ROMANIAN ACADEMY NOEMA
Romanian Committee of History and Philosophy of Science and Technology
ISSUE XI (2012)
Articolele se regăsesc în format .pdf. Pentru a vizualiza aceste materiale trebuie sa fiti de acord cu punctele prezentate la "Termeni si conditii"
Consiliul Ştiinţific
Colegiul de redacţie
Drăgănesciana
• Ionel NECULA - Mihai Drăgănescu - Pretext al schimbului epistolar cu C. Noica • Laura PANĂ - Filosofia, ştiinţa şi ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu • Gorun MANOLESCU - O primă discuţie pe marginea inelului lumii materiale, a experimentului conştienţei şi afiirii la Mihai Drăgănescu • Ana BAZAC - Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii
Epistemologie, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate
• Gorun MANOLESCU - De ce este Reducţia fenomenologică o Meditaţie radicală? • Geo SĂVULESCU - Diferenţialele divine. Punct de vedere • Ana BAZAC - Materia - observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului al lui Rutherford (I) • Florin MOLDOVEANU - Journey towards physics axiomatization
Istoria ştiinţei şi tehnicii
• Ştefan IANCU - Nicolae Tesla - Magician al ştiinţei • Eufrosina OTLĂCAN - Din istoria unui concept matematic: simetria • Nicolae P. LEONĂCHESCU - Şcoala Naţională Superioară de Mine din Paris • Vladimir-Alexandru ŢICOVSCHI - Întoarcere la Hipocrat - Elogiu chirurgiei • Mirela-Adriana ANGHELACHE - Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit • Angela REPANOVICI, Liliana ROGOZEA - Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei • Lenuţa ALBOAIE - Evoluţia prelucrării şi transmiterii datelor în societatea umană • Marian RIZEA - Repere ale evoluţiei învăţământului de petrol şi gaze - Mari personalităţi ale industriei petroliere româneşti (I) • Petre VARLAAM - Adevărata istorie a introducerii televiziunii în culori în ţara noastră • Andrei CIONTU, Mihai GHEORGHE - 50 de ani de la fabricarea primului televizor în România • Nicolae POSTOLACHE - Un eveniment al anului: 100 de ani de la crearea primului for central al mişcării sportive şi olimpice din România • Petru ROTARU - Creaţiile şi creativitatea • Denisa-Oana PĂTRAŞCU - Istoria reglementării agenţiilor de ocupare a forţei de muncă la nivelul Organizaţiei Internaţionale a Muncii • Cristina-Maria DABU - Istoria utilizării modelării şi simulării asistate de calculator în ştiinţă • Alin M. OLĂRESCU - Evoluţia gospodăriei rurale de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş • Mihai OLTENEANU - O sută de ani de la lansarea cursului "Despre petrol" (1911) • Gheorghe BULIGA - Cercetarea geologică pentru hidrocarburi în România Mare
Personalități
• Alexandru S. BOLOGA - Memorandistul Rubin Patiţia (1841-1918) • Elvira BOTEZ - Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu • Garabet KÜMBETLIAN - Maxwell şi Mohr - Doi mecanicieni celebri uniţi prin destin • Constantin CHERAMIDOGLU - Amédée Alléon - Un savant francez la Constanţa • Sidonia TEODORESCU - Arhitectul Ion D. Berindey (1871-1928) • Liviu-Mihai SIMA - Un pionier român al tribologiei: academicianul Virgiliu N. Constantinescu • Gheorghe MOHAN, Gheorghe POPESCU - Omagiu profesorului universitar dr. Nicolae Toma la împlinirea vârstei de 75 de ani
Altă generaţie
• Cristi STOICA - Modern physics, determinism and free-will • Mihai-Cătălin NEAGOE - Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman
Varia
• Garabet KÜMBETLIAN - Academia de ştiinţe a Republicii Armenia • Elena CERCEL - Marea frescă de la Ateneul Român - Creaţia pictorului Costin Petrescu • George ARGHIR - Unele Aspecte tehnico-ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane • Teofil GRIDAN, Silviu GRIDAN - Enuma Eliş - Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar (I)
Semnal editorial, recenzii
• Ana BAZAC - Ioan Biriş: Conceptele ştiinţei (2010) • Gorun MANOLESCU - Cornel Mărginean: Eseuri despre înţeles (2010) • George-Dan MOGOŞANU - Honorius Popescu: Profesori şi studenţi în Facultatea de Farmacie din Cluj de-a lungul timpului • Niculina MITREA - In memoriam prof. dr. doc. farm. Petre Ionescu-Stoian (1909- 1985)
Instrucţiuni pentru autori
M ihai DrĂGĂNESCU – Pretext al schimbului epistolar cu C. Noica
Ionel NECULA1 [email protected]
ABSTRACT: This short paper sketches out the figure of the Romanian philos‑ opher Constantin Noica and his opinion concerning Mihai Drăgănescu’s first philosophical essay of ontology, Ortophysics. KEYWORDS: Constantin Noica, Mihai Drăgănescu.
Am avut într‑o vreme, în anii 1986–1987, o corespondenţă epi‑ sodică, dar bogată în înţelesuri cu filosoful păltinişan, Constantin Noica. N‑am imprimat schimbului epistolar o tematică anume, dar aduceam în discuţie problemele filosofice ale timpului, eventuale sen‑ suri derivate ale lucrărilor sale, anumite evenimente editoriale. Noica era de o punctualitate nesperată, nu mi‑a lăsat nici o scri‑ soare fără răspuns, ba chiar, făcând inventarul scrisorilor primite de la Păltiniş, constat că la una dintre ele am primit două răspunsuri. Fi‑ losoful uitase, probabil, că mi‑a răspuns şi, ca să fie sigur că n‑a rămas îndatorat, mi‑a răspuns încă odată la aceeaşi epistolă. In ochii mei, Noica trecea drept prototip al intelectualului de altă dată, nedeprins cu telefonul sau cu internetul. În acea perioadă a apărut cartea lui Mihai Drăgănescu, Ortofi‑ zica, pe care am devorat‑o imediat şi cu mare curiozitate. La vremea respectivă, cărţile de filosofie adevărată erau rare aşa că nu mi‑aş fi iertat un eventual eşec în procurarea ei. N‑aş zice că m‑a entuziasmat. Dimpotrivă, aveam unele rezerve faţă de noile categorii introduse de autor în partitura filosofiei, dis‑ ciplină care avea, de bine de rău, un ansamblu conceptual bine ve‑ rificat în istoria gândirii filosofice. Cum nu eram sigur că am desci‑ frat‑o bine epistemic, cu modestia învăţăcelului, i‑am scris lui Noica şi mi‑am exprimat şi reticenţele sus‑amintite vis‑a‑vis de valoarea
1 Profesor de filosofie, Tecuci.
NOEMA VOL. XI, 2012 12 IONEL NECULA gnoseologică şi propulsivă a noilor categorii propuse de autor (lumi‑ naţie lumatie, ortoexistenţă, informaterie) pentru revigorarea actului filosofic. Am transmis toate aceste gânduri la Păltiniş şi‑am mai adă‑ ugat că intenţionez să scriu câteva rânduri marginale asupra acestui eveniment editorial. Intr‑un fel aşteptam de la filosof unda verde pen‑ tru ceea ce‑mi propuneam să fac. N‑ar fi fost, Doamne fereşte, o cronică negativă în mod abso‑ lut, dar ar fi conţinut şi aceste câteva rezerve stânjenitoare irizate de perspectiva îmbogăţirii ansamblului de concepte filosofice cu termeni transplantaţi din ştiinţă şi dintr‑o posibilă epistemologie. Rămăsesem la sistemul celor 12 categorii kantiene şi le consideram suficiente pen‑ tru orice discurs filosofic. Altminteri ştiam, fireşte, că filosofia evoluează în ritmica desco‑ peririlor ştiinţifice, că numai ştiinţele, evoluţia lor, poate impulsiona zbaterea pentru nou şi‑i poate optimiza funcţia tutelară pentru între‑ gul demers gnoseologic. Temeritatea mea, oarecum abrazivă, avea nevoie de girul filoso‑ fului şi‑i aşteptam răspunsul cu o nerăbdare nereprimată. A venit mai repede decât mă aşteptam, la 17 martie 1986 şi con‑ ţinea şi încurajarea aşteptată. Iată textul; Vă sfătuiesc să faceţi recen‑ zia cărţii, după câte îmi dau seama nu sunteţi lipsit de idei, nici de con‑ dei – spre a face o cronică excelentă. Cu un cald gând colegial, al Dtră Constantin Noica. Bănuiesc că la data când îmi scria aceste rânduri stimulatoare nu citise lucrarea în discuţie şi nu ştia prea bine despre ce este vorba. Mă încuraja mai mult dintr‑o generozitate solară, cum proceda cu multă lume care‑l căuta la Păltiniş şi n‑am dat curs imboldului său. Prins în alte proiecte, mi‑am tot amânat intenţia unei cronici desfăşurate, până când a devenit caducă. Altceva m‑a surprins la autorul devenirii întru fiinţă. Că la câteva luni după acest schimb epistolar, după lectura cărţii lui Mihai Drăgă‑ nescu, filosoful de la Păltiniş va da seama despre ea în Contempora‑ nul, nr. 25 din 20 iunie1986, semnând o cronică mai mult decât elo‑ gioasă, cu un titlu bine căutat, „O operă ce s‑ar putea înscrie în veac”, cu multe reflecţii admirative la adresa ei şi, fireşte, la adresa autorului. A fost singura dată când un proiect amânat sine die şi neîmplinit a avut un efect benefic ferindu‑mă de ridicol. Mihai Drăgănescu este un gânditor paideic, bine implicat în epistemologia contemporană. Conexarea sa la trendul ştiinţei contemporane este o garanţie că are de unde să‑şi extragă seve convingătoare şi viguroase. Cred că Noica a intuit bine. Filosofia sa s‑ar putea înscrie în veac. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu
Laura PANĂ1 [email protected]
ABSTRACT: The paper is designed to identify the philosophical foundation built by Mihai Drăgănescu for the Science of Consciousness and discusses, with this aim, subject matters such as the Infra‑conscious matter, Informatter, Information, Fundamental Consciousness of Existence and the Law of Fundamental Consciousness of Existence. The intension of some very abstract terms and ideas as those of The Sense in Existence and Conscience, The Sense peculiar to a conscience or The Sense and the Essence of Existence is also explored in this context. Some topical areas of technical research and engineering, grounded on the scientific and philosophical study of consciousness are later introduced, in accord with the general drăgănescian ontological model that shows a hierarchical structure of multiverse, in which the technical, artificial and informational universe is anticipated and described. The main philosophical contributions of the spiritual mentor of three genera‑ tions of scholars are presented, evaluated and disseminated by the paper. An appendix with these contributions of Mihai Drăgănescu (new concepts, principles, methods, theories and models, research domains and prospective visions) is now in progress and will be published together with the second part of this study that will outline the social purposes, outcomes and value of his scientific and philosophical findings. KEYWORDS: Philosophy and Science of Consciousness; Conscience Engineering
Recunoscut, citat şi urmat ca filosof al ştiinţei şi tehnicii, creato‑ rul ortofizicii şi unul dintre iniţiatorii electronicii funcţionale este şi un cercetător al fundamentelor cunoaşterii diverselor niveluri şi do‑ menii ale existenţei, fiind, prin urmare, şi un creator în diversele ra‑ muri ale ontologiei, adică a unuia dintre domeniile fundamentale ale filosofiei, teoria generală a existenţei.
1 Doctor în filosofie, profesor consultant; membru al Diviziei de Logică, Metodologie și Fi‑ losofia Științei a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 14 LAURA PANĂ
Ca autor al Filosofiei ortofizicii, Mihai Drăgănescu realizează, în opinia noastră, chiar mai mult: face încercarea de multi‑fundamen‑ tare a teoriei omului ca fiinţă naturală (fizică şi biotică), fiinţă socială (individuală şi colectivă) şi ca entitate psihică (sensibilă, conştientă şi spirituală). Creaţia sa include preocuparea pentru fundamentele ma‑ tematice, fizice, biologice, psihologice şi sociologice ale conştiinţei şi ale societăţii conştiinţei, gândită ca rezultat al evoluţiei legice a conşti‑ inţei, cu o finalitate expres conturată în opera sa: schimbarea într‑un anumit sens a societății și a omului. Vom urmări, de aceea, în prezenta lucrare, nu atât o tratare dis‑ tinctă a bazelor matematice, fizice, biologice, psihologice şi soci‑ ologice, adică ştiinţifice, ale explicării, interpretării şi anticipării cunoştinţelor privitoare la respectivele domenii de cercetare, cât evi‑ denţierea rezultatelor cercetării întreprinse de academicianul Mi‑ hai Drăgănescu pentru construirea unei întregi viziuni filosofice, importantă pentru interpretarea și explicarea integrativă a aces‑ tor cunoștințe, pentru tratarea și folosirea lor tehnică prin ingineria conștiinței, dar și pentru fundamentarea unor proiecte sociale.
Materia infraconştientă O teorie generală asupra teoriilor fizice curente a fost elaborată de către Mihai Drăgănescu, teorie care a fost permanent revăzută şi periodic adaptată, atât dezvoltării ştiinţei, cât şi evoluţiilor din pro‑ pria construcție ideatică. Ne propunem să evidenţiem structura con‑ ceptuală, fluxul gândirii creatoare şi rezultatele originale ale activităţii sale din acest domeniu, ceea ce va permite și constatarea contură‑ rii, prin opera sa, a unei concepţii filosofice. Profesorul Drăgănescu afirmă, în mod explicit, el însuşi, că „În ortofizica structural‑fenome‑ nologică este incorporată şi viziunea metafizică”2, întrucât, în cadrul ei, este inclus un anumit principiu ontologic, la rândul său, rezultat al unui experiment ştiinţific. Adăugăm că Mihai Drăgănescu este recunoscut ca şef al unor şcoli deschise în diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, dar şi ale filo‑ sofiei (cum sunt filosofia informaţiei, filosofia tehnicii informaţionale și filosofia cunoașterii), filosofia ştiinţei (mai ales filosofia fizicii, dar si filosofia matematicii si filosofia biologiei), filosofia conştiinţei, ca şi filosofia socială, cu domenii noi ale acesteia dezvoltate în lucrări ale sale: filosofia societăţii informaţionale, filosofia societăţii cunoaşterii
2 Mihai Drăgănescu, Societatea Conştiinţei, Institutul de Cercetări pentru Inteligenţa Arti‑ ficială al Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 161. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 15
şi filosofia societăţii conştiinţei, aceste tipuri de societate fiind consi‑ derate cele trei etape ale dezvoltării erei informaţionale3. Una dintre expresiile sistematicei optimizări a teoriei generale a existenţei imaginate de academicianul Mihai Drăgănescu este con‑ ceptul de materie infraconştientă, care este menit, în interpretarea noastră, să ofere o consecvenţă, o întregire şi o concretizare a ideii unei conştiinţe fundamentale care, în concepţia sa, poate constitui nu numai un liant metateoretic sau teoretic, ci chiar un principiu sub‑ stanţial şi generator în raport cu ansamblul existenţei. Discutat într‑un paragraf dedicat din cartea proiectată drept con‑ cluzivă pentru mai multe sfere ale gândirii sale, conceptul de mate‑ rie infraconştientă sugerează nu numai continuitatea şi progresivita‑ tea evoluţiei unui principiu constitutiv al existenţei, ci evidenţiază, cu mijloace specifice argumentaţiei ştiinţifice, statutul şi rolul acestui ni‑ vel de structurare al materiei. Un concept înrudit este cel de infraconştiinţă a materiei pro‑ funde, despre care Mihai Drăgănescu spune că a fost introdus într‑o lucrare elaborată împreună cu Menas Kafatos, în anul 1998, lucrare privitoare la principiile fundaţionale generalizate în filosofia ştiinţei4. Găsim, chiar la acest nivel, foarte înalt, de generalitate al discu‑ ţiei, substanţa gândirii filosofice a autorului: năzuind să interpreteze lumea într‑un mod generos favorabil omului, definit, între altele, ca fiinţa prin excelenţă conştientă, el încearcă, totodată, să genereze şi o motivaţie eficientă numai la nivelul specific uman al existenţei. Identificăm, în acest context, câteva contribuții filosofice noi și valoroase ale mentorului nostru spiritual: 1. Propunerea unui reînnoit fundament al explorării reflexive a tuturor nivelurilor existenţei; 2. Conferirea unui fundament de acelaşi ordin cu modul de fiin‑ ţare specific uman şi 3. Formularea unui obiectiv de atins prin care omul rămâne fi‑ inţa unică în univers; 4. Un alt semn că sistemul de idei construit de Mihai Drăgă‑ nescu este unul filosofic este dat de faptul că ideile sale se situează la același nivel, maxim, de generalitate al discursului ontologic, atunci când el menţine ca temă de reflecţie pentru comunitatea de cercetare tocmai binomul materie‑conştiinţă. 3 Op. cit., p. 35 4 Mihai Drăgănescu, Menas Kafatos, Generalized Foundational Principles in the Philosophy of Science, in R. L. Amoroso et al. (Eds), „Science and the Primacy of Consciousness”, The Noetic Press, Orinda, 2000, p. 86–98. 16 LAURA PANĂ
La același nivel identificăm şi alte semne ale originalităţii gândirii sale, şi anume, chiar în două registre distincte: 5. El unifică, de fapt, cele două moduri fundamentale de exis‑ tenţă; 6. Unirea corelatelor nu se face ca în sisteme filosofice anteri‑ oare: nu se operează nici prin reducere, nici prin identificare și nici prin opunerea acestor date fundamentale și nici chiar prin apelul la evoluţie, ci 7. Se construieşte o nouă explicaţie a esenţei existenţei, din per‑ spectiva fiinţei conştiente. Acest ultim aspect se constituie, de fapt, în cel mai important ar‑ gument al naturii şi importanţei filosofice a scrierilor metateoretice ale celui care a conceput şi „Inelul lumii materiale”: orice gândire au‑ tentic filosofică este preocupată, în principal, de esenţa existenţei. Academicianul Mihai Drăgănescu explică, în cartea sa, Societatea Conştiinţei, în termeni proprii mai ales teoriei categoriilor structurale din matematică, aplicată la introducerea categoriilor fenomenologice şi structural‑fenomenologice, statutul şi rolul conceptului de materie preconştientă5, concluzionând că „Monoidul fundamental al existen‑ ţei reprezintă materia infraconştientă a existenţei”. Întrucât monoidul nu are o structură care să‑l susţină, trebuie să‑şi ataşeze o structură, ca cea a unui univers, mai simplu sau mai complex. Într‑o lucrare anterioară6, savantul‑filosof descrie efectiv cum se generează o structură de univers, în doi paşi, care constau, în esenţă, în realizarea corelaţiei cu informateria şi cu ortoenergia, respectiv a legăturii interne dintre acestea. Finalizând şi valorificând o sinteză filosofică autentică, profesorul Drăgănescu conchide că materia in‑ fraconştientă, împreună cu Conştiinţa Fundamentală, caracterizează sâmburele existenţei, într‑o coexistenţă aspaţială şi atemporală. Mai simplu, dar sigur mai puţin adecvat spus, esenţa existenţei este dată de unitatea primordială, aspaţială şi atemporală, dintre ma‑ terie şi conştiinţă, unitate care se desfăşoară în structuri concrete, lo‑ cale şi temporare, apelând la resursele energetice şi informaţionale disponibile, care pot face posibile, în condiţii determinate, forme va‑ riate de organizare şi de evoluţie conştientă.
5 Mihai Drăgănescu, Societatea Conştiinţei, p. 190–197. 6 Mihai Drăgănescu, The Fundamental Phenomenological Information of the Universe, „Proceedings of the Romanian Academy”, Series A, Vol. 5, No. 1, Ianuary‑April, 2004, p. 81–88. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 17
Informateria Viziunea ontologică originală formulată de Mihai Drăgănescu postulează că un model valabil al universului, capabil să evidenţieze legătura fizic, biotic şi psihic, necesită introducerea conceptului expli‑ cativ de informaterie. În această viziune, existenţa totală este formată din ortoexistenţă şi existenţele sub formă de univers. Ortoexistenţa este sursa unor potenţialităţi infinite şi este con‑ stituită din lumatie şi informaterie. Prima este materia‑suport, este sursă a energiei şi a tendinţei spre echilibru. Informateria este principiul creativ, care se exprimă în informa‑ ţiile profunde conţinute în materie, cum ar fi sarcinile electrice, lep‑ tonice, barionice, şarmul, stranietatea etc. Cele două principii deter‑ mina încercările de univers şi universurile. O atenţie deosebită este acordată de autor universului informa‑ ţional, care îşi are sursa nemijlocită în ştiinţă şi tehnică. În acest con‑ text, autorul prezintă şi o concepţie proprie despre tehnică şi tehno‑ logie. Astfel, întrucât, astăzi, informaţia devine factorul comun al tuturor tehnologiilor, devenită informaţională, tehnologia capătă, spune el, un factor comun cu materia vie, cu omul, cu societatea. Apare, astfel, consideră savantul inginer şi filosof, o materie in‑ termediară, materia tehnologică, adică materia nevie cu proprietăţi informaţionale7. Informaţia, apreciază el, este nu numai un factor co‑ mun pentru tehnologie şi alte domenii ale existenţei, ci şi un factor integrator: prin ortotehnologie, care este tehnologia pentru intervenţia activă a omului în societate şi chiar în ortoexistenţă, se pot crea efecte antientropice absolute şi, la limită, poate fi generat chiar un nou uni‑ vers, din universul actual, şi anume, universul informaţional. Menţionăm, aici, odată cu introducerea termenului, că Mihai Drăgănescu defineşte simplu universul informaţional ca un univers cu organisme vii dotate cu conştiinţă, producătoare de ştiinţă, tehnologie şi artă, adică de cultură. Autorul sugerează, legat de apariţia unor noi universuri, chiar posibilitatea evoluţiei unor specii de universuri. În acest sens, profesorul Drăgănescu precizează, de asemenea că, în zilele noastre, nu mai putem concepe materie fără informaţie, în‑ trucât materia fără informaţie s‑ar reduce la lumatie şi la informate‑ rie nestructurată, deci la două substanţe primordiale care ar rămâne în ortoexistenţă şi nu ar da naştere nici unui univers, nici unei conşti‑ inţe, care nu ar avea nici conştiinţă de sine8. 7 M. Drăgănescu, Ortofizica, Partea a IV‑a, în „Inelul lumii materiale”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 432. 8 M. Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, în vol. „Inelul lumii materiale”, p. 39. 18 LAURA PANĂ
Formulând această succesiune de concepte noi, academicianul Mi‑ hai Drăgănescu îşi pune cel puţin tot atâtea întrebări, mai ales că, după propria sa precizare, în stadiul dat al elaborării modelului său explica‑ tiv, nu se situează, încă, pe un teren ştiinţific. Tot atât de bine putem spune, însă, că el se situa, deja, pe terenul filosofiei. Profesorul pune şi întrebarea, aici fundamentală, de ce să recurgem la informaterie? Pentru a răspunde, el ne propune să ne întoarcem la particulele elementare şi să admitem că există o materie mai profundă din care ele se construiesc. O materie care capătă formă, şi ca să capete formă, are nevoie de informaţie9. În contextul menţionat, el apreciază, între altele, că inclusiv toate mărimile fizice atribuite fenomenelor micro‑ cosmice aflate în profunzimile lumii materiale vor trebui revăzute pe baze informaţionale şi că aşa cum se revine, astăzi, la un alt nivel, la mecanica clasică via mecanica cuantică, este de aşteptat şi o trecere de la fizica informaţională a profunzimilor la mecanica cuantică10. În cartea sa celebră, anterior citată şi egal apreciată de savanţi şi filosofi, Mihai Drăgănescu încearcă să descrie dualitatea structu‑ ral‑fenomenologică a existenţei, prin care iau naştere diversele sale forme și niveluri, ca urmare a combinării dintre lumatie, purtătoare a energiei profunde din ortoexistenţă şi informaterie, purtătoare de structuri informaţionale. Continuând atât investigaţiile sale ştiinţifice, cât şi construcţiile sale filosofice, autorul progresează, în Ortofizica, lucrarea sa în care se definitivează Filosofia ortofizicii, către argumentarea faptului că un anumit mod de structurare este întotdeauna însoţit de existenţa unui sens şi, mai mult, că la toate nivelurile existenţei, inclusiv cel al psihi‑ cului, ortosensurile sunt introduse prin formele de evoluţie (naturale sau sociale) ale informateriei. Autorul face şi precizarea că prin informaţia prezentă şi manifes‑ tată în toate formele şi la toate nivelurile existenţei, informateria con‑ ţine, perpetuează şi chiar generează sens. Acest lucru înseamnă, în concepţia prezentată, nu numai că apar permanent structuri materiale noi, în mod aleator sau necesar, periodic sau permanent, singular sau legic, aşa cum demonstrează evoluţia naturală sau experimentul uman, ci şi faptul că ortosensurile sunt originate şi dezvoltate chiar prin con‑ tinuitatea şi evoluţia informateriei la toate nivelurile existenţei. În această interpretare a concepţiei elaborate de academicianul Mihai Drăgănescu, aşa cum lumatia este sursa originară şi substratul
9 Ibidem, p. 38. 10 Ibidem, p. 53. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 19 permanent al dezvoltărilor informateriei, informateria devine struc‑ tura generativă a nivelurilor complexe, naturale şi artificiale, ale exis‑ tenţei, dintre care unele produse prin activități tehnice. Dintre aceste preocupări, cele ce țin de știința, filosofia și ingineria conștiinței sunt cele mai noi și mai promițătoare, chiar și în zilele noastre.
Informaţia Hotărând că, prin lucrările sale, academicianul Mihai Drăgă‑ nescu a creat şi o operă filosofică, în principal pentru că a repus şi a rezolvat, pe o cale originală, probleme legate de esenţa existenţei, ne luăm, noi înşine, obligaţia de a identifica şi de a expune, cel puţin în… esenţă, natura răspunsului său. Esenţa existenţei este dată, după opinia noastră, în sistemul de filosofie a naturii, de filosofie socială şi de filosofie a omului, con‑ struit de profesorul Drăgănescu, de informaţie. Însăşi conştiinţa este o formă de informaţie11, spune el, atât în sursa ultimă citată, cât şi în studiul său consacrat subiectului din Revista de filosofie12. Ca urmare, conceptul de informaţie nu este, în mod clar, în mo‑ delul ontologic elaborat de Mihai Drăgănescu, numai un concept aju‑ tător. Filosoful construieşte o teorie generală a informaţiei. Această teorie este prelungită, apoi, într‑o filosofie a informaţiei. Prefigurarea Teoriei Generale a Informației de către Mihai Dră‑ gănescu poate fi identificată chiar în Ortofozica, partea a IV‑a, ea fiind dezvoltată apoi în cvasitotalitatea lucrărilor sale. Viziunea profesorului privind noţiunea ştiinţifică şi categoria fi‑ losofică de informaţie este expusă într‑o „sinteză foarte concentrată a ontologiei structural‑fenomenologice”13, cu prilejul stabilirii cadrului ontologic al spiritualităţii, în cartea sa despre societatea conştiinţei. Sunt distinse, în acest context, patru niveluri ale existenţei, fie‑ care cu conţinutul său specific, şi anume: pentru primul nivel sunt menţionate ortoenergia, informateria şi conştiinţa fundamentală; la cel de‑al doilea nivel sunt situate clusterele de ortosensuri sau ca‑ tegoriile fenomenologice; nivelul trei, cel al universurilor, cuprinde cuantele de spaţiu şi cuantele de materie, timpul şi sensul timpului, energia, informaţia, macro‑corpurile şi minţile; ultimul nivel este cel social, care include reţelele de grup şi cele comunitare.
11 M. Drăgănescu, Societatea Conştiinţei, p. 241. 12 M. Drăgănescu, Conştiinţa, frontieră a ştiinţei şi frontieră a omenirii, „Revista de filozofie”, Tom XLVII, Nr. 1–2, 2000, p. 15–22. 13 M. Drăgănescu, Societatea Conştiinţei, p. 66–68. 20 LAURA PANĂ
Universurile, incluse în cel de‑al treilea nivel, sunt permanent ge‑ nerate și pot fi evaluate atât ca echiprobabile, cât si ca echivalente, fie că sunt comparate sub aspectul esenței și consistenţei (informația structurală), fie că sunt examinate sub aspectul coerenţei (informaţia sintactică). Universurile nou apărute vor fi distincte, dar nu şi de sine stătătoare, ci dependente de cele anterioare, sub raportul intenţionali‑ tăţii şi valorii (informaţia fenomenologică), toate aceste forme de ma‑ nifestare, respectiv de descriere ale existenţei fiind posibile, susţinute şi dezvoltate pornind de la ceea ce Mihai Drăgănescu numeşte infor‑ maţia de bază a universului fizic. Informaţia, enumerată în mod distinct la acest al treilea nivel al existenţei, se manifestă, s‑ar putea spune, nu în sine sau așa cum o înțelegem, la nivelul nostru și în formele create de noi, ci în calitate de constituent imanent al unor universuri multiple si diverse și nu apare, la un moment dat (decât în măsura în care timpul însuși este integrat acestui nivel), ci este congeneră și cofuncțională cu alte caracteristici ale lumii fizice, apoi prelungite și transformate în cadrul celei biotice, respectiv psihice și spirituale, sub aspectele sale structurale, fenome‑ nologice sau structural‑fenomenologice. În cadrul teoriei generale a informaţiei, formulată de Mihai Dră‑ gănescu în Ortofozica, inclusă şi în volumul Inelul lumii materiale, care constituie expunerea modelului structural‑fenomenologic creat de Mihai Drăgănescu, se evidenţiază şi statutul informaţiei sociale. Aceasta este concepută şi formalizată ca informaţie socială co‑ mună şi ca informaţie socială de grup14. Informaţia socială comună este determinată ca rezultat al obţinerii co‑semnificaţiei de grup, adică a consensului social. Informaţia socială comună poate cuprinde şi sensul fenomenologic al membrilor componenţi ai grupului. Creatorul filosofiei ortofizicii menţionează însă că la informaţia socială comună se poate ajunge numai în cazul în care se obţine şi un consens al sensurilor fenomenologice15, ceea ce, consideră auto‑ rul, este dificil de realizat. Informaţia socială există însă, chiar dacă nu se formează un consens al grupurilor, astfel încât, cum spune fi‑ losoful‑inginer, ea se manifestă sub forma a două (sau mai multe) in‑ formaţii de grup, asupra aceluiaşi proces, a căror existenţă trebuie ad‑ misă în societate. Rolul şi modul de folosire al informaţiei sociale este discu‑ tat, în continuare, într‑un mod analitic de către Mihai Drăgănescu. 14 M. Drăgănescu, Ortifizica, Partea a IV‑a, „Informaţia”, p. 425, în „Inelul lumii materiale” (…). 15 Idem. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 21
Societatea însăşi, arată el16, poate fi privită ca un procesor fizico‑bio‑ logic reunit cu un procesor informaţional. Procesorul biologic are o structură determinată de instituţiile sociale, de raportul dintre ele, cu oamenii şi cu mediul înconjurător. Procesorul informaţional conţi‑ nând atât procesoarele mentale, cât şi procesoarele informatice, unele cu inteligenţă artificială, conţine informaţie. Ca procese informaţionale fundamentale pentru societate, Mihai Drăgănescu evidenţiază ◆◆ generarea de informaţie, prin ştiinţă, inginerie tehnologică şi artă, în diversele sale expresii, adică prin respectivele forme ale culturii; ◆◆ producerea de informaţie prin procesele sociale de tip econo‑ mic, tehnic, dar şi cultural; ◆◆ prelucrarea şi utilizarea informaţiei de către societate. ◆◆ O particularitate importantă a informaţiei sociale în compara‑ ţie cu informaţia ce caracterizează un procesor informatic izolat, un procesor mintal sau chiar cu informaţia care stă la baza universului fizic, este considerată aceea că în societate apare informaţia nou ge‑ nerată, care capătă circulaţie socială, care poate modifica însuşi şirul informaţiilor sociale existente şi apoi chiar structurile procesorului17. Acest proces de producere şi de integrare socială a informaţiei sociale este văzut ca unul ciclic și permanent. Cu prilejul studierii specificului informaţiei sociale, Mihai Dră‑ gănescu înfăţişează şi ansamblul formelor de informaţie care se mani‑ festă în existenţă. El distinge, astfel, în raport cu societatea, ◆◆ informaţia unui procesor mental; ◆◆ informaţia unui procesor informatic cu inteligenţă artificială; ◆◆ informaţia unui procesor informatic sintactic; ◆◆ informaţia universului fizic, iar în cadrul informaţiei sociale, generată, prelucrată sau folosită de indivizii, grupurile, instituţiile şi minţile (naturale şi artificiale), care îşi pun amprenta asupra calităţii informaţiei, autorul propune depar‑ tajarea între ◆◆ informaţia unei societăţi cu civilizaţie, creatoare; ◆◆ informaţia unei societăţi în stagnare şi periclitată de pieire; ◆◆ informaţia unei societăţi bazate pe sistem, fără o adevărată ci‑ vilizaţie18.
16 Ibidem, p. 426. 17 Ibidem, p. 427. 18 Op. cit., p. 428 22 LAURA PANĂ
Întreagă această clasificare este făcută, de către profeso‑ rul Mihai Drăgănescu, în numele a ceea ce el numeşte „democraţia informaţiei”19. Putem demonstra că această complexă dar instructivă clasificare a formelor naturale și sociale de informație este și fertilă pentru cer‑ cetarea științifică, productivitatea devenind, cum se știe, un criteriu important al adevărului în teoria contemporană a cunoașterii. Ast‑ fel, la rândul nostru, am întreprins un studiu al informației sociale și am distins mai multe niveluri și forme ale acesteia20, dintre care multe apărute ca urmare a extinderii și evoluției rapide a tehnologiilor in‑ formatice, între rezultatele acestui proces fiind și apariția infosferei. Capacitatea de generalizare maximă, cu adevărat filosofică, do‑ vedită de autorul numeroaselor lucrări, menționate de el însuși, într‑o bibliografie totalizatoare pentru contribuțiile sale în domeniu, publi‑ cată în capitolul I, introductiv, la volumul despre societatea conștiinței, este ilustrată și prin caracterizarea acestei contribuții ca fiind elabora‑ rea teoriei integrative a informației21, elaborată în perioada 1984–2002. Viziunea informaţională concepută de Mihai Drăgănescu era pregătită încă din 1983 și are ca sursă și preocupările sale interdis‑ ciplinare, așa cum reiese din comunicarea ținută la filiala din Cluj a Academiei Române, care se referă la această viziune ca factor integra‑ tor în abordarea problemelor interdisciplinare22. În paragraful „Viziunea informațională ca factor integrator” din capitolul II al părții a IV‑a, Informația, din volumul citat, aca‑ demicianul Drăgănescu distinge un număr de probleme importante legate de studiul informației, care pot fi socotite, de fapt, tot atâtea capitole sau chiar domenii de cercetare științificăș i tehnică: I – Filo‑ sofia informației; II – Știința informației; III – Tehnologia informației, IV – Industria informației; V – Economia informației (despre care abia acum se discută, iată, foarte analitic); VI – Relația cultură – informație; VII – Societatea informațională (incluzând probleme pri‑ vind inteligența socială și democrația informației; VIII – Crearea sau generarea de informație23. Toate acestea în anul 1989. Geniale intuiții?
19 Ibidem, p. 127. 20 L. Pană, Caracteristici ale cunoaşterii în mediul tehnic intelectual, în „Noema”, vol. I, nr.1, 2002, p. 116–128. 21 M. Drăgănescu, Societatea Conștiinței, p. 57. 22 M. Drăgănescu, Inelul lumii materiale, p. 432. 23 Ibidem, p. 428. Textul respectă întocmai structura expunerii citate, iar sublinierile, care ne aparțin, evidențiază temele originale care vor fi ulterior dezvoltate de către M. Dră‑ gănescu și de către discipolii săi. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 23
Germeni ai propriilor viitoare lucrări? Anticipări ale unui deschizător de drumuri, adică ale unui gânditor cu creativitate iradiantă, cel mai înalt nivel al creativității, după criteriul productivității? Din punctul la care am ajuns, în această interpretare sintetică și consecventă a gândirii profesorului Drăgănescu, plecând de la tabloul general al formelor de informaţie, schiţat în Filosofia ortofizicii, ca structură a teoriei sale generale a informaţiei24, putem consemna că, pe de o parte, aşa cum spune însuşi autorul teoriei, prin prisma ei „este posibilă o tratare unitară a informaţiei în toate verigile de mani‑ festare ale lumii materiale”25, iar informația se manifestă şi poate iden‑ tificată, în chipul cel mai abstract, ca structură cu sau fără înţeles, dar, pe de altă parte, informaţia este considerată ca deplină dacă i se asoci‑ ază o semnificaţie şi este raportată la minte (umană)26. Concluzionând în privința construcției conceptuale și a viziunii generale despre informație la Mihai Drăgănescu, până acum anali‑ zată, putem spune că, în opera sa ◆◆ Informația este esența existenței, fiind prezentă, chiar la pri‑ mul nivel al acesteia, sub forme primordiale, ca informaterie; ◆◆ Informateria este o materie cu proprietăți informaționale; ◆◆ Conștiința însăși este informație; ◆◆ La nivelul social și istoric al existenței, informația reprezintă și substratul specific pentru apariția unor noi structuri și evoluții sociale.
Creier, minte, conştiinţă, spirit Academicianul Mihai Drăgănescu a întreprins numeroase cerce‑ tări și a reflectat îndelung asupra subiectelor puse în discuție în acest paragraf. Aceste preocupări ale sale au fost direcționate atât către as‑ pecte specificeș i concrete ale tratării statutului fizico‑chimic, biotic și psihic al respectivelor forme și procese în desfășurare ale existenței, cât și spre rezolvarea unor probleme filosofice legate de aceste teme și, mai mult, înspre formularea unei concepții proprii, compatibilă cu datele științei și totodată încrezătoare în posibilitățile tehnicii, mai ales ale celei informatice. Astfel, Mihai Drăgănescu a urmărit cu atenție nu numai con‑ semnarea cercetărilor empirice asupra fenomenelor de acest ordin, ci a studiat cu maximă atenție și a selectat cu rigurozitate și teori‑ ile avansate în domeniu, luând în considerare diversitatea abordărilor științifice și dând credit, în egală măsură, elaborărilor filosofice, ca în 24 M. Drăgănescu, Ortofizica,Partea a IV‑a, în „Inelul lumii materiale”, p. 422. 25 Idem. 26 Op.cit. p. 419. 24 LAURA PANĂ studiul său publicat într‑o revistă dedicată acestor subiecte, în cadrul unui institut special creat, în același scop27. În articol, autorul subli‑ niază că, în acest domeniu, există divergențe importante atât între te‑ oriile circumscrise perspectivei structurale și cele dedicate abordării structural‑fenomenologice, cât și între teoriile bazate pe concluziile fizicii clasice, respectiv cele care șî i susțin argumentele pornind de la descoperirile fizicii cuantice. Formulându‑și propriile concluzii în privința rezultatelor din aceste două variante ale fizicii suportului material și energetic al activității mentale, savantul‑filosof merge mai departe, constatând că cele mai avansate segmente ale reprezentării fizicale a realității nu au oferit și cea mai adecvată descriere a celui mai profund strat intuit al naturii. În același context, el apreciază, de asemenea, că nici o teorie a vieții în general și, cu atât mai puțin, a minții și conștiinței, clasică sau cuantică, care se bazează numai pe principii structurale, nu va fi capa‑ bilă să explice aceste tipuri de fenomene (obiecte și procese). Principalul argument la care apelează Mihai Drăgănescu este acela că, pur și simplu, acest gen de știință nu poate recunoaște, cu metodele și conceptele pe care le folosește, ingredientele și extraingre‑ dientele minții și conștiinței (asociate cu entități) vii sau nevii. Remarcăm și în acest context, științific și tehnic, opțiunea profe‑ sorului pentru tratarea integrativă a rezultatelor cercetării privitoare la problema centrală a preocupărilor din ultimii ani. Astfel, impli‑ cându‑se în folosirea celor mai diverse instrumente de investigare, reprezentare și modelare a fenomenelor conștiente, profesorul Dră‑ gănescu și‑a exprimat și părerea că în condițiile în care acest tip de fe‑ nomene necesită implicarea științelor care abordează toate nivelurile existenței, inclusiv matematica și fizica urmează să fie concepute, dez‑ voltate și folosite ca științe integrative, această opinie fiind reiterată în diferite etape ale creației sale28 și chiar în lucrări scrise în colaborare cu alte personalități proeminente ale științei actuale. Încă din cartea sa consacrată profunzimilor lumii materiale, Mihai Drăgănescu folosește ceea ce biologia și psihologia propu‑ neau pentru elucidarea vieții conștiente, realizând chiar o sinteză a concluziilor oferite de psihologie și utile pentru domeniul abordat. Astfel, el reține că activitatea și procesualitatea psihică este, într‑o
27 M. Drăgănescu, „Theories of Brain, Mind and Consciousness: Still Great Divergencies ”, The Noetic Journal”, Vol. 3, No 2, Apr. 2000, p. 125–139. 28 M. Drăgănescu, Societatea Conștiinței, p. 51. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 25 anumită măsură, comună omului și altor ființe biologice și are inclu‑ siv semnificație biologică. De asemenea, el apreciază ideea că o anumită formă de psihism, exprimată și prin limbaj, este permanent prezentă la om, și acesta ar putea fi un al doilea sens al calității sale de ființă conștientă. În fine, un al treilea aspect preluat de el din acest domeniu: între cunoaștere și conștiință, ca fenomene psihice, există o interdependență, iar treapta superioară a conștiinței este chiar cunoașterea cea mai com‑ plexă, cunoașterea eului cunoscător. În acest context, el apelează și la rezultatele lingvisticii și opi‑ nează că modelarea conștiinței prin mașina neuronică și invers poate fi facilitată prin analiza lingvistică, dar accentuează că ambele demer‑ suri trebuie bazate, în primul rând, pe înțelegerea activității integra‑ toare a creierului29. Activitatea integratoare a creierului poate fi înțeleasă, spune Mi‑ hai Drăgănescu, în lucrarea citată, pornind de la studiul său ca dispo‑ zitiv material și analizându‑l în raport cu funcționarea sa ca o mașină neuronică, iar diferitele stări psihice, care pot fi asociate cu diferite zone ale creierului, pot fi considerate ca zone‑mașină, care lucrează cu un limbaj‑mașină30. Pe de altă parte, constată cercetătorul, „unitatea generală” a siste‑ melor nervoase în regnul animal nu conferă omului o poziție cu totul deosebită, atât introspecția, cât și controlul activ al creierului presu‑ punând o stare de conștiență, iar după părerea sa, aceasta presupune activitatea rațională, adică tot cunoașterea, care poate fi susținută și cu mijloace tehnice, prin vizualizare și acordarea undelor specifice în‑ tre ele, prin acțiunea conștientă asupra creierului31. Aceste concluzii preliminare ale sale sunt formulate pe baza tre‑ cerii în revistă a unor cercetări fizice, care abordează creierul aso‑ ciat cu diverse forme de câmp sau a unor studii biologice care iden‑ tifică zone de activitate nervoasă cu tipuri de activitate psihică32, dar toate aceste rezultate îl conduc și spre concluzii mai generale, legate de proprietățile primordiale ale existenței sau de numeroasele para‑ lele posibile dintre creier și mașină. Analiza felului în care discontinuitatea fenomenelor microfizice și biotice este convertită în continuitatea proceselor psihice, respec‑ tiv a conceptualizării științifice, prilejuiește, de pildă, aprecierea că 29 M. Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, în „Inelul lumii materiale”, p. 111. 30 Ibidem, p. 118, 111, 115. 31 Ibidem, p. 117 și 118. 32 Ibidem, p. 114, 116–117. 26 LAURA PANĂ
înțelegerea creierului ca singurul sistem care poate sesiza continuul, ca și identificarea creierului ca o entitate materială, ne obligă să dedu‑ cem și să căutăm constituenții elementari ai materiei și interacțiunea lor universală, profunzimile lumii materiale33. Notăm aici că profesorul însuși realizează, în mod explicit, o vi‑ ziune integratoare chiar mai amplă, punând în legătură directă creie‑ rul cu materia profundă, ambele caracterizate prin continuitate34. El afirmă, în același loc, mai mult, că există un principiu al continuității, care își produce efectele deplin la acest nivel profund, dar care ajunge să se manifeste prin procese discrete încă la nivelul substanței, iar apoi și la cel al particulelor elementare. Modelul ontologic al continuității nivelurilor existenţei şi al inte‑ grării explicaţiilor sale fizico‑matematice, biopsihice şi sociotehnice, elaborat de academicianul Mihai Drăgănescu a inspirat propriul mo‑ del integrativ, în cadrul căreia am creionat istoricul şi perspectivele acestui mod de valorificare a rezultatelor cunoaşterii din domeniu35. Prin cercetări în aria de preocupări ale cărei suprastructuri științifice și spirituale pot fi numite noetice, personalități care au inițiat acest domeniu mai larg și interdisciplinar de cercetare, au iden‑ tificat, chiar în plan fizic și chimic, particule considerate comune și câmpului conștiinței. Multe dintre particulele descrise au, și ele, denumiri noi, su‑ gestive atât pentru obiectivele, cât și pentru rezultatele cercetării conștiinței, care se înscriu într‑o tradiție prestigioasă, ilustrată, de pildă, de Eccles, care a colaborat și cu Popper. Cei doi au constatat și au evidențiat, între altele, că de cele mai multe ori se studiază și se ac‑ centuează dependenţa minţii şi conştiinţei de creier, ei încercând să promoveze o viziune opusă, în lucrarea lor comună: J. C. Eccles şi K. Popper, „Sinele şi creierul său”, publicată în 1977. Neurologul și specialistul în științe neurologice J. C. Eccles a pro‑ pus psihonul ca particulă‑suport a activității mentale. Pe urmele sale, dar și cu o formație de chimist, R. L. Amoroso, care a fondat Insti‑ tutul Noetic din Orinda, S. U. A., descrie o întreagă „cosmologie a conștiinței” și consideră că psihicul și conștiința au ca purtător mate‑ rial specific mentonul. În fruntea listei de cvasiparticule (particule posibil legate de ac‑ tivitatea creierului, minții și conștiinței) se află, în reprezentarea sa, 33 Ibidem, p. 115, 118. 34 Ibidem, p. 42. 35 L. Pană, Un model integrativ al psihicului, cogniției, conștiinței şi creaţiei, în ”Noema”, Vol. VII, Editura Cartea Universitară, 2008, p. 120–137. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 27 noeonul, cuantă a câmpului mintal noetic, dar lista include între men‑ toni și corticoni, plasmoni, excitoni, fononi, ca și solitoni. Aceste parti‑ cule, structurate în mănunchiuri, ar putea fi constituente ale psihonului. Rezultatele cercetătorilor din Orinda vizează deci nivelul urmă‑ tor al substratului fizic al activităților mentale, față de cel investigat de Eccles. Particule studiate sunt caracterizate ca fiind atât bozoni, cât și fermioni. Foarte apreciată este, în cazul acestora din urmă, potrivit viziunii evidențiate, calitatea lor de a se putea aduna, în număr nelimitat, în același loc, ceea ce ar putea explica, între altele, capacitatea nelimitată de a învăța, proprie unui tip, posibil universal, de structuri. Cum știm, în modelul de univers creat de academicianul Dră‑ gănescu, conștiința este intern‑structurală existenței începând cu ni‑ velurile primare ale acesteia, așa încât nu putem să constatăm decât convergența rezultatelor cercetării întreprinse de cei doi. Aspecte conexe cu cele prezentate, dar tratate preponderent cu instrumente conceptuale proprii filosofiei, sunt incluse în studii și cărți proprii36, care accentuează perspectiva informațională în cerce‑ tarea nivelului intelectual al activității psihice. În cartea sa de sinteză a construcției sale de ontologie a naturii și de ontologie a societății, academicianul Drăgănescu ne propune și o schiță de ontologie a spiritului, descriind, pe scurt, structura vieții spirituale37. Această descriere este întemeiată pe o analiză exhaustivă a relației corp – minte – spirit și este inspirată de erudite scrieri ale unor teologi iluștri, inclusiv români, ca și de opere, de maximă actua‑ litate, ale unor filosofi români.
