Film Menu 16

Total Page:16

File Type:pdf, Size:1020Kb

Film Menu 16 Revistă DE CULTURă CINEMATOGRafică editată de studenții la film din U.N.A.T.C. NR. 16, NOIEMBRIE 2012 1 REDACȚIA REDACTOR COORDONATOR Andrei Rus REDACTORI Revistă DE CULTURă CINEMATOGRafică Cristina Bîlea, Anca Buja, Olivia Căciuleanu, Lavinia Cioacă, Roxana Coţovanu, Andrei Dobrescu, Ela Duca, Raluca Durbacă, Răzvan Dutchevici, Gabriela Filippi, Andrei Luca, Georgiana Madin, Simona Mantarlian, Diana Mereoiu, Andreea Mihalcea, Andra Petrescu, Anca Tăbleţ, Irina Trocan, Emi Vasiliu, Iulia Voicu COLABORATOR INVITAT Andrei Gorzo CORECtURĂ Andrei Gorzo, Lavinia Cioacă, Raluca Durbacă, Gabriela Filippi, SUMAR: Georgiana Madin, Andra Petrescu, Simona Mantarlian, Theo Stancu, REVIEW 4 Irina Trocan Post Tenebras Lux • To Rome with Love DESIGN • L’enfant d’en haut • Into the Abyss • Daniel Comendant On Death Row • Farsele scatologice ale lui Hal Hartley • Holy Motors • Skyfall • EDITARE FOTO Despre oameni și melci • Romancing in Bianca Cenușe Thin Air • Lawless • Moonrise Kingdom • Agnès de ci de là Varda • Los pasos ILUSTRAȚIE COPERTĂ dobles • Schlafkrankheit • Tsui Hark Matei Branea Hong Kong • Da-reun na-ra-e-suh ILUSTRAȚII INTERIOR INTERVIU 30 Matei Branea (coperta 2), Tudor Prodan (coperta 3), cu Tudor Giurgiu Anna Florea (coperta 4) TEORIE DE FILM 44 P.R. Lavinia Cioacă NCR was made in Puiuland (ultima parte) CREDITE FOTO DOSAR 51 Anim’est, Les Films de Cannes à Bucarest, Paul Chirilă, Harold Lloyd și Buster Keaton în Independenţa Film, New Films România, acţiune • Tablourile lui Louis Feuillade Glob Com Media, Ro Image 2000 • Hollywood via Tokyo: filmele mute ale lui Ozu • „The Artist” și „Tabu” sau Ce se poate face cu trecutul • Stan Brakhage - transfigurări mute ale viziunii str. Matei Voievod, nr. 75-77, FESTIVALURI 72 sector 2, București UNATC - 210B Anim’est • Les Films de Cannes à Bucarest (1) filmmenu.wordpress.com [email protected] COTAȚII FILME 79 Film Menu = ISSN 2246 – 9095 ISSN-L = 2246 – 9095 review review comportamentul camerei de filmat. Și nu în cele din urmă, aș singură pe un teren de fotbal, filmată din contra-plonjeu sau sugera că este amplu și dificil de cuprins prin faptul că emană frontal, la înălțimea ei. În acest timp, lumina de după-amiază Post Tenebras Lux ceea ce Paul Schrader numește în cartea sa cu titlul omonim, se preface în întuneric și o urmărim în contre-jour (deși un stil transcendental. Problemele de interpretare provin din probabil contre-nuit ar fi mai potrivit) speriindu-se treptat că faptul că orice s-ar putea spune, nu ar fi de ajuns sau suficient e singură și că o furtună cu tunete și fulgere s-a pornit asupra de adecvat. sa. Tăind la un interior, un drac roșu făcut în CGI, pășind și Dar să încercăm altfel. E adevărat că protagonistul (care respirând greoi, cu o trusă de unelte în mână, se strecoară există, relax) este Juan, un arhitect care locuiește într-o în casa unei familii care dormea liniștită. Un copil trezit din regiune campestră din Mexic într-o casă izolată, construită de somn îl vede, după care dracul intră în dormitorul părinților. el, alături de Natalia, soția sa, cei doi copii, Rut și Eleazar (deși După întuneric, vine lumina și abia din următoarea secvență ce-i drept într-un viitor posibil mai are și un al treilea copil, avem acces la cotidianul familiei lui Juan, cotidian ce pare pe Ilai), și câinii familiei. E adevărat că Juan are o dependență să-și urmeze cursul non-fabulos. Shift-ul nemarcat este unul de pornografie și că între el și Natalia există niște tensiuni dintre aspectele care contrariază la o primă vizionare, când sexuale și casnice, care s-ar putea termina cu o despărțire. experiența senzorială hiper-acutizată se întrepătrunde cu Mai are și o mică problemă de anger management, s-ar putea întrebări legate de coerența narativă, pe care, de prea multe spune, pentru că își bate cu bestialitate unul din câini, după ce ori, o căutăm, aproape involuntar, în filme. s-a jucat în prealabil cu copiii. Secvența cu pricina – plasată în Tehnic, ar trebui menționat că filmul are un Academy ratio prima parte a filmului – o să ne facă să ne cam temem ulterior de 1.37 : 1, spre deosebire de filmele sale precedente, „Japón” că Juan ar putea izbucni într-un nou acces de violență și (2002) sau „Batalla en el cielo” (2005), pe care Reygadas cruzime. Dar la fel de adevărat este că această familie duce le-a filmat în Cinemascope. În toate cadrele de exterior din o viață absolut obișnuită. Într-un mod aproape banal - la un „Post Tenebras Lux”, deformează imaginea folosind