accentul pus pe pronostic. Tratamentele medicamentoase erau încă primitive, cel mai bun lucru pe care îl puteau face medicii, era să evalueze gravitatea bolii şi să aprecieze cum poate evolua boala, observând în detaliu cazuri asemănătoare. Medicina hippocratică se distingea prin strictul său profesionalism, prin disciplina şi rigoarea practicii sale. Lucrarea lui Hippocrate Despre Medic recomanda medicilor să fie mereu riguroşi, cinstiţi, calmi, înţelegători şi serioşi. Hippocrate a acordat o atenţie deosebită tuturor aspectelor practicii: a dat prescripţii detaliate pentru iluminat, pentru personalul care îl asistă pe practician, pentru poziţionarea instrumentelor şi pacientului, pentru tehnicile bandajului şi contenţiei în sălile de operaţie; veghea ca unghiile să fie de o lungime convenabilă. Şcoala lui Hippocrate a acordat o mare importanţă doctrinelor clinice de observaţie şi de documentare. Aceste doctrine îi învăţau pe medici cum să-şi înregistreze concluziile şi prescripţiile medicamentoase în mod clar şi obiectiv, în aşa fel ca aceste documente să poată fi transmise altor medici şi folosite de aceştia. Hippocrate nota minuţios şi în mod regulat numeroase simptome: culoarea pielii, pulsul, febra, durerile, motricitatea pacientuluui, aspectul urinii şi scaunelor. Hippocrate a extins observaţiile clinice la istoria familiei şi a mediului înconjurător, pentru el medicina este arta observaţiei şi a examenului clinic. I se atribuie meritul de a fi descris simptomele gripei umane şi elevii săi au fost primii care au pus diagnostice dacă nu precise, cel puţin pertinente.

CONTRIBUŢIILE DIRECTE ALE LUI HIPPOCRATE LA MEDICINĂ

Hippocrate şi discipolii săi au fost primii care au descris numeroase boli şi afecţiuni medicale. I se atribuie paternitatea descrierii degetelor în baghetă de tobă, semn important în diagnosticul bronho-pneumopatiei cronice obstructive, al cancerului pulmonar şi al cardiopatiilor congenitale cianogene. Descris pentru prima oară de către Hippocrate, aspectul de degete în baghetă de tobă este cunoscut sub numele de „Hippocratism digital”. Medicii au schimbat soarta lumii 95

Hippocrate a fost primul medic care descrie în Pronostic faciesul hippocratic (schimbare a aspectului feţei în timpul unei boli îndelungate, sau în momentul morţii). Shakespeare face aluzie la faciesul hippocratic, atunci când descrie moartea lui Falstaff în actul II din Henric al V-lea. Hippocrate a clasificat bolile în acute, cronice, endemice şi epidemice şi a folosit termenii „exacerbare, recădere, rezoluţie, criză, paroxism, convalescenţă”. O altă mare contribuţie a lui Hippocrate este descrierea simptomelor, semnelor fizice, tratamentului chirurgical şi pronosticului empiemului toracic (pleurezie purulentă), adică al supuraţiei pleurei în cavitatea toracică.

Hippocrate a fost primul chirurg toracic repertoriat.

Şcoala hippocratică de medicină a descris corect bolile rectului şi tratamentul lor. Hemoroizii de exemplu, erau trataţi de medicii epocii lui Hippocrate cu mijloace relativ avansate. Cauterizarea şi excizia sunt descrise în Corpus hippocraticum; tratamentul hemoroizilor recurge şi în prezent la cauterizare, ligatură şi excizie. Unele din conceptele fundamentale ale proctoscopiei sunt încă în vigoare: utilizările speculum-ului rectal, expuse în Corpus hippocraticum; constituie prima referinţă cunoscută a unei endoscopii. Corpul hippocratic (Corpus hippocraticum) o compilaţie a aproape şaptezeci de tratate de medicină din Grecia antică, este scris în Ionică (dialect ionic). Problema de a şti dacă însuşi Hippocrate a fost autorul Corpus-ului, nu a fost rezolvată definitiv; cărţile au fost probabil redactate de studenţii şi discipolii săi. Ţinând seama de varietatea temelor, a stilurilor şi a datei diferite de apariţie, cercetătorii socotesc că acest Corpus nu a putut fi scris de o singură persoană (Ermerins evaluează numărul autorilor la nouăsprezece). Corpul hippocratic cuprinde manuale, conferinţe, cercetări, note şi dizertaţii filosofice pe diferite teme în raport cu medicina, reunite fără vreo ordine anumită. Dintre operele mai importante ale Corpus-ului, cităm: Jurământul lui Hippocrate; Cartea pronosticurilor; Regimul în bolile acute; Aforismele; Aer ape, locuri; Instrumente de reducere; Despre boala sacră, etc. 96 Dr. Dinu Brafman

JURĂMÂNTUL LUI HIPPOCRATE.

Text despre etica practicii medicale, i-a fost atribuit în antichitate lui Hippocrate. Este cel mai celebru din Corpus-ul Hippocratic; recent, autenticitatea documentului a fost pusă la îndoială. Jurământul este rar folosit în prezent în forma lui originală; trebuie precizat totuşi că el a inspirat alte jurăminte similare. Locuţiuni purtând numele lui Hippocrate – Faciesul hippocratic – schimbarea produsă în obraji în momentul morţii, sau în timpul unei boli prelungite., din cauza slăbirii şi a denutriţiei. – Hippocratismul digital – semnul degetelor în baghetă de tobă, o deformare a degetelor şi a unghiilor; survine în boli pulmonare – Sucusiunea hippocratică – zgomotul de gâlgâit dintr-un hidropneumotorax sau al unui piopneumotorax, auzit în interiorul toracelui „scuturând” pacientul. – Banca lui Hippocrate (scamnum) aparat care pune oaselor în tracţiune şi Bandajul hippocratic sunt două dispozitive purtând numele lui Hippocrate. – Corpus hippocraticus şi Jurământul lui Hippocrate. – O băutură medicinală mult folosită în Evul Mediu, hypocras, avea reputaţia de a fi fost inventată de Hippocrate. – Râsul sardonic, este pomenit şi cu numele de Surâsul lui Hippocrate.

ARC PESTE TIMP

Proiectul Hippocrates (acronim: „HIgh PerfOrmance Computing for Robot-AssisTEd Surgery) este un proiect al Carnegie Mellon School of Computer Science şi al Shadyside Medical Center. Proiectul urmăreşte elaborarea, planificarea, simularea şi punerea în practică de tehnologii pentru viitoarele generaţii de roboţi de chirurgie asistată prin computer. În epoca modernă, un crater de pe Lună se numeşte craterul lui Hippocrate. În insula grecească Kos, i-a fost consacrat Muzeul Hippocrate. Medicii au schimbat soarta lumii 97

PĂRINŢII MEDICINEI MODERNE ANDREAS VESALIUS, AMBROISE PARÉ, WILLIAM OSLER

VESALIUS PĂRINTELE ANATOMIEI UMANE MODERNE

Andreas Vesalius (1514–1564), anatomist flamand, medic personal al lui Carol Quintul, dar mai ales (ca mai toţi umaniştii din timpul lui), un mare European. Vesalius este forma latinizată pentru Andreas van Wesel, numit şi Andreas Vesal; este menţionat adesea ca fondator al anatomiei umane moderne. Istoricii ştiinţelor îl consideră pe Vesalius drept cel mai mare anatomist al Renaşterii. Lucrările lui au introdus anatomia în modernitate, au pus capăt dogmelor galenice. Vesalius este autorul uneia din cele mai novatoare cărţi privind anatomia umană, De humani corporis fabrica (Despre funcţionarea corpului uman). În 1528, Andreas Vesalius se înscria la Universitatea din Louvain (Paedagogium Castrense), pentru a studia artele, apoi din 1530, medicina. Când tatăl său, farmacist, este numit valet de cameră al lui Carol Quintul, Vesalius îşi continuă studiile la Universitatea din Paris, oraş unde se stabileşte din 1533. La Paris locuia în Rue de la Grange aux Belles, stradă care dădea direct spre spânzurătoarea de la Montfaucon; acolo a studiat teoriile lui Galenus, sub îndrumarea lui Jean Fernel şi a marelui Jacques Dubois (Jacobus Sylvius); partizan al galenismului; Sylvius a fost cel mai îndârjit adversar al lui Vesalius atunci când acesta şi-a publicat operele. Cursurile de anatomie constau pe atunci dintr-o lectură a textelor lui Galenus, în timp ce în un bărbier autopsia un câine şi de două ori în timpul iernii un trup omenesc. 98 Dr. Dinu Brafman

În acel timp s-a născut interesul lui Vesalius pentru anatomie: cerea corpurile spânzuraţilor la Montfaucon, pe care uneori le fura şi a fost văzut adesea examinând oase dezgropate din Cimitirul Inocenţilor. Când bărbierul care făcea demonstraţiile anatomice s-a îmbolnăvit, l-a înlocuit Vesalius; Sylvius l-a însărcinat cu disecţiile bianuale. Termină studiile sub îndrumarea lui Jan d’Andernach, obţine doctoratul în 1537; teza lui, Paraphrasis in nonum librum Rhazae medici arabis clariss ad regem Almansorum de affectum singularum corporis partium curatione, comentează o carte a lui Rhazes. În 15 noiembrie 1537 merge la Universitatea din Padova (Universitas aristarum), cea mai reputată şcoală de medicină din Europa. Universitatea din Padova, fiind sub patronajul Republicii din Veneţia, nu asculta de Inchiziţie, cercetările făcându-se într-o mare libertate. După două zile de examen, Universitatea îi oferă un post de lector în chirurgie (explicator chirurgiae), o dovadă a capacităţilor sale. Devine doctor la Padova la 1 decembrie 1537, primind în acelaşi timp catedra de chirurgie şi anatomie din Padova. Noul profesor preda anatomie şi chirurgie şi la Universitatea din Bologna şi la Universitatea din Pisa. Anterior numirii lui Vesalius, aceste materii erau predate mai ales prin citirea de texte clasice (mai ales ale lui Galenus), urmată de disecţii de animale făcute de un chirurg bărbier; lucrările lui Galenus erau considerate referinţe irefutabile. Vesalius inovează, folosind disecţia drept principală unealtă de învăţământ, făcând el însuşi disecţiile, studenţii fiind grupaţi în jurul mesei de disecţie. Observaţia directă a devenit singura sursă fiabilă de cunoaştere şi această revoluţie a atras după sine o ruptură considerabilă cu practica medievală. Păstrează pentru studenţii lui desene meticulos realizate în timpul disecţiilor, sub forma a şase mari tablouri anatomice ilustrate. Când constată că unele dintre ele au fost copiate, le publică pe toate în 1538 sub titlul Tabulae Anatomicae six. În 1539 publică versiunea actualizată a anatomiei lui Galenus, Institutiones Anatomicae; la Paris, un fost profesor al său publică un atac împotriva acestei versiuni. Tot în 1539, obţine de la judecătorul Mercantonio cadavrele condamnaţilor necesare pentru disecţii. Realizează un mare număr de scheme anatomice detaliate, prima serie care a fost desenată cu o asemenea precizie. Multe din aceste opere au fost comandate unor artişti şi sunt de o calitate superioară celor produse anterior. Medicii au schimbat soarta lumii 99

Vesal constată rapid erori în descrierile anatomice ale lui Galenus, care se aplicau la maimuţă, nu la om; disecarea oamenilor fiind interzisă în Roma antică, Galenus disecase în locul lor maimuţe magot, bazându-se pe faptul că erau asemănătoare anatomic omului. Vesalius întreprinde redactarea unui tratat de anatomie destinat corectării a 200 de erori din Opera omnia a lui Galenus. În 1540, îşi confirmă ipoteza, disecând la Bologna cadavrul unei maimuţe şi pe cel al unui bărbat şi demonstrând că apendicele aşa cum îl descria Galenus nu există decât la maimuţă. Unii au continuat să susţină învăţăturile lui Galenus, supăraţi că Vesal a atras atenţia asupra unor erori flagrante. Descurajat de aceste controverse, continuă totuşi să trezească şi altele, de astă dată nu numai privind operele lui Galenus ci şi pe cele lui Mondino de Luzzi şi chiar ale lui Aristotel; cei trei făcuseră ipoteze eronate despre funcţiile şi structura inimii. De exemplu, Vesal a notat că inima are patru cavităţi, ficatul are doi lobi şi vasele sanguine pleacă din inimă, nu din ficat. Exemple prin care Vesal respinge afirmaţiile lui Galenus: mandibula este compusă dintr-un singur os şi nu din două, sângele nu trece prin septul interauricular. În 1543, Vesalius purcede la disecarea publică a cadavrului lui Karrer Jakob von Gebweiler, un ucigaş celebru din Basel (Elveţia). Cu ajutorul chirurgului Franz Jeckelmann adună oasele cadavrului şi donează scheletul Universităţii din Basel. „Scheletul din Basel” este singurul preparat anatomic al lui Vesalius păstrat până în zilele noastre, fiind şi cel mai vechi preparat anatomic din lume. În 1543, după patru ani de muncă neobosită, Vesalius publică la Basel descoperirile sale la Jean Oporin, în De humani corporis fabrica (Ţesuturile corpului omenesc), numită în mod curent Fabrica şi dedicată lui Carol Quintul. Această operă monumentală privind anatomia umană, 7 volume de 700 de pagini, ilustrată mai ales cu desenele unui elev al lui Tizian, Jan Van Calcar, era bogată în detalii, dar era mai ales novatoare, fiindcă denunţa cel puţin 200 de erori ale lui Galenus. Lucrarea subliniază importanţa disecţiei şi a ceea ce se numeşte o vedere „anatomică” a corpului – faptul de a vedea funcţionarea internă a omului ca pe o structură mai ales corporală, plină cu organe reprezentate în trei dimensiuni. Această carte oferă un contrast frapant cu un mare număr de modele anatomice utilizate anterior, care prezentau numeroase elemente provenite de la Galenus sau de la Aristotel, ca şi elemente de astrologie. 100 Dr. Dinu Brafman

Deşi nu era prima lucrare care se sprijinea pe constatări de autopsie, producererea unor planşe valoroase foarte detaliate şi complexe şi faptul că artiştii care le realizaseră asistaseră cu adevărat la disecţii, făcea din ele un instantaneu devenit clasic; copii ilegale au fost difuzate aproape imediat, Vesalius recunoscând existenţa lor într-o notă de imprimerie. Vesalius avea doar 30 de ani când a fost publicată prima ediţie din Fabrica. Iată ce scria Vesalius despre realizările sale anatomice: „Am descris pentru prima dată drumul adevărat al venelor, anatomia inimii, urechea internă şi externă, mediastinul, mezenterul, fornixul, aritenoidele. Am dat o nouă explicaţie curburii femurului şi humerusului. Am demonstrat inexistenţa osului intermaxilar. Am descris sternul, am dezmembrat osul sacru în componentele sale şi am descris corpii galbeni. Planşele anatomice pe care le-am publicat în 1538, le-am desenat după modele reale şi nu după vagi figuri ale anticilor şi nimeni după mine nu va putea lucra urmând altă metodă.” În afara descrierii corecte a osului sfenoid, Vesalius arată că sternul se compune din trei părţi şi sacrul din cinci sau şase părţi, descrie précis vestibulul urechii în interiorul osului temporal. Nu numai că a verificat observaţia lui Étienne privind valvele venelor hepatice, dar a descris şi vena azygos şi a descoperit canalul care trece la fœtus între vena ombilicală şi vena cavă, cunoscut de atunci sub numele de canalul lui Arantius. A descris epiploonul şi legăturile lui cu stomacul, splina şi colonul; a dat prima reprezentare corectă a pilorului; a observat talia redusă a apendicelui cecal la om; a fost primul care a ţinut seamă de existenţa mediastinului şi a pleurei. Vesal a descris perfect valvele cardiace, diafragmul, adductorii, sternul şi septul interventricular (pe care Galenus îl descria ca pe un spaţiu străpuns de găuri). Vesal s-a înşelat în numărarea nervilor cranieni, descriind nervul optic drept prima pereche şi confundând a treia pereche cu a cincea şi a cincea cu a şaptea. Anatomia lui Vesal este doar descriptivă, deci foarte puţin utilizabilă de către chirurgi. Cu Fabrica, Vesal devine primul medic care descrie mecanismul respiraţiei. Veritabilă bombă în istoria anatomiei, De humani corporic Fabrica apare în chiar anul în care alt mare medic, Copernic, publica lucrarea De revolutionibus orbium coelestium, lucrare care va revoluţiona astronomia, afirmând că Terra nu se află în centrul Universului. Medicii au schimbat soarta lumii 101

Dezlănţuirea galeniştilor împotriva lui îl umple de silă; într-un acces de mânie, îşi arde toate documentele ştiinţifice, cărţile şi lucrările; abandonează şi catedra de profesor. După publicarea lucrării sale, i se propune postul onorific de medic imperial la curtea lui Carol Quintul. Acceptă să devină chirurgul lui Carol Quintul, apoi al lui Filip al IIlea al Spaniei. Tot restul vieţii va fi medicul celor mari: însoţeşte deplasările Curţii imperiale, îngrijeşte răniţii din războaie şi turniruri, face intervenţii chirurgicale şi autopsii. În 1559, a fost chemat, împreună cu Ambroise Paré, la căpătâiul regelui Franţei Henric al IIlea, care, rănit la ochi în turnirul de la Tournelles, va muri câteva zile mai târziu. În 1551, Carol Quintul sezizează o comisie la Salamanca pentru anchetarea implicaţiilor religioase ale muncii lui Vesal; munca lui este autorizată de consiliu, dar atacurile continuă. După abdicarea lui Carol Quintul, rămâne la curtea regală pe lângă fiul acestuia, Filip al IIlea, care îl recompensează cu o pensie viageră şi îi acordă titlul nobiliar de conte palatin. În 1564 Vesalius pleacă în pelerinaj forţat în Ţara Sfântă. La Ierusalim, printr-un un mesaj al Senatului Veneţiei i se cerea să accepte postul de profesor de anatomie la Padova, devenit vacant la moartea elevului său Gabriele Fallopio. În călătoria de întoarcere acasă, vaporul naufragiază şi Vesalius moare de tifos în ziua de 15 octombrie 1564, pe coastele insulei Zante (Zakyntos), unde fusese aruncat de marinari A murit într-un asemenea hal de sărăcie, încât dacă un binevoitor nu i-ar fi plătit înmormântarea, rămăşiţele sale pământeşti ar fi fost aruncate la câini.

AMBROISE PARÉ PĂRINTELE CHIRURGIEI MODERNE

Ambroise Paré (1510 –1590) chirurg şi anatomist francez; Părintele chirurgiei moderne, a inventat numeroase instrumente, a pus la punct ligatura arterelor. „Je le pansay, Dieu le guarist” (În franceza medievală) „Je le pansai et Dieu le guérit” (Eu l-am pansat şi Dumnezeu l-a vindecat). Această modestă frază a lui Ambroise Paré i-ar putea rezuma filozofia de viaţă. Ambroise Paré s-a născut pe la 1510 la Laval en Mayenne. Tatăl său, agricultor şi fabricant de cufere, a avut patru copii: Jean Paré, bărbier-chirurg 102 Dr. Dinu Brafman

în Bretania; X. Paré, stabilit la Paris, constructor de cufere; Anne Paré, căsătorită cu Claude Viart, chirurg la Paris şi Ambroise Paré. Învăţătura lui Ambroise a fost încredinţată unui capelan, care s-a despăgubit de suma prea mică a remuneraţiei, făcând din elevul său un servitor, în loc să-l înveţe latină. Ambroise pleacă din acel loc şi intră ca ajutor de bucătar la contele de Laval. Apreciat pentru seriozitatea, inteligenţa şi îndemânarea sa, bărbierul contelui îl ia ucenic: taie părul, aranjează peruci, merge ici şi colo să panseze ulceraţii. Devine ajutorul unui bărbier din Angers, apoi lucrează în oraşul Vitré cu fratele său Jean, chirurg-bărbier. În 1529, intră ajutor de chirurg la Hôtel-Dieu şi declară: „Nu-i mare lucru să frunzăreşti cărţi, să gungureşti, să sporovăieşti la o catedră de chirurgie, dacă mâna nu înfăptuieşte ceea ce raţiunea îţi dictează”. Timp de trei ani, întâlneşte „tot ce poate fi vătămare şi boală în corpul omenesc”. Observă bolnavi şi cadavre şi îşi îmbogăţeşte cunoştinţele anatomice. La sfârşitul studiilor, din motive financiare, intră în slujba ducelui René de Montjean, colonel general de infanterie. Devine maistru bărbier-chirurg în 1536. Primeşte botezul focului în 1537 în bătălia de la Pas de Susa; acolo face Ambroise Paré prima dezarticulaţie de cot şi descoperă că praful de puşcă al archebuzelor nu otrăveşte rănile aşa cum se credea. Vede scene atroce şi încearcă (cu success), să îndulcească metodele de vindecare prea brutale, care constau de exemplu în cauterizarea rănilor cu ulei fierbinte. În 1542, asistă la asediul oraşului Perpignan, ocupat de spanioli. Încercările lui Rohan de a recuceri oraşul eşuează; Paré continuă să elaboreze noi tehnici chirurgicale. Mareşalul de Brissac find rănit de un glonţ în umăr, Paré are ideea de a aşeza rănitul în poziţia iniţială în momentul impactului, pentru a putea recupera glonţul pierdut. După terminarea războiului începe redactarea istoriei călătoriilor sale, pe care doreşte s-o publice în limba franceză. Are nevoie de susţinerea regelui faţă de facultatea de medicină pentru a-şi realiza proiectul; în 1545 publică Méthode de traiter les plaies faites par les arquebuts et autres bastons à feu, et celles qui sont faites par la poudre à canon (Metodă de tratament al plăgilor făcute de archebuze şi alte arme de foc şi al celor făcute praful de puşcă) apoi un Traité sur l’accouchement et l’anatomie (Tratat despre naştere şi anatomie). Medicii au schimbat soarta lumii 103

La asediul de la Danvilliers, Paré a trebuit să-i facă o amputaţie unuia dintre gentilomii armatei contelui de Rohan: În loc să folosească fierul roşu pentru a evita hemoragia, Paré încearcă noua sa metodă: ligaturează arterele rănitului, care se vindecă. La moartea lui de Rohan, Paré intră în serviciul lui Antoine de Bourbon, regele Navarrei, apoi în al lui Henric al II-lea al Franţei, care îl acceptă printre chirurgii săi. Participă la mai multe campanii militare alături de Rege. În 1557, la asediul St Quentin în Picardia, notează că larvele muştei de carne stricată (muşiţa) ajută la cicatrizarea plăgilor răniţilor (asticoterapie). Asticoterapia, în prezent redescoperită, este utilă mai ales împotriva surselor nozocomiale ale bacteriilor. După ce l-a vindecat în 1551 în mod strălucit pe François de Lorraine, duce de Guise, Paré este numit Prim Chirurg al Regelui; în 1553 era prizonier la asediul Hesdinului. Dorind o recunoaştere oficială, decide să obţină titlul de doctor în chirurgie; „confraţii” săi se opun, dar sprijinul regelui este mai puternic şi Paré primeşte titlul mult dorit în 8 decembrie 1554, fără să dea probe de limba latină. La 45 de ani, este chirurg-bărbier într-o baracă; bărbierii-chirurgi au întemeiat Confreria Sfântului Cosma. Câştigă o mare experienţă în timpul războiului Italiei şi pe alte câmpuri de bătălie. În calitate de chirurg militar, a participat pe toate fronturile: Campania din 1537-38, Piemont; Campaniile din 1542 şi 1543, Roussillon şi Bretania; Campania octombrie-decembrie 1552, asediul oraşului Metz; Campania iunie-iulie 1553, Hesdin; Campaniile din 1557 şi 1558, Saint Quentin, Fère-en-Tardenois şi Doullens; Primul război religios 1562-1563, Bourges, Rouen, Dreux, Le Havre-de-Grâce; Marea călătorie a lui Charles IX, 24 ianuarie 1564-1 mai 1566; Războaie religioase, 1569-1570; Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) Operele sale sunt rezultatul a 40 de ani de practică medicală. În 1561 şi 1562 publică două lucrări, una fiind Anatomie universelle du corps humain. Devine prim chirurg pe lângă regele Charles IX. Este trimis în ajutorul armatelor, la Rouen, la Dreux şi la Havre. Războaiele religioase dintre catolici şi protestanţi reizbucnesc, însângerând ţara timp de treizeci de ani. Cea mai mare inovaţie a lui Ambroise Paré este ligaturarea arterelor şi pansarea cu un amestec de gălbenuş de ou, ulei şi terebentină mai curând decât de a arde plăgile. Între Charles IX şi Ambroise Paré a avut loc acest schimb verbal: – Sper că îi vei îngriji mai bine pe regi decât pe cei săraci ? – Nu Sire, imposibil. Pentru că eu îi îngrijesc pe săraci ca pe nişte regi. 104 Dr. Dinu Brafman

În noaptea Sfântului Bartholomeu, a fost protejat de către familia Guise. Ferm în convingerile sale hughenote, i-ar fi răspuns regelui, care încerca să- convingă să abjure: „Pe lumina lui Dumnezeu, Sire, cred că vă amintiţi că mi-aţi promis să nu-mi comandaţi niciodată patru lucruri şi anume: să mă întorc în pântecul mamei mele, să mă las ciuruit într-o bătălie, să-mi părăsesc serviciul în slujba Voastră şi să merg la messă”. Văduv în 1573, Ambroise Paré se recăsătoreşte în 18 ianuarie 1574 cu Jacqueline Rousselet şi are cu ea şase copii, ultimul la vârsta de 73 de ani. Încoronat în 1574, Henri III al Franţei îl reţine pe Ambroise Paré ca prim chirurg. Ambroise Paré moare în 20 decembrie 1590 la Paris; funeraliile au loc în biserica Saint-André-des-arts din Paris, biserică unde a şi fost înhumat. Autodidact, neştiind nici greacă nici latină, şi-a publicat lucrările în limba franceză, cu încurajările Curţii şi ale iluştrilor săi contemporani, printre care Pierre de Ronsard. Acesta din urmă, i-a adresat două poeme, plasate în fruntea volumului lui Ambroise Paré în 1575. Ambroise Paré a făcut să progreseze arta chirurgicală: prin preferinţa lui pentru ligatura arterelor în locul cauterizării în amputaţii; prin suprimarea uleiului fierbinte în tratamentul plăgilor prin arme de foc; prin protezele pe care le-a inventat sau le-a perfecţionat; prin ameliorarea tratamentului litiazei urinare Nu a făcut nicio descoperire esenţială în domeniul teoretic al chirurgiei. Originalitatea lui Ambroise Paré constă în exigenţa cerută de el medicilor, pe plan etic şi pe plan uman, concepţie în slujba căreia a pus un adevărat geniu al comunicării, care l-a făcut de exemplu să-şi publice lucrările în limba franceză.

WILLIAM OSLER, PĂRINTELE MEDICINEI INTERNE MODERNE

Sir William Osler (1849–1919), primul Baronet cu acest nume, medic canadian; a practicat medicina în Canada, Statele Unite şi Anglia, a fost considerat părintele medicinei moderne (Osler spunea că această onoare îi revine lui Avicenna). William Osler a fost în acelaşi timp medic, reputat clinician de diagnostic, anatomo-patolog, profesor, bibliofil, istoric, eseist, conferenţiar, organizator şi autor. S-a născut la Bond Head, Canada (Ontario). În timpul adolescenţei dorea să-i urmeze tatălui său în conducerea Bisericii anglicane din Canada. Totuşi, pentru că principalul său centru de interes s-a dovedit a fi medicina, s-a înscris la Şcoala de medicină din Toronto. Medicii au schimbat soarta lumii 105

După doi ani la Toronto School of Medicine, merge la Universitatea McGill din Montreal, de unde obţine în 1872 diploma de medic. După o formaţie post-universitară în Europa (Londra, Berlin, Viena), revine la Universitatea McGill, unde este numit profesor (1874). În 1884 este numit la catedra de medicină clinică din Filadelfia. În 1889 devine primul medic şef la Spitalul John Hopkins şi în 1893 unul dintre primii profesori de medicină la Universitatea John Hopkins (Baltimore). În 1905 era decanul Universităţii Oxford, post ocupat până la moartea sa. Pentru numeroasele sale contribuţii la medicină, a fost numit în 1911 Baronet. William Osler a fost un autor prolific şi un mare colecţionar de cărţi şi documente referitoare la Istoria medicinei, donate universităţii, unde formează nucleul Bibliotecii Osler de istoria medicinei la Universitate McGill, care şi-a deschis porţile în 1929. Versiunea imprimată şi adnotată pe larg a catalogului acestei donaţii se intituleză Bibliotheca Osleriana: un catalog de cărţi ilustrând istoria medicinei şi a ştiinţei, culese, clasate şi adnotate de Sir William Osler şi donate Universităţii McGill. Cele mai mari contribuţii la medicină ale lui Osler au fost programul lui ca studenţii să-şi înveţe meseria văzând şi vorbind pacienţilor şi instituirea rezidenţilor în medicină (interni). Această ultimă idee s-a răspândit în toată lumea anglofonă şi a rămas până azi în majoritatea spitalelor universitare. Succesul sistemului de rezidenţi al lui lui Osler depindea în mare parte, de structura lui piramidală, cu un mare număr de stagiari, un număr mai mic de rezidenţi adjuncţi şi un unic şef rezident, care iniţial ocupa acest post timp de mai mulţi ani. În cel de al treilea lor an de stagiu, studenţii scriau istoria pacientului, realizau examene clinice şi practicau examene de laborator pe secreţiile, sângele şi scaunele bolnavilor, în loc de a lua notiţe într-o sală de curs. Osler a redus importanţa cursurilor magistrale şi a declarat într-o zi că speră ca pe piatra lui tombală se va scrie doar atât: a adus studenţii în medicină la căpătâiul bolnavilor, pentru a-şi primi acolo învăţătura. A stabilit astfel o tradiţie la Hopkins, care va fi respectată de toţi cei care îi vor succeda. El a declarat: Nu doresc alt epitaf…decât declaraţia că am învăţat studenţii în medicină la patul bolnavului şi că eu consider asta ca fiind de departe cea mai utilă şi cea mai importantă muncă pe care a trebuit s-o fac. Tot la Hopkins, Osler a instituit sistemul de gardă al rezidenţilor, care prevedea ca personalul medical să trăiască şi să doarmă în clădirea administrativă a spitalului. 106 Dr. Dinu Brafman

Sistemul rezidenţei a devenit regula, cu un mandat prelungit; medicii petreceau şapte sau opt ani ca rezidenţi, ani în cursul cărora duceau o viaţă austeră, cvasi monastică!!!. Contribuţia la învăţământul medical de care Osler era cel mai mândru, era ideea lui de stagiu clinic, care prevedea ca studenţii din al treilea şi al patrulea an să lucreze în contact cu pacienţii în mediu spitalicesc. A fost pionierul practicii învăţământului la căpătâiul bolnavului, înconjurat de un grup de studenţi, demonstrând că un student format după metoda lui, era capabil de un examen clinic incomparabil aprofundat. Osler este cunoscut în domeniul gerontologiei prin discursul pronunţat când a părăsit Hopkins (22 februarie 1905), care conţinea căteva cuvinte controversate pe tema bătrâneţii. Osler, pe atunci în vârstă de cincizecişicinci de ani, a citat „The Fixed Period” a lui Anthony Trollope (Durata determinată), care inventase un Colegiu unde oamenii ieşiţi la pensie la 60 de ani, după o perioadă contemplativă de un an erau „adormţi blând” cu cloroform. Osler a afirmat că munca cea mai activă şi mai dinamică din lume este realizată între douăzecişicinci şi patruzeci de ani şi el a depăşit acest moment. Presa populară scria sub un titlu puţin abrupt: Osler recomandă cloroformizarea tuturor sexagenarilori. A scris mai multe piese umoristice sub pseudonimul Egerton Yorrick Davis. În 1994, a fost intronizat membru al Canadian Medical Hall of Fame. A fost primul autor al unui celebru tratat de medicină internă, opera sa cea mai celebră, devenită curând o biblie, atât pentru studenţi, cât şi pentru clinicieni. Îi datorăm următorul citat: „Una dintre primele îndatoriri ale medicului este cea de a educa masele să nu ia medicamente”. Titlul celebrului să eseu, Aequanimitas, reaminteşte importanţa seninătăţii, deviza familiei Osler şi figurează la Hopkins pe cravate şi fulare. A murit în 1919, la vârsta de 70 de ani, în cursul epidemiei de gripă spaniolă; cenuşa lui Sir William Osler şi a Lady Osler se află într-o nişă la Biblioteca Osler. În 1925, o monumentală biografie a lui William Osler a fost scrisă de Harvey Cushing, pentru care autorul a primit în 1926 Premiul Pulitzer. În prezent există un Premiu Osler (The Osler Awards) al Societăţii Canadiene de Medicină Internă, decernat anual unei persoane dovedind excelenţă în medicina internă. Medicii au schimbat soarta lumii 107

Numele lui Osler a fost dat unor boli şi simptome, precum şi unor clădiri – Semnul lui Osler: o tensiune arterială anormal crescută, datorită calcificării arterelor – Nodulii Osler: apar pe pulpa degetelor de la mâini sau de la picioare, o vascularită autoimună evocatoare a unei endocardite bacteriene subacute. – Boala Rendu-Osler-Weber (telangiectaziile hemoragice ereditare): sindrom comportând multiple malformaţii ale vaselor sanguine ale pielii, ale mucoaselor nazale şi bucale, ale plămânilor şi ale altor organe. – Boala Osler-Vaquez (numită şi poliglobulia Vaquez) – Sindromul Osler-Libmann-Sacks este o endocardită atipică, verucoasă, non-bacteriană, valvulară şi murală; este faza finală a lupusului eritematos diseminat. – Filaria Osler: este un nematod parazit. – Sindromul Osler: episoade recurente de durere colică, cu iradiere tipică în spate, febră, datorită prezenţei în ampula Vater a unui calcul mobil mai mare decât orificiul biliar. – Triada Osler: asociere pneumonie, endocardită şi meningită. – Şcoala Sir William Osler - şcoală elementară în Vancouver (Columbia Britanică). – Public School Sir William Osler – Districtul comitatului de Simcoe la Bradford Ontario şi la 3 kilometri de locul său de naştere, Bond Head, Ontario. – Promenada Sir-William-Osler în campus-ul Universităţii McGill din Montréal şi la McIntyre Medical Sciences Building, care adăposteşte Biblioteca de istoria medicinei Osler. – 1999, facultatea de medicină Johns Hopkins crează Sala Osler a manualelor şcolare. – 2002, şcoala de medicină a Universităţii Johns-Hopkins crează Centrul Osler de Excelenţă Clinică, consacrat unor Elemente fundamentale ale unei bune relaţii medic-pacient. 108 Dr. Dinu Brafman

MEDICI „PĂRINŢI” AI UNOR DISCIPLINE MEDICALE Victor Babeş, Williams Cushing, Carol Davila, Paul Ehrlich, Niels Finsen, Sigmund Freud, Mihail Gherasimov, Samuel Hahnemann, Louis Émile Javal, Carl von Linné, Otto Loewi, Gh. Marinescu

PRIMUL TRATAT DE BACTERIOLOGIE DIN LUME

Victor BABEŞ (1854–1926), bacteriolog român, fondatorul şcolii româneşti de microbiologie, autor (împreună cu Victor Cornil) al primului tratat de bacteriologie din lume. S-a născut în 4 iulie 1854 la Viena ca fiu al lui Vincenţiu Babeş, originar din Banat. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde şi-a luat doctoratul. Victor Babeş şi-a început cariera ştiinţifică la Budapesta, ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874–1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, a fost atras de microbiologie şi a plecat la Paris, unde a lucrat un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. O precizare: Victor Babeş vorbea cu Pasteur de la egal la egal. Victor Babeş, împreună cu André Victor Cornil (1837–1908) a publicat primul tratat de bacteriologie din lume, intitulat „Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses” (1885). În 1881 a primit titlul de profesor asociat (doctor-docent) iar în 1885 postul de profesor de Histopatologie la Universitatea din Budapesta. Victor Babeş a fost din 1883 membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris şi ofiţer al Legiunii de Onoare (Franţa). Între 1885–1886 a lucrat la Berlin în laboratoarele lui Virchow şi Robert Koch. În 1887 Victor Babeş a fost chemat la Bucureşti, ca profesor la catedra de Anatomie Patologică şi Bacteriologie. Medicii au schimbat soarta lumii 109

Victor Babeş a studiat, al doilea după Louis Pasteur, „concurenţa vitală” dintre speciile bacteriene şi a introdus, pentru prima oară in lume, tehnica antibiogramei. Tehnica antibiogramei a fost apoi preluată de elveţianul Karl Garse care a folosit-o în cercetări similare de antagonism bacterian şi în 1887, de biologul german Iulius Richard Petri, cu care savantul român a realizat placa de diagnostic Babeş-Petri, folosită şi astăzi în toate laboratoarele de microbiologie. Activitatea lui ştiinţifică a fost foarte vastă, cu accent deosebit pe problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare antirabică şi seroterapie antidifterică; a pus în evidenţă corpusculii virotici din celulele creierului animalelor turbate – corpusculii Babeş-Negri. Victor Babeş a introdus vaccinarea antirabică în România; a descoperit valoarea serului imun, capabil să inactiveze microbii, a enunţat principiul imunizării pasive şi a inventat o metodă originală de imunizare antirabică (tratament asociat: vaccin şi ser antirabic), cunoscută în lume ca „Metoda românească de tratament antirabic” (1888). A demonstrat prezenţa bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave şi a pus în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanţă este descoperirea unei clase de paraziţi – sporozoari intracelulari nepigmentaţi – care cauzează febra de Texas la pisici şi alte îmbolnăviri la animale vertebrate; la Congresul Internaţional de Zoologie din Londra (1900) aceşti paraziţi sunt clasificaţi în genul Babesia. În 1892 publică, împreună cu Gheorghe Marinescu şi Paul Blocq, un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. Timp de mai mulţi ani, a editat Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti. Victor Babeş a creat concepţia ce poate fi denumită „patomorfologia procesului infecţios”, sinteză a microbiologiei cu histopatologia. Lui Victor Babeş i se atribuie inventarea primului model raţionalizat de termostat şi a unor metode de colorare a bacteriilor şi ciupercilor din preparate histologice şi culturi. Pe lângă activitatea ştiinţifică, a fost preocupat de îmbunătăţirea stării sanitare a populaţiei, în special de combaterea şi prevenirea pelagrei; este celebră interpelarea lui Babeş în Parlamentul României: „Doriţi vindecarea pelagrei? Împroprietăriţi ţăranii!”. Eponime asociate: – Corpusculii Babeş-Ernst: incluzii metacromatice în protoplasma unor bacterii gram-pozitive (de ex.: bacilul difteric). – Corpusculii Babeş-Negri: incluzii rabice în celulele nervoase. 110 Dr. Dinu Brafman

– Babesia: un gen de paraziţi din ordinul Haemosporidia. – Babesioze (sinonim Piroplasmoză): o boală rară gravă, uneori fatală la oameni, cauzată de un protozoar intraeritrocitar, Babesia microti.

„PĂRINTELE” NEUROCHIRURGIEI MODERNE

Williams Harvey Cushing (1869–1939), neurochirurg american, pionier în chirurgia creierului, unanim considerat cel mai mare neurochirurg din secolul XX. Desemnat adesea ca „părinte al neurochirurgiei moderne”. Născut la Cleveland; fiu al medicului Kirke Cushing, era cel mai mic din cei zece fraţi. A studiat medicina la Harvard Medical School şi a obţinut diploma în 1895. După un stagiu la Massachusetts General Hospital întreprinde studii de chirurgie sub conducerea celebrului chirurg William Halsted, la Spitalul Hopkins din Baltimore. A fost chirurg al corpului expediţionar american în Europa, în primul război mondial. A fost profesor de chirurgie la Harvard Medical School. Opera La începutul secolului XX, a realizat un mare număr de tehnici chirurgicale, care trebuiau stăpânite pentru a opera creierul, fapt care i-a adus reputaţia unui expert în acest domeniu. Sub influenţa lui Cushing, neurochirurgia devine o disciplină separată în chirurgie. – a ameliorat mult supravieţuirea pacienţilor după operaţii dificile de tumori intracraniene. – a utilizat razele X pentru diagnosticul tumorilor cerebrale. – a utilizat stimuli electrici în studierea ariilor senzoriale ale cortexului cerebral la om. – a fost reperul mondial absolut pentru învăţământul neurochirurgical în primele decenii ale secolului XX. Numele Cushing este în mod comun asociat cu celebra sa descoperire, boala Cushing: în 1912, a raportat existenţa unui sindrom endocrin provocat de o proastă funcţionare a hipofizei, pe care a numit-o sindrom poliglandular. Şi-a publicat concluziile în 1932, sub titlul The Basophil Adenomas of the Pituitary Body and Their Clinical Manifestations pituitary Basophilism (Adenomele hipofizare bazofile şi manifestările lor clinice). A primit în 1926 premiul Pulitzer pentru biografia unuia din părinţii medicinei moderne – Sir William Osler. A murit în 1939 în urma unui infarct de miocard. Medicii au schimbat soarta lumii 111

CAROL DAVILA „PĂRINTELE” MEDICINEI ROMÂNEŞTI

Carol Davila (Charles Davilla) (născut la Parma, Italia în 1828 – decedat în 24 august 1884 la Bucureşti) medic şi farmacist român, de origine italiană, Carol Davila urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Soseşte în România în 1853, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigne şi Cherre. A venit în Bucureşti, invitat de domnitorul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar, contribuind esenţial la organizarea învăţământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanţe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independenţă. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei i-au devenit prieteni. În Bucureşti, la sosire, îl impresionează pe Barbu Ştirbei Vodă când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă. Al doilea domnitor pe care l-a câştigat Davila de partea lui a fost Alexandru Ioan Cuza. Azilului de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Sub protecţia lui Carol I îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera. Prima soţie, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) şi de boieroaică româncă, s-a stins din viaţă în martie 1860, la naşterea unui copil. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleştilor: în februarie 1862 se naşte primul copil, Alexandru, viitorul scriitor şi om de teatru; vor urma două fete, Elena (viitoarea Elena Perticari) şi Zoe şi încă un băiat. Carol Davila a avut, încă de la sosire, mari probleme de sănătate: din cauza primei lui locuinţe întunecoase şi umede, face reumatism şi, cu timpul, aceasta duce la pareza unui braţ pe care-l va ţine adesea îndoit la spate. În 1865, se îmbolnăveşte de tifos exantematic. În timpul Războiului de Independenţă (1877) face un furuncul antracoid în regiunea cefii, care trebuie operat de urgenţă, urmat de o furunculoză generală şi de crize de sciatică. 112 Dr. Dinu Brafman

Reforme Carol Davila construieşte, un sistem medical, organizează serviciul sanitar militar şi civil. În 1855 înfiinţează o şcoală de felceri iar în 1856 o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar- militar. Când adversarii filoruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Caimacamul Al. Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o transformă curând în „Şcoala naţională de medicină şi farmacie” După 10 ani, în 1869, înfiinţează Facultatea de medicină. Carol Davila a întemeiat învăţământul farmaceutic şi veterinar, a fondat numeroase societăţi şi reviste de specialitate (printre care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor). A organizat conferinţe medicale şi a ţinut prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava, a înfiinţat (împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann) Grădina botanică din Bucureşti, a introdus concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetiţe din mahalale, iar la puţin timp înfiinţează şi un orfelinat de băieţi. Cât timp a trăit Davila, a funcţionat şi o şcoală de surdo-muţi, cu atelier de tâmplărie şi sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă ca premiu elevilor şi elevelor din şcoliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoaşterea oficială a patriotismului „străinului” faţă de noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune acordarea cetăţeniei române. Totuşi, faptul se împlineşte abia după venirea lui Carol, printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui Davila, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri. Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci. Principele Carol îi telegrafiază principesei Elisabeta: Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază şi, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină, îi iartă cu greu „extrema distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, Medicii au schimbat soarta lumii 113 farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei”. La 13 ianuarie 1874, soţia sa moare după ce un confrate de-al soţului său i-a administrat stricnină în loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu şi mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Davila, încercând să formeze caracterul elevilor săi, îi trimite la marile facultăţi din Europa: Paris, Roma, Berlin şi Viena, de unde se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înfiinţată la Bucureşti. „Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi” spuneau foştii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu era scris decât un singur cuvânt: DAVILA; era suficient. Constantin Brâncuşi, la solicitarea Ministerului de Război, a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasat în curtea Spitalului Militar Central.

Referinţe: Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el: „Era un om plăcut, deştept, activ, bun organizator, dar ambiţios şi, se zicea, linguşitor. El fusese adus de Ştirbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toţi domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neţinându-se socoteală că era străin şi avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz Liszt şi al contesei d’Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menţionat în nici o biografie a marelui muzician. El ne spunea că numele îi vine de la un oraş în Spania (Avila). Era de o violenţă nespusă şi o martiriza straşnic, deşi o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea uşile de tremura casa.” 114 Dr. Dinu Brafman

PAUL EHRLICH, PĂRINTELE CHIMIOTERAPIEI MODERNE

Paul Ehrlich (1854–1915) medic şi chimist german, laureat Nobel. Cunoscut pentru lucrările sale de hematologie, imunologie şi chimioterapie, este considerat părintele chimioterapiei. S-a născut în 14 martie 1854 la Strehlen, Silezia (actuala Polonie). După studii la Breslau, Strasbourg şi Leipzig, obţine în 1878 un doctorat în medicină, ca urmare a unei teze despre colorarea ţesuturilor umane. Lucrările sale asupra coloranţilor vor continua, el demonstrând că aceştia pot fi clasaţi în trei categorii (bazofili, neutrofili şi acidofili). Va arăta că aceşti coloranţi au afinităţi în funcţie de ţesuturile sau microorganismele cu care vin în contact. (De exemplu, albastrul de metilen colorează ţesutul nervos). În 1882, va descoperi o metodă de colorare a bacilului Koch cu ajutorul fuchsinei, metodă de diagnosticare a tuberculozei devenită de multă vreme clasică. În 1887 este numit profesor la Facultatea de medicină din Berlin. Se interesează de problemele imunităţii şi emite o teorie a răspunsului imunitar centrat pe interacţiunea antigen-anticorp. Ştiind că anumiţi coloranţi ucid microorganisme, începe cercetări pentru a utiliza coloranţii în scopuri terapeutice. În 1908, lucrările sale asupra imunologiei îi vor aduce premiul Nobel pentru medicină, premiu împărţit cu medicul rus Elia Mecinicov. Paul Ehrlich este ales membru străin al Royal Society în 1910. În 1909 realizează un tratament împotriva sifilisului bazat pe compuşi de arsenic, Salvarsan sau 606 (după numărul încercărilor de laborator până la obţinerea preparatului). Va perfecţiona în continuare preparatul sub numele de Neosalvarsan sau 912; tratamentul arsenical va fi folosit până în 1945, când va fi înlocuit de penicilină. Datorită tratamentului cu derivaţi de arsenic, Paul Ehrlich va fi considerat părintele chimioterapiei (Salvarsanul este considerat primul tratament chimioterapic). În 1914, Paul Ehrlich a fost unul dintre semnatarii Manifestului celor 93*. * Manifestul celor 93 (numit şi “Apelul intelectualilor germani către Naţiunile civilizate”) este un document datat 4 octombrie 1914, publicat în Germania sub titlul Aufruf an die Kulturwelt (tradus în limba franceză în La Revue Scientifique din 14 noembrie 1914). El exprimă, la începutul primului război mondial, o reacţie a intelectualilor germani la acuzaţiile Medicii au schimbat soarta lumii 115

În 1940, actorul Edward G. Robinson îl încarnează pe Paul Ehrlich într-un film de William Dieterle, „Glontele magic al Doctorului Ehrlich”, film care reface opera sa ştiinţifică, în special punerea la punct a medicamentului 606.

FINSEN NIELS „PĂRINTELE” FOTOTERAPIEI

Finsen Niels Ryberg (1860-1904), medic danez, a inventat fototerapia. A descoperit eficacitatea razelor ultraviolete în tratarea rahitismului. Pentru eficacitatea tratamentulului cu radiaţii luminoase în unele boli de piele (ex. lupus vulgaris) i s-a decernat în 1903 Premiul Nobel pentru medicină.

SIGMUND FREUD; PĂRINTELE PSIHANALIZEI

Sigmund Freud, născut Sigismund Schlomo (1856–1939) medic neurolog austriac, a fost fondatorul psihanalize. Medic vienez, Freud întâlneşte mai multe personalităţi importante pentru dezvoltarea psihanalizei, al cărei principal teoretician este el însuşi. Prietenia lui cu Wilhelm Fliess, colaborarea sa cu Josef Breuer, influenţa lui Jean-Martin Gharcot, teoriile asupra hipnozei ale Şcolii de la Salpêtrière (Pariss) îl vor face să regândească procesele şi instanţele psihice şi în primul rând conceptele inconştientului, ale visului şi ale nevrozei, ca apoi să propună o tehnică de tratament, cura psihanalitică. Freud regrupează o întreagă generaţie de psihoterapeuţi, care, puţin câte puţin, elaborează psihanaliza, mai întâi în Austria, în Elveţia, la Berlin, apoi la Paris, Londra şi în Statele Unite. În ciuda sciziunilor interne, a criticilor venite de la unii psihiatri şi a anilor de război, psihanaliza se stabileşte din 1920 ca o nouă disciplină a ştiinţelor umane. În 1938, Freud, ameninţat de regimul nazist, părăseşte Viena şi se stabileşte la Londra, unde va şi muri în 1939 de un cancer al maxilarului. „Psihoanaliza”, termenul apare în 1896, se sprijină pe mai multe ipoteze şi concepte elaborate sau reluate de Freud. Tehnica curei (din 1898 sub forma metodei catartice, cu Josef Breuer), apoi dezvoltarea curei tip, este principalul aport al psihanalizei Ipoteza inconştientului aprofundează reprezentarea psihismului. aduse armatelor germane că s-ar fi dedat la jafuri şi violenţe după invadarea Belgiei. Apelul a fost semnat de 93 de intelectuali germani (de unde şi numele său). Se regăsesc pe această listă premiaţi Nobel, oameni de ştiinţă, filosofi, artişti, medici, profesori de renume internaţional. 116 Dr. Dinu Brafman

Concepte precum cele ale refulării, cenzurii, narcisismului, Eului, cel de ideal al Eului, sau mai mult metapsihologice precum pulsiunile, prima topică şi a doua topică, complexul lui Oedip sau angoasa castrării între altele, vor dezvolta puţin câte puţin şi vor complexifica teoria psihanalitică, în acelaşi timp „ştiinţa inconştientului” după Paul-Laurent Assoun şi cunoaşterea proceselor psihice.

MIHAIL GHERASIMOV „PĂRINTELE” SCULPTURII JUDICIARE

Mihail Mihailovici Gherasimov (1907–1970) arheolog şi antropolog rus, a dezvoltat prima tehnică de sculptură judiciară, bazată pe constatările antropologiei, arheologiei, paleontologiei şi medicinei legale. A studiat craniile şi a reconstruit meticulos feţele a peste 200 de persoane, incluzând printre ele pe Iaroslav cel Înţelept, Ivan cel Groaznic, Friedrich Schiller, Rudaki şi pe cel mai faimos dintre toţi, Timurlenk (Tamerlan). În 1991, investigatorii ruşi au folosit metoda Gherasimov pentru a clarifica identitatea rămăşiţelor pământeşti presupuse a fi aparţinut familiei ultimului Ţar. Mihail Gherasimov s-a născut în 1907 la Sankt Petersburg, puţin înainte ca tatăl său, medic, să fie trimis la post în calitate de colonist, aproape de Irkutsk. Copil fiind, studiază oase de animale preistorice dezgropate cu ocazia unor construcţii Gherasimov a realizat în 1927 primele reconstrucţii de fiinţe preistorice, Omul de Neandertahl şi Omul din Java, expuse apoi în muzeul din Irkutsk. A folosit craniile primilor hominizi şi, după măsurători şi cercetări anatomice, le-a reconstituit figura, adesea şi cu cea mai obişnuită expresie; aşa cum a scris în autobiografia intitulată The Face Finder (1968), a fost fascinat de „posibilitatea de a reda o faţă unor persoane dispărute de multă vreme”. Prima sa lucrare publică de acest fel datează din 1930 - chipul Mariei Dostoievskaia, mama scriitorului F. M. Dostoievski. În 1937–1939, a reconstituit pentru Academia de Ştiinţe a URSS trei feţe plecând de la cranii – un Papuaş, un Cazac şi un Khevsur Caucazian – şi a realizat numeroase reconstrucţii judiciare pentru NKVD. Devine cunoscut după reconstruirea chipurilor lui Iaroslav I cel înţelept (1938) şi al lui Andrei I Bogoliubski (1939). În 1937, a lucrat la reconstituirea chipului lui Rudaki, marele poet persan. În iunie 1941 Gherasimov este trimis de Stalin în Uzbekistan, cu o echipă de arheologi, pentru a deschide mormântul lui Tamerlan şi al altor membri Medicii au schimbat soarta lumii 117 ai dinastiei Timurizilor. Se spune că populaţia din Samarkand a protestat împotriva deschiderii mormintelor, acest fapt putând duce la o catastrofă. În cultura populară (în filmul Day Watch), exhumarea lui Tamerlan, făcută de Gherasimov în ziua de 22 iunie 1941 este reprezentată ca fiind violarea unui vechi blestem, care a dus la izbucnirea Marelui Război Patriotic; punctul de cotitură al războiului ar fi coincis cu reînhumarea de către Gherasimov a craniului lui Tamerlan. În 1953 Ministerul Sovietic al Culturii a decis să deschidă mormântul lui Ivan cel Groaznic şi Gherasimov i-a reconstruit figura. În 1961, i-a ajutat pe germani să afle care este craniul poetului Schiller dintr-o mare grămadă de cranii. Metodele Gherasimov s-au răspândit în toate ţările şi au fost instrumentate în reconstruirea figurii faraonilor, sau, controversat, a posibilului aspect al lui Isus. Lucrările lui sunt expuse în Muzeul de istorie din Moscova, Muzeul antropologic al Universităţii de Stat din Moscova, Muzee din Georgia (cranii de origine georgiană), Muzee din Uzbekistan (cranii din Dinastia Timurizilor). Gherasimov este personajul Profesor Andreev din nuvela poliţistă Gorky Park.

SAMUEL HAHNEMANN „PĂRINTELE” HOMEOPATIEI

Hahnemann Samuel Christian Friedrich (1755–1843) medic german, a inventat în 1796 homeopatia. Samuel Hahnemann s-a născut în 1755 la Meissen, Saxa, Germania; a frecventat şcoala municipală, apoi a primit o bursă la şcoala princiară St. Afra la Meissen. În 1775 a început studii medicale la Leipzig, câştigându-şi existenţa cu cursuri de limbi străine şi cu traduceri în limba germană ale unor lucrări de fiziologie şi medicină. La universitatea din Viena audiază trei trimestre cursurile făcute la patul bolnavului de baronul Joseph von Quarin, profesor şi director medical al spitalului Fraţii Carităţii. În 1777 baronul Samuel von Brukenthal, numit de împărăteasa Maria- Tereza guvernator al Transilvaniei, îi propune lui Hahnemann postul de bibliotecar şi medic personal. Hahnemann îl însoţeşte la Hermannstadt (azi Sibiu), unde rămâne aproape doi ani. Se pare că a tratat numeroase cazuri de paludism, de care s-a îmbolnăvit şi el (fapt important pentru experimentele cu quinquina, făcute pe el însuşi). La Hermannstadt aderase la o lojă masonică. Termină apoi studiile de medicină la Erlangen şi în august 1779 îşi ia doctoratul. 118 Dr. Dinu Brafman

A practicat în mai multe oraşe din Germania de Nord, ca medic, traducător şi scriitor. Uneori renunţa complet la practica medicală consacrându-se unor experienţe chimice, traducerilor şi publicaţiilor. Alteori, abia dacă putea scăpa de pacienţi: „Aproape n-am avut timp să-ţi scriu în ultimele săptămâni… mi se întâmplă adesea să nu am timp să mănânc”. Hahnemann a avut mereu de furcă cu farmaciştii, din cauza activităţilor sale „interdisciplinare”: chimistul se făcea după voie medic sau farmacist. Se crede că Hahnemann a fost la originea introducerii practicii carantinei în regatul Prusiei, pe când era în slujba ducelui de Anhalt-Köthen (Sax-Anhalt). Atacat de confraţi şi de farmacişti, cărora le ruina industria prin simplitatea remediilor sale, a fost de mai multe ori constrâns să-şi schimbe reşedinţa: Recăsătorit în 1835, la 80 de ani, cu o tânără franţuzoaică, Mélanie d’Hervilly, s-a stabilit la Paris. A murit, la 89 de ani (2 iulie 1843), este îngropat în cimitirul Père-Lachaise. Opere – Versuch über ein neues Prinzip zur Auffindung der Heilkräfte der Arzneisubstanzen, nebst einigen Blicken auf die bisherigen, (Hufelands Journal der practischen Arzneykunde) – Organon der Heilkunst (1810) explică teoria homeopatiei. -Expunerea doctrinei medicale homeopatice sau Organon al artei vindecării, 1845. – Materia Medica Pura este o compilaţie de raporturi de probe în homeopatie, publicată în şase volume în anii 1820 (vol. VI datează din 1827.) – Boala cronică tratează despre originea şi tratamentul bolilor cronice, împreună cu o comppilaţie de probe homeopatice. Publicată în cinci volume în 1830.

LOUIS ÉMILE JAVAL „PĂRINTELE” ORTOPTICII

Ortoptica este ştiinţa medicală care are drept vocaţie depistarea, reeducarea, readaptarea şi explorarea funcţională a tulburărilor de vedere. Ortoptica se interesează de strabisme, paralizii oculomotorii, ambliopii, de reeducarea tulburărilor de vedere binoculară şi funcţională şi de tulburările vizuale perceptive. Louis Émile Javal (1839–1907) medic şi om politic francez, este considerat părintele ortopticii. Provenit dintr-o familie evreiască alsaciană originară din Seppois-le-Bas (Haut-Rhin), era cel mai mare din copii lui Léopold Javal, deputat republican de Yonne. Medicii au schimbat soarta lumii 119

Admis la Şcoala de Mine a condus minele din Hérault. Cu speranţa de a o vindeca pe sora sa Sophie, afectată de un puternic strabism, întreprinde studii de medicină, se specializează în oftalmologie şi devine un otalmolog foarte apreciat. În timpul războiului din 1870 era chirurg-maior al armatei din Paris. A inventat oftalmometrul şi iconoscopul şi a condus până în 1898 laboratorul de oftalmoscopie de la Sorbonna, pe care îl crease în 1879. Lucrările sale asupra strabismului dovedesc posibilitatea reeducării pacienţilor cu ajutorul unor exerciţii; metoda îi va permite să-şi vindece efectiv sora. În 1885 este ales în Academia de medicină. A fost Ofiţer al Legiunii de onoare. Avea o rubrică regulată în marele cotidian Le Temps. Pasionat de tipografie şi de grafologie şi prieten intim cu Emile Zola, a fost solicitat să expertizeze scrisul din documentele invocate în acuzarea căpitanului Dreyfus, la al doilea proces al aceluia, în 1899. Se interesează de asemeni de fiziologia lecturii, pe care o comisie ministerială îl însărcinase în 1884 s-o studieze. Prieten cu Zamenhof a fost un fervent susţinător al limbii esperanto. Fondator în 1880 al Ligii contra depopulării, mandatul său de deputat de Yonne a permis să se voteze legea Javal, care exonerează de cea mai mare parte a contribuţiilor directe familiile cu 7 sau mai mulţi copii. La sfârşitul vieţii, devenit orb ca urmare a unui glaucom, s-a interesat de condiţia orbilor. A scris o carte de sfaturi practice, Între orbi (Entre aveugles) şi a inventat un aparat de scris care deplasa automat foaia de hârtie la sfârşitul fiecărui rând, precum şi un tandem triciclu, care, condus de un om care vede, i-a permis să-şi întreţină condiţia fizică. Emile Javal a murit în 1907 de un cancer la stomac.

PĂRINTELE TAXONOMIEI* MODERNE ŞI INVENTATORUL PERLELOR DE CULTURĂ, MEDICUL CARL VON LINNÉ

Carl von Linné (1707–1778), medic şi naturalist suedez, este considerat părintele taxonomiei moderne şi unul dintre părinţii ecologiei moderne. „Dacă nu iei seama la numele lucrurilor, chiar şi cunoaşterea lor dispare”

* Taxonomie sau taxinomie (gr.taxis, ordin, nomos, lege) (numită uneori şi taxologie) este disciplina ştiinţifică care se ocupă cu stabilirea legilor de clasificare şi sistematizare a unor domenii reale, caracterizate printr-o structură complexă. Termenul taxonomie desemnează, în contextul ştiinţelor biologice, disciplina clasificărilor speciilor de vieţuitoare de pe Terra. 120 Dr. Dinu Brafman

Carl von Linné, cel care şi-a consacrat viaţa numirii celor mai multe dintre fiinţele vii şi le-a ordonat după rangul lor, a avut el însuşi mari probleme cu propria identitate, numele şi chiar prenumele său fiind schimbate de mai multe ori în cursul vieţii sale, încât se pot număra nu mai puţin de nouă binumiri, cu tot atâtea sinonime! În secolele XVII şi XVIII, majoritatea suedezilor nu aveau încă nume patronimiice. Astfel, bunicul lui Linné, conform tradiţiei scandinave, se numea Ingemar Bengtsson (însemnând „Ingemar, fiul lui Bengt”) şi fiul său, tatăl lui Linné, s-a numit mai întâi „Nils Ingemarsson” (însemnând „Nils, fiul lui Ingemar”). Nils, pentru a răspunde exigenţelor administrative cu ocazia înscrierii la Universitatea din Lund a trebuit să-şi aleagă un patronim. Pe pământurile familiale creştea un mare tei.; proprietatea îi purta déjà numele: Linnagård, toponim format din linn (variantă acum desuetă pentru lind, „tei” în limba suedeză) şi din gård, „fermă”). Mai mulţi membri ai familiei s-au inspirat de la acest tei pentru a-şi forma patronime, precum Lindelius (plecând de la lind) sau Tiliander (plecând de la Tilia, „tei” în limba latină). Era de „bon ton” în mediile instruite să foloseşti limba latină; Nils a ales o formă latinizată şi a devenit „Nils Ingemarsson Linnæus”. În onoarea foarte popularului pe atunci suveran al Suediei Karl XII (Carol al XII-lea al Suediei, 1682–1718), Nils îi dă prenumele regelui fiului său, fiu care îşi va începe existenţa numindu-se Karl Linnæus, cel mai adesea ortografiat „Carl Linnæus”. Când Carl Linnæus se înscrie la Universitatea din Lund, la vârsta de 20 de ani, prenumele său înregistrat sub forma latinizată de Carolus; sub acest nume de Carolus Linnæus, îşi va publica primele lucrări în limba latină. Ajuns la o imensă notorietate şi în calitate de medic al familiei regale a Suediei, este înnobilat în 1761 luând în 1762 numele de Carl von Linné. Linné era un diminutiv („à la française”, după moda epocii în multe ţări de limbă germanică) de Linnæus şi von fiind particula nobiliară. În Franţa şi în Suedia, în prezent este cunoscut sub numele de Linné. În botanică, unde citarea autorilor este adesea prescurtată, se foloseşte abrevierea standard L. Este unicul botanist având privilegiul de a fi abreviat cu o singură literă! În zoologie, se foloseşte „Linnæus” şi nu „Linné”, deoarece sub numele său universitar au fost publicate principalele sale lucrări de taxinomie. În plus, spre deosebire de prenumele său Carolus, „Linnæus” nu este o transcriere latină a posteriori, ci adevăratul său patronim. Medicii au schimbat soarta lumii 121

Operele sale au fost publicate până în 1762 sub numele de „Caroli Linnæi” sau „Carl Linnæus” sau doar „Linnæus”; în 1762, pe coperta celei de a doua ediţii a Species plantarum, numele este imprimat tot în acest mod. Mai apoi, nu mai apare tipărit decât sub forma sa nobiliară „Carl von Linné”. Carl Linnæus s-a născut în 23 mai 1707 la Råshult, în parohia Stenbrohult din comitatul Kronoberg, ce depindea pe atunci de provincia suedeză meridională Småland. Regiunea era bogată în păduri şi lacuri, iar împrejurimile erau propice contemplării şi observării naturii. Tatăl lui Carl, Nils Ingemarsson Linnaeus (1674–1748) era vicarul bisericii luterane; Nils, un îndrăgostit de plante, transmite pasiunea aceasta fiului său, căruia îi permite să întreţină o grădină proprie, chiar de la vârsta de cinci ani. Carl părăseşte căminul familial la 9 ani, în 1716, pentru a intra la şcoala din Växjö, la patruzeci de kilometri de Stenbrohult. Urmează apoi studiile la liceul din acelaşi oraş, între 1723 şi 1727. Nu avea chemare pentru studiile şi vocaţia religioasă, preferând să se intereseze de natură, unde îşi petrecea majoritatea timpului; camarazii săi îl porecliseră deja „micul botanist”. Dr Johan Stensson Rothman (1684-1763), professor de istorie naturală, îi convinge pe părinţii lui Carl să nu-i impună o carieră religiolasă şi să-i permită să înceapă studii de medicină. Samuel, fratele său mai mic va deveni pastor la Stenbrohult. Înscris sub numele de „Carolus Linnæus” începe studiile la Universitatea din Lund în 1727. Kilian Stobæus (1690–1742), profesor şi viitor rector al universităţii, medic, îi oferă lui Carl prietenia şi încurajările sale şi îi pune la dispoziţie colecţiile sale şi biblioteca. Carl Linné se înscrie apoi la prestigioasa Universitate din Uppsala în septembrie 1728, unde va găsi cu adevărat bogăţia generală de cunoştinţe pe măsura lui. Învăţământul medical includea şi o parte importantă de botanică, în special studierea caracterelor plantelor, a virtuţilor lor medicinale şi a modului de a le prepara în farmacie; aceste studii au fost fără îndoială motivul, dacă nu chiar pretextul, pentru Carolus Linnæus, de a se deda pasiunii sale pentru botanică. Grădina lui Linné a fost bine întreţinută şi poate fi vizitată şi în prezent la Uppsala Olof Celsius îl prezintă pe Linné lui Olof Rudbeck cel Tânăr (1660–1740), el însuşi medic naturalist, care îl angajeează pe tânărul student ca tutore al fiilor săi şi îi permite să acceadă la propria sa bibliotecă. 122 Dr. Dinu Brafman

La Uppsala, de la vârsta de 24 de ani, va concepe el clasificarea plantelor după organele sexuale şi începe expunerea lor în al său Hortus uplandicus. Conduce misiuni ştiinţifice în Laponia şi în Dalécarlia, pe atunci regiuni necunoscute. Aduce de acolo o foarte bogată colecţie de specimene vegetale, animale şi minerale şi publică primul său studiu care foloseşte sistemul sexual al plantelor, Florula Lapponica pe care îl va ameliora mai apoi sub numele de Flora Lapponica (1737). Deşi ţinea des conferinţe de botanică şi era considerat la Uppsala un geniu, nu avea încă diplomă de medic. În 1735, pleacă în Ţările de Jos, pentru a-şi obţine diploma la Universitatea din Harderwijk; Universitatea din Harderwijk dădea diplome de medic în câteva zile, după o teză pregătită anterior şi un examen oral după un aforism al lui Hippocrate. Îl întâlneşte pe botanistul Jan Frederik Gronovius (1686–1762), căruia îi arată manuscrisul său, Systema Naturae; acela este atât de impresionat încât hotărăşte să-i plătească editarea. După o călătorie la Londra în 1736, revine la Amsterdam pentru a continua tipărirea lucrării Genera Plantarum, punctul de plecare al taxinomiei. În timpul sejurului în Olanda, îl întâlneşte pe droghistul Albertus Seba (1665–1736) şi pe Herman Boerhaave (1668–1738), medic şi botanist, care îl pune în legătură cu George Clifford (1685–1760), preşedintele Companiei olandeze a Indiilor orientale, distins botanist. Linné studiază şi lucrează în cursul anului 1737 în grădina bogatului bancher. Clifford era în relaţii cu negustorii olandezi şi cu plantele culese de ei din întreaga lume. Grădina acestuia din Hartekamp faimoasă în acea vreme, avea mai mult de o mie de specii diferite. În colaborare cu Georg Dionysius Ehret, ilustrator botanic, Linné face o descriere a grădinii, Hortus Cliffortianus, publicată în 1737. Pe frontispiciul lucrării Hortus Cliffortianus se face aluzie la mitul prometeic şi la termometrul lui Celsius; într-adevăr i se atribuie lui Linné inversarea scării constituite din grade centigrade (0°C: topire a gheții şi 100°C: fierbere a apei). Obţine titlul de doctor în medicină după un scurt sejur la Universitatea din Harderwijk, apoi merge la Universitatea din Leyda, mai prestigioasă, unde rămâne un an, în cursul căruia este tipărită lucrarea sa Classes Plantarum. Revine în Suedia, unde, neprimind propuneri care să-l satisfacă, practică medicina la Stockholm, specializându-se în tratamentul sifilisului. Medicii au schimbat soarta lumii 123

Obţine în 1741, catedra de medicină la Universitatea din Uppsala, apoi pe cea de botanică, funcţie pe care o va ocupa până la moartea sa. În grădina botanică a Universităţii aranjează plantele după propria sa clasificare. Efectuează trei expediţii în Suedia, inspirând o întreagă generaţie de studenţi; dările de seamă ale călătoriilor sunt publicate în limba suedeză, spre a fi acesibile tuturor. Linné continuă să-şi revizuiască opera, Systema Naturae, care tot creşte cu timpul, pe măsură ce primeşte din cele patru colţuri ale globului (curios un glob colţuros, dar aşa a scris biograful lui!) specimene de vegetale şi de animale, pe care trebuie să le clasifice. Dintr-o broşură de 10 pagini, opera sa devine o lucrare în mai multe volume. Era aşa de mândru de munca sa, încât se vedea un fel de nou Adam numind natura, pe punctul că începuse să spună Deus creavit, Linnaeus disposuit, ceea ce tradus din limba latină înseamnă Dumnezeu a creat, Linné a organizat. În 1747, Linné devine medicul familiei regale a Suediei şi obţine un titlu de nobleţe în 1761. Spre sfârşitul vieţii era atât de celebru încât Caterina a II-a a Rusiei i-a trimis seminţe din ţara ei. Intră în corespondenţă cu Joannes A. Scopoli, supranumit „Linné al imperiului austriac”, care era medic şi botanist la Idrija, în actuala Slovenie. Scopoli i-a transmis cercetările şi observaţiile sale mulţi ani, fără a se putea întâlni datorită marii distanţe care îi separa. În semn de omagiu, Linné a numit Scopolia o specie din familia solanaceelor. Ultimii ani de viaţă ai lui Linné sunt marcaţi de o sănătate şubredă. Suferea de gută şi de dureri de dinţi. Un atac cerebral în 1774 îl lasă foarte slăbit şi după un al doilea atac, rămâne paralizat de partea dreaptă a corpului. Carl von Linné moare în 1778 la Uppsala, în cursul unei ceremonii, în catedrala unde este de alfel şi înmormântat.

Systema naturæ Lucrarea cea mai importantă a lui Linné este Systema naturæ (Sistemele Naturii), lucrare care va avea numeroase ediţii succesive, prima datând din 1735. În a zecea ediţie, cea din 1758, Linné generalizează sistemul nomenclaturii binominale. Clasificarea sa este uneori total artificială. Astfel, în a şasea ediţie a Systema Naturæ (1748), clasează păsările în şase mari ansambluri, doar pentru a corespunde armonios celor şase ansambluri pe care le-a folosit 124 Dr. Dinu Brafman pentru a clasifica mamiferele. În majoritatea cazurilor descrie speciile după specimene pe care le-a putut studia el însuşi. Precursor al rasismului ştiinţific, împarte Homo sapiens în patru „varietăţi”, dar abia în a zecea ediţie, cea din 1758, introduce o clasificare a diferitelor specii umane cu omul alb (Homo europaeus) în partea de sus a scării şi cu omul negru (Homo afer) în partea de jos. Linné a aplicat conceptul de „rasă” omului (ca şi creaturilor mitologice). Categoria Homo sapiens a fost subdivizată în cinci categorii de rang inferior: Africanus, Americanus, Asiaticus, Europeanus şi Monstrosus. Ele se bazau iniţial pe locul de origine după criterii geografice, apoi mai târziu pe culoarea pielii. Fiecare „rasă” ar poseda anumite caracteristici pe care Linné le considera endemice pentru indivizii care o reprezintă. Indienii din America ar fi colerici, cu pielea roşie, sinceri, entuziaşti şi combativi; Africani flegmatici, cu pielea neagră, lenţi, destinţi şi neglijenţi; Asiaticii melancolici, cu pielea galbenă, inflexibili, severi şi avari; Europenii ar fi sanguini, palizi, musculoşi, rapizi, isteţi şi inventive. În fine, în categoria oamenilor „monstruoşi” îi găsim pe piticii din Alpi, uriaşii din Patagonia şi pe Hotentoţii monorhişti. În Amoenitates academicae (1763), îl defineşte pe Homo anthropomorpha ca pe un termen care cuprinde de toate, o varietate de creaturi mitologice şi apropiate de om, ca trogloditul, satirul, hidra, fenixul. Linné pretindea că aceste creaturi n-au existat cu adevărat, dar că erau descrieri inexacte ale unor creaturi semănând cu maimuţele mari. În a sa Systema naturæ, Linné îl defineşte astfel pe Homo ferus: „păros, mut şi mergând în patru labe”. Îl include acolo şi pe Juvenis lupinus hessensis sau băiatul-lup, care, gândea el, a fost crescut de animale; în acelaşi spirit este scris Juvenis hannoveranus (Pierre de Hanovra) şi Puella campanica în care Linné o evocă pe fata sălbatecă a luiSongy. În 1753 Linné publică Species plantarum (speciile plantelor) în care descrie aproximativ 8000 de vegetale diferite, pentru care aplică în mod sistematic nomenclatura binominală al cărei promotor era.

Nomenclatura linnéeană Linné a pus la punct sistemul său de nomenclatură binominală, care permite desemnarea cu precizie a tuturor speciilor animale şi vegetale (mai târziu şi a mineralelor) datorită unei combinaţii de două nume latine (binomul), care cuprinde: – un substantiv de gen la nominativ singular (sau tratat ca atare), a cărui primă literă este o majusculă; Medicii au schimbat soarta lumii 125

– un epitet specific, care poate fi un adjectiv, un substantiv la genitiv sau un atribut, acordat cu genul gramatical (masculin, feminin sau neutru) cu substantivul de gen; scris în întregime cu litere mici. Epitetul evocă adesea o trăsătură caracteristică a speciei şi poate fi format plecând de la un nume de persoană, de loc, etc. Linné este primul care foloseşte un concept clar de specie. Din ideile lui Linné, va supravieţui doar nomenclatura binominală.

Perlele lui Linné… Cu ocazia călătoriei sale în Laponia în 1732, Linné vizitează o pescuitorie de perle pe lacul Purkijaure. Trebuiau deschise mii de cochilii pentru a găsi atât de rarele perle, fapt care îl intrigă. La întoarcerea la Uppsala, încearcă o experienţă, introduce o mică doză de gips fin în scoicile producătoare de perle şi le lasă în râul oraşului, Fyris. După şase ani, recoltează mai multe perle, cât un bob de mazăre. Perfecţionează tehnica, folosind un fir de argint, pentru a ţine granula generatoare de peretele cochiliei. Sideful se poate astfel depune regulat, formând o perlă sferică. Îşi vinde brevetul în 1762, dar cumpărătorul neglijează să obţină un profit din asta. În 1900 este redescoperită invenţia lui Linné, cu ocazia citirii manuscriselor sale, păstrate la Londra. În secolul XX, japonezii dezvoltă cultura perlieră ameliorându-i tehnica.

OTTO LOEWI „PĂRINTELE” NEUROŞTIINŢEI

Otto Loewi (1873–1961) farmacolog german, a descoperit că acetilcolina amplifică tratamentul medicamentos. Descoperirea i-a adus premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1936, premiu împărţit cu Sir Henry Dale. Referirile la el se făceau ca la „Părintele neuroştiinţei”. Otto Loewi, a luat diploma de medic la Universitatea din Strasbourg în 1896. Nu a fost niciodată deosebit de interesat de munca în clinică, motiv pentru care a hotărât să-şi dirijeze energia spre cercetarea farmacologică. Din 1898, s-a stabilit mai în Austria, tema primelor sale cercetări fiind metabolismul. Loewi a investigat răspunsul organelor vitale la stimulări chimice şi electrice; a stabilit relativa lor dependenţă la epinefrină; a învăţat cum sunt transmise impulsurile nervoase de către mesagerii chimici. A 126 Dr. Dinu Brafman stabilit experimental că semnalul dat de un neuron se transmite printr-un mesager chimic; primul neurotransmiţător identificat a fost acetilcolina. Spunea tuturor că ideea experimentului i-a apărut într-un vis. În sâmbăta Paştilor 1920, a visat că transmiterea impulsului nervos era chimică, nu electrică. S-a trezit, a mâzgălit experimentul pe o hârtie de pe noptieră şi a adormit din nou. În dimineaţa următoares-a îngrozit când a văzut că nu poate înţelege nimic din mîzgăliturile lui din cursul nopţii. În noaptea următoare are acelaşi vis; merge imediat la laborator, pentru a realiza experimentul: disecă două broaşte, la ambele menţinând bătăile inimii; la prima lasă intact nervul vag, care controlează ritmul cardiac, la a doua a îndepărtat nervul vag. Ambele inimi băteau într-o soluţie salină (Ringer). Stimulând electric nervul vag, obţine ca prima inima să bată mai încet; luând din lichidul ce scălda prima inimă şi aplicându-l pe a doua inimă, a obţinut încetinirea ritmulul şi la a doua inimă. S-a dovedit ulterior că substanţa care transmitea mesajul era acetilcolina. Loewi a clarificat două mecanisme de o deosebită importanţă terapeutică: blocarea şi creşterea acţiunii nervilor sub acţiunea unor medicamente. În 1936, Otto Loewi este recompensat cu premiul Nobel de Fiziologie sau Medicină, pe care îl împarte cu Sir Henry Hallett Dale. În 1903, acceptă un angajament la Universitatea din Graz (Austria), unde rămăne până când este forţat de nazişti să părăsească ţara (1938); în 1905 primise cetăţenia austriacă. Arestat, împreună cu doi dintre fii săi, când germanii au invadat Austria (11 martie 1938), Loewi a fost eliberat, cu condiţia să-şi cedeze „voluntar” naziştilor toate proprietăţile. Otto Loewi a plecat în 1940 în Statele Unite, unde a devenit profesor la Colegiul de Medicină al Universităţii din New York. În 1946, a fost naturalizat cetăţean american. A murit în New York City în 25 decembrie 1961. La scurt timp după moartea lui, cel mai mic dintre fiii lui Loewi a oferit medalia de aur a premiului Nobel primit de tatăl său, Societăţii Regale din Londra. Diploma premiului Nobel primit de Otto Loewi a fost oferită de fiul său Universităţii din Graz (Austria) în 1983, împreună cu o copie în bronz a bustului lui Loewi; originalul bustului se găseşte în Laboratorul de Biologie Marină din Woods Hole, Massachusetts. Medicii au schimbat soarta lumii 127

GHEORGHE MARINESCU „PĂRINTELE” FILMULUI ŞTIINŢIFIC (REALIZATORUL PRIMULUI FILM ŞTIINŢIFIC DIN LUME)

Gheorghe Marinescu (1863–1938), neurolog român. În 1882 se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, îşi continuă din 1899 studiile la Paris, în clinica de boli ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière, condusă de Jean-Martin Charcot. În 1890 prezintă la Berlin, la un congres internaţional, rezultatul cercetărilor sale asupra substratului morfopatologic în acromegalie. În 1897 îşi susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat, cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an - întors în ţară - primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Cele mai multe din numeroasele sale publicaţii au apărut în limba franceză. În 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, NEUROLOGUL GHEORGHE MARINESCU A REALIZAT PRIMUL FILM ŞTIINŢIFIC DIN LUME, intitulat „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din filmele realizate au fost descoperite de reporterul TV Cornel Rusu în 1975, într-un fişet al profesorului. Împreună cu Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantia nigra a constituit baza de lucru a lui Ed. Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogeneza parkinsonismului. În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele şi tendinţele medicinii moderne. În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. În 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menţionat: descrierea Reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) şi izolarea unei boli eredo-degenerative a sistemului nervos, Sindromul Marinescu-Sjögren. 128 Dr. Dinu Brafman

Gh. Marinescu a întreprins cercetări pe teme foarte variate: Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Reflexele condiţionate (1935) Tonusul muşchilor striaţi (1937, prefaţată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei (1938). Gh. Marinescu a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a fost raportor principal. Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În 1925, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Charcot, dintre toţi discipolii a fost ales Gheorghe Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru. La 15 mai 1938, Gheorghe Marinescu încetează din viaţă. Medicii au schimbat soarta lumii 129

MEDICI „PĂRINŢI” AI UNOR DISCIPLINE MEDICALE Jacob Levy Moreno, Ştefan Odobleja, Mathias Rath, Sir Armand Mark Ruffer, Peter Safar, Hans Selye, Nicolae Vaschide.

JACOB LEVY MORENO„PĂRINTELE” PSIHODRAMEI

Jacob Levy Moreno (18 mai 1889–14 mai 1974), psihiatru, teoretician şi educator american, originar din România. A întemeiat psihodrama (1930). Jacob Levy Moreno a fost inventatorul teatrului spontan (Viena, 1921), este autorul teoriei rolurilor (1934), al unei forme de acţiune-cercetare, al unor „metode active” (action methods), al „sociatriei” (termen integrator al unei apropieri sistemice de psihiatria socială) şi al „sociologiei participante”, al metodelor de formarea de grup în mici grupe. Moreno este părintele unor noţiuni precum „co-inconştient familial” „grupal” şi „atom social”, bază a identităţii grupale personale. Sigmund Freud a introdus inconştientul, Jung a introdus inconştientul colectiv, Moreno a introdus co-inconştientul familial şi de grup. Jacob Levy Moreno a prezentat psihodrama la Spitalul Salpêtrière în anii 1955, la propunerea lui Serge Lebovici. Jacob Moreno Lévy s-a născut în 1889 la Bucuraţti, ca fiu al lui Moreno Nissim Lévy, mic comerciant evreu. În 1912, student în medicină şi filosofie, îl întâlneşte pe Sigmund Freud la ieşirea de la cursul acestuia şi discută cu el despre visele telepatice. În 1917, la Viena, se ocupă în timpul războiului 1914-1918 de lagărul de refugiaţi din Tirol (Austria), unde testează ideile sale de regrupare a refugiaţilor pe afinităţi: Acordă ajutor prostituatelor din Viena, „de la fiinţă umană la fiinţă umană”. La Viena, practică medicina muncii, este medic al dezmoşteniţilor, de asemeni „medic al săracilor” (adică fără să primească bani pentru consultaţii, chiar dacă avea datorii) la Bad Vöslau între 1918 şi 1924. Frecventează 130 Dr. Dinu Brafman asiduu cafenelele din Viena (Café Herrenof, Café Muséum) şi crează în acelaşi timp revista Daimon (1918–1922), la care vor colabora, printre alţii, Max Brod, Martin Buber, Arthur Schnitzler, Franz Werfel, Oskar Kokoschka şi Alfred Adler (cu care va păstra o lungă prietenie). În 1919, o întâlneşte pe Marianne Lörnizo, cu care va trăi o relaţie exaltată, spre marea supărare a părinţilor acesteia. În 1923, începe la Viena, împreună cu Franz, fratele Mariannei (un viitor foarte dotat inginer), cercetări pe o maşină de înregistrat sunet şi imagine, „Radio-Film”, maşină pe care o vor breveta; americanii, interesaţi de invenţie, îi invită pe ambii în Statele Unite în 1925. După moartea tatălui său, pleacă în Statele Unite în decembrie 1925. Îşi interverteşte legal numele şi prenumele (prenumele tatălui devine nume de familie, Moreno putând face aluzie şi la cuvântul ebraic pentru învăţător sau profesor [Moreh], sau chiar „profesorul nostru”, Morenu). Moreno ezită între sociologie şi medicină, este ajutat de Beatrice Beecher, nepoata faimosului predicator american Henry Ward Beecher. În 1928 se căsătoreşte cu Beatrice Beecher, faptul îi va uşura naturalizarea şi integrarea în Statele Unite. În 1936 se stabileşte la Beacon, situat la o sută de kilometri de New-York. Cumpără la Beacon o veche şcoală situată într-un parc şi crează în 1936 o clinică psihiatrică privată, cu un teatru terapeutic, cu ajutorul Gertrudei Franchot Tone. Lucrează cu sociologul Helen Jennings la regruparea prizonierilor după afinităţi (sociometrie), crează propriul institut şi propria editură (Beacon House), începe să publice în engleză, să vorbească despre teoria rolurilor şi despre spontaneitatea creatoare, să predea la Universitatea din New-York şi să ţină cuvântări la reuniuni şi congrese de psihiatrie. În 1936 se desparte de Beatrice Beecher. În 1938 se căsătoreşte cu Florence Bridge, stagiară la şcoala din Hudson; în 1939 au o fiică, Regina. În 1941 o întâlneşte pe Zerka Toeman (născută în 1917); Zerka devine „muza”, colaboratoarea, apoi soţia lui; îl va ajuta întreaga viaţă să scrie, să publice, să-i scrie conferinţele, să-i conducă afacerile, să-i conducă clinica şi institutul de sociometrie. În 1942, J. L. Moreno şi Zerka Toeman scriu primul lor articol împreună; se căsătoresc în 1949 şi în 1952 au un fiu, Jonathan. Supravieţuind unui sarcom al umărului drept (este amputată în 1958) îşi reiaa viaţa activă alături de Moreno, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După al II-lea Congres internaţional de criminologie de la Paris (octombrie 1950), Moreno se invită la Paris; vine şi revine în Europa şi ia Medicii au schimbat soarta lumii 131 legătura cu psihanaliştii în 1950 şi 1951, în vederea regrupării celor care se interesează de metodele de grup, puţin cunoscute. Înfiinţează „Consiliul internaţional de psihoterapie de grup”, organizează întâlniri între practicienii acestor noi ştiinţe şi cu sociologii Georges Gurvitch şi Jean Stoetzel. Participă la multiple congrese (psihoterapie de grup, psihodramă, sociometrie.). Clinica din Beacon este pusă în vânzare, Zerka se mută la Charlottesville, alături de fiul său Jonathan, profesor de etică medicală la Universitatea din Virginia. În 1973 întemeiază „Asociaţia internaţională de psihoterapie de grup” (IAPG). Levy Moreno a murit în1974; soţia lui, Zerka Moreno, î-a continuat lucrările.

PSIHODRAMA Conform Dicţionarului Internaţional al psihanalizei, psihodrama este o „Metodă de investigare a proceselor psihice, utilizând punerea în operă a unei dramatizări, cu ajutorul unor scenarii improvizate puse în scenă şi jucate de un grup de participanţi.” Practicată individual sau în grup, psihodrama pune protagoniştii în situaţii reale sau imaginare. Utilizată ca unealtă în diferite domenii de intervenţie, permite instaurarea unui climat de empatie favorabil unei exprimări mai naturale a participanţilor. Spontaneitatea schimburilor de replici, verbalizarea emoţiilor şi sentimentelor, fac să cadă progresiv barierele inconştiente de protecţie, nocive oricărei descoperiri a celuilalt. În cadrul unei recrutări, metoda permite analizarea justă a personalităţii unui candidat, comportamentul, motivaţiile profunde…şi adecvarea ce decurge din asta. Psihodrama este folosită în terapia de grup, în terapia familială sau individuală.

ŞTEFAN ODOBLEJA „PĂRINTELE” CIBERNETICII GENERALIZATE, CREATORUL PSIHOCIBERNETICII

Ştefan Odobleja (1902–1978) s-a născut în ziua de 13 octombrie 1902, în comuna Izvorul Aneştilor, judeţul Mehedinţi, în casa unor ţărani săraci şi neştiutori de carte. După ce absolvă liceul Traian din Turnu Severin, urmează, ca bursier, cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, devenind doctor în medicină şi chirurgie în anul 132 Dr. Dinu Brafman

1928 cu o teză privind accidentele de automobil -subiect de actualitate, nu numai pe atunci. Între 1928 şi 1946 funcţionează ca medic militar în diferite garnizoane (Brăila, Severin, Lugoj, Târgovişte, Bucureşti, Dej şi alte oraşe) are preocupări ştiinţifice legate de profesia sa, publică lucrări referitoare la investigarea bolnavilor prin transsonanţă toracică. Publică în 1929 studiul „Metoda de transonanţă toracică” enunţând pentru prima oară legea reversibilităţii. Publică la Paris (1935) Fonoscopia, lucrare distinsă cu premiul „General doctor Papiu Alexandru”, premiu acordat celor mai bune lucrări de medicină militară. Odată cu participarea sa la Congresul Internaţional de Medicină Militară din Bucureşti (1937) anunţă apariţia operei sale capitale “Psihologia consonantistă”, lucrare prin care a făcut publică prima variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi a demonstrat caracterul multi şi interdisciplinar al acesteia. Ştefan Odobleja a publicat la Lugoj, în limba franceză (1938-1939), în două volume, Psychologie consonantiste, având copyright-ul Librăriei „Maloine” din Paris. Lucrarea savantului român a fost prezentată în Psychological Abstracts (1941), dar în general a avut foarte puţine recenzii şi a fost practic ignorată multă vreme. Ştefan Odobleja descoperind psihologia consonantistă se identifica cu cibernetica generalizată întemeiata pe principii, teorii şi legi riguroase. Psihologia sistemelor este posibilă prin crearea unui limbaj sistemic comun pentru intercomunicaţiile ideilor, dezvoltând un aparat de noţiuni, legi şi analogii edificatoare, aplicabile la studierea oricărei probleme aparţinând unui sistem dat. În istoria ştiinţei mondiale Psihologia consonantistă ocupă o poziţie aparte. În această lucrare, se expune pentru prima dată ideea cibernetică a consonantismului, adică a ce numim azi reacţie pozitivă. În această lucrare, Ştefan Odobleja îşi exprimă intenţia de a sistematiza psihologia în jurul noţiunii de consonanţă, ca şi dorinţa de a reduce psihicul la fizică; el scrie cu claritate că ştiinţa va ajunge să creeze idei în laborator. Opera sa fundamentală, Psihologia consonantistă, nu este doar o lucrare de psihologie, ci una de gîndire ştiinţifică, fiind vorba de o prezentare filosofică a proceselor mintale şi a ştiinţei. Autorul caută să stabilească un număr de legi generale, pe care le aplică tuturor domeniilor, tuturor ştiinţelor, atât ştiinţelor naturii inerte, cât şi ştiinţelor lumii vii, psihologiei şi fenomenelor economico-sociale. Medicii au schimbat soarta lumii 133

Dintre aceste legi, este scoasă în evidenţă legea reversibilităţii. Ştefan Odobleja defineşte viaţa prin reversibilitate: „viaţa este un cerc vicios de acţiuni şi reacţiuni reciproce. O reversibilitate complexă de fenomene fizico- chimice. Un cuplu reversibil de acţiuni şi reacţiuni. Un fenomen complex unde fiecare fenomen parţial este, succesiv, cînd cauză, cînd efect.” Tocmai aceste afirmaţii dovedesc puterea de pătrundere a gîndirii lui Odobleja, care vede în această înlănţuire de cauze şi efecte, principiul general al tuturor fenomenelor pe care le întîlnim - şi aceasta indiferent de domeniu. În desprinderea acestui principiu general rezidă principalul merit cibernetic al lui Odobleja. În revista Tribuna (1970), un articol semnat Nicolae Mărgineanu acorda „Psihologiei consonantiste” calitatea de cel mai bun tratat de psihologie din cultura română. Modelul cibernetic, pornind de la observaţii, intuiţie şi raţionalitate, creat în fond de Ştefan Odobleja în 1938–1939 dar vehiculat, zece ani mai târziu, în literatura americană şi apoi în cea europeană, a fost utilizat şi aplicat la o varietate de domenii. Începând din anul 1972, după ce a citit autobiografia lui Norbert Wiener, Ştefan Odobleja s-a consacrat demonstrării ideii că originea ciberneticii se află in psihologie; pentru a-şi marca paternitatea, a publicat lucrarea „Psihologia consonantistă şi cibernetica”. Trăia în condiţii grele, într-o casă din chirpici, cu teama că, potrivit planurilor de sistematizare, locuinţa îi va fi demolată. Umbla îmbrăcat foarte modest. După moartea lui Ştefan Odobleja (1978) a fost publicată versiunea românească a psihologiei consonantiste (1982). Sub îngrijirea acad. Mihai Drăgănescu s-a constituit la Lugano Academia Ştefan Odobleja (1980), au fost publicate actele Simpozionului internaţional ţinut la Lugoj (1982–1983), iar Constantin Negreanu a editat în 1986, la Scrisul românesc, un volum ce cuprinde producţii literare selectate din manuscrisele savantului. Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Statului a selectat corespondenţa lui Ştefan Odobleja, editând-o într-un volum de 273 de pagini, apărut la Editura MGM din Craiova. Ca un semn de aleasă recunoaştere faţă de întreaga sa operă, faţă de poziţia sa unică de precursor mondial al psihologiei consonantiste, a ciberneticii şi a ciberneticii generalizate, Ştefan Odobleja a fost ale post-mortem membru al Academiei Române în anul 1990. Opere publicate: – 1929 Metoda de transonanţă toracică, Bucureşti 134 Dr. Dinu Brafman

– 1932 La phonoscopie, Paris – 1938 Sinteza ciberneticii generalizate Psychologie consonantiste I, volumul I, Paris – 1939 Psychologie consonantiste II, volumul II, Paris – 1978 Psihologia consonantistă şi cibernetica, Bucureşti – 1982 Psihologia consonantistă, Bucureşti, ediţia în limba română a sintezei ciberneticii generalizate, publicate la Paris în anii 1938 -1939 sub titlul de Psychologie consonantiste, în două volume

MATTHIAS RATH „PĂRINTELE” MEDICINEI CELULARE

Matthias Rath (n. 1955) medic german, şeful unei întreprinderi care produce suplimente vitaminice cu vocaţie curativă. Conform site-ului său de pe internet, totalitatea beneficiilor întreprinderii este acordată unei fundaţii de utilitate publică, intitulată Dr. Rath Health Foundation. Matthias Rath este o personalitate extrem de controversată; în special poziţia sa privind lupta împotriva SIDA. Acţiunea sa a fost de mai multe ori obiectul unor procese în Africa de Sud; a fost acuzat că a făcut încercări clinice neautorizate, folosind vitamine ca unică terapie anti-HIV şi ducând astfel la moartea bolnavilor. Înalta Curte din Africa de Sud a considerat experimentele ilegale, i-a interzis lui Rath să facă publicitate pentru produsele lui şi a cerut anchete pentru experimentele făcute. Fundaţia lui Rath a fost condamnată printr-un comunicat al programului Naţiunilor Unite împotriva SIDA (UNAIDS), al OMS şi al Unicef, care i-au reproşat că practică o publicitate mincinoasă şi face o comunicare iresponsabilă. Organizaţia sud -africană de luptă împotriva SIDA, Treatment Action Campaign, pe care o criticase Rath şi care a câştigat în justiţie împotriva lui, l-a calificat drept şarlatan. Matthias Rath a studiat medicina în Germania şi a lucrat apoi ca cercetător la spitalul universitar din Hamburg şi la centrul german de cardiologie din Berlin. În 1987, Matthias Rath a descoperit relaţia dintre carenţa în vitamina C şi un nou factor de risc pentru boli cardiace: lipoproteina. După publicarea descoperirii în jurnalul asociaţiei americane de cardiologie Arteriosclerosis, doctorul Rath a acceptat invitaţia dublului laureat al premiului Nobel Linus Pauling, de a i se alătura. Medicii au schimbat soarta lumii 135

În 1990 pleacă în Statele Unite şi devine primul director al cercetării cardio-vasculare din Institutul Linus Pauling din California. În 1994, puţin înaintea morţii sale, Linus Pauling declara: „Nu există nici un dubiu în mintea mea, pentru a spune că mă gândesc la Dr. Rath pentru a-mi succeda.” În prezent, Rath conduce un institut de cercetare şi dezvoltare de medicină nutriţională şi celulară. Institutul face studii de cercetare fundamentală şi studii clinice pentru a documenta ştiinţific aportul micronutrimentelor în lupta împotriva a o multitudine de boli. Rath este fondatorul conceptului ştiinţific de „medicină celulară”: introducerea sistematică în medicina clinică a cunoaşterii biochimice a rolului micronutrimentelor drept „biocatalizatori” într-o multitudine de reacţii metabolice la nivel celular. Matthias Rath şi echipa lui de cercetători avansează ideea că un aport cotidian masiv de micronutrimente permite o luptă eficientă împotriva unor boli ca: arterioscleroză, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, aritmie cardiacă, diabet, osteoporoză, unele forme de cancer şi deficienţe imunitare precursoare ale unor boli infecţioase, printre care şi SIDA. Matthias Rath suscită controverse în sânul comunităţii ştiinţifice. El afirmă că duce o luptă împotriva „hegemonismului şi obscurantismului marilor grupuri farmaceutice” şi repune puternic în discuţie tratamentul practicat acum împotriva cancerului, pe care îl consideră responsabil de moartea unor bolnavi curabili. Recunoaşterea ştiinţifică a lucrărilor sale este inexistentă. Matthias Rath şi colaboratorii săi, au ajuns la concluzia că cele mai multe dintre boli îşi aveau originea într-o carenţă în „bioenergie”, indispensabilă bunei funcţionări a celulelor (carenţă în vitamine, minerale, oligoelemente şi acizi aminaţi). Această deficienţă, asociată cu alţi factori (igienă de viaţă, stress, poluare) antrenează, într-un timp mai mult sau mai puţin lung, disfuncţii şi chiar degenerări la nivel celular. Formulele medicinei ortomoleculare sau „medicinei celulare” ar putea să prevină sau să trateze majoritatea acestor afecţiuni, inclusiv cancerul. Concluziile lui Matthias Rath sunt foarte controversate. Frank Ulrich Montgomery de la Federaţia fizicienilor germani şi Michael Bamberg de la Fundaţia germană împotriva cancerului au iniţiat proceduri legale împotriva lui Matthias Rath, ca urmare a decesului unui copil (Dominik Feld) suferind de un cancer al oaselor cu metastaze pulmonare. Părinţii, 136 Dr. Dinu Brafman

înaintea morţii copilului, au abandonat chimioterapia copilului şi l-au pus pe terapia de suplimentare nutrţională a lui Rath. Acesta se apără avansând faptul că moartea s-a datorat erorilor de îngrijire ale pacientului, acolo unde era spitalizat. Acţiunile întreprinse de Matthias Rath pentru a-i convinge pe sud- africani să folosească complemente vitaminice pentru a întări sistemul imunitar au rămas controversate, cu atât mai mult cu cât el preconizează oprirea tratamentelor antiretrovirale în îngrijirea bolnavilor de SIDA. El pretinde că unele persoane, al căror test de depistare a VIH este pozitiv, nu dezvoltă niciodată simptome şi rămân în viaţă dacă nu sunt tratate cu antiretrovirale. El afirmă de altfel că, dacă aceste persoane sunt tratate cu antiretrovirale, ele sfârşesc sistematic prin a dezvolta SIDA. El repune în cauză toxicitatea tratamentelor antiretrovirale, pe care le acuză că distrug sistemul imunitar; acestă atitudine este unanim condamnată de comunitatea ştiinţifică. Societatea elveţiană de luptă împotriva cancerului atrage atenţia asupra subţirimii dosarului ştiinţific al lui Rath şi asupra posibilelor pericole ale preparatelor propuse de el. vvv

La 21 iunie 1997, în sala de festivităţi din Chemnitz, Matthias Rath a ţinut un discurs relativ la Programul de la Chemnitz. Rath a biciuit susţinerea de către guvernul german a „Comisiei Codex Alimentarius”, considerată de el o iniţiativă a industriei farmaceutice vizând să interzică la nivel mondial orice informaţie în materie de sănătate în raport cu vitaminele şi alte terapii naturale.

Programul de la Chemnitz (21 iunie 1997) 1 – Noi, oamenii din lumea întreagă, constatăm că la sfârşitul secolului XX, cunoştinţele despre corpul nostru în ce priveşte sănătatea şi cauzele bolilor sunt încă insuficiente. Milioane de oameni sunt astfel dependenţi, fizic şi financiar, de grupuri de interese, în special din industria farmaceutică, care trăiesc de pe urma bolilor acestor oameni. 2 – Scopul industriei farmaceutice este comerţul cu bolile şi nu prevenirea sau eliminarea lor. Ea are un interes financiar direct ca bolile să persiste, aceasta fiind condiţia dezvoltării constante a pieţii produselor farmaceutice. Acesta ese şi motivul pentru care medicamentele sunt concepute pentru a trata simptomele şi rareori pentru eradicarea bolilor. Medicii au schimbat soarta lumii 137

3 – Pentru industria farmaceutică, comerţul cel mai lucrativ este cel cu bolile endemice. Industria farmaceutică constituie principalul obstacol al cercetării în domeniul bolilor cardio-vasculare, hipertensiunii arteriale, insuficienţei cardiace, cancerului, osteoporozei şi altor boli curente. Toate aceste maladii continuă să progreseze în lumea întreagă. În cursul ultimilor 25 de ani cursul acţiunilor societăţilor farmaceutice a crescut în medie cu 500% în toate ţările industrializate. Beneficiile realizate sunt cauza creşterii enorme a costurilor sănătăţii. Economiile ale aproape tuturor ţărilor industrializate se află sub autoritatea industriei farmaceutice. 4 – Noi, societatea, suntem înşelaţi de două ori. Noi trebuie să plătim direct sau indirect costuri de sănătate în creştere rapidă, pe când banii investiţi nu ne aduc nimic, atât în materie de sănătate cât şi în lupta împotriva bolilor curente. 5 – În ciuda puternicei rezistenţe a industriei farmaceutice, un avans medical s-a impus în domeniul luptei împotriva bolilor cardio-vasculare. Infarctul miocardic şi criza de apoplexie nu mai sunt considerate boli, ci consecinţa unei carenţe cronice în vitamine şi pot fi deci evitate. 6 – Acum, când există o şansă de a ne proteja de moartea cardio- vasculară, societăţile farmaceutice s-au constituit într-un cartel mondial, pentru a-şi apăra piaţa medicamentelor artificiale cardio-vasculare. Ele sunt responsabile de menţinerea afecţiunilor cardio-vasculare şi de decesul precoce a milioane de oameni. 7 – Procedând astfel, industria farmaceutică denunţă un principiu fundamental al deontologiei şi îşi arată publicului adevărata faţă. Noi nu mai dorim să ne plecăm sub jugul acestor interese non-etice. 8 – Noi declarăm că industria farmaceutică (al cărei scop este menţinerea supravieţuirii bolilor), se comportă într-un mod imoral şi în contradicţie cu principiile fundamentale ale drepturilor omului. Noi cerem să fie luate imediat măsuri legale pentru a interzice ca această industrie să continue asemenea activităţi. 9 – Menţinerea artificială a bolilor în vederea favorizării vânzării de medicamente şi opoziţia la eliminarea bolilor, a dus la moartea milioane de oameni. Dată fiind amploarea acestor crime, trebuie cerută pedeapsa maximă. În plan internaţional, aceste acte treebuie să fie urmărite ca nişte crime âmpotriva drepturilor omului. 10 – Întreprinderile farmaceutice trebuie să fie supuse unei expertize care să determine în ce măsură s-au îmbogăţit urmând politica lor anti- prevenţie şi anti-eliminare a bolilor. 138 Dr. Dinu Brafman

Dacă vor fi recunoscute vinovate de aceste crime, trebuie să li se confişte bunurile, pentru a despăgubi persoanele înşelate şi comunitatea. 11 – Politicienii şi alte persoane complice la aceste crime trebuie să răspundă de ele. 12 – Toate legile care împiedică liberul acces la vitamine şi la utilizarea lor, nu servesc decât la protejarea unei pieţe farmaceutice artificiale; ele trebuie imediat suprimate. 13 – Mai înainte de orice, Programul de la Chemnitz pune bazele unui nou sistem de sănătate. Declară menţinerea şi ameliorarea sănătăţii ca fiind un drept uman inalienabil. 14 – Scopul principal al noului sistem de sănătate este prevenirea şi eradicarea bolilor. Cercetarea privind vitaminele şi Medicina Celulară constituie o bază ştiinţifică pentru luarea de măsuri sanitare eficace, lipsite de efecte secundare. 15 – Noi, societatea, declarăm că vom construi noi înşine acest nou sistem şi că vom fi noi înşine piatra unghiulară a acestui sistem. 16 – Acest sistem se bazează pe o informaţie extinsă şi pe o formare aprofundată a populaţiei în ce priveşte problemele de sănătate. 17 – Formarea medicală a colaboratorilor actuali s-a lărgit şi noi profesiuni de sănătate au fost create, în vederea garantării unor îngrijiri de bază uşor accesibile. 18 – Formarea pentru sănătate trebuie să fie o disciplină obligatorie în şcoli. O formare complementară privind probleme specifice de sănătate, trebuie stimulată la toate nivelurile. 19 – Cercetarea medicală şi omologarea medicamentelor, trebuie să fie supuse unui control public aprofundat.

„PĂRINTELE” MEDICINEI ORTOMOLECULARE

Abram Hoffer (1917–2009) psihiatru canadian. Cunoscut pentru controversata utilizare a unor regimuri nutritive deosebite şi a unor megadoze de vitamine în tratamentul schizofreniei, tratament lipsit de evidenţe ştiinţifice. Tratamentul, numit medicină ortomoleculară, al cărei unul din părinţi este considerat Abram Hoffer, altul fiind Linus Pauling, nu este recunoscut de medicină. Terapia prevede folosirea de doze masive de vitamine hidrosolubile (vitamina C, vitamina B3 sb formă de niacină sau niacinamidă, altele decât complexul B), doze mari de vitamine liposolubile (vitamina E) şi minerale Medicii au schimbat soarta lumii 139

(seleniu, zinc, cupru şi magneziu); acest tip de medicaţie a mai fost numit şi terapie megavitaminică. Hoffer susţine diferite ipoteze ştiinţifice pentru tratamentul cancerului bazate pe megadoze de vitamina C administrate intravenos: aceste practici, sunt obiect de controverse cu comunitatea medicală şi sunt susţinute doar ca terapii alternative.

SIR ARMAND MARK RUFFER „PĂRINTELE” PALEOPATOLOGIEI (Medicul care a creat ştiinţa paleopatologiei)

Sir Armand Mark Ruffer (1859–1917). Medic, egiptolog englez, discipolul a două mari figuri ale medicinei: Louis Pasteur şi Mecinikov, ambii la Paris. Om de lume, violoncelist, jucător de biliard şi expert lingvist, era cunoscut pentru notabila sa capacitate de organizare şi de administraţie sanitară. În 1881 a fost numit director general al Institutului Britanic de medicină preventivă. La puţin timp după numirea la post, pe când încerca un ser antidifteric a contractat difterie şi a rămas parţial paralizat. În 1896 merge la Cairo ca profesor de bacteriologie la „Medical School” din acel oraş. În 1901 este numit preşedinte al Consiliului de Sănătate Egiptean şi membru al Comisiei de luptă împotriva ciumei. În 1913, Sir Armand Mark Ruffer foloseşte cuvântul Paleopatologie stabilind că obiectivul ei este: „să fie ştiinţa bolilor a căror existenţă se poate demonstra pe resturi umane şi animale din timpuri îndepărtate”. Din 1914, Sir Mark Ruffer a fost Director al Crucii Roşii Egiptene. Sir Mark Ruffer a murit în 1917, în cursul naufragiului vaporului său, pe când traversa Mediterana, în drum din Grecia spre Egipt. Principalul său merit constă în iniţierea unei noi ştiinţe, PALEOPATOLOGIA, al cărei părinte este considerat. Paleopatologia, literal „studiul bolilor vechi”, face apel la mai multe discipline pentru a descoperi patologiile sau traumatismele suferite de un individ: – antropologie: prin observarea resturilor fosile, permite determinarea patologiilor care lasă o urmă pe schelet sau pe părţile moi ale corpului uman (care se găsesc rareori). – biologie şi chimie: dau acces la informaţii genetice sau chimice, dar obligă cel mai adesea la efectuarea de prelevări şi deci la distrugerea unei părţi din obiectul studiat (oase). 140 Dr. Dinu Brafman

Sir Mark Ruffer a definit paleopatologia drept „o doctrină asupra bolilor disimulate în vestigiile umane şi animale ale epocilor trecute”. Lucrările sale s-au centrat pe mumiile găsite, datând din dinastiile XVIIIa şi XXVIIa. A inventat o tehnică constând din extragerea de lamele fine de ţesuturi mumificate, pentru studii microscopice, punând la punct prin această metodă diagnostice de mare precizie. A procedat şi la autopsii retrospective. Lucrările au fost publicate la puţin timp după moartea sa, sub titlul „Studii asupra paleopatologiei Egiptului”. Existenţa unui mare număr de boli a putut fi demonstrată atât graţie examenului scheletelor şi al mumiilor, cât şi prin studiul critic al reprezentărilor umane pictate sau sculptate, cu trăsături fidele şi realiste. Studiul microbiologic al mumiilor a început în 1910, când Sir M. A. Ruffer a folosit pentru prima dată tehnicile histologice pentru examinarea ţesuturilor mumificate şi a descoperit ouă de Schistosoma haematobium în rinichii mumiilor din dinastia XXa . – De la primele sale studii, din 1910, mumiile au fost un material de excepţie pentru studii parazitologice. Într-adevăr, punerea în evidenţă de forme parazitare la nivelul cupelor histologice i-a condus pe primii paleoparazitologi la privilegierea acestui tip de material. A devenit astfel posibil să se ţină seamă de numeroase contexte arheologice şi de a deschide un câmp de lucru în paleoparazitologie. – Tuberculoza nu era foarte frecventă în Egiptul faraonic. Ruffer a studiat totuşi o formă vertebrală de tuberculoză pe o mumie din dinastia XX (pe la 1000 î.Chr.). În ce priveşte formele pulmonare, documentele anatomice sunt mai puţin convingătoare, fiindcă ritualul mumificării cerea ca viscerele să fie extirpate din cadavru şi plasate în vase canope, unde erau prost conservate. Raritatea tuberculozei în epocă, se explică prin climatul cald şi uscat al Egiptului, climat care, chiar din antichitate, era reputat a fi favorabil ftizicilor. Confruntarea diagnosticului „ex arte” şi a mumiologiei, a permis deducţii solide. Astfel, s-au găsit indicii formale relativ la arterioscleroză, litiaze, bilharzioză, oftalmii trahomatoase şi leucome corneene, poliomielită şi diferite afecţiuni distrofice osteoarticulare (nanism achondroplazic, sindrom adipozo-genital cu ginecomastie, obezitate cu steatopigie, picior strâmb congenital, rahitism carenţial, morb Pott, carii dentare, pioree alveolară, osteomielită, gută, reumatisme infecţioase sau deformante). Mumia lui Ramses al II-lea poartă urmele variolei. Medicii au schimbat soarta lumii 141

Celebrul bust pictat din Muzeul din Berlin a fixat pentru eternitate trăsăturile graţioasei regine Nefertiti, afectată de o cataractă la ochiul drept.

Metode utilizate în Paleopatologie Cel mai adesea paleopatologul lucrează pe resturi osoase şi dentare, fiind singurele părţi care rezistă timpului. Elementele moi (piele, muşchi, organe) nu se regăsesc decât în cazuri extrem de rare, ca mumificarea naturală sau artificială a subiectului. Morfoscopie macroscopică. Primul pas al paleopatologului este studiul vizual al osemintelor. Fiecare piesă va fi examinată, pentru a determina: forma generală şi eventuale anomalii prezentate; suprafaţa şi textura obiectului; raportul şi conexiunile cu alte piese Endoscopie. Acest prim studiu poate da numeroase indicaţii asupra taliei individului. Inaccessibile la simpla vedere, cavităţile necesită utilizarea de unelte cu care se poate „vizita” şi studia interiorul unor piese ca endocraniul sau fosele nazale. În cazul corpurilor moi, excepţional de bine conservate (mumii de exemplu), endoscopia permite de asemeni introducerea în ţesuturi. Radiografie. Paleopatologul va folosi un aparat de radiologie pentru a descoperi interiorul osemintelor; va putea să studieze astfel structur şi construcţia proprie a piesei studiate; se poate compara osul care prezintă un aspect patologic cu un os sănătos. Analize biochimice. Analizele biochimice permit decelarea de urme de constituenţi în cantitate anormală, ca arsenic sau plumb (în unele cazuri este proba unei otrăviri voluntare sau accidentale ). Măsurând procentajul anumitor constituenţi, ca stronţiu, zinc, calciu sau bariu, se poate deduce tipul de alimentaţie al individului. Paleonutriţia poate fi stabilită şi măsurând anumiţi izotopi ai carbonului şi ai azotului. La microscop, paleopatologul poate găsi microorganisme (bacterii, structuri virale, elemente sanguine, precum şi ouă sau chisturi de paraziţi. Genetică. Studiul ADN-ului vechi (sau al urmelor de ADN) dă posibilitatea determinării sexului biologic al unui individ, dar şi prezenţa unor boli genetice. Acest tip de studiu genetic ajută paleopatologul să deceleze prezenţa urmelor de ADN microbian. În prezent, s-au putut identifica urmele tuberculozei, ciumei şi treponematozelor. 142 Dr. Dinu Brafman

Bolile preistoriei Paleopatologia din paleolitic până în mezolitic Rarele resturi fosile datate din paleolitic (vechi de peste 12 000 de ani) sunt constituite exclusiv din oseminte. Bolile sau traumatismele care se pot găsi, nu privesc decât scheletul. Studiile paleopatologice au arătat că hominizii din acea epocă a preistoriei prezentau mai puţine boli şi traumatisme decât în perioadelor următoare. Contrar celor ce se pot imagina, strămoşii noştri din paleolitic nu erau mai violenţi sau mai războinici decât omul modern. Traumatismele relevate, extrem de rare, erau mai curând de origine accidentală. De altfel, strămoşii noştri din paleolitic nu aveau o experienţă de viaţă prea lungă. Bolile legate de degenerescenţă şi de îmbătrânire erau rarisime. Alimentaţia netransformată (carne, vegetale în stare brută.) permiteau celor din paleolitic să evite colesterolul şi mai ales cariile dentare, sursă de infecţii.

Paleopatologia neoliticului Neoliticul oferă mult mai multe resturi fosile, datorită unei mai bune conservări. Înhumările voluntare sunt mult mai frecvente, fosilele au mai puţin timp să se deterioreze. Schimbările vieţii în neolitic au consecinţe asupra bolilor şi traumatismelor lui Homo sapiens. Dezvoltarea agriculturii şi prelucrarea alimentelor vor da naştere unor noi afecţiuni. Dentiţia va fi prima afectată: carii şi uzuri dentare premature vor apărea în fosile. Creşterea animalelor şi domesticirea, au apropiat animalele de om: unele boli infecţioase se vor putea transmite mult mai uşor omului. Astfel, tuberculoza a evoluat şi s-a transmis de la vite la om cu 7000 de ani î.Chr. În acelaşi mod, variola a trecut acum 4000 de ani de la cămilă la om. Sedentarismul şi dezvoltarea de comunităţi umane mai numeroase, au permis apariţia de epidemii de holeră sau de ciumă. În anul 2009, cercetătorii au putut identifica pe o fosilă, în India, datată ca având 4000 de ani, urmele lăsate de Mycobacterium leprae, bacilul leprei. Organizarea socială, noţiunea de proprietate, de teritoriu, vor avea consecinţe asupra raporturilor umane, din ce în ce mai violente. Începând din neolitic se văd din ce în ce mai multe urme de de agresiune pe corpul uman: traumatisme craniene, vârfuri de săgeţi înfipte în schelet. Medicii au schimbat soarta lumii 143

Câteva piese fosile excepţionale prin conservarea lor

Otzi, celebra mumie descoperită în 1991, a fost studiată de numeroşi specialişti. Ultima sa masă, tatuajele, modul său de viaţă, regiunea de unde provenea... totul a fost repertoriat. Dar abia în 2007 s-au putut determina exact circumstanţele morţii sale: săgeata găsită în umărul lui, provocase o importantă hemoragie.