Conștiința fundamentală a existenței Dacă una dintre componentele fundamentale ale existenţei este, în viziunea ortofizică, informateria, cealaltă fiind ortoenergia (luma‑ tia sau energia profundă), este luată în considerare, începând cu peri‑ oada mai intens filosofică a operei, o constantă conştientă a existenţei, iar în ultima perioadă creativă a profesorului Mihai Drăgănescu, şi un sâmbure al existenţei, implicând Conştiinţa Fundamentală a Existen‑ ţei (CFE). Cum arată academicianul Mihai Drăgănescu, în cartea Societa‑ tea Cunoaşterii, citând însă chiar un text din anul 2003, publicat pe 36 L. Pană, „Conştiinţă şi calcul”, paragraf în capitolul „Perspectivă informaţională asupra activităţii intelectuale” din cartea de autor, Filosofia informaţiei şi a tehnicii informaţiona‑ le, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2004. 37 Ibidem, p. 143. 28 LAURA PANĂ
Internet, „naşterea unui univers este generată de acest sâmbure prin producerea de ortosensuri în informaterie”38 în corelaţie cu ontoener‑ gia, în acest proces formându‑se atât structurile materiale, cât şi cone‑ xiunile legice de ordin fizic ce le guvernează. Vom încerca să clarificăm, pe cât posibil, de la început, natura CFE, în calitatea sa de constituent primar, dar nu și elementar, al existenței, punând în discuție, în același timp, dacă putem vorbi, în opera savantului‑filosof, chiar de o Lege a Conștiinței Fundamentale a Existenței, studiată ca relație generală, esențială, necesară și repeta‑ bilă, manifestată la toate nivelurile existenței și introdusă ca lege a te‑ oriei sale generale a existenței, pentru explicarea structurii și dinami‑ cii acesteia. Avem de desluşit, din rândurile sale citate mai sus şi din altele, dacă CFE este de ordin tot fizic sau este de un ordin superior, generat însă de evoluţia universului fizic. Prima opţiune ne obligă sa conside‑ răm CFE ca un constituent primordial și general al existenței și im‑ plică, totodată caracterul universal al legii despre care am vorbit. Cea de‑a doua le face particulare sau chiar specifice uneia dintre zonele, domeniile sau nivelurile existenţei. Luând acum în discuție cele două posibilități distinse, și anume, dacă CFE este de ordin fizic sau este de un ordin superior, dar generat de evoluţia universului fizic, vom prezenta o serie de argumente pen‑ tru fiecare variantă de răspuns și vom încerca să luăm o decizie, pe baza ponderării importanței celor două șiruri de argumente. Un argument pentru prima variantă este că ceva generat la nive‑ lul primar al existenței și sub incidența acţiunii legilor de tip fizic va fi un fenomen, proces sau o legătură de acelaşi ordin, în cazul contrar, care, de altfel, nu este imposibil, devenind necesar să identificăm na‑ tura conexiunii dintre niveluri şi obligatoriu să găsim explicaţia trece‑ rii de la un nivel la altul. În textul citat găsim însă un argument şi pentru alternativa la prima soluţie: ni se mai spune acolo că structurile şi legile fizice ale universului pe cale de a se naște se formează „în aşa fel încât să ră‑ mână introdeschideri pentru a se constitui minţi şi implicit conştiinţe”. Autorul ne furnizează şi alte justificări pentru ipoteza a doua, precizând chiar că informateria se distinge de oricare dintre entită‑ ţile purtătoare de sens şi, deci, de minte şi conştiinţă, de obiect în ge‑ neral. Mihai Drăgănescu spune, în acest sens: „Sunt entităţi care nu sunt obiecte. Obiectul este o entitate cu minte (…). Cum mintea este
38 Ibidem, p. 10. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 29 indisolubil legată de conştiinţă, obiectul este entitate cu conştiinţă. Conştiinţa Fundamentală este obiect. Are minte. Poate avea şi proce‑ soare lingvistice”39. Cum arată autorul în continuare, „sâmburele existenţei este obiect, „deoarece are Conştiinţă Fundamentală şi minte, deci şi intro‑ deschideri prin care poate intra în relaţie cu orice minte din existenţă”. Alternativele se clatină însa şi se întrevede sinteza, dincolo de argumentele adunate de o parte şi de alta, odată cu aserţiunea con‑ form căreia Conştiinţa Fundamentală are acces şi la informaterie, deşi aceasta, ca şi ortoenergia, este o entitate nonspaţială şi nontemporală. Bineînțeles, situându‑se la același nivel al existenței cu ortoener‑ gia și informateria, Conștiința Fundamentală (CF) nu ar avea de ce să nu aibă acces la co‑constituentele acestui nivel. Dar, în viziunea Drăgănescu, există, de fapt, o întrepătrundere a nivelurilor existenței. Astfel, pe de o parte, fenomene de rețea de la nivelul al patrulea se pot desfășura și la primul, respectiv al doilea nivel și, pe de altă parte, CF poate produce efecte considerabile, inclusiv de ordin social şi moral, în diverse universuri40. De o importanţă chiar mai mare ni se pare însă afirmaţia autoru‑ lui conform căreia „Accesul la acea parte a informateriei care susţine un univers ar face posibilă modificarea legilor universului, fie şi nu‑ mai pentru anumite porţiuni vizate, locale, din univers”41. Concluzia sintetică a consideraţiilor până acum avute în vedere şi, implicit, anularea alternativelor ar fi, deci, că 1. Există niveluri distincte ale existenţei; 2. Acestea ar fi separate, în principal, prin absenţa/prezenţa spaţi‑ alităţii, temporalităţii, activităţii (capacităţii de intervenţie) şi creativi‑ tăţii (a capacităţii de a crea noi universuri), iar 3. Nivelurile constitutive ale existenţei ar fi, având drept criteriu al departajării atributul conştiinţei, în număr de trei, şi anume: –– existenţa nonconştientă –– existenţa preconştientă şi –– existenţa conştientă. Dacă toate acestea ne readuc la prima opţiune posibilă, găsim, de fapt, şi o serie de argumente care înlesnesc înţelegerea fuziunilor creatoare din natură şi impun formarea unor sinteze cognitive, re‑ spectiv crearea şi folosirea unor concepte integratoare, identificarea
39 Idem. 40 Ibidem, p. 67. 41 Eodem loco. 30 LAURA PANĂ multitudinii relațiilor evidențiate fiind fructuoasă şi pentru posibilita‑ tea constituirii unei viziuni tipic filosofice, generalizatoare. Este însă conştiinţa un atribut, aşa cum apare în concluzia noas‑ tră, sau problema pusă reapare şi mai tranşant, de pildă sub forma: putem vorbi de materie conştientă, în viziunea Mihai Drăgănescu? Vom vedea că da, mai ales că existenţa conştientă poate fi gene‑ rată, în viziunea prezentată, inclusiv cu mijloace tehnice. Locul CFE este fixat de ontolog, în acest context, la primul nivel al existenţei, alături de ortoenergie şi informaterie. Mai analitic dis‑ cutată, identitatea şi, mai ales, funcţionalitatea CFE îi apare autorului chiar ca discutabilă, la un moment dat42, când el spune că ea nu apare ca neapărat necesară în desfăşurarea lumii. Dar, adaugă tot el, dacă ne întrebăm de este posibilă, „în lumina filosofiei ortofizice, care iniţial nu a ţinut cont de acest aspect al lumii”, răspunsul este pozitiv. În continuare, Mihai Drăgănescu pune în discuţie chiar plauzibi‑ litatea CFE, fiind de părere că aceasta rezultă din faptul că ea poate fi‑ inţa prin ingredientele primordiale ale existenţei. Într‑adevăr, de fapt, celelalte două ingrediente sunt de acelaşi rang cu ea, devreme ce sunt situate, de el, la acelaşi nivel – primul – al acesteia. Conştiinţa Fundamentală are, în acest context, observăm, două sau chiar trei roluri importante din punct de vedere fenomenologic, roluri care o şi fac fundamentală: 1. Rolul unui observator al existenţei, care primeşte informaţii de la toate nivelurile următoare/superioare (nivelurile II‑IV) şi care 2. Are funcţia de a conferi un sens (întregii) existenţe şi, în plus, aşa cum rezultă din precizarea următoare, 3. Întrucât conştiinţa fundamentală nu este numai un observator pasiv, ci poate interveni în toate celelalte niveluri, rolul ei este chiar unul activ. De fapt, cu maximă prudenţă şi cu grija pentru nuanţe, Mihai Drăgănescu spune despre CF că are „atât un rol pasiv, dar şi activ”43, probabil, selectiv şi alternativ. Remarcăm, în cele de mai sus, din punctul de vedere al conţinu‑ tului, o clară specificare, de către autor, a locului CF în ierarhia nive‑ lurilor existenţei şi o nuanţată sugerare a rolului ei complex, iar din punctul de vedere al formei, împrumutarea dubitativului filosofic, un nou semn al semnificaţiilor tot mai generale şi al valorii reflexive tot mai accentuate, a operei sale.
42 Ibidem, p. 69. 43 Idem. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 31
Mai mult, în lucrarea pe care o putem numi concluzivă pentru opera științifică și filosofică a creatorului modelului ontologic struc‑ tural‑fenomenologic pe care îl analizăm și pe care el însuși o numește „filosofia ortofizică structural‑fenomenologică”, Mihai Drăgănescu spune despre conceptul de CFE că despre ea și „modul Ei de acțiune în inima existenței sunt posibile numai supoziții. Dar fără Ea nu se poate gândi o societate a conștiinței”44 sau o societate de prefigurare a societății conștiinței.
Legea conștiinței fundamentale a existenței Mai întâi, o serie de argumente pentru admiterea Legii Conști inței Fundamentale a Existenței, cu statut de lege obiectivă (a naturii, a societății și a gândirii) și de lege a științei, evidențiată în urma apro‑ ximării comportamentului obiectului fizic, a caracteristicilor eveni‑ mentului social și a condițiilor creației spirituale: ◆◆ conștiința este prezentă, în ontologia drăgănesciană, la toate nivelurile de structurare ale existenței: ea poate fi considerată, deci, chiar într‑un sens fizic, o constantă a existenței, în general; ◆◆ conștiința are un statut fundamental, ea fiind nu numai pre‑ zentă, ci și intern structurală tuturor formelor existenței; ◆◆ la diferitele niveluri ale existenței, entitățile se comportă, iar procesele se desfășoară, ca fenomene cu conștiință; ◆◆ conștiința poate fi atât pasivă, cât și activă, la orice nivel al existenței; ◆◆ conștiința interacționează, în aceste două feluri, cu alte com‑ ponente ale existenței, aflate la același nivel sau la alte niveluri decât cel fundamental al existenței; ◆◆ conștiința are acces la modul de a exista și de a funcționa al al‑ tor componente, proprietăți sau procese ale existenței; ◆◆ conștiința este considerată și ca principiul structural‑fenome‑ nologic care permite atât generarea efectivă a ortosensurilor, cât și apariția și manifestarea unor caracteristici ale existenței, respectiv a diverselor universuri, inclusiv a celui uman: un sens important al noțiunii de principiu este însă chiar cel de lege, de lege fundamentală; ◆◆ conștiința este denumiră, deseori, de‑a lungul studiilor, princi‑ piu fundamental al existenței, inclusiv în sensul de principiu genera‑ tor (vom discuta dacă această calitate implică, cu necesitate, și repre‑ zentarea ei ca fiind de natură materială);
44 Ibidem, p. 230. 32 LAURA PANĂ
◆◆ în unele analize ale sale, profesorul Drăgănescu ajunge la con‑ cluzia că putem identifica un sens al evoluției existenței în ansamblul ei; ◆◆ în câteva locuri din creația sa, ca în citatul care urmează45, el arată, chiar mai concret, că „adevăratul sens al istoriei într‑un univers este devenirea conștientă”; ◆◆ pentru studiul fenomenului de conștiință manifestat în condiții de viață socială, constatăm identitatea de natură din‑ tre conștiință ca substrat universal al existenței și forma specific umană a conștiinței, așa cum se manifestă în activitatea creierului, în funcționarea minții, în procesele psihice, în formele individuale și so‑ ciale de conștiință, ca și în rezultatele creației spirituale; ◆◆ în condiții de viață socială de tip uman, deci, natura funda‑ mentală a existenței și specificarea ei în natura umană se identifică, ceea ce constituie încă un mod de a demonstra caracterul general, esențial, necesar și repetitiv, adică legic, al relațiilor din cadrul și din‑ tre toate nivelurile existenței. Legea CFE, în înțelesul precizat și argumentat de noi, este studi‑ ată în mai multe cărţi ale academicianului Mihai Drăgănescu, fiind evidențiat, în unele cazuri, între altele, inclusiv caracterul tendențial al acestei legi și fiind descrise diferite aspecte ale manifestării sale, ca și ale amintitei sale caracteristici. Caracterul tendenţial al acestei legi este postulat atât în capitole consacrate preponderent aspectelor de filosofie a ştiinţei, cât şi în ca‑ pitole centrate, în principal, pe filosofia conştiinţei şi filosofia societă‑ ţii. Importante sunt, considerăm, pentru acest ultim domeniu, preci‑ zările din volumul Societatea Conştiinţei, unde se afirmă că „influenţa acestei legi tendenţiale nu va putea să nu lase anumite urme în toate societăţile cu conştiinţă, inclusiv în aceea de pe Terra”46.
Conştiinţa și sensul existenței Am văzut că scrierile profesorului permit nu numai coexistența, ci și interacțiunea, respectiv accesul reciproc lumatie‑informate‑ rie, obiect‑minte, materie‑conștiință. În același timp, conștiința, ca și cunoașterea, sunt considerate informație47, despre conştiinţă spu‑ nându‑se, la o pagină următoare, că ea constituie o „formă informaţi‑ onală a realităţii”48. Or, dacă există continuitatea materie – informație (de pildă prin informația structurală) și minte – conștiință (inclusiv 45 Ibidem, p. 54. 46 M. Drăgănescu, Societatea Conştiinţei, p. 209 47 Ibidem, p. 39. 48 Ibidem, p. 41. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 33 prin informația tehnic structurată), toate se rezolvă, pentru că toate sunt una, ca în tautologia matematică, în identitatea logică sau în uni‑ tatea filosofică. De asemenea, așa cum rezultă din paragrafele anterioare, la Mi‑ hai Drăgănescu, conştiinţa are chiar un important și dublu statut: ea apare ca fiind atât esenţa existenţei, cât şi cea care conține și chiar realizează efectiv sensul existenţei, Mai mult, conștiința există și acționează la toate nivelurile realității, dar nu indică, ci imprimă, din interiorul lor, orientarea evoluției unor structuri, așa cum se întâm‑ pla, de pildă, în procesele chimice sau biotice. Pentru ilustrarea modului de acțiune al principiului conștiinței, putem preciza că aceste evoluții „dirijate”, pe care le‑am studiat, în parte, și la un anumit nivel49 pot fi atât necesare, cât și întâmplătoare, în funcție de natura structurilor și legilor proprii ale sistemelor lu‑ ate în considerare. Altfel spus, din nou la fel ca în sisteme matematice și, în general, axiomatice, coerenţa ansamblului este ilustrată şi prin coincidenţa tezelor fundamentale: conştiinţa este concepută atât ca esenţă, cât şi drept sens al existenţei. Modul în care conștiința determină sensul evoluției sistemelor poate fi ilustrat, în opinia noastră, cu felul în care se desfășoară proce‑ sele în lumea omului, iar cheia modelul drăgănescian ar putea consta tocmai în proiectarea naturii și funcționării sistemului social asupra nivelurilor anterioare ale existenței. Permisiuni și libertăți ar fi, din această perspectivă, cuvintele po‑ trivite pentru a descriere modul în care conștiința organizează și îm‑ pinge înainte lumea, ceea ce înseamnă generalizarea modelului so‑ cial și poate chiar regeneralizarea sa, dacă avem în vedere ultimele idei consemnate ale profesorului, care gândea extraingrediente ale existenței, se pare, de ordin spiritual, care au caracter mai mult decât universal, unul chiar cosmic. În modelul ontologic prezentat, ca de altfel chiar în fizica atomică şi nucleară, sensul este prezent încă de la nivelul fizic al existenţei, fi‑ ind manifestat în proprietăţi, respectiv caracteristici ale obiectelor şi proceselor din acest domeniu. Sunt conduse procesele de ansamblu şi comportamentele obiectelor microcosmice de sensuri imanente ori se înscriu ele în tendinţe determinate de o conştiinţă fundamentală? Fizica şi biologia nu ne răspund la această întrebare, pentru că se ocupă numai de descrierea acelor comportamente ale fenomenelor 49 L. Pană, Co‑evolution of Human and Artificial Cognitive Agents, International Conference for Computing and Philosophy, Institut Universitaire de Technologie de Laval and AAAI (American Association for Artificial Intelligence), Laval, France, May 3–5, 2006. 34 LAURA PANĂ specifice care sunt observabile, repetabile şi explicabile prin propriile legi teoretice. Din acest punct de vedere, așa cum exemplifică H. Ey, în lucrarea sa, Conștiința, amiba, întrucât are capacitatea de a se ori‑ enta în mediu pentru găsirea hranei, ar fi dotată cu conştiinţă, ceea ce însă nu explica nici originea, nici evoluția conștiinței. Se vorbeşte, uneori, de identificarea, introducerea sau privilegi‑ erea unor noi sensuri într‑o activitate, într‑un domeniu sau în crea‑ ţia unei personalităţi. Or, de la micro‑obiecte la biosisteme şi până la evenimente sociale, toate procesele au un sens local şi individual, în fiecare moment şi în corelaţie în primul rând cu legile lor specifice. Sensul, în știință, dar și în cunoașterea comună și în practica neștiințifică, indică posibilitatea sau efectivitatea orientării. Astfel, chiar comportamentul microparticulelor, în condiţii experimentale, de introducere a unor perturbaţii – a unor sensuri noi – în cursul na‑ tural al fenomenului, ne ajută numai să descoperim propriile sale legi, dincolo de măsurarea efectelor propriei intervenţii. La fel, în ordinea biologică, un proces specific odată declanşat, îşi urmează în mod necesar cursul genetic programat, în condiţii optime constante. În acest context, sensul se identifică cu finalitatea, în timp ce, la nivelul fizic, efectele sunt cumulative, nu conduc la dezvoltarea unor produse noi. În cazul evenimentelor sociale, puterea de a impune sensuri a fost, dimpotrivă, asumată, la începuturile istoriei, de indivizi, apoi, odată cu creşterea conștientizării sensului, a fost însuşită de grupuri, iar mai nou, este diseminată între naţiuni, sensul democratic al puterii de de‑ cizie fiind totuși încă realizat numai cu prilejul unor evenimente cru‑ ciale care suscită entuziasmul colectiv, cel care poate genera consens. După cum am avut prilejul să precizăm, la Mihai Drăgănescu (în varianta finală a operei sale), conștiința este una dintre cele trei elemente primordiale ale existenței. Ea reprezintă, în același timp, și principiul structural‑fenomenologic care permite atât generarea efectivă a nivelului următor, cel al ortosensurilor, cât și apariția și desfășurarea celorlalte două niveluri ale existenței, adică a ortosensu‑ rilor, spațiului și timpului, universurilor multiple și universului uman în particular. Conștiința constituie, deci, la Mihai Drăgănescu, și sursa efec‑ tivă a apariției și devenirii orientate a întregii existențe, nu numai ex‑ presia particulară, specific umană, a devenirii existenței în, prin și pentru îndeplinirea scopului final al devenirii conștiinței fundamen‑ tale a existenței. Atunci când savantul‑filosof vorbește despre sensul Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 35 propriu al unei conștiințe, el plasează discuția la nivelul individual al existenței și o duce cu mijloacele analizei fenomenologice. Înainte de a urma șirul consecințelor derivabile din tezele de mai sus, detectăm următoarele probleme posibile: ◆◆ Poate fi atribuită conștiinței proprietatea/capacitatea de a de‑ termina introducerea unui sens de tipul finalitate în ansamblul existenței sau la unul dintre nivelurile acesteia, existența umană? ◆◆ Este conștiința dătătoare a unui sens oarecare? Are, cu alte cu‑ vinte, conștiința funcție orientativă în ansamblul existenței sau, cel puțin, pentru existența umană? ◆◆ Are conștiința, în sine, un sens de evoluție în ansamblul existenței? Exercită, deci, conștiința funcția dătătoare de sens în ra‑ port cu sine ori față de alte componente, proprietăți sau domenii ale existenței? Dacă ar fi să fim consecvenți cu postulatele modelului de uni‑ vers descris și consacrat de academicianul Mihai Drăgănescu, răs‑ punsul generic la toate aceste întrebări ar fi „nu”. Argumentul nostru principal în acest sens este că, alături de ortoenergie și informaterie, conștiința, fiind situată chiar la primul nivel, elementar, al existenței, joacă, în viziunea creatorului acestui model și în interpretarea noas‑ tră, rolul de componentă primară a existenței, sensurile – atât orto‑ sensurile, cât și sensurile fundamentale legate se spațiu și de timp, sensurile interne diverselor universuri și cele care au funcționat sau vor funcționa în universul uman – intervenind începând cu nivelul al doilea al existenței. O rezolvare posibilă a triplei probleme evidențiate, rezolvare care nu exclude însă alte răspunsuri perfect posibile, este că însăși conștiința prezintă sau dobândește noi proprietăți și funcții, la urmă‑ toarele niveluri de existență. Astfel, cum s‑a arătat deja, de altfel, chiar la primul nivel al existenței, conștiința interacționează cu informateria. Aici se ridică din nou un subiect interesant, și anume, are conștiința semnificații orientative și efective chiar mai puțin impor‑ tante decât informația, dat fiind că, de pildă, chiar următorul nivel al existenței, constituit de categoriile fenomenologice ale ortosensurilor, este generat de ortosensul informației fenomenologice primordiale, în plus, sub impulsul unui alt factor50, în condițiile în care, informa‑ teria (la care conștiința poate avea acces, chiar la primul nivel), este considerată ca fiind o informație primordială, deci mai puțin evoluată sau complexă decât informația?
50 M. Drăgănescu, Societatea conștiinței, p. 67. 36 LAURA PANĂ
O întrebare suplimentară, la care putem răspunde în această etapă, înainte de a dezvolta subiectul propus, și care dovedește nimic altceva decât fertilitatea intelectuală și coerența fundamentală a mo‑ delului analizat, este următoarea: universul informațional, care poate fi prezent, începând cu nivelul al treilea al existenței, dar în orice uni‑ vers, nu numai în universul uman, prezintă sensuri și sens, în gene‑ ral? Această problemă este indusă de două teze, egal sustenabile, atât în litera, cât și în interpretarea sistemului de gândire drăgănescian, pe baza unor concluzii anterior evidențiate, în conformitate cu care ◆◆ Informația este esența existenței, fiind prezentă, chiar la pri‑ mul nivel al acesteia, sub forme primordiale, ca informateria; ◆◆ Informateria este o materie cu proprietăți informaționale; ◆◆ Conștiința însăși poate fi gândită și caracterizată ca fiind de or‑ din fizic și, deci, ca universală, inclusiv pe această linie de gândire; ◆◆ Toate nivelurile existenței, nu numai cele de ordin I, II și III au un substrat fizic și, chiar dacă nu au conștiință, într‑o formă par‑ ticulară, au sens intrinsec, fiincă sensul, manifestat sau conceput cu sau fără conștiință, este într‑un mod fizic intern structural întregii existențe. Putem face, acum, prin prisma celor discutate, o nouă încer‑ care de a determina statutul diferitelor elemente fundamentale ale existenței, în viziunea lui Mihai Drăgănescu, inclusiv pe cel al conștiinței însăși. Astfel, ținând seama de specificul concepției struc‑ tural‑fenomenologice a autorului, aceste categorii de elemente nu reprezintă constante universale sau mărimi generice de tipul masă, spațiu, timp sau caracteristici ale mișcării, ca impulsul, viteza și nici măcar mărimi variabile, în funcție de acestea sau în funcție de siste‑ mul de referință. Ele nu pot fi cuantificate și măsurate sau calculate la fel, deși se bazează, ca și acestea, pe structuri, ci sunt, mai mult decât compo‑ nente, niște precondiții și potențialități ale unor structuri, caracteris‑ tici și calități ale unor procese, relații și interacțiuni ce se vor trans‑ forma în realități, pe următoarele trepte ale existenței, care aparțin însă aceluiași întreg fenomenologic. Cu alte cuvinte, expresiile și nivelurile superioare ale realității co‑ există cu ingredientele, interacțiunile și procesele primordiale, struc‑ turi generative fiind în funcțiune în permanență și noi lumi pu‑ tându‑se naște, la orice nivel, cu sau fără prezența unei conștiințe de ordin spiritual, dar cu concursul Conștiinței Fundamentale a Existenței. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 37
Iată de ce putem spune, aici, cu și mai multe argumente, că în modelul ontologic elaborat de Mihai Drăgănescu găsim nu numai o reprezentare științifică, ci și o viziune generală, analitică dar univer‑ sal valabilă, a esenței, genezei și structurii lumii, valabilă pentru zo‑ nele sale cunoscute sau inaccesibile și necunoscute, pentru secvențe trecute, actuale sau viitoare ale existenței și la diverse niveluri ale evoluției sale. Nivelurile mai înalte ale existenței iau naștere, cum ne explică creatorul modelului prezentat, prin adăugarea de noi sensuri la struc‑ turile și sensurile preexistente51, realizându‑se, astfel, de pildă, trece‑ rea de la neviu la viu, de la instinct la sentiment și de la emoție la stare de spirit, prin desfășurarea unui proces fenomenologic care în‑ cepe la nivel elementar, străbate toate celelalte niveluri și poate conti‑ nua, cu implicarea fiecărui nivel anterior, de la nivelul al patrulea cu‑ noscut de noi, prin generarea unor universuri artificiale. Pentru o entitate vie cu conștiință, precizează Mihai Drăgănescu, un ortosens suplimentar „este de fapt sensul propriu al conștiinței acestuia”52. Sensul propriu al unei conștiințe nu se identifică cu conștiința de sine a unei entități, în concepția academicianului Drăgă‑ nescu, ci este considerat ca expresie complexă a identității acesteia în cadrul existenței ca întreg. Tocmai de aceea, în acest context, autorul se referă și la relația complexă dintre corp, minte și conștiință, precizând că aceasta din urmă ia naștere prin relația funcțională dintre aspectele structurale și fenomenologice ale minții53, la fel ca gândurile și ideile, respectiv sis‑ temele sau rețelele de idei. Interesantă ni se pare paralela implicit făcută de autor între una dintre formele informației sociale, informația comună, respectiv idee ca produs al prelucrării fenomenologice a informației în categoria fe‑ nomenologică a minții54: gândirea este prezentată drept „comunitate a unor idei interconectate”. În analiza subiectului abordat în paragraful de față – o ana‑ liză fenomenologică –, Mihai Drăgănescu vorbește de o conștiință, de o gândire, și consideră, în cele din urmă, admițând că o comuni‑ tate de idei sau de gânduri este rezultatul unui act de gândire extins, că „hub” – urile unor rețele de emoții, cunoștințe, gânduri, viziuni și
51 Op. cit., p. 198. 52 Idem. 53 Ibidem, p. 200. 54 Ibidem, p. 202. 38 LAURA PANĂ credințe „formează o rețea fenomenologică, cu un hub major, acela al sensului propriu al conștiinței respective”55. Putem afirma, mai departe, că în opera academicianului Drăgă‑ nescu a fost elaborată o nouă „Fenomenologie a spiritului”, odată ce el a realizat, așa cum am avut sau vom avea posibilitatea să arătăm, o ◆◆ fenomenologie a existenţei naturale, ◆◆ fenomenologie a existenţei sociale, ◆◆ fenomenologie a existenţei conştiente. Importanța, numărul, frecvenţa/constanţa şi valoarea referirilor sale la viața spirituală justifică această apreciere. Observăm aici că, în raport cu unele dintre ideile acreditate prin filosofia tradiţională a culturii şi prin filosofia valorii în particu‑ lar, Mihai Drăgănescu produce o adevărată turnură fenomenologică, în primul rând, prin faptul că, folosind în domenii noi și neașteptate această metodologie, o generalizează. În al doilea rand, evidențiem că, în acest context, filosofia omuluiș i a valorii sunt integrate într‑o filosofie a naturii pentru că, deși apare ca generator de sensuri prin valori, omul este văzut ca efect şi purtător al unei conștiințe funda‑ mentale, în timp ce sensul vine din profunzimile lumii materiale și nu pare determinat de caracteristici ale unui univers anume, ca cel uman, spre deosebire de sensul unic şi ascendent, al evoluţiei univer‑ sale, postulat în filosofia spiritului a lui Hegel, în teoria biologică a evoluţiei sau în teoriile progresului social.
Filosofia, știința și ingineria conștiinței Ansamblul elaborărilor teoretice privitoare la conștiință, adunate, analizate si discutate în paragrafele precedente, reprezintă generali‑ zări și sistematizări ale unor cunoștințe științifice provenite din mate‑ matică, fizică, chimie, biologie, dar și produse ale sintetizării unor in‑ terpretări și evaluări legate de științe sociale și domenii ale culturii. Pe această bază se poate spune că putem identifica, în opera lui M. Dră‑ gănescu, o teorie generală a conștiinței. Ipoteza ontologică fundamentală a teoriei generale a conștiinței, elaborată de M. Drăgănescu, conform căreia conştiinţa reprezintă un dat primar şi primordial al existenţei, chiar unul dintre principi‑ ile generatoare ale acesteia, care acţionează prin inteligenţele de di‑ ferite tipuri şi prin entităţi care, spre deosebire de informaterie şi or‑ toenergie, sunt considerate obiecte, adică entităţi care au minte şi
55 Ibidem, p. 204. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 39 conştiinţă56, poate fi considerată și teza ce întemeiază abordarea teh‑ nică, inginerească a conștiinței. Această ipoteză implică, între altele, că însăşi conştiinţa, în gene‑ ral, ca şi conştiinţele care generează şi populează existenţa, pot avea o natură obiectuală, fizică, substanţială şi, în ultimă instanţă, cel puţin în acest context, materială. Avem, aici, de fapt, o expresie particulară a caracterului dual al existenței, o altă expresie a acestui caracter ge‑ neral fiind dualitatea, respectiv unitatea cuantă‑undă. În aceste condiţii, existenţa fiind conştientă şi, în acelaşi timp, materială, unitatea existenţei este asigurată, dar mai poate fi consi‑ derată conştiinţa ca esenţă a existenţei, ca existenţă primordială şi ca principiu generator al acesteia, în particular, al universurilor ce alcă‑ tuiesc multiversul şi cosmosul, în ultimă instanţă? Avem de‑a face, în acest caz, cu o dublă esență a existenței, cu două principii congenere, coexistente şi cofuncţionale, principiul ma‑ terial si principiul conştient? Prin această dedublare a existenței, pot predomina, la unele niveluri și în anumite zone de univers, respec‑ tiv în stadii de evoluție diferite, aspectele cuantice sau cele energetice? Sunt determinante formele neconștiente sau cele conștiente de mani‑ festare ale esenței în existență? Formulări mai operaționale și soluții mai concrete ale problemei sunt posibile și sunt chiar date, de pildă, prin cercetări numite noetice și dedicate unui domeniu rarefiatș i dificil, în care folosirea metodelor fi‑ zice sau chimice, teoretice sau experimentale este insolită, însuși câmpul cercetării fiind greu de descris, iar soluțiile date sunt, și din acest motiv, sintetizate și comunicate inclusiv prin introducerea unor concepte noi. Termenul „noetic” a fost însă chiar anterior folosit într‑un mod mai tehnic, de pildă, pentru a denumi sisteme informatice care mo‑ delează, execută sau chiar suplinesc funcții simple sau complexe ale sistemului nervos uman. Acestea au fost numite „mașini noetice”, de‑ numirea fiind însă, în acest caz, pretențioasă, între funcțiile cerce‑ tate, reproduse sau protezate fiind și unele ca vederea. Prin interme‑ dierea sau suplinirea acesteia cu alte funcții, a fost creată, de pildă, așa‑numita vedere tactilă. Rezultă, din toate elementele demonstrative adunate până acum, că adevăratele fundamente ale formulării teoriilor științifice și ale conceperii sistemelor tehnice sunt cele filosofice. Considerăm că avem chiar mai mult, în opera profesorului Drăgănescu: sunt elabo‑ rate efectiv şi, apoi, coroborate, domenii întregi ale filosofiei, dintre
56 M. Drăgănescu, Societatea Conștiinței, p. 10. 40 LAURA PANĂ care unele noi, ca filosofia ortofizicii, filosofia conştiinţei, iar într‑un plan mai general, filosofia ştiinţei şi filosofia tehnicii. Dezvoltările făcute sau permise prin creația sa în domeniul filo‑ sofiei tehnicii, de pildă, au devenit posibile prin faptul ca profesorul Drăgănescu a fost un eminent profesionist într‑unul dintre domeniile de vârf ale tehnicii actuale, electronica. Mai mult, el a fost un deschi‑ zător de noi domenii în această specialitate tehnică, atât teoretică, cât și aplicată, fiind unul dintre inițiatorii electronicii funcționale. O mare și importantă parte a cercetărilor privitoare la creier, minte și conștiință ale academicianului Drăgănescu privesc aspectele tehnice ale obținerii și folosirii unor structuri, procese și medii arti‑ ficiale cu calități și funcții asemănătoare conștiinței naturale. Subli‑ niem, dacă mai este nevoie, că nu este vorba, în primul rând, aici, ca și în ansamblul operei sale, de studierea, modelarea sau surclasarea conștiinței umane, știindu‑se că viziunea cercetătorului de elită pre‑ zentat nu a fost și nu putea fi una centrată pe sau consacrată exclusiv conștiinței umane, ci conștiinței ca proprietate universală a existenței. Studierea creierului‑mașină, cu mijloace fizice, biotice, ca și transpunerea acestor cunoștințe în formule matematice care ar putea explica și ar putea permite schimbarea configurațiilor sistemului ner‑ vos pentru a transforma sau pentru a produce stări mentale, ar pu‑ tea fi stadii preliminare pentru cunoașterea și generarea conștiinței pe cale tehnică, spune academicianul Mihai Drăgănescu, încă din lu‑ crarea sa Profunzimile lumii materiale, dar aceasta pe calea integră‑ rii proceselor fizice din univers, începând cu particulele elementare și până la fenomenele mentale, creative și spirituale, ceea ce ne‑ar per‑ mite să înțelegem aproape tot ce se întâmplă în univers. Accentul pe primii termeni ai acestor relații cerând o abordare structurală, în timp ce privilegierea celor secunde necesită o tratare preponderent fenomenologică, soluția acestei probleme este impor‑ tană având în vedere unitatea dintre structural şi fenomenologic, ca axă principală a dezvoltării concepţiei filosofice a profesorului Dră‑ gănescu. Vom vedea că, în fond, problema se reduce la a stabili dacă ac‑ centul pe structură înseamnă distincţia fermă dintre nivelurile exis‑ tenţei şi coexistenţa lor permanentă, iar focalizarea atenţiei pe aspec‑ tele fenomenologice semnifică acceptarea continuităţii şi ilustrarea evoluţiei. Menţionăm că această chestiune este importantă nu numai pen‑ tru subiectul de faţă, ci chiar pentru caracterizarea paradigmei de cunoaștere dominante a secolului 20, divizată între cerinţa exactităţii Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 41
în descrierea şi redarea structurii realităţii, respectiv dorinţa exprimă‑ rii și proiectării variabilității, diversității și specificității opiniilor, ati‑ tudinilor și viziunilor asupra realității, cu diverse mijloace, de la cele filosofice, ştiinţifice și tehnice la cele estetice, etice şi religioase. Din perspectiva studiului nostru, în principal hermeneutic, dar și istoric, rămâne însă importantă problema pusă, mai ales că multi‑ tudinea conceptelor, legilor şi principiilor propuse şi folosite de Mihai Drăgănescu este tocmai semnul unei creativităţi combinate, teoretice şi metodologice, soluţia găsită acestei probleme, cu ajutorul proprii‑ lor sale precizări de ordin teoretic şi metodologic, fiind utilă şi pen‑ tru determinarea mai exactă a sistemului său conceptual, a structurii acestui sistem şi a valorii sale de ansamblu. Ca inginer, Mihai Drăgănescu s‑a situat, la fel ca și în calitatea sa de om de știință și filosof, nu doar in medias res, ci chiar în avangarda cercetărilor, atât în domeniul tehnologiei informatice, cât și în dome‑ nii tehnice complet noi, fiind preocupat, între altele, și de folosirea re‑ zultatelor nanotehnologiei57. În aceeași calitate, academicianul elaborează o întreagă teorie privitoare la vectorii societăţii cunoaşterii, ca şi ai societăţii conşti‑ inţei, fiind precizate și categoriile de agenţi inteligenţi capabili de con‑ ştientizare. Pot fi anticipate, de asemenea, diferite forme de conştiinţă artificială, pornind de la precizările făcute de Mihai Drăgănescu în cartea sa despre societatea cunoaşterii, în care el se referă şi la variate feluri de conştiinţe, inclusiv cele ale societăţii conştiinţei, după cum el avea în vedere şi organizări şi societăţi virtuale de agenţi cognitivi şi conştienţi naturali şi artificiali de care se ocupă inginerii de astăzi. Avem, de asemenea, posibilitatea, evidenţiată chiar prin exemplul infraconştiinţei, obiect al studiului nostru într‑un paragraf anterior, de a constata existenţa, în viziunea Mihai Drăgănescu, a unei forme de tre‑ cere de la informaterie la materia conştientă. Problema materiei con‑ ştiente poate fi pusă însă şi sub forma întrebării: este conştiinţa, un fe‑ nomen fizic, material? Mai categoric sau chiar mai radical formulată, întrebarea ar putea suna: conștiința este un fenomen natural sau su‑ pra‑natural? Cuvântul supranatural poate însemna, în acest context, de pildă, „social”. „uman” și chiar „tehnic”, adică tot ceea ce se suprastructu‑ rează naturii sau ceea ce ia naștere pe o altă cale decât cea strict naturală. Interpretarea mai multor rezultate al cercetărilor întreprinse de Mihai Drăgănescu, dar şi de alţi filosofi şi oameni de ştiinţă
57 Vezi, pentru acest domeniu, M. Drăgănescu, „Neural Engineering and Nanoelectronics Fa‑ cing Artificial Consciousness”, comunicare prezentată în cadrul INGIMED, 2001. 42 LAURA PANĂ contemporani, ca şi a unor succese ale studiilor de inginerie a cu‑ noaşterii şi conştiinţei îndreptăţesc un răspuns afirmativ al acestei probleme. În alte cărţi (de autor) se evidenţiază chiar nivelul subcuantic al existenţei ca strat (inferior dar interior) al conştiinţei58. De asemenea, promotorul cercetărilor noetice, R. L. Amoroso, practică o perspec‑ tivă nu numai ştiinţifică, ci şi tehnică asupra conştiinţei şi materializă‑ rii sale în forme artificiale59. O întreagă suită de proiecte sunt lansate, astfel, în cadrul Progra‑ mului FP7, de către Universitatea Politehnica București, în colabo‑ rare cu alte universități de cercetare din toată Europa, în echipe care inițiază Tehnologii Informatice Inteligente (TII) sau chiar „Bran gai‑ ning by developing research powered organizations”, de pildă pentru Intelligent Grid Computing. Între cercetările TII sunt considerate prioritare cele de „Adap‑ tive grid technologies”, de Hipergrid și Grid middleware, ca și teh‑ nologiile colaborative pentru activități pe web, cele de „Networked Systems Control”, dar și cele de Informatică pentru Sisteme Coope‑ rative Deschise și Descentralizate și, poate cele mai noi, de „Adaptive Intelligent Control”. Alte cercetări au ca obiect conceperea și folosirea așa‑numitelor „Agreement techniques”. În cadrul aceluiași trend de cercetare sunt create Laboratoare pentru Ambient Intelligence și chiar pentru generarea de E‑Environ‑ ment, de habitate și „teritorii inteligente”. Sunt dezvoltate, de aseme‑ nea, Servicii pentru Sisteme Distribuite sau Servicii pentru activități pe web, ca cele folosite de grupurile de cunoaștere colaborative virtu‑ ale constituite pe web. Sistemele, aparatele şi instrumentele, de la maşini de decizie (tehnică, economică, socială, etică), de raţionare, de recunoaştere şi de răspuns cognitiv, afectiv sau practic, adică informatice, de calcul sau robotice, care pot fi, şi ele, de diferite tipuri (workbots, webbots, softbots, knowbots) sunt mijloace rudimentare de asistare, comple‑ tare ori suplinire a activității conştiente, care pot fi şi sunt obţinute în mod artificial, prin manipularea, controlul şi coordonarea unor obiecte fizice, pe baza cunoaşterii şi folosirii unor legi ale aceluiaşi ni‑ vel al existenţei.
58 D. Zohar, The Quantum Self, Bloomsbury Publishing Ltd., London, 1990, p.71. 59 R. L. Amoroso, „How to Engineering a Conscious Quantum Computer?” în R. L. Amoroso, R. Autunes, Claudia Coelho, M. Farias (Eds.), Science and the Primacy of Conscience, The Noetic Press, Orinda, CA USA, 2000, p. 312–314. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 43
M. Drăgănescu repune în discuție principiile filosofice privind natura, structura și funcționalitatea fenomenului conștiinței60 in noul context, cel al fundamentelor studierii societății cunoașterii și optează pentru cel care presupune că atât conștiința naturală, cât și cea artifi‑ cială sunt explicabile și generabile prin adăugarea unui factor încă ne‑ cunoscut, principiu care pare să fi încurajat deja unele cercetări cu to‑ tul noi, în timp ce primul principiu, potrivit căruia conștiința depinde numai de funcționarea și complicarea structurală a unor entități mai cunoscute, cum sunt creierul, calculatorul sau rețelele neurale, pare să fi condus numai către experimente nereușite61. Este discutată, în ultima parte a creației sale, și optimizarea unor calități umane intelectuale prin combinarea unor componente natu‑ rale și artificiale – vezi, în acest sens, dar cu referire numai la agenți cognitivi și la coevoluția agenților cognitivi artificiali și umani, ca și a celor de tip mixt, lucrarea dedicată acestor subiecte 62. Mihai Drăgănescu menționează, de asemenea, tentativele actuale de a ameliora unele comportamente specifice omului prin modificarea genomului uman, dar și posibilitatea de a genera forme de conștiință artificială, fiind chiar distinse câteva tipuri de conștiință artificială63. Dintre acestea, autorul se ocupă, de pildă, de computerele cuantice conștiente și de implicarea acestora în coordonarea rețelelor virtuale. Discutând astfel de posibilități, dar și probabilitatea existenței mai multor specii cu conștiință pe lângă conștiința biologică de tip uman64, autorul face și aprecierea că, tocmai din cauza unor caracte‑ ristici biologice ale omului, pentru constituirea societății conștiinței și, deci, a adevăratei civilizații, ar putea fi necesare conștiințe artifici‑ ale65. Desigur, aceasta nu exclude din ecuație conștiința umană. Menționăm că, pentru receptarea, înțelegerea și evaluarea tuturor semnificațiilor profunde ale considerațiilor despre conștiință, făcute de profesorul Drăgănescu de‑a lungul scrierilor sale și, în special în această carte, ar putea fi nevoie de un întreg excurs teoretic. Un text sintetic, scris dintr‑o cu totul altă motivație66, este disponibil pentru 60 M. Drăgănescu, Societatea Conștiinței, p. 231. 61 Ibidem, p. 233. 62 L. Pană, Co‑evolution of Human and Artificial Cognitive Agents, International Conference for Computing and Philosophy, Institut Universitaire de Technologie de Laval and AAAI (American Association for Artificial Intelligence), Laval, France, May 3–5, 2006. 63 M. Drăgănescu, Societatea conștiinței, p. 238. 64 Ibidem, p. 240. 65 Ibidem, p. 238. 66 L. Pană, „Cunoaștere, conștiință și cultură în viața spirituală a societății”, capi‑ tol în studiul Mileniul III – mileniul culturii filosofice? din cartea Al. Boboc, N. I. Mariș 44 LAURA PANĂ cei interesați să aprofundeze tema structurii cunoașterii, conștiinței și culturii în plan uman, individual și social. Dar, pentru Mihai Drăgănescu, sistemul de referință devine mult mai larg decât universul uman şi chiar decât universul fizic, obiectul de studiu ales, mai precis, construit de el fiind un univers al totalită‑ ţii universurilor posibil de generat prin activitatea Conștiinței Funda‑ mentale. În structura sistemului de idei creat şi pus în circulaţie de profe‑ sorul Drăgănescu avem, de asemenea, filosofia socială, în câteva din‑ tre domeniile sale cele mai actuale, cum sunt filosofia societăţii infor‑ maţiei, filosofia societăţii cunoaşterii și filosofia societăţii conştiinţei. Avem, deci, prin creaţia lui Mihai Drăgănescu, o filosofie a natu‑ rii, o filosofie socială şi o filosofie a conştiinţei, aceasta din urmă fiind aleasă ca fundament al primelor două domenii consacrate ale filoo‑ sofiei. Avem, astfel. prin sistemul său de gândire, o concepţie ontolo‑ gică completă, care poate funcționa, la rândul ei, ca fundament pen‑ tru știința și ingineria conștiinței. Aceasta este concluzia poate cea mai generală a paragrafului de față, concluzie potrivită însă și pentru descrierea sintetică a ansam‑ blului operei drăgănesciene, din perspectiva aleasă de noi, aceea a continuitații dintre știința, filosofia și ingineria conștiinței în opera sa, poate și în istoria intelectuală contemporană. Consemnând, între alte consecințe benefice ale unei asemenea prodigioase activități și inițierea, sub influența sa, a unor direcții și școli de cercetare, ca și constituirea unor grupuri de creație, încă din anii ’80, în mai multe domenii de cunoaștere, vom evidenția, în în‑ cheiere, poate cea mai impresionantă formă de finalizare a vieții sale intelectuale, caracterizată prin tensiunea gândirii științifice, profunzi‑ mea reflecției filosofice și puterea comunicării spirituale: proiectarea unui viitor pentru generațiile care urmează și întemeierea aspirațiilor de realizare a unui model de societate conform cu cerințele adevăru‑ lui științific, valabil din perspectiva exigențelor culturale (particulari‑ zate mai ales prin criterii morale) și fezabil prin mijloace tehnice.
Bibliografie
[1] Amoroso, R. L., How to Engineering a Conscious Quantum Computer? în R. L. Amoroso, R. Autunes, Claudia Coelho, M. Farias (Eds.), „Science and the Primacy of Conscience”, The Noetic Press, Orinda, CA USA, 2000.
(coordonatori), „Studii de istorie a filosofiei universale”, Vol XVIII, pag. 409–421, București, Editura Academiei Române, 2010. Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu 45
[3] Drăgănescu, M., Conştiinţa, frontieră a ştiinţei şi frontieră a omenirii, „Revista de filosofie”, Tom XLVII, Nr. 1–2, 2000. [4] Drăgănescu, M., Menas Kafatos, Generalized Foundational Principles in the Philosophy of Science, in R. L. Amoroso et al. (Eds), „Science and the Primacy of Consciousness”, The Noetic Press, Orinda, 2000. [5] Drăgănescu, M., Ortofizica, Partea a IV‑a, în „Inelul lumii materiale” Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. [6] Drăgănescu, M., Profunzimile lumii materiale, în vol. „Inelul lumii materiale”, (…). [7] Drăgănescu, M., Societatea informațională și a cunoașterii. Vectorii societății cunoașterii, în Florin Gh. Filip (coordonator), Societatea Informațională – Societatea cunoașterii: Concepte, soluții și strategii pentru România, Editura Expert, București, 2001, volum realizat de Centrul pentru Cercetări Avansate în Învățare Automată, Prelucrarea Limbajului Natural și Modelare Conceptuală (RACAI) al Academiei Române, în cadrul Proiectului „Strategii și soluții pentru Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii în România”, din Programul Național de Cercetare‑Dezvoltare „INFOSOC”, condus de Institutul Național pentru Cercetare‑Dezvoltare în Informatică” (ICI), București. [8] Drăgănescu, M., Societatea Conştiinţei, Institutul de Cercetări pentru Inteligenţa Artificială al Academiei Române, Bucureşti, 2007. [9] Drăgănescu, M., The Fundamental Phenomenological Information of the Universe, „Proceedings of the Romanian Academy, Series A, Vol. 5, No. 1, Ianuary‑April, 2004. [10] Drăgănescu, M., Theories of Brain, Mind and Consciousness: Still Great Divergences, „The Noetic Journal”, Vol. 3, No 2, April 2000. [11] Pană, L., Caracteristici ale cunoaşterii în mediul tehnic intelectual, în „Noema”, vol. I, nr.1, București, Editura ICI, 2002. [12] Pană, L., Co‑evolution of Human and Artificial Cognitive Agents, International Conference for Computing and Philosophy, Institut Universitaire de Technologie de Laval and AAAI (American Association for Artificial Intelligence), Laval, France, May 3–5, 2006. [13] Pană, L., Comunicarea și interpersonalizarea în grupurile de lucru virtuale constituite pe Web, în B. A. Balgiu, G. C. Constandache (coordonatori), ”Comunicarea – sugestie și influență”, București, Editura Sigma, 2009. [14] Pană, L., Conştiinţă şi calcul, paragraf în capitolul „Perspectivă informaţională asupra activităţii intelectuale” din cartea de autor, Filosofia informaţiei şi a tehnicii informaţionale, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2004. [15] Pană, L., Cunoaștere, conștiință și cultură în viața spirituală a societății, capitol in studiul „Mileniul III – mileniul culturii filosofice?” din cartea Al. Boboc, N. I. Mariș (coordonatori), Studii de Istorie a filosofiei universale, Vol. XVIII, București, Editura Academiei Române, 2010. [16] Pană, L., Infinit și absolut. Finit și infinit în existența umană, în „Studii de istorie a filosofiei universale”, Vol. XVI, București, Editura Academiei, 2008. [17] Pană, L., (Coordonator), Modele culturale ale societății cunoașterii din perspectiva dezvoltării culturii tehnice, Editura Politehnica Press, București, 2006. [18] Pană, L., Un model integrativ al psihicului, cogniției, conștiinței şi creaţiei, în „Noema”, Vol. VII, București, Editura Cartea Universitară, 2008. [19] Zohar, D., The Quantum Self, Bloomsbury Publishing Ltd., London, 1990. O primă discuţie pe marginea inelului lumii materiale, a experimentului conştienţei şi afiirii la Mihai Drăgănescu
Gorun MANOLESCU1 [email protected]
ABSTRACT: “Being in the World” (“afiirea” – term has been introduced by Drăgănescu) which result from “The Awareness Experiment” is the Keystone of Drăgănescu’s “Ring of the Material World” (RMW) Model. This text focuses on the “Being in the World” (afiirea) which seems to be very different from Seiendes of Heidegger. KEYWORDS: Ring of the Material World (RMW), being in the world, awareness experiment, phenomenological reduction.
Preambul În cele ce urmează voi analiza „experimentul conştienţei”, propus de Mihai Drăgănescu, sub următoarele aspecte: (i) în ce măsură este (sau nu) un „experiment mental” aşa cum acesta este definit de Kuhn, (ii) de unde provin datele cărora un „experiment al conştienţei” le fa‑ cilitează apariţia, ca, în final, să trec la (iii) o încercare de decriptare, într‑o primă etapă, a „afiirii” în ceea ce priveşte natura ei.