lentile ce prim nivel -, Juan este împușcat de unul dintre oamenii care creează un efect de halou, centrul imaginii fiind în sharf în lucrează pentru el, Seven, după ce îl prinde încercând să-i timp ce marginile apar ca un cerc blurat. Asta e ceea ce face, fure niște bunuri de valoare din casă. Și da, moare nu la multă dar la întrebarea de ce face ceea ce face, există o mulțime vreme după asta, pentru că glonțul îi străpunge un plămân. de răspunsuri posibile. Am putea-o citi drept metodă de Toate astea sunt adevărate, dar ar fi de o nedreptate sinistră denunțare a iluziei cinematografice, sau de reamintire a să vă las să credeți că la asta se rezumă sau că în asta ar consta relativității percepției sau de sugestie că e o vedere de tunel a filmul. Niciunul din toate datele personajelor enumerate lui Juan care își vede viața retrospectiv în apropierea morții. mai sus aproape că nu sunt relevante de sine stătătoare, Reygadas le cam neagă pe ultimele două, deși nu până la pentru că diegeza din filmul ăsta nu are nimic de a face capăt, el declarând că ideea i-a venit pur și simplu în timp ce nici cu raportul cauzal clasic, conform căruia aproape orice el însuși își construia casa și trebuia să-și monteze ferestrele. acțiune sau trăsătură a personajului ne-ar face să inferăm, Moment în care și-a dat seama că urăște geamurile moderne, ordonat, concluzii despre lumea sa interioară, nici cu ideea perfecte tehnic, care fiind atât de clare, aproape că te fac să vreunui arc al personajului. Datele (la care bineînțeles că se uiți exact gestul pe care îl faci hic et nunc, și anume că privești adaugă o mulțime de nuanțe și subplot-uri) pur și simplu nu din interior în afară printr-o bucată de sticlă. Preocupat de se leagă într-un singur sistem coerent de interpretare, fie el problematica realismului în cinema, același regizor folosea Cel mai recent film al lui Carlos Reygadas - și probabil cel psihologist, naturalist, realist, expresionist, impresionist etc. cu câțiva ani în urmă lentile rusești din anii ’60, prin care Mexic – Franța – Olanda – Germania 2012 mai ambițios – „Post Tenebras Lux”, e, fără dubiu, un soi mulțumită căruia, să zicem, am ieși fluierând și satisfăcuți din să poți distinge textura aerului, cu acceași intenție de a de hierofanie rostită într-un limbaj audio-vizual de cea sala de cinema pentru că lumea ficțională este minuțios creată obține o reprezentare cât mai apropiată de senzația vizuală regie, scenariu Carlos Reygadas mai înaltă ținută cinematografică. Fără să poată fi plasat și pentru că prezențele fizice ale actorilor (neprofesioniști) și umană. Întrebat de ce în „Post Tenebras Lux” face asta numai exclusiv în registrul simbolicului, filmul constă în bucăți din relațiile dintre acestea țin de sublim. la cadrele din natură, tot ce spune este că e de părere că imagine Alexis Zabe viața și din lumea unui Iov modern care pierde totul și care Acțiunea rezumată sumar mai sus are loc, să zicem, într-un simțurile ne sunt mai acute când suntem afară. Acum, desigur, dobândește totul. Huiduit la Cannes, unde a obținut premiul timp prezent al filmului, însă Reygadas intercalează - fără ne-am putea gândi că secvențele din interior, din casă, sunt montaj Natalia Lopez pentru Cea mai bună regie, cel mai probabil este că „Post consecvență și fără să se folosească de marcatori clari de singurele care contează pentru Juan în ideea că noțiunea de Tenebras Lux” va avea niște probleme de distribuție, date schimbare a naturii temporale sau propriu-zise (imanente acasă, de heimat, este în sine corespondentă unei certitudini și cu Adolfo Jimenez Castro, Nathalia Acevedo, Willebaldo Torres fiind cele câteva prime cronici negative apărute și zecile de sau transcendentale) – secvențe de vis, amintiri și proiecții. unui sentiment de siguranță. reacții contradictorii ale celor care l-au văzut. Ar fi păcat să se Sugestia vizibilă că suntem capabili să trăim dual, atât în Universul familial e prezentat într-o lumină de paradis de Andreea Mihalcea întâmple astfel, pentru că este realmente o mostră de cinema fizic cât și în metafizic, este principalul motiv pentru care nealterat, în care, prin felul în care sunt filmate, toate Cred că nimic din ce-aș putea scrie nu o să facă dreptate care se adresează spectatorului cu toate bunele intenții filmul este atât de special. De altfel, filmul debutează printr- gesturile firești capătă ceva sublim, într-un fel diferit de acestui film având în vedere că e un fel de Frankenstein teribil, (onorate, după părerea mea) de inteligibilitate și respect un vis de copil. În „Reprezentarea lumii la copil”, Jean Piaget nuanța nostalgică pe care un mecanism similar o capătă în în sensul că este atât o imersiune propriu-zisă în mecanismele pentru acesta. susține că până la vârsta de 5-6 ani, copiii nu fac o distincție „Tree of Life”-ul lui Malick (2011), deși există destule voci de reprezentare umană, cât și o mostră de cinema (ceva Încercând să reconstituie fragmentarul percepției și al clară între lumea internă și cea externă, de unde rezultă că critice care identifică asemănări între cele două filme.