Descoperit în Danemarca la 8 mai 1950, Omul de Tollund trăise cam cu 350 de ani î.Chr. Părţile moi ale corpului erau perfect conservate graţie acţiunii acidului humic conţinut în turbăriile din regiune. Conţinutul stomacului a permis studierea alimentaţiei lui. Cauzele morţii lui au fost uşor de aflat: avea în jurul gâtului funia cu care fusese strangulat.... Spânzurare sau sacrificiu ritual ?

În 1975, mumia lui Ramsès II a fost transportată la Paris pentru a fi examinată şi tratată. Studiul paleopatologic al suveranului a permis determinarea vâstei la care a murit (80 de ani), dar şi starea lui de sănătate. Ramsès II suferea de tulburări vasculare, articulare şi dentiţia prezenta leziuni infecţioase. 144 Dr. Dinu Brafman

Philippe Charlier (n. 1977) medic legist, anatomo-patolog şi paleopatolog francez. Doctor în litere, ţine din 2002 cursuri de paleopatologie şi de istoria medicinei la facultăţile din Lille 2 şi Paris 7. Conduce o echipă pluridisciplinară care lucrează în domeniile antropologiei funerare, ale paleopatologiei şi patografiei*. Disciplină ştiinţifică la graniţele antropologiei fizice şi ale medicinei legale, paleopatologia permite reconstituirea unul câte unul a carnetelor de sănătate ale unor indivizi decedaţi cu secole, ba chiar cu milenii în urmă… Cercetările făcute de Philippe Charlier şi echipa lui au permis elucidarea cauzelor morţii lui Agnès Sorel, amanta regelui Franţei (otrăvire cu mercur); determinarea naturii reale a pretinselor relicve ale Ioanei d’Arc (în realitate resturi ale unei mumii egiptene); identificarea resturilor lui Ludovic al IXlea şi ale soţiei sale Charlotte de Savoie; aducerea la lumină a rămăşiţele Dianei de Poitiers; identificarea capului lui Henric al IVlea. Datorită acestor studii, a fost supranumit de presă „Indiana Jones al cimitirelor”. Autentificarea capului lui Henric al IVlea, o anchetă demnă de o afacere criminală. În decembrie 2010, uu mijloace demne de o anchetă medico-legală, oameni de ştiinţă ajutaţi de istorici au autentificat capul lui Henric IV, regăsit la un cuplu de pensionari, după ecole de peregrinări.

„O întregă anchetă medico- legală”, a fost făcută „cu sânge rece şi pragmatism” în ciuda obstacolelor, mai ales prin teste ADN ale capului, mumifiat, prea deteriorat pentru a putea fi exploatat, a explicat Dr. Philippe Charlier, medic legist care a condus o echipă de 20 de specialişti francezi, danezi, italieni şi americani. Ancheta, care a durat şase luni, validată de.British Medical Journal, a fost posibilă graţie încăpăţânării a doi jurnalişti, Stéphane Gabet şi Pierre

* Patografie. Ramură a paleopatologiei, se interesează de studiul medical al resturilor umane vechi, în rarele cazuri în care se dispune de câteva cunoştinţe biografice sau de un portret. Medicii au schimbat soarta lumii 145

Belet (Galaxie Presse) care au regăsit urma nobilei relicve în 2008 la doi pensionari; aceştia, pasionaţi de istorie, care păstrau de 50 de ani capul la Montmartre, au acceptat să-l încredinţeze oamenilor de ştiinţă. O datare cu carbon 14 a permis iniţial stabilirea unei perioade cuprinse între 1450 şi 1650, a explicat Dr Philippe Charlier. Corespondenţe anatomice (vârstă, sex, cicatrice, neg pe o aripă a nasului, gaură pentru cercel în ureche) analize toxicologice, scanări, suprapuneri faciale…au fost confruntate sistematic cu cercetări istorice. Regele, mort la 57 de ani în ziua de 14 mai 1610, asasinat de către Ravaillac, îşi pierduse aproape toţi dinţii, avea un început de cataractă şi prezenta o cicatrice datorită unei răni cu armă albă (urmare a tentativei nereuşite de asasinat făcută de Jean Châtel în 27 decembrie 1594). Spre deosebire de alţi regi ai Franţei, craniul lui Henric IV nu a fost umplut cu câlţi ci a fost conservat, a explicat Dr. Philippe Charlier. Capul a fost separat de corp în 1793, când a fost profanată bazilica Saint-Denis, necropola regilor Franţei. Corpurile, scoase din cosciuge, au fost aruncate într-o groapă comună; a urmat „un adevărat târg după relicve” şi „fiecare a luat cât a poftit” a relatat Jean-Pierre Babelon, istoric specializat în Henric al IVlea . Capul lui Henric reapare în secolul 19 în colecţia unui conte german, apoi în 1919 la o vânzare la licitaţie la Hotel Druot; un anticar din Dinard îl răscumpără cu trei franci. După moartea anticarului, relicva, în posesia surorii sale, a fost cumpărată de cuplul de pensionari citaţi mai sus; ei l-au lăsat prin testament şefului actual al casei de Bourbon, Louis de Bourbon, duce de Anjou, care doreşte să restituie capul necropolei din Saint-Denis.

PETER SAFAR „PĂRINTELE” REANIMĂRII CARDIO-PULMONARE

Peter Safar (Viena 1924 –Statele Unite 2003) medic american, profesor de anestezie-reanimare la Universitatea din Pittsburgh, este considerat părintele reanimării cardio-pulmonare (RCP). Oţine diploma de medic la Universitatea din Viena. În 1950 pleacă la Yale (Statele Unite), pentru a se forma ca anestezist. Lucrează la Lima (Peru) în 1952, apoi la Baltimore (Statele Unite) în 1954. A fost propus de trei ori la premiul Nobel pentru medicină; a fost un militant pacifist, membru al Physicians for Social Responsibility, al International 146 Dr. Dinu Brafman

Physicians for the Prevention of Nuclear War şi al grupării locale a World Federalist Association. În 1956 şi-a început lucrările privind reanimarea cardiopulmonară (RCP); a lucrat împreună cu unităţi de poliţie-pompieri pentru a concepe primele ambulanţe de urgenţă şi a scris în 1957 cartea ABC of resuscitation (ABC-ul resuscitării). A întemeiat prima unitate de îngrijiri intensive din Statele Unite în 1958; la Universitatea din Pittsburgh a înfiinţat cel mai mare departament de anestezie din SUA. În 1966, a fost profund marcat de moartea fiicei sale, Elisabeth, în vârstă de 11 ani, în urma unei crize acute de astm. A fost co-fondatorul, în 1967, al Freedom House Enterprise Ambulance Service, primul serviciu de urgenţă paramedicală. În 1976, a participat la crearea World Association for Disaster and Emergency Medicine. International Resuscitation Research Center (IRRC), rebotezat în 1979 în onoarea lui Safar Center for Resuscitation Research. S-a pensionat în 1989, la vârsta de 65 de ani. A colaborat cu întreprinderea Laerdal (TM) la realizarea manechinului de antrenament în resuscitare RCP, Resusci Anne®.

HANS SELYE, „PĂRINTELE” TEORIEI STRESS-ULUI

Hans Selye (26 ianuarie 1907–20 octombrie 1982), profesor la Universi tatea din Montréal, este mondial cunoscut pentru descoperirea sa, teoria stress-ului. Teoria stress-ului este cea mai mare reuşită a secolului XX. Selye János (Hans Selye), s-a născut la Viena, la 26 ianuarie 1907. Tatăl său era medic militar maghiar. Familia se mută la Komárom (Slovacia de astăzi), unde tânărul Selye îşi termină studiile secundare. În 1924, era student la medicină la Universitatea germană din Praga. Urmează câţiva ani ani de studii la Universităţile din Paris şi din Roma. Îşi ia doctoratul la Praga în 1929. Alege cercetarea, în dauna practicii medicale. Lucrează iniţial la Institutul de Patologie din Praga, apoi la Institutul de Patologie Experimentală, unde, în calitate de cooperator, capătă practică pe terenul practicii experimentale. În 1931, graţie unui premiu Rockfeller, merge în Statele Unite, apoi în Canada la Universitatea McGill din Montréal, unde va lucra între 1945 şi 1976 ca profesor de biochimie; în paralel, era consilier general de chirurgie pentru US Army. Medicii au schimbat soarta lumii 147

A întemeiat Institutul de chirurgie experimentală al Universităţii din Montréal. Ca endocrinolog şi inventator al teoriei stress-ului, cuvânt introdus de el în medicină, Hans Selye capătă o importantă notorietate. În 1956 apare lucrarea care îl va face celebru „Le stress de la vie”. Prin această primă carte, Dr Selye, care va fi numit datorită notorietăţii sale „Einstein al medicinei”, îmbogăţeşte cercetarea în endocrinologie cu un nou concept diagnostic: sindromul de adaptare, adică ansamblul modificărilor care permit unui organism să suporte consecinţele fiziopatologice ale unui traumatism natural sau operator. Stress-ul îşi face astfel intrarea în repertoriul patologiilor lumii moderne. Hans Selye a scris peste 40 de cărţi, printre care The stress of life (1956, Stress-ul vieţii), Stress without distress (1974) şi autobiografia The stress of my life (1977). Toată viaţa a suferit de insomnie. Avea o disciplină severă şi era extrem de exigent în muncă, atât pentru el însuşi, cât şi pentru colegi şi studenţi. Se trezea zilnic la 4 dimineaţa. Spunea: „trebuie evitată frustrarea”; „să eviţi să fii bătut”; „important este să nu opui prea multă rezistenţă problemelor pe care nu le poţi rezolva”. Bolnav de reticulosarcom, nu a cedat disperării, a luptat, trăind mult peste vârsta prezisă pe atunci de medicină pentru această boală. Hans Selye a murit la Montréal la vârsta de 75 de ani; a murit de epuizare, în patul său. S-a diagnosticat el însuşi în faza a III-a a sindromului de detresă biologică. A primit numeroase onoruri, printre care 20 de diplome de onoare şi a fost făcut Compagnon de l’Ordre du Canada. Nu a primit premiul Nobel, pe care era cât pe aci să-l primească; a fost marea lui decepţie. Numeroase institute poartă numele lui Selye, în primul rând Universitatea Selye János din Révkomárom (Slovacia), fondată în septembrie 2004, având alte două secţii pe lângă cea din Révkomárom – cele din oraşele Losonc şi Királyhelmec - unde formarea a 2700 de studenţi se face pentru 29 de materii. Acreditarea a două alte materii: a protecţiei mediului înconjurător şi a biologiei, sunt actualmente în curs, în ciuda pericolului iminent ca Ministerul slovac al Educaţiei, pe baza deciziei juriului de acreditare, să degradeze universitatea în simplă şcoală superioară. 148 Dr. Dinu Brafman

Aportul şi lucrările lui Hans Selye Fără îndoială, aportul deosebit al lui Hans Selye au fost studiile sale despre stress. Cercetător canadian, Selye János a fost unul dintre primii care s-au interesat de stress pe la începutul secolului XIX. El a descris stress-ul ca fiind mijloacele fiziologice şi psihologice folosite de o persoană, pentru a se adapta unui eveniment dat. Stress-ul este schimbarea brutală survenind în obişnuinţele unei persoane, până atunci echilibrată, schimbare susceptibilă de a declanşa o bulversare în structura sa psihică şi chiar somatică. Numele lui Hans Selye este indisociabil legat de cel de „stress”. Hans Selye, supranumit „Părintele stress-ului”, a fost un fiziolog a cărui operă a dezvăluit principalele dispozitive ale organismelor animale în faţa agresiunilor de orice fel. Hans Selye a fost şi un mare endocrinology, care a arătat, în opera sa fundamentală intitulă „Stress”, cum sunt puşi în circulaţie hormonii corticosuprarenali cu ocazia unei agresări violente a organismului. În acea lucrare, el descrie un sindrom reacţional endocrin, comportând trei faze consecutive: „faza de alarmă”, „faza de reacţie”, şi „faza de epuizare” Este ceea ce el numeşte „Sindromul general de adaptare”, sau, cu alte cuvinte: stress. Stress-ul nu este nici mai mult nici mai puţin decât o reacţie a organismului confruntat cu un pericol, ajutând organismul să facă faţă acestui pericol. Se poate deeci afirma că, dacă amploarea evenimentului stresant (numit şi „stresor”) nu depăşeşte capacităţile normale de răspuns, organismul nu va suferi consecinţe. Invers, dacă resursele organismului sunt depăşite (dacă nu poate înfrunta cantitatea de stress pe care trebuie s-o stăpânească), pot surveni tot felul de probleme. Organismul intră atunci într-un „cerc vicios”, sistemul de adaptare se epuizează, consecinţele devin din ce în ce mai nocive. Care sunt semnele care pot permite unei personaje să-şi dea seama că n-a atins stadiul distrugerilor? În primul rând apare iritabilitate, apoi apar insomnia, durerile de cap, dificultăţi de concentrare, tulburări de memorie, etc. În cele din urmă, Hans Selye a arătat că fenomenul de Stress este un dispozitiv de vigilenţă salvatoare şi că super-vigilenţa este păguboasă atunci când cantitatea de cereri depăşeşte capacitatea de răspunsuri ale subiectului. Hans Selye vorbeşte de stress „negativ” (defavorabil) și stress „pozitiv” (favorabil); posibilitatea transformării unui stress negativ în stress pozitiv- este o problemă de atitudine. Medicii au schimbat soarta lumii 149

Definiţia stress-ului Prin definiţie, stress-ul este un răspuns nespecific pe care îl dă corpul oricărei cereri care i se face… există şi un răspuns specific al organismului, care reacţionează la frig producând căldură, la efort fizic, secretând un hormon care stimulează organismul. Dar, oricare ar fi natura stimulului, organismul răspunde de asemeni în mod nespecific, cu schimbări biochimice identice, destinate să facă faţă oricărei cereri crescute impuse maşinii umane Stress-ul este răspunsul organismului la cererea ce i se face: frig, necaz, efort, medicament (stimuli); stress-ul este în inima dispozitivului de adaptare la stimuli. Sress-ul este răspunsul la un stimul. Dacă stimulul este puternic, răspunsul este puternic. Organismul face un efort pentru a răspunde la stimuli, spre a menţine un echilibru. Există stimuli, există răspunsuri, oricare ar fi natura stimulului: fie că este o veste bună sau rea, un eşec sau un triumf, o alergare sau un orgasm. Stress-ul este o reacţie la orice fel de cerere. Este vorba de a menţine stabilitatea organismului. Stress-ul provine dintr-o supraîncărcare a cererii în raport cu capacitatea de răspuns a organismului. Trebuie menţinut ceea ce biologii numesc homeostazie, constanta sau stabilitatea parametrilor organismului (temperatura corporală, nivelul glicemiei, etc). Stress-ul nu trebuie evitat, aşa cum nu trebuie evitate temperatura şi zahărul; trebuie evitat să nu facem prea mult sau să nu facem destul.

Modelul lui Selye Modelul lui Selye, sau teoria sindromului general de adaptare, este un ansamblu de simptome nespecifice, care apar oricare ar fi natura agresiunii. Acest model se compune din 3 faze diferite, dacă le comparăm cu un nivel de rezistenţă normal : Reacţia de alarmă: timp de pregătire, mobilizarea de resurse pentru a face faţă stress-ului (fază sub nivelul de rezistenţă normal, apoi trecere peste acel nivel) Faza de rezistenţă: utilizarea de resurse (fază peste nivelul de rezistenţă normal) Faza de epuizare: apariţia de diferite tulburări somatice (faza de declin a nivelului de rezistenţă al fazei precedente la nivel normal) 150 Dr. Dinu Brafman

Citate „[.] Ideea conceptului de stress şi a sindromului general de adaptare (S.G.A.) mi-a venit în 1925, pe când studiam medicina la Universitatea din Praga. [.] Nu puteam înţelege de ce, din zorii istoriei medicinei, medicii şi-au concentrat toate eforturile pe recunoaşterea de boli deosebite şi pe descoperirea de remedii specifice, fără să dea atenţie unui lucru mult mai evident: „sindromul simplului fapt de a fi bolnav”. Eu ştiam că un sindrom este „un grup de semne si de simptome care se prezintă împreună si caracterizează o boală”. Ei bine! Pacienţii pe care trebuia să-i văd aveau un sindrom, dar se părea că era un sindrom care caracteriza boala ca atare şi nu o boală deosebită. Oare ar fi posibil de analizat aces „sindrom general al bolii” şi poate chiar să se găsească remedii capabile să acţioneze împotriva factorului nespecific în boală? Totuşi, abia zece ani mai târziu am parvenit să exprim toate astea în limbajul precis al descrierii ştiinţifice bazate pe experiment [.] În ansamblul său, sindromul de stress, sau sindromul general de adaptare (S.G.A.), care evolueaza în trei stadii succesive: 1) „Reacţia de alarmă”, timpul în care se mobilizează forţele de apărare; 2) „Stadiul de rezistenţă”, care reflectă completa adaptare la agentul „stresant”; 3) „Stadiul de epuizare” care urmează inexorabil, cu condiţia ca agentul stresant să fie destul de puternic si să acţioneze destul de mult timp, puterea de adaptare a unei fiinţe vii fiind întotdeauna limitată” (Hans Selye)

NICOLAE VASCHIDE, „PĂRINTELE” PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

Vaschide Nicolae (1874–1907) psiholog şi psihiatru român. A adus o contribuţie preţioasă în domeniul psihologiei experi mentale, studiind procese senzoriale, somnul şi visele, atenţia, funcţiunea psihofizică a mâinii. A colaborat sistematic la publicaţii româneşti („Noua revistă română”, „Revista idealistă”, la care a fost prim-redactor), contribuind la constituirea psihologiei experimentale în România. Nicolae Vaschide s-a născut în 5 decembrie 1873, fiul comerciantului buzoian StateVaschide. După terminarea cursurilor gimnaziale la Buzău, îşi continuă studiile la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Căutând pe site-ul de internet al liceului „Sf.Sava” personalităţi care au „onorat” prin prezenţa lor liceul, i-am găsit menţionaţi pe Adrian Năstase şi pe Vadim Tudor şi, cum mă aşteptam de altfel, nu era pomenit Nicolae Vaschide. Medicii au schimbat soarta lumii 151

Mă simt dator cu o precizare: chiar dacă n-ar fi existat cei 50 de ani de comunism în care s-a zbătut învăţământul românesc, o oarecare rămânere în urmă faţă de Occident tot ar fi existat şi asta pentru că nu prea putem, nu prea ştim, sau nu prea vrem să ne impunem valorile; cazul Paulescu nu este o excepţie şi, să o recunoaştem cinstit, cu siguranţă George Emil Palade nu ar fi obţinut premiul Nobel dacă ar fi rămas în România. Dixi, et salvavi animam meam! La îndemnul mentorului său Basil Iorgulescu, urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, secţia filosofie. Aici şi-a câştigat reputaţia de student conştiincios, muncitor şi practic. A studiat nu numai manualele clasice, ci toate operele pe care mijloacele de care dispunea un student îl ajută să le procure -Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer s.a. Plin de idei generoase, sub influenţa scriitorului Henri Murger, înfiinţează un cenaclu la care s-au afiliat Radu Rosetti, Mihai Oromolo, avocatul Jean Staicovici. Ca apreciere din partea mediului universitar, teza de licenţă „Senzaţiile vizuale”, trecută „cu toate bilele albe”, la 10 iulie 1895, a fost premiată din Fondul Hilel. Contactul cu psihologul francez Alfred Binet, cunoscut cu ocazia unui ciclu de conferinţe pe care acesta le-a ţinut la Universitatea din Bucureşti îi deschide perspectiva desăvârşirii studiilor la Paris. Aici devine în scurt timp foarte cunoscut prin lucrările pe care le publică în colaborare cu celebrii săi profesori. În toamna anului 1895, Vaschide începe să lucreze în cadrul Laboratorului de psihologie fiziologică de la Ecole des Hautes Etudes de pe lângă Sorbona. În 1897 i se acordă încă doi ani bursă din Fondul Halfon. A dorit să revină în ţară, dar, deoarece solicitarea sa de a i se organiza la Bucureşti un laborator de psihologie experimentală nu s-a realizat, a decis să rămână în Franţa. În scurt timp, dându-şi seama că nu va putea face psihologie fiziologică şi patologică fără a avea cunoştinţe de medicină sau biologie, se înscrie la Facultatea de medicină din capitala Franţei, pe care o absolvă, dar din nefericire nu-şi poate susţine şi teza de doctorat, deoarece moartea sa a survenit la numai 33 de ani. În semn de respect şi consideraţie pentru cercetările şi contribuţia sa ştiinţifică, a fost cooptat ca membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. A susţinut peste 150 de comunicări ştiinţifice, a publicat 170 de articole şi 12 studii de specialitate, în total peste 200 de titluri, majoritatea în limba 152 Dr. Dinu Brafman franceză, fiind socotit pentru cercetările şi activitatea sa printre oamenii de ştiinţă de reputaţie internaţională. Facultatea de medicină din Paris i-a decernat medalia de aur (Nota bene: nu şi Facultatea de medicină din Bucureşti!). Potrivit cercetărilor şi observaţiilor sale, inteligenţa este în strânsă legătură în primul rând cu capacitatea de a percepe şi stabili raporturi între informaţii şi fenomene; a mai constatat că cei cu inteligenţa superioară au capul mai mare al celorlalţi, volumul capului fiind independent de talie şi dezvoltarea corpului. Meritele sale sunt cu atât mai mari cu cât într-o perioadă scurtă a desfăşurat o impresionantă activitate atât sub aspectul întinderii şi diversităţii problematice, cât şi a numărului de lucrări ştiinţifice reprezentând materializarea cercetărilor sale.

Opera principală – Tehnica psihologiei experimentale, în colaborare cu Ed. Toulouse şi H. Pieron, 1904 – Eseu asupra psihologiei mâinii, 1909 – Psihologia atenţiei, în colaborare cu R. Meunier, 1910 – Somnul şi visele, 1911 – Studii împreună cu Marcel Reja 1873-1957 (Dr. Paul Meunier) despre vise şi haşiş. S-au împlinit, în anul 2007, 100 de ani de la moartea lui Nicolae Vaschide, întemeietorul psihologiei româneşti şi promotor al psihologiei experimentale. La îndemnul lui Basil Iorgulescu, mentorul său de la gimnaziul buzoian, Vaschide urmeaza cursurile Facultăţii de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia filosofie. Student conştiincios, muncitor şi practic, a studiat nu doar manualele clasice, ci şi operele lui Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer. Sub influenţa scriitorului Henri Murger, a înfiinţat un cenaclu, la care s-au afiliat Radu Rosetti, Mihai Oromolo (ex-guvernator al Băncii Naţionale) şi avocatul Jean Staicovici. După o serie de conferinţe ţinute în 1895 la Universitatea din Bucureşti pe tema psihologiei experimentale de profesorul Alfred Binet, marele psiholog îi propune studentului Nicolae Vaschide să lucreze în laboratorul său de la Sorbona. În toamna aceluiaşi an, Nicolae Vaschide începe să lucreze ca bursier în cadrul Laboratoruluide psihologie fiziologică de la École des Hautes Études de pe lângă Sorbonna. Medicii au schimbat soarta lumii 153

În 1897 i se acordă încă doi ani bursă din Fondul Halfon. A dorit să revină în ţară, dar, deoarece solicitarea sa de a i se organiza la Bucureşti un laborator de psihologie experimentală nu s-a realizat, decide să rămâna în Franţa. Împreună cu profesorul Alfred Binet, Vaschide realizează un important număr de lucrări, care vor fi publicate în volumul IV (1897/1898) al lucrării l’Année Psychologique. Cu teza Les sensations visuelles (Senzaţiile vizuale), Nicolae Vaschide obţine la 10 iulie 1895 examenul de licenţă „cu bile albe”, lucrare premiată din Fondul Hilel. În 1898 colaborarea dintre Alfred Binet şi Nicolae Vaschide încetează brusc, urmare a unei dispute. Părăseşte laboratorul de la Sorbonna, se integrează în laboratorul de psihologie experimentală al lui Edouard Toulouse la Villejuif, unde devine în 1900 şef de lucrări . • În 1904 este publicată lucrarea Technique de la psychologie experimentale. Tehnica se dorea a fi o unealtă de cercetare, mai întâi asupra raporturilor dintre geniu şi nevropatie, apoi mai general, pentru studiul oboselii, influenţa alcoolului sau a fenomenelor uceniciei. A tipărit în 1900 la Paris studiul La psychologie sociale. Les lois psychologiques de l’imitation, în care se raportează critic la concepţia lui G. Tarde. • Essais sur la psychologie de la main lucrare de sinteză a lui N. Vaschide, publicată postum (1909) a fost prefaţată de Charles Richet, admirator al genialului tînăr. - Raporturile între senzaţii şi imaginile visului sau halucinaţii, se regăsesc într-o carte a lui Nicolae Vaschide, publicată postum la Paris (1911) în Biblioteca de Filosofie Experimentală a Editurii E. Flammarion, Le Sommeil et les rêves (Somnul şi Visele). Multe din concluziil prezintă calitatea „literară” a unei pagini suprarealiste: „Există cazuri care fac parte dintr-o categorie specială, cea în care, în vis ca şi în stare de veghe, corpul individului este în parte sau în totalitate înlocuit cu cel al imaginii percepute, încât halucinaţia ia locul persoanei din realitate. Drept exemplu, cazul lui Michea, un soldat rănit în bătălia de la Austerlitz: el se vede mort şi vorbeşte în faţa cadavrului sau, ca unei a treia persoane. Senzaţiile periferice ale rănitului erau în mod evident prea slăbite, încât organul central, obosit, nu mai era în stare să facă sinteza eului”. (N. Vaschide, Somnul şi Visele, Paris, Ernest Flammarion, 1911, p. 211). În excepţionala sa sinteză, puţin cunoscută şi în consecinţă puţin comentată, Nicolae Vaschide afirma că particularitatea cea mai afirmată a 154 Dr. Dinu Brafman viselor este emotivitatea: ea însoţeşte întotdeauna halucinaţiile hipnagogice, imaginile şi evoluţiile vieţii noastre onirice. o emotivitate intensă ce poate fi asimilată unui tip de spiritualitate inexistent în starea de veghe. Emoţia distinge imaginea din vis de imaginea mentală aşa cum se oferă conştiinţei treze; credinţa în natura divină a visului sau în vise „trimise de Dumnezeu”, regăsită în vieţile sfinţilor sau în mitologii, are ca fundament caracterul intens şi spiritual al acestei emoţii. N. Vaschide ajunge Director adjunct al Laboratorului de Psihologie Patologică al şcolii de Înalte Studii din Paris, precum şi coordonatorul Enciclopediei Ştiinţifice Internaţionale, condusă de dr. Edouard Toulouse în publicaţia lui O. Doin. A stabilit că era posibil ca la cei inteligenţi lărgimea frunţii să fie proporţional mai mare decât faţa individului. Meritele sale sunt cu atât mai mari cu cât într-o perioadă scurtă, până la decesul său prematur, a desfăşurat o impresionantă activitate atât sub aspectul întinderii şi diversităţii ariei problematice, cât şi a numărului mare de lucrări ştiinţifice care reprezintă materializarea cercetărilor sale. Nicolae Vaschide se înscrie la Facultatea de medicină din Paris, pe care o absolvă, dar din nefericire nu-şi poate susţine şi teza de doctorat, deoarece moartea sa, survenită în 1907, la numai 33 de ani, i-a închis orice perspectivă. Nicolae Vaschide a fost cooptat membru al Academiei de ştiinţe din Paris. A susţinut peste 150 de comunicări ştiinţifice, a publicat 170 de articole şi 12 studii de specialitate, în total peste 200 de titluri, majoritatea în limba franceză. Nicolae Vaschide a fost şi un mare amator de artă. A fost primul mecena al lui Constantin Brâncuşi în România şi apoi la Paris (primul care i-a semnalat prezenţa artistică în presa pariziană a vremii). Somnul, lucrare brâncuşiană având mai mult de 10 variante (prima executată când încă mai lucra pe lângă Rodin) se ştie cu certitudine că a fost făcută la sugestia doctorului Vaschide, care în acea perioadă făcea studii asupra psihofiziologiei somnului şi viselor. Tot doctorul Vaschide, originar din Buzău, obţinuse pentru Brâncuşi comanda monumentului funerar pentru fostul primar al oraşului Buzău, Petre Stănescu. Monumentul este compus din Bustul lui Petre Stănescu şi cunoscuta statuie Rugăciunea, aflată iniţial în cimitirul Dumbrava din Buzău (Furată de două ori de ţigani, împreună cu bustul, după ultimul furt nici statuia nici bustul nu au mai fost regăsite). Medicii au schimbat soarta lumii 155

MEDICI CARE AU EXCELAT ÎN ALTE DOMENII DECÂT ÎN CEL MEDICAL

- Medici mari astronomi - Medici care au explorat zone necunoscute din geografia Terrei - Medici mari fizicieni - Medici mari chimişti - Medici paleontologi celebri - Medici mari inventatori - Medici astronauţi - Medici arhitecţi

MEDICI MARI ASTRONOMI

Bernoulli Daniel (1700–1782) A întreprins lucrări privind declinarea planetelor. (Vezi şi capitolul mari fizicieni). v

BONET de LATTES (Lates, Jacob ben Immanuel), medic şi astrolog evreu; a trăit în ultima parte a secolului XV şi începutul secolului XVI. Este inventatorul unui cadran astronomic cu ajutorul căruia putea fi măsurată înălţimea soarelui şi stelelor şi putea fi determinat timpul cu mare precizie, atât ziua cât şi noaptea. Originar din Provenţa, familia fiind originară din Lattes, aproape de Montpellier, a fost obligat să părăsească Provenţa împreună cu confraţii săi şi se stabilesc în Carpentras. De acolo a mers la Roma, unde a devenit medicul Papei Alexandru VI, apoi al Papei Leon X. Devine rabinul comunităţii iudaice, căreia i-a acordat asistenţă medicală. Bonet a descris modul de folosire al instrumentului inventat de el într-un tratat cu titlul: „Boneti de Latis, Medici Provenzalis, Annuli per 156 Dr. Dinu Brafman eum Composti Super Astrologiæ Utilitate.” Cartea apare ca supliment la „Calculatio Composta in Rima de Juliano de Dati”, Roma 1493 şi a fost dedicată Papei Alexander VI. La sfârşitul lucrării, Bonet cere iertare pentru proasta lui latinească, ţinând seama de faptul că este evreu. Două ediţii apar la Marburg, în 1537 şi în 1557. Într-o latină de slabă calitate, Bonet a scris şi un tratat intitulat „Prognosticum,” publicat la Roma în 1498 şi dedicat cardinalilor Valentiniani şi Borgia, în care prezicea venirea lui Mesia în anul 1505. Este de domeniul evidenţei poziţia ocupată de Bonet la Curtea papală, când, în 13 octombrie 1513, Reuchlin îi cere şă-şi folosească influenţa pentru ca examinarea lucrării Augenspiegel să nu ajungă în mâinile unei comisii formate din străini, oricum nu în ale Dominicanilor; se pare că intervenţia lui Bonet a avut succes. v

Copernic Nicolas (În poloneză Mikołaj Kopernik, latinizat Nicolaus Copernicus), născut 1473 la Toruń, decedat 1543 la Frauenburg, azi Frombork-medic şi astronom; autor celebru al teoriei conform căreia Soarele se află în centrul Universului (heliocentrism) şi Terra se învârte în jurul lui. Provenit dintr-o familie modestă (tatăl său era brutar), la moartea tatălui său (pe la1483) Copernic va fi adoptat de unchiul său matern, episcopul de Cracovia Lukas Watzelrode . În prezent este adesea calificat drept polonez, în parte pe baza locului de naştere şi a originilor sale; totuşi, în timpul vieţii sale naţionalitatea juca un rol secundar, Copernic s-ar fi putut considera ca fiind în acelaşi timp şi neamţ şi polonez. În 1491 devine student la Academia din Cracovia (azi Universitatea Jagellonne). Înainte de a părăsi Toruń, unchiul său l-a numit canonic de Frombork; i s-au atribuit doar responsabilităţi financiare, fără nici o responsabilitate religioasă. Copernic studiază medicina şi filosofia la Cracovia, unde magistrul său Budzemski îl face să descopere astrele; în timpul liber pictează. Doctor în medicină, călătoreşte în Italia la Padova, Roma, Ferrara, studiază dreptul canonic şi medicina la Universitatea din Bologna, apoi astronomia la cursurile lui Domenico Maria Novara (Novara era printre primii oameni de ştiinţă care puneau la îndoială sistemul geocentric al lui Ptolemeu). Medicii au schimbat soarta lumii 157

Împreună cu profesorul Novara observă numeroase ocultaţii, eclipse de lună, precum şi ocultaţia stelei Aldebaran în 9 martie 1497 la Bologna. În anul 1500 devine profesor de matematici şi conferenţiar de astronomie la Roma, înainte de a se reîntoarce în anul următor la Frombork. În 1503 construieşte un observator la Frombork, unde începe cercetări de astronomie. Revine în Italia, pentru a-şi termina studiile la facultatea de drept şi de medicină din Padova (universitatea în care va preda Galileu, un veac mai târziu). Rechemat de unchiul său în 1504, este numit capelan la Frauenburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. La reîntoarcerea în Polonia, Copernic trăieşte într-un palat la unchiul său, Lidzbark Warminski. Se ocupă în special de problemele diocezei şi cu această ocazie, ia parte la un conflict contra cavalerilor teutoni. În laboratorul său, Copernic crează droguri pe bază de plante. Reputaţia sa de medic creşte: prinţul Albrecht îl cheamă în Prusia, pentru a îngriji notabilii; rămâne acolo un timp, pentr a îngriji gratuit oameni sărmani. Copernic se dovedeşte un bun observator, atât în medicină cât şi în astronomie, domeniu în care descoperă rotaţia planetelor în jurul lor înşile şi în jurul soarelui; scrie minuţios celebrul său tratat. Din umilinţă, sau din prudenţă, Copernic nu şi-a propagat descoperirea. Papa Paul V-lea a condamnat sistemul lui Copernic ca fiind potrivnic Scripturii. Copernic ştia foarte bine latineşte, ca toţi erudiţii din timpul său: publică deci prima sa carte, o traducere din limba latină despre morală, al cărei autor original este un bizantin din secolul VII, Théophylacte Simocatta. Petrece şapte ani din viaţă pentru a scrie De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Contitutis Commentariolus (cunoscut sub titlul Commentariolus), un scurt tratat de astronomie, terminat în 1515. (Tratatul va fi publicat abia în secolul XIX). În această lucrare enunţă pentru prima oară principiile astronomiei heliocentrice, fapt care va bulversa enorm comunitatea ştiinţifică a timpului. Participă la al V-lea conciliu de la Latran, asupra reformei calendarului; scrie pe la 1517 un tratat asupra monedei şi în sfârşit, opera sa principală, De Revolutionibus Orbium Coelestium (Despre revoluţiile sferelor cereşti), terminată în jurul anului 1530. Această operă magistrală, va fi publicată de un tipograf luteran din Nürnberg, abia în 24 mai 1543, cu puţin timp înaintea morţii lui Copernic. Fără nicio îndoială, ea nu ar fi fost publicată niciodată fără intervenţia entuziastă a unui tânăr profesor de matematici, Georg Joachim Rheticus. 158 Dr. Dinu Brafman

Copernic, care înseamnă în limba poloneză „umilinţă”, a fost medic din devotament şi astronom din pasiune.

Revoluţia „coperniciană” Înainte de Copernic, modul de a vedea cosmosul se sprijinea pe teza lui Aristotel, care susţinea că Terra este centrul universului şi că totul se învârte în jurul ei: „universul geocentric”; geocentrismul rămâne o doctrină stabilă până la Renaştere.

Sistemul şi teoriile lui Copernic Sistemul lui Copernic se bazează pe observaţia că Terra se roteşte în jurul său şi face o rotire în jurul axei sale într-o zi, ceea ce explică într-un prim timp mişcarea diurnă a sferei cereşti într-o zi; pretinde de asemeni că Terra face ocolul Soarelui într-un an (heliocentrism) (şi nu invers); afirmă că şi celelalte planete, ca şi Terra, se rotesc toate în jurul Soarelui. Copernic avansează de asemeni ideea că axa pământului oscilează ca aceea a unui titirez, ceea ce explică precesiunea. Teoria lui Copernic contrazice teoria lui Ptolemeu; Copernic păstrează totuşi unele elemente ale vechiului sistem: cum ar fi sfera fixelor. Noul sistem propus de Copernic are unele avantaje faţă de cel al predecesorului: explică, printre altele, mişcarea zilnică a soarelui şi a stelelor prin rotaţia terestră. Mişcarea soarelui în cursul anului este şi ea explicată prin noul sistem. Sistemul are de asemeni avantajul de a explica mişcarea retrogradă a planetelor externe, (Marte, Jupiter, Saturne). Teoria ţine seamă şi de planetele interne, Venus şi Mercur, situate mai aproape de Soare decât Terra. Copernic avansează de asemeni o teorie asupra ordinii planetelor, a distanţelor lor şi, în consecinţă, a perioadei lor de revoluţie. Copernic îl contrazice pe Ptolemeu, afirmând că, cu cât orbita unei planete este mai mai mare, cu atât îi va trebui mai mult timp pentru a face o revoluţie completă în jurul; teorie va fi aprofundată mai târziu de Johannes Kepler şi de Isaac Newton. Se spune că teoria heliocentrismului atribuită lui Copernic, se baza pe vechi texte datând din antichitate; acestea ar fi fost opera unor savanţi greci, care propuneau ideea unui Soare în centrul sistemului solar. În secolul XVI, se credea ferm că Terra este nemişcată şi teoria geocentrismului era o regulă universală. Psalmul 96.10 din Biblie indica pe atunci: „Pământul este tare şi nu se clatină”, (această formulare s-a schimbat astăzi: „Da, lumea rămâne tare, de nezdruncinat”). Medicii au schimbat soarta lumii 159

Cercetătorii şi oamenii de ştiinţă din secolul al XVI-lea acceptau unele elemente ale teoriei, în schimb baza heliocentrismului era respinsă; doar vreo duzină de cercetători din acea epocă îi acordă sprijin. Dar aceşti cercetători lucrează adesea în afara universităţilor (subvenţionate), la curţi regale sau imperiale, sau chiar foarte aproape de Biserică. Cei mai celebri sunt Galileu, Leonardo da Vinci (corespondenţele sale private o dovedesc în mesaje cifrate) şi astronomul german Johannes Kepler. În 1588, mult după moartea lui Copernic, se ajunge la un oarecare compromis. Sistemul lui Copernic va fi condamnat în 1616 şi Galileu, rămas un fervent apărător al teoriei coperniciene, va fi condamnat de un tribunal ecleziastic în1633. Acceptarea noii teorii este lentă. La aproape un veac de la apariţia cărţii Des révolutions des sphères célestes, mai existau reticenţe şi ezitări. Dacă unii filosofi iezuiţi sunt profund convinşi, unii fiind chiar discipoli ai lui Copernic, alţii acceptă mai curând sistemul lui Tycho Brahé. Doar la sfârşitul secolului XVII se văd reconciliaţi marea majoritate a savanţilor Europei, datorită acceptării mecanicii cereşti a lui Isaac Newton. Cu excepţia Marii Britanii, Franţei, Ţărilor de Jos şi Danemarcei, restul Europei îşi va păstra poziţia anti-coperniciană timp de încă un secol. Abia în 1830 Biserica acceptă ideea că Terra se învârte în jurul Soarelui.

Influenţa lui Copernic Copernic a întârziat cu mai mulţi ani apariţia operei vieţii sale. Principalele raţiuni ale acestei întârzieri au fost frica de trăsnetele Vaticanului şi de Wittenberg. Textul va fi publicat doar în ziua morţii sale. În opera sa, redactată în limba latină, în care revendică dreptul libertăţii de exprimare; nu va uita o dedicaţie către Papa Paul al III-lea. Copernic a ştiut să-şi elibereze contemporanii ştiinţifici şi cercetătorii de prejudecăţi teologice, făcându-i pe teologi să ia o anumită distanţă faţă de interpretarea prea strictă a textelor sacre. Începând cu Copernic, ştiinţa şi religia vor merge pe căi diferite. – Asteroidul 1322 a fost numit în cinstea sa Coppernicus. – Copernicium, element chimic cu simbol Cn şi număr atomic 112, este un omolog mai volatil al mercurului. Numele său definitiv (dat în onoarea astronomului polonez Nicolas Copernic), a fost adoptat de UICPA în 19 februarie 2010, decizie publicată de revista Pure and Applied Chemistry în ediţia din martie 2010. Copernic a fost înhumat în Polonia, la 467 de ani după moartea lui. 160 Dr. Dinu Brafman

Cu ocazia săpăturilor făcute în 2005 în catedrala din Frombork, profesorul Jerzy Gassowski, de la Institutul polonez de antropologie şi de arheologie din Pultusk, a descoperit un craniu şi câteva oase, pe care le-a atribuit cu „o mare probabilitate” lui Copernic. Cercetări recente au permis să se găsească fire de păr în cartea Calendarium RomanumMagnum, a lui Johannes Stoeffler, un manual pe care Copernic îl folosise în timpul vieţiii. După compararea ADN-ul din firele de păr cu cel din craniul şi resturile din Frombork, profesorul Gassowski a declarat: „Acum ştim cu certitudine că acel craniu descoperit la Frombork este al lui Nicolas Copernic”. v

Herr Michel (1490–1550). După studii medicale la Montpellier, devine medic municipal la Strasbourg; era şi ceasornicar, astronom şi matematician. În anul 1540, Michel Herr împreună cu matematicianul Herlin construiesc orologiul catedralei din Strasbourg, care funcţionează şi în prezent. v

Jean Fernel (1497–1558) astronom, matematician, şi mai ales medic francez Studiază cu pasiune matematici şi astronomie, studiază apoi medicina; ajunge atât de celebru încât regele Henric II îl numeşte primul său medic. Fernel predă matematici la colegiul Lombarzilor şi publică în 1526 o lucrare despre această ştiinţă (De proportionibus). În 1528 publică două cărţi de astronomie, Monalosphaerium şi Cosmotheoria, în care încearcă să măsoare gradul de meridian*, plecând de la distanţa care separă Parisul de Amiens, de la înălţimea meridiană a soarelui. Abandonând catedra de filosofie, Fernel se consacră integral medicinei. Este primit doctor de facultatea din Paris în 1530 şi profesează la această facultate în 1534. Datorită renumelui său de mare practician, ajunge să-i îngrijească şi să-i vindece pe Diana de Poitiers, pe Henric II şi pe Caterina de Medicis. Moare în 1558 de o boală de ficat. v * Fernel are ideea de a calcula această distanţă contabilizând numărul învârtiturilor pe care îl face roata unei şarete parcurgând distanţa dintre Paris şi Amiens. Medicii au schimbat soarta lumii 161

Wilhelm Matthias Olbers (1758–1840), medic, astronom şi fizician german; a descris metoda determinării traiectoriei astrelor. S-a născut la Arbergen, lângă Bremen, al optulea din cei 16 copii ai pastorului Johann Georg Olbers. În 1777 începe studiul medicinei la Universitatea din Gőttingen, studiu încheiat în 1780, cu o teză de doctorat asupra ochiului uman. Ca student la medicină, audiază şi cursuri de astronomie. În 1779 a descoperit metoda determinării traiectoriei unei comete. Deşi medic, dedică astronomiei întregul său timp liber; cea mai mare parte a nopţii o petrecea efectuând observaţii cereşti mai ales asupra cometelor. În 1797, publică lucrarea Tratat asupra celei mai simple şi comode metode de a calcula traiectoria unei comete; metoda descrisă este utilizabilă şi în prezent. În 1800 ia fiinţă Societatea Astronomică (Die Astronomische Gesellschaft). Observatorul ei astronomic era unul dintre cele mai înzestrate din lume din acea perioadă. Printre membrii fondatori s-au enumerat: Olbers, Harding, Adolf von Ende. Heinrich Olbers a descoperit asteroizii: 2 Pallas (1802) şi 4 Vesta (1807). La 6 martie 1815, descoperă o cometă periodică, numită 13P/Olbers. De numele lui se leagă Paradoxul lui Olbers*, Asteroidul 1002 Olbersia şi un crater situat pe Lună (craterul Olbers). Paradoxul lui Olbers (numit astfel în onoarea lui Olbers care l-a descris în 1823) este o contradicţie aparentă între faptul că cerul este negru noaptea şi faptul că Universul era presupus în acea epocă static şi infinit. v

Wollaston William Hyde (East Dereham 1766–Londra 1828). Medic, chimist, fizician britanic. (vezi şi Wollaston în capitolul mari chimişti). În 1802, Wollaston a descoperit existenţa liniilor negre în spectrul solar.

* Paradoxul lui Olbers: adiţia progresivă a stelelor. Dacă se presupune un univers infinit conţinând o infinitate de stele repartizate uniform, atunci fiecare direcţie de observaţie ar trebui să ajungă la suprafaţa unei stele. Luminozitatea de suprafaţă a unei stele este independentă de distanţa ei: faptul care face ca o stea asemănătoare Soarelui să fie mai puţin strălucitoare decât acesta, este pentru că depărtarea stelei face ca talia ei aparentă să pară mult mai mică. Deci, în ipoteza în care oricare direcţie de observaţie interceptează suprafaţa unei stele, cerul nocturn ar trebui să fie la fel de strălucitor ca suprafaţa unei stele mijlocii, cum este Soarele nostru, sau oricare altă stea din galaxia noastră. Acest paradox este important, o teorie cosmologică care nu ar putea să-l rezolve, ar fi evident invalidată; totuşi, o teorie care rezolvă paradoxul, nu este neapărat validă. 162 Dr. Dinu Brafman

MEDICI EXPLORATORI

CERCETĂTORII UNOR ZONE NECUNOSCUTE DIN GEOGRAFIA TERREI

Dorinţă nestăvilită de cunoaştere, obligaţie de serviciu, spirit de aventură, poate şi alte motive mai puţin avuabile, i-a făcut pe mulţi medici să exploreze zone ale planetei pământ botezate cu multă vreme în urmă Terra incognita. Indiferent ce i-a împins pe respectivii medici să participe la expediţii de explorare, de un lucru pot să vă asigur: toate expediţiile, fără excepţie, au dus la lărgirea orizontului de cunoaştere al omenirii. Pentru că numărul medicilor exploratori este mult mai mare decât poate v-ar veni să credeţi, m-am oprit doar la cei despre care se mai face vorbire chiar după mai bine de un secol de la moartea lor şi asta nu doar în mediu medical. vvv

Edward Leicester Atkinson (1881–1929), chirurg, explorator al Antarcticei, membru al echipei expediţiei Terra Nova (1910–1913), condusă de Robert Falcon Scott. Însărcinat cu baza expediţiei o mare parte a anului 1912, a condus echipa care a găsit cortul şi corpurile lui Falcon Scott, Henry Robertson Bowers şi Edward Wilson. Atkinson a fost asociat cu două controverse: relativ la ordinele lui Scott privind folosirea câinilor şi relativ la posibila incidenţă a scorbutului în echipă în drumul spre pol. Comemorat prin Falezele Atkinson situate în nordul Terre| Victoria (Antarctica). vvv Medicii au schimbat soarta lumii 163

Noël Eugène Ballay (1847–1902), medic, poet, explorator şi administrator colonial francez, guvernator general al Africii occidentale franceze (AOF). În 1874, era extern medaliat al Spitalelor din Paris. Teza lui de doctorat, mai mult geografică decât medicală, se intitula Quelques mots sur l’Ogooué et le Bas Congo et les avantages qu’ils offrent au commerce. În 1875 îl cunoaşte pe Savorgnan de Brazza, pe care îl însoţeşte în prima sa expediţie în Ogooué; participă şi la a doua expediţie în 1879. Reprezintă Franţa la Conferinţa de la Berlin în 1885 şi apără acolo punctul de vedere al lui Savorgnan de Brazza. În 1886 este numit locotenent-guvernator al Gabonului, dar, fiind în dezacord cu Brazza, demisionează în 1889; ruptura va fi definitivă. La 2 iulie 1890 este delegat al Franţei la Conferinţa internaţională de la Bruxelles pentu desfiinţarea sclaviei. În 1891 devine primul Guvernator al Guineei franceze, întemeiază Conakri şi încearcă să amelioreze igiena în regiune, mai ales în estuarul ţinuturilor triburilor Bagas. Spre sfârşitul secolului, Senegalul era decimat de o epidemie de febră galbenă, fatală şi pentru un număr de europeni. Bolnav, Guvernatorul general al AOF, Chaudié, pleacă în Franţa, iar doctorul Ballay părăseşte Guineea, pentru a se duce să lupte cu flagelul. Trebuie subliniat eroismul acestui gest, într-o vreme când nu se cunoştea cauza bolii şi nu exista un tratament specific. Noël Eugène Ballay este numit Guvernator general la 1 noiembrie 1900. Curând, bolnav la rândul său, moare la Saint-Louis la 26 ianuarie 1902, „răpus de o febră care nu a fost diagnosticată: nu exista la Saint-Louis nici un medic capabil s-o facă”. Are drept la funeralii naţionale la 4 martie 1902, celebrate în catedrala din Chartres. În 1906 este emis un timbru cu efigia lui; o stradă din Paris îi poartă numele.

UN MEDIC OCEANOGRAF TRAVERSEAZĂ SOLITAR OCEANUL ATLANTIC

Alain Bombard (1924–2005) medic, biolog francez, mondial cunoscut penru traversarea de unul singur a oceanului Atlantic. Experienţa sa, 113 zile la bordul unei bărci pneumatice (Zodiac), l-a incitat să enunţe reguli de supravieţuire în mare. 164 Dr. Dinu Brafman

S-a născut la Paris în 27 octombrie 1924; descoperă marea în timpul vacanţelor de vară petrecute în Bretania, unde învaţă practicarea navigaţiei cu pânze. După terminarea studiilor medicale, s-a stabilit la Boulogne-sur-Mer; când într-o zi i-au fost aduse 41 de cadavre ale unor marinari morţi în naufragiul traulerului pe care pescuiau, viaţa lui Alain Bombard a luat un alt curs. El a dorit să găsească soluţii pentru a mări şansele de supravieţuire în caz de naufragiu. Începe prin a se interesa de rezistenţa la oboseală; pentru aceasta, nu ezită să traverseze înot Canalul Mânecii şi să studieze în de- aproape bărcile pneumatice. La Institutul oceanografic din Monaco, analizează compoziţia apei şi modul de comportare al naufragiaţilor. Era convins că se poate supravieţui după un naufragiu, cu un minimum de hrană şi mai ales de apă, fie că apa provine din ploaie, din peşti (storcându-i) sau din apa de mare. Nu îi mai rămânea acum decât să dovedească că avea dreptate şi pentru asta nu a ezitat să facă demonstraţia pe el însuşi. În 1952, Bombard devine cercetător la muzeul oceanografic din Monaco. Specializându-se în problemele de supravieţuire în mare, pleacă împreună cu un voluntar englez, Jack Palmer, la bordul unui Zodiac, L’Hérétique, dotat cu o velă şi cu puţine echipamente, un sextant, o plasă pentru plancton, hărţi şi câteva cărţi. La Tanger, Palmer se decide să abandoneze expediţia şi Bombard pleacă singur spre alizee. În primele zile se hrăneşte cum stabilise: apă de mare şi zeamă din peştii storşi. A trebuit să aştepte 3 săptămâni până să vină prima ploaie. Puţin câte puţin, frica de moarte, diareea şi pierderea în greutate îi slăbesc forţele. Face atunci semn unui cargou, Arakaka, de la care primeşte un ou, o „foarte mică” bucată de ficat de viţel, o lingură de varză şi două-trei fructe; refuză să abandoneze călătoria, asta ar fi însemnat să dea dreptate detractorilor săi. Marea se dezlănţuie şi îl obligă să scoată tot timpul apa din barcă, cu mijloacele de la bord: pantofii şi pălăria. Ultimele săptămâni vor fi foarte dure, dar reuşeşte să atingă ţărmul la Barbados la 23 decembrie 1952, după 113 zile pe mare. Era într-o stare de sănătate deplorabilă şi a trebuit să fie spitalizat. Reîntors în Franţa, este aşteptat de numeroşi jurnalişti şi popularitatea sa creşte, deşi unii au îndoieli şi bănuiesc că a trişat. Cu povestirea acestei aventuri, Naufragiu voluntar, publicată în 1954, a câştigat un renume mondial. Bombard dorea să dovedească faptul că „naufragiaţii mor de disperare”, nu de foame sau de sete (vezi Meduza). Medicii au schimbat soarta lumii 165

În plus, aventura lui face evidente numeroase puncte practice pentru a facilita supravieţuirea naufragiaţilor; este „victoria moalelui împotriva tarelui”- zodiacurile versus pneumatice derivate din Zodiac-ul de supravieţuire sunt acum obligatorii pe vapoare. Până la moartea sa, Alain Bombard a primit scrisori de la naufragiaţii care au supravieţuit mulţumită experienţei lui. „Drama barei Étel” În scopul testării unui nou tip de barcă de salvare Alain Bombard, însoţit de şase voluntari, încearcă în ziua de 3 octombrie 1958 să treacă la bordul ambarcaţiunii sale „bara Étel”, un mare val format de mareea în flux şi apele care se scurg din fluviu. Barca de salvare se răstoarnă, urmată imediat de Vice Amiral Schwerer II, vasul de salvare. Bilanţul a fost foarte încărcat: nouă morţi dintre care 3 pe barca lui Bombard şi 6 printre salvatori. Dincolo de rolul său în cunoaşterea problemelor naufragiilor, Bombard s-a ilustrat în ecologie şi în protecţia pe mare. În anii ‘60, îl vedem mobilizat alături de Paul Ricard şi de 40 de aleşi provensali în afacerea „noroaielor roşii” dn Cassis. Era vorba de uzina Pechiney din Gardanne, care deversa în mare, deşeurile sale provenite din bauxită („noroaie roşii”) necesare fabricării aluminiului. Mobilizarea eşuează, pipe-line-ul a fost construit. v

Jean-Baptiste Charcot (1867–1936). Medic, explorator al zonelor polare, oceanograf francez, era fiul lui Jean-Martin Charcot, cunoscut pentru lecţiile sale la Salpêtrière şi ca iniţiator al neuropatologiei. S-a născut la 15 iulie1867 la Neuilly-sur-Seine. În 1881 începe studii medicale, devenind medic, ca şi tatăl său. Ca adolescent îşi petrece vacanţele la Ouistreham, unde se iniţiază în tainele navigaţiei; fără să fi avut vreun strămoş marinar, băiatul nu se gândea decât la vapoare. În 1888 efectuează serviciul militar la vânători alpini, în calitate de medic auxiliar. A fost intern, apoi şef de clinică la Salpêtrière. După numeroase călătorii cu tatăl său, (Ţara Galilor, insulele Shetland, insulele Hebride, insulele Feroe, Islanda, Jan Mayen, Olanda, Spania şi Maroc), Jean-Baptiste îşi cumpără primul său iacht în 1892, „Courlis” cu care participă la regate. Doar după moartea tatălui său, în 1893, se angajează pe acel drum pe care l-a visat de copil, explorarea maritimă şi oceanografia; folosind averea 166 Dr. Dinu Brafman lăsată de tatăl său, îşi construieşte primul său „Pourquoi-Pas?”, un cuter de 19,50 m, cu care, în anul următor va efectua o croazieră de două săptămâni. Numele curios al navei de explorare polară provine din faptul că în copilărie, comandantul Jean-Baptiste Charcot răspundea „pourquoi pas ? (de ce nu?) celor care puneau la îndoială dorinţa lui de a deveni marinar şi explorator al ţinuturilor polare. Jean-Baptiste Charcot devine rapid un specialist celebru al mărilor polare. În 1896 se căsătoreşte cu nepoata lui Victor Hugo, Jeanne, divorţată de Léon Daudet. În acelaşi ani îşi vinde vaporul, pe care îl înlocuieşte cu o frumoasă goeletă de lemn de 26 de metri lungime, care devine „Pourquoi-Pas? II”. În 1897 îşi schimbă din nou vaporul cu o goeletă de 31 de metri, cu motor cu aburi, „Pourquoi-Pas?III”, cu care, în 1898, urcă pe Nil până la Assuan. În 1899, sedus de modificările şi ameliorările aduse de proprietarul intermediar, răscumpără vechea sa goeletă „Pourquoi-Pas?II” şi navighează în apele britanice. În 1902 trece pentru prima oară de cercul polar arctic; devine ofiţer de marină.

Prima misiune în Antarctica (1903–1905) În 1903, Charcot lansează la Saint-Malo construcţia unui velier cu trei catarge, o goeletă de 32 de metri şi 245 de tone, botezată „Francezul” şi pleacă la 31 august în prima expediţie franceză în Antarctica, iernând în 1904 în insula Wandel. Comandantul a ţinut să serbeze cu şampanie Cordon rouge ziua de 14 iulie, lângă vaporul său prins în gheţuri. În 1905, cartografiază peninsula antarctică, la sud de Chile (1000 de kilometri de coaste noi recunoscute şi relevate, 3 hărţi marine detaliate, 75 de lăzi de observaţii, de note, de măsurători şi de colecţii destinate Muzeului de Istorie Naturală din Paris). După ce parcurge mii de kilometri de-a lungul coastelor australe, lucrările sale ocanografice permit stabilirea de noi hărţi marine (a cartografiat coastele pentru Terra lui Graham şi a efectuat o recunoaştere mai la sud). Îşi abandonează nava, grav avariată după un „talonaj” pe un recif; revine în Franţa cu un pachebot. Află că soţia sa a cerut şi obţinut divorţul… pentru abandonarea domiciliului conjugal! Exploratorul se recăsătoreşte în ianuarie 1907 cu Marguerite Cléry, artist pictor, care îl va însoţi adesea în călătoriile sale. Charcot obţine subvenţii pentru a arma o nouă navă, „Pourquoi pas? IV” vas de explorare polară de 40 de metri, 445 de tone, 825 de butoaie, un motor auxiliar de 550 de cai; noua sa soţie este naşa şi preşedintele republicii franceze, Paul Doumer, este naşul. Medicii au schimbat soarta lumii 167

A doua expediţie în Antarctică franceză (1908-1910) La bordul lui „Pourquoi pas? IV” părăseşte LeHavre la 15 august 1908, iernează în insula Petermann, completează documente cartografice, atinge Terra Alexandra. Descoperă o nouă ţară, care îi va purta numele, Ţara lui Charcot. Reîntors în Franţa în iunie 1910, era slăbit din cauza scorbutului. Revenise cu o recoltă considerabilă: măsurători oceanografice (salinitate, sondaje), releveuri de meteorologie, un studiu al mareelor, un studiu al magnetismului, colecţii de zoologie şi de botanică, încredinţate Muzeului şi Institutului Oceanografic din Monaco şi releveul cartografic al 2 000 de kilometri de coaste. În 1912, „Pourquoi pas ? IV”devine navă-şcoală a marinei.

Misiuni în calitate de militar În timpul primului război mondial, Charcot este mobilizat ca medic de marină clasa I şi afectat spitalului din Cherbourg; în iulie 1915, obţine de la amiralitatea engleză comandementul unei nave construite special de englezi pentru vânătoarea de submarine. În 1916 convinge Marina militară franceză să construiască la Nantes trei cargouri pentru lupta anti-submarină, cu echipaje deghizate în marinari civili; comandant al primului vas construit, „La Meg”, navighează doi ani de-a lungul coastelor bretone şi normande. Termină războiul decorat cu Crucea de război engleză, apoi franceză şi o citare pe ordinul Armatei pentru acte de curaj. Între 1918 şi 1925, urcă în ierarhia gradelor militare: ofiţer în rezervă, locotenent de vas, căpitan de corvetă, apoi în 1923 căpitan de fregată. În această perioadă, efectuează cu nava sa „Pourquoi-Pas?IV” misiuni ştiinţifice în golful Gascogne, în Canalul Mânecii, în Atlanticul de nord, în Mediterana şi în insulele Feroe, în special pentru studii de lithologie şi geologie submarină.

Şeful misiunilor polare franceze Din 1920 până în 1936, efectuează un mare număr de croaziere ştiințifice, din insulele Hebride până în Groenlanda (1925–1936). Din 1925, atins de limita de vârstă, pierde comandementul navei, dar rămâne la bord în calitate de şef de misiuni. În 1926 se vede recunoscut, prin alegerea sa în Academia de Ştiinţe. Primeşte premiul Albert de Monaco şi în 1929 este primit în Biroul de Longitudini şi la Academia de Marină. 168 Dr. Dinu Brafman

În 1928, participă la căutarea hidroavionului pierdut în mare, la bordul căruia se afla norvegianul Roald Amundsen (primul om care ajunsese la polul Sud). În 1934, 1935, 1936, Pourquoi pas? transportă misiuni polare în Groenlanda. În 1936, la 69 de ani, Charcot pregăteşte ceea ce gândea că trebuie să fie ultima sa călătorie: „Pourquoi pas?IV” este bătrân, eu la fel şi mai ales la toţi li se fâlfâie de noi” Scopul misiunii era să să caute membrii expediţiei Paul-Emile Victor în Groenlanda.

Naufragiul navei „Pourquoi pas ? IV” La întoarcerea din Groenlanda, vasul face escală în Islanda. La 16 septembrie 1936, dimineaţa, nava oceanografică a doctorului Jean-Baptiste Charcot naufragiază aproape de coastele islandeze După o furtună care durase douăsprezece ore, „Pourquoi pas?” se sfărâmă, lovindu- se de recifurile din largul coastelor Islandei, nu departe de Reikjavik. Jean-Baptiste Charcot şi cei 39 de membri ai echipajului dispar în naufragiul din care un singur matelot va scăpa, Maistrul timonier Gonidec. O ceremonie funebră va avea loc la Reykjavik, apoi la Saint Malo (port de rezidenţă al vasului Pourquoi pas?) după ce sosesc 23 de cosciuge, apoi naufragiaţilor li fac funerali naţionale la Notre-Dame din Paris, la 12 octombrie 1936, în prezenţa Preşedintelui Lebrun. Jean-Baptiste Charcot este înmormântat în cimitirul Montmartre din Paris. La Saint-Malo, unde corpurile neînsufleţite au fost repatriate, a avut loc o veritabilă manifestaţie populară pentru acest om drept, neobosit servitor al ştiinţei: un om care, de-a lungul întregii sale vieţi şi până la o moarte legendară, a rămas fidel principiului său din tinereţe: „să faci o muncă folositoare”. Marele explorator englez Scott a ştiut să descrie acest caracter printr-un epitet lapidar şi elogios: „Charcot: gentleman-ul polar”. v

Cook Frederick Albert (1865–1940) explorator polar american. La moartea tatălui său, familia se mută la New York, unde Cook munceşte din greu, pentru a face faţă nevoilor familiei sale, dar şi pentru a-şi plăti studiile de medicină. Frederick Cook a devenit doctor în medicină al Universităţii din New York în 1889. În 1891, face parte din North Greenland Expedition de sub comanda americanului Robert Edwin Peary, al cărei scop era explorarea Medicii au schimbat soarta lumii 169

Groenlandei; caracterul autoritar al lui Peary şi personalitatea lui Cook în care Peary percepea dejà un rival, n-au facilitat relaţia lor. În 1893, Frederick Cook a organizat propria sa expediţie şi a armat pe cheltuiala sa o navă, Zeta. Recidivează în anul următor la bordul navei Miranda, care era cât pe ce să aibă un sfârşit tragic. În 1897, recrutat de Adrien de Gerlache pentru o expediţie polară în Antarctica, ajunge pe vasul Belgica în 22 octombrie 1897, la escala de la Rio de Janeiro. Participă astfel la prima iernare în Antarctica, jucând un rol considerabil în reuşita expediţiei, prin personalitatea sa, experienţa privind gheţurile şi statutul său de medic. Se împrieteneşte cu Roald Amundsen căruia îi comunică numeroase informaţii asupra raidurilor polare şi rolului câinilor, informaţii care l-au ajutat pe Amundsen să se iniţieze şi să aplice informaţiile primite, cu ocazia cuceririi Polului Sud. Frederick Cook a făcut numeroase fotografii ale expediţiei; imagini cu vasul Belgica prins în gheţuri constituie documente excepţionale ale istoriei descoperirii Antarcticei. Reîntors în SUA, Cook se îndreaptă spre alpinism, unde comite erori de apreciere. Revendică escaladarea muntelui McKinley, dar este prins cu minciuna. Revine la ce i se potriveşte mai bine, adică la regiunile polare şi organizează în 1906 o expediţie la polul nord (încă necucerit la acea vreme) cu plecarea de la Annoatok, la 920 de mile de pol. Se arată vizionar cu o expediţie ultra lejeră de trei oameni (doar doi inuiţi îl însoţeau), două sănii transportând 400 de kilograme şi 26 de câini. Declară că va atinge polul nord la 21 aprilie 1908; constrâns de venirea iernii, se reîntoarce cu cei doi însoţitori la baza de plecare la 18 aprilie 1909. În 1922 s-a implicat în afaceri cu petrol în Texas. În 1923 a fost condamnat pentru că a folosit poşta pentru a comite fraude, trimiţând scrisori în care supraestima cantitatea de petrol care ar fi urmat să fie descoperită de compania sa; a fost întemniţat începând din anul 1930. (Roald Amundsen, care socotea că îşi datora viaţa implicării lui Cook în scoaterea din încurcătură a vasului Belgica, l-a vizitat de câteva ori în închisoare) A susţinut în repetate rânduri (Henderson, 2005) că sentinţa fost considerată excesivă chiar de către procuror şi că judecătorul a fost prieten cu familia Peary. Frederick Cook a fost graţiat de preşedintele Franklin D. Roosevelt în 1940, cu puţin timp înaintea morţii sale, survenită în 5 august 1940. 170 Dr. Dinu Brafman

Jules Nicolas Crevaux (1847–1882) medic militar francez, a fost un explorator al Amazoniei. Începe studiile de medicină la Strasbourg. Intră în octombrie 1867 la Şcoala de medicină navală din Brest. În octombrie 1868, este numit medic-auxiliar la spitalul din Brest şi, un an mai târziu, se îmbarcă pe nava Cérès care îl va duce în Senegal, Antile şi Guyana. De la începutul războiului franco-german din 1870 se înrolează voluntar şi intră în batalionul de puşcaşi marini al armatei Loirei. Participă la apărarea portului Fréteval, este făcut prizonier la 17 decembrie 1870; evadează, obţine informaţii, revine în armata de Est. La Paris, termină studiile de medicină, susţine în 1872 teza de doctorat: De l’hématurie chyleuse ou graisseuse des pays chauds. Medic-maior pe vasul La Motte-Piquet în 1873, la divizia navală a Atlanticului de sud, este numit în anul următor în Guyana; întreprinde explorarea acestei ţări. Dornic de aventură, cere să fie numit din nou în Guyana, unde pleacă în 7 decembrie 1876. După ce îngrijeşte bolnavi de febră galbenă în insulele Salvării, pleacă la 8 iulie 1877 împreună cu monseniorul Emonet şi preotul Kroenner, să exploreze străfundurile Guyanei. Urcă în amonte pe fluviul Maroni, îi studiază pe Indienii Galibis, apoi, singur, pătrunde la triburile Bonis, foşti sclavi negri evadaţi, refugiaţi în pădure, în Guyana olandeză.Se împrieteneşte cu Apatou, care îl va urma de acum peste tot, inclusiv la Paris, unde va fi aclamat la Sorbonna. Continuând explorarea urcă pe râul Itany, afluent al fluviului Maroni şi ajunge la Roucouyennes, unde, bolnav, trebuie să se odihnească. La 17 septembrie porneşte din nou pe cărarea Emérillons, traversează piscul Serra de Tumucumaque, coboară pe Apaouani şi atinge Rio Jari, afluent al Amazonului. Două luni mai târziu ajunge la Belem, după ce parcursese peste 1000 de kilometri de fluvii şi de păduri total necunoscute. Era într-un asemenea hal de denutriţie încât a fost luat drept un ocnaş evadat; din fericire, un francez îi oferă vaporul pentru Franţa şi în 17 aprilie 1878 prezintă date despre călătoria sa Societăţii de geografie. La 2 iulie 1878 se îmbarcă din nou la Saint-Nazaire pentru Guyana şi la 24 august 1878 începe o nouă explorare. Urcă pe râul Oyapock până aproape de izvoarele lui (care vor fi descoperite de Henri Coudreau în Medicii au schimbat soarta lumii 171

1889), traversează din nou Serra de Tumucumaque (acum se numeşte piscul Crevaux), coboară pe râul Rouapir, traversează teritoriul triburilor Calayouas şi ajunge în 10 octombrie la Rio Jari. Se îndreaptă spre vest, găseşte râul Parou, coboară pe el şi ajunge la Belem, unde i se face o primire călduroasă şi unde se poate odihni. Cu un vapor cu aburi urcă apoi Amazonul până la râul Para şi, în pirogă, pe Rio Ica până la Concepción în Columbia; coboară pe Yapoura şi ajunge la Amazon în 9 iulie 1879. După ce parcursese mai mult de 6000 de km de cursuri de apă şi culesese o masă imensă de informaţii botanice, etnografice şi antropologice, prezintă la începutul anului 1880 acest impresionant bilanţ ştiinţific Societăţii de geografie din Paris, care îi va acorda Marea medalie de aur. Era în plină glorie. Amazonia îl cheamă din nou: în 6 august 1880 pleacă la Santa-Fé din Bogota, urcă pe Rio Magdalena în Columbia, trece cordiliera Anzilor şi coboară cu pluta spre Orenoc, prin Rio Guavaiare sau Guyalero, pe care îl botează Rio de Lesseps. Ajuns în delta Orenocului, a explorat 3 400 de km de fluviu în 161 de zile şi a recoltat o mulţime de piese de botanică, de zoologie şi de antropologie. Revine în Franţa în 25 martie 1881 şi este făcut ofiţer al Legiunii de onoare. După câteva luni de răgaz, organizează o nouă expediţie, împreună cu astronomul Billet, medicul Bayol şi pictorul Rinzel; scopul era explorarea râului Pilcomayo, care traversa Gran Chaco şi care, exploatat, putea servi de legătură între Bolivia şi Argentina. La sfârşitul anului 1881, s-a îmbarcat pentru Buenos Aires. În martie 1882 ajunge la Tarija, în Bolivia, unde trebuie să se oprească din cauza războiului din regiunea respectivă. Echipa se separă, Billet merge să-i recunoască pe TocantinI, iar Crevaux, însoţit de 18 oameni, pleacă spre Río Pilcomayo; la 19 aprilie, începe coborârea fluviului. La 27 aprilie 1882, era în plin teritoriu al Indienilor Tobas, care, excitaţi de o recentă luptă cu un alt trib, îi surprind pe Jules Crevaux şi pe tovarăşii lui şi îi fac prizonieri. Doi dintre membrii escortei reuşesc să scape; ei vor povesti că Jules Crevaux şi doi colaboratori ai săi au fost ucişi şi mâncaţi de indienii Tobas. Jules Crevaux avea 35 de ani; lăsa în urmă descrieri de călătorie şi lucrarea Grammaire et vocabulaire Roucouyennes (Gramatică şi vocabular Roucuyan). 172 Dr. Dinu Brafman

Oraşul Nancy, situat nu departe de satul natal al lui Jules Crevaux, i-a celebrat memoria; strada Lacordaire, la sugestia Societăţii de geografie se va numi Jules Crevaux. Un monument i-a fost dedicat în Grădina Alexandre-Godron. v

Jean-Louis Étienne, (născut la 9 decembrie 1946) medic şi explorator francez, cunoscut pentru expediţiile sale arctice şi antarctice. Medic specializat în biologia sportului, s-a interesat de aspectul medical al fiziologiei umane în condiţii extreme. Pentru cercetările sale va participa la numeroase expediţii în Himalaia, Groenlanda şi Patagonia. A fost coechipierul lui Eric Tabarly la bordul navei Pen Duick VI în cursa lor în jurul lumii din anii 1970. Va fi cunoscut apoi datorită expediţiilor sale în scop ştiinţific, a căror mediatizare a permis sensibilizarea la temele cunoaşterii, cercetării şi apărării mediului înconjurător. Călătoreşte în Arctica şi în Antarctica, devine celebru prin realizarea unică până în ziua de azi numită Transantarctica, o traversare de 6300 de kilometri, pe jos şi cu câini, a continentului austral. În 2007 este numit directorul Muzeului oceanografic din Monaco. În 2006, Jean-Louis Étienne a fost promovat în gradul de ofiţer al Legiunii de onoare.

Lista expediţiilor sale: – Martie şi aprilie 1986: Este primul om care ajunge la polul nord (plecând din nordul Canadei), singur, pe skiuri. – 25 iulie 1989-3 martie 1990: Transantarctica. În timpul celor şapte luni de vară australă, Jean-Louis Étienne şi cinci oameni de diferite naţionalităţi traversează integral, cu câini şi sănii, cei 6300 de kilometri ai continentului antarctic, via polul Sud geografic. – 1991 - 1996: La bordul goeletei Antarctica (actualmente Tara), face expediţii ştiinţifice în Antarctica şi în insulele Spitzberg. – Aprilie 2002 - iulie 2002: Misiunea Banchiza la bordul lui Polar Observer în derivă timp de trei luni la Polul Nord, pentru a studia încălzirea climatică. – Ianuarie - aprilie 2005: Expediţia Clipperton, în insula Clipperton din Oceanul Pacific, pentru a stabili inventarul biodiversităţii atolului francez Medicii au schimbat soarta lumii 173 din largul coastelor Mexicului şi cu această ocazie să afirme suveranitatea franceză asupra insulei. – Aprilie 2007 - martie 2008 : Total Pole Airship, o misiune ştiinţifică pentru măsurarea grosimii banchizei oceanului Arctic din dirijabil, via polul Nord geografic, în cadrul anului polar internaţional. La 22 ianuarie 2008, accidentul dirijabilului căruia i s-au rupt amarele ca urmare a unor puternice rafale de vânt, îl obligă pe Jean-Louis Étienne să anunţe că expediţia prevăzută pentru 2008 nu va mai putea avea loc. v

William Ellis, medic, pictor şi explorator britanic. Chirurg secund în a treia călătorie a lui Cook (1776–1780), participă împreună cu ilustratorul oficial la iconografia expediţiei (insulele Kerguelen, Tasmania, insulele Tonga, Tahiti, Alaska şi Kamciatka). Cei doi artişti sunt la originea primului studiu etnografic al Pacificului. v

Emin PAŞA (1840–1892), născut Isaak Eduard Schnitzer, botezat în 1847. Eduard Carl Oscar Theodor Schnitzer, medic, naturalist, explorator şi guvernator al provinciei egiptene Equatoria pe Nilul de Sus (deşi „Paşa” a fost un titlu decernat abia în 1868, este în general numit „Emin Paşa”). S-a născut la Oppeln, în sânul unei familii germano- evreieşti; după moartea tatălui, mama sa se căsătoreşte cu un german de religie luterană, mama şi copilul fiind creştinaţi. Studiază la universităţile din Breslau, Königsberg şi Berlin, obţine diploma de medic în 1864; cu toate acestea nu poate practica şi pleacă la Constantinopol, cu intenţia de a intra în serviciul Imperiului otoman. Trece prin Viena şi Triest, se opreşte la Antivari în Muntenegru. Se hotărăşte să rămână acolo şi să practice medicina. Profită de situaţie pentru a-şi dezvolta talentul pentru limbi străine, învâţând astfel turca, albaneza şi greaca. Devine ofiţer de carantină în port, părăsind regiunea abia în 1870, pentru a întâlni echipa lui Ismail Hakki Paşa, guvernatorul Albaniei septentrionale; la moartea lui Hakki Paşa (1873), revine la Neisse cu văduva şi copiii lui Paşa, trecându-i drept propria lui familie. 174 Dr. Dinu Brafman

Dispare un timp, pentru a reapărea la Cairo, apoi la Khartum. Îşi ia atunci numele de „Mehemet Emin” (în arabă Muhammad al-amin), practică medicina, colecţionează plante şi animale, majoritatea trimise muzeelor din Europa. Charles George Gordon, guvernatorul Equatoriei, îl invită să practice ca medic-şef al provinciei; Emin acceptă şi Gordon îl trimite în mai 1876 în misiune diplomatică în Buganda şi Bunyoro, unde Emin se face remarcat, deoarece stăpânea limba Luganda. În 1878, khedivul Egiptului îl desemnează pe Emin drept succesorul lui Gordon ca guvernator al provinciei, dându-i titlul de Bei. În ciuda acestei promovări, puterile lui erau limitate. Era în fruntea unei armate de câteva mii de oameni, care nu controla decât un perimetru puţin peste un kilometru în jurul fiecărui comptoir; guvernul de la Khartum rămânea indiferent la propunerile lui de dezvoltare. Revolta lui Muhammad Ahmad începută în1881, tăia Equatoria de restul lumii în 1883 şi în anul următor Karam Allah a pornit în marş să pună mâna pe Equatoria şi pe Emin. În 1885, Emin Paşa şi mare parte a forţelor lui se repliază spre sud, în piaţa fortificată de la Wadelai, lângă lacul Albert. Lipsit de comunicaţii via nord, putea totuşi comunica cu Zanzibarul, via Bouganda. Hotărât să rămână la Equatoria, mesajele lui, comunicate prin Wilhelm Junker, dau naştere la reacţii de simpatie în Europa în 1886. Expediţia trimisă în ajutorul lui Emin Paşa, condusă de Henry Morton Stanley, îşi propunea să-l ajute pe Emin, urcând pe fluviul Congo, apoi traversând pădurea Ituri, drum extrem de periculos, care a dus la pierderea a două treimi din oamenii expediţiei. În cursul festivităţilor de întoarcere în ţară, Emin a fost rănit, căzând de la o fereastră pe care o luase drept accesul la un balcon. A trebuit să rămână două luni în spital şi Stanley se întoarce în Europa fără a-l putea aduce în triumf pe Emin Paşa. Emin Paşa intră atunci în serviciul Companiei Africii orientale germane şi îl însoţeşte pe zoologul Fritz Stuhlmann (1863–1928) în expediţia spre lacurile interioare; sunt asasinaţi în ziua de 28 octombrie 1892? (ultima inscripţie din jurnal era din data de 27 octombrie) la Kinena (pe atunci în Congo), de către nişte negustori arabi de sclavi din regiunea Kibonge. După decapitare, capul lui Emin Paşa a fost trimis la Kibonge, iar corpul său, ca şi cel al tovarăşului său, a fost mâncat. Jurnalul său a fost regăsit la Kasongo în aprilie 1894, în posesia a doi sclavi arabi, de către ofiţerul francez Francis Dhanis (1862–1909). v Medicii au schimbat soarta lumii 175

Emil Holub (1847–1902). medic ceh, explorator, cartograf şi etnograf în Africa. A fost unul din rarii exploratori cehi ale cărui istorisiri de călătorie au fost traduse în limbi de mare circulaţie. Emil Holub nu era un om bogat; a trebuit să-şi câştige singur banii, sau să găsească diferiţi mecena pentru a-i finanţa expediţiile. Şi-a consacrat întreaga viaţă călătoriilor de explorare în Africa de Sud şi în nordul fluviului Zambezi. Colecţiile sale etnografice se găsesc în muzee şi şcoli din lumea întreagă. S-a născut în 1847, în familia lui Frantisek Holub, medic la Holice. În liceu, elev mediocru, se interesa mult de mineralogie, paleontologie şi entomologie. La 18 ani, avea dejà colecţii impresionante de minerale şi de fosile. Întreprinde studii medicale la Facultatea de medicină a Universităţii Carolina din Praga. În mai 1872 se logodeşte în secret la biserica Sf.Nicolae din Mala Strana, cu Berticka Novakova, pe care o cunoscuse în timpul studenţiei; după câteva zile face prima sa călătorie în Africa. Berticka îl condusese la gară, promiţându-i, emoţionată, să-l aştepte. La începutul lui iulie, Holub coboară la Port Elisabeth, se duce în regiunea diamantiferă şi îşi deschide un cabinet medical în oraşul Dutoitspan; veniturile sale erau reduse, dar economiseaşte destul pentru a putea efectua o expediţie în regiuni neexplorate. Prima expediţie are loc în martie 1873 şi se îndrepta spre regiunea Transvaal; trece prin oraşele Christiana şi Bloemhof, efectuând o buclă de-a lungul râului Vaal. A examinat gravuri pe piatră al Boşimanilor, datând dintr-un trecut îndepărtat; a trimis colecţii de diferite obiecte lui Naprstek, mecena al exploratorilor cehi. A doua sa călătorie de explorare are loc în noiembrie 1873, spre nord. Traversând territoriul Botswanei, exploratorul a ajuns până la cursul superior al râului Limpopo. Trei luni mai târziu, E. Holub se întoarce la Dutoitspan, încărcat cu numeroase colecţii preţioase. A treia expediţie va dura 21 de luni. Tânărul explorator ajunge la fluviul Zambezi. Scopul lui Emil era să traverseze Africa şi să ajungă la Oceanul Atlantic. Exploratorul s-a îndreptat spre Cataractele Victoria. O criză de malarie şi naufragiul uneia din bărcil cu provizii îl împiedică să-şi continue drumul spre Atlantic. 176 Dr. Dinu Brafman

Abia în 1879 Holub s-a îmbarcat pe un vapor spre Europa; se scurseseră şapte ani de la plecarea sa. Printre cei care îl aşteptau la gară era şi logodnica sa Berticka. Emil Holub rupe logodna, fiindcă tatăl Bertickăi se împotrivea căsătoriei fiicei sale cu un aventurier. Întoarcerea în ţară a fost un triumf! Expoziţiile exploratorului au un enorm succes, nu doar la Praga, ci şi la Viena. Emil Holub ţine conferinţe în Anglia, în Germania şi publică povestea călătoriei, intitulată Şapte ani în Africa de Sud. În noiembrie 1883 efectuează o nouă călătorie în Africa, finanţată de Curtea de la Viena. Era însoţit de soţia sa Ruzena, în vârstă de 18 ani, pe care o cunoscuse în cursul expoziţiei de la Viena. Obiectivul expediţiei era traversarea Africii negre de la sud la nord. În decembrie, vaporul expediţiei ajunge la Cap. Exploratorii trec prin regiunea diamantiferă în Transvaal; de-a lungul râului ajung până la Cataractele Victoria. La întoarcere, membrii expediţiei se îmbolnăvesc de malarie, câţiva îşi pierd viaţa. Expediţia se va îndrepta spre teritoriul triburilor Maciukulumba; grupul etnic Maciukulumba, a atacat expediţia; a furat majoritatea proviziilor, precum şi jurnalele lui Emil Holub. Cu asistenţa financiară a Austriei, Holub s-a întors în patrie. Întoarcerea triumfală a fost urmată de conferinţe, articole în ziare şi cartea A doua călătorie în Africa de Sud. Holub a încercat să-şi procure fonduri pentru o a treia călătorie în Africa, dar starea sănătăţii sale s-a agravat. Inima marelui explorator ceh cedează în ziua de 21 februarie 1902. Timp de mai multe decenii, exploratorul de renume mondial a căzut în uitare în ţara natală; a trăit ultimele zile din viaţă în sărăcie. Soţia sa, Ruzena, i-a supravieţuit câţiva ani; a trăit la Viena dintr-o pensie de bătrâneţe foarte modestă.

Wilhelm Junker, (1840–1892), explorator rus în Africa. Născut la Moscova, a studiat medicina la Dorpat, Göttingen, Berlin şi Praga, dar nu a practicat-o mult timp. După mai multe călătorii în Islanda, Tunis şi Egipt, se stabileşte între 1875 şi 1886 în Africa ecuatorială orientală; călătorea de plăcere şi pentru studii, mai ales privind populaţiile întâlnite. Colecta plante şi animale şi rezultatul investigaţiilor sale a fost publicat în Reisen in Afrika. Revolta triburilor Madhiste îl împiedică să revină în Europa via Sudan; o expediţie condusă de fratele său de la Sankt Petersburg, nu a reuşit să-l întâlnească. Medicii au schimbat soarta lumii 177

Junker s-a îndreptat atunci spre sud; a părăsit Wadelai la 2 ianuarie 1886, a traversat Uganda şi Tabora, ajungând în cele din urmă în Zanzibar în noiembrie 1886. Ducea scrisorile lui Emin Paşa, scrisori care vor provoca o importantă expediţie de ajutor. În 1887, Junker primeşte medalia de aur a Royal Geographical Society britanice. În calitate de explorator recunoscut, observaţiile sale etnografice despre Azandes (Niam-Niam) au fost deosebit de apreciate. A murit la Sankt Petersburg în 1892. v

Sir John Kirk (1832–1922) explorator, medic şi naturalist britanic. Diplomat în medicină al Universităţii din Edimbourg, a participat la expediţia lui David Livingstone (1813-1873). A fost administrator britanic al Zanzibarului. vvv

George Murray Levick (1877–1956), chirurg, explorator al Antarcticei. După o scurtă carieră medicală, devine membru al echipei ştiinţifice a expediţiei Terra Nova (1910-1913) a lui Falcon Scott. Participă sub ordinele lui Victor Campbell la o hibernare forţată pe insula Inexpressibile. A scris note ştiinţifice despre pinguinii din Adelia. În timpul primului război mondial, ca şi Victor Campbell şi Edward Atkinson, a participat la bătălia din strâmtoarea Dardanele. În 1932 a întemeiat British Schools Exploring Society; în timpul celui de al doilea război mondial a activat în serviciile de informaţii militare, pentru apărarea Gibraltarului. v

Hannes Lindemann (n. 1928) medic şi canoist german. Realizează două traversări solitare ale oceanului Atlantic, prima oară într-o pirogă monoxil, a doua oară într-un caiac. În cartea sa Alone at Sea (Singur pe mare) detaliază peripeţiile sale; a stabilit că nu se poate supravieţui fără apă dulce adiţională. 178 Dr. Dinu Brafman

Lindemann l-a denigrat pe Bombard, spunând că ar fi luat cu el apă, pe care a consumat-o pe mare şi că, în plus, ar fi primit în secret provizii adiţionale în largul mării. Organizaţia mondială a sănătăţii a folosit rezultatele lui Lindemann în consilierea navigatorilor; el consideră trainingul autogen drept cea mai răspândită metodă de relaxare. Unele dintre ipotezele lui Bombard au fost respinse de Lindemann: ideea lui Bombard că se poate supravieţui fără apă proaspătă nu mai este acceptată în prezent. v

David Livingstone (1813–1873) medic scoţian, misionar protestant, explorator al Africii Centrale şi de Est, celebru datorită eforturilor deosebite din timpul vieţii şi luptei sale împotriva sclaviei. S-a născut la 19 martie 1813 într-o familie săracă, a muncit de la vârsta de zece ani într-o uzină de bumbac. Se remarcă prin calităţi intelectuale care îi permit să facă studii de teologie şi de medicină la Universitatea din Glasgow. La Londra, urmând exemplul altui scoţian, Robert Moffat, se alătură Societăţii misionare din Londra şi devine preot anglican. În 1841 este trimis la Cap, apoi la Bechuanaland (Botswana) de către Societatea misionară din Londra. Stabilit la o misiune din ţinutul Kuruman din sudul „ţării” Beciuanaland (1841), învaţă limba băştinaşilor. Se căsătoreşte cu fiica misionarului local Robert Moffat, Mary, care va călători un timp împreună cu el; Mary se întoarce în cele din urmă în Anglia, împreună cu copilul lor. Primele explorări: cataractele Victoria Din 1849 explorează centrul şi sudul continentului african. Traversează de la sud la nord deşertul Kalahari descoperă şi explorează Lacul Ngami situat la 21° latitudine sudică. În 1851 înaintează spre nord est, traversează fluviul Zambezi. În 1853 urcă în amonte pe fluviul Zambezi, însoţit de 160 de negri în 33 de bărci; înaintează până la 12° latitudine sudică, pătrunde pe un afluent vestic şi, la 11° latitudine sudică, intră în bazinul fluviului Congo, continuându-şi drumul până pe ţărmul Ocenului Atlantic la Luanda (31 mai 1854). Medicii au schimbat soarta lumii 179

În anii următori stabileşte cartografia fluviului Zambezi. Descoperă cataractele fluviului Zambezi (1855), pe care le botează cu numele reginei Victoria. Atinge ţărmul Oceanului Indian la Quelimane, încheind traversarea continentului african la 20 mai 1856; călătoria sa a dovedit că Africa Centrală tropicală la sud de paralela 8° latitudine sudică este un platou înalt puţin coborât în centru. Livingstone a fost primul European care a străbătut Africa de la vest la est. După ce se reîntoarce cu familia în patrie (în decembrie 1856), este numit consul la Quelimane; revine în Africa în mai 1858, împreună cu soţia, fiul şi fratele său Charles. În cursul celei de a doua călătorii, explorează (1859) cursul inferior al fluviului Zambezi şi afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa şi cercetează marele lac Nyassa, căruia îi întocmeşte prima hartă exactă (1861). După moartea soţiei sale pe fluviul Zambezi (ianuarie 1862), îşi continuă călătoria explorând în continuare Lacul Nyasa. Pleacă la Londra, revine în Africa orientală în 1866.

Izvoarele Nilului Livingstone pleacă din nou în condiţii mai modeste în 1866, spre lacul Tanganika în Tanzania, cu speranţa că va găsi izvoarele Nilului. Urcă pe râul Ruwuma până la izvoare, traversează munţii care îi poartă numele, ocoleşte lacul Nyassa pe la sud şi vest, pătrunde în regiunea lacului Mweru. Deşi bolnav, explorează regiunea din vestul şi sud-vestul lacului Tanganika (1868), descoperă Lacul Bangweulu şi râul Lualaba, care era socotit ca fiind cursul superior al fluviului Congo. Bolnav şi abandonat de hamali, pierde cu totul contactul cu lumea exterioară. Henry Morton Stanley, finanţat de jurnalul New York Herald în 1869, îl regăseşte în cele din urmă pe Livingstone în 1871. Întâlnirea şi convorbirea lor sunt de neuitat, un clasic al istoriei explorărilor: Stanley întreabă „Doctorul Livingstone, bănuiesc?” (Doctor Livingstone, I presume ?) şi acesta răspunde „Dumneavoastră mi-aţi adus o nouă viaţă”; discută apoi despre întâmplări ratate de Livingstone: conflictul Franco-Prusian, canalul de Suez, telegraful transatlantic. Livingstone îl va însoţi un timp pe Stanley în explorarea nordului lacului Tanganika (1871–1872) dar refuză să-l însoţească pe Stanley când acesta 180 Dr. Dinu Brafman se întoarce în Anglia. Drumurile lor se despart la Unaniembe. Cercetează din nou ţărmul de sud-est al lacului Tanganyika (1873) şi se îndreaptă spre Lacul Bangweulu. Livingstone a primit medalia de aur a Societăţii regale de geografie din Londra. Livingstone moare de dizenterie în ziua de 1 mai 1873 pe malul laculuil Bangwelo, în actuala Zambia, mereu în căutarea izvoarelor Nilului. O expediţie îi va repatra corpul în Anglia, fiind înhumat în anul următor în Abaţia Westminster. Numele lui a fost dat oraşului Livingstone din Zambia, în apropierea Cataractelor Victoria; oraşul a fost prima capitală a Rhodesiei de Nord. David Livingstone a murit în Zambia iar inima sa a fost îngropată sub un arbore mvula, aproape de locul morţii sale; trupul şi jurnalele sale de călătorie au fost transportate din Zambia până în Anglia, pentru a fi îngropate la Westminster Abbey. Campaniile desfăşurate de David Livingstone, combinate cu ineditul funeraliilor sale, au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, realizată în 1873. v

Alistair Forbes Mackay (1878–1914) explorator britanic al Antarcticei. Studiază medicina la Edimbourg, apoi urmează la Dundee cursuri de zoologie. Soldat în Africa de Sud, apoi în poliţia lui Robert Baden-Powell, trece examenul final de medic pentru titlul de chirurg. Celibatar, a navigat patru ani cu Royal Navy. Se angajează asistent chirurg în Expediţia Nimrod (1907- 1909) În timpul acestei expediţii, a atins polul Sud magnetic, împreună cu Edgeworth David şi Douglas Mawson. v

Friderich Martens (1635–1699) medic german celebru prin călătoria sa în insulele Spitzberg. S-a îmbarcat la 15 aprilie 1671 în calitate de chirurg- bărbier la bordul unei baleniere, sub comanda lui Peter Peterson Descrierea călătoriei, Spitzbergischer oder Grönländischer Reise-Beschreibung, gethan im Jahre 1671, apare la Hamburg în 1675. În afara descrierii geografiei şi naturii, arată viaţa grea pe vapoarele care pleacă spre mările din nord. Cartea, tradusă în olandeză, franceză şi Medicii au schimbat soarta lumii 181 engleză (în 1695), în italiană (în 1680), va fi o lucrare de referinţă despre aceste regiuni nordice timp de mulţi ani. v

Ilarion (Ilarie) Mitrea (1842–1904) medic în armata colonială olandeză, naturalist român, explorator al Americii de Nord şi Indoneziei. Ilarie Mitrea, născut în comuna Răşinari, era fiu de oieri. Studiază medicina la Cluj, obţine doctoratul în medicină şi chirurgie la Viena în anul 1864; funcţionează ca medic militar în oraşul Pola. În perioada martie-august 1865 călătoreşte în Germania, Franţa şi Australia ca medic chirurg pe vasul „Peter Godefroy“; este primul român care a călătorit în Australia. Ca ofiţer-medic al corpului expediţionar austriac trimis în sprijinul lui Maximilian de Habsburg, împăratul Mexicului, călătoreşte în Mexic, apoi în Indiile Olandeze. Atras de vechile civilizaţii mexicane, studiază diferite limbi indiene (reuşeşte să înveţe limba utah-aztecă), realizează colecţii de obiecte de artă populară (ceramică veche, ţesături, etc.), întreprinde investigaţii asupra vestigiilor maya. În perioada 1870-1890, Ilarie Mitrea se stabileşte în „Indiile Orientale Olandeze” (Indonezia) ca medic-căpitan la Batavia (Djakarta) şi Moeava- Toweli (Kalimantan). Paralel cu o prodigioasă activitate medicală, călătoreşte în Sumatra şi Celebes, pătrunde în interiorul insulei Borneo, până la marile masive muntoase din vestul insulei. În cursul călătoriilor studiază etnografia regiunii, colecţionează obiecte casnice şi de cult, podoabe, arme, ţesături şi împletituri care îmbogăţesc muzeele din Viena şi Bucureşti. Colectează şi clasează un mare număr de plante şi animale (a semnalat existenţa în Borneo a unei specii rare de maimuţă cu nasul lung) pe care în 1882 le oferă Muzeului Naţional de Istorie Naţională „Grigore Antipa” din Bucureşti, unde o sală îi poartă numele. Colecţia zoologică cuprindea circa 1000 de specii de animale (insecte, moluşte, crustacei, peşti, amfibieni, reptile, păsări, mamifere); din lipsa spaţiului, piesele rămân în lăzile în care fuseseră expediate până în 1894, când sunt încredinţate lui Grigore Antipa. 182 Dr. Dinu Brafman

Colecţia, din care se mai păstrează azi doar 345 de piese, este cea mai bogată şi mai valoroasă donaţie primită de Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti, în cei peste 175 de ani de existenţă. Întors în patrie după 20 de ani, se stabileşte la Răşinari (1893), unde se ocupă cu arta populară. Din nefericire notele sale de călătorie s-au pierdut. v

Gustav Nachtigal (1834–1885), medic şi explorator german. După studii medicale la Halle, Würzburg şi Greifswald, se angajează chirurg în armată. Pleacă în Alger şi Tunis, participă în calitate de chirurg la numeroase expediţii de explorare. Plecat din Tripoli în 1869, traversează regiunea sahariană Tibesti şi ajunge la Bornou; de acolo pleacă din nou în 1874 la Bagirmi, Wadai, Kordofan şi Khartoum. În 1884, este numit de cancelarul Otto von Bismarck în Africa centrală şi occidentală, în calitate de trimis special pentru negocierea unor anexiuni teritoriale; în urma intervenţiilor sale, Togo şi Camerun vor deveni colonii germane. Moare în 1885, în largul coastelor Capului Palmas din Liberia; este înhumat la Grand-Bassam în Coasta de Fildeş. Thomas Heazle Parke (1857–1893) chirurg irlandez, explorator, soldat şi naturalist. Diplomat al Colegiului Chirurgilor din Dublin. În 1881 intră în armata britanică şi practică chirurgia în Egipt. A luptat în 1885 la Khartum în ajutorul generalului Gordon. Thomas Parke l-a însoţit pe Stanley în expediţia de salvare a lui Emin Paşa. Parke a fost primul irlandez prezent pe continentul african. A fost decorat cu medalia de aur de British Medical Association şi de Royal Geographical Society. Printre lucrările publicate de el cităm My Personal Experiences in Equatorial Africa şi A Guide to Health in Africa. Thomas Parke a murit în 1893 în Scoţia, dus la mormânt pe un afet de tun. Pe Merrion Street din Dublin se află statuia din bronz a lui Thomas Parke; pe o placă de bronz este descris incidentul din 3 august 1887, când Thomas Parke a supt otrava din rana făcută de o săgeată în pieptul căpitanului William G.Stairs, pentru a-i salva aceluia viaţa. Medicii au schimbat soarta lumii 183

Paolo dal Pozzo Toscanelli (1397–1482) supranumit Paul fizicianul, medic, astronom şi cartograf florentin. Un manuscris cu observaţii privind cometele, păstrat la Biblioteca din Florenţa, descoperit abia în 1864, demonstrează că până atunci observaţiile lui Toscanelli asupra cometelor fuseseră total necunoscute. Manuscrisul detaliază observaţiile lui Toscanelli asupra a şase comete şi o pagină de măsuri efectuate pentru calcularea poziţiei acelor comete. Verificări recente arată că poziţiile sunt considerate ca foarte precise pentru epoca lor. L-a ajutat pe Filippo Brunelleschi în calculele pentru construirea cupolei catedralei Santa Maria del Fiore. Stabileşte în 1468 primul gnomon modern: practică o deschidere circulară în domul catedralei din Florenţa, dând o imagine mare şi netă a Soarelui pe linia meridiană trasată pe o bandă de marmură din pavimentul catedralei servind determinării punctelor solstiţiale, variaţiilor eclipticei şi corectării Tablelor alphonsine. În 1995, Piero Sicoli şi Pierangelo Ghezzi au numit Toscanelli Obiectul minor 8209, în onoarea renumitului medic. Un Crater lunar de 7 km poartă de asemeni numele său. v

Leonid Ivanovici Rogozov (1934–2000) medic rus. În 1953 este admis la Academia de Medicină din Leningrad. Medic în 1959, începe o specializare în chirurgie; în septembrie 1960, participă la a Şasea Expediţie Antarctică Sovietică. Înte 1960 şi 1962 a lucrat în Antarctida, ca unic medic într-o echipă de 13 cercetători, la Staţiunea Novolazarevskaia, înfiinţată în 1961. În dimineaţa de 29 aprilie 1961 are greţuri, febră, dureri în partea dreaptă a abdomenului. A doua zi, simptomele unei apendicite în stadiu avansat devin evidente. Mirnâi, staţia antarctică sovietică cea mai apropiată era la o mie de kilometri; chiar dacă ar fi existat un avion la dispoziţie, condiţiile meteo nu permiteau decolarea. 184 Dr. Dinu Brafman

Rogozov nu avea de ales: se opera singur, sau murea. Intervenţia începe în 30 aprilie, la ora 22, cu ajutorul unui şofer şi al unui meteorolog, care îi dădeau pacientului instrumentele şi orientau o oglindă, pentru a-i permite lui Rogozov să vadă mai bine ce face. Folosise o soluţie de procaină 0.5% pentru anestezierea peretelui abdominal. A făcut o incizie de 10-12 cm şi a procedat la îndepărtarea apendicelui. A introdus antibiotice direct în cavitatea abdominală; intervenţia s-a terminat pe la miezul nopţii. Lucrurile evoluează normal şi după câteva zile dispare şi febra. După o săptămână îşi scoate firele de sutură, după două săptămâni îşi reia activitatea. În 1962 revine la Sankt-Petersburg şi în 1966 îşi susţine teza de doctorat, având ca temă cancerul de esofag. A murit de cancer de stomac în 21 septembrie 2000. v

Gustave Viaud (1836–1865) chirurg francez de marină, a murit în largul coastelor insulei Sri Lanka, pe atunci Ceylan. Fratele scriitorului Pierre Loti, Gustave Viaud a fost primul fotograf al insulei Tahiti. Numele său a fost dat în 1993 de către Organizaţia hidrografică internaţională unui lanţ de munţi submarini din Oceanul Indian, Viaud Ridge. v

Alexandre Yersin (1863–1943), bacteriolog francez, a descoperit bacilul ciumei, bacil care îi poartă numele (Yersinia pestis). Din 1890 pleacă în coloniile franceze şi ajunge în septembrie în Indochina franceză, unde devine medicul Mesageriilor maritime. În 1891, obţine permisiunea de a explora Indochina; face trei expediţii în jungla Indochinei, pe atunci locuri sălbatice şi periculoase. În 1891, traversând fluvii şi păduri tropicale, află tot ce dorea în ce priveşte navigaţia şi descoperă un loc care îi va rămâne drag pentru totdeauna: Nha Trang. Această primă expediţie abia terminată, pleacă din nou în 1892 în Annam, în misiune oficială. Excelent explorator, realizează hărţi de mare precizie şi numeroase observaţii. La sfârşitul misiunii revine în Franţa, pentru a raporta Medicii au schimbat soarta lumii 185 descoperirile; în 24 decembrie pleacă din nou la Saigon. I se încredinţează de către Ministerul Instrucţiei publice explorarea junglei şi râurilor Cochinchinei; aceste explorări periculoase îi aduc complimente din partea lui Pasteur, fapt care constituia, evident, o mare onoare. După şapte luni de călătorie, revine la Saigon. În 1894 Yersin pune capăt definitiv carierei sale de explorator. Reţinem în mod deosebit din explorările sale întemeierea oraşului Dalat. 186 Dr. Dinu Brafman

MEDICI MARI FIZICIENI

Foarte mulţi medici s-au preocupat pe lângă medicină şi de fizică. Este motivul pentru care a trebuit să mă opresc doar asupra celor ale căror cercetări s-au soldat cu rezultate de excepţie, pentru care ştiinţa va trebui să fie mereu recunoscătoare. Asta teoretic, fiindcă în mod practic, majoritatea medicilor nu ştiu că multe din descoperirile epocale ale fizicii au fost făcute de medici. Lista pe care v-o propun acum spre lectură, se doreşte a fi un modest omagiu postum adus memoriei înaintaşilor noştri medici. v

Aepinus (Franz Ulrich Hoch, zis), medic şi fizician german (1724–1802). Profesor de astronomie la Berlin, iar din 1757 la Sankt-Petersburg, unde este ales în Academia de ştiinţe. A efectuat cercetări de electrostatică şi de magnetism; i se atribuie prima idee privind electroforul şi condensatorul electric. Opere: Tentamen theoriae electricitatis et magnetisimi (1759). v

d’ARSONVAL Jacques Arsène (1851-1940). Medic şi fizician francez. Elev al lui Claude Bernard, studiază apoi cu Brown-Sequard secreţiile interne. În 1888 a fost admis în Academia de medicină şi în 1894 în Academia de ştiinţe D’Arsonval explică curenţii diatermici, efectele biologice ale electrocoagulării, şi aplicaţiile terapeutice ale curenţilor de înaltă frecvenţă. Congresul din Berlin din 1913 va numi aplicaţiile lui terapeutice „darsonvalizare”; este considerat fondatorul fizicii biologice. Ash Edward (1770–1829). Medic şi fizician britanic. Profesează medicina la Londra. Este cel dintâi care constată producerea de electricitate la contactul dintre două metale diferite; aparatura şi experienţele lui au fost descrise de Volta. Medicii au schimbat soarta lumii 187

UNUL DINTRE FONDATORII HIDRODINAMICII

Bernoulli Daniel (1700–1782) medic, fizician, matematician. Daniel Bernoulli este unul dintre cei mai importanţi membri ai familiei. Avea cinci ani cînd tatăl său, Jean Bernoulli obţine catedra de matematici a oraşului Basel. Studiază medicina cu Morgagni, îşi ia doctoratul în medicină în 1821; teza lui tratează despre mecanismul respiraţiei. Daniel Bernoulli a cultivat în acelaşi timp ştiinţele matematice şi ştiinţele naturale, a predat matematici, anatomie, botanică şi fizică. Prieten al lui Leonhard Euler, a împărţit cu el de zece ori premiul anual al Academiei de ştiinţe din Paris. Diferitele probleme pe care încearcă să le rezolve (teoria elasticităţii, mecanismul mareelor) îl fac să se intereseze şi să dezvolte unelte matematice precum ecuaţiile diferenţiale sau seriile. Colaborează şi cu Jean le Rond d’Alembert în studiul coardelor vibrante. Daniel Bernoulli a fost primul matematician care a folosit un simbol (A.S.) pentru a desemna funcţia arc sinus. După un sejur la Veneţia, Bernoulli pleacă la Sankt-Petersburg, unde în 1725 ocupă catedra de matematici (era însoţit de fratele său, Nicolas II, care a murit după câteva luni). În 1727, unul dintre cei mai buni elevi ai tatălui său, Leonhard Euler, îl întâlneşte acolo şi urmează perioada cea mai fructuoasă ştiinţific a lui Daniel Bernoulli. După câţiva ani la Sankt-Petersburg ca profesor de matematici, revine în 1734 la Universitatea din Basel, unde predă succesiv astronomie, medicină şi filosofie. În 1734, obţine pentru lucrările sale de astronomie marele premiu al Academiei de Ştiinţe din Paris, premiu împărţit cu Euler; furios că fiul său i-a devenit egal, tatăl îl izgoneşte din casa familială. Ca şi Euler, Daniel Bernoulli va obţine de zece ori acest mare premiu. A fost membru al Academiilor din Paris, Berlin, Londra, Sankt-Petersburg. Considerat unul dintre fondatorii hidrodinamicii, a întreprins lucrări asupra declinării planetelor şi mareelor, a furnizat bazele teoriei cinetice a gazelor şi a arătat importanţa principiului conservării energiei. 188 Dr. Dinu Brafman

Publică în 1738 Hydrodynamica, sive de Viribus et Motibus Fluidorum commentarii. Opus Academicum, lucrare în care expune teorema fundamentală a mecanicii fluidelor, care poartă numele său: teorema lui Bernoulli*. În a sa Hydrodynamique, Bernoulli arată importanţa principiului conservării energiei şi expune primele elemente ale teoriei cinetice a gazelor. Lucrarea conţine şi un tratat despre maree şi despre coardele vibrante. În probabilităţi, paradoxul de la Sankt-Petersburg priveşte o variabilă aleatorie a cărei valoare este mică, dar pentru care speranţa este infinită. Apariţia funcţiilor de utilitate substituindu-se speranţei matematice, a permis rezolvarea acestei probleme; problema a fost enunţată de Nicolas Bernoulli şi reluată şi modificată de vărul său, Daniel Bernoulli. În matematici, s-a interesat de probabilităţi şi de aplicaţiile lor la ştiinţele sociale. Daniel Bernoulli a rezolvat o problemă a lui Ricatti privind ecuaţiile diferenţiale. Să încheiăm această biografie printr-o amuzantă anecdotă, relatată chiar de Bernoulli: „Pe când călătoream alături de un om cultivat care nu ştia cine sunt, acela îmi cere numele: „Sunt Daniel Bernoulli, spun eu”. Crezând că este vorba de o glumă, călătorul răspunde: „Şi eu sunt Isaac Newton”. Această poveste, spune Bernoulli, mi-a făcut mai multă plăcere decât toate onorurile!

OFTALMOLOGUL ADOLPHE FICK A INVENTAT LENTILELE DE CONTACT

Adolph Eugene Fick (1829–1901), oftalmolog german. Îi datorăm inventarea în 1887 a primelor lentile de contact. În 1855 introduce o lege a difuziunii moleculare, cunoscută sub numele de Legea lui Fick (relaţia între fluxul şi gradientul concentraţiei unei speţe chimice diluate). Albert Einstein a demonstrat legile lui Fick în 1905, cu lucrări asupra legii stocastice.

* Teorema lui Bernoulli, stabilită în 1738, exprimă bilanţul hidraulic simplificat al unui fluid într-o conductă,;el a pus bazele hidrodinamicii şi, într-un mod mai general, ale mecanicii fluidelor. Formulare uzuală: Pentru scurgerea unui fluid incompresibil (considerând că la masa volumică rămâne constant) irotaţional (rotaţionalul vitezei fluidului este nul, fapt care traduce o scurgere non turbionară, ceea ce revine în a spune că un câmp de viteză derivă dintr-un potenţial) a unui fluid perfect (efectele vâscoase sunt neglijabile, fără pierderi de sarcini). Opere: Exercitationes quaedam mathematicae (1724); Hydrodynamica (1738), cea mai cunoscută lucrare a sa, în care studiază scurgerea apei în conducte; Tratat asupra mareelor. Medicii au schimbat soarta lumii 189

Luigi Galvani (1737–1798) medic italian. A studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-1775 fiind apoi profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Succesul operei sale „De renibus atque urethris volatilium” l-a determinat să se ocupe cu studiul fiziologiei păsărilor şi al instrumentelor pentru auz. A descoperit (la 6 noiembrie 1780) procedeul de galvanizare, procedeu care îi va purta mai târziu numele. A observat fenomenul de contracţie a muşchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, Luigi Galvani a pus bazele cercetărilor ulterioare privind electrochimismul celular. De asemenea, după Galvani sunt numite elementele galvanice care produc curentul electrostatic din baterii, cercetate de Alessandro Volta. A pierdut postul de profesor, de oarece a refuzat să depună jurământ de credinţă guvernului din timpul Revoluţiei Franceze, pe care îl considera dictatorial; a reprimit această funcţie în anul 1794. Gilbert Williams (1544–1603) medic, fizician englez, considerat părintele electricităţii; a murit de ciumă. A fost cel mai mare savant al epocii reginei Elisabeta I, căreia i-a fost şi primul medic; a fost şi medicul regelui Iacob I. Practică medicina la Londra; adeptul metodei experimentale, este un precursor al electrostatismului şi al magnetismului. Studiind corpurile magnetice şi atracţia electrică, Williams Gilbert stabileşte diferenţa dintre conductori şi izolatori, construieşte primul electroscop, este primul care foloseşte termenii de atracţie electrică, de forţă electrică şi de pol magnetic. Gilbert semnalează înclinaţia magnetică a globului terestru şi variaţiile ei. Ca şi Copernic, credea că pământul se roteşte în jurul propriei axe, că planetele rămân pe orbită datoriă unei forţe magnetice, că stelele sunt fixe şi aflate la distanţe variabile. 190 Dr. Dinu Brafman

PĂRINTELE LEGII CONSERVĂRII ENERGIEI FONDATORUL TEORIEI ŞTIINŢIFICE A METEOROLOGIEI INVENTATOR DE INSTRUMENTE MEDICALE

Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz (1821–1894) medic şi fizician german, a fost unul dintre cei mai de seamă intelectuali ai secolului XIX. S-a născut în 1821 la Potsdam. A studiat medicina la Institutul medico-chirurgical „Friedrich-Wilhelm” din Berlin. Pentru că programa de studii prevedea un succesiv serviciu militar de opt ani, din 1843 Helmholtz a activat ca medic militar la Potsdam. În 1848, la recomandarea lui Alexander von Humboldt a fost prematur eliberat din armată şi începe să preda anatomie la Academia de arte din Berlin. În 1849 era profesor de fiziologie şi de patologie la Königsberg. În 1855 trece la catedra de anatomie şi fiziologie din Bonn, din 1858 la cea de fiziologie din Heidelberg. În 1870 Helmholtz devine membru al Academiei Prusiene de ştiinţe. În 1871 se transferă la Berlin ca profesor de fizică. În 1888 Helmholtz devine primul preşedinte al abia înfiinţatului Institut Naţional de Fizică şi Tehnică (Physikalisch-Technischen Reichsanstalt) la Charlottenburg. Prin cercetările sale asupra fermentaţiei, descompunerii şi producerii de căldură de către fiinţele vii (care l-au condus mai ales spre activitatea musculară), a ajuns la formularea legii conservării energiei. În cartea sa „Despre conservarea energiei” (Über die Erhaltung der Kraft, 1847) a formulat acest principiu mai detaliat decât Julius Robert von Mayer (1842) contribuind astfel într-o manieră semnificativă la acceptarea acestui principiu, iniţial foarte controversat. Aplicând principiul conservării la fiinţe vii, Helmholtz contrazice Vitalismul, care punea „forţa vitală” la fundamentul vieţii. Helmholtz precizează apoi principiul prin reacţiile chimice şi în 1881 introduce conceptul de energie liberă, deosebind-o de energia fixă. Încă din 1842 Helmholtz a demonstrat originea fibrelor nervoase ale ganglionilor. În 1852 a reuşit să măsoare viteza de propagare a impulsurilor nervoase. Continuând cercetările fiziologice pe sistemul nervos, s-a ocupat de fiziologia urechii şi a ochiului, de auz şi de văz. Helmholtz publică în 1847 „Memoriu asupra conservării energiei”, în care arată că agenţii naturali ascultă de legile mecanicii, oricare fenomen Medicii au schimbat soarta lumii 191 fizic fiind doar o schimbare de formă a energiei; îi datorăm noţiunea de energie potenţială. În 1850 a măsurat viteza influxului nervos. Printr-o teorie matematică, explică timbrul prin armonice naturale (teoria rezonanţei) pe care se bazează „Teoria senzaţiilor tonale ca bază fiziologică a teoriei muzicale” (Die Lehre von den Tonempfindungen als physiologische Grundlage für die Theorie der Musik). Helmholtz a asigurat succesul teoriei tricromatice propusă de Thomas Young, a inventat oftalmoscopul (1850) pentru a studia ochiul, oftalmometrul (1851) pentru a stabili gradul de curbură a corneei şi telestereoscopul (1857). În 1856 îşi scrie opera capitală, Handbuch der phisiologischen Optik (Manual de optică fiziologică), recunoscută drept o lucrare de pionierat în materie. În această lucrare explică modificările de curbură ale cristalinului şi analizează senzaţia culorilor. Creând „teoria vârtejurilor” privind comportamentul şi mişcarea lor în flux laminar, Helmholtz a pus bazele hidrodinamicii. Cercetările sale privind tornadele, furtunile, gheţariii, îl situează pe Helmholtz printre fondatorii teoriei ştiinţifice a meteorologiei. În teoria cunoaşterii, Helmholtz vorbeşte despre calcul şi măsurare, ca şi despre validitatea generală a principiului minimei acţiuni. Helmholtz a fost unul dintre fondatorii opticii şi ai acusticii şi a modificat conceptul clasic al percepţiei; în opoziţie cu Immanuel Kant, a refuzat conceptul de formă a priori şi de a sprijinit dezvoltarea geometriei noneuclidiene. În finalul la „Manual de Fiziologie Optică” din 1856-67, explică rolul jucat de „reflexul necondiţionat” în procesul perceptiv. În 1857 devine membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. Institutul german de cercetări, a fost numit în onoarea sa Institutul Helmholtz. A murit în 1894 la Berlin; statuia lui se află în faţa Universităţii Humboldt din Berlin.