1. Modelul „Inelului Lumii Materiale” Locul şi rolul „experimentului conştiinţei” în modelul onto‑ logic drăgănescian, numit „Inelul Lumii Materiale” (ILM), expus în cele două lucrări fundamentale ale autorului (Profunzimile lumii
1 Prof. consultant, Ph. D; membru al Diviziei de Logică, Metodologie și Filosofia Științei a CRIFST al Academiei Române, redactor‑șef al revistei NOEMA.
NOEMA VOL. XI, 2012 48 GORUN MANOLESCU materiale, Ortofizica2) este unul crucial. El ajută la pregătirea funda‑ mentului acestui model. ILM ar putea fi caracterizat după cum urmează. I. Există, în „Profunzimile lumii materiale”, într‑un topos, denu‑ mit „Ortoexistenţă” – cu o infinitate de dimensiuni (a‑dimensional) şi cu un rudiment de timp (instantaneitatea) – două tipuri de mate‑ rie, la fel de «materiale», fără structură («private de formă» în termeni aristotelici) dar, în acelaşi timp (instantaneu – fără durată), structu‑ rate/structurabile (aristotelic – «cu forme»): –I– a. lumatia; –– Ib. informateria. II. Procesul fundamental din „Profunzimi”, care se desfăşoară ontologic şi nu secvenţial, este următorul: –– IIa. Datorită unor tendinţe naturale3 informateria poate căpăta structuri (este in‑formată); aceste structuri prezintă un grad ridi‑ cat de instabilitate (sunt «flue»); –– IIb. Când informateria se cuplează cu lumatia structurile de la IIa. încep să capete consistenţă; dacă o asemenea cuplare nu se produce, structurile din informaterie dispar; –– IIc. Cuplarea informateriei cu lumatia dă naştere unor univer‑ suri spaţiale (cu întindere) şi timp (cu durată); structurile iniţi‑ ale, de data asta «îngheţate», constituie legi ale unui univers; de la un univers la altul, setul legilor diferă; III. Un univers, o dată constituit, poate evolua, dacă nu apar eve‑ nimente contingente catastrofice, trecând prin diverse stadii până la cel final care este marcat de apariţia unor fiinţe cu conştiinţă de care devin «conştiente» (în engleză, de exemplu, pentru o asemenea con‑ ştiinţă «conştientă de ea însuşi», există termenul „awareness”; în ro‑ mână echivalentul propus de Mihai Drăgănescu este «conştienţă»; acest termen are la Drăgănescu şi altă conotaţie – a se vedea „Experi‑ mentul conştienţei”). IV. Fiinţele cu «conştienţă» capătă înzestrarea de a putea, în mod conştient, să aibă acces la informateria din Ortoexistenţă şi anume la cea care încă nu este in‑formată, fiind astfel în măsură să introducă acolo noi informaţii (in‑formări) care să producă: fie noi structuri în acord cu legile universului căruia îi aparţin, fie modificări ale legilor
2 Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, ed. Politică, 1979 şi Ortofizica, ed. Ştiinţi‑ fică şi enciclopedică, 1985, reunite ulterior sub titlul Inelul Lumii Materiale, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989. 3 A se vedea „Monoidul Existenţei” din Mihai Drăgănescu, Automorphisms in the Pheno‑ menological domains, în www.racai.ro/~dragam (2001) Discuţie pe marginea ILM, a experimentului conştienţei şi afiirii la M. D. 49 universului din care provin sau fie să provoace posibilitatea apariţiei de noi universuri, cu noi legităţi specifice. Dacă asrfel de noi structuri din informaterie sunt urmate şi de cuplări cu lumatie atunci ele capătă un caracter fizic; altfel ele dispar din ortofizic. Înzestrarea fiinţelor cu conştienţă constă în: IVa. Posibilitatea realizării unor introspecţii care pot facilita, printr‑o anume «deschidere interioară», accesul la Ortoexistenţă (în speţă la informateria nestructurată); o asemenea deschidere este nu‑ mită, de Drăgănescu, „introdeschidere”; IVb. Prin introdeschidere entităţile cu conştienţă pot acţiona, prin intermediul unui simţ interior, pentru a avea percepţii direct în Ortoexistenţă (similare cu cele realizate, de exemplu, de cele cinci simţuri comune în cadrul unui univers ca al nostru) şi/sau de a «în‑ scrie» informaţii în informateria ne‑structurată – ajutate fiind şi de eventuale „ortotehnologii” (ale viitorului în cazul universului nostru dacă astfel de entităţi există pe planeta pământ); în acest fel «se în‑ chide – deschizându‑se» un Inel al Lumii Materiale.
*
Ca o privire sintetică asupra ILM, se pot spune cele ce urmează. 1. Nu mai este vorba aici de un domeniu metafizic clasic care, la Kant, se confundă oarecum cu transcendentul (diferit de transcen‑ dentalul apriorismelor); ci pur şi simplu, de un domeniu ce se află în backgroundul empiricului sensibil al simţurilor comune, şi care, ac‑ centuez şi repet, este la fel de fizic ca şi cel empiric zis şi sensibil, fi‑ ind însă ocultat în raport cu simţurile comune; accesibil însă intuiţiei prin simţ intern; şi pentru care Drăgănescu găseşte o nouă atribuiere (predicaţie) cea de „ortofizic” (cu o altă fizicalitate decât cea empi‑ rică, dar la fel de «fizic‑materială»); o denumire fericit aleasă de au‑ tor prin conotaţiile oferite ca, de altfel, şi denumirile „ortoexistenţă” şi „introdeschidere”. Mai trebuie adăugat că unui astfel de domeniu nou trebuie să i se născocească o, de asemenea nouă, teorie metafi‑ zică. Iar aceasta, la Drăgănescu, se concretizează în modelul ILM. Şi el este o teorie metafizică deoarece, cel puţin deocamdată (e bine să fim circumspecţi având în vedere ce se întâmplă azi în fizică şi astrofi‑ zică), premisele ei nu pot fi testate şi nici falsifiate, în acord cu distinc‑ ţia introdusă de Popper între o teorie fizică (testabilă prin experiment obiectiv) şi una metafizică (îndrăznesc să spun metaortofizică)4.
4 Karl Popper, Logica cercetării, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981. 50 GORUN MANOLESCU
2. Rolul conştienţei (a se vedea în detaliu §4 Afiirea/fiinţarea), poate nu suficient de clar pus în evidenţă în redarea noastră a mode‑ lului ILM, trebuie accentuat în mod deosebit. Numai prin conştientiza‑ rea faptului că fiinţăm putem, tot conştient, să avem astfel de intuiţii pe care, ulterior, să le valorificăm. O astfel de conştientizare ne deosebeşte de restul fiinţelor (animalelor îndeosebi). Care şi ele au, fără doar şi poate, intuţii dar nu sunt conştiente de ele. Mai mult, în decursul timpu‑ lui, datorită dezvoltării, la om, a (neo)cortexului, partea intuitivă a cre‑ erului vechi a fost oarecum inhibată. Ori un experiment al conştienţei nu face altceva decât s‑o dezinhibe dar „controlat” atunci când, după ce am obţinut intuitiv date, reintră în funcţiune ceea ce numim „raţiune”. 3. Privit în ansamblu, modelul ILM se încadrează într‑o para‑ digmă materialistă.
2. Paradigmă şi experiment mental5 O paradigmă, în viziunea lui Thomas Kuhn6, ar fi „un set carac‑ teristic de convingeri şi preconcepţii… incluzând… angajamente in‑ strumentale, teoretice şi metafizice… împărtăşite în comun de către un grup ”7. Schimbarea unei paradigme cu alta nouă, de asemenea în viziu‑ nea lui Kuhn, se produce printr‑un experiment mental de care, iniţial, poate fi responsabil unul sau câţiva cercetători, urmând ca în timp noua paradigmă să fie acceptată de un grup mai mare. Procesul unui experiment mental este caracterizat drept o confruntare „cu o contra‑ dicţie sau un conflict… în modul de gândire, pe baza unor date noi”, urmată de „recunoaşterea contradicţiei apărute…” şi având ca rezul‑ tat elaborarea de noi „concepte menite să le înlocuiască pe cele con‑ fuze [sau nu] care fuseseră folosite înainte.”8.
5 Mă voi referi, în cele ce urmează, la modul paradigmatic în care se produce schimba‑ rea unui sistem de gândire şi nu la falsifierea ipotezelor aşa cum presupune Popper, de‑ oarece acesta nu ia în considerare procesul intim prin care se schimbă un asemenea sistem, ci numai rezultatul acestui proces. Căci: „O analiză logică [a inventării de teorii ştiinţifice]… nu mi se pare… posibilă, nici necesară. Întrebarea cum se întâmplă ca să‑i vină cuiva o idee nouă – fie o temă muzicală, fie un conflict dramatic sau o teorie ştiin‑ ţifică – [nu interesează] logica cunoaşterii. Aceasta din urmă nu se interesează de pro‑ bleme de fapt… ci numai de probleme de drept sau de valabilitate – adică de probleme de felul următor: dacă şi cum poate fi întemeiat un enunţ; dacă este testabil (empiric controlabil); dacă depinde logic de alte enunţuri sau este în contradicţie cu ele ş.a.m.d.”, Karl Popper, Logica cercetării, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 76. 6 Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982. 7 op. cit., p. 335. 8 Ibid, pp. 302–306. Discuţie pe marginea ILM, a experimentului conştienţei şi afiirii la M. D. 51
Sintetizând, se observă din cele de mai sus, că experimentul mental presupune existenţa unor „convingeri şi preconcepţii” la nivel de grup, memorate, formate din presupoziţii (convingeri/opinii) şi preconcepţii care vin în contradicţie cu datele experimentale noi; ceea ce, în final, conduce la elaborarea de noi presupoziţii şi concepţii, deci la modificări ale fundamentului unui mod de gândire/paradigme.
3. Experimentul conştienţei „Să încercăm să ne transpunem cu fiinţa şi mintea noastră într‑o stare de neconcentrare, larg receptivă, cvasi‑meditativă, blocând gândirea, cel puţin în momentele când privim un peisaj natural de munte, o turmă de oi pe coasta unui deal, o apă cristalină şi rapidă pe pietre strălucitoare în soare, marea reflectând culoarea cerului etc. Nu mai ştim nimic, toate căile gândirii şi memoriei le‑am blocat, suntem într‑o stare de relaxare totală, primitivă, vegetativă, dar înregistrăm o imagine pe care o privim ca şi când timpul ar sta ca şi cum dinamica imaginii ne‑ar fi străină. Profunzimea acestei trăiri nu trezeşte plă‑ cere sau durere, mai curând o stare afectivă neutră; un asemenea ex‑ periment, în care nu suntem în somn, ci într‑o stare de veghe, în care atenţia noastă o îndreptăm către relaxare şi înregistrare senzorială, pentru ca în final atenţia noastră să nu mai fie efort de concentrare, ci plasată într‑un punct de echilibru natural al fiinţei noastre, dar şi a noastră cu mediul înconjurător, constituie un fenomen de trăire pe care îl voi numi afiire (fiinţare). O asemenea trăire trebuie să aibă şi pasărea şi iepurele şi calul. Ea este un act primitiv al fiinţei şi care [poate să apară atât] la om… [dar] şi la alte animale.”9 Aceasta este prima parte (primul moment) al experimentului conştienţei drăgănes‑ cian, care are drept rezultat apariţia afiirii (fiinţări) – moment la care, prin abuz de limbaj, mă voi referi ca experiment al conştienţei deoa‑ rece experimentul complet mai presupune încă două momente10 de care voi face abstracţie . Să fie vorba despre un experiment mental?
9 Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale (Experimentul conştienţei), p. 137. 10 Op. cit. p. 138: „În experimental elementar dar fundamental al conştienţei desprindem trei momente: 1. afiirea; 2. înregistrarea afiirii printr‑o stare, un ‘simbol’ larg, ramificat în sistemul nervos care va deveni mai ordonat, dar poate mai mărginit, exprimat prin cu‑ vântul ‘a fi’; 3. Confruntarea dintre primele două şi generarea unei stări, unui nou sim‑ bol în sistemul nostru nervos, care să corespundă acestei confruntări şi care să aibă semnificaţia lui ‘a şti’. 52 GORUN MANOLESCU
Da, dacă datele noi ar apărea dintr‑un experiment exterior, «obiectiv», cum sunt cunoscute mai ales cele din ştiinţele aşa numite «exacte» (îndeosebi fizică, dar şi chimie, biologie etc.). Nu, dacă astfel de date apar dintr‑o anumită introspecţie când se dă drumul din plin intuiției prin care, pe baza unui simţ interior se pot obţine percepţii (şi deci, date) din backgroundul a ceea ce numim domeniul sensibilului (empiricului). Şi, accentuez, nu experimentul conştienţei oferă astfel de date. El doar amorsează, prin afiire (fiin‑ ţare), eliberarea completă a intuiţiei.11 Să detaliem. În acest experiment gândirea a fost blocată, memoria, de ase‑ menea; o dată cu blocarea ambelor, convingerile/opiniile (presu‑ poziţiile) şi preconcepţiile – despre care vorbeşte Kuhn12 – au fost şi ele blocate; toate aceste blocaje lăsând acum ceea ce numim «in‑ tuiţie» să se desfăşoare în toată plenitudinea ei. Cum? Prin «des‑ chiderea», în timpul introspecţiei, a introdeschiderii care facilitează realizarea unor percepţii, cu ajutorul simţului interior, în alt nivel al existenţei, cel pe care Drăgănescu îl numeşte Ortoexistenţă (a se vedea modelul ILM). Şi tocmai această intuiţie furnizează astfel de date noi. Evident, acest mod de a pune problema vine în contradicţie cu percepţiile facilitate de formele kantiene apriorice ale sensibilităţii, mai ales cu referire la «timpul cu durată» (dar şi la «spaţiul euclidian cu întindere»), pentru că, acum, „timpul ar sta ca şi cum dinamica imaginii ne‑ar fi străină”. Deoarece, pe de o parte, este vorba de un simţ interior şi, pe de alta, de percepţii într‑un topos adimensional unde există doar un rudiment de timp – instantaneitatea. 11 Aici apare o diferenţă de interpretare în raport cu cea a lui Ionuţ Isac din Introducere în Filosofia structural‑fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, ed. Ardealul Târgu‑Mureş, 2001, prima şi, din păcate, singura (deocamdată) lucrare care priveşte în ansamblu gân‑ direa drăgănesciană. Căci spune el la paginile 62–63: „Pentru declanşarea fenomenului afiirii este suficientă, ni se spune [de către Drăgănescu], contemplarea realităţii, abs‑ tracţie făcând de exigenţele raţiunii… Pentru a imagina acest tip de cunoaştere este necesar un remarcabil efort de idealizare, schematizare şi simplificare, în sens contrar a ceea ce demonstrează epistemologia genetică, culturologia, hermeneutica ş.a. discipli‑ ne, anume că niciodată nu se poate decela un „punct zero” al cunoaşterii. Orice proces de acest gen face apel la fondul cognitiv anterior, la anumite relaţii epistemice dezvol‑ tate într‑o cultură şi un anumit cadru social‑istoric.” Ori tocmai blocarea unui „fond cognitiv anterior” este cheia începerii unui „experiment al conştiinţei”, de natura unei „reducţii fenomenologice” – aşa cum se va arăta mai târziu în textul nostru – lucru care face chiar obiectul fenomenologiei ca atare şi care aspect nu este abordat în exegeza filosofiei drăgănesciene (a se vedea Ionuţ Isac, Introducere în Filosofia struc‑ tural‑fenomenologică în care se eludează acest aspect). 12 Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială, p. 335. Discuţie pe marginea ILM, a experimentului conştienţei şi afiirii la M. D. 53
De asemenea, obţinerea de date noi în cadrul experimentului conştienţei vine în contradicţie cu empirismul, în general, şi cu expe‑ rimentul‑metaforă gen «white paper» al lui Locke13. Căci ce ne spune acest «experiment»? „Să presupunem… că mintea este oarecum ca o coală albă («white paper»)… că e lipsită de orice idee; cum ajunge să fie înzes‑ trată?… La aceasta eu răspund într‑un cuvânt: din experienţă… Ob‑ servaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele… minţii noastre, pe care [de asemenea] le percepem şi asupra cărora reflectăm, este ceea ce procură intelectului toate ele‑ mentele gândirii… pe care le‑a dobândit… nu numai de la lucrurile din afară”14. Dar unde sunt, în acest caz, datele dobândite de o «intuiţie» care pleacă din interiorul «introspectiv – introdeschis» aşa cum pare a o pune în operă experimentul conştienţei, în cadrul căruia este blocată posibilitate de a obţine date despre „obiectele exterioare sensibile” dar şi „despre procesele… minţii noastre”? În privinţa blocării obţinerii de date despre „obiectele exterioare sensibile”, subtilitatea discursului drăgănescian, ce pare contradicto‑ riu, devine greu de descifrat, dar nu imposibil. Şi aceasta deoarece deşi se pleacă de la perceperea unui cadru ce conţine astfel de obiecte („un peisaj natural de munte, o turmă de oi pe coasta unui deal, o apă cristalină şi rapidă pe pietre strălucitoare în soare, marea reflectând culoarea cerului etc.”), o asemenea percepţie devine doar un pretext. Pentru că, ne fiind „în somn ci într‑o stare de veghe, în care aten‑ ţia noastă o îndreptăm către relaxare şi [o nouă] înregistrare senzori‑ ală”, o asemenea nouă „înregistrare senzorială” nu se mai focalizează pe imaginea de la care se pleacă („dinamica” ei ne este acum „stră‑ ină”), ci spre interioritatea care se deschide spre un alt topos, diferit de „spaţiul‑timp” al lumii obişnuite, iar „atenţia noastră” nu mai este „efort de concentrare, ci [este] plasată într‑un punct de echilibru na‑ tural al fiinţei noastre, dar şi a noastră cu mediul înconjurător”; lucru care se întâmplă, repet, în noul topos, iniţial ocultat, aflat în backgro‑ undul lumii noastre de toate zilele şi care o condiţionează pe aceasta. Dacă vom considera acum că „procesele minţii noastre” sunt de natura «gândirii» aşa cum consideră empirismul lockean, atunci nu vom mai avea acces nici la ele şi nici la eventuala lor re‑amintire din
13 De asemenea discutat de Ionuţ Isac, op. cit. p. 64, care iar vine în contradicţie cu inter‑ pretarea noastră. 14 John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, ed. Ştiinţifică, 1964, pp. 81–82. 54 GORUN MANOLESCU care să fi rezultat date deoarece atât gândirea cât şi memoria au fost şi ele blocate. Revenind asupra datelor obţinute prin posibilităţile deschise de un experiment al conştienţei, putem spune că ulterior, în cadrul, de data asta, al unui experiment de natură mentală (Kuhn)15 (intelec‑ tual‑raţională), când blocajele gândirii şi memoriei au fost înlăturate, astfel de date, împreună cu cele venite dinspre unele obiecte exteri‑ oare sensibile şi cele stocate anterior în memorie privind elemente ale gândirii (credinţe/opinii, idei, concepţii…) sunt re‑evaluate. Şi o ast‑ fel de re‑evaluare poate conduce la o schimbare de paradigmă. Se poate acum afirma că printr‑un experiment al conştienţei de genul celui propus de Mihai Drăgănescu, care, accentuez şi repet, nu furnizează el însuşi date noi dar deschide calea prin care intuiţia să poată să le furnizeze, un asemenea experiment pregăteşte doar sta‑ bilirea unui nou fundament al unui sistem de gândire. Construirea propriu zisă a unui asemenea fundament revenindu‑i unui experi‑ ment mental. Ori o asemenea «pregătire» constituie una dintre trăsă‑ turile, poate cea mai importantă, ale unei „reducţii fenomenologice” de tip Husserl, aşa cum se arată în De ce este Reducţia fenomenologică o Meditaţie radicală?16. În plus, şi celelalte caracteristici sau criterii sunt, de asemenea, îndeplinite. Nu voi mai repeta aceste caracteristici‑criterii deoarece ele au fost expuse în lucrarea citată17, şi voi lăsa în seama cititorului să ve‑ rifice realizarea majorităţii lor. Şi spun a majorităţii acestora deoarece voi face o excepţie. Ea se referă la caracterizarea unei reducţii feno‑ menologice drept „o transformare personală completă, comparabilă la început cu o conversie religioasă”. Dacă vom analiza, comparativ, cazul experimentul conştienţi drăgănescian, vizavi de o reducţie feno‑ menologică husserliană, vom observa o similitudine neaşteptată. În Idei…18 în care Husserl îşi stabileşte programul de cerce‑ tare, referindu‑se la un „transcendent absolut” de natura Divinităţii el arată: „Fireşte, aşadar, că vom extinde reducţia fenomenologică şi asupra acestui ‘absolut transcendent’. El va trebui scos din circuit, în cadrul câmpului de cercetare pe care urmează să îl creăm, în măsura
15 Care conţine şi următoarele două momente ale „experimentului” drăgănescian ce au fost neglijate până acum – a se vedea nota 10 de subsol. 16 Gorun Manolescu, Why is Phenomenological Reduction a Form of Radical Meditation?, in NOEMA, vol. XI, 2012. 17 Op. cit. 18 Edmund Husserl, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filozofie fenomenologică (Cartea întâi: Introducere generală în fenomenologia pură), ed. Humanitas, 2011, p. 216 Discuţie pe marginea ILM, a experimentului conştienţei şi afiirii la M. D. 55
în care acest câmp trebuie să fie al conştiinţei pure, înţeleasă în ea în‑ săşi”. Faptul că, în legătură cu cele anterioare, dar şi cu altele, Husserl abdică oarecum de la versiunea iniţială a programului său în cur‑ sul realizării acestuia, este confirmat în mai multe locuri din lucră‑ rile ulterioare Ideilor dar, mai ales, când spune că cel care practică o reducţie fenomenologică „caută căi apodictice certe, prin care se va putea constitui în interioritatea sa pură o exterioritate obiectivă. Aceasta are loc în modul cunoscut prin care mai întâi vor fi deduse existenţa şi veracitatea lui Dumnezeu şi apoi, prin intermediul lor, na‑ tura obiectivă”19. Într‑un anumit fel, acelaşi lucru se întâmpla şi la Mihai Drăgă‑ nescu, aşa cum vom încerca să sugerăm în paragraful următor dedi‑ cat „afiirii (fiinţării)”
4. Afiirea Experimentul conştienţei al cărui rezultat final este „afiirea” (fi‑ inţarea), tocmai ea care intro‑deschide drumul spre Ortoexistenţă, nu pare a‑şi găsi un loc explicit în ILM, rămânând la nivelul unui nou „lucru în sine”. Confirmând, într‑un fel, ceea ce însuşi autorul spune20: „Nu ar fi exclus ca în cele din urmă [la finalul discursului nostru] să rămânem cu un [ultim nou] «lucru în sine» [extrem de profund], cu ceva care să nu mai putem cunoaşte [deocamdată]”. Acestei afiiri, autorul – consecvent până la capăt – îi refuză orice transcendenţă dincolo de materialitate, rămânând profund ataşat de o paradigmă materialistă. Şi, în acest sens, caută să‑i găsească o expli‑ caţie de genul21: „Pentru a explica afiirea, o soluţie materialistă posi‑ bilă este aceea de a‑i atribui caracterul unei anumite forme de mişcare a materiei pe o anumită treaptă de complexitate a organizării. Afii‑ rea… ar apărea într‑un prim model aproape ca un suprasemnal gene‑ rat de o mişcare neuronică în sistemul nervos central, în creier. Afi‑ irea nu este dată de un punct pe scoarţa, de un grup de neuroni sau un neuron, după cum nici senzaţia subiectivă a petei luminoase nu este dată de punctul de pe scoarţă în care soseşte informaţia optică de la ochi, ci de o cuprindere mai amplă a neuronilor din creier într‑un circuit, poate de o anumită configuraţie. Această mişcare neuronică, aproape i‑am putea spune vârtej neuronic, ar putea să determine o calitate nouă a mişcării materiei, dacă ne gândim că ea implică şi ri‑ nencefalul (sistemul limbic, legat de afectivitate), şi sistemul reticular 19 Edmund Husserl, Cartesian Meditations (1931), p. 33. 20 Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, p. 41 21 Op. cit., p. 147 56 GORUN MANOLESCU
(legat de starea trează şi comutarea părţilor comutative ale creieru‑ lui) etc. Atunci ar trebui să ni‑l imaginăm ca o undă de o natură nouă pentru a purta cu ea afiirea ca fenomen nou faţă de tot ceea ce cu‑ noaştem în substanţa vie. Acest vârtej neuronic şi unda asociată cu‑ prind în fenomenele trăirii părţile senzoriale, afective şi de comandă ale creierului şi mai puţin părţile intelectual şi de aprofundare, deci lobii frontali. De aceea este de aşteptat ca procesul să existe şi la orga‑ nizările creierului cu lobi frontali reduşi sau cu scoarţă redusă, cum sunt animalele la care predomină creierul ‘vechi’ ”. Această explicaţie, destul de încifrată, (a) este mai mult decât ceea ce a fost pus în evi‑ denţă în experienţe cu un subiect în stare de meditaţie extreme‑ori‑ entală la care neuronii dintr‑o anumită parte a creierului din cortex au intrat într‑o oscilaţie sincronă în registrul de 40 Hz22, (b) vine în contradicţie cu părerea autorului, exprimată în nenumărate rânduri, referitoare la negarea faptului că un alt item mult discutat în filozofie şi ştiinţă, şi anume cel al «conştiinţei», ar fi un epifenomen – termen care nu spune nimic altceva decât că e un fenomen indefinibil – care ar apare pe o anumită „treaptă de complexitate a organizării mate‑ riei”; ori modul în care este explicată afiirea, în acest context, volens nolens conduce la considerarea ei drept epifenomen23 şi (c) face apel la un fenomen de gen qualia – şi el mult discutat în literatura de specia‑ litate24 – care desemnează ceva «fenomenal» de un subiectivism solip‑ sistic atunci când percepem, de exemplu, o pată de culoare „roşie”, cu toată că toţi cei care nu suferă de daltonism spun că o astfel de pată are culoarea „roşie” (cam acelaşi lucru se întâmplă când autorul vor‑ beşte de fenomenul qualia al „petei luminoase”, extins apoi în multe alte zone ale creierului); ori, în acest caz, chiar dacă „vârtejul neuro‑ nic” ar putea fi identificat prin experiment exterior (ca, de exemplu, oscilaţiile sincrone de 40 Hz) totuşi nu s‑ar putea afirma nimic alt‑ ceva decât că acesta este doar un semn (semnal) că are loc o afiire fără a se putea preciza nimic asupra «conţinutului» afiirii în singurătate sa solipsistă. 22 Cum se spune în V. Ribarry, R. Llinas şi alţii, Magnetic Fiel Tomography of Choerent Tha‑ lamocortical 40‑Hz Oscillation in Humans, în Proceedings of the National Academy of Sci‑ ence, USA, 88, 1991, pp. 11037–11041 23 În cadrul unei sesiuni de comunicări ce a avut loc după anul 2000 (la care am participat) Acad. Drăgănescu, referindu‑se la «conştiinţă» ca «epifenoment», se întreba „Dar, totuşi, cum a apărut acolo”? Era, dacă nu mă înşel, în perioada în care, începând să colaboreze cu Menas Kafatos, admitea principiul existenţei obiective a unei „Conştiinţe universale” şi nu un epifenomen ivit ca urmare a unei «anumite complexificări a organizării materiei». 24 A se vedea, de exemplu, bibliografia de la http: //plato.stanford.edu/entries/qualia/ (7.12.2011). Discuţie pe marginea ILM, a experimentului conştienţei şi afiirii la M. D. 57
Prin urmare se poate spune că încercarea de mai sus de explicare a afiirii suferă de multe imprecizii. Fiind conştient de aceste imprecizii, în alte locuri Drăgănescu lasă lucrurile nelămurite recurgând la un limbaj ambiguu sau meta‑ foric. Exemplu de limbaj ambiguu: „În inelul lumii materiale… totul este materie, cu excepţia palierului psihologic”25 . Sau ambiguu‑metaforic: „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi… nu ar fi atunci ceva mai mult decât informaţie…”26. Este drept că în Tensiunea filosofică şi sentimentul cosmic27, dar mai ales, în ultima sa carte Societatea conştiinţei28, unde redă şi dia‑ logurile purtate cu Constantin Noica pe tema Divinităţii, Mihai Dră‑ gănescu îşi reafirmă cu tărie apartenenţa la o paradigmă materialistă. Dar tot aşa de adevărat este şi că nici în cele două lucrări citate şi nici în altele nu vine cu alte precizări mai consistente, în legătură cu afii‑ rea, în afara celor deja citate mai sus.
5. Remarci finale 1. Afiirea, ieşind din «ascundere» pare a deveni cheia de boltă a sistemului de gândire drăgănescian. Ea apare drept un nou «lucru în sine» care, în afara închideri‑deschiderii sistemului, la nivelul Ortoe‑ xistenţei materiale, prin multiple Inele ale Lumii Materiale, îi conferă acestuia o nouă deschidere spre profunzimea profunzimilor, deschi‑ dere ce ar trebui investigată de cercetători cu multă atenţie. 2. Ar trebui să revină unei analize ulterioare preocuparea în legă‑ tură cu simţul intern despre care am presupus că ar juca un rol prin‑ cipal în relevarea afiirii (fiinţării). Şi despre care Mihai Drăgănescu nu dă decât informaţii indirect atunci când încearcă să‑i dea altă sem‑ nificaţie decât cea kantiană, spunând: „Ruptura între… raţiune şi em‑ pirie, adusă pe planul empiricului intern [al unui «experiment al con‑ ştienţei»], creează o fisură într‑un punct vulnerabil al teoriei lui Kant: acela al apercepţiei” deoarece „simţul intern [la Kant] se raportează la raţiune dar, [poate să se raporteze şi la modul în care] ne ‘aduce’ pe noi [nouă] cum [ne] apărem ca fenomen… şi nu… ca lucru în sine”29,
25 Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, p. 48. 26 Mihai Drăgănescu, Informaţia materiei, ed. Academiei, 1990, p.48 27 Mihai Drăgănescu, Tensiunea filosofică şi sentimentul cosmic, Discurs de recepţie la pri‑ mirea în Academie, ed. Academiei, 1991 28 Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, Institutul de Cercetări pentru Inteligenţă Arti‑ ficială al Academiei Române, 2007 29 Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, p. 29. 58 GORUN MANOLESCU
însă care, în final, conform punctului 1, rămâne, totuşi un «lucru în sine». Ori tocmai despre un asemenea «simţ intern», ce „ne aduce pe noi, nouă, cum ne apărem” având percepţii «empirice» în alt plan – ocultat – al existenţei, plecând din interiorul care se «introdeschide», vorbeşte o întreagă tradiţie ce ne aparţine30. 3. Ar fi extrem de interesant de comparat afiirea (fiinţarea) la Drăgănescu cu cea larg cunoscută ce aparţine lui Heidegger31. Cu atât mai mult cu cât cel din urmă, în afara celebrei întrebări „fundamen‑ tale a metafizicii”: „De ce este de fapt fiinţarea şi nu, mai curând, ni‑ mic?” se încumetă, încercând în Fiinţă şi timp şi în Originea operei de artă32, să scoată din „ascundere” chiar „fiinţa fiinţării”. 4. O altă latură a afiirii şi anume diferenţa care apare între aceasta la alte vieţuitoare şi la om, precum şi modul în care este implicată afectivitate în cele două situaţii, pare, de asemenea, a fi interesant de cercetat în viitor. 5. O mulţime de alte sensuri ale experimentului conştienţei care nu au putut fi investigate în cadrul acestei prime discuţii – printre al‑ tele, caracterul solipsist33 (sau nu) al unui astfel de experiment – cred că merită să capteze atenţia unor viitoare cercetări. 6. Cred că nu se poate neglija o similaritate, departe de identitate, între experimentul conştienţei de tipul unei reducţii fenomenologice, 30 A se vedea, de exemplu, Ioan Petru Culianu, în Eros și magie în Renaștere, ed. Polirom, 2003, când vorbeşte despre doctrina lui Marsilio Ficcino. Doctrină care, plecând de la modul, considerat de Ficcino – greşit, în care Aristotel priveşte lucrurile, interpretează apoi «simţul intern» în stil neoplatonician; Paracelsus consideră chiar că unui asemenea «simţ interior» îi corespunde un anumit organ interior pe care misticii îl numesc „ochiul minţii/inimii” – vezi, de exemplu, Daniel Fărcaş, Meister Eckhart. Misticul din căuşul ochiului, ed. Polirom, 2010, precum şi Isihasmul bazat pe apofantism (Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996). De asemenea şi alte tradiţii: islamic‑iraniană (Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice, ed. Herald, 2005) şi, mai ales, extreme‑orientală (Theodor Scherbarsky, Buddhist logic, ed. Dover Publi‑ cations, Inc., 2002) nu încetează să vorbească pe larg despre un asemenea «simţ intern»; de fapt, în treadiţia extrem‑orientală, se face distincţie între percepţii «mentale» (apercep‑ ţii la Kant – nu în sensul în care apercepţia este o facultate conştiinţei de a fi onştientăc de sine ci în sensul de apercepţie transcendentală sau pură, sens la care pare a se referi şi Dră‑ gănescu când spune că „simţul intern [la Kant] se raportează la raţiune”) şi unele posibile în alte niveluri ale existenţei de care este responsabil un adevărat «simţ intern» – mă refer aici la doctrina „Cauzalităţii globale” şi cea a „Existenţei instantanee” (Stcherbatsky, op. cit.). 31 Martin Heidegger, Introducere în metafizică, ed. Humanitas, 1999 şi Fiinţă şi timp, ed. Hu‑ manitas, 2003 32 Martin Heidegger. Originea operei de artă, ed. Univers, 1982. 33 A se vedea şi interpretarea pe marginea acestui subiect aparţinând lui Ionuţ Isac în In‑ troducere în Filosofia structural‑fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, ed. Ardealul Târ‑ gu‑Mureş, 2001 Discuţie pe marginea ILM, a experimentului conştienţei şi afiirii la M. D. 59 ca metodă/tehnică, şi unele metode/tehnici de meditaţie extrem ori‑ entale34. Este locul aici să amintesc de o întâlnire particulară cu Acad. Mihai Drăgănescu, pe care am avut‑o în anul 2003, în cadrul căreia dânsul a relatat cum, fiind invitat la o „ceremonie a ceaiului” într‑o grădină Zen din Japonia, a retrăit un „experiment al conştienţei”. Şi aceasta în ciuda faptului că rejecta Budismul în ceea ce priveşte con‑ siderarea realităţii sensibile ca fiind iluzorie („Poate nici o altă doc‑ trină decât Budismul nu a accentuat atât de mult asupra aspectului de iluzie al lumii sensibile înconjurătoare”35). Dar nu a devenit niciodată închistat‑dogmatic încât să nu preia anumite elemente din el ca, de altfel şi din alte doctrine idealiste, elemente pe care le‑a considerat că se integrează în propriul sistem de gândire materialist „atenuat” (ter‑ menul îi aparţine)36. Iată un nou subiect ce cred că nu trebuie neglijat în viitor. 7. Nu pot să închei fără a spune, aşa cum se afirmă în nota edi‑ torială care a deschis rubrica „Drăgănesciana” în volumul anterior al NOEMEI, şi anume că: „Acum când autorul a dispărut dintre noi, opera sa… filosofică îşi va urma singură drumul. Iar… comentatorii o vor face să «devină» revelându‑şi subtilităţile şi bogăţia de sensuri încă nepuse în evidenţă”.
Referinţe bibliografice
[1] Brian Green, The Elegant Universe, Superstrings, Hidden Dimensions, and The Quest for The Ultimate Theory”, ed. Vintage Random House, 1999. [2] Cogan John, The Phenomenological Reduction, http: //www.iep.utm.edu/phen‑red/ (5.01.2011). [3] Corbin Henry, Istoria filosofiei islamice, ed. Herald, 2005. [4] Culianu Ion Petru, Eros și magie în Renaștere, ed. Polirom, 2003. [5] Drăgănescu Mihai, Profunzimile lumii materiale, ed. Politică, 1979. [6] Drăgănescu Mihai, Ortofizica, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1985.
34 Dan Lusthaus, Buddhist Phenomenology, ed. Routledge Curzon, 2002 35 Mihai Drăgănescu, Inelul Lumii Materiale, p. 68. 36 A se vedea „Monoidul Existenţei” din Mihai Drăgănescu, Automorphisms in the Pheno‑ menological domains, în www.racai.ro/~dragam/AUTO/AUTOMO_1.HTM (2001), pp. 4–6, în care se specifică: „<1> is a set with three elements. This set is a phenomenologi‑ cal set of a larger category of existence… If the phenomenological sense a) [to exist in itself] is a fixed star… b) [to exist from itself] and c) [to exist for itself] can be commu‑ tated. It seems that b) has normally a pole position because it is a generator of new orthosenses (the deep phenomenological senses are also called orthosenses) for the generation of new universes; as such it may be named Indra orthosense after the simi‑ lar role played by Indra in Rig‑Veda. The orthosense c) that may be named Agni ortho- sense, because of the role of Agni is to bring back informations from an universe to the deep existence. It may change its position with b) and to occupy the pole position. 60 GORUN MANOLESCU
[7] Drăgănescu Mihai, Inelul Lumii Materiale, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989. [8] Drăgănescu Mihai, Automorphisms in the Phenomenological domains, în www.racai. ro/~dragam (2001). [9] Drăgănescu Mihai, Informaţia materiei, ed. Academiei, 1990. [10] Drăgănescu Mihai, Tensiunea filosofică şi sentimentul cosmic, Discurs de recepţie la primirea în Academie, ed. Academiei, 1991. [11] Drăgănescu Mihai, Societatea conştiinţei, Institutul de Cercetări pentru Inteligenţă Artificială al Academiei Române, 2007. [12] Dumitriu Anton, Istoria Logicii, ed. Didactică şi Pedagogică, 1969. [13] Fărcaş Daniel, Meister Eckhart. Misticul din căuşul ochiului, ed. Polirom, 2010. [14] Fink Eugen, What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972). [15] Heidegger Martin, Introducere în metafizică, ed. Humanitas, 1999 şi Fiinţă şi timp, ed. Humanitas, 2003. [16] Heidegger Martin, Originea operei de artă, ed. Univers, 1982. [17] Husserl Edmund, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filozofie fenomenologică (Cartea întâi: Introducere general în fenomenologia pură), ed. Humanitas, 2011. [18] Husserl Edmund, The Crisis of European Sciences and Transcendental Phenomenology (in German, edited by Walter Biemel, 1954), translated by David Carr, ed. Northwestern University Press Evanston, 1970. [19] Husserl Edmund, Cartesian Meditations (1931). Translated by Dorion Cairns, ed. Martinus Nijhoff Publishers, 1960 [20] Isac Ionuţ, Introducere în Filosofia structural‑fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, ed. Ardealul Târgu‑Mureş, 2001. [21] Kuhn Thomas, Tensiunea esenţială, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982. [22] Locke John, Eseu asupra intelectului omenesc, ed. Ştiinţifică, 1964. [23] Lusthaus Dan, Buddhist Phenomenology, ed. Routledge‑Curzon, 2002. [24] Manolescu Gorun, Why is Phenomenological Reduction a Form of Radical Meditation?, in NOEMA, vol. XI, 2012. [25] Popper Karl, Logica cercetării, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981. [26] Ribarry V., Llinas R. şi alţii, Magnetic Fiel Tomography of Choerent Thalamocortical 40‑Hz Oscillation in Humans, în Proceedings of the National Academy of Science, USA, 88, 1991. [27] Scherbarsky T., Buddhist logic, ed.Dover Pub., Inc., 2002. [28] Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996. C oNCEPTUL de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii
Ana BAZAC1 [email protected]
ABSTRACT. The hypothesis of the paper is the difference between Mihai Drăgănescu’s theories in the field of ontology and, on the other part, his later representation concerning the future. The analysis of the concept of knowledge society aims at demonstrating this hypothesis. The concept was coined in the framework of the contradictory consequences of science and technique in the „late modernity”. The first part of the paper emphasises some epistemolo‑ gical problems, while the second deals with the significances of the concept of knowledge society, including as it appeared in Mihai Drăgănescu’s work. KEYWORDS: Mihai Drăgănescu, history of the concept of knowledge society, philosophy, epistemology.
Avertisment Ideea principală pe care o susţine această lucrare este că există o denivelare şi o evoluţie în cadrul teoriilor filosofice pe care le‑a sus‑ ţinut Mihai Drăgănescu: teoriile legate de sfera ontologiei – deci cele care pun problema ortoexistenţei – au un nivel de coerenţă, non‑con‑ tradictorialitate şi fecunditate superior celor conturate mai degrabă după anii 90 şi legate de înţelegerea, explicarea şi previziunea socială. Discuţia asupra conceptului de societate a cunoaşterii caută să demon‑ streze această idee. Din acest punct de vedere, conceptul de anamneză din titlu semnifică scoaterea‑din‑starea‑de‑ascundere2 a unor feno‑ mene şi argumente legate de caracterul contradictoriu al urmărilor şti‑ inţei şi tehnicii în cadrul raporturilor sociale din „modernitatea târ‑ zie”. Prima parte a lucrării pune anumite probleme de epistemologie, a doua ocupându‑se de semnificaţiile conceptului de societate a cunoaş‑ terii, inclusiv aşa cum a apărut acesta la Mihai Drăgănescu.
1 Prof. univ. dr., Universitatea Politehnica din Bucureşti. 2 Aşa definea Heidegger adevărul, urmând sensul originar al cuvântului elin.
NOEMA VOL. XI, 2012 62 ANA BAZAC
I. Prima provocare Mircea Florian, filosoful raţionalist român interbelic, a socotit că o cauză a „diletantismului în filosofie” era şi „amestecul pripit al oa‑ menilor de ştiinţă în filosofie”, adică impactul discutabil asupra spiri‑ tului filosofic dat de „imaginaţia constructivă din momentul în care oamenii de ştiinţă pierd terenul experienţei şi observaţiei”: aceasta simplifica datele lumii într‑un mod care renunţa cumva la „stringenţa şi datele logicii”3. Nu este locul aici arătăm – cum de‑altfel a făcut‑o şi Mircea Florian – câştigul filosofiei din implicarea în ea a cercetători‑ lor din ştiinţe, şi mai ales din cele exacte4. În fond, de‑a lungul timpu‑ lui, filosofia a primit în ea cunoştinţele ştiinţifice care nu erau încă în stare să constituie ştiinţele elaborate sau teoriile elaborate. Şi aşa a insistat şi Mihai Drăgănescu: deoarece cunoaşterea şti‑ inţifică a unităţii dintre informaţie şi materie, dintre această uni‑ tate şi unitatea mentalului, încă nu dispune de instrumente ştiinţi‑ fice care atestă capacitatea acelei cunoaşteri/teorii ştiinţifice [testare (măsurare) – testabilitate (inclusiv a ipotezelor auxiliare), predictibi‑ litate aplicare (predicţie) – predictibilitate, deci şi prohibitivitate, fe‑ cunditatea dar şi perspectiva unitară/unificată despre fenomene, con‑ secinţe observaţionale5], deocamdată filosofia este aceea care, pe de o parte, dă modele ontologice ale unităţii complexe de mai sus iar pe de altă parte, dă adăpost elementelor ştiinţifice insuficiente şi le sus‑ ţine, chiar le prefigurează. Dacă fizica cuantică nu este suficientă pen‑ tru a explica în ce mod are loc procesarea informaţiei, fiind doar o fizică a structurilor, este nevoie de o fizică nouă, structural‑fenome‑ nologică totodată. Nevoia însăşi este mai bine explicată, deocamdată, 3 Mircea Florian, „Diletantismul în filosofie” (1915), Mircea Florian, Filosofia timpului nos‑ tru. Publicistică, I (1909–1958), Ediţie critică, text stabilit, studiu introductiv, note şi co‑ mentarii de Adrian Michiduţă, Craiova, Aius, 2005, p. 77. 4 Vezi în acest sens studiul lui Abel Rey, „À propos des suggestions philosophiques de la science contemporaine”, Istoria filosofiei moderne. Omagiu lui Ion Petrovici, vol. IV, Bucu‑ reşti, Societatea Română de Filosofie, 1939, care sublinia că, dacă ştiinţa a urmărit me‑ reu separarea dintre obiect şi subiect în rezultatul cunoaşterii (p. 667), de la începutul secolului al XX‑lea ştiinţa a venit cu dovezi irefutabile ale interferenţei dintre subiect şi obiect şi ale faptului că obiectul cunoscut era numai rezultatul acestei interferenţe. Şi, în ideea lui Mihai Drăgănescu despre insuficienţa ştiinţei structurale, (p. 671): „legi‑ le noastre sunt statistice, deoarece la rădăcina însăşi a lucrurilor comportamentele in‑ dividuale nu pot fi niciodată atinse”, urmând în mod obligatoriu revizuirea noţiunii de obiectiv. 5 Vezi K. R. Popper, The Logic of Scientific Discovery (1934), London, Harper, 1965, pp. 78– 91, 112–120, 136–141; Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions (1962), Chica‑ go and London, University of Chicago Press, 1996, pp. 53–91; şi Philip Kitcher, Abusing Science: The Case Against Creationism, Cambridge, The MIT Press, 1982, pp. 46–48. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 63 de filosofie6. Şi „Din momentul în care se vor găsi puncte de re‑ per ştiinţifice, în afară de cele pe care le aduce ştiinţa neo‑structu‑ rală contemporană, dar care sunt insuficiente, atunci se va trece de la etapa filosofiei mentalului, la aceea a teoriilor ştiinţifico‑filosofice ale mentalului”7. Ca urmare, din momentul în care se va trece de la şti‑ inţele de astăzi, structurale, la ştiinţe structural‑fenomenologice, ele însele vor îngloba judecăţi filosofice anterioare şi vor deschide calea altor prefigurări filosofice. Aceste ştiinţe vor fi „integrative”, iar mode‑ lul lor, creat în cadrul filosofiei ştiinţei, include şi o componentă filo‑ sofică8. Ca urmare, în acest al treilea moment în care ne aflăm, ştiinţa naturii nu mai este suficientă să explice „profunzimile lumii materi‑ ale” şi de aceea filosofia, cu propensiunea ei spre esenţa intimă şi cau‑ zele „ultime” ale lucrurilor, este chemată să ajute, adică să sprijine, cu ontologia sa, cazna ştiinţelor de a controla cunoştinţele mai departe cu experimente. Aşadar, după a doua fază a relaţiei dintre ştiinţă şi filosofie – aceea în care ştiinţele moderne, din ce în ce mai „pozitive” ca urmare a sepa‑ rării de filosofie şi a specializării şi, deci, a aprofundării, au determinat schimbări ale filosofiei înseşi9 – a urmat o a treia în care, şi ca urmare a închistării ştiinţelor fragmentate, a strâmtării lor (deci a paradigme‑ lor lor), filosofia pare să fie fertilă pentru ştiinţă, sugerându‑i idei şi su‑ plinind cumva slăbiciunea ştiinţelor fragmentate şi înguste prin mo‑ dele mai cuprinzătoare10. Are loc o „sinteză” logică (ce se aseamănă cu primul moment, de aceea Mihai Drăgănescu a putut fi dat ca ilustra‑ tor al acestuia) – deoarece primul moment în care ştiinţa, încă slabă, era integrată în filosofie constituie o „teză” evidenţiată mai degrabă de istoria cunoaşterii, iar al doilea moment, cel al separării ştiinţelor mo‑ derne de filosofie a constituit „antiteza” – „sinteză” ce, şi istoric, repre‑ zintă doar o punere în valoare a procesului şi ideii precarităţii separă‑ rii celor două forme de cunoaştere. Pare, deci, şi aşa a sugerat şi Mihai
6 Mihai Drăgănescu, „Argument”, Inelul lumii materiale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi En‑ ciclopedică, 1989, p. 12. 7 Mihai Drăgănescu, De la filosofia la ştiinţa mentalului, 1997, http: //www.astech.ro/do‑ cumentatie/DE_LA_FILOSOFIA_LA_STIINTA_MENTALULUI.doc 8 Menas Kafatos, Mihai Drăgănescu, Preliminaries to The Philosophy of Integrative Science, Academy of Scientists‑Romania, e‑book, (MSReader), Academy of Scientists, Romania, 2001. 9 Vezi direcţia pozitivistă (aici, raţionalismul, evoluţionismul), cumva mai largă decât şcoala pozitivistă ca atare. 10 Pentru ştiinţele sociale vezi Ana Bazac, „Provocarea filosofiei pentru ştiinţele sociale”, în Tendinţe în filosofia ştiinţelor socio‑umane, coord. Angela Botez si Gabriel Nagâţ, Bucu‑ reşti, Editura Academiei Române, 2008, pp. 99–128. 64 ANA BAZAC
Drăgănescu, că acest al treilea moment „sintetic” să fie urmat de o conlucrare conştientă a ştiinţei şi a filosofiei, adică de o complementa‑ ritate conştientă în a sesiza Totul şi, în acelaşi timp, concretul acestuia. Acest al patrulea moment – ne‑final, desigur – doar se lucrează astăzi, se prefigurează din momentul de „sinteză” actual şi care este şi unul de criză (a ştiinţei, Kuhn, dar şi a filosofiei) şi, în acelaşi timp, ilustrează locurile (cotloane, fundături, sau căi ce duc la limanuri) în care „ima‑ ginaţia constructivă” a oamenilor de ştiinţă se aşează. De aceea, observaţia lui Mircea Florian despre diletantismul din filosofie nu trebuie să supere: nici pe oamenii de ştiinţă, mulţi marcaţi de spiritul pozitivismului şi, în acelaşi timp, al lipsei de instrumente filosofice în aşa fel încât nu consideră deloc că „imaginaţia construc‑ tivă” ar impieta asupra filosofiei şi nici, poate mai ales, pe analiştii epigoni ai unor creaţii anterioare. Ceea ce se opune acestui diletan‑ tism, spiritul critic – seriozitatea logică şi libertatea faţă de idoli11 –, este în măsură să anuleze trăsăturile lui12 şi să deschidă drum unei cu‑ noaşteri cât mai profunde şi unei filosofii cât mai „sincere”13.