Recommended publications
  • Les Midinettes Révolutionnaires the Activist Cinema Girl in 1920S Montmartre
    ANNIE FEE Les Midinettes Révolutionnaires The Activist Cinema Girl in 1920s Montmartre ABSTRACT In their quest for official and cultural recognition, French First Wave critics such as Louis Delluc discursively positioned the working-class female cinemagoer as emblematic of the sorry state of unsophisticated French film audiences. From this discourse came the stereotype of the starry-eyed midinette, which is still used by French film critics to describe lowbrow film taste and an overly emotional mode of spectatorship. This essay attempts to reconstruct the social practice of cinemagoing among the midinettes of 1920s working-class Paris by focusing on the female fans of the serial Les deux gamines (1921). Both a critique of intellectual cinephilia as a cultural discourse and a geographically specific retrieval of the multiple ways in which socioeconomically and culturally marginalized audiences interacted with the cinema, this historical study repositions young women from working-class neighborhoods as key actors in film culture—fans, but also social activists. Through a study of disparate, unpublished archival material, including fan letters, film programs, and announcements in the leftist press, this essay attends to the social realities of a number of female film fans in Montmartre and grounds their spectatorship spatially within their local communities. KEYWORDS cinephilia, fandom, historical audiences, labor activism, Paris Nevertheless certain movie theaters in the tenth arrondissement seem to me to be places particularly intended for me, as during the period when, with Jacques Vaché we would settle down to dinner in the orchestra of the former Théâtre des Folies-Dramatiques, opening cans, slicing bread, uncorking bottles, and talking in ordinary tones, as if around a table, to the great amazement of the spectators, who dared not say a word.
    [Show full text]
  • 1895. Mille Huit Cent Quatre-Vingt-Quinze, 33
    1895. Mille huit cent quatre-vingt-quinze Revue de l'association française de recherche sur l'histoire du cinéma 33 | 2001 Dictionnaire du cinéma français des années vingt François Albera et Jean A. Gili (dir.) Édition électronique URL : http://journals.openedition.org/1895/87 DOI : 10.4000/1895.87 ISBN : 978-2-8218-1034-1 ISSN : 1960-6176 Éditeur Association française de recherche sur l’histoire du cinéma (AFRHC) Édition imprimée Date de publication : 1 juin 2001 ISBN : 2-913758-06-1 ISSN : 0769-0959 Référence électronique François Albera et Jean A. Gili (dir.), 1895. Mille huit cent quatre-vingt-quinze, 33 | 2001, « Dictionnaire du cinéma français des années vingt » [En ligne], mis en ligne le 26 juin 2006, consulté le 15 août 2020. URL : http://journals.openedition.org/1895/87 ; DOI : https://doi.org/10.4000/1895.87 Ce document a été généré automatiquement le 15 août 2020. © AFRHC 1 NOTE DE LA RÉDACTION Ce « dictionnaire du cinéma français des années vingt » a pour objectif de poser des jalons, d’esquisser des directions, de dégager des perspectives. Il s’appuie sur l’ouverture des archives non films et sur les travaux de sauvegarde du patrimoine. 1895. Mille huit cent quatre-vingt-quinze, 33 | 2001 2 SOMMAIRE Introduction François Albera A Acteurs, Albatros, Andreani, Antoine… B Barlatier, Baroncelli, Benoit-Lévy, Bernard… D Decourcelle, Delluc, Desfontaines, Diamant-Berger… E Eclair, Eclipse, Epstein, Ermolieff… F Fescourt, Feuillade, Feyder, Film d’Art (Le) G Gallone, Gance, Gastyne, Gaumont… H Hervil, Hugon… I, J, K Iribe, Jacques-Robert, Jaque-Catelain, Kamenka… L Lacau-Pansini, Leblanc, Léger, Leprince… M Machin, Mallet-Stevens, Mariaud, Marodon… N Nadejdine, Nalpas, Natan, Navarre… P Pallu, Pathé, Péguy, Perret… R Ravel, Ray, Renoir, Rimsky… S Salles, Sapène, Sauvage, Serials… T Techniques, Tedesco, Théories Esthétiques… V, W Vanel, Violet, Volkoff, Vuillermoz… Bibliographie Bibliographie générale Christophe Gauthier 1895.