Bobina Helmholtz Este folosită pentru producerea de câmpuri magnetice uniforme. Dispozitivul constă din două bobine, cu un număr egal de spire şi cu o rază egală, puse la distanţă egală de raza bobinelor înşile. Prin aceste bobine trece un curent cu aceeaşi direcţie pentru ambele bobine. Dispozitivul a fost numit astfel în onoarea lui Helmholtz. 192 Dr. Dinu Brafman

Rezonatorul Helmholtz. În analiza sunetelor, Helmholtz a folosit un rezonator constând dintr-o sferă goală, pe a cărei suprafaţă a fost practicată o gaură. Rezonatorul este folosit în prezent în motoarele Porsche, pentru a reduce consumurile. Ecuaţia diferenţială Helmholtz. Folosită în fizică în soluţia ecuaţiei undelor, permite separarea variabilelor şi determinarea unei soluţii armonice dependentă de timp. Energia liberă Helmholtz. Este o funcţie utilizată în termodinamică, pentru a reprezenta energia liberă în transformările cu volum constant. v

Jurin James (1684–1750), medic şi fizician britanic, secretar al Societăţii regale din Londra. S-a preocupat de aplicarea calculului matematic în cercetările fiziologice şi de meteorologie. Jurin a fost un propagandist al vaccinării antivariolice. Legea lui Jurin, al cărei autor este, dă formula care permite calculul urcării sau coborârii unui lichid într-un tub capilar, în relaţie cu tensiunea superficială. v

Ingen-Housz Jan sau Johannes (1730–1799), medic şi botanist olandez. Stabilit la Londra, Ingen-Housz a făcut prima măsurare cantitativă a conducţiei căldurii într-o tije metalică. Medicul Sir John Pringle (1707–1782), supranumit „părintele medicinei militare”, îl încurajează pe Ingen- Housz să întreprindă studii medicale. La moartea tatălui său se stabileşte la Londra la invitaţia lui Pringle (preşedinte al Royal Society şi medic al regelui). Ingen-Housz i-a frecventat pe marii oameni de ştiinţă ai timpului, Joseph Priestley (1733–1804) şi Benjamin Franklin (1706-1790). La Londra, Ingen-Housz devine unul dintre primii apărători ai variolizării. În 1768 merge la Viena pentru a vaccina familia împărătesei Maria Tereza a Austriei (1717–1780). În 1779, după ce Priestley descoperă oxigenul, se interesează de vegetale şi descoperă rolul luminii în fotosinteză; publică în 1780 „Expériences sur les Végétaux”. Medicii au schimbat soarta lumii 193

Este autorul unei experienţe celebre asupra conductibilităţii metalelor (1789). I se datorează platourile de sticlă la maşinile electrostatice. MAYER Julius Robert von (1814–1878), medic şi fizician german. Medic de marină pe un vas plecat spre Indiile orientale, Mayer studiază variaţiile metabolismului la temperaturi ridicate, stabileşte echivalenţa între căldură şi travaliu; realizează în 1842 calculul echivalentului mecanic al caloriei. În 1842 stabileşte „relaţia lui Mayer”, evaluând diferenţa între căldura specifică a două gaze; enunţă principiul conservării energiei. În 1848, a explicat incandescenţa meteoriţilor prin frecarea lor în atmosferă. v

Papin Denis (1647-pe la 1712). Medic, savant şi inventator francez. Deşi provenit dintr-o familie protestantă, face studii la iezuiţi. La 24 de ani îl aflăm dejà medic la Paris. Pasionat de invenţii mecanice şi fizice, Papin, recomandat de soţia lui Colbert, originară şi ea din Blois, se pune în slujba fizicianului olandez Huygens, chemat şi el în Franţa de Colbert. Papin împarte cu Huygens apartamentul de la Biblioteca regală şi colaborează la experienţele acestuia. În 1765 Papin emigează în Anglia, unde Robert Boyle îl ia colaborator la lucrările sale asupra aburului. După o escapadă de doi ani în Italia, unde colaborează cu Domenico Guglielmini, îşi găseşte o mică slujbă la Londra; în 1679 inventează „digestorul” sau „marmita lui Papin”, adică autoclavul; Leibniz descrie calitatea gustativă a porumbeilor pregătiţi în abur. Refuzând să abjure revocarea edictului din Nantes, Denis Papin face parte din marea masă a talentelor de care s-a privat atunci Franţa. Profesor de matematici la Marburg, îşi continuă experimentările. Papin are ideea genială de a crea vid prin condensarea vaporilor de apă. Papin va folosi supapa de siguranţă abia mai târziu, pe vaporul Fulda. În 1687 descrie „maşina de transportat mai departe forţa râurilor”, care funcţiona graţie unui sistem de transmisie pneumatică; Papin anticipa astfel maşinile secolului XVIII. 194 Dr. Dinu Brafman

Descurajat de criticile care nu vedeau decât inconveniente maşinii sale, reuşeşte totuşi ca, după 15 ani, să construiască o maşină care făcea să se rotească o roată cu palete; o instalează pe un vapor care urma să coboare pe râul Weser, dar maşina este distrusă de barcagii neliniştiţi pentru viitorul lor. Denis Papin îşi trăieşte ultimii ani din viaţă în mizerie, uitat de toţi. v

Jean Louis Marie Poiseuille (1797–1869) medic şi fizician francez. În teza sa de doctorat în medicină „Cercetări asupra forţei inimii aortice”, Poiseuille descrie de fapt primul aparat de măsurare a tensiunii arteriale, hemodinamometrul; acesta funcţionează cu ajutorul unui tub gradat în formă de U, legat la o coloană de mercur şi care conţinea ca anticoagulant carbonat de calciu. Studiul circulaţiei săngelui îi va permite lui Poiseuille să definească în 1841 legea scurgerii laminare în cilindri a lichidelor vâscoase şi să determine coeficientul de viscozitate; a inventat un viscozimetru. S-a interesat de scurgerea sângelui uman prin tuburi subţiri.

Ecuaţia lui Poiseuille În 1846 a formulat şi a publicat legea lui Poiseuille (cunoscută acum ca ecuaţia Hagen-Poiseuille). This concerns the voluminal laminar stationary flow a unui lichid vîscos incompresibil uniform (aşa numitul fluid newtonian) printr-un tub cilindric cu secţiune circulară constantă. Cu alte cuvinte, se aplică la fluxul non-turbulent al lichidelor prin ţevi. Poate fi aplicată cu succes fluxului sanguin în capilare şi în vene, fluxului aerului în alveolele pulmonare, fluxului printr-un pai de sondă sau printr-un ac hipodermic. Unitatea cgs de viscozitate, Poise a fost numită astfel în onoarea lui. Încercarea de a introduce „Poiseuille” ca denumire a SI unitate Pa.s nu a avut succes.

UN MARE FIZICIAN UITAT: MEDICUL JOHANN WILHELM RITTER

S-au împlinit în 2010 două veacuri de la moartea unuia dintre cei mai mari fizicieni ai secolului XIX, medicul Johann Wilhelm Ritter. Medicii au schimbat soarta lumii 195

Johann Wilhelm Ritter (1776–1810), a fost medic, fizician şi filosof german. A descoperit radiaţia ultravioletă a spectrului electromagnetic, a construit în 1802 prima baterie electrică uscată şi în 1803 primul acumulator. După ce a lucrat timp de cinci ani ca ucenic la un farmacist, în 1795, o mică moştenire îi permite să intre la vârsta de 19 ani la Universitatea din Jena. Acolo, a beneficiat de îndrumarea ştiinţifică a lui Alexander von Humboldt (1769- 1859), care i-a întărit interesul pentru experimentele electrice. În 1798 a fost primul care a stabilit o explicită corelaţie între galvanism şi reactivitatea chimică. După puţin timp, Johann Ritter descoperă procesul de placare electrolitică şi îşi dă seama că intensitatea efectelor depinde de distanţa dintre electrozi. Din 1801 făcea parte din curtea lui Ernst al II-lea, duce de Gotha-Altenburg. Studiază curenţii termoelectrici, experimentează excitarea electrică a muşchilor. Johann Ritter a descoperit în 1801 radiaţiile ultraviolete. Această incursiune în spectrografie a fost motivată de descoperirea din 1800 a lui William Herschel a radiaţiilor infraroşii. Ritter era convins că natura bipolară a electricităţii cuprinde întreaga natură şi deci o radiaţie invizibilă dincolo de lumina vizibilă roşie, trebuie să aibă un echivalent în partea opusă a spectrului vizibil, adică dincolo de lumina violetă. Chiar din anii studenţiei, stabilise fotosensibilitatea clorurii de argint, care se închidea la culoare în prezenţa luminii. Această experienţă l-a ajutat să-şi verifice teoria, printr-un experiment analog celui al lui Herschel. Folosind o prismă de sticlă, a scindat o rază de lumină solară în diferite culori ale spectrului, sub care a pus clorură de argint. Johann Ritter a notat că roşul producea doar mici schimbări, în timp ce zona de dincolo de violet devenea întunecată mult mai repede; aceasta a fost dovada existenţei unei radiaţii invizibile, pe care a numit-o din acest motiv, ultravioletă. Ritter a stabilit că bateria lui funcţiona mai bine decât cea a lui Alessandro Volta la încărcarea buteliei de Leyda, continuând să funcţioneze la fel de bine şi după şase zile, în timp ce bateria lui Volta se epuiza după doar 20 de minute. Johann Wilhelm Ritter avea un stil greoi de a scrie, o marcată tendinţă de a specula în exces şi de a lăsa totul pe ultima clipă, când ajunsese să publice relatări detaliate ale invenţiilor şi descoperirilor sale. Din aceste motive, multe din descoperirile sale nu au fost comunicate, pentru a fi curând redescoperite, în mod independent, de alţi oameni de ştiinţă. 196 Dr. Dinu Brafman

În ultimii ani de viaţă, credibilitatea ştiinţifică a lui Johann Ritter a fost prejudiciată de interesul lui în fenomene oculte şi, mai important, de incompetenţa altor oameni de ştiinţă de a reproduce experimentele sale în domeniu. Ritter a murit la doar câteva săptămâni după ce a împlinit vârsta de 33 de ani. Moare în 23 ianuarie 1810, după ce se îmbolnăveşte grav, foarte probabil datorită unor excesive experimente de excitare electrică cu voltaj ridicat, practicate pe el însuşi. Au trecut peste o sută de ani până a se acorda credit lucrărilor sale ştiinţifice. v

Félix Savart (1791–1841), medic şi fizician francez. A inventat sonometrul, o roată dinţată care îi poartă numele şi polariscopui. A tradus tratatul De Medica al lui Celsus. A pus bazele fizicii moleculare şi scrierile sale sunt reunite în Annale. Împreună cu fizicianul Jean-Baptiste Biot a măsurat câmpul magnetic creat de un curent şi au formulat legea Biot-Savart. Membru al Academiei de ştiinţe, ales în 1827, Savart a fost titularul catedrei de fizică generală şi experimentală la Collège de France. A studiat proprietăţile corzilor vibrante, a construit o vioară de formă trapezoidală, care se păstrează în colecţia Şcolii politehnice. Lutierul Jean-Baptiste Vuillume a colaborat strâns cu Félix Savart pentru a ameliora performanţa instrumentelor sale. Pe fâşii de lemn (180 mm x 25mm x 2,5mm) prelevate din viori Stradivarius şi Guarneri, Savart punea nisip şi freca cu un arcuş unghiul acestor fâşii, care dădeau toate nota Mi; aceleaşi experienţe cu viori obişnuite dădeau în general o diferenţă de o cvartă sau mai mult. Numele său a fost dat unităţii de măsură a intervalelor muzicale, savart-ul. v

Watson sir William (1715–1787). Medic, farmacist, fizician britanic. Se interesează de toxicologie, apoi de electricitate: concepe teoria conform căreia corpurile Medicii au schimbat soarta lumii 197 neutre posedă două sarcini electrice, enunţă principiul conservării materiei şi verifică faptul că propagarea sarcinilor electrice este aproape instantanee. În 1752 arată că electricitatea se propagă mai bine într-un vid parţial; perfecţionează butelia de Leyda, acoperindu-i pereţii cu folii de plumb. v

Thomas Young (1773–1829), medic, fizician, egiptolog britanic; s-a născut la 13 iunie 1773, ultimul dintre zece copii. A fost considerat un „polimat”, un spirit universal, de talia unui Leonardo da Vinci. Ştiinţa sa era atât de vastă încât a fost cunoscut sub numele de fenomenul Young. Deşi a practicat medicina toată viaţa, Thomas Young este cunoscut mai ales pentru definirea modulului Young în ştiinţa materialelor şi pentru experienţele privind fantele Young în optică, prin care a evidenţiat şi interpretat fenomenul de interferenţă luminoasă. S-a interesat de asemeni de egiptologie, participând la studiul pietrei de la Rosetta. La vârsta de 14 ani vorbea engleza, franceza, italiana, latina, greaca, ebraica, caldeeana, siriana, arameena samariteană, amharica, turca, araba şi persana. Young începe studiul medicinei în 1792 la Londra, pleacă în 1794 la Edimbourg, apoi după un an la Göttingen, unde obţine în 1796 titlul de doctor în fizică. În 1797 intră la Emmanuel College din Cambridge. În acelaşi an moşteneşte proprietatea unchiului său Richard Brocklesby, devenind independent financiar. În 1799 se stabileşte ca medic la Londra. Publică anonim multe dintre primele sale articole, pentru a-şi proteja reputaţia de medic. În 1801, numit profesor de filosofie naturală la Royal Institution, ţine 91 de conferinţe în doi ani. Conferinţele sale, publicate în 1807 sub titlul Conférences sur la philosophie naturelle, anticipau unele teorii viitoare. În 1802 este numit foreign secretary al Royal Society. Renunţă la profesorat în 1803, de teamă ca acest lucru să nu interfereze cu practica sa medicală. În 1811 era medic la St George’s Hospital. Se consacră studierii oftalmologiei, se interesează de percepţiile luminoase şi în 1809 descoperă cauza astigmatismului (inegalitatea de curbură a unor meridiane ale corneei). 198 Dr. Dinu Brafman

Defineşte undele şi interferenţele luminoase, polarizarea, calculează lungimea de undă a celor şapte culori recunoscute de Newton. Explică mecanismul acomodării oculare şi are viziunea culorilor: Young a demonstrat că este suficient ca ochiul să perceapă albasru, verde şi roşu, pentru a realiza percepţia colorată, teorie confirmată de Helmholtz şi numită în prezent „teoria Young-Helmholtz”. În 1814 participă la un comitet pentru studierea pericolelor legate de introducerea generalizată a iluminatului cu gaz aerian la Londra. În 1816 era secretarul comisiei însărcinate cu evaluarea lungimii pendulului a cărui perioadă valorează două secunde. În 1818 devine secretar al Board of Longitude şi superintendent al HM Nautical Almanac Office. Cu câţiva ani înaintea morţii sale, s-a interesat de asigurările de viaţă şi în 1827 a fost ales a fi unul dintre cei opt asociaţi străini ai Academiei de ştiinţe de la Institut de France. Thomas Young moare la Londra la 10 mai 1829.

Fantele lui Young Aportul lui Young în domeniul opticii este cel mai mare motiv al celebrităţii sale, în special prin faimoasa sa experienţă a dublei fante. În 1801, Thomas Young trece un fascicol de lumină prin două fante paralele şi îl proiectează pe un ecran. Lumina este difractată la trecerea prin fante, producând pe ecran franjuri de interferenţă, adică o alternanţă de benzi luminate şi neluminate. Experienţa respectivă a permis punerea în evidenţă a naturii ondulatorii a luminii.

Modulul lui Young În mecanica mediilor continui, modulul numit al lui Young caracterizează deformarea elastică a unui material în funcţie de rezistenţa normală la întindere care îi este aplicată; cu cât modulul lui Young este mai ridicat, cu atât materialul este mai rigid. Young este considerat fondatorul opticii fiziologice. În 1793 explică modul în care se acomodează ochiul la vederea la diferite distanţe, modificând curbura cristalinului. În 1801 este primul care descrie astigmatismul. În conferinţele sale, prezintă ipoteza că percepţia culorii se datoreşte prezenţei în retină a trei tipuri de receptori, care reacţionează respectiv la roşu, la verde şi la albastru. Teoria va fi dezvoltată de către Hermann von Helmholtz şi verificată experimental în 1959. Medicii au schimbat soarta lumii 199

Rezultatele cercetărilor sale au fost coroborate de francezii Fresnel şi Arago, dar criticate de oamenii de ştiinţă britanici (m-ar fi mirat dacă ar fi fost altfel!). În fiziologie, Young a avut o importantă contribuţie în hemodinamică prin expozeul său din 1808 privind Funcţiile inimii şi ale arterelor (Fonctions du cœur et des artères). ThomasYoung a comparat gramatica şi vocabularul a 400 de limbaje diferite: în 1813 a introdus termenul de limbi indo-europene. Thomas Young este unul dintre primii care au descifrat câteva hieroglife. Stabileşte o traducere conjecturală a textului demotic de pe piatra de la Rosetta. Instaurează un sistem de decupare a textului, clasând şi comparând diferite semne, care permit importante descoperiri: pune în evidenţă valoarea fonetică a semnelor hieroglifice; înrudirea dintre grafiile cursive şi semne hieroglifice; marcarea numelui regilor şi zeilor prin cartuşe. 200 Dr. Dinu Brafman

„Il faut plus d’imagination, de jugement, et d’intelligence pour devenir un grand médecin que pour devenir un grand chimiste.” Alexis Carrel

MEDICI MARI CHIMIŞTI

Jean d’ARCET (1724–1801) chimist francez. Preceptorul fiilor lui Montesquieu, îi va rămâne prieten până la moartea sa. Obţine diploma de medic în 1762, apoi, studiază chimia. În 1774, este numit profesor la Collège de France, apoi director al manufacturii din Sèvres, inspector al monetăriilor, membru al Academiei de ştiinţe. I se datorează arta de a fabrica porţelanul, care până atunci se importa, extracţia gelatinei din oase, purificarea apei cu ajutorul carbonului, inventarea unui aliaj fuzibil purtând numele său, precum şi numeroase analize chimice. A fost numit în Senatul conservator la 4 nîvose anul VIII. v

Berthollet Claude-Louis (1748–1822) medic şi chimist francez. Studiază medicina la Chambéry şi la Torino, unde devine doctor în medicină; primeşte acelaşi titlu la Paris în 1799; obţine postul de medic al ducelui de Orleans. Se consacră chimiei, începând prin a respinge autoritatea lui Lavoisier. În 1780 a fost ales membru al Academiei de ştiinţe. Împreună cu Chaptal şi Laplace contribuie la crearea Şcolii de arte şi Meserii. L-a însoţit pe Napoléon Bonaparte în campania din Italia. A fost, împreună cu Monge, unul dintre „comisarii guvernului” care căutau obiecte de ştiinţă şi de artă în ţările cucerite de armatele Republicii franceze. Pleacă în Egipt, unde face importante cercetări asupra natron-ului; părăseşte Egiptul odată cu Bonaparte, în 1799 În 1805, în timpul Imperiului, primeşte titlul de conte, iar în timpul Restauraţiei devine pair de Franţa. Medicii au schimbat soarta lumii 201

Urmare a cercetărilor sale în cadrul Manufacturilor Gobelins, publică în 1791 şi în 1804 Éléments de l’art de la teinture. Publică în 1801 Recherche sur les lois des affinités chimiques şi Essai de statistique chimique în 1803; în această lucrare, defineşte pentru prima oară noţiunea de echilibru chimic şi legile dublei compoziţii, cunoscute de atunci sub numele de legile lui Berthollet. A elaborat fundamentele teoriei atomice. A descoperit proprietăţile decolorante ale clorului şi a inventat procedeul de albire a pânzelor, folosind o soluţie de hipoclorit de sodiu (numită şi leşia lui Berthollet): tocmai inventasa apa de Javel (Javel era numele cartierului unde funcţionau manufacturile Berthollet). A inventat şi procedeul de purificare a apei cu ajutorul carbonului şi fabricarea unor pulberi explozive. A descoperit compoziţia hidrogenului sulfurat. Împreună cu Lavoisier şi Guyton-Morveau, Berthollet a fost unul din cei care au contribuit la realizarea unei revoluţii în chimie; a participat la stabilirea unei nomenclaturi chimice, a enunţat regulile relaţiilor dintre săruri, acizi şi baze.

UN FONDATOR AL CHIMIEI MODERNE

Jőns Jacob Berzelius s-a născut în 1779 la Väversunda Sörgård (Suedia), ca fiu al unui director de şcoală. Începe studiile medicale în 1796 la Universitatea din Uppsala. Cunoscut din 1800, prin observaţii asupra apelor minerale din Medevi, termină studiile de chimie odată cu cele de medicină, pentru care obţine în 1802 un doctorat. Numit profesor la Şcoala de medicină din Stockholm, în 1802, obţine catedra de chimie la Academia militară Carlsberg în 1806 şi catedra de medicină şi farmacie la Universitate în 1807, an în care întemeiază Societatea medicală a Suediei. Publică Memorii relativ la fizică, chimie şi mineralogie. Între 1807–1831 a fost institutor de botanică, medicină şi farmacie la Stockholm, Din 1808, este membru al Academiei de ştiinţe a Suediei, pe care o prezidează în 1810, înainte de a-i deveni secretar perpetuu. Membru străin al Royal Society şi al Institut de France, Berzelius a fost făcut friherre (baron) de către regele Charles-Jean Bernadotte. Jőns Berzelius era francmason. 202 Dr. Dinu Brafman

Coresponda cu principalii savanţi francezi ai timpului: Ampère, Arago, Gay-Lussac, Pierre Dulong, Augustin Fresnel, Pierre-Simon Laplace. Dorind să se dedice doar cercetărilor sale experimentale, renunţă în 1832 la funcţiile din învăţământ şi se consacră integral chimiei: – diferenţiază chimia minerală de chimia organică; – primul chimist utilizând litere pentru reprezentarea simbolurilor chimice; – generalizează noţiunea de radical; – introduce conceptele de izomerie, polimerie şi allotropie. Jőns Jacob Berzelius moare la Stockholm în 1848

Opera A fost primul analist al secolului XIX: în afară de un număr imens de analize făcute cu mare precizie, a descoperit mai multe corpuri simple: Berzelius şi Hisinger descoperă cerium-ul în 1807, identifică selenium-ul cu Johan Gottlieb Gahn în 1817, apoi în 1829 descoperă thorium-ul. Berzelius este cel care a propus numele de lithium, vanadium şi pe cel de sodium, elemente descoperite de elevii săi. A fost primul chimist care a izolat elementele silicium (1823), zirconium (1824), precum şi titanum. Aduce la cunoştinţă combinaţiile sulfului cu fosforul, studiul fluorului şi al fluorurilor, determinarea unui mare număr de echivalente chimice. Berzelius a fost creatorul chimiei organice; a introdus în chimie noţiunile şi cuvintele cataliză şi proteină. Filosof, dar şi experimentalist, Berzelius a consolidat teoria atomistă şi pe cea a proporţiilor chimice; a inventat şi a făcut să fie universal admise, formule chimice analoge formulelor algebrice, pentru a exprima compoziţia corpurilor. A adoptat, pentru a explica fenomenele, teoria dualismului electro-chimic şi a făcut cu ajutorul acestei teorii numeroase reforme în nomenclatură şi clasificare. A fost unul dintre primii fondatori ai mineralogiei pe baza cunoaşterii elementelor chimice ale corpurilor. Sistemul actual de notare chimică, propus în 1813, a fost adoptat graţie lui. Berzelius a fost unul dintre primii care au publicat un tabel al maselor moleculare şi atomice de o exactitate satisfăcătoare. -Tratatul de Chimie al lui Jons Jakob Berzelius, publicat de Firmin Didot în 1829, este una din lucrările epocii cele mai complete în această materie. Prima ediţie a fost publicată la Stockholm între 1808 şi 1818 în 3 volumes in-8. Medicii au schimbat soarta lumii 203

ÎNTEMEIETORUL CHIMIEI MODERNE

Sir Charles Brian Blagden (1748–1820) medic şi fizician britanic. A studiat medicina la Edinburgh, a obţinut diploma în 1768. A servit în armată ca ofiţer medic (1776–1780); a obţinut Medalia Copley în 1788 a fost înnobilat în 1792. În iunie 1783, Blagden l-a vizitat la Paris pe Antoine Lavoisier, care s-a arătat nemulţumit de teoria lui Cavendish a „deflogistizării”. Acest fapt l-a condus la conceptul de reacţie chimică, concept comunicat Academiei Regale a Ştiinţelor în 24 iunie 1783, întemeiând practic chimia modernă. Blagden a fost primul medic care a recunoscut rolul perspiraţiei în termoreglare. Experimentele lui asupra modului în care substanţele dizolvate (precum sarea) modifică punctul de îngheţare al apei, au dus la descoperirea faptului că punctul de îngheţare al unei soluţii scade direct proporţional cu concentraţia soluţiei, descoperire care va fi numită Legea lui Blagden. A murit în 1820 şi a fost înmormântat în Cimitirul Père Lachaise din Paris. v

Borodin Alexandr (1833–1887). Medic, compozitor, chimist. Borodin a publicat multe articole de chimie., în special despre aldehide. În 1861 a descoperit condensarea alcoolică, importantă reacţie chimică în chimia organică şi o altă reacţie chimică, cunoscută sub numele de reacţia Borodin-Hunsdieker. v

Bouchardat Gustave (1842–1918). Devenit medic în 1869, se consacră cercetărilor chimice în laboratorul lui Berthelot chimia organică; se interesează în mod deosebit de zaharuri, de chinină, terebebentină, camfor, parfumuri şi cauciuc. A creat în 1880 un cauciuc sintetic plecând de la izopren. Membru al Academiei de medicină în 1882, devine preşedintele ei în 1917. v

Dessaignes Victor (1800–1885). A studiat dreptul la Paris, luând diploma la 21 de ani. Se înscrie apoi curând la Şcoala de medicină, unde 204 Dr. Dinu Brafman capătă un puternic interes pentru chimie, stimulat de poziţia în cercetare a chimiştilor francezi. A primit diploma de medic abia la 35 de ani, când a susţinut o teză despre acţiunea a diferite substanţe chimice asupra corpului omenesc. Soţia lui Dessaignes a murit curând după naşterea unicului său fiu, căruia Dessaignes i-a dedicat peste zece ani din viaţă. Dessaignes obţine în 1860 premiul Jecker, constând într-o citare şi 2000 de franci, pentru elucidarea structurii unui număr de importanţi acizi organici (acizii hipuric, succinic, butiric şi malic), precum şi a quercitol-ului şi dezoxiinozitol-ului, obţinute din ghindă. A împărţit premiul cu Berthelot, cu care avea o strânsă prietenie. A fost numit cavaler al Legiunii de Onoare în 1863 şi la cererea Academiei de Ştiinţe, devine în 1869 membru corespondent pentru chimie. În decembrie 1884 a contractat o bronşită şi, deşi şi-a revenit rapid, a rămas slăbit; moare în urma unei insuficienţe respiratorii. A studiat, a determinat structura şi a sintetizat substanţe organice importante, principala dintre ele fiind acidul hipuric; substanţa a fost izolată pentru prima oară de J. Liebig în 1829 din urina de cal, de unde şi numele ei. Apare în urina multor animale ierbivore, ceva mai puţin în urina umană. S-a aflat repede că prin administrarea orală de acid benzoic nivelul acidului hipuric recuperabil din urina omului poate fi crescut; un experiment de laborator ce încă se mai foloseşte uneori în cursurile academice introductive de biochimie. Dessaignes a descoperit că, hidrolizând acidul hipuric cu oricare acid sau bază obţinea acid benzoic şi glicină. Sinteza a urmat când Dessaignes a realizat reacţia dintre benzoilclorid şi sarea de zinc a glicinei, obţinând un produs identic cu acidul hipuric obţinut din surse naturale. Importanţa acidului hipuric constă în faptul că organismul poate să elimine materii străine sau periculoase prin reacţii cu substanţe organice, pentru a forma compuşi care pot fi excretaţi cu uşurinţă. Mecanisme similare de detoxifiere au fost observate la aproape toate vertebratele. Cunoaşterea transformărilor dintre aceşti acizi a pavat drumul spre elucidarea ciclurilor metabolice vitale, spre respiraţia celulară v Medicii au schimbat soarta lumii 205

Constantin Istrati (1850–1918) academician român, chimist, medic, membru titular (1899) şi preşedinte al Academiei Române între1913 şi 1916. A devenit doctor în medicină de la Bucureşti în 1877 şi a fost colaborator al lui Carol Davila, pe care îl suplinea uneori la cursul de chimie medicală. În 1885, a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris, dupã 3 ani de cercetări. Prin decretul nr. 2029 din 20 septembrie 1883, a fost numit profesor de fizică la Şcoala de Poduri şi şosele din Bucureşti, în locul lui Emanuel Bacaloglu. În 1889, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Constantin I. Istrati a fost numit comisarul general al organizării parcului Carol I, inaugurat în 1906. A întemeiat Şcoala de chimie organică de la Universitatea din Bucureşti. A fost membru de onoare al mai multor societăţi ştiinţifice străine. A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită). Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit franceine. Pentru această invenţie i s-a acordat Medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris (1889). A izolat din plută o substanţă nouă, friedelina. Este autorul unui „Curs elementar de chimie”, pentru elevii de liceu şi candidaţii la bacalaureat, apărut în 1891 şi tradus în limbile franceză şi spaniolă. Prin lucrarea din 1913 „Studiul relativ la o nomenclatură generală în chimia organică”, a adus contribuţii valoroase la fixarea nomenclaturii ştiinţifice. Ca reprezentant al materialismului ştiinţific-naturalist, Constantin Istrati a apărat concepţia despre unitatea materiei. Spre sfârşitul vieţii, concepţiile sale filozofice au suferit o schimbare majoră, trecând de la ateism la fideism. A desfăşurat o intensă activitate socială în domeniul medical, cultural şi ştiinţific. A întemeiat în 1890 „Societatea română de ştiinţe” şi în 1902 „Asociaţia română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor” v

Sir Davy Humphry (1778–1829) Medic, chimist englez. Folosind electroliza, a izolat sodiul, potasiul, bariul, stronţiul şi calciul. 206 Dr. Dinu Brafman

A inventat lampa de siguranţă cu pânză metalică pentru mineri (pentru a preveni exploziile produse de grisou sau de praf), numită în onoarea lui lampa Davy. v

Dulong Pierre (1785–1838), medic şi chimist francez. Născut la Rouen, rămas orfan la vârsta de patru ani cu o avere considerabilă, este încredinţat unei mătuşi din Auxerre; face acolo studii secundare, urmează apoi un curs de gramatică şi unul de chimie la şcoala centrală din Rouen. În 1800, revine la Auxerre pentru probele de intrare la Şcoala politehnică, unde intră în 1801, la 16 ani, vârsta minimă cerută la admitere, singurul admis din cei şaizeci de candidaţi din centrul său de examen. Studiază medicina, pe care o va practica într-un cartier sărac din arondismentul XII din Paris, Saint-Marceau. Se orientează apoi spre botanică şi spre chimie, devine preparator în atelierul lui Berthollet, unde lucrează la reacţia sărurilor solubile asupra sărurilor insolubile. Din 1830 este profesor la facultatea de ştiinţe din Paris, ca şi la Şcoala politehnică, pe care o conduce din acelaşi an. A fost ales membru al Academiei de ştiinţe în 1823. În 1812, Dulong descoperă clorura de azot (descoperire care îl va costa două degete şi un ochi), apoi reuşeşte să sintetizeze acidul hipofosforic. În colaborare cu fizicianul Alexis Petit, măsoară cu precizie coeficientul de dilatare al mercurului. În 1819, graţie măsurătorilor efectuate de Alexis Petit, stabileşte empiric legea care va fi numită legea Dulong şi Petit: masa atomică a unui corp este invers proporţională cu căldura lui masică. Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei legi rămâne restrâns, această relaţie permite determinarea maselor atomice, până atunci prost cunoscute. Dulong a făcut cercetări de fizică şi chimie, orientate mai ales spre termodinamică. În 1820 publică un studiu asupra densităţii mai multor fluide, se interesează de indicele de refracţie şi de căldurile masice ale gazelor; poate măsura astfel indicele de refracţie la diferite gaze şi viteza sunetului la trecerea prin ele. Medicii au schimbat soarta lumii 207

FONDATORUL INDUSTRIEI CHIMICE

Nicolas Leblanc (1742–1806) chimist francez, a pus la punct procedeul Leblanc, care permite obţinerea carbonatului de sodiu plecând de la apa de mare; procedeul este considerat actul fondator al industriilor chimice. Procedeul Leblanc a fost utilizat până în anul 1870, când a fost înlocuit cu procedeul Solvay. După studii de chirurgie, Leblanc devine în 1780 medic în slujba ducelui de Orléans, care îi subvenţionează cercetările sub controlul chimistului Jean Darcet. Cercetările vizau obţinerea sodei, plecând de la sarea marină; în 1789 a obţinut carbonat de sodiu. În 1791, înfiinţează la Saint-Denis, cu susţinerea financiară a ducelui de Orléans, o fabrică de sodă artificială, care va produce 200-300 kg de sodă pe an. La moartea pe eşafod a ducelui de Orléans în 1793, fabrica se închide, Leblanc este ruinat şi constrâns să facă public procedeul de fabricare a sodei. În 1794 a fost obligat să inventarieze laboratorul lui Lavoisier, în vederea vinderii aparaturii. În 1806 se sinucide. James Marsh (1794–1846) medic şi chimist britanic. Laureat în medicină, după ce a practicat medicina la Dublin, este angajat la arsenalul din Woolwich unde se ocupă mai ales de chimie analitică. Elev al lui Michael Faraday, devine cunoscut pentru cercetările sale, mai ales pentru că în 1836 a inventat o metodă de identificare şi dozare a arsenicului. Metoda inventată de el, cunoscută sub numele de „Testul lui Marsh”, era în măsură să pună în evidenţă minime cantităţi de arsenic în părul persoanei care se bănuia a fi fost otrăvită cu arsenic. Testul lui Marsh, folosit pe scară largă până la începutul secolului XX, a fost substituit în anchetele judiciare de analize mai sofisticate, bazate pe activare neutronică. v

Pettenkofer Max Joseph von (1818–1901), chimist şi igienist german, este fondatorul igienei experimentale. Studiază medicina şi farmacia la Műnchen, unde din 1847 va fi profesor de chimie la Facultatea de medicină. În 1850 era farmacistul curţii regale. 208 Dr. Dinu Brafman

Pettenkoffer a creat la Műnchen, în 1866, Institutul de igienă, primul institut de igienă ştiinţifică din lume. Studiază numeroase probleme de igienă: încălzire, ventilaţie, respiraţie, alimentaţie, profilaxia bolilor contagioase. A inventat testul care permite decelarea sărurilor biliare în urină. Datorită experimentelor sale, începe epoca modernă în restaurarea picturilor. Procedeul lui Pettenkoffer - supunerea tablourilor la vapori de alcool -a trezit la viaţă picturi ascunse sub straturi de vernis opacifiat. Despre fenomenul Pettenkoffer, se face vorbire în cap.dedicat tuberculozei. Pettenkoffer a fost preşedintele Academiei de ştiinţe din Bavaria. Opere: numeroase cărţi, printre care colosala lucrare Handbuch der Hygiene (1882). v

Raymond Jean Michel (1766–1837), studiază medicina la Montpellier şi chimia la Paris, unde este elevul lui Fourcroy, Vauquelin şi Berthollet. A pus la punct metoda obţinerii albastrului Raymond. v

Daniel Rutherford (1749–1819). Medic scoţian, chimist şi botanist. Devenit celebru după ce a izolat în 1772 nitrogenul. Medic la Edinburgh (1775-86), profesor de medicină şi de botanică la Universitatea din Edinburgh şi custode al Grădinii Botanice Regale din Edinburgh (1786- 1819), medic la Infirmeria Regală din Edinburgh (1791). Daniel Rutherford era unchiul romancierului Walter Scott.

PĂRINTELE CHIMIEI ORGANICE FONDATORUL SINTEZEI ORGANICE

Friedrich Wöhler (1800–1882 la Goettingen), medic şi chimist german. Cunoscut mai ales datorită faptului că a sintetizat ureea demonstrând astfel că şi compuşii organici ascultă de aceleaşi legi ca şi compuşii anorganici. Din 1820 începe să studieze medicina la Marburg, apoi din 1821 medicina şi chimia la Heidelberg (această din urmă specialitate pe lângă Leopold Gmelin). Medicii au schimbat soarta lumii 209

În 1823 îşi ia doctoratul în medicină la Heidelberg; interesat de chimie, studiază un an chimia analitică la Stockholm, sub îndrumarea medicului Berzelius. Între 1825 şi 1831 predă la şcoala profesională din Berlin, din 1828 cu titlu de profesor; din 1831 până în 1836 a fost profesor la Şcoala profesională superioară (Polytechnikum) din Kassel. După moartea lui de Friedrich Stromeyer (1835), îi succede (1836) şi până la moartea sa în 1882, a fost profesor titular de medicină, chimie şi farmacie la Universitatea din Göttingen. Friedrich Wöhler este considerat pionierul chimiei organice, pentru că a sintetizat în 1828 (accidental) ureea, plecând de la cianatul de amoniu. Această descoperire deschidea calea biochimiei, fiindcă arăta că este posibil să produci în laborator, în condiţii controlate şi plecând de la compuşi anorganici, un compus cunoscut ca fiind produs doar de organisme biologice. În anul sintezei ureei, Wöhler devine profesor, la vârsta de doar 28 de ani. Descoperirea lui permitea infirmarea teoriei fluidului vital, enunţată pe la 1600 şi care era încă predată în şcoli: era sfârşitul vitalismului. Friedrich Wöhler este fondatorul sintezei organice. În 1827, el pusese la punct o metodă de reducţie pentru fabricarea aluminiului pur; acelaşi procedeu îi permite în 1828 să izoleze beriliul şi yttrium-ul şi în 1856, să producă siliciu cristalin. Împreună cu Justus Liebig stabileşte teoria radicalilor, prin care este explicată pentru prima dată sistematic marea diversitate a legăturilor din chimia organică. A descoperit sinteza carburii de calciu (1862), plecând de la care a realizat sinteza acetilenei, a acidului oxalic plecând de la cianogen, a acidului benzoic plecând de la benzaldehidă, a hidrochinonei plecând de la chinonă. A reuşit mai târziu să extragă nichel din nichelină. Pentru lucrările sale, a primit în 1872 medalia Copley. Friedrich Wöhler a pus în evidenţă prezenţa moleculelor de chimie organică în unii meteoriţi; avea de altfel, o frumoasă colecţie de meteoriţi. v

Wollaston William Hyde (1766–1828). Medic, chimist, fizician britanic. nstalat la Bury, renunţă la practica medicală se consacră fizicii şi chimiei. Devine bogat şi celebru datorită faptului că a pus la punct o serie de procedee de tratare a platinei, palladium-ului şi rhodiu-lui. Wollaston stabileşte o scară de echivalente, precizează teoria galvanismului şi realizează o pilă electrică. 210 Dr. Dinu Brafman

MEDICI PALEOANTROPOLOGI CELEBRI

Omul ştie abia de vreun secol şi jumătate că are o istorie, ceea ce la scara însăşi a acestei istorii nu este mare lucru. Toumai (Sahelanthropus ciadensis), descoperit în 2001 în Africa centrală, este actualmente cel mai îndepărtat din strămoşii noştri cunoscuţi; are 7 milioane de ani. La începutul secolului XIX, Vechiul Testament era lucrarea de referinţă privind istoria omului pe pământ. Era citit literal, pentru marea majoritate aventura umană fiind mai înainte de toate cerească, atât în originea, cât şi în evoluţia ei. În spaţiul a doar jumătate de secol, asocierea teoriei evoluţiei lui Darwin şi descoperirile mergând în acest sens, au modificat progresiv viziunea pe care omul o are despre el însuşi, făcându-l să considere scrierile biblice ca fiind mai mult alegorice şi să conceapă clar faptul că are un trecut terestru, mult mai întins decât şi-ar fi imaginat vreodată. În 1859, Charles Darwin publica Originea speciilor. Urmare a teoriilor enunţate de Darwin, biologul şi filosoful german Ernst Haeckel propune în 1868, în lucrarea L’histoire de la création naturelle, un arbore genealogic teoretic al omului, în care apare o „verigă lipsă”, o fiinţă intermediară între maimuţă şi om; Haeckel numea această creatură ipotetică Pithecanthropus alalus (maimuţa-om fără grai articulat).

D’où venons nous? Que sommes-nous? Où allons-nous?* se întreba Paul Gauguin… * De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Medicii au schimbat soarta lumii 211

La întrebările pe care şi le punea Gauguin, au încercat să răspundă de-a lungul timpului paleoantropologii, evident cu mijloace diferite de cele ale pictorului. Paleoantropologia este ramura antropologiei fizice care studiază evoluţia umană. Evoluţia umană cuprinde diferitele etape care au permis să se ajungă la omul modern (homo sapiens), plecând de la strămoşii lui, primatele. Paleoantropologia nu se limitează la studiul genului Homo, ci include toţi membrii sub-tribului homininelor*, precum şi taxoni care nu sunt propriu- zis strămoşii noştri. Paleoantropologia se bizuie în mod deosebit pe studiul fosilelor, dar recurge şi la alte mijloace: arheologie, primatologie, compensând numărul redus de fosile umane disponibile: v

Philippe-Charles Schmerling (1790–1836), medic şi preistoric belgian, a fost primul cercetător care a descoperit şi identificat (în 1829) resturi de om fosil. Existenţa oamenilor fosili a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică abia în 1856, după descoperirea omului de Neanderthal. Mergând în regiunea Engis, în valea Meusei dintre Liège et Huy, Schmerling descoperă în nişte grote calcare numeroase resturi de mamifere dispărute de multă vreme din acea regiune (rinoceri, mamuţi, urşi). În aceleaşi context stratigrafic, Schmerling găseşte în 1829 şi resturi umane, fapt care îi permite să susţină existenţa unui om fosil. Schmerling descoperise două cranii umane la Engis şi un altul la Engihoul (două cranii erau de om neolitic, unul din craniile de la Engis era al unui copil neanderthalian). El nu credea în contemporaneitatea fosilelor umane şi ale fosilelor de mamut, greşeală pe care o făcuse înaintea lui şi Georges Cuvier. v

Marie Eugène François Thomas, anatomist olandez (1858–1940), cucerit de ideile lui Haeckel, pleacă în expediţii în Malaiezia şi Indonezia şi descoperă în insula Java oseminte fosile aparţinând până atunci doar ipotetic acelui Pitecanthropus.

* Homininele cuprind hominidele din Miocenul superior (7-5 ani), Australopitecii (4,4-1 Md de ani), Parantropii (2,7-1 Md deani) şi reprezentanţii genului Homo (apariţie între 2,5 şi 2 Md de ani). 212 Dr. Dinu Brafman

Fosile de hominizi fuseseră găsite şi studiate şi înaintea lui, dar Dubois este primul antropolog care a căutat fosile de hominizi în mod deliberat. Pasionat de cercetarea verigii lipsă dintre maimuţă şi om (Dubois credea într-o înrudire între oameni şi giboni, specie tipică Indoneziei), se înrolează în armata olandeză ca medic militar în Indiile orientale olandeze (devenite mai târziu Indonezia). Ajuns în Sumatra în decembrie 1887, îşi consacră timpul liber căutării de fosile. În 1890, merge în insula Java, unde, cu doi ani mai înainte, un miner găsise un craniu fosil. În august 1891 descoperă un fragment de craniu şi un femur, aparţinând unei fiinţe ce va fi numită mai târziu „omul din Java”. (La început, s-a crezut că era vorba de un fel de cimpanzeu dispărut). În 1894, Dubois publică o descriere a fosilelor găsite de el, defineşte atunci specia Pitecantropus erectus, femurul găsit aparţinând incontestabil unei fiinţe bipede. Începe cercetările în locul acelei descoperiri, în centrul insulei Java. Scormoneşte apoi în depozitele fluviale ale râului Solo, muncă pentru care îi fuseseră repartizaţi doi ingineri şi un grup de muncitori condamnaţi la muncă silnică. În 1895, revine în Europa, unde îşi face cunoscute descoperirile. Câţiva oameni de ştiinţă acceptă cu entuziasm intepretarea lui, dar majoritatea erau atunci în dezacord cu el. După acest pocinog, Dubois refuză cu obstinaţie ca alţi cercetători să se apropie de fosilele lui, până în 1923, când va ceda totuşi. Între timp devine profesor de geologie la Universitatea din Amsterdam., funcţie care nu-l împiedică să-şi continue cercetările în anatomie. Cu toate că discuţia ştiinţifică a evoluat încetul cu încetul în favoarea sa în cursul anilor 1920 şi 1930, se spune că a murit plin de amărăciune, în 1940. Fosila aparţine unei tinere primate şi devine cunoscută drept „copilul din Taung”. Dart publică descrierea şi crează un nou gen şi o nouă specie: Australopitecus africanus, maimuţa din sud-Africa, datorită creierului său mai mic, danturii care o evoca pe cea a oamenilor moderni şi probabilei staţiuni bipede. Marie Eugène François Thomas Dubois (1858-1940), anatomist olandez, a folosit osemintele descoperite în insula indoneziană Java începând cu anul 1891, pentru a defini Pitecantropul, acum considerat un reprezentant al speciei Homo erectus. După studii excelente, obţine diploma de doctor în medicină în 1884; predă apoi anatomie la Universitatea din Amsterdam. Medicii au schimbat soarta lumii 213

Raymond Arthur Dart* (1893–1988), antropolog australian, descoperă în 1924 în Africa de Sud „copilul din Taung”, prima fosilă de Australopitec. În 1924, proprietarul unei cariere de piatră din Taung, îi trimite lui Dart un colet cu roci fosilifere. Examinând rocile, Dart descoperă un mulaj endocranian şi un fragment facial de craniu care se potriveşte cu mulajul. Arthur Keith (1866–1955) a pretins că numitul copil din Taung nu era decât o tânără gorilă; abia în 1947 a recunoscut că Dart avusese dreptate. O origine africană a umanităţii şi apariţia unei staţiuni bipede anterioară dezvoltării volumului creierului, se aflau în dezacord cu ideile dominante în epocă privind evoluţia umană; Dart şi copilul din Taung au devenit obiectul a numeroase atacuri. Nu toate ideile lui R. Dart mai sunt acceptate în prezent: Industria osteoodontokeratcă (care folosea oase, dinţi şi coarne), pe care Dart crezuse că o poate identifica în asociere cu osemintele de Australopiteci, a fost respinsă. Dart este de asemeni la originea „teoriei maimuţei ucigaşe”(chiar dacă unii antropologi, ca Robert Ardrey au apărat-o şi dezvoltat-o, este mereu serios pusă în discuţie). Cei mai apropiaţi aliaţi ai lui Dart au fost Wilfrid Le Gros Clark şi Robert Broom. v

Wilfrid Le Gros Clark (1895–1971) anatomist şi chirurg britanic, celebru prin contribuţia lui la paleoantropologie; a descris în 1950, împreună cu Louis Leakey, specia numită Proconsul nyanzae. Împreună cu Kenneth Oakley şi Joseph Weiner, a demonstrat în 1953 că omul de Piltdown este o fraudă ştiinţifică, punând astfel capăt unei lungi perioade de înşelătorie.

* Raymond Arthur Dart, născut la Queensland în Australia, studiază la Ipswich Grammar School, la Universitatea din Queensland, Universitatea din Sidney şi University College din Londra. În 1922 obţine postul de director al noului departament de anatomie al Universităţii din Witwatersrand la Johannesburg. Fiu de fermier, a fost căsătorit de şase ori şi a avut doi copii. Dart şi-a păstrat postul de director al şcolii de anatomie la Universitatea din Witwatersrand până în 1958. A lucrat în colaborare cu Phillip Tobias, care i-a continuat lucrările şi a contribui la studierea Cradle of Humankind, un ansamblu de situri fosilifere din Gauteng incluzând Swartkrans et Sterkfontein. În 1959 a apărut o relatare autobiografică a descoperirilor sale, intitulată Aventuri cu veriga lipsă. La Witwatersrand a fost creat în onoarea sa Institutul pentru studiul Omului în Africa 214 Dr. Dinu Brafman

Robert Broom (1866–1951) medic şi paleontolog sud-african, a descoperit noi specimene de Australopitec. Obţine diploma de medic în 1895 la Universitatea din Glasgow şi emigrează apoi în Africa de Sud. Predă geologie şi zoologie la Victoria College din Stellenbosch între 1903 şi 1910 şi este conservator de paleontologia vertebratelor la Muzeul din Cap. Când Raymond Dart a descoperit „copilul de Taung”, Broom se orientează spre paleoantropologie. Broom a realizat în acea perioadă o serie de importante descoperiri: fragmente de şase hominizi, pe care îi numeşte Plesianthropus transvaalensis, clasaţi apoi în genul australopitecus; descoperă alte fosile în siturile vecine de la Kromdraai şi Swartkrans. În 1937, Robert Broom devine celebru după descoperirea lui Australopithecus robustus; a devenit membru al Royal Society la 13 mai 1920.A condus mai târziu săpăturile în situl de la Zukudian, unde au fost descoperite numeroase alte fosile de sinantrop v

Davidsohn Black (1884–1934) anatomist, antropolog şi arheolog canadian, a descoperit în 1927 sinantropul*. Născut la Toronto, a studiat anatomia cu Grafton E. Smith în Anglia, pe când acela lucra pe craniu omului de Piltdown. Laureat în medicină la Universitatea din Toronto (1909) se transferă în Statele Unite şi lucrează la „Western Reserve University” Cleveland, Ohio, devenind asistent în 1913. În timpul primului război mondial a făcut parte din corpul sanitar canadian în Europa. Imediat după război emigrează în China, unde devine profesor de neurologie (1918) şi de anatomie (1921) la Peking; rămâne la Peking până la moartea sa, în 1934. Davidson Black a câştigat o faimă internaţională datorită reconstrucţiei lui Homo erectus pekinensis, unul dintre cei mai vechi hominizi din Asia. În 1927, plecând de la un singur dinte găsit la Zhoukoudian lângă Peking (azi Beijing) Davidson Black defineşte Sinanthropus pekinensis (numele

* Sinantropul. Un hominid, o fiinţă primitivă, la care caracteristicile umane prevalează asupra celor simieşti Medicii au schimbat soarta lumii 215

ştiinţific al Sinantropului sau omul de Peking. Acest taxon este acum considerat o formă de Homo erectus. El a condus mai târziu săpăturile în situl de la Zukudian, unde au fost descoperite numeroase alte fosile de sinantrop, care i-au permis să-şi completeze studiul. Arheologii au putut face mai multe descoperiri, mai ales privind resturile de Sinanthropus pekinensis, care a trăit în Pleistocenul mijlociu şi resturi de Homo sapiens, datând de la 11.000 până la 18.000 de ani. Situl nu aduce doar o mărturie excepţională asupra societăţilor umane de pe continentul asiatic într-o epocă foarte îndepărtată, dar ilustrează de asemeni procesul de evoluţie a speciei umane. A fost laureat al Medaliei Daniel Giraud Elliot în 1931. Bolnav de inimă, Davidson Black moare la Peking la vârsta de 49 de ani. v

Phillip Vallentine Tobias (1925–2012) paleoantropolog sud-african. Profesor Emeritus la Universitatea din Witwatersrand, Johannesburg. Este cunoscut prin lucrări de pionierat în Africa de Sud, în siturile cu hominizi fosili şi ca fiind una din cele mai mari autorităţi din lume în problemele evoluţiei umanităţii. În 1945 îşi începe cariera ca demonstrator în histologie şi instructor în fiziologie la Universitatea din Witwatersrand. Obţine diploma de medic în 1950 şi este angajat ca lector de anatomie în 1951. În 1953 obţine doctoratul cu teza intitulată Cromozomi, Celule sexuale şi Evoluţia în Gerbil. În 1955 începe lucrări post-doctorale la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, unde va ocupa poziţia de profesor asociat de antropologie fizică. În 1956 era profesor asociat de antropologie, genetică umană şi anatomie dentară la Universitatea Michigan şi la Universitatea din Chicago. În 1959 devine Profesor şi Şeful Departamentului de Anatomie şi Biologie umană. În 1967 a fost premiat pentru lucrările sale privind evoluţia omului. În această perioadă a colaborat cu Universitatea din Witwatersrand. A fost Decanul facultăţii de medicină între 1980 şi 1982. A fost angajat ca Profesor onorific de Paleoantropologie la Institutul de Cercetări paleontologice Bernard Price în 1977 şi Profesor onorific de Zoologie în 1981. 216 Dr. Dinu Brafman

A deschis vreo 25 de situri arheologice în Botswana. A fost unul dintre antropologii care au instrumentat demascarea fraudei Piltdown. A studiat Kalahari San, populaţia Tonga din Zambia şi Zimbabwe şi numeroase rase negre din Africa de Sud. Este foarte cunoscut pentru cercetările sale privind fosilele de hominizi şi evoluţia omului; a studiat şi descris hominizii fosili din Indonezia, Israel, Kenya, Namibia, Africa de Sud, Tanzania, Zimbabwe şi Zambia. Cele mai cunoscute lucrări ale sale au fost despre hominidele din Africa de est, în deosebi din Defileul Olduvai. Colaborând cu Louis Leakey, a identificat, descris şi numit noi specii de Homo habilis. În 1966 a iniţiat programul de cercetări din. excavaţia arheologică de la Sterkfontein, cea mai substanţial susţinută excavaţie cu un singur şantier din întreaga lume. A fost unul dintre cei mai onoraţi şi decoraţi oameni de ştiinţă din Africa de Sud. A fost nominalizat de trei ori pentru premiul Nobel, a primit o duzină de doctorate onorare şi a fost premiat cu Ordinul Africii de Sud pentru Servicii Meritorii. Tobias a publicat peste 600 de articole şi este autoru sau co-autorul a 33 de cărţi. A primit grade onorifice de la 17 universităţi şi alte instituţii academice din Africa de Sud, Statele Unite, Canada şi Europa. (USA) and a Fellow of the Royal Society din Londra. A fost visiting-profesor la Universitatea din Pennsylvania, Universitatea din Kwa Zulu-Natal şi în alte instituţii. A predat la peste 10 000 de studenţi, în cei 50 de ani în slujba Wits Medical School. Phillip Tobias a fost un critic sincer al apartheid-ului instituţionalizat şi a militat activ pentru abolirea lui. v

Franz Weidenreich (1873–1948), anatomist şi paleoantropolog german, a studiat evoluţia omului. Datorează o mare parte din celebritate faptului că numele i-a fost asociat cu omul din Peking (Sinanthropus pekinensis). Lucrările lui din acea perioadă, sunt cu atât mai preţioase, cu cât materialul din acele descoperiri a dispărut în timpul celui de al doilea război mondial. Medicii au schimbat soarta lumii 217

A studiat la Universităţile din München, Kiel, Berlin şi Strasbourg, unde în 1899 obţine un doctorat în medicină. Între 1904 şi 1918 a predat la Universitatea din Strasbourg, iar între 1921 şi 1924 la Universitatea din Heidelberg. În 1934 a fost profesor invitat la Universitatea din Chicago. Franz Weidenreich a fost unul dintre cei mai importanţi şi cei mai influenţi oameni de ştiinţă din secolul XX care au studiat evoluţia umană. În prima jumătate a secolului XX, aproape toţi antropologii credeau că Omul din Piltdown era strămoşul omului modern. Omul de Piltdown avea caracteristici pe care mulţi oameni de ştiinţă le considerau definitorii pentru hominidul din veriga lipsă: o mare capacitate craniană şi o dantură apropiată de cea a maimuţei. S-a dovedit că adevărata „verigă lipsă”, australopitecul, avea exact caracteristici inverse o capacitate craniană mică şi o dantură apropiată de cea a omului. În anii 1920, cu treizeci de ani mai înainte ca analizele cu fluorură să demonstreze (în 1953), că „omul din Piltdown” era o farsă, Weidenreich a examinat resturile fosile şi a semnalat că erau compuse din craniul unui om modern şi maxilarul unui urangutan, cu dinţii aranjaţi în jos. Fiind anatomist, a putut demonstra uşor că era vorba de o înşelătorie. Au trebuit însă să treacă treizeci de ani pentru ca întreaga comunitate ştiinţifică să accepte că Weidenreich avusese dreptate. A studiat de asemeni Omul din Peking (Sinanthropus pekinensis), la descoperirea căruia a colaborat. În China, l-a cunoscut pe Teilhard de Chardin şi a confruntat analizele sale cu cele ale celebrului paleontolog francez. Plecând de la observaţiile pe care le-a putut face examinând Omul din Peking, a formulat propria sa teorie a evoluţiei, numită „teoria lui Weidenreich”. Fiind anatomist, el a putut pune în evidenţă numeroasele caracteristici anatomice pe care Omul din Peking le avea în comun cu asiaticii moderni. „Teoria lui Weidenreich” stipulează că rasele umane au evoluat independent în „Lumea veche” de la Homo erectus la Homo sapiens, în acelaşi timp existând un transfer de gene între diferitele populaţii. Conform acestei teorii, genele care aveau o capacitate de adaptare generală (cum erau cele ale inteligenţei şi ale comunicării), ar fi trecut relativ rapid dintr-o parte a lumii în cealaltă, invers genelor care nu aveau decât o capacitate de adaptare locală. Ideea era contrară teoriilor general admise cu privire la evoluţia umană, teorii care stabileau existenţa unei rase superioare deplasând alte rase. 218 Dr. Dinu Brafman

În 1937, Franz Weidenreich a vizitat situl de la Sangiran, în Indonezia, unde Gustav von Koenigswald descoperise Omul din Java şi a publicat, împreună cu el, diferite lucrări privind acea descoperire. În 1938, cei doi oameni de ştiinţă anunţau în comun descoperirea unui nou craniu de Pithecanthropus (Pithecanthropus robustus). La începutul lui 1939, Koenigswald i-a adus lui Weidenreich, care se afla la Peking, mai multe exemplare de hominizi javanezi. Comparând hominizii din Sangiran cu cei din Choukoutien, au ajuns la concluzia că exemplarele sunt strâns înrudite; hotărăsc să abandoneze genul Sinanthropus, reducând toate exemplarele la denumirea veche, Pithecanthropus. În cele din urmă, genul Pithecanthropus a fost abandonat în favoarea genului Homo, taxonul Pithecanthropus erectus devine Homo erectus. Între 1941 şi 1948, Weidenreich a colaborat cu Muzeul American de Istorie Naturală din New York. Moare la New York în vârstă de 75 de ani, la 11 iulie 1948. v

Francisc Iosif Rainer (1874–1944), anatomist, antropolog român. Francisc Rainer socotea că antropologia trebuie să cuprindă în sfera ei de cunoştinţe şi alte domenii decât biologia generală şi morfologia şi anume preistoria, arheologia, etnografia şi sociologia. A susţinut constant că nu există rasă pură. Printre lucrările remarcabile de antropologie ale lui Rainer, cităm: Craniul de la Cioclovina, Mormintele de la Curtea de Argeş, Craniul lui Mihai Vitezul de la Mânăstirea Dealului, Mormintele antice şi medievale de la Turnu Severin. Ctitor al ştiinţei antropologiei din România, Francisc Rainer a făcut eforturi deosebite pentru construirea Institutului de antropologie. A înzestrat biblioteca institutului cu bogate colecţii de reviste şi monografii, iar muzeul l-a îmbogăţit cu numeroase mulaje după antropoide şi după craniile formelor preistorice umane comandate din străinătate. Colecţia de cranii a Institutului cuprinde peste 3000 de cranii Prin testament, I. Rainer lăsa institutului biblioteca sa personală şi reproduceri de artă. v Medicii au schimbat soarta lumii 219

Ştefan-Marius Milcu (1903–1997). Medic, biolog şi antropolog român, membru titular (1948) al Academiei Române. Ştefan Milcu este considerat creatorul şcolii româneşti de endocrinologie. Autor al unor monografii de răsunet pe plan mondial, legate de timus sau epifiză. Ştefan Milcu a organizat primul program de protecţie privind „guşa endemică”. Ştefan Milcu a realizat cele două Tratate de Endocrinologie Clinică, din 1967 şi din 1992 (ambele apărute la Editura Academiei). În ultimii ani de viaţă, mai ales după 1982, cînd a fost implicat în Meditaţia Transcedentală, a fost marginalizat. v

Constantin Maximilian (1928–1997) medic, genetician român, membru corespondent al Academiei Române. C. Maximilian, un mare genetician, a fost unul din pionierii relansării bioeticii în ţara noastră, în formula sa modernă; iată şi definiţia concisă dată de el bioeticii: „Bioetica este un punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor ştiinţei”. În 1958, a organizat primul laborator de genetică medicală din România. A redactat peste 20 de volume de antropologie, bioetică şi genetică umană, între care Dicţionarul Enciclopedic de Genetică, apărut în 1984. Şt. Milcu şi C. Maximilian, au publicat în 1967, Introducere în antropologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. Constantin Maximilian este citat atât în memoriile lui Şt. M. Milcu (2006) cât şi în lucrarea celor doi de introducere în antropologie (1967).

În loc de concluzie. Paleoantropologul Curtis Marean, cercetător la Universitatea Arizona (SUA), a ajuns la concluzia că în urmă cu aproximativ 164.000 de ani, pe Pământ rămăseseră doar câteva sute de reprezentanţi ai speciei Homo sapiens; aceştia trăiau pe o fâşie nu prea mare de uscat pe coasta de sud a Africii, dezvăluie în ediţia sa din august revista Scientific American. Într-un interviu acordat anterior The Daily Mail, citat de Agerpres, Curtis Marean numea acea regiune „Grădina Edenului”, loc de unde ar proveni întreaga omenire modernă. 220 Dr. Dinu Brafman

El a ajuns la această concluzie după ce, împreună cu grupul său de cercetători, a explorat peşterile din împrejurimile Pinnacle Point, nu departe de oraşul sud-african Mosselbaai, unde a descoperit urme ale prezenţei unei comunităţi umane relativ mari. Conform opiniei lui Curtis Marean, cu aproximativ 195.000 de ani în urmă, pe Pământ se instalase o nouă perioadă glaciară, încheiată acum circa 123.000 de ani. În acea perioadă, mare parte a suprafeţei terestre era nepotrivită pentru viaţă. Pe coasta de sud a Africii s-a dezvoltat atunci o zonă naturală unicat, caracterizată printr-o climă blândă şi printr-o abundenţă de hrană -plante şi vietăţi marine. În plus, susţine Curtis Marean, multe din deprinderile specifice omului, precum obţinerea focului, au fost dobândite de Homo sapiens tocmai în acea perioadă de criză şi au jucat un rol-cheie în supravieţuirea populaţiei puţin numeroase din Africa de Sud. Majoritatea oamenilor de ştiinţă nu împărtăşesc opinia lui Curtis Marean, potrivit căreia într-o perioadă sau alta a evoluţiei pe Pământ ar fi rămas doar o singură comunitate de Homo sapiens. Potrivit lor, comunităţi de Homo sapiens au existat şi acum circa 160.000 de ani pe teritoriul actual al Etiopiei şi Marocului. Oricum, conform opiniei generale, pe baza unor studii genetice, o comunitate sau mai multe din care descinde omul modern s-au aflat doar pe continentul african. Medicii au schimbat soarta lumii 221

MEDICI ASTRONAUŢI

Boris Borisovici Yegorov (1937–1994) medic sovietic, a fost primul medic în spaţiul cosmic. Boris Yegorov era fiul unor medici, tatăl cunoscut cardiochirurg, mama oftalmolog; alege deci cariera medicală şi absolvă în 1961 „Primul Institut Medical din Moscova”. În perioada studiilor, a venit în contact cu antrenamentele lui Yuri Gagarin şi s-a interesat de medicina spaţială. Yegorov a fost selecţionat ca membru al echipei multidisciplinare care va zbura cu nava spaţială Voshod 1*; se spunea că selecţionarea lui ca astronaut s-ar fi datorat iinfluenţei pe care o avea tatăl său în cadrul Politbiroului. În urma acestui zbor spaţial, Boris Yegorov a fost premiat în 19 octombrie 1964 cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Obţine doctoratul în medicină, cu specializare în tulburările simţului echilibrului. Căsătorit de trei ori, Yegorov a avut trei copii; a murit de un atac de cord în 1994. Asteroidul 8450 Yegorov, a fost numit astfel în onoarea lui. v

Norman Earl Thagard (născut în 1943) a fost primul american care a zburat în spaţiul cosmic, la bordul unei capsule Soiuz, în cadrul exploatării în comun URSS-USA a staţinii Mir; este considerat primul medic cosmonaut american. 1966: masterat în ştiinţe inginereşti de la Universitatea de Stat din Florida. 1977: doctorat în medicină la Medical School din Dallas a Universităţii din Texas 2007: Master în Business Administration de la Universitatea din Florida.

* Voshod 1 a fost primul zbor spaţial care transporta în spaţiu mai mult de o persoană şi primul zbor spaţial ără combinezoane spaţiale. Misiunea sovietică a fost planificată special pentru a devansa programul american Gemini. Responsabilii au susţinut că nava a transportat pe orbită un fragment dintr-un steag communard al Comunei din Paris din 1871. 222 Dr. Dinu Brafman

În timpul liber, Thagard se preocupa de muzică clasică şi de design electronic; a publicat articole despre design electronic digital şi analog. În septembrie 1966 a intrat ca militar activ în Corpul de rezervă al Marinei Statelor Unite. În 1967 obţine gradul de căpitan, devine aviator naval în 1968 şi va servi ca pilot pe un avion F-4 Phantom în staţia Beaufort din Carolina de Sud. A participat, în 1969 şi în 1970, ca pilot, în 163 de misiuni de luptă în Vietnam în cadrul VMFA-115 (Marine Fighter Attack Squadron 115). Thagard îşi reia în 1971 studiile academice de inginerie electronică şi de medicină; înainte de a ajunge la NASA, a fost medic stagiar în Departamentul de medicină internă al Universităţii de medicină din Carolina de Sud, de unde va obţine diploma de medic. Ca pilot, a parcurs peste 2200 de ore de zbor, majoritatea pe turboreactoare.

Cariera NASA A fost selecţionat candidat astronaut de către NASA în ianuarie 1978; în august 1979, termină un an de antrenament şi o perioadă de evaluare, devenind eligibil ca specialist într-o viitoare misiune spaţială. Ca veteran în cinci zboruri spaţiale, a petrecut în spaţiul cosmic 140 de zile; a fost specialist de misiune pe STS-7 în 1983, STS-51-B în 1985, STS-30 în 1989, comandant pe STS-42 în 1992 şi cosmonaut/cercetător pe nava rusească Mir-18 în 1995. În timpul zborurilor, a realizat diferite teste medicale şi a strâns date privind adaptările fiziologice ale astronauţilor la spaţiul cosmic; a recuperat din spaţiul cosmic SPAS-01, utilizând RMS (Remote Manipulator System -Braţul robotic al navetei spaţiale americane). În timpul misiunii de patru zile de pe STS-30D, membrii echipajului au lansat cu succes sonda spaţială Magellan*. În timpul celor 128 de zboruri periorbitale, echipajul navetei STS-42 şi-a îndeplinit misiunea principală de studiere a efectelor microgravitaţiei asupra materialelor şi asupra ştiinţelor vieţii; în acest unic laborator spaţial, membrii echipajului au lucrat contra cronometru în două schimburi. Experimentele investigau efectele microgravităţii asupra creşterii proteinelor şi asupra microcristalelor semiconductorilor; au fost realizate experimente biologice privind efectele gravităţii zero asupra plantelor,

* Magellan. Sondă de explorarea a planetei Venus, prima misiune ştiinţifică planetară a Statelor Unite, lansată începând din 1978 şi prima sondă spaţială lansată de pe o navetă spaţială. Magellan a ajuns la Venus în 1990 şi a cartografiat întreaga suprafaţă a planetei Venus, utilizând instrumente radar specializate. Medicii au schimbat soarta lumii 223

ţesuturilor, bacteriilor, insectelor şi asupra răspunsului vestibular uman în timpul experienţelor. În ultima sa misiune, Thagard a fost membru al echipajului navei ruseşti Mir 18. A fost consultant aerospaţial şi consilier tehnic pentru filmele „Virus”, cu Jamie Lee Curtis şi Donald Sutherland şi „Armageddon”, cu Bruce Willis şi Ben Affleck. v

Claudie Haigneré (n. 1957). Medic, astronaut, a studiat medicina la Facultatea de Medicină din Dijon, unde a obţinut doctoratul în 1981. Îşi completează formaţia medicală cu specializări în traumatologia sportului, medicină aeronautică şi spaţială şi devine în 1984 medic reumatolog la spitalul Cochin din Paris. Din 1985 până în 1990, în paralel cu activităţile de astronaut şi de medic, obţine în 1980 la Paris 7 un DEA de Biomecanică şi de Fiziologie a mişcării şi titlul de Doctor în ştiinţe, opţiunea Neuroştiinţă. Între anii 1980 şi 1984, a practicat medicina. În septembrie 1985, Claudie Haigneré era unul din cei şapte astronauţi selecţionaţi (singura femeie) de către Centrul Naţional de Studii Spaţiale. Între 1985 şi 1990, întreprinde o pregătire şi o activitate de cercetător în laboratorul de fiziologie neurosenzorială al CNRS din Paris. Lucrează în mod deosebit asupra rolului gravităţii în programarea şi coordonarea mişcărilor. În 1990, este responsabilă a programelor de Ştiinţele vieţii şi de Medicină spaţială ale CNES, în divizia Microgravitate. Coordonează cercetarea şi experimentările spaţiale în acest domeniu în Franţa şi în cooperările europene şi internaţionale până în 1992. Participă în Rusia în calitate de experimentator şi coordonator ştiinţific la programe biomedicale ale zborurilor cosmonauţilor francezi în misiunile Aragatz şi Antares. Participă la numeroase zboruri parabolice în Statele Unite şi în Franţa, pentru a realiza experienţe ştiinţifice. A debutat în activitatea operaţională ca astronaut dublură, în zborul franco-rus Altaïr, cu Jean-Pierre Haigneré (soţul ei) în septembrie 1993. Este selecţionată în 1995 pentru primul său zbor spaţial ca astronaut titular, cu ocazia misiunii spaţiale Cassiopee. 224 Dr. Dinu Brafman

În august 1996, după 18 luni de antrenamente, realizează o misiune de 16 zile la bordul navei Soiuz şi al staţiei MIR (17 august-2 septembrie 1996). În mai 1998, reia antrenamentele la Cité des Etoiles ca astronaut dublură în misiunea franco-rusă de lungă durată Perseus, realizată din februarie în august 1998 de Jean-Pierre Haigneré la bordul staţiei MIR. În această perioadă a obţinut calificarea de inginer de bord al navei spaţiale Soiuz, inginer al staţiei orbitale MIR şi pilot de securitate al navei Soiuz (singura femeie din lume cu această calificare). În 1999, este integrată în ESA (Agenţia Spaţială Europeană) în corpul astronauţilor europeni ai ESA (singura femeie dintre 16 astronauţi europeni) şi lucrează în Germania la EAC (European Astronaut Center) la Köln, unde ia parte la dezvoltarea laboratoarelor ştiinţifice europene (modulul Columbus, laborator de fiziologia şi fizica fluidelor) ale Staţiei Spaţiale Internaţionale. În 2000 reia antrenamentul la Cité des Etoiles ca astronaut titulare al misiunii Andromeda la bordul ISS (International Space Station). Obţine calificarea de inginer al staţiei ISS şi realizează în 2001 o misiune de 10 zile la bordul ISS ca inginer de bord principal numărul 1, cu un larg program ştiinţific (biologie, fiziologie, medicină, fizica fluidelor şi a materialelor, astrofizică), tehnologic şi pedagogic. În iunie 2002, la cererea Preşedintelui Republicii, Jacques Chirac, devine membru al guvernului Jean Pierre Raffarin, ca ministru delegat pentru Cercetare şi Noi Tehnologii. În 2003, joacă un rol important în selectarea sitului european al Cadarache pentru implementarea reactorului experimental de fuziune nucleară al proiectului internaţional ITER. Din aprilie 2004 iunie 2005, a fost din nou membru al guvernului Raffarin. La 16 aprilie 2009, este numită Preşedinte al consiliului de administraţie al Palatului descoperirii (Palais de la Découverte).

Onoruri Comandor al Legiunii de onoare din aprilie 2007 Cavaler al Ordre national du Mérite Decorată cu Ordinul rus al Prieteniei între popoare Doctor honoris causa al Facultăţii politehnice din Mons din septembrie 2008 Medicii au schimbat soarta lumii 225

MEDICI–ARHITECŢI

IMHOTEP, deşi zeu al medicinei şi al înţelepciunii, este atestat istoric în jurul anilor 2880 . Numele său în hieroglife înseamnă „cel care dă satisfacţie”. Fiu al arhitectului Knofer, Imhotep este în acelaşi timp şeful scribilor (echivalent al primului ministru din zilele noastre), medic, astronom, poet, sculptor şi arhitect. A fost consilierul faraonului Djoser, pentru care a construit complexul funerar de la Memphis (astăzi Saqqarah). Suprafaţa totală a complexului este de aproximativ 15 ha. Materialul folosit pentru construcţie este calcarul alb. Dominanta întregului complex este un uriaş mormânt- piramidă, construit în trepte. Piramida în trepte de la Saqqarah, cunoscută sub numele de piramida lui Djoser, este prima piramidădin lume construită din piatră. Edificiul, cu laturile dinspre nord şi sud de 109 metri şi cele dinspre est şi vest de 121 metri, măsoară în înălţime 60 de metri. Partea superioară a piramidei a fost distrusă în decursul timpului. Un puţ pătrat, cu latura de 7 metri coboară spre cavoul acoperit cu dale de granit. O galerie ducea pe de o parte la magazii, iar pe de alta la celebra „cameră albastră”, numită astfel deoarece era acoperită cu mici ţigle de faianţă albastră, sugerând o mare rogojină de trestie. Cu această construcţie, se face trecerea de la mastaba* (considerată simbol al reîntineririi) la piramida în trepte. O trăsătură caracteristică a arhitecturii din Saqqarah este geometrismul, manifestat în toate, de la planul de ansamblu şi formele piramidei, care domină întregul complex, până la formele vegetale stilizate, folosite ca motive decorative la coloanele angajate. Imhotep este primul constructor în piatră din istoria lumii.

* Mastaba. Mormânt din timpul Vechiului Imperiu, numit astfel de câtre lucrătorii de pe şantierele arheologice, în virtutea asemănării suprastructurii sale cu o bancă (în arabă, mastaba = bancă) 226 Dr. Dinu Brafman

Imhotep a ales ca element de construcţie triunghiul, simbol al vieţii eterne. Razele solare coboară sub formă de triunghiuri, piramida ar fi o scară spre cer. În statui, Imhotep este reprezentat ca preot, cu capul ras şi cu un papirus în mâini. După planurile lui Imhotep au fost construite peste 100 de piramide. Mare preot al oraşului Heliopolis, Imhotep a fost „cel dintâi curtean ereditar după suveranul Egiptului”, aşa cum aflăm dintr-o inscripţie contemporană lui. După moartea sa, Imhotep a fost zeificat (va fi idolatrizat ca zeu al medicinei, echivalent egiptean al lui Aesculap), i-au fost dedicate temple la Memfis, Teba şi Saqqarah, construite în acelaşi stil ca la Philae. În necropolele egiptene au fost găsite mii de exemplare mumificate de ibişi şi de babuini, animale considerate sacre şi identificate cu Imhotep. v

Leonardo Fioraventi (1518–1588) născut la Bologna, a fost medic empiric şi arhitect. A construit o biserică la Kremlin.

Nicolae Minovici (1868–1941), a fost profesor de medicină legală. Institutul de Medicină Legală Dr. Mina Minovici, primul din lume de acest gen, a fost construit din fondurile şi după planurile profesorului Dr. Nicolae Minovici. Institutul avea în structura sa un amfiteatru, săli de necropsie luminoase, un muzeu de medicină legală şi o capelă pentru servicii religioase. Profesorul de medicină legală Dr.Mina Minovici, obişnuia să spună că „îmbălsămarea este o terapeutică a mortului”. Institutul de Medicină Legală construit de Dr. Nicolae Minovici, a fost demolat din ordinul dement al lui Nicolae Ceauşescu. Institutul de Medicină Legală din Cairo, copie fidelă a celui din Bucureşti, a fost făcut tot după planurile Profesorului Dr. Nicolae Minovici. v

Claude Perrault (1613–1688) personalitate de tip renascentist, a fost medic, anatomist, arheolog, fizician, arhitect, latinist şi versificator francez. Tatăl său, avocatul Pierre Perrault, a scris o lucrare de hidrologie despre fântâni. Claude Perrault studiază la colegiul din Beauvais, apoi face studii de medicină. Medicii au schimbat soarta lumii 227

Scrie trei teze de doctorat cu temele: „Un medic se poate căsători?“ „Poţi răci vinul cu gheaţă în timpul verii fără vreun pericol?” şi „Există oare o bătrâneţe a sufletului precum cea a trupului?”. Boileau spunea despre el că era un medic prost; se pare că nu se interesa decât de anatomie comparată; cu toate acestea, el este cel care, după o călătorie în ţinutul Sologne, face primele observaţii asupra ergotismului gangrenos. Perrault a publicat trei volume privind istoria animalelor pe care le-a disecat. Claude Perrault este cunoscut mai mult ca arhitect. Planurile sale de modificare a arhitecturii Luvrului sunt preferate de regele Ludovic al XIV- lea, în detrimentul proiectelor propuse de Bernini şi apoi de Le Vau, favoritul lui Colbert. Iată ce spune cunoscutul istoric de artă Salomon Reinach despre Colonadele Luvrului, opera lui Claude Perrault, la aproape trei secole de la construirea lor: „În exterior, în partea dinspre stradă a Luvrului, Ludovic al XIV-lea l-a pus pe Claude Perrault să construiască o lungă şi monotonă faţadă cu coloane cuplate, ce îţi permite să măsori distanţa dintre arta Renaşterii franceze şi cea a secolului lui Ludovic al XIV-lea”…„nu mai este Italia secolului al XV-lea, ci drept model este luată Roma imperială. Numim asta stil academic, pentru că a fost propagat mai ales de Academiile de sculptură, pictură şi arhitectură, fondate de Mazarin şi Colbert. Colonada lui Perrault şi faţada palatului de la Versailles, terminată de Mansard, sunt memorabile exemple ale acestui stil trist, nobil şi solemn, a cărui lege imperioasă este simetria şi de unde orice neprevăzut, orice pitoresc, sunt izgonite”. Poate puţin cam aspră judecata, dar nu foarte departe de adevăr! Nici istoricul de artă Mihail Alpatov nu este mai îngăduitor: „Claude Perrault a suprapus masivului parter al Luvru-lui o mare colonadă. Atât coloanele, exagerat de înalte, care formează în faţa peretelui un fel de înveliş spaţial, cât şi rezalitele*, asemănătoare unor pavilioane, îşi au originea într-o tradiţie pur franceză. Întreaga faţadă, întinsă mult în lăţime, mănunchiurile de coloane care flanchează rezalitul central, tot astfel ca pilaştrii dubli ai rezalitelor laterale, nu reuşesc să animeze dezolanta uniformitate a întregii faţade”. În proporţiile faţadei de est a Luvru-lui, Perrault a respectat cu stricteţe raporturi de numere întregi, subordonând toate corelaţiile dintre forme unor calcule matematice.

* Rezalit. Parte a clădirii care depăşeşte în plan linia faţadei. 228 Dr. Dinu Brafman

Datorită aspectului ei maiestuos, faţada de est a Luvru-lui s-a bucurat totuşi multă vreme de admiraţia posterităţii, deşi respectiva măreţie purta amprenta vădită a academismului promovat de Le Brun. Treapta de dezvoltare a arhitecturii franceze atinsă şi prin opera lui Perrault, intră în istoria artei sub numele de clasicismul secolului al XVII-lea. În afara Colonadelor de la Luvru (1667), care au fost realizate în colaborare cu François D’Orbay, i se atribuie lui Claude Perrault construirea Observatorului din Paris şi a castelului Sceaux (demolat). A realizat proiectul restaurării bisericii Sainte Geneviève din Paris. În 1667 Perrault a publicat o traducere ilustrată a operei lui Vitruvius (Les dix livres d’architecture de Vitruvius). În 1683 publică Ordonnance des cinq espèces de colonnes. Prin proiectul pentru colonada Luvrului şi prin publicaţiile sale, Perrault a influenţat arhitectura, contribuind la triumful stilului clasic grandios, cum îl concepea Colbert. Teoria lui despre arbitrar în artă, a contribuit la ceva diametral opus, la neregularitatea artei rococo, artă care va înlocui în secolul al XVIII-lea arta clasică. A scris Essai de physique şi Recueil des machines (Paris 1700) În anul 1672 Claude Perrault este ales membru al Academiei de Ştiinţe. Să aruncăm o privire asupra poziţiei lui Claude Perrault privind proporţiile: Polemica Perrault-Blondel privind obiectivitatea proporţiei a fost una din cele mai importante dispute estetice ale secolului al XVII-lea. Iată şi problema pusă în discuţie: valori estetice cum sunt proporţia, graţia, frumuseţea, sunt proprietăţi obiective ale operelor de arhitectură, sau doar simple reacţii emotive, subiective şi deci nu etern valabile ? Teza centrală a lui Perrault, deosebit de radicală, avea un caracter negativ, susţinând că „nicio proporţie nu este prin natura ei frumoasă sau urâtă”. Despre proporţiile considerate perfecte, susţinea că nu sunt nici „naturale”, nici „reale”, nici „pozitive”, nici „convingătoare” şi mai ales, nici „necesare”, faptul că plac oamenilor nu poate fi explicat nici prin natura, nici prin valoarea lor absolută. „Unele proporţii par frumoase sau urâte doar datorită convenţiilor şi asociaţiilor de idei”, „totul depinde de condiţiile psihologice şi istorice în care trăiesc oamenii”. „Chiar lucruri contrare bunului-simţ pot părea plăcute dacă ne-am obişnuit cu ele” afirmă Perrault; şi dacă ne gândim că încă nu se născuseră nici Picasso, nici Dali, se pare că ar trebui să-i dăm dreptate. Medicii au schimbat soarta lumii 229

„Nici o proporţie nu conţine nimic apt să o facă plăcută, dacă este sau nu astfel efectiv, depinde nu de ea, ci de oameni, de mecanismele lor psihologice şi mai ales de obişnuinţele lor şi de jocul asociaţiilor în care include acele proporţii”. Faptul că există un consens remarcabil între oameni cu privire la aceste chestiuni, nu ar trebui să constituie o justificare pentru a presupune că judecăţile lor sunt şi obiective. Consensul ia naştere din raporturile de dependenţă dintre oameni. Un sociolog contemporan nouă, ar putea spune că Perrault considera consensul larg ca pe un fenomen sociologic, cu mult înainte ca acest concept să fi fost formulat. Părerile medicului-arhitect Claude Perrault au fost susţinute şi de fratele său, scriitorul Charles Perrault, care contrapunea şi el frumuseţea arbitrară a proporţiei, bazată numai pe obişnuinţă (accoutumance), frumuseţii naturale şi pozitive, care place în mod constant, indiferent de obicei, modă, gust, climă sau epocă. Frumuseţea arbitrară scria Perrault, se bazează pe convenţie (convention), care îi atrage pe observatori în virtutea „contaminării” ei (contagion) cu frumuseţea naturală cu care a fost cuplată. Frumosul conceput de Perrault era un element subiectiv, rezultat al unor asociaţii mentale de idei; Perrault anticipa astfel cu două secole teza lui Fechner (care susţinea aceleaşi idei), teză considerată mult timp drept originală. Originală este modalitatea lui Perrault de a valoriza cele două tipuri de frumuseţe, obiectivă şi subiectivă. Frumuseţea obiectivă, ar fi o frumuseţe banală, deoarece este accesibilă oricui: „Doar în frumuseţea arbitrară se pot manifesta gustul şi invenţia artistului. Dacă un lucru este în mod obiectiv frumos, acea frumuseţe vorbeşte în favoarea lui. Dacă însă nu conţine frumuseţe obiectivă, artistul trebuie să vorbească în favoarea lui, trebuie să-i convingă pe alţii că lucrul respectiv este frumos şi aici începe adevăratul domeniu al artistului. Rolul lui nu este de a repeta pur şi simplu frumuseţea arbitrară, creată de el însuşi. El triumfă când izbuteşte să facă frumoase lucruri care în sine nu sunt astfel” v

Savot Louis (1570?–1640) medic şi scriitor francez. Este cunoscut pentru lucrarea sa Architecture française des bâtiments particuliers (Arhitectura franceză a clădirilor particulare), publicată în anul 1624, în care dă preţioase informaţii tehnice. v 230 Dr. Dinu Brafman

Sitte Camillo (1843–1903). Medic, urbanist şi scriitor austriac de origine italiană. Studiază la Viena medicina, arhitectura şi istoria artei. Călătoreşte în Egipt, Turcia şi Europa, apoi conduce Şcoala politehnică din Viena. Este fondatorul ziarului Der Städtbau. Sitte publică în 1889 Der Städtbau nach seinen künstlerischen Grundsätzer (Construcţia oraşului pe baze artistice), lucrare privind arta de a construi oraşe, lucrare care îi va aduce numeroase solicitări de planuri pentru oraşe germane. v

Williams Thornton (1759–1828). După studii medicale la Edimbourg, ia diploma în 1784 la Aberdeen; devenit cetăţean american, se stabileşte la Philadelphia. A câştigat concursul pentru construirea noii clădiri a bibliotecii din Philadelphia. În 1790, află de organizarea unui concurs pentru construirea Capitoliului din Washington; deşi venit după închiderea concursului, proiectul său este reţinut de juriu. În calitate de consilier al oraşului Washington, concepe planurile pentru mai multe rezidenţe. Thornton a inventat (înaintea lui Fulton) o propulsie cu roţi cu zbaturi pentru vapoare cu aburi, invenţie descrisă în detaliu în Short Account of the Origin of Steamboats (1814). Thornton a inventat un silenţios pentru arme de foc. v

Christopher Wren (1632–1723), medic, arhitect, matematician, naturalist englez. Wren a îmbunătăţit tehnica injecţiilor intravasculare, tehnică ce a permis realizarea de mari progrese în studiile anatomice. A realizat Sheldonian Theater din Oxford şi Capella de la Pembroke College (Cambridge). După marele incendiu din Londra din 1666, Christopher Wren este numit membru al comisiei regale pentru reconstrucţia City: regele refuză proiectul său global de urbanism, dar îi permite să reclădească mai mult de cincizeci de biserici. Wren este arhitectul catedralei St. Paul din Londra. Wren a stabilit planurile catedralei Sf. Paul din Londra, fiind influenţat de arhitecţi olandezi, flamanzi şi francezi. În 1669 este numit supraveghetor al lucrărilor catedralei. Medicii au schimbat soarta lumii 231

Primele sale desene pentru noua catedrală au fost respinse de Consiliul oraşului Londra, ca neavând destulă măreţie. În 1674 Wren face un al doilea plan (însoţit de o machetă), bazat pe o concepţie de factură grecească; de data aceasta planul a fost respins de reprezentanţii clerului, ca nefiind în concordanţă cu o formă specifică unei biserici creştine. Wren realizează un al treilea plan, bazat pe o Cruce latină, cu un dom larg; acest al treilea plan, va forma baza pentru planurile catedralei, aşa cum o vedem astăzi, dar Wren va mai face modificări în timpul lucrărilor care au durat timp de 35 de ani. Wren avea 43 de ani la începerea lucrărilor şi nu credea că va trăi să-şi vadă terminată opera; a trăit 90 de ani, Catedrala Sf. Paul a fost terminată cu 12 ani înaintea morţii sale. Bisericile lui Christopher Wren sunt dominate de „goliciunea protestantă”, spre deosebire de cele romano-catolice, care încurajau stilul baroc şi fastul degajat de acest stil. 232 Dr. Dinu Brafman

MEDICI AUTORI DE INVENŢII

Pentru că multe invenţii aparent minore au avut un impact mult mai mare decât lăsau să se bănuiască atunci când au fost realizate, am socotit că este mai corect să-i pomenesc pe autorii lor în ordine alfabetică:

A - MEDICI AUTORI DE INVENŢII CU CARACTER MEDICAL

– Abu al-Qasim-al-ZAHRAWI (936-1013) – inventatorul catgut-ului – Agassiz Shaw Louis Junior (1886-1940) – instructor de fiziologie Schooll Of Public Health a Universităţii Harvard, a inventat în 1928, împreună cu Philip DRINKER (1894-1972) respiratorul Drinker, primul plămân de oţel utilizat în lumea întregă. Cu un înainte de a inventa plămânul de oţel, Agassiz Louis a fost arestat pentru distilare de alcool, lucru ilegal în perioada Prohibiţiei. – Alleiry Pierre Louis (1784-1842). A inventat cadranul perpetuu şi o metodă mnemotehnică valabilă pentru studiul tuturor ştiinţelor. – Amici Giovanni Battista (1786-1863), anatomist, astronom italian, a studiat fibrele. A ameliorat microscopul acromatic, a inventat obiectivul microscopului cu imersie. – Babeş Victor (1854 -1926) – a inventat antibiograma – Beaulieu Étienne-Émile (n.1926) – a inventat pilula abortivă v

Behring (Emil Adolf von, 15 martie 1854 -31 martie 1917) medic german. A fost inventatorul noţiunii de antitoxină* şi al celei de imunitate umorală. A fost medic militar şi profesor de igienă la Facultatea de medicină a Universităţii din Marburg, post pe care îl va păstra toată viaţa.

* Antitoxina este un anticorp având capacitatea de a neutraliza o toxină specifică. Antitoxinele sunt produse de unele animale, plante şi bacterii. Medicii au schimbat soarta lumii 233

Chemat de Robert Koch, a fost numit în 1890 la Institutul de boli infecţioase din Berlin. Mecanismul apărării organismului uman împotriva microbilor se împărţea pe atunci între două teorii: o teorie „celulară”, sau a celulelor ucigaşe permiţând organismului de a se debarasa astfel de microbi şi o teorie „umorală”, în care arma principală erau factorii conţinuţi în sânge. Behring contribuie la dezbatere, în special cu trei publicaţii importante privind două boli grave în acea epocă: difteria, mai ales pentru copii şi tetanosul, cauză majoră de deces în timp de război, fiindcă ataca răniţii: • Prima, apărută în 1890, demonstra existenţa unui factor umoral la animalele imunizate împotriva toxinei tetanosului sau difteriei. • A doua, publicată în 1892, demonstrează că acelaşi ser putea transfera o imunitate. • A treia foloseşte acest principiu pentru tratamentul difteriei. Adolf von Behring a primit în 1901 primul premiu Nobel pentru medicină. Numele său este legat de întreprinderea „Dade Behring” specializată în diagnostic clinic. În 1914, Behring a fost unul din semnatarii Manifestului celor 93. v

– Berger Hans (1873–1941) – inventatorul electroencefalogramei. – Blumberg Samuel (1925–2011) – inventează vaccinul împotriva hepatitei B. – Sir Black Whyte James (1924–2010) – a inventat propranololul şi cimetidina. A primit în 1988 premiul Nobev. – Büttner-Janz Karin (n.1952) şi colegul ei Kurt Schellnack, profesori de ortopedie, posedă un brevet pentru inventarea unui disc intervertebral artificial (Charité-Disk). – Cannon Walter Bradford (1871–1945). În 1898, a realizat primele observaţii radiologice ale esofagului şi ale stomacului la o fetiţă, după ce aceasta a ingerat un amestec de bismut şi făină. Cannon a studiat influenţa emoţiilor asupra motilităţii tubului digestiv; l-a stimulat pe Hans Selye în studiul stress-ului. Este considerat inventatorul homeostaziei. – Le Cat Claude Nicolas (1700–1768), profesor de anatomie şi de chirurgie. L-a sfătuit pe Vaucanson în realizarea celebrelor sale automate (cîntăreţul din flaut, toboşarul). A inventat un uretrotom, destinat să conducă cistotomul care inciza vezica. S-a interesat şi de acustica medicală, a inventat două modele de proteză auditivă. 234 Dr. Dinu Brafman

Opere: Traité des sens (1740); Opération de la taille (1749); Théorie de l’ouïe (1758); Cours d’ostéologie. – Guy de Chauliac (1298–1368) – inventator al trepanului cu fierăstrău circular, cu cep autoblocant – Carrel Alexis (1873–1944) – pionierul transplantării de organe – Caycedo Alfonso (n.1932) – inventatorul sofrologiei – Cerletti Ugo (1877–1963) A introdus terapia electro-convulsivantă (electroşocul) în psihiatrie. Medic militar, a avut ideea folosirii unor salopete albe pentru a camufla trupele alpine şi a inventat o capsă cu explozie întârziată pentru artilerie. – Conover Lloyd (n. 1923) a inventat tetraciclina; a fost primul care a realizat un antibiotic prin modificarea chimică a unui alt antibiotic (aureomicina în cazul în speţă). – Einthoven Willem (1860–1927) – inventatorul electrocardiografului – Fallope Gabriel (1523–1562) – inventatorul prezervativului – Fick Adolphe Eugene (1829–1901) – inventatorul lentilelor de contact (1887) – Fogarty Thomas (n. 1934) – inventatorul cateterului de embolectomie – Forlanini Carlo (1847–1918) – a elaborat în 1882 metoda pneumotoraxului artificial – Sigmund Freud (1856–1939) inventatorul psihanalizei, a fost unul din marii gânditori ai secolului XX. Medic neurolog, Sigmund Freud s-a interesat de isterie şi a folosit hipnoza (împreună cu Jean-Martin Charcot) ca metodă de îngrijire a tulburărilor psihice. La notorietatea sa au contribuit mai ales descoperirea psihanalizei ca metodă de tratament prin cuvânt, precum şi descoperirea inconştientului. – GaltonFrancis (1822–1911) – inventează sacul de dormit – Gavriliu Dan (1915–2012) – inventează esofagul artificial din perete gastric – Gräfenberg Ernst (1881–1957) – inventează steriletul (1928) – Guedel Arthur (1883-1956) – inventatorul canulei Guedel (pipa Guedel) – Hales Stephen (1677–1761) – inventează forcepsul – Halstead William (1852-1922) – inventează instrumente chirurgicale. – Heilman Stephen (n. 1933) – inventează defibrilatorul cardiac – Ferdinand von Helmholtz (1821–1894) – inventează oftalmoscopul, oftalmometrul şi telestereoscopul. Medicii au schimbat soarta lumii 235

– Holzknecht Guido (1872–1931), radiolog austriac, a inventat un dozimetru de radiaţii X, pe care l-a numit „cromoradiometru”Compresorul manual al stomacului inventat de el, este cunoscut ca „lingura lui Holzknecht”. – Jacquet-Lemare Pierre (1766–1835) – a inventat o marmită-autoclav – Kellog John Harvey (1852–1943) – a inventat corn-flakes (fulgii de porumb), untul de arahide şi carnea vegetală. – Kelman D.Charles (1930–2004) – pionier în chirurgia cataractei – Kolff Willem Johann (1911–2009) – inventează hemodializa – Laborit Henri (1914–1995) – inventează neurolepticele, redescoperă GBH, inventează hibernarea artificială – Laënnec René Théophile (1781–1826) – inventează stetoscopuv – Laubry Charles (1872–1960) şi Henri Vaquez (1860–1936) -inventatorii sfigmomanometrului cu manşetă – McCarroll June (1867–1954) – inventează marcarea benzilor de circulaţie stradală – Molloy Bryan (1939–2004) a inventat o nouă clasă de antidepresive, inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei, care au intrat în compoziţia Prozac-ului. – Murphy P. William Jr. (n.1923) – a inventat, împreună cu Carl Walter, punga flexibilă etanşă pentru sânge, folosită pentru prima oară în războiul din Coreea. Dispozitivele medicale inventate sau îmbunătăţite de William Murphy Jr. au revoluţionat industria biomedicală; a inventat tava medicală de unică folosinţă. – Nelaton Auguste (1807–1873) – a inventat multe instrumente medicale, printre care o sondă din cauciuc vulcanizat, faimoasa sondă Nelaton. – Nobile Arthur (1920–2004) – inventatorul metodei de producţie în scop medical a prednisonului şi prednisolonului. Descoperirea l ui N obile a însemnat o importantă realizare în medicină; puternicul efect antiinflamator al acestor medicamente devine indispensabil în tratamentul bolilor autoimmune. – Palmaz Julio (n. 13 decembrie 1945 la Buenos Aires) medic specializat în radiologie vasculară la University of Texas Health Science Center. Este inventatorul balonului expandabil cu stent (pentru care a primit în 1985 brevet de invenţie) şi cel care a introdus în practica medicală angioplastia cu stent. – Papanicolaou Georgios (1883–1962) – inventează testul PAP, test de depistare precoce a cancerului colului uterin 236 Dr. Dinu Brafman

– Péan Jules-Émile (1830–1898) – inventează pensa hemostatică (pensa Péan) – Pettenkofer Max Joseph von (1818-1901) medic, chimist şi igienist german, fondatorul igienei experimentale. – Pincus Gregory (1903–1967) – inventează pilula anticoncepţională – Plantson Anthony (1774-1837) – inventează placa dentară din cauciuc – Pravaz Charles (1791-1853) – inventează seringa hipodermică cu piston – Quincqe Heinrich (1842–1922) – a introdus puncţia lombară în scop diagnostic şi terapeutic. Descrie edemul angioneurotic (edemul Quincke) – Riva-Rocci Scipione (1863–1937) – inventează tensiometrul cu coloană de mercur. – Rubin Benjamin (1917–2010) – a inventat acul de vaccinare bifurcat – Sabin Albert Bruce (1906–1993) – inventează vaccinul antipoliomielitic buvabiv – Salk Jonas (1914-1995) – inventează primul vaccin antipoliomielitic – Schultz Johannes Heinrich (1884-1970) – inventează training-ul autogen – Segalas Salomon (1792–1895) – inventează endoscopul (de fapt cistoscopul) – Starr Albert (n.1926) – a inventat în 1958 proteza valvulară – Wood Alexander (1817–1884) – inventează în 1853 primul ac hipodermic folosit la o seringă. Ironie a sorţii, soţia lui Wood este prima persoană cunoscută ca fiind dependentă de injecţii intravenoase de morfină; a murit în urma unei overdose.

B - MEDICI AUTORI DE INVENŢII CU CARACTER GENERAL

– Boucherie Auguste (1801–1871) – inventează un procedeu de conservare a lemnului cu ajutorul sulfatului de cupru, pe care căile ferate îl vor folosi pentru traverse – Branly Edouard (1844–1940) – a fost un experimentator în domeniul telecomenzii prin radio, prototip al radiocomenzii universal utilizate în zilele noastre, pentru a acţiona atât asupra unui televizor, cât şi asupra unei sonde spaţiale. – Cardano Gerolamo (1501–1576), a imaginat mijlocul de transmisie numit cardan – Sir Davy Humphry (1778–1829) – inventează lampa de siguranţă pentru mineri – Hales Stephen (1677–1761) – inventează un ventilator pentru mine şi spaţii închise Medicii au schimbat soarta lumii 237

– Ingen-Housz Jan sau Johannes (1730–1799) – inventează electroforuv – Carl von Linné (1707–1778) – părintele taxonomiei. Inventează perlele de cultură – Marey Jules-Étienne (1830–1904) – autor a nenumărate invenţii: sfigmograf; puşca fotografică, prima cameră de luat vederi – Mazier Pierre (1799–1868) – inventează o cositoare – Papin Denis (1647–1712) – inventează „digestorul” (marmita lui Papin), autoclavul. – Payerne Prosper Antoine (1806-1886) – adevăratul inventator al submarinului – Savart Félix (1791–841) – inventatorul sonometrului, inventatorul unei roţi dinţate care îi poartă numele şi al polariscopului. – Thornton Williams (1759–1828) – inventează (înaintea lui Fulton) o propulsie cu roţi cu zbaturi pentru vapoarele cu aburi, (invenţie descrisă în detaliu în Short Account of the Origin of Steamboats - 1814); inventează un silenţios pentru arme de foc. – Zamenhof Leizer (1859-1917) – inventează limba universală Esperanto Inventatorilor vaccinurilor le este dedicat un capitol special

MEDICI AUTORI DE MARI DESCOPERIRI

– Alzheimer Aloïs (1864–1915) – descoperă boala Alzheimer – Avery Oswald Theodore (1877-1955) medic canadian; unul din primii biologi moleculari, un pionier în imunochimie, Macleod Colin Munro (1909- 1972) genetician canadian şi MCCarty Maclyn (1911–2005) genetician american, au realizat celebrul experiment din 1944, care i-a condus la identificarea ADN-ului ca principiu trasnformant, responsabil de transportul informaţiei genetice. – Banting Frederick Grant sir (1891–1941) – a descoperit insulina. – Best Charles (1899-1978), profesor la Universitatea din Toronto, apoi director ştiinţific la Fundaţia Rockefeller; a întreprins cercetări privind histamina, cholina şi heparina, cunoscut pentru că, împreună cu Banting, a descoperit insulina. – Bizzozero Giulio (1846–1902) – descoperă plachetele sanguine – Black Davidson (1884–1934) – descoperă sinantropul – Blumberg Baruch Samuel (1925–2011) – identifică virusul hepatitei B, realizează un test şi un vaccin împotriva hepatitei B; laureat Nobel în 1976 238 Dr. Dinu Brafman

– Bordet Jules (1870–1961) – descoperă bacilul tusei convulsive – Branly Edouard (1844-1940) – principiul radioconducţiei şi telemecanicei. – Brown Michael Stuart (n.1940) şi Goldstein Joseph (n.1941) - au descoperit genele care reglează metabolismul colesterolului, au descoperit statinele. – Sir David Bruce (1855–1931) – descoperă microbul brucelozei şi tripanosoma bolii somnului – Cori Gerty Theresa (1896-1957), biochimistă; laureată Nobel în 1947 împreună cu soţul ei Carl Ferdinand Cori (1896–1984); era a treia femeie laureată a unui Premiu Nobel, după Maria Curie-Sklodowska şi Irène Joliot-Curie. – Carl Ferdinand Cori şi Gerty Theresa Cori au fost laureaţi în 1947 cu o jumătate a unui Premiu Nobel, pentru medicină (cealaltă jumătate a fost acordată lui Bernardo – Alberto Houssay) „pentru descoperirea procesului de conversie catalitică a glicogenului”. lui Cori, care leagă metabolismul muşchiului de al ficatului, prin intermediul acidului lactic, liberat de muşchi, transformat în glucoză de ficat. – Cushing Harvey (1869–1939) – a descoperit boala care îi poartă numele, Boala Cushing (adenomul bazofil hipofizar) – Sir Henry Hallett Dale (1875–1968) a izolat în 1914 acetilcolina şi a dovedit (împreună cu Otto Loewi) rolul ei de neurotransmiţător în întregul sistem nervos. – Dausst Jean (1916-2009) – descoperă în 1958 complexul major de histocompatibilitate; laureat al Premiului Nobel de medicină în anul 1980, împreună cu Baruj Benacerraf (n.1920) şi George Snell (1903– 1996) pentru lucrările lor asupra structurilor suprafeţei celulare, care condiţionează imunologia. – Davaine Casimir (1812–1882) – descoperă bacilul cărbunelui – Davidsohn Black (1884–934) – descoperă sinantropuv – Domagk Gerhard (1895–1964) – a descoperit efectele antibacteriene ale prontosil-ului (sulfamida mamă), laureat Nobel pentru medicină în anul 1939 – Ehrlich Paul (1854 –1915) a descoperit salvarsanul, medicament antisifilitic, uneori considerat primul antibiotic din lume; laureat al Premiului Nobel la secţiunea Fiziologie sau Medicină, în anul 1908. Medicii au schimbat soarta lumii 239

– Eijkman Christian (1858–1930) – a descoperit tiamina (vitamina B1); laureat al premiului Nobel în 1929. – Flack Martin (1882–1932) – Medic şi fiziolog englez. A descris, împreună cu Arthur Keith (1866–1955) nodul sinusal care le poartă numele (nodulul lui Keith şi Flack). Printre alte descoperiri ale sale, să amintim testul de evaluare a rezistenţei pulmonare, cunoscut sub numele de Testul lui Flack. – Carlos Juan Finlay (1833–1915) – descoperă că ţânţarul este vectorul febrei galbene. Generalul Leonard Wood (1860–1927), medic şi guvernator militar al Cubei în 1900, va afirma: Confirmarea ipotezei lui Finlay, este cea mai mare etapă în medicină, după descoperirea de către Jenner a vaccinării. – Sir Fleming Alexander (1881–1955) – descoperă penicilina – Hansen Armauer (1841–1912) – descoperă bacilul leprei – Harvey William (1578–1657) – descoperă în 1628 circulaţia arterială; publică primele dovezi ale circulaţiei sanguine – Harald zur Hausen (n. 1936) – Descoperă virusul HPV, virus responsabil de cancerul colului uterin. Laureat al Premiului Nobel pentru. Medicină în anul 2008. – Henle Werner (1910–1987) – descoperă virusul zona zoster; împreună cu soţia lui, a identificat primul virus responsabil de cancer la om. – Hoffmann Eric (1868–1959), împreună cu zoologul Schaudin Fritz (1871–1906) – descoperă treponema pallida, agentul cauzal al sifilisului. – Sir Hopkins Frederick Gowland (1861–1947) – a descoperit triptofanul; laureat Nobel pentru medicină în 1929. – Houssay Bernardo Alberto (1887–1971), medic argentinian; laureat Nobel în 1947; pentru descoperirea rolului jucat de hormonul hipofizar în metabolismul zahărului. – Ingen-Housz Jan sau Johannes (1730–1799), medic şi botanist olandez, stabilit la Londra în 1765. A descris ciclul carbonului şi a descoperit fotosinteza. (vezi şi Jan Ingen-Housz inventator şi fizician). – Kendall Edward Calvin (1886–1972) premiul Nobel pentru medicină pe anul 1950, împreună cu Philip S. Hench (1896–1965) şi Tadeusz Reichstein (1897–1996) pentru lucrări privind structura şi efectele biologice ale cortizolului. – Klebs Edwin (1834–1916) – descoperă bacilul difteriei primeşte în 1905 Premiul Nobel pentru medicină. 240 Dr. Dinu Brafman

– Kornberg Arthur (1918–2007) şi Ochoa Severo (1905–1993) – au descoperit mecanismul sintezei ADN; laureaţi Nobel în anul 1959. – Kosterlitz Walter (1903–996), medic german naturalizat britanic, a descoperit primele endorfine (numite de el enkefaline) într-un creier de porc. – Sir Krebs Hans Adolf (1900–1981) a identificat două importante cicluri metabolice, ciclul ureei şi ciclul acidului citric, cunoscut sub numele de ciclul lui Krebs; laureat Nobel în 1953, împreună cu Fritz Lipmann (1899-1986). – Kuhn Roland (1912–2005) psihiatru elveţian; a descoperit în1957 primul antidepresor (imipramina). – Landsteiner Karl (1868–1943) – descoperă grupele sanguine; pentru descoperirea sa a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru medicină pe anul 1930. – Lee Hazen Elizabeth (1885–1975) este cunoscută pentru contribuţia la realizarea Nystatin-ului (antimicotic). În 1948, împreună cu Rachel Brown, a realizat primul medicament lipsit de toxicitate în tratamentul infecţiilor umane cu ciuperci. Cercetările ei au dus la multiple aplicaţii: de la salvarea arborilor infectaţi, la restaurarea picturilor şi lucrărilor de artă deteriorate datorită mucegaiurilor – Levi-Montalcini Rita (născută la 22 aprilie 1909 la Torino, Piemont- decedată 30 decembrie 2012), neurolog Italian; laureată a premiului Nobel pentru medicină în 1986, împreună cu biochimistul Stanley Cohen (n.1922). A reuşit în 1952 să izoleze factorul nervos de creştere. În 2011 era cea mai în vârstă laureată Nobel în viaţă şi din 5 ianuarie 2007, laureata care a trăit cel mai mult dintre toţi laureaţii Premiului Nobel. – Lipmann Fritz (1899–1986) a descoperit în 1945 coenzima A; laureat Nobel în 1953, împreună cu Hans Adolf Krebs. – Loewi Otto (1873-1961), a descoperit rolul de neurotransmiţător al acetilcolinei în sistemul nervos parasimpatic; a primit Premiul Nobel pentru medicină în 1936, împreună cu Sir Henry Hallett DALE – Marshall Barry (n.1951, laureat Nobel) şi Warren Robin (n.1937) -descoperă Helicobacter pilori, microbul care produce ulcer duodenal; – McCulloch Ernest (1926–2011), citolog canadian şi Till James Edgar (n.1931), medic canadian, au descoperit celulele stem – Mecinikov Ilya Ilici (1845–1916) – descoperă fagocitoza; premiul Nobel pentru medicină pe anul 1908, împreună cu Paul Ehrlich. Medicii au schimbat soarta lumii 241

– Montagnier Luc (n. 1932) – a descoperit (împreună cu Barré- Sinoussi Françoise), virusul HIV/SIDA; ambii laureaţi Nobel pe anul 2008. – Muller Hermann Joseph (1890–1967) medic şi genetician; a dovedit rolul mutagen al radiaţiilor X; laureat al Premiului Nobel în 1946. – Paulescu Nicolae (1869–1931) – a descoperit în pancreas un hormon antidiabetic, care va fi numit ulterior Insulină. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale transtemporală ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. – Pavlov Ivan Petrovici (1849–1936) -descoperă reflexele condiţionale; laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1904. – Power Henry (1623–1668) – a descoperit capilarele sanguine – Prusiner Stanley (n. 1942, laureat Nobel) – descoperă prionii (proteine cu rol patogen, produc boala Kreutzfeld-Jacob şi encefalopatia spongioasă bovină) – Ritter Wilhelm (1776–1810) – obţine separat oxigen şi hidrogen din apă. Descoperă galvanoplastia; pune în evidenţă zona ultravioletă a spectrului. – Sir Ross Ronald (1857–1932) – a descoperit parazitul malariei. – Roux Émile (1853–1933) – a descoperit anatoxina difterică – Seebeck Thomas Johann (1770–1831) – observă că radiaţiile culorilor care compun lumina albă diferă între ele; constată acţiunea depolarizantă a zahărului. În 1821 Seebeck inventează un polariscop şi descoperă termo- electricitatea. – Snyder Solomon (n. 1938) – numit şi „Bunicul chimiei sinapselor” împreună cu PERT Candace Beebe (n. 1946) – au descoperit receptorii opioizi. – Stern Lina (1878–1968) – descoperă bariera hemato-encefalică – Szent-György Albert (1893–1986) – a descoperit vitamina C şi reacţiile ciclului acidului citric; laureat Nobel pentru medicină în anul 1937. – Tabern L. Donalee (1900–1974) – a descoperit anestezicul Pentothal – Urbani Carlo (1956–2003) – a descoperit SARS (Sindrom Acut Respirator Sever) şi a murit de SARS. – Waksman Abraham (1888–1973) – a descoperit streptomicina – Walshe John (n. 1945) – a descoperit în 1956 Penicillamina. – Wollaston William Hyde (1766–1828) – descoperă rhodium-ul şi palladium-ul, descoperă liniile întunecate în spectrul solar 242 Dr. Dinu Brafman

– Yersin Alexandre Émile Jean (1863–1943) a descoperit, împreună cu Emile Roux, toxina difterică; a descoperit bacilul ciumei, bacil care îi poartă numele(Yersinia pestis). MEDICI AUTORI DE MARI INOVAŢII

– Alain CARPENTIER (n.1932) tânăr chirurg pe atunci (1968), plecând de la invenţia lui Albert Starr, a pus în locul valvei lui Starr o bio-proteză de origine animală; dorind să evite pacientului un tratament anticoagulant pe viaţă; a înlocuit oţelul cu valve de porc. – Cushing Harvey (1869–1939) – a jucat un rol central în dezvoltarea bisturiului electric, împreună cu fizicianul W.T. Bovie. – Halstead William Stewart (1852–1922) – Introduce mănuşile de cauciuc în practica chirurgicală. – Ian Donald (1910–1987) – Pionierul introducerii ecografiei în practica medicală – Jeffreys Alec (n. 1950) a îmbunătăţit tehnica de stabilire a amprentei genetice; tehnica se baza pe găsirea unor variaţii din codul genetic, specifice fiecărui individ. – Khurseed Jeejeebhoy (născut în Rangoon în 1935) – a pus bazele medicale ale nutriţiei parenterale totale (TPN); supranumit Mr. Parenteral Nutrition. – Larrey Dominique-Jean (1766–1842) – a introdus în armata franceză sistemul „ambulanţelor mobile”, în care erau îmbarcaţi pentru a fi transportaţi de pe câmpul de luptă şi îngrijiţi, atât amici cât şi inamici. Nu se făcea nici o diferenţă nici nici de grad, fapt care i-a adus lui Larrey stima ofiţerilor şi generalilor din armatele inamice. – Mirowski Michel (1924–1990), medic din Tel Aviv emigrat în 1968 în Statele Unite, a pus la punct în 1970 primul defibrilator cardiac implantabil; el a redus la 300 de grame un material care cântărea 13-18 kg şi permitea doar defibrilări externe. – Montessori Maria (1870–1936) – a întemeiat pedagogia Montessori – Obregia Alexandru (1860–1937) -introduce puncţia suboccipitală în practica medicală (prioritate mondială). – Paré Ambroise – Introduce ligatura arterială în caz de hemoragie – Parhon C. I. (1874-1969) – prima catedră de endocrinologie din lume Medicii au schimbat soarta lumii 243

– Pettenkofer Max Joseph von (1818–1901) medic, chimist şi igienist german, fondatorul igienei experimentale. – Quincke Heinrich (1842–1922) – introduce puncţia lombară în scop diagnostic – Rollins William Herbert (1852–1929) – Medic stomatolog, iniţiatorul măsurilor de protecţie împotriva efectelor nocive ale razelor X -Safar Peter (1924–2003) – întemeiază serviciul de urgenţă paramedicală

Povestea curajului unei femei şi a unei inovaţii medicale „The Judy Taylor Story”, prima carte a autoarei Shireen Jeejeebhoy, este povestea curajului unei femei şi a unei inovaţii medicale. Judy Taylor este o canadiană intrată în istoria medicinei, fiind prima persoană care a trăit timp îndelungat cu o alimentaţie exclusiv intravenoasă, fără să înghită alimente. Medicul lui Judy Taylor a fost Dr Khursheed Jeejeebhoy, cel ale cărui cercetări revoluţionare privind alimentaţia şi nutriţia au contribuit la stabilirea bazelor medicale ale nutriţiei parenterale totale, sau TPN, aşa cum este cunoscută astăzi. 244 Dr. Dinu Brafman

LONG DAY’S JOURNEY INTO NIGHT

Pentru a străbate drumul invers, de la tenebrele nopţii cunoştinţelor omului despre sine, la descifrarea genomului uman, le-au trebuit oamenilor de ştiinţă peste trei veacuri. În rândurile care urmează, voi încerca să schiţez acest fascinant drum De la celulă la… punctul terminus (oare?) Harta genomului uman.

Puţine nume vor marca etapele acestui drum.

Omagiul meu se adresează sutelor, poate chiar miilor de slujitori ai lui Esculap, care doar fiindcă au fost mai modeşti, nu au fost mai puţin merituoşi în efortul lor de descifrare a secretelor corpului omenesc.

„In principio erat Verbum et Verbum erat apud Deum et Deus erat Verbum”. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”. (Evanghelia după Ioan I 1-4)

DE LA CELULĂ LA HARTA GENOMULUI UMAN

CELULA (din latinescul cella, cămăruţă) este unitatea structurală, funcţională şi reproducătoare constituind oricare parte a unei fiinţe vii (cu excepţia virusurilor). Fiecare celulă este o entitate vie, care, în cazul organismelor multicelulare, funcţionează în mod autonom, dar coordonat cu alte celule. Celulele de acelaşi tip sunt reunite în ţesuturi şi acestea în organe. Teoria celulară implică unitatea oricărei vietăţi: toate fiinţele vii sunt alcătuite din celule a căror structură fundamentală este comună. Medicii au schimbat soarta lumii 245

Theodor Schwann (1810–1882), medic german, descoperă că plantele şi animalele sunt făcute din celule (celulele sistemului nervos se numesc celulele lui Schwann) şi conchide că celula este unitatea comună de structură şi dezvoltare: 1 - Celula este unitatea constitutivă a organismelor vii; de asemeni, unitate funcţională. 2 - Organismul depinde de activitatea celulelor izolate sau grupate în ţesuturi; 3 - Activităţile biochimice ale celulelor sunt coordonate şi determinate de anumite structuri prezente în interiorul celulelor. 4 - Înmulţirea celulelor permite menţinerea organismelor şi multiplicarea lor. Teoria celulară a fost elaborată în 1838 de Matthias Schleiden (1804–1881) şi Theodor Schwann (1810–1882): celula este unitatea vieţii (tot ce este viu este celular); teoria evocă de asemeni prezenţa unor organite în interiorul acelor celule. Credinţa conform căreia forme de viaţă pot apărea spontan (generaţia spontană) a fost respinsă şi dovedită neadevărată de către Louis Pasteur (1822-1895). v

Rudolf Virchow (1821–1902), medic german, a afirmat, în 1858, că celulele se nasc ca rezultat al diviziunii celulare („omnis cellula ex cellula”), fapt care repune în termeni celulari problema priorităţii oului sau a găinii.