11 Deşi idolii, sau prejudecăţile, au devenit element negativ în teoria cunoaşterii numai din perioada modernă a raţionalismului, inclusiv în forma iluminismului, Hans‑Georg Gadamer, Truth and Method (1960), London, New York, Continuum, 2006, p. 273, când „fervoarea experimentală a noilor ştiinţe ale naturii… este universalizată”, p. 277. Lăsând la o parte interpretarea lui Gadamer, „idolii” sau „dogmele goale” (Francis Bacon, The New Organon or True Directions Concerning the Interpretation of Nature, 1620, http: //www.constitution.org/bacon/nov_org.htm, Book I, XXIII) se refereau la pripeala oamenilor în a evalua ceva, bazându‑se mai degrabă pe ideile primite de la ceilalţi sau chiar primite mai înainte de către individ şi extinse la toate situaţiile. Există la Francis Bacon patru tipuri de idoli legaţi de procesul cunoaşterii: idola specus (extinderea nor‑ melor (de înţelegere şi comportament, deci a valorilor) de la individul din perspecti‑ va căreia se analizează la toate celelalte situaţii), idola tribus constau în transformarea intereselor umane (sau ale sistemului/comunităţii) în interese/adevăruri universale ale existenţei şi în antropomorfizarea fenomenelor, Idola fori sunt rezultatul sensurilor date de/în discursurile pe care le folosesc oamenii în relaţiile dintre ei, Idola theatri descriu tocmai faptul că oamenii sunt influenţaţi de către sisteme şi „reguli pervertite de de‑ monstraţii” (The New Organon, LXI), deci ideologii dominante explicite, adică preiau „sis‑ teme” de gândire ce reprezintă „lumi create” ca nişte piese de teatru (Ibidem, XLIV). Vezi şi Ana Bazac, „De la Idola la Globo persona sapiens. A învăţa schimbarea menta‑ lităţilor educatorilor”, în e‑book Simpozionul naţional Calitate, eficienţă, performanţă, în şi prin programele de formare şi perfecţionare a cadrelor didactice, Bucureşti, Politehnica Press, 2007. 12 Mircea Florian, „Diletantismul în filosofie”, ediţia citată, p. 78: în care filosofia 1. îmbrăţişea‑ ză cu egal entuziasm, „sau, mai exact, cu egală indiferenţă” orice idee, numai nouă să fie; 2. promite mult, fără să dea nimic temeinic; 3. este „lipsită de autocritică”; 4. este lipsită de „sta‑ tornicie”, adică de capacitatea de a avea noţiuni generale ordonatoare, criterii de judecată. 13 Ibidem. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 65
A doua provocare Conceptul lucrurilor (deci conceptul la care ajunge mereu filosofia) este concretul. Metoda filosofică (sau, pur şi simplu, sesizarea/forma‑ lizarea paradigmei de cercetare) este numai în măsura în care aspec‑ tele şi problemele concrete, numai în măsura în care aceste probleme împing filosofia să privească aspecte mai complexe, interdependenţe, evoluţii, contradicţii, nuanţe, continuităţi şi discontinuităţi. Altfel, metoda filosofică ar fi o simplă asertare (afirmare nedemonstrată), sau „chemare” de a gândi. Cerinţele de gândire, doar relevate de te‑ oria metodei filosofice (dar această teorie însăşi este istorică), au fost şi sunt ele însele înţelese istoric: oamenii au înţeles treptat – şi înţeleg mereu, refac în manieră proprie ontogeneza – să teoretizeze, să ex‑ prime necesitatea de a gândi raţional, de a extrage consecinţele din premise, dar de a interoga tocmai aceste premise, de a merge la ca‑ uze, de a le interoga şi de a avea o perspectivă cât mai largă şi cât mai adecvată mobilităţii, de a se concentra asupra unor aspecte precise şi circumscrise, adică de a nu se mulţumi cu tablouri generale despre lucruri ci de a discuta concretul de aici, fiind conştienţi că există şi alte planuri sau aspecte şi că, şi înainte de ei, alţi oameni, alţi gândi‑ tori le‑au pus între paranteze. Metoda este tocmai conţinutul concret al teoriei despre un lucru sau altul: de exemplu, la ce cauze se referă teoria, este o manifestare a metodei; dacă uită că trebuie luate în seamă şi alte aspecte; dacă uită conexiunile între acestea etc. Ce a determinat, însă, în plan filosofic, această înţelegere? Re‑ flecţia asupra continuităţilor şi discontinuităţilor între ideile/concep‑ tele din epoci diferite şi asupra influenţei lor: conţinuturi diferite ale aceloraşi concepte (determinate şi de nivelul la care ajunsese gândi‑ rea, dar şi de epocă), influenţe diferite, trecerea lor în prim‑plan sau în arrière‑plan, adică transformarea lor în valori – cu o putere mobi‑ lizatoare fantastică – sau uitarea lor. Ca şi reflecţia asupra legăturilor între finitudinea vieţii individuale şi infinitatea evoluţiilor: acestea din urmă pot fi cunoscute doar prin sondarea traiectoriilor individuale şi ale semnelor sub care se derulează acestea (întâmplarea, determina‑ rea, posibilul, necesarul, împletirea şi opoziţia acestora), iar această sondare este şi rezultatul sporului din filosofie cât şi al condiţionărilor imediate şi mediate, sociale. Oare se pot trage concluzii finale – de genul absolutei sinteze din urma tezei şi antitezei – despre un proces neîncheiat? Oare se poate considera că, datorită faptului că la Hegel dialectica lucrurilor doar transpare prin dialectica noţiunilor filosofice şi a cunoaşterii, această 66 ANA BAZAC dialectică a lumii conceptuale ar fi mai puţin importantă, mai puţin clarificatoare a proceselor avute în vedere? Oare nu este cazul să ve‑ dem că generalul, reprezentat în conceptele al căror conţinut îl con‑ siderăm dat, este legat de situaţiile şi multiplele faţete în mişcare ale fenomenelor? Şi oare nu este fiecare filosofie un mod nou de a vedea sarcinile ei: în funcţie de presiunile teoretice şi practice ale momen‑ tului? Oare nu trebuie să ne amintim că, atunci când Hegel a spus că „adevărul este întregul”14, el a înţeles tocmai că adevărul este con‑ cretul în bogăţia sa infinită, iar conceptele filosofice – deci modul în care gândirea filosofică se apleacă asupra lucrurilor şi le sesizează – nu sunt prescurtări, simplificări, „simboluri” ale lor, ci reflectă conşti‑ inţa întregului şi a concretului pe care conceptele le sugerează? În sens larg, conceptele filosofice sunt modele ale fenomenelor, adică au în subtext teorii, adică modurile în care se înţelege la nivelul cel mai logic demonstrat sistemul concret al corelaţiilor fenomenelor. În sens strict, conceptele filosofice descriu aspecte/fenomene care au în subtext teorii, şi anume modurile în care se leagă fenomenele re‑ spective de întregul concret. Adevărul nu este disparat ci, relevat toc‑ mai de concreteţea sa, întreg. De aceea, conceptul filosofic nu este simplul din unirea căruia cu alţi simpli ar reieşi judecăţi care ar forma teoriile, deci un fel de material ajutător pentru judecăţi ci, oarecum ca şi în cazul conceptului în general aşa cum a fost el sesizat de către Aristotel, tocmai concluzia acestora. Iar o asemenea abordare a fost ilustrată cu brio de către filosofia profunzimilor materiale a lui Mihai Drăgănescu: aici s‑a plecat de la judecată (de la cea legată de capacita‑ tea informaţională originară a materiei, capacitate întru materie/exis‑ tentă deoarece este vorba de materie). Această începere de la comple‑ xul informaterie (şi nu de la vechea separare dintre substrat şi formă) este o ilustrare concretă de excepţie a ceea ce spunea Karl von Prantl15 despre Aristotel: „Aristotel condamnă opinia tradiţională care pleacă de la simplu pentru a ajunge la compus şi propune o altă ordine, care ia ca punct de plecare judecata…”16 Mai departe, conceptele filosofice care au, desigur, gradul de abstractizare înalt rezultat al multiplelor medieri în judecăţile de
14 G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului (1807), Traducere de Virgil Bogdan, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965, Prefaţă, p. 18. 15 Identitatea dintre subiectiv şi obiectiv ca percepţie specific omului, Verstehen und Beur‑ teilen (1877), Geschichte der Logik im Abendland (Leipzig, 1855–1870). 16 Karl Prantl, Geschichte der Logik im Abendland, 1855, citat de Mircea Florian, în „Introdu‑ cere” la Aristotel, Organon, Traducere, studiu introductiv, introduceri şi note de Mircea Florian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 15. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 67 separare şi asamblare, formează, într‑un sens, o „realitate” a „lumii a treia” a lui Karl Popper, adică o lume ideală. Totuşi, lumea ideală a conceptelor filosofice nu este de natură să permită constituirea unor „adevăruri ideale”, a unor „abstracţii ideale perfecte asupra lumii ideale”17: filosofia nu este matematică, iar lumea conceptelor filoso‑ fice nu permite acţiunea „fără erori” a logicii şi matematicii asupra sa. De ce? Tocmai deoarece conceptele filosofice sunt şi vizează abstrac‑ ţii „concrete”, legate de lumea reală şi de cea a trăirilor şi experienţe‑ lor subiective (deci de „lumea întâi” şi de „lumea a doua” a lui Pop‑ per), abstracţii imperfect adecvate lumii reale. Legătura abstracţiilor filosofice cu lumea reală face ca teoriile filosofice să aibă un caracter mai mult sau mai puţin ştiinţific, adică legate de realitatea experimen‑ tabilă18. Mai mult, sau cauza acestei situaţii a abstracţiilor „concrete” este tocmai medierea ideologică multiplă, inerent istorică a constitui‑ rii abstracţiilor filosofice. Ca urmare, metoda filosofică este desfăşurarea analizei concrete prin luarea în seamă a tuturor acestor aspecte, şi a cât mai multora. Altfel, „metoda” este o simplă pagină de logică: respectabilă şi nece‑ sară, dar ne‑înlocuind – şi nepropunându‑şi să înlocuiască – „carnea” pe care o oferă analiza filosofică concretă ce, doar ea, poate să ducă la noi şi noi adevăruri. Perspectiva dogmatică, însă, avansează mereu o infatuare păgu‑ boasă: o anumită filosofie este socotită a fi „depăşirea revoluţionară” a întregii istorii a gândirii şi, mai ales, „singura filosofie”, ce transformă eventual în ştiinţe umane specifice preocupările din filosofiile subor‑ donate altor programe de cercetare. În acest fel, dogmatismul con‑ stă în proclamarea „sfârşitului filosofiei” prin statuarea „adevărului în sfârşit revelat”: în acest sens, dispreţul, de exemplu, faţă de focalizarea pe inferenţe legate exclusiv de fenomenele conştiinţei este echivalent cu acela faţă de determinismul material şi social. Aşadar, tocmai pentru că adevărul conceptului este întregul con‑ cret, noţiunile au, mai ales cele legate direct de societate, un carac‑ ter ideologic: nu numai în sensul că reflectă poziţii sociale şi că aceste poziţii dirijează şi ele orizontul, unghiul de vedere, limitele, ci şi în acela că timpul şi modul lor de apariţie şi influenţă, locul lor principal sau secundar în curentele de idei, susţinerea lor constituie, toate aces‑ tea, elemente înseşi ale conceptelor şi, mai ales, fără de care nu pot fi analizate serios nici teoriile şi nici corelarea lor în societate. 17 Vezi Dan D. Farcaş, Labirintul cunoaşterii, Bucureşti, Paideia, 2009, pp. 108–109. 18 De aceea, nu toate conceptele şi teoriile filosofice sunt ne‑dovedibile, prin observare sau experiment, cum crede Dan D. Farcaş, ibidem, p. 229. 68 ANA BAZAC
Ipoteza avansată de această lucrare este că rezultatele cercetării filosofice a lui Mihai Drăgănescu trebuie judecate diferenţiat. Cele din domeniul modelului ontologic (ortoexistenţa, unitatea dintre materie şi informaţie) îndeamnă la aprofundare, în timp ce conceptele create mai degrabă după anii 90 în domeniul antropologiei/filosofiei sociale cer o atitudine prudentă faţă de ele. Unul dintre aceste concepte, dis‑ cutat aici, este cel de societate a cunoaşterii.
Provocarea a doua şi jumătate Conceptele filosofice nu pot fi judecate în scheme evolutive ne‑ utre sau reflectând doar o logică abstractă (deducţie, pre‑mergere, deducţie etc.). Ele sunt, ca şi conceptele ştiinţifice de‑altfel, istorice şi ideologice, adică reflectă direct sau mediat locuri sociale şi Wel‑ tanschauung‑uri. Filosofia, a arătat Althusser, s‑a prezentat mereu în istoria cul‑ turii noastre drept ceva distinct de alte tipuri de discurs (de ştiinţă, de religie, de artă), dar şi ceva sine qua non prin tipul de raţionali‑ tate pură pe care îl promovează (dar nu asupra obiectelor ştiinţei, căci modelul de discurs al ştiinţei este la fel de riguros, ci) asupra condiţi‑ ilor a priori ale oricărei ştiinţe şi ale tuturor. Aceasta a fost perspec‑ tiva lui Platon şi Descartes – la care ştiinţele erau ramuri provenite din trunchiul metafizicii –, a lui Kant, Hegel şi Husserl, la care sensul ştiinţelor era dat de dialectica logicii pure. Această poziţionare a filo‑ sofiei – de a se aşeza ea însăşi deasupra ştiinţelor, moralei, politicii, economiei – face parte tocmai din „producerea filosofiei ca filosofie”: privind „toate practicile şi toate ideile umane, dar sub forma filosofică radicală a subordonării lor faţă de filosofie”, „deoarece ea consideră că are o sarcină de neînlocuit, de a spune Adevărul asupra tuturor ade‑ vărurilor, asupra tuturor practicilor şi ideilor umane”, discursul său oferindu‑se „ca prezenţa însăşi a Adevărului ca Logos”19. Filosofia a intenţionat, astfel, să devină stăpâna lumii prin con‑ ceptele pe care le‑a propus pentru a supune toate practicile şi ideile la propriul său Adevăr dat de aceste concepte. Dar aceste concepte sunt invenţia sa de obiecte ale sale20, adică de ordine intelectuală – depin‑ zând mereu de contextul istoric – pe care filosofia o impune mereu lucrurilor. Ea reprezintă, astfel, o deformare şi numai dacă filosofii
19 Louis Althusser, „La transformation de la philosophie” (1976), în Louis Althusser, Sur la philosophie, Paris, Gallimard, 1994, pp. 147–149. 20 Obiectele filosofice nu au, spre deosebire de cele ştiinţifice, nici o referinţă empirică, se‑ mănând obiectelor reale dar fiind diferite de acestea: Adevărul, Unul, Totul, cogito, fiin‑ ţa, subiectul, transcendentul etc. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 69 se forţează să‑şi privească demersul în mod critic (iar asta o pot face greu, şi numai după ce se acumulează date care conduc la această ma‑ nieră) înţeleg ei că, deşi conceptele relevă posibilitatea existenţei, im‑ portant este să se pună în continuare această posibilitate sub lupa ce permite întrebările. Simplu spus, tiparul de gândire care este specific filosofiei – şi care a fost preluat de către ştiinţă21 („preluat”, deoarece filosofia a fost prima) –, şi anume cel de a impune propria ordine intelectuală/de cu‑ noaştere lucrurilor, este istoric determinat şi, astfel, şi modelul inte‑ lectual al relaţiilor de putere. Momentele de răscruce – în care grecii antici au relevat corespondenţa dintre raţiunea omului şi, pe de altă parte, ordinea/raţiunea lumii, în care Descartes a pornit de la bunul simţ ca cel mai bine împărţit lucru din lume22, în care Marx a vizi‑ bilizat complexitatea condiţionărilor, în care Foucault şi Derrida, de exemplu, au re‑vizibilizat relaţiile de putere drept constitutive pen‑ tru concepte – nu sunt decât impulsuri pentru a vedea că filosofia este, din capul locului, conflictuală: şi perpetuând mereu lupta de idei, adică tendinţa de deformare a lumii prin impunerea asupra acesteia a propriei ordini intelectuale dar şi tendinţa de a zdruncina această im‑ punere şi această ordine intelectuală. Din acest punct de vedere, fi‑ losofia este mereu replică la filosofie, la idei vechi sau la alte idei fi‑ losofice, fiind „un laborator al ideilor unde este pusă la încercare, în abstracţii, problema fundamentală politică a hegemoniei ideologice, deci constituirea ideologiei dominante”23. Cu alte cuvinte, şi fără a fi
21 După ce, înainte, fusese preluat de către religie. 22 Prin aceasta el înţelegând raţiunea umană, capacitatea raţională a omului, şi nu simţul comun care nu este în nici un fel, a subliniat şi Hegel, ceea ce legitimează filosofia; dim‑ potrivă, aceasta merge, provocator, împotriva prejudecăţilor comune. Faptul că o idee este răspândită – ba chiar, aş îndrăzni să spun, acreditată de instituţii oficiale – nu de‑ monstrează în nici un fel că ideea ar fi validă. Filosofia trebuie tocmai să pună problema validităţii ideilor. Teza lui Descartes este un pas înainte faţă de ideea antică a omului – animal raţional. Fără îndoială că această idee implică deja generalitatea. Totuşi, aici nu fiecare om poate să fie socotit un model de raţionalitate. De la evidenţa că modul în care oamenii se ma‑ nifestă raţional este nu numai diferit, dar are loc şi la niveluri diferite (la unii, contradicţi‑ ile în afirmaţii şi comportamente sunt atât de mari încât provoacă mai degrabă îndoiala faţă de raţionalitatea lor), Aristotel a ajuns în Poetica, Traducere de D.M. Pippidi (1940), Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965, XV, 1456a, p. 73, să considere că, deşi într‑o pie‑ să de teatru un personaj feminin poate să fie şi el ales, şi chiar un rob, totuşi „o femeie e mai curând o fiinţă inferioară, iar robul pe de‑a‑ntregul netrebnic”. Amprenta condiţii‑ lor istorice pe care o înţelegem fără probleme nu ne poate face, însă, să nu vedem că a avut loc o schimbare de paradigmă la moderni (Descartes) faţă de antici (Aristotel). 23 Louis Althusser, „La transformation de la philosophie”, ediţia citată, p. 169. 70 ANA BAZAC
în mod direct ghidul sau culegerea de concepţii generale despre lume (Weltanschauung24), filosofia este aceea care impune mereu linia gân‑ dirii dominante despre lume. Althusser este, aici, adversul concepţiei lui Heidegger. Filosofia se ocupă cu abstracţii – concepte abstracte – la ambii; dar diferenţa con‑ stă în aceea că, dacă la Heidegger abstracţiile acoperă şi ştiinţele, par‑ ticulare, deci ocupându‑se de fiinţe ca cele naturale dar şi ca numărul, forţele din fizică, gazul ideal din chimie (toate acestea fiind abstracţii ale fenomenelor naturale concrete care sunt anterioare acestor abs‑ tracţii, sunt positi – positum – faţă de acestea), filosofia fiind o „onto‑ logie universală”, deci concentrându‑se asupra fiinţei ca atare, asupra structurii şi posibilităţilor acesteia (în timp ce Weltanschauung‑urile, concepţiile despre lume – care deşi sunt rezultatul filosofiei şi sunt ex‑ plicate de filosofie, nu sunt scopul acesteia, deci – ţin de domeniul on‑ ticului (al fiinţelor/existenţelor concrete)), la Althusser are loc pune‑ rea în relaţie a onticului şi a ontologiei. Heidegger considerase că înţelegerea fiinţei ar avea loc „împo‑ triva experienţelor fiinţelor”, fiind anterioară „într‑un sens” acestor experienţe. Desigur, chiar aşa şi e: oamenii descriu şi caută să înţe‑ leagă existenţa pornind de la evidenţa că aceasta există. Dar filoso‑ fia, tocmai deoarece a fost o activitate teoretică, adică de demonstra‑ ţie efectuată în domeniul specific al abstracţiilor, nu a transformat evidenţa într‑o prezumţie, ci a căutat să o explice, să o motiveze. De aceea, ontologicul este, înainte de orice, ulterior onticului – adică ul‑ terior celor ce se află şi sunt văzute cu ochii şi cu ochii minţii (ca nu‑ mărul) – şi, în acelaşi timp, moment de explicare/înţelegere25, deci an‑ terior abstracţiei constituite a fiinţei. Desigur, de asemenea, că această abstracţie constituită o dată, devine punct de reper, deci obiect filo‑ sofic pentru filosofiile ulterioare. Dar ontologicul nu este în nici un fel rupt de experienţele legate de existenţele concrete, căci modul de judecare a posibilităţilor existenţei/fiinţei/realităţii ca atare este legat de nivelul la care a ajuns omul, capacitatea sa de abstractizare şi înţe‑ legere la un moment dat. Chiar faptul că pentru Heidegger ideea că „suntem capabili să sesizăm fiinţele ca fiinţe numai dacă noi înţele‑ gem ceva ca fiinţa” este self‑evidentă în filosofie este urmarea între‑ gului mod occidental de a gândi în cadrul separării absolute dintre
24 Martin Heidegger, The Basic Problems of Phenomenology. Introduction (1927), http: // www.marxists.org/reference/subject/philosophy/index.htm, a arătat că filosofia ca apropiere de fiinţă nu se ocupă de concepţiile despre lume decât sub aspectul legăturii dintre acestea şi oameni, şi nu au drept obiectiv crearea acestor concepţii. 25 Aici nu este importantă distincţia dintre explicare şi înţelegere. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 71 munca fizică şi cea intelectuală26, deci între rezultatele primei şi celei de a doua: modul în care curentul de gândire dominant nu putea de‑ cât să autonomizeze abstracţiile filosofice şi să le considere primordi‑ ale în, atenţie!, explicarea lumii de către filosofi şi oameni în general. Althusser a afirmat, însă, şi că filosofia nu este o căutare a esenţelor ruptă de realitate, adică fără urmări asupra acesteia, ci, dimpotrivă şi cu toată specializarea sa esoterică, un teren al luptei ideologice, indiferent dacă această luptă este conştientizată sau nu de către filosofi. Este foarte posibil ca aceştia să nu aibă defel în vedere îndrumarea conştiinţelor, crearea de concepţii despre lume şi viaţă pentru uzul comun. Dar gân‑ direa asupra condiţiilor teoretice de posibilitate a rezolvării contradicţi‑ ilor între concepte (şi nu neapărat cele din viaţa reală), înseamnă pro‑ ducerea unui „dispozitiv de categorii, a unei problematici generale, deci a schemelor teoretice, a figurilor teoretice care servesc drept mijloc de a lega diferite elemente ideologice şi de a depăşi contradicţiile”27. Nu este aici un sociologism vulgar: este vorba de medieri, de multe ori inconştient realizate de către filosofi, este vorba de focali‑ zarea asupra unei problematici, de rezolvarea într‑o manieră, şi a pro‑ blemelor filosofice care nu sunt copii ale problemelor reale dar care le sunt acestora ecou şi care se răsfrâng din nou asupra acestora. De ase‑ menea, filosofia, niciodată încheiată, este, în fiecare moment, o luptă între tendinţe diferite (de conceptualizare şi problematizare) şi chiar între şcoli diferite. Şcolile şi disciplinele filosofice abordează lucrurile din perspective diferite, focalizându‑se, de exemplu, asupra unui as‑ pect/unor aspecte diferite şi constituind paradigme, adică tipare men‑ tale de rezolvare (moduri de legare a conceptelor/programe de cer‑ cetare) diferite. Dacă nu au un uşor dispreţ reciproc, neglijându‑se şi nedialogând (considerându‑se incomensurabile28), dacă pot fi consi‑ derate în relaţii implicite de complementaritate, în orice caz ignorarea de către ele a posibilităţii de a‑şi transcende graniţele către punerea problemei consecinţelor lor sociale (ca aspect nou al cadrului strict conceptual) ne permite să acceptăm că nu avem contra‑argumente la teza lui Althusser. Filosofia este, atunci, terenul contradicţiilor: doar pe acesta se formează curentele rebele, creatoare de noi paradigme29.
26 Vezi şi Ana Bazac, „Note cu privire la unele perspective critice asupra lui Heidegger”, Studii de istoria filosofiei universale, vol. XV, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, pp. 349–386. 27 Louis Althusser, „La transformation de la philosophie”, p. 169. 28 Am tratat problema în „Note cu privire la unele perspective…” 29 Nu numai în ştiinţe au loc revoluţiile de creare a noilor paradigme, ci şi în filosofie. Di‑ ferenţa este că în ştiinţe noile paradigme ajung să se impună, ele integrând vechile 72 ANA BAZAC
Concluzia acestui capitol este, legată de tema lucrării, aceea că noţiunile filosofice, şi mai ales cele care se referă la ontologia socială, trebuie privite ca intersecţii ideologice şi nu ca simple sporuri neutre în câmpul cunoaşterii.
II. Societatea cunoaşterii: speranţă şi mit Conceptele de societate informaţională şi societate a cunoaşterii aparţin, dincolo de calificarea lor drept metafore, filosofiei sociale de‑ oarece descriu concepţiile despre societate şi perspectivele ei. În anii 60–70 ai secolului trecut s‑au conturat teoriile ambiţioase despre perspectivele omenirii pornind de la nivelul înalt al cuceriri‑ lor ştiinţifice şi al aplicaţiilor tehnice. S‑a sesizat că era deja în curs de constituire un nou stadiu revoluţionar al complexului ştiinţă‑teh‑ nică‑aplicare (industrie), a doua revoluţie industrială, şi că acest sta‑ diu aducea cu sine modificări la fel de importante în conceperea muncii şi a relaţiilor sociale. Aceste teorii erau cele ale revoluţiei şti‑ inţifice‑tehnice, ale societăţii postindustriale, ale societăţii informaţio‑ nale chiar. Ele au descris faptul că ţările cele mai dezvoltate treceau de la prima revoluţie industrială bazată pe maşinism, sistemul muncii de fabrică, masificare, la un stadiu nou, în care se conturau trăsături noi ale societăţii. Elemente ale acestui proces complex apăruseră şi înainte de al Doilea Război Mondial, deşi poate mai degrabă epuizarea primei re‑ voluţii industriale şi consecinţele expandate ale acesteia (caracterul
paradigme ca fiind mai degrabă cazuri extreme/particulare (vezi şi Henri Bergson, Durée et simultanéité. À propos de la théorie d’Einstein, Paris, Alcan, 1922, unde teoria relativităţii dilată timpul, dislocă simultaneitatea şi relevă bilateralitatea şi reciprocita‑ tea mişcării, reconstruind conceptul de substanţă prin includerea în el a ritmului; (dar vezi şi Althusser, „Une philosophie pour le marxisme: «La ligne de Démocrite»”, în Lou‑ is Althusser, Sur la philosophie, ediţia citată, p. 41: „în loc de a gândi contingenţa ca mo‑ dalitate sau excepţie a necesităţii, trebuie să gândim necesitatea ca devenirea necesară a întâlnirii contingenţelor”), pe când în filosofie există o mare inerţie a paradigmelor, o coexistenţă a lor sub forma unei predominanţe a celor vechi sau a celor care ilustrează curentul ideologic principal. Din acest punct de vedere s‑a vorbit de remanenţa spiri‑ tualismului care a dus şi la o criză în filosofie (Lucreţiu Pătrăşcanu, Curente şi tendinţe în filosofia românească, Bucureşti, Editura Socec & Co. S.A.R., 1946; Louis Althusser, Sur la philosophie, ediţia citată; dar şi Ana Bazac, „Semnificaţii ale filosofiei practice kantiene şi preocupări româneşti pentru filosofia practică a lui Kant”, Studii de istoria filosofiei uni‑ versale, vol. XII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, pp.434–463; dar şi de fap‑ tul că „latura activă” a obiectului a fost luată de idealism, „care însă a dezvoltat‑o în mod abstract”, exterior practicii, K. Marx, „Teze despre Feuerbach” (1845), în Karl Marx, Frie‑ drich Engels, Opere, volumul 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 5). Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 73 birocratic al organizării şi instituţiilor) au generat teoriile etapei30. Toate aceste teorii nu au avut drept primum movens dezvoltarea forţe‑ lor de producţie, ci schimbări în relaţiile sociale. Odată, însă, cu avântul ştiinţific şi tehnic de după război, teori‑ ile s‑au multiplicat, focalizându‑se mai ales pe capacitatea de schim‑ bare a societăţii indusă de dezvoltarea forţelor de producţie. Teoria revoluţiei ştiinţifice şi tehnice a fost avansată, de fapt, chiar mai îna‑ inte, de către savantul şi teoreticianul englez John D. Bernal31, care a descris tendinţa ca ştiinţa să devină o forţă de producţie a societăţii, cum spusese Marx mai înainte în Capitalul. Teoria a devenit prefe‑ rată de către ţările „socialismului real”, procesul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii fiind însă interpretat de către vulgata marxistă ca unul care ar fi avut puterea şi să demonstreze viabilitatea socialismului şi să ducă, cumva independent de relaţiile sociale, la progresul societăţii. Nu este, însă, lipsit de importanţă că, în fond, tot această teo‑ rie a stat la baza celei care a fost la modă în anii de după încheie‑ rea „războiului rece”: teoria convergenţei sistemelor. Aceasta stipula
30 Vezi, à propos de caracterul birocratic, elementele avansate de: John Stuart Mill (On Li‑ berty, 1859 (http: //etext.library.adelaide.edu.au/m/mill/john_stuart/m645o/chapter5. html, chapter V, Applications; Consideration on Representative Government, 1861), He‑ gel (Principiile filosofiei dreptului (1821), Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1964), Marx (Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului (1843) în Karl Marx, Friedrich Enge‑ ls, Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura Politică, 1957; Luptele de clasă din Franţa. 1848–1850 (1850), în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura Politică, 1960; Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852), în Karl Marx, Friedrich Engels, Ope‑ re, vol. 8, Bucureşti, Editura Politică, 1960), Gaetano Mosca (Elementi di scienza politica, 1895, ca The rulling class, New York, McGraw‑Hill, 1939), Vilfredo Pareto (Trattato di So‑ ciologia Generale, 1916/Traité de sociologie générale, 1917, ca Traité de sociologie généra‑ le, Lausanne, Paris, Payot, 1917), Roberto Michels (Zur Soziologie des Parteiwesens in der modernen Demokratie. Untersuchungen über die oligarchischen Tendenzen des Gruppen‑ lebens, 1911/Sociologia del partito politico nella democrazia moderna: studi sulle ten‑ denze oligarchiche degli aggregati politici, 1912, trad. ca Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy (1915), republished with an introduction by Seymour Martin Lipset, New Jersey, Transaction Publishers, 1999), Max Weber (Economy and society, 1921, postum, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1978), Leon Trotsky, The Revolution Betrayed: What is the Soviet Union and Where is it Going? (1936) http: //www.marxists.org/archive/trotsky/1936/revbet/in‑ dex.htm, Bruno Rizzi, L’URSS: collectivisme bureaucratique. La bureaucratisation du mon‑ de (1939), Paris, Champ libre, 1976. Dar şi James Burnham, The Managerial Revolution: What Is Happening In The World (1941), New York, Greenwood Press, 1972, care a vorbit despre separarea proprietăţii de controlul ei, realizat de către clasa managerilor, deci în cadrul firmelor private şi nu în cadrul statului. 31 John Bernal, The Social Function of Science, London, Routledge, 1939. Vezi şi Ştiinţa în is‑ toria societăţii (1954), Bucureşti, Editura Politică, 1964. 74 ANA BAZAC constituirea unor caracteristici asemănătoare ale celor două sisteme sociale ca urmare a dezvoltării pe acelaşi făgaş a revoluţiei ştiinţifice şi tehnice. Este semnificativ, deci, că atât aceste teorii din „socialismul real” cât şi cele din ţările dezvoltate au crescut în cadrul paradigmei unei independenţe a forţelor de producţie faţă de relaţiile de produc‑ ţie: desigur că orice sistem este relativ independent de restul sisteme‑ lor, dar şi vulgata marxistă şi ideologia dominantă din Occident re‑ flectau interesele (opuse între ele, dar comune faţă de logica teoriei sociale) de a uita că tocmai relaţiile de producţie sunt cele care dau cadrul şi pentru dezvoltarea forţelor de producţie şi pentru relaţiile sociale. De exemplu, mai ales odată cu conturarea mai clară a direc‑ ţiilor ştiinţifice (electronica, microelectronica), a putut apărea chiar o euforie a succesului antrenat de noile tehnologii32. Tot în această perioadă, teoriile au căpătat şi aura unor predic‑ ţii – în virtutea celei mai respectabile cerinţe pentru o teorie ştiinţifică (este drept, din ştiinţele naturii) –: aşa a fost teoria societăţii postin‑ dustriale33, care deducea din nivelul ştiinţei şi tehnicii aplicate dezvol‑ tarea unei societăţi a serviciilor şi a unui control „blând” al antagonis‑ melor sociale. Să conchidem aici că teoriile de mai sus au dovedit şi o anumită continuitate a poziţiilor intelectualilor care le‑au creat: continuitatea este, în fond, aceea a tendinţei vechi din istorie, de autonomizare a cunoaşterii faţă de viaţă, sau de condiţiile vieţii, ca răspuns la diviziu‑ nea istorică a ocupaţiilor – cele materiale, cele spirituale –, de autono‑ mizare a conştiinţei faţă de acestea. În această paradigmă de gândire, intelectualii au fost mărginiţi la a privi numai fragmentat societatea şi a nu merge „până la capăt” cu consecinţele unor fenomene asupra lu‑ mii în general. Nici consecinţele ecologice nu au fost luate în seamă şi nici dovezile că societatea modernă funcţiona după principiul relaţiei de sumă nulă (în care pierderea unuia este câştigul celuilalt): deci nici faptul că pierderile societăţii (în resurse, risipite de‑a valma şi fără rost, în creativitate, risipită şi ea şi irosită iremediabil, în suferinţe so‑ ciale) ajungeau să copleşească victoriile ştiinţifice şi bunăstarea unei părţi a omenirii. Ca urmare şi opus oricărei perspective pragmatice, intelectualii nu şi‑au pus problema cum se puteau îndeplini concomi‑ tent şi dezideratul ca o ţară să treacă la o economie bazată în principal
32 Vezi Alain Touraine, La Société post‑industrielle. Naissance d’une société, Paris, Denoël, 1969 ; Zbigniew Brzezinski, Between Two Ages: America; Role in the Technetronic Era, New York, Viking Press, 1970. 33 Daniel Bell, The Coming of Post‑Industrial Society: A Venture in Social Forecasting, New York, Basic Books, 1973. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 75 pe servicii şi dorinţa ca, treptat, toate ţările să treacă la organizarea postindustrială. Dar era aproape ultimul moment al optimismului ştiinţific şi teh‑ nologic, lăsând aici la o parte conotaţiile politice ale acestuia. Mai ales după 1990, teoria societăţii informaţionale34 a fost noua înfăţişare a optimismului ştiinţific şi tehnologic. Totuşi, în 2001, a avut loc, după cum ştim, criza dot.com. Euforia de a investi banii în IT a dus la investiţii neperformante, nu datorită faptului că nu exis‑ tau nevoi pentru IT, ci deoarece acestea nu erau toate solvabile (deci aceste nevoi nu susţineau profitul), or investiţiile au urmărit mereu numai profitul. De aceea, s‑a arătat deja, conceptul de societate infor‑ maţională, legat de „noua economie” neo‑liberală care a irupt după 1990 mai ales35, nu este invalidat în aspectele sale tehnologice dar nu trebuie acceptat ca semn inexorabil al progresului36. Optimismul este, după cum se ştie, o stare de spirit, o menta‑ litate: ca urmare, se formează, integrează ideile primite, are carac‑ ter ideologic. De aceea, nu putem judeca optimismul ştiinţific şi tehnologic în mod unilateral. Desigur că, pe de o parte, el continuă încrederea Iluminismului în ştiinţă, adică în raţiunea umană37. Pe de altă parte, sub umbrela acestei încrederi care a forjat conceptul de
34 Cu variantele: teoria postfordismului (Carlota Perez, Michel Aglietta etc.), a societăţii te‑ lematice, a societăţii de reţele (network society, Manuel Castells, The Rise of the Network Society, The Information Age: Economy, Society and Culture, Vol. I. (1996), Cambridge, MA., Oxford, UK, Blackwell, 2000), a societăţii cunoaşterii. Societatea informaţională este aceea în care informaţia este resursa principală de avuţie, şi nu agricultura sau industria. 35 Deşi constituie tendinţa capitalului transnaţional de a compensa scăderea ratei profitu‑ lui prin tranzacţiile financiare şi, astfel, deşi este cu vreo 20 de ani mai veche decât tre‑ cerea la noul mileniu. 36 Christopher May, The Information Society. A sceptical view, Cambridge, Polity Press, Blackwell, 2002, p. VII; p. 54: deşi unii cercetători ca Robert Reich au considerat că solu‑ ţia pentru creşterea salariilor şi scăderea şomajului este creşterea nivelului de pregătire a forţei de muncă, totuşi ei au rămas în cadrul teoriei care consideră doar individul ca fi‑ ind cauza salariului mic etc.; Autorul arată cum o sumă întreagă de teoreticieni şi‑au asumat conceptul de societa‑ te informaţională în mod necritic, inversând astfel tipul de raţionament ştiinţific: în loc ca analiza realităţii din societăţile occidentale, ca şi din celelalte, să fie considerată ca validând sau nu, şi în ce măsură, conceptul, acesta a devenit „axioma‑argument” căreia i s‑au furnizat exemplificări. 37 Dar vezi şi optimismul temperat al părintelui ciberneticii, Norbert Wiener în 1948. Vezi Ana Bazac, „Cybernetics and „la ruine de l’âme””, Egophobia, nr. 28, 18 septembrie 2010, http: //egophobia.ro/revista/?p=5378 76 ANA BAZAC tehno‑ştiinţă (Gilbert Hottois38), s‑au aşezat şi teorii şi activităţi care subordonează, neexplicit desigur, ştiinţa şi tehnica relaţiilor de putere şi intereselor care impun deturnarea creativităţii în direcţii adverse raţionalităţii sociale şi dezvoltării fiinţei umane. În acest sens, per‑ spectiva care exaltă puterea ştiinţei de a preface în bine slăbiciunile omului a fost de‑construită de numeroşi cercetători (Bruno Latour, Bernard Stiegler, Don Ihde, Jean‑Marc Lévy‑Leblond, Derek de Solla Price etc.), inclusiv după 1990 când ne interesează perioada deoarece discutăm despre concepţia lui Mihai Drăgănescu aşa cum s‑a definiti‑ vat ea în anii ’90–2007. Încrederea în capacitatea ştiinţei şi tehnicii de a aduce cumva în mod autonom prosperitatea şi detensionarea socială s‑a manifestat ca un vârf al ei prin folosirea sinonimă a societăţii informaţionale şi a celei a societăţii cunoaşterii. Ambele concepte au o puternică încărcă‑ tură ideologică, adică doresc să transmită o anumită imagine despre societate în virtutea şi cu scopul amplificării capacităţii de persuasi‑ une a acestei imagini. Conceptele nu sunt în primul rând descriptive: căci şi informaţia şi cunoaşterea au însoţit societatea umană din cele mai vechi timpuri. Dar ele reflectă nu numai rafinarea mijloacelor de persuasiune din „capitalismul târziu” (Mandel, Habermas), ci şi capa‑ citatea de a traduce şi, în acelaşi timp, a translata cunoştinţele legate de relaţiile de producţie şi sociale la/în cele legate de elementele in‑ tangibile ale mijloacelor de producţie şi sociale. Într‑adevăr, dacă societăţile, adică ambianţa socială sine qua non pentru existenţa indivizilor, nu mai sunt caracterizate potrivit organi‑ zării lor – adică potrivit relaţiilor care evidenţiază confiscarea şi con‑ centrarea deciziei legate de întreaga ambianţă socială de către anu‑ mite categorii sociale şi, deci, frustrarea altora de această putere de decizie asupra scopurilor, mijloacelor, resurselor şi alocării resurselor pentru dezvoltare –, rezultă că această organizare nu mai este o cauză principală a fenomenelor neplăcute şi a eşecurilor personale: indivi‑ dul, cel care nu deţine suficiente informaţii şi suficientă cunoaştere, este unicul vinovat. Rezultatul unei asemenea concepţii este continui‑ tatea unei imagini de dezvoltare socială automată şi supusă aleatoriu‑ lui, de‑responsabilizarea relaţiilor şi factorilor economici şi politici şi deschiderea spaţiului pentru relativism moral. În acest fel, conceptele în discuţie sunt prescriptive: mai multă informaţie şi mai multă cu‑ noaştere vor antrena rezolvarea fericită a problemelor sociale.
38 Le signe et la technique. La philosophie à l’épreuve de la technique, Paris, Aubier Montaig‑ ne, 1984, pp.59–60. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 77
Dar în organizarea socială modernă, şi informaţia şi cunoaşte‑ rea au conţinuturi determinate de relaţiile de putere şi evoluează în cadrul acestora. Ca urmare, ele sunt folosite şi ca vectori ai puterii: transformarea informaţiei în marfă aducătoare de profit a dus şi la embargoul asupra cunoştinţelor în plan internaţional şi la frânarea cunoştinţelor şi a accesului la cunoştinţe prin filtrul proprietăţii asu‑ pra informaţiei39.Promotorii conceptelor au închis însă ochii la con‑ tradicţia dintre modelul ideal al muncii şi comunicării – ce a fost din cele mai vechi timpuri şi mai este şi acum cel al omului de ştiinţă, ar‑ tistului şi filosofului, liberi să‑şi dezvolte capacita de a înmagazina şi, în acelaşi timp, de a genera informaţie şi cunoaştere – şi, pe de altă parte, polarizarea socială şi a cunoaşterii în cea mai înaintată societate a cunoaşterii de astăzi: între lucrătorii din servicii simple, folosind in‑ formaţii simple şi dându‑li‑se o cultură de masă cu elemente joase, kitsch şi obscurantiste40 şi deţinătorii de putere şi informaţie sofisti‑ cată. Imaginea simplistă despre creşterea nivelului general de cultură/ cunoaştere ca urmare a progresului ştiinţific şi tehnic este, astfel, sem‑ nul ignorării corelaţiilor sociale de mai sus. Conceptele discutate aici reprezintă în acest cadru interpretativ disimularea şi traducerea ce‑ lui de economie capitalistă în perioada revoluţiei ştiinţifice‑tehnice: în fond, cu cât deţinătorul de capital deţine mai multe informaţii din piaţă, cu atât mai eficient este. Ele sunt legate astfel şi de cele de creş‑ tere şi dezvoltare şi dezvoltare durabilă41. În concluzie aici, capacitatea euristică a conceptelor de societate informaţională şi societatea cunoaşterii se vădeşte numai prin abor‑ darea lor critică.