    [Show full text]
  • Annie Fee Complete Dissertation
    Gender, Class and Cinephilia: Parisian Cinema Cultures, 1918-1925 Annie Fee A dissertation submitted in partial fulfilment of the requirements of the degree of Doctor in Philosophy University of Washington 2015 Reading Committee: Jennifer M. Bean, Chair Sudhir Mahadevan James Tweedie Program authorized to offer degree: Department of Comparative Literature, Cinema and Media © Copyright 2015 Annie Fee University of Washington Abstract Gender, Class and Cinephilia: Parisian Cinema Cultures, 1918-1925 Annie Fee Chair of the Supervisory Committee: Jennifer M. Bean, Associate Professor of Comparative Literature, Cinema and Media Department of Comparative Literature, Cinema and Media This dissertation examines the discursive strategies through which French intellectual critics exploited gender, nationalism and class as tools in the production of French highbrow and avant- garde film culture. To date, scholars have largely studied French cinema of the inter-war period through the now canonical lens of this reflexive, self-critical community of cinephiles concerned with the state of French cinema. By contrast, I draw on alternative archival sources—including letter columns in popular film weeklies, fan letters, police reports, taxation policies, municipal memos and notices in the leftist press—to reveal the socially engaged and even revolutionary film communities that formed what I call a “counterpublic.” All the dissertation chapters thus deal with key moments and sites of negotiation between, on the one hand, elitist, intellectualising and national bourgeois cinephile critics and filmmakers, and on the other hand, a heterogeneous public of ordinary filmgoers. In some of these moments the negotiation was gradual, discursive and developed through columns in newspapers and film weeklies, while in other moments it took the form of violent clashes.
    [Show full text]
  • 'El Criptograma Vermell'
    AVUI ◆ ◆ dilluns 40 ESPECTACLES 8 d’octubre del 2001 QUADERN DE TEATRE Jordi Coca ‘El criptograma vermell’ espectacle que actual- d’engany, sinó per la força ambigua i ment ens ofereix l’Espai suggeridora que generen. I suposa, Escènic Joan Brossa, ti- també, la idea central que aquí mateix tulat El criptograma ver- assenyalàvem la setmana passada: cal mell o els rituals de rebutjar la fantasia en benefici de la Moc-Te-Zuma, s’inspira imaginació. L’vagament en la sèrie cinematogràfica Desaparegut Brossa, l’art de Hausson de Louis Feuillade (1873-1925) Les Vam- corria el perill de quedar per sempre pires. De l’obra de Feuillade en parlaria massa identificat amb el poeta. Una amb més rigor l’admirat Esteve Riam- cosa és la memòria personal, el record, bau, però aquí em permeto d’assenya- la fidelitat a l’obra i a la persona (que lar únicament que gràcies a les sèries s’expressa d’una manera completa en Fantômas (1913-14), la ja esmentada Les l’aventura de codirigir i fer possible, Vampires (1915/16), Judex (1917/18), Ven- amb Hermann Bonnín, l’Espai Brossa) i démiaire (1918), Tih Minh (1919), Barabbas una altra de ben diferent és que la seva (1920), Les Deux gamines (1921), o Parisette feina quedés encallada i, per tant, atu- (1922), entre d’altres, el cinema francès rada, en el món brossià. Brossa, que no de començaments de segle va assolir era gens sentimental, rebutjava els se- per primera vegada veritables cotes de guidismes fàcils i els homenatges retò- popularitat. Feuillade –comerciant en rics i, per tant, em sembla que ara vins, poeta, periodista, guionista i di- aplaudiria amb entusiasme la recerca rector de films– va començar a treba- de camins diferents que Hausson ha llar l’any 1905 a l’empresa Gaumont iniciat.
    [Show full text]