Citoplasma (umplută cu citozol), reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulară şi nucleul unei celule, constituind masa fundamentală a acesteia. În citoplasmă se află organite celulare comune, (citoschelet, ribozomi, mitocondrii, centrozomu, aparatul Golgi, vacuole, lizozomi, plastida, reticulul endoplasmatic) Schema unei celule animale tip 246 Dr. Dinu Brafman precum şi organite specifice (neurofibrile, miofibrile şi corpul Nissl) aflate în citozol, fluidul vâscos în care se petrec toate reacţiile intracelulare. Organitele celulare sunt structuri specializate localizate în citoplasma celulară, care îndeplinesc funcţii specifice şi posedă membrană proprie. (1) NUCLEOL. Centrul sintezei ribozomilor. Nucleolul este un subcompartiment celular al nucleului, loc unde se produce transcripţia ARN-ului ribozomic (ARNr), constituind, împreună cu proteinele, cele două subunităţi ale ribozomilor. (2) NUCLEU. Organit conţinând majoritatea materialului genetic al celulei; diametrul său variază între 5 şi 7 micrometri, fapt care face din el cel mai mare organit. Robert Brown (1773-1858), medic (acelaşi Brown căruia îi datorăm descoperirea mişcării browniene), este cel care a stabilit primul (în 1831) că nucleul este un constituent esenţial şi permanent al celulei. (3) RIBOZOMI. Complexe ribonucleoproteice (compuse din proteine şi ARN). Funcţia lor este de a sintetiza proteine, decodând informaţia conţinută în ARN-ul mesager. v

George Emil Palade (1912–2008) savant american de origine română, obţine în 1974 premiul Nobel pentru medicină, pentru lucrările sale privind ribozomii. v

Christian de Duve (n. 1917), medic belgian şi biochimistul belgian Albert Claude (1899-1984), laureaţi Nobel în 1974, împreună cu G.E.Palade. Ada Yonath, profesor la Institutul Weizmann din Israel, a primit premiul Nobel pentru chimie în 2009, cu Thomas Steitz (n.1940) şi Venkatraman Ramakrishnan (n.1952), pentru lucrările lor privind identificarea structurii moleculare a ribozomului. (4) VEZICULA CITOPLASMICĂ. Compartiment mic, separat de citozol printr-un dublu strat lipidic. Poate stoca, transporta sau digera produse şi deşeuri celulare. Constituie o unealtă bazică, permiţând celulei să-şi regleze metabolismul. Veziculele sunt utilizate în scop digestiv, ca vase de transport, ca rezervoare de enzime şi drept camere de reacţie chimică. Medicii au schimbat soarta lumii 247

(5) RETICUL ENDOPLASMIC GRANULOS (REG). Reticulul endoplasmic rugos (granulos) RE, organit prezent în celulele eucariote. RE modifică proteinele, produce macromolecule şi transferă substanţe spre aparatul lui Golgi. În neuroni, reticulul rugos se numeşte corpi Nissl, în hepatocite corpi Berg. Franz Nissl (1860-1919) neuro-psihiatru german; s-a dat numele lui unei coloraţii foarte utile în neuropatologie, care face să apară doar corpii celulari ai neuronilor, nu şi axonii; graţie acelei coloraţii a putut descrie corpii lui Nissl, care corespund în neuroni reticulului endoplasmic rugos. (6) APARAT GOLGI (DICTIOZOM). Organit situat în centrul celulei. Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea şi împachetarea macromoleculelor (proteine şi lipide) sintetizate de celulă; aparatul Golgi este o parte a sistemului endomembranal al celulei.

Camillo Golgi (1843–1926), medic italian, a identificat în 1898 organitul celular care îi poartă numele Golgi a descoperit că nitratul de argint marca în întregime un număr limitat de celule din sistemul nervos; metoda se numeşte de atunci metoda Golgi. Cu tehnica sa de coloraţie, Golgi a identificat existenţa în toate celulele a unui aparat reticular intern, aparatul Golgi. (7) CITOSCHELET. Permite celulei să-şi păstreze forma (Tensegritate) şi să se mişte. (8) RETICUL ENDOPLASMIC NETED. Intervine în stocarea şi eliberarea calciului; contribuie la producerea de hormoni steroizi sexuali şi suprenali; rol important în reglarea glicemiei. (9) MITOCONDRII. Mitocondria este un organit în interiorul unei celule eucariote, cu talia de ordinul micrometrilor. Rolul său fiziologic este primordial, fiindcă în mitocondrii este recuperată sub formă de ATP energia furnizată de molecule organice, sursă principală de energie, prin procesul de fosforilare oxidativă.

Richard Altmann (1852–1900) medic german. Cunoscut pentru lucrări privind mici granule ce se regăsesc în protoplasma celulelor, pe care le-a numit bioplaste. Altmann a postulat că bioplastele sunt organisme elementare, cu autonomie metabolică şi genetică; a 248 Dr. Dinu Brafman realizat şi un colorant histologic permiţând colorarea bioplastelor. În prezent, bioplastele se numesc mitocondrii. Hans Adolf Krebs (1900–1981) medic german, a construit în 1937 un model pe care l-a numit „citric acid cycle”; acest ciclu are loc în mitocondrii; în 1933, datorită politicii rasiale a lui Hitler, părăseşte Germania şi se stabileşte la Cambridge. În 1929 va împărţi premiul Nobel pentru medicină cu Sir Frederick Gowland Hopkins (1861–1947), descoperitorul triptofanului. În 1948-50, Kennedy şi Albert Lester Lehninger (1917-1986) dovedesc că ciclul Krebs, beta-oxidarea şi fosforilarea oxidativă au loc toate în mitocondrii. În 1981, Anderson descoperă structura genetică a ADN-ului mitocondrial uman. Paul D. Boyer (n.1918) şi John Ernest Walker (n.1941), obţin premiul Nobel, pentru studiile lor asupra ATP-sintetazei.

Studii recente au arătat că toate mitocondriile umane din lume au o origine comună datând de circa 150 000 de ani, în Africa; este teoria Evei primordiale. ADN-mitochondrial vechi de peste 30 000 de ani, analizat din oasele omului de Neandertahl şi comparat cu ADN-mt uman, a permis să se demonstreze că această specie nu este un strămoş al oamenilor actuali; ei formează o ramură stinsă, care nu a dat descendenţi.

(10) VACUOLE. Prezente doar în celulele vegetale şi fungice. (11) PEROXIZOM. Organit având o membrană simplă, nu conţine material genetic; descoperit în 1950 graţie utilizării microscopului electronic; au sarcina detoxifierii celulei. Peroxizomii fac parte dintr-o clasă de organite numite „microbodies”. (12) LIZOZOMI. Organite de 0,2-0,5 microni, prezente în toate celulele eucariote animale (excepţie hematiil). Funcţie: digestia intracelulară. Membrana lizozomală conţine proteine de transport, pompe de protoni pentru hydronium (protoni H+) şi canale ionice specifice ionilor cloruri (Cl-); lizozomii sunt formaţi în aparatul lui Golgi. Pompele de protoni şi canalele ionice permit menţinerea în interiorul lizozomilor a unui pH cuprins între 3,5 şi 5, indispensabil funcţionării hidrolazelor acide conţinute de ei; Medicii au schimbat soarta lumii 249

(13) CENTROZOM. Descoperit de Édouard Joseph van Beneden (1846-1910) şi denumit astfel de către Theodor Boveri (1862-1915); este centrul de organizare a microtubulilor. Neuronii nu posedă centrozomi, ceea ce ar explica pierderea capacităţii lor mitotice; dogmă contrazisă de descoperirea de celule suşe în girusul dantelat al hipocampului. vvv

Bruce Beutler (n. 1957), genetician american, specialist în imunologie, împreună cu Jules Hoffmann (n.1941), biolog francez şi Ralph Steinman, obţin premiul Nobel de medicină în 2011, pentru cercetări privind imunitatea înnăscută. v

Ralph Marvin Steinman (1943–2011) biolog şi imunolog canadian, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 2011, pentru descoperirea celulelor dendritice şi rolul lor în imunologie. Steinman a primit jumătate din premiu. Steinman a fost anunţat drept laureat al Premiului Nobel în ziua de 3 octombrie 2011, la trei zile după decesul său. Premiul Nobel nu se acordă postum; Institutul Karolinska decide totuşi acordarea premiului: în momentul deciziei, comisia care acordă premiul nu ştia că Steinman murise. vvv

James Rothman (n.1950), Randy Schekman (n. 1948) şi Thomas Sűdhof (n.1955), au primit premiul Nobel pentru medicină în 2013, pentru „descoperirile privind mecanismul care reglează circulaţia veziculară, sistem major de transport în celulele noastre”. vvv

GENETICA, subdisciplină a biologiei, este ştiinţa care studiază ereditatea şi genele. GENETICA UMANĂ este ramura geneticii care se ocupă de specia animală Homo sapiens, adică Omul, fiinţa umană. 250 Dr. Dinu Brafman

Omul posedă 46 de cromozomi* repartizaţi în 23 de perechi: 22 de perechi de autozomi şi o pereche de gonozomi sau cromozomi sexuali, numiţi X şi Y; băieţii posedă un cromozom X şi un cromozom Y, fetele posedă doi cromozomi X. Cromozomii conţin gene** şi permit distribuirea lor egală în cele două celule fiice în momentul diviziunii celulare; ei sunt formaţi dintr-o lungă moleculă de ADN***, asociată cu proteine (în special histone) ADN-ul este purtător de informaţie genetică şi constituie genomul fiinţelor vii. AVERY Oswald Theodore (1877-1955) medic canadian; unul din primii biologi moleculari, un pionier în imunochimie, MACLEOD Colin Munro (1909-1972), genetician canadian şi MCCARTY Maclyn (1911 -2005), genetician american, au realizat celebrul experiment care i-a condus la identificarea ADN-ului ca principiu responsabil de transportul informaţiei genetice. În ciuda imensei importanţe ştiinţifice a acestei descoperiri, Avery, MacLeod şi McCarty nu au fost laureaţi ai Premiului Nobel.

ADN mitocondrial uman În plus faţă de cromozomii conţinuţi în nucleu, celulele umane au şi un ADN conţinut în mitocondrii. Această informaţie genetică este transmisă esenţialmente de către mamă 99 %, mitocondriile fiind transmise mai ales prin citoplasma ovocitului. Acest ADN, nu este supus legilor genetice ale reproducerii sexuate şi nu este deloc, sau prea puţin supus recombinărilor genetice. Walther Flemming (1843-1905), biolog german, a descoperit în 1882 cromozomii şi a descris mitoza. v

Édouard Joseph Louis Marie van Beneden (1846– 1910), descoperitorul meiozei; a elucidat, împreună cu medicul Walther Flemming (1843–1905) şi botanistul * Cromozom - element purtător al informaţiei genetice. . ** Gena este o secvenţă de acid dezoxiribonucleic (ADN)***, care specifică sinteza unui lanţ de polipeptide sau a unui acid ribonucleic (ARN) funcţional. De asemeni, se poate defini gena ca fiind o unitate de informaţie genetică. Se mai spune şi că ADN-ul este suportul de informaţie genetică, el fiind ca o carte, un plan arhitectural al viului, care orientează, care dictează construcţia principalilor constituienţi şi constructori celulari care sunt proteinele (lanţ sau lanţuri), polipeptidice, ARN-uri funcţionale şi enzime (lanţuri de polipeptide asociate sau nu cu ARN-uri). Unităţile de informaţie genetică constituind genele, sunt transmise din celulă în celulă în cursul procesului de mitoză, după duplicarea materialului genetic (cromozomi). *** ADN (acid dezoxiribonucleic), este o moleculă prezentă în toate celulele vii, cuprinzând ansamblul informaţiilor necesare dezvoltării şi funcţionării unui organism. Este de asemeni suportul eredităţii, fiind transmis cu ocazia reproducerii, în mod inegral sau nu. Medicii au schimbat soarta lumii 251

Eduard Strasburger (1844–1912), elementele esenţiale ale mitozei, care, în contrast cu meioza, duce la egalitatea cantitativă şi calitativă a distribuţiei cromozomilor în celulele fiice. v

Theodor Boveri (1862–1915) şi Walter Sutton (1877-1916) au propus în 1902 teoria conform căreia cromozomii sunt purtătorii eredităţii.

Chiar dacă nivelul mutaţiilor rămâne relativ ridicat acest ADN a fost privilegiat pentru studiul marilor migraţii umane din ultimii 200 000 de ani. v

Thomas Hunt Morgan (1866–1945) embriolog şi genetician american; a studiat variaţiile fenotipice la musculiţa de oţet, Drosophila. Pentru contribuţiile sale majore la genetică, dovedind rolul jucat de cromozomi în ereditate, a primit în 1933 premiul Nobel pentru medicină.

GENOMUL UMAN

Genomul este ansamblul materialului genetic al unui individ sau al unei specii, codat în ADN-ul său; conţine în special toate secvenţele codante (transcrise în ARN mesageri şi traduse în proteine) şi non-codante (non transcrise, sau transcrise în ARN, dar netraduse). Genomul a fost comparat cu o enciclopedie ale cărei diferite volume ar fi cromozomii. Genele ar fi frazele conţinute în aceste volume, fraze scrise într-un limbaj genetic reprezentat de patru baze(adenină, guanină, citozină, timină) prescurtate în AGCT.

Genomica este ştiinţa care studiază genomul. La eucariote, se disting: -genom nuclear, conţinut în nucleul caracterizând eucariotele; despre acest genom se vorbeşte în general când se vorbeşte de genomul unui eucariot (animal, plantă, ciupercă, etc.); -genome non-nucleare, conţinute în organitele celulare: genomul mitocondrial, (conţinut în mitocondrii, la aproape totalitatea eucariotelor); 252 Dr. Dinu Brafman

La om (organism eucariot), genomul nuclear este repartizat în 46 de cromozomi, 22 de perechi autozomi şi două perechi de gonozomi (XX la femeie, XY la bărbat).

PROIECTUL GENOMUL UMAN

Proiectul genomul uman a fost iniţiat în 1990, cu misiunea de a stabili secvenţierea completă a ADN-ului genomului uman; reuşita a fost anunţată în aprilie 2003. Această întreprindere de mare amploare a fost rezultatul unei cooperări ştiinţifice internaţionale, care s-a întins pe aproape 15 ani. Ideea proiectului a fost lansată la începutul anului 1985. Trei oameni de ştiinţă au propus în mod independent acest proiect: Renato Dulbecco (virusolog italian, născut 1914), laureat Nobel în1975 pentru descoperirea oncogenelor, evocă această posibilitate în cursul unor conferinţe v

Robert Sinsheimer, cancelarul Universităţii Santa Cruz (California), organizează în mai 1985 o conferinţă pe această temă, dar nu obţine finanţare. v

Charles DeLisi, director de biologie în 1986 la Department of Energy American, va susţine iniţial proiectul şi va finanţa un număr de studii de fezabilitate. La sfârşitul lui 1988, decizia de a lansa proiectul este luată la recomandarea National Research Council american. Simultan este creat în Elveţia HUGO (Human Genome Organisation), care are drept obiectiv coordonarea eforturilor tuturor ţărilor la nivel mondial. v

James Dewey Watson (n. 1928) genetician şi biochimist, co-descoperitorul structurii în elice a ADN (Laureat Nobel în 1962, împreună cu Maurice Wilkins, 1916-2004) şi Francis Crick, 1916-2004) a fost primul director al proiectului. Medicii au schimbat soarta lumii 253

În 1998, Craig Venter, care conducea atunci The Institute for Genomics Research (TIGR), fundaţie privată, anunţă că înfiinţează o companie privată, Celera Genomics; obiectivul: secvenţierea genomului uman doar în trei ani, printr-o abordare foarte robotizată. Va începe o cursă de trei ani între Celera şi consortium-ul internaţional public, condus de Francis Collins, meci terminat în iunie 2000 printr-un scor egal. Publicarea secvenţei „brute” a genomului va fi făcută în februarie 2001, cu trei ani mai devreme decât termenul prevăzut. La 26 iunie 2000, Bill Clinton anunţă oficial de la Casa Albă sfârşitul secvenţierii „brute” a genomului uman. Publicarea oficială a celor două secvenţe „brute”, cea a consortium-ului internaţional şi cea a Celera intervine în februarie 2001. PGU original nu urmărea doar secvenţierea ansamblului de 3 miliarde de perechi de baze ale genomului uman, ci şi identificarea tuturor genelor în această mare cantitate de date. Acordul Bermudelor. În 1995, diferiţii oameni de ştinţă aflaţi în fruntea proiectului secvenţierii genomului uman s-au întrunit în insulele Bermude, sub egida Wellcome Trust. S-au luat două decizii politice majore, care vor influenţa mersul proiectului: - S-a decis caracterul public al genomului, considerat patrimoniu al umanităţii. Orice fragment de secvenţă descifrat, trebuie să fie imediat publicat pe Internet. - Obiectivul de precizie finală este 99,99 %, cel mult o eroare la 10000 de nucleotide. Alt scop al PGU era să dezvolte metode mai rapide şi mai eficace de secvenţiere a ADN-ului şi a analizei secvenţelor şi de a transfera aceste tehnologii industriei. A fost ameliorată performanţa computerelor, care au permis asamblarea a zeci de milioane de fragmente individuale de ADN, decodate unul câte unul. Secvenţierea genomului uman a fost terminată în 2004, datorită Proiectului Genomul Uman (PGH); este vorba de fapt de compilarea unor date culese de la mai mulţi indivizi. Prima secvenţiere făcută pe un singur individ a fost publicată în septembrie 2007. Secvenţa ADN-ului uman este stocată în baze de date consultabile pe Internet. Genomica studiază transmiterea informaţiei la nivelul celulei. Bioinformatica reprezintă aplicaţia la nivelul computerelor şi a tehnologiei informaţiilor a cantităţii enorme de date furnizate de genomică. 254 Dr. Dinu Brafman

„Jusqu’à présent, on n’a jamais fait rien de mieux dans la nature que le cerveau” Jean Rostand „Tant qu’on n’aura pas diffusé très largement à travers les hommes de cette planète la façon dont fonctionne leur cerveau, la façon dont ils l’utilisent et tant que l’on n’aura pas dit que jusqu’ici cela a toujours été pour dominer l’autre, il y a peu de chance qu’il y ait quoi que ce soit qui change.” Henri Laborit

MEDICII DEZVĂLUIE SECRETELE CREIERULUI

A – ANATOMIŞTII DESCHID DRUMUL CUNOAŞTERII

Hippocrate (460–377 î.Chr.), părintele medicinei, afirma despre creier că este implicat în senzaţii şi de asemeni, că este sediul inteligenţei: „oamenii trebuie să ştie că în creier şi doar în creier se nasc plăcerile noastre, bucuriile noastre, râsetele şi glumele, precum şi necazurile, durerile, supărările noastre şi lacrimile noastre”. Herofil din Calcedonia (pe la 335 î.Chr.), unul dintre primii medici care au făcut autopsii, a stabilit că encefalul este organul esenţial al sistemului nervos. Herofil a diferenţiat nervii în motori şi senzitivi şi a stabilit originea nervilor cranieni în al patrulea ventricul cerebral; numele date descoperirilor sale anatomice, se folosesc şi în zilele noastre: retină, coroidă, ventricolul 4, calamus scriptorius. Primii paşi în desluşirea funcţiilor cerebrale şi în localizarea lor, au fost făcuţi de neurologi în sălile de necropsie. Metoda anatomo-clinică punea faţă în faţă leziuni găsite la necropsie şi simptome prezentate de bolnavi, stabilind cert localizarea cerebrală a anumitor funcţii. Paul Pierre Broca (1824–1880) neurolog francez, are marele merit de a fi stabilit elementele definitorii în problema localizării funcţiilor cerebrale. Un pacient, cunoscut sub numele de „cazul Tan”, care nu mai putea vorbi, nu era în stare să spună altceva decât „tan”; cu toate acestea, bolnavul înţelegea limbajul. Medicii au schimbat soarta lumii 255

În 1861, când pacientul a murit, Broca a avut ideea de a-i examina creierul şi a descoperit o leziune cerebrală la nivelul lobului frontal stâng. După observarea a numeroase cazuri similare, Broca trage concluzia că această regiune, cunoscută ca „aria lui Broca” (a treia circumvoluţie frontală din emisferul cerebral stâng), este implicată în limbaj, mai ales în articularea limbajului vorbit. O altă ipoteză a lui Paul Broca, dovedită şi ea exactă, a fost afirmaţia că cele două emisfere cerebrale nu sunt identice din punct de vedere funcţional; Paul Broca a fost primul medic care a vorbit de „specializare emisferică”. v

În 1876, Karl Wernicke (1848–1905) diferenţia afaziile expresive, rezultat al unor leziuni cerebrale situate posterior ariei lui Broca, afectată în afazia receptivă; respectiva arie va fi cunoscută mai târziu sub numele de „aria Wernicke”. v

Bartolomeo Panizza (1785–1867) este primul medic care a descoperit şi a publicat (1855) că centrul vizual este situat în cortexul posterior. Descoperirea a fost făcută studiind doi bolnavi cu cecitate corticală şi a fost confirmată de ablaţia la câine a acelei zone. Rămasă în umbră multă vreme, importanţa descoperirii a fost apreciată abia în urma lucrărilor lui Broca. v

Sir David Ferrier (1843–1928) şi Hermann Munck (1839–1912), prin ablaţii experimentale, au stabilit localizarea corticală a auzului. v

Wilder Penfield (1891–1976) neurochirurg canadian; stimulând electric creierul la bolnavii operaţi, a identificat părţile cortexului consacrate senzaţiilor şi motricităţii. După cartografierea repartiţiei acestor zone, Penfield semnează împreună cu Theodore Brown Rasmussen The Cerebral Cortex of Man (1950), unde prezintă homunculul motor şi homunculul senzitiv (numit şi homuncul senzorial). 256 Dr. Dinu Brafman

Hermann von Helmholtz (1821–1894) a măsurat viteza influxurilor nervoase la broască şi a stabilit că aceasta este de 27 m/s; aceste influxuri se numi mai târziu potenţiale de acţiune. v

Franz Joseph Gall (1758–1828), neuroanatomist, s-a întrebat care vor fi fiind funcţiile circumvoluţiilor cerebrale. Au fost emise două ipoteze: fie creierul funcţionează în mod global, fie se compune din regiuni specializate, permiţând îndeplinirea unor funcţii precise. Gall a enunţat a doua ipoteză şi, plecând de la ea, a inventat frenologia. După Joseph Gall, dacă o regiune se dezvoltă mai mult decât altele, asta antrenează o deformare a cutiei craniene la nivelul acelei regiuni. A observat craniile a sute de persoane, reprezentând un larg evantai de personnalităţi, de la supradotat până la nebunul criminal. A publicat o „hartă” frenologică în care prezenta regiuni relativ la 27 de calităţi sau funcţii, precum fidelitate, spirit de familie, agresivitate…Să mori de râs (nu linx!). Meritul lui Gall a fost totuşi că a sugerat existenţa unei corespondenţe funcţie-localizare şi, datorită acestui fapt, poate fi considerat drept primul „localizaţionist”.

B – FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos face legătura oganism-mediu, integrând informaţiile provenite de la organele de simţ, producănd în schimb un răspuns comportamental adaptat. În acest sistem, neuronul este unitatea funcţională; fiecare neuron este echipat pentru a primi (dendrite), a integra (corp celular) şi a transmite (axon) informaţia. Oricare ar fi forma lui, mărimea sau localizarea lui, neuronal este întotdeauna format din aceste trei elemente. Heinrich Wilhelm Waldeyer (1836–1921) anatomist german, a introdus în 1881 în vocabularul medical termenul de neuron. Neuronul (celula nervoasă), constituie unitatea funcţională de bază a sistemului nervos, asigură transmiterea semnalului electric numit influx nervos. Medicii au schimbat soarta lumii 257

În secolul XIX apar primele lucrări privind anatomia microscopică a sistemului nervos, datorită introducerii de tehnici chimice de fixare şi de colorare. Două nume s-au impus în această perioadă de pionierat: cel al lui Camillo Golgi şi cel al lui Ramon y Cajal. v

Camillo Golgi (1843–1926) inventase în 1873 „reacţia neagră” care consta într-o impregnare a celulelor cu nitrat de argint. Această coloraţie este selectivă; nu colorează decât câţiva neuroni. Utilizarea acestei tehnici a permis pentru prima oară să fie văzute prelungirile unui neuron (axoni, dendrite). Golgi emite atunci ipoteza că neuronii ar forma o reţea continuă; se ştie azi că ipoteza era falsă, există spaţiu sinaptic între neuroni, spaţiu care nu a putut fi distins decât la microscopul electronic. v

Santiago Ramón y Cajal (1852–1934) medic şi histolog spaniol. A contribuit în mod decisiv la teoria neuronală; folosind metoda lui Golgi, a arătat că sistemul nervos este constituit dintr-o reţea de celule separate, neuronii, entităţi celulare separate de spaţii fine. Camillo Golgi, a primit în 1906, împreună cu Santiago Ramón y Cajal, premiul Nobel pentru medicină, pentru studiile lor asupra sistemului nervos. v

Sir Charles Scott Sherrington (1857–1952) medic britanic Sherrington este cel care a inventat în 1897 cuvântul sinapsă pentru a desemna punctul de conexiune (până atunci ipotetic) dntre doi neuroni. În 1932 a împărţit Premiul Nobel de fiziologie cu Edgar Douglas Adrian, pentru lucrările lor asupra neuronilor. A stabilit legea inervaţiei reciproce („legea lui Sherrington”) care stipulează că excitaţiei unui muşchi agonist îi corespunde inhibiţia muşchiului său antagonist. 258 Dr. Dinu Brafman

În domeniul fiziologiei controlului motor îi datorăm noţiunea fundamentală că neuronii motori din cornul anterior al măduvei spinării constituie „calea finală comună” pentru executarea tuturor mişcărilor, fie ele voluntare, automate sau reflexe. Sherrington, a făcut investigaţii şi asupra propriocepţiei şi controlului postural. Sherrington s-a format şi în tehnici de bacteriologie şi de histologie cu Robert Koch, cu ocazia unei epidemii de holeră la Berlin. v

Gheorghe Marinescu (1863–1938) a adus contribuţii originale în studiul celulei nervoase. Monumentala lui monografie, La Cellule Nerveuse a apărut în 1909 prefaţată de Ramon y Cajal. Descrierea (în colaborare cu neurologul francez Paul Oscar Blocq) modificărilor găsite în substantia nigra într-un caz de parkinsonism, a constituit baza teoriei emise de Édouard Brissaud a substratului patologic al acestei boli.



Începând din anii ‘70, s-a lansat o dezbatere asupra naturii continue sau contigue a relaţiilor dintre celulele nervoase. După teoria neuronală, susţinută de Ramon y Cajal, ţesutul nervos este compus din elemente celulare independente, în relaţie de contiguïtate. În ciuda acumulării de observaţii care sprijineau teoria neuronală, abia în 1954, mulţumită preciziei furnizate de microscopia electronică, Howard Palay şi G.E. Palade observă pentru prima oară morfologia fină a unei sinapse, punând capăt definitive unei dispute care durase mai mult de un secol. v

Sir John Carew Eccles (1903–1997) neurofiziolog australian, a primit în 1963 premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină, pentru lucrări asupra sinapsei, premiu împărţit cu A.L.Hodgkin şi Andrew Huxley. Medicii au schimbat soarta lumii 259

A fost primul medic care a emis ipoteza originei electrice a semnalului nervos. A descoperit procesele ionice implicate în excitaţia sau inhibiţia celulelor nervoase şi noţiunea de semnal post-sau presinaptic. Descoperirile sale şiinţifice şi implicaţiile lor filosofice, îl conduc spre sfârşitul carierei, la lucrări speculative în domeniul filosofiei spiritului şi la problema corp-spirit, rezumate în conceptul „fantoma în maşină” a lui Ryle. În 1977, co-semnează, cu filosoful Karl Popper The Self and Its Brain. În 1963 era numit „Australianul anului”; în acelaşi an primea premiul Nobel. Eccles este la originea faimosului enunţ: „Creierul este o maşină pe care o face să meargă o fantomă” („Brain is a machine that ghost can operate”) v

Sir Alan Lloyd Hodgkin (1914–1998) fiziolog şi biofizician britanic, laureat Nobel pentru medicină în anul 1963, pentru lucrările sale (făcute în colaborare cu Andrew Huxley) asupra bazelor potenţialului nervos de acţiune. Descoperirile lor le-au permis să postuleze existenţa canalelor ionice. În timpul celui de al doilea război mondial a lucrat ca voluntar în medicina aeronautică la Royal Aircraft Establishment din Farnborough; transferat la Telecommunications Research Establishment (TRE), a contribuit la realizarea radarului centimetric, mai ales a celui cu care a fost echipat sistemul rachetelor aeropurtate cunoscut sub numele de cod „Village Inn”. Teoria canalelor ionice, publicată în 1952, confirmată abia după patru decenii; a fost şi ea răsplătită în 1991 cu premiul Nobel, acordat medicului german Bert SAKMANN (n.1942) şi chimistului german Erwin NEHER (n. 1944). v

Sir Andrew Fielding Huxley (n. 1917), fiziolog englez. A colaborat cu Eccles şi Hodgkin la descoperirea mecanismelor ionice ale transmisiei nervoase. împărţind cu ei premiul Nobel în anul 1963. O aplicaţie a cercetărilor lor, a fost modelul Hodgkin-Huxley, utilizat în neuroinformatică. 260 Dr. Dinu Brafman

Edgar Douglas Adrian, primul baron Adrian (1889–1977), fiziolog englez, laureat în 1932 cu premiul Nobel de Fiziologie, împreună cu Sir Charles Sherrington pentru lucrări asupra funcţiilor neuronale. În 1928 a descoperit întâmplător prezenţa electricităţii în celulele nervoase: Adrian s-a interesat de activitatea electrică a creierului uman, utilizând electroencefalograma, tehnică pusă la punct de Hans Berger; lucrările lui asupra anomaliilor ritmurilor cerebrale descrise de Berger, deschid calea viitoarelor cercetări asupra epilepsiei şi altor boli neurologice. Şi-a consacrat restul carierei de cercetător studiului olfacţiei. Sinapsa desemnează o zonă de contact funcţională, stabilită între doi neuroni sau între un neuron şi o altă celulă. Sinapsa asigură conversia unui potenţial de acţiune declanşat de neuronul presinaptic într-un semnal în celula post-sinaptică. Se estimează, pentru unele tipuri de celule, că circa 40 % din suprafaţa lor membranară este acoperită de sinapse. Obişnuit, se disting două tipuri de sinapse: - Sinapsa electrică, unde semnalul este transmis electric prin intermediul unei joncţiuni comunicante (în engleză gap-junction). - Sinapsa chimică, cea mai frecventă dintre sinapsele sistemului nervos. Acest tip de sinapsă transmite semnalul nervos de la un neuron la altul, utilizând un neurotransmiţător (neuromediator) emis de neuronul aferent, difuzat în fanta sinaptică şi se leagă de receptorii postsinaptici. Neurotransmiţătorii, sau neuromediatorii: compuşi chimici liberaţi de neuroni, acţionând asupra altor neuroni, numiţi neuroni post-sinaptici, sau, mai rar, asupra altor tipuri de celule (celule musculare şi celule gliale, cum sunt astrocitele). Neurotransmiţătorii sunt stocaţi la nivelul elementului presinaptic, în vezicule. Conţinutul acestor vezicule este eliberat (1 000-2 000 de molecule în medie) în spaţiul sinaptic la apariţia unui potenţial de acţiune; aceste molecule difuzează spre receptorii transmembranari localizaţi în membrana neuronului post-sinaptic. După natura transmiţătorului, elementul postsinaptic va avea ca răspuns un potenţial post-sinaptic inhibitor sau excitator, opunându-se sau favorizând naşterea unui potenţial de acţiune în neuronul postsinaptic. Medicii au schimbat soarta lumii 261

Sir Henry Hallet Dale (1875–1968) neurolog britanic. S-a născut la Londra. A obţinut doctoratul în medicină în 1909. Pe când lucra la University College din Londra, l-a cunoscut pe Otto Loewi. Henry Dale a izolat primul neurotransmiţător, acetilcolina, în 1914. În 1921, Otto Loewi (1873-1961) a dovedit acţiunea acetilcolinei ca neurotransmiţător în sistemul nervos parasimpatic. Rolul de neurotransmiţător al acetilcolinei în restul sistemului nervos, a fost pus în evidenţă de către Otto Loewi şi Henry Dale între 1921şi 1933. Henry Dale este şi la originea unei scheme de clasificare a neuronilor în funcţie de neurotransmiţătorul emis, cei utilizând noradrenalina fiind numiţi noradrenergici, cei utilizând acetilcolina colinergici, etc. Această schemă se bazează pe principiul lui Dale, a cărui principală aserţiune este: Un neuron nu este capabil să elibereze decât un singur neurotransmiţător la terminaţia axonului său; principiul s-a demonstrat a fi fals, neuronii pot elibera şi neuropeptide şi acizi aminaţii. Despre Otto Loewi se vorbeşte în capitolul „Părinţii medicinei”. v

Daniel Bovet, (1907–1992) medic elveţian, naturalizat italian în 1947. A primit în 1957 premiul Nobel pentru medicină, pentru descoperirea de medicamente care blochează acţiunea unor neurotransmiţători A descoperit în 1935, proprietăţile antibacteriene ale sulfamidelor şi în 1937 cele ale antihistaminei, care blochează neurotransmiţătorul histamină, folosit în tratamentul alergiilor; a studiat şi farmacologia curarei.

Daniel Bovet şi colaboratorii lui, realizează în 1946 la Institutul Pasteur primul curarizant de sinteză., 2559 F sau triiodoetilat de gallamine, brevetat sub numele de Flaxedil, de cinci ori mai activ decât tubocurarina. v 262 Dr. Dinu Brafman

Nathaniel KLEITMAN (1895–1999!)* şi Eugene ASERINSKI (1921– 1998)** au descris în 1973 somnul cu mişcări rapide oculare (REM „rapid- eye movement sleep”). Pentru aceste descoperiri, Nathaniel Kleitman şi Eugene Aserinski sunt consideraţi fondatorii cercetărilor moderne asupra somnului. v

Fried Yitzhak. Profesor în departamentul de Neurologie al Universităţilor din Tel-Aviv şi din California (Los Angeles) directorul unităţii de neurochirurgie funcţională la spitalul Ichilov din Tel-aviv, a condus echipa de cercetători care şi-a publicat rezultatele în ultima ediţie a revistei Nature: Cum îi ajută pe cercetători jocurile video să înţeleagă mai bine anumite boli. Cercetători americani şi israelieni au descoperit un nou mod de a studia noi tratamente pentru boli care afectează memoria, cum este boala Alzheimer; pur şi simplu plasând captatori pe pielea capului pacientului, pentru a analiza activitatea creierului în timp ce juca jocuri video. Un studiu a fost dus pe şapte pacienţi epileptici, pentru a determina originea bolii lor, înainte de a fi operaţi. Aceste studii dau informaţii unice asupra funcţionării creierului şi aduc noi metode de investigare a bolilor afectând creierul. Lucrările s-au centrat pe un grup de celule specifice studiate în timp ce pacienţii jucau un joc video, în care explorau un oraş virtual cu un taxi şi trebuiau să caute pasageri pentru a-i duce dintr-un punct în altul al oraşului. Studiul a permis determinarea unor grupe de celule implicate în reprezentarea în spaţiu a unor fiinţe umane. După spusele lui M. FRIED „Pierderea sau deteriorarea acestor grupe de celule poate duce la o incapacitate de a memora şi de a se putea localiza în mediu”.

* Nathaniel Kleitman (1895-1999) Profesor Emeritus de Fiziologie la Universitatea din Chicago. Autorul cărţii Sleep and Wakefulness, este recunoscut drept „părintele cercetărilor asupra somnului”. Nathaniel Kleitman s-a născut la Chişinău în 1895. A emigrat în Statele Unite în 1915, obţinând PhI de la Departmentul de Fiziologie al Universităţii din Chicago în 1923 (cu teza „Studii despre fiziologia somnului”); s-a alăturat Facultăţii în 1925. Kleitman, împreună cu studentul său Eugene Aserinski, au fost primii care au descoperit mişcările oculare rapide din timpul somnului (REM) şi au demonstrat corelarea lor cu visele şi activitatea cerebrală. ** Eugene Aserinski (1921-1998) a murit în 1998, maşina lui lovind un copac la nord de San Diego. Medicii au schimbat soarta lumii 263

În cele din urmă, cercetările au identificat celule distincte, care permit să se determine unde sunt (locul), ce văd (vederea) şi ce caută (obiectivul). Celulele de loc se situează în regiunea din creier a hippocampului, cele ale vederii în regiunea para hippocampică; în sfârşit celulele obiectivului sunt localizate în lobii temporal şi frontal. Cercetătorii conchid că hippocampul şi para hippocampul sunt două regiuni cheie în „sistemul nostru de navigaţie”; încă nu ştim prin ce mecanism este controlat acest sistem.

BARIERA HEMATO-ENCEFALICĂ

Bariera hemato-encefalică este o barieră fiziologică prezentă în creier la toate tetrapodele, între circulaţia sanguină şi sistemul nervos central. Celulele endoteliale, legate între ele prin joncţiuni strânse şi care tapisează capilarele, sunt componentele esenţiale ale acestei bariere. Bariera hemato-encefalică protejează creierul de agenţii patogeni, toxinele şi hormonii care circulă în sânge. Ea reprezintă un filtru foarte selectiv, prin care sunt transmise alimentele necesare creierului şi sunt eliminate deşeurile. Această funcţie de protecţie a creierului complică tratamentul medicamentos al unui mare număr de boli neurologice, fiindcă numeroase molecule active nu pot traversa bariera hemato-encefalică. Cercetarea privind modul de a depăşi bariera hemato-encefalică este deosebit de actuală. Puţine boli - în plus foarte rare - sunt specifice barierei hemato-encefalice, în timp ce ea poate fi atinsă de numeroase boli generale. Primele experienţe indicând existenţa barierei au fost conduse de Paul Ehrlich (1885); el a constatat că după injectare de coloranţi vitali în circulaţia sanguină a şobolanilor, toate organele erau colorate, în afară de creier şi de măduva spinării. Ehrlich trage o concluzie falsă, cauza necolorării ţesutului cerebral ar fi fost o slabă afinitate a ţesutului cerebral pentru colorantul injectat. În 1909, Edwin Goldmann (1862–1913), injectează intravenos colorantul sintetizat de Ehrlich (albastru de tripan), un colorant azoic. El observă că plexus choroideus, contrar ţesutului cerebral care îl înconjoară, este colorat intens. În 1913, injectează aceeaşi substanţă direct în lichidul cerebro-spinal al unor câini şi iepuri. Goldmann conchide că lichidul cerebro-spinal şi plexus choroideus au o funcţie importantă în transportul nutrimentelor sistemului nervos central; în plus, el bănuieşte o funcţie de barieră împotriva substanţelor neurotoxice. 264 Dr. Dinu Brafman

Max Lewandowsky (1876–1916) utilizează în 1900 pentru experienţe ferocianură de potasiu. Lewandowsky foloseşte cu această ocazie pentru prima dată conceptul de „barieră hemato-encefalică”. Lina Stern (1878–1968), iniţial profesor de fiziologie la Geneva, primul membru feminin al Academiei de ştiinţe din URSS, a adus reale contribuţii la cercetările asupra barierei hemato-encefalice, pe care a definit-o ca atare în 1921. Abia în anii 1960 au fost înlăturate ultimele îndoieli privind existenţa unei bariere între circulaţia sanguină şi sistemul nervos central. Înţelegerea structurii barierei hemato-encefalice se bazează pe aspectul creierilor de şoarece realizat la sfârşitul anilor ’60 prin microscopie electronică.

C -ENDORFINELE, O REVOLUŢIE ÎN NEUROPSIHIATRIE

ENDORFINELE sunt compuşi opioizi peptidici endogeni, produşi la vertebrate de către hipofiză şi hipotalamus. Endorfinele seamănă cu opiaceele prin capacităţile lor analgezice şi prin procurarea unei senzaţii de bine şi sunt secretate în timpul unei activităţi fizice intense, al unei excitaţii, unei dureri sau în timpul orgasmului. Pe lângă scăderea senzaţiei de durere, secreţia de endorfine creează euforie, creşte apetitul, eliberează hormoni sexuali şi îmbunătăţeşte sistemul imunitar. Descoperite în anii 1970, endorfinele sunt neurotransmiţători acţionând asupra receptorilor opioizi. Se găsesc în creier, măduva spinării, sistemul digestiv. Primele endorfine au fost descoperite de John Hugues şi Hans Kosterlitz în creierul unui porc şi au numit aceste substanţe enkefaline (din gr. enkephalos: în cap). Excitarea receptorilor opioizi provoacă la mamifere senzaţii de plăcere. O experienţă a constat în aşezarea unui şobolan lângă o mică pedală, care, acţionată de el, transmitea o descărcare electrică activând acei receptori. Şobolanul acţiona la început pedala la întâmplare, apoi animalul înţelegea repede şi apăsa din ce în ce mai des, până la a nu se mai hrăni şi sfârşind prin a muri. Cercetările actuale pun în evidenţă reţele mai complexe decât cele descoperite în anii 1970; neuro-imagistica va repune probabil în discuţie modelul cauzalist liniar folosit de atunci pentru a explica tot felul de dependenţe. Cercetările asupra complexităţii şi specificităţii mecanismelor plăcerii, dependenţei sau addicţiei (sinonim pentru dependenţă) sunt încă în stadiul de tatonare. Medicii au schimbat soarta lumii 265

Unele produse conţinute în tutun sau în alcool, având structuri moleculare apropiate de cele ale endorfinelor, sunt uneori utilizate pentru a declanşa o senzaţie de bine; există riscul de a deveni dependent şi de a fragiliza echilibrul creierului. Făcând exerciţii fizice, fabricarea de endorfine poate fi crescută până la de cinci ori cantitatea normală. Iată de ce se recomandă adesea persoanelor puţin deprimate, foştilor fumători sau foştilor băutori, să reia o activitate fizică regulată (jogging, bicicletă, nataţie) de cel puţin 30 de minute zilnic, într-un ritm susţinut, acest fapt mărind producerea de endorfine. Hans Walter Kosterlitz (1903–1996) biolog german-născut britanic, doctor în medicină la Berlin. Stabilit în Scoţia, conducea doctorate în ştiinţe la Universitatea din Aberdeen, unde a fost timp de mai mulţi ani lector de fiziologie. Kosterlitz este cunoscut pentru lucrările sale privind endorfinele. A efectuat faimosul experiment întrezărit într-un vis, pe când dormea: a stimulat electric o porţiune din intestinul unui cobai, a înregistrat contracţiile cu un poligraf şi a stabilit că, dacă adaugă opiacee în soluţie, intestinul nu se mai contractă; opiaceele inhibau contracţiile intestinului. Mai târziu, au fost descoperite endorfine prin aplicarea de ţesut nervos (creier de şoarece omegenizat) pe aparat. Această acţiune a dus la încetarea contracţiilor; măsura în care un opioid produce contracţii în ileonul cobaiului este intens corelată de eficacitatea lui. Hans Kosterlitz a fost ales Colaborator extern al Royal Society în 1978.

DESCOPERITORII RECEPTORILOR OPIOIZI

Solomon Snyder (n. 1938) neuropsihiatru american, numit şi „Bunicul chimiei sinapselor”, expert în bazele moleculare ale tulburărilor psihice. Solomon H. Snyder a absolvit Georgetown University în 1958 şi Georgetown University Medical Center în 1962. A publicat cercetări despre ornitin-decarboxilază şi sinteza RNA. După doi ani la NIH, Snyder s-a mutat la Johns Hopkins University School of Medicine să-şi completeze rezidenţa în psihiatrie. A fost numit cadru universitar în 1966. Laboratorul său este cunoscut pentru studiile privind legăturile cu receptorii, care caracterizează acţiunile neurotransmiţătorilor şi drogurilor psihoactive. Este autorul cărţii Drugs and the Brain (1986). 266 Dr. Dinu Brafman

În 1972, împreună cu pe atunci absolventa de facultate Candace Pert, a descoperit receptorii opioizi; au descoperit, tot împreună, peptidele opioide. Pentru aceste lucrări a fost premiat în 1978 cu Premiul Albert Lasker pentru Cercetări Medicale de Bază. A primit de asemeni AMA Scientific Achievement Award în 1985, Medalia Naţională pentru Ştiinţă în 2003 şi Premiul Centrului Medical Albany pentru Medicină şi Cercetare Biomedicală (2007). Snyder este cunoscut pentru lucrările sale, care demonstrează acţiunea medicamentelor antipsihotice asupra receptorilor dopaminici şi a descris rolul oxidului nitric şi al altor gaze ca neurotransmiţători. În prezent este Profesor de Neuroştiinţe, Farmacologie şi Psihiatrie la Şcoala de medicină a Universităţii John Hopkins. În 1980 a ajutat la înfiinţarea Departamentului de Neuroştiinţe, fiind directorul lui între 1980-2006. În 2006, departamentul este redenumit în cinstea lui Departamentul de Neuroştiinţă Solomon H. Snyder. În 1980, a fost Preşedinte al Societăţii de Neuroştiinţe. A ajutat la demararea companiei Nova Pharmaceuticals; este un filantrop activ. Este listat de Institutul de Informarere Ştiinţifică, ca unul dintre cei 10 cei mai des citaţi biologi, cu cel mai ridicat h-index comparativ cu oricare biolog în viaţă. v

Candace Beebe Pert (n. 26 iunie 1946) psihofarmacolog recunoscut internaţional, este şeful catedrei de cercetări în departmentul de fiziologie şi biofizică la Georgetown University School of Medicine din Washington, D.C. Candace Beebe Pert om de ştiinţă, neuropsihiatru american, a descoperit receptorii pentru opiacee şi receptorii pentru endorfine din creier. În 1974 preda farmacologie la Şcoala de Medicină a Universităţii John Hopkins, unde a lucrat în laboratorul luiSnyder. Anterior, şi-a completat studiile universitare în biologie, cum laude, în 1970, la Bryn Mawr College din Pennsylvania. A condus National Institutes of Health Postdoctoral Fellowship with the Department of Pharmacology la Şcoala de Medicină a Universităţii John Hopkins Cercetător la Institutul Naţional de Sănătate Mintală din 1975 până în 1987. Candice Pert este autorul cărţii Moleculele Emoţiei. Medicii au schimbat soarta lumii 267

Dr Pert apare ca unul dintre experţi în video-producţia PBS din 1993 a lui Bill Moyers, „Healing and the Mind” şi în filmul What the Bleep Do We Know!?. După 1975, Dr. Pert a deţinut diferite poziţii în cercetare, la Institutul Naţional de Sănătate Mintală şi după 1987 a fost Şeful Secţiei de Biochimie a Creierului la Clinical Neuroscience Branch a NIMH. A întemeiat şi a condus un laborator privat de biotehnologie; a fost Profesor cercetător în Departamentul de Fiziologie şi Biofizică la Universitatea Georgetown. Farmacolog recunoscut internaţional, Dr. Candice Pert a publicat peste 250 de articole ştiiinţifice despre peptide şi receptorii lor şi despre rolul lor în sistemul imun. Dr. Pert a conferenţiat de altfel în multe ţări pe aceste teme şi pe alte subiecte, incluzând teoriile sale asupra emoţilor şi comunicării minte-corp. Populara sa carte „Molecules of Emotion: Why You Feel the Way You Feel”, (Scribner, 1997) expune cercetările şi teoriile sale. A fost prezentată în revista „Washingtonian” (decembrie 2001) drept una dintre cele cincizeci „Best and Brightest” individualităţi din Washington. Deţine patente privind modificarea peptidelor în tratamentul psoriazisului, bolii Alzheimer, sindromului de oboseală cronică, atacurilor vasculare şi traumatismelor craniene; unul din aceste patente, Peptida T, a fost luată în seamă pentru tratamentul SIDA şi neuro SIDA. Rezultatele au arătat că Peptida T* a fost nesemnificativ diferită de placebo în teste ale funcţiilor cerebrale. Eliminarea rezervoarelor virale este un important scop al tratamentului.

A FOST DESCOPERIT „SISTEMUL DE RECOMPENSĂ AL CREIERULUI”

James Olds (1922–1976) psiholog şi neurolog american. Specializat în psihologie la Universitatea Harvard; a descoperit în 1954 (în colaborare cu Peter Milner, în studii pe şoareci în laborator), ceea ce va fi definit drept „centrul nervos al plăcerii”. Importanţa descoperirii este dată de faptul că multe elemente care provoacă dependenţă stimulează acel centru nervos.

* Peptide T -Primul inhibitor integral HIV descoperit în 1986 de cercetătorii de la National Institutes of Health Peptide T şi analogul modificat Dala1-peptide T-amide (DAPTA), peptid derivat din proteina de înveliş a HIV, folosesc receptorul CCRS pentru a infecta celula. Peptide T are efecte pozitive în boala HIV şi în Neuro-SIDA. 268 Dr. Dinu Brafman

Descoperirea sistemului de „recompensă” a creierului, este poate cea mai importantă descoperire făcută vreodată în domeniul substraturilor cerebrale ale comportamentului. Această descoperire a dus la o înţelegere mai profundă a fundamentelor cerebrale şi a mecanismului abuzului de substanţe şi al dependenţei. James Olds a fost un pionier în studiul substraturilor neuronale ale învăţării şi ale memoriei şi primul care a arătat că neuronii din hipocamp joacă un rol substanţial în învăţarea asociativă de bază. v

Peter I. Milner obţine diploma de la RVC, Londra, cu Distincţie în Microbiologie Veterinară şi în Fiziologie la Colegiul King din Londra. După o practică în Kent, se alătură Departamentului Clinic de Medicină Veterinară al Universităţii din Cambridge (rezident în studii cabaline); studiază fiziologia şi patologia condrocitelor din cartilagiul articular.

INVESTIGATORUL FIZIOLOGIEI DEPRESIEI

Charles Nemeroff (n. 1949) a obţinut gradul de Master în Biologie în 1973. La Universitatea Duke a fost Profesor de Psihiatrie şi Farmacologie şi Şeful Diviziei de Psihiatrie Biologică înainte de a se muta în 1991 la Emory University School of Medicine în Atlanta, Georgia, unde este Profesor în Departamentul de Psihiatrie şi Ştiinţe comportamentale. Cercetările sale s-au concentrat pe bazele biologice ale majorităţii dezordinilor neuropsihice, incluzând dezordini afective, schizofrenie şi anxietate. Cercetările sale clinice s-au focalizat pe utilizarea de metode neuroendocrine, neuroimagistice şi neurochimice, pentru a elucida fiziopatologia depresiei. A încercat să determine mecanismele neurobiologice care duc la creşterea riscului de depresie la indivizii care au fost vctime ale unor abuzuri în copilărie. A contribuit la dezvoltarea cercetării privind relaţia depresie- boli cardiovasculare. Dr. Charles Nemeroff a primit numeroase onoruri în cariera sa: Premiul A.E. Bennett al Societăţii de Psihiatrie biologică (1979), Premiul Judith Silver Medicii au schimbat soarta lumii 269

Memorial Young Scientist al National Alliance pentru Mentally Illness (1989), împreună cu Premiul Kempf în Psihobiologie (1989) şi Premiul Samuel Hibbs (1990) de la American Psychiatric Association şi Premiul Gold Medal şi Research Prize (1996) din partea Society of Biological Psychiatry. Dr. Nemeroff este Editor şef la Neuropsychopharmacology. A fost Preşedinte al Colegiului American de Neuropsihofarmacologie şi al Colegiului American al Psihiatrilor. În 2002 a fost ales în Institutul de Medicină. Sergiu PAŞCA (n. 1982), cercetător romăn la Universitatea Stanford, a publicat în 1912 un studiu în revista Nature Medicine, considerat ca fiind printre cele mai importante 10 studii ale anului. El a mai obţinut Premiul pentru Cercetare Inovativă Postdoctorală (din peste 1400 de cercetători postdoctorali din Facultatea de Medicină Stanford), premiul Sammy Kuo pentru Cel Mai Bun Articol în Neuroştiinţe la Universitatea Stanford şi prestigiosul premiu-grant internaţional NARSAD. A fost desemnat cel mai bun student român din străinătate în anul universitar 2011-2012, la Gala Ligii Studenţilor Români din Străinătate (LSRS). Câştigător al premiului Galei LSRS 2013, încearcă să descopere un leac pentru autism, în cadrul studiilor postdoctorale la Facultatea de Medicină de la Stanford.

D - NEUROIMAGISTICA

(Metode de investigare a activităţii sistemului nervos central) Neuroimagistica (radiografia craniană simplă, angiografia cerebrală, electro - encefalografia, IRM, tomografia cu emisie de pozitroni, magnetoencefalografia,) a contribuit esenţial la progresul ştiinţelor cognitive, mai ales după anul 1990, ducând la ceea ce s-a numit deceniul creierului.  Radiografia craniană simplă, radiografie a cutiei craniene, oferă doar indicaţii indirecte asupra anomaliilor creierului, devenite foarte restrânse de când a crescut accesibilitatea unor examene mult mai performante. Radiografia craniană simplă, folosită ca unică metodă de investigare neurologică, are în prezent indicaţii utile destul de reduse: - bilanţul bolilor cu expresie osoasă (unele boli sanguine în special). - analiza sinusurilor (faciale, sau cranian, cel sfenoidal): pot fi pline cu lichid şi nu cu aer în caz de sinuzită, pot avea pereţii îngroşaţi, sau pot conţine polipi. - se pot observa calcificări evocatoare de paraziţi, sau pot fi total anodine (de exemplu calcificarea glandei pineale). - forma şeii turceşti poate orienta spre diagnosticul de adenom hipofizar 270 Dr. Dinu Brafman

Neurologul român Gheorghe Marinescu (186–1938), lucra la Paris pe când Roentgen descoperea (1895) razele X; curănd după aceasta, Gh.eorghe Marinescu face primele radiografii medicale din lume, (membrele unor bolnavi cu acromegalie). În 1898, Gheorghe Marinescu a realizat primul film ştiinţific medical din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. În 1967, profesorul radiolog Edouard Chérigié (1905–1981) a realizat pentru prima dată în lume o instalaţie radiologică cu amplificator de imagini, televiziune, cinematografie, comandată integral de la distanţă; radiologul părăsea mediul radiant, fiind protejat integral.

 Electroencefalografia (EEG) măsoară activităatea electrică a creierului cu ajutorul unor electrozi plasaţi pe pielea capului, activitate reprezentată sub forma unui traseu numit electro-encefalogramă. Hans Berger (1873–1941) fiziolog, psihiatru german. Fiu de medic, studiază medicina la Berlin, Műnchen şi Kiel; îşi ia doctoratul la Jena în 1897. Intră în clinica psihiatrică din Jena ca asistent al lui Binswanger; se interesează de funcţionarea fiziologică a mecanismelor psihice, pune la punct în 1929 un aparat capabil să înregistreze activitatea electrică a creierului: inventase encefalograma! Opozant al regimului hitlerist, pensionat în 1938, se sinucide în 1941. Lucrările lui Berger au fost reluate şi dezvoltate de Edgar Douglas Adrian Pentru a vizualiza radiologic deformări secundare leziunilor expansive sau retractile, era necesară umplerea cavităţilor cerebrale (ventriculii) cu aer.  Encefalografia gazoasă (Dandy, 1919), examen dificil şi penibil, necesita anestezie generală; cade în desuetudine după apariţia scanner-ului.  Electroencefalograma (EEG) este un examen nedureros şi non- invaziv care dă informaţii despre activitatea neurofiziologică a creierului, fie în scop diagnostic ]n neurologie, fie în cercetare, (în neuroştiinţele cognitive) Semnalul electric aflat la baza EEG este rezultanta sumării potenţialelor de acţiune post-sinaptică sincrone, ieşite dintr-un mare număr de neuroni. EEG s-a dezvoltat şi răspândit în practica medicală curentă, în special în practica epileptologică, abia în anii 1950. Electroencefalograma standard se înregistrează la un pacient treaz, în poziţie culcat, destins sau în poziţie şezând. Pe un traseu EEG este posibilă identificarea de activităţi electrice cerebrale ritmice. Medicii au schimbat soarta lumii 271

Rezultatele EEG, dacă sunt interpretate independent de contextul clinic şi de alte examene, nu au valoare diagnostică intrinsecă. Un traseu normal nu exclude posibilitatea unei epilepsii non-detectate. Epilepsia constituie patologia cel mai bine studiată de electroencefalografie. EEG este indicată şi în: diagnosticul stării de moarte cerebrală (traseu nul); tulburări ale vigilenţei (comă, confuzie); tulburări ale somnului; encefalite necrozante; boala Kreutzfeld-Jacob; urmărirea evoluţiei copilului prematur. Potenţialul electric măsurat prin EEG este slab şi difuz.  Angiografia cerebrală: tehnică de imagistică medicală destinată studierii vaselor sanguine invizibile pe radiografii standard. Angiografia este un examen invaziv, care se face sub anestezie locală: o sondă introdusă în artera axilară este dirijată spre artera carotidă; un produs de contrast este injectat prin sondă, permiţând astfel studierea circulaţiei cerebrale.

António Moniz (1874–1955) a realizat prima arteriografie cerebrală (în 1927); este considerat părintele psihochirurgiei. Laureat Nobel în1949. v

Almeida Lima (1903-1985), profesor portughez de neurochirurgie, a efectuat prima lobotomie frontală la sugestia lui António Moniz.

 Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Principiul imagisticii prin RMN se bazează pe cuplajul moment magnetic al nucleului atomului- câmp magnetic extern, descris în 1946 de fizicienii Felix Bloch şi Edward Mills Purcell. v

Raymond Vahan Damadian propune în 1969 folosirea RMN în scop medical (spectroscopia RMN permite detectarea tumorilor). În 1971, Damadian raporta, în revista Science diferenţa răspunsurilor la rezonanţă magnetică dintre ţesuturile sănătoase şi cele canceroase. 272 Dr. Dinu Brafman

Tehnica evoluează rapid, mai ales datorită progreselor informaticii şi electronicii, care permit punerea în operă a unor metode numerice în timpi de calcul. Primele imagini de ţesuturi umane vor fi obţinute de Mansfield în 1975, iar în 1977 va fi realizată prima imagine a unui corp viu de către Raymond Damadian. Principala inovaţie în domeniul RMN vine odată cu reluarea de către Seiji Ogawa a lucrărilor lui Linus Pauling asupra magnetismului hemoglobinei. Semnalul RMN emis de sângele oxigenat diferă de cel al sângelui dezoxigenat, proprietate care i-a permis lui Seiji Ogawa să realizeze în 1992 primele imagini ale unui creier în timp ce funcţionează: Ca răspuns la stimulări vizuale, ei au putut măsura o creştere a debitului sanguin cerebral în ariile vizuale din lobul occipital. Măsurarea acestui răspuns hemodinamic stă la baza imagisticii prin rezonanţă magnetică nucleară; pentru că nu a elaborat un sistem de imagistică, Raymond Damadian nu va fi asociat celor care au primit în 2003 premiul Nobel. În imagistica medicală, IRM este în mod deosebit dedicată imagisticii sistemului nervos central (creier şi măduva spinării), muşchilor, inimii şi tumorilor; ţesuturile moi pot fi observate cu contraste mai ridicate decât cu tomodensitometria. IRM nu este un examen invaziv, nu iradiază subiectul. Începând din anii ’90, tehnica IRM funcţionale, a permis progrese importante în studierea bazelor neurobiologice al gândirii. Tomografia prin emisie de pozitroni (TEP sau RMNf), permite măsurarea tridimensională a activităţii metabolice a unui organ, graţie emisiunilor produse de pozitronii ieşiţi din dezintegrarea unui produs radioactiv injectat în prealabil (terminologia anglo-saxonă: „positron emission tomography” - PET sau PETscan) TEP, bazat pe principiul scintigrafiei, permite vizualizarea activităţilor metabolice celulare: este o imagistică funcţională.TEP permite decelarea de patologii traduse prin alterarea fiziologiei normale TEP se dovedeşte utilă în diferite etape ale unui cancer: în diagnostic, identifică o anomalie detectată la un precedent examen şi precizează natura ei (tumoră malignă sau benignă); în cercetarea extinderii cancerului, a unor eventuale metastaze; în tratament, permite aprecierea eficacităţii unei terapii. Aparatele cele mai performante permit acum detectarea de structuri tumorale de foarte mici dimensiuni, de ordinul a 5 mm. Medicii au schimbat soarta lumii 273

„Opera bărbatului în reproducere este scurtă. Cea a femeii durează nouă luni.” Alexix Carrel

MEDICII AU REDAT FEMEII DEMNITATEA

revoluţia sexuală / pilula anticoncepţională / fertilizarea in vitro

MEDICII ŞI REVOLUŢIA SEXUALĂ

Revoluţia sexuală se referă la schimbările substanţiale de comportament şi de moravuri sexuale intervenite în Occident la sfârşitul anilor ‘70. Schimbarea a fost marcată în mod esenţial de emanciparea sexuală a femeilor, afirmarea egalităţii sexelor şi recunoaşterea sexualităţilor non-procreative şi non-conjugale. Revoluţia pomenită mai sus, este consubstanţială unei revoluţii ştiinţifice, marcată de o seamă de descoperiri: difuzarea prezervativului din latex după anii ‘30, tratamentul bolilor transmisibile sexual (mai ales a sifilisului) şi difuzarea metodelor contraceptive (steriletul inventat în 1928 şi pilula contraceptivă descoperită la începutul anilor’50). Ea se însoţeşte în Occident de o „revoluţie a dreptului”, revoluţie prin care femeile obţin progresiv: egalitate legislativă (în special obţinerea dreptului de vot şi deci posibilitatea de a realiza reforme în ce le privea), egalitatea în sânul cuplului, dreptul la contracepţie şi dreptul la avort. Dacă actul sexual era riscant, ducând la posibilitatea unei procreări nedorite, riscul de boli transmisibile era mult mai redus. Revoluţia sexuală se dezvolta în acest context: se vorbea de „amor liber”. Dezvoltarea antibioticelor face vindecabile majoritatea bolilor venerice, îndepărtând ameninţarea unor boli grave transmise sexual, cum era sifilisul. 274 Dr. Dinu Brafman

RELATIV SCURT ISTORIC AL CONTRACEPŢIEI

Coitus interruptus este cea mai veche metodă de contracepţie: metoda constă în întreruperea coitului vaginal înaintea ejaculării, pentru a evita fecundaţia; eficacitatea acestei tehnici este foarte redusă. Metode naturale de contracepţie: metoda Billings, curba de temperatură, metoda simpto-termică, metoda calendarului Ogino, metoda MAMA (Metoda Alăptării Materne şi a Amenoreei) Prezervativul s-a născut acum vreo 6 000 de ani; soldaţii egipteni se protejau de boli cu prezervative fabricate din maţe de miel sau vezici urinare de porc. Mai târziu, prezervativul va deveni de asemeni mijloc de contracepţie, fie că era făcut din hârtie de mătase uleiată, din mătase sau din catifea.

Gabriele Fallopio (1523–1562), medic italian, unanim recunoscut drept inventator al prezervativului, recomandă dispozitivul pentru a fi protejat de sifilis; în lucrarea De Morbo Gallico (1564), elogiază acest mijloc de a preveni boala. Shakespeare se referă la prezervativ ca la „mănuşa lui Venus”. Ludovic al XIV-lea ar fi folosit prezervativul în scop anticoncepţional. Acel prezervativ, (un maţ de animal), nu era nici confortabil, nici foarte sigur, fapt care a făcut-o pe Marchiza de Sévigné să se adreseze astfel fiicei sale, Contesa de Grignan: „este o cuirasă împotriva plăcerii, o pânză de păianjen împotriva pericolului”. Giacomo Casanova (1725-1798) evident mare consumator, a numit în 1718 prezervativul „capote anglaise”… Marea Revoluţie franceză a legalizat folosirea prezervativului. Criminalul Nicolae Ceauşescu a condamnat folosirea nu doar a prezervativului ci şi a oricăror mijloace anticoncepţionale. În 1912, Julius Fromm, chimist german, inventează un procedeu de producţie care constă în a introduce un mulaj din sticlă în soluţia de latex, fapt care permite obţinerea de prezervative mai fine şi fără cusătură laterală. Folosirea prezervativului s-a răspândit odată cu cel de al doilea război mondial, soldaţii americani fiind puternic incitaţi în folosirea lor: „Don’t forget -put it on before you put it in”. Explicaţia dictonului de mai sus? Un mare număr dintre veteranii primului război mondial se întorseseră acasă infectaţi cu boli venerice şi autorităţile militare nu doreau ca acest lucru să se mai repete… Medicii au schimbat soarta lumii 275

Actualmente, cel mai important mijloc contraceptiv eficace, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, rămâne prezervativul. - Diafragma. Capişon din latex, este folosit împreună cu un spermicid cremă sau gel. Femeia inserează diafragma în vagin, deasupra colului uterin, cu puţin timp înaintea raportului sexual şi o lasă pe loc minimum şase ore după raportul sexual. Mecanism de acţiune: blochează accesul spermatozoizilor în cavitatea uterină. - Spermicidele, sub formă de cremă, gel sau spumă sunt un agent capabil să distrugă spermatozoizii. Sunt folosite ca metodă contraceptivă în asociere cu alte metode de barieră, în special cu steriletul sau cu diafragma; folosite singure, spermicidele nu au o capacitate anticoncepţională satisfăcătoare. Unele studii demonstrează că folosirea spermicidului cel mai folosit, nonoxinol-9, creşte riscul de a contracta HIV sau alte boli transmisibile sexual (produc abraziuni ale mucoasei vaginale în măsură de a facilita transmiterea bolilor). Împreună cu echipa lui, Michel G. Bergeron* a realizat recent un microbicid vaginal, în scopul prevenirii transmiterii HIV şi a altor boli transmisibile sexual;. Gelul, numit „prezervativ invizibil” se compune dintr-un gel polimerizat (lichid la temperatura camerei, se gelifică la temperatura corpului) combinat cu un germicid ca sulfatul de sodiu laurilat; metoda, testată pe şoareci a dat rezultate bune.

CONTRACEPŢIA FEMININĂ

Progresele chimiei şi farmacologiei, cunoaşterea fiziologiei umane, duc la descoperirea şi perfecţionarea de contraceptive: steriletul şi pilula contraceptivă.

* Michel G. Bergeron*(n. 1943) medic, nefrolog, infecţionist şi muzician canadian. Este fondator şi director al Centrului de cercetări în boli infecţioase al Universităţii Laval, unul dintre cele mai importante din lume în domeniul studierii bolilor infecţioase, regrupând vreo 250 de persoane, printre care cercetători din 19 ţări. A urmat cursuri clasice la Academia din Québec. Paralel, a studiat ca trompetist la Conservatorul de muzică. Obţine un masterat la Universitatea Laval şi se specializează în medicină internă şi în boli infecţioase la Universitatea McGill. A făcut studii post-doctorale la New England Medical Center al Universităţii Tufts şi la Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Boston. Este profesor titular la facultatea de medicină a Universităţii Laval. Este autor sau co-autor la peste 375 de publicaţii ştiinţifice. Până în 1985, studiază infecţiile renale şi farmacologia antibioticelor. 276 Dr. Dinu Brafman

STERILETUL: dispozitiv de contracepţie intra-uterin. Conţine cupru, cu efect spermicid, provoacă o uşoară inflamaţie a mucoasei uterine, făcând-o improprie nidaţiei; este cea mai larg folosită metodă reversibilă de control al naşterilor. Steriletul a fost inventat în 1928 de către Ernst Gräfenberg*. Mecanismul de acţiune al steriletului este dublu: pe de o parte împiedică oul fecundat să se implanteze în uter; pe de altă parte produce o acţiune precoce asupra spermatozoizilor şi asupra ovulului, făcând astfel fecundarea imposibilă. Actualmente sunt disponibile două tipuri intrauterine de contracepţie: - Dispozitive intrauterine (DIU) cu cupru: provoacă un răspuns inflamator steril în cavitatea uterină; „reacţie la corp străin” este toxică pentru pentru spermatozoizi, pe care îi împiedică să ajungă în trompe. - Dispozitive hormonale fără cupru: eliberează în uter un hormon (levonorgestrel) timp de maximum 5 ani. Mecanismul său de acţiune combină acţiunea unui DIU clasic şi pe cea a unei contracepţii progestative. Inserţia steriletului se face în prima parte a ciclului, pentru a evita introducerea lui la o femeie posibil însărcinată; poate fi lăsat în cavitatea uterină timp de cinci ani.

* Ernst Gräfenberg* (1881-1957) medic german şi om de ştiinţă. Este cunoscut pentru realizarea striletului şi pentru studiile sale privind rolul uretrei feminine în orgasm. Gräfenberg a studiat medicina la Göttingen şi la München, obţinând doctoratul în 1905. He began working as a doctor oftalmolog la universitatea din Würzburg, but then moved to the Department de Obstetrică şi Ginecologie al Universităţii din Kiel, where a publicat articole despre metastazele canceroase. “Gräfenberg theory and the physiology of egg implantation”). În 1910 Gräfenberg a lucrat ca ginecolog la Berlin. A fost medic şef ginecolog la spitalul municipal din Britz;a început studii ştiinţifice privind fiziologia reproducerii umane la Universitatea din Berlin. În timpul primului război mondial a fost ofiţer sanitar şi a continuat să publice articole, mai ales despre fiziologia femenină. În 1929 a publicat studiile lui despre „inelul Gräfenberg”. Când nazismul a preluat puterea în Germania, Gräfenberg, evreu, a fost silit în 1933 să preia doar departmentul de ginecologie şi obstetrică în spitalul municipal din Berlin-Britz. În 1934, Hans Lehfeldt a încercat să-l convingă să părăsească Germania nazistă, dar a refuzat, crezând că atâta timp cât practica lui include soţii ale înalţilor demnitari nazişti, el va fi scutit. S-a înşelat şi în 1937 a fost arestat pentru că ar fi făcut contrabandă having smuggled out a valuable stamp from Germany. Magaret Sanger l-a răscumpărat din închisoarea nazistă şi i s-a pemis în cele din urmă să plece în 194; a plecat în Statele Unite şi şi-a deschis un cabinet în New York .A murit în 28 octombrie 1957 la New York. „Pata-G” Gräfenberg a devenit renumit pentru studiile sale privind aparatul genital femenin şi fiziologia sexuală femenină; a publicat în 1970 studii incluzând The Role of Urethra in Female Orgasm (Rolul uretrei în orgasmul femenin), descriind ejacularea femenină şi o zonă erogenă; uretra este foarte aproape de peretele vaginului. În 1981, sexologii John D. Perry şi Beverly Whipple au numit în onoarea lui acea zonă Pata Gräfenbergt, sau Pata-G. Medicii au schimbat soarta lumii 277

PILULA ANTICONCEPŢIONALĂ, O REVOLUŢIE MEDICALĂ LA SCARĂ MONDIALĂ

Un eveniment simplu, a revoluţionat cu adevărat universul feminin: libertatea de a naşte. Introducerea pilulei anticoncepţionale a dat femeilor puteri depline. Din simplu obiect de plăceri şi maşină de fabricat copii, femeia devine proprietar absolut al corpului său. De acum, pilula îi permite femeii să aleagă dacă vrea sau nu să aibă copii, să aleagă momentul propice în caz că hotărăşte să aibă copii. În 1956, cercetătorii americani Gregory Pincus şi John Rock inventează pilula anticoncepţională*. Pilula permite blocarea ovulaţiei, împiedicând naşterea. Experimentul a fost făcut pe femei australiene, franceze şi portoricane. Primele experienţe au avut rezultate amestecate, dozele de hormoni administrate fiind mult prea puternice. Cu toate acestea, pilula a fost pusă în vânzare în Statele Unite încă din 1957, dar numai ca mijloc de tratare a dereglărilor ciclului menstrual. În 1960, Food and Drug Administration, instituţie americană având o putere egală cu cea a unui minister al sănătăţii din alte ţări, autorizează vânzarea pe piaţă a pilulei. Începe nebunia. Femeile se bat pentru dreptul la contracepţie. Abia după apariţia legii americane Neuwirth (1967) a fost depenalizată contracepţia; după aceea, femeile îşi puteau procura pilula cu o prescripţie medicală. În Franţa, o lege „scelerată” din 1920, reprima avortul şi contracepţia: „Va fi pedepsit cu de la o lună la şase luni de închisoare [.] oricine care în scop de propagandă anticoncepţională va [.] descrie, divulgă sau se oferă să arate procedee menite să prevină sarcina sau chiar să faciliteze folosirea acestor procedee”. Fenomen rar, era condamnată intenţia! Legea Simone Veil (1974), va permite în Franţa avortarea în mod liber. Avortul este ameninţat de religioşii „Pro-life” şi în ţări unde el este autorizat. Înainte de apariţia pilulei era un lucru obişnuit să vezi femei având şapte, zece, sau chiar doisprezece copii; aceasta era legea Bisericii: „creşteţi şi vă înmulţiţi”.

* Pilula anticoncepţională. Este constituită dintr-un amestec de hormoni sintetici: estrogen şi progesteron. Hormonii menţin concentraţii crescute de estrogen şi progestron în sânge, blocând secreţia hipofizară de hormoni LH şi FSH; consecinţa: anularea producerii de către ovar a unui ovul. 278 Dr. Dinu Brafman

Actul sexual nu servea decât procreării. Femeile se vedeau obligate să rămână casnice, pentru a-şi creşte plozii. Pilula anticoncepţională a bulversat cu totul această realitate. Comandamentul divin avea de acum o falie: femeia căpăta puterea de a alege dacă să aibă sau nu copii, sau măcar să aleagă numărul de copii pe care şi-l doreşte. S-a terminat cu sarcinile surprize. S-a dus vremea în care o mamă îşi petrecea toată viaţă între scutece şi biberoane; acele timpuri au rămas de domeniul trecutului. Pilula, factor de emancipare Apariţia pilulei contraceptive permite femeii să aleagă momentul propice în care se simte pregătită fizic şi psihologic să aibă copii. Mai mult ca oricând, a avea un copil devine o decizie importantă, care trebuie pregătită din timp. Femeile nu mai sunt prizoniere ale sarcinii, pe care o văd de acum înainte ca pe un frumos dar al naturii: o mare decizie, nu o obligaţie sau o rutină. Libertatea de a naşte, permite femeilor să pregătească cum se cuvine venirea micuţului, care le va face cu adevărat fericite, pentru că l-au dorit cu adevărat şi au aşteptat cel mai potrivit moment pentru a-l aduce pe lume. Introducerea pilulei anticoncepţionale a marcat şi începutul eliberării sexuale; sexualitatea feminină nu mai era doar obiect de procreere, ci şi o sursă de plăcere. Femeia poate acum să-şi aleagă partenerii sexuali, fără teama unei sarcini. Apariţia pilulei contraceptive a permis femeii să-şi aleagă orientarea în viaţă. Femeile care au dorit să-şi continue studiile la un nivel superior au putut s-o facă, fără a fi împiedicate de o sarcină nedorită. Din ce în ce mai multe femei reuşesc să-şi termine cu succes studiile şi să acceadă pe piaţa muncii cu fruntea sus. Graţie pilulei, apar femei de carieră, care îşi realizează visele. Ele nu mai sunt obligate să rămână acasă să şteargă năsucuri de muci, să cureţe genunchi juliţi, cum făceau mamele lor, în timp ce taţii lor munceau să le asigure o amărâtă de pâine. Acum femeile pot duce o viaţă profesională independentă, îşi pot câştiga ele însele existenţa, fiind mulţumite de ceea ce fac. Pilula a dat naştere unei noi rase de femei: FEMEILE LIBERE… La început de secol XXI, te-ai putea întreba ce realizare excepţională va marca acest început de mileniu? poate vreo pilulă anticoncepţională pentru bărbaţi, mai ştii? Iată şi răspunsul la întrebarea mea: în iulie 2000 a fost realizată pilula contraceptivă pentru bărbaţi, 100 % eficace! Medicii au schimbat soarta lumii 279

PILULA ABORTIVĂ, O PILULĂ ANTI-STRESS ?!!!

Pentru femeile care au cunoscut teroarea obligativităţii naşterilor din criminala eră ceauşistă, cuvântul stress din titlu, vrea doar să sublinieze trista realitate de atunci. Cunoscută sub numele de „pilula de a doua zi”, pilula abortivă RU48, inventată de Étienne-Émile Baulieu, apare pe piaţă în Franţa în1981. Folosită cu succes pentru întreruperi precoce de sarcină, pilula abortivă înlătura stress-ul cauzat de perspectiva unei naşteri nedorite. Pilula reda în acelaşi timp femeii libertatea de a stabili dacă şi când să aibă un copil. vvv

Medicalizarea avortului şi legalizarea lui, îl face mai sigur şi mai accesibil. Nu mai era vorba de o „revoluţie ştiinţifică” propriu zisă, metodele folosite fiind cunoscute; medicalizarea, întreruperea voluntară a sarcinei (IVS), fac în schimb avortul mai puţin riscant (multe femei mureau de septicemie, urmare a unor avorturi făcute de persoane necalificate, care nu respectau întotdeauna condiţiile de asepsie cerute de o asemenea intervenţie). O inovaţie ştiinţifică, întreruperea voluntară de sarcină medicamentoasă (RU 486) are loc după revoluţia sexuală propriu zisă. Fapt este că, deşi li se oferea din nou femeilor un mijloc de a-şi regla şi de a-şi controla funcţia reproducătoare a corpului lor, încă odată, barajul va fi esenţialmente legal. Disponibilitatea de prezervative din latex ieftine pentru bărbaţi, steriletul şi pilula contraceptivă pentru femei, au contribuit la eliberarea sexualităţii de ameninţarea sarcinei, disociind raporturile sexuale de procreaţie. Steriletul şi pilula contraceptivă permit acum femeilor să se elibereze, să devină unicul stăpân al funcţiei lor de reproducere. O dată căzute ameninţările îngemănate ale bolilor transmisibile sexual şi ale sarcinei nedorite, îi rămânea generaţiei baby boom născute după al doilea război mondial să facă să dispară constrângerile tradiţionale privind comportamentul sexual, moral, religios şi legal; va face acest lucru cu succes.

INVENTATORII PILULELOR ANTICONCEPŢIONALE

Gregory Goodwin Pincus (1903–1967) medic şi biolog american, co-inventatorul pilulei contraceptive. În 1955, cu ocazia unor cercetări privind funcţia ovariană şi sterilitatea, Gregory Pincus dscoperă „pilula” care bloca ovulaţia. Testele începute înainte cu zece ani, plecau de la diferite 280 Dr. Dinu Brafman forme care nu blocau complet ovulaţia, ducând doar la reglarea ciclului menstrual. În 1956, împreună cu John Rock, pune la punct modele utilizabile ale acestui prim contraceptiv oral. Produsul este testat cu succes în Porto Rico şi, în 1960, Food and Drug Administration autorizează vânzarea lui către public. v

John Rock (1890–1984), unul dintre inventatorii pilulei pentru controlul naşterilor; a avut cinci copii şi nouăsprezecece nepoţi şi era catolic practicant. În anii imediat următori aprobării pilulei de către F.D.A., în 1960, Rock a apărut peste tot: în interviewuri şi documentare, la CBS şi NBC, în Time Magazine, ewsweek, ife Magazine şi The Saturday Evening Post. Cartea lui „The Time Has Come: A Catholic Doctor’s Proposals to End the Battle Over Birth Control”, a fost tradusă în franceză, germană şi olandeză” (Gladwell, 2000). La Harvard Medical School, a predat obstetrică şi ginecologie peste trei decenii. În anii ’30, la Spitalul pentru femei din Brookline, Massacchusetts, a înfiinţat prima clinică din ţară pentru educarea cuplurilor catolice în metode de control al naşterilor bazate pe calendar. John Rock a fost un pionier al fertilizări in vitro şi al congelării celulelor spermatice şi a fost primul medic care a extras intact un ou fertilizat. Pilula a fost încoronarea activităţii lui. A crezut că Biserica Catolică va aproba folosirea pilulei pentru controlul naşterilor şi îşi baza poziţia pe acceptarea de către Papa Pius al XII-lea, în 1951, a metodei ritmului (calendarul Knaus-ogino). Raţionamentul făcut de către papă, a fost acela că Metoda Ritmului nu ucide sperma, nu utilizează spermicide, nu împiedică procesul normal al procreaţiei, nu mutilează organele, nu agrează sterilizarea. John Rock a crezut că pilula trebuie să fie considerată o metodă naturală de control al naşterilor. Pilula suprimă ovulaţia, la fel cum este suprimată ovulaţia în timpul sarcinei, fără să ucidă sperma, să mutileze organe, sau să introducă vreo barieră fizică în tractul reproductiv. În 1958, Papa Pius al XII-lea aproba Pilula pentru catolici, dar folosită mai ales în scopuri non-contraceptive (tratarea durerilor menstruale sau a altor „boli ale uterului.”) Neregularitatea ciclurilor menstruale face Metoda Ritmului ineficientă pentru unele femei. Medicii au schimbat soarta lumii 281

John Rock a susţinut folosirea pilulei pentru tratarea ciclurilor menstruale neregulate, care ar fi făcut din ea o formă morală a controlului naşterilor pentru aceste femei. Iată şi explicaţia preferinţei lui pentru ciclul de patru-săptămâni la ambalarea pilulei: dacă s-ar fi ales o perioadă evident artificială ca lungime, aceasta i-ar fi subminat argumentul conform căruia pilula pur şi simplu „reglează” ciclul menstrual. John Rock a fost profund dezamăgit în 1968, la publicarea enciclicei Humanae Vitae, care eticheta contraceptivele orale ca fiind imorale, alături de alte metode artificiale de control al naşterilor. v

Min Chueh Chang (1908–1991) biolog chinez naturalizat american. Specialitatea sa era procesul fertil în reproducerea mamiferelor. A avut descoperiri importante în câmpul fertilităţii, inclusiv în cercetarea fecundării in vitro. Este cunoscut pentru contribuţia lui la dezvoltarea pilulei anticoncepţionale la Worcester Foundation, pentru biologie experimentală.

INVENTATORUL PILULEI ABORTIVE ANTI-STRESS

Étienne-Émile Baulieu, alias Émile Blum, (n. 1926) medic şi doctor în ştiinţe. A fost directorul unităţii de cercetare la INSERM şi profesor de biochimie la Universitatea Paris XI. Profesor onorific la Collège de France, a fost Preşedintele Academiei franceze de ştiinţe (2003 şi 2004). Originar din Alsacia, s-a născut sub patronimul Émile Blum (era fiul lui Léon Blum), este medic nefrolog. În timpul celui de al doilea război mondial s-a angajat în 1944 în Rezistenţă, în sânul Frontului patriotic al tineretului, unde îşi ia numele de Étienne Baulieu. După Eliberare, se înscrie la Facultatea de Medicină din Paris. Studiază sub îndrumarea lui Max Fernand Jayle în domeniul hormonilor steroizi, în mod deosebit Îl întâlneşte pe Gregory Pincus, tatăl pilulei şi pe Seymour Lieberman, cu care va lucra apoi în post-doctorat la Universitatea Columbia din New York. 282 Dr. Dinu Brafman

Întors în Franţa, lucrează în Unitatea 33 de la Inserm. În 1965, devine consultant pentu industria farmaceutică Roussel-Uclaf, unde testează efectele fiziologice ale moleculelor sintetizate de grupul lui Édouard Sakiz (printre ele şi celebrul RU 486). La finele anilor ‘70, publică, în colaborare cu Roussel-Uclaf, rezultatele cu RU486 şi se luptă timp de mai mulţi ani pentru a obţine autorizaţia de a-l pune pe piaţă în ciuda virulentei opoziţii a diverse grupări politice şi religioase. Pilula de a doua zi este autorizată în Franţa în 1988, apoi progresiv şi în alte ţări. A fost ales membru al Academiei de ştiinţe la 8 februarie 1982, al cărei prezident a fost între 2003 şi 2004. Profesor onorific la Collège de France. Étienne-Émile Baulieu a fost între 1996 şi 2004 membru al Comitetului consultativ naţional de etică pentru ştiinţele vieţii şi sănătăţii. Face parte din Academia de medicină din 2002. Este membru al Academiei Naţionale americane de Ştiinţe şi a fost recompensat în 1989 cu prestigiosul Premiu Lasker. Profesorul Baulieu prezidează Institutul longevităţii şi al îmbătrânirii, creat în 2002 la propunerea sa împreună cu Françoise Forette. În iunie 2008, crează Institutul Baulieu, destinat finanţării cercetărilor pentru a întârzia momentul dependenţei la persoanele în vârstă. Specialist în hormoni stedroizi, este mondial cunoscut pentru punerea la punct în 1981 a noilor antihormoni (anti-progesteronul RU 486 sau pilula abortivă, utilizabilă pentru întreruperile precoce de sarcină; uşurarea naşterilor dificile; tratamentul mai multor tipuri de tumori). A descoperit „neurosteroizii”, utilizaţi împotriva îmbătrânirii cerebrale. Din 1963 este cunoscut pentru lucrările sale asupra DHEA, secretată de glandele suprarenale şi punerea în evidenţă a unora din proprietăţile sale, în raport cu unele aspecte secundare ale îmbătrânirii (ameliorare cutanată, creşterea densităţii osoase şi a libidoului la femeia menopauzată).

PILULA ANTICONCEPŢIONALĂ MASCULINĂ

Iulie 2000: A fost realizată pilula contraceptivă pentru bărbaţi, 100 % eficace. Realizată de cercetători scoţieni, pilula, testată pe 60 de bărbaţi la Edinburg (Scoţia) şi la Shangai (China), s-a dovedit eficace în proporţie de 100%; vor urma alte încercări, dar cercetătorii cred că pilula va fi în farmacii în următorii cinci ani. vvv Medicii au schimbat soarta lumii 283

Venind în ajutorul femeilor care din diferite motive nu pot da naştere unui copil, medicii au inventat o metodă absolut miraculoasă, metodă care poartă un nume aparent banal: FERTILIZARE IN VITRO (FIV) Fertilizarea in vitro (FIV) reprezintă procesul prin care spermatozoidul bărbatului fecundează ovulul femeii în laborator. Acolo se formează embrionul, care este transferat în uterul viitoarei mame, în general la 72 ore de la concepţie. Fertilizarea nu intervine în complexul genetic al copilului: între fătul creat in vitro şi cel procreat natural nu apar deosebiri de dezvoltare. Când alte metode de concepţie nu mai pot fi aplicate, FIV este ultima soluţie pentru femeia sterilă sau bărbatul steril. FIV: tehnică de reproducere umană asistată, la care se apelează după ce tratamentele clasice au eşuat (inclusiv procedura de reproducere umană asistată, mai puţin invazivă-inseminarea artificială) sau în cazurile de infertilitate grave, unde se recomandă din start fertilizarea in vitro (lipsa trompelor, infertilitate masculină gravă). După stimularea hormonală a ovarelor, ovocitele (celulele germinative feminine) sunt extrase şi se pun în contact cu spermatozoizii partenerului într-o eprubetă (in vitro). Spermatozoizii fecundează ovocitele şi astfel se obţin embrioni. Embrionii rezultaţi, vor fi introduşi în uterul viitoarei mame (embriotransfer) unde aceştia vor continua să se dezvolte, rezultând sarcina. După embriotransfer este necesar un tratament de susţinere a dezvoltării embrionului. La 2 săptămâni de la embriotransfer se efectuează testul de sarcină din sânge. Fertilizarea in vitro a permis manipularea gameţilor umani şi a deschis calea diagnosticului preimplantator şi a manipulării celulelor suşe embrionare umane. Ginecologul britanic Patrick Steptoe, împreună cu fiziologul britanic Robert Edwards, au fost la originea naşterii, în 1978, a Louisei Brown, primul „bebe eprubetă” din lume. Naşterea Louisei Brown la 11:47 p.m. în 25 iulie 1978, la Spitalul General din Oldham, a creat o istorie medicală: succesul obţinut de fertilizarea in vitro (FIV) deschidea un nou drum în ajutorul cuplurilor infertile, cupluri care odinioară nu aveau nici o şansă să aibă un copil. În 2007, 2% dintre bebeluşii din ţările bogate proveneau din fecundarea in vitro, imaginată şi pusă la punct în anii 70 şi operaţională începând din anii 1980. 284 Dr. Dinu Brafman

Probleme etice legate de fertilizarea in vitro (FIV): - Manipularea vieţii de la începutul ei: poate fi o tentaţie de eugenism - Congelarea embrionilor: statut juridic şi moral al embrionului. - Viitorul embrionului congelat; gemeni născuţi la mai mulţi ani distanţă… - Risc de naşteri multiple, deci de prematuritate. - Reducţia embrionară, pune aceleaşi probleme etice ca avortul. - O femeie foarte în vârstă aduce pe lume un copil: responsabilitatea vieţii acelui copil. - Confuzia noţiunii de paternitate: femeie purtând copilul fiicei sale, donator de spermă, donatoare de ovul: Cine este tatăl? Cine este mama? - Posibilitatea traficului de embrioni. - Ce se întâmplă cu embrionii care n-au fost reimplantaţi? - Trebuie testaţi embrionii de reimplantat?

INSEMINARE ARTIFICIALĂ

Inseminarea artificială este o tehnică de reproducere asistată, constând în introducerea de spermă în uter, fără să existe raport sexual. Această „biotehnologie”, era practicată de arabi pe iepe, încă din secolul XIV. Lazzaro Spallanzani, preot şi om de ştiinţă italian, este primul european care, în 1780, a descoperit şi descris fecundarea ovulelor de către spermatozoizi şi primul care a realizat o inseminare artificială la un câine. Prima inseminare artificială la om, are loc abia după opt ani, în 1789, când chirurgul John Hunter (1728-1793) obţine o sarcină introducând sperma soţului în uterul soţiei sale. În 1884 a fost publicată la Philadelphia prima inseminare artificială provenită de la un donator, realizată de Dr. William Pancoast. Tehnica a fost perfecţionată la începutul secolului XX de către veterinari şi curent folosită din anii ‘40. A fost folosită pentru ameliorarea raselor bovine, înainte de a-şi vedea câmpul de aplicare extins la alte specii, printre care şi la cea umană. (la care permite remedierea unor cazuri de infertilitate). Termenul este folosit din 1936 de Lucien Cuénot şi Jean Rostand în cartea lor Introducere în genetică.

PLANIFICARE FAMILIALĂ

Planificarea familială este ansamblul de mijloace de control al sarcinilor, pentru a permite familiilor să aleagă momentul când doresc să aibă un copil. Medicii au schimbat soarta lumii 285

Centrele de planificare familială sunt locurile care pun la dispoziţie aceste mijloace şi care informează despre activitatea lor. Centrele de planificare informează asupra contracepţiei şi întreruperii voluntare a sarcinei, orientează spre medici şi parteneri, practică teste de sarcină. Prescrierea unei contracepţii în ţările unde aceasta este autorizată (pilule, sterilet, implant, etc.),. este posibilă graţie prezenţei unui medic. Spre deosebire de planificarea familială, planning-ul familial este o asociaţie. Termenul „planning familial” provine din englezescul family planning. Se pare că termenul a fost introdus pentru prima oară în mod oficial prin anii ’30, când British National Birth Control Association (asociaţie britanică de control al naşterilor) a luat numele de Family Planning Association, denumire cu o conotaţie mai pozitivă. În Franţa, legea permite minorelor un acces liber şi gratuit la contracepţie. Opoziţie la planning-ul familial Biserica catolică socoteşte că viaţa umană începe odată cu concepţia, avortul fiind considerat de biserică un infanticid (vezi porunca cincea din Decalog). Acest punct de vedere este împărtăşit şi de Iudaïsm şi de Islam, care, totuşi, datează creaţia factuală a unei fiinţe umane începând cu a 40a zi a gestaţiei. Pro-vita Argumentarea principală constă în a spune că un fœtus este o fiinţă vie, chiar autonomă de la o anumită dată, dincolo de durata legală la care avortul este permis.

GENIALII PIONIERI AI FERTILIZĂRII IN VITRO

Christopher Patrick Steptoe (1913–1988) ginecolog britanic, pionier al tratamentului infertilităţii. Împreună cu biologul şi fiziologul Robert Edwards, a pus la punct fecundarea in vitro. A studiat la King’s College din Londra şi în 1939 a obţinut doctoratul la St. George’s Hospital Medical School din Londra. Pionier al laparoscopiei După al doilea război mondial, a studiat obstetrica şi în 1951 a început să lucreze la Spitalul general din Oldham. Sub conducerea lui Raoul Palmer, a învăţat tehnica cœlioscopiei; îi susţine utilitatea, publicând în 1967 o carte despre cœlioscopia în ginecologie. 286 Dr. Dinu Brafman

A devenit directorul Centrului pentru reproducere umană din Oldham în 1969. Utilizând cœlioscopia, a recoltat ovulele unor femei sterile, care vedeau în însămânţarea artificială ultima lor speranţă de a rămâne în sfârşit însărcinate. Edwards şi Jean Purdy, asistentul lui, se ocupau de expertize în laborator. Câtva timp au trebuit să suporte criticile şi ostilitatea faţă de munca lor. În cele din urmă, în 1978, naşterea Louisei Brown a schimbat complet situaţia. În ciuda criticilor, alte clinici se decid să-i urmeze exemplul, cu acordul pacienţilor. Pentru a răspunde creşterii numărului de pacienţi şi formării de specialişti, a întemeiat în 1980, împreună cu Robert Edwards, Clinica Bourn Hall, în Cambridgeshire, unde a fost director medical.

Robert Geoffrey Edwards (27 septembrie 1925–10 aprilie 2013), fiziolog britanic, pionier în medicina reproductivă, în special în fertilizarea in vitro. După ce termină Manchester Central High School, face serviciul militar în armata britanică, apoi este student la agricultură la Universitatea din Wales, Bangor. Ulterior a studiat la Institutul de Genetică Animală la Universitatea din Edinburgh. În 1963 s-a alăturat Universităţii din Cambridge. Din 1960 începe să studieze fertilizarea umană; continuă studiul la Cambridge, punând astfel un fundament solid succesului său de mai târziu. În 1968 este în măsură să-şi atingă scopul, fertilizarea oului uman în laborator; începe colaborarea cu Patrick Steptoe, chirurg ginecolog la Oldham. Edwards îmbunătăţea mediile de cultură permiţând cultura timpurie a embrionului, în timp ce Steptoe folosea laparoscopia pentru a recolta ovocite de la paciente cu infertilitate de cauză tubară. Încercările lor au întâmpinat iniţial o importantă ostilitate. În anul 2010, lui Robert Geoffrey Edwards, la două săptămâni după împlinirea vârstei de 85 de ani, i se acordă premiul Nobel pentru medicină sau fiziologie. Medicii au schimbat soarta lumii 287

DROGURI. RISCURI, CONSECINŢE

DROG: orice substanţă, alta decât alimentele, absorbită pentru a modifica modul în care funcţionează corpul sau psihicul. (Santé Canada). Acţionând asupra sistemului nervos central, folosirea abuzivă a unui drog provoacă perturbări fizice sau mintale, precum şi o stare de dependenţă fizică, o stare de dependenţă psihologică sau o stare de toleranţă. - Drogurile legale, în cultura europeană, includ alcoolul, nicotina, cafeaua şi toate medicamentele pe reţetă cu potenţial de dependenţă (de exemplu: tranchilizante, stimulante, somnifere sau analgezice). - Drogurile ilicite, sunt droguri la care se face distincţia între droguri numite blânde şi droguri numite dure:  Droguri blânde: cannabis şi LSD, considerate astfel pentru că sunt inhalate sau luate oral, nu sunt injectate, nu provoacă dependenţă fizică.  Droguri dure: heroina, amfetaminele şi drogurile artificiale (acest tip de droguri produce dependenţă fizică). O poziţie intermediară are cocaina, care poate produce mai ales o puternică dependenţă prin aplicarea nazală; prin injectare de cocaină se poate ajunge la deces.

CLASIFICAREA DROGURILOR

Drogurile sunt clasificate după o scală de periculozitate în trei categorii, după efectele lor asupra sistemului nervos central: Perturbatoare (Cannabis; Solvenţi şi produse volatile; Halucinogene), Stimulante (Cocaină; Amfetamine, Cafeină;, Nicotină), Depresoare (Alcool; Barbiturice; Benzodiazepine; Opiacee) Pericolele şi riscurile variază de la un drog la altul, după potenţialul lui nociv şi de natura lui chimică diferită. În privinţa efectelor, drogurile depind atât de sensibilitatea consumatorului, cât şi de starea lui fizică şi psihică. Riscul poate fi fizic, psihic, matern sau fetal, social. 288 Dr. Dinu Brafman

Riscurile sunt rezumate în tabelul următor: Somatic Psihic Social Matern Alcool (în caz de abuz) *** *** *** *** Tutun *** * ** Cannabis *** ** ** ** Cocaină *** *** *** *** Heroină *** *** *** ** Produse dopante *** *** *** ??? Ecstasy *** *** *** ??? Halucinogene ??? *** ** *** Legenda: * slab, ** mediu, *** forte, ??? puţin studiat

Riscul somatic. Reprezintă capacitatea unui drog de a vătăma unele organe (ficat sau sistem nervos pentru alcool; distrugerea neuronilor pentru ecstasy; cancer pentru tutun sau cannabis, etc.) şi de a induce boli. Riscul psihic. Tulburări psihice temporare sau durabile: riscurile temporare apar în momentul consumării sau puţin timp după aceea. Tulburările constau în modificări de umoare, anxietate, depresie, crize de panică, pierderea controlului de sine, tulburări de comportament, delir, episoade psihotice, tulburări de personalitate, paranoia. Efectele cele mai marcate sunt produse de halucinogene (LSD, ciuperci, etc.). Alcoolul, cannabis, opiaceele şi amfetaminele produc şi ele efecte la un grad care depinde de cantitatea consumată şi de modul de consum. Tulburările, dacă se repetă consumul, devin durabile şi pot duce la afecţiuni psihiatrice grave: depresie, psihoze, paranoia sau schizofrenii cronice. Riscul matern şi fetal. Consumate de o femeie însărcinată, drogurile, în marea lor majoritate traversează placenta şi afectează fătul. Drogurile au efect nociv atât asupra desfăşurării sarcinei cît şi asupra fătului. Drogurile pot produce avorturi, moartea fătului în uter, naşteri precoce, malformaţii ale fătului, moarte subită a sugarului, întârzieri de creştere, întârzieri mintale. Consecinţele pot fi imediate sau apar şi sunt detectate abia după câteva luni sau câţiva ani, în special în ce priveşte creşterea copilului sau întârzierile mintale. O doză absorbită considerată slabă pentru mamă, se poate dovedi foarte puternică pentru făt, a cărui masă corporală este cu mult mai mică. Medicii au schimbat soarta lumii 289

Cel mai mare risc matern indus fătului prin consumul de alcool de către o femeie însărcinată (chiar fără abuz), este „Sindromul Alcoolizării Fetale” sau SAF, care lasă sechele fizice şi mentale ireversibile. Alcoolul este prima cauză de întârzire mintală non-genetică la copil. Sindromul Lemoine* (alcoolismul fetal), sindromul de alcoolizare fetală (SAF), desemnat uneori cu termenul de embriofetopatie alcoolică, este o intoxicaţie alcoolică a embrionului sau fătului, urmare a consumului de alcool de către mamă în timpul sarcinei. În funcţie de organele afectate, se poate manifesta prin malformaţii, deficienţe intelectuale, sau alte tulburări congenitale; poate produce tulburări de comportament şi o modificare a trăsăturilor feţei. În 1973, expresia SAF (Syndrome de l’alcoolisation foetale), în limba engleză (FAS -Fetal Alcohol Syndrome) va înlocui expresia FLK (Funny Looking Kid); un alt termen s-a impus de curând, cel de „efecte de alcoolizare fetală”, sau EAF.  Efect teratogen (malformaţii ale embrionului) au cocaina şi crack-ul în special, dar şi alte droguri (amfetaminele şi în deosebi metamfetaminele).  Dependenţa nou-născutului când mama a consumat droguri care generează dependenţă fizică în timpul sarcinei. În cazul consumului de heroină, dependenţa necesită sevraj medical strict controlat, altfel existând pericolul apariţiei unor suferinţe insuportabile pentru făt sau nou-născut şi al unor riscuri adesea foarte grave. Riscul social: poate fi punctual sau durabil, în funcţie de cantitatea consumată şi de nivelul dependenţei. Riscul social include eşec şcolar, profesional şi familial, izolare, marginalizare, excludere socială, violenţe, accidente. Riscul social punctual: Poate apărea de la prima consumare şi este legat adesea de efectele imediate ale drogului: beţia alcoolică sau cannabică, perturbarea percepţiilor vizuale sau auditive, sentimentul de invulnerabilitate indus de stimulante. Risc social durabil. Este legat de repetarea consumului de droguri şi în mod deosebit de dependenţă şi include:  Eşecuri şcolare şi profesionale, cauzate de demotivarea sau incapacitatea îndeplinirii unor sarcini.  Eşecuri conjugale şi familiale, cauzate de dificultăţi pentru cei apropiaţi de a suporta comportementul şi reacţiile de consumator, fie că sunt comportamente de pasivitate excesivă, sau din contra, de violenţă. * Paul LEMOINE (1917-2006), pediatru francez. Începe în 1958 un studiu asupra copiilor născuţi de mame alcoolice şi este primul medic care a descris în mod exaustiv (în 1968) tabloul clinic al copiilor suferind de sindromul care va purta numele său, sindromul Lemoine; studiul său se baza pe observarea a 127 de copii proveniţi din 62 de familii „alcoolice”. 290 Dr. Dinu Brafman

 Delincvenţă, pentru a-şi procura banii necesari cumpărării drogului (furt cu sau fără violenţă, şantaj, etc.); exprimată în exterior sau în sânul familiei, delincvenţa poate duce la închisoare şi la grele pedepse cu amenzi.  Marginalizare mergând de la îndepărtare în sânul familiei şi de cercul de prieteni, până la pierderea slujbei şi/sau a locuinţei şi aruncarea în stradă.

În concluzie: Toate drogurile, chiar dacă produc pe termen scurt o plăcere sau o uşurare, sunt periculoase pe termen scurt, mediu sau lung pentru sănătatea fuzică şi psihică şi în general perturbatoare ale vieţii sociale. Pentru câteva clipe de plăcere, drogurile pot duce la dependenţă şi la ani de infern.

Toxicomanie Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), defineşte toxicomania ca fiind: - Dorinţa sau nevoia de nestăpânit de a consuma o substanţă anume; - Tendinţa de a mări doza (toleranţă); - Dependenţa psihologică şi adesea fizică faţă de efectele substanţei Drogurile pot fi consumate moderat sau abuziv, consecinţele nefiind aceleaşi. Riscurile asociate consumului de droguri variază în funcţie de personalitatea individului, de anturajul său, de natura şi statutul legal al produselor consumate, precum şi de modalitatea în care persoana foloseşte drogul. Drogurile sunt considerate periculoase, dacă utilizarea lor atrage după sine consecinţe negative pentru starea fizică, mintală, socială şi economică a consumatorului. Efectele unui drog ilicit riscă să nu fie niciodată cele aşteptate.

DEPENDENŢA DE DROGURI

După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 1964 (OMS, „drug dependence”) dependenţa de droguri este definită ca o stare de dependenţă fizică sau psihică şi fizică faţă de un drog legal sau ilicit, cu influenţă la nivelul sistemului nervos central, caracterizată prin nevoia de a-şi administra acea substanţă. Acţionând asupra sistemului nervos central, folosirea abuzivă a unui drog provoacă perturbări fizice sau mintale, precum şi o stare de dependenţă fizică, o stare de dependenţă psihologică sau o stare de toleranţă.  Dependenţa fizică se traduce prin tulburări apărute de îndată ce drogul nu mai este consumat: este caracterizată prin vărsături, crampe, angoasă intensă, etc. Medicii au schimbat soarta lumii 291

Dependenţa fizică este o boală reală a toxicomanilor, o stare de adaptare, care se manifestă prin tulburări fizice, dacă doza drogului este redusă sau dacă drogul s-a eliminat (sindrom de abstinenţă sau de suprimare). O altă caracteristică a dependenţei fizice este aşa zisa creştere a toleranţei, adică, pentru a obţine acelaşi rezultat trebuie luate doze din ce în ce mai mari.  Dependenţa psihică se traduce prin nevoia consumării unor droguri care modifică activitatea mintală; abstinenţa provoacă o dorinţă compulsivă, tiranică, de a recurge din nou la acel produs.  Dependenţa psihologică se înscrie într-un proces cu caracter compulsiv, care îl face pe consumator să se simtă bine sau să se adapteze mai bine la realitate. Este un mecanism de adaptare costisitor, distructiv; bazat mai mult pe caracteristicile individului (obiceiuri, stări afective, stil de viaţă) decât pe substanţa însăşi. Dependenţa psihologică este adesea definită prin cuvântul englez „craving”, care traduce exact nevoia extremă de a consuma şi de a resimţi efectele produsului. Intensitatea simptomelor diferă în funcţie de substanţe, de individ şi de modalităţile de consum. Explicaţia medicală, chiar neurobiologică a acestui fenomen vorbeşte de timpul cerut de către organism (în general 7-10 zile) pentru restabilirea echilibrului pierdut prin disfuncţionalitatea unor neuroni. Sindromul de sevraj este un ansamblu de simptome provocate de oprirea bruscă a consumului unei substanţe psihotrope. Variază ca formă şi intensitate nu doar în funcţie de substanţele şi dozele consumate, ci şi de consumator şi de contextul sociocultural în care se află (închisoare, spital, domiciliu). Vorbim de sevraj când oprirea sau diminuarea consumului unei substanţe (alcool, amfetamine, cocaină, nicotină, opiacee, sedative, anxiolitice) duce la o modificare comportementală inadaptată, cu repercusiuni fiziologice (creşte tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, pulsul şi temperatura corporală) şi cognitive. Cu cât durata acţiunii substanţei va fi mai prelungită, cu atât intervalul până la apariţia simptomelor de sevraj va fi mai lung şi va putea dura mai mult. Cele mai intense simptome de sevraj încetează de obicei de la câteva zile la câteva săptămâni după oprirea consumării drogului. Unele simptome pot dura săptămâni sau luni de zile; dacă simptomele persistă, trebuie luată în considerare o tulburare mintală primară (fără relaţie cu drogul). 292 Dr. Dinu Brafman

Oprirea bruscă a consumării anumitor psihotrope consumate în mod regulat sau în mod susţinut, poate fi periculoasă, chiar mortală; sevrajul de anxiolitice sau de somnifere trebuie să se facă cu avizul şi sub supravegherea unei persoane calificate  Sindromul de dependenţă/addicţie: Ansamblu de fenomene survenite în urma unui consum repetat al unei substanţe psihohoactive, asociate cu dorinţa puternică de a lua drogul, cu dificultatea controlării consumului, cu continuarea consumului în ciuda consecinţelor nocive, cu dezinvestirea progresivă a altor activităţi şi obligaţii în favoarea consumului acelui drog, cu o toleranţă crescută şi, uneori, cu un sindrom de sevraj fizic. Termenul dependenţă este axat mai ales pe produse, pe noţiunea de toleranţă (necesitatea de a mări dozele pentru a obţine un efect constant) şi de sevraj (simptome în caz de încetare brutală a consumului). Termenul dependenţă rămâne termenul de referinţă în manualele diagnostice internaţionale. Termenul addicţie se referă din ce în ce mai mult la compulsiune şi la controlul impulsiunilor, adică la comportament mai curând decât la produs, sau chiar în absenţa unui produs, ca în cazul jocului patologic.  Toleranţă, obişnuinţă. Cu timpul, cel care consumă drogul în mod regulat simte nevoia de a mări doza, pentru a resimţi aceleaşi efecte; vorbim atunci de toleranţă la produsul respectiv; creşterea consumului creşte şi riscul afectării sănătăţii. Mult timp s-a considerat toleranţa ca un fenomen exclusiv fiziologic, o consecinţă a adaptării organismului la un produs absorbit în mod regulat. În prezent se recunoaşte că toleranţa constituie o realitate psihofarmacologică (în raport cu efectele exercitate de acele substanţe asupra psihicului). La unele produse (ex: marihuana), se observă o toleranţă inversată: răspunsul la aceeaşi cantitate de substanţă apare mai rapid sau mai intens, ca urmare a unei utilizări repetate. Se vorbeşte de toleranţă încrucişată, când toleranţa faţă de o substanţă se generalizează la alte substanţe cu acţiune asemănătoare (ex. între anxiolitice şi alcool). Olivier Ameisen (n. 1953) publică în 2004 propria sa experienţă cu doze mari de Baclofène şi descoperirea sa că acest medicament face să dispară dependenţa faţă de alcool; el a făcut apel la încercări clinice privind dozele mari. Olivier Ameisen publică în octombrie 2008 o carte destinată marelui public, Le dernier verre (Ultimul pahar). Societatea franceză de Alcoologie reacţionează în fine, dar rămâne foarte critică în ce priveşte utilizarea sistematică a Medicii au schimbat soarta lumii 293

Baclofène-ului în doze mari, fără studii complementare. Cartea sa a fost publicată în 2009 în Statele Unite şi în Marea Britanie, sub titlul „The End Of My Addiction” (Sfârşitul dependenţei). vvv

GABA

GABA (Acid γ (gama)-aminobutiric) este principalul neurotransmiţător inhibitor al sistemului nervos central la mamifere şi păsări. La adult împiedică excitaţia prelungită a neuronilor; are şi rol neurotrofic. Este implicată în cel puţin 30% dintre sinapsele creierului. Majoritatea neuronilor GABA-ergici sunt interneuroni de circuite locale. Contrabalansează efectele excitatoare ale glutamatului (dezechilibrul dintre aceşti mediatori este implicat în epilepsie sau în ischemia cerebrală).

Rolul fiziologic al receptorilor GABA Au fost identificate două tipuri de receptori ale acestui neurotransmiţător: 1 - O familie de receptori ionotropi (sau receptori-canale), permeabili anionilor (clorură şi hidrogenocarbonat în special), numită GABAA

Canalele GABAA sunt ţinta mai multor molecule farmacologice, de primă importanţă în termeni de sănătate umană: - Benzodiazepine; barbiturice; alcooli, explicând efectele lor anestezice - Anestezice generale: volatile (Halotan, Cloroform); intravenoase, numite şi hipnotice, (Propofol); gammahidroxibutiratul, numit şi drogul de viol (GBH)

2 - O familie de receptori metabotropi numită GABAB

Receptorii GABAA au o anumită afinitate pentru etanol; GABA fiind neurotransmiţător inhibitor, o creştere a efectului său poate produce alterarea funcţiilor cerebrale (de exemplu un timp reflex crescut şi facultăţi motrice şi intelectuale diminuate.

GHB

GHB (gamma-hydroxibutirat), psihotrop depresor, este utilizat în scopuri medicale sau în scopuri deturnate medical. Descoperit de laboratoarele Balmer & CO, GHB este produs fiziologic în creierul mamiferelor, structura sa chimică fiind foarte apropiată de cea a neurotransmiţătorului GABA. GHB a fost sintetizat pentru prima oară la începutul anilor 1920. 294 Dr. Dinu Brafman

În 1961, Henri Laborit (1914-1995), în cursul studiilor sale asupra GABA, sintetizează din nou. GHB; a fost utilizat în anii ’60 ca anestezic hipnotic. Două situri de acţiuni distincte au fost identificate în sistemul nervos central: receptor GHB (GHB-R) şi receptor GABAB responsabil de efectele sedative. - Inhibă temporar eliberarea de dopamină în corpul striat. - Stimulează producerea de hormon de creştere de către hipofiză. - Acţionează asupra endorfinelor: se explică proprietăţi sedative şi anestezice. - Acţionează asupra septum-ului şi hipocamp-ului - Gestionează o parte din comportamentele de alarmă, frică, anxietate şi trezire. - Această minusculă structură, pune ansamblul muşchilor corpului în stare de profundă relaxare (şi chiar de paralizie) în timpul viselor (paralizia somnului).

UTILIZARE MEDICALĂ

GHB (4-hydroxy-butyrate de sodium) a fost utilizat ca anestezic general şi ca hipnotic în tratamentul insomniei. De asemeni este folosit în Europa şi în Statele Unite în tratamentul unor tulburări ale somnului, în special pentru a reduce atacurile de somn diurn şi episoadele de cataplexie la pacienţii narcoleptici. A fost folosit în tratamentul alcoolismului, pentru combaterea sevrajului şi a abstinenţei la individul alcoolodependent. Utilizări deturnate ale GHB: - Drog recreativ; în doze mici induce o stare de dezinhibiţie şi de euforie apropiată beţiei (a fost desemnat uneori sub termenul greşit de ecstasy lchid). - Drog de viol*, (din anii 1990), fiindcă se amestecă uşor cu alcoolul, este inodor şi incolor şi are un gust foarte slab. În doze mici provoacă dezinhibiţie, în doze mari induce o stare hipnotică şi amnezie (tulburări de memorie). * Droguri de viol. Produse psihotrope vizând absorbirea produsului de către o persoană fără ştirea acesteia, pentru a a abuza apoi de ea. (agresiuni sexuale, violuri, violenţe). Procedeul este folosit adesea în cazul „violurilor comise de o cunoştinţă”; pentru utilizarea respectivă se foloseşte şi termenul de supunere chimică. Produsele sunt calificate şi drept „drogul tâlharilor” sau „drogul cambriolajului sexual perfect”. Folosirea lor se întâlneşte în diverse medii (baruri, petreceri studenţeşti, serate, etc. Amploarea fenomenului este greu de evaluat, fiindcă victimele reclamă rar, de ruşine, sau din lipsă de certitudine. Termenul a început să fie folosit prin anii 1990 pentru a vorbi despree GHB alias Fantasy. Produsele psihotrope folosite în acest scop aparţin în general depresoarelor, sedativelor şi hipnoticelor, cele mai cunoscute fiind GHB sau Fantasy, Rohypnolul, Zolpidemul şi deseori ketamina. Medicii au schimbat soarta lumii 295

- Complement alimentar, folosit de culturişti mai ales în anii 1980, fiindcă stimula hormonul de creştere; această utilizare este interzisă din 1990. GHB nu trebuie folosit împreună cu alcool, benzodiazepine sau barbiturice; care îi amplifică efectele depresoare asupra sistemului nervos central. Drogurile pomenite mai sus acţionează aupra aceluiaşi receptor neuronal (GABA A) şi au efect sinergic; induc activitate caracteristică fazelor somnului.  Efecte dorite ale GHB: relaxare musculară; scăderea anxietăţii, euforie  Efecte pe termen scurt ale GHB: încetinirea frecvenţei cardiace şi respiratorii; hipotensiune; pierderea coordonării şi a echilibrului; greţuri, vertij, vărsături; amnezie; somnolenţă, chiar pierdere de cunoştinţă (leşin) sau comă.  Efecte pe termen lung ale GHB: toleranţă şi dependenţă fizică. Simptomele de sevraj sunt bruşte: anxietate, insomnie, tremurături, iritabilitate, sensibilitate la stimuli externi (zgomot, lumină, atingeri), tahicardie, crampe musculare; simptomele de sevraj apar de la una până la 6 ore după ultima priză şi dispar după 2 până la 21 de zile, în funcţie de dependenţă. Până în 1998, era relativ disponibil pe Internet. GHB este repertoriat din 1971 de convenţia asupra substanţelor psihotrope. Utilizarea recreaţională şi ca drog de viol în anii ’90, a făcut ca autorităţile să plaseze GHB pe lista substanţelor care trebuie supravegheate. În Franţa, GHB a fost clasat în 1999 ca stupefiant; preparatele injectabile, destinate utilizărilor medicale şi veterinare, se află pe lista I de substanţe otrăvitoare. În SUA, vânzarea către public a GHB este interzisă din anul 2000; GHB este prescris din 2002 în tratamentul narcolepsiei însoţite de accese de cataplexie. În Canada, GHB este înscris în Legea ce reglementează unele droguri. Simpla posesie, posesia în vederea traficării, producţia, exportul şi importul, sunt ilegale. După interdicţie, chimiştii au fabricat substanţe care sunt precursori ai GHB.

Produsele folosite în aceste scopuri comportă unele puncte comune: sunt solubile în lichide, inodore, incolore şi insipide; preţul lor este în general scăzut comparativ cu cel al altor droguri; induc iniţial dispariţia inhibiţiilor, urmată de o stare pasivă a victimei, chiar de supunere. Victima intră într-o stare confuzională, chiar amnezică; se trezeşte într-un mediu sau o situaţie deosebită, cu un sentiment care o lasă să bănuiască o agresiune, dar incapabilă să-şi amintească ceva. Ultima amintire a victimei este în general consumul unei băuturi. 296 Dr. Dinu Brafman

DEPISTAREA DROGURILOR

Ce droguri se pot depista, cu ce metode, în ce circumstanţe, cu ce rezultate, cu ce consecinţe? Răspunsuri la aceste întrebări formează esenţialul a ceea ce trebuie să se ştie despre depistarea drogurilor. Oricare drog consumat lasă urme în organism, care pot fi găsite, după caz, în urină, în sânge, în salivă, în aerul expirat, în sudoare, în păr; se pot regăsi urme ale produselor şi în creier, evident doar la autopsie. Urmele rămân prezente mult timp după perioada în care drogurile şi-au produs efecte asupra senzaţiilor şi percepţiilor. Testele de depistare a drogurilor, permit să se constate şi eventual să se măsoare prezenţa lor în organism. După cantităţile consumate, după particularităţile drogului, testele permit regăsirea acestor urme la minute, ore sau săptămâni după consumarea drogului. Testele utilizează două mari tipuri de metode: - Metode calitatative detectează prezenţa sau absenţa unui anumit drog în organism; ele dau un rezultat „pozitiv” sau „negativ”. - Metode cantitative, permit să se măsoare cantitatea exactă a cutărui sau cutărui drog în organism; ele dau rezultate măsurate în greutăţi sau în volume.