Mihai Drăgănescu şi ideea de societate a cunoaşterii Şi Mihai Drăgănescu a fost la noi în ţară un reprezentant al op‑ timismului tehnologic42 care era, pe de o parte, un răspuns la alerta
39 Vezi şi Ana Bazac, „Comunicarea gratuită: o provocare reală”, în vol. Comunicare şi cultură: aplicaţii interdisciplinare (coord. Adela Rogojinaru), Bucureşti, Tritonic, 2006, pp. 50–79. 40 Cel puţin lucrările lui George Ritzer, The McDonaldization of Society, al cărui prim volum a apărut în 1993 (vezi London, Thousand Oaks, Sage, Pine Forge Press, Revised edition, 1995). 41 Vezi Eric Berr, Quel développement pour le 21ème siècle ? Réflexions autour du con‑ cept de soutenabilité du développement, 2008, http: //cahiersdugretha.u‑bordeaux4. fr/2008/2008–04.pdf 42 Vezi doar traducerile în limba romană sau culegerile de texte reprezentative: Radovan Richta et al., Civilizaţia la răscruce. Implicaţiile sociale şi umane ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice (1966), Bucureşti, Editura Politică, 1970; Gunter Friedrich şi Adam Schaff (eds), Microelectronica şi societatea la bine si la rău (raport către Clubul de la Roma) (1982), 78 ANA BAZAC industrializare (în tiparul principal al primei revoluţii industriale) şi un vector al mobilizării politicii pentru integrarea mai rapidă a noi‑ lor fenomene ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice. El a sintetizat aceste teorii în tabloul undelor de tipul Vasile Conta (teoria ondulaţiei uni‑ versale): ◆◆ prima undă – compusă, cum vom vedea – corespunde peri‑ oadei 1600–1900 şi este formată din patru revoluţii: 1. prima revolu‑ ţie în ştiinţă (newtoniană), 2. revoluţia tehnică bazată pe mecanică, 3. prima revoluţie industrială43, 4. revoluţia tehnico‑ştiinţifică bazată pe magnetism; ◆◆ a doua undă – şi ea compusă – corespunde perioadei 1900– 2030 şi este, şi ea, formată din patru revoluţii: 1. a doua revoluţie în ştiinţă (cuantică şi relativistă), 2. revoluţia ştiinţifică şi tehnică contem‑ porană bazată pe automatizarea clasică şi materiale sintetice, 3. noua revoluţie industrială (a doua) bazată pe microelectronică şi informa‑ tică, 4. revoluţia ştiinţifico‑tehnică bazată pe biologie şi pe biochimie44; ◆◆ a treia undă – neprecizată încă – corespunde perioadei ce în‑ cepe prin 2000. Dar în lucrările lui dinainte de 1990 el a legat dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii de schimbări în tipul de muncă şi de relaţii sociale45. Apoi, optimismul lui şi social, şi nu doar tehnologic, a părut a fi fost infirmat. Dacă evenimentele politice au părut a certifica eşecul unei paradigme, redirecţionarea obiectivelor de cercetare şi a cadrului conceptual a urmat cu necesitate. Mihai Drăgănescu s‑a ocupat mai degrabă de continuarea, în epistemologie, a teoriei sale ontologice şi a filosofiei ştiinţei, şi numai în formă de addenda de prefigurarea ideală a modelului de societate. Tehnologia cunoaşterii împlineşte, arătase şi înainte Mihai Dră‑ gănescu, aspiraţiile unei societăţi mai umane. Dar cum? Înainte de toate, prin înaintarea spre o cunoaştere în profunzime a lucrurilor, spre o creare şi valorificare a informaţiei fenomenologice. Pe această
Bucureşti, Editura Politică, 1984; Noile tehnologii de vârf şi societatea, Bucureşti, Editura Politică, 1983. 43 Care este industrializarea forţei, fiind epoca mecanicii, ermodinamiciit şi electrotehnicii, Mihai Drăgănescu, Informatica şi societatea, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 61. 44 A doua revoluţie industrială este aceea a industrializării informaţiei, a inteligenţei arti‑ ficiale şi a biotehnologiilor, fiind epoca microelectronicii, informaticii şi biologiei, Infor‑ matica şi societatea, ibidem. 45 Vezi Ana Bazac, „Mihai Drăgănescu: munca şi perspectivele civilizaţiei”, Noema, CRIFST, VIII, 2009, p. 79–102, http: //www.noema.crifst.ro/doc/2009_a_04.pdf Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 79 bază, are loc trecerea de la (ideea de) societate informaţională la cea a cunoaşterii46 şi apoi la cea a conştiinţei47. Nu este cazul să descriem aici conceptele de mai sus. Dorim doar să facem două comentarii. Primul este acela că, dacă societatea informaţională, a cunoaşte‑ rii şi a conştiinţei sunt concepte filosofice – şi sunt –, ele trebuie tra‑ tate filosofic. Adică interpretând critic apariţia, constituţia şi semnifi‑ caţiile lor în condiţiile concrete de care s‑au legat şi se leagă. Or, după 1990, teoria lui Mihai Drăgănescu despre aceste concepte este mai pu‑ ţin filosofică decât înainte: altfel spus, le‑a propus doar ca urmări ale progresului ştiinţific şi tehnic nou şi doar ca modele dezirabile. Desi‑ gur că logica vechii paradigme de explicare a articulării societăţii i se părea că nu mai este satisfăcătoare. Dar chiar într‑o altă cheie, descri‑ erile celor trei tipuri de societate denotă o anumită simplitate a unui non‑filosof care doar deduce dintr‑un număr de factori un singur pro‑ ces sau o singură calitate a unui proces. Ideea transformărilor sociale induse exclusiv de ştiinţă şi tehnică are în subtext credinţa că o orga‑ nizare socială, oricare ar fi ea – şi cu atât mai mult cea de astăzi – este anistorică şi eternă, iar oamenii nu au capacitatea să inoveze (adică să fie liberi) în materie de organizare socială, ci doar de tehnică. Din acest punct de vedere, aici ne permitem doar să menţionăm că, şi în ţările din Est şi atât înainte cât şi după 1990, la fel ca şi teoria societăţii postindustriale: care era interpretarea naivă a dezindustria‑ lizării Occidentului prin transferul de industrie înafara sa – datorită noii diviziuni internaţionale a muncii aşezată şi spaţial (în Occident – serviciile financiare mai ales, de advertising şi management al afacerii globale –, în restul lumii – industrie şi agricultură) – în cadrul proce‑ sului de transnaţionalizare a capitalului şi capitalismului, teoria socie‑ tăţii cunoaşterii a reprezentat o sublimare a realităţii acestui proces. Teoria societăţii cunoaşterii a trecut sub tăcere faptul că descria ace‑ laşi tip de societate ca aceea „postindustrială”, faptul că reflecta aceeaşi polarizare socială nu numai a cunoştinţelor ci şi, mai ales, a decizii‑ lor privind scopurile sociale şi ale economiei, ca şi alocarea resurse‑ lor şi alegerea mijloacelor pentru aceste scopuri: unii care „deţineau informaţia” şi alţii care nu putuseră să ajungă la asta. Ca şi în cazul in‑ terpretării „societăţii postindustriale”, şi teoria societăţii cunoaşterii a putut să inducă iluzia optimistă că toate ţările vor putea – dacă vor 46 Mihai Drăgănescu, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003. 47 Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, 2007 (reluând ideile din studiul din 2005 „Fun‑ damentele naturale ale societăţii conştiinţei”). 80 ANA BAZAC beneficia de conducători isteţi – să ajungă la stadiul în care „popula‑ ţia” va ajunge să cunoască, adică să stăpânească informaţiile în aşa fel încât să le facă înalt profitabile în schimburile mondiale. Mai mult, te‑ oriile „societăţii postindustriale”, „a informaţiei”, „a cunoaşterii” au fost forjate tocmai în perioada în care mobilitatea socială pe verti‑ cală – specifică statului social „socialist” al revoluţiei industriale şi ce‑ lui social keynesist – s‑a încetinit foarte, foarte mult, fiind urmat de reproducerea categoriilor profesionale care ajunseseră cumva la sta‑ tute privilegiate: tocmai în această perioadă a înflorit din nou teoria elitelor susţinută de conştiinţa elitelor de a se diferenţia de masă şi, în acelaşi timp, de hotărârea lor de a‑şi apăra statutul privilegiat, de up‑ per middle class în serviciul confortabil şi respectabil al puternicilor. Al doilea comentariu priveşte un aspect concret al descrierii. În‑ tre vectorii şi, în acelaşi timp, elementele acestor ideal‑tipuri noi şi dezirabile de societate există însă unul extrem de important: inteli‑ genţa artificială (IA). Dar dacă în modelul societăţii cunoaşterii, IA – ca robo sapiens – este, în fond, un instrument al omului, chiar dacă urmează să depăşească inteligenţa omului (dar numai pentru aspec‑ tele structurale, fără intuiţie şi creativitate, s‑a grăbit Mihai Drăgă‑ nescu să sublinieze48), în societatea conştiinţei IA, deja evoluată în sensul „tare” al conceperii inteligenţei49, devine egala omului. Sau, pur şi simplu, îl înlocuieşte. Superioritatea acestei societăţi ar urma să fie nu una de grad – ca urmare a progresului ştiinţei şi tehnicii, prin microelectronică şi nanotehnologii mai ales –, ci una de esenţă. Într‑adevăr, „societatea conştiinţei… nu se poate realiza cu omul biologic actual şi chiar cu omul biologic actualizat. Cu astfel de oameni se poate realiza numai 48 Mihai Drãgãnescu, Societatea Informaţională şi a Cunoaşterii. Vectorii Societăţii Cunoaş‑ terii, studiu pentru Proiectul SI‑SC (Societatea Informaţională – Societatea Cunoaşterii) al Academiei Române, Bucureşti, 9 iulie 2001; Publicat, pp. 43–112, în vol. coord. Flo‑ rin Gh. Filip, Societatea informaţională‑Societatea cunoaşterii. Concepte, soluţii şi strategii pentru România, Bucureşti, Academia Română, 2002, http: //www.racai.ro/~dragam 49 Strong AI – o IA care nu se comportă ca şi cum ar gândi etc. ci chiar se comportă potrivit gândirii etc. – este încă un obiectiv de viitor al cercetătorilor în IA şi presupune nu nu‑ mai capacitatea de a îndeplini acţiuni în mod maşinal, ci şi conştienţă (conştiinţa relaţi‑ ei dintre inteligenţa respectivă şi lume în general), subiectitate (conştiinţa identităţii ca subiect unic sau conştiinţa‑de‑sine), starea de prevenire şi de a fi prevenit, senzitivitatea (capacitatea de a simţi şi de a percepe), capacitatea de a interpreta stări şi informaţii ne‑ articulate şi nescrise şi capacitatea de a controla aceste abilităţi şi stări, adică şi capacita‑ tea de a se transpune în celălalt (sau de a‑şi muta punctul de vedere în afara subiectităţii proprii). Folosind conceptele lui Mihai Drăgănescu, este vorba de o abordare şi feno‑ menologică –şi nu doar structurală – a problemei IA, după cum viitoarea IA integrează în sine şi capacitatea şi sensibilitatea fenomenologică, şi nu doar structurală. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 81 o societate a prefigurării societăţii conştiinţei”50. Ca urmare, societa‑ tea conştiinţei urmează să fie construită de două tipuri de fiinţe conşti‑ ente – care vor trebui să colaboreze –: de omul care, nici el nu va fi cel actual ci cel modificat prin mijloace biotehnologice, şi de IA ridicată la nivelul conştiinţei în ansamblu51. Tocmai pentru că „determinarea bio‑ logică structurală a omului actual nu lasă mari speranţe pentru o soci‑ etate a conştiinţei şi adevărate civilizaţii socio‑umane”, această nouă IA va trebui „să compenseze tendinţele omului spre agresivitate şi rău”52. Avem aici, pe de o parte, o curioasă imagine simplistă despre om: acesta este în stare să creeze în perspectivă şi IA dotată cu o conşti‑ inţă plenară, dar nu este în stare să stăpânească şi să restructureze re‑ laţiile sociale care formează şi generează agresivitatea şi răul. (Căci, într‑adevăr, astăzi se pune problema: cine dă comanda pentru folosi‑ rea mijloacelor bio‑tehnologice, în ce direcţii se va modifica omul şi se va crea IA?). Dar să nu uităm că Mihai Drăgănescu şi‑a conturat concepţia în anii ’90–2007, când pe de o parte, cu toate descoperirile ştiinţifice ga‑ lopante, mari probleme globale ca aceea ecologică sau a războiului nu făceau decât să se agraveze, iar pe de altă parte, capitalismul părea să fi triumfat pentru veşnicie. Aceasta este cauza principală a pesimismu‑ lui autorului, care nu este defel original: nu numai slăbiciunile biolo‑ gice grevează asupra posibilităţii de a ne apropia de societatea conşti‑ inţei, ci şi „puterile statale cu tendinţe dominante grave, înrădăcinate în cultura lor, dincolo chiar de interese economice, care sunt oricum
50 Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, 2007, p. 228. 51 Pentru ambele aspecte: este teoria singularităţii tehnologice, vezi Singularity Institute for Artificial Intelligence, şi autorii de acolo. Vezi şi Ana Bazac: A Nonconformist Interpre‑ tation of the Theory of Engineered Singularity, la Philosophy of Engineering and Artifact in the Digital Era, an international conference, 26–30 October 2010, University of Su‑ ceava şi „Between aspiration and model: the social construct of the future man”, în Pro‑ ceedings of 2011 IEEE International Conference on Grey Systems and Intelligent Services (GSIS), 15th WOSC International Congress on Cybernetics and Systems, Editor‑in‑chief Si‑ feng Liu, CD, ISBN 978–1‑61284–489–3, Nanjing University, 2011, pp. 932–937. Dar Mi‑ hai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, 2007, a arătat clar că evoluţia conştiinţei pe Terra va presupune şi „apariţia unor conştiinţe de tip nou din punctul de vedere al substratu‑ lui lor fizic (înţelegând şi biologic)” care „vor prelua cunoaşterea şi spiritualitatea omului aşa cum se vor găsi ele în momentul apariţiei lor şi vor fi umane, poate mai umane de‑ cât ale omului însuşi” (p.54). Sau: „este însă posibilă societatea conştiinţei numai cu par‑ ticiparea conştiinţei omului de astăzi? E puţin probabil…”, fiind necesare şi o conştiinţă a omului modificat prin mijloace bio‑tehnologice şi o conştiinţă artificială obţinută prin mijloace pur tehnologice (p. 222). 52 Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei. Introducere, 2003, http: //www.racai. ro/~dragam/Introducere.pdf 82 ANA BAZAC primordiale, reprezentând în fapt răul inconştient pe pământ”53. Pe de altă parte, problematica socială şi interferenţele dintre tehnica cea mai înaltă şi om sunt amânate în numele unei încrederi că, totuşi, această evoluţie şi ştiinţei şi tehnicii le va rezolva. Mihai Drăgănescu s‑a referit la Ray Kurzweil şi la alţi autori care au studiat şi studiază problemele impactului om‑IA şi a consecinţelor acestuia, şi care împărtăşesc acelaşi spirit tehnofil dublat de pesimism social. Dar în Occident a existat şi o literatură care s‑a concentrat asu‑ pra complexităţii fenomenului54. Motivele psihologice‑sociologice care au dus la rezerva lui Mihai Drăgănescu faţă de această literatură nu trebuie să lipsească atunci când îi analizăm opera. O anumită izo‑ lare faţă de dezbaterile filosofice internaţionale au determinat un anu‑ mit caracter parohial al eseurilor lui Mihai Drăgănescu de după 1990 despre perspectivele omenirii, societatea cunoaşterii şi a conştiinţei. Căci „incapacitatea” omului de a se auto‑distruge nu ţine numai de nivelul la care ajunge ştiinţa, ci şi de cel al relaţiilor sociale şi al valori‑ lor sociale: nici o dezvoltare fenomenologică a conştiinţei nu este po‑ sibilă independent de aceste relaţii şi valori. Evoluţia civilizaţiei umane este, fireşte, o problemă deschisă. Ea este, pe de altă parte, o problemă care se pune cu pasiune şi acuitate, în funcţie de orizonturi diferite de timp. Nu este, desigur, prescris ca logica progresului tehnologic şi a celei de a doua revoluţii industriale să constituie suportul material al unei mereu mai raţionale, economi‑ coase şi ecologice, deci, în acelaşi timp, umaniste organizări sociale.
53 Mihai Drăgănescu, Societatea conştiinţei, 2007, p. 212. Autorul se referă la Rusia, prelu‑ ând mainstream‑ul ideologic. Lăsând, însă, la o parte acest aspect, este semnificativă imaginea despre interesele economice ca „răul” ce nu poate fi dislocat. Pesimismul este continuat prin şi evidenţiat de soluţiile pe care le‑a creionat: dezvoltarea spiritualităţii religioase, pp. 215, 225, 226. Sfârşitul volumului ilustrează şi tristeţea adâncă a bătrâ‑ nului savant şi imposibilitatea sa de a rămâne pe terenul analizei ştiinţifice (ceea ce în‑ seamnă inclusiv filosofice): „Omenirea nu a fost capabilă să asigure gestionarea planetei noastre. Este un eşec istoric grav… Depăşirea acestui eşec, salvarea, aceasta fiind pro‑ blema la ordinea zilei, depinde acum numai de intervenţia miraculoasă a divinităţii, de la sine sau la apelul nostru, odată cu corectarea traiectoriei societăţii către societatea conştiinţei” (p. 226). 54 Să ne gândim aici, în ideea lui Mihai Drăgănescu de dinainte de 1990 şi ocolită apoi de el, la munca omului în condiţiile în care acesta este transformat în „robot jovial” (Fromm), în sclav ieftin: oare pentru capital este profitabil să dea bani pentru restructu‑ rarea activităţilor, când acest sclav costă mai puţin? În legătură cu această chestiune, vezi Jonathan Huebner, A possible declining trend for worldwide innovation, 2005, http: //accelerating.org/articles/InnovationHueb‑ nerTFSC2005.pdf, care a dat, ca una dintre cauzele acestui proces, şi costul inovaţiei tehnologice şi al aplicării. Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 83
Dar această posibilitate nu este legată doar de orizontul de dincolo de 2050 (orizont marcat de Kurzweil). Continuitatea „cu orice preţ” a tendinţei politice din lumea de astăzi pune în pericol posibilitatea unei societăţi „a conştiinţei”: acestui pericol trebuie să‑i răspundă fi‑ losofia – între prognoze şi utopii. Aceasta este, înainte de toate, „sta‑ rea de urgenţă” de astăzi.
Bibliografie
[1] Althusser, Louis, „La transformation de la philosophie” (1976), în Louis Althusser, Sur la philosophie, Paris, Gallimard, 1994 [2] Althusser, Louis, „Une philosophie pour le marxisme: «La ligne de Démocrite»”, în Louis Althusser, Sur la philosophie, Paris, Gallimard, 1994 [3] Aristotel, Poetica, Traducere de D.M. Pippidi (1940), Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965 [4] Bacon, Francis, The New Organon or True Directions Concerning the Interpretation of Nature, 1620, http: //www.constitution.org/bacon/nov_org.htm [5] Bazac, Ana, „Semnificaţii ale filosofiei practice kantiene şi preocupări româneşti pentru filosofia practică a lui Kant”, Studii de istoria filosofiei universale, vol. XII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004 [6] Bazac, Ana, „Comunicarea gratuită: o provocare reală”, în vol. Comunicare şi cultură: aplicaţii interdisciplinare (coord. Adela Rogojinaru), Bucureşti, Tritonic, 2006 [7] Bazac, Ana, „De la Idola la Globo persona sapiens. A învăţa schimbarea mentalităţilor educatorilor”, în e‑book Simpozionul naţional Calitate, eficienţă, performanţă, în şi prin programele de formare şi perfecţionare a cadrelor didactice, Bucureşti, Politehnica Press, 2007 [8] Bazac, Ana, „Note cu privire la unele perspective critice asupra lui Heidegger”, Studii de istoria filosofiei universale, vol. XV, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007 [9] Bazac, Ana, „Provocarea filosofiei pentru ştiinţele sociale”, în Tendinţe în filosofia ştiinţelor socio‑umane, coord. Angela Botez si Gabriel Nagâţ, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 [10] Bazac, Ana, „Mihai Drăgănescu: munca şi perspectivele civilizaţiei”, Noema, CRIFST, VIII, 2009, p. 79–102, http: //www.noema.crifst.ro/doc/2009_a_04.pdf [11] Bazac, Ana, „Cybernetics and „la ruine de l’âme””, Egophobia, nr. 28, 18 septembrie 2010, http: //egophobia.ro/revista/?p=5378 [12] Bell, Daniel, The Coming of Post‑Industrial Society: A Venture in Social Forecasting, New York, Basic Books, 1973 [13] Bergson, Henri, Durée et simultanéité. À propos de la théorie d’Einstein, Paris, Alcan, 1922 [14] Bernal, John, The Social Function of Science, London, Routledge, 1939 [15] Bernal, John, Ştiinţa în istoria societăţii (1954), Bucureşti, Editura Politică, 1964 [16] Berr, Eric, Quel développement pour le 21ème siècle ? Réflexions autour du concept de soutenabilité du développement, 2008, http: //cahiersdugretha.u‑bordeaux4. fr/2008/2008–04.pdf [17] Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages: America; Role in the Technetronic Era, New York, Viking Press, 1970 84 ANA BAZAC
[18] Burnham, James, The Managerial Revolution: What Is Happening In The World (1941), New York, Greenwood Press, 1972 [19] Drăgănescu, Mihai, Informatica şi societatea, Bucureşti, Editura Politică, 1987 [20] Drăgănescu, Mihai, Inelul lumii materiale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989 [21] Drăgănescu, Mihai, De la filosofia la ştiinţa mentalului, 1997, http: //www.astech.ro/ documentatie/DE_LA_FILOSOFIA_LA_STIINTA_MENTALULUI.doc [22] Drăgănescu, Mihai, „Societatea Informaţională şi a Cunoaşterii. Vectorii Societăţii Cunoaşterii”, în Florin Gh. Filip (coord.), Societatea informaţională‑Societatea cunoaşterii. Concepte, soluţii şi strategii pentru România, Bucureşti, Academia Română, 2002, http: //www.racai.ro/~dragam [23] Drăgănescu, Mihai, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003 [24] Drăgănescu, Mihai, Societatea conştiinţei. Introducere, 2003, http: //www.racai. ro/~dragam/Introducere.pdf [25] Drăgănescu, Mihai, Societatea conştiinţei, Bucureşti, Institutul de cercetări pentru Inteligenţă Artificială al Academiei Române, 2007 [26] Farcaş, Dan D. Labirintul cunoaşterii, Bucureşti, Paideia, 2009 [27] Florian, Mircea, „Diletantismul în filosofie” (1915), Mircea Florian, Filosofia timpului nostru. Publicistică, I (1909–1958), Ediţie critică, text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de Adrian Michiduţă, Craiova, Aius, 2005 [28] Florian, Mircea, „Introducere” la Aristotel, Organon, Traducere, studiu introductiv, introduceri şi note de Mircea Florian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957 [29] Friedrich, Gunter, şi Adam Schaff (eds), Microelectronica şi societatea la bine si la rău (raport către Clubul de la Roma) (1982), Bucureşti, Editura Politică, 1984 [30] Gadamer, Hans‑Georg, Truth and Method (1960), London, New York, Continuum, 2006 [31] Hegel, G.W.F., Fenomenologia spiritului (1807), Traducere de Virgil Bogdan, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965 [32] Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului (1821), Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1964 [33] Heidegger, Martin, The Basic Problems of Phenomenology. Introduction (1927), http: // www.marxists.org/reference/subject/philosophy/index.htm [34] Hottois, Gilbert, Le signe et la technique. La philosophie à l’épreuve de la technique, Paris, Aubier Montaigne, 1984 [35] Huebner, Jonathan, A possible declining trend for worldwide innovation, 2005, http: // accelerating.org/articles/InnovationHuebnerTFSC2005.pdf [36] Kafatos, Menas, Mihai Drăgănescu, Preliminaries to The Philosophy of Integrative Science, Academy of Scientists‑Romania, e‑book, Academy of Scientists, Romania, 2001 [37] Kitcher, Philip, Abusing Science: The Case Against Creationism, Cambridge, The MIT Press, 1982 [38] Castells, Manuel, The Rise of the Network Society, The Information Age: Economy, Society and Culture, Vol. I. (1996), Cambridge, MA., Oxford, UK, Blackwell, 2000 [39] Kuhn, Thomas, The Structure of Scientific Revolutions (1962), Chicago and London, University of Chicago Press, 1996 [40] Marx, Karl, Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului (1843) în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura Politică, 1957 Conceptul de societate a cunoaşterii: anamneză şi semnificaţii 85
[41] Marx, Karl, „Teze despre Feuerbach” (1845), în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, volumul 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958 [42] Marx, Karl, Luptele de clasă din Franţa. 1848–1850 (1850), în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura Politică, 1960 [43] Marx, Karl, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852), în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura Politică, 1960 [44] May, Christopher, The Information Society. A sceptical view, Cambridge, Polity Press, Blackwell, 2002 [45] Michels, Roberto, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy (1911 şi 1912), republished with an introduction by Seymour Martin Lipset, New Jersey, Transaction Publishers, 1999 [46] Mill, John Stuart, On Liberty, 1859, http: //etext.library.adelaide.edu.au/m/mill/john_ stuart/m645o/chapter5.html [47] Pareto, Vilfredo, (1916/1917), Traité de sociologie générale, Lausanne, Paris, Payot, 1917 [48] *** Noile tehnologii de vârf şi societatea, Bucureşti, Editura Politică, 1983 [49] Pătrăşcanu, Lucreţiu, Curente şi tendinţe în filosofia românească, Bucureşti, Editura Socec & Co. S.A.R., 1946 [50] Popper, K. R., The Logic of Scientific Discovery (1934), London, Harper, 1965 [51] Rey, Abel, „À propos des suggestions philosophiques de la science contemporaine”, Istoria filosofiei moderne. Omagiu lui Ion Petrovici, vol. IV, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1939 [52] Richta, Radovan, et al., Civilizaţia la răscruce. Implicaţiile sociale şi umane ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice (1966), Bucureşti, Editura Politică, 1970 [53] Ritzer, George, The McDonaldization of Society (1993), London, Thousand Oaks, Sage, Pine Forge Press, Revised edition, 1995 [54] Rizzi, Bruno, L’URSS: collectivisme bureaucratique. La bureaucratisation du monde (1939), Paris, Champ libre, 1976 [55] Touraine, Alain, La Société post‑industrielle. Naissance d’une société, Paris, Denoël, 1969 [56] Trotsky, Leon, The Revolution Betrayed: What is the Soviet Union and Where is it Going? (1936) http: //www.marxists.org/archive/trotsky/1936/revbet/index.htm [57] Weber, Max, Economy and society (1921), Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1978. 1 ______
De ce este Reducţia fenomenologică o Meditaţie radicală?
Gorun MANOLESCU1 [email protected]
Abstract. This text emphasizes that the Husserl’s Phenomenological Reduction is a special form of meditation. And it is as such because, unlike ordinary meditation, which involves the mind, this more radical form requires a blocking of the mind, and a radical transformation of the individual performing it. Husserl discovered the need for such a regime once it became clear to him that the foundation upon which scientific inquiry rested was compromised by the very framework of science itself and the psychological assumptions of the scientist. Finnaly it is emphasized some main characteristics of Phenomenological reduction as Radical meditation. Also some similarities between Phenomenological reduction as Radical meditation, and extreme-oriental techniques of meditation are suggested. KEYWORDS: Husserl, Phenomenological reduction, Radical meditation, thing in itself, phenomenon, «I», Self, ontological foundation.
0. Preambul
Acest eseu pleacă de la lucrarea lui Fink, elevul lui Husserl, care, pe baza discuţiilor cu acesta, s-a încumetat să scrie A şasea Meditaţie Carteziană [1]. Cea pe care maestrul n- a mai apucat să o a tearnă pe hârtie. Dar şi de la textul aceluiaşi autor Acomplish...[2].
1 Dr. ing., prof. consultant , senior adviser in Disaster Reconery and Business Continuity Services (Computer Sharing Bucharest); ultima carte: Dincolo de ironie şi ironism – Plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, ed. Paideia, 2010 ______NOEMA VOL. .., …. 2 ______
Textul meu caută să pună accentul pe un aspect, relativ puţin relevat de comentatorii «clasici». Şi anume cel al Reducţiei fenomenologice considerată a fi drept o Meditaţie radicală. În acest sens, încercarea este consistentă cu unele lucrări recente pe aceiaşi temă [3]. Dar ceea ce propun drept noutăţi sunt, pe de o parte, unele criterii de validare care să deosebească o Reducţie fenomenologică reală de una iluzorie şi, pe de alta, afirmarea unor similitudini, departe de identitate, între Reducţia fenomenologică şi unele tehnici de meditaţie extrem-orientale, oferind astfel o deschidere care urmează a fi investigată într-un text viitor.
Mai adaug, în încheiere, că Reducţia fenomenologică este privită în text în generalitatea sa, fără a intra în detalii, mai ales cele legate de „eidetic”, interesante de altfel, dar care ar deturna discuţia de la scopul propus.[3’]
1. Premisele Reducţiei fenomenologice
Husserl (Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă [4]) consideră că în interogarea ştiinţifică se pleacă de la ce este dat ca entităţi din lumea noastră de toate zilele. Prin urmare aceste entităţi şi lumea însăşi nu trebuie niciodată să fie interogate ci trebuie luate ca fiind fundamentul de la care investigaţia tiin ifică trebuie să plece. Cu alte cuvinte scientiştii consider că lumea trebuie să constituie propria axiomă. Pentru această raţiune Husserl spune că în măsura în care dorim să avem acces la această lume noi trebuie, conform empirismului pozitivist al interogării de sorginte ştiinţifică, să o considerăm, într-un fel, drept lucru în sine [Ding an sich].
Cogito ergo sum spune Descartes. Husserl, deconstruindu-l pe Descartes, «ca filosof debutant» cum spune
______NOEMA VOL. .., …. 3 ______el, cu mintea lipsită de orice prejudecată, schimbă accentual de pe Cogito pe Sum, adică pe existenţa noastră în lume înainte de a ajunge să «cugetăm» [5].
Husserl [6] începe critica sa a ştiinţelor naturale (empirice) notând anumite absurdităţi care devin evidente când un asemenea empirism este adoptat prin efortul de a «naturaliza» conştiinţa şi raţiunea; aceste absurdităţi sunt atât teoretice cât şi practice. Husserl spune că atunci când principiile logico-formale, aşa numitele «legi ale gândirii» sunt interpretate de naturalism chiar drept «legi ale gândirii», apare o inevitabilă absurditate proprie unei inconsistenţe inerente implicate în poziţia naturalist-empiristă.
Ştiinţele naturale sunt ştiinţe evident empirice şi astfel ele au de-a face cu fapte empirice. Prin urmare atunci când principiile logic-formale sunt subsumate legilor Naturii ca «legi ale gândirii», aceasta conduce la considerarea lor ca unele dintre multele legi ale naturii. Dacă am proceda în acest fel, ar trebui să ţinem seama că “modul în care o lege naturală poate fi stabilită şi justificată este, prin inducţie, din fapte singulare ale experienţei” [7]. Inducţia însă nu stabileşte certitudinea legii “ci numai o mai mare sau mai mică probabilitate a acesteia; probabilitatea şi nu legea este astfel stabilită” [8]. Aceasta ar înseamnă că legile (logice) ale gândirii trebuie, fără excepţie, să posede un anumit grad de probabilitate. Dar lucrurile sunt mult mai grave. Şi aceasta deoarece legile gândirii nu au fost nici măcar stabilite prin inducţie ci printr-un fel de evidenţă internă apodictică. Astfel Husserl observă că atunci când abordăm filosofia în mod inductiv empiric sau cu atât mai mult apodictic “naturalismul se refuză pe el însuşi” [9]. Aceasta este o absurditate teoretică care conduce la o absurditate similară în practică.
______NOEMA VOL. .., …. 4 ______
Absurditatea în practică devine efectivă când notăm că naturalistul este “dominat de scopul de a considera cunoaşterea ştiinţifică (epistemologia) întotdeauna ca un adevăr autentic”[10]. “Astfel naturalistul crede că prin ştiinţa naturală şi prin filosofia bazată pe o asemenea ştiinţă scopul este atins; dar naturalistul este departe de acest scop.” [11]. Această stare a lucrurilor îl conduce pe Husserl la observaţia că “naturalistul este «idealist şi obiectivist» în modul în care procedează” [12]. Husserl susţine că filosoful naturalist (ştiinţific) nu este conştient de această absurditate atunci când „naturalizează judecata” (bazată pe logică formală). Şi adaugă “Cine vede numai ştiinţa empirică nu va fi deranjat de consecinţele absurde care, uneori, nu pot fi probate empiric şi care contrazic faptele naturale” [13]. Aceasta nu înseamnă că el argumentează împotriva ştiinţei actuale, din contră spune că nu există “în viaţa modernă nicio idee mai puternică, mai irezistibil progresistă decât cea a ştiinţei” [14] (cu alte cuvinte ea, ştiinţa, se auto-reglează fie prin falsificarea ipotezelor – Popper – fie prin schimbarea paradigmelor – Khun). Problema este că naturalismul care urmăreşte să stabilească filosofia pe baze strict tiin ifice şi, în acelaşi timp ca o ştiinţa strictă, apare ca fiind discreditat chiar de metoda sa. Punctând argumentul, Husserl spune pur şi simplu că modul fundamental pe care se bazează interogarea filosofică de sorginte ştiinţifică este contradictoriu în sine şi capotează în a oferi un fundament adecvat. * Acelaşi lucru se întâmplă şi cu psihologia empirică (naturală?!) în domeniul conştiinţei. Astfel ea nu se ocupă de dependenţele (rădăcinile) conştiinţei pentru că le consider «nechestionabile» (lucruri în sine). Căci “fiecare judecată psihologică implică un statut existenţial de natură obiectiv experimentală care în mod expres îl are sau nu” [15]. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a
______NOEMA VOL. .., …. 5 ______văzut, «judecăţile» se bazează pe o logică ne-justificată măcar prin inducţie, ci printr-o evidenţă internă, apodictică.
Husserl a construit poziţia sa epistemologică notând iniţial un fapt foarte evident şi anume că orice con tiin ă este conştiinţa a «ceva»; şi acest insight a fost cel care a stabilit relaţia intre noesis (cunoaştere) şi noema (obiectul de cunoscut). Dacă trebuie să stabilim ceva despre cunoaştere, trebuie să vedem ce este conştiinţa; problema epistemologică pentru el este de a descrie conştiinţa deoarece, fără conştiinţă, nici o cunoaştere nu este posibilă. Şi pentru aceasta vorbeşte despre întoarcere [ruckfrage] deoarece trebuie început cu unde suntem; şi unde suntem include un sens al self-ului (sinelui) a c ărui identitate este conţinută în profunzimea conştiinţei peste care s-au depus straturile experienţei noastre temporale. Prin urmare atunci când întâlnim «Eu-l» trebuie să îndepărtăm acele straturi, adică trebuie să ne aflăm în faţa întrebării: „Cine Sunt Eu”? * În concluzie, Fink punctează şi rezumă foarte bine cele spuse anterior despre ştiinţă, psihologie şi filosofie (toate subsumate empirismului, cu excepţia logicii care un statul şi mai inadecvat dar care este tacit acceptat): “viaţa pe care o trăim în lumea de toate zilele (cea empirică) este trăită împreună cu această lume; lumea este numai ceea ce ea este (aşa cum o gândim noi că este) în virtutea faptului că noi suntem în ea; adică ea este o totalitate care ne conţine când o gândim” [16] – ceea ce ne duce cu gândul la paradoxul lui Russel care se rezolvă prin faptul că o clasă nu trebuie să se auto-conţină. Altfel ajungem la un cerc vicios.
Acest «cerc vicios» ne duce, în cazul nostru, la o «acceptare» prin obişnuinţă a unei «închisori» similară cu cea
______NOEMA VOL. .., …. 6 ______platonică (de care chiar Husserl vorbeşte) pentru că noi privim lumea în care trăim ca fiind incluşi în ea şi nu detaşaţi pe un nivel superior care condiţionează empiricul/naturalul (ştiinţelor inclusiv al psihologiei şi filosofiei «naturale»). De aici necesitatea de a ne distanţa şi nu teoretic, ci prin experienţă internă privind empiricul din afara sa. Apare astfel, din această necesitate, găsirea unei metode care să ne permită o astfel de ie ire din empiricul «natural». Ea este Reducţia fenomenologică.
2. Reducţia fenomenologică
Reducţia fenomenologică este înţeleasă drept un proces desemnat să transforme un filosof într-un fenomenolog în sensul atingerii unei noi perspective asupra fenomenelor lumii care, în contradicţie cu Kant, ar putea fi considerate tot «lucruri în sine»; în sensul că fenomenele sunt, pur şi simplu, efecte ale unor asemenea «lucruri» mai profunde, invizibile. În plus, “cunoaşterea se realizează prin confruntarea dintre theoretic (aprioric) şi empiric (aposterioric), la comanda şi în cadrul aprioric al raţiunii, ajungându-se astfel inevitabil la o contradicţie majoră: conştiinţa de sine, originar empirică ar trebui să fie simultan şi apriorică…. Nejustificate apar astfel despărţirile dintre lucru în sine şi fenomen” [17], [18]. Calea pentru atingerea acestei perspective este o specie de meditaţie care cere un efort persistent şi riguros şi nu un simplu exerciţiu mintal (mai ales, intelectual – a se vedea nota [17]). Şi este o specie aparte de meditaţie deoarece “iniţial conduce la o radicală transformare a individului comparabilă la început cu o conversie religioasă” cum spune însuşi Husserl [19] . Şi, mai departe: “Căci, conform acestei metode, certitudinea obţinută prin experienţă senzorială în care ne este dată lumea în viaţa naturală nu rezistă criticii; prin urmare, în acest stadiu de
______NOEMA VOL. .., …. 7 ______
început, experienţa lumii nu trebuie admisă ca valabilă. Cel care meditează nu se consideră decât pe sine însuşi ca absolut indubitabil, în calitate de ego pur al cogniţiei sale care nu poate fi suprimat chiar dacă această lume n-ar exista. ... El caută căi apodictice certe, prin care se va putea constitui în interioritatea sa pură o exterioritate obiectivă. Aceasta are loc în modul cunoscut prin care mai întâi vor fi deduse existenţa şi veracitatea lui Dumnezeu şi apoi, prin intermediul lor, natura obiectivă, pe scurt fundamentul obiectiv al metafizicii şi al ştiinţelor pozitive precum şi acestea însele.” [20]. Cât despre «solipsismul» husserlian, acesta va fi îndepărtat ulterior prin inter-subiectivitate aşa cum se va vedea altă dată, în cadrul altui text.
Reducţia fenomenologică constă în două moment: epoché şi reducţia propriu zisă. Epoché este momentul în care abandonăm acceptarea lumii ca atare care ne ţine captivi. Reducţia propriu zisă indică momentul în care ajungem la insight-ul transcendental şi anume că acceptarea lumii ca atare este doar o acceptare şi nu ceva absolut.
Ea (Reducţia) în ansamblu aparţine «Eu-lui» uman care ajunge într-o atitudine naturală de privitor/spectator/martor al spectacolului Empiricului, devenind un «Sine». Fink spune că “Eu-l redus este privitorul fenomenologic. Aceasta înseamnă că el este, în primul rând, unul care practică epoché şi apoi unul care reduce în sens propriu zis” [21] .
Astfel, prin epoché şi reducţia propriu zisă, Eu-l uman fenomenologic devine diferit de «Eu-l empiric» (care reprezintă imaginea proprie despre el ca Eu) sau de «Eu-l personalitate» (imagine altora despre el). Deci prin această perspectivă fenomenologul este în măsură să vadă lumea fără
______NOEMA VOL. .., …. 8 ______
încadrarea în presupunerile ştiinţei sau psihologiei, ambele empiriste, în legătură cu individul.
3. De ce este Reducţia fenomenologică o „Meditaţie radicală” şi care sunt caracteristicile ei?
Ea este o “Meditaţie radicală” deoarece: (a) Nu este o meditaţie obişnuită care implică mintea; ea nu este un «experiment mintal, intelectual» [22]. (b) Asumă sustragerea corpului, minţii şi emoţiilor pentru a face lumea (empirică) să “iasă din joc, lăsând numai meditaţiei sarcina de a ocupa întreaga atenţie” [23]. Transformă filosoful în «Privitor»/ «Martor»/ «Spectator»…”Cel care filosofează porneşte de la Eu-l său (părerea cuiva despre el însuşi)… în raport de care el devine un spectator” [24]. Aici intervine metafora “white paper” a lui Locke [25] căreia Husserl îi dă altă semnificaţie [26]. Dar şi despre asta, în alt text. (c) Este auto-meditaţie care face ca Eu-l (părerea cuiva despre el însuşi) să dispară forţându-l în el însuşi şi astfel apare «Sinele». Aceasta poate fi dată de o afirmare treptată, mai degrabă spunându-mi “Eu sunt” în timp ce încerc să experimentez, adică să prind “Eu-l” în prezent în loc să mi-l reamintesc. În încercarea de a experimenta “Eu-l” în prezent, cineva va fi forţat să simtă sinele acestuia; aceasta este modul în care Fink spune că performanţa tehnicii „Reducţiei… depăşeşte umanul” şi vorbeşte despre “patosul cuiva care filosofează”. (d) Aduce Eu-l, transformat în Sine, în «Fiinţare». (e) Pregăteşte realizarea ulterioară a «fundamentului» ontologic al unui sistem de gândire. Nu este “o metodă subiectivă pentru descoperirea, ca un fundament al interpretării filosofice a lumii, ci o schiţă obiectivă din spiritul nostru, o obiectivă esenţă a raţiunii”; mai curând ea re-delimitează solul fundamentului pe
______NOEMA VOL. .., …. 9 ______care problemele filosofice ale lumii pot să apară. Subiectivitatea apare ulterior când se stabileşte «fundamentul», adică premisele sistemului de gândire şi când se va încerca să se facă experienţa (reducţia) fenomenologică comunicabilă prin limbaj. Iar în această etapă intervine, la stabilirea fundamentului, raţiunea (inclusiv logica) (vezi, de exemplu, independenţa axiomelor şi necontradicţia acestora una faţă de alta ca în cazul axiomatizării clasice, aristotelice). O astfel de pregătire, prealabilă stabilirii fundamentului, se află în spatele oricărei doctrine filosofice chiar dacă autorul nu este conştient de ea. “ Pregătirea stabilirii fundamentului unei filosofii [şi nu stabilirea acestuia] este începutul original al filosofului însuşi care este capabil să interpreteze filosofic lumea” [27]. În sensul celor de mai sus se poate vedea că o asemenea «pregătire» nu este considerată a însemna emiterea de propoziţii, idei sau altceva de acest fel, ci este precis self-ul filosofului. Iar Fink spune “ este o eroare să se presupună că principiile, în acord cu care fundamentul unei filosofii (originale) este realizat, pot fi transportate, aşa cum sunt ele, din conflictul filosofilor – ca un ideal normativ anterior” [28]. Prin urmare privitor la “modul în care se stabileşte un astfel de fundament, acesta nu este un fel de întoarcere la legile care stau la baza raţiunii sau o avansare progresivă către esenţă, ci meditaţia prin care un astfel de fundament este pregătit şi constituie întotdeauna prima decizie fundamentală a filosofării”. (f) Este o transformare personală completă, comparabilă la început cu o conversie religioasă căci: Eu-l redus „caută căi apodictice certe, prin care se va putea constitui în interioritatea sa pură o exterioritate obiectivă. Aceasta are loc în modul cunoscut prin care mai întâi vor fi deduse existenţa şi veracitatea lui Dumnezeu şi apoi, prin intermediul lor, natura obiectivă, pe scurt fundamentul obiectiv al metafizicii şi al
______NOEMA VOL. .., …. 10 ______
ştiinţelor pozitive precum şi acestea însele” [29]. Dar a spune că: “acesta este o mişcare spirituală a sinelui care cuprinde întreg omul, ceea ce indică ceva mai radical nu mai puţin straniu decât recitirea unei incantaţii” [30] mi se pare, cel puţin, aventuros. (g) În urma unei asemenea experienţe meditative, stabilirea fundamentului unui sistem de gândire depinde acum de individul care încearcă să-l comunice (mai mult sau mai puţin «raţional») dându-i un sens filosofic sau unul teologic sau, de ce nu, artistic, în funcţie de paradigma nouă care vrea s-o transmită sau de paradigma care o acceptă. Pentru că, trebuie să ne reamintim, o paradigmă nu este o revoluţie a gândirii prin „falsificarea ipotezelor” aşa cum afirmă Popper, ci „o constelaţie de convingeri, valori şi tehnici împărtăşite de membrii unei anumite comunităţi (comunitate care, iniţial, poate fi formată dintr-un singur individ)” cum zice Khun. Prin urmare, repet, trebuie să se facă clar distincţie între pregătirea fundamentului prin „Reducţie fenomenologică” şi stabilirea acestuia. Deoarece stabilirea, în afară de faptul că reţ ine unele insight-uri ontologice provocate de «Reducţie», ea poate fi (şi este) denaturată atât de „convingeri şi valori acceptate” cât şi de unele restricţii «logice» de limbaj - aşa numitele «tehnicii» din definiţia anterioară - (nu neapărat aristotelice; pot, de exemplu, să fie şi hegeliene în cadrul unui discurs bazat pe o logică speculativă sau de altă natură, cum ar fi «Logica transcendentală» a lui Kant sau «Logica dogmelor» a lui Blaga, etc., etc.). Lucrul acesta, într-un alt registru, este spus şi de intuiţionismul matematic prin vocea lui Heyting: „Limbajul în care ea se exprimă, fie acel obişnuit, fie cel formalizat, nu serveşte decât la comunicarea rezultatelor matematice obţinute şi oferă numai o imagine – Bild – a matematicii, dar matematica nu este această imagine şi, cu atât mai puţin, limbajul în care ea se exprimă” [31]. Aici, se poate spune că
______NOEMA VOL. .., …. 11 ______teologia, filosofia, ştiinţa şi arta (pentru că şi ea are «logica» ei), converg în sensul că, o operă adevărată, volens nolens, este rezultatul unui ceva de natura unei Reducţii fenomenologice; dar ele diverg în funcţie de scopul urmărit cât şi de modul specific de exprimare. În acest sens se pot da nenumărate exemple din lucrările elevilor lui Husserl şi ale altora care au fost puternic influenţaţi de opera husserliană, deşi activau în varii domenii, mai mult sau mai puţin legate de filosofie [32].
4. Remarci finale şi rezumat
1. Reducţia fenomenologică este o tehnică prin care ne ridicăm pe un alt nivel care condiţionează nivelul Empiric (ceea ce Mihai Şora numeşte „desituare” [33]). 2. În contextul occidental, din Reducţia fenomenologică (dar nu numai) a derivat şi aşa numita filozofie «First person» bazată, în subtext, pe «What I Am». Cum, tot aşa, s-a conturat mai precis şi «Alteritatea» pornind de la intersubiectivitate. 3. Reducţ ia fenomenologică nu stabileşte fundamentul unui sistem de gândire ci pregăteşte/ premerge (uneori implicit) stabilirea unui asemenea fundament. 4. După insight-ul produs de o Reducţie fenomenologică, intervine, la stabilirea fundamentului unui sistem de gândire, paradigma acceptată sau propusă care ţine acum de „o constelaţia de convingeri, valori şi tehnici împărtăşite de membrii unei anumite comunităţi (care poate, la limită, să fie alcătuită de un singur membru atunci când se propune o nouă paradigmă)”; dar, în cadrul fundamentului se regăsesc şi urme substanţiale, uneori vizibile, alte ocultate, ale insight-ului Reducţiei. 5. În acest moment apare diferenţa dintre o abordare religioasă, una filosofică, matematică, ştiinţifică sau artistică (inclusiv mixturi ale celor anterioare). Aici, se poate spune că teologia,
______NOEMA VOL. .., …. 12 ______filosofia, matematica, ştiinţa şi arta (pentru că şi ea are «logica» ei), converg în sensul că, fundamentul unei opere adevărate, volens nolens, este, întotdeauna, rezultatul unui „ceva” de natura unei Reducţii fenomenologice; dar ele diverg în funcţie de scopul urmărit cât şi de modul specific de exprimare. 6. Transformă subiectul într-un «Privitor»/«Martor» /«Spectator» care, prin neimplicarea sa, poate privi cu ochi critic lumea (empirică) care a fost «scoasă din joc». 7. Caracteristicile (a)…(g) constituie şi o grilă de verificare dacă o Reducţie fenomenologică este reală sau este doar o iluzie (ceva de genul unei auto-hipnoze patologice sau un fenomen de tip «fata morgana»).
* Nu pot să închei fără a menţiona alte aspecte ale Reducţiei fenomenologice, legate de: “Apofatic şi catafatic” (Părintele A. Scrima [34] şi Părintele Dumitru Stăniloaie [35]), psihologia lacaniană care-l face pe Richir să introducă în fenomenologie un alt fel de analitică a limbajului [36] şi nu în ultimul rând, Virgil Ciomoş cu a sa De la Experienţa sublimului la starea de excepţie [37].
Şi, mai adaug: nu se poate să nu se observe că Reducţia fenomenologică este similară, dar nu identică, cu tehnici extrem-orientale de meditaţie. Şi este similară dar nu identică cu astfel de tehnici deoarece apar diferenţe semnificative între cele două tipuri (a se vedea, în acest sens, de exemplu [38])
Dar toate acestea (şi altele), în texte viitoare deoarece depăşesc cadrul propus al lucrării de faţă.
NOTE
______NOEMA VOL. .., …. 13 ______
[1] Fink Eugen, Sixth Cartesian Meditation: The Idea of a Transcendental Theory of Method. Translated by Ronald Bruzina. Bloomington: Indiana University Press, 1995. [2] Fink Eugen, What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972) [3] Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011). [3’] S-ar putea discuta despre modul deductiv în care poate fi privit naturalismul empirico-pozitivist, aşa cum se propune în Karl Popper, Logica Cercetării, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981. Dar acest lucru este cu totul inadecvat şi imposibil. Şi este inadecvat deoarece „O analiză logică [a inventării de teorii ştiinţifice]… nu mi se pare…posibilă, nici necesară. Întrebarea cum se întâmplă ca să-i vină cuiva o idee nouă – fie o temă muzicală, fie un conflict dramatic sau o teorie ştiinţifică – [nu interesează] logica cunoaşterii. Aceasta din urmă nu se interesează de probleme de fapt…ci numai de probleme de drept sau de valabilitate – adică de probleme de felul următor: dacă şi cum poate fi întemeiat un enunţ; dacă este testabil (empiric controlabil); dacă depinde logic de alte enunţuri sau este în contradicţie cu ele ş.a.m.d.” (Popper, Logica Cercetării, pp. 75-76). Prin urmare o asemenea ‚logică (deductivă) a cercetării” nu este «interesată» de pregătirea şi, apoi, realizarea fundamentului unei teorii (ştiiniifice), aşa cum se va vedea mai departe că o face fenomenologia husserliană, ci numai de consecinţele logice deduse ulterior; adică de coerenţa şi consistenţa sau, mai nou, în unele cazuri, de paraconsistenţa discursului (în mecanica cuantică de exemplu) până în momentul în care unele consecinţe contrazic fundamentul. În plus, aşa cum am arătat, o asemenea poziţie era şi imposibil de combătut de către Husserl, deoarece lucrarea lui Popper, în prima ediţie a apărut în 1973, după moartea sa. În acest
______NOEMA VOL. .., …. 14 ______context, Husserl se referă exclusiv la întemeieri inductive, pe linia empirismului promovat de Hume şi Locke. [4]Husserl Edmund, Philosophy as Rigorous Science, 1911. [5] Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994. [6] Husserl Edmund, Philosophy as Rigorous Science. [7] Husserl, op. cit., p. 99. [8] Ibid., p. 99. [9] Ibid., p. 80. [10] Ibid., pp. 80 – 81. [11] Ibid., p. 81. [12] Ibid., p. 80. [13] Ibid., pp. 81 – 82. [14] Ibid., p. 82. [15]Ibid., p. 86. [16] Citat în: John Cogan, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (“In this regard, it is helpful to recall the phrase used in Sixth Cartesian Meditation to describe the same thing, namely, «captivation-in-an- acceptedness». The situation Fink it describing is this: the lives that we live in our everyday world are lived in toto with that world, i.e., the world, as we understand it, is part of what makes us who we think we are; and, conversely, the world is only what it is (what we think it is) by virtue of having us in it, because when we think of the totality of the world, we must remember that it is a totality already containing us thinking it.”) [17] Ionuţ Isac, Introducere în Filosofia structural- fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, p.31, ed. Ardealul Târgu-Mureş, 2001. [18] Există însă, conform Ciomoş (De la experienţa sublimului la starea de excepţie, ed. Paideia, 2006, pp. 97 – 98), “o eterogenitate arhitecturală relativă la categoriile kantiene în
______NOEMA VOL. .., …. 15 ______raport cu «spaţiul » şi «timpul» intuiţiei (sensibile), ceea ce conduce la un fel de «geometrie variabilă» a acestei arhitecturi. Iar acest lucru se întâmplă încă din cea de a doua variantă a Criticii raţiunii pure şi apare mai pregnant în Critica facultăţii de judecare”. Şi aceasta deoarece “Analitica transcendentală...confirmă fără nici o umbră de…îndoială faptul următor: ‘Conceptele pure ale intelectului se raportează….la obiecte ale intuiţiei în genere (S.M. G.M.), fără a determina dacă e cea a noastră obişnuită (adică intuiţia restricţionată de spaţiu şi timp, n.m. G.M.) sau o alta (S.M. G.M.), cu condiţia să fie doar sensibilă’ (Im. Kant, Kit dar Reiner Vernuft B 151)”, ceea ce-l face pe Ciomoş să constate, în acord cu Merleau-Ponti: “că aplicaţia categoriilor [kantiene] la nivelul «obiectelor» sensibile «în genere» rămâne autonomă în raport cu orice formă de …sensibilitate…şi că, în consecinţă, ar putea exista alte intuiţii pure - decât cele ale spaţiului şi timpului - (la fel de bine ca aceste două din urmă) în măsură să furnizeze materialul necesar unei asemenea aplicaţii.”…Astfel “eterogenitatea arhitectonică dintre intelect şi sensibilitate – recunoscută de Kant însuşi (Im. Kant, Krit der reinen Vernuft A 138 / B 177 151) – demonstrează nu numai autonomia lor…în calitate de facultăii ale cunoaşterii «în genere» ci presupune, în plus, un fel de variaţie în interiorul fiecăreia dintre ele …şi implicit a oricărei arhitectonici constituite, pe care autorul nu putea, totuşi, să o formuleze, chiar dacă a pregătit-o: ’[categoriile] nu sunt decât reguli pentru un intelect a cărui facultate , stă doar în gândire (s.m. G.M. şi nu în «oprirea» acesteia ca în cadrul Reducţiei fenomenologice, n.m. G.M.), adică în actul de a aduce la unitatea apercepţiei sinteza diversului care i-a fost dat din altă parte prin intuiţie, un intelect care nu cunoaşte, aşadar, nimic prin el însuşi, ci leagă şi ordonează doar material cunoa terii, intuiţia, care trebuie să-i fie dată de un obiect [lucru în sine].