Se pot depista toate drogurile? Majoritatea drogurilor pot fi depistate în organism: alcool, heroină şi alte opiacee, cannabis, cocaină, ecstasy şi alte amfetamine. Unele droguri sunt mai greu de depistat, fiindcă intervalul în care se poate face acest lucru este foarte scurt: este cazul LSD de exemplu, ale cărui urme dispar după câteva ore. Apariţia de noi droguri (mai ales de sinteză) precum şi a unor noi produse de dopare, impun o evoluţie şi o adaptare regulată a tehnicilor de depistare. În ce circumstanţe poate avea loc o depistare de droguri? Există un ansamblu de ocazii în care o persoană poate fi constrânsă la o depistare de droguri. Toţi conducătorii de vehicule pot fi obligaţi de poliţie sau de jandarmerie să se supună unui test, pentru a se verifica dacă sunt în stare să conducă. Sportivii de asemeni pot fi oricând depistaţi de către federaţia lor sau de ministerul sporturilor, pentru a verifica dacă sunt respectate regulamentele în vigoare. Un judecător de instrucţie poate obliga la depistare de droguri persoanele implicate în infracţiuni, autori prezumaţi sau victime. Medicii au schimbat soarta lumii 297

O depistare poate fi prescrisă de către un medic, în interesul unei persoane; astfel, persoane drogate fără ştirea lor şi victime ale unor furturi sau unor agresiuni sexuale, pot fi luate în supraveghere de către servicii de urgenţă. Cine are acces la rezultatele testelor? În afara medicului care prescrie testarea şi a laboratorului care realizează analiza, doar persoana testată are dreptul să cunoască rezultatele. Există şi excepţii: a) când depistarea se face în cadrul unei instrucţii judiciare sau este vorba de depistare rutieră, judecătorul şi ofiţerii de poliţie judiciară sunt deţinătorii informaţiei b) când persoana testată este minoră, sunt informaţi părinţii c) când este vorba de un control antidoping în cadru sportiv, sunt prevenite federaţia sau clubul la care este afiliat sportivul testat. Responsabilul unui stabiliment şcolar, părinţii unei persoane majore, sau soţul unei persoane testate, nu pot fi destinatarii rezultatelor unui test de depistare. Testele pot indica dacă cineva este sub efectul unui drog? Da, în ce priveşte alcoolul; încă nu în cazul stupefiantelor. Se poate măsura raportul dintre nivelul alcoolemiei şi modificările stării de conştienţă pe care îl provoacă (alterarea reflexelor, a concentrării, a vigilenţei, etc.); numeroase studii au stabilit cantităţile plecând de la care consumul are efecte care fac o persoană inaptă de a conduce un autovehicul. În ce priveşte stupefiantele (cannabis, cocaină, heroină, ecstasy, etc.), tehnicile actuale de depistare nu permit stabilirea unei legături între cantitatea de substanţă detectată în organism şi efectul ei asupra comportamentului său; astfel, un rezultat urinar pozitiv la cannabis, nu ne permite să ştim când persoana testată a consumat drogul, nici dacă mai este încă sub efectul acelui consum.

Testele permit să ştim dacă o persoană este dependentă? Nu. Un test de depistare permite, la un moment dat, să se constate un consum şi, eventual, să i se măsoare importanţa. În nici un caz un test de depistare nu poate face proba că o persoană este dependentă de un drog. Ce semnifică un rezultat pozitiv la un test? Un rezultat „pozitiv” arată că testul a decelat prezenţa drogului căutat la un nivel mai ridicat decât pragul de referinţă şi deci, că persoana testată a folosit drogul identificat; sub acest prag, testul este declarat „negativ”. 298 Dr. Dinu Brafman

Se pot falsifica fără vreun pericol rezultatele unei testări? Nu. Nu există nici o metodă sigură de modificare a rezultatelor unui test de depistare de droguri ilicite. În ce priveşte alcoolul, deşi există procedee care pot falsifica rezultatele unui alcooltest, este esenţial să se ştie că, în ciuda a ce pretind fabricanţii, ele nu reduc deloc efectele alcoolului şi îi fac pe conducătorii să rişte nişte pericole cu atât mai mari cu cât se cred în stare să conducă.

Este legală depistarea stupefiantelor la locul de muncă ? Da. Codul muncii autorizează practicarea de teste de depistare, pentru a determina aptitudinea unei persoane, fie ea salariată sau nu în momentul angajării, de a ocupa un loc de muncă. Totuşi, angajatorul trebuie să respecte nişte reguli de informare individuală a persoanelor în cauză: natura şi obiectul depistării, precum şi consecinţele unui rezultat pozitiv, trebuie explicate în prealabil. Aceste teste trebuie să fie prevăzute de regulamentul interior al întreprinderii. Testele se practică pe baza unei prescripţii a medicului muncii şi rezultatele vor fi supuse secretului medical (angajatorul nu are acces la ele). Medicul muncii informează angajatorul doar despre capacitatea sau incapacitatea candidatului sau salariatului. Pentru locuri de muncă comportând riscuri pentru salariaţii care le ocupă sau pentru terţi, se poate cere medicului muncii să procedeze la test de depistare. Nu există o listă prestabilită a posturilor pentru care se cere o depistare sistematică a drogurilor. Un aviz al comitetului consultativ naţional de etică indică: doar posturile care comportă mari exigenţe în materie de securitate şi de control al comportamentului, pot justifica o depistare.

LUPTA CU DROGURILE

Lupta împotriva traficului de stupefiante nu are sens decât dacă, în acelaşi timp, are loc o intensă acţiune preventivă şi sanitară, vizând reducerea cererii. Dacă represiunea traficului pentru a diminua disponibilitatea produselor rămâne esenţială, trebuie subliniat că o creştere a cererii determină de asemeni, în mare măsură, creşterea fluxului de aprovizionare, mai ales când este vorba de „stupefiante de modă” cum sunt cannabis, ecstasy sau cocaina. Câştigurile traficanţilor nu sunt de fapt decât totalul sumelor vărsate de consummator; important este deci să previi şi să împiedici consumul de stupefiante. Medicii au schimbat soarta lumii 299

De peste 15 ani, prevenţia face parte integrantă din conducerea politică publică în materie de droguri, este un obiectiv major, datorită proporţiei crescânde a consumatorilor de stupefiante, mai ales la cei mai tineri dintre concetăţenii noştri.

Părinţii şi prevenţia în materie de droguri Părinţii sunt direct interesaţi de prevenirea comportamentelor cu risc, printre care folosirea stupefiantelor şi a produselor psihoactive, cum sunt alcoolul, tutunul şi medicamentele deturnate de la prescrierea lor medicală. Educaţia dată de părinţi copiilor lor, este prima dintre măsurile preventive. Prin exemplul lor, prin modul lor de a trăi şi de a se situa faţă de aceste produse, ei sunt în măsură să le ofere repere şi să le dezvolte capacităţile de a face alegeri responsabile şi autonome. Ei trebuie să fie atenţi la factorii care pot fragiliza copilul şi să-l conducă, mai ales în perioada adolescenţei, spre comportemente cu risc. Anumite situaţii trebuie să trezească vigilenţa părinţilor: dificultăţi şcolare, absenteism, probleme relaţionale cu colegii, alegerea acestora, închiderea în sine, comportamente necivilizate sau delictuale, căutarea fără limite a plăcerilor sau riscurilor, consum de alcool, etc. Ar trebui să adăugăm fenomene de modă, un adevărat marketing ce se dezvoltă în jurul anumitor produse şi presiunea conformităţii exercitată asupra adolescenţilor de către anturaj, în special şcolar. Căutarea plăcerilor, asumarea de riscuri, dorinţa de a se opune lumii adulţilor, sunt etape caracteristice ale adolescenţei. Folosirea unui stupefiant nu duce în mod obligatoriu la o escaladă a produselor şi nu ajunge în mod ineluctabil la o dependenţă. Mulţi dintre primii consumatori sunt legaţi de dorinţa „de a face ca alţii” sau „de a încerca o experienţă” şi ia repede sfârşit. Cu toate acestea, orice consum, comportă prin el însuşi riscuri de a evolua spre o folosire problematică sau spre o dependenţă care îi afectează adesea pe cei care afirmau iniţial că o pot controla. Riscul de a persista în consumarea drogurilor este cu atât mai ridicat cu cât aceasta începe la o vârstă precoce sau este percepută ca un mijloc de a scăpa de dificultăţi. Este fapt de observaţie curentă că lipsa de comunicare în societate, izolarea afectivă şi unele condiţii de precaritate sau de marginalizare socială, sunt printre explicaţiile căutării de produse care procură în acelaşi timp senzaţii noi şi o formă de uitare a unei existenţe percepută ca fiind greu de trăit. 300 Dr. Dinu Brafman

Părinţii nu trebuie deci să adopte atitudini de permisivitate de tipul: acest comportement este doar trecător, o să dispară cu timpul fiindcă, la adolescent, el intervine într-o perioadă crucială a existenţei sale, care este cea a uceniciei, mai ales profesionale şi ar putea cântări greu în viitorul lui. Pentru ca reperele adolescentului să nu fie tulburate, este necesar ca interdicţiile parentale să fie în coerenţă cu cele ale societăţii. Este deosebit de important să se întreţină pe cât posibil, chiar în cursul perioadelor de criză, uneori greu de stăpânit, un dialog cu propriul copil, pentru ca acesta să nu se simtă abandonat sau exclus şi să-şi piardă stima de sine însuşi. Carenţele afective, absenţa încrederii şi sentimentul eşecului, sunt la originea multor comportemente de fugă de realitate. În caz de dificultate, trebuie să se ceară ajutorul altor factori; este în special rolul medicilor, al terapeuţilor şi al asociaţiilor specializate. În majoritatea cazurilor, folosirea stupefiantelor nu este o boală cronică sau o fatalitate şi nici o situaţie nu trebuie considerată ca fiind ireversibilă, de îndată ce tânărulîncepe să primească sprijin pe plan afectiv, social, psihologic şi medical. Medicii au schimbat soarta lumii 301

ÎN SLUJBA JUSTIŢIEI

Criminologie…Poliţie ştiinţifică…Antropologie judiciară…Odontologie legală… Identificare judiciară… Profilaj criminal… Reconstrucţie facială… Am înşirat o serie de discipline ştiinţifice în care multe descoperiri cu caracter medical sunt prezente în mod constant în dezlegarea unor mistere de factură poliţistă.  Criminologia studiază caracteristicile, procesele şi cauzele fenomenului criminal, considerat atât sub aspect individual, cât şi social. Criminologia face apel în cercetările ei la numeroase discipline, mergând de la psihologie la drept, trecând prin sociologie şi economie.

Cesare Lombroso (1835–1909) este considerat părintele oficial al criminologiei ca ştiinţă a crimei (criminologie modernă). Cesare Lombroso a deschis cea de a doua cale a criminologiei, „şcoala pozitivistă”; aceasta socoteşte că individul este în întregime sub controlul naturii, al stării sale psihologice şi al mediului înconjurător; pentru Lombroso, nu există noţiunea de liber arbitru. Lombroso a fost fondatorul poligrafiei, vulgar numită „detectorul de minciuni”.

Şcoala pozitivistă s-a îmbogăţit prin aportul medicinei, biologiei şi antropologiei.

 Poliţia ştiinţifică regrupează servicii şi activităţi de poliţie legate de cercetarea şi identificarea autorilor de infracţiuni, prin mijloace tehnice şi ştiinţifice. Misiunea ei este în mod deosebit dedicată studiului efectiv în laborator a urmelor şi indiciilor materiale ale faptelor. Poliţia ştiinţifică, în strânsă colaborare cu medicii, încearcă să obţină un răspuns cu deosebire la următoarele probleme care i se pun în faţă: 302 Dr. Dinu Brafman

1 - Să confirme sau să infirme prezenţa pe scena crimei sau delictului a unor amprente digitale şi a unor urme chimice sau biologice, adesea în cantităţi infime. 2 - Să identifice şi să cerceteze persoanele suspectate de a fi comis o crimă sau un delict plecând de la diverse indicii.  Criminalistica reprezintă ansamblul de tehnici folosite de justiţie şi de poliţie, pentru a stabili proba unui delict sau a unei crime şi a identifica autorul. Criminalistica cuprinde mai multe discipline ştiinţifice, printre care medicina legală, psihiatria, profilarea psihică, analiza criminală, balistica. Cea mai veche informaţie de folosire a medicinei în rezolvarea unei crime (1248) apare în tratatul chinez, Hsi Duan Yu (spălarea erorilor) în care este indicată metoda prin care se pot distinge pe un cadavru strangularea şi înecul. Descoperirile ştiinţifice şi tehnice din ultimele două secole au adus imense beneficii metodelor poliţiei ştiinţifice. Cred că este cazul să lăsăm modestia la o parte şi să precizăm că multe, foarte multe, din aceste metode se datoresc medicilor.

AMPRENTE DIGITALE

Urma digitală este rezultatul unui contact între un deget şi un suport; poate fi vizibilă, latentă sau mulată. Prelevarea tehnică a unei urme digitale constituie amprenta digitală. Amprenta digitală este rezultatul apăsării unui deget pe un suport, după îmbibarea suportului cu tuş. Desenul format pe suport constituie o amprentă digitală. Amprentele digitale (dermatoglifele) sunt formate din creste ale pielii prezente exclusiv pe faţa palmară sau plantară a mâinilor şi picioarelor. Amprentele păstrează aceleaşi caracteristici toată viaţa şi sunt unice oricăruia dintre noi, inclusiv la gemeni. Amprentele se impart în mai multe tipuri, în funcţie de forma desenului papilar (arc, bucle), fiecare amprentă aparţinând unui tip clasat: a-delta, bi- delta, tri-delta (rar). Amprentele digitale consituie un mijloc sigur de identificare a persoanelor. Amprenta policelui lăsată pe o tabletă de argilă ţinea loc de semnătură în tranzacţiile comerciale din Babilon acum câteva milenii şi mai târziu în China antică. Medicii au schimbat soarta lumii 303

În Europa, Marcello Malpighi (1628–1694) medic italian, care şi-a lăsat numele multor structuri anatomice, a studiat şi desenele palmare… În 1823, Jan Evangelista Purkinje (1787–1869) fiziolog ceh, a publicat o teză în care studia nouă tipuri de amprente digitale. Totuşi abia din 1870 amprentele digitale au fost folosite pentru prima oară la identificarea persoanelor. Henry Faulds (1843–1930), chirurg din Tokyo, a avut ideea utilizării lor când a remarcat amprente digitale pe o ceramică preistorică. În 1880, publica în revista Nature un articol despre utilitatea amprentelor digitale pentru identificare şi propunea o metodă de a le înregistra cu ajutorul tuşului de imprimerie. Faulds îi scrie lui Charles Darwin (1809–1882) pentru a-i explica metoda, dar acesta trimite scrisoarea vărului său, Francis Galton, preocupat pe atunci de antropologie. Francis Galton (1822–1911) a studiat amprentele digitale timp de zece ani şi a publicat în 1892 lucrarea Fingerprints (Empreintes digitales), în care stabilea unicitatea şi permanenţa acestor desene cutanate şi propunea un sistem de clasificare. Galton a demonstrat că nu există două amprente identice şi că amprentele rămân identice la acelaşi individ în decursul întregii sale vieţi. Prima utilizare a amprentelor digitale ca mijloc de identificare a avut loc în 1877 în India, când William Herschel a avut ideea de a le folosi pentru a evita ca beneficiarii unei pensii militare să primească banii de două ori. Sir Francis Galton a ameliorat tehnica şi Scotland Yard a constituit primul fişier de amprente digitale în 1901 sub conducerea comisarului Edward Henry. Criminologul Alphonse Bertillon (1853–1914), fondatorul antropometriei, sugera artiştilor plastici să-şi amprenteze digital operele, pentru evitarea contrafacerilor. Şeful de poliţie Juan Vucetich (1858–1925) realizează în Argentina, primul fişier de amprente; a fost primul poliţist care a identificat un criminal cu ajutorul amprentelor. În 1910, un tânăr medic din Lyon, Edmond Locard (1877–1952) a creat primul laborator de poliţie, fapt care marchează debutul poliţiei ştiinţifice. Programe specifice compară, identifică similitudini şi diferenţe instantaneu. Criminaliştii români sunt singurii din lume capabili să stabilească vechimea unei amprente digitale; dar şi grupa sanguină a celui care a lăsat acea amprentă. 304 Dr. Dinu Brafman

DISPARIŢIA AMPRENTELOR DIGITALE ÎN SINDROMUL NAEGELI*

Tania Manso Correia Machado din Brazilia, psiholog, este printre puţinele persoane din lume afectate de sindromul descris de Oskar NAEGELI**. Unul dintre simptomele stranii acestei boli este dispariţia amprentelor digitale.

URME DE SÂNGE

Mathieu ORFILA*** (1787–1853) a pus la punct primul test de identificare a sângelui şi a fost de asemeni primul care a folosit microscopul pentru a detecta urme de origine biologică (sânge şi spermă), indicii preţioase în materie criminală. Urmele de la locul unui delict sunt realmente de sânge? În prezenţa unei pete prezumate a fi de sânge, iniţial se determină dacă în realitate este sânge, apoi dacă este sânge uman.lterior, se încearcă să se determine cui aparţine sângele. Medicul polonez Ludwig Teichmann (1823–1895) pune la punct în 1853 metoda de detectare microscopică a hemoglobinei, transformată în cristale de hemină; un test similar realizează în 1912 Masaeo Takazama, test bazat pe formarea hemocromogenului. În 1904, Oskar şi Rudolf Adler ameliorează acest tip de test, folosind benzidină. Karl Landsteiner (1868–1943) medic american originar din Austria, a pus în evidenţă, în 1900, existenţa grupelor sanguine la om, identificând sistemul ABO. Max Richter a adaptat lucrările lui Landsteiner la medicina legală, era primul exemplu de aplicare directă a unor lucrări ştiinţifice la criminalistică. În 1915, Leone Lattes (1887–1954), profesor italian de medicină legală, a realizat primul test de identificare cu anticorpi a grupelor ABO şi l-a folosit într-o afacere judiciară; testul, perfecţionat de italianul Vittorio

* Sindrom Naegeli-Franceschetti-Jadassohn (SNFJ): formă rară autosomal dominantă de displazie ectodermală, caracterizată prin: pigmentare reticulată a pielii, diminuare a funcţiei glandelor sudoripare, absenţa dinţilor, hiperkeratoză palmară şi plantară. SNFJ este produs de o mutaţie în gena keratină 14 (KRT14). ** Oskar Naegeli (1885-1959) dermatolog, şah.ist, a reprezentat Elveţia la olimpiade de şah (1927, 1928, 1931) *** Mathieu Orfila, medic şi chimist francez de origine spaniolă, a fost pionierul medicinei legale în Europa. A publicat: un Tratat despre otrăvuri sau Toxicologie generală între (1813-1815), Lecţii de medicină legală (1821-1823), Tratat de exhumări juridice (1830) şi un Tratat de medicină legală (1847). Medicii au schimbat soarta lumii 305

SIRACUSA în 1923 şi de austriacul Josef Holzer Franz în 1931, permitea detectarea de sânge uscat. Urmele de sânge provin de la un om sau de la un animal? Jules Bordet (1870–1961), microbiolog belgian, a pus bazele unor analize subtile, care stabilesc cu certitudine dacă petele de sânge provin de la un om sau de la un animal. Identificarea originei umane a sângelui se determină în prezent prin teste imunologice. Fluorescenţa în depistarea petelor presupuse a fi de sânge Sângele conţine substanţe fluorescente; urme infinitezimale de sânge pot fi puse în evidenţă cu ajutorul iluminării petelor suspecte cu lampa cu ultra-violete (lampa Wood). Luminolul este o moleculă chimică, care reacţionează cu sângele, producând o licărire albăstruie vizibilă timp de câteva secunde într-o completă obscuritate. Reactivul este util în medicina legală, permiţând evidenţierea unor urme de sânge, invizibile cu ochiul liber. Un articol ştiinţific despre luminol arată că reactivul poate reacţiona cu componenţi aflaţi „în pământ, în detergenţi, mochetă, obiecte din metal, scule, panouri din plastic, din lemn şi în molecule vegetale”. Fiindcă luminolul reacţionează cu atâtea substanţe non-sanguine care pot fi prezente pe scena crimei, „analizele cu luminol nu pot fi admise drept probe suficient de precise pentru a permite, fără echivoc, o identificare a unei urme de sânge”.

PĂRUL ŞI PERII

Părul din cap şi perii de pe corp pot constitui indicii interesante. Examinarea lor la microscopul optic sau electronic permite identificarea speciei şi starea lor dă informaţii asupra circumstanţelor unei crime (peri smulşi, identificarea unei persoane prin caracteristici particulare: peri vopsiţi, sau boli ale părului). Victor Balthazard (1872–1950) profesor de medicină legală la Sorbona (membru de onoare străin al Academiei Române), publică în 1910 împreună cu Marcelle Lambert studiul aprofundat Părul omului şi al animalelor; chiar pe atunci, o femeie este confirmată criminală, pe baza studierii părului ei găsit la locul crimei. 306 Dr. Dinu Brafman

SPERMA

Că sunt pete de spermă se stabileşte cu certitudine, punând în evidenţă spermatozoizi (ex. în caz de viol). Chiar în sperma azoospermică (fără spermatozoïzi) se poate pune în evidenţă un antigen din lichidul seminal, „antigen prostatic specific”. Frank Lundquist, care lucra la Unitatea de Medicină Legală a Universităţii din Copenhaga, a realizat în 1945 testul pentru spermă al acid-fosfatazei. vvv

Studierea amprentelor digitale (dactiloscopia), a reprezentat mult timp mijlocul privilegiat de identificare a persoanelor; folosită şi în prezent, dactiloscopia nu mai reprezintă unica metodă de identificare. În afara antropometriei clasice (măsurători, fotografii, dermoglife) serviciile de poliţie se orientează spre constituirea de fişiere ce conţin şi alte caracteristici ale unui individ spre a putea fi siguri de o identificare completă. Aceste fişiere conţin: amprente genetice, amprente iriene (iris), amprente auriculare

ADN-UL ÎN MEDICINA LEGALĂ

Amprenta genetică este marea descoperire a medicinei legale a ultimelor decenii. Provenită din progresul biologiei moleculare, metoda este deosebit de precisă. În acceptarea sa iniţială, expresia amprentă genetică, s-a format prin analogie cu amprenta digitală, folosită în identificarea judiciară. Amprentele genetice sunt utilizate în medicina legală pentru a identifica sau a inocenta nişte suspecţi graţie ADN*-ului conţinut în sângele, saliva, părul sau sperma lor. Cantităţi infime de sânge, spermă sau salivă (pe mucurile de ţigară), conţin suficient ADN pentru a putea stabili cu certitudine dacă persoana suspectă era sau nu prezentă în locul unde s-a produs infracţiunea. Metoda amprentelor genetice a fost introdusă în criminalistică în anul 1985 de către geneticianul britanic Alec Jeffreys (n.1950). Informaţia genetică este unică (singura asemănare de altfel cu amprentele digitale), nici un alt membru al speciei umane nu are aceeaşi combinaţie de gene codate în acidul dezoxiribonucleic (ADN). * ADN (DNA în terminologia anglo-saxonă). Acidul dezoxiribonucleic, constituent esenţial al cromozomilor, localizat în nucleu, este format dintr-o dublă spirală cu bazele în interior, unite prin legături de hidrogen. Medicii au schimbat soarta lumii 307

Tehnica realizată de Sir Alec Jeffreys se baza pe găsirea unor variaţii din codul genetic, specifice fiecărui individ. Amprenta genetică a fost folosită pentru prima oară la identificarea violatorului şi ucigaşului a două tinere din Narborough în 1983 şi 1986; primul test a permis inocentarea unui suspect, apoi vinovatul a fost găsit plecând de la luarea amprentei genetice la 5000 de persoane din regiunea respectivă. Amprentele genetice permit de asemeni identificarea unor resturi umane, efectuarea de teste de paternitate, organizarea donării de organe. ADN-ul în identificarea unor resturi umane ADN-ul unui membru al familiei regale britanice (rudă cu Romanovii) a fost utilizat pentru a stabili (cu certitudine) că rămăşiţele pământeşti găsite la Ecaterinenburg aparţin ţarului Nicolae al II-lea şi familei sale, asasinaţi în 1918 din ordinul lui Lenin. În legislaţia unor ţări se prevede că fără existenţa cadavrului, crima nu poate fi dovedită. După mai bine de şapte decenii, scheletele Romanovilor au fost găsite, identitatea lor stablită neîndoielnic, crima confirmată, Din păcate asasinul Lenin nu mai poate fi pedepsit decât de Dumnezeu şi de istorie.

ADN-ul şi testele de paternitate Până mai ieri, paternitatea era incertă, aşa cum ne asigura şi Dreptul Roman: Mater semper cognita, pater nescitur. Prin anii 80 se căuta doar excluderea paternităţii (prin testul celor 7 sisteme (ABO, Duffy, Rh, HLA, MNSs, Kell, Kidd), non-paternitatea se putea demonstra în 99% din cazuri). În prezent, paternitatea se stabileşte cu certitudine absolută, comparând ADN-ul presupusului tată, cu ADN-ul copilului. Stabilirea fără dubiu a paternităţii, ar putea împiedica un posibil infanticid (concluzie valabilă doar în cazul că potenţialul criminal are şi conştiinţă). - După numeroase schimbări de situaţie, examenele ADN au permis să se demonstreze că Aurore Drossard nu era fiica lui Yves Montand. - Albert II de Monaco a recunoscut că Alexandre Coste este fiul său, în urma analizelor dovedind paternitatea. - Inima lui Ludovic al XVII-lea a fost autentificată, graţie testelor care au comparat genomul său cu cel al unor rude ale Mariei Antoaneta. - Analiza ADN-ului mitocondrial (care indică filiaţia doar pe linie maternă) a fost folosită pentru a dovedi impostura Annei Anderson, care pretindea că este prinţesa rusă Anastasia Romanova. 308 Dr. Dinu Brafman

Menţionez aici, deşi, după părerea mea, „realizarea” ţine mai curând de domeniul psihiatriei decât de cel al poliţiei judiciare, metoda cel puţin insolită a lui Keneth Clark: el foloseşte sângele propriu pentru a picta unele nuanţe de roşu. Artistul îşi motivează demersul ca fiind o metodă sigură de depistare a falsurilor, prin determinarea ADN-ul creatorului, conţinut în opera de artă.

AMPRENTE IRIENE

Ideea folosirii caracteristicilor irisului pentru identificarea persoanelor, apare pentru prima oară în cartea de oftalmologie scrisă de către James Doggarts (1900-1989), în 1949. În 1987, oftalmologii Aran Safir şi Leonard Flom, brevetează ideea, iar în 1989 se adresează fizicianului John Daugman (profesor la Universitatea Harvard) să încerce elaborarea de algoritmi matematici pentru scanarea irisului. Algoritmii brevetaţi în 1994 de către fizicianul John Daugman (IrisCod), stau la baza tehnologiilor scanării irisului din zilele noastre. Aeroportul Schiphol din Amsterdam a fost primul aeroport din lume care a pus în funcţiune tehnologia biometrică de scanare a irisului, asigurând un sistem rapid de securizare a accesului în aeroport.

AMPRENTE AURICULARE

Departamentul de patologii medico-legale al Universităţii din Leicester a lucrat împreună cu K9, o societate cu preocupări în acelaşi domeniu, pentru a pune la punct un sistem informatic de recunoaştere a urechilor. Capabil să recunoască fotografii şi amprente de urechi întregi sau parţiale, acest sistem s-ar putea dovedi mai rapid şi mai fiabil decât comparaţiile vizuale efectuate de anchetatorii umani. Profesorul Guy Rutty, şeful departamentului de patologii medico-legale din Bruxelles afirmă: „Această descoperire, capitală pentru informatizarea sistemului de identificare, ar putea conduce la realizarea unui sistem asemănător sistemului naţional de amprente digitale, de care se servesc pentru identificare poliţiile din lumea întreagă”. Bruxelles-ul a lansat în 2002 un proiect în acest sens, botezat F-Ear-Id (Forensic Ear Identification - identificare auriculară medico-legală). Studiul, finalizat în 2005, viza evaluarea fiabilităţii recunoaşterii auriculare şi pertinenţa ei ca unealtă de luptă împotriva criminalităţii. Medicii au schimbat soarta lumii 309

AMPRENTE VOCALE

În romanul „Primul cerc”, A.Soljeniţîn descrie cercetările făcute de către savanţi arestaţi în închisori sovietice a amprentelor vocale (cercetări reale, făcute din iniţiativa lui Stalin), în vederea folosirii lor ca metodă de identificare a duşmanilor regimului. Metoda, aflată la începuturile ei în anii ’50, este acum un mod sigur de identificare, cu condiţia existenţei unui termen de comparaţie. Amprenta vocală constituie o garanţie a securităţii operaţiunilor bancare. Pentru a garanta clienţilor săi cea mai mare confidenţialitate, stabilimentul financiar brazilian Bradesco, (care realizează în fiecare lună tranzacţii prin telefon de peste 420 de miliarde de dolari), a ales biometria vocală. Botezat Fone Facil, acest serviciu foloseşte un sistem de recunoaştere a vocii (Nuance) securizat, bazat pe identificarea „amprentelor vocale”, o caracteristică recunoscută în prezent ca fiind la fel de fiabilă şi de unică precum este amprenta digitală; pentru captarea ei ajunge o simplă înregistrare telefonică. vvv

MEDICINA LEGALĂ este o specialitate a medicinei având legătură, printre altele, cu activitatea tanatologică, al cărei principal suport este autopsia, dar şi cu aspectele legale ale practicilor medicale bazate pe legislaţia de care depind medicii. Unii folosesc anglicismul forensic medicine, una din ramurile „ştiinţelor medico-judiciare” (forensic science) fiind numită de francezi criminalistică.

În colaborare cu justiţia, medicul legist trage concluzii privind: A - Estimarea momentul decesului B - Cauzele morţii în cazurile de moarte suspectă C - Identificarea judiciară

A - Estimarea momentului decesului Estimarea momentului decesului unei persoane, în momentul descoperirii cadavrului, poate aduce probe în sprijinul inculpării sau inocentării unui suspect (alibi). Criterii de estimare a momentului decesului: - Scăderea temperaturii cadavrului, până la egalizarea cu temperatura mediului ambiant, fenomen uşor cuantificabil, se efectuează în trei faze. 310 Dr. Dinu Brafman

Sistemul de abacă inventat de Claus Hengssge permite determinarea timpului probabil al morţii (nomograma lui Hengssge), în funcţie de temperatura corpului, a temperaturii ambiante şi a masei individului. Temperatura corpului se controlează cu termometru electronic cu termocuplu, de mare precizie şi echipat cu o sondă de penetraţie suplă sau rigidă. În anumite situaţii se folosesc metode invazive de termometrizare (intra-hepatică sau intra-cerebrală) - Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) este o înţepenire progresivă a musculaturii produsă de transformări biochimice ireversibile în fibrele musculare, în cursul fazei post-mortem precoce. Rigiditatea începe la ceafă, coboară spre membrele inferioare (legea lui Nysten). Rigiditatea începe la 3-4 ore după deces, atinge un maximum între 8 şi 12 ore, se menţine apoi între 12 şi 36 de ore. Rigiditatea este mai rapidă în caz de convulsii ante-mortem, în decese toxice (stricnină), în electrocutări, în decese precedate de o stare de stres sau când moartea survine în cursul unor eforturi musculare intense. Rigiditatea este mai lentă în decese asfixice (spânzurare, intoxicaţie cu monoxid de carbon), sau în hemoragii masive. Rigiditatea dispare progresiv în două trei zile, când apare putrefacţia. - Lividităţile cadaverice (livor mortis) coloraţie roşie-violacee a pielii legată de deplasarea pasivă a sângelui în părţile declive ale cadavrului; apar în momentul opririi cugerii sângelui prin vase. Sunt vizibile la două ore după deces, ating un maximum după 12 ore; iniţial dispar la presiune, după 12 ore devin fixe. - Dozarea potasiului în umoarea vitroasă a ochiului. În timpul vieţii umoarea vitroasă nu conţine potasiu; cantitatea de potasiu, apărută doar după deces, creşte proporţional cu timpul scurs de la deces; frigul încetineşte creşterea potasiului în umoarea vitroasă. - Putrefacţia reprezintă descompunerea ţesuturilor organice sub influenţa bacteriilor, mai ales a celor din flora intestinală a individului. Putrefacţia începe prin apariţia la 36 de ore de la deces a unei pete verzui la nivelul fosei iliace drepte. - Entomologia medico-legală. Prima afacere criminală rezolvată de insecte datează din China (secolul XII); asasinul a fost trădat de muştele atrase de arma crimei, o coasă. Jean Pierre Mégnin (1828-1905) medic veterinar, a pus în Franţa bazele entomologiei criminale publicând în 1894 Fauna cadavrelor. în această lucrare sunt descrise cele opt valuri de insecte care se succed pe cadavrele Medicii au schimbat soarta lumii 311

în descompunere şi al căror studiu permite datarea, deseori foarte precisă a datei decesului. Yovanovici, a publicat în 1888 planşe în culori descriind insectele necrofage. De atunci cunoştinţele au avansat, în special datorită folosirii de modele animale. În Statele Unite există o Body farm (fermă de cadavre), unde fenomenele sunt studiate direct pe cadavre umane plasate în diferite condiţii, pe când în Franţa se preferă utilizarea de porci, consideraţi drept un model fiabil. Nici una din metodele expuse mai sus, nu oferă o certitudine privind ora decesului. Se poate avansa, cu multă prudenţă, doar o simplă evaluare.

B - Precizarea cauzelor morţii în caz de moarte suspectă În stabilirea cauzelor decesului, autopsia medico-legală este decisivă. Autopsie. (Termen provenit din limba greacă: autos, sine-însuşi şi opsis, vedere; sinonime: necropsie, necroscopie). Examinarea şi descrierea părţilor externe şi interne ale unui cadavru. Autopsia trebuie efectuată cât mai curând posibil după deces, spre a evita deteriorările cadaverice, se practică de către un medic specialist, anatomopatolog sau legist. Autopsia medicală se efectuează la spital de către medici specializaţi sau nu în anatomie patologică; are drept scop explicarea cauzelor unei morţi naturale, elucidarea unui diagnostic nelămurit, încercarea de a găsi cauzele unui eşec terapeutic, dorinţa de a contribui la ameliorarea cunoştinţelor medicale. Prin practicarea autopsiei s-au obţinut progrese epidemiologice şi medicale decisive. Autopsia medico-legală se efectuează de către un medic-legist. Ea permite identificarea unui cadavru sau cercetarea cauzei unei morţi suspecte, originea ei accidentală sau criminală. Acest tip de autopsie permite determinarea circumstanţelor şi cauzelor morţii (indice de moarte violentă sau provocată: înec, strangulare, sufocare, etc.) Ea caută de asemeni urme de viol, de ingestie de alcool, de diferite intoxicaţii. Permite de asemeni efectuarea de prelevări în vederea unor analize(histologie, biologie, toxicologie). Autopsia medico-legală este o autopsie cerută de o autoritate judiciară, cel mai adesea un procuror sau un judecător de instrucţie. Acest tip de autopsie trebuie să fie complet, să nu lase deoparte nici o parte a corpului susceptibilă de a fi examinată. 312 Dr. Dinu Brafman

Bartolomeo Da Varignana (pe la 1300-1310). Medic italian, pionier al patologiei judiciare. În 1302, la Bologna, Varignana a realizat prima autopsie medico-legală -o autopsie făcută cu scopul de a obţine informaţii privind o crimă. Mai târziu, a fost numit profesor la Facultatea de medicină a Universităţii din Perugia, întemeiată în 1308 Un deces este considerat ca fiind moarte suspectă în următoarele situaţii: moarte subită; decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului este verificată periodic medical; deces în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituţii; deces survenit în custodie (persoane aflate în detenţie sau private de libertate: decese în spitalele psihiatrice, în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul poliţiei); deces asociat cu activităţile poliţiei sau armatei; deces survenit în cursul manifestaţiilor publice; deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului (suspiciune de tortură, tratament violent sau inuman); multiple decese repetate în serie sau concomitent; cadavre neidentificate sau scheletizate; decese în locuri publice sau izolate; când moartea este pusă în legatură cu deficienţe în acordarea asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecţia muncii; deces survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenţie diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală. Prelevările autopsice obligatorii, sunt în număr de şapte: sânge cardiac; sânge periferic; urină; corp vitros; păr; conţinut gastric; plămân. - Urina permite o cercetare calitativă a principalelor stupefiante prin imuno-chimie. - După deces, corpul vitros se lichefiază rapid, poate fi prelevat cu seringa 2-4 zile. Acest mediu prezintă un dublu interes: estimarea intervalului trecut de la deces prin analizarea potasiului (K+) şi confirmarea alcoolemiei (raportul concentraţiilor în etanol vitros/sânge fiind sensibil constant şi egal cu 0,80), legat de o mare putere discriminatorie (nu se formează sânge în vitros post-mortem).

Prelevări la persoane în viaţă În cadrul conducerii automobilului sub influenţa unui xenobiotic, analiza toxicologică a unui eşantion de sânge prelevat subiectului reprezintă proba indiscutabilă a expunerii. Docimazie. Examen de laborator în medicina judiciară, care stabileşte cauzele morţii. Experţii în ştiinţe judiciare pot preciza cauzele unei morţi suspecte. Docimazia are drept scop cunoaşterea stării unui organ în momentul morţii. Medicii au schimbat soarta lumii 313

Docimazia pulmonară (hidrostatică), folosită în suspiciunea de infanticid; reprezintă probele la care este supus aparatul respirator al unui foetus, pentru a stabili dacă a respirat înainte de a fi murit. C - Identificarea judiciară Identificarea judiciară efectuează cercetări în mod esenţial în domeniul identificării unor indivizi necunoscuţi (găsiţi în case abandonate, în păduri, în canale, râuri, etc.), la care starea de descompunere este de aşa natură, încât autopsia clasică nu poate fi decât rudimentară sau chiar imposibilă. Cercetările se fac la cererea justiţiei, poliţiei sau jandarmeriei). În cazuri dificile de identificare a unor subiecţi mutilaţi, desfiguraţi, etc., ajutorul antropologului este esenţial. Participarea antropologului (alături de medicul legist şi de odonto- stomatolog); este indispensabilă în cazul catastrofelor. În cazuri extreme (prăbuşiri de avioane), o explozie provoacă o mutilare şi o dispersie considerabilă a resturilor organice. Cadavrele prezintă arsuri atât de intense, încât fac să dispară tegumentele şi musculatura facială; partea distală a membrelor este adesea transformată în cenuşă. Identificarea judiciară constă în a pune un nume pe un cadavru necunoscut. În afara numelui, un individ este caracterizat prin patru elemente de ordin biologic: fenotip cutanat (folosit acum în loc de termenul „rasă”, care ar avea o conotaţie rasistă), sex, vârstă şi talie; aceste caracteristici fac parte integrantă din diagnoza antropologică clasică. Se compară ADN-ului prelevat de pe cadavru cu cel prelevat de la membrii familiei defunctului, sau la următoarea tehnică originală: craniofotometrie comparativă (compararea parametrilor metrici şi unghiulari ai splanhnocraniului şi echivalentul lor la nivel facial). Introducerea în anul 2000 în Franţa a unei bănci naţionale de date conţinând profiluri ADN, a revoluţionat lumea poliţiei şi a creat un boom în analiza genetică. Sunt reţinute doar profiluri recoltate de la locul infracţiunilor, crime sau delicte. vvv

Poate că o trecere în revistă a mijloacelor şi metodelor medico-judiciare folosite în identificare (fie că vorbim de persoane necunoscute sau de suspecţi de înfăptuirea unor crime sau delicte), vă va face să înţelegeţi mai bine dificultăţile şi complexitatea muncii celor implicaţi în aceste cercetări. 314 Dr. Dinu Brafman

Pretenţia de exhaustivitate sau de respectare a cronologiei descoperirii metodelor respective este exclusă din start. Procesul de identificare începe la locul crimei sau delictului, unde urme uneori infime (despre care am relatat la începutul acestui capitol) pot duce la dezlegarea misterului.  Antropologia judiciară ajută justiţia să elucideze crimele, graţie referinţelor sale asupra oaselor, istoriei şi arheologiei. Antropologii judiciară aplică tehnicile ştiinţifice realizate de antropologia fizică clasică pentru identificarea resturilor umane (schelete sau resturi umane descompuse şi neidentificate) şi ajută la elucidarea unei crime. Antropologii judiciară lucrează în parteneriat cu patologii, cu odontologii şi cu anchetatorii pentru identificarea unui mort, descoperirea de probe, de urme, precum şi a circumstanţelor şi datei decesului. Examinarea oaselor de către antropologul judiciar urmăreşte în primul rând să determine (graţie radiologiei, histologiei şi morfologiei scheletului) dacă oasele sunt de om sau de animal. Studiind oasele unei persoane decedate, antropologul judiciar poate stabili vârsta, sexul, originea etnică, talia individului, fapte care pot permite la sfârşit o identificare; poate de asemeni să determine circumstanţele morţii. Identificarea resturilor umane (arse, mumificate, descompuse, alterate de cei care vor să distrugă probe sau de animale), devine posibilă datorită muncii antropologilor judiciari. Alexandre Lacassagne (1843–1924) medic francez, a fost unul dintre fondatorii antropologiei criminale. A ocupat catedra de medicină legală a Facultăţii din Lyon în 1878, a întemeiat în 1914 Muzeul de Istoria medicinei şi farmaciei şi Prima revistă franceză de criminologie (Les Archives de l’anthropologie criminelle). Specialist în toxicologie, putrefacţie morbidă, studiul tatuajelor, măştilor mortuare, argoului, a fost obseda de întrebarea „Ce este un criminal?”(un criminal poate fi caracterizat ştiinţific, identificat, pentru a preveni şi reprima apariţia lui?). Savantul nu rămânea cantonat în laborator; frecventa morga, închisoarea, facultatea de medicină, palatul de justiţie, intervenind adesea în viaţa cetăţii: lua cuvântul ca expert, martor, profesor, conferenţiar sau organizator de expoziţii.  Odontologia medico-legală, ramură a medicinei legale, se ocupă cu studierea dinţilor şi a maxilarelor în scopul identificării unui corp. Medicii au schimbat soarta lumii 315

Oscar Amoëdo y Valdes (1863–1945), autorul lucrării „Arta dentară şi medicina legală”, este considerat întemeietorul odonto-stomatologiei legale. Smalţul dentar este ţesutul cel mai dur din organism; rezistă la carbonizare, imersie, putrefacţie, traumatisme prin agenţi fizici şi chimici. Dintele păstrează caracteristicile individuale de-a-lungul întregii vieţi. Studiul ţesuturilor dentare permite să se determine dacă fragmente izolate provin de la acelaşi individ. Datele dentare pot indica sexul, etnia, vârsta unei persoane şi chiar să arate dacă era stângace sau dreptace, ori dacă fuma pipă. Dintele, sursă de ADN, poate fi folosit în identificări prin amprentă genetică. Expertul odontolog, auxiliar al justiţiei, participă la identificarea morţilor a căror identitate este necunoscută, sau a celor pentru care o identificare de către cei apropiaţi sau cu ajutorul amprentelor digitale este imposibilă. Odontologul intervine indiferent dacă moartea este naturală sau suspectă, dacă este vorba doar de un individ sau de o catastrofă în masă. Înainte de a conchide la o identificare pozitivă, concluziile studiului odontologic vor fi confruntate cu alte elemente intervenind în identificare. - Carol Temerarul (1433–1477) a fost identificat în 1477 datorită absenţei incisivilor inferiori, pierduţi în urma unei căderi de pe cal. - În 1880, rămăşiţele fiului lui Napoleon al III-lea, ucis în Zululand, au putut fi identificate doar datorită dentistului său. - Incendiile de la Ringtheater (Viena 1878), de la Opera Comică (1887) şi de la Bazarul de Caritate (4 mai 1897), au fost la originea unor noi tehnici de identificare. Muşcătura umană. Dentistul judiciar are un rol important în identificarea urmelor de muşcături. Când amprenta muşcăturii este destul de clară, specialistul verifică dacă prezintă unele neregularităţi. Pentru a compara urma cu dinţii unui suspect, odontologul o documentează şi o fotografiază. Crearea unui mulaj plecând de la dentiţia unei persoane suspecte permite să se vadă dacă există o concordanţă cu urmele muşcăturii. Urmărind conturul arcadei, se pot distinge abraziuni individuale, contuzii şi/sau laceraţii, care reflectă mărimea, forma şi distribuţia suprafeţelor de contact ale dinţilor umani. Vezi cazul Râmaru.  Toxicologia medico-legală (Expertiza judiciară toxicologică), adevărat mariaj între chimie şi medicină, a fost întemeiată în secolul XIX de către medicul chimist spaniol Mathieu Joseph Bonaventure ORFILA 316 Dr. Dinu Brafman

(1787-1853). Tot el a subliniat implicarea toxicologiei în cazurile de moarte suspectă. Începând chiar din secolul XVIII, numeroşi chimişti, prin lucrările şi invenţiile lor aplicate cercetărilor toxicologice, au permis o veritabilă explozie a toxicologiei medico-legale; proba morţii prin otrăvire este susţinută prin dovezi chimice. Noi molecule de sinteză îşi fac apariţia, în ultimul secol; printre ele benzodiazepinele, larg implicate în afaceri judiciare cu caracter medico-legal. Pentru detectarea acestor molecule, adesea în cantităţi doar de picograme, au fost puse la punct tehnici cromatografice, mărind considerabil performanţele chimiei analitice, care devine o unealtă fără pereche a toxicologiei în detectarea urmelor. Spectrometria de masă este azi regula absolută în materie de expertiză toxicologică. Fereastra detecţiei xenobioticelor a fost complet modificată prin introducerea părului în arsenalul analitic. Proprietatea unică a părului de a fi un marcator al unor expuneri repetate sau cronice, permite stabilirea profilului consumării de-a lungul timpului şi evoluţia lui. James Marsh (1794–1846) medic şi chimist scoţian, a fost primul medic care a folosit toxicologia (detectarea arsenicului ), pentru a identifica victima unei crime. Elev al lui Michael Faraday, devine cunoscut pentru cercetările sale, mai ales pentru că în 1836 a inventat o metodă de identificare şi dozare a arsenicului. Metoda inventată de el, cunoscută sub numele de „Testul lui Marsh”, era în măsură să pună în evidenţă minime cantităţi de arsenic în părul persoanei care se bănuia a fi fost otrăvită cu arsenic. Testul lui Marsh, folosit pe scară largă până la începutul secolului XX, în prezent este substituit în anchetele judiciare de analize mai sofisticate, bazate pe activare neutronică. vvv

Azi medicii fac să vorbească urme de sânge, dar şi fragmente de os, mici detalii analizate ştiinţific…„povestesc” cum s-a desfăşurat o crimă. Nu mai rămâne decât să găseşti vinovatul. Iată şi un exemplu de strălucit succes literar al unui antropolog judiciar: Kathleen Joan Toelle (n. 1950 la Chicago) profesor de antropologie judiciară la Universitatea din Carolina de Nord, este autor de romane Medicii au schimbat soarta lumii 317 poliţiste pe teme de medicină legală (pseudonim literar Kathy Reichs) şi de scenarii televizate. vvv

 Portretul psihologic (Profilarea psihologică a presupusului făptaş), este stabilit de psihologi şi de psihiatri. Transpus plastic, poate duce la identificarea infractorului. Profilajul criminal, metodă bazată pe analiza comportementală, permite anchetatorilor specialişti în psihologie să determine profilul psihologic al unui individ a posteriori (după comiterea faptei); poate fi vorba de un criminal sau de o victimă (fugă, accidentat, etc.). În Statele Unite, metoda este cunoscută sub numele de profiling, offender profiling sau psychological profiling, în Franţa sub numele de „profilage”. Profilajul criminal s-a născut în SUA şi consacrat în anii 1950: de către psihiatrul James A. Brussel (1905–1982), solicitat de serviciile de poliţie în rezolvarea unei serii de crime cu bombă, care au lovit în special sălile de cinema din New York între anii 1940 şi 1956; precizia cu care Brussel a stabilit profilul infractorului, a permis arestarea acestuia. Profesia de profiler a făcut obiectul mai multor filme sau seriale. Cităm: - Tăcerea mieilor: film american al lui Jonathan Demme (1991), cu Jodie Foster în rolul profilerului Clarice Starling. - Copycat: film de Jon Amiel (1995), cu Sigourney Weaver în rolul profilerului. - Profession profiler: film american al lui Renny Harlin (2004), cu Val Kilmer în rolul profesorului de profilaj criminial Jake Harris. - Profiler: serie televizată americană de Cynthia Saunders (1996-2000), cu Ally Walker în rolul profilerului Sam Waters. - Esprits criminels: serie TV americană punând în scenă profileri din diferite domenii, care elucidează cele mai complexe crime; cu Mandy Patinkin, serie creată de Jeff Davis. vvv

 Reconstrucţia facială este procesul prin care faţa unui individ este refăcută plastic pornind de la craniul acestuia, în scopul identificării. Forma craniului dă forma feţei. 318 Dr. Dinu Brafman

Măsurând craniul, experţii determină, pe baza unor statistici, grosimea fiecărui muşchi al feţei, după care folosesc argilă pentru a-l „reconstitui” şi a-l „aplica” pe schelet. Reconstrucţia facială propriu-zisă presupune remodelarea tuturor muşchilor mimicii, a celor masticatori, a nasului, gurii şi a urechilor. Se utilizează proteze oculare pentru a da un aspect cât mai real craniului reconstituit. Criteriile care stau la baza reconstrucţiei faciale sunt pur antropologice. O reconstrucţie facială durează circa două luni.

Mihail Mihailovici Gherasimov (1907–1970) arheolog şi antropolog sovietic, a dezvoltat prima tehnică de sculptură judiciară, bazată pe constatările antropologiei, arheologiei, paleontologiei şi medicinei legale. (Biografia lui Gherasimov în capitolul „Medici părinţii unor discipline medicale”). Moise Cantemir Rişcuţia (1932–2009), medic, antropolog, sculptor, a îmbunătăţit metoda lui Mihail Gherasimov. Folosind o invenţie personală, reproducerea plastică era precedată de fotostereotomie (cu ajutorul unor curbe de nivel luminoase, se obţine o hartă de nivel a obrazului, oarecum asemănătoare unei hărţi topografice). A fost primul realizator de portrete-robot din România. Primul caz la care a lucrat, a fost al criminalui Râmaru, contribuţia lui fiind esenţială. Cantemir Rişcuţia a fost solicitat şi pentru unele lucrări mai aparte. Reconstituirea făcută de el a dus la identificarea rămăşiţelor pictorului Ion Andreescu. Caroline Wilkinson (n. 1956), antropolog scoţian la Universitatea din Dundee. Născută în Anglia, trăieşte în Australia de la vârsta de12 ani; este autor de romane, scrie scenarii pentru televiziune şi cărţi documentare. Caroline Wilkinson a început să aibă rezultate după şapte ani de muncă în care a făcut circa 30 de reconstrucţii faciale. Mulajele realizate de ea seamănă izbitor cu naturalul (vezi foto). Medicii au schimbat soarta lumii 319

Graţie unui sistem de reconstrucţie facială pe computer, Caroline Wilkinson a desenat figura lui J.S.Bach. Reconstrucţia bidimensională Reconstrucţia facială se utilizează de peste un secol; cea în 2D (bidimensională) constă în desenarea feţei pe o fotografie a craniului, la care au fost aplicate distanţiere pentru evidenţierea grosimii ţesuturilor pericraniene. Specialiştii spun că această metodă necesită abilităţi artistice deosebite; cele mai potrivite persoane pentru a realiza reconstrucţia facială 2D ar fi artiştii plastici şi portretiştii. Reconstrucţia tridimensională Criminalistul britanic Richard Neave (n.1937), medic antropolog, a pus la punct în anii ‘80 o tehnică de reconstrucţie facială 3D (tridimensională), denumită metoda Manchester, ce utilizează toate elementele morfologice scheletale ale craniului. Neave s-a bazat pe stabilirea formei şi localizării ţesuturilor moi; a folosit studii referitoare la grosimea lor, valorile fiind statistice (media grosimii ţesuturilor moi la nivelul a 34 de puncte antropometrice ale craniului). Reconstrucţia facială propriu-zisă presupune remodelarea tuturor muşchilor (mimicii, masticatorilor), nasului, gurii şi urechilor. După identificare, se face un test ADN pentru confirmare. Rata de asemănare între rezultatul final al reconstrucţiei faciale şi original este de 40%. 10% din reconstrucţiile faciale duc la identificarea persoanei. În România există un singur laborator de antropologie judiciară în care se fac reconstrucţii faciale. Înfiinţat în martie 2010 la Institutul de Criminalistică, are un singur expert: Dr. Horaţiu Dinu-Drăgănescu*, de formaţie medic legist. Din Duecento (secolul XIII), când Varignano făcea prima autopsie medico-legală şi până în zilele noastre, în cei 700 de ani trecuţi de atunci, progresele făcute în cercetarea medico-judiciară au fost imense (oricum, asta m-am străduit să arăt în cele scrise mai sus). Este motivul pentru care mi-am luat permisiunea ca la sfârşitul acestui capitol dedicat colaborării medic-justiţie, să vă ofer schiţa biografică unui medic-legist, pe care îl consider emblematic pentru secolul XX. Numele lui: Thomas Krompecher.

* Dr Horaţiu Dinu-Drăgănescu a urmat cursuri de specializare în antropologie în Spania. Ucenicia în reconstrucţie facială şi-a făcut-o la Universitatea din Dundee, sub îndrumarea profesoarei Caroline Wilkinson -cotată drept cel mai bun specialist din lume în acest domeniu. 320 Dr. Dinu Brafman

Thomas Krompecher a fost profesor de medicină legală la Lausanne. Fugind de regimul comunist maghiar, ajunge în Elveţia în 1968. Prin competenţele şi talentele sale de comunicator, contribuie să facă cunoscută medicina legală în Elveţia. Thomas Krompecher a fost un pionier în cercetări privind rigiditatea cadaverică - cea care permite stabilirea orei decesului, factor capital într-o anchetă judiciară. De asemeni, a fost un pionier în identificarea victimelor, prin compararea ADN-ului lor cu cel al membrilor familiilor lor. Thomas Krompecher a devenit expert internaţional recunoscut, în identificări în cazuri de catastrofe în masă (Lockerbie, masacrele făcute de Ordinul Templului Solar, gropile comune din Iugoslavia, drama produsă de tsunami-ul din 2004 din Indonezia. Cu toată revoluţia adusă de tehnică, în ce priveşte observaţia, interpretarea şi cercetarea adevărului, acestea rămân neschimbate. „Fiecare cadavru, o enigmă”spune Krompecher. „Întotdeauna este dureros să întâlneşti rudele unei persoane decedată în mod tragic.Totuşi, ei doresc adesea să ne vadă”. Medic legist la Lausanne, a văzut şi a trăit multe: în afară de pensionare. Două sute de persoane fuseseră prevăzute pentru aperitivul care era oferit după colocviul de revedere cu Pr.Krompecher. Dar, în acea după-amiază, nu mai puţin de 400 de cunoscuţi au venit să asiste la elogiile aduse acestui personaj „ieşit din comun” care a marcat numeroşi studenţi, dar şi confraţi, poliţişti, magistraţi. Toţi au venit să-şi mărturisească gratitudinea şi respectul lor acestui eminent medic legist în pragul pensionării, în ziua de 2 octombrie 2005. El nu va uita să-i mulţumească răbdătoarei sale soţii că l-a „suportat” în toţi aceşti ani şi să-i ofere, emoţionat, un buchet de flori. Thomas Krompecher? Un nume legat în spiritul public de o dramă sau de o catastrofă: zdrobirea de pământ a unui avion la Sainte-Odile, în Alsacia, masacrul de la Ordinuli templului solar în comunele Salvan şi Cheiry, gropile comune din Bosnia-Herţegovina. Şi totuşi! Volubilul Thomas Krompecher n-are nimic dintr-un personaj cu gusturi morbide şi mânuieşte cu talent umorul. Autopsierea de cadavre de-a lungul întregii sale cariere de medic legist nu i-a alterat optimismul şi harul. „Cu excepţia trupurilor de copii, care provoacă întotdeauna un sentiment de nedreptate şi de imensă tristeţe, fiecare cadavru de pe masa de autopsie a reprezentat pentru mine o enigmă de rezolvat. Şi mie îmi Medicii au schimbat soarta lumii 321 place să rezolv enigme! Asta mi-a permis uneori să contribui la eliberarea unor acuzaţi, potenţial nevinovaţi.” Caracteristicile lui? Thomas Krompecher are un accent care îi trădează oriiginile maghiare. Dar are de asemeni un calm olimpian şi un spirit meticulos, adesea prea milităros. Fără să omitem numeroasele sale anecdote savuroase, cu care nu se zgârceşte niciodată, precum şi un simţ înnăscut de a transmite şi a explica, pe cât posibil sub bliţurile fotografice sau sub obiectivul camerelor de televiziune. «Recunosc bucuros, îmi plac proiectoarele şi publicitatea, sunt plin de mine însumi, sunt vanitos, dar nu mi-am ascuns niciodată îndoielile şi am fost mereu gata să discut orice raţionament. Cât despre cei care mi-au reproşat uneori simţul meu pentru relaţiile publice cu mass-media, ţin să le amintesc că această publicitate în ce mă priveşte a folosit mereu şi mai înainte de orice profesiei de medicină legală.» Când a ajuns în Elveţia, medicina legală era pe atunci necunoscută marelui public, sau avea o imagine negativă. «Am contribuit pozitiv la a o face cunoscută şi apreciată: confraţii mei sunt acum beneficiarii acestor lucruri.» Notorietatea lui naţională (şi chiar mondială)? „Gloria este efemeră”, ne spune el lucid. «Să faci din jurnalişt nişte interlocutori de încredere, a folosit în explicarea şi transmiterea mesajului meu, a metodei mele, atât pe lângă familiile victimelor, cât şi pe lângă unele autorităţi.» Acest imigrat maghiar a fugit din ţara sa natală în 1968, pentru a evita tracasările regimului comunist care bântuia pe atunci în Ungaria. „Am preferat să plec în Elveţia îmreună cu tânăra mea soţie, falsificând scrisorile de invitaţie necesare obţinerii autorizaţiei de plecare în străinătate. Drept pedeapsă, autorităţile ungare de atunci mi-au pus părinţii în rezidenţă supravegheată timp de cinci ani.” Din aceşi ani de plumb sub seceră şi ciocan, a păstrat mereu un viu sentiment proamerican: „Este adevărat, admir dinamismul şi sistemul politic din Statele Unite, care rămân, în ochii mei, o referinţă la libertate, chiar dacă sunt conştient de defectele lor.” Refugiat la Lausanne, Krompecher va beneficia de ajutor şi solidaritate în mediul medical local; competenţele şi carisma lui, nefiind străine de acest fapt. „Pasionat de meseria mea, am ştiut să fiu perseverent în toţi aceşti ani şi să transmit entuziasmul şi ştiinţa mea, datorită unei formaţii solide. astea au avut partea lor de sacrificii în viaţa mea privată.” Trebuie să ştii să predai ştafeta. Recunosc totuşi că resimt o anumită nostalgie în ajunul zilei când îmi voi aduna lucrurile. Mi-a plăcut să predau studenţilor şi să lucrez cu confraţii mei.” 322 Dr. Dinu Brafman

„Face cât oameni mai mulţi un om care vindecă oameni”. Homer. Iliada

DE LA MĂSURI DE PREVENIREA BOLILOR, LA ... TRANSPLANTUL DE ORGANE

Această poveste începe de mult, prin zorii umanităţii... Oricât de up to date ar fi pregătirea şi mijloacele de care dispun, medicii din zilele noastre trebuie să privească cu admiraţie şi chiar cu un pic de umilinţă cum, cu resurse cel mai adesea foarte modeste, confraţii lor de odinioară au reuşit să obţină rezultate, nu rareori remarcabile, întru asigurarea sănătăţii semenilor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) defineşte sănătatea drept „integritatea sau buna stare fizică, psihică şi socială a individului şi a colectivităţilor”, sănătatea nefiind aşadar sinonimă cu lipsa bolilor sau a infirmităţilor. Chiar dacă starea de sănătate a fost considerată de unii cercetători ca fiind doar „o medie statistică”, chiar dacă afirmaţia doctorului Knock, personajul inventat de Jules Romains „tout homme sain c’est un malade qui s’ignore”, este mai mult decât verosimilă, preocuparea pentru obţinerea sau recăpătarea sănătăţii a fost întotdeauna şi a rămas mereu, una din constantele preocupărilor umane. Ascultaţi cât de actual sună spusele medicului François Rabelais, preot şi scriitor: „Sănătatea este singurul lucru pe care merită să-l menţii dacă îl ai şi să îl cauţi dacă l-ai pierdut”. Într-un dialog imaginar, Gog, eroul lui Giovanni Papini, obţine de la Einstein următoarea concluzie: „fizica se reduce la trei cuvinte: ceva se mişcă”. Parafrazându-l pe Papini şi glumind doar pe jumătate, putem afirma că toate realizările medicinei de-a lungul timpului se reduc la două:

A - CREŞTEREA DURATEI MEDII DE VIAŢĂ şi, mai ales, B - ÎMBUNĂTĂŢIREA CONTINUĂ A CALITĂŢII VIEŢII În rândurile care urmează, mă voi strădui să vă înfăţişez, nu neapărat pe scurt, în ce mod s-a ajuns la aceste realizări, pentru obţinerea cărora au fost necesare uneori sute de ani. Medicii au schimbat soarta lumii 323

CREŞTEREA DURATEI MEDII DE VIAŢĂ

Creşterea speranţei de viaţă este în aceeaşi măsură legată de medicină şi de medicamente ca şi de progresele sanitare (conservarea alimentelor, gestionarea apelor uzate). În spatele nostru stau de acum marile revoluţii medicale: - vaccinuri împotriva difteriei, tetanosului, poliomielitei, fac să dispară ca ameninţare majoră aceste flageluri istorice, care răpiseră viaţa a zeci de milioane de vieţi; - antibioticele vindecă miraculos boli infecţioase adesea mortale până la apariţia lor; - chimioterapia şi radioterapia vindecă leucemii, limfome şi unele cancere; - descoperirea insulinei, neurolepticelor, heparinei, vitaminei D şi altor medicamente, au crescut spectacular nu numai speranţa de viaţă ci şi calitatea acestei vieţi; - progresele anesteziei au permis o chirurgie din ce în ce mai complexă şi mai eficace. De numărul de diviziuni celulare, număr limitat, programat genetic, depinde durata de viaţă a oricărui tip de celulă. După realizarea acestui număr de diviziuni, care a primit în culturile de ţesuturi numele de limita Hayflick, celula moare. Durata maximă de viaţă a oricărui individ, din oricare specie animală, este programată genetic, pentru specia umană având un maximum situat undeva în jurul vârstei de 120 de ani. Singura celulă la care numărul de diviziuni este nelimitat, este celula canceroasă, fapt datorat prezenţei în acest tip de celulă a telomerazei. Adaosul de telomerază în culturi de ţesuturi normale, le-a permis cercetătorilor Wright şi Say să obţină celule care se divizau la nesfârşit. Viitorul ne va arăta cât de justificat este optimismul generat de această descoperire cu dublu impact: adăugăm telomerază, prelungim viaţa celulei, extragem telomeraza din celule bolnave, vindecăm cancerul! Au trebuit să treacă milenii pentru a se ajunge în situaţia de astăzi, când vorbim de populaţii îmbătrânite, când un centenar este departe de a mai fi o raritate. Chiar dacă în Biblie ni se vorbeşte de oameni care au atins vârste de multe sute de ani, este foarte probabil că modul de calcul era diferit de cel de astăzi. De altfel, tot Biblia ne spune că… „omul nu este decât carne pământească: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (Genesis 6.3). 324 Dr. Dinu Brafman

Rog scepticii să reflecteze puţin la această stranie coincidenţă dintre limitele existenţei umane stabilite de Cartea Cărţilor şi cele stabilite de genetica modernă. Înainte de a vorbi de creşterea ei, să vedem mai întâi ce se înţelege prin durată medie de viaţă şi fiind vorba de o medie, să analizăm limitele între care se situează şi care sunt factorii care influenţează variaţiile acestei medii de viaţă. Durata medie de viaţă este o valoare probabilistică şi reprezintă numărul mediu de ani pe care o persoană speră să îi trăiască, în condiţiile modelului de mortalitate pe grupe de vârstă al anului pentru care se calculează valoarea. În demografie, durata medie de viaţă se numeşte speranţă de viaţă. Durata medie de viaţă, sinonim speranţă de viaţă, variază în funcţie de factori genetici, de alimentaţie, de factori de mediu, de calamităţi naturale, de morbiditate, de mortalitatea generală*, precum şi de factori care ţin de sistemul de sănătate. Populaţiile cu o mortalitate infantilă** ridicată, au o speranţă de viaţă redusă. Simplul fapt că statisticienii vorbesc de creşterea duratei medii de viaţă, implică recunoaşterea că, mai ales la începuturile ei, omenirea trăia în medie mai puţin. Din neolitic până în epoca fierului, datorită condiţiilor precare de alimentaţie şi de încălzire, media de vârstă a populaţiei depăşea rareori 25 de ani. De la regele David (1010 - 970 î.Chr.), aflăm în jurul cărei maxime se situa vârsta bătrânilor evrei în timpul domniei sale: .„Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trec iute şi noi zburăm”. (Psalmi 90.10). Lamento-ul lui Ovidiu…„et nimium vixisse diu nocet” (Şi să trăieşti prea mult este un chin; Ovidiu, Metamorfoze,VI, 5) sună ca un ecou peste veacuri la psalmul lui David. Oamenii trăiesc în medie 39,5 ani în Swaziland şi 81 de ani în Japonia. Cea mai mare durată a vieţii confirmată este de 122 de ani***.

* Mortalitate generală. Raportul dintre numărul de decese şi efectivul mediu al populaţiei, într-o perioadă dată ** Mortalitate infantilă. Frecvenţa deceselor în primul an de viaţă, la o mie de copii născuţi vii *** Jeanne Louise Calment (născută 21 februarie 1875-decedată 4 august 1997), a fost persoana cea mai longevivă din lume; a trăit întreaga sa viaţă, 122 de ani şi 164 de zile, la Arles, Franţa. Medicii au schimbat soarta lumii 325

Momentul însuşi din care cineva este considerat bătrân a suferit modificări semnificative. Pliniu cel „Bătrân” avea 56 de ani la moartea sa în urma erupţiei Vezuviului din anul 79, Bruegel cel „Bătrân” a trăit doar 45 de ani, iar Holbein cel „Bătrân”nu împlinise 60 de ani în clipa morţii. Şi mai este ceva… Nu există o strictă corespondenţă între vârsta cronologică şi cea biologică. Medicii care au examinat cadavrele octogenarilor Ninon de Lenclos şi Wolfgang Goethe, afirmau că aceştia aveau corpul unui tânăr de 20 de ani; probabil au exagerat puţin! Puţin mai mult!. Oricum, pare nepotrivită eticheta de bătrân aplicată cuiva care la 80 de ani îşi face planuri de viitor şi a cărui activitate poate fi invidiată de mulţi tineri: Picasso picta foarte mult la 90 de ani; Pau Casals dădea recitaluri de violoncel la 95 de ani şi cânta zilnic Chaconna de Bach; regizorul portughez de film Manuel de Oliveira era prezent la festivalul de la Cannes în anul 2002, cu un film realizat la vârsta de 94 de ani; marele arhitect Giovanni Michelucci, mort la 100 de ani fără o zi, a lucrat până în preziua morţii sale (1992); şi exemplele pot continua.

MEDIA DE VÂRSTĂ ŞI FACTORII CARE ÎI INFLUENŢEAZĂ DURATA

Din nenumăratele cauze care scad în mod semnificativ media de vârstă a unei populaţii, cele mai importante sunt: calamităţile naturale, războaiele, pandemiile, subalimentaţia cronică, factorii de mediu de mare agresivitate. Creşterea duratei medii de viaţă este rezultatul unor progrese în numeroase domenii: - social: scăderea penibilităţii muncii, concedii plătite, scăderea timpului de lucru, acces crescut la îngrijiri medicale şi la şcolaritate, creşterea nivelului de viaţă, reducerea extremei sărăcii şi a carenţelor alimentare grave asociate ei, accesibilitatea majorităţii la un confort rezervat odinioară elitelor: apă curentă, electricitate, încălzire, acces la locuinţă, etc. - al normelor: securizarea transporturilor, norme de securitatea muncii în locuinţe şi întreprinderi, conservarea alimentelor prin frig, materiale de securitate împotriva incendiilor. Cauzele individuale au jucat de asemeni un rol în creşterea speranţei de viaţă: Conştientizarea importanţei prevenirii, a modelat comportamentele: scăderea consumului de alcool, igiena, asepsia, conştientizarea importanţei pentru sănătate atât a activităţii fizice, cât şi a echilibrului alimentar. - sanitar: supraveghere medicală precoce a femeii însărcinate şi a sugarului, asepsie, antibiotice, vacinări, chirurgie, dar şi campanii susţinute 326 Dr. Dinu Brafman anti-tabac şi anti-alcool (cu rezultate care vor trezi mai degrabă zâmbetele eventualilor cititori), etc. Am menţionat ultimul domeniul sanitar, nu pentru că s-ar situa ultimul ca importanţă (aş spune din contra), ci pentru că va fi singurul pe care îl voi analiza mai amănunţit. În timpul revoluţiei industriale, speranţa de viaţă a copiilor a crescut spectacular. Se crede că măsurile de sănătate publică au contribuit în mare măsură la respectiva creştere a speranţei de viaţă. Numeroase grupuri umane, ca în Kabilia sau în Armenia au o speranţă de viaţă similară celei din societăţile occidentale, fără a putea atribui acest fapt medicinei moderne. În „analiza” care urmează, mă voi referi doar la situaţiile în care intervenţia medicului a avut şanse (oricât de modeste), să modifice în sens pozitiv durata medie de viaţă. Reducerea mortalităţii (atât a mortalităţii generale, cât şi a mortalităţii infantile), are drept consecinţă directă nu doar creşterea populaţiei, ci şi creşterea duratei medii de viaţă. Chiar fără a ne referi la longevitatea propriu-zisă, este uşor de înţeles că orice „armă” folosită de medici în lupta cu moartea, permite implicit prelungirea duratei medii de viaţă.

FACTORII PRIN CARE MEDICII AU DETERMINAT CREŞTEREA DURATEI MEDII DE VIAŢĂ:

A- combaterea bolilor transmisibile B-combatereamortalităţii infantile C - combaterea bolilor cu extindere în masă D - transfuzia de sânge E - chirurgia performantă F - transplantul de organe Medicii au schimbat soarta lumii 327

„Stă în puterea omului să facă să dispară bolile molipsitoare de pe faţa pãmântului”. Louis Pasteur

De departe cel mai important factor care a dus la creşterea mediei de viaţă în ultimele două secole, a fost scăderea mortalităţii prin Combaterea bolilor transmisibile:

„RĂZBOIUL DE 100 DE ANI”

(Medici Vs Boli transmisibile)

Războiul despre care vom vorbi acum, a început pe la sfârşitul celui de al nouăsprezecelea veac. Era la puţină vreme de la descoperirea a o parte dintre microbi... Şansele de reuşită ale acestui război, chiar dacă păreau îndepărtate (şi chiar aşa au fost), erau reale, pentru că acum duşmanul era sau va fi destul de repede cunoscut. Nu se va mai vorbi de miasme, de influenţe malefice... Trei categorii de inamici îşi disputau cu omenirea încă neputincioasă, producerea de boli transmisibile şi anume: bacterii, virusuri şi paraziţi (asta până la apariţia prionilor). Întru ilustrarea bătăliilor duse de medici cu bolile transmisibile, pentru care sintagma „pe viaţă şi pe moarte” nu este o figură de stil, mă voi mărgini doar la câteva, la care unitatea de măsură pentru numărul victimelor a fost hecatomba: - Lepra, acum o boală ca oricare alta - Ciuma, o boală care nu mai produce frisoane - Tuberculoza, o redută inexpugnabilă? - Sifilisul, o istorie pasionantă 328 Dr. Dinu Brafman

LEPRA, ACUM O BOALĂ CA ORICARE ALTA

Cunoscută din antichitate, descrieri datate cu 600 de ani î. Chr. consemnează prezenţa leprei în civilizaţiile antice din China, Egipt şi India. Cea mai veche urmă de boală provine din India şi este atestată de un schelet de acum 4000 de ani găsit la Rajahstan. Sculptura Cap de lepros descoperită la Alexandria (Egipt) are o vechime milenară. Mutilările produse de lepră sunt confirmate de străvechea Statuie a regelui din Angkor; mutilarea degetelor regale pare că vrea să sublinieze caracterul „democratic” al bolilor, care nu fac deosebiri înte diferitele clase sociale. Tabloul lui Sandro Botticelli din Capela Sixtină, Lepros cu mâna mutilată, dovedeşte şi el că ravagiile produse de boală erau bine cunoscute, justificând teama de îmbolnăvire. Să precizăm totuşi că lepra este boala cu cea mai scăzută contagiozitate. Biblia face referiri la lepră atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Din Levitic aflăm că Metzora este o persoană atinsă de tzara’at (lepră); legea îi obliga pe preoţi să ştie să recunoască lepra (Levitic 14.1-57). Evangheliile ne spun că Isus a vindecat un lepros (Marcu 1,40; Matei 8,1; Luca 5,12). Lepra a reprezentat mereu o ameninţare, leproşii erau respinşi de comunitate şi de familiile lor; se mai întâmplă şi în zilele noastre. Simptomele bolii erau bine cunoscute, forma comună fiind forma de lepră nodoasă; frecvenţa acestei varietăţi de boală în Norvegia, a făcut să fie numită şi lepră norvegiană. Măsuri profilactice erau practicate chiar din antichitate. Bolnavii erau izolaţi în case speciale (leprozerii), de unde nu puteau ieşi decât îmbrăcaţi în haine speciale: haină neagră, având aplicate pe piept două mâini albe încrucişate, pălărie cu boruri largi şi panglică albă. Trecătorii trebuiau avertizaţi de la distanţă de prezenţa unui lepros, cu ajutorul unui fel de castaniete (klapper). Medicii au schimbat soarta lumii 329

Contactul cu familia era interzis; de altfel, după ce erau diagnosticaţi, bolnavilor li se făcea o slujbă de înmormântare, din acel moment ei fiind morţi pentru societate. Frecventă în ţările mediteraneene, (doar în Franţa sunt menţionate în secolul XIII 2000 de leprozerii sau ladrerii), lepra a dat loc la măsuri de segregare şi de excludere socială, uneori ereditare, ca în cazul populaţiilor „cagots” din sud-vestul Franţei. Descreşterea incidenţei leprei în Europa a început în secolul XVI, fără să existe o explicaţie satisfăcătoare a acestui fapt. Războiul propriu zis cu acest flagel a putut începe cu adevărat abia în 1873, dată la care Gerhard Henrik Armauer Hansen (merită să-i scrim numele întreg) descoperea bacilul care produce lepra, Mycobacterium leprae*; bacil care se va numi de atunci bacilul Hansen. În timpul studenţiei noastre (era prin anul 1955), profesorul de microbiologie afirma: dacă un medic susţine că a cultivat bacilul Hansen, să ştiţi că este paranoic. După vreo trei decenii, fără a fi paranoici, doi microbiologi din Ierusalim au reuşit totuşi să cultive microbul care producea lepra. Netratată la timp, deşi neletală, lepra expune la invalidităţi severe şi permanente; tratamente ducând la vindecarea leprei sunt apanajul doar al ultimelor decenii. Organizaţia mondială a sănătăţii (OMS) recomandă din 1981 o polichimioterapie (PCT) cuprinzând trei medicamente (dapsonă-DDS; rifampicină-RMP; clofazimină-CLO), fiindcă Mycobacterium leprae dezvoltă rezistenţe în caz de monoterapie. Asocierea celor trei antibiotice distruge bacilul şi vindecă boala. Durata tratamentului este între 6 şi 24 de luni, în funcţie de gravitatea bolii. Există o anumită imunitate încrucişată între tuberculoză şi lepră. Ţările în care tuberculoza a bântuit multă vreme, sunt de mult fără bolnavi de lepră. BCG are o oarecare eficacitate protectoare faţă de Mycobacterium leprae. * Mycobacterium leprae (bacilul lui Hansen) produce lepra la om (şi la tatu). Este un bacil intracelular, acido-alcoolo-rezistent, cu metabolism aerob. Apare la microscop (după coloraţie Ziehl-Neelsen) sub formă de grămezi sau lănţişoare. A fost pus în evidenţă în 1893 de Gerhard Hansen, în leziunile unui lepros. Genomul Mycobacterium leprae a fost în întregime secvenţiat şi comportă 1600 de gene, din care jumătate nu codează nici o proteină; mutaţiile suferite ar explica creşterea foarte lentă a bacilului. Cultura bacilului n-a fost posibilă niciodată in vitro; s-a obţinut o replicare localizată în pernuţa plantară a unui şoarece imunocompetent. .Dotat cu o creştere foarte lentă, bacilul poate supravieţui în macrofage, fiind capabil să moduleze răspunsul imunitar care condiţionează vindecarea. Mycobacterium leprae fiind o bacterie intracelulară, scapă acţiunii anticorpilor, este distrusă totuşi prin răspuns imunitar mediat celular. 330 Dr. Dinu Brafman

În ultimii 20 de ani, mai mult de 12 milioane de indivizi au fost vindecaţi de lepră. Prevalenţa leprei a scăzut cu 90%; lepra a fost eradicată în 108 din cele 122 de ţări în care mai persista boala. Lepra, deşi nu mai este o problemă de sănătate publică mondială, (prevalenţa mondială este acum inferioară unui caz la 100.000 de locuitori), rămâne o problemă de sănătate publică în 14 ţări din Africa şi din Asia (mai ales India).

DESCOPERITORUL BACILULUI LEPREI

Gerhard Henrik Armauer Hansen (1841–1912) bacteriolog şi dermatolog norvegian, a descoperit în 1873 bacteria responsabilă de producerea leprei, numită de atunci bacilul lui Hansen (Mycobacterium leprae). Descoperirea lui Hansen are o importanţă istorică: era prima demonstraţie a unei relaţii de cauzalitate între o bacterie şi o boală cunoscută. Hansen a dat numele său atât bolii (o eponimie comodă permiţând evitarea pronunţării în faţa bolnavilor a numelui temut al unei boli stigmatizante şi pe atunci incurabilă) cât şi bacteriei responsabile de boală (lepra). Henrik Armauer Hansen, născut la Bergen în Norvegia, studiază medicina la Universitatea Regală Frederik (devenită Universitatea din Oslo) unde obţine diploma în 1866. Intern la Spitalul Naţional din Christiania (Rikshospitalet), apoi medic în Insulele Lofoten, revine în 1868 la Bergen, pentru a studia lepra cu Daniel Danielssen, dermatolog specialist recunoscut al acestei boli, cu a cărui fiică, Stéphanie, se va căsători mai târziu. Lepra era considerată pe atunci o afecţiune ereditară sau cauzată de „miasme”. Pe baza datelor epidemiologice, Hansen bănuieşte că lepra este cauzată de un agent specific. În 1870 şi 1871 Hansen se duce la Bonn şi Viena pentru a obţine formaţia necesară demonstrării ipotezei sale. În 1873, aduce la cunoştinţa lumii medicale descoperirea sa: prezenţa bacilului Mycobacterium leprae în ţesuturile tuturor pacienţilor atinşi de lepră. Cu toate acestea, nu a parvenit să dovedească caracterul infecţios al corpilor străini observaţi la microscop şi a fost foarte puţin susţinut în acest sens. În 1879, Hansen încredinţează eşantioanele de ţesuturi prelevate de la pacienţii leproşi lui Albert Neisser, care, în anul următor, parvine să coloreze Medicii au schimbat soarta lumii 331 bacteria descoperită de Hansen, pretinzând chiar că el este cel care a descoperit agentul cauzal al leprei. Urmează o ceartă între cei doi, Neisser încercând să minimalizeze rolul jucat de Hansen. Într-adevăr Hansen nu parvenise să cultive germenul pe un mediu artificial, nici să dovedească că organismele în formă de bastonaş identificate de el erau realmente infecţioase. Din acest motiv, are ideea nefericită de a face o tentativă de inoculare unei paciente, fără a-i obţine consimţământul. Această experienţă a fost fără consecinţe pentru pacientă, dar afacerea a ajuns înaintea tribunalului şi l-a costat pe Hansen postul de medic de spital. Rămâne totuşi medic leprolog oficial pentru Norvegia şi graţie eforturilor sale, au fost promulgate în 1877 şi 1885 legile privind lepra; aceste legi au permis declinul regulat al bolii în Norvegia, prevalenţa trecând de la 1800 de cazuri în 1875 la 575 de cazuri în 1901. Opera sa a fost salutată la Congresul Internaţional asupra Leprei (Bergen 1909). Hansen suferea de sifilis din 1860, dar a murit în urma unei crize cardiace. Muzeul de medicină din Bergen purtând numele Hansen este considerat adesea muzeul leprei (Lepramuseet). Universitatea din Bergen i-a dedicat lui Hansen o unitate de cercetare, clădirea Armauer Hansen la Spitalul Universitar Haukeland din Bergen. Arhivele Leprei din Bergen au fost plasate de UNESCO pe Lista Memoriei lumii.

LEPRA ÎN ZILELE NOASTRE

Lepra este în prezent în regresie peste tot în lume, mai ales datorită unor tratamente antibiotice foarte eficace, ajungând de la 11 milioane de pacienţi în lume în 1975, la circa 5 milioane localizaţi în Asia de sud- est, Africa, America de sud şi India. În anul 2000, se numărau cam 670000 de noi cazuri pe an. Evoluţia actuală a leprei este marcată de intrarea în terapeutică a unor noi medicamente, printre care principalele sunt: - Rifampicina, utilizată din 1968, foarte eficace, bactericidă; costul său justifică un control al luării medicamentului. - Clofazimina, la fel de scumpă şi netoxică, utilizată din 1972. - Talidomida, interesantă în unele forme de reacţii leproase. - Schemele şi duratele tratamentelor au fost bulversate şi scurtate. 332 Dr. Dinu Brafman

Polichimioterapiile au transformat evoluţia, sterilizând rapid bolnavul şi evitând transmiterea bolii; lepra paucibacilară este tratată 6 luni, lepra multibacilară timp de 2 ani. Vindecarea este acum regula, dar infirmităţile (paralizii, tulburări trofice, morb perforant, bonturi…), odată constituite evident rămân, de unde şi interesul unui tratament cât mai precoce posibil. Obiectivul OMS este eliminarea leprei ca problemă de sănătate publică. Scopul va fi atins când procentajul leproşilor va deveni inferior lui 1 la 10000. În prezent doar cinci ţări (India, Nigeria, Myanmar, Indonezia şi Brazilia) au peste 80% din leproşii recenzaţi. În lume, numărul leproşilor depistaţi anual rămâne încă între 600 000 şi 700 000 şi există încă sute de mii de leproşi handicapaţi, care au nevoie de îngrijiri chirurgicale. Ajutorul internaţional permite o avansare rapidă. Ajutorul este asigurat, printre altele, de către fundaţia Raoul Follereau şi acţiunile spitaliceşti ale Ordinului de Malta. Efortul trebuie susţinut de Sănătatea publică, de cercetătorii care trebuie să descopere noi medicamente şi de ce nu? de un vaccin.

Lucrări recente arată că de fapt cele două teorii mult timp opuse, sunt de fapt complementare. Bacilul Hansen ar fi destul de răspândit în populaţie, însă doar câţiva indivizi sensibili genetic prezintă o boală clinică drept urmare a unei expuneri la bacilul Hansen. Medicii au schimbat soarta lumii 333

CIUMA, UN CUVÂNT CARE NU MAI PRODUCE FRISOANE

Pentru ca spaima produsă chiar şi numai de pronunţarea cuvântului ciumă să dispară, au trebuit să treacă mai bine de două milenii. Cuvântul ciumă devenise de-a lungul timpului un calificativ pentru toate epidemiile, mai ales în antichitate şi în Evul Mediu. În limbajul popular, cuvântul ciumă este rezervat indicării unui lucru sau unei persoane nocive, maliţioase sau de o şiretenie deosebită. Expresii precum „să fugi de asta ca de ciumă”, marchează dorinţa de a evita ceva sau pe cineva în mod absolut. O femeie din cale-afară de urâtă este considerată „o ciumă”. Dilema absolută este să nu ai de ales decât „între ciumă şi holeră”. Nazismul a fost denumit ciuma brună. Albert Camus reia analogia în romanul Ciuma. Dacă ţinem seama de numărul imens de victime produs de regimurile comuniste, etichetarea acestor regimuri drept ciumă roşie, mi se pare cu mult mai îndreptăţită. vvv

Este meritul incontestabil al medicilor ultimei sute de ani de a fi reuşit să transforme coşmarul numit ciumă, dacă nu într-un vis frumos, oricum într-o situaţie care nu mai trezeşte spaime existenţiale. Ciuma apărea în pusee epidemice, străbătând planeta în fulgurante pandemii teribil de ucigaşe, plecând din focare permanente zise endemice, adesea asiatice. vvv

Ciuma bubonică este forma cea mai frecventă de ciumă în mediu natural. Ciuma apare după înţeparea de către un purice a unui şobolan sau a altui rozător infectat; boala se declară mai întâi la rozătoare, care mor pe 334 Dr. Dinu Brafman capete. Puricii pierzându-şi gazda, caută alte surse de sânge, contaminând omul şi animalele domestice. Ciuma este evocată în Vechiul Testament ca un flagel trimis de Dumnezeu evreilor. Regele David este pedepsit de Dumnezeu şi trebuie să aleagă pedeapsa: şapte ani de foamete, trei luni de război, trei zile de ciumă; David alege ciuma (Cartea a IIa a lui Samuel, 24). Imperiul roman a avut parte de importante epidemii, cea mai bine cunoscută fiind ciuma antonină, care a bântuit la Roma în anul 166; Galenus ne-a lăsat o detaliată descriere a epidemiei, care ne face să credem că boala cu pricina fusese de fapt variolă. De neînţeles pentru oamenii Evului Mediu, ciuma, considerată pedeapsă divină, a fost simbolizată printr-o săgeată trasă de Dumnezeu; era de fapt reluarea unei idei din antichitatea greacă, „Artemis şi Apollon trăgând săgeţi împotriva ciumei” (frontonul templului Bassai, aflat la British Museum). Unele motive (reprezentarea unor persoane cu nările astupate), se regăsesc în multe tablouri, sugerând nu atât duhoarea cadavrelor în putrefacţie, cât ideile „miasmatice” care domneau pe atunci relativ la contaminare. Ciuma lui Justinian (secolul VI) a fost identificată cu o mare certitudine drept ciumă bubonică; boala pare să dispară din Occident la începutul Evului Mediu. Ciuma neagră, pandemie de ciumă bubonică, a afectat populaţia europeană între 1347 şi 1351; nu a fost nici prima, nici ultima epidemie de ciumă, dar a fost singura care a purtat numele de ciumă neagră; a fost prima epidemie de ciumă bine descrisă de cronicarii contemporani ei. Se estimează că ciuma neagră a ucis între 30 şi 50 % din populaţia europeană, în cinci ani făcând peste 25 de milioane de victime. În timpul epidemiei care bântuia în 1348 la Padova, Guy de Chauliac (1300-1348), considerat “cel mai mare medic al timpului său”, deşi a dovedit un devotament fără margini faţă de bolnavii de ciumă, nu a putut-o salva pe Laura de Noves, iubita lui Petrarca. Plin de ură pentru Guy de Chauliac, Petrarca a scris pamfletul Invective împotriva unui medic. În 1812, în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (1754-1844), izbucneşte în Ţara românească o epidemie de ciumă cunoscută sub denumirea de „ciuma lui Caragea”. Domnitorul rămăne în memoria colectivă pentru politica fiscală excesivă şi pentru măsurile efective luate împotriva epidemiei de ciumă (90.000 de decese în toată ţara). Boala se stinge în 1813, cu rare izbucniri lente; după 1850, Capitala nu mai cunoaşte această boală. Medicii au schimbat soarta lumii 335

vvv

Dintre calamităţile naturale, cea mai mare producţie de opere de artă a fost generată de epidemiile de ciumă. Când au fost contemporane cu epidemiile, respectivele opere constituie adevărate reportaje, datorită cărora cunoaştem ravagiile bolii, măsurile profilactice (atâtea câte erau), atitudinea şi costumul medicilor, îngropările individuale sau colective. Numărul imens al victimelor este sugerat de fresca Familia cu 32 de copii morţi de ciumă, aflată în biserica St.Nicolas din Anvers. Bubonul pestos este reprodus frecvent, fiind atributul iconografic al Sf.Roch, protector de ciumă (pictat de Parmigianino, Vasari şi mulţi alţii). Plecând de la reprezentarea picturală a cărbunelui pestos, Paul-Louis Simond are intuiţia contaminării de ciumă prin înţepătură de purice. Episodul ciumei lui David este redat plastic în operele lui Poussin şi Castiglione. De un violent realism este tabloul Ciuma la Florenţa, pictat de Rafael Sanzio. La Cabinetul de Stampe din Paris, se păstrează o gravură înfăţişând costumul medicului medieval în epidemiile de ciumă. Mor de ciumă pictorii: Hans Holbein (la 46 de ani), Giorgione, Adriaen Brouwer, Andrea del Castagno, Ambrogio Lorenzetti, Barbarelli da Castel- Franco (toţi la 32 de ani). Şi Gilbert Williams, medicul reginei Elisabeta I a murit de ciumă. A circulat multă vreme următoarea butadă: dacă Tiziano Vecellio nu ar fi murit de ciumă (la 99 de ani), probabil mai trăia şi astăzi. Decameronul lui Boccaccio are drept cadru ciuma care bântuia în 1348 la Florenţa.

Opere cinematografice având drept temă ciuma neagră: A şaptea pecete (1957), filmul lui Ingmar Bergman tratează întâlnirea dintre un cavaler întors dintr-o cruciadă şi Moartea; Flautistul (1972), filmul lui Jacques Demy bazat pe o legendă germanică, se petrece în timpul ciumei negre; Ciuma neagră (2009) aventuri hororr pe Computer, reia scenariul ciumei negre. vvv

Medicii secolului XIX şi ai primei jumătăţi a secolului XX au văzut -în sfârşit -conturându-se victoria împotriva flagelului numit ciumă. Victoria istorică (epitetul nu este deloc exagerat) a fost obţinută datorită descoperirilor a patru medici militari francezi: 336 Dr. Dinu Brafman

Alexandre Yersin (1863–1943), tânăr medic militar format la Institutul Pasteur, a descoperit în 1894 (în materialul recoltat de la ciumaţii morţi în epidemia ce bântuia atunci la Hong Kong), bacilul ciumei*, bacil care avea să-i poarte (Yersinia pestis). Meritul descoperirii va fi recunoscut abia la trei decenii după moartea sa, în 1970. Paul-Louis Simond (1858–1947), a descoperit „rezervorul” de germeni (şobolanul) şi modul prin care se transmite boala (puricele). După ce îşi începe cariera ca medic militar în Guyana, Indochina şi China, intră în 1895 la Institutul Pasteur, în contul căruia este trimis în India, pentru a realiza teste de vaccinuri şi a studia ciuma. Simond are intuiţia că transmiterea bolii se face prin muşcătura unei insecte şi îşi îndreaptă rapid atenţia spre puricele şobolanului. Primele observaţii la microscop indică imediat că, la fel ca omul şi şobolanul, puricele poate fi infectat de către bacil. Experienţe făcute un an mai târziu la Karaci, sunt rapid concludente în iunie 1898. Între 1898 şi 1900, Paul-Louis Simond conducea Institutul Pasteur din Saigon. Simond a lucrat de asemeni şi asupra rolului ţânţarului în transmiterea febrei galbene, în misiunile sale pentru Institutul Pasteur din Brazilia (1901- 1905) şi Martinica (1908-1909). Georges GIRARD (1888–1985), împreună cu Jean-Marie Robic, au inventat primul vaccin antipestos. Între 1922 şi 1935, Georges Girard şi Jean-Marie Robic, la Institutul Pasteur din Tananarive, pun la punct un vaccin anti-pestos, plecând de la suşa EV (de la Evesque, numele unui copil european mort de ciumă); era un „vaccin viu” preparat cu bacili pestoşi de virulenţă atenuată; garanta o imunitate solidă după trei luni, dar trebuia reînnoit anual. Primele încercări (din 1932), au fost efectuate pe ei înşişi, de către inventatorii vaccinului şi membrii echipei lor, fapt cu atât mai meritoriu, cu cât nu exista pe atunci nici un medicament eficace în caz de pestă declarată.

* Yersinia pestis (numit iniţial Pasteurella pestis, bacilul va fi numit Yersinia pestis, în onoarea descoperitorului ei) este un bacil Gram-negativ din familia Enterobacteriacee; facultativ, poate infecta omul şi alte animale. Medicii au schimbat soarta lumii 337

Din 1935, vaccinul lui Girard şi Robic a fost ameliorat şi, în prezent, Institutul Pasteur nu mai produce decât un vaccin din noua generaţie, pe bază de bacili omorâţi. Nu poţi să nu fi uimit (ba chiar indignat) că nici unul din aceşti medici militari nu a primit premiul Nobel pentru medicină. Ciuma este acum sub control. Epidemiologia ei este bine cunoscută, permiţând punerea în aplicare a măsurilor de prevenire. Mai există încă vreo câteva focare minore, mereu active, mai ales în Statele Unite, Asia, Mauritania şi Madagascar, dar sunt bine controlate. Sensibilitatea bacilului lui Yersin la antibiotice şi cea a puricelui la insecticide au bulversat total modalităţile de tratament şi de protecţie. În ultimii ani, Yersinia pestis a revenit în atenţia publicului, pentru potenţiala sa întrebuinţare în arme biologice. Despre folosirea Ciumei în războiul bacteriologic, vezi cap. Războiul bacterologic.

BACILUL CIUMEI ÎN LUMINA ULTIMELOR CERCETĂRI (virulenţa bacilului: de vină un „virus” …)

În Evul mediu, ciuma a decimat în mai puţin de trei ani aproape o treime din populaţia Europei. De ce era bacilul ciumei atât de patogen? Cercetători de la Institutul Pasteur au descoperit un element aflat la originea acestei extreme virulenţe: infectarea unei forme ancestrale a bacilului cu un virus bacterian (fag). Pentru specialiştii în ciumă (boală actualmente re-emergentă în mai mult regiuni ale lumii), descoperirea este o etapă-cheie în înţelegerea mecanismelor patogenităţii specifice bacilului ciumei şi deci, în punerea la punct a unor metode de luptă eficace. Ciuma continuă să bântuie în diferite ţări din Africa şi din Asia. Numărul cazurilor de ciumă este în creştere în mai multe regiuni ale lumii, făcând din ea o boală „re-emergentă”. Continuarea cercetărilor asupra ciumei este crucială în termeni de sănătate publică. Problema extraordinarei virulenţe a Yersinia pestis, agentul cauzal al bolii, i-a intrigat chiar de la început pe cercetători. În 2004, o comparare a genomului de Yersinia pestis cu cel al strămoşului său, Yersinia pseudotuberculosis (o bacterie foarte apropiată dar slab patogenă), a fost efectuată de echipa Elisabethei Carniel, şeful unităţii Yersinia de la Institutul Pasteur în colaborare cu o echipă americană. Au fost identificate astfel mai multe regiuni specifice bacilului ciumei; studiind 338 Dr. Dinu Brafman aceste regiuni specifice, cercetătorii pasteurieni au descoperit că una dintre ele coda…un virus filamentos, sau „fag”. Ştiind că fagii filamentoşi sunt implicaţi în patogenitatea unor microorganisme (ca de exemplu vibrionul holeric), cercetătorii s-au concentrat asupra studiului acestui fag numit „Ypf ”(Yersinia pestis filamentous phage). Ei au observat, prin microscopie electronică, producerea de către Yersinia pestis a unor lungi filamente fagice şi au arătat că aceste particule puteau infecta alte bacteriii, care nu găzduiau fagul. Cercetătorii au datat infecţia Yersinia pestis cu Ypf la peste 7500 de ani. Menţinerea acestui element în genomul bacteriei, sugerează că i-a adus avantaje selective. Experienţe făcute pe purici infectaţi, au arătat că fagul nu juca nici un rol în transmiterea bacilului prin acest vector. Din contra, cercetătorii au observat că în absenţa fagului, bacilul ciumei pierdea o parte din patogenicitatea lui. De ce Ypf a fost la originea unei creşteri a virulenţei bacilului ciumei? Echipa de la Institutul Pasteur încearcă elucidarea acestei probleme; înţelegând mecanismele în cauză, se pot deschide noi piste pentru punerea la punct şi a altor mijloace de luptă împotriva ciumei. În plus, aşa cum subliniază autorii, „fiindcă acest fag are capacitatea de a fi secretat de gazda sa bacteriană şi de a infecta alte celule bacteriene, el are potenţialul de a fi transferat orizontal şi de a duce la emergenţa de noi germeni patogeni.” Un motiv în plus pentru a încerca dezlegarea misterelor Ypf … Medicii au schimbat soarta lumii 339

TUBERCULOZA, O REDUTĂ INEXPUGNABILĂ?

Tuberculoza a insoţit omenirea din cele mai vechi timpuri. O echipă de cercetători israelieni a descoperit recent, într-un sat aproape de Haifa, rămăşiţele de acum 9000 de ani, a două femei (mamă şi fiică), infectate cu bacilul Koch. Tuberculoza a reprezentat, timp de milenii, o boală care, odată diagnosticată, echivala aproape întotdeauna cu o condamnare la moarte. Progresele medicinei în secolul care a trecut din 1882 (anul descoperirii de către Koch a agentului cauzal al tuberculozei), au transformat această boală cu sfârşit cel mai adesea infaust, într-o boală oarecare, cu o mortalitate (eticheta este doar aparent cinică), acceptabilă. Iată cum inventaria în 1946 Ministerul francez al Sănătăţii Publice, mijloacele cu care medicii luptau pe atunci cu flagelul tuberculozei:

„Nu există remediu curativ specific al tuberculozei. Droguri, medicamente şi injecţii pot avea importanţa lor, desigur, dar nu au decât o importanţă secundară. Esenţial pentru o bună vindecare este să fortificăm terenul prin repaus, cură de aer, alimentaţie raţională: aceasta este triada resurselor oferită de sanatoriu. În fine, în starea actuală a cunoştinţelor noastre, pneumotoraxul artificial şi chirurgia toracică reprezintă mijloace de mare valoare în mâna unor practicieni experimentaţi”. Destul de pesimist, nu credeţi?

Vă propun o trecere în revistă a etiologiei (cauzei), mijloacelor de prevenire, depistare, diagnostic şi tratament al până mai ieri înspăimântătoarei boli care era tuberculoza. Începem istorisirea noastră cu ROBERT KOCH, medicul care a descoperit bacilul care produce boala, moment crucial în declanşarea bătăliei ştiinţifice împotriva bolii. 340 Dr. Dinu Brafman

Robert Koch (1843–1910) medic german, unul dintre fondatorii bacteriologiei, a descoperit în 1882 bacteria „responsabilă” de producerea tuberculozei, microbul care poartă acum numele său: „bacilul Koch”. Născut în 11 decembrie 1843 la Clausthal, Robert Koch se înscrie în 1862 la Universitatea din Göttingen, unde studiază medicina, dar şi botanica, fizica şi matematicile. După trei ani este numit asistent la Muzeul patologic al oraşului, înainte de a obţine un post de medic adjunct la spitalul din Hamburg, în 1866. Medic liber profesionist la Langenhagen, Rackswitz şi Wollstein (Silezia), face simultan consultaţii şi cercetare. Activităţile profesionale nu-l împiedică să se intereseze de arheologie, antropologie, boli profesionale şi de foarte recent apăruta bacteriologie. Împarte cu Pasteur meritul întemeierii microbiologiei. Opuşi prin caracter, formaţie intelectuală şi ştiinţifică, mod de viaţă, Pasteur şi Koch au abordat în realitate aceleaşi probleme într-un spirit şi pe căi diferite. Prima descoperire bacteriologică majoră a lui Koch, a fost în 1870, când a dovedit că boala numită antrax (popular cărbune), se produce la şoarece doar dacă substanţa patogenă injectată în sistemul sangvin al şoarecelui conţine bacili sau spori de Bacillus anthracis. Izolarea bacilului de către Robert Koch a fost de o importanţă capitală: era pentru prima oară identificat cu adevărat agentul unei boli infecţioase! Robert Koch a arătat că bacilul cărbunelui formează spori, organe de rezistenţă capabile să supravieţuiască în sol şi, dezvoltându-se, să infecteze din nou animalele. Devenise clar că bolile infecţioase nu sunt provocate de substanţe misterioase, ci de microorganisme specifice, respectiv de bacterii. În 1876, de la primele cercetări asupra bacteriei cărbunoase decelată în sângele animalelor bolnave, Koch a înţeles importanţa noului drum care i se deschidea în faţă. Caracterul novator al cercetărilor sale i-a permis să fie recrutat de Institutul de Higienă din Berlin, unde va putea să beneficieze de un laborator demn de acest nume. Koch a ştiut să se înconjoare de la început de colaboratori eminenţi şi să organizeze o echipă de cercetători. Mai puţin atras decât Pasteur de problemele generale ale biologiei şi ale microorganismelor, mai puţin orientat spre punerea la punct a vaccinărilor, Koch a dezvoltat în special tehnica bacteriologică propriu zisă, urmărind identificarea germenilor patogeni. Medicii au schimbat soarta lumii 341

Robert Koch perfecţionează tehnica bacteriologică, lucrările sale beneficiind în mod deosebit de perfecţionările aduse în aparatura microscopică, de folosirea obiectivelor cu imersie; inovează, utilizând primele coloraţii specifice ale microbilor (Gram, 1884; Ziehl) pune la punct cele mai potrivite medii de cultură solide (cultură aseptică, culturi pure, utilizarea cutiilor Petri, bucla de inoculare, mediul solid, frotiuri pe lame de sticlă). Procedura de identificare a agentului responsabil al oricărei boli este cunoscută sub numele de postulatele lui Koch şi comportă 4 etape: 1 - izolarea agentului suspect, plecând de la o victimă bolnavă 2 - cultivarea agentului în cultură pură. 3 - infectarea unei gazde sănătoase, pentru a demonstra că organismul reproduce simptomele clasice ale aceleiaşi boli 4 - izolarea „aceluiaşi” microorganism, plecând de la noua victimă.

În 1882 Robert Koch descoperă bacilul tuberculozei. Concluziile lui Koch au fost confirmate de cercetători din lumea întreagă. Descoperirea duce la progrese în diagnostic, revelând prezenţa bacililor în secreţiile bolnavilor. La 10 aprilie 1882, într-o şedinţă a Societăţii de fiziologie din Berlin, Koch anunţă că a identificat şi cultivat agentul tuberculozei şi a pus în evidenţă modul său de transmitere. Deşi capitală, descoperirea este iniţial respinsă, apoi face rapid înconjurul lumii. De acum înainte, se va vorbi de „BK” sau „Bacilul lui Koch” pentru a desemna agentul care transmite tuberculoza. În 1890, Koch extrage dintr-un filtrat de bulion de cultură un antigen tuberculos cu structură rău definită, lipsit de putere infectantă: tuberculina şi stabileşte existenţa de fenomene anafilactice specifice la subiecţii infectaţi. Abia în 1921 Albert Calmette şi Camille Guérin pun la punct un vaccin împotriva tuberculozei, faimosul B.C.G. Prin cercetările sale privind infectarea plăgilor şi dezinfectantele, Robert Koch a pus bazele chirurgiei moderne, baze care vor fi dezvoltate de Joseph Lister. În 1883 în cursul unei expediţii în Egipt, cu ocazia unei epidemii care bântuia la Alexandria, Robert Koch izolează din cisternele de la El Tor agentul microbian al holerei (Vibrio cholerae) cu ajutorul lui Gaffky şi al lui Bernhard Fischer (de fapt, refăcea o descoperire dejà publicată de Filippo Pacini în 1854); puţin timp după această descoperire dovedeşte rolul apei în transmiterea bolii, rol pus în evidenţă încă din 1855 de John Snow. Să pomenim aici aşa numitul „fenomen Pettenkofer”, „fenomen” fără acoperire logică sau ştiinţifică, consemnat astfel de Istoria medicinei: 342 Dr. Dinu Brafman savantul german Pettenkofer înghiţise, fără să se îmbolnăvească, o întreagă cultură de vibrioni holerici, pentru a demonstra (aşa cum credea el în mod greşit) că nu vibrionul produce holera. Curând după acest gest de bravadă, microbiologul francez Louis Thuillier (1856–1883) moare, la 27 de ani, de holeră supraacută, confirmând prin moartea sa că vibrionul descoperit de Koch era agentul cauzal al holerei. Robert Koch este numit profesor, apoi în 1891, director al Institutului de boli infecţioase creat în 1885, după modelul Institutului Pasteur din Paris În 1887 Richard Julius Petri (1852-1921), bacteriolog german, asistentul lui Koch, inventează (împreună cu savantul român Victor Babeş (1854- 1926) o cutie care va purta multă vreme numele de cutia Babeş-Petri) cutia se va impune în scurt timp ca „regina laboratoarelor de biologie”. Robert Koch şi asistentul său, perfecţionează tehnicile culturii germenilor. După mai multe încercări, Koch află că o geloză numită agar, avea proprietatea de a nu se topi decât la o temperatură de peste 60°C. Paralel, Richard Petri inventează şi realizează medii nutritive, amestecând agar, extracte de carne sau proteine digerate. Şi astăzi se foloseşte pe scară largă agar pentru a confecţiona medii de cultură variate sintetice, a căror compoziţie chimică este complet stăpânită, permiţând dezvoltarea doar a unui tip precis de bacterie sau din contra, care permite să crească oricare tip de germen. În 1905, în semn de recunoaştere a unei cariere dedicate cercetării medicale şi unor numeroase descoperiri, lui Koch i se acordă Premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie. Robert Koch va participa activ la progresul medical de-a lungul întregii sale vieţi. Copleşit de onoruri în ţară, dar şi în străinătate, Koch va ceda gustului său pentru călătorii. Divorţat, se recăsătoreşte cu o cântăreaţă de la Opera din Berlin în vârstă de 20 de ani. Va călători împreună cu soţia sa, îmbinând dragoste, turism şi cercetare medicală: India, Bombay şi ciumă bubonică; Africa de sud, Zambezi şi pestă bovină; Africa orientală şi tripanozomiază; Japonia, Indonezia, Noua Guinee, tifos şi malarie. A pus jaloanele microbiologiei şi parazitologiei exotice, pe care Institutele Robert Koch le vor dezvolta în acelaşi timp şi în acelaşi spirit ca şi Institutele Pasteur de peste mări. În Anglia, America de Sud, Statele Unite, Institutele Lister, Oswaldo Cruz şi Rockfeller sunt întemeiate pe principii analoge. Medicii au schimbat soarta lumii 343

Robert Koch moare în urma unei crize cardiace, la 27 mai 1910. Institutul de boli infecţioase din Berlin va lua numele de Institutul Robert Koch.

PREVENIREA BOLII

 Vaccinare antituberculoasă – BCG Albert Calmette (1863–1933) bacteriolog francez şi Camille Guérin (1872-1961) medic veterinar francez, au realizat împreună vaccinul antituberculos-BCG. Am relatat pe larg despre cei doi savanţi în capitolul Medici creatori de vaccinuri. vvv

Există o anumită imunitate încrucişată între tuberculoză şi lepră. Ţările în care tuberculoza a bântuit multă vreme, sunt practic fără leproşi. BCG ar avea o eficacitate protectoare faţă de Mycobacterium leprae; vaccinarea făcută înaintea vârstei de 15 ani şi revaccinarea, ar ameliora această prevenţie.  Preventorii Preventoriul este un stabiliment organizat pentru aplicarea curei igieno- dietetice „candidaţilor” la tuberculoză. Preventoriul asociază repaos, antrenamente fizice şi intelectuale în regim de internat şi este sub o permanentă supraveghere medicală. Preventoriile sunt amplasate în afara marilor aglomeraţii şi sunt înconjurate de spaţii libere cu multă verdeaţă. Un preventoriu este organizat să primească sugari, copii mici, şcolari şi adolescenţi. Dotarea preventoriilor cu servicii medicale având instalaţii radiologice, galerii de cură şi infirmerie este obligatorie. Sunt admişi în preventorii: copiii din focare de tuberculoză (mai predispuşi să facă boala), copiii care au făcut dejà primo-infecţia tuberculoasă (aceşti copii nu sunt contagioşi, dar au nevoie de repaos supravegheat într-un mediu favorabil)  Dispensare antituberculoase.  Lupta în focar  Izolare 344 Dr. Dinu Brafman

DEPISTAREA BOLII

 Cuti-reacţia tuberculinică Cuti-reacţia, pusă la punct în 1907 de către medicul austriac Clemens von Pirquet, (1874-1929) inventatorul noţiunii de alergie, permite evaluarea gradului de sensibilitate la tuberculină a subiectului testat. Cuti-reacţia la tuberculină este o metodă de investigaţie practicată pentru a şti dacă subiectul a fost în contact cu bacilul tuberculos, sau dacă vaccinarea anti-tuberculoasă (făcută cu bacilul Calmette-Guérin –BCG) a dus la producerea de anticorpi. Cutireacţia este negativă la subiectul indemn de o afecţiune tuberculoasă sau dacă nu a fost vaccinat; este pozitivă la subiectul atins de bacilul Koch sau care a fost vaccinat. După introducerea în organism (prin diferite procedee: scarificare, inel intradermic) de tuberculină brută, preparată plecând de la bacilul tuberculos, citirea reacţiei se face după trei zile: este pozitivă, adică există o papulă mai mult sau mai puţin importantă; când subiectul a căpătat o stare alergică, această stare alergică dovedeşte existenţa unei primo-infecţii tuberculoase spontane sau dovedeşte că vaccinarea a avut succes.  Intradermo-reacţia Mantoux Cutireacţia se pretează greu la o cuantificare a reacţiei cutanate şi la studii epidemiologice. De aceea se preferă intradermo-reacţia lui Mantoux, singura metodă de referinţă pentru un studiu precis al hipersensibilităţii la tuberculină. Charles Mantoux (1877–1947) medic francez, a pus la punct în 1907, testul de depistare serologică a tuberculozei, test care poartă numele său. Din 1910, testul Mantoux înlocuieşte testul subcutanat Pirquet. Testul intradermic (intradermoreacţia, prescurtat (IDR), denumit şi Testul Mantoux, constã în injectarea unui volum de 0,1 ml din preparatul de PPD (Purified Protein Derivative - o fracţiune purificată de microb). Reacţia se citeşte la 24-48 de ore. Se apreciazã aria eritemului, gradul infiltraţiei dermice (edemul) sau chiar necroza tisularã indusã de antigenul test. § reacţia se consideră negativă când are un diametru Ł 0-9mm § reacţia se consideră pozitivă când are un diametru Ł10 mm Reacţia pozitivă traduce o stare de infecţie bacilară, doar dacă nu este datorată vaccinării B.C.G., atestată prin prezenţa cicatricei. Medicii au schimbat soarta lumii 345

DIAGNOSTICUL CLINIC AL TUBERCULOZEI

 Simptome, auscultaţie mediată Simptomatologia este ştearsă, chiar absentă. Tusea este prezentă, dar intermitentă, uşor de atribuit unei viroze sau fumatului. La început expectoraţia este redusă, mucoasă, de culoare galbenă sau verzuie, mai ales matinală. Pe măsură ce boala progresează, tusea devine mai persistentă şi expectoraţia mai abundentă. În fazele iniţiale, dispneea apare în cazul unui pneumotorax sau a unei pleurezii, iar în fazele tardive este dependentă de extinderea leziunilor. Hemoptizia caracterizează tuberculoza pulmonara după o evoluţie prelungită. Auscultaţia este acea parte a examenului clinic constând în ascultarea direct cu urechea, sau cu ajutorul unui stetoscop (auscultaţie mediată), a diferitelor zgomote produse de organele corpului omenesc (inimă, plămâni, bronhii, intestine, carotide, artere femorale). Să ne oprim puţin asupra metodei de auscultaţie mediată şi a genialului ei inventator: René-Marie-Théophile-Hyacinthe Laennec a pus la punct (în 1816) metoda de diagnostic medical a auscultării mediate, cu ajutorul steoscopului inventat de el. Ajuns într-o după amiază de octombrie a anului 1816 la căpătâiul unei tinere cardiace, Théophile Laennec cere o foaie de hârtie, o rulează sub forma unui cilindru, aplică o extremitate pe pieptul bolnavei şi cealaltă la urechea sa; zgomotele inimii şi ale plămânilor îi parvin în mod clar; fusese inventată auscultaţia mediată!!! Laennec a dat acestui instrument de auscultaţie mediată numele de pectoriloc, instrument pe care îl va denumi apoi stetoscop (în limba greacă stethos înseamnă piept). Théophile Laennec a întemeiat astfel o nouă practică, permiţând analizarea zgomotelor corporale interne şi legarea lor de leziuni anatomice, fapt ce se va dovedi deosebit de util pentru diagnosticul bolilor respiratorii, printre care şi tuberculoza (ftizia). În februarie 1818, Laennec prezintă descoperirile sale într-un discurs la Academia de Medicină şi în 1819 publică Tratatul de auscultaţie mediată în care clasează zgomotele emise în torace. În 1822 era titularul catedrei de medicină practică la Collège de France. În 22 de luni, Théophile Laennec descoperise toată semiologia pulmonară şi astfel medicina făcea un uriaş salt înainte; clasificarea lui a 346 Dr. Dinu Brafman zgomotelor de auscultaţie (ronchus, raluri crepitante.) este folosită şi în prezent de către toţi medicii. Stetoscopul pe care îl ştim astăzi (cu o olivă pentru fiecare ureche) a fost inventat de americanul George Cammann (1804-1863) în 1829. Datele pe care ni le oferă auscultaţia în tuberculoza pulmonară, sunt foarte reduse: iniţial se pot auzi eventual crepitante de inducere Inventat de Laënnec în 1816, stetoscopul a fost prima unealtă diagnostică disponibilă în medicină. Devenit simbol al medicinei (chiar dacă n-a apucat încă să ausculte vreun bolnav, stetoscopul este nelipsit de la gâtul oricărui medicinist începător), stetoscopul a pierdut mult din importanţă în ultimele decenii. Stetoscopul a căzut victimă dezvoltării imagisticii medicale, terminologiei confuze a zgomotelor pulmonare, dar şi caracterului subiectiv al informaţiilor furnizate.

DIAGNOSTIC RADIOLOGIC

Aspectul radiologic variază în funcţie de momentul evoluţiei bolii: - focare omogene întinse, adesea cu limite imprecise, localizate în oricare lob pulmonar; mici infiltrate reziduale, sub formă de benzi. Mărirea hilului poate domina tabloul radiologic, dar nu este obligatorie.

DIAGNOSTIC DE LABORATOR

Diagnosticul de certitudine în tuberculoza pulmonară este dat de prezenţa bacilului Koch în sputa bolnavului sau în produsele patologice recoltate (spută, lichid pleural, urină, LCR, aspiratele de măduvă osoasă, lichid de ascită, fragmente de ganglioni):

A. Diagnostic bacteriologic Produsele patologice sunt cercetate prin: 1.Examen direct: examinarea frotiurilor, colorate Ziehl-Neelsen, direct din produsul ca atare, sau după o prealabilaă omogenizare şi concentrare a acestuia cu hidroxid de sodiu. În 1882 Paul Ehrlich (1854-1915) descoperă o metodă de colorare a BK cu ajutorul fuchsinei, metodă de diagnosticare a tuberculozei devenită de multă vreme clasică. Bacilii apar sub formă de bastonaşe subţiri, curbaţi, de culoare roşie, dispuşi sub formă de grămezi sau împerechiaţi caracteristic în unghi, rar izolaţi; un rezultat negativ se poate da numai după examinarea a minim 100 de câmpuri microscopice. Medicii au schimbat soarta lumii 347

2. Izolare. Însămânţarea produselor patologice pe medii de cultură solide, după prealabilă decontaminare permite efectuarea de teste biochimice de identificare, precum şi determinarea sensibilităţii germenilor la tuberculostatice. 3. Identificarea coloniilor de mycobacterium tuberculosis

B. Inoculare la şoarece pentru probe ce conţin un număr mic de bacili (LCR). C. Test la tuberculină: lipsa cicatricei vaccinale indică infecţie bacilară D. Noi metode rapide de diagnostic: - PCR detectează ADN de Mycobacterium tuberculosis în LCR; - amplificarea ARN ribozomal; - ELISA detectează antigene specifice în LCR

TRATAMENTUL TUBERCULOZEI

 Tratamente doar insolite, nu şi eficace Împotriva „ftiziei” (cum se numea odinioară tuberculoza), medicii arhaici recurgeau la rugăciuni şi la incantaţii, adesea cu un ritual religios şi magic: „O! Febră, cu fratele tău Mistuirea trupului şi cu sora ta Tusea, mergeţi şi-i loviţi pe cei din străfunduri” se spunea în India. În Franţa, în Evul Mediu erau imploraţi „Sfinţii Vindecători”. Se pare totuşi că vindecarea unor bolnavi doar prin „toucher royal”, nu era doar o simplă superstiţie medievală. Din antichitate, în timpul Evului Mediu şi al Renaşterii, au fost încercate nenumărate medicaţii de origine vegetală, animală sau minerală. De exemplu, plămân de animal (lup, cerb, sau vulpe) ori momiţe de viţel (oare sunt aceste remedii mai „bizare” decât untura de peşte administrată până mai ieri?)  Cura de aer în sanatorii. Schimbarea aerului a fost considerată întotdeauna o condiţie necesară ameliorării sănătăţii bolnavilor de tuberculoză. Se recomandau călătorii şi repaus într-un loc cu un climat favorabil (aer marin, aer de munte sau de pădure). Primele stabilimente speciale rezervate curei de aer în tratamentul tuberculozei (sanatorii) datează de la mijlocul secolului XIX; erau, se înţelege, stabilimente private, scumpe, accesul la ele fiind, din acest motiv, rezervat claselor mijlocii şi celor avute. Primul sanatoriu gratuit a fost întemeiat în Germania în 1892, urmare a legilor sociale ale lui Bismark (primul în Europa, stabilise în 1883 un sistem de asigurări de boală). 348 Dr. Dinu Brafman

Unii architecţi şi-au pus amprenta pe concepţia şi formele sanatoriilor, Jan Duiker (Olanda), Alvar Aalto (Finlanda), André Lurçat şi Pol Abraham sau Henri-Jacques în Franţa. Această arhitectură a fost influenţată în special de modele germane, elveţiene, olandeze şi nord-americane. Sanatoriile erau adesea situate în locuri cu vegetaţie de pini sau de brazi (ale căror esenţe aveau reputaţia de a favoriza vindecarea bolilor pulmonare şi respiratorii). Trebuie subliniat că arhitecţii au contribuit în mare măsură la transformarea sanatoriilor în adevărate „grădini terapeutice”. Sanatoriul din Davos (Elveţia), conceput în formă de fluture de ftiziologul Karl Turban (1856–1935) din Davos şi de architectul Jacques Gros, avea o parte centrală administrativă şi două aripi (pavilioane) pentru camerele bolnavilor, cu terase şi balcoane. Lumina juca un rol important în designul sanatoriului. „Lumina şi aerul proaspăt, trebuie să aibă maximum de acces posibil în toate sufrageriile şi dormitoarele” nota Dr. Turban pe un plan al sanatoriului. În parc şerpuiau drumuri labirintice, cu o pantă precis calculată, în vederea obţinerii de exerciţii potrivite gradului de convalescenţă al pacientului. Sanatoriul din Davos, destinat bolnavilor de tuberculoză, este cadrul în care se desfăşoarã intriga romanului lui Thomas Mann, Muntele magic. Southwest Finland Sanatorium din Paimio (Finlanda), conceput de arhitectul finlandez Alvar Aalto (1898–1976), i-a adus acestuia faima mondială. Descris ca formând o „comunitate autonomã”, a fost construit pentru a primi peste trei sute de pacienţi. Intrarea principală avea un baldachin în formã de plămân, cu partea inferioară pictată în negru, pentru a simboliza organul bolnav! Pe peluza din faţa intrării, un răzor, tot în formã de plămân, plantat cu begoniii roşii, reprezenta efectele curative ale sângelui proaspăt în plămâni. Ansamblul dorea sã simbolizeze speranţa pacienţilor internaţi, când priveau exteriorul; sanatoriul a fost restaurat în 1998, cu ocazia centenarului lui Aalto)  COLAPSOTERAPIA Metodă de tratament chirurgical a tuberculozei, colapsoterapia constă în producerea unilaterală a unui pneumotorax (pătrundere de aer în cavitatea pleurală). Pneumotoraxul urmărea comprimarea şi imobilizarea plămânului afectat, menţinerea lui în repaus grăbind vindecarea. Medicii au schimbat soarta lumii 349

Teoreticianul şi realizatorul pneumotoraxului artificial (1882) a fost Carlo Forlanini*. Tehnica colapsoterapiei, elaborată de Forlanini, consta în introducerea unui gaz inert în cavitatea pleurală corespunzând plămânului lezat; după 8-15 zile gazul inert trebuia reinsuflat şi asta în medie, timp de patru ani. Tehnica pneumotoraxului a fost utilizată până în anii 1950-1955, adică până la apariţia antibioticelor şi când acestea din urmă nu erau suficiente ele singure.

PRIMUL ANTIBIOTIC ANTITUBERCULOS EFICACE!!!

Selman Abraham Waksman** (1888–1973) a descoperit în 1943 streptomicina, primul antibiotic eficace împotriva tuberculozei. S. A. Waksman este cel care a definit în anii 30 cuvântul antibiotic***, Tuberculostatice**** şi antibiotice antituberculoase. Lista de medicamente pe care v-o propun spre lectură nu este exhaustivă (în era internetului nici o temă nu mai poate avea această pretenţie). Prezentarea ei urmăreşte doar să sublinieze eforturile făcute de medici pentru a mări continuu numărul armelor destinate luptei cu bacilul Koch; de la plămânul de lup şi untura de peşte, este un oarecare progres, nu credeţi?

* Carlo FORLANINI (1847-1918) medic italian, a elaborat în 1882 metoda pneumotoraxului artificial, metodă aplicată cu deplin succes în 1888. ** Salman Abraham Waksman microbiolog american de origine rusă, s-a născut la Priluka, lângă Kiev. Pleacă în Statele Unite în 1910, intră în 1911 la Rutgers College, obţine bacalaureatul în ştiinţe în 1915. Este folosit ca asistent de cercetare în bacteriologia solului de către profesorul J.G. Lipman în New Jersey Agricultural Experiment Station continuând simultan studiile. În 1916, obţine naţionalitatea americană, iar în 1918 îşi ia doctoratul în biochimie la Universitatea din California; revine la Rutgers College ca microbiolog. Profesor asistent în 1925, titularizat în 1930, în 1949 era directorul Institutului de Microbiologie şi rămâne astfel până la pensionare în 1958. A avut un fiu, Byron H. Waksman şi el profesor de microbiologie (Yale University Medical School). Salman Waksman a fost numit profesor onorific în medicină, în ştiinţe, în agricultură, în drept şi în litere de universităţile din Liège, Atena, Madrid, Strasbourg, Ierusalim, Göttingen, Pérouse, Keiō (Japonia). A descoperit actinomycina (1940), clavacina, streptomycina (1943), griseina, neomycina, fradicina, candicidina, candidina şi multe altele; a primit în 1952 Premiul Nobel. Salman Abraham Waksman a murit în 16 august 1973. *** Antibiotic (grec anti, contra, bios, viaţă). Substanţă care are o acţiune specifică de distrugere a bacteriilor. Pentru alte microorganisme se foloseşte termenul de „antifungice” (substanţe care distrug ciupercile) sau de „antivirale” pentru lupta împotriva virusurilor. Substanţa poate avea acţiune directă, adică bactericidă; eficacitatea ei poate fi limitată la a împiedica dezvoltarea microorganismelor (acţiune bacteriostatică). **** Tuberculostatic. 1-Inhibitor al creşterii Mycobacteium tuberculosis. 2-Agentul cu această acţiune. 350 Dr. Dinu Brafman

În funcţie de efectul terapeutic, tuberculostaticele şi antibioticele active în tratamentul şi prevenirea tuberculozei se grupează în: majore (izoniazida, rifampicina, streptomicina, etambutolul); minore (PA5, morfazinamida); de rezervă (cicloserina, viomicina). Asocieri de 2-3 tuberculostatice întârzie instalarea rezistenţei. În formele acute, se asociază izoniazida cu rifampicin (900 mg/zi). Când bacilul Koch este prezent numai în culturi, se asociază izoniazida cu streptomicina 1 g şi etambutol. În formele cronice se administrează izoniazid + streptomicină.

ARTIŞTII FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU TUBERCULOZA

Numărul imens al victimelor tuberculozei printre artişti, mai ales în ultimele două secole, este un motiv în plus să fim recunoscători medicilor, pentru că, prin eforturile lor, „ciuma albă” cum era numită ftizia, a devenit o boală ca oricare alta. Pictorul animalier Paul Potter (1625–1654) moare de ftizie la doar 29 de ani Antoine Watteau (1684-1721) a căzut şi el victimă a tuberculozei Voltaire (1694-1778). Am mari îndoieli privind tuberculoza de care ar fi suferit: puţini oameni, chiar sănătoşi, atingeau pe atunci vârsta de 84 de ani. Pictorul Théodore Géricault (1791–1824) a suferit de morb Pott (tuberculoză osoasă) A fost îngrijit de marele chirurg Guillaume Dupuytren, mare amator de artă. Pe patul de spital, Géricault foloseşte ca model propria mână stângă (Prin piele se văd oasele şi muşchii mâinii, ca la ecorşeurile din ipsos date ca model elevilor). Cu o lună înainte de a muri, Géricault a fost vizitat de pictorul Eugène Delacroix şi de un tânăr pictor, Biard, care face un crochiu al bolnavului; schiţa este halucinantă: avem în faţă masca unui bătrân (Géricault avea doar 33 de ani), cu ochii în fundul capului. Bietul Biard nu a făcut mare carieră ca pictor, a fost mai cunoscut datorită aventurilor soţiei sale cu Victor Hugo, pe atunci pair al Franţei. Eugène Delacroix (1798–1863) a avut o situaţie materială bună (să nu uităm că era fiul natural al lui Talleyrand), dar a dus o viaţă foarte intensă, iar consumul de haşiş (era membru în Club des haschischins), a favorizat probabil îmbolnăvirea de tuberculoză. Marele clinician francez Louis Landouzy (1845–1917), a descris faciesul care îi poartă numele, facies Landouzy, întâlnit adesea la bolnavii de tuberculoză (faţă palidă, păr blond veneţian, sprâncene împreunate, pomeţi roşii, buze arse, ochi sticlind de febră). Medicii au schimbat soarta lumii 351

Bronzul cunoscut sub numele de Bătrâna Heaulmière, operă alui Auguste Rodin, a avut foarte probabil drept model o bolnavă de ftizie. Frédéric Chopin (1810-1849), compozitor şi pianist franco-polonez, a murit de ftizie Surorile britanice Brontë: Charlotte Brontë (1816–1855), romancieră; Emily Jane Brontë (1818-1848), poetă şi romancieră; Anne Brontë (1820– 1849), romancieră. Pictorul Amedeo Modigliani (1884–1920) mort de meningită tuberculoasă, era o victimă sigură a bolii, cu sănătatea sa minată de alcool şi de droguri; a doua zi după moartea lui, prietena sa, Jeanne, însărcinată, se sinucide. Roger de la Fresnaye (1885–1925), s-a îmbolnăvit de tuberculoză, după ce a fost gazat pe front; boala l-a obligat să lucreze mai mult desen şi acuarele. Pictorul Daniel Rosenthal (1820–1851), a fost şi el o victimă a tuberculozei. Ion Andreescu (1850–1882). considerat de mulţi cel mai mare pictor român, moare de tuberculoză, la vărsta de doar 32 de ani, Autoportretele lui Ştefan Luchian (1868–1916), care a suferit şi de tuberculoză, permit unui ochi cât de cât avizat, să urmărească distrugerile produse de boală (ochii arşi de febră, descărnarea progresivă a obrajilor şi a mâinilor). În portretul în bronz făcut lui Luchian de Dimitrie Paciurea, este redată „aţintirea în gol a ochilor arşi de febră şi în greutatea pleoapelor citim copleşitoarea oboseală de a trăi, cu care a luptat până la ultima suflare genialul crucificat” (Ion Frunzetti dixit). Au suferit de tuberculoză pictorii Marcel Blecher (1909–1938), Bob Bulgaru (1907–1938), Ana Asvadurova-Ciucurencu (1903–1972), compozitorul Ciprian Porumbescu. Panait Istrati (1884–1935), scriitor român Vasile Voiculescu (1884-1963), medic, poet, scriitor, a suferit de morb Pott. George Orwell (1903–1950) scriitor englez Albert Camus (1913–1960), scriitor francez Vivien Leigh (1913–1967) actriţă britanică

„Romantismul considera boala de plămâni un fel de boală a sufletului. Moartea tuberculoşilor capătă astfel o dimensiune estetică…Este o moarte magnifică” s-a putut spune la un moment dat. Romanticii îmbătrânesc urât şi, fără îndoială, romanticii cei mai autentici sunt cei care nu îmbătrânesc. Soluţia era să mori tânăr. Tuberculoza, boală romantică prin excelenţă, propune un sfârşit radical; poetul îşi strigă suferinţa şi boala însăşi atestă că existenţa, în banalitatea ei, are ceva insuportabil” (G. Gusdorf, în „Omul romantic”). 352 Dr. Dinu Brafman

Ftizia i-a fascinat întotdeauna pe autorii romantici; este fundalul pentru „Crinul din vale” a lui Balzac şi este în chiar inima „Meditaţiilor” sau a lui „Raphaël” ale lui Lamartine. În „Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas-fiul, moartea nu reprezintă sacrificiul inocenţei, chiar dacă ea este chiar masacrul frumuseţii. Moartea Margaretei, datorită ftiziei, are o dimensiune miraculoasă: ea reconciliază frumuseţea cu puritatea. La Victor Hugo, eroii sau eroinele nu provin toţi dintr-un mediu social elevat. Fantina din „Mizerabilii” moare victimă a foamei, frigului, izolării şi lipsurilor. După Victor Hugo, literatura s-a populat cu Fantine strivite de o societate nemiloasă şi o soartă nedreaptă. Cu „Corpuri şi suflete” a lui Maxence Van Der Meersch, tuberculoza devine prezentă în toate mediile sociale, cauză şi consecinţă a tuturor depravărilor. François Mauriac în „Sărutarea leprosului” respinge această valorizare a răului şi afirmă necesitatea de a recunoaşte demnitatea omului în cel mai jalnic bolnav.

ÎN LOC DE CONCLUZIE

Am început acest excurs prin lumea în care bacilul Koch părea să fie stăpân absolut şi mai ales etern, cu concluzia destul de pesimistă a Ministerului Sănătăţii din Franţa. Ar fi însemnat să pun la îndoială inteligenţa posibililor mei cititori, dacă ei nu ar fi intuit că, în ciuda lungimii lui, poate excesive, capitolul dedicat confruntării medici-tuberculoză, urma să se încheie, dacă nu în glorie, cel puţin cu speranţe justificate. Desigur, tuberculoza mai face victime, chiar multe, dar diagnosticul de tuberculoză nu mai este în ultimele decenii echivalent cu o condamnare la moarte. Depistarea precoce, examene de laborator de ultimă generaţie, au făcut ca numărul celor vindecaţi de tuberculoză să crească exponenţial. Succesele obţinute de tratamentul cu antibiotice, au dus la dispariţia din arsenalul terapeutic al tuberculozei atât a pneumotoraxului cât şi a mutilantelor toracoplastii. După descoperirea tratamentului specific chimioterapic (izoniazidă, etambutol, PAS) şi antibiotic (cicloserină, rifampicină), tuberculoza, care a făcut timp de secole milioane de victime, devine o boală vindecabilă, cu pronostic majoritar favorabil. Medicii au schimbat soarta lumii 353

Progresele realizate de medicină au permis iniţierea de programe vizând eradicarea tuberculozei (vaccinări, preventorii, chimioterapie specifică, luptă în focar). Desigur nu putem aştepta rezultate spectaculoase, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi de trai nu va fi şi ea pe măsura eforturilor de netăgăduit ale medicilor întru stăpânirea şi, de ce nu? înfrângerea definitivă a bolii. Din păcate, recrudescenţa tuberculozei din ultimii ani, mai ales în ţările sărace, mă face să cred că Hans Castorp nu va deveni prea curând doar un personaj de ficţiune. Cât timp nu va fi rezolvată problema subalimentaţiei, a promiscuităţii, a sărăciei (orice s-ar spune, tuberculoza este cu deosebire o boală a mizeriei), şansele de eradicare a acestui flagel rămân reduse, un vis frumos, dar încă îndepărtat. Până atunci, să nu încetăm să aducem omagiul nostru medicilor de azi, de ieri şi de totdeauna, pentru că, nu rareori cu preţul vieţii, au înfruntat flageluri teribile, care astăzi, datorită lor, au ajuns să nu mai sperie pe nimeni. La întrebarea din titlul acestui capitol (Tuberculoza o redută inexpugnabilă?) răspunsul meu, nu doar ferm, dar şi de netăgăduit, este:

În confruntarea cu tuberculoza, medicii sunt cei care au impus regula jocului! 354 Dr. Dinu Brafman

„Un nobil fără sifilis, sau nu era considerat nobil sau nu era considerat bărbat”. Erasmus din Rotterdam

SIFILIS, O ISTORIE PASIONANTĂ

Celebra frază „La civilisation c’est la syphilisation” atribuită pe rând lui Bram Stoker şi apoi lui James Joyce, îi aparţine de fapt marelui sifiligraf şi istoric al medicinei din secolul XIX, Alain Fournier (1886-1914). Sifilisul este o boală venerică, infecţioasă şi contagioasă. Girolamo Fracastoro (1483–1553), medic, a fost cel care a folosit pentru prima oară cuvântul sifilis. În opera sa „Syphilis sive de morbo gallico” (apărută în 1530), descrie istoria alegorică a unui păstor pe nume Syphilus, primul om care ar fi contractat boala fiindcă i-a mâniat pe zei. Autor al lucrării De Contagione et Contagiosis Morbis, Fracastoro a pus bazele epidemiologiei şi a propus o teorie asupra originii bolilor infecţioase. Germenul care produce sifilisul, Spirocheta pallida (Treponema pallidum), este denumit astfel datorită formei lui spiralate şi slabei posibilităţi de a fi colorat. Are forma de spirală, cu 5-20 ondulaţii fine, regulate, cu o grosime de 0,5 microni şi o lungime de 10-30 microni. Posedă cili terminali şi o membrană fină ondulată. Înmulţirea spirochetelor se face prin diviziune transversală, apărând granule inframicroscopice care pot traversa membranele semipermeabile, făcând posibilă trecerea prin placentă de la mamă la făt. Durata unui ciclu de diviziune este de aproximativ 36 de ore. Mult timp considerată anaerobă, s-a dovedit că spirocheta este în măsură să oxideze carbohidraţii şi deci a fost clasificată ca microaerofilă. Se conservă bine la -4° C, este distrusă rapid sub acţiunea uscării şi căldurii peste 48° C, iar la peste 40° C îşi pierde virulenţa. Treponema pallida a fost identificată la Berlin, în 1905, de zoologul german Fritz Schaudinn (1871–1906) şi de medicul german Erich Hoffmann (1868–1959). Medicii au schimbat soarta lumii 355

Nimeni nu dorea să revendice paternitatea sifilisului. Vreme de mulţi ani, boala a primit o gamă largă de nume, cele mai multe fiind insulte cu iz naţional: Mal de Naples (pentru francezi); Morbus francus (pentru italieni, spanioli, germani, englezi); Boala spaniolă (pentru portughezi şi olandezi); Boala engleză (pentru scoţieni); Boala germană (pentru polonezi); Boala poloneză (pentru ruşi); Boala lui Cupidon pentru cei care nu fac discriminări etnice. Diferitele denumiri ale bolii indicau şi progresia marii epidemii de la începutul secolului XVI, a aşa numitului „sifilis istoric”. Pandemia din secolul XVI a schimbat atitudinea unei generaţii faţă de sex; o epocă nepăsătoare şi tolerantă, în care aventurile extraconjugale nu erau judecate prea aspru şi prostituţia era acceptată, s-a sfârşit brusc. Reforma a adoptat o atitudine puritanistă extrem de severă în privinţa moralei, cuvânt ales după termenul latin puritas, însemnând “puritate”; ortografiat cu P mare, caracteriza popoarele protestante din Anglia care au întemeiat coloniile americane. După primul secol de distrugere, sifilisul scade în eficienţă, fără să dispară. Au izbucnit mai multe epidemii de proporţii reduse, ce au afectat toate păturile sociale. Originile bolii nu sunt cunoscute. Mult timp a prevalat teoria bolii aduse din Lumea Nouă după prima călătorie a lui Cristofor Columb. Se pare că Hippocrate ar fi descris forma terţiară a bolii. Cercetări arheologice arată că boala era prezentă în oraşul grecesc Metaponte din Italia în secolul VI î.Chr. În 1963, Hackett propune teoria conform căreia treponema pallida provine din altă treponemă, Treponema caracteum care a dat naştere Treponemei pallidum. Aşa numiţii dinţi Hutchinson, găsiţi la Pompei, dinţi tipici pentru sifilisul congenital, ar confirma anterioritatea bolii în Europa. Proba cea mai importantă a prezenţei sifilisului în Europa medievală, a fost găsită cu ocazia săpăturilor făcute la mânăstirea augustiniană datând din secolele XIII şi XIV lângă portul Kingston-upon-Hull din nord estul Angliei; pe atunci, Kingston-upon-Hull era al doilea cel mai important port al Angliei după Londra. Mânăstirea a fost distrusă în 1539 din ordinul lui Henric al VIIIlea. Două treimi din scheletele găsite în cursul săpăturilor prezentau deformări osoase tipice sifilisului terţiar. S-au descoperit aceste semne particulare mai ales la scheletele înhumate aproape de altar, semn că bogaţii donatori ai 356 Dr. Dinu Brafman mânăstirii, membri ai clasei privilegiate din Kingston-upon-Hull, erau printre persoanele afectate de boală. Datarea cu carbon confirmă faptul că scheletele fuseseră îngropate în perioada activă a mânăstirii, ceea ce concordă cu greu cu teoria americană. Înaintea acestor descoperiri recente, se considera că sifilisul şi-a făcut apariţia în 1494 la Neapole, fiind adus de marinarii spanioli din echipajul lui Cristofor Columb, care participaseră la o campanie militară a lui Carol al VIIIlea. O publicaţie de la începutul lui 2008 redă totuşi un credit puternic tezei originei americane a sifilisului. Ea se bazează pe studiul genetic al diferitelor suşe de sub-specii de Treponema pallidum. S-ar părea că cea mai apropiată „rudă” a Treponemei pallidum sub-specia pallidum (T. pallidum pallidum, agent al sifilisului) ar fi suşa americană de Treponema pallidum sub-specia pertenue (T. pallidum pertenue) (agent al unei treponematoze cutanate, pian sau yaws, transmisibilă prin simplu contact cutanat, deci nu veneriană). Explicaţia ar fi că T. pallidum pertenue ar fi legată de specia umană încă de la apariţia omului (treponeme simiene sunt foarte apropiate de această suşe). Această sub-specie ar fi migrat o dată cu omul prin toată lumea şi ar fi prezentat câteva mutaţii. Tovarăşii lui Cristofor Columb ar fi readus această suşe în Europa şi, cu ocazia acestui transfer într-o gazdă nouă, dintr-un motiv necunoscut, o ultimă mutaţie ar fi transformat puterea ei patogenă şi modul său de transmitere, producând astfel Treponema pallidum. vvv

Jean Astruc (1684–1766) medic şi teoretician francez, este autorul primei lucrări recapitulative importante privind sifilisul şi bolile venerice; a fost unul din pionierii exegezei moderne despre sifilis. vvv

Abia în secolul XIX boala va fi recunoscută clinic şi bine definită în simptomatologia ei. Înainte de 1870, nimic din conţinutul scrierilor medicale nu dă o imagine angoasantă a sifilisului; el punea totuşi o gravă problemă de sănătate publică, asociată cu propagarea veneriană obişnuită. Mercurul, remediu pluricentenar şi iodura de potasiu, păreau capabile să rezolve toate situaţiile; de fapt, mercurul ucidea în aceeaşi măsură ca şi sifilisul. Sifilisul era o boală gravă putând antrena moartea înainte de descoperirea antibioticelor; boala se vindecă uşor cu acest tip de medicamente. Medicii au schimbat soarta lumii 357

Din 1999, sifilisul este în recrudescenţă în Franţa şi în majoritatea ţărilor, dar poate fi asociat cu infecţia cu HIV. Ca şi pentru HIV, prezervativul sau cunoaşterea statutului serologic al partenerului său stabil, sunt cele mai bune mijloace de protecţie.

TRANSMITEREA ŞI STADIILE BOLII

Sifilisul se transmite prin raport sexual neprotejat (vaginal, anal, bucogenital), pe cale sanguină (transfuzii) şi transplacentar (în timpul sarcinii, de la mamă la copil). Incubaţia este de la 3 săptămâni la o lună.

 Siflis primar Nu apare întotdeauna şi, când există, apare în general la 3 săptămâni după contaminare. Este vorba de o leziune caracteristică a mucoaselor, numită şancru de inoculare (o mică plagă roz, adâncită, curată, atonă, cu fundul indurat, cu aspect cartonat la palpare şi nedureroasă): corespunzând punctului de intrare al spirochetei. Ulceraţia, în general unică, se regăseşte la nivelul prepuţului, pe gland, în uretră (invizibilă), la nivelul colului cervical (invizibilă), al vaginului, al vulvei. Sunt posibile şi alte localizări: anus, amigdale (fapt care te face să te gândeşti la o angină), buze, limbă.etc. Leziunea se însoţeşte de o adenopatie importantă, cel mai adesea unică; aceste adenopatii sunt uşor inflamatorii şi nedureroase. Leziunile sifilitice sunt toate extrem de contagioase.

 Sifilis secundar Apare la 3-10 săptămâni după şancru prin generalizarea treponemei pe cale sanguină. Se însoţeşte de erupţii multiple pe piele şi/sau pe mucoase, fără mâncărimi: este rozeola (mici pete roz-palid pe piele şi roşii pe mucoasele glandului, anusului, gâtului, limbii, buzelor). Leziunile se pot vedea pe palme şi plante, dar şi pe tors, lucru rar pentru o erupţie dermatologică. Semnele vizibile pot dispărea chiar şi fără tratament, dar boala rămâne prezentă şi transmisibilă. Sifilidele (mici papule brun-arămii), la nivelul feţei, palmelor şi plantelor, dar şi periorificial, sunt foarte contagioase. Există şi alt tip de leziuni: plăci de alopecie, plăci mucoase, adenopatii cervicale, hepatosplenomegalie. 358 Dr. Dinu Brafman

 Sifilis terţiar Devenit foarte rar în ţările occidentale, nu apare decât după mulţi ani de dezvoltare. Se agravează mult fără tratament, producânt atingeri cardio- vasculare, nervoase (în special cefalee intensă şi dizartrie) şi articulare. Afectează în general toate organele; chiar tratat la timp (deci necontagios după tratament), poate produce semne secundare cum sunt arsurile gastrice ale tabesului. Episoade paretice tranzitorii sunt caracteristice (afazie, hemiplegie, hemipareze, etc.) Creşte serios riscul transmiterii HIV şi se complică la persoanele seropozitive printr-o evoluţie mai rapidă şi complicaţii neurologice mai frecvente. Mai puţin frecvent, sifilisul poate afecta inima şi vasele mari (aorta de exemplu) ducând la insuficienţă cardiacă mortală. Atingerile osteoarticulare sunt frecvente, cu fracturi spontane şi morb perforant plantar.

 Noua clasificare Stadificarea clasică a fost modificată în prezent, cu o dihotomizare terapeutică: - sifilis precoce: mai puţin de un an după şancru - sifilis tardiv: mai mult de un an, sau dată necunoscută  Neurosifilis (Sifilis afectând sistemul nervos) Poate apărea atât în forma precoce cât şi în cea tardivă a bolii. Fără tratament, 8%-10% din bolnavii de sifilis manifestă tulburări neurologice importante după 10-20 de ani de la debutul bolii. Un sfert dintre pacienţii netrataţi sunt victime ale unei meningo- encefalite (Syphilis cerebrospinalis), care duce la demenţă (uneori cu o creştere tranzitorie a capacităţilor mentale şi cognitive). Schimbări extraordinare în sensibilitate şi/sau psihism au fost descrise în cursul acestei faze, dar nu sunt sistematice. Ataxia locomotorie (tabes sifilitic), se însoţeşte de dureri intense, cu disfuncţia şi pierderea controlului vezicii urinare şi al intestinelor. Evoluţia se face spre paralizie generală. Sunt frecvente tulburări de circulaţie sau leziuni ale scheletului. În ţările occidentale se observă rar o asemenea evoluţie, fiindcă antibioticele permit o terapie eficientă.

 Sifilis congenitav Afectează copiii în trimestrele 2 şi 3 de sarcină, dacă mama prezintă sifilis primar sau secundar; poate fi fulminant (duce la moartea nou-născutului), sau latent şi produce malformaţii câştigate congenital şi după naştere. Medicii au schimbat soarta lumii 359

Metode de diagnostic - Examen direct la microscop pe fond negru, plecând de la frotiul unei leziuni cutanate: Treponema este uşor de identificat. - Serologie sifilitică:  BW - Reacţia Bordet-Wasserman, reacţie de fixare a complementului, a fost folosită în diagnosticarea sifilisului. Antigenul utilizat iniţial a fost ficatul de nou-născut afectat de sifilis congenital (bogat în treponeme). Reacţia este pozitivă în serul bolnavilor şi în lichidul cefalo- rahidian la bolnavii afectaţi de sifilis nervos. Reacţia este acum abandonată în favoarea altor reacţii, mult mai sensibile;  VDRL este puţin specifică;  TPHA (Treponema Pallidum Hemagglutinations Assay), test biologic de aglutinare pasivă directă, constă în observarea hemaglutinării hematiilor animale (berbec sau pui de găină), care au absorbit antigene ale treponemei Nichols; test foarte specific, se pozitivează înaintea VDRL şi rămâne pozitiv chiar şi după tratament;  Testul Nelson-Mayer test de imobilizare a treponemei, are o mare specificitate, este pozitiv doar în sifilis; devine pozitiv între a 30a şi a 45a zi a bolii. Examenele serologice ale sifilisului au drept scop să afirme diagnosticul (devin pozitive la aproximativ patru săptămâni după contaminare) şi apoi să urmărească evoluţia. Negativarea testelor este semn de vindecare.

TRATAMENT

După răbufnirea post-Columbiană a sifilisului, s-a răspândit tratamentul cu mercur al leziunilor sifilitice, iar din 1836 a fost introdusă iodura de potasiu, mai eficientă şi mai puţin toxică. Primul medicament care ataca în mod direct spirocheta, arsfenamina, un compus arsenical, numit comun Salvarsan sau 606, a fost realizat în 1909 de către bacteriologul german Paul Ehrlich (1854 –1915) Reacţii adverse întâlnite în tratamentul cu produse arsenicale: crize nitritoide (vasodilataţie bruscă urmată de vasoconstricţie). Compuşii arsenicali, practic, nu se mai folosesc. Constantin Levaditi (1874–1953) a introdus tratamentul revoluţionar al sifilisului cu bismut. Folosirea antibioticelor în tratamentul sifilisului a început în 1943, după ce medicul american John Friend Mahoney (1889–1957) a descoperit că penicilina este un tratament eficient în cazurile necomplicate de sifilis. De atunci, numărul cazurilor de sifilis a scăzut în mod considerabil, mai ales în ţările dezvoltate. 360 Dr. Dinu Brafman

Penicilina injectabilă este tratamentul de elecţie al sifilisului în toate stadiile. Tratamentul şi-a dovedit eficacitatea de la mijlocul anilor 1940. Spre deosebire de mulţi alţi germeni, în cazul spirochetei pallida nu au apărut până în prezent suşe rezistente la antibiotice. În cursul tratamentului sifilisului cu penicilină, se poate observa reacţia Jarisch-Herxheimer, rezultat al eliberării de către treponemele lizate, a unei exotoxine (LPS). Reacţia survine la 6-8 ore după administrarea de penicilină şi se manifestă timp de 12-24 ore, sub formă de frisoane, febră, mialgii şi exacerbarea leziunilor luetice existente. Sifilis precoce (primo-secundar) -injecţie intramusculară în doză unică de benzatin-penicilină (extencilină); în caz de alergie, ciclinele pot fi justificate doar pentru copii şi femei însărcinate. Sifilis tardiv - extencilină, trei injecţii, la o săptămână intervav - în caz de alergie la penicilină, cicline sau eritromicină În cazul neurosifilisului, sau al sifilisului la un imunodeprimat (SIDA) se recomandă penicilina G intravenos. vvv

Nume medicale de referinţă în multiseculara bătălie cu sifilisul

Sir Jonathan Hutchinson (1828–1913), oftalmolog, dermatolog, venerolog, chirurg şi patolog englez. În 1861, ca medic la London Hospital, descrie sìfilisul congenital şi aşa numita „Triadă Hutchinson” constând în surditate labirintică, keratită parenchimatoasă şi dinţi în formă de şurubelniţă (dinţi Hutchinson). Între 1890 şi 1900, era prima autoritate în viaţă în materie de sifilis. Numele Hutchinson este legat de următoarele entităţi medicale: angina Hutchinson; semnul Hutchinson; dishidroza Hutchinson; boala Hutchinson sau degenerescenţa senilă coroidiană; facies Hutchinson; pistrui Hutchinson (pete maronii precanceroase, care apar la vârstnici); masca Hutchinson; boala melanotică Hutchinson; pata Hutchinson (pată corneeană, legată de keratita luetică); prurigo Hutchinson; triada Hutchinson; boala Hutchinson- Gilford (progerie). Medicii au schimbat soarta lumii 361

Intensa sa activitate în multe specialităţi medicale, este reflectată şi de implicarea sa în atâtea societăţi medicale: a fost preşedinte al Societăţii Hunter (1869 şi 1870), profesor de chirurgie şi patologie la Colegiul Regal al Chirurgilor (1877-1882), preşedintele Societăţii de Patologie (1879–1880), al Societăţii de Oftalmologie (1883), al Societăţii de Neurologie (1887), al Societăţii Medicale (1890) şi al Societăţii Regale Medicale şi Chirurgicale. În 1889, Hutchinson era preşedinte al Colegiului Regal al Chirurgilor. Hutchinson era ferm convins că te poţi îmbolnăvi de lepră consumând mâncăruri foarte sărate sau peşte alterat, deşi agentul patogen al leprei, Mycobacterium leprae, fusese descoperit încă din 1873 (a fost una din destul de puţinele sale erori ştiinţifice). A fondat (1890) Muzeul Educaţional Haslmere, muzeu de istorie naturală. Sir Jonathan Hutchinson a murit în 23 iunie1913, la Haslemere, Surrey.

Jean Alfred Fournier (1832–1914) dermatolog francez specializat în boli venerice. Numele lui Fournier este asociat cu următorii termeni: Gangrena Fournier, (gangrenă cauzată de infectarea scrotului, în asociere cu diabetul); Semnul Fournier, (ragade în jurul gurii, semn de sifilis congenital); Tibia Fournier (îngroşare fusiformă cu arcuirea tibiei în luesul congenital). Principala contribuţie medicală a lui Fournier a fost studiul sifilisului congenital, descris în 1883. A subliniat importanţa sifilisului în evoluţia unor boli degenerative. A întemeiat organizaţia Société Française de Prophylaxie Sanitaire et Morale. J. A. Fournier a fost şi iatroistoric: a republicat lucrări despre medicii de odinioară, precum Girolamo Fracastoro (1478–1553), Giovanni deVigo (1460–1525) şi Jacques de Béthencourt (început de sec. XVI).

Paul Ehrlich (1854–1915) bacteriolog german, laureat al premiului Nobel în 1908. În 1909 Paul Ehrlich realizează un tratament împotriva sifilisului bazat pe compuşi de arsenic, Salvarsan sau 606 (acesta a fost numărul încercărilor de laborator făcute până la obţinerea preparatului). Va perfecţiona în continuare preparatul sub numele de Neosalvarsan sau 912; tratamentul arsenical va fi folosit până în 1945, când va fi înlocuit de penicilină. 362 Dr. Dinu Brafman

Paul Ehrlich este considerat părintele chimioterapiei (Salvarsanul este considerat primul tratament chimioterapic).

Julius Wagner-Jauregg (1857–1940) neuro-psihiatru austriac, laureat Nobel de medicină sau fiziologie pe anul 1927. Este cunoscut pentru tratamentul electric al nevrozelor de război şi pentru inventarea malarioterapiei. A fost profesor la Universitatea din Viena (1893- 1928). Prieten al lui Sigmund Freud, şi-a exprimat unele rezerve privind psihanaliza. În timpul primului război mondial, a preconizat tratamentul cu electroşocuri al soldaţilor traumatizaţi psihic. De fapt, acei soldaţi ar fi preferat să se întoarcă pe front, mai curând decât să continuie să suporte tratamentul impus cu cruzime, probabil fără aprobarea lui, în unele clinici vieneze. În 1920, urmare a plângerilor soldaţilor austrieci, a fost acuzat de practici barbare. Sigmund Freud a dat mărturie la proces în favoarea lui Julius Jauregg, care a fost în cele din urmă disculpat, alt medic fiind condamnat în locul lui. Observând că starea pacienţilor afectaţi de paralizie generală cauzată de sifilis se ameliora cu ocazia unor accese de febră, Julius Wagner-Jauregg a conceput un tratament al acestei paralizii prin inoculare de malarie (boala a fost aleasă de el fiindcă era controlabilă cu chinină). Această metodă, folosită până la descoperirea antibioticelor şi a fost răsplătită cu premiul Nobel pentru medicină. A experimentat de asemeni efectele tuberculinei şi vaccinului antitific.

August von WASSERMANN (1866–1925) microbiolog german. În 1906 descoperă metoda biologică de diagnosticare a sifilisului, devenită de uz universal, numită reacţia Wassermann, apoi în mod obişnuit, doar Wassermann. Metoda se bazează pe căutarea în serul sanguin a unor anticorpi specifici (substanţe defensive care dovedesc prezenţa Treponemei pallidum, microorganismul care provoacă sifilisul, numit şi lues). Reacţia Wassermann a fost încet încet modificată şi perfecţionată, pentru a o face mereu mai sensibilă, încât în prezent dezvăluie precoce infecţia luetică, chiar la o săptămână după apariţia leziunii primare (sifilomul). Întreaga sa carieră a dedicat-o studiului serologiei şi imunologiei. Medicii au schimbat soarta lumii 363

A fost printre primii care au confirmat eficacitatea serului antitetanic şi a celui antidifteric (inventat de Emil von Behring şi Shibasaburo Kitasato) şi tot printre primii care au injectat un ser antimeningococic la bolnavii de meningită. Jules Jean-Baptiste Vincent Bordet (1870–1961) microbiolog belgian. Bacteriile Bordetella au fost numite astfel în onoarea lui. Doctor în medicină în 1892, începe să lucreze în laboratorul lui Mecinikof la Institutul Pasteur din Paris; în 1894 a observat că globulele albe fagocitează bacteriile. În 1898, descrie hemoliza unui ser sanguin expus unor globule roşii străine. Părăseşte Parisul în 1900, pentru a înfiinţa Institutul Pasteur din Bruxelles. Descoperă că efectul bactericid al antigenilor specifici este considerabil ameliorat in vivo de prezenţa unui element al serului pe care îl numeşte alexină, element numit mai târziu complement. Acest mecanism a fost utilizat pentru realizarea unui test serologic de depistare a sifilisului, apoi folosirea lui va fi generalizată la toate testele care se bazează pe fixarea complementului, metodă care se mai foloseşte şi în prezent. În cooperare cu Octave Gengou, a izolat în 1906 bacteria Bordetella pertussis („bacilul Bordet-Gengou”) şi a formulat, în mod corect, ipoteza că acel microb era cel care producea tusea convulsivă. Devine profesor de bacteriologie la Universitatea din Bruxelles în 1907, unde va preda până la sfârşitul vieţii. În 1916 devine membru al Royal Society. Eminent pionier al microbiologiei, Jules Bordet a fost primul medic belgian recompensat în 1919 cu premiul Nobel pentru Medicină şi Fiziologie, pentru lucrările sale privind mecanisme ale imunităţii. A militat între cele două războaie mondiale pentru promovarea Walloniei şi a Belgiei francofone. În 1935, era printre laureaţii Premiului cincinal al Amis du Hainaut, împreună cu Jules Destrée şi Georges Lemaître. În 1933 este chemat să prezideze Consiliul ştiinţific al Institutului Pasteur din Paris. Jules Bordet a murit în 1961, este înhumat în cimitirul din Ixelles. Constantin Levaditi (1874–1953) Medic, citolog şi imunolog francez de origine română (s-a născut la Galaţi, în România). Orfan de mic, a fost crescut de o mătuşă, lenjereasă la spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Şi-a făcut studiile la Facultatea de medicină din Bucureşti, continuă specializarea la Paris (Laboratorul de Patologie Generală 364 Dr. Dinu Brafman

şi Experimentală şi „Institutul Pasteur”) şi la Frankfurt-am-Main (Institutul de Terapie Experimentală). În 1892 şi-a luat doctoratul în medicină al Facultăţii din Paris, continuându-şi cercetările la Institutul Pasteur şi la Institutul „Fournier”. A pus la punct o metodă de detectare a spirochetei , numită „metoda Levaditi-Manouélian” (impregnare cu argint a spirochetelor în secţiuni). Este considerat unul dintre fondatorii virusologiei mondiale, fiind, în acelaşi timp un promotor al chimioterapiei şi al sifilogramei. Dintre priorităţile ştiinţifice ale lui Levaditi amintim: - tratamentul revoluţionar al sifilisului cu bismut, - simplificarea reacţiei Wasserman - studii remarcabile în poliomielită, encefalită, herpes şi rabie. - o contribuţie originală la stabilirea de legături între virusuri şi cancer. - a dovedit ultrafiltrabilitatea virusurilor prin membrane de colodiu şi a introdus prima metodă de apreciere a dimensiunilor particulelor virale , deschizând astfel drumul preparării vaccinului antipoliomelitic. - a introdus conceptul de ectodermoze neurotrope.

Constantin Levaditi a fost primul cercetător din lume care a reuşit cultivarea virusului rabic in vitro.

Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse într-un număr impresionant de lucrări ştiinţifice intrate în istoria medicinii româneşti şi mondiale. Pentru valoarea lucrărilor sale a fost distins cu mai multe premii, dintre care amintim: Premiile „Bréant şi Montyon” ale Academiei de Ştiinţe din Paris, Premiul Expoziţiei Internaţionale de la Strasbourg, Marele Premiu „Cameron” al Universităţii din Edinburgh, Premiul „John Scott” al Universităţii din Philadelphia, Premiul internaţional „Paul Erlich” pentru chimioterapie. Constantin Levaditi a fost membru de onoare al Academiei de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei de Medicină din Paris, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Amsterdam şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Sintetizând valoarea cercetărilor sale, în necrologul publicat în SUA se subliniază: „A fost decanul incontestabil al şcolii franceze de bacteriologie, iar ultimii ani din viaţa lui au coincis cu studii importante asupra antibioticelor: penicilină, streptomicină, bacitracină, polymyxin, aureomycin, cloramfenicol. Ultima lucrare asupra terramicinei reprezintă cea mai autoritară revizie asupra subiectului”. Medicii au schimbat soarta lumii 365

În 1910, Constantin Levaditi a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi în 1926 membru de onoare. Moare la Paris în 5 septembrie 1953.

Ştefan Gh. Nicolau (1874–1970) profesor de dermatologie, membru de onoare al Academiei Române. Unul din marii sifiligrafi ai Europei, Ştefan Gh. Nicolau a descris „imunitatea în ping-pong” din sifilis (bolnavul tratat de sifilis, se vindecă, dar se reîmbolnăveşte de sifilis de la partenera lui, pe care el a contaminat-o, dar nu a fost tratată). A descris dermita livedoidă şi necrotică Nicolau: placard marmorat roşu-violaceu, produs prin injectarea greşită intraarterială a unui preparat medicamentos insolubil (săruri de bismut sau de mercur în tratamentul antisifilitic).

John Friend Mahoney (1889–1957), medic american. Istoria medicinei îl reţine pe Mahoney ca fiind primul medic care a testat şi demonstrat puterea treponemicidă a penicilinei şi a stabilit că penicilina este un tratament efectiv, sigur şi eficace al sifilisului. În înlocuirea cu penicilină în tratarea sifilisului în armatele aliate a riscantei şi nesigurei arsenoterapii, un rol decisiv l-au avut cercetările lui Mahoney; meritele i-au fost răsplătite prin acordarea în 1946 a premiului Lasker.

Robert Armstrong Nelson (n. 1922 la Miami), serolog american; inventatorul testului Nelson Testul Nelson-Mayer este un test costisitor şi complicat, rezervat doar câtorva laboratoare de cercetare. vvv 366 Dr. Dinu Brafman

CAZURI CELEBRE DE INFECŢIE SIFILITICĂ

EXPLORATORI

 Cristofor Columb (1451–1506), navigator genovez, s-a infectat în urma relaţiilor sexuale cu băştinaşe din insula La Española, primul teritoriu din Lumea Nouă descoperit de el Treponema pallidum a traversat Atlanticul în trupul său şi în al zecilor de marinari care îl însoţeau. În timpul celei de treia călătorii, Columb a fost cuprins de dureri teribile, febră, insomnii… Afirma că aude voci în somn, că se simte trimisul lui Dumnezeu. A fost răzbunarea Americii pentru excesele criminale ale spaniolilor…  Căpitanul James Cook (1728–1779)

MEMBRI AI CLERULUI:

 Papa Iuliu al II-lea (1443–1513)  Papa Alexandru Borgia (1431-1503) şi Cardinalul de Segovia (1395-1473).  Erasmus din Rotterdam (1469–1536).

CAPETE ÎNCORONATE

 Regele francez François I (1515–1547)  Regele francez Ludovic al XV-lea  Regele englez Henric al VIII-lea (1491–1547) şi cinci dintre soţiile sale  Regele englez Eduard al VI-lea (1537–1553) fiul lui Henric al VIIIlea  Regina engleză Maria Tudor (1516–1558), fiica lui Henric al VIIIlea  Petru cel Mare al Rusiei (1672–1725)

COMPOZITORI

 Ernst Hoffmann (1776–1822)  Ludwig van Beethoven (1770–1827). Un genetician american a cerut studenţilor săi o soluţie în următorul caz clinic: tată tuberculos, mamă sifilitică, după câteva avorturi spontane, rămâne din nou însărcinată. La soluţia propusă de un student şi anume avort terapeutic, replica profesorului a fost cutremurătoare: Da, dar nu s-ar mai fi născut Beethoven! Medicii au schimbat soarta lumii 367

Surditatea labirintică (semn de sifilis congenital), puseele de febră şi de euforie sălbatică, (provocate de un sífilis terţiar, pe care el îl numea „monstrul meu verde”), nu l-au împiedicat pe Ludwig van Beethoven să compună Imnul bucuriei, opera sa cea mai faimoasă (Un cinic ar putea spune că a meritat preţul!).  Franz Schubert (1797–1828) compozitor austríac. Nu a recunoscut niciodată în public boala care în cele din urmă l-a răpus, la numai 31 de ani, din care şase primăveri de agonie. S-a infectat în ultimele luni ale lui 1822 şi de atunci au alternat momente de depresie suicidară cu altele de sănătate aparent deplină. Până în momentul morţii compusese peste o mie de opere. În ultimele sale zile, a scris „Când mă duc să mă culc, sper să nu mă mai trezesc niciodată”. Medicul său, cel care l-a tratat şi pe Beethoven, a declarat că moartea tânărului compozitor se datora unei „descompuneri a sângelui”, provocată de un sífilis terţiar.  Gaetano Donizetti (1797–1848)  Robert Schumann (1810–1856)  Bedrich Smetana (1824–1884). În 1874, din cauza surdităţii produse de sifilis, este nevoit să pună capăt activităţii sale de şef de orchestră, consacrându-se exclusiv compoziţiei. În 1875, bolnav, se retrage la Jabkenice, un orăşel din Boemia centrală. În 1883 a fost internat într-un spital psihiatric la Praga; moare dement în 1884.  Scott Joplin (1867–1917) compozitor şi pianist afro-american (muzică ragtime). S-a spus că Scott Joplin nu era socotit printre cei mai buni pianişti din vremea lui, dar este probabil că asta se datora primelor simptome al sifilisului, care a provocat o lipsă de coordonare a degetelor. Nu ştim cu adevărat care era nivelul profesional al performanţei sale la pian; unii afirmă că era „unul dintre cei mai buni pianişti din lume”, alţii că „interpreta lent, dar cu multă precizie”. În 1916, sănătatea sa începe să se deterioreze, fiindcă sifilisul (de care suferea dejà de vreo douăzeci de ani) atinsese faza terţiară, pe punctul de a-l face dement. A fost spitalizat în ianuarie 1917, apoi transferat la „Manhattan Psychiatric Center” din New Zork, unde se stinge din viaţă la 1 aprilie 1917, la 49 de ani.  Frederick Delius (1862–1934). Din 1924, datorită sifilisului, paralizează şi îşi pierde complet vederea. Ne mai putând să-şi scrie muzica, Eric Fenby, secretarul lui, redactează sub dictare ultimele lui compoziţii. A murit în 1934. 368 Dr. Dinu Brafman

FILOSOFI

 Arthur Schopenhauer (1788–1860)  Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844–1900) În ianuarie 1889, pe când era la Torino, are o prăbuşire nervoasă; este găsit în stradă plângând amar, îmbrăţişând un cal care fusese biciuit de vizitiu. Nietzsche a trăit la început într-un azil, apoi în îngrijirea familiei sale. Suferinţele sale se datorau unei infecţii sifilitice.

SCRIITORI

 François Villon (1431–1463), bolnav de sifilis, după propria mărturisire.  Marchizul de Sade (1740–1814)  Henri Stendhal (1783–1842)  John Keats (1795 –1821)  Alexandre Dumas (1802–1870)  Charles Baudelaire (1821–1867). Poetul „blestemat” i-a mărturisit mamei sale în 1861 că problemele lui de sănătate vin de la o infecţie venerică contractată în 1839, pe când locuia la Paris. În opera sa Les fleurs du mal, face dese referiri la corupţia, bolile şi mizeria din oraşe. Deborah Hayden susţine că vampirii care apar în versurile sale ar reprezenta microbii sífilisului. Pe când se afla în biserica Saint-Loup din Namur, Baudelaire îşi pierde cunoştinţa. Leşinul va fi urmat de tulburări cerebrale, mai ales de afazie, iar din martie 1866, de hemiplegie. Moare la Paris, din cauza sifilisului, la 31 august 1867.  Jules de Goncourt (1830–1870)  Alphonse Daudet (1840–1897)  Guy de Maupassant (1850–1893); neurolues, moare dement  Oscar Wilde (1854–1900). (1854–1900) scriitor irlandez. Dacă afecţiunea pe care a avut-o Wilde pentru Lord Alfred Douglas a fost „o iubire de nemărturisit”, sífilisul a fost al doilea secret al său; a fost contaminat de o prostituată, la vârsta de 20 de ani, pe când studia la Oxford. Lui Dorian Gray boala îi distruge corpul, în timp ce el înfruntă lumea, fără nici cel mai mic semn exterior al acestei suferinţe. Oare Portretul lui Dorian Gray nu poate fi interpretat ca o parabolă despre suferinţa venerică a lui Oscar Wilde?  Georges Feydeau (1862–1921) Medicii au schimbat soarta lumii 369

 James Joyce (1882–1941), scriitor irlandez (1882–1941). S-a îmbolnăvit de sifilis într-o noapte din 1902, după o vizită într-un bordel din Nighttown; sífilisul a făcut ravagii în stomacul şi în oasele lui. Glaucomul de care a suferit, a fost interpretat ca având o origine sifilitică; afecţiunea oculară îl obliga să poarte cu el un pacheţel cu doctorii, pacheţel cu care apare în multe fotografíi. Scriitorul a transmis sifilisul femeii sale şi fiicei sale, pe atunci în pântecul mamei ei. De copil a suferit de un dezechilibru mintal, care a alternat în timp cu febră, depresie şi atacuri de paranoia. Opera lui nemuritoare, Ulysses, a fost socotită de unii critici drept cea mai bună parabolă despre sifilis şi tragedia lui personală.

ARTIŞTI PLASTICI

 Benvenuto Cellini (1500 –1571)  Francisco Goya (1746–1828)  Edouard Manet (1832–1883)  Paul Gauguin (1848–1903), moare în urma rupturii unui anevrism aortic, cu certitudine de origine luetică.  Vincent van Gogh (1853–1890)  Henri de Toulouse-Lautrec (1864–1901). La asiduitatea cu care frecventa bordelurile, ar fi fost de mirare să nu aibă sifilis.  Nicolae Grigorescu (1838–1907). Perioada albă din ultimii săi ani de activitate picturală, se datora unui scotom central de natură luetică; datorită retinitei luetice, pictorul nu mai distingea culorile.  Ştefan Luchian (1868–1916). În lumina cunoştinţelor de azi, se poate susţine, (argumentat), că diagnosticul de tabes (boală neurologică de natură sifilitică), avansat de prof. Gh. Marinescu pentru Luchian, a fost greşit. Lipsa tulburărilor psihice, perioade de ameliorare a suferinţelor (ambele lipsind în tabes), fac mult mai plauzibil diagnosticul de leuconevraxită.

OAMENI POLITICI

 Abraham Lincoln (1809 şi Mar y Todd, soţia lui (1818–1882). În 1882, medicii au trimis o scrisoare Congresului, în care informau despre precara stare de sănătate a lui Mary Todd, soţia preşedintelui; nu îşi putea mişca picioarele şi se comporta ca o dementă. 370 Dr. Dinu Brafman

Nu s-a recunoscut în public numele bolii, pentru a salva reputaţia lui Lincoln, totuşi simptomele Mariei Todd erau fără dubiu cele ale unui sifilis foarte avansat. Lincoln a spus unui prieten că o tânără de origine spaniolă l-a contaminat când avea 26 de ani; el a transmis boala soţiei şi celor trei fii, morţi prematur. Apropiaţii lui Lincoln au declarat că se trata cu pilule albastre care conţineau apă de trandafiri, miere, zahăr şi 65 de grame de mercur. Trecea de la melancolie la ipohondríe, de la tăceri la izbucniri sălbatice; a fost comparat cu Lucifer.  Vladimir Ilici Lenin (1870–1924), moare dement, datorită neuroluesului  Adolf Hitler (1889–1945). Conform unei legende, Hitler a contractat sifilisul de la o prostituată evreică, aceasta fiind adevărata cauză a antisemitismului său.  Idi Amin Dada (1924–2003), neurolues, tratat tardiv  Al Capone, celebrul gangster (1899-1947)  Howard Hugues Aviator şi producător de film (1905–1976) şi câteva dintre actriţele pe care le frecventa.  Pacienţii din Studiul de la Tuskegee* (1932–1972). Chiar dacă reprezintă o pată de neşters de pe obrazul medicinei (din păcate nu singura), puteţi afla la sfârşitul acestui capitol în ce a constat acest infam „studiu”.

* Studiul clinic de la Tuskegee privind sifilisul (1932 -1972). La Tuskegee, (Alabama), celor 399 de pacienţi de sifilis (plus 201 de persoane din grupul de control fără sifilis), zilieri agricoli săraci şi mai ales analfabeţi -li s-a refuzat diagnosticul şi tratamentul pentru sifilis. Ei au devenit victime ale unui studiu privind tratamentul şi istoria naturală a sifilisului. „Studiul” a devenit notoriu, fiind făcut fără acordarea îngrijirilor la care aveau dreptul participanţii şi a dus, din acest motiv, la schimbări majore în protecţia bolnavilor implicaţi în studii clinice. Persoanele înscrise în studiul de la Tuskegee nu şi-au dat „consimţământul clar” -concept inexistent pe atunci în dreptul American, deşi Codul de la Nürnberg din 1947 îl formulase -şi nu au fost informate despre diagnosticul lor. Li se spusese mai curând că au „sânge rău”, termen folosit în acea regiune pentru a descrie diferite simptome şi că în schimbul participării lor la studiu pot primi tratamente gratuite, transport gratuit la clinică, o masă caldă zilnic şi, în caz de deces, 1000 de dolari pentru funeralii (situaţie în care era necesar acordul pentru autopsie). În 1932, tratamentul obişnuit al sifilisului era periculos, toxic şi puţin eficace; avea drept scop, să determine dacă pacienţii nu s-ar simţi mai bine fără aceste tratamente toxice. Deşi din 1947 penicilina devenise tratamentul curent şi eficace al sifilisului, li s-a refuzat participanţilor la studiu acest tratament. Pentru aceşti pacienţi, boala continua să ducă la dezordini cronice, dureroase şi mortale. Cercetătorii doreau de fapt să ştie mai multe despre această boală, bănuită a-i afecta mai mult pe afro-americani decât pe albi şi din acest motiv şi-au privat în mod voluntar pacienţii de tratamentul obişnuit cu penicilină. „Cercetătorii” de la Tuskegee au ascuns pacienţilor orice informaţie privind penicilina, pentru a continua să vadă cum se extinde şi cum ucide sifilisul. Medicii au schimbat soarta lumii 371

Fără îndoială, spirocheta nu explică geniul lui Beethoven, arta lui Van Gogh sau criminalitatea lui Hitler, dar este foarte posibil ca sífilisul să fi accentuat şi distorsionat trăsăturile lor psihice, care s-au convertit într-un torent de expansiune místică în cazul lui Nietzsche sau de megalomaníe în cazul führerului.

În timp ce pacienţilor care se ofereau voluntar să lupte pe front li se cerea de către armata americană să urmeze un tratament cu penicilină, medicii lor locali îi deconsiliau, împiedicându-i în acelaşi timp să se îngrijească şi să se înroleze. Li s-a refuzat participanţilor accesul la programele de tratament disponibile în regiune. Studiul continuă până în 1972, când, datorită scurgerilor de informaţii în presă, a trebuit abandonat. „Studiul” a continuat până în 1972, când scurgeri de informaţii în presă, iniţial în Washington Star, informaţie reluată a doua zi de New York Times, a produs o reaţie publică masivă, care a dus la abandonarea studiului. Informarea presei a fost făcută de epidemiologul Peter Buxtun. Peter Buxtun scrisese dejà fără succes o scrisoare în 1967, adresată Centrelor de prevenire şi de control al bolilor din Statele Unite, scrisoare în care cerea să se pună capăt experienţei. În 1968, un statistician afro-american de la PHS, denunţase de asemeni infama experienţă în revista lui The Drum, destinată să pună capăt segregării rasiale în sânul administraţiei sănătăţii. Urmare acţiunii lansatorului de alertă Buxtun, senatorul Edward Kennedy a organizat audiţii parlamentare. NAACP a depus apoi o plângere, conform procedurii class action, obţinând 9 milioane de dolari pentru victime şi îngrijiri potrivite. În 1974, Congresul a votat National Research Act. La 16 mai 1997, preşedintele Bill Clinton a cerut oficial scuze pentru această experienţă dezastruoasă, stigmatizând un „studiu atât de clar rasist”. 372 Dr. Dinu Brafman

BOLI ERADICATE SAU PE CALE DE A FI ERADICATE

- Variola a fost eradicată - Boala Kuru a dispărut - America şi Europa, continente fără poliomielită - OMS a adoptat un plan de eradicare a rujeolei

Faptul că bolile despre care se spune în titlul capitolului că „au fost eradicate” sunt de fapt una singură şi anume variola, v-ar putea face să zâmbiţi ironic, eu supralicitând deci meritele celor care au realizat performanţa (Imensă, incredibilă; epitetele îmi aparţin). Îmi permit să vă reamintesc doar că acea unică boală pentru care am folosit eronat pluralul din titlu, a reuşit, ea singură, să ucidă de-a lungul secolelor multe sute de milioane de oameni şi să lase semne indelebile pe feţele multora dintre supravieţuitori.Aşadar, variola.

VARIOLA, O BOALĂ CARE APARŢINE TRECUTULUI

Variola este o boală infecţioasă de origine virală, foarte contagioasă şi epidemică. Greşit!. Acest capitol trebuie să înceapă altfel: A fost odată o boală numită variolă... Virusul variolic face parte dintre pox-virusuri; există două variante: Variola minor şi Variola major greu de distins în laborator, dar prezentând un nivel de letalitate foarte diferit (respectiv între 1 şi 30 %), fapt care a produs îndoieli privind unicitatea bolii. Cunoscută încă din China antică, unde ar fi fost introdusă prin anul 49, se admite în general că în Europa variola a fost introdusă de invaziile arabe, ca urmare a epidemiei de la Mecca din anul 572. Câţiva savanţi cred că epidemia care a lovit Imperiul roman în timpul domniei lui Marc Aureliu, (numită în mod current pesta antonină), a fost a fost de fapt o epidemie de variolă. Medicii au schimbat soarta lumii 373

Flagelul s-a răspândit apoi în întreaga lume, cauzând, în decursul secolelor, îngrozitoare pandemii, responsabile de milioane de morţi. Variola a fost cea mai virulentă din bolile care au decimat populaţia amerindiană, cu ocazia cuceririi Lumii Noi, după 1518. Iată cîteva personaje istorice care s-au îmbolnăvit de variolă: - Se crede că faraonul Ramses (1150–1145 î. Chr) ar fi murit de variolă, leziuni evocatoare de variolă fiind prezente pe obrazul mumiei faraonului. - Împăraţii chinezi Kangxi (1654–1722), Shunzhi (1638-1661) - Daimyo (seniorul) japonez Date Masamune (1566–1636), şi-a pierdut un ochi ca urmare a contractării variolei. - Cuitlahuac, al zecelea huey tlatoani (împărat aztec) al oraşului Tenochtitlan, moare de variolă în 1520, la puţin timp după pătrunderea virusului în America. - Împăratul inca Huayna Capac, moare de variolă în 1527. - Guru Har Krishan, al 8lea guru sikh, moare de variolă în 1664. - Petru al IIlea al Rusiei, moare de variolă în ianuarie 1730 la vârsta de 14 ani. - Maharajahul Ranjît Singh, „Leul din Pendjab” şi-a pierdut ochiul stâng în copilărie, în urma îmbolnăvirii de variolă. - Elisabeta Ia a Angliei (1533–1603) contractează variola în 1562 (devenită regină, încerca să disimuleze cicatricele variolei sub un strat gros de fard). - Mozart şi Beethoven au contractat variolă şi au supravieţuit, ambii au fost purtători de cicatrice vizibile pe faţă. - George Washington şi Abraham Lincoln au contractat boala şi s-au vindecat. - Stalin, cu faţa serios marcată de variolă din tinereţe, cerea să i se retuşeze fotografiile, pentru a face cicatricele mai puţin aparente. -Actriţa indiană Geeta Bali a murit de variolă în 1965. -Poetul turc Asik Veysel Şatıroğlu orbeşte în urma variolei contractate la şapte ani. v

Variola este o boală exclusiv interumană; nu există rezervor de virus animal. Poarta de intrare este în mod obişnuit cea a căilor respiratorii. Perioada dintre contaminare şi apariţia primelor semne de boală (durata incubaţiei) este clasic de 10-14 zile. Erupţia este precedată de febră, frisoane, cefalee, greţuri. Erupţia se caracterizează prin apariţia pe piele de pete roşii, care devin vezicule, apoi pustule, înainte de a forma o crustă; întinderea lor este 374 Dr. Dinu Brafman variabilă şi rămâne strâns legată de evoluţia bolii (o erupţie întinsă este un semn de gravitate). Cele mai frecvente leziuni sunt la nivelul feţei şi palmelor; leziunea este rar hemoragică, fiind în acel caz, gravisimă. Variola ucidea un bolnav din cinci (la adulţi, un bolnav din trei). Când nu ucidea, lăsa adesea un obraz ciuruit, desfigurat pe viaţă; nu a beneficiat niciodată de un tratament eficace. Boala, dacă nu ucide pacientul, este imunizantă: orice reinfecţie cu acelaşi virus este imposibilă mult timp (chiar decenii); unele surse afirmă că imunitatea durează toată viaţa.

LUPTA ÎMPOTRIVA VARIOLEI

Istoria luptei împotriva variolei se poate împărţi în trei perioade: variolizare, vaccinare şi campania mondială de eradicare (1958-1977). A - Variolizarea În India, variola este descrisă în cărţile aiurvedice. Tratamentul curativ aiurvedic prevedea inocularea unui „material variolos” vechi de un an, provenit din pustulele persoanelor care contractaseră variola în anul precedent; eficacitatea metodei a fost atestată de medicul britanic J. Z. Holwell într-un raport către Colegiul Medicilor din Londra în 1767. Chinezii practicau din secolul XI variolizarea: era vorba de a inocula o formă a bolii care se spera să fie mai puţin virulentă, punând în contact persoana care urma să fie imunizată cu conţinutul substanţei supurate din veziculele unui bolnav. Primul ministru Wang Dan, după ce unul din fiii săi a murit de variolă, a convocat dferiţi practicieni din toată China, pentru a pune la punct o profilaxie. Un călugăr taoist a adus tehnica inoculării, care s-a răspândit progresiv în toată China; totuşi, prima menţiune indiscutabilă despre variolizare este din secolul XVI. Rezultatul rămânea totuşi aleatoriu şi riscant, nivelul de mortalitate putea să atingă între 1 şi 2 %. Practica s-a difuzat progresiv de-a lungul drumului mătăsii. Giacomo Pylarini realizează prima inoculare la Constantinopol în 1701. Tehnica a fost importată în occident la începutul secolului XVIII, de către Lady Mary Wortley Montagu, soţia ambasadorului Marii Britanii în Turcia, care o aflase de la doctorul Emmanuel Timoni (1670–1718), medicul ambasadei Marii Britanii la Istanbul. Doctorul Timoni publicase în 1713 în Philosophical transactions a Royal Society tratatul său despre inoculare; lucrarea lui este publicată din nou în anul următor la Leipzig. Medicii au schimbat soarta lumii 375

Prima inoculare mediatizată din Franţa a fost cea praticată de doctorul Théodore Tronchin (1709–1781) în 1756, copiiilor ducelui de Orleans. În 1760, savantul medic Daniel Bernoulli (1700-1782) a demonstrat că, în ciuda riscurilor, generalizarea acestei practici ar permite să se câştige ceva mai mult decât trei ani de speranţă de viaţă la naştere; a provocat totuşi ostilitatea a numeroşi medici. B - Vaccinarea lui Jenner În 1796, medicul englez Edward Jenner (1749–1823) a descoperit posibilitatea de a imuniza oamenii împotriva variolei, inoculându-le variola vacilor. La 14 mai 1796, Jenner a inoculat un copil cu puroiul prelevat de pe mâna unei mulgătoare de vaci, infectată cu vaccină sau variola vacilor (datorită contactului cu ugerul vacii infectate); după trei luni, i-a inoculat variolă copilului şi acesta nu s-a îmbolnăvit, dovedindu-se astfel că este imunizat împotriva virusului variolei. Prima vacă, care i-a permis lui Edward Jenner să producă vaccinul antivariolic în 1796, se numea Blossom; coarnele ei pot fi admirate în muzeul Jenner, la Berkeley (Anglia). Practica vaccinării s-a răspândit progresiv în toată Europa; variola rămâne endemică în tot secolul XIX şi dispare progresiv din Europa după primul război mondial. Vaccinarea antivariolică a întâmpinat o vie rezistenţă în Europa sfârşitului de veac XVIII, aşa cum rezultă şi din gravurile satirice ale lui Rowlandson. În corul cârcotaşilor s-a făcut auzită vocea lui Immanuel Kant, care afirma că prin medicina lui Jenner umanitatea coboară prea mult spre animalitate, lăsând să-i fie inoculată un fel de bestialitate. Si tacuisses, domnule filosof! Menţionăm în contra-partidă, intensa campanie dusă de doctorul Guillotin în favoarea vaccinării antivariolice, vaccinare care a salvat mult mai multe vieţi decât cele căzute victime ghilotinei, care purta numele doctorului Guillotin, deşi n-a fost inventată de el. C - Campania în urma căreia variola a fost eradicată!!! În 1950, Organizaţia Sanitară Panamericană, bazându-se pe un nou procedeu dezvoltat de Collier, întreprinde eradicarea variolei în ambele Americi, rezultat atins în 1967 (cu excepţia Braziliei). URSS propunea în 1958 să fie eradicată în întregime variola, boală care făcea pe atunci două milioane de victime anual în lumea întreagă: proiectul este reluat în acelaşi an de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). 376 Dr. Dinu Brafman

Strategia iniţială, propusă de URSS, considera că un nivel de vaccinare antivariolică de 80 % ar fi fost suficient pentru eradicarea virusului; campania de vaccinări s-a dovedit totuşi greu de pus în practică. OMS schimbă strategia în 1967, stabilind „strategia de supraveghere şi de îndiguire” (izolarea bolnavilor şi vaccinarea tuturor celor din apropierea focarelor epidemice. A fost constituită o echipă internaţională, sub conducerea epidemiologului american Donald Henderson (n. 1928). Campania de eradicare s-a lovit de problema identificării focarelor de infecţie, fiindcă nu toate fuseseră recenzate. Contextul cultural şi politic a jucat şi el un rol important. În India şi Bangladesh, mulţi se opuneau vaccinării, de teamă să n-o jignească pe Shitala Devi, zeiţa variolei. În plus, într-un an, ploile violente din timpul musonilor au rupt barajele şi digurile, forţând populaţia să fugă, ducând astfel la extindereai focarelor de infecţie, eradicate după încă un an de eforturi. Sudanul era în plin război civil, expunând echipele sanitare la riscuri crescute (totuşi nu a existat un număr crescut de victime). Ultima epidemie de variolă din Franţa datează din noiembrie 1954, când sergentul Roger Debuigny vizitându-şi familia aflată în Morbihan, adusese cu el nişte mătase din Saigon, contaminată cu virus variolic; au murit 16 din 73 de bolnavi. O mare epidemie de variolă a avut loc în 1972 în Iugoslavia. Un tânăr din Kosovo, revenise dintr-un pelerinaj la Mecca şi Irak, de unde luase variola. Epidemia a afectat 38 de persoane, din care 6 au murit. Regimul titoist a declarat atunci legea marţială, a impus carantina şi a reluat o campanie masivă de re-vaccinare a populaţiei; cu ajutorul OMS şi al echipei lui Henderson, epidemia a fost jugulată în două luni. Ultimul caz spontan al celei mai grave forme de variolă (Variola major) a fost înregistrat în Bangladesh, în octombrie 1975, la o fetiţă de doi ani, Rahima Banu. De la acea dată, variola era considerată eradicată în cvasi totalitatea globului, cu excepţia Cornului Africii: sărăcia infrastructurilor sanitare şi rutiere din Etiopia şi Somalia, făcea foarte dificilă vaccinarea în masă; conflictele armate, foametea şi migraţiile refugiaţilor, complicau şi mai mult sarcina vaccinărilor. Variola a fost total eradicată la 26 octombrie 1977 (data ultimului caz cunoscut, un bucătar la un spital din Somalia), datorită unei campanii a Medicii au schimbat soarta lumii 377

Organizaţiei mondiale a sănătăţii (OMS) combinând campanii de vaccinare masivă, începând din 1958, cu o „strategie de supraveghere şi de îndiguire”, care a început în 1967. În 1980, cei trei foşti directori ai Programului de eradicare globală a variolei, citeau textul care anunţa oficial succesul acestei întreprinderi. Eradicarea globală a variolei a fost certificată de o comisie de experţi la 9 decembrie 1979 şi declarată oficial de către OMS la 8 mai 1980 în rezoluţia WHA33.3 Ca urmare a acestui succes, vaccinarea antivariolică a fost suprimată. În prezent, doar eşantioane ale virusului variolic sunt conservate în scopuri de cercetare de către laboratoare abilitate de OMS. După eradicare În august 1978, Janet Parker, fotograf al Şcolii de medicină a Universităţii din Birmingham, se prezintă la spital cu simptome de variolă; analizele serologice confirmă diagnosticul şi bolnava moare din cauza variolei la 11 septembrie 1978. Profesorul Henry Bedson, responsabil în acel laborator cu cercetările privind variola, se sinucide la puţin timp după moartea lui Janet Parker. De atunci, s-a decis ca toate stocurile de virus variolic cunoscute să fie distruse sau transferate celor două laboratoare abilitate de OMS. În 1986, OMS a recomandat în final distrugerea totală a acestor virusuri la data de 30 decembrie 1993. Dar, după o primă amânare pentru 30 iunie 1995, decizia a fost din nou amânată, apoi anulată în 2002. Într-adevăr, chiar dacă distrugerea totală a stocurilor ar diminua riscurile unui accident care să ducă la o nouă erupţie a variolei, aceste virusuri se pot dovedi utile pentru cercetarea medicală, ca şi pentru realizarea de noi vaccinuri, medicamente antivirale, etc. În martie 2004, eşantioane de virus variolic au fost descoperite la Santa Fe, într-un plic aflat într-o carte de medicină datând din timpul Războiului de Secesiune. Aceste eşantioane sunt analizate de CDC, pentru a înţelege istoria variolei în decursul secolelor. În 1999, un comitet al OMS anunţa că rezervele de vaccin disponibile sunt prea limitate şi că ar trebui relansată producţia de vaccinuri; un sondaj al OMS din 1998, evalua numărul de doze disponibile la nivel mondial la 90 de milioane. De atunci, Statele Unite, Franţa şi alte ţări, au relansat producţia de vaccin anti-variolic, mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001 şi atacurile cu bacilul antraxului. 378 Dr. Dinu Brafman

CELE DOUĂ AMERICI, EUROPA ŞI CHINA, TERITORII FĂRĂ POLIOMIELITĂ

POLIOMIELITA (din grecescul polios (πολίός) „cenuşiu”, myelos (µυελός)„măduvă” şi ită „inflamaţie”), numită şi boala Heine-Medin, paralizie spinală infantilă sau doar polio, este o boală infecţioasă acută şi contagioasă specific umană, cauzată de trei virusuri cu ARN din genul Enterovirusuri, anume poliovirusuri. Infecţia cu poliovirus, transmisă pe cale digestivă (oro-fecală), este inaparentă la 90 până la 95 % dintre subiecţi şi se traduce la restul cazurilor prin simptome cel mai adesea benigne şi nespecifice (faringită, sindrom gripal, vomismente). Infecţia sistemului nervos central, cea mai serioasă, complică aproximativ un caz dintr-o sută; se manifestă printr-o meningită şi se însoţeşte în jumătate din cazuri de o leziune a neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării. Leziunile neuronilor motori definesc poliomielita propriu-zisă (poliomielita anterioară acută): paralizie flască asimetrică, interesând cel mai adesea membrele inferioare. Dovada că poliomielita făcea victime chiar din antichitate, este stela funerară din timpul dinastiei a XVIIIa (1403-1365 î.Chr.), în care îl vedem pe preotul Rumma aducând o jertfă zeiţei Astartea. Hieroglifele menţionează că preotul era infirm, lucru vizibil din poziţia piciorului în varus equin şi din atrofia musculaturii piciorului drept prin paralizie de sciatic popliteu extern, consecinţă cu mare probabilitate a poliomielitei. Unele teorii avansează ideea că împăratul Claudiu (10 î.Chr–54), despre care se ştie că a mers toată viaţa sprijinit în baston, ar fi fost afectat de poliomielită în copilărie. Cazul lui sir Walter Scott (1771–1832), lipsit de forţă la gamba dreaptă, a fost interpretat retrospectiv ca fiind consecinţa poliomielitei. Până prin 1880, când primele epidemii au lovit Europa, poliovirusul era un agent patogen endemic, dar care nu făcea foarte multe victime. Începând din 1910, epidemiile au devenit regulate în toată lumea industrializată, în special la oraşe şi în lunile de vară. Ţinând seama de propagarea bolii în anii 1940 şi 1950, s-a apreciat că poliomielita a ucis sau a paralizat în întreaga lume peste 500.000 de persoane în fiecare an. Medicii au schimbat soarta lumii 379

Descrierea precisă a bolii a fost făcută în 1840 de ortopedul german Jakob Heine (1800-1879) şi în 1890 de pediatrul suedez Karl Oskar Medin (1847-1927); boala va purta de atunci numele celor doi medici (boala Heine-Medin). Au căzut victimă poliomielitei următoarele personalităţi (lista nu este exhaustivă): Dimitri Şostakovici (1906–1975), pianist şi compozitor rus; Xavier Haas (1907–1950), pictor şi gravor francez; Frida Kahlo (1907–1954), pictor mexican; Itzhak Perlman (n.1945), violonist israelian; Milton Erickson (1901-1980), psihiatru şi psiholog american; Francis Ford Coppola (n.1939), producător şi scenarist american; Pier-Giorgio Frassati (1900–1925), inginer de mine, beatificat şi numit patronul sportivilor de către Papa Ioan-Paul II la 20 mai 1990, ca „omul celor opt beatitudini”. Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) nu a fost victima poliomielitei, cum s-a crezut multă vreme, el fiind afectat în realitate de un sindrom Guillain-Barré.

Tratamentul poliomielitei Nu există tratement curativ al poliomielitei. Dacă sunt diagnosticate ca atare, formele extra-neurologice şi meningitele aseptice necesită doar măsuri simptomatice. În caz de forme paralitice, terapeutica priveşte atenuarea simptomelor, accelerarea recuperării, prevenirea complicaţiilor. Tratamentul comportă antalgice pentru combaterea durerii, antibiotice în caz de suprinfecţii bacteriene, exerciţiu fizic moderat şi regim alimentar adaptat. Convalescenţa uneori prelungită, reeducarea fizică, utilizarea de proteze, încălţări ortopedice şi, în unele cazuri, intervenţii ortopedice, întregesc tabloul terapeutic. Afectările cele mai severe, cu probleme respiratorii, pot necesita asistenţă ventilatorie la domiciliu, cu ajutorul unor respiratoare portative. Din punct de vedere istoric, recurgerea la ventilaţie non invazivă cu presiune negativă, cunoscută sub numele de „plămân de oţel”, a permis câtorva mii de pacienţi să fie ventilaţi în mod acceptabil, în aşteptarea recuperării unei autonomii respiratorii. Din 1880 până în 1960, boala a bântuit în întreaga lume şi a handicapat sau ucis multe milioane de oameni. Progresele igienei, dar mai ales vaccinarea, au permis un recul considerabil al incidenţei bolii. 380 Dr. Dinu Brafman

Vaccinuri antipoliomielitice Trei biologi americani, Frederick Chapman Robbins (1916–2003) pediatru şi virusolog, Thomas Huckle Weller (1915–2008) virusolog şi John Franklin Enders (1897–1985) supranumit „Părintele vaccinurilor moderne”, au reuşit să cultive virusul poliomielitei pe celule embrionare umane. Cei trei au primit împreună în 1954 premiul Nobel pentru medicină sau fiziologie. Iată şi motivaţia juriului premiului Nobel: „Pentru descoperirea facultăţii virusului poliomielitic de a se multiplica în culturi de ţesuturi diferite”. Datorită lucrărilor lor, a devenit posibilă producerea în cantităţi mari de virus, premisă esenţială în realizarea unui vaccin. Vaccinul inactivat a fost realizat în 1952 de către Jonas Salk (1914– 1995) şi anunţat oficial la 12 aprilie 1955. La sfârşitul anului 1952, utilizând mediul 199 furnizat de Connaught şi după ce a injectat vacinul atât lui cât şi şi familiei sale, Jonas Salk a administrat vaccinul rezidenţilor unei instituţii pentru copii infirmi de lângă Pittsburgh. Fundaţia naţională pentru poliomielită a cerut laboratoarelor să furnizeze cantitatea de fluid viral necesară unui experiment pe teren în dublu-orb, fără precedent în Statele Unite, experiment care urma să înceapă în 26 aprilie 1954. Experimentul a fost cea mai vastă experienţă medicală din istoria lumii. A implicat urmărirea detaliată a aproape 1 800 000 de copii între 5 şi 8 ani care, primind fie Mediul 199 ca placebo, fie adevăratul vaccin, trebuiau observaţi, pentru a vedea dacă au contractat sau nu poliomielita. 12 aprilie 1955: anunţarea succesului experienţei, un enorm eveniment mediatic. Vaccinul lui Jonas Salk (1914–1995) a fost elaborat plecând de la un poliovirus cultivat pe linie celulară simiană, inactivat chimic cu formaldehidă. Vaccinul conferă imunitate protectoare la 90 % dintre subiecţi după două injecţii şi la peste 99 % dintre subiecţi după trei injecţii. Trivalent, protejează împotriva a trei suşe de poliovirus (PV1, PV2, PV3). Poate fi administrat de la vârsta de şase săptămâni. Nu expune nici unui efect indezirabil serios, nu are contraindicaţii. În ţările industrializate este cel mai folosit vaccin, singur sau combinat cu vaccinarea orală. Vaccinul viu atenuat a fost pus la punct în 1957 de către Albert Sabin (1906–1993). Foloseşte poliovirus viu, atenuat prin trecere repetată pe celule non umane, la temperaturi infrafiziologice. Vaccinul a fost testat din 1957 şi autorizat în 1962. Administrat pe cale orală, vaccinul reproduce o infecţie digestivă nu prea zgomotoasă şi duce la o sinteză activă de anticorpi protectori prin Medicii au schimbat soarta lumii 381 bariera digestivă. Suşa vaccinală este incapabilă de a se replica eficace în ţesutul nervos la subiectul imunocompetent. Vaccinul viu, trivalent, este de eficacitate comparablă cu cea a vaccinului inactivat (95 % protecţie după trei doze). Poate fi administrat chiar de la naştere. Expune riscului teoretic de poliomielită vaccinală (1 caz din 750 000). Este contraindicat, ca orice vaccin viu, la subiecţii imunodeprimaţi şi la femei însărcinate. Ieftin, eficace, uşor de administrat, vaccinul oral este mai bine adaptat vaccinării de masă şi este cel mai folosit în lume, în special în ţările în curs de dezvoltare.

Programul de eradicare a poliomielitei În 1988, a 41a Adunare Mondială a Sănătăţii, compusă atunci din delegaţii a 166 de State Membre, a adoptat o rezoluţie privind eradicarea poliomielitei în lume. Iniţiativa mondială de eradicare a poliomielitei s-a născut aşadar, sub conducerea Organizaţiei mondiale a Sănătăţii (OMS), a UNICEF, a Centrelor pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din Statele Unite ale Americii (CDC) şi a Rotary International (Global Polio Eradication Initiative). Această iniţiativă a fost pusă pe picioare în urma certificării eradicării variolei în 1980, a progreselor realizate în cursul anilor 80 graţie operaţiunilor de eliminare a poliovirusului în ambele Americi şi a angajamentului luat de Rotary International de a mobiliza fonduri pentru a proteja toţi copiii de această boală. Campania de vaccinare de masă a dus de la o incidenţă de 350 000 de noi cazuri pe an în 1988 la una de circa 1 500 în 2008. În 1992 a existat un focar de polio în Olanda, într-un grup care refuza vaccinarea. La sfârşitul anului 1999 numărul cazurilor diminuase cu 95 % şi numărul ţărilor afectate a trecut de la 125 la 30 Eradicarea poliomielitei este oficială pe tot continentul american, în Europa şi în regiuni OMS din Pacificul occidental, inclusiv China. În 2008, poliomielita rămânea endemică doar în patru ţări (Nigeria, India, Pakistan şi Afganistan) concentrând ele singure cvasitotalitatea cazurilor. Cauzele acestei stagnări, sunt complexe: se datorează problemelor recurente de acces la apă potabilă, insalubrităţii, cât şi întârzierii campaniilor de vaccinare în duă state (Kano şi Zamfara) în nordul Nigeriei, unde responsabilii lansează zvonuri care îi acuză pe americani că vor să-i contamineze cu SIDA şi să-i sterilizeze. 382 Dr. Dinu Brafman

Boala a reapărut şi în Indonezia; 225 de cazuri fiind diagnosticate în 2004. O mare campanie de 24 milioane de vaccinări într-o singură zi a fost realizată în 29 august 2005 cu o mobilizare mediatică fără precedent; ultimul caz din Indonezia a fost în februarie 2006.

BOALA KURU A DISPĂRUT!!!

Boala Kuru este o afecţiune produsă de prioni (printre prioni sunt şi cei care produc boala vacii nebune), descoperită în Noua Guinee la începutul secolului XX. Boala a fost descrisă la polulaţiile Foré din Noua Guinee, de către Daniel Carleton Gajdusek* .Ca şi boala Creutzfeld-Jacob, kuru este tot o encefalopatie spongiformă transmisibilă. Cuvântul kuru înseamnă „a tremura de frică” în limba Foré. Se pare că primul caz a fost descris în anii 1920, dar medicina s-a interesat cu adevărat de această boală abia în anii 1950. Boala afectează o populaţieie aborigenă a triburilor Foré stabilite pe înălţimile estice ale Noii Guinee şi din Papuasia-Noua Guinee, care consumau corpul defuncţilor cu ocazia unor rituri mortuare antropofagice. Ritualul consta, pentru clanul respectiv, în consumarea rudelor decedate, pentru a se impregna cu forţa lor fizică şi spirituală. Acest canibalism se pare că s-a oprit în mijlocul anilor 1950, sub presiunea administraţiei australiene. Boala afecta mai ales femeile şi copiii, care mâncau bucăţi din sistemul nervos central; bărbaţii, care consumau muşchii, erau cruţaţi. Boala kuru a culminat în anii 1950, ultimul caz datând din 2003, la peste 45 de ani de la contaminare. Perioada de incubaţie (timpul dintre contaminarea cu prioni şi primele semne de boală) poate fi inferioară la 5 ani, dar existenţa zeci de cazuri apărute la mai mult de 50 de ani după presupusa oprire a practicilor canibalice, ridică problema unei incubaţii mult mai lungi. Kuru se manifestă mai ales printr-un sindrom cerebelos, cu tulburări de echilibru şi de coordonare a mişcărilor. Manifestări de demenţă pot completa tabloul clinic, totul ducând la deces în câţiva ani. Numărul total de cazuri a fost în jurul a 2700. Boala a dispărut după ce au dispărut practicile de antropofagie. * Daniel Carleton Gajdusek (1923-2008) medic pediatru american. În anii ’50 Gajdusek se confruntă cu Kuru, boală neurologică afectând populaţiile Foré, din munţii Noii Guinee. El a demonstrat că boala se transmite femeilor şi copiilor care au ingerat preparate din creier uman, cu ocazia unor rituri canibalice funerare. Pentru descoperirile sale obţine în 1976 premiul Nobel, pe care îl împarte cu Baruch Samuel Blumberg. Pe atunci se considera că agentul infecţios este un virus lent; teoria actuală admisă face responsabil de boală un prion. Medicii au schimbat soarta lumii 383

Cu toate că boala kuru a dispărut, nu am folosit pentru această afecţiune cuvântul eradicare. De ce? Pentru că meritul pentru ştergerea acestei boli din nomenclatorul bolilor care afectează omul nu aparţine exclusiv medicilor (vezi cazul variolei), ci trebuie împărţit cu administraţia australiană, care a impus renunţarea la practicile canibalice.

OMS A ADOPTAT UN PLAN DE ERADICARE A RUJEOLEI

În faţa recrudescenţei epidemiilor de rujeolă din numeroase ţări, Adunarea generală a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) a adoptat în 21 mai 2010 un plan de acţiune vizând eradicarea rujeolei, boală foarte contagioasă, care afectează în primul rând copii. Statele Membre ale Adunării generale a OMS au fixat un obiectiv clar şi ambiţios: eradicarea totală a rujeolei până în 2015, oibiectiv realizabil graţie adoptării unei „serii de obiective intermediare”.

MORVA A FOST ERADICATĂ ÎN AMERICA DE NORD, ÎN AUSTRALIA ŞI ÎN MAREA MAJORITATE A EUROPEI

MORVA este o boală contagioasă a calului şi a altor solipede, cauzată de Burkholderia mallei. Sinonim răpciugă. La cal, boala are evoluţie cronică, se manifestă prin noduli şi ulceraţii pe mucoasa nazală, tegumente şi alte organe. Transmiterea morvei la om este posibilă şi poate fi letală. Morva este endemică în Africa, Asia, Orientul Mijlociu, America centrală şi de Sud. Eradicarea morvei în America de Nord, în Australia şi în marea majoritate a Europei, a fost posibilă graţie măsurilor de supraveghere şi de eutanasiere a animalelor bolnave, precum şi prin restricţii frontaliere. Burkholderia mallei este transmisibilă speciei umane şi deci agent de zoonoză. Ţinând seama de nivelul de mortalitate ridicat la om şi de cantitatea redusă de germeni necesari inducerii bolii, Burkholderia mallei (agentul patogen al morvei) este considerat o potenţială armă bacteriologică, ca şi germenul apropiat Burkholderia pseudomallei, agentul melioidozei.

TETANOSUL MATERN şi TETANOSUL NEONATAL vor fi în curând eliminate în 14 din 57 de ţări cu mare risc pentru această boală. Despre eradicarea Trahomului şi a Onchocercozei s-a făcut vorbire în capitolul intitulat „De la ochelari de vedere la chirurgia refractivă”. 384 Dr. Dinu Brafman

VACCINURI ŞI CREATORII LOR

Si vis pacem, para bellum, spuneau romanii. În acest spirit, putem afirma fără teama de a greşi, că înainte de angaja războiul deschis cu bolile infecţioase, metoda de prevenire a multor boli reprezentată de vaccinuri, a salvat şi continuă să salveze de la moarte milioane de vieţi. Prevenire şi nu numai, vaccinurile pot duce la eradicarea unor boli. VACCINAREA: introducerea unui agent exterior (vaccin) într-un organism viu, pentru a crea o reacţie imunitară pozitivă împotriva unei boli infecţioase. Substanţa activă a unui vaccin este un antigen destinat stimulării forţelor de apărare naturale ale organismului (sistemul imunitar). Reacţia imunitară primară permite în paralel o introducere în memoria antigenului prezentat, pentru ca în viitor, cu ocazia unei contaminări adevărate, imunitatea câştigată să se poată activa în modul cel mai rapid. Există patru tipuri de vaccinuri: cu agenţi infecţioşi inactivaţi; cu agenţi vii atenuaţi; cu subunităţi de agenţi infecţioşi sau cu anatoxine (antidifterică, antitetanică). Prima menţiune certă a variolizării (mama tuturor vaccinărilor), apare în China secolului XVI; se inocula o formă a variolei care se credea că este mai puţin virulentă. Rezultatul rămânea aleatoriu şi riscant, nivelul mortalităţii putând atinge 1 sau 2 %. Practica variolizării a fost importată din Constantinopol în Occident la începutul secolului XVIII. Metoda variolizării a fost practicată cu succes în Ţările Româneşti cu secole înaintea lui Jenner, succes dovedit de lipsa menţionării în cronici a îmbolnăvirilor de variolă în aceste locuri, într-o vreme când boala făcea ravagii în restul Europei. Pentru prima oară, din 1770 până în 1791, cel puţin şase persoane au testat, independent una de cealaltă, posibilitatea de a imuniza oamenii împotriva variolei inoculându-le variola vacilor, prezentă pe ugerul vacilor. Printre Medicii au schimbat soarta lumii 385 persoanele care au făcut primele încercări, figurează în 1774, un fermier englez pe nume Benjamin Jesty şi în 1791, un profesor german, Peter Plett. În 1796, medicul englez Edward Jenner face aceeaşi descoperire şi se va lupta pentru recunoaşterea oficială a bunelor rezultate ale imunizării Principiul de acţiune al vaccinării a fost explicat de către Louis Pasteur şi colaboratorii săi Roux şi Duclaux, ca urmare a lucrărilor lui Robert Koch, care a pus în relaţie microbii şi bolile. Această descoperire i-a permis să amelioreze tehnica. Prima vaccinare a lui Pasteur a fost cea a unei turme de oi împotriva antraxului (cărbunelui), în ziua de 5 mai 1881. Prima vaccinare umană (exceptând vaccinarea în sensul ei original al lui Jenner) a fost cea a unui copil împotriva rabiei, în ziua de 6 iulie 1885.

EDWARD JENNER, PĂRINTELE VACCINĂRII

Edward Jenner (1749–1823) medic din Berkeley, (Anglia), este cunoscut pentru introducerea vaccinului antivariolic. La 14 mai 1796, Edward Jenner a testat vaccinul contra variolei pe James Phipps, un băieţel de opt ani. Încă de când era student la medicină, observase că pacienţii care se îmbolnăveau de variola taurinelor (o maladie infecţioasă a vacilor caracterizată prin erupţie cutanată şi transmitere la om) erau protejaţi împotriva variolei. Prin urmare, l-a vaccinat pe James, copil sănătos, cu puroi luat de la o persoană bolnavă de variola taurinelor şi ulterior a demonstrat că această persoană era protejată împotriva inoculării voluntare cu variolă. Jenner a numit „vaccin” (de la cuvântul latinesc vacca, însemnând vacă) substanţa responsabilă de „vaccinare” (procesul utilizat pentru protejarea contra variolei). Importanţa descoperirii lui Jenner este repede recunoscută şi vaccinarea arm-to-arm (de la braţ la braţ) începe să fie utilizată în întreaga lume pentru protejarea împotriva variolei. După studiile elementare, parte din ele făcute aproape de Cirencester Grammar School, care i-a şi dedicat o clădire, Edward Jenner a studiat anatomia şi chirurgia sub îndrumarea lui John Hunter, faimos chirurg londonez. După obţinerea diplomei, Jenner s-a întors la Berkeley şi a practicat ca medic de ţară. Casa lui din Berkeley, The Chantry (Capela cântului) este în prezent un muzeu dedicat lui Jenner. 386 Dr. Dinu Brafman

Jenner a demonstrat comportamentul bizar al puiului de cuc, care împinge ouăle şi puii în afara cuibului în care a fost depus, spre a fi unic primitor de hrană de la „părinţii” săi adoptivi; pentru această observaţie este numit în 1789 membru al Royal Society. Exista o tradiţie populară printre mulgătorii de vaci, care sugera că infectarea cu forma bovină de variolă ar putea proteja de forma umană. Variola bovină este într-adevăr corelată cu forma umană a bolii. Jenner a înţeles că dacă tradiţia populară este adevărată, ar aduce importante avantaje în practica inoculării. În ziua 14 mai 1796, Jenner a verificat experimental teoria: a făcut o inoculare unui băieţel de 8 ani, James Pipps, folosind puroi dintr-o pustulă de variolă bovină. Băieţelul a contractat efectiv variola bovină şi s-a remis complet după şase săptămâni de convalescenţă. Jenner procedează apoi la o a doua inoculare, folosind de această dată ser din pustule umane; băiatul nu prezintă nici un simptom de boală, demonstrând că imunizarea cu variolă bovină conferă imunitate faţă de variola umană. Rezultatele experienţei lui Jenner a fost publicate în 1798, sub titlul „An Inquiry into the Causes and Effects of the Variolae Vaccinae, a Disease Known by the Name of Cow Pox” (Anchetă asupra cauzei şi efectelor Variolae Vaccinae, boală mai bine cunoscută ca variola bovină). În această lucrare este introdus pentru prima dată termenul de virus. În publicaţia originală Jenner nu a folosit termenul vaccinare, care a fost inventat doar mai târziu, pentru a indica tratamentul jennerian. Omagiu postum adus lui Jenner, Pasteur a propus ca numele de vaccinare să fie dat tuturor procedurilor de protejare împotriva bolilor prin inoculare de substanţe externe. Jenner a înţeles implicaţiile pe termen lung ale vaccinării şi a prezis că va exista o zi în care variola nu va mai fi o ameninţare pentru omenire. Visul său se va adeveri târziu, în anii şaptezeci, cu eradicarea variolei la nivelul întregii planete. OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) a declarat planeta Terra scutită de variolă în mai 1980, ultimul caz de boală fiind verificat în Africa încă din 1977 (în Europa în 1972). Tulpini ale virusului variolic sunt încă menţinute în două laboratoare: Centers for Disease Control and Prevention din Atlanta, USA, şi Laboratorul de Cercetări Virologice şi Biotehnologice din Kolţovo, în Novosibirsk, Rusia. Virusul variolic trebuia să fie distrus în 1999, dar nu s-a întâmplat aşa! Medicii au schimbat soarta lumii 387

Pentru munca sa de pionierat, Jenner este considerat părintele imunizării. Vaccinarea pe scară largă permite o reducere importantă a incidenţei unei boli la populaţia vaccinată, dar, (dacă transmiterea bolii este doar inter- umană) şi la cea nevaccinată, rezervorul uman devenind foarte redus. Eradicarea poliomielitei de tip 2 în 1999 este consecinţa campaniilor de vaccinare.

VACCINAREA ANTIRABICĂ

Louis Pasteur (1822–1895), chimistul fără studii medicale a descoperit vaccinul împotriva turbării (antirabic). Spre deosebire de alte vaccinuri, vaccinul antirabic se foloseşte în prevenirea bolii doar la indivizii veniţi în contact cu virusul rabic. Dacă în ce priveşte variola (la care rezervorul de virus era doar omul bolnav), eradicarea era şi chiar a fost posibilã, eradicarea turbării, cu rezervor de virus în fauna sălbatică, este, dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de realizat. Chiar cu acest amendament, niciun medic nu va ezita să considere că: descoperirea vaccinului antirabic este o imensă victorie în lupta cu boala şi implicit cu moartea. Alsacianul Joseph Meister, primul om vaccinat cu succes împotriva turbării, va fi, timp de decenii, portar la Institutul Pasteur din Paris. Menţionăm aici importanta contribuţie la ameliorarea vaccinului antirabic a marelui microbiolog român Dr. Victor Babeş (1854-1926). Rabia a dispãrut complet în unele ţãri (Anglia, Suedia, Danemarca, Olanda, Australia), graţie măsurilor draconice de poliţie sanitară privind animalele. Louis Pasteur, cel care a adus imense servicii medicinei şi prin ea întregii omeniri, era un om profund religios: la reproşul care i s-a fãcut, că este credincios ca un ţăran breton, replica lui Pasteur a fost fără drept de apel: „singurul meu regret este că nu sunt la fel de credincios ca o ţărancă bretonă”. Am fãcut aceastã subliniere, în încercarea de a vă convinge că practicarea virtuţilor creştine poate fi uneori răsplătită chiar aici, în efemera noastră viaţă pământeană. Émile ROUX (1853–1933) bacteriolog şi imunolog francez, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Louis Pasteur, împreună cu care întemeiază Institutul Pasteur. 388 Dr. Dinu Brafman

Émile Roux a descoperit serul antidifteric, prima terapie eficace împotriva difteriei. Roux şi colaboratorii lui au pus la punct în 1894 o metodă de tratament curativ a difteriei, seroterapia, metoda adus la scăderea letalităţii de la 40 % la 2 %.

INVENTATORUL PRIMULUI VACCIN ÎMPOTRIVA POLIOMIELITEI

Jonas Edward Salk (1914–1995), medic american, inventatorul primului vaccin împotriva poliomielitei. S-a născut la New York, ca fiu al unor imigranţi polonezi. A studiat medicina la Universitatea din Michigan, sub tutela virusologului Dr. Thomas Francis. A fost susţinut financiar de armata americană, care îl angajase pentru a realiza un vaccin împotriva gripei, destinat combatanţilor din cel de al Doilea Război mondial. După acest prim succes, Salk îşi stabileşte laboratorul personal la Universitatea din Pittsburgh, în Pennsylvania, unde devine profesor. Infantile Paralysis Foundation i-a oferit lui Salk o bursă foarte generoasă pentru cercetările sale şi Salk descoperă în 1954 un vaccin împotriva poliomielitei. După testarea a peste un million de copii, vaccinul este declarat eficace în 1955. Reuşita vaccinului antipoliomielitic îi deschide lui Salk porţile centrului La Jolla, în California, unul din cele mai mari centre de cercetare medicală din lume. Institutul La Jolla, specializat în scleroza în plăci şi în cancere, poartă în prezent numele de Institutul Salk. În 1969 Jonas Salk o întâlneşte la La Jolla pe Françoise Gilot, artist pictor, care trăise câţiva ani cu Pablo Picasso (de la care a avut doi copii: Claude şi Paloma Picasso); s-au căsătorit în 1970 la Paris şi au convieţuit până la decesul lui Salk. Spre sfârşitul carierei, Jonas Salk s-a dedicat obţinerii unui vaccin împotriva SIDA, dar moartea îl surprinde în 1995. Vaccinul zis Salk a fost unul din primele vaccinuri eficace în imunizarea în general împotriva unui virus. A fost esenţial în campania mondială pentru eradicarea poliomielitei. Vaccinul funcţionează pe principiul virusului atenuat. Medicii au schimbat soarta lumii 389

CREATORUL VACCINULUI ORAL ANTIPOLIOMIELITIC

Albert Bruce Sabin (1906–1993) Pediatru şi virusolog polonez naturalizat american, faimos datorită realizării vaccinului antipolio administrabil oral. Evreu născut în 1906 la Białystok în Rusia (azi Polonia), emigrează împreună cu familia în Statele Unite în 1921, unde, în 1930, obţine cetăţenia americană. Studiază medicina la Universitatea din New York, având un mare interes pentru cercetare, în deosebi pentru boli infecţioase. Din 1935 lucrează la Rockefeller Institute; în 1939 devine profesor de pediatrie la Universitatea din Cincinati şi medic şef al serviciului de boli infecţioase la spitalul pediatric. În 1941 face primele observaţii privind toxoplasmoza câştigată; membru al US Medical Corps în 1943, a realizat vaccinuri împotriva bolii denga şi a encefalitei japoneze. După război, revine la Cincinnati ca profesor asociat la Universitatea din Charlston şi la Institutul Weizmann din Rehovot (Israel). Din 1946 a condus Cercetarea Pediatrică la Universitatea din Cincinnati. În anii 50 se folosea vaccinul antipoliomielitic descoperit de Jonas Salk, vaccin care prevenea multe complicaţii ale bolii, dar nu era în măsură să evite contagiul iniţial; în afară de asta, acel vaccin trebuia administrat pe cale injectabilă. În 1961, Albert Sabin a realizat un vaccin administrabil pe cale bucală, plecând de la o formă atenuată de virus. Vaccinul Sabin evita contracararea bolii şi era administrat oral, dizolvat într-o bomboană; noul vaccin începe să fie folosit din 1957. Sabin a preparat vaccinul între 1954 şi 1955, dar fiind făcut cu virusuri vii şi atenuate şi administrat oral, cerea mai multe precauţii. Sabin a început să probeze vaccinul pe sine, pe doi dintre asistenţii săi, pe tineri deţinuţi care s-au oferit voluntar şi pe cele două fiice ale sale; aceste prime controale, ca şi următoarele, au dat rezultate pozitive. Vaccinul lui Albert Sabin, autorizat în Italia în 1963, a dus la dispariţia bolii, la fel şi în alte ţări unde vaccinarea a devenit obligatorie. Sabin nu şi-a brevetat invenţia, renunţând la fructificarea ei comercială, pentru a garanta o mai largă difuzare a vaccinului; este şi acesta încă un motiv pentru care poliomielita a fost practic învinsă. Paralizat în urma unei polinevrite, Sabin continuă cercetările asupra vaccinului împotriva rujeolei. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat studiului tumorilor şi leucemiei. 390 Dr. Dinu Brafman

Din 1951 era membru al Academiei de ştiinţe. Nici Jonas Salk, nici Albert Bruce Sabin nu au primit premiul Nobel pentru descoperirile lor medicale. Rigoarea ştiinţifică mă obligă să precizez că primul care a realizat un vaccin antipoliomielitic oral a fost de fapt virusologul Hilary Koprowsky.

Hilary Koprowski (1916–2013), născut la Varşovia, obţine doctoratul în medicină la Universitatea din Varşovia în 1939. Din motive de prigoană rasială emigrează la Paris, apoi în Brazilia; după câţiva ani se stabileşte în Statele Unite, unde devine directorul Institutului Wister; la Institutul Wister va pune la punct vaccinul buvabil antipoliomielitic. A lucrat pe virusuri vii atenuate, mai eficace decât virusurile inactivate (oferă o imunitate de mai lungă durată). Vaccinul oral al lui Koprowski a fost testat pentru prima oară la 27 februarie 1950, cu succes, pe 20 de copii. Urmarea acestui prim succes: o cursă de viteză cu Albert Sabin, căruia îi oferise suşe din vaccinul său, fără a obţine nimic în schimb; acest fapt a fost o sursă de animozităţi între cei doi, cu atât mai mult cu cât în final vaccinul va fi cunoscut ca „vaccinul Sabin” Ca o ironie a soartei, la 1 mai 2007, Hilary Koprowski este premiat (avea atunci 91 de ani), chiar cu Medalia de aur a Institutului Sabin din Baltimore.

CREATORUL A PESTE TREIZECI DE VACCINURI

Maurice Ralph Hilleman (1919–2005), microbiolog american, a realizat peste treizeci de vaccinuri; împotriva rujeolei, parotiditei epidemice, hepatitei A, hepatitei B, varicelei, meningitei, pneumoniei şi bacteriei Haemophilus influenzae. A jucat un rol important în descoperirea adenovirusurilor, virusurilor hepatice şi virusului cancerigen SV40. Dr. Mahmoud, preşedintele Merck Vaccines, afirmă: cercetările Dr. Hilleman au salvat milioane de vieţi şi au ferit de boală alte milioane de oameni. Maurice Hilleman s-a născut într-o fermă la Miles City în Montana. Mama şi două surori gemene mor la naşterea lui. Din cauza lipsei banilor nu a reuşit să intre la universitate. Fratele său mai mare îl ajută să obţină o bursă la Universitatea de Stat din Montana. Se înscrie la Universitatea din Chicago. şi obţine un doctorat în microbiologie în 1941. Medicii au schimbat soarta lumii 391

După angajarea la E.R. Squibb, realizează un vaccin împotriva encefalitei japoneze B, boală care ameninţa trupele americane din Pacific în timpul celui de al doilea război mondial. Şef al Departamentului de boli respiratorii la Institutul Walter Reed Army între 1948 şi 1951, descoperă mutaţiile genetice ale virusurilor gripale; descoperă astfel că epidemia de gripă care bântuia atunci la Hong Kong poate deveni o pandemie. Au fost pregătite şi distribuite atunci 40 de milioane de doze de vaccin. În 1957, Dr. Hilleman se alătură Merck & Co. ca şef al departamentului de cercetări de noi virusuri şi de biologie celulară la Whitehouse Station în New Jersey. În 1983 a primit premiul Lasker.

VACCINUL ANTITUBERCULOS (BCG) ŞI CREATORII LUI

Albert Léon Charles Calmette (1863–1933) bacteriolog francez. A pus la punct, împreună cu Camille Guérin, vaccinarea antituberculoasă-BCG. S-a născut la Nisa (Alpii-Maritimi) în 12 iulie 1863. Între 1881 şi 1883 este elev la Şcoala de medicină navală din Brest. În 1883 începe exercitarea medicinei în corpul de medici de marină la Hong-Kong, unde studiază malaria, subiectul tezei sale de doctorat, pe care o susţine în 1886. Este trimis la Saint-Pierre-et-Miquelon, apoi în Africa occidentală (Gabon şi Congo), unde continuă să studieze malaria, dar şi boala somnului şi pelagra. În 1890 face un stagiu de bacteriologie în laboratorul doctorului Émile Roux la Paris. Asociat cercetărilor lui Louis Pasteur, este mandatat de acesta să înfiinţeze Institutul Pasteur din Saigon, unde organizează producerea de vaccinuri împotriva turbării. Se consacră toxicologiei, studiază veninul şerpilor şi al albinelor, otrăvurile provenite din plante şi curara; organizează producţia de vaccinuri împotriva variolei şi turbării şi cercetări asupra holerei opiului şi a orezului. În 1894 revine în Franţa şi pune la punct primele antiveninuri împotriva muşcăturilor de şarpe, utilizând seruri de cai vaccinaţi şi imunizaţi (serul Calmette). Aceste lucrări sunt reluate mai târziu la Instituto Butantan din São Paulo de către medicul brazilian Vital Brazil (1865–1950) care realizează multe alte antiveninuri împotriva şerpilor, scorpionilor şi păianjenilor. 392 Dr. Dinu Brafman

Calmette participă la punerea la punct a primului ser imunizator împotriva ciumei bubonice, în colaborare cu Alexandre Yersin (1863- 1943), care descoperise agentul patogen, şi pleacă în Portugalia, pentru a studia o epidemie la Porto şi a ajuta la combaterea ei. Din 1895 face cercetări la Institutul Pasteur din Lille, a cărui direcţie îi fusese încredinţată de Roux, direcţie păstrată 25 de ani. În 1901, întemeiază primul dispensar antituberculos, care azi îi poartă numele. În 1904, este fondatorul Ligii Nordului împotriva Tuberculozei, care există şi în prezent. În 1909 participă la constituirea antenei din Alger. În cursul primului război mondial a organizat spitale militare auxiliare. În 1917 este numit director adjunct al Institutului Pasteur din Paris. Este ales membru al Academiei de medicină în 1919 şi al Academiei de ştiinţe în 1927. Principala muncă ştiinţifică a lui Calmette, cea care avea să-i aducă o glorie mondială şi să-i introducă numele în istoria medicinei, a fost punerea la punct a unui vaccin împotriva tuberculozei, care în acea epocă, făcea ravagii. În 1906, Camille Guérin, veterinar şi imunolog, stabilise că imunitatea împotriva tuberculozei era legată de bacilii tuberculoşi care trăiau în sânge. Utilizând metoda pasteuriană, Calmette a injectat la animale bacili bovini atenuaţi. Atenuarea era obţinută cultivând bacilii pe un substrat conţinând bilă, după o idee emisă de cercetătorul norvegian, Kristian Feyer Andvord (1855-1934). Din 1908 până în 1921, Guérin şi Calmette au făcut eforturi să producă suşe de bacili din ce în ce mai puţin virulenţi, datorită transferărilor în culturi succesive. În cele din urmă, în 1921, ei au folosit cu succes BCG pe nou- născuţii din spitalul Charité din Paris. Programul de vaccinare părea să cunoască un serios revers, când, în 1930, 72 de copii vaccinaţi din oraşul german Lübeck au contractat tuberculoză. Ancheta a dovedit că Institutul Pasteur trimisese suşe sănătoase şi că medicii din Lübeck fuseseră vinovaţi de neglijenţă scandaloasă; aceştia au fost de altfel condamnaţi la închisoare, în timp ce Institutul Pasteur era scos în afara cauzei. Calmette a fost profund afectat de aceet episod. Vaccinarea masivă a copiilor a fost reintrodusă după 1932 în multe ţări, cu tehnici de producţie mai sigure. Albert Calmette, moare la Paris un an mai târziu, în 19 octombrie 1933. Gaston Calmette frate mai mic al lui Albert Calmette (1858-1914), era redactor şef la Figaro din 1903 până în 1914, când a fost asasinat de Medicii au schimbat soarta lumii 393

Henriette Caillaux, soţia ministrului de finanţe socialist Joseph Caillaux. La 16 martie 1914, Henriette Caillaux îl ucide pe Gaston Calmette, de teamă că trecutul său sentimental va fi dezvăluit în presă. Acest glonte de revolver a fost primul dintr-o serie de trei care vor antrena Franţa şi Europa în cea mai mare tragedie a istoriei lor. Al doilea îl va viza pe arhiducele Ferdinand la Sarajevo la 28 iunie, iar al treilea îl ucide pe Jean Jaurès la Paris, la café du Croissant, în 31 iulie al aceluiaşi an 1914.

Camille Guérin (1872–1961). Medic-veterinar francez. s-a născut la Poitiers (Vienne, France). Tatăl său, a murit de tuberculoză în 1882. 1892-1896 Elev la Şcoala veterinară din Alfort, lucrează în serviciul de boli contagioase sub îndrumarea lui Ed. Nocard. În 1896 era Doctor în medicină veterinară. Intră ca preparator la Institutul Pasteur din Lille în 1897, unde este însărcinat cu producţia de seruri antiveninoase şi cu prepararea vaccinului antivariolic. Folosind iepurele ca gazdă intermediară, Guérin ameliorează mult producţia de vaccin antivariolic. În 1900 este numit şef de laborator la Institutul Pasteur din Lille. 1905. Pune la punct o metodă de control a vaccinurilor jenneriene (antivariolice), bazată pe numărarea elementelor virulente conţinute de aceste vaccinuri; munca îi este recompensată prin medalia de aur a comisiei de vaccinuri a Academiei de medicină. Cultivând BK pe un mediu pe bază de bilă de bou glicerinată cu un pat de cartof, cei doi cercetători observă că acele culturi îşi pierd puţin câte puţin din virulenţă. În 1918 soţia sa moare de meningită tuberculoasă. Graţie tenacităţii lui Camille Guérin care a întreţinut, timp de 13 ani, bacilul tuberculozei emulsionat cu bilă de bou, în 1921, Calmette şi Guérin produc vaccinul BCG utilizabil pe om; se născuse metoda de vaccinare preventivă a tuberculozei prin vaccin. În 1921, după 230 de pasaje pe mediu cu bilă, Calmette şi Guérin obţin o suşă de bacili atenuaţi, capabilă să confere imunitate. După numeroase încercări de vaccinare BCG (bacili Calmette-Guérin) pe animale, B. Weill-Hallé procedează cu succes la prima vaccinare umană. 1919–1928 Guérin este numit şef de serviciu la Institutul Pasteur din Lille. 394 Dr. Dinu Brafman

Autorităţile publice autorizează în 1924 Institutul Pasteur să extindă vaccinările BCG pe nou-născuţi. Suşe vaccinale sunt distribuite gratuit laboratoarelor calificate, care cer vaccinul Comisia de vaccin a secţiunii de igienă a Societăţii Naţiunilor, reunită la Berlin, a adoptat în 1927 metoda Guérin ca metodă internaţională de control a vaccinurilor jenneriene. 1928 Camille Guérin preia direcţia serviciului de tuberculoză la Institutul Pasteur din Paris; va primi în special sarcina preparării vaccinului BCG. La conferinţa internaţională împotriva tuberculozei (Oslo 1930), îşi manifestă deplina încredere în BCG, în pofida dramei de la Lübeck 1935 Numit membru al Comisiei BCG a Institutului Pasteur. 1935 Este ales membru al Academiei de medicină; îi devine preşedinte în 1951. 1939 Numit vice-preşedinte al Comitetului naţional de apărare contra tuberculozei (CNDT), al cărei preşedinte era A. Honnorat. Între 1939 şi 1945, după ce locuinţa sa din Paris fusese rechiziţionată de armata germană, va locui la Institutul Pasteur, la invitaţia lui Tréfouël. 1948 Preşedinte al primului congres internaţional BCG, la Paris. 1955 Academia de ştiinţe îi decernează Marele Premiu al cercetării ştiinţifice. Camille Guérin moare în 9 iunie1961, la Spitalul Pasteur (Institutul Pasteur, Paris).

VACCINURILE ANTIPESTOS ŞI ANTIHOLERIC

Haffkine Waldemar Mordecai Wolff (1860–1930), bacteriolog, a lucrat mult în India. Este primul microbiolog care a realizat şi utilizat un vaccin împotriva holerei şi ciumei bubonice; a testat vaccinurile pe el însuşi. Lord Joseph Lister l-a numit „salvatorul omenirii”.

Serghei Botkin (1832–1889) mare clinician rus, a descris hepatita cu virus A, boală care până la descoperirea virusului s-a numit boala Botkin. Fiul său, Evghenii Sergheevici Botkin (1865-1918), a fost medicul familiei imperiale a Rusiei; a fost executat sumar în noaptea de 17 iulie 1918, la Ekaterinburg, împreună cu toţi membrii familiei imperiale şi cu suita lor. Medicii au schimbat soarta lumii 395

În 1981, Evghenii Sergheevici Botkin a fost canonizat ca martir de către biserica ortodoxă din străinătate. În anul 2000, după multe dezbateri, biserica ortodoxă a Rusiei l-a declarat martir al opresiunii din Uniunea Sovietică. Vaccinul împotriva hepatitei A protejează împotriva bolii în peste 95% din cazuri şi asigură o durată de protecţie de cel puţin zece ani.