______NOEMA VOL. .., …. 16 ______
Or, despre particularitatea intelectului nostru de a nu efectua unitatea apercepţiei a priori decât cu ajutorul categoriilor şi numai în acest mod şi în acest număr al lor, nu se poate indica nici o raţiune’ (ibid., B. 145 – 146). “ [??] Se ştie, de ceva timp încoace după Kant, cum că intelectul este facultatea de a produce spontan, plecând de la intuiţii sensibile (în sens kantian) care nu au nimic comun cu concepţia lui Husserl, de a le compara, de a le lega, de a judeca după reguli. El cunoaşte numai noţional, adică discursiv, nu şi intuitiv (repet, în sens kantian) – a se vedea şi nota anterioară de subsol. Cu toate acestea se găsesc încă unii «kantieni» şi «neokantenieni», care nu au pătruns suficient fenomenologia husserliană, şi care consideră Reducţia fenomenologică drept un « exerciţiu intelectual». [19]Husserl, Crisis Part III- a , p. 137. (“Perhaps it will even become manifest that the total phenomenological attitude and the epoche belonging to it are destined in essence to effect, at first, a complete personal transformation, comparable in the beginning to a religious conversion, which then, however, over and above this, bears within itself the significance of the greatest existential transformation which is assigned as a task to mankind as such.”) [20] Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994, p. 33. [21]Fink, Sixth Cartesian Meditation… p. 39. [22] Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011) (“The path to the attainment of this perspective is a species of meditation, requiring rigorous, persistent effort and is no mental exercise”) [23]Cogan, op. cit. (“What is aimed at with these outward preparations is the goal of taking as much of the world “out of play” as possible, leaving only the meditative task to occupy one’s attention”)
______NOEMA VOL. .., …. 17 ______
[24] Husserl Ednund, Criza umanităţii europene şi filosofia – Partea I-a, p. 66, ed. Paideia, 2003. [25] Locke J., Eseu asupra intelectului omenesc, ed. Ştiinţifică, 1964, p. 81. („Să presupunem, deci, că mintea este oarecum ca şi o coală albă (white paper) pe care nu stă nimic scris; că e lipsită de orice idee; cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde dobândeşte ea această nemăsurată mulţime de idei pe care imaginaţia fără odihnă şi fără margini a omului i-o înfăţişează într-o diversitate aproape nesfârşită? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă…Observaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minţii noastre, pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm, este cea ce procură intelectului toate elementele gândirii…Mai întâi, simţurile noastre venind în atingere cu anumite obiecte sensibile introduc în minte diferite percepţii distincte ale lucrurilor…În al doilea rând celălalt izvor din care experienţa alimentează intelectul cu idei este preconceperea proceselor lăuntrice ale propriei minţi (s. m. G.M.)…Fiecare om are în el însuşi acest izvor de idei şi cu toate că acesta nu este un simţ, întrucât nu are de-a face întru nimic cu obiectele exterioare, totuşi se aseamănă foarte mult şi ar putea fi numit destul de propriu «simţ intern»(s. m. G.M.)”) [26]Husserl E., Criza umanităţii europene şi filosofia, ed. Paideia, 2003. P. 131. („Făcând abstracţie de nume, aceasta ne duce înapoi la John Locke şi şcoala sa până la John Stuart Mill…În felul acesta, prin eliminarea tuturor chestiunilor transcendentale trebuie să luăm în considerare numai acea şcoală «fenomenologică» în ansamblu. Pentru ea, pentru psihologia ei este caracteristică înţelegerea, care se anunţă în metafora lockeană «white paper», a sufletului pur ca un complex sau amalgam de date care coexistă şi se succed temporal, decurgând parţial după reguli proprii (s.m. G.M.),
______NOEMA VOL. .., …. 18 ______parţial după reguli psihofizice. Psihologia descriptivă ar avea astfel de deosebit în mod clasificatoriu felurile fundamentale ale acestor «date sensibile» [diferite de] date ale «experienţei interne» (s.m. G.M.”.) [27] Fink, Eugen. What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972): pp. 10 - 11 (“Now, first of all, what does the «idea of the ground-laying of ohilosophy» mean? The laying-of-aground of a philosophy is the original beginning of the philosopher himself, not with and for other but for himself alone; it is the disclosing of the ground which is capable of bearing the totality of a philosophical interpretation of the world. Regaldless of how such a ground-laying is carried out – be it as a return to the conceled, a priori law-giving of reason, or be it as a progression towards essentials, and the like – the meditation, in which such a ground-laying is carried out, is always the first, fundamental decision of a philozophizing. It is a fateful error to suppose that the principles, in accordance with which a ground-laying of philosophy is to proceed, would be present-transported, as it were, from the conflict pf philosophers – as a normative ideal prior to and outside of that philosophy. The commencement of the idea of laying-a- ground, which determines a philosophy, is always already the implicit (and perhaps only obscurely conscious) fore-grasp upon the system. Thus in embryonic form, the idea of the system is sketched out in the idea of laying-a-ground.”) [28] Fink, idem, p. 11 (a se vedea textul în engleză de la nota [27]). [29] Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994, p. 33. [30]Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011) ( In the course of this practice, one will become aware of the three «I» is the
______NOEMA VOL. .., …. 19 ______human ego, the constituting ego, and the onlooker, or spectator. It is unlikely that much progress will be made on the first attempt; however, each try makes the return easier until there will come a day when you feel your consciousness rising (or yourself sinking) and the brightness of the world around you seems to be increasing. At that point you will know «I AM» and your perspective on the world will be the one that Husserl has promised—you will be a phenomenologist and will never be the same again. Indeed, Fink says that “the phenomenological «epoché», is anything but a non committal, «merely» theoretical, intellectual act; it is rather a spiritual [geistig] movement of one’s self encompassing the entire man and, as an attack upon the «state- of-motionlessness» supporting us in our depths, the pain of a fundamental transformation down to our roots” (Accomplish, p. 9). Adding that in the epoché “the transcendental tendency that awakens in man and drives him to inhibit all acceptednesses nullifies man himself; man un-humanizes [entmenscht] himself” (Sixth, 40). It should be clear from these passages that whatever is involved in the epoché, it is certainly no mere mental exercise; and if we take Fink and Husserl at their word, it is a “spiritual movement of one’s self encompassing the entire man”, which would indicate a far more radical effort than seems indicated by some who treat the phenomenological reduction as something no more strenuous than exercising the imagination or reciting an incantation (s.m. G.M.)). [31] citat în Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed. Didactică şi pedagogică, 1969, p.707 [32] Edith Stein , Ludwig Landgrebe , Eugen Fink, Roman Ingarden , Max Scheler, Nicolai Hartmann, Emmanuel Levinas, Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty, Gabriel Marcel, Kurt Gödel, Hermann Weyl, Rudolf Carnap, Paul
______NOEMA VOL. .., …. 20 ______
Ricoeur, Jacques Derrida, Ortega y Gasset etc., ca să nu mai vorbim de Heidegger şi, mai recent, de Marc Richir . [33] Mihai Şora, Sarea pământului, ed. Humanitas, 2006. [34] Scrima A., L’apophase et ses connotation selon la tradition spirituelle de l’Orient chrétien în Le Vide. Expérience spirituelle en Occident et en Orient, ed. Hermes, Paris, 1969. [35] Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996. [36] Richir Marc, Fragments phénoménologiques sur le langage, ed. Jérôme Millon, 2008. [37] Ciomoş Virgil, De la Experienţa sublimului la starea de excepţie, ed. Paideia, 2006 [38] Lusthaus Dan, Buddhist phenomenology – A Philosophical Investigation of Yogachara Buddhism and Ch’eng Wei-Shih lu,ed. RoutledgeCruzon, 2002 [din cuprinsul căreia spicuiesc: “ Chapter Oane Buddhism and Phenomenology – What is(n’t) Yogachára – Alterity; Chapter Two Husserl and Merleau-Ponti – The Hyle – The Intentional Arc….]”; Cook Francis H., Hua- yen Buddhism – The Jewel Net of Indra, ed. The Pensylvania State University Press, 1977; Garma C. C. Chang, The Philosophy of Hawa Yen Buddhism, ed. The Pensylvania State University Press, 1971, etc.
BIBLIOGRAFIE
1.Ciomoş Virgil, De la Experienţa sublimului la starea de excepţie, ed. Paideia, 2006 2.Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011).
______NOEMA VOL. .., …. 21 ______
3.Cook Francis Hua-yen Buddhism – The Jewel Net of H., Indra, ed. The Pensylvania State University, 1977 4.Dumitriu Istoria logicii, ed. Didactică şi edagogic, Anton, 1969. 5.Fink Eugen, What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972). 6.Fink Eugen, Sixth Cartesian Meditation: The Idea of a Transcendental Theory of Method. Translated by Ronald Bruzina. Bloomington: Indiana University Press, 1995. 7.Garma C. C. The Philosophy of Hawa Yen Buddhism, Chang, ed. The Pensylvania State University Press, 1971. 8.Husserl Philosophy as Rigorous Science, 1911. Edmund, 9.Husserl Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994. Edmund, 10.Husserl Criza umanităţii europene şi filosofia, ed. Edmund, Paideia, 2003. 11.Ionuţ Isac, Introducere în Filosofia structural- fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, ed. Ardealul Târgu-Mureş, 2001. 12.Locke John, Eseu asupra intelectului omenesc, ed. Ştiinţifică, 1964. 13.Lusthaus Buddhist phenomenology – A Philosophical Dan, Investigation of Yogachara Buddhism and Ch’eng Wei-Shih lu,ed. RoutledgeCruzon, 2002. 14.Richir Marc, Fragments phénoménologiques sur le
______NOEMA VOL. .., …. 22 ______
langage, ed. Jérôme Millon, 2008. 15.Scrima L’apophase et ses connotation selon la André, tradition spirituelle de l’Orient chrétien în Le Vide. Expérience spirituelle en Occident et en Orient, ed. Hermes, Paris, 1969. 16.Şora Mihai, Sarea pământului, ed. Humanitas, 2006. 17.Stăniloaie Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. Dumitru, Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
______NOEMA VOL. .., …. Diferenţialele divine Punct de vedere
Geo SĂVULESCU1 [email protected]
ABSTRACT: Lucian Blaga loved this book, the Divine Differentials, which is properly reaching the age of being the fulfillment of his metaphysics. I am an admirer and a disciple of Blaga’s thought, maybe the most important Romanian philosophical thought of the XX century. For that I beg you to accept my endeavour to rise up new points of view concerning this paper related to the differential calculus and Leibniz’s Monadology. KEYWORDS: Metaphysics, Differential calculus, Monadology.
Diferenţialele Divine2, sunt scrise de Blaga ca o încheiere a siste‑ mului său filosofic. După cum scrie chiar el, „Autorul acestui studiu a urmărit încă din tinereţe planul unui sistem metafizic… Clădirea a fost durată încetul cu încetul şi din mai multe părţi deodată. Acum a venit rândul cupolei… Rotunjirea aceasta nu a fost pierdută nicio clipă din vedere, şi o asemenea întregire decisivă se încearcă în prezentul studiu.” Desigur, texte cu o puternică încărcătură metafizică există în Eonul dogmatic, în Orizont şi stil, în Cenzura transcendentă, în Geneza me‑ taforei şi sensul culturii, ca şi în alte cărţi anterioare Diferenţialelor Di‑ vine. Deoarece Blaga a iubit foarte mult această carte doresc să întâr‑ zii pe acest text şi să‑mi exprim punctul meu de vedere. Mai întâi să încerc ceva despre ce înseamnă metafizica? Şi ce în‑ seamnă metafizica pentru un filosof? Nu vă speriaţi de temeritatea mea. Voi încerca doar să văd mai clar într‑un domeniu destul de con‑ fuz şi o fac pentru că am eu nevoie de aşa ceva. Nu mă pot opri să nu zâmbesc. Nu la mult timp după ce îl cu‑ noscusem pe Constantin Noica, eram în ultimul an de filosofie, am 1 Physician, M.S. in philosophy. 2 Diferenţialele Divine, apare în 1940 în Trilogia cosmogonică, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 11.
NOEMA VOL. XI, 2012 104 GEO SĂVULESCU scris şi eu o jumătate de pagină despre metafizică pentru că tema mă intriga, iar Noica era dispus sa citească cu seriozitate tot ce încercam noi să scriem (aşa am cunoscut tezele Filosofiei pentadice elaborate atunci de Alexandru Surdu). În cazul meu era o prostie, nici nu mai ţin minte ce am putut pune pe hârtie, în schimb ţin minte reacţia pe care a avut‑o Noica. A spus mirat „Asta e tot ce poţi spune despre metafizică?” Nu a mai adăugat nimic şi nici eu n‑am îndrăznit să mai întreb ceva. M‑am ruşinat şi am tăcut. Poate că aveam cel puţin doi profesori buni la facultate dar nimeni nu se încumetase să ne spună ceva consistent despre metafizică până în anul IV. Noica ne spunea, mai târziu, cam în perioada de elaborare şi de publicare a Ontologiei sale, că singură ontologia este cea care‑i mai interesează pe filosofi, ea fiind actuala metafizică. Cosmologia, psihologia şi fizica fiind prelu‑ ate de ştiinţe. Sigur, este aici o influenţă a tăvălugului Heidegger. Să nu uităm, însă, Monadologia lui Leibniz, text căruia Blaga îi acordă o deosebită atenţie şi care este o scriere filosofică peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Blaga are dorinţa, pe care, după cum declară, o poartă din tine‑ reţe, de a scrie o cosmologie metafizică. Întreaga sa epistemologie, răspândită în multe scrieri anteriore, are această construcţie cosmo‑ logică prin punerea unui Mare Anonim care ţine în echilibru tot ce există. De aceea mi se pare legitimă dorinţa lui de a ne arăta felul în care el vede construcţia universului. Încă ceva despre metafizică. Metafizica are ca studiu cercetarea primelor principii ale lumii şi ale existenţei. Este un domeniu vast, greu accesibil sau chir imposibil de ajuns, un domeniu care ne depă‑ şeşte înţelegerea, unde nu există posibile demonstraţii, un domeniu în care logica poate fi încălcată, un domeniu care atrage tocmai prin li‑ bertatea de construcţie, în care ideile pot fi alese după bunul plac (de‑ pinde ce poate însemna aici, în metafizică, bunul plac). Există multă libertate în construcţiile metafizice dar există şi o singură restricţie foarte importantă. Este nevoie ca ideile expuse să decurgă una din alta, întocmai cum decurge înlănţuirea numerelor. De altfel, prima metafizică, pe tărâm european, cea a lui Pitagora, era a numerelor, a înlănţuirii numerelor, care ele, fiind şi substanţa ontologică, creează, la rândul lor întreaga lume. Să nu vă mire asemănarea dintre meta‑ fizică şi matematici; ambele au o mare libertate constructivă dar şi o mare constrângere – corectitudinea paşilor făcuţi. Efortul de a pătrunde acest teritoriu, foarte greu accesibil, a ten‑ tat pe mulţi gânditori care s‑au avântat în construcţia metafizicilor. Tentaţia era foarte mare deoarece exista, în acelaşi timp, această mare Diferenţialele divine 105 libertate în alegerea unor astfel de prime principii. Totul asociat cu lipsa unor demonstraţii posibile, unor dovezi, în alegerea, în punerea unor prime principii ale existenţei. Un factor important este frumu‑ seţea unui astfel de sistem. Aici Blaga, ca poet, a avut o întâietate, aşa după cum vom vedea, care este de luat în consideraţie în orice con‑ strucţie metafizică. Lucian Blaga, care studiase la Viena filosofia şi biologia, ştia, şi noi toţi ştim asta, că omul şi animalele superioare au o conducere centrală, creierul. Creier au şi peştii iar insectele au, în locul creieru‑ lui, centrii nervoşi, ganglioni nervoşi. Aflase că şi cele mai simple or‑ ganisme pluricelulare, organisme care nu au organe specializate de conducere – nervi şi centri nervoşi – schiţează şi ele o conducere cen‑ tralizată3, numai unicelularele, numai o singură celulă nu are o anu‑ mită parte specializată pentru conducere – dacă nu considerăm nu‑ cleul această parte. Poate aceasta a fost un determinant al gândirii lui Blaga atunci când şi‑a imaginat un Fond Anonim4 care umple întreg cosmosul şi care conduce totul, de la mişcarea planetelor la apariţia vieţuitoarelor şi a omului. Faptul că a gândit un Fond Anonim, un Mare Anonim, este un început şi va avea o finalitate deoarece este o determinare importantă. Un astfel de Fond Anonim îl pot, bineînţe‑ les, gândi liber, pot să‑i acord totala libertatea şi întreaga creativitate posibile, chiar faţă de gândirea mea, dar el rămâne legat de această gândire. Orice are un început, Universul care începe prin Big‑bang (dacă începe aşa), poartă cu el această determinare până la sfârşitul zilelor lui. Chiar universul are un cap, nimeni nu i‑l poate lua, toate sunt conduse pe lumea noastră. Toate – poate o să discutăm asta altă‑ dată – toate chiar dacă acceptăm sau nu armonia prestabilită de care ne vorbeşte Leibniz (s‑ar putea să nu fie o simplă părere). Scuze: am să fac o pauză, un break, cum se spune la tenis, o rup‑ tură a firului gândirii care ne va ajuta să dăm o nouă valoare temei noastre. Prin anii ’70, probabil ’76, au apărut, în literatura filosofică marxistă din RDG, nişte încercări de a da o nouă interpretare cate‑ goriei de „materie”. Totul fiind materie pentru că erau marxişti, ma‑ terial, era poate normal, sau aşa gândeau cei ce s‑au apucat de această încercare temerară, să se spună cât mai mult despre acest prim prin‑ cipiu totalizator. Sunt convins că acei cercetători nu au făcut această cercetare cu un gând ascuns, acela de a construi o metafizică mar‑ xistă, cu toate că semăna izbitor cu calea pe care a mers Hegel în
3 Aspecte antropologice, în Trilogia cosmogonică, Humanitas, 1997, p. 206. 4 Ce nume frumos. 106 GEO SĂVULESCU
Logica sa când a construit un Eu Absolut, . Cu siguranţă nu au avut intenţii, doar au greşit. Am citit şi eu două dintre aceste articole tra‑ duse şi publicate într‑o revistă filosofică românească a timpului ace‑ luia. Am rămas uimit la ce citeam. Autorul, autorii, parcă doreau să găsească un nou Apeyron, ca a lui Anaximandru, un principiu care, ca şi Apeiron „semnifica o materie originară şi nepieritoare, omo‑ genă şi nedeterminată, intermediară între pământ, aer, apă şi foc şi din care au luat naştere toate lucrurile prin ciocnirea a două stări: cal‑ dul şi recele.”5 Construcţia filosofică era hegeliană, platonică, aidoma construcţiei binelui suprem şi găsirea lui Dumnezeu, a unui Abso‑ lut. Bineînţeles că forurile politice „competente”, după ce au înţeles ce se petrecea, au interzis continuarea discuţiilor. Interesul lor era unic: perpetuarea dominaţiei sociale şi nu aveau nici un interes filosofic. Orice alunecare din acest făgaş fiind imediat înăbuşit. Articolele au dispărut ca şi revistele din biblioteca facultăţii de filosofie şi nu se mai ştie nimic despre aşa ceva. Ca orice fenomen social, mai ales într‑o dictatură, întâmplarea avea partea ei hazlie şi tragică. Deci; au fost încercări, retezate, de a construi şi o metafizică a „socialismului victorios” care ne teroriza şi ne ducea la foamete. Revenim. Blaga înţelesese, din studiile sale de teologie dar mai ales din cele de biologie de la Viena, că vieţuitoarele au nevoie de un principiu conducător. De ce nu întregul Univers? Un principiu ce conducea ca un Fond Anonim, pe care l‑a numit şi Marele Ano‑ nim. Aceste nume au o încărcătură poetică de care este bine să ţinem seamă. Fondul Anonim ca şi Marele Anonim sunt noţiuni introduse de Blaga în teoria sa a cunoaşterii. Acum dorea o construcţie cosmo‑ gonică care să îmbrăţişeze tot sistemul său filosofic. Diferenţialele Di‑ vine, metafizica sa cosmogonică, a fost această împlinire.
De ce metafizică? Cer permisiunea să mai întârzii. Cine mai discută azi despre me‑ tafizică? Pare o haină cu miros de mucegai, dar nu este aşa, metafizica nedeclarată apare în fizică, în matematici. Nu are dreptul un filosof să gândească aici? De ce metafizica a fost un domeniu care i‑a atras pe mulţi gânditori? Metafizica, am spus, conduce la cercetarea primelor principii ale existenţei, ale lumii. Este un domeniu vast şi foarte greu abordabil când nu prea ai puncte de sprijin. Cel mai folosit punct de sprijin a fost transcendentul, divinitatea, Dumnezeu.
5 Dicţionar de fiosofie, Editura Politică, 1978. Diferenţialele divine 107
Transcendentul… un predicat care a devenit subiect. A trans‑ cende, înseamnă a depăşi într‑un anumit mod. Să depăşeşti fără să simţi depăşirea, să fii depăşit fără să simţi că eşti depăşit, fără să simţi depăşirea având totuşi conştiinţa că eşti depăşit de ceva. Este o depă‑ şire către ceva ce nu pare din lumea noastră dar influenţează lumea în care trăim. Contempli bolta cerului, oare de ce noi plasăm transcen‑ dentul în cer? Și vezi stele care parcă te păzesc. Ai un clar sentiment că eşti mic şi neînsemnat. La un moment dat îţi dai seama că unele puncte luminoase de pe cer se învârt mai repede în jurul tău şi alte stele par fixe. Nu sunt nici ele fixe dar se mişcă mai încet, mult mai încet. Când şi cum şi‑a dat seama omul că unele sunt planete şi altele stele? Poate prima a fost Venus, mai lumi‑ noasă si mai mare, ţăranii l‑au numit Luceafăr pentru că lumina di‑ mineaţa şi seara, pentru că „lucea”. Cum să nu fi fost dominat, omul acelor timpuri, omul care a de‑ venit conştient de stele şi de aştri, cum să nu fie dominat de această lume care‑l depăşea? A plasat acolo nişte fiinţe de care‑i era frică sau pe care le iubea. Când, vara, tuna şi fulgera, cum să nu vadă un car de foc în care se plimba Ilie, cum l‑au numit atunci moşii noştri. Transcendentul este un însoţitor, dintotdeauna, al omului. El este când prietenul cu care vorbeşte când este singur cu oile pe plaiuri sau în munţi, când zeul de care‑i e frică, pe care‑l vrea să‑l îmbuneze fă‑ cându‑i jertfe. Transcendentul a fost şi este atât aproapele cât şi departele nos‑ tru de care nu avem cum să ne despărţim. Transcendentul este lumea mirifică a poveştilor cu care adormim copii. La Zeu, la Dumnezeu, ne rugăm pentru ajutor sau ne descărcăm sufletul împovărat. Cât de repede se vând cărţile care vorbesc despre cei ce au avut o întâlnire cu moartea, cărţile de ghicit în stele, cărţile despre viaţa de dincolo. Transcendentul este acolo, este aici. Cum să nu fie un subiect pentru cel ce caută să înţeleagă lumea şi fiinţa? Aşa cum nu‑i putem acuza pe bătrânii care odinioară ne spu‑ neau poveşti aşa nu‑i acuzăm nici pe cei ce încercă a ridica aceste po‑ veşti la dreapta lor greutate, seriozitate, la metafizică. De fapt nu văd nici o deosebire de fond între romanele lui Dostoievski şi filosofia lui Schopenhauer sau a lui Nietzsche. Toţi au fost nişte mari povestitori, acei povestitori de care avem nevoie. Atunci când ai numai date individuale care‑ţi stau la dispoziţie nu a fost, nu este, deloc uşoară găsirea a ceva mai stabil, ceva des‑ pre care să poţi spune pentru mulţi, poate chiar pentru toţi. Din ace‑ laşi motiv n‑a fost uşoară nici construcţia ştiinţelor. Ce înseamnă un 108 GEO SĂVULESCU fenomen general, universal, când noi avem numai situaţii individuale care sunt, cum spune poetul „clipa cea repede”, care trece uşor? Con‑ stantin Noica în Ontologia sa a dat un răspuns. A propus un model ontologic în care situaţia individuală se poate întâlni cu un general, cu un universal, cu ajutorul unor determinaţii care le pot lega unele de altele, individualele şi generalele, universalele. Multe sunt situaţiile care se opun unul altuia dar unele sunt într‑o situaţie complementară iar altele contradictorie. Pentru com‑ plementare se poate găsi o soluţie de convieţuire dar contradictoriile se exclud una pe alta. Unde se termină complementaritatea şi începe contradicţia sau, cu alte cuvinte, când încetează o contradicţie să fie exclusivă şi devine complementară, este, de multe ori, foarte greu de spus pentru că totul depinde de o situaţie de fapt. Platon, se pare, că este primul care ridică această problemă când se întreabă, în Sofistul, dacă Unitatea lui Parmenide este tot ce există: că multiplicitatea nu este sau, cu alte cuvinte, că nefiinţa nu este. Blaga, căci el ne interesează, se luptă cu contradicţiile – pot fi ele complementare dar nu ştim când aceasta se produce – această luptă o întâlnim de la Eonul dogmatic până la Fiinţa istorică, trecând prin Cu‑ noaşterea luciferică şi Cenzura transcendentă. Este o luptă grea în care cineva învinge, sau poate nimeni nu învinge dar se lămureşte aurul de celelalte metale. Blaga va termina textul Diferenţialelor divine cu câteva pagini ameţitoare care sunt un condens al întregii sale gândiri şi care ne arată ce efort intens însemna, pentru Blaga gândirea. Astfel ne aflăm în final, ca o recapitulare, în faţa a două paradoxuri. „Teza iniţială de la care am mânecat este aceea a unui Tot divin căruia îi atribuim putinţa firească a unei nelimitat repetate reprodu‑ ceri totale, din sine şi prin sine însuşi. Aceasta e întâiul paradox al sis‑ temului propus. Reproducerile posibile ale Totului divin se realizează însă numai în forma unei maxime reducţii, în forma unor «diferenţi‑ ale divine»… Când formulele noastre încep a fi locul de coincidenţă a unor concepte antinomice de specială factură6, înseamnă că ne gă‑ sim în preajma unor «mistere potenţate». Panica intelectuală pe cale de a se schiţa n‑are nici un sens… «Sinteza» termenilor antinomici o «postulăm» ca având loc într‑o zonă translogică şi transconcretă. In‑ sistând însă să ajungem cu orice preţ la o sinteză a termenilor antino‑ mici vom fi conduşi inevitabil şi la o «scindare» de concepte, obişnuit solidare… cele două concepte ar putea să fie acela al «Totului» şi acela
6 Atenţie! Nevoia de raportare la existent, la ceea ce există, este prezentă peste tot. Diferenţialele divine 109 al «plenitudinii». «Totul» unei existenţe e, sub unghi logic, desigur, solidar cu «plenitudinea» existenţei. Aplicate asupra Fondului Ano‑ nim, cele două concepte ar înceta să mai fie solidare, căci… Totul di‑ vin ar rămâne nescăzut dar plenitudinea Fondului Anonim ar suferi o scădere. Logic ne este refuzat să efectuăm scindarea. Dar cuprin‑ derea misterelor potenţate potrivit reliefului lor intrinsec sfarmă lo‑ gica7… «Cunoaşterea» şi «înţelegerea» sunt uneori silite să se dezar‑ ticuleze şi să‑şi schimbe «direcţia», să funcţioneze pe de‑a‑ndoaselea, ca un omagiu adus unui mister radical care nu ţine să se conformeze aptitudinilor noastre cognitive normale. Pentru schimbarea direcţiei cunoaşterii şi înţelegerii se cere neapărat îndelungat exerciţiu şi an‑ trenament. Dar cu oarecare bunăvoinţă izbutim. Căci operaţia nu e mult mai grea decât aceea care la un moment dat s‑a cerut inteligen‑ ţei noastre, când a fost poftită să accepte, de pildă, direcţia «minus» în matematică şi să lucreze cu «mărimi negative» sau chiar cu rădăcini pătrate din –1! Al doilea paradox enunţă că Totul divin, deşi are posibilitatea de a se reproduce în toată amploarea şi complexitatea sa de nenumă‑ rate ori, totuşi în realitate el se reproduce numai prin «diferenţiale»… «Geneza» are loc în termeni tocmai opuşi celor posibili din superioare considerente centraliste… Cu această lămurire paradoxul sucombă. Rămâne aşadar în picioare, ca un paradox imun faţă de logică şi posibilităţile noastre intuitive, numai întâiul. Acel paradox se locali‑ zează singur în sfera «minus‑cunoaşterii». …Conţinutul acestui paradox imun noi îi dăm… amploare… Amploarea pe care o dăm paradoxului consistă în afirmaţia că Fon‑ dul Anonim ar putea să se reproducă întocmai la nesfârşit în nenumă‑ rate Ipostaze echivalente. Restricţia pe care o impunem paradoxului consistă în afirmaţia că această reproductibilitate a Fondului Anonim este o pură posibilitate care nu are loc realmente nici măcar o singură dată… …Marele Anonim ia drumul genezei prin termeni tocmai opuşi celor posibili. Un sistem întreg de măsuri preventive luate împotriva unei posibile şi incredibile Poveşti ce dă ca rezultat lumea reală. Lu‑ mea este o Poveste infinit mutilată.”8 Poate că lumea nu este o astfel de poveste mutilată, în orice caz, este o poveste povestită de oamenii de ştiinţă. După cum bănuiesc că am să pot să vă arăt, Blaga a respectat întocmai această poveste
7 Din nou, raportarea ontologică este necesar să domine relaţia logică. 8 Diferenţialele Divine, în Trilogia Cosmogonică, Humanitas, 1997, pp.157–161. 110 GEO SĂVULESCU a oamenilor de ştiinţă pe care a construit, cu ajutorul unui artificiu constructiv, o metafizică care are frumuseţea ei. Am să mă reîntorc, încă o dată, la metafizică, la ce este metafizica şi dacă ea mai poate exista. Constantin Noica în Ontologia sa – ştim că pentru Noica meta‑ fizica înseamnă ontologie, deci Ontologia este cartea sa în care şi‑a scris metafizica – ne propune un model ontologic care să ne ajute să înţelegem cum se poate asocia, în modul cel mai natural, unui uni‑ versal lucrurile, obiectele, individuale. Modelul are trei nivele: primul nivel este cel al indivizilor, a ceea ce există, a lumii din jurul nostru. Evident, pentru noi aceasta este tot ce există, indivizii, individualele. Heraclit din Efes ne‑a atras atenţia că această lume este în continuă schimbare, că totul trece şi nu poţi spune nici măcar că ai un anumit obiect în mână. Sigur că poţi spune dar nu mai este acelaşi obiect şi nici tu nu mai eşti acelaşi om. Ce‑i de făcut? Nu putem opri clipa în loc, stand by nu există în lumea realităţilor. Există doar nişte „falsuri” pe care le gândim. În mintea noastră avem, apriori – cum spune Kant, categorii cu care putem înţelege lumea. Asta însemnă probabil, de‑ oarece nu avem de unde şti precis, că o astfel de categorie, mai multe categorii – sau cum spune Blaga Matricea noastă stilistică – adună printr‑un fel de sinteză asemănările aceluiaşi obiect9 lăsând la o parte diferenţele care nu alterează unitatea obiectului, si astfel putem avea percepţia unui obiect. Repet, acest obiect pe care‑l vedem, auzim, simţim, nu există ni‑ căieri în afara minţii noastre, el este un fals, un fel de iluzie, dar nu chiar o iluzie pentru că sunt categoriile care‑i dau realitate, acest inva‑ riant pe care mintea noastră îl extrage din milioanele de percepţii su‑ bliminale. Toţi aceşti paşi fac din percepţiile noastre singura realitate. Altă realitate nu avem de unde s‑o luăm. Singura realitate, de care nu ne dăm seama că‑i un mic fals, este aceasta. Să fim mulţumiţi cu ea. De aceea Kant a fost etichetat de unii (de marxişti) ca agnostic. Gân‑ ditorul care a pus bazele unei teorii a cunoaşterii care, deocamdată, nu poate fi depăşită, a putut fi considerat lipsit de cunoaştere, ca re‑ fuzând posibilitatea cunoaşterii, pentru că a pus în faţa epistemolo‑ giei sale noţiunea de lucru în sine, un obiect ideal pe care să‑l luăm ca noţiune pentru lumea pe care nu putem s‑o cunoaştem aşa cum este ea. Gândiţi‑vă că vedeţi în locul unei pietre nişte atomi, cu nucleul lor şi cu electronii orbitând – dar şi asta este o vagă aproximaţie absolut
9 În percepţie această sinteză se poate realiza într‑o fracţiune de secundă, sau în mai multe fracţiuni se secundă, un fel de secvenţă cinematografică a unui obiect Diferenţialele divine 111 de loc reală – veţi şti că aceasta este realitatea? Mă îndoiesc. Dar nici asta nu este aşa ceva, este doar un lucru în sine, ne‑a spus Kant, adică e ceva, nu e nimic, nu e numai o imaginaţie. Realitatea în curgerea ei constantă nu există ca percepţie, mai precis este vorba de percep‑ ţii care nu pot fi conştientizate dacă ne rezumăm la curgerea lor fără oprire, sunt percepţii subliminale, numai imaginea mentală a acestei realităţi poate fi conştientizată cu ajutorul unei noţiuni generale şi a unor determinaţii, printr‑o sinteză mentală. Noica a imaginat, repet, un model ontologic care are posibilitatea de a surprinde realitatea, plecând de la individual (şi Hegel in Logica sa pleacă de la individual pentru a ajunge la Concept) şi s‑o reconstru‑ iască in mente (asta nu‑l interesa pe Noica dar el a fost un postkantian aşa cum a fost şi Blaga) folosind ca bază, ca fundaţie, noţiunile gene‑ rale, sau cele universale ca şi determinaţiile acestor indivizi. Primul pas – indivizii, cel de‑al doilea – determinaţiile care se aplică acestor indivizi şi în final generalul, sau universalul. Indivizii sunt realitatea, determinaţiile se pot extrage din realitate deoarece fără ele nici indi‑ vizii n – ar exista. Generalul, universalul, este format prin învăţare sau îl avem de undeva, apriori. Ceva apriori ar cam trebui să existe chiar dacă generalele şi universalele se vor completa prin învăţare. Noica era în căutarea unui intermediar – totdeauna a fost ne‑ voie de un intermediar între oameni sau între om şi Dumnezeu – de data aceasta este nevoie de determinaţii care să unească individul cu un general. Noica vede în metafizica sa şi elementul, un concept care seamănă izbitor cu diferenţialele lui Blaga. Elementul este format din determinaţii fără individual şi general. Din punct de vedere gramati‑ cal, sunt nişte adjective si nişte complemente care n‑au o fiinţă a lor şi care plutesc libere, cam ca în imaginea lui Empedocle, într‑un spa‑ ţiu virtual (Noica n‑a folosit acest termen), un fel de univers imagi‑ nar. Aceste elemente, formate din determinaţii, sunt în căutarea, prin potrivire, a unui individual şi a unui general. Dacă aşa ceva se poate găsi, de ce să nu se petreacă, de ce să nu se întâmple această potrivire? de ce să nu strigăm este! chiar este ceva – nu numai ca un punct de vedere diferit ci pentru că este! Atunci individualul îi va da un corp iar generalul o suflare: aşa se poate naşte fiinţa! Să încerc o exemplificare. Ţin în mână o floare, o cârciumăreasă roşie dar nu am capacitatea de a‑i aprecia culoarea. Floarea are con‑ sistenţă, adică este ceva ce ţin în mâna, are o codiţă, frunzuliţe, petale, sepale, stamine, pistil şi ce mai are… dar n‑are culoare. Petalele n‑au culoare, nici un fel de culoare, adică eu nu‑mi dau seama dacă are o culoare. Petalele sunt roşii dar eu nu ştiu asta. Dacă în mintea mea 112 GEO SĂVULESCU percepţia pe care o am găseşte generalul culoare şi chiar determinan‑ tul roşu atunci eu pot vedea cârciumăreasa mea roşie. Această deter‑ minare îi dă adevărata viaţă. Dacă eu am o boală10 cu care văd numai alb‑negru, ca în vechile filme, atunci ar avea desigur viaţă floarea mea roşie dar o viaţă în alb‑negru. Dacă n‑ar avea nici o culoare ea nici n‑ar putea exista pentru mine. Aceasta s‑ar întâmpla dacă n‑ar exista generalul culoare şi determinantul roşu în mintea mea, dar eu le am şi ţin în mână o cârciumăreasă roşie. Repet. Dacă nu aş fi avut în mintea mea determinantul, atributul roşu şi noţiunea generală de culoare, ar fi fost cam dificil să ştiu că am o floare roşie în mână. Recunosc că este plictisitoare otologia dar nu aveam altfel cum să vă dau o explicaţie despre fiinţare, fiinţare la care participă totdeauna un individual, determinaţii şi un general (sau un universal), aşa cum ne spune Noica. Acest model ontologic s‑ar putea să fie important de‑ oarece este relativ simplu şi foarte clar. Metafizica. Primele principii! Am văzut că drumul către aceste prime principii este, cum spune Heidegger, o potecă dificil de ur‑ mat, este găsirea, cum încerc să spun eu acum cu ajutorul lui Kant, lui Blaga şi lui Noica, acceptarea, unui universal, a mai multor universale, a Categoriilor, acceptarea a ceva peren care să aibă stabilitate în min‑ tea noastră, care să lege faptele individuale, individuaţiile, fie ele chiar şi percepţiile noastre în continua lor curgere. O oprire la ceva ce are, în mintea noastră, o rămânere, la ceva ce pot reveni când am nevoie, când vreau, o rămânere ce înseamnă memorie. Categoriile deschid şi uşa memoriei noastre. Aşa este şi culoarea roşie pe care o ştiu şi pe care o pot folosi de fiecare dată când o percepţie îmi poate aminti de ea, adică o vibra‑ ţie electromagnetică. Universalele pot fi folosite de mintea mea, astfel am găsit un sprijin important în căutarea primelor principii. Asta este Ontologia. Dacă am în mintea mea un universal şi multe situaţii indi‑ viduale care se derulează grăbit cu tot cu determinaţiile lor ce aleargă între universalii şi individuaţii căutând o posibilă potrivire am şi re‑ alitatea, pentru că asta este realitatea de care pot fi conştient. De fie‑ care dată când o potrivire se află eu sesizez o realitate, o existenţă, ca o mică – dar ce mare – fiinţare. Aşa devin conştient de ceea ce există, de ceea ce elinii numeau To on, Ontos. Dacă realitatea a prins fiinţă în gândul meu simt că nu mai sunt singur. Încep să recunosc ceea ce seamănă cu mine, celelalte
10 O astfel de boală nu există. Diferenţialele divine 113 fiinţe umane dar şi animalele, plantele, înţeleg lumea care mă încon‑ joară. Ceea ce am spus este valabil pentru toţi oamenii, pentru ani‑ male şi poate şi pentru plante. Fiecare din noi înţelegem la un mo‑ ment dat că suntem indivizi ce trăiesc într‑o lume plină de mistere, cum ne spune Blaga în epistemologia sa. Noi, oamenii care am suferit prin asta o mutaţie ontologică şi de atunci trăim în orizontul misteru‑ lui şi pentru revelare, spre deosebire de animale şi de plante care tră‑ iesc doar pentru a exista. Este aici epistemologie dar şi metafizică. Ce mai poate însemna acesta? Nimic altceva decât faptul că noi oamenii am început, atunci, la început, să înţelegem şi să cunoaştem lumea, dar nu complet. De aceea tot căutăm să dăm la o parte voa‑ lurile ce o acoperă, să dezvăluim mistere. Pentru aceasta am folosit şi folosim toate mijloacele posibile, dar în special ştiinţele şi artele. Blaga ne mai spune în toată opera să filosofică şi poetică că nu vom reuşi până la capăt cu dezvăluirea misterelor. Vom avea tot timpul ceva de făcut, nu vom epuiza niciodată cunoaşterea şi înţelegerea. Ce bine. De aceea nu vom ajunge niciodată ca Dumnezeu. Vă rog să ve‑ rificaţi şi dacă puteţi vă invit să construiţi o nouă epistemologie, poate şi o nouă metafizică. Dacă veţi reuşi, toată suflarea se va bucura. Eu rămân la Kant, la Blaga, la Noica.
Punerea Marelui Anonim Fondul Anonim, Marele Anonim, au fost introduse mult îna‑ inte de Diferenţialele divine în epistemologia lui Blaga. Acum Marele Anonim este generatorul lumii, cosmogeneza se va desfăşura având această susţinere. „Nu putem vorbi despre o geneză a lumii fără de a admite exis‑ tenţa unui centru metafizic care este altceva decât lumea. Acest gând cu privire la un «centru metafizic» al existenţei în general, ne‑am străduit, când cu ocoluri, când de‑a dreptul, să‑i dăm un oarecare re‑ lief şi în câteva lucrări anterioare… Căutând o denumire pentru acest centru copleşitor, dar de‑abia adulmecat, am găsit că trebuie să facem uz de un termen menit în primul rând să ţină trează capacitatea noas‑ tră de nedumerire şi ghicire. Am pornit la drum, spunându‑i Marele Anonim… Călătorind prin noi înşine în căutarea lui, l‑am bănuit la un moment dat şi dincolo de noi…”11. Transcendentul este la Blaga şi în noi. Fenomenul stilistic este transcendent, este întreaga umanitate în noi şi ne depăşeşte cu mult propriul eu. Ideea unui Mare Anonim nu este produsul direct al
11 Diferenţialele Divine în Trilogia cosmogonică, Humanitas, 1997, pp.26 şi 27. 114 GEO SĂVULESCU observaţiei sau o revelaţie ci, mai degrabă, este el însuşi produsul imaginaţiei, scrie Blaga (deşi el nu a spus că izvorul lumii este ima‑ ginar). Marele Anonim este un „mit metafizic” care este util filosofiei sale. Acesta este un motiv serios pentru a respecta toate determinaţi‑ ile cu care Blaga va însoţi mica şi măreaţa lui poveste. „Marele Ano‑ nim este un «tot unitar» de o maximă complexitate, adică suficientă sieşi. Având întru totul conştiinţa că propunem un mit metafizic, atri‑ buim Marelui Anonim posibilitatea de a se «reproduce»…”12. Vă in‑ vit să citiţi textul lui Blaga pentru a urmări întreaga poveste a acestei construcţii metafizice. În schimb, am să vă cer permisiunea de a mă opri mai ales pe acele părţi care m‑au vrăjit, care m‑au cucerit. Poate că cea mai importantă determinare este hotărârea cu care Marele Anonim vrea, cuvânt pe care Blaga nu‑l foloseşte. El vrea să nu reproducă replici aidoma lui pentru a nu fărâmiţa centrul con‑ ducător; el vrea să creeze oamenii dar „ia măsuri preventive pentru ca omul şi creatura în general să nu se poată afirma decât în anu‑ mite limite”13. El vrea să prezerve un echilibru al existenţei şi va in‑ stitui o cezură transcendentă, va institui şi frâne stilistice. De altfel Blaga ne spune clar „Geneza lumii posedă aspecte singulare fără ase‑ mănare. Elaborând o atare explicaţie, ne‑am îndepărtat fără întoar‑ cere de la orice metaforism de provenienţă retiniană şi descindem lângă un metaforism mai distilat, cerut chiar de unicitatea problemei cosmogonice”14. Nici nu ştia, în 1940, câtă dreptatea avea vorbind despre aspecte singulare ale cosmogoniei. Sunt chiar singularităţile de care se izbesc astăzi fizicienii şi matematicienii care explorează profunzimile de ne‑ atins ale lumii materiale, ale cosmosului. Orice poveste metafizică, asta înseamnă intuirea străfundurilor existenţei noastre, poate avea valoarea ei care nu ştim când se va arăta. În paranteză fie spus: mate‑ maticile foarte evoluate ca şi fizica ce caută ultimele particule ale lu‑ mii materiale sunt metafizică pură, pare că sunt un limbaj ce poate materializa metafizica. Pentru mine, Diferenţialele divine reprezintă o construcţie meta‑ fizică ca şi schiţa unei logici care a lipsit sistemului său filosofic. Gre‑ şesc, critica logicii pe care noi o folosim este, poate, gândul cel mai important al întregii filosofii a lui Lucian Blaga! Este chiar inima gân‑ dirii lui Blaga. Felul în care Marele Anonim generează în mod direct diferenţialele divine pe care le lasă, apoi, să continue generarea lumii, 12 Op. cit. p. 28. 13 Op. cit, p. 27. 14 Op. cit. p.40. Diferenţialele divine 115
în mod indirect, a fiinţelor în toată complexitatea lor, aminteşte de Monadologia lui Leibniz, cu singura diferenţă, diferenţă de natură esenţială şi foarte importantă, că libertatea de generare indirectă a di‑ ferenţialelor este altceva decât armonia prestabilită a lui Leibniz chiar dacă nu o poate exclude. Blaga gândeşte această aplicare posibilă a calculului diferenţial şi integral în logică ca o legitate universală care se instituie liber pe baza unor asemănări şi deosebiri posibile. Deci, o legitate ce se instituie ca o libertate şi de aceea are ca efect o anumită libertate. Pentru Leibniz, în Dizertaţia metafizică,percepţiile şi gân‑ durile noastre actuale vor determina percepţiile şi gândurile noastre viitoare şi sunt legate de gândurile şi percepţiile noastre precedente15. Trebuie văzut dacă această înlănţuire deductivă, deoarece orice con‑ secvent se deduce dintr‑un precedent, gândită de Leibniz, este un cor‑ set rigid sau are posibilităţi de modulaţie aşa cum şi diferenţialele pot descrie o curbă ce nu respectă drumul drept ce‑i părea hărăzit. Vă propun să împărţim metafizica din Diferenţialele divine în două părţi. În prima parte Marele Anonim, prin gândul său, prin voinţa şi hotărârea sa îşi interzice o creativitate, cu care fusese dotat, o creativi‑ tate fără de margini. Îşi interzice recrearea altor mari anonimi sau a al‑ tor fiinţe autarhice, cu scopul de a nu dezechilibra existenţa. Cu alte cuvinte, Blaga susţine cea ce biologii dovediseră şi noi toţi ştim, că o en‑ titate, fie ea biologică sau socială, este condusă centralizat şi nu de mai mulţi centri, aceasta în scopul prezervării existenţei acelei entităţi. În plus, Marele Anonim va institui faţă de fiinţele inteligente, faţă de noi oamenii, o limitare a posibilităţilor noastre creative pentru a nu putea ajunge la fel de puternici ca zeii, în vorbele lui Blaga atât de puternici ca Marele Anonim. Va institui o cenzură transcendentă, este transcendentă din moment ce vine de la Marele Anonim, ca şi nişte frâne stilistice. Ambele, atât cenzura transcendentă cât şi frânele stilistice au fost expuse anterior în teoria sa a cunoaşterii. De data aceasta aflăm că noţiunile de Spaţiu şi de Timp ca şi Categoriile înţelegerii, care îm‑ preună, aşa cum sublinia Blaga în Cenzura transcendentă, impun li‑ mite cunoaşterii (respectând punctul de vedere a lui Kant, ceea ce nu va respecta va fi gândirea unui spaţiu şi a unui timp absolut. La Blaga, spaţiul şi timpul sunt relative la obiecte, la om, aşa cum este Matri‑ cea stilistică, idee pe care a putut‑o prelua de la Leibniz), aşa cum ca‑ tegoriile stilistice impun şi ele o frână stilistică a cunoaşterii. De data aceasta afirmă cu hotărâre că toate acestea au fost hotărâte de Marele Anonim şi date nouă.