DESCOPERITORUL VIRUSULUI HEPATITEI B, REALIZATORUL VACCINULUI ANTI-HEPATITĂ B

Blumberg Baruch Samuel (n. 1925), medic şi biochimist american, a fost recompensat cu Premiul Nobel de medicină în 1976 (împreună cu Daniel C. Gajdusek) pentru descoperirea de noi mecanisme explicând originea şi diseminarea bolilor infecţioase. Baruch Blumberg a descoperit virusul hepatitei B, a realizat testul diagnostic şi vaccinul antihepatită B. Vaccinul împotriva hepatitei B, primul vaccin care ajută la prevenirea cancerului hepatic, este administrat acum sistematic sugarilor în 77% din statele membre ale OMS. Baruch Samuel Blumberg, a studiat la Far Rockaway High School la începutul anilor 40, o şcoală unde au învăţat şi Burton Richter şi Richard Feynman, laureaţi Nobel. Studiază matematici la Universitatea din Columbia, dar se orientează în cele din urmă spre medicină şi intră la Columbia’s College, de unde obţine doctoratul în medicină în 1951. Rămâne la Columbia Presbyterian Medical Center pe timpul celor patru ani următori, mai întâi ca rezident, apoi ca intern. Studiază după aceea biochimie la Balliol College din Oxford şi primeşte Ph.D. în 1957. A fost membru al Fox Chase Cancer Center din Philadelphia din 1964 şi a deţinut postul de profesor universitar de medicină şi de antropologie la Universitatea din Pennsylvania din 1977. A fost de asemeni Master of Balliol College din 1989 până în 1994. Din 1999 până în 2002, a fost director al NASA Astrobiology Institute du Ames Research Center la Moffett Field în California. Pierre Jean René Noël TIOLLAIS (n. 1934) medic şi biolog francez. În 1979, în colaborare cu Francis Galibert, a realizat secvenţierea completă a genomului virusului hepatitei B, fapt care a permis primele teste de detecţie şi de depistare a bolii. 396 Dr. Dinu Brafman

În 1985, împreună cu colaboratorii lui de la Institutul Pasteur, a creat primul vaccin obţinut prin geniu genetic (vaccin recombinant) împotriva hepatitei B, preparat pe celule de ovar de hamster chinez.

DESCOPERITORUL PAPILOMAVIRUSULUI (HPV), REALIZATORUL VACCINULUI ANTI-HPV

Harald zur Hausen (născut la 11 martie 1936 la Gelsenkirchen, Germania) virusolog german, a descoperit Human papilloma virus (HPV), virusul care produce cancer al colului uterin. Principala sa cercetare a fost cancerul colului uterin, cauzat de infecţii virale. În 1976, emite ipoteza că papilomavirusurile umane (HPV) joacă un rol major cancerul de col uterin. După cercetări începute în 1984, realizează un vaccin anti-HPV; vaccinul, pus pe piaţă în 2006, a fost introdus în România în 2008. În 2008 a fost corecipiendar al Premiului Nobel de fiziologie sau medicină împreună cu Françoise Barré-Sinoussi şi Luc Montagnier (descoperitorii virusului HIV).

VACCIN ANTI-EBOLA

Una din bolile cele mai mortale din lume, cauzată de virusul Ebola, ar putea fi stopată, mulţumită unor cercetători americani şi canadieni, care au testat cu succes pe primate mai multe vaccinuri antiEbola şi încearcă acum să le adapteze la om. Virusurile Ebola şi Marburg fac ravagii în Africa; virusul Ebola, cunoscut de mai mulţi ani, a ucis în 2005 zeci de persoane. Epidemia cu virus Marburg care bântuie în nordul Angolei, a făcut peste 350 de victime. Aceste virusuri se propagă la animale şi se transmit în general greu la om. Boala produce hemoragii care se dovedesc fatale în 90% din cazuri. Vaccinul pomenit mai sus, a fost testat pe macac de către Heinz Feldmann şi Steven Jones de la Laboratorul Naţional de Microbiologie al Agenţiei Publice de Sănătate a Canadei din Winnipeg şi de Thomas Geisbert, de la US Army Medical Research Institute of Infectious Diseases; maimuţele dezvoltă aceleaşi simptome de febră hemoragică ca şi omul. Vaccinul a fost creat înlocuind o proteină de suprafaţă a unui vector viral puţin răspândit printr-o proteină comună virusurilor Ebola şi Marburg. Medicii au schimbat soarta lumii 397

12 macaci (6 împotriva virusului Ebola şi 6 împotriva virusului Marburg) au fost vaccinaţi prin injecţii intramusculare. 28 de zile mai târziu le-au fost injectate doze masive de virus Ebola şi Marburg; primatele nu au manifestat semne de boală. Deşi rezultatele sunt încurajatoare, vor mai trebui aşteptaţi 3-7 ani înainte de a putea folosi vaccinul la om.

VACCIN ANTIGRIPAL

- februarie 2008 - Cercetători de la Universitatea Oxford au testat un nou vaccin universal împotriva gripei, vaccin care s-ar putea dovedi eficace împotriva tuturor suşelor de gripă. Acest vaccin ţinteşte proteinele interne ale virusului gripal, proteine comune tuturor virusurilor gripale şi nu se schimbă de la un an la altul ca în gripa tradiţională. În consecinţă, noul vaccin nu va trebui modificat anual. Pentru prima oară în lume, acest vaccin a fost testat pe om. Noul vaccin ar putea proteja împotriva virusului gripal în caz de pandemie de gripă, evitând să se aştepte până la patru luni pentru fabricarea unui vaccin adaptat suşei virale mutante; vaccinările anuale pentru gripele sezoniere vor deveni inutile. În timp ce vaccinurile tradiţionale provoacă producţia de anticorpi, noul vaccin stimulează celulele T prezente în sistemul imunitar; aceste celule pot identifica şi distruge celulele din corp infectate de virusul gripei. Studiile vor continua pe mai mulţi voluntari şi dacă totul evoluează normal, noul vaccin împotriva gripei ar putea fi comercializat în câţiva ani. decembrie 2002 - un laborator elveţian se află pe pista vacinului antimalaric.

O serie de teste clinice ale unui candidat-vaccin anti-malarie a început la Lausanne. Principalul component al produsului: o foarte mare proteină de sinteză, fructul a unsprezece ani de cercetări la Dictagene, un start-up al capitalei vaudoise. Flagel planetar numărul unu (chiar înaintea Sida), malaria ucide anual în lume peste un milion de oameni. Conform statisticilor OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), peste o treime din populaţia globului trăieşte în ţări unde malaria este endemică; şi, bine înţeles, imensa majoritate a acestor ţări sunt ţări sărace. Pentru noi, spune Christophe Reymond director ştiinţific la Dictagene „Interesul de a dezvolta un vaccin împotriva malariei va depinde nu doar de companiile farmaceutice, ci de asemeni de organisme precum OMS.” 398 Dr. Dinu Brafman

O proteină gigantă… Candidatul-vaccin se bazează pe o proteină în întregime fabricată în laborator. Un peptid aflat în stare naturală la suprafaţa parazitului este responsabil de producerea malariei. Acest lanţ. de acizi aminaţi numără nu mai puţin de 102 componente şi fabricarea sa a necesitat aproape 400 de reacţii chimice succesive. Introdus în corpul pacientului, peptidul funcţionează ca o momeală; organismul crede că este atacat de malarie şi începe să fabrice mijloace imunitare împotriva bolii. „Molecula singură nu ajunge, precizează Christophe Reymond. Pentru a da naştere unei reacţii de apărare a organismului, trebuie adăugat un adjuvant, un fel de amestec de apă şi un ulei foarte specific.” Testat cu succes pe şoareci şi pe maimuţe, vaccinul candidat la Dictagene este gata pentru prima serie de încercări pe om. Dacă testele vor fi concludente, produsul final ar putea apărea pe piaţă prin 2010.

VACCIN ANTI-COCAINĂ

Iunie 2012. Vaccinul anti-cocaină a fost descoperit de cercetătorii de la Universitatea Yale şi Baylor College of Medecine. Rezultatul testelor care au durat 24 de luni au fost publicate în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane. Până acum nu există niciun tratament pentru a rezolva dependenţa de cocaină, însă soluţia cercetătorilor de la Universitatea Yale şi Baylor College of Medecine ar putea vindeca 2,5 milioane de americani. Vaccinul anti-cocaină a redus cantitatea de droguri consumată de fiecare pacient şi a crescut numărul de anticorpi din organism care anihilează acţiunea cocainei, înainte ca aceasta să ajungă la nivelul creierului şi să declanşeze efecte euforizante. „Vaccinul anti-cocaină, după formarea de anticorpi în sânge, distruge cocaina în aşa fel încât ea nu mai are niciun efect. Vaccinul este atât de eficient împotriva cocainei încât ea nu mai are niciun efect asupra creierului sau asupra altor organe”, afirmă coordonatorul studiului, dr. Thomas Kosten de la Baylor College of Medicine. Vaccinul a determinat producerea unei cantităţi de anticorpi suficientă pentru a bloca efectele drogului în cazul a 38% dintre subiecţi. Rezultatele urmează a fi reconfirmate în şase oraşe în luna ianuarie, iar vaccinul ar putea fi disponibil în 2-3 ani. Medicii au schimbat soarta lumii 399

VACINAREA ANTIRUJEOLICĂ

În 2005, vaccinarea acoperea aproape 77% din populaţia mondială, antrenând o reducere a mortalităţii -încă destul de crescută -la mai puţin de 345 000 de decese în acest an, la 20 de milioane de bolnavi. Jumătate din cazurile fatale se situează în Asia de Sud-Est, loc unde acoperirea vaccinală este mai mică. Între 2000 şi 2005, peste 300 de milioane de copii au fost vaccinaţi sau revaccinaţi (în caz de eşec al primo-vaccinării). În Africa tropicală şi în Africa ecuatorială, s-a observat o diminuare cu 75% a deceselor. Obiectivul OMS şi al UNICEF pentru 2010 este reducerea mortalităţii la scară mondială cu 90 % în raport cu cifrele anului 2000. Între 2000 şi 2007, numărul deceselor a scăzut de la 750 000 la 197 000 pe an în lume, adică o scădere de 74%, după calculele OMS. Vaccinarea este cel mai bun tratament preventiv actual; în cazul rujeolei, ea se face cu ajutorul virusului atenuat, a cărui virulenţă este diminuată prin operaţiuni biochimice. Dacă toţi copiii vor fi vaccinaţi, boala va dispărea de la sine.

Septembrie 2009 - VACCIN ANTI-SIDA!!!

În septembrie 2009, cercetători thailandezi şi americani au făcut cunoscute câteva teste promiţătoare privind un vacin anti-SIDA. Anunţul cercetătorilor, are efectul unui frumos balon de optimism. Să ne reamintim, toate vaccinurile fac apel la acelaşi principiu: se încearcă stimularea mecanismelor de apărare imunitare contra unui agent infecţios, introducând în organism acest agent sau o fracţiune a acestui agent (antigen), făcut inofensiv pentru om. Studiul a fost făcut de ministerul thailandez al sănătăţii publice şi finanţat de armata americană şi de divizia sida a National Institutes of Allergy and Infectious Diseases (NIAID). Comportă o combinaţie de două vaccinuri experimentale. Tehnologia ALVAC permite infectarea unei celule, împiedicând replicarea virusului.hiv, ceea ce îl face „sigur”. Studiul s-a făcut pe 16.400 voluntari seronegativi. Jumătate din voluntari au primit produse active, cealaltă jumătate placebo-uri. Pentru prima oară, un vaccin experimental reduce riscurile de infecţie SIDA la două subtipuri de virus, B şi E, care circulă în Thailanda şi asta în procent de 32,1%. 400 Dr. Dinu Brafman

- Octombrie 2011 - Un vaccin terapeutic anti-Sida va fi supus unui test clinic la finele anului 2011, adică va fi testat pe oameni, după ce va fi primit aprobarea Afssaps. O societate franceză de biotehnologie -InnaVirVax -a fost autorizată de către Agenţia franceză de securitate sanitară a produselor de sănătate (Afssaps), să realizeze studiul clinic al unui vaccin terapeutic împotriva HIV. Studiul va fi demarat, „înainte de sfârşitul lui2011, asigură promotorii acestei lucrări. Candidatul-vaccin terapeutic a văzut lumina zilei graţie cercetărilor făcute de Patrice Debré şi de Vincent Vieillard. Vaccinul vizează să combată virusul blocând pierderea de limfocite CD4 şi protejând sistemul imunitar, reducând activarea imunitară şi inflamaţia.

SFÂRŞITUL “BOLII SECOLULUI 20”?

13 februarie 2012. Vaccin împotriva virusului HIV, testat cu succes în Rusia.

Vektor, Centrul pentru Cercetare, Virusologie şi Biotehnologie din Rusia, a testat cu succes un vaccin împotriva virusului HIV, anunţă Ria Novosti, citând-ul pe directorul Vektor Alexander Sergheiev. Vaccinul provoacă o reacţie puternică, atât în ceea ce priveşte anticorpii, dar şi la nivel celular, a declarat directorul Vektor. Vaccinul a primit aprobarea pentru cea de-a doua etapă a testării. Oficialii Vektor declaraseră înainte că au dezvoltat unul dintre cele mai avansate şi puternice vaccinuri din lume. Potrivit World Health Organization, numărul persoanelor cu HIV din lume continuă să crească, ajungând la 33,3 milioane de cazuri în 2009. În România, în 2011 erau înregistraţi 10.642 pacienţi diagnosticaţi cu HIV şi SIDA, cu 243 mai mulţi decât la finele anului 2010; dintre noile cazuri, 27% erau tineri cu vârstă între 20-24 ani, iar 63% contractaseră virusul după un contact sexual neprotejat. Numărul persoanelor seropozitive din România este în creştere, în primul rând din cauza lipsei de preocupare pentru prevenţie. Într-un clasament realizat de firma de cercetare Health Consumer Powerhouse privind prevenirea infectării cu virusul HIV şi accesul la îngrijiri medicale, România se află pe ultimul loc din 29 de ţări. Medicii au schimbat soarta lumii 401

Descoperire revoluţionară. Leacul anti-HIV ar putea veni de la vaci. Vacile nu contractează virusul HIV, dar produc anticorpi care luptă impotriva acestuia, este concluzia la care a ajuns o echipă de cercetători australieni. Descoperirea ar putea sta la baza unui tratament revoluţionar pentru prevenirea infecţiei cu HIV. Pe lângă faptul că este o sursă excelentă de calciu şi vitamina D, laptele de vacă ar putea sta la baza unui tratament revoluţionar de prevenire a transmiterii HIV. Cercetători de la Universitatea din Melbourne (Australia), au injectat proteine cu HIV unui grup de vaci gestante, analizând apoi în laborator laptele produs de acestea după ce au fătat (colastra); colastra conţine mulţi anticorpi meniţi să protejeze puiul de diverse infecţii; în laptele vacilor menţionate mai sus existau şi anticorpi specifici virusului HIV

O cronologie a vaccinărilor 1921 – se introduce vaccinul BCG 1923 – vaccin anti-difteric 1930 – vaccin anti-febră galbenă 1944 – vaccin anti-gripal 1963 – primul vaccin anti-rujeolic 1964 – primul vaccin anti-rubeolic (OMS speră ca rubeola să fie eradicată în 2010) 1978 – primul vaccin anti-meningită 1981 – primul vaccin anti-hepatită A 1992 – primul vaccin anti-hepatită B 2006 – primul vaccin anti-HPV

Vaccinări obligatorii în Europa - Germania: nici o vaccinare - Belgia: poliomielită (se fac şi alte vaccinări la copii, via ONE) - Danemarca: nici o vaccinare - Spania: nici o vaccinare (vaccinări cerute la înscrierea în şcoli, fără obligaţie legală) - Finlanda: nici o vaccinare - Marea Britanie: nici o vaccinare - Irlanda: nici o vaccinare - Islanda : nici o vaccinare - Italia: difterie, hepatită B, polio, cerute de stabilimentele şcolare 402 Dr. Dinu Brafman

- Luxemburg: nici o vaccinare - Olanda: nici o vaccinare - Portugalia: difterie, tetanos pentru copii între 12 şi 18 luni - Suedia : nici o vaccinare - Elveţia : nici o vaccinare

Vaccinări incluse în programul naţional de imunizări din România - vaccinarea BCG; - vaccinarea antihepatită B; - vaccinarea antipoliomielită cu vaccin trivalent (VPOT); - vacinarea DTP (diftero-tetano-pertussis); - vaccinarea antirujeolică; - vaccinarea antirubeolică. Medicii au schimbat soarta lumii 403

Titlul capitolului „RĂZBOIUL DE 100 DE ANI - Medici Vs boli infecţioase”, ar putea induce în eroare. Titlul se susţine doar dacă ne referim la un război ştiinţific, în care abia de vreo sută şi ceva de ani ştim cu adevărat cu cine ne luptăm şi încă şi mai puţini ani de când suntem convinşi că în cazul câtorva boli, victoria ne va aparţine şi va fi definitivă. Însă, dacă am lăsa să se creadă că lupta medicilor cu bolile transmisibile a început doar la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, afirmaţia ar fi şi neadevărată şi nedreaptă. O scurtă privire. privind...

MIJLOACELE FOLOSITE DE MEDICI ÎMPOTRIVA INFECŢIILOR, vă va convinge de adevărul spuselor mele:

La început a fost PROFILAXIA. Combaterea bolilor transmisibile, a început cu milenii înainte de a se cunoaşte cauza acestor îmbolnăviri. Că mai uşor previi decât tratezi o boală, s-a înţeles de timpuriu. Acum 9 milenii, plăgile erau arse cu pietre încinse (oare spre a evita infecţiile?). Dintre disciplinele medicale având un rol major în combaterea bolilor şi în menţinerea sănătăţii, se poate afirma, fără teama de a greşi, că igiena a apărut odată cu omul. Doriţi argumente? Nimic mai simplu! Prescripţiile cu caracter medical profilactic (preventiv) sunt prezente în cele mai vechi izvoare (scrise şi orale) referitoare la istoria omenirii.  Chiar fără a avea argumentele ştiinţifice ale medicinei moderne, măsuri profilactice cu caracter imperativ sunt semnalate din timpuri străvechi. Aduc în sprijinul acestei afirmaţii măsurile antiepidemice luate pe şantierele de construcţii ale piramidelor: - Zilnic muncitorii de pe şantierele marilor piramide primeau îmbrăcăminte curată din pânză albă. Muncitorii erau obligaţi să se scalde în fiecare zi. - Necesităţile fiziologice se făceau departe de şantier, în tufişuri ferite de vânt. - Controlul medical efectuat zilnic, era urmat de îndepărtarea celor găsiţi bolnavi. - Barăcile şi colibele muncitorilor erau distruse anual prin ardere. 404 Dr. Dinu Brafman

Îmbălsămarea cadavrelor, chiar dacă era practicată de egipteni doar din considerente religioase, a avut importante consecinţe de ordin igienic: evitând putrezirea cadavrelor şi dezgroparea lor de animalele sălbatice, se evita transmiterea unor boli. De la Sofocle aflasem că, pentru a fi încălcat interdicţia dată de regele Creon de a-şi îngropa fratele, Antigona fusese condamnată la moarte. Romanii au reglementat înhumarea cadavrelor.  Prescripţiile rituale recomandate de Biblie, citite în lumina cunoştinţelor medicale actuale, au avut, fără excepţie, un caracter profilactic:  Prescripţii din Levitic interzic contactul sexual al bolnavilor cu scurgeri, considerate pe atunci semne de boli venerice (poluţiile nocturne sunt fiziologice). - Spălatul mâinilor înainte de a mânca, previne îmbolnăvirile. Faptul că nu era permis consumul cărnii animalelor cu noduli pulmonari, îndreptăţeşte presupunerea că se cunoştea modul de transmitere la om a tuberculozei bovine. De asemeni, este neîndoielnic caracterul profilactic al interdicţiei consumului cărnii de porc, carne care favorizează o înmulţire rapidă a germenilor de tip salmonella şi poate conţine paraziţi (cisticerci), sau larve de nematozi (trichina spiralis). Preotul avea obligaţia (Levitic 13. 2-4) de a depista şi izola bolnavii de lepră (zaraath). Izolarea bolnavilor suspecţi, avizul epidemiologic, metode „moderne” de prevenire a bolilor transmisibile, sunt semnalate din antichitate!. 1 - Profilaxie (gr.prophulattein, a veghia asupra). Totalitatea mijloacelor medicale urmărind împiedicarea apariţiei, agravării sau extinderii bolilor. Că nu se numeau aşa, este cu totul altă poveste. Şi, mă rog, cum aţi eticheta altfel decât aviz epidemiologic prevederea ca un bolnav suspectat de o boală transmisibilă şi izolat, să nu poată reveni în colectivitate decât după prealabila examinare de câtre preot? „Dacă preotul vede că nu este păr alb în pată, că ea nu este mai adâncă decât pielea şi că a mai scăzut, să închidă pe omul acela şapte zile. Preotul să-l cerceteze a şaptea zi. Şi dacă pata s-a întins pe piele, preotul să-declare necurat: este o rană de lepră. Dar dacă pata a rămas pe loc, nu s-a întins pe piele şi a mai scăzut, este o rană pricinuită de umflătura arsurii; preotul să-l declare curat, căci este semnul rănii vindecate a arsurii” (Levitic13.26-28) Medicii au schimbat soarta lumii 405

Izolarea bolnavilor contagioşi: „Leprosul atins de această rană, să poarte hainele, să umble cu capul gol; să-şi acopere barba şi să strige: Necurat! Câtă vreme va avea rana, va fi necurat. Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără”. (Levitic13. 45).  În timpul faraonului Meneptah I bolnavii de lepră erau izolaţi.  Codul lui Manu (India) prevede izolarea bolnavilor de lepră şi de ciumă.  Legi medievale obligau leproşii să-şi semnaleze prezenţa de la distanţă, sunând din corn, fapt confirmat de manuscrisul Reichenauer Buchgemälde, anterior anului 1000.  „Bolnav cu klapper” (cârâitoare), alt instrument cu care leprosul îşi făcea cunoscută de departe prezenţa, este tema unei gravuri pe lemn din secolul XV. Gravura lui Rembrandt, Leprosul, mai „tânără” cu două secole, înfăţişează un bolnav cu klapper, dovedind că în 1631 (data efectuării gravurii), măsurile discriminatorii (profilactice) erau nu doar cunoscute, ci şi sever respectate.  Pe îmbrăcămintea de culoare neagră a leproşilor, era cusută o cruce albă.  Unui bolnav la care se confirma diagnosticul de lepră i se făcea o slujbă religioasă de înmormântare, el fiind socotit mort pentru societate. Cu preţul unor măsuri drastice, răspândirea leprei scade sensibil la începutul secolului al XIV-lea, ca după două secole să nu mai fie în Occidentul creştin decât o amintire de coşmar. Marea majoritate a leprozeriilor se închid din lipsă de pacienţi  Talmudul precizează că difteria (askara), fiind molipsitoare, cazurile de îmbolnăvire trebuie să fie anunţate prin sunete de trompetă (şofar).  În 1348 se abate asupra Europei marea epidemie de pestă bubonică, cunoscută sub numele de „ciuma neagră”. Timp de peste 300 de ani, ciuma a fost un factor demografic major. Proflaxia antiepidemică medievală recurgea la mijloace precum carantina, izolarea, fuga din calea molimei, respectând vechiul şi foarte utilul adagiu: Abi cito et longe et tarde redi (aleargă departe, întoarce-te după mult timp). Girolamo Fracastoro (1483–1553), considerat părintele epidemiologiei, îl însoţea la Conciliul din Trento pe Papa Paul al III-lea, în calitate de medic al acestuia. Datorită epidemiei de ciumă care bântuia la Trento, conciliul va fi mutat la Bologna, urmare directă a sfaturilor lui Fracastoro; era pentru prima oară în istorie când un aviz medical avea un impact atât de mare. 406 Dr. Dinu Brafman

În Tratatul ciumei, opera doctorului Mauget, o gravură păstrată la Muzeul de Stampe din Paris, înfăţişează îmbrăcămintea medicului care venea în contact cu pestiferaţii: un costum din marochin, cu ochii din cristal şi un nas lung umplut cu mirodenii.  Tot într-o gravură de epocă vedem costumul medicului în epidemia de holeră. La Congresul internaţional de igienă şi demografie (1887), medicul Iacob Felix (1832-1905) propune generalizarea metodei izolării în spitale a bolnavilor contagioşi. Joseph Grancher, a contribuit substanţial la reducerea infecţiilor intra spitaliceşti.  Carantina (Quarantaine, de la numărul quarante, circa 40 de zile), reprezintă izolarea impusă unei nave care transportă oameni, animale sau mărfuri provenind dintr-o ţară unde bântuie o boală contagioasă. În oraşe-porturi, se instituie, iniţial pentru contacţii de ciumă, izolarea pe timp de o lună (trentaine), în 1377 la Ragusa şi în 1383 la Marsilia.  În Polonia medievală, profilaxia ciumei se făcea respectând regula celor 5 „F”, Quintuplus F (fatigo = evită oboseala, fames = evită excesele alimentare, fructus = nu consuma legume şi fructe crude, femina = evită raporturile sexuale, flatus = evită vânturile de sud-est, cele aducătoare de miasme).  Gaspard Torella, medic şi preot spaniol (secolul XV-XVI), a instituit în teritoriile ce depindeau de papa Alexandru al VI-lea, controlul sanitar al prostituatelor. Se interzicea profesioniştilor sănătăţii folosirea aceloraşi instrumente pentru sifilitici şi pentru ceilalţi pacienţi; în secolul al XVII-lea, epidemia de sifilis grav (numit de iatroistorici „sifilis istoric”), făcea adevărate ravagii. Certitudinea contractării de boli venerice prin îmbăierea în bazine comune, în care luxura depăşea cu mult nevoile de igienă, impune măsura profilactică a reducerii numărului de băi publice (ajunse pe cale de dispariţie la începutul secolului al XVIII-lea). Un argument filologic pentru destrăbălarea ce domnea în băile publice, îl constituie cuvântul englezesc stew, care însemna iniţial baie (publică) şi mai târziu va nsemna bordel.  Doctorul Gabriel Fallope (1523-1568) este inventatorul prezervativului.  În anul 1860, doctorul Ştefan Sarrhos este numit medic poliţienesc al Capitalei, cu misiunea, importantă în combaterea bolilor venerice, a supravegherii „damelor publice”. Medicii au schimbat soarta lumii 407

Legea sanitară românească din 1898 preconiza internarea forţată în spitale a prostituatelor bolnave de afecţiuni venerice.

ARME ÎN LUPTA CU BOLILE INFECŢIOASE

(Asepsie, Sterilizare, Antisepsie)

- ASEPSIA, derivată din descoperirile pasteuriene, este metoda prin care se obţine absenţa sau distrugerea microorganismelor dintr-un mediu, sau de pe un obiect. Este o metodă preventivă, care corespunde ansamblului de măsuri capabile să împiedice orice aport exogen de microorganisme. Metoda a fost propovăduită şi practicată cu succes încă din 1862 de către chirurgul alsacian Eugène Koeberle (1828–1915), chiar înaintea epocii antisepsiei. Ignác Fűlop Semmelweiss (1818–1865) recunoaşte (înaintea lui Pasteur) caracterul infecţios al febrei puerperale*, preconizând asepsia la naştere. În ciuda a milioane de vieţi salvate de metoda sa, Ignác Semmelweiss moare uitat, sărac şi nebun, victimă a incompetenţei şi a suficienţei contemporanilor săi. La peste un deceniu de la moartea lui, Pasteur descoperă streptococul care provoacă febra puerperală şi îi face postum dreptate lui Semmelweiss, adevăratul pionier al antisepsiei.

Pasteur şi apariţia bacteriologiei Louis Pasteur (1822–1895) chimist şi biolog francez, nu a fost medic, dar a avut uriaşe realizări pe tărâmul medicinei. Studiind fermentaţiile, a dovedit că acestea se produc sub acţiunea micro-organismelor şi că nu existã generaţie spontană a microbilor. Între 1870 şi 1886 se desfăşoară partea cea mai importantă a activităţii sale, consacrată bolilor infecţioase, perioadă în care dovedeşte natura infecţioasã a antraxului, descoperă vibrionul septic, streptococul, stafilococul. Pasteur este cel care a realizat vaccinul împotriva antraxului. Pasteur va dovedi ce rol au în natură microbii şi va impune ideea că microorganismele pot fi distruse prin sterilizare. Erau puse astfel bazele asepsiei, sursă de mari succese în lupta cu infecţiile.

* Febră puerperală (lat. puerpera, femeie care naşte), infecţie apărută cu ocazia naşterii. 408 Dr. Dinu Brafman

Pasteur a descoperit germenii anaerobi şi a permis victorii împotriva tetanosului şi gangrenei gazoase, precum şi importanţa combinării de temperaturi ridicate cu creşterea presiunii, pentru a obţine o sterilizare perfectă, adică sterilizarea care distruge şi sporii. Marele bacteriolog Roux spunea despre Louis Pasteur: „Graţie unei experienţe bine făcute asupra fermentaţiei, Pasteur, care n-a ţinut niciodatã în viaţă un bisturiu în mână şi n-a făcut un pansament, a salvat mai mulţi răniţi decât toţi maeştrii chirurgiei”. - O precizare deosebit de importantã: Pasteur este creatorul primului mediu artificial de izolare şi culturã a microbilor, invenţie fãrã de care nu ar fi fost posibilã obţinerea vaccinului antitetanic (şi nu numai a lui). - Şi altã precizare: dacă educaţia sanitară s-ar ridica la nivelul valoric al vaccinului antitetanic, tetanosul ar putea fi eradicat, în ciuda ubicuităţii bacilului lui Nicolaier. Ţin să subliniez în mod deosebit faptul că Louis Pasteur, cel care a adus imense servicii medicinei şi prin ea întregii omeniri, era un om profund religios şi la reproşul care i s-a fãcut, că este credincios ca un ţăran breton, replica lui Pasteur a fost fără drept de apel: „singurul meu regret este că nu sunt credincios ca o ţărancă bretonă”. Am fãcut aceastã subliniere, în încercarea de a vă convinge că practicarea virtuţilor creştine poate fi uneori răsplătită chiar aici, în efemera noastră viaţă pământeană. În marele amfiteatru de la Sorbonna, Pasteur a primit „acolada” lui Joseph Lister, altă glorie a medicinei universale. Asepsia urmăreşte suprimarea germenilor (în particular în sălile de operaţie), printr-o curăţenie minuţioasă a sălii de operaţie, a mâinilor chirurgului (periate cu săpun, antiseptizate), a câmpului operator, a instrumentelor (autoclavate, fierte sau flambate), a pansamentelor şi ligaturilor (sterilizate, conservate în recipiente închise până la folosire). O deosebit de valoroasă metodă de asepsie a reprezentat-o introducerea de câtre Halstead (în 1899), a mănuşilor de cauciuc în practica chirurgicală; producţia mănuşilor a fost încredinţată firmei Goodyear, cunoscuta realizatoare de anvelope pentru automobile. - STERILIZAREA este o tehnică destinată distrugerii oricărui germen microbian dintr-un preparat, ridicându-l la temperaturi înalte (între 100 °C şi 180°C). Medicii au schimbat soarta lumii 409

Metoda a fost inventată de către Nicolas Appert (1749 –1841) pe la sfârşitul secolului XVIII şi se numea pe atunci appertizare; explicaţia teoretică a fost oferită de Louis Pasteur, după descoperirea microbilor. Pasteurizarea (de la Pasteur) reprezintă tratamentul aplicat anumitor produse alimentare (lapte, smântână, bere, sucuri de fructe), constând în distrugerea microbilor prin încălzirea produselor între 60º şi 90º, fără a le fierbe, urmată de o răcire bruscă. Pasteurizarea serveşte unei păstrări igienice îndelungate a alimentelor.

- ANTISEPSIE (anti, împotrivă, sepsis, putrefacţie): metoda constă în combaterea sau prevenirea infecţiilor, prin distrugerea germenului cauzal. Joseph Lister (1827-1912) chirurg britanic, este considerat creatorul antisepsiei în chirurgie. Deşi adevărul istoric este puţin diferit, meritul de a fi impus metoda antisepsiei operatorii trebuie să îi fie recunoscut. Lister repetă experienţele lui Pasteur şi aplică principiile acestuia. Pentru a distruge germenii din aer, ţine instrumentele într-o soluţie de acid fenic, se spală pe mâini înainte de operaţie cu o soluţie slabă de acid fenic, pulverizează în sala de operaţie vapori de acid fenic. Metoda lui Lister stabilea principiile antisepsiei: împiedicarea pătrunderii microbilor în plăgi; deschidea în acelaşi timp drumul pentru dezvoltarea unui capitol nou în medicină, cel al antisepticelor şi al dezinfectantelor.

MĂSURI ANTIEPIDEMICE ÎN SECOLUL XX - Vaccinare obligatorie a întregii populaţii cu vaccin DTP (diftero- tetano-pertussis), antipoliomielitic, BCG, antirujeolic. Vaccinare facultativă anti hepatită A şi B a grupelor de populaţie cu risc major de îmbolnăvire. - Vaccinări obligatorii (?) în România de azi:  în maternităţi se face vaccinare anti hepatită B în primele 24 de ore de la naştere şi vaccin BCG în primele 4-7 zile;  la vârsta de două luni se repetă vaccinul antihepatită B,  antipolio şi DTP (diftero-tetano-pertussis);  la 4 luni vaccinare antipolio şi DTP;  la 6 luni vaccin antihepatitic B, antipolio;  la 12-15 luni vaccinare antirujeolică;  din 2004 vaccinare cu trimovax (antirujeolic, antirubeolic, antiurlian). - Seringile de unică folosinţă reduc morbiditatea prin hepatite, sifilis, SIDA. 410 Dr. Dinu Brafman

- Dezinsecţiile periodice urmăresc distrugerea insectelor-vector de agenţi patogeni (ţânţari, căpuşe, păduchi, purici). - Triajul epidemiologic în şcoli, camere-filtru în spitale şi policlinici, circuite separate adulţi-copii, reduc contactul bonavilor contagioşi cu persoanele sănătoase, scad şansele de extindere ale unei epidemii. - În timpul epidemiilor, dezinfecţia în focarul de boală transmisibilă, carantinarea spitalelor, evitarea aglomeraţiilor umane, conduc la controlarea procesului epidemic. - Nu trebuie neglijat rolul educaţiei sanitare în combaterea bolilor.

SULFAMIDE, ANTIBIOTICE, ANTIVIRALE

Timp de milenii, omenirea a stat în defensivă în faţa bolilor. Pentru prima oară în istoria lumii, medicii au fost înzestraţi cu o armă de atac: se numea SULFAMIDĂ. Sulfamidele sunt derivaţi ai acidului para-amino-benzen-sulfonic, în care, pentru activitatea antibacteriană, este necesară prezenţa unei funcţii amino liberă şi a unei molecule de sulf care substituie direct benzenul. Molecule de sinteză, sulfamidele au fost construite după observarea activităţii antibiotice a prontosil-ului, care s-a dovedit a fi un prodrog. În prezent sunt combinate cu diaminopiridine (sulfametoxazol + trimetoprime = cotrimoxazol) pentru a le mări activitatea şi a reduce riscul emergenţei unor rezistenţe bacteriene. La origine, diaminopiridinele sunt nişte antiparazitare la care au fost modificaţi substituenţii ciclului aminopiridină. Gerhard Domagk (1895–1964), bacteriolog şi biochimist german, laureat Nobel, a descoperit efectele antibacteriene ale sulfamidei mamă, prontosil. A studiat medicina laUniversitatea din Kiel. În primul război mondial, în 1914, rănit pe front este trimis la serviciile sanitare, unde lucreză în spitale din Rusia, care tratau holera. În timpul petrecut în aceste spitale a fost profund marcat de suferinţa oamenilor în faţa unor grave boli infecţioase. Experienţa de pe front l-a încurajat în opţiunea de a deveni medic şi de a efectua cercetări în domeniul medical. În 1918, reia studiile întrerupte în timpul războiului, la Universitatea din Kiel; în 1921 absolvă facultatea şi începe cercetări, studiind creatina şi creatinina. Medicii au schimbat soarta lumii 411

Câţiva ani G. Domagk a fost patolog la universităţile din Greifswold şi Münster. În 1927, I. G. Farbenindustrie (Bayer) îl angajează pentru a conduce laboratorul de patologie experimentală şi bacteriologie al firmei, trasându-i ca obiectiv cercetarea şi studiul compuşilor cu activităţi antibacteriene potenţiale. În spiritul metodelor dezvoltate de către fondatorul chimioterapiei moderne, Paul Ehrlich (1854–1915), Domagk s-a interesat de produsele colorante azoice în structurile lor şi a ajuns în felul acesta să testeze una dintre ele, destinată vopsirii covoarelor, dar a cărei moleculă comporta de asemeni un radical sulfonamidă (SO2NH2), introdus pentru a „facilita fixarea colorantului în lâna covorului”. Gerhard Domagk a descoperit în 1932 că un colorant roşu (prontosil rubrum sau sulfocrisoidina), proteja şoarecii şi iepurii de doze letale de stafilococi şi streptococi hemolitici. Prontosil: derivat de sulfanilamidă, sintetizat de chimistul vienez Gelmo în 1908. Infecţia severă cu streptococi a uneia dintre fiicele sale s-a dovedit a fi şansa de a încerca medicamenul pe om; ca ultimă şansă, Domagk administrează fiicei sale o doză de prontosil, fapt ce a dus la o vindecare completă. Gerhard Domagk, cel care a introdus sulfamidele în chimioterapia infecţiilor bacteriene şi a dezvoltat cercetările în domeniile chimioterapiei şi tuberculozei, a fost sigur de dezvoltarea acestor ramuri în viitor. Pentru meritele sale privind descoperirea prontosilului, Gerhard Domagk a primit în anul 1939 premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie. Înmânarea premiului fiind împiedicată din ordinul lui Hitler, Domagk va mulţumi totuşi pentru această distincţie, lucru care a determinat arestarea lui de către nazişti. Gerhard Domagk va primi de la regele Suediei abia în 1947 premiul Nobel, fără suma de bani care se acorda cu premiul. Lui Gerhard Domagk i se acordă doctorate onorifice în multe universităţi din lume, devine membru al Societăţii Regale din Marea Britanie în 1939 şi membru onorific al Societăţii Germane de Dermatologie. În anul 1949 Domagk este ales cetăţean de onoare al provinciei Entre Ríos din Argentina, urmează aceaşi cinstire în 1950 de către oraşul Verona iar în 1951 de către oraşul Wuppertal, ca şi alte nenumărate distincţii. vvv 412 Dr. Dinu Brafman

În bătălia pe viaţă şi pe moarte împotriva bolilor infecţioase, medicii au, de mai bine de o jumătate de veac, nişte arme foarte eficiente. Numele lor? ANTIBIOTICE. Antibioticul (din grecescul anti = contra şi bios = viaţă) este o moleculă care distruge sau blochează creşterea microbilor; în primul caz vorbim de antibiotic bactericid, în al doilea caz de antibiotic bacteriostatic. Acelaşi antibiotic poate fi bacteriostatic în doză slabă şi bactericid în doză ridicată. Antibioticele acţionează în mod specific asupra bacteriilor, blocând o etapă esenţială a dezvoltării lor: sinteza pereţilor, a ADN-ului, a proteinelor, a producţiei lor de energie. Paradoxal, deşi reducând mult într-un prim timp riscul infecţios, folosirea abuzivă a anumitor antibiotice, în tratament preventiv, curativ sau ca adaos nutritiv. a dus la dezvoltarea de populaţii microbiene antibiorezistente şi la o creştere a riscului nozocomial, se pare şi la o creştere a riscului de a contracta unele cancere. Chiar din antichitate s-a recurs empiric la mucegaiuri dezvoltate pe pâine, pe soia. pentru tratarea infecţiilor, dar abia după apariţia teoriei germenilor, apoi sub impulsul teoriei evoluţiei, începe adevărata istorie a antibioticelor. Microorganismele fiind identificate drept cauză a bolilor, oamenii de ştiinţă au început să caute substanţe care să le inhibe parţial sau total dezvoltarea. Difuzarea antibioticelor la finele anilor 1940, a avut un impact considerabil asupra sănătăţii populaţiei, practicii medicale şi cercetării ştiinţifice Cu paternitatea termenului de antibiotic (sub formă de adjectiv sau de substantiv) este creditat Selman A. Waksman, după ce a descoperit streptomycina, calificată de el drept „medicament antibiotic” Waksman a propus în 1947 definiţiile următoare, pentru a diminua ambiguităţile asupra termenului de antibiotic: - „inhibitor al creşterii sau al activităţilor metabolice ale bacteriilor sau altor microorganisme, printr-o substanţă chimică de origine microbiană” - o substanţă antibiotică biochimică sau un antibiotic biochimic: „o substanţă chimică de origine microbiană, având proprietăţi antibiotice”, definiţie care exclude antibioticele chimice care conţin metale grele toxice (ex: mercuresceina în soluţie apoasă a mercurochromului, sau alte organomercuriale.) Apariţia antibioticelor de sinteză a dus la noua definiţie enunţată în 1957 de către Turpin şi Velu: „Orice compus chimic, elaborat de un organism viu sau produs prin sinteză, cu un coeficient chimioterapeutic ridicat, a cărui Medicii au schimbat soarta lumii 413 activitate terapeutică se manifestă în doze foarte mici, în mod specific, prin inhibarea unor procese vitale faţă de virusuri, microorganisme sau chiar a anumitor celule ale unor fiinţe pluricelulare”. Antisepticele nu sunt antibiotice. Rolul antisepticelor este de a ucide un maximum de germeni (bacterii, ciuperci, virusuri), modul lor de acţiune nefiind specific; se folosesc doar local, în aplicaţii externe…

INVENTAREA ŞI FOLOSIREA ANTIBIOTICELOR

Primul antibiotic identificat a fost penicilina. Sir Alexander Fleming observase în 1928 că unele din culturile bacteriene din nişte cutii Petri uitate deschise au fost contaminate datorită experienţelor unui coleg din laborator, care studia ciuperca Penicillium notatum. Importanţa mai ales utilizarea ei medicală, nu au fost înţelese şi elaborate decât după redescoperirea penicillinei în 1939, ca urmare a lucrărilor microbiologilor Howard Walter Florey (1898–1968), Ernst Boris Chain (1906-979) şi Norman Heatley (1911–2004). În 1945, Sir Alexander Fleming era co-laureat, împreună cu Howard Walter Florey şi Ernst Boris Chain al premiului Nobel de fiziologie sau medicină „pentru descoperirea penicillinei şi a efectelor ei curative în mai multe boli infecţioase”. În 1944, Selman A. Waksman, A. Schatz şi E. Bugie descoperă streptomicina, primul antibiotic cu efect asupra bacilului Koch, făcând astfel posibil tratamentul tuberculozei. În 1952 este comercializată nou descoperita de către J. M. McGuire a eritromicinei. În 1956 este descoperită vancomycina. Va urma descoperirea antimalaricelor de sinteză. Primul antibiotic (de sinteză) a deschis o nouă cale în lupta împotriva a numeroase boli considerate până atunci ca incurabile. Antibioticele au crescut speranţa de viaţă a celor cu acces la ele, cu circa 15 ani; comparativ, un medicament care ar putea vindeca 100 % din cancerele tratate cu el, ar creşte speranţa de viaţă doar cu cinci ani. Alegerea antibioticului care urmează a fi folosit, depinde de germenul responsabil, de localizarea infecţiei şi de terenul bolnavului (insuficienţă renală sau hepatică, alergii…) şi poate fi orientat de antibiogramă*.

* Antibiogramă. Germenul responsabil de infecţie este pus în cultură într-o cutie Petri cu geloză, care conţine mai multe pastile impregnate cu antibiotice, care vor inhiba mai mult sau mai puţin dezvoltarea microorganismelor, permiţând compararea sensibilităţii bacteriei respective la unul sau altul dintre antibiotice. 414 Dr. Dinu Brafman

Să amintim că antibiograma a fost inventată de savantul român Victor Babeş.

Familii de antibiotice Există peste 10 000 de molecule antibiotice; doar vreo sută, din care un sfert sunt penicilline, sunt eficace şi utilizabile terapeutic; restul sunt prea toxice, prea instabile, sau au o biodisponibilitate insuficientă. Majoritatea antibioticelor sunt produse naturale, sintetizate de procariote de ciuperci, de vegetale superioare, de animale sau de licheni. Familiile de antibiotice se grupează după modalitatea lor de acţiune. - Inhibarea sintezei peretelui bacterian: Beta-lactamine (penicilline, cefalosporine); - Distrugerea integrităţii membranei celulare: Polimyxina; - Acţiune asupra ADN-ului microbian: Actinomycina, Sulfamide, Quinolone; - Acţiune asupra ribozomilor: aminoglicozide (streptomicina, gentamicina) fenicoli (cloramfenicol) cicline (tetraciclina, doxiciclina, aureomicina) şi ketolide (eritromicina). - Rezistenţa naturală la antibiotice, este expresia unei proprietăţi înnăscute a unui germen, reflectând împiedicarea accederii la ţintă; acest tip de rezistenţă se întâlneşte la suşe microbiene sălbatice, care n-au fost niciodată în contact cu vreun antibiotic. - Rezistenţa dobândită la antibiotice survine când suşe din aceeaşi specie, sensibile în mod normal la un antibiotic, devin rezistente, rezistenţa poate fi câştigată prin mutageneză. Primul caz de rezistenţă a fost observat în 1951 la un pacient japonez.; el suferea de o infecţie cu shigella, devenită rezistentă la sulfamide şi la mai multe antibiotice.

Supraconsumul de antibiotice: o problemă de sănătate publică Specialiştii critică în acest context prescrierea uneori cu prea mare uşurinţă a unor antibiotice, chiar dacă se ştie din start că sunt ineficace (în viroze de exemplu). Fenomenul ar fi de asemenii amplificat de: folosirea de doze prea slabe sau pe o durată prea scurtă (mai puţin de 8 zile), sau prea lungă. Rezistenţele la antibiotice devin extrem de preocupante, ele fac obiectul unor avertismente regulate ale agenţiilor guvernamentale şi internaţionale. De exemplu: - mai mult de două treimi din afecţiunile provocate de stafilococ auriu sunt acum imposibil să fie tratate cu antibiotice, cauzând amputaţii şi decese. Medicii au schimbat soarta lumii 415

- este probabil că 3/4 din cele 4 200 de decese care au urmat unor infecţii nozocomiale, să fie datorate unor bacterii multirezistente la antibiotice. - rezistenţa pneumococului la penicillina G a trecut în Franţa, de la 0,5 % la 45 % între 1984 şi 2001. Franţa -una din ţările cele mai mari consumatoare de antibiotice - numără cel mai mare număr de eşecuri terapeutice împotriva pneumococilor total rezistenţi la penicilină. Un vast studiu epidemiologic (observaţional) a stabilit că administrarea de antibiotice era statistic semnnificativ asociată creşterii riscului de a contracta cancere (cancer de prostată, cancer de sân, cancer pulmonar şi cancer de colon, toate în creştere în întreaga lume). Şi dacă ar fi numai astea. Antibioticele au îmbunătăţit radical medicina în ultimii 70 de ani, specialiştii au constatat că excesul de antibiotice a contribuit la criza mondială de obezitate. Studii pe rozătoare arată că excesul de antibiotice deteriorează echilibrul bacteriilor bune din intestine, perturbă nivelul de hormoni care declanşează senzaţia de foame. Un studiu danez realizat pe 580.000 de copii anul trecut a arătat că cei care au luat penicilină sau alte medicamente similare aveau un risc ridicat să dezvolte sindromul de intestin iritabil şi boala Crohn.

Amoxicilina, folosită larga manu în infecţiile copiilor, elimină 20-50% din „bacteriile bune” care controlează hormoni importanţi în funcţionarea corectă a stomacului. Distrugerea acelor bacterii este asociată cu risc crescut în de cancer esofagian la copii. Şi totuşi mai sunt speranţe. Dr. Paul Benkimoun, medic şi jurnalist, ne încurajează: În sfârşit un nou antibiotic împotriva bacteriilor rezistente (Médecine, objeectif 2035). La sfârşit de secol XX, din ce în ce mai mulţi germeni deveniseră rezistenţi la antibiotice: era rezultatul în mare parte, a mulţi ani de folosire a lor în mod nechibzuit. Descoperite la începutul secolului XX de cercetătorul american Michael Zasloff, Peptidele Anti Microbiene (PAM) sunt considerate efectorii cheie ai imunităţii înnăscute. Numite de Michael Zasloff magainine (scuturi în limba ebraică), aceste miniprotide străbat pereţii microbieni, creând goluri incompatibile cu viaţa germenilor. 416 Dr. Dinu Brafman

În prezent (2008) au fost descoperite peste 1500 de peptide antimicrobiene la organisme foarte diferite: insecte, plante, mamifere. Aceste PAM, au activităţi antibacteriene, antifungice, antivirale sau antiparazitare. QZS-23 şi Ara C au fost deja comercializate. PAM poate reprezenta alternativa la bacteriile rezistente la antibiotice; cu certitudine nu va trebui să aşteptăm încă două decenii pentru ca ea să devină o realitate cotidiană. vvv

După multe înfrângeri suferite de armatele de microbi în lupta cu antibioticele, Thanatos a scos la înaintare virusurile.Şi în panoplia medicilor au apărut noi arme.

ANTIVIRALE ŞI INTERFERONI

Un medicament antiviral perturbă ciclul de replicare al unui sau mai multor virusuri; vaccinurile şi prevenirea sunt singurele metode sigure în lupta cu infecţiile virale. Antiviralele sunt totuşi eficace, în aşteptarea punerii la punct a unui vaccin, care este singura modalitate cunoscută de a eradica pe termen lung un virus. Antiviralele pot fi clasate în trei categorii: cele care împiedică virusul să pătrundă în celulă; cele care acţionează la începutul replicării materialului genetic al virusului şi îl împiedică să se reproducă; cele care intervin în momentul asamblării sau ieşirii virusului din celulele infectate şi fac ca virusurile produse să nu mai fie funcţionale Antiviralele sunt relativ recente, primele datând din anii ’60; din cele 50 de molecule disponibile în 2007, jumătate au fost puse la punct după 1987. Marele număr de molecule disponibile permite punerea la punct de politerapii; acţiunea simultană a mai multor antivirale, combate virusurile pe mai multe fronturi. Primele încercări de triterapie în 1996 împotriva HIV/Sida au fost deosebit de concludente şi au scăzut în mod semnificativ mortalitatea printre pacienţii trataţi astfel. Biterapia în hepatită este în studiu din 2007. Terapeutica antivirală progresează lent, fiindcă trebuie să atace microorganisme care nu se pot multiplica decât în interiorul unor celule vii, cărora le deturnează metabolismul. Medicii au schimbat soarta lumii 417

Chimioterapia antivirală se loveşte de mai multe obstacole: - Este adesea citotoxică, perturbă metabolismul celular normal; molecule capabile să blocheze replicarea virusurilor, sunt toxice celulare. - Nu poate pretinde că va eradica o infecţie virală latentă; o moleculă antivirală nu poate acţiona decât în momentul replicării virale. Antiviralele nu au decât un efect virostatic şi, faţă de unele virusuri „latente”, cum sunt herpesvirusurile sau retrovirusurile, nu pot acţiona decât în momentul recurenţei. - Chimioterapia selecţionează frecvent mutanţi la activitatea antivirală. - În cursul majorităţii infecţiilor virale, de la gripă la negi, sau rujeolă, semnele clinice apar după ce virusul s-a multiplicat în celule şi leziunile s-au constituit. Inhibitorii ADN-polimerazei sunt cea mai importantă familie de agenţi antivirali.

INTERFERENŢĂ ŞI INTERFERON

S-a observat că infectarea unui organism de către un prim virus poate împiedica infectarea cu un al doilea virus, vecin sau nu cu primul: fenomenul a fost desemnat cu numele de interferenţă. Interferenţă şi interferon au fost descoperite în Anglia: sunt nişte falşi-amici! Interferonii constituie o familie de mici proteine sintetizate de celule, adesea la agresiunea unui virus; activitatea antivirală a acestor proteine este foarte largă. Se disting trei clase de interferoni umani (IFN): IFN-a , IFN-b şi IFN-g după antigenitatea lor. Interferonii sunt produşi acum prin inginerie genetică: Interferonii sunt cytokine puternice: 10 -20 de molecule sunt suficiente pentru a proteja o celulă sănătoasă împotriva unei infecţii virale. Interferonii a şi b fac parte din factorii imunităţii nespecifice: ei constituie unul dintre primele mecanisme de apărare ale organismului împotriva agresiunilor virale Interferonii limitează extinderea infecţiei Interferonul a este utilizat în tratamentul hepatitelor cronice active produse de viruşi ai hepatitelor B şi C. Toţi interferonii, indiferent de tip, au proprietăţi antivirale. vvv 418 Dr. Dinu Brafman

V-aţi putea întreba de ce am insistat atât de mult asupra mijloacelor de combatere a bolilor infecţioase, când tema pe care o analizăm este creşterea duratei medii de viaţă? Întrebarea are un evident caracter retoric! Milioanele de copii care au supravieţuit datorită vaccinărilor împotriva „bolilor copilăriei”, milioanele de adulţi care au supravieţuit datorită măsurilor de prevenire a infecţiilor şi a tratării lor cu antibiotice sau antivirale, au redus semnificativ mortalitatea generală, ducând implicit la creşterea la fel de semnificativă a duratei medii de viaţă. Q.E.D. Medicii au schimbat soarta lumii 419

CREŞTEREA DURATEI MEDII DE VIAŢĂ PRIN REDUCEREA NIVELULUI MORTALITĂŢII INFANTILE

REDUCEREA NIVELULUI MORTALITĂŢII INFANTILE

Mortalitatea infantilă este o cifră statistică, calculată făcând raportul dintre numărul de copii morţi înainte de a împlini vârsta de un an şi numărul total de născuţi vii. Statistica se exprimă la 1 000 de naşteri (‰); serveşte în mod esenţial la judecarea calităţii îngrijirilor obstetricale şi pediatrice ale unei ţări. Reducerea nivelului mortalităţii infantile face parte din Obiectivele mileniului pentru dezvoltare ale ONU. Cu câteva excepţii, mortalitatea infantilă este mult mai importantă în ţările în curs de dezvoltare, decât în ţările dezvoltate. Faptul se explică prin condiţiile sanitare precare în timpul sarcinii şi al naşterii, dar şi prin lipsa de îngrijiri acordate nou-născuţilor. Astfel, tehnici precum vaccinările, administrarea de antibiotice în caz de infecţii şi rehidratarea în caz de diaree, pot evita decesul unui mare număr de copii. În afară de ameliorarea îngrijirilor, cu cât nivelul de educaţie al fetelor a fost mai ridicat, cu atât nivelul mortalităţii infantile a fost mai scăzut. Datele istorice şi mai ales exemplul european, indică un alt aspect, foarte important pentru a duce la scăderea nivelului mortalităţii infantile: ameliorarea nivelului de trai şi al nutriţiei, dar, în mod egal, scăderea fecundităţii. Astfel, lupta pentru scăderea mortalităţii infantile nu trebuie dusă doar pe un plan pur medical, ci şi social şi economic.

Perioade de vulnerabilitate Nou-născutul are cel mai mare risc de deces în prima săptămână de viaţă. 21% dintre decesele infantile apar la naştere, 21% în prima săptămână după naştere şi doar 7% în săptămâna următoare; restul deceselor se repartizează în primii patru ani de viaţă. 420 Dr. Dinu Brafman

În mod general, între 1995 şi 2000, nivelul de mortalitate infantilă a scăzut în toate continentele, cu excepţia Africii, unde mortalitatea infantilă este în creştere; această creştere, greu de înţeles, se pare că are cauze multiple şi complexe. Crizele economice din ţările respective, războaiele, dar şi seropozitivitatea HIV a mamei, fac ca nou-născutul să aibă un indice de vitalitate destul de scăzut, concurând astfel la creşterea nivelului mortalităţii.

CAUZE ŞI MIJLOACE DE LUPTĂ

Cauzele de mortalitate în lume pe perioada 2000 –2003, la copii sub cinci ani Cauze % Morţi la naştere (infecţii, imaturitate, etc.) 37% Infecţii respiratorii acute 19% Deshidratare datorită diareei 17% Alte cauze 10% Paludism 8% Rujeolă 4% SIDA 3% Traumatisme 3%

Un raport al OMS arată o diminuare netă a mortalităţii infantile, în special în mai multe ţări sărace, care au reuşit să progreseze, în timp ce HIV şi tuberculoza au dat înapoi; evoluţia este încurajatoare, dar rămân multe inegalităţi. Cu cinci ani înainte de atingerea termenului propus în Obiectivele Mileniului pentru Dezvoltare (OMD), mortalitatea infantilă rămâne importantă în lume. Din Raportul anual al Statisticilor sanitare mondiale pentru anul 2010, făcut public de OMS, rezultă că 8,8 milioane de copii mor încă înainte de a împlini cinci ani; 40% dintre micile victime mor în prima lor lună de viaţă. OMS continuă deci să ceară o ameliorare a îngrijirilor date nou- născuţilor. De altfel, progrese sensibile apar în multe domenii ale sănătăţii, dar inegalităţile geografice persistă. Dacă în materie de sănătate obiectivele OMD sunt departe de a fi atinse de numeroase ţări, unele rezultate sunt încurajatoare: în 1990 25% dintre copii erau subponderali, în anul 2010 erau doar 16%. Medicii au schimbat soarta lumii 421

Incidenţa mondială a unor noi infecţii cu HIV a fost redusă cu 16% între 2001 şi 2008 şi „prevalenţa tuberculozei scade pe măsură ce un număr tot mai mare de persoane este tratat cu succes, recunoaşte OMS. Numărul deceselor la copiii sub cinci ani, a scăzut cu 30% în 18 ani; între 1990 şi 2008, a trecut de la 12,5 milioane, la 8,8 milioane. „Mai multe ţări cu venituri slabe au realizat progrese notabile în reducerea mortalităţii infantile, mai ales în Liberia, Sierra Leone, Mozambic şi Ruanda”, arată Tiers Boerma, director OMS al departamentului de statistici şi informatici sanitare. Este bine, dar insuficient; cu atât mai mult cu cât nu toate regiunile sunt la acelaşi nivel. Unele state sunt în întârziere „datorită conflictelor, unei guvernări mediocre sau crizelor umanitare şi economice”.

Pentru a lupta împotriva mortalităţii şi a morbidităţii copiilor sub 5 ani, se impun: - Vaccinări, - Prevenirea şi tratamentul adaptat al pneumoniilor, bolilor diareice (mai ales al celor cu rotavirusuri), paludismului şi HIV/Sida, - Prevenirea şi tratamentul adaptat al patologiilor neonatale: planificare familială, urmărirea sarcinilor, personal calificat la naşteri, îngrijirea nou- născutului, - Prevenirea şi măsuri de reechilibrare alimentară a copiilor malnutriţi.

OBIECTIVUL 4 al OMD (Organizaţia Mondială pentru Dezvoltare): Reducerea cu două treimi, între 1990 şi 2015 a nivelului mortalităţii la copiii sub cinci ani. Din 1990, nivelul mortalităţii la copiii sub cinci ani a scăzut în ţările în curs de dezvoltare cu 28%, trecând de la 100 de decese la 1000 de născuţi vii la 72 în 2008. Pe plan mondial, numărul total al deceselor copiilor sub cinci ani a trecut de la 12,5 milioane în 1990 la 8,8 millioane în 2008; asta înseamnă că în 2008, au fost în fiecare zi mai puţin cu 10.000 de decese la copiii sub cinci ani decât în 1990. În ciuda unor succese şi deşi majoritatea deceselor infantile sunt evitabile, multe ţări au încă un nivel foarte ridicat al mortalităţii infantile şi nu au făcut progrese în ultimii ani. Mai rău, doar zece din cele 67 de ţări având niveluri ridicate de mortalitate infantilă (definite ca având mai puţin de 40 de decese la la mia 422 Dr. Dinu Brafman de născuţi vii) sunt pe drumul cel bun pentru a atinge ţinta OMD relativă la supravieţuirea copilului.

Acţiuni pentru scăderea nivelului mortalităţii infantile, încununate de succes:  Extinderea programelor de vaccinare Egiptul a depăşit ţinta OMD de reducere a mortalităţii la copiii sub 5 ani; succes datorat în parte extinderii importante a acoperirii în vaccinări antirujeolă, de 92% în 2008. Programul vaccinărilor a atins în Vietnam peste 90% din copiii şi femeile însărcinate. Nivelul mortalităţii la copiii sub cinci ani a scăzut în ţară cu mai mult de jumătate, fiindcă a trecut de la 56 de decese la 1000 de născuţi vii în 1990, la 14 decese la 1000 de născuţi vii în 2008. În 2006, Bangladesh a lansat cea mai vastă campanie de vaccinări văzută vreodată, a vaccinat 33,5 de milioane de copii cu vârste între nouă luni şi zece ani, într-o perioadă de numai douăzeci de zile.  Promovarea alăptării materne Ministerul sănătăţii cambodgian a lansat iniţiativa comunitară „prietenii bebeluşilor”, o reţea de grupuri de susţinere comunitare, care încurajează alăptarea maternă exclusivă în zonele rurale; nivelul sugarilor hrăniţi la sîn a trecut de la 13% la 60% între 2000 şi 2005. Alăptarea maternă fortifică copilul şi îi reduce fragilitatea în faţa bolilor.  Procurarea de plase de ţânţari Campania „Doar plase de ţânţari” a unor fundaţii şi parteneri comerciali, sportivi sau religioşi, a distribuit copiilor, femeilor însărcinate şi refugiaţilor din Africa, începând din 2006, peste trei milioane de plase de ţânţari antipaludice impregnate cu insecticid Eficacitatea plaselor de ţânţari a fost dejà dovedită cu ocazia unei campanii precedente în Kenya, unde, multiplicând cu 10 numărul copiilor dormind sub o plasă de ţănţari, s-a constatat că numărul de decese datorită paludismului a fost cu 44% mai mic decât la copiii care nu benefeciau de o asemenea protecţie. vvv

- Controlul prenatal periodic sistematic poate evita frecvenţa naşterilor premature, poate surprinde la timp boli care afectează naşterea. Medicii au schimbat soarta lumii 423

- Controlul prenatal poate diagnostica malformaţii grave ale produsului de concepţie, produs care, cel puţin din punctul de vedere al medicilor fără prejudecăţi, trebuie îndepărtat. - Apariţia unei noi specialităţi medicale, neonatologia (pediatria nou- născutului), incubatoarele care asigură copiilor născuţi prematur un echilibru termodinamic, un nursing la limita sacrificiului de sine, au dus la o scădere spectaculară a mortalităţi infantile. - Performanţele chirurgiei neo-natale şi a copilului mic au permis supravieţuiri care cu doar câteva decenii în urmă păreau şi chiar erau de domeniul science-fiction. - Igiena alimentară a sugarului a redus mortalitatea prin diaree şi enterite cu peste 90%. Scriind toate acestea, îmi amintesc, cu necesarul zâmbet retrospectiv, că în ultimul an de facultate (1958), ne era citat drept cel mai mare prematur din istorie Voltaire, care la naştere ar fi avut doar 900 de grame. Nu pot să nu remarc, privindu-i surîsul ironic nemurit de Houdon, că poate Voltaire ar vrea să ne spună…„iată, am ajuns la 85 de ani, fără mijloacele sofisticate de supravieţuire de care dispuneţi voi în prezent”. Creşterea natalităţii după cel de al doilea război mondial a fost atât de spectaculoasă, încât a fost etichetată drept baby boom. Din păcate, în maternităţile României aflate într-o interminabilă tranziţie, datorită lipsurilor materiale de tot felul, infecţiilor nozocomiale, neglijenţelor incalificabile, perspectiva reducerii semnificative a mortalităţii infantile se situează într-un orizont de timp destul de îndepărtat. Să rămânem totuşi optimişti. 424 Dr. Dinu Brafman

COMBATEREA BOLILOR CU EXTINDERE ÎN MASĂ DUCE LA CREŞTEREA DURATEI MEDII DE VIAŢĂ

Dacă în ce priveşte accidentele rutiere, cauză majoră de invaliditate şi de mortalitate, rolul medicului (deloc minor) este doar acela de a îngriji victimele, lucrurile se schimbă dacă ne referim la câteva boli cu mare extindere în mase (cancer, boli cardio-vasculare, diabet), boli în care medicul are rolul determinant în scăderea morbidităţii şi a mortalităţii. O voce din off îmi şopteşte: nu uita să subliniezi că scăderea morbidităţii şi a mortalităţii prin boli cu mare extindere în masă, conduce implicit atât la creşterea speranţei de viaţă, cât şi la ameliorarea calităţii vieţii. În vederea reducerii incidenţei cazurilor de boli afectând un mare număr de indivizi, se iau măsuri de prevenţie primară, secundară şi terţiară: - prevenţia primară, are drept obiectiv împiedicarea apariţiei bolilor, poate avea succes doar în măsura în care sunt ţinuţi sub control factorii care contribuie la apariţia respectivelor boli (fumat, alcoolism, condiţii precare de hrană, locuit, muncă, mediu nociv) - prevenţia secundară se face printr-un diagnostic şi un tratament cât mai precoce - prevenţia terţiară urmăreşte prevenirea apariţiei complicaţiilor. Printre măsurile generale care se iau în lupta cu bolile cu extindere în masă, o importanţă deosebită are depistarea activă a acestor bolnavi şi dispensarizarea lor. Mass-media are datoria să informeze marele public asupra factorilor cu mare impact negativ în ce priveşte sănătatea şi viaţa semenilor noştri. Rolul mass-media în reducerea incidenţei bolilor care afectează mari mase de indivizi, nu trebuie să fie de bau-bau, chiar dacă mulţi din semenii noştri nu ştiu nici măcar de frică. Din marele număr al bolilor cu extindere în masă, m-am oprit doar la câteva, pentru ponderea lor deosebită în structura morbidităţii şi a mortalităţii pe cauze. Medicii au schimbat soarta lumii 425

I - CANCERUL, MAREA SFIDARE A MEDICINEI MODERNE

În lipsa unui tratament specific, profilaxia (prevenirea) joacă un rol important, chiar decisiv, în combaterea cancerului. Profilaxia cancerului urmăreşte reducerea morbidităţii* şi mortalităţii produse de boală şi se face în următoarele direcţii:

a) combaterea condiţiilor şi factorilor cancerigeni de mediu. După tutun, obezitatea este al doilea factor de risc maxim de apariţie a cancerului. Identificarea ramurilor industriale şi a profesiilor care prezintă riscuri cancerigene (mine de uraniu, centrale atomice, radiologi, coşari) şi aplicarea măsurilor profilactice şi de protecţia muncii impuse de lege.

b) prevenirea transformării maligne a unor afecţiuni considerate precanceroase, (nevi pigmentari, inflamaţii cronice, tumori benigne, eroziuni, ulceraţii, distrofii rebele la tratament) prin depistarea lor în masă, dispensarizarea şi tratamentul lor. Evitarea unei expuneri excesive la radiaţiile solare (ultraviolete), mai ales a copiilor, (pielea lor, subţire şi sensibilă nu este un ecran suficient pentru radiaţiile ultraviolete) scade riscul apariţiei cancerului cutanat. Persoanele provenite din familii cu incidenţă mare a cancerului, indiferent de localizare, vor fi atent supravegheate. Depistarea în masă a cancerului trebuie să fie activă şi precoce. Depistare precoce înseamnă stabilirea diagnosticului de cancer suficient de devreme, încât bolnavul respectiv să beneficieze de toate posibilităţile terapeutice, cu şanse mari de vindecare şi cu efecte secundare minime. Circumcizia, practicată la 7 zile de la naştere, a făcut ca poporul evreu să fie singurul de pe faţa pământului la care nu există cancer de penis. Femeile care au relaţii sexuale doar cu bărbaţi circumcişi, nu fac cancer de col uterin. Incidenţa scăzută a cancerului de sân la femeile din Asia, s-ar datora unor cantităţi mai mari de soia în alimentaţia acelor femei. Un indice de morbiditate prin cancer mai scăzut în Egipt, a fost pus pe seama unui oarecare excedent de magneziu (factor protector antineoplazic?) în alimentaţia locuitorilor. Pectinele din fructe au rol antineoplazic.

* Morbiditate. Reprezintă fenomenul îmbolnăvirilor într-o anumită perioadă de timp, în sânul unei populaţii. Morbiditatea generală ia în calcul toate cazuril noi de boală apărute şi proporţia lor se referă la 1000 de locuitori; morbiditatea specifică, pe boli, se calcululează de regulă la 100.000 de locuitori. 426 Dr. Dinu Brafman

c) ridicarea nivelului de informare sanitară a populaţiei. Cercetările medicale din ultimii ani au dovedit fără drept de apel, că alimentaţia „organică” reduce semnificativ incidenţa cancerului (mai ales al celui de sân, prostată şi colon); alimentele respective nu numai că au un raport echilibrat între acizii graşi Omega 3/Omega 6, dar nici nu conţin pesticide. Rolul mass-media (evident, nu a celei aservite marilor concerne farmaceutice şi agro-alimentare) este să informeze pe larg populaţia despre rezultatele acestor cercetări medicale. v

Semne aparent banale precum o durere de cap, apariţia suspectă a unui ganglion, o tuse persistentă, hemoragii vaginale, digestive sau urinare, reprezintă motive de îngrijorare. În asemenea situaţii, prezentarea la medic se va face cât mai grabnic cu putinţă. O anamneză corectă poate oferi uneori clinicianului suficiente motive de a suspiciona un cancer şi pentru a cere investigaţii care să-i confirme sau nu supoziţiile. Câteva exemple de asemenea situaţii, luate la întâmplare: tuse, spute sanghinolente, trezesc bănuiala de cancer pulmonar; metroragii prelungite se pot datora unui cancer uterin; hemoragii digestive sunt adesea un semn precoce de cancer de colon sau de rect. Mijloacele de depistare de care dispune în prezent medicina sunt practic nelimitate; multe din aceste mijloace de investigare sunt oferite gratuit de către stat. Să trecem în revistă câteva mijloace de investigare care şi-au dovedit eficienţa în depistarea precoce a unor cancere:  Radiografie. Utilă în depistarea cancerului pulmonar şi a unor tumori osoase.  MRF (Microradiofotografie). Radiografie efectuată pe film special, de dimensiuni reduse; permite o examinare ulterioară, sau o mărire în caz de imagini suspecte.  Tomodensitometrie (TDM), numită şi scanografie: tehnică de imagistică medicală, constând în măsurarea absorbţiei de raze X de către ţesuturi; apoi, prin tratare informatică se ajunge la reconstruirea de imagini 2D sau 3D a structurilor anatomice. Pentru culegerea datelor, se foloseşte tehnica analizei tomografice sau „prin secţiuni”, supunând bonavul unui baleiaj cu un fascicul de raze X. Medicii au schimbat soarta lumii 427

Ca şi radiografia, scanner-ul utilizează raze X, dar aici se analizează diferite planuri ale corpului, efectuând „secţiuni” de 1 la 10 mm grosime. Absorbţia razelor X este calculată de un computer pe un foarte mare număr de puncte pentru fiecare secţiune. Structura anatomică este reconstituită plecând de la aceste date şi tradusă în imagini de o foarte mare precizie; examenul durează mai puţin de o oră şi rezultatele pot fi cunoscute imediat. Tomodensitometria (cerebrală, toracică, abdominală, pelvină) poate face bilanţul diagnostic al unui cancer primitiv: - dă indicaţii asupra formei, volumului tumoarei şi raporturilor ei cu organele vecine. - permite practicarea de biopsii dirijate (sub anestezie locală) - participă la bilanţul de extensie în căutarea ganglionilor şi a metastazelor. - are un rol important în supravegherea cancerului după tratament (eficacitatea tratamentului, diagnosticarea unei recăderi). În raport cu radiografia clasică, scanografia permite obţinerea unor elemente care nu apar în clişeele radiografice standard.  Mamografia depistează precoce cancerul mamar Depistarea cancerului de sân se efectuează prin autopalpare (femeia îşi examinează sânii în fiecare lună), examinare medicală anuală (de către ginecolog sau medic de familie), dar mai ales prin Mamografie. Mamografie. Tehnică de radiografie, adaptată special sânilor, pentru a detecta noduli a căror prezenţă poate semnifica existenţa unui cancer de sân. Mamografia stabileşte doar existenţa unei anomalii la sân, nu permite să se determine cu certitudine că este sau nu vorba de un cancer. În asemenea situaţii, pentru a stabili diagnosticul, sunt necesare examene complementare: ecografie mamară; prelevare; IRM mamară. Gravitatea cancerului mamar este indicată de talia tumorii mamare, dar mai ales de prezenţa sau absenţa invadării ganglionilor axilari. În cancerul localizat (cancer in situ sau stadiul 0), supravieţuirea la 5 ani este de 97%. Tomosinteza digitală a sănilor (mamografia 3D) este o tehnologie de diagnosticare, aprobată de FDA în 2011; nu se substituie testării tradiţionale bidimensionale, dar, efectuată împreună cu mamografia convenţională, oferă o imagine mai exactă a sânilor. Tehnologia 3D oferă o oportunitate mult mai mare de a descoperi celule canceroase mici, invizibile la mamografiile standard. 428 Dr. Dinu Brafman

Aportul mamografiei: Mamografia evidenţiază diferenţe de densitate ale ţesutului mamar; permite decelarea unor tumori foarte mici, (începând de la 3 mm) care nu pot fi depistate la palparea sânilor; este esenţială în depistarea precoce a cancerului mamar; permite reperarea unei tumori cu ani de zile înainte de a intra în faza clinică.  Testul PAP (coloraţia Papanicolaou), sau Testul Babeş-Papanicolau, sau Frotiul Papanicolaou este utilizat în întreaga lume pentru depistarea şi prevenirea cancerului de col uterin şi a altor boli citologice ale sistemului de reproducere feminin. Conceput de doctorul Georgios Papanicolaou, Testul PAP este un examen microscopic al unor celule prelevate din colul uterin pe un frotiu. Testul s-a dovedit foarte eficace în detectarea precoce a cancerului şi a alterărilor precanceroase ale colului uterin. Testul Papanicolau face parte din examenul ginecologic de rutină. Testul este folosit în scopul identificării modificărilor celulare anormale de la nivelul cervixului (colului uterin) şi pentru screeningul cancerului de col uterin. Un test anormal arată celulele din cervix modificate. Un rezultat anormal la acest test nu este neobişnuit, în mod normal celulele din cervix suferă în permanenţă modificări. Aproximativ 5% până la 10% din femeile care fac anual un test Papanicolaou au un rezultat anormal, dar numai un mic procent din aceste rezultate anormale arată modificări care ar putea evolua spre cancer de col uterin. Multe teste Papanicolau anormale sunt cauzate de infecţii virale, cum ar fi infecţia cu papilomavirusul uman (HPV) sau alte tipuri de infecţie. Modificările naturale ale celulelor din colul uterin (vaginita atrofică) apărute la menopauză pot şi ele da un test Papanicolau anormal. De regulă modificările celulare revin la normal în mod spontan, sau după ce infecţia s-a vindecat de la sine, sau în urma tratamentului.  Tamponarea cu oţet a colului uterin. O metodă ieftină, cel puţin insolită a fost descoperită în anul 2013: la câteva secunde după tamponarea cuj oţet a colului uterin ţesuturile precanceroase capătă o culoare albă, ţesuturile normale rămânând neschimbate.  Markeri tumorali: substanţe produse de celulele canceroase, prezenţi şi la individul sănătos, dar la un nivel foarte scăzut; doar creşterea peste un anumit nivel este anormală. Medicii au schimbat soarta lumii 429

Creşterea unuia sau mai multor markeri poate indica prezenţa unor celule canceroase; interpretarea nivelului lor se va face cu mare prudenţă şi trebuie completată cu alte examene. Cu excepţia unuia singur (PSH), markerii nu sunt specifici unui cancer anume; nivelul lor nu este proporţional cu mărimea tumorii. Un marker tumoral nu este un mijloc de depistare a unui cancer; este un element care poate contribui la diagnostic; este util în urmărirea succesului unui tratament anticanceros.

Georgios Papanicolau* (1883–1962) medic grec, inventator al testului PAP de depistare a canceruli colului uterin. S-a născut la Kimi, în insula Eubeea, Grecia. A fost un pionier în citologie şi în depistarea precoce a cancerului de col uterin. A studiat la Universitatea din Atena, de unde a obţinut diploma de medic în 1904. După şase ani, obţine doctoratul în medicină la Universitatea din München. În 1913, emigrează în SUA, pentru a lucra în departamentul de patologie al spitalului din New York şi în departamentul de anatomie al şcolii de medicină a Universităţii Cornell. A descoperit în 1928 că se poate diagnostica cancerul de col uterin cu ajutorul unui frotiu vaginal; importanţa descoperirii sale nu va fi identificată decât după publicarea ei. Georgios Papanicolaou este inventatorul testului PAP (coloraţia Papanicolaou), utilizat în întreaga lume pentru detectarea şi prevenirea cancerului şi a altor boli citologice ale sistemului de reproducere feminin. Georgios Papanicolaou a primit premiul Lasker. Moare la 19 februarie 1962. În prezent, un singur marker tumoral pare specific unui organ şi creşterea lui în sânge poate indica prezenţa unei tumori şi anume PSA sau Proteina Specifică a Prostatei; este bine ca bărbaţii trecuţi de 50 de ani să procedeze anual la măsurarea acestui marker. Markerul tumoral este doar unul din mijloacele de apreciere a evoluţiei cancerului. Uneori markerul pare să crească, deşi boala nu a recidivat; este mult mai important de urmărit simptomele pacienţilor şi de a le folosi alături de alte elemente diagnostice (radiografii, examen clinic) decât simplul rezultat al markerului. 430 Dr. Dinu Brafman

Exemple de markeri tumorali - Antigen prostatic specific (PSA), pentru cancerul de prostată - HCG, între altele pentru unele seminoame - Gastrina pentru cancerul stomacului - Alfa-feto-proteina pentru cancerul hepatic sau testicular. - CEA sau antigen carcino-embrionar (ACE). - CA 15.3 pentru cancerul sânului - CA 19.9 pentru cancerul pancreasului - CA 125 pentru cancerul ovarului - CYFRA 21-1 pt. cancer pulmonar sau al vezicii urinare (carcinom epidermoid).  RMN (Rezonanţă magnetică nucleară) sau Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM), tehnică neinvazivă, permite scanarea corpului uman, introdus într-un magnet. Tehnica IRM nu foloseste radiaţia X, ci foloseşte proprietăţile protonilor de hidrogen (H+) din corpul omenesc, format în proporţie de peste 90% din apă. RMN este folosită în medicină pentru determinarea caracteristicilor fizico-anatomice ale unor organe sau ţesuturi. IRM se efectuează pentru diagnosticarea anumitor afecţiuni: tumori, leziuni, afectări vasculare sau infecţii. IRM poate detecta tumori cerebrale, tumori mamare, cancere pulmonare, tumori hepatice, pancreatice, osoase.  Ecografie. Tehnică permiţând vizualizarea unor organe interne sau a unui făt, cu ajutorul ultrasunetelor; este folosită şi în imageria intervenţională, pentru a dirija gesturile puncţiei sau biopsiei. În blocul operator, ecografia poate ghida explorarea chirurgicală, inclusiv pe cea a leziunilor creiurului sau măduvei spinării. Prin simplitatea şi inocuitatea sa, ecografia este adesea primul examen practicat pentru stabilirea unui diagnostic.  Colonoscopie. Metodă de investigare non-invazivă, permite vizualizarea şi diagnosticarea precisă a tuturor patologiilor colonului (de la rect până la cecum). Metoda permite în mod deosebit descoperirea POLIPILOR, potenţial canceroşi; ablaţia polipilor se poate face cu pensa de exereză cu care este prevăzut colonoscopul. În cazul descoperirii unor polipi, colonoscopia se repetă din cinci în cinci ani. Un progres al vizualizării leziunilor colice este acum posibil graţie cromoendoscopiei; tehnica constă în instilarea pe mucoasa colonului a unui Medicii au schimbat soarta lumii 431 colorant de suprafaţă, care permite vizualizarea de leziuni altfel greu de pus în evidenţă, cum sunt adenomele plane de talie mică v

Chirurgia tumorilor canceroase, practicată mai ales în perioada de debut a bolii canceroase, a dus la succese terapeutice de durată şi nu rareori la vindecări. Embolizarea arterială preoperatorie a tumorilor scade riscurile de metastazare În tumori hepatice se implantează rezervoare pentru tratamente chimioterapice. Radioterapia, chimioterapia, antibiotice antineoplazice, singure sau asociate, contribuie la supravieţuiri măsurabile acum în decenii. Interferonul s-a dovedit un adjuvant remarcabil în terapia anumitor forme de cancer. Tratamentele hormonale au rol important în tratarea cancerului de sân şi de prostată. Terapia anticanceroasă cu ajutorul genelor a dat rezultate încurajatoare. Metastazele hepatice ale cancerului colo-rectal sunt bombardate cu jet de apă clocotită sub presiune, cu aparatul inventat de profesorul francez Henry Mehier. Utilizarea apei ultra-uşoare în tratamentul cancerului, ar avea efecte benefice. 432 Dr. Dinu Brafman

DIABETUL, O BOALĂ NU IMPOSIBIL DE STĂPÂNIT

Diabetul, chiar dacă nu poate fi clasat cu adevărat printre bolile emergente, este o boală cronică şi invalidantă, care se dezvoltă de câteva decenii într-un mod epidemic. Prevalenţa diabetului a crescut puternic şi rapid în toate ţările, mai ales în funcţie de modul de viaţă, urbanizare şi consecinţele ei, fapt care ne face să presupunem că în afara unei componente genetice, această boală depinde şi de unul sau mai mulţi factori de mediu. Marea morbiditate a diabetului, boală ireversibilă, care necesită asistenţă medicală pe toată durata vieţii bolnavului, a dus la înţelegerea faptului că lupta antidiabetică nu se poate duce cu succes decât de către nişte organe create special pentru dirijarea acestei lupte. Organele respective sunt desemnate sub numele de centre antidiabetice. Centrele antidiabetice ţin evidenţa bolnavilor, îndrumă bolnavii, fac profilaxia complicaţiilor, depistează cazurile ignorate şi stările prediabetice, fac profilaxia diabetului-boală; la aceste sarcini se adaugă şi cercetarea ştiinţifică. Centrele antidiabetice înregistrează complicaţii susceptibile de a provoca invalidităţi majore (arterită, gangrenă, retinită, cataractă). Toţi descendenţii diabeticilor vor fi educaţi în sensul luptei antidiabetice, fără a se aştepta apariţia stadiului zis prediabetic, care este în fond boala însăşi. Educaţia sanitară, esenţială pentru tratamentul corect al unei boli care durează toată viaţa, se face individual sau colectiv, prin pliante, broşuri, afişe, conferinţe, filme. Evoluţia ulterioară a bolii, complicaţiile bolii, depind de felul cum a fost tratat şi instruit bolnavul din primul moment. Speranţa de viaţă a diabeticului zilelor noastre este sensibil egală cu cea a contemporanilor lor neafectaţi de boală. Medicii au schimbat soarta lumii 433

MEDICII VERSUS DIABETES MELLITUS (DE LA INSULINĂ LA TRANSPLANTUL DE PANCREAS)

INSULINA* A SALVAT ŞI CONTINUĂ SĂ SALVEZE MILIOANE DE VIEŢI. Prezenţa zahărului în urina anumitor persoane a fost remarcată încă din antichitate. Papirusul Ebers, datat acum 3000 de ani (1500 de ani î. Chr.), dă prima descriere a simptomelor diabetului zaharat: nevoia imperioasă de a bea şi urini abundente. În aceeaşi epocă, în China, aceste simptome sunt descrise în tratate de medicină. În India, doi medici, Susruta şi Sharaka, în secolul V, folosesc o metodă originală pentru a diagnostica boala: descoperiseră că urina bolnavilor atrage furnicile, ca mierea. Hippocrate nu pomeneşte nimic despre diabet. Aristotel s-a interesat de această boală. Medicul grec Areteu din Cappadocia (pe la 50 d. Chr) îi dă numele de diabetes (în limba greacă: „trec prin”) şi crede că boala îşi are originea în stomac. Galen (131–201) socoteşte diabetul o boală a rinichilor. Paracelsus (1493–1541) menţionează aceleaşi simptome şi arată că evaporarea urinei bolnavilor lasă un depozit cristalin. În 1674, Thomas Willis (1621–1675) spune că urina pacienţilor diabetici are un gust dulceag şi lasă un rezidiu după evaporare; el a dat numele latinesc diabetului zaharat, „diabetes mellitus” (care are un gust de miere) pe care l-a diferenţiat de diabetul insipid. a. Metabolismul glucidelor Favorizează sinteza glicogenului hepatic. Inhibă glicogenoliza şi neoglucogeneza -sinteza glucozei plecând de la precursori neglucidici; la nivelul muşchilor, favorizează penetraţia glucozei sanguine în celulă şi formarea de glicogen muscular. b. Metabolismul proteinelor (se opune catabolismului protidic şi neoglucogenezei proteice prin:1-creşterea trecerii în celulă a acizilor aminaţi; 2-stimularea anabolismului proteic). c. Metabolismul lipidelor (se opune lipolizei şi neoglucogenezei lipidice inhibând liberarea acizilor graşi din ţesutul adipos). În 1776, Dolson izolează zahărul din urină, reacţia sărurilor de cupru (licoarea Fehling) permite măsurarea glicozuriei. La sfârşitul secolului XVIII, medicul scoţian John Rollo (1750–1809) propune un regim alimentar; el observase că nivelul zahărului din urina

* INSULINA este un hormon hipoglicemiant secretat de celulele beta ale insulelor lui Langerhans din pancreas. Este un polipeptid format din 51 de acizi aminaţi, cu două lanţuri legate de punţi disulfurate. Acţionează pe trei metabolisme, predominant pe cel glucidic: 434 Dr. Dinu Brafman pacientului său diabetic depinde de alimentaţia lui şi cere pacientului să ţină un carnet de supraveghere a alimentaţiei şi de urmărire a bolii, lucru care se face şi în zilele noastre. Apollinaire Bouchardat (1809–1886), farmacist şi chimist francez, publică în 1875 „De la glycosurie ou diabète sucré, son traitement hygiénique” (Despre gligozurie sau diabet zaharat, tratamentul său igienic) şi preconizează şi el regim alimentar, unic tratament oferit diabeticilor până la apariţia insulinei. Claude Bernard (1813–1878) arăta în 1855 că glicemia rămâne practic constantă, indiferent de alimentaţie; el descrie rolul ficatului, care stochează glucoza sub formă de glicogen („amidon animal”) şi îl poate retransforma în glucoză. Intuind că glicozuria nu este decât un simptom şi nu boala însăşi, Claude Bernard face din diabet „o tulburare generală a nutriţiei”. În 1869, Paul Langerhans (1847–1888) observă că pancreasul are alături de celulele secretând suc pancreatic şi alte celule, grupate în însuliţe, cărora li s-a dat numele său. Abia în 1901 medicul american Eugen Lindsay Opie (1873–1971) a remarcat la autopsia bolnavilor diabetici, că insulele lor Langerhans erau distruse. Legătura între pancreas şi diabet zaharat a fost stabilită experimental abia în 1889, când medicii germani Oskar Minkowski (1858-1931) şi Josef von Mehring (1849–1908) arată că ablaţia pancreasului la câine, provoacă diabet zaharat. Aflând aceste lucruri, nu poţi să nu fii uimit că acupunctorii chinezi tratau „boala de zahăr” înţepând puncte care corespund proiecţiei pancreasului pe coloana vertebrală. Lucrările fiziologilor la începutul secolului XX, influenţate de Claude Bernard, au permis stabilirea conceptului că pancreasul secretă o substanţă care permite reglarea utilizării glucozei; mai mulţi cercetători au preparat extracte de pancreas în scopul purificării unui extract care să potă avea utilitate terapeutică la diabetici. Nicolae Paulescu (1869–1931) a fost un precursor foarte important, dar preparatele sale, puţin purificate, nu erau utilizabile. Cele mai bune extracte au fost preparate de Frederick Banting (1891– 1941), cu ajutorul lui Charles Best (1899–1978), student în medicină, în laboratorul lui John MacLeod (1876–1935), în cursul verii 1921 la Toronto. Primul produs preparat de Banting şi Best, puţin activ şi foarte impur, deschide calea tratamentului diabetului, mulţumită muncii magistrale şi Medicii au schimbat soarta lumii 435 ultra-rapide a biochimistului J. B. Collip (1892–1965), care, în doar câteva săptămâni, a preparat un extract relativ pur şi utilizabil terapeutic; a fost testat pe om pentru prima oară în 1922. Lucrările lor au fost recompensate în 1923 prin acordarea premiului Nobel de fiziologie sau medicină, atribuit lui Frederick G. Banting şi lui John James R. Macleod. La anunţul că trebuie să împartă premiul cu Macleod, cu care nu se înţelegea, Banting îşi manifestă dezacordul: Charles Best şi James Collip nu fuseseră nici măcar pomeniţi. El îşi exprimă public sprijinul pentru colegul lui, împărţind cu el partea sa din suma de bani a premiului Nobel. Profesorul Macleod face acelaşi lucru cu chimistul James Collip. Cei patru cercetători au făcut dovada dezinteresului lor material atunci când au hotărât să nu breveteze serul care va salva vieţi. Un brevet le-ar fi permis în mod sigur să se îmbogăţescă, dar ei au ales să vândă drepturile formulei lor Universităţii din Toronto, pentru suma simbolică de un dolar. Mulţumită lor, în următorii ani, insulina a fost produsă şi vândută la un cost abordabil. Istoria a reţinut numele primului diabetic care a primit preparatul lui Banting şi Best, apoi pe cel purificat de James Collip: Leonard Thompson a primit la 11 ianuarie 1922 o primă injecţie, care face să scadă puţin şi tranzitoriu glicemia, urmată de un abces la locul injecţiei, datorită impurităţilor preparatului. Câteva zile mai târziu, injectarea unui produs mai pur are efecte indiscutabile asupra glicemiei şi asupra simptomelor: eficacitatea hormonului era de acum dovedită la om. Primele insuline erau purificate plecând de la pancreas de bou şi de porc. Din anii 1930, diverse metode au permis obţinerea de forme de insulină cu acţiune prelungită, prin cristalizare în prezenţa zincului sau prin prelungirea timpului de rezorbţie din piele, prin adăugarea de protamină (insulina NPH). De la începutul anului 1980 insulinele sunt sintetizate de către organisme (bacterii) modificate genetic; majoritatea ţărilor au abandonat prepararea insulinei din pancreas de bovine, de teama bolii vacii nebune, deşi nu a fost vreodată vreun caz de transmitere de viruşi sau prioni prin intermediul insulinei. 436 Dr. Dinu Brafman

NOI TEHNOLOGII ÎN LUPTA CU DIABETUL TRANSPLANTUL DE PANCREAS

Richard Carlton Lillehei (1927–1981) şi William Donald KELLY (1925–2005), de la Universitatea din Minnesota, Minneapolis, .au realizat în 1966 primul transplant simultan rinichi-pancreas.

PRIMA GREFĂ DE PANCREAS PUŢIN INVAZIVĂ, FĂCUTĂ CU AJUTORUL UNUI ROBOT (Italia, septembrie 2010)

Ugo Boggi (n. 1965), profesor de chirurgie la Pisa, a condus echipa care a efectuat cu succes, pentru prima oară în lume, un transplant de pancreas puţin agresiv, asistat de un robot, unei femei suferind de diabet tip 1. Echipa medicală a efectuat operaţia asistat de robotul „Da Vinci SHDI” - un fel de enormă caracatiţă cu mai multe braţe-conceput în Centrul de chirurgie robotică multidisciplinară din Pisa; acest centru renumit în lumea întreagă, a efectuat în iulie 2010 primul transplant robotic de rinichi din Europa

PANCREAS ARTIFICIAL

Au fost necesari treizeci de ani de studii pentru a se ajunge la prima implantare a unui prototip de pancreas artificial. Profesorii Jacques Bringer (n.1947) şi Eric Renard au realizat, în 24 octombrie 2000, la spitalul Lapeyronie (Montpellier), prima implantare din lume a unui prototip de pancreas artificial. Implantarea efectuată la Montpellier se înscrie într-un eseu care va fi făcut pe 50 de pacienţi, zece în Franţa, la Montpellier, 40 în patru centre din Statele Unite (event SUA). Pancreasul artificial trebuie să atingă trei obiective: prevenirea complicaţiilor diabetului, reducerea riscului hipoglicemiei induse, ameliorarea vieţii cotidiene a bolnavului. Medicii au schimbat soarta lumii 437

Pentru a realiza o asemenea performanţă, au fost necesare trei elemente: pompa de insulină, detector de glucoză sanguină în timp real, dispozitiv de legătură între ele. - Pompa de insulină. Dispozitivul este capabil să perfuzeze în mod continuu şi regulat insulina şi poate modifica rapid nivelul insulinei circulante. Dispozitivul, pus la punct în ultimii zece ani, permite administrarea insulinei printr-o telecomandă externă; modelul se prezintă ca o „paletă de hochei” de 2 cm grosime şi 8 cm diametru, acoperit cu titan şi cântărind 130 g. Pâlnia centrală permite umplerea transcutanată cu insulină, într-o concentraţie de patru ori mai mare decât cea folosită pentru injecţii; hormonul este perfuzat printr-un cateter Durata de viaţă a bateriei cu litiu este de 7 până la 10 ani. - Detectorul de glucoză. Permite controlul „sanguin” al insulinei în timp real şi în mod stabil. Lung de un centimetru şi cu un diametru de 3 mm, detectorul pluteşte în vena cavă superioară, chiar deasupra inimii. Debitul mare de sânge de la acest nivel, reduce riscul chiagurilor. Totul este conectat cu un fir la pompa subcutanată, inaparentă şi impalpabilă. Avantajele pancreasului artificial în raport cu transplantul: nu necesită timp de aşteptare, nu necesită administrare de imunosupresoare pentru a evita rejetul, se poate interveni rapid în caz de pană a instalaţiei. Dispozitivul este util pentru diabeticii instabili, cu glicemii greu de stabilizat; aduce o ameliorare considerabilă a calităţii vieţii pacienţilor insulinodependenţi. vvv

Pentru pacienţii afectaţi de diabet de tip 1, recurgerea la insulină este obligatorie. În ultimii ani, insuline cu acţiune prelungită, seringi de unică folosinţă, ace foarte fine, stilouri injectabile reîncărcabile, pompa cu insulină, au permis un confort sporit bolnavului diabetic. În ciuda acestor progrese, modul de administrare injectabil rămâne foarte neplăcut.

13.11.2012 Implant de pancreas artificial, realizat în premieră în România şi pentru a doua oară la nivel mondial.

Un pancreas artificial va fi implantat unei femei de 34 ani ce suferă de zece ani de diabet insulino-dependent, a anunţat profesorul Irinel Popescu, directorul Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni. 438 Dr. Dinu Brafman

El a precizat că este pentru prima dată când se încearcă în România implantarea acestui dispozitiv cu insule pancreatice umane şi a doua oară în lume (intervenţia a fost realizată pentru prima dată în Germania). “Dispozitivul se pune subcutanat, dacă nu merge, îl scoatem şi revenim la tratamentul iniţial”, a explicat Ionescu Târgoviste. Profesorul Irinel Popescu a adăugat: “Dacă transplantul de organe întregi e deja pus la punct pentru inimă, ficat şi rinichi, transplantul celular este într-o fază încă incipientă chiar şi la nivel internaţional. Transplantul cu celule ar putea fi o mare speranţă pentru pacienţii care au nevoie de susţinerea unor organe”. Pancreasul artificial este realizat dintr-un dispozitiv de membrane biologice care au rolul unor filtre. Pentru început, medicii recoltează celule pancreatice din pancreasul unui donator aflat în moarte cerebrală. Acestea sunt apoi testate în laborator şi transferate în interiorul dispozitivului, unde există o soluţie extrasă din alge marine, care le protejează de atacul de respingere a celulelor sistemului imunitar. Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni are un laborator de celule care se află în sediul Institutului Oncologic Bucureşti; acesta are două componente, una pentru celule stem şi o alta pentru celule pancreatice. Potrivit specialiştilor, în cazul în care testările clinice vor fi pozitive, speranţele pentru viitor sunt foarte mari. În România sunt peste 200 de mii de diabetici dependenţi de insulină, printre care şi câteva mii de copii.

INSULINA-SPRAY O ALTERNATIVĂ LA INJECŢII ?

Injecţiile de insulină ar putea să rămână pentru unii diabetici doar amintirea unui coşmar; un vis frumos, devine realitate cu medicamentul Exubera®. Modul de administrare prin aerosoli prezintă numeroase avantaje. Prima născută din aceste insuline a rezultat din programul comun al laboratoarelor Sanofi-Aventis şi Pfizer. Această insulină cu acţiune rapidă trebuie inhalată cu ajutorul unui dispozitiv special. Medicul trebuie să explice pacientului utilizarea corectă a dispozitivului; acesta va determina dozele iniţiale şi orele de administrare, în funcţie de răspunsul şi de nevoile pacientului. Fumătorii trebuie să renunţe la fumat cu cel puţin şase luni înainte de a începe tratamentul; pacienţii cu o funcţie pulmonară slabă sau instabilă Medicii au schimbat soarta lumii 439

(astm, emfizem sau bronşită cronică), este preferabil să nu utilizeze Exubera®; Exubera® nu va fi folosit la persoane susceptibile de a avea o hipersensibilitate (alergie) la insulina umană.

O NOUĂ ARMĂ ÎN LUPTA CU DIABETUL

Septembrie 2009 - A fost descoperită prima genă care influenţează modul în care acţionează insulina (nu cum este produsă). Cercetători din Canada, Franţa, Marea Britanie şi Danemarca a descoperit o genă susceptibilă să conducă la ameliorarea tratamentului diabetului de tip 2. Gena (substrat al receptorului de insulină 1-SRI1), nu influenţează producerea insulinei, ci modul în care organismul reacţionează la insulina aflată în fluxul sanguin.

SCURTE BIOGRAFII ALE „PĂRINŢILOR” INSULINEI

Sir Banting Frederick Grant (1891–1941) medic şi om de ştiinţă canadian, recompensat cu premiul Nobel de fiziologie sau medicină în 1923, premiu împărţit cu Macleod şi simbolic cu Charles Best, Macleod împărţind la rândul lui partea sa cu chimistul James Collip. A fost co-descoperitorul insulinei, împreună cu studentul Charles Best. Lucrările lor din vara 1921 au permis prepararea rapidă de insuline purificate, utilizabile în tratamentul diabetului, graţie muncii chimistului James Collip, sub conducerea profesorului John Macleod, toţi lucrând pe atunci la Universitatea din Toronto. Primul pacient care a primit insulina în ziua de 11 ianuarie 1922, a fost Léonard Thomson, un băiat în vârstă de 14 ani. Prima tentativă a fost un eşec, dar intervenţia ultra-rapidă a lui Collip, a dus în doar câteva zile la prepararea unui produs mult mai activ şi mai pur, care îi va salva viaţa lui Leonard Thomson. Banting a fost şi autorul unor importants lucrări în domeniul medicinei aeronautice, sugerând că disconfortul piloţilor de avioane în timpul manevrelor de redresare este consecinţa redistribuirii sângelui în gambe, în detrimentul creierului. Frederick Banting moare în 1941, avionul pilotat de el se prăbuşeşte la Terra Nova. 440 Dr. Dinu Brafman

Macleod John James Rickard (1876–1935) medic britanic, laureat Nobel pentru medicină în 1923, co-descoperitor al insulinei. Obţine în 1898 diploma de medic de la Universitatea din Aberdeen, apoi studiază timp de un an la Universitatea din Leipzig. În 1899, era şef de lucrări practice de fiziologie la „London Hospital Medical School” şi în 1902 predă cursul de biochimie la aceeaşi şcoală. În 1903 era profesor de Fiziologie la Western Reserve University din Cleveland, Ohio, Statele Unite. În 1918, este ales profesor de fiziologie la Universitatea din Toronto, Canada. Principalele lui lucrări se referă la metabolismul carbohidraţilor. Banting şi Macleod au primit premiul Nobel de medicină în 1923 pentru descoperirea insulinei. Recunoaşterea premiului a fost contestată de medicul român Nicolae Paulescu, care susţinea că el fusese primul cercetător care a publicat lucrări ştiinţifice privind folosirea ei. A fost adoptat cuvântul „insulină”, deşi Banting şi Best propuseseră cuvântul identic, dar englezesc, „isletin”. Responsabil de alegerea istorică, a fost probabil Macleod. Auditoriumul clădirii de medicină al universităţii din Toronto îi poartă numele.

Charles Best (1899–1978) medic canadian. Începe studiile medicale la Toronto. În 1918 este recrutat în armata canadiană; după război, reia studiile medicale. În mai 1921, Macleod îi prezintă lui Banting pe unul din cei mai străluciţi studenţi ai săi, Charles Best. De îndată ce Best obţine diploma de prim ciclu, începe să lucreze împreună cu Banting. După descoperirea insulinei, Charles Best îşi continuă studiile la Univer sitatea din Toronto. Obţine o diplomă de fiziologie în 1922 şi un doctorat în medicină în 1925. După terminarea studiilor, Best îi urmează lui Macleod la titlul de profesor de fiziologie la Universitatea din Toronto în 1929. Se dedică cercetării şi formării studenţilor, publică importante studii privind cholina, heparina, histaminaza şi alte lucrări privind metabolismul glucidic. Medicii au schimbat soarta lumii 441

Devine ceretător asociat şi conduce departamentul după moartea lui Banting în 1941. Charles Best s-a interesat de mai multe domenii ale cercetării în fiziologie, de diabet, de efectele insulinei asupra diferitelor aspecte ale metabolismului glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Se admite că Charles Best este primul care a observat, în 1926, creşterea nivelului de absorbţie a glucozei de către muşchi şi metabolismul acestei glucoze după o injecţie de insulină. Best a colaborat la cercetări fructuoase privind: heparina şi folosirea ei în tratamentul trombozei, respectiv a trombozei coronariene; studii asupra fiziologiei performanţei atletice, în cadrul cărora a alergătorii canadieni, medaliaţi cu aur la Jocurile olimpice din 1928 au servit de subiecţi de experienţă; cercetări asupra histaminei, substanţă capabilă să reducă presiunea arterială, joacă un rol în reacţiile anafilactice şi în astm. A stabilit rolul cholinei în metabolismul normal şi patologic al grăsimilor. În 1932, Dr. Best şi asociaţii constată o infiltraţie lipidică a ficatului la câinii pancreatectomizaţi cărora li se injecta insulină; ei stabilesc că infiltrarea lipidică a ficatului este împiedicată de cholină. Cholina este astfel calificată drept factor „lipotrop”, adică având proprietatea preveniri unei prea mari infiltrări lipidice a ficatului. A concertat eforturile Asociaţiei canadiene a diabetului şi ale Federaţiei internaţionale a diabetului în vederea ajutării diabeticilor şi susţinerii proiectelor de cercetare legate de diabet. În timpul celui de al doilea război mondial, Charles Best a fost căpitan- medic în Marina canadiană şi îşi asumase conducerea unităţii de cercetări medicale a Marinei. Iniţiază crearea unui program canadian de recoltare şi utilizare a serului din sângele uman uscat, conducând şi alte proiecte. Joacă un rol activ în coordonarea proiectelor de cercetare medicală legate de operaţiuni militare, proiecte finanţate de guvernele canadian şi britanic. Dr Charles Best a fost numit Compagnon al Ordinului Canada, a fost primit Comandor al Ordinului Imperiului britanic, apoi Compagnon de onoare, două distincţii britanice. A fost numit membru al Royal Society, al Societăţii regale a Canadei, al Colegiului Regal al Medicilor şi Chirurgilor din Canada şi al Academiei pontificale (Roma). 442 Dr. Dinu Brafman

În 1963, este numit expert pe lângă comitetul de cercetare medicală al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a Naţiunilor Unite. Charles Best a murit în 31 martie 1978; este înhumat în Mount Pleasant Cemetery, la Toronto.

James B. Collip (1892–1965) a înţeles primul că extractele de pancreas preparate de Banting şi Best scad şi glicemia iepurelui normal, nu doar pe cea a câinelui diabetic. Se va folosi de această proprietate pentru a testa puterea acestor extracte. Începe prin a rafina extractele şi a le produce în cantităţi suficiente pentru încercări clinice. Lucrează într- un laborator aparte, departe de cel al lui Banting şi Best, care întârziaseră în izolarea secreţiei pancreatice. Collip contribuie la proiect fabricând în ianuarie 1922, un extract pancreatic purificat, ale cărui impurităţi au fost îndepărtate, dar care conţine totuşi un agent antidiabetic puternic, netoxic, permiţându-i unui câine diabetic să formeze glicogen în ficat, în acelaşi timp coborându-i în mod considerabil glicemia. Collip este cel care a recunoscut primul, văzând convulsiile declanşate la iepure de injecţiile de extracte pancreatice, că este în cauză hipoglicemia; şi-a confirmat ipoteza tratând animalul prin administrarea unei soluţii de glucoză. Fără lucrările lui Collip purificarea insulinei şi fabricarea ei industrială probabil nu ar fi reuşit. Expertiza lui Collip ca biochimist s-a dovedit capitală în această cercetare, mai ales atunci când a descoperit, în ianuarie 1922, modalitatea de a produce un extract pancreatic antidiabetic netoxic. J.B.Collip a produs prima insulină care a putut fi utilizată la om.

Nicolae Constantin Paulescu (1869–1931), medic şi fiziolog. A studiat medicina la Paris, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „Recherches sur la structure de la rate” (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitale din Paris ca extern, intern şi medic secundar la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours. A urmat cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe. Medicii au schimbat soarta lumii 443

În anul 1900, reîntors în ţară, este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia „Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante”. A desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă. A elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. A prezentat în sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie în patru comunicări, rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet. În august 1921, Nicolae Paulescu, arată că, la un câine devenit diabetic ca urmare a pancreatectomiei, injectarea intravenoasă a unui extract pancreatic (pe care el îl numeşte Pancreină) provoacă o scădere a hiperglicemiei şi uneori chiar o hipoglicemie. El descrie durata de acţiune a acestui extract. Datorită efectelor secundare (intensă iritaţie locală dacă produsul este administrat subcutanat), Nicolae Paulescu nu face încercări pe oameni. Aceste comunicări au fost publicate în „Comptes rendues des séances de la Société de Biologie et de ses filiales”, 1921, vol. LXXXV. no. 27, Paris, Ed. Masson et Comp. Paulescu publică descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreină şi în revista de specialitate din Belgia, „Archives Internationales de Physiologie”, vol. XVII, într-un articol apărut la 31 august 1921, sub titlul: „Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Deşi aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni enunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch.Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei (noua denumire dată principiului activ din pancreas), Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină din anul 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni. Profesorul A.W.K. Tiselius, directorul Institutului Nobel, deplânge situaţia din 1923, dar exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimându-şi doar speranţa că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. 444 Dr. Dinu Brafman

Cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei, aceste foruri au recunoscut în mod unanim prioritatea savantului român. În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române. Imaginea valorosului om de ştiinţă care a fost Nicolae Paulescu a fost umbrită de concepţiile sale de extremă dreaptă (antisemite şi xenofobe); în scrieri ca „Spitalul, coranul, talmudul, cahalul şi francmasoneria” şi în articole cu caracter instigator, multe fără o motivaţie reală (Complotul iudeo-masonic împotriva naţiunii române” sau „Evreii şi alcoolismul”, s-a exprimat cu o violenţă de limbaj absolut inacceptabilă. Medicii au schimbat soarta lumii 445

BOLILE CARDIO-VASCULARE, PROBLEMĂ MAJORĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

BOLILE CARDIO-VASCULARE (BCV) se manifestă la orice vârstă (malformaţii congenitale ale aparatului circulator la copilul mic, infecţii reumatismale şi sechelele lor până la 30-40 de ani, hipertensiune arterială şi arterioscleroză peste 40 de ani). Indicele de morbiditate al BCV este mai ridicat la femei şi în mediul urban, decât la bărbaţi şi în mediul rural. Creşterea reală a mortalităţii prin boli cardiovasculare la populaţia de peste 65 de ani se datorează arteriosclerozei şi bolii hipertensive. În România, câteva milioane de oameni sunt afectaţi de boli cardio-vasculare.

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ

Factorii favorizanţi ai hipertensiunii arteriale sunt, nu neapărat în această ordine: obezitatea, fumatul, stress-ul, menopauza, diabetul. Pentru evitarea posibilelor complicaţii, se impune o atentă monitorizare a bolnavilor hipertensivi. Profesorul C.C.Iliescu obişnuia să spună că hipertensivii plătesc tribut la patru zei: Vulcan (siderurgişti), Marte (militari, evident nu cei din timp de pace, victime doar ale exceselor bahice şi alimentare), Venus (amorul, bată-l vina) şi Bachus (excesul de libaţiuni).

BOLI CORONARIENE.

În ţările Europei estice, a crescut mult frecvenţa deceselor prin boli cardio-vasculare, România deţinând un prim loc deloc de invidiat. Depistarea precoce creşte semnificativ speranţa de viaţă a cardiacilor. Morbiditatea şi mortalitatea bolilor cardio-vasculare este influenţată în mod negativ de o serie de factori, cei mai nocivi fiind abuzul de alcool, tutun 446 Dr. Dinu Brafman

şi cafea, lipsa activităţii fizice, alimentaţie dezechilibrată (sare şi grăsimi cât cuprinde), suprasolicitarea psihică. Educaţia sanitară sistematică urmăreşte modificarea unor obiceiuri de viaţă înrădăcinate (fumat, exces de sare, hidrocarbonate şi grăsimi nesaturate (tip pită şi slană). Programe tip MoniCa (monitorizare cardiaci) şi CINDI introduse prin anii 80 în Europa de Vest, urmăreau reducerea morbidităţii şi mortalităţii prin boli cardio-vasculare. Programele respective, axate pe combaterea a cinci factori nocivi (alcool, fumat, alimentaţie dezechilibrată, sedentarism, stress), a realizat în două decenii inversarea frecvenţei hipertensiunii arteriale şi cardiopatiei ischemice şi a deceselor prin aceste afecţiuni.

SFIDAREA DE CĂTRE MEDICI A BOLILOR CARDIO-VASCULARE

Marea confruntare dintre medici şi bolile cardio-vasculare va împlini curând un secol. Doriţi să aflaţi rezultatele acestei confruntări? Citiţi şi nu vă reţineţi aplauzele… Dacă omenirea a înregistrat în ultimele decenii o creştere semnificativă a duratei medii de viaţă, destul de mulţi din anii adăugaţi vieţii noastre sunt rezultatul confruntării, nu rareori dramatice, dintre medici şi bolile de inimă. Un minim gest de recunoştinţă (absolut obligatoriu socotesc eu), este cel de a cunoaşte măcar rezultatele eforturilor acestor medici, însoţite de câteva date din biografia lor.

INTRĂ ÎN SCENĂ CHIRURGIA CARDIACĂ.

În 1925 chirurgia toracică era la primii paşi, iar intervenţii pe valve cardiace erau pe atunci de negândit măcar. Şi totuşi… Sir Sessions Henry Souttar (1875–1964), chirurg britanic, operează cu succes în 1925 o tânără femeie cu stenoză mitrală, născocind procedeul numit COMISUROTOMIE MITRALĂ; printr-o incizie în urechiuşa atriului stâng a introdus degetul arătător, explorând şi lărgind astfel valva mitrală stenozată. Operaţie de pionierat, a fost unica de acest tip. Deşi pacienta a supravieţuit mai mulţi ani şi operaţia respectivă este privită ca un punct de reper în chirurgia cardiacă, colegii medici ai lui Souttar, au hotărât că procedeul nu se justifică şi Souttar a trebuit să renunţe la a face alte operaţii. Medicii au schimbat soarta lumii 447

Următoarea operaţie de acest tip a fost făcută de alţi chirurgi, abia în 1948. Invidia medicorum pessima? Nu văd altă explicaţie obstrucţiei făcute timp de două decenii operaţiei inventate de Souttar, operaţie care în acest timp ar fi putut salva mii de vieţi. Alfred Blalock (1899–1964) a fost cel mai cunoscut chirurg din secolul XX, pentru cercetările sale privind condiţiile medicale ale şocului traumatic. Alfred Blalock a realizat în 1948, împreună cu Vivien Thomas, Şuntul Blalock-Taussig, prima anastomoză din lume între artera pulmonară şi artera subclavie, ameliorare chirurgicală a Tetralogiei Fallot -cunoscută comun drept copilul cu boală albastră. Vivien Theodore Thomas (1910–1985) tehnician chirurg afro- american, a realizat în1940 procedurile folosite în tratamentul chirurgical al tetralogiei Fallot. A fost asistentul lui Alfred Blalock în laboratorul experimental pe animale de la Universitatea Vanderbilt din Nashville, apoi la Universitatea John Hopkins din Baltimore. Vivien Thomas a fost primul afro-american fără diplome medicale, care a practicat în Statele Unite chirurgia pe cord deschis unui pacient alb. Helen Taussig (1898–1986), medic pediatru, este cea care i-a sugerat profesorului Alfred Blalock intervenţia chirurgicală în Tetralogia Fallot. În 1948, Charles Bailey, Dwight Harken şi Russel Brock comunică primele succese în comisurotomia mitrală digitală pe cord închis (operaţia Souttar). În România, o pleiadă de mari chirurgi abordează cordul după 1950 (comisurotomie mitrală digitală). Astfel, în Bucureşti îi cităm pe profesorii: N. Hortolomei, Ion Juvara, Th. Burghele, Dan Setlacek; la Cluj-Napoca, profesorul Aurel Nana; la Târgu Mureş profesorul Ferencz Papay, la Iaşi profesorul Gh. Chipail.

PACEMAKER-UL A SCOS DIN GHIARELE MORŢII MILIOANE DE VIEŢI

Ţesutul cardiac din care, în condiţii normale, ia naştere impulsul fiziologic (sau oricum autolog) care provoacă bătaia inimii, se numeşte nod sinoatrial (SA) şi este de fapt „pace maker-ul” natural, fiziologic, al inimii. 448 Dr. Dinu Brafman

(Nu am uitat că profesorul C. C. Iliescu numea nodul sino-atrial chiar aşa: „dătătorul de ritm al inimii”). De aici impulsul se propagă în atrii, până la nodul atrioventricular şi apoi la ventriculi. Dacă nodul sinusal nu funcţionează, o altă porţiune a ţesutului cardiac îşi va asuma rolul de pace-maker, obişnuit cu o frecvenţă mai mică decât cea a nodului SA. Dacă pace-maker-ul bate cu o frecvenţă inferioară cifrei de 40-50 de bătăi pe minut („bradicardie”), contracţia cardiacă nu este hemodinamic stabilă şi face necesară utilizarea unui stimulator cardiac extern, fie el implantabil sau nu. Faptul nu este adevărat pentru atleţi sau persoane antrenate, care pot avea acest ritm fără vreo problemă hemodinamică. Prin pacemaker, termen englezesc însemnând „cel ce dă ritmul”, se înţelege în prezent un aparat capabil să stimuleze electric contracţia inimii, când aceasta nu este asigurată în mod normal de ţesutul de conducere cardiac. Stimulatorul cardiac (Pacemaker) este un generator de impulsuri electrice autonome. Induce excitaţia în atrii sau în ventriculi provocând contracţia, permiţând inimii să-şi desfăşoare munca normală de pompă. Impulsurile sunt date de un electrocateter introdus prin vena subclavie dreaptă sau prin vena brahiocefalică stângă şi introdus în cavităţile cardiace. În 1780 Luigi Galvani (1737–1798) demonstra că stimularea electrică a unui nerv provoacă contracţia muşchiului legat de el; în 1791 repeta experienţa, cu succes, pe inimă. În 1872, neurologul Duchenne de Boulogne (1806–1875) a încercat să resusciteze o femeie înnecată cu impulsuri electrice ritmate. Albert S. Hyman (1893–1972), cardiolog din New York, împreună cu fratele său Charles, au construit în 1930-1932 un dispozitiv electro-mecanic, unul dintre primele pace-makere artificiale. În 1931, Dr. Albert Hyman a depus un brevet pentru o maşină care produce impulsuri electrice în inimă prin intermediul unui ac introdus în inimă. Dispozitivul a fost testat în experimente pe animale şi în final pe un pacient uman. Maşinăria lui Hyman nu s-a bucurat de o largă apreciere în comunitatea medicală, care s-a opus încercărilor de a promova versiunea sa a invenţiei. Albert Hyman a fost cel care a folosit şi a popularizat termenul de „pace-maker artificial”, termen rămas în uz până în zilele noastre. Medicii au schimbat soarta lumii 449

Mark Cowley Lidwell (1878–1969), anestezist australian, a fost de fapt inventatorul primului pacemaker artificial, aparat utilizat de el în 1926 pentru a resuscita un nou-născut la Crown Street Women’s Hospital din Sydney. Lidwell nu şi-a patentat invenţia, alegând să rămână anonim timp de mulţi ani, pentru a evita scandaluri publice. John Alexander „Jack” Hopps (1919–1998) canadian, unul dintre pionierii pace-maker-ului artificial, cunoscut ca „tatăl ingineriei biomedicale din Canada”, nu a fost medic. Din 1949, lucrând cu Dr. Wilfred Bigelow (1913–2005) şi cu Dr. John Callaghan (1923–2004) la Banting Institut al Universităţii din Toronto, John Alexander „Jack” Hopps a realizat în 1951 primul pacemaker artificial extern din lume. Primul pacemaker intern a fost implantat de către o echipă suedeză în 1958. În 1950 apare un nou model, tot extern, bazat pe tuburi de vid şi având cam 30 de centrimetri înălţime; trebuia branşat la o priză electrică. În 1957 apare primul model de pacemaker pe baterie. Sondele endocavitare utilizate şi în prezent, apar prin anii ‘60: electrodul este introdus în cavităţile cardiace prin puncţia unei vene şi nu mai este necesar un chirurg pentru a-l poziţiona la suprafaţa inimii. Tot atunci apar şi primele aparate cu funcţie de ascultare. În anii ’70 apar două progrese majore: primele stimulatoare programabile prin cutie externă, folosind radiofrecvenţe şi primele stimulatoare cu cameră dublă permiţând păstrarea secvenţei naturale a contracţiei atrio-ventriculare). În 1972 este implantat primul stimulator cu combustibil atomic (abandonat în 1980). Stimulatorul cardiac a căpătat în prezent un rol major în tratamentul multor boli cardiace, fie pentru a împiedica aritmii induse de o patologie cronică, fie pentru a preveni alterări ale ritmului care apar sporadic, dar care pot avea un pronostic nefast. O utilizare atât de largă, a fost posibilă datorită folosirii de tehnologii electronice, cu absorbţie de curent foarte redusă şi înalt grad de miniaturizare, cât şi posibilităţii folosirii de materiale biocompatibile complexe, funcţiile de cuplare stimulator-miocard devenind ideale. Persoanele purtătoare de stimulator cardiac pot desfăşura o activitate profesională, sportivă şi din timpul liber, absolut normală. Fiindcă aparatele electromagnetice pot interfera cu stimulatorul cardiac, purtătorul de implant stimulator trebuie să aibă întotdeauna la el un document care să identifice starea purtătorului şi caracteristicile tehnice ale aparatului. 450 Dr. Dinu Brafman

Electrozii pot fi bipolari sau monopolari (catodul în inimă şi anodul constituit în mod obişnuit de cutia metalică a stimulatorului cardiac). Oscilatorul electronic este introdus într-o cutiuţă din inox sau titan, implantată sub piele; rămâne acolo până la epuizarea bateriei, care va fi înlocuită cu una nouă. Stimulatorul cardiac funcţionează alimentat de o baterie, în mod obişnuit Litiu-Iod, care asigură o autonomie de circa 7/8 ani (în medie). Intervenţia chirurgicală se poate efectua fără probleme şi fără pregătiri deosebite chiar şi la persoane în vârstă. Implantarea durează în jur de o oră. Cu anestezie locală, se face o mică incizie a pielii, în general în regiunea claviculară, prin care se introduce sonda într-o venă, sondă care apoi este împinsă până în inimă. Sub control radiologic, extremitatea sondei este solid fixată de vârful ventricolului drept; dacă stimulatorul funcţionează cu două sonde, a doua va fi fixată în atriul drept. Marlin Stephen „Doc” Heilman (n. 1933), medic american, inventator. Pe lângă alte invenţii, este creditat cu invenţii în câmpul injectării fluxului angiografic controlat; l-a susţinut pe Michel Mirovski în realizarea defibrilatorului cardiac implantabil.

Michel Mirowski (1924–1990), medic din Tel Aviv emigrat în 1968 în Statele Unite, a pus la punct în 1970 primul defibrilator cardiac implantabil; el a redus la 300 de grame un material care cântărea 13-18 kg când permitea defibrilări externe. Primul defibrilator implantabil a fost creat în 1985. Diminuarea volumului şi costului său, au permis acestui produs să aibă o veritabilă dezvoltare clinică.

PROTEZAREA VALVELOR CARDIACE

În anii 1960, Albert Starr (n.1926) pune la punct prima proteză a unei valve cardiace, adevărată revoluţie pe plan medical, pentru că până atunci, o persoană atinsă de o boală cardiacă valvulară era condamnată la moarte. Valva lui Starr era o cuşcă metalică în care o bilă de oţel permitea deschiderea şi închiderea valvei. Din păcate, după transplantarea acestei proteze, se formau chiaguri Medicii au schimbat soarta lumii 451 de sânge; un tratament anticoagulant trebuia luat toată viaţa, cu toate complicaţiile inerente.

Alain Carpentier (n.1932) tânăr chirurg pe atunci (1968), plecând de la această invenţie şi cu sprijinul lui Albert Starr, pune în loc o bio-proteză de origine animală. Dorind să evite pacientului un tratament anticoagulant pe viaţă, a înlocuit oţelul cu valve de porc; pentru evitarea riscului de rejet, a sterilizat ţesuturile cu glutaraldehidă. Pacienţii au fost operaţi cu succes; în prezent este proteza biologică cea mai folosită din lume. O singură problemă: durata de viaţă limitată a bio-protezei. La început, un pacient trebuia reoperat la 8-10 ani; acum, cu progresul tehnologic, un pacient poate trăi cu o proteză timp de 25 de ani. Bioprotezele valvelor mitrale şi aortice, au prelungit viaţa a milioane de cardiaci. Starr şi Carpentier au fost recompensaţi în 2007 cu premiul Albert Lasker. Iată şi motivaţia juriului: „Pentru realizarea de proteze valvulare mitrale şi aortice, care au prelungit şi îmbunătăţit vieţile a milioane de oameni suferind de inimă.” Principalele realizări ale lui Alain Carpentier sunt: - implantarea primelor bioproteze valvulare fabricate în laborator; valvele, de origine animală, sunt tratate chimic pentru a evita rejetul imunologic. - punerea la punct a unor tehnici de chirurgie plastică şi reconstructivă a valvelor cardiace; acum este posibil să repari o valvă mitrală în loc să o înlocuieşti şi de asemeni să repari o valvă tricuspidă. Un foarte important progres recent este practicarea unei chirurgii percutanate, care permite - un mare avantaj -să nu mai operezi folosind circulaţia extracorporală, pentru că nu mai trebuie oprită inima. Prof. Alain Carpentier: un procedeu de cateterism intervenţional a devenit posibil datorită supleţei extraordinare a ultimului tip de proteze valvulare. Nu mai este necesară deschiderea toracelui. Practicianul, printr-un simplu acces prin artera femorală, introduce valva repliată la capătul unui cateter condus până la inimă; acolo, se dilată graţie unui balonaş plasat în interiorul ei şi se deschide ca o umbrelă, respingând vechea valvă bolnavă. Câteva sute de astfel de implantări de valve cardiace au fost realizate până acum la adult în Europa, Statele Unite şi Canada. 452 Dr. Dinu Brafman

Tehnica este nedureroasă şi nu necesită mai mult de una sau două ore şi maximum două zile de spitalizare.

BY-PASS CORONARIAN

Bypass coronarian. Modalitate de a trata artere coronare blocate, creând noi căi pentru circularea sângelui spre miocard; vene sau artere din alte părţi ale corpului pacientului – grefe-sunt prelevate şi folosite în redirecţionarea sângelui în jurul arterei obstruate. Operaţia ameliorează angina la pacienţii care nu răspund la terapia medicamentoasă şi care nu pot fi supuşi unei angioplastii cu balon; este ideală pentru pacienţi cu multiple îngustări în multiple ramuri ale coronarelor, cum se întâlneşte adesea la pacienţii cu diabet. Operaţiile de bypass îmbunătăţesc durata de viaţă a pacienţilor cu îngustări semnificative ale arterei coronare principale stîngi şi la cei cu îngustări semnificative ale celor trei artere majore, în special la cei cu scăderea funcţiei de pompă a miocardului. Chirurgia bypass a arterei coronare, sau coronary artery bypass graft surgery (CABG), sau colocvial bypass cardiac, este o procedură chirurgicală destinată ameliorării anginei şi reducerii riscului de deces prin boală coronariană. Vene preluate din corpul pacientului sunt grefate pe arterele coronare, pentru ocolirea (Bypass) îngustării aterosclerotice, ameliorând circulaţia sângelui în coronarele care hrănesc miocardul. Dr. Vasilii Kolesov (1904–1992), chirurg militar sovietic, ar fi realizat în 1964 prima anastomoză a unei artere coronare (?). (îndoiala mea este motivată de insistenţele protocroniste sovietice, care de multe ori frizau ridicolul). Primul aşa zis bypass arterial coronarian chirurgical, a fost realizat în 2 mai 1960 la Albert Einstein College of Medicine-Bronx Municipal Hospital Center de echipa condusă de Robert Goetz şi chirurgul toracic Michael Rohman. (În acea tehnică, repede depăşită, vasele sanguine erau prinse împreună prin ligaturi circumferenţiale pe un inel de metal).

René Gerónimo Favaloro (1923–2000) chirurg argentinian, a creat tehnica chirurgicală a bypass-ului coronarian; a fost primul chirurg care a efectuat în 1967 un bypass chirurgical coronarian la un pacient suferind de cardiopatie ischemică. Medicii au schimbat soarta lumii 453

În 1967, Favaloro ia în consideraţie folosirea venei safene în chirurgia coronarelor: principiul de bază era ocolirea obstrucţiei din artera coronară printr-o grefă venoasă, care să permită fluxului sanguin să ajungă distav Îşi pune ideea în practică în mai 1967. Standardizarea tehnicii sale, numită bypass sau chirurgie de revascularizare miocardică, a fost lucrarea fundamentală a carierei sale; i-a asigurat prestigiul dincolo de graniţele propriei ţări, fiind procedura care a schimbat radical istoria bolii coronariene. Procedeul va deveni cea mai importantă tehnologie din chirurgia coronarelor. Gerónimo Favaloro se sinucide, ironia soartei, trăgându-şi un glonte în inimă. În 1968, Charles Bailey, Teruo Hirose şi George Green folosesc pentru grefă artera mamară internă în locul venei safene.

Denton Cooley (n.1920) şi-a îndreptat şi el atenţia spre operaţiile de bypass coronarian. Din 1972, a realizat peste 1200 de operaţii de bypass şi 10.000 de operaţii pe cord deschis, mai multe decât oricare alt chirurg din lume.

CATETERISMUL CARDIAC

Cateterismul cardiac, metodă de explorare hemodinamică veche de peste un secol, a fost introdus de medicul veterinar Jean-Baptiste-Auguste Chauveau (1827-1917); a obţinut primele înregistrări de presiune în cavităţile cardiace, introducând un cateter prin vena jugulară în inima unui cal. Prin introducerea unei sonde în cavităţile cardiace se pot măsura presiunea şi nivelul saturaţiei în oxigen a sângelui. Indicaţiile explorării hemodinamice prin cateterism cardiac: confirmarea unei boli cardiace bănuită după efectuarea altor explorări; cuantificarea importanţei acelei boli şi răsunetul ei asupra funcţiei cardiace; stabilirea cauzei unui simptom (dispnee, semne de insuficienţă cardiacă); stabilirea unui bilanţ înaintea unei chirurgii cardiace.

Prima inserţie a unui cateter suplu în inimă, printr-o venă periferică (vena bazilică a braţului) a fost făcută de medicul german Dr. Werner Forssmann (1904–1979) pe el însuşi, în 1929. 454 Dr. Dinu Brafman

A folosit o sondă urinară, controlându-i poziţia în atriul drept prin radioscopie. Anecdotic, devine urolog, nu cardiolog şi metoda lui este uitată timp de decenii. André Frédéric Cournand (1895-1988), medic francez, realizează în 1941 prima sondă specială pentru cateterism cardiac; împreună cu colaboratorii săi, stabileşte tehnicile cateterismului cardiac stâng şi drept, folosind vizualizarea cu raze X. Woodruff Richards Dickinson Jr., (1895–1973) Medic şi fiziolog american. Primeşte împreună cu André Frédéric Cournand şi Werner Forssmann, Premiul Nobel pentru medicină sau fiziologie (1956), pentru lucrări privind cateterismul cardiac.

Sven Ivar Seldinger (1921–1998) medic suedez. În 1975 primeşte Premiul Valentine al Academiei de Medicină din New-York. Dr. Ivar Seldinger propune în 1953 metoda sa de puncţie a vaselor, tehnica Seldinger (utilizează un lung ghid metalic flexibil pentru introducerea cateterului).

BYPASS CARDIO-PULMONAR

Circulaţia extracorporeală (bypass-ul cardio-pulmonar) este procedeul care, cu ajutorul unei maşini „cord-pulmon artificial”, preia funcţiile cardiace şi ventilatorii şi exclude inima (oprită prin clamparea aortei); inima poate fi astfel operată în condiţii optime. Principiul constă în deturnarea prin gravitaţie a sângelui venos din cordul drept către un „oxigenator” extern cu bule sau cu membrană, care realizează oxigenarea (schimbul de gaze) şi care reprezintă „plămânul artificial”. Din oxigenator, sângele este împins sub presiune cu ajutorul unei pompe (inimă artificială) în circulaţia arterială, la nivelul crosei aortei sau al arterei femurale.

DeBakey Michael Ellis (1908–2008). Chirurg cardiolog american, a perfecţionat bypass-ul cardio-pulmonar (Cardio pulmonary bypass (CPB) şi este primul care a implantat unui bolnav cardiac, (în anul 1966), o aşa zisă inimă artificială. (De fapt un aparat de circulaţie extra-corporeală). Medicii au schimbat soarta lumii 455

De Bakey, pionier al chirurgiei cardiace, a fost primul chirurg care a reuşit o homogrefă a unui anevrism de aortă abdominală (1952) şi de aortă toracică (1954). DeBakey împreună cu asociaţii lui, reuşeşte primul pontaj aorto- coronarian cu grefon venos prelevat de la însuşi pacientul operat. A inventat peste 50 de instrumente chirurgicale.

TRANSPLANTUL CARDIAC

Christiaan Neethling Barnard (1922–2001) chirurg cardiolog sud- african, a reuşit în 1967 primul transplant cardiac. Primul transplant cardiac a avut loc în 3 decembrie 1967, printr-o operaţie care a durat nouă ore şi jumătate, necesitând o echipă de treizeci de persoane. Pacientul în vârstă de 55 de ani, Louis Washkansky, suferea de diabet şi de insuficienţă cardiacă. Grefonul provenea de la o femeie tânără, Denise Darvall, decedată într-un accident rutier. Washkansky a supravieţuit operaţiei şi a mai trăit 18 zile înainte de a muri datorită unei pneumonii masive bilaterale, indusă de tratamentul imunosupresor.

ANGIOPLASTIA

Angioplastia este o tehnică medico-chirurgicală de modificare a unui vas sanguin, cel mai adesea o arteră. Angioplastia poate fi realizată fără abord chirurgical, prin puncţionarea arterei femorale cu un ac (în acel caz se numeşte angioplastie percutanată) Angioplastia percutanată este indicată în ocluzii sau stenoze arteriale. Se folosesc balonaşe gonflabile de unică folosinţă, care permit dilatarea arterei în porţiunea stenozată. Este necesară administrarea de medicamente care combat agregarea plachetară.

Andreas Gruentzig (1939–1985) cardiolog elveţian. Inventator de geniu, a făcut să evolueze cardiologia, dezvoltând angioplastia coronariană. Andreas Gruentzig a efectuat cu success prima angioplastie a unei artere coronare, la un pacient treaz, în 1977, la spitalul cantonal din Zürich. 456 Dr. Dinu Brafman

În această procedură, un cateter ataşat unui mic balonaş este introdus în artera afectată. Balonaşul este apoi expandat; comprimând placa de aterom se măreşte fluxul sanguin prin artera stenozată. Era o substanţială îmbunătăţire privind chirurgia bypass-ului în termeni de invazivitate, dar din nefericire, restenozarea, o recurenţă a obstrucţiei arteriale, apare la circa 50% din pacienţi, după scoaterea balonaşului.

Julio Palmaz (n. 13 decembrie 1945 la Buenos Aires, Argentina), medic specializat în radiologie vasculară la University of Texas Health Science Center. A studiat la Universitatea Naţională din La Plata (Argentina), devine medic în 1971. După ce a practicat radiologie vasculară la Spitalul universitar San Martin din La Plata, s-a mutat la Texas Health and Science Center din San Antonio. Este inventatorul balonului expandabil cu stent* (pentru care a primit în 1985 brevet de invenţie) şi cel care a introdus în practica medicală angioplastia cu stent**. Brevetul lui J.Palmaz este menţionat în Intellectual Property International Magazine ca unul din cele „Unul din cele zece patente din secolul XX care au schimbat lumea”. Palmaz continuă să inoveze, realizând noi dispozitive endovasculare

Dr. Thomas J. Fogarty (n.1934) chirurg american, este Inventatorul cateterului de embolectomie. Se consideră că invenţia lui a salvat de la moarte multe milioane de oameni. Thomas J. Fogarty este autorul a peste 60 de invenţii cu caracter medical.

* Stentul coronarian este un tub format dintr-o reţea reticulară din oţel inoxidabil, folosit pentru menţinerea permeabilităţii arterelor coronare în cadrul unei proceduri denumită PCI (percutaneous coronary intervention) sau PTCA (percutaneous transluminal coronary angioplasty). ** Angioplastia cu stent este cea mai folosită metodă de tratament de revascularizare în cardiopatia ischemică şi în accidentele coronariene de tipul infarctului de miocard. Procedura constă în inserarea unui cateter printr-o arteră periferică (de obicei artera femurală) şi avansarea lui până la nivelul arterelor coronare. Iniţial se realizează o coronarografie, care vizualizează arborele coronarian opacifiat cu substanţă de contrast; ulterior, în funcţie de numărul şi localizarea stenozelor pe ramurile coronariene principale (artera descendentă anterioară, artera circumflexă, artera coronară dreaptă) se practică angioplastie cu balon (prin umflarea balonaşului din capătul sondei, pentru dilatarea arterei) şi se introduc unul sau mai multe stenturi. Stentarea se mai foloseşte şi pentru alte vase sangvine -arterele carotide sau artere periferice de la nivelul membrelor inferioare. Medicii au schimbat soarta lumii 457

TRANSPLANTUL DE INIMĂ ARTIFICIALĂ PERMANENTĂ

O echipă de medici italieni a realizat cu succes în luna octombrie 2010 primul transplant de inimă artificială permanentă din lume. Intervenţia, perfect reuşită, a fost efectuată la spitalul pediatric„Bambino Gesu’” din Roma, de o echipă de 20 de persoane (19 italieni şi un cardiochirurg francez). Inima a fost implantată unui mic pacient de 15 ani. Noutatea operaţiei constă în faptul că dispozitivul mecanic folosit nu este temporar, cum se întâmplă de obicei, ci permanent. Inima artificială temporară, explică experţii, se foloseşte doar ca soluţie „punte”, adică în măsură să ajute bolnavul în aşteptarea unei inimi compatibile pentru transplant. Implantarea unei inimi permanente era unica alternativă terapeutică pentru procesul degenerativ cardiac, care ar fi dus altfel la moartea bolnavului. Două au fost caracteristicile unice în lume ale acestei intervenţii: 1 - vârsta pacientului, primul supus unui asemenea tip de intervenţie şi 2 - greutatea aparatului implantat (doar 180 de grame). Dispozitiv cu baterie Inima artificială este un dispozitiv de mici dimensiuni -85 de grame, diametrul de 2,5 centimetri şi lungime de 5,5 centimetri -care susţine funcţia ventriculului stâng şi este alimentat de o baterie electrică, ce se încarcă asemenea unui telefon mobil. Implanturile de inimă artificială vor salva adulţi şi copii cu insuficienţă cardiacă cronică, o astfel de operaţie fiind o şansă reală pentru supravieţuirea lor. Implantul este definitiv, nu temporar şi reprezintă un mare progres în cardiologie. Aparatul, de tehnologie americană, este o pompă hidraulică activată electric de baterii, situată în întregime în interiorul toracelui, pentru a reduce riscurile de infecţie. Alimentarea electrică se face printr-un cablu situat în spatele pavilionului urechii stângi, la care este conectată bateria pe care băiatul o poartă la centură.

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS ÎN BOLILE CARDIO-VASCULARE

ANGINA PECTORALĂ este o boală cardiacă rezultată din lipsa oxigenului la nivelul miocardului, cel mai adesea secundară unei scăderi a debitului sanguin într-o arteră coronară. 458 Dr. Dinu Brafman

Lipsa de oxigen la nivelul inimii se numeşte ischemie miocardică, simptomul ei comun fiind durerea: această durere survine cel mai frecvent la efort şi cedează la oprirea lui. Nicolas-François Rougnon (1727–1799) a descris în 1768 manifestările bolii, plecând de la cazul căpitanului Charles, ofiţer de cavalerie. Paternitatea descoperirii este atribuită lui William Heberden (1710– 1801) după o descriere mai completă, plecând de la 20 de cazuri. Heberden a făcut descrierea magistrală a bolii în 21 iulie 1768, descriind simptomele, pronosticul, etc, dar a publicat comunicarea abia în 1772, sub numele de Angina pectori. Angina pectorală a fost numită uneori „boala Heberden-Rougnon”. Stabilirea originii coronariene a bolii aparţine lui Edward Jenner (1749–1823) (da! inventatorul vaccinului antivariolic) după ce a constatat la o autopsie coronare calcificate. Angina pectorală survine la efort; durerea este situată cel mai des retrosternal şi poate iradia în umăr, braţul stâng, spate sau în maxilar. Durerea durează câteva minute, după care cedează, mai ales după administrarea de trinitrină. Alte circumstanţe de declanşare: digestie, raport sexual, emoţii puternice. Factorii de risc se divid în factori nemodificabili (sexul masculin este mai des afectat, vârsta, antecedente familiale) şi factori asupra cărora se poate acţiona preventiv (hipercolesterolemie, fumat, diabet, hipertensiune arterială).

NITROGLICERINA, numită în cazul folosirii ei medicale trinitrină, este folosită în doze mici în afecţiuni cardiace ca angina pectorală, sub formă de comprimate, pulverizări sub limbă, perfuzii intravenoase continui sau timbru (patch) transdermic. Principalul efect al trinitrinei este vasodilataţia, fapt care permite mărirea debitului coronarelor şi diminuarea presiunii arteriale. Nitroglicerina este transformată în oxid nitric datotită unei enzime, aldehid-dehidrogenaza mitocondrială (ALDH), care o degradează în mitocondrii; oxidul nitric este cel care produce efectul vasodilatator. Efectul ALDH a fost descoperit relativ recent (2002), de Jonathan Stamler şi Zohiqiang Chen, de la Universitatea Duke, din Durham, Carolina de Nord. Să menţionăm că Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, care suferea de o cardiopatie, ar fi putut fi tratat cu acest produs, pe care îl folosea pentru cu totul alte întrebuinţări. Medicii au schimbat soarta lumii 459

BETABLOCANTELE, O REVOLUŢIE ÎN TRATAMENTUL BOLILOR DE INIMĂ

Betablocante (β-blocante). Medicamente folosite în cardiologie, capabile a se opune efectelor catecolaminelor (adrenalina, noradrenalina, dopamina) asupra organismului. Primul Beta-blocant folosit în cardiologie a fost propranololul, medicament inventat de Sir James W Black*. Efectele β-blocantelor: reduc frecvenţa cardiacă, scad excitabilitatea cardiacă; scad contractilitatea cardiacă; scad viteza de conducere; scad producţia de renină. Betablocantele, pe durată îndelungată sau ca urgenţă, sunt indicate în hipertensiune arterială, angină pectorală, tulburări de ritm cardiac, infarct miocardic şi prevenirea morţii subite după un infarct, precum şi în migrenele şi algiile feţei (sindrom dureros specific feţei). Glaucomul (hipertensiunea intraoculară) poate fi de asemenea tratat cu betablocante. Contraindicaţiile, variabile de la un produs la altul, trebuie să fie respectate în mod absolut de către subiectul în vârstă: bloc auriculoventricular (încetinirea conducerii influxurilor electrice între atrii şi ventricule), insuficienţa cardiacă necontrolată prin tratament, bradicardia importantă (incetinirea ritmului cardiac), arterita, sindromul Raynaud. Beta-blocantele sunt administrate mai ales pe cale orală, uneori pe cale injectabilă, în caz de urgenţă. Împotriva glaucomului sunt disponibile anumite produse sub formă de colir. Inventarea de către James Black a propranololului, a revoluţionat gestiunea medicală a anginei pectorale.

STATINELE, A DOUA REVOLUŢIE ÎN PREVENIREA ŞI TRATAMENTUL BOLILOR CARDIO-VASCULARE

STATINELE scad nivelul LDL-colesterolului, inhibând competitiv enzima 3-hidroxi 3-metilglutaril CoA reductază; enzima converteşte molecula 3 hidroxi 3 metilglutaril CoA în Acid Mevalonic, precursor al colesterolului.

* Sir James Whyte Black a primit în 1988 premiul Nobel pentru medicină, împreună cu biochimiştii Gertrude Elion şi George Hitchings. Black a studiat medicina la Universitatea din St.Andrews, Fife, în special în departamentul de fiziologie; apoi a fost conferenţiar la Universitatea din Malaya. La revenirea în Scoţia, în 1950, s-a alăturat Universităţii din Glasgow . A lucrat pentru Imperial Chemical Industries (1958-1964), GlaxoSmithKline (1964-1973) şi Wellcome Trust (1978-1984) şi a fost numit profesor de farmacologie la University College din Londra (1973- 1978) şi la King’s College din Londra (1984-1992); a contribuit în cardiologie, atât ca medic, cât şi ca om de ştiinţă. A fost cancelarul Universităţii din Dundee între 1992 şi mai 2006. Devine Knight Bachelor în 1981. În anul 2000, a fost numit în Ordinul de merit de către regina Elizabeta II. 460 Dr. Dinu Brafman

Statinele inhibă sinteza colesterolului endogen. Statinele se împart în naturale (Lovastatina, Mevastatina, Pravastatina, Simvas tatina) şi sintetice (Atorvastatina, Cerivastatina, Fluvastatina, Rosuvastatina). Indicaţiile statinelor: reduc nivelul colesterolului excesiv crescut; previne accidentele cardio-cerebro-vasculare la indivizii cu risc crescut; previne accidentele cardio-cerebro-vasculare la cei care au avut dejà un episod anterior cardio-cerebro-vascular. Studiul HPS (Heart Protection Study) a stabilit că tratamentul cu statine (40 mg/zi de simvastatină) are un evident efect pozitiv în protecţia împotriva BCV (boli cardiovasculare). Sir James Whyte BLACK (1924- 2010), medic şi farmacolog scoţian, este inventatorul propranololului şi cimetidinei de sinteză. Statinele cresc accesibilitatea neuronilor la colesterol; colesterolul menţine sănătatea membranei celulelor nervoase şi favorizează dezvoltarea conexiunilor între neuroni. Subiecţii trataţi cu statine au nivel scăzut de beta-amiloid (proteină toxică, având un rol fundamental în apariţia bolii Alzheimer). Michael Stuart Brown şi Joseph Goldstein descoperă în anii 70 primele gene responsabile de nivelurile ridicate ale colesterolului şi ereditatea acestora. Descoperirile lor privind reglarea metabolismului colesterolului, introduc în medicină conceptul de receptor şi cel de prevenţie farmacologică, alăturat celui de prevenţie dietetică. Michael Stuart Brown (n.1941) biolog şi biochimist american. Brown solubilizează şi purifică parţial 3-hydroxy-3- metilglutaril-Coenzima A reductaza, care catalizează rata de control în biosinteza colesterolului. Brown şi Goldstein susţin ipoteza că reglarea anormală a acestei enzime este cauza hipercolesterolemiei familiale (boală genetică).

Joseph Leonard Goldstein (n.1940) genetician american, titularul catedrei de genetică nucleară la Universitatea din Dallas. Datorită lucrărilor lui Joseph Goldstein şi Michael Brown, ştim acum că lipoproteinele „LDL” sunt captate de celulele ficatului graţie unor receptori LDL (LDL colesterol, fracţiune a colesterolului sanguin transportat de către lipoproteine de tip LDL (din engleză, low density lipoproteins, lipoproteine cu densitate mică). Medicii au schimbat soarta lumii 461

Graţie acestor receptori, particulele LDL sunt epurate din circulaţia sanguină şi colesterolul este eliminat în bilă. Aceşti receptori la LDL sunt singurii reglatori ai colesterolului în sânge. Controlând cantitatea acestor receptori, ficatul parvine să menţină în valori acceptabile nivelul colesterolului sanghin şi, mai specific, nivelul de colesterol LDL (fracţiunea colesterolului transportată de acest LDL), numit obişnuit „colesterol rău”. În 1985 lui Michael Stuart Brown şi Joseph Goldstein li se atribuie Premiul Nobel.

Akira ENDO (n.1933) biochimist japonez, descoperă la începutul anilor ‘80 statinele-substanţe cu remarcabile proprietăţi de scădere a nivelului LDL-colesterolului. Pentru descoperirea lui, Akiro Endo este recompensat cu Premiul Albert Lasker pe anul 2008, adevărată anticameră a Premiului Nobel.

ANTICOAGULANTE ORALE

Anticoagulantele orale sunt destinate împiedicării formării de chiaguri în sistemul circulator; sunt reprezentate mai ales de medicamente antivitamina K (AVK), inhibitor al acţiunii vitaminei K (vitamină cu rol în sinteza factorilor de coagulare).  Anti-vitaminele K au fost descoperite în Canada în anii 1920, după stocarea unei recolte de lucernă (trifoi) incorect uscată. Animalele care au consumat acest „fân”, au murit în urma unor hemoragii intestinale masive, fapt care a permis suspectarea efectului anticoagulant. Prima aplicaţie a fost în compunerea unui raticid, care, provocând hemoragii globale ducea la moartea şobolanilor. Anti-vitaminele K se folosesc în situaţii în care riscul unui chiag este major: obturarea arterelor coronare (infarct miocardic sau angină pectorală), stenoză carotidiană, tromboză venoasă profundă (flebită), etc. Se folosesc mai ales în tratament preventiv. Folosirea AVK se făcea sub supravegherea regulată a timpului Quick (nivelul de protrombină), iar în prezent mai ales a INR (international normalized ratio). INR (1 la subiectul sănătos), trebuie menţinut cel mai adesea între 2 şi 4, variabil după patologia tratată (între 2 şi 3 pentru prevenirea bolilor 462 Dr. Dinu Brafman trombo-embolice venoase (BTEV), între 2,5 şi 3,5 pentru purtătorii de proteze valvulare şi boli cardiace şi între 3 şi 4,5 în cazul protezelor cardiace de tip mecanic (nu biologic). Alimentele bogate în vitamina K (legume cu frunze verzi, unele uleiuri, ficat, etc.) modifică eficacitatea anti-vitaminelor K.  Heparina a fost descopeirtă acum aproape un veac (1916); descoperirea a fost atribuită studentului în medicină Jay Mc Lean (1890–1957), care a observat că extractele de ficat au o activitate anticoagulantă. Abia în 1935 a fost extrasă heparina purificată şi tot la sfârşitul anilor ’30, au fost făcute primele încercări de prevenire a bolii tromboembolice în mediul ortopedic. În 1976 Anderson demonstrează influenţa masei moleculare asupra proprietăţilor anticoagulante ale heparinei. De atunci s-au intensificat cercetările privind heparinele cu greutate moleculară redusă; două produse acoperă 75 % din vânzările mondiale: enoxaparina şi nadroparina.

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ - INVESTIGARE, TRATAMENT

Hipertensiunea arterială, sau HTA, este definită ca o presiune arterială prea ridicată. În anul 2000, se estima la cam 26.4 % din populaţia globului proporţia de hpertensivi (26,6 % din bărbaţi şi 26,1 % din femei). Hipertensiunea arterială ar fi responsabilă de circa 8 milioane de decese pe an pe tot globul şi de 100 de milioane de cazuri de invaliditate; ar fi cauza a aproape jumătate din aaccidentele vasculare şi cardiace. Valorile tensionale trebuie să fie ridicate în trei ocazii diferite, pentru a putea vorbi de hipertensiune arterială (HTA). Medicul măsoară două cifre: - a presiunii sistolice, reflectând presiunea contracţiei ventricolului (sistolă), - a presiunii diastolice, reflectând presiunea după relaxarea ventricolului stâng (diastolă). Măsurătorile se exprimă în centimetri sau în milimetri de mercur (Hg). Tensiunea arterială este considerată hipertensiune arterială, pentru valori ale tensiunii arteriale sistolice depăşind 120-139 de mm Hg şi/sau ale presiunii diastolice depăşind 80-89 mm de Hg. Noţiunea de hipertensiune arterială limită nu mai există. Dacă valorile crescute nu se regăsesc decât ocazional, vorbim de HTA labilă, care nu necesită decât o simplă supraveghere, însoţită eventual de nişte măsuri igieno-dietetice. Medicii au schimbat soarta lumii 463

Se vorbeşte de efectul de bluză albă, dacă tensiunea este crescută în cabinetul medicului şi normală în viaţa de toate zilele. Această creştere a presiunii este secundară stress-ului consultaţiei şi nu este anormală; efectul ar privi un sfert din pacienţii diagnosticaţi ca hipertensivi. Din contra, vorbim de tensiune mascată, dacă cifrele tensionale sunt normale în cabinet şi crescute în alte situaţii. Hipertensiunea arterială nu este o boală, ea reprezintă un factor de risc, care, dacă este tratat, permite în oarecare măsură evitarea complicaţiilor. Cauzele hipertensiunii ateriale: în 90 % din cazuri, hipertensiunea arterială este numită esenţială: nici o cauză cunoscută nefiind regăsită în acest caz; în 10 % din cazuri, hipertensiunea arterială este secundară (mai multe boli pot fi la originea unei hipertensiuni, unele vindecabile în mod definitiv): cauze renale (nsuficienţă renală, afecţiune renală unilaterală, stenoza arterei renale); cauze suprarenale (feocromocitom, sindrom Cushing, sindrom Conn); coarctaţia aortică; sarcina; cauze endocrine (hipertiroidie, acromegalie, hiperparatiroidie); cauze medicamentoase (corticoterapie şi hormoni); tumoare cerebrală sau accident vascular cerebral. Cauze favorizante: vârstă, sex (până la 50 de ani, bărbaţii apoi cifrele se inversează), ereditate, alimentaţie (exces de sare), greutate, diabet, stress, efort fizic, sedentaritate. Alţi factori: zgomot intens, altitudine, anotimp (iarna produce creşteri tensionale), tulburări de somn, pilula estro-progestativă. Mulţi hipertensivi nu prezintă nici un simptom şi în această situaţie hipertensiunea este o descoperire a unui examen sistematic sau a unei consultaţii pentru alt motiv. Deşi nespecifice, principalele simptome care pot fi întâlnite la un hipertensiv sunt: cefalee (mai ales în hipertensiunile grave, prezentă clasic dimineaţa, în regiunea cefei şi mai sus), acufene (fluierături în urechi), fosfene (perceperea de puncte luminoase), ameţeli, palpitaţii, astenie, dispnee, epistaxis, hematurie. Dacă HTA nu este stăpânită prin tratament, pot surveni complicaţii. La scara unei populaţii, hipertensiunea este o miză de sănătate publică majoră. La scara unui individ, are o valoare predictivă destul de slabă. Complicaţiile hipertensiunii arteriale netratate sunt: cardiace neurologice şi renale. Controlul cifrelor tensionale arteriale se face clasic cu o brăţară gonflabilă circulară legată de un manometru (tensiometru sau sfigmomanometru). 464 Dr. Dinu Brafman

Dispozitivul a fost inventat de medicul împăratului Maximilian al Mexicului, Samuel Siegfried Karl Ritter von Basch (1837-1905) în 1881.

Scipione Riva-Rocci (1863–1937) medic italian, a descris pentru prima oară, în 1896, în Gazeta medicală din Torino, o versiune îmbunătăţită a acestui tip de aparat Harvey Cushing (1869-1939) descoperă instrumentul în 1901 şi îi asigură o largă difuzare. Aparatele respective foloseau pentru măsurare o coloană de mercur. Un stetoscop situat ulterior la nivelul plicii cotului permitea ascultarea zgomotelor produse de artera humerală. Aceste zgomote numite „zgomotele lui Korotkoff ”*, se datoresc turbulenţelor scurgerii sângelui, jenat de presiunea din brasardă; este metoda „contrapulsiunii”. Nikolai Sergheevici Korotkov (1874–1920) chirurg rus, pionier în secolul XX al chirurgiei vasculare, inventatorul tehnicii auscultatorii în măsurarea presiunii sanguine.

Charles LAUBRY (1872–1960) cardiolog francez a pus la punct tensiometrul cu manometru de aer în locul coloanei de mercur, tensiometru care poartă numele său şi al lui Henri Louis Vaquez (1860-1936). maestrul lui Charles Laubry. Asocierea tensiometru manual şi stetoscop este din ce în ce mai des înlocuită de aparate automate (tensiometre electronice) cu o brăţară umflată de un motoraş şi detectarea fie a unor zgomote printr-un microfon (metoda auscultatorie), fie a unor variaţii de amplitudine ale undei pulsului (metoda oscilomtrică). Aceste aparate permit măsurări repetate, supraveghere în timp real a HTA. Tratamentul HTA. În cazurile în care se găseşte o cauză, tratamentul poate duce uneori la vindecarea hipertensiunii arteriale (extirpând chirurgical de ex. un adenom Conn). Tratamentul se bazează pe înţelegerea mecanismelor de reglare a tensiunii arteriale şi pe normalizarea cifrelor tensionale, pentru a preveni complicaţiile. Prevenirea, prin unele medicamente şi pe criterii de morbimortalitate, a fost dovedită pentru praguri de 160/95 mm Hg (140/80 mm Hg la diabetici sau după un AVC). Medicii au schimbat soarta lumii 465

Mijloace la îndemâna practicianului:  Reguli igieno-dietetice pot fi uneori suficiente şi trebuie întotdeauna propuse pacientului: pierdere în greutate; scăderea consumului de sare şi alcool; creşterea consumului de fibre alimentare şi reducerea grăsimilor; la neurotonici, evitarea consumului de cafea şi de ceai, asociate eventual cu relaxante; respectarea orelor de somn; practicarea zilnic de exerciţii fizice.  Tratament medicamentos. Trebuie luat toată viaţa; trebuie să fie simplu, eficace şi bine tolerat. Multiplicitatea medicamentelor, denotă faptul că nici unul nu este perfect. Alegerea medicamentului se face de medic, în funcţie de tipul de hipertensiune, de boli asociate, de eficacite, de toleranţa la diferitele produse. Dacă HTA este severă, se poate recurge la administrarea a trei sau mai multe clase de molecule diferite; ineficacitatea unui tratament comportând trei medicamente din trei clase diferite, defineşte „hipertensiunea arterială rezistentă” Printre antihipertensive se disting: - Diuretice. Produc eliminarea prin urină a unei părţi din apa şi sodiul conţinute în sânge, fapt care induce o scădere a volumului sanguin şi deci o scădere a tensiunii arteriale. Exemple de diuretice: furosemid, amilorid. (previne pierderea de potasiu) Furosemidul a fost descoperit în 1957 de medicii Muschawek şi Hajdu, a fost al doilea diuretic sulfamidat, după chlorotiazida descoperită de americani cu doi ani mai înainte. - Beta-blocante. Indicate în asocierea hipertensiunii cu cardiopatie ischemică. - Inhibitorii enzimei de conversie (IEC). Combat stimularea sistemului renină-angiotensină-aldosteron şi reduc nivelul circulant al angiotensinei II şi al aldosteronului. - Antagoniştii receptorilor angiotensinei II (ARA-iI sau sartani), clasă terapeutică relativ nouă; suscită un mare interes, fiind bine tolerate şi având un mecanism de acţiune original (blocarea directă a receptorilor angiotensinei II). Au efecte foarte apropiate de cele ale IEC (fără blocarea degradării bradikininei). - Inhibitorii de calciu. Reduc tonusul arterelor, scad capacităţile vasoconstrictoare ale fibrelor musculare netede, inhibând transferul transmembranar al calciului. Alte antihipertensive. Sunt folosite mai curând ca tratament ajutător. 466 Dr. Dinu Brafman

BOLILE CARDIACE ŞI COENZIMA Q 10 (COQ10)

Karl August Folkers (1906–1997) biochimist american, este cunoscut pentru rolul lui în izolarea vitaminei B12. A primit Medalia Perkin (1960) şi Medalia Priestley în 1986. Dr. Karl Folkers, biochimist la Universitatea din Texas în Austin, a descoperit rolul coenzimei Q10 în întărirea muşchiului cardiac şi energizarea sistemului cardio-vascular. Studii recente au stabilit că, în plus, Coenzima Q10 poate proteja împotriva aterosclerozei şi are proprietăţi antioxidante, protejând împotriva formării oxisterolilor. Pe lângă rolul pozitiv dovedit în unele afecţiuni cardiace, coenzima Q10 ar fi benefică şi în tratarea diabetului (stimulează producerea de insulină), în bolile periodontale (combate infecţiile care produc boala), în scăderea în greutate (esenţială în arderea grăsimilor), în cancerul de sân. Nu se cunosc contra-indicaţii în utilizarea coenzimei Q10. Alimente bogate în coenzima Q10: carne de vită, spanac, sardele, scrumbii, alune. Medicii au schimbat soarta lumii 467

TRANSFUZIA DE SÂNGE, O ISTORIE CAPTIVANTĂ

Odă transfuziei de sânge şi celor care au reuşit să transforme un gest salvator la îndemâna tuturor, într-un adevărat miracol

TRANSFUZIA SANGUINĂ, A DUS LA SCĂDEREA MORTALITĂŢII

Să precizăm de la bun început că: - Fără transfuzii, chirurgia nu ar fi înregistrat progrese majore în ultima sută de ani. - Fără transfuzii, transplantul de organe ar fi rămas doar un vis frumos. - Fără transfuzii, mortalitatea din accidentele de circulaţie ar fi crescut exponenţial. Fără transfuzii,… Chiar dacă în prezent indicaţiile exsanguinotansfuziei* s-au redus mult, invenţia, totuşi genială, nu ar fi fost de imaginat fără precedentul creat de transfuzia de sânge.

TRANSFUZIA SANGUINĂ** PIATRĂ DE HOTAR ÎN PROGRESUL MEDICAL

Să aruncăm o privire, să-i spunem istorică, la cum s-a ajuns la această mare realizare medicală, acum aparent banală, însă foarte departe de a fi astfel… transfuzia de sânge.

* Exsanguinotransfuzie: Tehnică permiţând înlocuirea uneori totală a sângelui unui individ. Istoric şi indicaţiile acestei tehnici la sfârşitul acestui capitol. ** Transfuzie sanguină sau transfuzie: injectarea într-o venă a unui bolnav sânge sau derivate sanguine, prelevate în prealabil de la unul sau mai mulţi donatori, sau de la bolnavul însuşi. 468 Dr. Dinu Brafman

În 1818 au loc primele transfuzii de la om la om; pe atunci nu se ştia că există grupe sanguine, dar şansele de reuşită transfuzând sânge uman erau mai mari decât cu sânge animal. În 1900, medicul austriac Karl Landsteiner (1868-1943) comparând sângele mai multor subiecţi, descoperă existenţa a diferite grupe sanguine (A-AB-B-O). Constată că sângele aglutinează sau nu globulele roşii ale altor pacienţi; de atunci încolo, cele mai multe transfuzii reuşesc. Primeşte premiul Nobel pentru medicină în 1930. Albert Hustin (1882-1967) obţine în 1916 primul succes în conservarea sângelui uman: adăugând citrat de sodiu: sângele aproape nu se mai coagulează. Pentru mărirea duratei de conservare, Rous Peyton Francis* (1879– 1970) adaugă sângelui dextroză. Metoda va putea fi aplicată abia în 1943, când Loulit arată că trebuie adăugat acid citric pentru a evita caramelizarea zahărului în timpul sterilizării; conservarea sângelui poate atinge astfel 30- 40 de zile, faţă de doar patru zile în 1915. În 1918, în timpul primului război mondial, s-au realizat numeroase progrese în medicină, în deosebi în transfuziile sanguine; au loc primele „adevărate” transfuzii în număr mare şi spun adevărate, pentru că erau transfuzii în care se ţinea seama de grupele sanguine. În 1940, Karl Landsteiner descoperă factorul rhesus (după numele maimuţei de rasă macac, folosită în experienţe); transfuziile devin din ce în ce mai sigure pentru primitor. Charles Richard Drew (1904–1950) a conceptualizat şi a organizat prima bancă de sânge, faptul a permis să li se aducă sânge englezilor în timpul celui de al doilea război mondial între 1940 şi 1941. Murphy P. William Jr. (n.1923) – a inventat, împreună cu Carl Walter, punga flexibilă etanşă pentru sânge, folosită pentru prima oară în războiul din Coreea. Între 1985 şi 1990 (afacerea sângelui contaminat): 4400 persoane au fost contaminate de virusul SIDAdupă administrarea de produse sanguine. În ianuarie 1993 au fost semnate în Franţa numeroase legi care garantează securitatea donatorilor şi a primitorilor, cu ocazia donării şi transfuziei de sânge.

* Francis Peyton Rous (1879-1970, virolog american; laureat Nobel de medicină sau fiziologie în 1966. A demonstrat că tumorile pot fi cauzate de virusuri, concluzie stabilită după experienţe pe puiul de găină, în cursul cărora a identificat primul virus oncogen cu ARN. A pus la punct o metodă de conservare a sângelui care a permis crearea de bănci de sânge.. Medicii au schimbat soarta lumii 469

În 1998 (aprilie), s-a impus filtrarea sistematică a prelevărilor de sânge (sânge total, plasmă, trombocite), pentru a elimina globulele albe (deleucocitare). Din iulie 2001: o depistare sistematică (genomică) a virusului SIDA şi a virusului hepatitei C se face pentru fiecare probă de sânge donat; căutarea directă a virusului prin biologie moleculară, permite depistarea unei eventuale contaminări a donatorului. Procedee de transfuzie: Transfuzie de sânge total; Transfuzii homologe; Transfuzie de concentrate globulare; Perfuzii de concentrate plachetare; Perfuzie de plasmă sanguină; Transfuzie autologă; Transfuzie autologă amânată. Sângele complet nu mai este folosit în prezent ca atare: din sîngele donatorului se extrag anumite tipuri de compuşi. Riscul transfuzional există, dar este inferior riscului de a nu fi transfuzat dacă indicaţia unei transfuzii este bine pusă. Riscurile sunt de origine imunologică, infecţioasă sau legate de volumele transfuzate:

DESCOPERITORUL GRUPELOR SANGUINE

Karl Landsteiner (14 iunie 1868–26 iunie 1943), biolog şi medic austriac. Tatăl său, Leopold Landsteiner, jurnalist, editor de reviste şi jurist, moare când Karl avea şase ani, copilul fiind crescut de mama sa, Fanny Hess. În 1891 obţine o diplomă de medic la Universitatea din Viena; fiindcă studiase cu Emil Fisher, avea de asemeni o solidă pregătire în chimie. În 1908 devine profesor de patologie la Universitatea din Viena. După primul război mondial, părăseşte Austria, emigrând în Olanda. Din 1922 este cercetător la Institutul Rockefeller (Rockefeller Institute for Medical Research) din New York, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii (chiar şi după ce a fost pensionat, în 1939). În această perioadă a devenit cetăţean american. Karl Landsteiner stabileşte în 1909 sistemul modern de clasificare a grupelor sanguine*, ABO, precum şi imunochimia haptenelor**.

* Grupe sanguine. În ciuda unei compoziţii celulare identice asîngelui, există un polimorfism al diferitelor elemente ale sângelui între indivizi, care fac imposibilă transfuzia între anumite grupe de persoane. Se spune despre persoanele care prezintă o aceeaşi caracteristică, că aparţin aceleiaşi grupe sanguine. Diferitele grupe sanguine sunt regrupate în sisteme. Descoperirea de către Landsteiner (în 1907) a sistemului ABO, primul din aceste sisteme, a permis să se înţeleagă de ce unele transfuzii sanguine erau încununate de succes, pe când altele se terminau în mod tragic. ** Haptena. Moleculă cu mică greutate moleculară antigenică, capabilă adică să fie recunoscută de sistemul imunitar, dar neimunogenă; în afară de cazul când este cuplată cu 470 Dr. Dinu Brafman

În 1940, în colaborare cu Alexander Wiener, a identificat factorul Rh, responsabil de boala hemolitică a nou-născutului. Karl Landsteiner a primit Premiul Nobel pentru medicină în 1930, pentru lucrările sale asupra grupelor sanguine; în 29 martie1941. Karl Landsteiner moare în 1943, în urma unui atac cardiac, survenit în timp ce lucra în propriul laborator.

TRANSFUZIA CU SÂNGE TRATAT CU ANTICOAGULANT

Luis Agote (1868–1954) medic şi cercetător argentinian. A fost unul dintre primii care au reuşit să realizeze o transfuzie de sânge non-directă, folosind citrat de sodiu ca anticoagulant. Agote a fost primul care a folosit procedeul în America, iar medicul belgian Albert Hustin a fost primul care a realizat o transfuzie în restul lumii. Procedura iniţială are loc în spitalul Rawson din Buenos Aires, în 9 noiembrie 1914. Albert HUSTIN (1882–1967) medic belgian, este inventatorul metodei de conservare a sângelui. Tehnica lui, bazată pe adăugarea de citrat de sodiu sângelui prelevat pentru transfuzie, a permis rezolvarea problemei coagulării sîngelui. A reuşit primele transfuzii de sânge uman citratat, fapt care a revoluţionat tehnicile de urgenţă din medicina militară în timpul primului război mondial. Începând de atunci nu a mai fost nevoie să se procedeze la transfuzii de la om la om, devenise posibilă transportarea şi stocarea sângelui.

INIŢIATORUL BĂNCII DE SÂNGE

Charles Richard DREW (1904–1950) medic, cercetător afro-american în domeniul transfuziilor sanguine; a realizat tehnici ingenioase de stocare a sângelui. A urmat Meads Mill Elementary School şi a început să lucreze ca vânzător de exemplare din ziarul Washington Times-Herald, timp în care mergea şi la şcoală. o moleculă purtătoare („carrier”), fapt care conferă imunogenitatea haptenei. Imunochimia haptenelor i se datoreşte lui Karl Landsteiner, în anii 1910. Medicii au schimbat soarta lumii 471

Sora lui Drew, Elsie, care suferea de tuberculoză, a murit în pandemia de gripă din 1950, fapt care l-a influenţat să studieze medicina. A aplicat cunoaşterea sa de expert în realizarea pe scară largă a băncilor de sânge, prima dată în timpul celui de al doilea război mondial, salvând mii de vieţi. A protestat împotriva practicii segregării rasiale în donarea de sânge. Proiectul Plasmă sanguină pentru Marea Britanie În 1940, imediat după susţinerea tezei de doctorat, Drew a fost chemat de John Scudder (1889–1971) să-l ajute la crearea şi administrarea unui program-pilot pentru colectarea, testarea şi distribuirea de plasmă sanguină în Marea Britanie. Drew a mers la New York să conducă proiectul Sânge American pentru Marea Britanie (America’s Blood for Britain). Sânge pentru Marea Britanie a fost un proiect de ajutorare a soldaţilor şi civililor răniţi, trimiţând sânge ân Anglia. A fost stabilit un sediu central pentru colectarea sângelui unde mergeau cei ce doreau să doneze sânge. Pentru siguranţă, s-a stabilit că toată plasma sanguină va fi testată înainte de a fi trimisă. În plus, s-a asigurat că doar unui personal calificat i se va permite să mânuiască plasma sanguină, pentru a evita posibilitatea unei contaminări. Programul Sânge pentru Britania a operat cu succes timp de cinci luni, cu un total de cel puţin 15.000 de donatori de sânge şi peste 5000 de fiole de plasmă sanguină; Blood Transfusion Betterment Association l-a aplaudat pe Drew pentru această deosebită activitate. În 1943, pregătirea deosebită a lui Richard Drew în profesia medicală a fost recunoscută, devenind primul chirurg negru examinator din American Board of Surgery. Richard Drew participa anual la conferinţele clinicii libere de la John A. Andrew Memorial Hospital din Tuskegee, Alabama, încă din anul 1939; schimbarea planurilor s-a făcut înainte de a participa în 1950 la clinica Tuskegee. Pentru a face economii, Drew a hotărât să conducă cu schimbul împreună cu alţi trei medici un autovehicul, în loc să ia avionul. Drew a preluat al doilea schimb în jurul orei 8 a.m. în ziua de 1 aprilie. Obosit, pierzând noaptea precedentă în sala de operaţii, Drew a pierdut controlul vehiculului şi după ce a ajuns pe un câmp, maşina s-a răsturnat de trei ori; ceilalţi trei medici au avut răni minore. 472 Dr. Dinu Brafman

Piciorul lui Drew a fost prins şi sfâşiat sub pedala de frână, atunci când vehiculul s-a răsturnat; când au ajuns tehnicienii de la urgenţe, Drew era în şoc şi abia dacă mai trăia, în urma rănilor grave de la picior. Richard Drew a fost transportat la Alamance General Hospital în Burlington, NC.; a fost declarat decedat la jumătate de oră după ce a primit primele îngrijiri. Contrar legendei, Drew a fost bine tratat la spital; afirmaţiile că nu a fost tratat din cauza culorii pielii sale, sunt nefondate. Funeraliile au avut loc în 5 aprilie 1950, la Biserica Baptistă din Washington. O persistentă legendă susţinea că lui Drew i s-au refuzat îngrijirile medicale de către spitalul cel mai apropiat de locul accidentului, din cauza rasei lui şi ar fi fost lăsat să sângereze până a murit. Acest fapt a fost negat de unul din ceilalţi medici negri împreună cu care călătorise, care a spus: „Noi am primit cea mai bună îngrijire. Doctorii au început să ne trateze imediat. [.] Drew a avut un sindrom de venă cavă superioară -sângele a fost blocat în drumul lui spre creier şi spre extremităţi. Dacă i s-ar fi făcut o transfuzie, ar fi murit mai repede. Nici cele mai eroice eforturi nu l-au putut salva. Pot spune într-adevăr că n-a fost precupeţit niciun efort pentru salvarea lui, iar faptul că era Negro nu au limitat în niciun fel îngrijirile care i-au fost acordate. Istoria apocrifă a morţii lui a fost repetată într-un episod din seria televizată M*A*S*H*, episodul, „Dear Dad. Three” şi în nuvela lui Philip Roth, The Human Stain.

EXSANGUINO-TRANSFUZIE

Tehnică permiţând înlocuirea unei mari părţi din sângele unui individ. Tehnica a fost mult utilizată pentru a evita complicaţiile bolii hemolitice a nou-născutului (boala Rhesus). Înlocuind 85-95% din masa sanguină, tehnica avea patru acţiuni pozitive: - scotea din organism globulele roşii incompatibile care nu fuseseră distruse de anticorpii materni şi scădea astfel hemoliza; introducea globule roşii compatibile, insensibile la acţiunea anticorpilor materni, globule cu durată de viaţă normală; se corecta imediat anemia; elimina o mare parte din anticorpii materni circulanţi; elimina bilirubina, produs de degradare al hemoglobinei rezultat din hemoliză; un exces de bilirubină este toxic pentru celulele nervoase, mai ales pentru cele ale copilului născut prematur, putând antrena sechele grave (atingeri auditive, icter nuclear). Medicii au schimbat soarta lumii 473

Exsanguino-transfuzia este în prezent mult mai puţin folosită, din mai multe motive: - numărul incompatibilităţilor grave a diminuat mult de când se face din anul 1970 prevenirea sistematică a bolii hemolitice a nou-născutului prin injectarea mamei în momentul naşterii cu imunoglobulină anti-D şi din 2005, chiar din a 28a săptămână de sarcină, pentru a evita imunizările celui de al treilea trimestru. - fototerapia limitează nivelul de bilirubină evitând astfel complicaţiile neurologice; - anemia este compensată prin transfuzii cu concentrate eritrocitare compatibile. Tehnica mai are totuşi câteva indicaţii în incompatibilităţi grave, la naştere, pentru anemie şi, sau, hiperbilirubinemie importantă, fie chiar în uter (transfuzie-sângerare), pentru a reduce anemia, bilirubina fiind eliminată în acest caz pe cale placentară.

Marcel Bessis (1917–1994) , profesor francez de hematologie. A studiat medicina la Paris. Şi-a făcut debutul în laboratorul profesorului de anatomie Henri Rovière; i-a avut condiscipoli pe Jean Dausset şi pe Gabriel Richet. În timpul celui de al doilea război mondial, medic militar în campania din Italia, propune tratarea răniţilor cu sindrom de strivire prin exsanguino-transfuzie. Marcel Bessis a fost unul dintre primii medici care au descris boala Rhesus, (anemia nou-născuţilor); a propus tratarea bolii Rhesus prin exsanguino-transfuzie. Marcel Bessis devine specialist în citologie şi studiază raportul între structura celulei şi funcţie ei, precum şi influenţele exterioare asupra celulei. În noiembrie 1947, la spitalul Herold, Marcel Bessis şi Jean Bernard obţin pentru prima oară o remisiune într-un caz de leucemie acută; Jean Bernard are ideea modificării „mediului interior”, Marcel Bessis foloseşte tehnica exsanguino-transfuziei.

SĂNGELE DE SINTEZĂ (VEZI ORGANE ARTIFICIALE)

Medicii speră ca în curând să dispună de sânge de sinteză sau înlocuitori de sânge. 474 Dr. Dinu Brafman

„Mai întâi, eu nu scriu science-fiction. Am scris o singură carte de science-fiction, Fahrenheit 451, bazată pe realitate. Science-fiction este o descriere a realităţii”. Ray Bradbury „Cândva în viitor, oamenii vor socoti o incizie chirurgicală obişnuită drept ceva arhaic şi barbar”. Kurt Semm CHIRURGIA PERFORMANTĂ A SECOLULUI XX (CHIRURGII ACEŞTI DEMIURGI)

Chirurgii au schimbat din totdeauna în bine (cel puţin aşa sperau), înfăţişarea lumii (măcar la o parte din cei suferinzi). La început, cei care aveau îndrăzneala să violeze (ăsta este cuvântul potrivit) integritatea trupului omenesc, s-au numit vraci, mai apoi, pentru multă vreme bărbieri, bărbieri-chirurgi şi mult mai apoi chirurgi, asimilaţi într-un târziu medicilor. De nenumărate ori de-a lungul mileniilor, rezultatul întreprinderii lor a frizat miracolul. Şi cum altfel decât miracol să numeşti o trepanaţie reuşită în paleolitic? (în mod cert reuşită, fiindcă în jurul găurii de trepan sunt semne de cicatrizare, dovadă că cel supus intervenţiei a supravieţuit). Că uneltele folosite erau primitive, este un punct de vedere relativ. Atenţie! În plin secol XX, neurochirurgi americani au comunicat că au folosit (nu cunosc motivul) bisturie din obsidian şi au susţinut că ţesuturile cerebrale au fost afectate în mai mică măsură decât de bisturie metalice. Că motivul intervenţiei din paleolitic era tratarea unei suferinţe sau o practică magică asta este cu totul altă poveste. Eu mă refeream la miracolul operaţiei reuşite. Dar asta a fost de mult. v

Intervenţii chirurgicale care cu câteva decenii în urmă păreau de domeniul SF chiar pentru mulţi medici, nu mai surprind acum nici măcar pe omul de pe stradă. Dacă în prezent intervenţii chirurgicale dificile realizate fără mortalitate par un lucru de la sine înţeles, nu acelaşi lucru se întâmpla doar cu câteva decenii în urmă. Să spui că intervenţiile chirurgicale au salvat multe milioane de vieţi şi au dus implicit la creşterea duratei medii de viaţă, este evident un truism. Medicii au schimbat soarta lumii 475

Voi repeta acest truism de câte ori voi avea ocazia, pentru că prea mulţi bolnavi care îşi datorează realmente viaţa acestor demiurgi care sunt chirurgii (de azi şi din totdeauna), în loc să le ridice ode de mulţumire, nu fac decât să spună câţi bani i-au dat chirurgului, uitând să-i numească pe cei care le-au refuzat obolul (şi au fost destui!). v

Pentru a se ajunge la realizările chirurgiei moderne s-a depus multă, foarte multă muncă, au trebuit învinse prejudecăţi medicale şi, de ce să n-o spunem deschis, a fost nevoie de geniu, de foarte mult geniu. O scurtă privire aruncată asupra cuceririlor chirugiei din ultimele decenii, vă va convinge de adevărul spuselor mele. La început a fost… LAPARASCOPIA*. Laparoscopia este o procedură chirurgicală ce foloseşte un tub subţire, luminat, numit laparoscop (endoscop** adaptat examinării cavităţii abdominale), introdus în abdomen printr-o mică incizie la nivelul peretelui abdominal. Cu laparoscopul pot fi recoltate şi probe de ţesut pentru biopsie. Laparoscopului, ii pot fi ataşate şi alte instrumente, precum foarfecele chirurgical. În multe cazuri, laparoscopia a eliminat necesitatea unei operaţii extensive (laparotomie) care necesita o incizie mare a abdomenului. Laparoscopia implică riscuri mai mici, este mai puţin costisitoare şi poate fi efectuată fără a necesita spitalizare. Laparoscopia este folosită la examinarea organelor abdominale sau genitale interne, în scopul diagnosticării unor afecţiuni precum chisturi, aderenţe, fibroame şi infecţii.

Scurt istoric al laparoscopiei - J. Veress (Ungaria), realizează în 1938 acul încărcabil cu arc, cu scopul de a perfecţiona pneumotoraxul terapeutic, cu care erau trataţi pacienţii suferind de tuberculoză. Câteva modificări, au făcut din acul „Veress” o unealtă perfectă pentru a realiza pneumoperitoneul în timpul chirurgiei laparoscopice. - În 1939, Richard W. Telinde, a încercat să pună la punct o procedură endoscopică prin abordarea fundului de sac vaginal. Metoda, foarte riscantă, a fost repede abandonată.

* Laparoscopie. Examen vizual direct al cavităţii abdominale, cu ajutorul unui endoscop. ** Endoscop. Instrument optic servind la examinarea interiorului corpului omenesc .(endoscopie) 476 Dr. Dinu Brafman

- Raoul Palmer (n.1904) ginecolog parizian, era demonstrator de ginecologie la spitalul Broca. Chirurg specializat în problema sterilităţii încă din 1935, conştient de dificultatea stabilirii unui pronostic fără a cunoaşte întinderea leziunilor, a inventat în 1943 explorarea celioscopică* pre-operatorie. Raoul Palmer a desăvârşit în 1944, la Paris, examinarea ginecologică, utilizând laparoscopia şi aşezând pacientele în poziţie Trendelenburg. În anii’50, Raoul Palmer are ideea insuflării unui gaz (CO2) în cavitatea abdominală şi introducerii unui sistem optic, totul pe atunci doar în scop diagnostic; el insista asupra importanţei monitorizării unei continue presiuni intra-abdominale în timpul procedurii. În 1955, Raoul Palmer a făcut prima tentativă de celioscopie cu rol diagnostic, realizând o biopsie ovariană. Noua tehnică i-a permis lui Palmer să facă în plus prelevare de ovocite, electrocoagularea coarnelor uterine, puncţionarea chisturilor. Metoda fusese practicată prima dată de Kelling la câine (1901) şi de Hans Christian Jacobaeus** la om (1912), dar faptul rămăsese aproape confidenţial. Palmer efectuase şi mici gesturi chirurgicale (biopsii, liberarea pavilioanelor tubare cu un ac), dar prima intervenţie chirurgicală laparoscopică va fi realizată abia peste două decenii. În 1972, M.A. Bruhat şi H. Manhes, chirurgi la Clermont-Ferrand, intervin cu succes, prima oară în lume, în tratamentul chirurgical coelioscopic al unei sarcini extrauterine. O nouă metodă diagnostică se născuse, metodă care permitea observarea precoce şi în deplină securitate a unei patologii pelvine la debut.

CELIOCHIRURGIE

Medicii au asociat explorării celioscopice diagnostice gesturi chirurgicale. Celio-chirurgia devenea alternativa reală a chirurgiei deschise (open). Celiochirurgia se năştea clandestin, pentru a apărea la lumina zilei în 1979, după numeroase alte tentative. Începea o nouă eră chirurgicală.

* Celioscopia s-a născut în Franţa în 1944, cu Raoul Palmer, chirurg ginecolog, care a avut ideea de a pătrunde în abdomen via ombilic, cu o optică rigidă luminată, după ce a creat artificial un pneumoperitoneu. ** Hans Christian Jacobaeus (1879-1937) Medic suedez În 1910 a realizat prima toracoscopie diagnostică cu ajutorul unui cistoscop; această tehnică a fost folosită în tratamentul pacienţilor ftizici cu aderenţe pleurale. Medicii au schimbat soarta lumii 477

În ciuda ostilităţii celor din jur, discipolii lui Raoul Palmer au lărgit limitele metodei: îndepărtarea aderenţelor digestive, apendicectomii (în 1983). Dezvoltarea de noi tehnici de investigaţie non invazive, ca ecografia, IRM, tomodensitometrie au diminuat unele indicaţiii cu rol esenţial diagnostic, în favoarea celioscopiei operatorii. Celioscopia va deveni din ce în ce mai mult celiochirurgie.

CHIRURGIE LAPAROSCOPICĂ (CL)

Chirurgia laparoscopică este acea tehnică operatorie care prevede efectuarea unei intervenţii chirurgicale abdominale fără deschiderea peretelui abdominal. Pionieri în domeniul chirurgiei laparoscopice au fost ginecologii germani. Dr. Kurt Semm (1927–2003), un pionier al tehnicilor chirurgicale mini- invazive, iniţial ridiculizat, a realizat inovaţii în multe tipuri de operaţii. În anii ‘60, Dr.Semm, ginecolog şi inginer, începe să lucreze în chirurgia laparoscopică, în care nu se mai fac incizii largi; se fac doar câteva incizii micuţe, pentru a introduce endoscopul şi instrumentele. Asemenea operaţii reduc în mare măsură costurile şi perioada de recuperare a pacienţilor. Tehnica de histerectomie laparoscopică se numeşte acum histerectomia Semm. Kurt Semm, în afara obişnuitelor intervenţii ginecologice, a efectuat, pentru prima dată în lume, o apendicectomie prin chirurgie laparoscopică. Kurt Semm a inventat insuflatorul automat. Experienţa lui cu acest nou dispozitiv a fost publicată în 1966. Deşi nerecunoscut în propria ţară, de cealaltă parte a Atlanticului medicii americani şi fabricanţii de instrumente au apreciat insuflatorul lui Semm, pentru aplicarea lui simplă, valoarea clinică şi siguranţa lui. Dr. Semm a murit în 16 iulie 2003 în locuinţa sa din Tucson, Arizona, urmare a complicaţiilor bolii Parkinson de care suferea de câţiva ani; avea 76 de ani. Erich Mühe, (născut în 1938 la Bad Windsheim-Germania) a efectuat unei femei tinere, în 12 septembrie 1985, prima colecistectomie laparoscopică. v 478 Dr. Dinu Brafman

Deosebirile chirurgiei laparoscopice faţă de chirurgia clasicã: abordarea cavităţii abdominale se face prin incizii de mici dimensiuni (0,5-1 cm); scade depresia imunologică post-operatorie; traumatismul peretelui abdominal este redus; scade durerea în perioada post-operatorie; recuperarea bolnavului este foarte rapidă; scad semnificativ complicaţiile post- operatorii; scade sau chiar dispare necesitatea administrării de analgezice; permite mobilizarea precoce a bolnavului; scade riscul tromboflebitei Dacă vi se pare că am pedalat prea mult pe subiectul pomenit mai sus, am făcut-o doar în încercarea de a vă convinge cã metoda chirurgiei laparoscopice reprezintă una din cele mai mari realizări obţinute de chirurgia modernã.

VIDEOCHIRURGIA

Numită şi chirurgie videoscopică, videochirurgia este o tehnică de tratament chirurgical miniaturizat, efectuată sub control optic. Videochirurgia reprezintă extinderea la actul chirurgical a unei tehnici diagnostice (endoscopia diagnostică), care utiliza un procedeu de vizualizare a interiorului organismului. De exemplu, cœlioscopia, care permite explorarea cavităţii abdominale cu ajutorul unui endoscop (tub suplu prevăzut cu un dispozitiv optic), a permis dezvoltarea cœliochirurgiei, care permite intervenţii pe viscerele cavităţii abdominale. Videochirurgia a fost iniţial utilizată în tratamente vizând sterilitatea, în ablaţia de ovare (ovarectomie) sau de uter (histerectomie). Metoda videochirurgiei se extinde apoi la organele digestiei: tratare chirurgicală a ulcerelor gastrice, extragere de calculi biliari. În prezent, metoda se aplică în chirurgia toracică: chirurgia toracoscopică, permite de exemplu intervenţii pe esofag. Videochirurgia se practică sub anestezie generală. Intervenţia începe prin introducerea unui gaz, pentru a crea spaţiul necesar manevrării instrumentelor. Dilatarea favorizeză introducerea trocarului (un ghid prin care pătrunde un endoscop conectat la o cameră video; instrumente miniaturizate, sunt ghidate în abdomen după acelaşi principiu. Comparativ cu chirurgia clasică, videochirurgia prezintă avantajul de a fi foarte puţin invaziv;. în plus, urmările intervenţiilor sunt în general simplificate. Medicii au schimbat soarta lumii 479

Tehnicile moderne de videochirurgie miniinvazivã abordeazã cavitãţile „închise” (abdominalã, toracicã sau articulare) prin laparoscopie, toracoscopie şi respectiv artroscopie.

VIDEO-LAPARO-CHIRURGIA (VLC),

Video-laparo-chirurgia (VLC), combină chirurgia laparoscopică cu videoendoscopia. VLC constă într-o intervenţie chirurgicală fără laparatomie, folosind o telecameră conectată la un monitor şi instrumente chirurgicale subţiri (pense, foarfeci, port-ac, etc.). Instrumentele chirurgicale se introduc prin mici orificii efectuate în peretele abdominal. Video-laparo-chirurgia (VLC), s-a născut oficial datorită lui Philippe Mouret. Philippe Mouret (1938–2008), chirurg lyonez, realizase în 1987 prima ablaţie a veziculei biliare prin celioscopie (era de fapt prima video-laparo-colecistectomie din lume), care deschidea drumul unor intervenţii chirurgicale atât de mult încât mulţi chirurgi se întreabă dacă laparotomia is still to be performed to-day. Iniţial VLC a fost contestată, chiar aspru, pentru dificultăţile tehnice şi pentru că expunea pacientul unui risc operator major în comparaţie cu chirurgia tradiţională, în special în caz de hemoragie pentru că chirurgul, operând „în afara” abdomenului, putea întîmpina dificultăţi în realizarea unei hemostaze rapide şi eficace. Experienţa căpătată în acest domeniu şi ameliorarea tehnicilor şi a instrumentarului chirurgical au minimizat riscurile, devenite cu totul asemănătoare celor din chirurgia „open”. De la primele intervenţii simple, precum colecistectomie, apendicectomie, s-a ajuns, după aproape douăzeci de ani, la intervenţii mult mai complexe: rezecţii intestinale, gastrectomii, chirurgia obezităţii, intervenţii pe pancreas, splină, ficat, căi biliare. Avantajul principal al VLC este invazivitatea chirurgicală net inferioară celei din chirurgia open. Timpii de recuperare sunt inferiori, durerea este redusă, timpul de spitalizare mult scurtat. Tehnica determină o economie enormă, dacă se ia în consideraţie Costul Social. Indicaţiile VLC au fost extinse în ultimii ani până la a cuprinde aproape toate formele patologice ale organelor abdominale, uneori chiar în mod exagerat. 480 Dr. Dinu Brafman

MICROCHIRURGIA

Microchirurgia permite efectuarea de intervenţii imposibile în chirurgia clasică, la scara unei zecimi de milimetru şi chiar mai puţin; are un foarte vast câmp de aplicaţii: - Chirurgia nervoasă: permite repararea unui nerv prin sutură sau grefă şi delicate operaţii de neuroliză (liberarea unor nervi comprimaţi, ca în sindromul de canal carpian). Este folosită de asemeni în tratarea malformaţiilor vasculare intracraniene, în sciatică şi în unele malformaţii vasculare ale măduvei spinării. - Ginecologie: este utilizată în tratamentul sterilităţii (chirurgia trompelor şi ovarelor). - Oftalmologie: a cunoscut o largă folosire în operaţiile de cataractă (înlocuirea cristalinului prin implante) şi ale retinei. - Oto-rino-laringologie: microchirurgia este folosită în urechea medie, la reconstituirea lanţului de oscioare sau pentru îndepărtarea de tumori, menajând în acelaşi timp nervii. - Traumatologie: permite reimplantarea de membre sau degete secţionate. Tehnicile, variabile, depind de tipul operaţiei, toate bazânddu-se pe folosirea microscoapului, adesea binocular şi pe un material special (instrument extrem de fine, fire foarte fine pentru suturi). În timpul intervenţiei, chirurgul nu îşi priveşte direct mâinile, examinând câmpul operator printr-un sistem optic măritor, sau prin intermediul unui ecran.

CHIRURGIE INTRA-UTERINĂ

Istoria din spatele fotografiei: în timpul acestei intervenţii chirurgicale de pionierat (19 august 1999) fătul a scos mâna prin incizia făcută în uter de chirurg şi l-a prins pe acesta de un deget. Fotografia de mai sus, a fost făcută în timpul unei proceduri chirurgicale de pionierat, pentru a repara leziunea de spina bifida la un făt aflat în a 21a săptămână de viaţă uterină. Operaţia a fost realizată de o echipă chirurgicală de la Universitatea Vanderbilt din Nashville. Echipa, Dr. Joseph Bruner şi Dr. Noel Tulipan, au inovat o tehnică pentru corectarea unor probleme fetale la jumătatea sarcinei. Procedura necesită o temporară scoatere a uterului din corpul mamei, drenarea lichidului amniotic, parţiala extragere a micului făt, aplicarea asupra Medicii au schimbat soarta lumii 481 lui a unei chirurgii performante, reintroducerea fătului în uter şi împreună cu el în corpul mamei. Era a 54a operaţie a echipei chirurgicale asupra unui făt în uter. În timpul operaţiei, Dr. Joseph Bruner a deschis uterul şi Dr. Tulipan a înlăturat cu succes efectele cauzate de spina bifida. Rezultatul acestei operaţii: Samuel Armas era sănătos atunci când s-a născut, în ziua de 2 decembrie 1999.

MICROCHIRURGIE

Microchirurgie: chirurgie realizată cu ajutorul unui microscop binocular, permiţând mărirea până la de 40 de ori a viziunii câmpului operator. Microchirurgia permite efectuarea de intervenţii imposibile în chirurgia clasică, la scara unei zecimi de milimetru şi chiar sub asta; are un foarte vast câmp de aplicaţii: - În chirurgie nervosă, permite repararea unui nerv prin sutură sau grefă şi operaţii delicate de neuroliză (eliberarea nervilor comprimaţi de un ţesut sclerozat, ca în sindromul canalului carpian). Este utilizată de asemeni pentru a trata malformaţiile vasculare intracraniene, sciaticile şi unele malformaţii vasculare ale măduvei spinării. - În ginecologie, este utilizată în tratarea sterilităţii (chirurgia trompelor şi ovarelor). - În oftalmologie, a cunoscut o foarte importantă dezvoltare, cu operaţiile cataractei (înlocuirea cristalinului prin implante) şi ale retinei. - În oto-rino-laringologie, este utilizată în mod special în urechea mijlocie, pentru a reconstitui lanţul oscioarelor sau pentru a îndepărta tumori, prezervând nervii. - În traumatologie, permite reimplantarea membrelor sau a degetelor secţionate. Intervenţiile sunt variables şi depind de tipul operaţiei, dar se bazează întotdeauna pe utilizarea de microscoape, adesea binoculare şi pe un material special (instrumente extrem de fine, fire foarte fine pentru suturi). În timpul intervenţiilor, ccirurgul nu îşi priveşte direct mâinile, ci examinează câmpul operator printr-un sistem optic de mărire, chiar prin intermediul unui ecran. La sfârşitul acesui capitol, doresc să reamintesc că performanţele cu adevărat miraculoase ale chirurgiei contemporane nu ar fi fost posibile fără progresele uimitoare realizate în domeniul transfuziilor, al combaterii infecţiilor şi mai ales al anesteziologiei. 482 Dr. Dinu Brafman

Bolnavii salvaţi de chirurgia modernă trăiesc nu doar mai mult, trăiesc mai bine!

Despre TELECHIRURGIE (care a debutat pe scena mondială în anul 2001), veţi putea afla din capitolul intitulat, cum altfel, MEDICINA MILENIULUI TREI. Medicii au schimbat soarta lumii 483

TRANSPLANTUL DE ORGANE, FACTOR DE CREŞTERE A DURATEI MEDII DE VIAŢĂ

TRANSPLANTUL DE ORGANE, UN MIRACOL DEVENIT RUTINĂ

Titlul acestui capitolaş, nu este o figură de stil. De la cazuri izolate de transplant, care constituiau bombe de presă, la milioane de vieţi salvate prin intervenţii de transplant.cuvântul miracol vi se mai pare o exagerare? Transplantările de organe au devenit de o frecvenţă care sugerează banalitatea. Să precizăm din start: fără o chirurgie performantă, transplantul de organe ar fi rămas un vis, frumos, dar totuşi vis. O grefă sau un transplant este o operaţie chirurgicală constând în înlocuirea unui organ bolnav cu un organ sănătos („grefon” sau „transplant”), provenit de la un donator. Diferenţa între transplant şi grefă: transplantul este realizat cu o anastomoză chirurgicală a vaselor sanguine hrănitoare şi/sau funcţionale, pe când grefa este avasculară. Fac deci obiectul unui transplant, în general organele: inimă, plămân, ficat, rinichi. Grefele privesc corneea, măduva osoasă. Să vorbeşti de grefă cardiacă, este un abuz de limbaj şi un non-sens pe plan medical. Tipurile de grefe pot fi clasificate după originea grefonului: - izogrefă: grefonul aparţine geamănului adevărat al primitorului, caz rarisim. - alogrefă: donatorul şi primitorul aparţin aceleiaşi specii, cazul cel mai frecvent. - xenogrefă: donatorul este dintr-o specie diferită, dar apropiată genetic de primitor (xenogrefele sunt în general experimentale). - autogrefă: grefonul aparţine receptorului; este vorba în special de ţesuturi sau celule. Operaţia de transplant, care în urmă cu doar jumătate 484 Dr. Dinu Brafman veac părea (şi chiar era) de domeniul science-fiction a devenit posibilă doar după obţinerea unor precondiţii:  transfuziile sanguine să ofere (în unele cazuri) imense cantităţi de sânge izogrup  performanţele chirurgicale să devină monedă curentă  să existe o compatibilitate imunologică primitor-organ transplantat, condiţie absolut necesară, pentru a evita sau măcar a diminua riscul rejetului* Minimul posibil cerut este o compatibilitate la nivelul grupelor sanguine; este de dorit şi compatibilitatea cu grupul HLA, chiar dacă este mai puţin imperativă.  După transplant, organismul primitorului consideră noul organ ca un obiect străin. Bolnavul trebuie să urmeze toată viaţa după transplant un tratament imunosupresor.

Jean Dausset (1916–2009) imunolog francez, laureat Nobel în 1980. A descoperit în 1958 complexul major de histocompatibilitate**, care permite acum să cunoaştem compatibilitatea donator-primitor, pentru un transplant de organ. CMH a fost descoperit de Jean Dausset în 1958, care a făcut prima descriere a acestor antigene de la suprafaţa leucocitelor (HLA), plecând de la analiza reacţiilor de aglutinare obţinute cu serurile subiecţilor imunizaţi cu ocazia transfuziilor sanguine. CMH este un ansamblu complex de gene (înglobând sistemul HLA), care nu este identic la doi indivizi (excepţie gemenii adevăraţi). La nivel molecular, această informaţie genetică este exprimată în special în proteine de suprafaţă. Molecule de CMH I sunt prezente pe toate celulele organismului (cu excepţia neuronilor, a hematiilor şi a unor ţesuturi cum sunt corneea sau glandele salivare). Aceste complexe participă la răspunsurile imunitare, sunt cheia imunităţii celulare şi a comunicării între celulele care participă la protecţia organismului împotriva agresiunilor organismelor patogene.

* Rejet. Reacţie a sistemului imunitar al primitorului împotriva organului transplantat sau grefat, putând duce chiar la distrugerea acelui organ ** Complexul major de histocompatibilitate (CMH) desemnează în imunologie un sistem de recunoaştere a sinelui, prezent la majoritatea vertebratelor; la om, se vorbeşte de HLA Medicii au schimbat soarta lumii 485

TRANSPLANTAREA DE ORGANE ARE UN TRECUT ÎNDELUNGAT, CHIAR MILENAR

În India secolului VI î.Chr, femeilor adultere pedepsite cu tăierea nasului, li se făceau autogrefe de piele. Grefa consta în translatarea prin răsucire a unei bucăţi de piele luată de pe frunte; bucata de piele reconstituia nasul absent. Prima relatare credibilă a unei grefe, este cea în care, în secolul II, medicul indian Sushruta ar fi folosit o autogrefă pentru reconstrucţia nasului unui pacienr (rinoplastie); nu există date despre succesul sau insuccesul acestei proceduri. Sute de ani mai târziu, chirurgul italian Gaspare Tagliacozzi (1546 - 1599) a realizat cu success autogrefe de piele. Considerat pe drept cuvânt un precursor al chirurgiei plastice şi reconstructive, se vorbeşte pe larg despre Tagliacozzi în capitolul intitulat Chirurgie plastică

Jacques-Louis Reverdin (1842–1929), medic elveţian, realizează în 1869 la Geneva prima grefă de piele. O tehnică de grefare a pielii poartă numele său. Prin inventarea grefelor libere, J.L. Reverdin a revoluţionat chirurgia plastică

Eduard Konrad Zirm (18 martie 1863–15 martie 1944), oftalmolog ceh, şeful serviciului oftalmologic al spitalului din Olomouc (pe atunci în Imperiul austro-ungar); a realizat prima grefă reuşită de cornee din lume. Alois Glogar îşi pierduse vederea în urmă cu cincisprezece luni în urma unui accident. În ziua de 7 decembrie 1905, el devine primul pacient de pe planetă căruia i s-a grefat o cornee (acea parte anterioară transparentă a globului ocular). Numele donatorului a intrat de asemeni în istorie: Karel Brauer, un băiat de 11 ani, care suferea de o tumoră malignă a ochiului. Operaţia, realizată în condiţii primitive în perspectiva de azi, a fost încununată de succes, Alois Glogar şi-a recăpătat vederea.Cât despre doctorul Zirm, fusese probabil singura grefă pe care a efectuat-o, până la moartea sa în 1944. 486 Dr. Dinu Brafman

În 1906, Mathieu Jaboulay (1860-1913) a făcut prima încercare de transplantare a unui rinichi uman. Jaboulay a folosit rinichi de porci şi de capre anastomozaţi la vasele de sânge ale braţului pacientului cu insuficienţă renală cronică; totul a funcţionat cam o oră.

Alexis Carrel (1873–1944) chirurg şi biolog francez, pionier al transplantării organelor; a realizat primul pontaj cardiac (by pass) experimental. Alexis Carrel s-a orientat încă din timpul internatului pe cercetarea în chirurgie, pe compatibilitatea ţesuturilor şi pe suturi. La Lyon a început cercetări privind chirurgia vaselor sanguine, continuate mai târziu în Canada şi în Statele Unite. La Chicago, introduce refrigerarea ca metodă de conservare a organelor. Tehnica sa de sutură a vaselor sanguine a făcut mai puţin riscante operaţiile chirurgicale, a oferit posibilitatea transplantării de artere, vene şi organe întregi şi a permis practicarea cu mai mare siguranţă a transfuziilor sanguine directe. Carrel a publicat primul său articol asupra suturilor vasculare în 1902; metodele prezentate de el se folosesc şi în prezent. Alexis Carrel primeşte recunoaşterea publică a efortului său în domeniul cercetării chirurgiei experimentale şi în special vasculare, al transplantului de ţesuturi şi organe în1912, când i se acordă Premiul Nobel pentru Medicină. Joseph E. MURRAY (1919-2012), chirurg american, a realizat în decembrie 1954, la Peter Bent Brigham Hospital, prima transplantare renală reuşită din lume, practicată pe gemeni monozigoţi, fraţii gemeni Herrick. În 1959, Joseph Murray reuşeşte şi prima alogrefă, iar în 1962 realizează prima transplantare a unui rinichi prelevat de la un cadavru. A primit în 1990 Premiul Nobel de fiziologie sau medicină.

Edward Thomas Donnall (1920–2012), chimist şi medic american. A primit Premiul Nobel de medicină în 1990 pentru lucrările sale asupra grefelor şi mecanismelor rejetului imunitar (După treizeci de ani de la epocalele sale realizări!) Medicii au schimbat soarta lumii 487

Primul transplant din lume de măduvă osoasă, a fost făcut în 1957 de Thomas Donnall, între doi gemeni identici.

Richard Lillehei (1927–1981) şi William KELLY au realizat în 1966 primul transplant simultan rinichi-pancreas la Univer sitatea din Minnesota, Minneapolis.

Christiaan Neethling Barnard (1922–2001) chirurg cardiolog sud- african, a realizat în 1967 primul transplant cardiac reuşit. Barnard remarca la sfârşitul primei sale operaţii de transplant: „I can’t believe it, it worked -Ce n’est pas possible, ça marche!”. La 2 ianuarie 1968 l-a operat pe Philip Blaiberg, care a supravieţuit 19 luni. Dorothy Fisher, transplantată în 1969, supravieţuieşte 24 de ani, devenind cea mai îndelung supravieţuitoare a unei grefe de inimă din istorie.

De Bakey Michael Ellis (1908–2008). Implicat din 1968 în transplantul cardiac, a condus echipa care a realizat prima multi-prelevare de organe de la un donator, permiţând transplantarea inimii, a unui plămân şi a doi rinichi, la patru primitori diferiţi.

Joel D. COOPER (Toronto) a realizat în 1983 primul transplant reuşit de plămân şi apoi în 1986 primul transplant reuşit al ambilor plămâni. 488 Dr. Dinu Brafman

Thomas E. Starzl (născut 11 martie 1926), medic american, cercetător şi expert în transplantarea de organe. Realizează primul transplant uman de ficat în 1963 şi primul transplant uman reuşit de ficat în 1967, ambele efectuate la Health Sciences Center al Universităţii din Colorado. Este pomenit adesea drept „tatăl transplantării moderne”.

Sir Roy Yorke Calne (născut în 30 decembrie 1930) chirurg britanic, un pionier în transplantarea de organe. A realizat, în 1968, primul transplant reuşit de ficat din Europa. Procedurile sale chirurgicale i-au permis să fie în cariera sa pionierul de succes în multe alte transplanturi: primul transplant din lume de ficat, inimă şi plămân în 1987, primul transplant intestinal din Marea Britanie în 1992 şi primul transplant combinat reuşit de stomac, intestin, pancreas, ficat şi rinichi în 1994. Multe din lucrările lui ulterioare au fost centrate pe ameliorarea tehnicilor de imunosupresiune, menite să prelungească viaţa primitorilor de transplant de ficat.

BIOETICA ŞI TRANSPLANTUL DE ORGANE

Iranul a legalizat vânzarea de organe şi China a devenit exportatoarea organelor prelevate de la condamnaţii la moarte executaţi. Traversarea unor asemenea frontiere politice, pune problema comercializării omului şi dincolo de asta, a umanităţii însăşi. În acest sens, sociologia economică a transplantelor, propusă de Philippe Steiner este o formă de antropologie politică a lumii contemporane.

ANONIMAT ŞI GRATUITATE

Conform legii bioeticii, donarea de organe este anonimă şi gratuită. Aceste principii garantează echitatea sistemului şi menajează familiile îndoliate. Principiile juridice care încadrează prelevarea şi transplantul de organe, sunt enunţate de legea relativ la bioetică din 6 august 2004 (legea nr. 2004-800). Trei principii majore au fost puse: consimţământul prezumat, gratuitatea donării şi anonimatul dintre donator şi primitor. Medicii au schimbat soarta lumii 489

Gratuitate: orice remuneraţie în cotrapartidă pentru donarea de organe este interzisă; gratuitatea este o puternică frână împotriva traficului de organe. Anonimat: numele donatorului nu poate fi comunicat primitorului şi reciproc. Familia donatorului poate fi totuşi informată despre ce organe şi ţesuturi au fost prelevate.

RELIGIILE ŞI DONAREA DE ORGANE

Biserica catolică. Biserica catolică este favorabilă donării de organe. În 1996, Comisia socială a Episcopatului lansa acest apel: „Vă invităm insistent la o reflecţie personală şi la aceste schimburi de idei în familie, în interiorul comunităţilor, parohiale şi altele. Lansând acest apel, nu încercăm să facem presiuni asupra conştiinţelor. Vă invităm mai ales să fiţi conştienţi că moartea îi poate lovi pe fiecare dintre noi şi dintre apropiaţii noştri într-un mod neprevăzut, mult înaintea unei bătrâneţi înaintate şi că, oricât de dureroasă ar fi această moarte pentru cei ce ne iubesc, ea poate deveni de asemeni prilejul unui act de solidaritate de foarte mare valoare. Da, acceptarea posibilităţii dăruirii voluntare de organe este o formă a unei adevărate dăruiri de sine pentru aproapele său, un autentic act de iubire. Este una din aplicaţiile neaşteptate ale cuvântului lui Cristos: „Nimeni nu are iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru cei pe care îi iubeşte”. (Ioan 15, 13)” De mai multe ori, Papa Ioan-Paul II a intervenit pentru a chema oamenii să facă acest dar, amintind de altfel condiţiile în care trebuie realizată prelevarea organelor: „Sunt sigur că responsabilii sociali, politici şi educativi îşi vor reînnoi angajamentele în promovarea unei adevărate culturi a dăruirii şi a solidarităţii. Trebuie insuflată în inima persoanelor şi în special în inima tinerilor, o recunoaştere autentică şi profundă a nevoii iubirii frăţeşti, iubire care îşi poate găsi exprimarea în hotărârea de a deveni un donator de organe.”(Discurs la 18lea Congres internaţional de transplantare de organe-29 august 2000). Cât despre Papa Benedict al XVI-lea, el are de mai mulţi ani un card de donator şi a declarat recent unui ziar italian că îl poartă în permanenţă asupra lui. 490 Dr. Dinu Brafman

Islam Deciziile Academiei de drept musulman (al-Majma‘ al-fiqhî al-islâmî) bazate pe Mecca (afiliată Ligii islamice mondiale-Râbita al-‘alam al-islâmî) şi ale Consiliului internaţional de jurisprudenţă bazate pe Jeddah în Arabia Saudită (afiliată Organizaţiei conferinţei islamice -OCI) asupra transplantării de organe, precizează că este permisă prelevarea unui organ de la un mort pentru a-l transplanta în corpul unei persoane vii, dacă supravieţuirea acelei persoane depinde de această operaţie, sau dacă este necesară asigurării unei funcţii esenţiale din organismul ei. Pentru această operaţie trebuie avut consimţământul defunctului, al moştenitorilor lui legitimi după moartea acestuia, sau acordul autorităţii musulmane dacă defunctul este un necunoscut (sau) fără moştenitori. Această permisiune este valabilă doar în cazul în care grefele sunt practicate fără scop comercial şi lucrativ. Organele trebuie puse la dispoziţia stabilimentelor medicale în mod gratuit, fiind strict interzis să faci comerţ cu organe de origine umană. În acord cu datele actuale ale ştiinţei, este recunoscut conceptul de moarte cerebrală, o persoană fiind „legal decedată atunci când există oprirea totală şi socotită ireversibilă de către medici, fie a contracţiilor cardiace şi ale mişcărilor respiratorii, fie a funcţiilor vitale cerebrale, cu un început al distrugerilor creierului”. Aceste decizii se bazează pe analiza următoare: în Islam, doar Dumnezeu dă şi ia viaţa, noi nu avem decât uzufructul acestei vieţi în trecerea noastră pe Terra. Totuşi, boala nu este o fatalitate şi trebuie ales răul cel mai mic dintre două rele. Interesul omului viu are deci prioritate asupra respectului datorat unui cadavru. Pentru a garanta preeminenţa şi caracterul sacru al vieţii, dăruirea organelor este în consecinţă recunoscută şi pusă în valoare ca o acţiune bună, cu condiţia unui consimţământ, a respectului persoanei şi lipsei comercializării: „Oricine salvează viaţa unei singure fiinţe umane, se consideră că a salvat întreaga omenire!” (Coran 5/32).

Probabil asasinii sinucigaşi n-au citit Coranul! Consiliul european al Fatwa (cu sediul social la Dublin, Irlanda) a completat rezoluţiile asupra donării de organe prin următoarele recomandări relativ la consimţământul şi voinţa defunctului: Medicii au schimbat soarta lumii 491

Dacă, în timpul vieţii, o persoană şi-a exprimat în scris dorinţa de a-şi dona organele după moarte, acest testament este suveran şi trebuie îndeplinit. Moştenitorii defunctului nu au dreptul să aducă modificări acestui testament, fiindcă voinţa persoanei decedate primează asupra celei a apropiaţilor săi. Dacă legea unei ţări precizează că absenţa unui înscris constituie prezumţie de acord de prelevare de organe, atunci, în timpul vieţii, musulmanul trebuie să înscrie într-un registru opoziţia sa la prelevare de organe din corpul său după deces, altfel, acordul său este implicit.

Iudaism Pentru iudaism, prelevările de organe şi transplantarea pot fi efectuate cu condiţia respectării unor reguli stricte, ca valoarea sacră a vieţii. Trebuie păstrată speranţa şi credinţa în Creator până la capăt, nu se pune problema de a provoca moartea, fie în scopul de a scurta suferinţele, fie din dorinţa de a preleva un organ pentru a salva o altă fiinţă umană. Nu trebuie degradat corpul uman, care păstrează şi după moarte caracterul său sacru. Va trebui deci ca acel corp să fie înhumat cu respect, ceea ce impune un comportement demn din partea transplantatorilor. În aceeaşi ordine de idei, nu trebuie să se obţină profit din transplantare. Gânditorii conciliază reguli religioase cu datoria superioară de a salva o persoană în pericol de moarte (Pikouah Nefesh): „consideraţia majoră a salvării vieţii depăşeşte toate legile biblice care impun interdicţia mutilării mortului, a folosirii organismului mort şi a răgazului stabilit pentru a înhuma mortul şi a-i aduce onorurile cuvenite.” Cu ocazia unei audieri parlamentare, Marele rabin al Franţei indica: „Transplantul se împiedică de două interdicţii ale religiei iudaice: să nu aduci atingere cadavrului şi să nu obţii un profit de pe urma cadavrului. S-a admis că pot fi încălcate aceste două interdicţii atunci când este cazul să salvezi o viaţă umană.” Această îndatorire religioasă de a acţiona pentru a „salva o persoană” se impune în numele valorii supreme a vieţii, finalitatea tuturor comandamentelor. De notat că moartea cerebrală nu este considerată moarte de marea majoritate a decidenţilor, de mai multe generaţii. Hatam Sofer (Yoré Dea 338) a definit momentul morţii după 3 criterii: 1 - Oprirea bătăilor inimii; 2 - Oprirea respiraţiei; 3 - Faptul că trupul este neînsufleţit. 492 Dr. Dinu Brafman

Acest ultim criteriu este un motiv de reţinere pentru marea majoritate a decidenţilor religioşi evrei din lumea întreagă. Rabbinatul Israelului a acceptat în unele cazuri să considere moartea cerebrală ca o moarte reală. Totuşi grefa nu se va putea face decât în prezenţa unuia din reprezentanţii săi (pentru a evita orice abuz), fapt evident imposibil în afara Israelului.

COMERŢUL DE ORGANE PENTRU TRANSPLANT

Transplantarea de organe a căpătat un loc foarte important în tratamentul afecţiunilor renale şi în alte tipuri de intervenţii. Tehnica transplantării a evoluat foarte rapid. Optimizarea rezultatelor a atras după sine o creştere rapidă a cererilor de transplant cu titlul de terapie, ceea ce a dus la dezvoltarea chirurgiei transplantărilor de organe. În consecinţă, o prăpastie a început să se sape între cererea şi oferta de organe. Lipsa de organe poate deveni câmpul unor practici contestabile. Problema se poate pune atât la nivel naţional cât şi internaţional, dând naştere la un „turism medical”. Comerţul şi traficul de organe sunt pieţe care se organizează fie de bună voie, prin cumpărarea de organe vândute „voluntar”, fie cu forţa, prin rapt, crimă sau falsă adopţie. Asemenea sumbre tranzacţii au loc în diferite locuri de pe glob. Absenţa de reglementări stricte în unele ţări, a permis dezvoltarea de reţele de trafic de organe; este cazul Statelor Unite, Americii latine şi într-o serie de alte ţări din lumea treia. vvv

Despre transplantările de organe realizate în ultimii ani, se face vorbire în capitolul pe care l-am intitulat, sugestiv cred, „Transplantul de organe la limita Science Fiction”. Medicii au schimbat soarta lumii 493

METODE MEDICALE CARE AU SALVAT MULTE VIEŢI (Respiraţie gură-la-gură. Traheotomie. Poziţia în Trendelenburg. Metoda Heimlich. Metoda Mofenson)

Aparent minore, metodele pomenite mai sus şi despre care vom relata acum pe larg, au salvat de-a lungul timpului foarte multe vieţi; singurul criteriu de care am ţinut seamă în înşiruirea lor a fost momentul apariţiei lor pe Terra.

REANIMAREA CARDIO-RESPIRATORIE

Reanimarea cardio-respiratorie de primă urgenţă, se obţine prin respiraţie gură-la-gură şi masaj cardiac extern; acestea sunt primele gesturi de salvare a unei persoane aflate în stop cardio-respirator (echivalentul morţii clinice). Respiraţia gură-la-gură (bouche-à-bouche) este o metodă de respiraţie artificială, constând în insuflarea de aer în gura persoanei căreia i s-a oprit respiraţia. Bolnavului aşezat pe spate i se împinge capul pe spate, i se curăţă cu un deget gura de mucozităţi şi i se aşează limba în poziţie normală dacă a căzut înapoi. - aşezat în genunchi lângă capul pacientului, salvatorul îşi umple larg pieptul cu aer şi, după ce a împins înainte cu două degete mandibula pacientului, îi suflă aer în gură, apăsându-şi puternic gura pe gura lui; insuflarea se poate face şi prin intermediul unei pipe Guedel*. - trebuie astupat nasul victimei, pentru a evita pierderi din aerul insuflat; după insuflare, toracele victimei se goleşte singur.

* Canula (pipa) Guedel este un tub semi-rigid din plastic, în formeă de semn de întrebare, utilizat pentru menţinerea deschisă a căilor respiratorii ale unui pacient. (împiedică limba să cadă în faringe). Canula se inserează cu vârful în sus şi se răsuceşte în jos după introducerea completă. Canulele Guedel nu trebuie folosite decât la pacienţi inconştienţi (cu un scor Glasgow inferior lui 5), în stop cardio-respirator sau sedate: riscă altfel să provoace vărsături, iar un pacient care îşi reia conştienţa va elimina spontan canula când îşi va recupera reflexul de tuse. 494 Dr. Dinu Brafman

- manevra trebuie repetată cam de 16 ori pe minut, în ritmul propriei respiraţii. - se continuă timp de o oră înainte de a abandona. La copil tehnica este aceeaşi, fiind atenţi să se insufle aerul cu o forţă redusă. Rolul respiraţiei gură-la-gură este de a asigura oxigenarea sângelui vehiculat prin masaj cardiac extern; aerul insuflat de salvator este superior calitativ celui atmosferic, conţinând 18% oxigen; tehnica trebuie însoţită de masaj cardiac extern în caz de oprirea circulaţiei sanguine. Canulele Guedel nu trebuie folosite decât la pacienţi inconştienţi (cu un scor Glasgow* inferior lui 5). Mult mai puţin „modernă” de cum s-ar putea crede, respiraţia gură-la- gură, care a readus realmente la viaţă un număr imens de oameni practic decedaţi, era folosită încă din antichitate; orice mit, orice legendă are un sâmbure de adevăr. Legenda lui Psyché reanimată de sărutul lui Amor, nu este altceva, cred eu, decât confirmarea faptului că, din timpuri imemoriale, respiraţia gură-la- gură a fost folosită ca metodă de reanimare. Sculptorul Antonio Canova (1757-1822) a transpus în marmură pomenita legendă, statuia putând fi admirată la Luvru. Masajul cardiac extern este un procedeu constând în comprimarea ritmică a inimii prin intermediul peretelui toracic anterior. Masajul deplasează sângele din inimă spre organele vitale, pentru a menţine viabilitatea acestor organe până la dorita restabilire a circulaţiei sanguine spontane.

TRAHEOTOMIA

Traheotomia constă într-o incizie chirurgicală la gât, sub laringe şi inserarea în trahee a unei canule rigide de circa 10 cm, pentru a uşura respiraţia. Operaţia, realizată sub anestezie generală, durează între 15 şi 45 de minute. Poate fi tranzitorie sau definitivă. Este tranzitorie: în caz de încărcare cu secreţii a bronhiilor, de obstacole în laringe, sau în reanimare pentru a efectua o ventilaţie artificială.

* Scala Glasgow, sau scor Glasgow (Glasgow coma scale, GCS), este un indicator al stării de conştienţă. Într-un context de urgenţă, ea permite medicului să aleagă o strategie în optica menţinerii funcţiilor vitale. Scala a fost realizată de G. Teasdale şi B. Jennet lai Institutul de neurologie din Glasgow (Scoţia) în 1974, pentru traumatismele craniene. Scorul Glagow este strâns corelat cu gravitatea comelor. Scala merge de la 3 (comă profundă) la 15 (persoană perfect conştientă), şi se evaluează pe trei criterii: deschiderea ochilor; răspuns verbal; răspuns motor. Medicii au schimbat soarta lumii 495

Poate fi definitivă: în cancer de laringe, în insuficienţă respiratorie cronică, în anomalii ale laringelui. Traheotomia are avantajul că este mai uşor de suportat de pacient decât intubaţia, aerul intră direct în plămâni şi pacientul este mai bine ventilat. Inconveniente: măsurile de igienă care trebuie respectate sunt mult mai importante; modificarea vocii, cu obligaţia de a astupa canula pentru a putea vorbi (corzile vocale nu mai vibrează); inconveniente de ordin estetic (purtarea unui fular pentru a masca canula) şi o cicatrice indelebilă după retragerea canulei. Traheotomia s-a practicat ca metodă de reanimare în caz de înec.

Istoric nu foarte scurt al traheotomiei Traheotomia a fost înfăţişată în artefacte egiptene datate 3600 de ani în.Chr; a fost descrisă şi în scrierea sanscrită Rigveda, cu circa 2000 de ani în.Chr. Din cauză că pe atunci nu se sterilizau instrumentele, infecţiile care urmau operaţiei produceau numeroase complicaţii, inclusiv dispnee şi conduceau frecvent la deces. Se crede că prima traheotomie a fost realizată de Asclepiades din Bitinia (a trăit la Roma în secolul II). Antyllus, alt medic roman din secolul II, a încurajat utilizarea traheotomiei în tratamentul afecţiunilor bucale şi a perfecţionat tehnica, care a ajuns să fie similară celei din timpurile moderne; el recomanda o incizie transversală între al treilea şi al patrulea inel traheal. Prima descriere corectă a unei traheotomii pentru tratarea asfixiei a fost făcută în secolul XII de către Ibn Zuhr (1091-1161); cunoscut ca Avenzoar, el a realizat cu succes procedura traheotomiei pe un ţap. Renaşterea Europeană a adus cu sine progrese semnificative în câmpul ştiinţelor, dar mai ales în chirurgie; factorul cel mai important al acestei dezvoltări a fost cunoaşterea anatomiei. În acea perioadă, mulţi chirurgi au încercat să perfecţioneze tracheotomiile, din diferite motive şi cu metode diferite. Traheotomia rămăsese o operaţie periculoasă, cu o foarte redusă rată de succes şi mulţi chirurgi considerau că traheotomia trebuie abandonată; rata înaltă a mortalităţii la această operaţie, a dus la acceptarea poziţiei lor. Din perioada 1500-1832 s-au găsit raportări doar despre 28 de traheotomii. Antonio Musa Brassavola (1490-1554) din Ferrara, a tratat un flegmon periamigdalian prin traheotomie, după ce pacientul fusese refuzat 496 Dr. Dinu Brafman de bărbierii-chirurgi; pacientul s-a însănătoşit şi Brassavola a publicat intervenţia sa în 1546. În 1620 chirurgul francez Nicholas Habicot (1550-1624), chirurg al Ducelui de Nemours şi anatomist, publică descrierea a patru traheotomii realizate cu succes; unul din aceste patru cazuri a fost cel făcut pentru a înlătura un corp străin, un chiag de sânge în laringe, la victima unei înjunghieri. Prima traheotomie la un copil, privea un băiat de 14 ani, care înghiţise o punguţă conţinând 9 monezi de aur, ca să nu fie furat de un tâlhar, dar obiectul s-a înţepenit în esofag, astupându-i traheea. Habicot a practicat o traheotomie, care i-a permis să manipuleze punguţa prin trahee, aparent fără sechele. v

Thomas Fienus (1567-1631), profesor la Universitatea de medicină din Louvain, a fost primul medic care a folosit în 1649 cuvântul „traheotomie”; termenul a devenit de uz curent abia în secolul următor. Georg Detharding (1671-1747), profesor de anatomie la Universitatea din Rostock, trata în 1714 victimele înecului prin traheostomie. Nimfa Procris, pictată de Piero di Cosimo (1462-1521) (tablou aflat la National Gallery din Londra), prezintă clar o incizie de traheotomie; legenda spune că nimfa a murit înecată. Incizia este dovada certă că în secolul XV traheotomia se folosea ca metodă de reanimare în caz de înec. În 1820 traheotomia a fost recunoscută ca un mijloc legitim de tratament în obstrucţii severe ale căilor aeriene. În 1832, medicul francez Pierre Bretonneau (1778-1862) a folosit traheotomia ca ultimă resursă pentru a trata un caz de difterie. În 1852, Armand TROUSSEAU (1801-1867) descrie o serie de 169 de traheotomii (158 pentru crup difteric şi 11 pentru „boli cronice ale laringelui”). Friedrich TRENDELENBURG* (1844–1924), chirurg german, descrie în 1869 prima traheotomie reuşită realizată în scopul administrării unei anestezii generale; Trendelenburg este inventatorul canulei Trendelenburg,

* Friedrich Trendelenburg* (1844-1924), chirurg german. A studiat medicina la Universităţile din Glasgow şi Edimbourgh, completându-şi studiile la Berlin; obţine doctoratul în 1866. A practicat medicina la Rostock şi Bonn, apoi devine chirurg-şef la Leipzig în 1895. Ironie a soartei? Friedrich Trendelenburg moare de cancer de laringe în 1924: la 80 de ani. Medicii au schimbat soarta lumii 497 instrument folosit în chirurgia laringelui, pentru a evita ca pacientul să înghită sânge în timpul operaţiei. Într-un tablou dedicat chirurgului Jules-Émile Péan (1830-1898), pictorul Henri de Toulouse-Lautrec îl înfăţişează pe acesta efectuând o traheotomie William MacEwen (1848-1924 chirurg scoţian, raporta în 1878 prima intubaţie orotraheală. În 1880, îtr-o carte a lui Morrell Mackenzie (1837-1892) se discutau simptomele care indicau necesitatea traheotomiei şi când operaţia este absolut necesară; cele mai multe complicaţii includeau hemoragii, emfizem subcutanat, răni infectate, celulite orificiale, fractura inelelor traheale şi „bronhospasm”. Traheotomia a întâmpinat secole de negare şi de respingere şi multe eşecuri. Devenită în ultimele decenii o operaţie unanim acceptată, crucială şi de succes chirurgical, traheotomia a salvat vieţile a sute şi mii de pacienţi.

POZIŢIA ÎN TRENDELENBURG

Poziţia în Trendelenburg (sinonim: poziţie dorsosacrată declivă), este poziţia în care pacientul este aşezat pe un pat înclinat, în aşa fel încât capul pacientului să fie situat mai jos decât picioarele sale. Se utilizează în cursul operaţiilor ginecologice şi în cazul reanimării nou-născuţilor). Friedrich Trendelenburg a utilizat această tehnică pentru prima dată în 1881, într-un caz de chirurgie abdominală. În hemoragii masive bolnavul trebuie aşezat în poziţie de şoc (poziţia în Trendelenburg) pentru a preveni ischemia şi leziunile cerebrale ireversibile. Transpor tul traumatizaţilor în stare de şoc se face în poziţie Trendelenburg. Scaunele medicale stomatologice Olsen au poziţia de urgenţă în Trendelenburg, permiţând irigarea creierului prin gravitaţie, cu mişcări lente şi uşoare până la nivelul maxim de -5º. 498 Dr. Dinu Brafman

METODA HEIMLICH

Metoda Heimlich de dezobstrucţie a căilor respiratorii la adult şi la copilul de peste un an, inventată de chirurgul american Henry J. Heimlich* în 1974. Metoda Heimlich slujeşte la îndepărtarea unui obiect blocat în gât, obiect care împiedică persoana să respire. Metoda este total ineficace dacă mai circulă aer, în special dacă persoana tuşeşte; în acel caz este chiar periculoasă, riscând să mobilizeze corpul străin şi să-l facă obstructiv, provocând astfel atât de temuta asfixie. Deci, metoda trebuie realizată imperativ şi exclusiv dacă un corp străin inhalat pune victima în stare de asfixie, adică circulaţia aerului este total întreruptă şi nu poate tuşi -nici un sunet nu trebuie să iasă din gura victimei. Persoana trebuie să fie în picioare sau şezând. Metoda constă în a comprima plămânii de jos în sus, suprapresiunea creată astfel aruncând afară obiectul înţepenit în gât. Pentru aceasta, salvatorul se aşează în spatele victimei, cu un picior între picioarele victimei. Se pune pumnul închis în golul stomacului, deasupra ombilicului, sub coaste. Se trece cealaltă mână deasupra pumnului şi se depărtează mult antebraţul. Se exercită apoi tracţiuni violente spre sine şi în sus, pentru a împinge viscerele abdominale sub plămâni (mişcări în „J”). În cazurile în care nu se poate apăsa pe abdomen (femeie însărcinată sau persoană obeză), salvatorul se aşează în aceeaşi poziţie ca pentru metoda Heimlich, dar mâinile se aşează pe mijlocul sternului şi se fac compresii toracice. Manevra Heimlich poate fi practicată şi de victima însăşi, dacă este singură, evident cu o eficacitate redusă. Desfăşurarea este identică, constă în plasarea pumnului propriu în golul stomacului şi a-l apăsa cu cealaltă mână, realizând presiuni spre înapoi şi în sus. Metoda Heimlich nu se foloseşte în cazul unui victime culcate.

* Henry J. Heimlich* (născut în 1920 la Wilmington, Delaware) chirurg american. Obţine doctoratul în medicină la Medical College în 1943. În 1945 inventează un tratament al trahomului, amestecând sulfadiazină cu cremă de ras. În anii 1950 se specializează în chirurgie toracică. În 1961 prezintă ca fiind a lui o metodă de înlocuire a esofagului printr-un organ artificial creat din perete gastric; invenţia aparţine în realitate chirurgului român Dan Gavriliu (n.1915). În 1964 inventează o valvă pentru a evacua sânge şi aer din torace (Heimlich Chest Drain Valve) în caz de hemo şi de peumotorax; dispozitiv mult utilizat în timpul războiului din Vietnam. În 1974 inventează o metoda de dezobstrucţie a căilor respiratorii - Metoda Heimlich). În 1980 a inventat Heimlich MicroTrach (dispozitiv de oxigenare intra-traheal). Medicii au schimbat soarta lumii 499

În cazul unei persoane găsite lungită pe jos care nu mai respiră, gestul potrivit este reanimarea cardio-pulmonară; compresiile toracice, care fac parte din reanimare, au un efect similar metodei Heimlich. La copilul peste un an, se va aplica metoda cu precauţie.

Metoda Mofenson* este tehnica de dezobstrucţie a căilor aeriene la sugar. Se foloseşte atunci când un obiect s-a înţepenit în gâtul sugarului şi îi împiedică total respiraţia (nu se aude niciun sunet, nici ţipăt nici plâns). Aşezăm: sugarul pe burtă, călare pe antebraţul nostru, menţinându-i capul cu mâna noastră. Aşezăm antebraţul pe coapsa noastră, retrăgând piciorul, încât bebeluşul să aibă capul mai jos decât corpul lui -asta uşurează ieşirea obiectului. Se dau palme pe spatele sugarului, între omoplaţi, cu mâna deschisă. Dacă metoda reuşeşte, trebuie recuperat în mod delicat obiectul din gura sugarului. Dacă metoda este ineficace după cinci palme, trebuie încercată o altă metodă, compresii toracice.

* Dr. Lynne M Mofenson, este medic cu 30 de ani de experienţă medicală în practica pediatrică. 500 Dr. Dinu Brafman

ÎN LOC DE CONCLUZIE

Creşterea duratei medii de viaţă a omului este un fapt cert, consecinţă a succesului continuu şi constant obţinut de medicină de-a-lungul timpului şi într-o măsură nu neglijabilă, dar oricum mai modestă, a progreselor social-economice.

Pentru că în era exploziei informaţionale să crezi că poţi trata exhaustiv un subiect frizează paranoia, mă consolez cu gândul că am schiţat convingător lupta dusă de medici pentru a asigura semenilor lor o viaţă cât mai lungă! TABLA DE MATERII

1 – Introducere...... 2 – Umanism...... 8 3 – „Perenitatea” dogmelor medicale...... 7 4 – Esperanto...... 29 5 – Experimentul medical între devotament şi crimă...... 38 6 – Medicii victime ale propriei profesiei...... 72 7 – Hippocrate, părintele medicinei...... 91 8 – Andreas Vesal. Ambroise Paré, William Osler...... 97 9 – Medici părinţii (i) unor discipline medicale...... 108 10 – Medici părinţi (ii) unor discipline medicale...... 129 11 – Medici mari astronomi...... 155 12 – Medici mari geografi...... 162 13 – Medici mari fizicieni...... 186 14 – Medici mari chimişti...... 200 15 – Mari medici paleoantropologi...... 210 16 – Medici astronauţi...... 221 17 – Medici arhitecţi...... 225 18 – Invenţii. Descoperiri. Inovaţii...... 232 19 – De la celulă la harta genomului...... 244 20 – Medicii dezvăluie secretele creierului...... 254 21 – Medicii redau demnitatea femeii...... 273 22 – Droguri. Riscuri şi consecinţe...... 287 23 – În slujba justiţiei...... 301 24 – Durata medie de viaţă...... 322 25 – Lepra...... 328 26 – Ciuma...... 333 27 – Tuberculoza...... 339 28 – Sifilisul...... 354 29 – Boli eradicate sau pe cale de a fi eradicate...... 372 30 – Vaccinuri şi creatorii lor...... 384 31 – Mijloace folosite de medici împotriva infecţiilor...... 403 32 – Mortalitate infantilă...... 419 33 – Boli cu extindere în masă-cancer...... 424 34 – Boli cu extindere în masă-diabet...... 432 35 – Boli cu extindere în masă-boli cardio-vasculare...... 445 36 – Transfuzia de sânge...... 467 37 – Chirurgii; aceşti demiurgi...... 474 38 – Transplantul de organe...... 483 39 – Manevre medicale salvatoare de vieţi...... 493 ALTE LUCRĂRI ALE AUTORULUI

xxxxxx