15 Leibniz, Dizertația metafizică, Humanitas, 1996, p 30. 116 GEO SĂVULESCU
În partea doua, Fondul Anonim, Marele Anonim are atât de multe restricţii autoimpuse ale creativităţii sale încât nu‑i mai rămâne decât să hotărască generarea diferenţialelor divine prin care, de fapt, începe adevărata cosmogonie, începe crearea Cosmosului, a lumii, a tot ceea ce există. Crearea metafizicii diferenţialelor divine este, după umila mea pă‑ rere, un gest metafizic genial, pe care Blaga şi l‑a asumat. Înainte de a merge puţin mai în adâncime cer permisiunea de a cita haosul diafan: „La început nu există aşadar, un spaţiu omogen şi infinit’ ocupat de un haos alcătuit din părticele material‑energetice amestecate la în‑ tâmplare. Un haos material, din care, fie la întâmplare, fie prin acţiu‑ nea directă a unui arhitect, să se fi făcut cosmosul. Noi circumscriem începutul ca o geneză directă a unui haos prespaţial, a unui haos de «diferenţiale divine» încă nespaţial, încă nematerial, încă neenergetic, încă nonorganic, încă non‑psihic, dar cu posibilitatea de a da, prin colaborarea complementară a componenţilor săi, toate aceste feluri de existenţe. E vorba de un haos diafan care, în mod virtual, cuprinde în sine şi în jocul componenţilor săi toate calităţile şi toate absurdi‑ tăţile unui cosmos cum este cel dat. Din haosul diafan se încheagă de la sine, pe baza unei «suficiente potriviri» sau, excepţional, pe baza unei «minime potriviri» dintre diferenţialele divine, spaţiile minia‑ turale, energiile, materia, viaţa şi existenţele psihospirituale. E poate indicat să ne imaginăm cosmosul ca fiind şi astăzi încă învelit şi pă‑ truns printre încheieturi de «haosul diafan». Haosul diafan stăruie, fi‑ ind alimentat de Marele Anonim şi de diferenţialele divine care recad în el, în haos pe urma necurmatei dezagregări şi dezintegrări a exis‑ tenţelor complexe”16. După ce mai respirăm odată putem păşi mai departe. Blaga afirmă: „…nu vom face nici un pas fără a ne întreba în‑ trucât concepţia ce o desfăşurăm este sau nu contrazisă de datele experienţei.”17 Instituirea cenzurii transcendente ca şi a frânelor stilistice este în acord cu experienţa, după cum am văzut, citată în teoria cunoaşterii. Poate că cel mai important moment – moment virtual – al filosofiei propusă de Blaga este acela că lărgeşte teoria cunoaşterii aşa cum a fost forjată de Kant introducând în categoriile stilistice diferite forme şi aspecte ale spaţiului şi timpului. Aici este nevoie să ne oprim puţin. Spaţiul şi timpul devin flexibile, se vor mula după om, după grupuri
16 Op.cit. p. 142. 17 Op.cit. p.50. Diferenţialele divine 117 de oameni, poate şi după specii de animale, după ordonarea lucrurilor cum spune Leibniz, dar şi după populaţii, după fiecare om. Este, din nou, o influenţă leibniziană. Pentru Leibniz spaţiul şi timpul depind de o anumită ordonare a lucrurilor (aceasta a fost adevărata mare de‑ osebire şi neînţelegere dintre Leibniz şi Newton), depind de lucruri, deci ar putea depinde şi de om aşa cum ne spune Blaga când vorbeşte despre categoriile stilistice. Un alt fapt important, o contribuţie importantă a lui Blaga, legată tot de teoria cunoaşterii, este cenzura transcendentă şi iarăşi, frânele stilistice. Blaga îmbogăţeşte, deci, cu categoriile stilistice cunoaşterea introducând posibilitatea de a modifica unele categorii înţelegătoare în raport cu populaţii, cu grupe de indivizi sau chiar cu un singur in‑ divid. Numai că aici este şi o relaţie complementară în balanţă, de care n‑a ţinut seama Kant. Ce aduce nou Blaga faţă de Kant, este acest aspect al cunoaşterii. Avem categorii care ne ajută să putem cunoaşte dar, cu aceste catego‑ rii avem şi o limită a posibilităţilor noastre de a cunoaşte. Observaţie deosebit de importantă. Repet: toate aceste categorii ale înţelegerii ne ajută pe noi oamenii să cunoaştem lumea dar ele sunt, în acelaşi timp, o limitare a cunoaşterii. Kant nu s‑a oprit asupra acestei constatări, care este evidentă, cu toate că a construit o teorie a cunoaşterii care n‑a putut fi depăşită şi a introdus şi o categorie a limitaţiei. Constan‑ tin Noica consideră această categorie deosebit de importantă deoarece este o limitaţie care nu limitează cunoaşterea. Limitaţia poate intro‑ duce şi variaţii pentru că între anumite limite măsurătorile pot fi dife‑ rite faţă de alte limitări posibile. Asta înseamnă că multiplele limite în paşii cunoscători ar putea avantaja cunoaşterea oferind o mai exactă, mai precisă, apreciere a obiectului cunoscut (aceste ar putea fi moti‑ vul pentru care Kant nu s‑a oprit asupra explicaţiei acestei categorii). Dar nici Noica nu a sesizat, ceea ce Blaga sesizase în Cenzura transcendentă ca şi în frânele stilistice. Nu a sesizat că aceste catego‑ rii ale înţelegerii sunt în acelaşi timp limite ale cunoaşterii noastre în absolut. Poate că a sesizat ceva şi de acea a susţinut cu putere, în pe‑ rioada Păltinişului, filosofia lui Blaga. Noi nu putem cunoaşte decât ceea ce categoriile ne permit a cunoaşte. Acesta este un aport deosebit de important adus de Blaga teoriei cunoaşterii kantiene. Kant nu a văzut decât un taler al acestei balanţe epistemologice; talerul cunoaşterii. Numai că talerul limitării cunoaşterii este la fel de important ca şi cel al cunoaşterii. Kant nu a dat nici o importanţă faptului că noţiunile, pe care el le considera absolute aşa cum spusese Newton, ale spaţiului şi timpului introduc o limită în felul nostru de a 118 GEO SĂVULESCU cunoaşte. La fel se petrece cu categoriile înţelegerii: Unitate, Multipli‑ citate, Totalitate, Realitate, Negaţie, Limitaţie…, introduc şi ele limite ale felului nostru de a cunoaşte lumea. Noi nu putem cunoaşte decât ceea ce aceste categorii ne permit să cunoaştem. Kant a lăsat acest ta‑ ler al limitării cunoaşterii neexplorat, nu i‑a dat importanţă. L‑a con‑ siderat un fenomen natural, desigur, o balanţă e un fenomen posibil natural, sau poate nu a sesizat toată valoarea lui. Poate e ceva legat de logică, de faptul că o logică a complementarităţii nu exista şi părea de neacceptat. Aici intervine Blaga care vede bine această parte a limită‑ rii cunoaşterii şi o explorează în Cenzura transcendentă, o pune şi pe ea în lumina cunoaşterii. Până la Blaga nici un filosof nu a considerat că aici este un fenomen important care merită să i se dea atenţie (tot logica poate fi de vină). Transferat în metafizică, Blaga a văzut această limitare, aşa cum a văzut şi frânele stilistice, ca o hotărâre a Marelui Anonim. Indiferent că avem perspectiva teoriei cunoaşterii sau cea metafizică, fenomenul rămâne şi este acelaşi, este neschimbat: este o limitare a cunoaşterii prin categoriile cunoaşterii şi este indiferent felul în care aceste cate‑ gorii ale cunoaşterii, ale înţelegerii, se instituie, se formează sau sunt aduse. O consecinţă naturală apare astfel în metafizică dintr‑o altă perspectivă. Dar şi aici, în metafizică, ne aflăm tot în faţa unui feno‑ men natural, de fapt o stare de normalitate a unei consecinţe. Ceea ce nu mai este natural este faptul că cineva a văzut această consecinţă şi a extras şi alte consecinţe importante. Acesta a fost Lucian Blaga. Da, repet; Blaga este singurul care a văzut acest aspect limitativ al cunoaş‑ terii şi l‑a exploatat cum se cuvine. Blaga a venit, mai întâi, cu Filosofia stilului (1924), dându‑şi seama că ce aflase la Viena despre psihanaliza lui Freud nu este nu‑ mai o problemă medicală sau psihologică. Blaga a înţeles că dome‑ niul inconştientului, explorat fără o finalitate de romantism, este o mină de nestemate pentru filosof. A avut dreptate şi nu avea cum să piardă această angajare, cu toate că a plătit scump curajul pe care l‑a avut de a folosi inconştientul în filosofie, atunci, într‑o epocă încă in‑ certă pentru studiul inconştientului. În Orizont şi stil (1936) forjează categoriile abisale care nu puteau apare fără o teorie a inconştientu‑ lui preluată de filosofie. Blaga descrie diferite feluri de spaţiu şi de timp subiective şi aduce şi o variaţie în categoriile înţelegerii propuse de Kant. Astfel apar categoriile stilistice şi matricea stilistică. Nu mai este decât un pas până la Cunoaşterea luciferică (1933) şi la Cenzura transcendentă (1934), unde această plămadă anterioară capătă între‑ girea într‑o teorie epistemologică care are în vedere cunoaşterea ca şi Diferenţialele divine 119 limitarea cunoaşterii. Pasul către metafizică fusese făcut de mult prin instituirea unui Fond Anonim şi a Marelui Anonim. Kant este făuritorul, repet, al unei teorii a cunoaşterii, pentru moment, imposibil de depăşit. Asta nu trebuie uitat. Blaga nu putea fi fără Kant. În mintea noastră, în creierul nostru, se întâlnesc percepţiile ve‑ nite de la organele de simţ cu nişte noţiuni apriori, spaţiu şi timp, ca şi cu categoriile cu care înţelegem lumea. Aceştia sunt factorii subiectivi, ai noştri, nu veniţi din afară, prin care înţelegem şi prin care înţelege‑ rea noastră este limitată. În gândirea lui Blaga spaţiul şi timpul, cate‑ goriile, pot căpăta valori diferite depinzând de subiectivitatea noastră dar şi limitele sunt la fel de subiective. Totul trebuie raportat la noi, la omul ce înţelege, aşa cum poate înţelege. Aceasta este percepţia ca o sinteză. Este adevărat că această percepţie are ceva de iluzoriu, aşa cum spuneam, în ea. Este totuşi realitatea noastră, noi numai aşa cu‑ noaştem lumea. Cine‑i dă obiectivitate cunoaşterii? Probabil tocmai categoriile! Câtă obiectivitate au categoriile, mai ales cele stilistice? Au atâta obiectivitate cât să ne putem duce viaţa! Poate că asta este tot ceea ce este important. Nu s‑a vorbit până acum despre influenţa lui Leibniz asupra lui Blaga. Poate că cineva a gândit o apropiere a Diferenţialelor divine de Monadologie, mai ales că Blaga chiar face o astfel de apropiere. Este adevărat, cum spuneam mai sus, că Blaga este sub influenţa vădită a lui Leibniz care era de părere că spaţiul şi timpul depinde de obiectele în care se află. Fiinţa umană poate fi şi ea un obiect, chiar dacă nu este obiect, un obiect subiectiv care poate determina spaţiul şi timpul ce‑l înconjoară. Leibniz este de această părere în Monado‑ logie, dar şi în scrisorile faţă de Clarke. Cel ce introdusese diferenţi‑ erea liberă sau legată de om nu putea accepta ca spaţiul, timpul, cu‑ noaşterea să nu poate avea diferenţe de la un om la altul. Poate că şi Monadologia l‑a ajutat pe Blaga să înţeleagă valoarea inconştientului lui Freud pentru filosofie. Monada, pentru Leibniz, este o conştiinţă, este un suflet, o Entelehie, textul Monadologiei face de multe ori apel la percepţiile inconştiente. „14… substanţa simplă nu este altceva decât ceea ce numim per‑ cepţie – pe care trebuie s‑o deosebim de aprecepţie, adică de conşti‑ inţă, cum se va vedea în cele ce urmează. Şi în acest punct cartezie‑ nii au făcut o greşeală gravă, neţinând seama de percepţiile de care nu suntem conştienţi… 23. Nu se poate, de vreme ce trezindu‑ne din le‑ şin luăm cunoştinţă de percepţiile noastre, să nu fi avut percepţii ime‑ diat înainte, deşi nu am fost conştienţi de ele”. 120 GEO SĂVULESCU
Monadologia este o piatră de hotar în metafizica lui Blaga. Mona‑ dele nu comunică între ele dar fiecare se poate schimba, poate evolua, conform destinului ei, armoniei prestabilite de către Dumnezeu. Di‑ ferenţierea este prezentă în monade. „10. Socotesc de asemenea ad‑ mis că tot ce e creat – aşadar şi monada creată – este supus schim‑ bării, ba chiar că această schimbare este continuă în fiecare monadă. 12. Pe lângă principiul schimbării însă, trebuie să mai existe în ele şi o detaliere a ceea ce se schimbă,… 13… Căci orice schimbare natu‑ rală făcându‑se treptat, ceva se schimbă şi ceva rămâne…”18. Leibniz a coborât calculul diferenţial în metafizica sa aşa cum a crezut el de cu‑ viinţă. Numai calculul diferenţial rezolvă problema unor constante şi minime schimbări în ceva care rămâne la fel, astfel săgeata ce pleacă din arc descrie o traiectorie ce este calculată prin calculul diferenţial dar săgeata rămâne cea care a plecat din arc, ea nu se schimbă. Nu doresc să spun altceva decât faptul că pentru tânărul Lucian Blaga, student la Viena în 1918, gândirea lui Leibniz îi deschide un fă‑ gaş plin de aşteptări pe care le‑a găsit construind un nou punct de ve‑ dere în filosofie. De aceea filosofia Diferenţialelor divine, această nouă metafizică, nouă pentru anii 1940 dar şi pentru anii noştri, este pen‑ tru Blaga o confirmare a paşilor pe care i‑a făcut în sistemul său fi‑ losofic, este o confirmare a noutăţii gândirii sale, este o confirmare a valorii drumului pe care el l‑a deschis în desişul unor teorii asupra inconştientului, teorii care încă n‑au recunoaşterea şi pe care am în‑ cercat să arăt că sunt limpezi, clare19 şi redeschid o veche perspectivă asupra inconştientului care a fost închisă, din greşeală, de Freud.
DIFERENŢIALELE DIVINE Ceea ce, în schimb, nu mai este un fenomen natural şi nici nu este o consecinţă a altceva, este generarea, de către Marele Anonim, a diferenţialelor divine. Crearea metafizicii diferenţialelor divine este, după umila mea părere, un gest metafizic genial, pe care Blaga şi l‑a asumat. Înainte de a merge puţin mai în adâncime cer permisiunea de a reaminti, de a repeta chiar unele parţi, din haosul diafan. „Un haos material, din care, fie la întâmplare, fie prin acţiunea directă a unui arhitect, să se fi făcut cosmosul. Noi circumscriem în‑ ceputul ca o geneză directă a unui haos prespaţial, a unui haos de «diferenţiale divine» încă nespaţial, încă nematerial, încă neenerge‑ tic, încă nonorganic, încă nonpsihic, dar cu posibilitatea de a da, prin
18 G. W. Leibniz, Monadologia, Bucureşti, Humanitas, 1994, pp. 57, 58, 61. 19 În Lucian Blaga, filosofia prin metafore, Bucureşti, 2000, A.B. România. Diferenţialele divine 121 colaborarea complementară a componenţilor săi, toate aceste feluri de existenţe. E vorba de un haos diafan… haosul diafan se încheagă de la sine, pe baza unei «suficiente potriviri» sau, excepţional, pe baza unei «minime potriviri» dintre diferenţialele divine, spaţiile miniatu‑ rale, energiile, materia, viaţa şi existenţele psihospirituale. E poate in‑ dicat să ne imaginăm cosmosul ca fiind şi astăzi încă învelit şi pătruns printre încheieturi de «haosul diafan». Haosul diafan stăruie…”20 Acest Haos diafan este şi o poezie frumoasă. În Haosul diafan avem o sinteză a Diferenţialelor divine. Marele Anonim, Fondul Ano‑ nim, generează diferenţialele divine care nu sunt materiale dar au o urmă de materie, nu sunt spaţiale dar din ele se va naşte spaţiul, nu sunt psihice dar vor genera psihismul, vor genera viaţa. Să vedem cum ne aduce la cunoştinţă Blaga diferenţialele divine? Marele Anonim, de fapt Fondul Anonim al întregului cosmos, după ce îşi limitează posibilitatea sa creativă de a se replica în oricâte exemplare, după ce‑şi opreşte şi o altă posibilitate creativă din propria sa substanţă, o creaţie directă a unor tipuri sau chiar a unor individu‑ aţii, nu‑i mai rămâne decât o desfăşurare a creativităţii sale prin dife‑ renţiale divine. Desigur, Blaga discută posibilităţile magice de creativitate aşa cum sunt ele oferite de vechiul Testament: „Să se facă lumină!” – şi „s‑a făcut lumină” dar se opreşte în ontologie. „De fapt, noi înclinăm să credem că procesul genezei are loc mai curând pe un plan ontolo‑ gic, substanţial şi structural…”. Blaga mai întârzie pe o foarte impor‑ tantă temă, cea a cuvintelor. „Pentru denumirea procesului cosmogonic, pentru desemna‑ rea acestui reproducţionism înadins diferenţializat, nu se găseşte nici un termen potrivit, fiindcă procesul e fără pereche. Procesul genezei nu e pe deplin acoperit de nici unul din termenii: naştere, emisiune, emanaţie, creaţie, etc… Termenilor le revine însă aproape numai ro‑ lul unor semnale de îndrumare a atenţiei asupra unui proces cu totul particular… nu este aşadar vorba de o identificare conceptuală a pro‑ cesului, ci mai curând de un gest arătător al limbii omeneşti ajunsă dintr‑o dată într‑o penibilă carenţă terminologică. Termenii sunt de‑ sigur de folos efortului nostru, dar nu e voie să pierdem nicio clipă conştiinţa improprietăţii lor”21. Este o scurtă, dar foarte importantă, justificare ce îmbracă în‑ treaga sa operă plină de termeni noi care au o valoare metaforică. 20 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, în Trilogia cosmogonică, Bucureşti, Humanitas, 1997. p.142. 21 Op. cit. pp. 53–54. 122 GEO SĂVULESCU
Poate că este şi o explicaţie de ce a ales termenul de diferenţiale lu‑ ându‑l de la Leibniz. De la Leibniz va mai lua şi tema Monadologiei sale care nu este departe de tema Diferenţialelor divine. Blaga mai simte nevoia să se distanţeze şi de construcţia matematică a calcului diferenţial şi integral leibnizian, faţă de cei ce‑l puteau acuza că a fo‑ losit ideea acestui calcul, aşa cum eu spun acum că Blaga a coborât calculul diferenţial şi integral în logică şi în filosofie. Blaga scrie: „O diferenţială divină este echivalentul unui frag‑ ment infinitezimal din Totul substanţial şi structural, deplin autar‑ hic, transpaţial al Marelui Anonim22. Diferenţiala directă nu este câ‑ tuşi de puţin identică cu diferenţiala spaţială cantitativ‑matematică. Cu diferenţialele divine ne găsim într‑o regiune transmatematică, iar diferenţiala matematică n‑ar constitui decât un «caz» între nenumă‑ ratele diferenţiale divine eterogene”23. Va continua: „Diferenţialele di‑ vine reprezintă deci, atât sub unghiul dimensiunii cât şi sub unghiul structural, ceva liminar, ceea ce face cu neputinţă o imaginare a lor24. Dar şi gândirea conceptuală a diferenţialelor divine prezintă o difi‑ cultate, ba chiar o dublă dificultate. Diferenţialele divine trebuie să le concepem ca purtătoare «infinitezimale»… ale unei structuri virtu‑ ale absolut simple. Prin introducerea, infinitezimalului’ în acest do‑ meniu şi a «absolut simplului», ni se cere aşadar să gândim de două ori «liminar»25. Conceptele liminare implică, spre a fi gândite, procese psihologice progresiv infinite, pe care conştiinţa teoretică nu le reali‑ zează…”26, dar le realizează gândirea lui Newton şi a lui Leibniz ca şi mai noua cosmologie. Diferenţialele divine nu sunt materiale dar au o urmă de sub‑ stanţialitate prin care pot genera realitatea. Ele sunt ceva ce ne putem imagina dar şi imposibil de imaginat. Ele sunt pentru că noi existăm dar nimeni nu ne poate spune exact cum s‑a produs aceasta. „…Afirmam adineauri că diferenţiala divină ar fi sub unghi sub‑ stanţial o existenţă infinitezimală… materia,… chiar redusă la ultima ei expresie electronică sau protonică, este ea însăşi o integrare şi o organizare de diferenţiale divine, de diferenţiale cu totul sui‑gene‑ ris sub raport substanţial.”27 În metafizică această gândire este ruptă de imaginativ dar se potriveşte foarte bine gândirii acoperitoare a lui
22 Ce exprimare frumoasă. 23 Op.cit. p. 56. 24 Aş spune că liminar, în textul lui Blaga ar putea fu azi sinonim cu singularitate. 25 O dublă singularitate. 26 Op. cit. p. 56. 27 Op. cit. pp. 56–57. Diferenţialele divine 123
Blaga. Această gândire în limite pe un domeniu infinit aduce finitul în ograda infinitului. În matematici aceasta nu a deranjat prea mult. În a patra scrisoare ca răspuns D‑lui Clarke, Leibniz va scrie la punc‑ tul 5: „Principiile acestea mari – al raţiunii suficiente şi al identităţii indiscernabilelor – schimbă situaţia metafizicii, care devine prin mij‑ locirea lor o metafizică reală si demonstrativă, în timp ce altădată ea nu consta aproape decât din termeni lipsiţi de conţinut”28. Aici ar fi mult mai mult de vorbit dar voi spune, deocamdată, ceva doar despre evidenta influenţă a gândirii matematice a lui Leibniz. O lege logică aproape uitată de logicieni, în orice caz nefolosită, cea a raţiunii sufici‑ ente, leagă gândirea metafizică de existent iar identitatea indiscernabi‑ lelor reprezintă limitarea extremă a principiului identităţii. Identitatea nu poate fi aplicată decât acolo unde nu există nici un fel de deosebire între două entităţii. Restricţie aproape imposibilă. În ce priveşte spaţiul, la prima vedere, este destul de complicat. Blaga ne vorbeşte despre o organizare a spaţiului. Spaţiul este o simplă formă a sensibilităţii noastre. Este adevărat că spaţiul este „o intuiţie sensibilă aproximativ generală a spiritului uman… Suntem mai cu‑ rând de părere că intuiţia sensibilă a spaţiului îi corespunde pe planul misteric o existenţă reală… un «semnal»… Intuiţia sensibilă a spa‑ ţiului nu este… o emisie fără acoperire a subiectului uman, ci un act de cunoaştere «cenzurată»… omenirea posedă o mulţime de «viziuni spaţiale» care sunt active în subiectele umane plăsmuitoare de cultură ca nişte funcţii sau categorii «abisale»”29. Vor exista tot felul de spaţii posibile şi lui Blaga îi plac clasificările aşa că vă invit să‑i citiţi textul. Dacă ne reîntoarcem la Orizont şi stil, la categoriile abisale şi la matricea stilistică, lucrurile se clarifică. Blaga are punctul de vedere al lui Leibniz. Spaţiul se poate mula după oameni, după obiecte. Suntem pe alte coordonate ale evoluţiei ştiinţelor cu Einstein care constată că spaţiul se curbează după corpurile cereşti. Este totuşi cam acelaşi lu‑ cru pe care‑l spune Leibniz, însă cu alte cuvinte, spaţiul se curbează după obiecte, după oameni. Este o diferenţă, desigur. Dar nu este o diferenţă conceptuală. Leibnitz gândea totul conform calculului său diferenţial care spune că o câtime infinit de mică are importanţa ei. Ea, însumată ne dă răspuns la modificările macroscopice pe care al‑ tfel nu le putem sesiza. Blaga, preluând calculul diferenţial sub forma
28 G.W. Leibniz, Monadologia, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.127. 29 Lucian Blaga, Trilogia Cosmogonică, Diferenţialele divine, Humanitas, Bucureşti, 1997, p 138. 124 GEO SĂVULESCU unor diferenţiale divine, numai că metafizica nu este calcul matema‑ tic30, ne vorbeşte despre valoarea singulară (Blaga foloseşte liminar) a acestor diferenţiale divine care poate duce la infinit de multe spaţii ce se pot însuma în spaţiul cosmic. Oamenii, poate şi obiectele (Leib‑ niz vorbeşte de obiecte), pot modifica spaţiul în care se află. O modifi‑ care ce poate fi numai liminară – singulară – dar poate duce şi la mo‑ dificări macroscopice. Importantă este valoare constructivă a spaţiului care poate fi diferit chiar dacă fiecare om are aceeaşi noţiune de spa‑ ţiu. Această curbare a spaţiului de către o matrice stilistică depinde de forţa de acţiune a fiecărei matrici şi bineînţeles de o posibilă însumare. Blaga scrie: „…spaţiul trebuie să fie rezultatul unei geneze indi‑ recte31 precum sunt toate existenţele «complexe». În perspectiva noas‑ tră metafizică… spaţiul să fie secret alcătuit din diferenţiale hetero‑ gene şi omogene, cum sunt toate existenţele complexe, concrete şi empirice… cu aceasta e dată însă şi eventualitatea unei pluralităţi de spaţii… Spaţiul cosmic ca sumă a spaţiilor miniaturale ar putea să se găsească… în necontenită expansiune. Spaţiul cosmic poate să fie un «spaţiu fagure» în necurmată creştere”32. Integrarea este adevărata creaţie a lumii complexe, a lumii existente, creaţie liberă prin prefor‑ mări oferite la momentul generării diferenţialelor divine. În situaţia timpului suntem, la Blaga, pe aceleaşi coordonate sti‑ listice. Timpul fiecărui om are o dimensiune aparte indiferent dacă soarele răsare şi apune cam la aceleaşi intervale. Timpul fiecărui in‑ divid diferă. Am arătat că Leibniz este filosoful care, după Kant, l‑a influenţat cel mai mult pe Blaga. De aceea permiteţi să citez din scri‑ soarea IV‑a trimisă de Leibniz lui Klarke: „16. Dacă spaţiul şi timpul ar fi ceva absolut, adică dacă ele ar fi altceva decât ordonări anumite
30 Matematicienii consideră domeniul lor de nepătruns pentru novicii care nu stăpâ‑ nesc calculul. Au dreptate să se ascundă îndărătul unei bariere foarte greu de penetrat. Mă întreb, şi‑i rog şi pe ei, pe matematicieni, să gândească dacă calculul sau ideea că‑ lăuzitoare a fost cea care este responsabilă de marea revoluţie care a însemnat calcu‑ lul infinitezimal. Notaţia fluctuaţiilor făcută de Newton sau notaţia cu derivate –dx – a lui Leibniz, care este de real ajutor, au fost, una dintre ele, cea care este răspunzătoare de calculul infinitezimal? Nu gândirea, lui Newton şi a lui Leibniz? Nu conceptualiza‑ rea ideii de infinit mic? Care este o idee, nu un operator. O să‑mi spuneţi că în lipsa lui 0 nu se putea naşte calculul infinitezimal. Aveţi dreptate, numai că 0 este un obiect, un obiect matematic care este de ajutor gândirii şi nu numai o operaţie, o funcţie. 31 Este geneza pe care diferenţialele şi‑o permit fără ajutorul Marelui Anonim. Creaţia di‑ ferenţialelor duce la libertatea lor de a crea indirect, fără ajutor transcendent, lucrurile şi fiinţele. Creaţie prin simpla potrivire, chiar o minimă potrivire. Creaţia indirectă în‑ seamnă integrare. 32 Op. cit. p.139. Diferenţialele divine 125 ale lucrurilor, ceea ce eu spun ar fi contradictoriu”33. Pentru Leibniz spaţiul şi timpul, ca şi pentru Einstein, cum spuneam, mult mai târ‑ ziu, spaţiul şi timpul au o „curbură”, se modifică după lucruri, sunt determinate de lucruri, de oameni, la Einstein de masele mari ale pla‑ netelor şi ale stelelor. Blaga preia această idee a lui Leibniz în Orizont şi stil. Aici timpul şi spaţiul capătă valori ce depind de oameni, ma‑ tricea stilistică este un exemplu în care fiecare om trăieşte în propriul său timp şi spaţiu, chiar dacă au modificări infime, aceste diferenţe există. Când este vorba de populaţii, de popoare, aceste diferenţe pot fi mari. Şi aici este un reflex al calculului diferenţial care l‑a influenţat pe Blaga. Ce importă dacă rotirea stelelor şi a planetelor ne oferă un spaţiu şi un timp care ne domină şi de aceea pare absolut, noi, indi‑ vizii avem, chiar de nu voim, variaţii pe care un calcul diferenţial l‑ar putea oferi – dar nu pare important pentru noi – important este, în orice caz, că aceste variaţii sunt o realitate de care ar trebui ţinut cont. Ştiţi, sau poate aţi auzit, că există o boală genetică care face bătrâni copiii. Când eram tânăr medic făceam nişte gărzi la un spital‑cămin de vârstnici. Am văzut un caz care a îmbătrânit cu 20 de ani în două săp‑ tămâni. Nu‑mi venea să cred ochilor. Nu avea un diagnostic foarte clar, avea o suferinţă pe care aş numi‑o difuză pentru că era răspândită în tot corpul. Acest pacient în mod evident s‑a schimbat la faţă, desigur şi interiorul lui era afectat, în două săptămâni. Nu a fost o minune ne‑ gativă, a fost o realitate. Timpul acestui om a alergat nebuneşte şi noi, medicii, nu am fost în stare să‑l oprim. Ce a fost? De unde să ştiu? Blaga, în Diferenţialele divine, va topi problema timpului în Isto‑ ric. Probabil, începuse să gândească această ultimă a lui scriere încă din anii 38–40. „Antropologul” din el gândeşte totul numai în raport cu omul. Blaga nu este fizician, matematician sau astronom atunci când gândeşte şi scrie o cosmogonie. Pe el îl interesează omul în ra‑ porturile lui cu cosmosul, cu desmărginirea, cu originea conceptuală a omului. De aceea orice relaţie este redusă la aceea a omului faţă de un cosmos despre care nu prea ştie mare lucru, adică ştie ce ştiu ştiin‑ ţele, deci nu multe sau multe dar nimic sigur, nimic definitiv. Dar ceea ce ştie Blaga şi pe asta mizează, ştie că avem catego‑ rii stilistice, o matrice stilistică, ştie că acestea au o încărcătură abi‑ sală, adică inconştientă, această încărcătură îl determină pe om indi‑ ferent de ce vrea el şi de cum vrea, ştie că acesta este destinul omului. Mai ştie că aceste încărcături abisale au valori infinitezimale, dar ştie că însumarea lor poate duce şi la valori mult mai importante, uneori
33 G.W. Leibniz, Monadologia, Bucureşti, Humanitas, 1994, p.130. 126 GEO SĂVULESCU chiar o singură matrice stilistică umană poate fi atât de puternică în‑ cât să hotărască ea timpul, istoria. Alexandru Machedon, Napoleon, Hitler, Stalin, căderea Constantinopolului sub presiunea otomană şi refuzul de a părăsi acest lăcaş al ultimului împărat, un Paleolog, au fost astfel de impuneri istorice majore. Istoria este timpul şi el este dominat de astfel de destine. Repet, chiar dacă soarele răsare şi apune conform unor calcule precise, timpul care este istorie se mu‑ lează după categoriile stilistice ale omului. Omul, care este această fi‑ inţă singulară în care s‑a produs o mutaţie ontologică. Din animalul care‑şi asigura nevoia de hrană pentru a trăi şi a se înmulţi, a devenit conştient că trăieşte într‑o lume plină de mistere şi că destinul lui este să reveleze cât mai multe din aceste mistere. Omul, această fiinţă sin‑ gulară, deoarece nici un alt animal nu a mai simţit nevoia să reveleze misterele existenţiale, a apărut pe pământ. Singularitatea umană „consistă, în ultimă analiză, în felul speci‑ fic de a exista în orizontul misterului şi pentru revelare. „Omul cre‑ ează, istorie’ atunci când accentul său existenţial zace pe modul trăirii în orizontul misterului şi pentru revelare. Omul deplin este aşadar fi‑ inţa istorică prin definiţie”34. Omul deplin este acest om ce trăieşte în lumea misterelor şi luptă să le reveleze, adică noi suntem acest om de‑ plin. Dar acest om deplin este în situaţia de a avea o limită în cunoaş‑ terea sa a lumii, limitele acestei cunoaşteri sunt în continuare canto‑ nate în faptul că omul „va putea să reveleze misterul numai în cadrul subiectiv al unor categorii stilistice”35. Ce însemnă aceasta? Nimic mai mult decât am spus şi până acum; categoriile, fie ele ale înţelegerii sau cele stilistice, categoriile sunt nişte noţiuni universale fără de al căror ajutor nu am putea cu‑ noaşte nimic, percepţiile noastre ar rămâne sub limita conştientiză‑ rii şi nu am putea avea cunoştinţe, aceste universalii ce ne dau rostul vieţii, care sunt rostul nostru de a fi oameni, ele sunt şi cele ce ne li‑ mitează cunoaşterea la ceea ce ele ne pot oferi. Putem cunoaşte nu‑ mai prin aceste universalii. „Limitele impuse revelării misterelor echi‑ valează cu o înfrânare. Această înfrânare a omului pe linia destinului său revelator se efectuează prin categorii adânci care aparţin zonei in‑ conştiente a spiritului său însuşi… El va putea să reveleze misterele numai în cadrul subiectiv al unor categorii stilistice; el nu izbuteşte niciodată să convertească misterele în chip pozitiv‑adecvat”36. 34 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, în Trilogia cosmogonică, Bucureşti, Humanitas, 1977, p. 143. 35 Ibidem. 36 Ibidem. Diferenţialele divine 127
Omul deplin este făuritor de istorie, asta înseamnă că timpul poate fi dominat de el, de om, pentru că a fi deplin, în înţelegerea lui Blaga înseamnă a trăi în orizontul misterului şi pentru a revela aceste mistere, adică ceea ce, vrând nevrând, facem cu toţii. Este adevărat că mai sunt şi oameni de excepţie care au reuşit să impună istoriei mo‑ dul lor de trăire, matricea lor stilistică. V‑am dat exemplul lui Ale‑ xandru. El a dominat timpul. Timpul era al lui. Întreaga Eladă era la picioarele lui şi‑i plătea tribut. A trecut peste un imperiu pe care l‑a spulberat. A îngenunchiat Asia mică şi Egiptul. Singurii de care s‑a lovit au fost macedonenii lui pe care nu‑i putea călca în picioare. A avut ambiţia de a se întoarce din India pe un drum pe care nimeni nu‑l străbătuse fără să piardă tot ce aveau şi a reuşit. A dominat tim‑ pul lui şi l‑a impus şi altora. Prin acest exemplu am încercat să scot în faţă realitatea de care nu putem să nu ţinem cont, mai sunt şi multe alte astfel de exemple prin care oamenii au impus timpul lor lumii, aceasta este –cum spune Blaga – structura esenţială a fiinţei omeneşti. Blaga va scrie: „Animalele n‑au istorie. Istoria nu e o succesiune ireversibilă de fenomene… Istoria înseamnă în primul rând afirma‑ rea de diversă intensitate, amploare şi accent a modului ontologic spe‑ cific uman, adică a existenţei în orizontul misterului şi în vederea re‑ velării. Când se declară această mutaţie ontologică, în Univers apare de fapt întâia oară şi omul deplin şi, odată cu aceasta şi numai atunci, istoria’” 37. Concomitent, structurile spiritului uman vor fi dublate prin garnitura categoriilor stilistice sau „abisale” de care sunt impregnate toate plăsmuirile revelatorii ale omului. Dar totul este determinat de un „Principiu cosmogonic care condiţionează apariţia istoriei şi o menţine veşnic actuală îl numim, principiul conservării misterelor’. Măsurile prin care izbuteşte conservarea egală a misterelor ca stare în cosmos sunt cenzura transcendentă căreia îi este supus orice, act cog‑ nitiv’ şi înfrânarea transcendentă căreia îi este supus orice, act revela‑ tor’. Cenzura transcendentă şi înfrânarea transcendentă privesc orice fiinţă individuală, nu numai fiinţa umană”38. Trebuie să recunosc că nu ştiu şi nici nu mă interesează dacă misterele prezente în lume sunt tot timpul aceleaşi, sunt mai multe cum gândea Blaise Pascal, sau se împuţinează cu timpul prin cunoaş‑ tere. Ceea ce ştiu este că matematicienii, fizicienii, astronomii, au aflat că în univers există o substanţă neagră care ocupă tot spaţïul dar şi
37 Op.cit. p. 147. 38 Op. cit. pp. 147 şi 148. 128 GEO SĂVULESCU o energie neagră care se opune acestei materii negre, numai că ele sunt misterioase, nu se ştie nimic despre ele, sau aproape nimic. Parcă suntem aproape de un Fond Anonim. Mai ştiu că fiziologia umană se schimbă din 10 în 10 ani, că acest corp omenesc este un mister din ce în ce mai adânc iar bolile sunt departe de a fi ţinute în frâu cu toate că se ştiu foarte multe despre ele. Nu intru mai adânc în această temă căci nu e nevoie. Ştiu doar că Blaga avea dreptate, misterele se con‑ servă, cât de mult sau cât de puţin nu prea interesează. În finalul Diferenţialelor divine Blaga recunoaşte că teoria sa cos‑ mogonică are laturi paradoxale pe care doresc să le mai aduc odată în faţa dumneavoastră, paradoxuri de care nu poate scăpa. De ce re‑ producerea Marelui Anonim nu se poate realiza decât prin diferenţi‑ ale divine? De fapt nu ştim nici ce însemnă acest Mare Anonim, decât că nu putem fără el din moment ce totul trebuie să aibă un cap şi să fie condus de ceva. Nu neapărat de cineva, cu toate că la Blaga Marele Anonim apare personalizat. Blaga propune două paradoxuri ale sistemului său metafizic. Primul paradox este destul de lapidar expus de Blaga. Totul di‑ vin, Marele Anonim, se poate reproduce total şi nelimitat „din sine şi prin sine însuşi”39. Cu toate acestea – şi ne îndreptăm spre ceea ce Blaga consideră a fi cel de al doilea paradox „…reproducerile posibile ale Totului divin se realizează însă numai în forma unei maxime re‑ ducţii, în forma unor, diferenţiale divine’”40. Blaga va demonstra că o altă posibilitate nici nu exista pentru că generarea a mai multe, a infi‑ nit de multe, dar măcar a două, existenţe autarhice ca un alt Tot divin ar fi dus la dezorganizare şi la disoluţie, la dispariţia lumii aşa cum se întâmplă cu orice existenţă ce este condusă din mai mulţi centrii egali ca importanţă. De aceea singura soluţie a voinţei Marelui Anonim a fost să creeze diferenţiale de diverse feluri si asemănări, diferenţiale eterogene şi omogene. De altfel a spus şi repetă că „din înalte raţiuni centraliste acest proces posibil n‑are loc nici măcar o singură dată”41. De ce n‑a început chiar cu generarea diferenţialelor divine? Pentru că a vrut să folosească cenzura transcendentă şi frânele stilistice ca fiind, de data aceasta, în slujba Marelui Anonim. Cenzura transcendentă ca şi frânele stilistice sunt un efect direct al cunoaşterii. Nu poţi avea cu‑ noaştere fără aceste cenzuri şi frâne! Eu pot înţelege că folosirea lor în construcţia unei metafizici poate fi necesară pentru găsirea unui echi‑ libru epistemologic. Înţeleg, dar nu ştiu dacă mă bucur. Nu pot acuza. 39 Op.cit. p. 157. 40 Ibidem. 41 Op.cit. p.158. Diferenţialele divine 129
Dacă Blaga a avut nevoie de această construcţie poate cineva va găsi şi raţiunea ei. Am remarcat că diferenţialele nu sunt toate la fel. Ele sunt foarte diferite, unele fiind mai centrale seamănă mai mult cu Marele Ano‑ nim din care sunt generate dar sunt şi diferenţiale mai periferice care duc la o disanalogie a existenţelor mai complexe ce apar prin integra‑ rea acestor diferenţiale. „…Această integrare şi organizare nu are loc numai pe temeiul «complementarismului firesc» al diferenţialelor, ci mai ales pe temeiul unei «suficiente potriviri» sau al unei «minime po‑ triviri». Toate aceste momente fac ca integrarea şi organizarea cos‑ mică a «diferenţialelor», sub înfăţişarea de «individuaţii», să nu se‑ mene deloc cu o însumare a diferenţialelor eterogene şi mai ales să nu semene deloc cu Totul divin… Între «Marele Anonim» şi «lume» e un raport de profundă disanalogie, deşi Marele Anonim este Generatorul «părintesc» al lumii, iar nu numai Creatorul ei din nimic şi după ca‑ priciile unei fantezii invenţioase. Ne găsim aici în faţa unui al doilea paradox al metafizicii noastre cosmogonice”42. De ce termină Diferenţialele divine desfăşurând paradoxurile acestei construcţii metafizice? Să ne mai apropiem puţin. La pagina 159 ne spune: „Cert, teza despre un Tot divin capa‑ bil de reproducere nelimitată pe planul identităţii43 numai din sine şi pentru sine însuşi, fără de a fi ameninţat de istovire, reprezintă o propoziţie ce depăşeşte înţelegerea logică obişnuită. Propoziţia leagă concepte care se exclud: emisie dintr‑un emitent, înţeleasă ca un pro‑ ces care… n‑ar însemna diminuarea emitentului”. Blaga se află aici în plină logică de care s‑a ferit pentru că nu‑i venea la îndemână să fo‑ losească nişte posibile diferenţiale logice. A preferat metafizica în care se simţea mai liber şi mai cunoscător. El arată că se află pe planul identităţii dar nu vrea să folosească ceea ce Leibniz spune scriind des‑ pre identitatea indiscernabilelor. O identitate, după cum Leibniz dove‑ deşte, de negăsit sau de găsit nicăieri. În acest caz ar fi putut, dar nu a avut cum, să folosească ceea ce Aristotel scrie când se întreabă „ce fel? de ce fel anumit?” cum atrage atenţia Constantin Noica în comen‑ tariul său la cartea Categorii a lui Aristotel. Constantin Noica scrie „dacă spui „calitate”, nu indici nimic determinat. Calitatea denumeşte tocmai felul de‑a fi aşa al fiecărui lucru, adică felul lor diferit. Spu‑ nând calitate, recunoşti că fiecare lucru e altfel, cu felul lui de a fi. Nu poţi deci ascunde că, departe de a numi ceva unitar prin calitate, cali‑
42 Ibidem. 43 Sublinierea îmi aparţine. 130 GEO SĂVULESCU fici tocmai diversitatea lucrurilor”44. Dacă avem diversitatea lucruri‑ lor putem folosi şi diferenţialele logice care pot, astfel, modifica nişte noţiuni, nişte concepte, pe care le folosim în vorbirea curentă. În acest caz n‑ar mai fi nevoie să ne sperie neînţelegerea faptului că un emi‑ tent, în anumite condiţii de integrare a unor diferenţiale, poate emite ceva fără să se diminueze acel emitent. Trebuiesc doar găsite acele di‑ ferenţialele, adică ceea ce îl face să fie diferit pe acel emitent în acele condiţii şi felul în care aceste diferenţiale se pot integra pentru a da valoarea de care avem nevoie. Chiar Blaga ne dă o sugestie când exemplifică cu doi termeni antinomici care sunt în mod obişnuit solidari. Totul şi plenitudinea. „«Totul» unei existenţe e, sub unghi logic, desigur «solidar» cu «ple‑ nitudinea» existenţei. Aplicate însă asupra Fondului Anonim, cele două concepte ar înceta să fie solidare, căci în procesul teogonic po‑ sibil Totul divin ar rămâne nescăzut, dar plenitudinea Fondului Ano‑ nim ar suferi o scădere. Logic ne este refuzat să efectuăm scindarea. Dar cuprinderea misterelor potenţate potrivit reliefului lor intrinsec sfarmă logica. Atât sinteza termenilor antinomici (emisia egală cu nonscăderea emitentului) cât şi scindarea termenilor solidari («totul» unei existenţe este altceva decât «plenitudinea» ei) se declară într‑o zonă care, prin natura ei, depăşeşte toate obişnuinţele comprehensi‑ unii… «Cunoaşterea» şi «înţelegerea» sunt uneori silite să se dezarti‑ culeze şi să‑şi schimbe «direcţia», să funcţioneze pe de‑a‑ndoaselea, ca un omagiu adus unui mister radical care nu ţine să se conformeze aptitudinilor noastre cognitive normale. Pentru schimbarea direcţiei cunoaşterii şi înţelegerii, se cere neapărat îndelungat exerciţiu şi an‑ trenament. Dar cu oarecare bunăvoinţă izbutim.”45 Cu aceasta el con‑ sideră că a rezolvat al doilea paradox. Aplicând diferenţialele logice la metafizică chiar există o astfel de rezolvare. Pentru cine nu este de acord ca logica să fie aplicată metafizicii îi propun să caute şi să gă‑ sească alt exemplu ce‑l va satisface. Atenţie! Aici nu este vorba numai de cuvintele respective ci şi de înţelesul lor folosit în metafizică. „Rămâne aşadar în picioare ca un paradox imun faţă de logică şi posibilităţile noastre intuitive, numai întâiul. Aceste paradox se locali‑ zează singur în sfera «minus‑cunoaşterii»”46 E importantă această re‑ petiţie.
44 Aristotel, Categorii, Traducere şi interpretare de Constantin Noica, Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.118 şi 119. 45 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, Bucureşti, Humanitas, 1994, pp. 159 şi 160. 46 Op.cit. 160 şi 161. Diferenţialele divine 131
Nu vreau să mai continui pentru că aici este un întreg câmp cu anumite limite ce trebuiesc căutate şi găsite. Numai atunci se poate spune ce înseamnă a fi diferit, pentru emitentul nostru, şi felul în care această diferenţă s‑a putut integra. De fapt, ceea ce aş dori să spun, să atrag atenţia, este că firul gân‑ dirii lui Blaga este legat de felul în care înţelegem logica şi cum o fo‑ losim. Cu aceasta a pornit, repet, în Eonul dogmatic (1931), ca şi în toate lucrările sale ulterioare de gnoseologie, Cunoașterea luciferică (1933), Cenzura transcendentă (1934), Orizont şi stil (1936) termi‑ nând cu metafizica, Diferenţialele divine (1940). Construcţia metafizicii Diferenţialelor divine este o frumoasă re‑ uşită şi reprezintă, sper că am reuşit să dovedesc, o adevărată încunu‑ nare, aşa cum spune Blaga, a întregului său sistem filosofic prin repe‑ tarea, reluarea, celor mai importante teme filosofice ale gândirii sale: 1. Spiritul care sălăşluieşte în inconştient, aşa cum numai Blaga a spus‑o în anii ’30 ai secolului XX. Freud şi chiar Jung încă erau în pe‑ rioada de tatonare a acestei teme pe care o considerau legată mai mult de patologic. Jung a fost, cu siguranţă, cel mai aproape de a descrie un inconştient plenar care să acopere atât umbra – patologicul – cât şi spiritul (i‑am spus Eumeros), dar singurul care a făcut o construcţie filosofică pe această temă47 a fost Lucian Blaga. 2. Cenzura transcendentă. Blaga este singurul gânditor care a ob‑ servat şi a atras atenţia asupra dublei funcţii ale Categoriilor înţelege‑ rii, cum le spunea Kant descriind şi un dublet categorial: Categoriile stilistice, abisale. De asemenea el este cel care a atras atenţia şi a con‑ struit o epistemologie a variaţiei spaţiului şi a timpului în cunoaştere. 2.1. Toate categoriile au o dublă funcţie în cunoaştere: ele fac po‑ sibilă cunoaşterea şi pun, în acelaşi timp, limite cunoaşterii. 2.2. Categoriile stilistice deschid înţelegerea variaţiei spaţiului şi a timpului în cunoaştere – punct de vedere anunţat, în treacăt de Leibniz, în Monadologie. Lucian Blaga este un vârf al filosofiei secolului XX.
47 În Filosofia stilului şi în Orizont şi stil. 132 GEO SĂVULESCU
Bibliografie
[1] Aristotel, Categorii, Traducere şi interpretare de Constantin Noica, Bucureşti, Humanitas, 1994 [2] Blaga, Lucian, Diferenţialele divine, în Trilogia cosmogonică, Bucureşti, Humanitas, 1977 [3] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, în Trilogia Cosmogonică, Bucureşti, Humanitas, 1977 [4] ***, Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978 [5] Leibniz, G.W., Dizertaţia metafizică, Bucureşti, Humanitas, 1996 [6] Leibniz, G.W., Monadologia, Bucureşti, Humanitas, 1994 [7] Săvulescu, Geo, Lucian Blaga, filosofia prin metafore, Bucureşti, A.B. Romania, 2000 M ateria – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului al lui Rutherford (I)
Ana BAZAC1 [email protected]
ABSTRACT. The reasons of this paper, presented in two issues, are two‑folds: to pass through the history of the concept of matter and to emphasise the episte‑ mological significances of this history. Some characteristics of the philosophical theories and the scientific theories are underlined too. Indeed, our philosophy pays little attention to the concept of matter and thus to the changes within the scientific theories concerning the matter. Why this? On one hand, there is a strong enough tradition of the modern philosophy to leave this problem in charge of the science, and to focus on the being or on the second range episte‑ mological interpretation of physics. On the other hand, it was difficult to treat the problem as such during Stalinism, and the philosophers preferred to gain respectability through other ones and through the substitution of the concept of matter with “reality” and “existence”. The paper remembers the historical movement from the Greek ancient philosophy to the modern science of physics and chemistry and, in this framework, to Rutherford’s model of atom and beyond till nowadays. Philosophy is that separates, through intellectual means, the empirical evidence of reality from the concepts grasping the profound mechanisms of the existence. From this standpoint, the ancient Greek theories are discussed as illustrating a) the mater as concrete primordial element (Thales, Empedocles, Parmenides, Heraclitus), b) the matter as abstract concept (Anaximander, Antiphon, Zeno of Citium, Zeno of Elea), c) the matter as substance (Aristotle), d) the atomist theory of matter (Leucippus, Democritus, Epicurus). The episte‑ mological explanation of idealism concludes this first part. The second part deals with the modern scientific theory and atomism: the constitution of atomism and the evolution from the “plum pudding” model of atom to the planetary model of Rutherford and its surpassing by the discov‑ eries of sub‑atomic particles, Einstein’s theory of equivalence between matter and energy and the theory of wave particle duality.
1 Prof. univ. dr., Universitatea Politehnica din Bucureşti.
NOEMA VOL. XI, 2012 134 ANA BAZAC
The third part develops and interprets some aspects of Einstein’s theory of equivalence between matter and energy and the theory of particle wave duality: the logical discoveries of the concept of anti‑matter, the ideas of nuclear fusion and nuclear fission, the expansion of the Standard Model of elementary particles, the spring of the understanding of matter, as well as of the innovations concerning the material foundations of the human existence (as nanotechnology). The history of the nuclear interactions, thus of particles, is not univocal, but rather localised. On this basis theories of quantum gravity and cosmology were developed, as well as a holistic approach of “every‑ thing” (i.e. “grand unification theory’). The theory of wholeness illustrates the challenge of the epistemology of the continuous toward the epistemology of discontinuities. KEYWORDS: matter, energy, philosophy, modern scientific theory, atomism, nanotechnology, holism
Avertisment Ideile ştiinţifice fundamentale sunt destul de puţin cunoscute de majoritatea populaţiei. Oamenii folosesc aceste principii prin inter‑ mediul ingineriilor pe care, din nou, le înhamă la treabă. Dar logica lucrurilor, interdependenţele ontologice pe care, poate, le sesizează în manieră mitică, metaforică, nu reprezintă o preocupare pentru cei mai mulţi dintre ei. De aceea, şi educaţia şi popularizarea, adică pu‑ blicitatea ştiinţei, sunt sine qua non: nu numai pentru că dorim o „so‑ cietate a cunoaşterii”, adică una în care ideile oamenilor care lucrează să fie cele care să genereze valoarea adăugată, plusul (în limbaj econo‑ mic necifrat, profitul) – mai degrabă decât materia primă şi fabrica‑ rea –, ci mai ales pentru că numai prin înţelegerea lumii la nivel pro‑ fund, autonomia omului se poate realiza şi universaliza. Filosofia separă onticul de ontologic, adică lumea reală – indubi‑ tabilă în existenţa ei – de modul în care se structurează înţelegerea ei filosofică – adică „lumea” conceptelor ce sesizează mecanismele pro‑ funde ale empiricului. Altfel spus, oamenii percep lumea prin simţuri şi experienţele lor stau la baza eficienţei reacţiilor şi acţiunilor lor. Perceperea lumii prin simţuri permite generalizarea – adică, aşa cum arăta Aristotel, simbolizarea lucrurilor diverse, individuale şi concrete care nu pot fi prezente la momentul discuţiei dintre oameni –, crearea modele‑ lor posibile ale obiectelor individuale. Numai cu ajutorul acestor mo‑ dele (concepte/generalul/abstractul) pot oamenii să se înţeleagă. Lu‑ crul cu aceste modele şi inferarea bazată pe dovezi, empirice sau ale deducţiei raţionale, este ştiinţa care depăşeşte şi empiricul şi reacţia la individualul care este infinit şi, deci, indefinit: ştiinţa redă lumea Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 135 de individualuri ca „obiectivitate, idealitate, necesitate, predicabili‑ tate… scientia est universalis et per necessaria”2. Mai mult, deoarece lumea este complicată, interdependenţele nenumărate întretăindu‑se şi în afara oamenilor şi prin experienţele lor, ei construiesc cu ajuto‑ rul conceptelor dincolo de ştiinţele naturii – înainte de ele, prin intu‑ iţii, după ele şi în urma ajutorului lor, prin interpretări – ontologii3, adică filosofii ale „datului”, cum spunea Mircea Florian4. Acest balet al ştiinţei şi al filosofiei este urmărit înainte de toate în studiul de faţă. Cu alte cuvinte, 1) este ilustrată precederea mode‑ lelor de materie din ştiinţă de către modelele filosofice generate prin intuiţia filosofică, 2) după cum este relevată semnificaţia filosofică ac‑ tuală a modelului folosit de ştiinţa post Rutherford. Din punctul de vedere al temei noastre nu este superfluu să menţionăm surprinderea acestui balet în tabloul epistemologic schiţat de Leonardo da Vinci: „Natura începe prin raţionament şi sfârşeşte prin experienţă”; dar, în spiritul inductivismului adus de modernitatea născândă, a adăugat: „trebuie să procedăm altfel, şi să începem prin experienţă şi prin ea să descoperim legi”5. Să observăm doar că inductivismul se focalizează asupra empiricului şi onticului care legitimează conceptele (abstrac‑ ţiile, teoriile). El nu anulează spontaneitatea înţelegerii intuitive, ci doar insistă asupra însoţirii modelelor din ştiinţă şi din filosofie.
Introducere În 1911, chimistul şi fizicianul britanic Ernest Rutherford a pro‑ pus modelul planetar al atomului. Este vorba, deci, în primul rând despre o teorie ştiinţifică, realizată în parametrii demonstraţiei şi falsi‑ fierii (Popper), o teorie care nu a apărut pe un teren gol şi care, în ace‑ laşi timp, a creat o terra firma pentru întreaga expansiune a cunoaşte‑ rii şi ingineriei materiei de un secol încoace. În al doilea rând, modelul planetar – încă o dată, demonstrat şi nu imaginat – a atras atenţia, din nou6, asupra unei stranii similitudini de organizare a materiei.
2 Athanase Joja, „Prolégomènes au statut des entités abstraites”, Noesis, 1, 1973, pp. 20, 23. 3 Ilie Pârvu, Infinitul şi infinitatea lumii. Studiu epistemologic, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 243: Intuiţiile filosofice generale primesc în fiecare epocă istorică o „formă te‑ oretică”, un model constructiv prin care ele „participă” efectiv în edificarea şi interpreta‑ rea unor domenii ştiinţifice”. 4 Mircea Florian, „Problema datului” (1925), Opere alese, Bucureşti, Editura Academiei Ro‑ mâne, 2006, pp. 240–255. 5 Leonardo da Vinci, în Joséphin Peladan, La philosophie de Léonard de Vinci, Paris, F. Al‑ can, 1910, p. 50. 6 Este vorba despre principiul simetriei ce decurge din legile fizicii (vezi şi Brian Greene, The Elegant Universe: Superstrings, Hidden Dimensions, and the Quest for the Ultimate 136 ANA BAZAC
Dacă rotaţia marilor corpuri cereşti a fost uşor de înţeles de că‑ tre oameni deoarece o vedeau – lăsând aici la o parte luarea aparenţei drept realitate, ca în modelul antic al lui Ptolemeu (sec. II e.n.) în care Soarele se rotea în jurul Pământului –, modelul planetar heliocentric al lui Copernic (De revolutionibus orbium coelestium, 1543) relevase şi mişcarea, neîncetată şi recurentă, o re‑voluţie, şi sugerase şi forţele care făceau ca planetele să stea laolaltă: tocmai mişcările de rotaţie, de diferite „calibre”, adică la diferite niveluri (epiciclurile). Desigur că în‑ tre modelul geocentric şi cel heliocentric există elemente comune, iar principalul a fost caracterul fix al corpului în jurul căruia se structu‑ rau sferele cereşti formate tocmai din orbitele parcurse de stele şi pla‑ netele sistemului solar. Acest caracter fix a indicat tocmai caracterul istoric şi „local” al teoriei lui Copernic. Dar demersul astronomului polonez semnalează, pentru epistemologie, calea folosită de oameni atunci când de abia se apropie de înţelegerea lucrurilor: aceea în care măsoară – căci trebuie să o facă din motive practice – cu folos ple‑ când de la aparenţe. Iar uneori, în urma măsurărilor, imaginea asu‑ pra lucrurilor se schimbă: aparenţa se dovedeşte a fi înşelătoare, iar în spatele ei se află o structurare a realităţii care dezminte aparenţa.
Primă observaţie epistemologică Teoria lui Copernic este, astfel, ilustrativă pentru procesul de cu‑ noaştere: de la datele simţurilor la datele teoretice, obţinute prin pro‑ cedee intelectuale din ce în ce mai complexe7. Perspectiva ştiinţifică modernă (şi dezvoltată mai ales în secolul al XIX‑lea) a constat, într‑o mare măsură, în constituirea teoriilor şti‑ inţifice, adică demonstrate, iar demonstraţia presupune măsurare. Ce se măsoară? Desigur, parametri, relaţii, stări – ce sunt elementele unei ipoteze. Dacă măsurătorile nu confirmă ipoteza, ea cade şi lasă loc, mai repede sau mai târziu, pentru o alta. Înainte de teoria ştiinţifică există, deci, ipoteze, iar conturarea lor coerentă este în teoria filosofică8. Pentru a merge mai departe, să Theory, New York, Vintage Books, 2000, p. 374), adică principiul relativităţii şi cel al re‑ lativităţii generale au la bază raporturi similare spaţiu‑timp, masă‑energie. Vezi şi Stephen Hawking, Universul într‑o coajă de nucă (2001), Traducere din engleză de Ghe‑ orghe Stratan, Ovidiu Ţînţăreanu, Anca Vişinescu, Bucureşti, Humanitas, 2005. 7 Această evoluţie este reprezentată, la nivelul teoriei cunoaşterii, de jocul: teoria realis‑ mului direct – teoria realismului indirect – teoria idealismului transcendental. 8 Vezi un exemplu. Potrivit lui Voltaire, „Despre domnul Bacon”, Scrisori filosofice (1734), în Voltaire, Opere alese, Studiu introductiv de N.N. Condeescu, Bucureşti, ESLA, 1957, p. 278, „ceea ce m‑a uimit mai mult a fost faptul că în cartea lui se vorbea, în termeni categorici, despre acea nouă atracţie al cărei descoperitor e socotit domnul Newton., Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 137 lăsăm discuţia filosofică legată de modelul heliocentric şi să ne ocu‑ păm numai de concepţiile despre materie. Mult timp înainte de teori‑ ile ştiinţifice din secolul al XIX‑lea, fie infirmate fie adeverite, despre structura materiei au existat teoriile filosofice despre materie. Care este, însă, diferenţa dintre acestea şi teoriile ştiinţifice ade‑ verite? Una esenţială este aceea că, pe când teoria filosofică mânuieşte concepte care sunt rezultatul abstractizărilor pas cu pas şi având la bază ipoteze bazate pe date sensibile, teoria ştiinţifică se fundamen‑ tează într‑un mod diferit faţă de aceste date. Cu alte cuvinte şi folo‑ sind, desigur, instrumentele ştiinţifice de măsurare şi falsifiere, teoria ştiinţifică este o construcţie care este bazată pe scheme logice, ideale, şi având o relaţie extrem de mediată cu datele sensibile – pe care le adevereşte sau nu –. În teoria filosofică se vădeşte teoria clasică a con‑ ceptului – conceptul‑imagine – pe când în cea ştiinţifică teoria despre conceptul‑teorie, derivat analitic din alte concepte şi local, adică vala‑ bil doar în cadrul teoriei ştiinţifice9. O altă diferenţă este aceea dintre tipul de mărimi. În realitate, desigur că teoria filosofică nu lucrează în principal cu mărimi, ci cu concepte. Dar dacă nu ignorăm că mărimea este valoarea unui obiect, valoare dată de proprietatea care permite ordonarea, adică înscrierea obiectului într‑o imagine coerentă, atunci putem să considerăm con‑ ceptele filosofice înseşi (sau cel puţin unele dintre ele) drept mărimi: în funcţie de care şi cu ajutorul cărora se structurează teoria filosofică. Care ar fi, deci, diferenţa? Aceea că teoria filosofică este, în cea mai mare parte, anterioară ştiinţei10 şi nu este falsificată cu instru‑ mentele ştiinţifice, măsurarea şi experimentul. Dar asta nu face ca unele teorii filosofice să nu aibă o valoare de adevăr în orizontul filo‑ sofiei şi ca premise pentru pre‑teoria ştiinţifică. Ce dă această valoare
Trebuie să se cerceteze – spune Bacon – dacă nu există un fel de forţă magnetică ce ac‑ ţionează între pământ şi lucrurile grele, între lună şi ocean, între planete etc.’”. 9 Ceea ce face ca mersul teoriei ştiinţifice să poată să neglijeze un timp un aspect sau al‑ tul derivat din construcţia sa. De exemplu, deşi teoria cuantică s‑a constituit în urma unei ipoteze – cuanta de acţiune – ce explică comportamentul la nivelul electronilor, iar ulterior la nivelul particulelor subatomice, a emisiei de energie prin radiaţie, şi care ipoteză a fost confirmată prin măsurarea particulelor, deci teoria s‑a constituit prin mă‑ surare, deci relevare a discontinuităţii, ea a uitat, până prin 1935, că lumea este un în‑ treg indivizibil. Abia odată cu teoria intricaţiei, a devenit o problemă şi, apoi, o latură a teoriei, faptul că măsurarea, deci instrumentele de măsură, schimbă obiectul măsurat, evidenţiind interdependenţele, deci continuul material. 10 Dar teoria filosofică nu este „pre‑teorie” (în sensul de teorie care nu îndeplineşte condi‑ ţiile riguroase ale unei teorii ştiinţifice – vezi Dan D. Farcaş, Labirintul cunoaşterii, Bucu‑ reşti, Paideia, 2009, p. 178), ci o teorie de alt fel. 138 ANA BAZAC de adevăr? Faptul că mărimile/conceptele sunt reperabile11 într‑un vast „experiment mental”12, chiar dacă nu măsurabile şi măsurate. Va‑ loarea de adevăr a mărimilor ştiinţei este dată în urma măsurării13 lor şi în urma faptului că mărimile dintr‑o anumită porţiune a ştiinţei se bazează pe mărimi ştiinţifice, măsurate anterior, şi nu pe convenţii ar‑ bitrare. Această evaluare ştiinţifică presupune, desigur, instrumente de măsurare: teoria ştiinţifică modernă este caracterizată tocmai de născocirea aparatelor şi etaloanelor de determinare pe măsura desfă‑ şurării ipotezelor, adică a evidenţierii contradicţiilor care trebuie re‑ zolvate. Istoria fizicii, şi mai ales a fizicii cuantice, ilustrează tocmai dependenţa teoriei ştiinţifice de instrumentele de măsură: fără aceste instrumente nu există nici un progres notabil al teoriei, adică ipo‑ tezele nu pot fi confirmate sau infirmate. După cum, aceeaşi istorie arată şi valabilitatea limitată de premisele sale ştiinţifice a teoriei şti‑ inţifice: care este „clară în anumite domenii şi neclară dacă e extinsă dincolo de acestea”14. Dar valoarea de adevăr a teoriilor filosofice este dată de faptul că „mărimile”/noţiunile nu sunt respinse de raţi‑ onamentul filosofic, se articulează logic în ansamblul concepţiei şi, în acelaşi timp, ipoteza este destul de strâns legată de evidenţe sensibile.
11 Ce este reperat, adică sesizat şi determinat la un prim nivel, în teoria filosofică? Şi apa‑ renţele dar, mai degrabă, esenţele: repetări de raporturi, particularităţi şi determinări cauzale. 12 Şi fizica foloseşte experimente mentale, doar că nu rămâne la acestea. Dar descrierea lor este interesantă şi pentru a vedea ce este comun cu experimentul mental din filoso‑ fie şi ce nu. Cele din fizică: 1) nu trebuie să fie arbitrare, 2) trebuie să fie verosimile – să pună în discuţie cunoştinţe deja existente iar datele empirice să fie bine cunoscute –, 3) trebuie să fie rezultatul contradicţiilor dintre toate acestea (adică acestea să gene‑ reze confuzie care trebuie risipită), 4) deci să fie resimţită ca necesară o re‑conceptu‑ alizare („iar în unele cazuri chiar şi filosofia va deveni un instrument ştiinţific legitim, rol pe care nu îl are de obicei”), 5) situaţia imaginată trebuie să permită cercetătorului să‑şi folosească conceptele curente în modul în care şi le folosea anterior, 6) cu toate că situaţia imaginată nu trebuie să fie nici măcar potenţial realizabilă în natură, conflic‑ tul dedus din ea trebuie să fie un conflict pe care natura însăşi să‑l poată produce, 7) conflictul care îl confruntă pe cercetător în situaţia experimentală trebuie să fie unul cu care s‑a mai confruntat, oricât de neclar i‑ar fi acest lucru, cf. Thomas Kuhn, „O funcţie pentru experimentele mentale” (1964), în Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială. Studii des‑ pre tradiţie şi schimbare în ştiinţă (1977), Traducere de Any Florea, Bucureşti, Editura Şti‑ inţifică şi Enciclopedică, 1982, pp. 282–306, 304, 306. 13 Măsurarea a avut loc mereu datorită urgenţei acţiunii, construirii. Dacă nu ar fi fost această urgenţă, reperarea ar fi fost relativ suficientă pentru cunoaştere, adică ritmul de realizare a teoriilor ştiinţifice ar fi fost mult mai lent. Reperarea a avut în subtext com‑ plexitatea unicităţii. Măsurarea – simplitatea relaţiilor locale. 14 David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei (1980), Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 41. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 139
Această diferenţă între reperabil şi măsurabil15 este evidenţiată în această lucrare. Totuşi, să nu uităm nici că noţiunile şi teoriile, şi mai ales cele filosofice, nu se referă numai la fenomene cantitative, deci măsurabile, ci şi, sau poate mai ales, la unele calitative. Iar examina‑ rea acestor fenomene calitative a avut loc atât prin demonstraţii logice încadrate în teoria filosofică, cât şi, în teoriile ştiinţifice, prin demon‑ straţii logice susţinute de demonstraţii matematice16, iar apoi de mă‑ surare. Acţiunea de măsurare este dovada palpabilă a transformării obiectului de cercetat – substratul, materia – din realitate exterioară subiectului ce se poziţionează pasiv faţă de ea într‑o realitate depen‑ dentă şi de practica subiectului. Cu alte cuvinte, chiar conceptul filoso‑ fic de realitate obiectivă/de obiectiv este întărit cu ajutorul conceptu‑ lui ştiinţific de realitate măsurată. Dar este vorba numai de o întărire, adică de o schimbare a opticii despre realitate: o trecere de la analiza filosofică a relaţiei dintre subiect şi lume17 la una ştiinţifică a relaţiei
15 Diferenţa dintre reperabil şi măsurabil în scrisoarea lui Henri Poincaré din 1901 către Léon Walras; vezi Léon Walras, Économie et mécanique (1909), http: //homepage.ne‑ wschool.edu/het//texts/walras/walrasmech.pdf; la sfârşitul documentului este repro‑ dusă şi scrisoarea. 16 Fără formalismul matematic nu s‑ar fi dezvoltat fizica cuantică. Este interesant că acest formalism a folosit pentru descrierea comportamentului unei particule izolate (mişca‑ rea unui electron trecând de pe o orbită pe alta etc.). Deoarece această descriere nu e suficientă pentru înţelegerea realităţii fizice, pentru că este interpretabilă numai în ter‑ meni de predicţii – au considerat Einstein, Podolsky şi Rosen, 1935, în Niels Bohr, Dis‑ cussions with Einstein on Epistemological Problems in Atomic Physics, 1949, pp. 29–30, http: //www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/dk/bohr.htm– ar trebui, spuneau ei, să se construiască o manieră mai adecvată. Poate, aş adăuga, şi o dezvolta‑ re a formalismului matematic – în relaţie cu dezvoltarea aparatelor de măsurare – spre înţelegerea stării întregului în care este integrată particula. Dar un instrument ştiinţific – cum este formalismul matematic – se perfecţionea‑ ză în funcţie de prezumţia ontologică de la baza teoriei ştiinţifice. De exemplu, te‑ oria lui Einstein, Podolsky şi Rosen din 1935 a susţinut că explicarea lumii în termeni de discontinuităţi este dependentă de sistemele şi sistemul din care fac parte aces‑ te discontinuităţi şi că, deci, este cauzală. Ca urmare, informaţia dată de măsurarea comportamentului particulelor, inerent fragmentată şi mai ales probabilistă, nu este suficientă şi nu dă o teorie completă; deci că urmează să de descopere un nivel ne‑pro‑ babilist al teoriei cuantice. 17 Aceasta a fost problema de care s‑a interesat Bertrand Russell, Problemele filosofi‑ ei (1912), Traducere de Mihai Ganea, Studiu introductiv de Mircea Flonta, Bucureşti, All, 2004 şi Bertrand Russell, The Analysis of Matter (1927), London and New York, Ro‑ utledge, 2001: în ce măsură poate subiectul cunoaşte lumea fizică, în ce măsură tran‑ sferul de către subiect a senzaţiilor private şi a cunoştinţelor publice în concepte permite obiectivitatea lumii, cunoaşterea relaţiilor/evenimentelor precede cunoştinţele publice, această abordare opunându‑se realismului naiv. 140 ANA BAZAC dintre teoria ştiinţifică ce circumscrie mereu obiectul cunoaşterii (po‑ trivit prezumţiilor ştiinţifice şi a măsurărilor) şi realitate. (Demonstraţiile logice dublate de matematizare au constituit şi faza de pre‑teorie ştiinţifică şi faza de teorie ştiinţifică de moment 1 – anterior experimentării18 cantitative şi măsurării –. Dar măsurarea în‑ săşi, deşi reprezintă un criteriu esenţial de evaluare a teoriilor ştiin‑ ţifice, nu trebuie să fie mitizată, spunea Thomas Kuhn: investigaţiile cantitative de succes constau doar în „demonstrarea explicită a unei concordanţe anterior implicite dintre teorie şi lume”; Teoria are un rol conducător nu numai „deoarece compararea cantitativă semnifi‑ cativă a teoriilor cu natura apare într‑o etapă atât de târzie în dezvol‑ tarea unei ştiinţe”, ci şi pentru că măsurările cantitative sunt precedate de experimente calitative – care şi ele sunt posterioare teoriei; Ceea ce revine a spune că „un mare volum de cercetare calitativă, atât em‑ pirică cât şi teoretică, este în mod normal o premisă pentru o cuan‑ tificare rodnică a unui domeniu de cercetare dat”, iar aceasta cu atât mai mult cu cât domeniul aparţine „ştiinţelor baconiene”, adică cele care „îşi datorează statutul de ştiinţe insistenţei caracteristice a filo‑ sofilor naturii din secolul al XVII‑lea în ceea ce priveşte experimen‑ tarea şi alcătuirea de istorii naturale”. În aceste ştiinţe a avut loc ma‑ tematizarea – care a fost un aspect calitativ („o faţetă a unei a doua revoluţii ştiinţifice”) – şi care a permis o uriaşă eficienţă a experimen‑ tării cantitative. Dar „drumul de la legea ştiinţifică la măsurarea ştiin‑ ţifică poate fi parcurs numai rar în sens invers”. Mai mult, „cuantifica‑ rea deplină şi profundă a oricărei ştiinţe… nu este o realizare care să poată fi obţinută efectiv prin măsurare”)19. De aceea – şi inclusiv pentru a folosi eficient metodele cantita‑ tive, ca şi pentru a cunoaşte mai bine şi fenomenele calitative20 – ar trebui, pe de o parte, să fim sensibili faţă de relaţia de continuitate (flux), şi nu doar faţă de cea discretă, între teoria filosofică şi cea a şti‑ inţei, iar pe de altă parte, să fim atenţi la această relaţie din punctul de vedere al consecinţelor celor două tipuri de teorii.
I. Primele teorii filosofice despre materie În cele ce urmează, vor fi evidenţiate caracteristicile esenţi‑ ale ale primelor teorii filosofice din punctul de vedere al prefigurării
18 Există diferenţe între experienţe şi experimente. 19 Thomas Kuhn, „Funcţia măsurării în fizica modernă” (1961), în Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă, pp. 235, 244, 256, 262, 263. 20 Vezi Grigore T. Moisil, Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat, Bucureşti, Editura Şti‑ inţifică şi Enciclopedică, 1975, Prefaţă. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 141 imaginilor ştiinţifice moderne şi actuale despre materie. Este extrem de important să înţelegem că gânditorii din vechime au creat imagini ar‑ ticulate despre lume, adică au fost preocupaţi şi de originea lucrurilor dar, în acelaşi timp, şi de modul în care s‑a dezvoltat începutul: de for‑ ţele care au permis transmiterea şi continuitatea existenţei şi de mani‑ era în care se realizează comunicarea dintre nivelurile diferite ale mate‑ riei (neînsufleţit, însufleţit, lipsit de conştiinţă, cu conştiinţă). Acestea au fost şi sunt şi preocupările fundamentale ale cercetătorilor din şti‑ inţele naturii. De aceea este interesantă contrapunerea intuiţiilor şi teo‑ riilor filosofice şi, pe de altă parte, a teoriilor ştiinţifice despre materie.
a) Materia – ca element concret primordial După cum se ştie, filosofii ionieni (dar nu numai) au fost mate‑ rialişti, adică au considerat că lumea are o origine materială: începu‑ tul21 trebuia să fie material, deoarece altfel ne se explică de ce lucru‑ rile sunt materiale. Această origine era dată de un element22 sau mai multe, şi felul acestui element dădea seama de şi de combinarea şi manifestarea sa sub diferite înfăţişări şi de intuirea forţelor prin care aveau loc combinarea şi manifestarea. Filosofii au răspuns într‑o unică teorie şi nevoii de a reprezenta prioritar ideea unităţii lumii, prin originea într‑un singur element şi, pe de altă parte, nevoii de a insista prioritar pe mecanismul de apari‑ ţie şi dezvoltare a ontos‑ului. Astfel, la Thales din Milet, apa este ori‑ ginea, căci ea conţine, în acelaşi timp, şi forţa de mişcare nestăvilită ce este singura care duce la diferite înfăţişări ale existenţei. Mai mult, această capacitate de mişcare dinăuntrul materiei – deci nu ca o sim‑ plă acţiune mecanică din afara unui corp asupra altui corp – se trans‑ mite mai departe lucrurilor în învolburarea lor. Începutul era nu numai material, ci şi principiul mişcării, şi de aceea, şi substanţele rezultate, ca fierul magnet sau chihlimbarul, aveau suflet23. În totului tot, „lumea e însufleţită şi plină de zei”24. De
21 La primii filosofi, άρχή însemna început. De aici, mai târziu a căpătat sensul de princi‑ piu. 22 Cuvântul „element” este folosit aici în sens modern – parte componentă elementa‑ ră, fenomen originar. Filosofia greacă a folosit άρχή, ρίζωμα (rădăcină – Empedocle), σπέρμα (sămânţă – Anaxagora). La Aristotel apare conceptul propriu‑zis de element – στoιχεïoν. 23 Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, Studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, Cartea I, I, 24, p. 121. Dar Diogenes se referă la Aristotel, De anima, A, 2, 405, a, 19, care a redat concepţia lui Tales. 24 Diogenes Laertios, ibidem, I, 27, p. 122. 142 ANA BAZAC ce? Deoarece dacă ceva are din sine capacitatea să se mişte şi să deter‑ mine mişcarea, înseamnă că are suflet (ψυχή). Zeii (δαίμoνες)25 erau tocmai lucrurile care aveau această capacitate, sau care personificau această capacitate. Este aici ceva mai mult decât vechea viziune ani‑ mistă (credinţa religioasă că în fiecare lucru se ascunde un suflet/un zeu): este o concepţie filosofică, hilozoismul. Animismul nu îşi punea problema cum de zeii au substratul material prin care se manifestă sau, mai precis, nu puneau problema materiei ca atare, a originii ma‑ teriale a lucrurilor. Hilozoismul a schimbat perspectiva şi a conside‑ rat drept prioritar în explicarea lumii tocmai substratul material. Mai mult, acest substrat material este ceea ce este mai important pentru existenţă ca atare, pentru faptul că lumea dăinuie, că e stabilă. Imaginea lui Thales nu a fost defel religioasă şi nu a reprezentat defel vreo „treaptă”, vreo legătură între religie şi filosofie. „Zeii” nu erau nici obiecte de adoraţie pentru filosofi şi nici nu aveau altă origine (sau alt principiu) decât materială: erau principii în cadrul materiei. Aceeaşi este perspectiva întregii filosofii greceşti timpurii26. Pen‑ tru Anaximene, aerul este principiul originar, iar prin condensare şi rarefiere se formează lucrurile. Şi aerul şi apa le‑au părut filosofilor drept mai nesfârşite decât vreun element solid. Principiul de origine nu poate să fie decât infinit. Empedocle din Akragas/Agrigent (ţărmurile italiene) – dar, po‑ trivit lui Diogenes, filosofii se cunoşteau de‑a lungul şi de‑a latul lu‑ mii greceşti27 – a considerat că există 4 elemente primordiale: foc, apă, aer, pământ, iar transformarea infinită a acestora, combinarea şi separarea, are loc prin jocul a două forţe contrare: iubirea şi ura. Se pare că aceste forţe sunt tocmai consecinţa faptului că elementele înseşi sunt contradictorii: schimbarea din lume este când din mai multe – unul, când din unul – mai multe (de fapt, e şi şi). Deci mai importantă, în teoria sa, a fost surprinderea originii materiale a lu‑ mii care garantează eternitatea în timp şi infinitatea transformărilor reciproce28. La Parmenide din Elea (de pe aceleaşi ţărmuri), există două ele‑ mente originare – focul şi pământul –, primul îndeplinind „rolul de
25 Aram Frenkian, Le monde homérique, Paris, J. Vrin, 1934, p. 127 şi urm. 26 Vezi şi John Burnett, Early Greek Philosophy (1892), Third edition 1920, Introduction, VIII, IX, http: //www.classicpersuasion.org/pw/burnet/egp.htm?chapter=introduction#13 27 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a VIII‑a, II, [55], [56], p. 410 şi [70], p. 414. 28 The Fragments of Empedocles, Translated by William Ellery Leonard (1908), 17, http: // classicpersuasion.org/pw/empedocles/empalleng.htm Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 143 creator şi al doilea, pe acela al materiei”29. Dar această imagine este numai metaforică, deoarece este aceea care apare în descrierea pă‑ rerilor oamenilor despre lume. În realitate, gândirea este capabilă să deducă ceea ce este esenţial, principiul lumii: acesta este unul, pur şi simplu, existenţa sau fiinţa, care, desigur, este infinită. Deşi oa‑ menii gândesc (căci este vorba tot de gândire ce generalizează, abs‑ tractizează) că ar fi vorba mereu de două stări opuse, sau de două substanţe30, fiinţa este deoarece este gândită – ceea ce nu există, nu poate fi gândit, sau invers, ceea ce nu poate fi gândit nu există –31, este ne‑creată, indivizibilă ca principiu şi este stabilă32. Apare, aici, o idee de o importanţă cardinală: faptul că senzaţi‑ ile şi experienţele descriu lumea aparenţei, dar oamenii, gândind des‑ pre acest fenomen, pot generaliza. Dar chiar generalizarea de acest grad nu e suficientă (o asemenea generalizare dă modele, cum este modelul focului – modelul luminii, şi modelul pământului – mode‑ lul întunecatului) – şi nu se opreşte, după cum se vede – căci oamenii pot merge mai departe, să înţeleagă mai profund principiul existenţei. Acesta este unic şi abstract. La Heraclit din Efes (tot din Asia Minor), originea este una sin‑ gură, focul, care se transformă prin rarefacţie şi prin lichefiere, „dar nu explică limpede cum”33. Oricum, s‑ar părea că filosoful se concen‑ trează asupra mişcării permanente – care este internă focului – şi care este dată de contrariile (manifestate prin rarefacţie şi condensare) şi ele interne: „toate se scurg, aşa cum curge un râu”34. Tocmai această mişcare permanentă şi „logica” sa dată de contrarii îi permite să con‑ ceapă că există un logos (λόγoς) – o raţiune, o ordine a lucrurilor, un sens (care dă şi măsura lor) –: care nu este exterior focului, şi lumii în general, ci îi este imanent şi el. Cei mai mulţi oameni nu înţeleg acest logos35, ceea ce înseamnă că înţelegerea filosofică este dincolo de ex‑
29 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a IX‑a, III, II, p. 429. 30 Poem of Parmenides, VIII, 50, 55, şi IX, http: //philoctetes.free.fr/parmenidesunicode.htm. 31 Acelaşi, în altă traducere: Being is all there is, (din Diels‑Kranz), 6. 1–2, 8.3–10, http: // www.ellopos.net/elpenor/greek‑texts/ancient‑greece/parmenides‑being.asp?pg=3. 32 Ibidem, 8. 29–30. 33 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a IX‑a, I, [8], p. 425. 34 Ibidem. Platon, „Cratylos”, Traducere de Simina Noica, în Platon, Opere, III, Ediţie îngrijită de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, 402a, p. 277, citea‑ ză astfel din Heraclit: „toate trec şi nimic nu rămâne” şi „nu ai putea intra de două ori în acelaşi fluviu”. (AB, de fapt e vorba de apa râului, care este mereu alta). 35 Vezi fragmentul 22B1 din Diels‑Kranz, retradus în Heraclitus. The Complete Fragments, Translation and Commentary and the Greek Text, by William Harris, The Way of Logos, 1., http: //community.middlebury.edu/~harris/Philosophy/heraclitus.pdf 144 ANA BAZAC perienţele directe şi care pot fi înşelătoare. Filosofia nu este închipuire (oïησις)36, ci pătrundere în logos.
b) Materia – concept abstract Anaximandru, tot un milesian dar mai tânăr cu vreo 30 de ani decât Thales, a fost primul care nu a mai definit elementul primordial după modelul substanţelor concrete şi vizibile, ci le‑a abstractizat tră‑ sătura care era, cel puţin în acest moment, comună tuturor (dar nu la nivelul înfăţişărilor): această trăsătură era infinitatea şi, în acelaşi timp, indefinitatea. Prin άπειρoν, păşim deja pe tărâmul conceptelor filosofice propriu‑zise. El desemnează şi nelimitatul cantitativ şi infi‑ nitul calitativ. Ca urmare, „părţile sunt supuse schimbării, dar (că) în‑ tregul rămâne neschimbat”37. În ce sens rămâne neschimbat întregul, din moment ce filosoful amintea de momentul în care existau deja părţi? Numai ca principiu abstract, gândit de oameni în urma intuiţiei că substratul tuturor lu‑ crurilor este veşnic, fără început şi sfârşit, şi indefinit – specificul său fiind tocmai calitatea de substrat, existenţa ca atare. Care nu poate să nu fie materială, odată ce se manifestă prin forme materiale. Locul ele‑ mentului originar/elementelor originare este luat de conceptul filoso‑ fic care descrie o cerinţă logică a judecării problemei: faptul că princi‑ piul fundamental (άρχή) este infinit şi nedefinit, pentru că nedefinibil. Un pas în aceeaşi direcţie a fost făcut de sofistul Antiphon38 din Atena, cel criticat de către Aristotel. Antiphon spunea că materia este ca şi lemnul din care este făcut un pat şi că dacă ardem patul rămâne lemnul şi el prefăcut, prin ardere, în cenuşa care, dacă reu‑ şeşte să susţină un proces de germinaţie, va rezulta lemn, şi nu pat39,
36 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a IX‑a, I, [7], p. 425, 37 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a II‑a, I, [1], p. 155. 38 O referinţă asupra lui Antiphon – pe care nu am găsit‑o problematizată – se găseşte în Platon. În „Parmenide”, Traducere de Sorin Vieru, în Platon, Opere, VI, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, 126a–127d, Antiphon este descris ca elev indirect al lui Zenon şi care ar fi fost martor al discuţiei dintre Socrate, Zenon şi Parmenide. În acelaşi timp, Antiphon este descris ca fratele vitreg, după mamă, al lui Glaucon şi Ademantos, ei înşişi fraţi ai lui Cephalos. Dar, deoarece se spune că Glaucos este fiul lui Ariston şi deoarece şi Platon a fost fiul lui Ariston, „avându‑i ca fraţi pe Adeimantos şi Glaucon” (cf. Diogenes Laertios, III, IV [4], p. 204), rezultă că Platon a fost frate vitreg cu Antiphon. Dar în „Republica”, ediţia citată, 327a‑329a şi urm., Cephalos apare ca fiind mai bătrân decât Socrate care îl ascultă po‑ vestind mitul lui Prometeu. 39 Harpocrate spune că Antiphon, Despre adevăr, cartea I, a afirmat: „Şi putrezirea ar de‑ veni însufleţită… adică ar trăi şi nu s‑ar ofili…”, Filosofia greacă până la Platon, Redactor Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 145 acesta reprezentând schimbarea de înfăţişare, forma – ρυθμός – pe care o suferă materia. Dar el nu a întrebuinţat pentru comparaţia sa termenul de hyle, folosit mai târziu, de către Aristotel, ci pe cel de ἀρρύθμιστον40, adică de existenţa materială „fără faţă”41, fără o înfă‑ ţişare anume42. Heidegger a ţinut să observe că, pe când la Antiphon înfăţişarea anume/constituţia/forma se adaugă doar accidental mate‑
coordonator Ion Banu în colaborare cu Adelina Piatkowski, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, Vol. II, Partea a II‑a, p. 414. Dar vezi referinţa şi la Thomas Aquinas, Commentary on Aristotle’s Physics, Book II, 149, http: //dhspriory.org/thomas/Physics2.htm 40 Aριστoτέλης, Φυσικά, (193a. 9), http: //users.uoa.gr/~nektar/history/tributes/ancient_ authors/Aristoteles/physica.htm sau Aristotel, Fizica, Traducere N.I. Barbu, Studiu in‑ troductiv, note, indice tematic şi terminologic Pavel Apostol, Studiu asupra „Fizicii” lui Aristotel, Alexandru Posescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, 193a, p. 33: „Şi se pare că natura şi substanţa lucrurilor care există prin natură pentru unii constituie cel mai apro‑ piat subiect, inform în sine, astfel cum lemnul…”; şi 193b, p. 35: „Mai mult, un om se naşte dintr‑alt om, dar un pat nu se naşte din alt pat. De aceea, ei spun (Antiphon) că nu figura (σχήμα) esta natura, ci lemnul, pentru că, dacă ar încolţi, nu s‑ar naşte un pat ci un lemn”. Vezi şi critica lui Aristotel în Metafizica, Traducere de Ştefan Bezdechi, Studiu intro‑ ductiv şi note de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965, I (A), cap. 3, 984a, p. 61: „nici lemnul singur nu făureşte patul şi nici arama nu făureşte statuia, ci alta cată să fie cauza lor”. 41 În traducerea lui G. Romeyer Dherbey, „Notre époque est‑elle matérialiste?”, Φιλoσoφία, 40, 2010, p. 493. Dar putem să ne gândim şi la faptul că, pentru copilul ce abia s‑a născut, existenţa exterioară lui este „fără faţă”, el nevăzând la început contururile lucrurilor, adică ne‑indi‑ vidualizând lucrurile, existenţa deci. Imaginea a ceva „fără faţă” îşi are locul şi poate fi fo‑ losită, aşadar, şi în înţelegerea cunoaşterii. 42 Este interesant că şi Platon a socotit – folosind, însă, alte cuvinte pentru materie – că „materia n‑are nici formă, nici limită şi din ea se formează lucruri compuse; la început ea se afla într‑o mişcare dezordonată, dar divinitatea, socotind ordinea preferabilă dez‑ ordinii, a strâns‑o într‑un singur loc”, Diogenes Laertios, III, XLI [69], p.221. În limba greacă, χώρα înseamnă loc/loc locuit. La Platon, cuvântul, alături de altele (spaţiu, receptacul, doica devenirii, receptaculul devenirii etc., vezi „Timaios”, Traducere de Cătălin Partenie, în Platon, Opere, VII, Ediţie îngrijită de Petru Creţia, Bucureşti, Edi‑ tura Ştiinţifică, 1993, pp. 131–216), descria materia. Jacques Derrida, Khôra (1987), Pa‑ ris, Galilée, 1993, a subliniat sensurile informe ale acestui cuvânt, pornind de la Platon (skhemata fiind figurile decupate şi imprimate în khôra): lucru care nu e lucru, nepose‑ dând nici o determinaţie, loc în care totul ia loc şi se reflectă). Unul este – este interpretarea mea – cel legat de logos‑ul cuvânt: a vorbi, a fi invitat să vorbeşti şi a invita pe alţii să o facă înseamnă a avea loc în raţionalitatea umană şi, în acelaşi timp, a pune în aplicare această raţionalitate. Apoi, este logos‑ul ordinii so‑ ciale: locul este cel în care se primeşte şi se oferă, se schimbă locuri. În ambele sensuri, semnificaţia locului este mult mai serioasă, mai riguroasă decât pare să sugereze mitul în care este folosit de către Platon. Căci, aşa cum spunea Hegel, Fenomenologia spiri‑ tului (1807), Traducere de Virgil Bogdan, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965, p. 40, 146 ANA BAZAC riei primordiale „fără faţă”, la Aristotel forma (ρυθμός/μoρφή) este ab initio „o modalitate a fiinţei”, ΰλη fiind „disponibilul ce are aptitudine pentru”, în timp ce μoρφή are prioritate în constituirea substanţei (să folosim termenul tradus more classico – oύσία), adică a modalităţii „a naturii‑de‑fiinţă, o modalitate a ajungerii‑la prezenţă”43. Pentru Zenon din Cition (Cipru) şi pentru stoici, materia este „o substanţă fără calitate”44, dar universul nu poate fi înţeles fără a ac‑ cepta că pe lângă principiul pasiv – materia, există şi cel activ – ra‑ ţiunea care este „imanentă în această substanţă (în materie)” şi care făureşte totul45. Aici, raţiunea nu este aceea a lui Parmenide – pur şi simplu, raţiunea umană care descoperă lucrurile mereu mai adânc – ci principiul intern al mişcării, al ordinii şi al stabilităţii materiei. Doar că Zenon din Cition separă didactic materia de propria sa con‑ stituţie şi putere. Numai din motive didactice, deoarece acest spirit
„conţinutul mitului e gândul”, deci logica, rigoarea, ordinea constituie cadre, criterii şi metode în înţelegerea omului şi a locurilor sale. Cele două sensuri sunt întrepătrunse, ne arată Derrida urmărind dialogul lui Platon. Nu numai că scrisul – anterior în Egipt faţă de Grecia – este păstrătorul memoriei uma‑ ne, deci al locului omului în sistemul lumii, şi nu numai că relaţiile orale din Grecia de dinainte de descoperirea scrierii au constituit o anume societate caldă, semnificativă pentru constituirea spiritului democratic (deşi acele relaţii orale îi făceau pe greci să fie asemenea copiilor ce recurg la poveşti în lipsa cunoaşterii exacte), deci au dat cultu‑ rii greceşti un loc esenţial în istorie, ci organizările sociale – locurile – trebuie evaluate după locurile pe care le destină oamenilor. În dialogul platonic, sunt puse faţă în faţă, deşi în mod pieziş, trei organizări sociale: una ideală – dar care, tocmai prin caracterul său fictiv, nu reuşeşte să răspundă problemei realizabilităţii mai ales pe plan extern a relaţiilor de contract social –, alta a cetăţii greceşti şi alta a statului egiptean. Spre deosebire de cetatea grecească a cărei economie politică era bazată pe produc‑ ţia calitativă a bunurilor, deci a valorilor de întrebuinţare, modelul egiptean a conţinut obiectivul producţiei cantitative, a valorilor de schimb: în acest model locul oamenilor a fost predeterminat de castele din care făceau parte pentru a se adecva producţiei şi diviziunii pur şi simplu capitaliste (vezi comparaţia şi la Marx, Capital, volume I, Part IV, Chapter fourteen, section 4, http: //www.marxists.org/archive/marx/works/1867‑c1/ ch14.htm#S5), în timp ce în cetatea greacă, diviziunea muncii nu predetermina locul oamenilor liberi. Şi din acest punct de vedere al locului, platonismul este o impresie pe care filoso‑ fia lui Platon a indus‑o poate în direcţia de a sugera mai multe decât a fost simplificat de către unii urmaşi. Căci la Platon, khôra este necesitatea, ontică şi discursivă, ceea ce presupune regândirea mereu a începutului şi acordarea reciprocă a raţionamentului şi sfârşitului cu începutul. 43 Martin Heidegger, „Despre esenţa şi conceptul lui φύσις (Aristotel, Fizica II, 1)”, în Hei‑ degger, Repere pe drumul gândirii (1976), Traducere şi note introductive Thomas Klei‑ ninger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, pp. 245, 248, 253, 254, 255. 44 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a VII‑a, I, LXVIII [134], p. 367. 45 Ibidem. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 147 al materiei „la început a existat în el însuşi şi a transformat întreaga substanţă”46. Această transformare a însemnat crearea elementelor – cel „din care mai întâi se nasc lucrurile particulare şi în care se des‑ fac până la urmă”47: foc, apă, aer, pământ, care „împreunate constituie substanţa necalificată care e materia”48. Zenon din Elea a avut acelaşi punct de vedere, subliniind că „nu există spaţiu gol” în materie, a cărei forţă transformatoare constă în amestecul şi diferenţialele calităţilor – de cald şi de rece, de umed şi de uscat – care nu precumpănesc una alteia şi care generează diferi‑ tele substanţe49.
c) Materie şi substanţă Aristotel (născut în colonia greacă Stagira din Macedonia) a mers mai departe cu teoria filosofică a materiei. Pe de o parte, a vorbit de cinci elemente – foc, pământ, aer, apă, eter50 (acesta din urmă, ne‑ schimbat, fără calităţi şi legat de sferele şi corpurile cereşti) –, fiecare avându‑şi locul şi fiecare fiind capabil să se mişte singur, atunci când se găseşte într‑un loc străin lui, spre locul iniţial. Pe de altă parte, şi mai important, abstractizarea sa a fost mai complicată şi, în acelaşi timp, mai fertilă pentru epistemologia materiei51. Fiinţa, adică existentul, presupune unirea în fond a două realităţi (care sunt, în acelaşi timp, să nu uităm, abstracţii filosofice): materia (ΰλη – hyle52) şi forma (είδoς, μoρφή – deci esenţa lucrului). Dar forma
46 Ibidem, [134], p. 368. 47 Ibidem, LXIX, p. 368. 48 Ibidem, [137], p. 368. 49 Ibidem, Cartea a IX‑a, V, VIII, p. 432. 50 Vezi despre eter studiul lui Şerban Nicolau, „Teoria elementelor în filosofia greacă şi re‑ flectarea ei în tratatul aristotelic De Caelo”, Studii de istoria filosofiei universale, XIV, Bu‑ cureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 58–87. Să reţinem aici doar etimologia cuvântului αίθήρ din „a alerga continuu curgând”, cf. Platon, „Cratylos”, ediţia citată, 410b, p. 288. 51 Vezi Patrick Suppes, Aristotle’s conception on matter and its relation to modern concepts of matter (1974), http: //suppes‑corpus.stanford.edu/techreports/IMSSS_245.pdf, pentru care ideea lui Aristotel despre materie ca substrat este un mod de a concepe modern fe‑ nomenele fizice, dar la care acest mod ar fi absolut opus nu numai teoriei atomiste ci şi celei cuantice: să recunoaştem, un punct de vedere mult prea categoric pentru o imagi‑ ne nedogmatică. Deşi autorul concede că ideea lui Aristotel despre materia primară ca substrat şi potenţialitate pură se potriveşte cu evoluţiile teoriei cuantice. 52 Este însă interesantă relaţia dintre acest sens – ΰλη însemnând lemn, pădure, deci ma‑ terialul important pentru cei vechi, cumva o bază a lucrurilor vitale pentru ei – şi cuvân‑ tul χιλή, ceva născut pentru a servi drept furaj, χιλoς fiind furajul verde, hrana cailor. 148 ANA BAZAC nu este legată de materia originară care este, desigur, substrat53 şi care este, evident, lipsită de formă, ci de manifestarea concretă a materiei54. Această manifestare concretă a materiei este substanţa55. Ei bine, esenţa substanţei (esenţa, oύσία este tocmai existenţa, adică faptul că există lucrurile: esenţa lucrurilor este că ele există ca atare, dincolo de orice devenire56) este tocmai faptul că existenţa ca atare înseamnă tot felul de înfăţişări, tot felul de substanţe, în fond de corpuri individuale57. Aşadar, există două sensuri pentru conceptul de materie: cel de sub‑ strat etern, fără atribute, dar nu foarte interesant, deoarece mişcarea şi transformarea nu sunt explicate din el, şi materia relativă, substanţa. Ca urmare, substanţa este acea unire dintre materia relativă şi formă: materia patului este lemnul, dar nu este şi materia unui fel de mâncare. Ce este, deci, forma? Este ceea ce diferenţiază un lucru de celălalt, un model, care există în principiu, indiferent dacă modelul e actualizat, adică unit cu materia. Dar ce se întâmplă atunci când are loc actualizarea (punerea în realitate, în existenţă) a lucrului respectiv, care nici nu ar exista fără forma respectivă? (Lucrul nu ar exista decât ca potenţialitate). Aici este introdus un concept special, σύνoλoν, care este arhetipul lucrului ca atare, adică baza care rămâne mereu deoa‑ rece conţine materie, care nu se schimbă indiferent de forma care o actualizează şi de schimbarea acesteia. De exemplu, forma unui scaun este calitatea unui obiect58 de a putea să servească numai la aşezarea oamenilor pe el (are trei/patru picioare şi o suprafaţă mică). În timp ce synolon‑ul este conceptul unui lucru anumit, unirea de princi‑ piu sau specială dintre o anumită formă şi materie (un anumit scaun etc.). Este modelul lucrului concret, pe când forma este modelul ace‑ luiaşi lucru, dar abstract.
53 Aristotel, Fizica, 192a 31; Metafizica, 999b5 etc, 54 Această concepţie se numeşte hilomorfism. 55 Oύσία. Dar Aristotel (Metafizica, 12.3) dă trei sensuri pentru acest termen ca substanţă: 1) materia, adică substratul schimbării, 2) natura, adică forma sau esenţa lucrului – către care se îndreaptă mişcarea, 3) lucrul individual format din materie şi formă. 56 Vezi descrierea cuvântului oύσία la Platon, „Cratylos”, ediţia citată, 401c şi d, p. 276: este „natura intimă” a lucrurilor, iar aceasta nu poate să fie decât că ele participă la existenţă, există (dau stabilitate existenţei), spre deosebire de mişcare, devenire. Observăm ide‑ ea de materie – substrat. Dar în idealism, substratul este pasiv şi nu are puterea de a se mişca/genera/transforma singură. 57 Aristotel, Metafizica, 1044b 27: doar substanţele care se schimbă au materie. 58 Calitatea, deci ceva ce poate fi predicat despre altceva, nu are esenţă. Vezi şi Martin Tweedale, „Aristotle’s Realism”, în Aristotle: Critical Assesments, edited by Lloyd P. Gerson, Oxon and New York, Routledge, 1999, p. 405. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 149
Şi materia originară şi substanţele (lucrurile individuale) au po‑ tenţialitate (δύναμις): materia ca substrat are/este potenţialitate pură, în timp ce substanţa (materia concretă) are o potenţialitate concretă, adică o capacitate de schimbare înspre forme, iar rezultatul schimbă‑ rii este actualizarea – ένεργέια –, adică procesul prin care potenţia‑ litatea este în lucru şi, în acelaşi timp, έντελέχεια, starea completă şi stabilă din urma facerii. Rezultatul acestei mişcări este mereu materia concretă şi forma, unite şi separate. În aceste condiţii, mişcarea este trecerea potenţialităţii în actu‑ alitate şi invers. Mişcarea însăşi este (deoarece are mereu finalitate) έντελέχεια. Există, aşadar, o ordine, o raţiune a lucrurilor. Ea este dată chiar de forţa care şi prin care au loc trecerile din potenţialitate în actuali‑ tate şi invers. Această forţă care determină mişcarea nu este ea însăşi mişcată: este, am traduce noi, principiul logic al mişcării dar care este separat de mişcare. Acest principiu este, astfel, cel mai determinat lu‑ cru din univers – căci calitatea de a mişca e clară şi e veşnică – iar materia este cel mai indeterminat, căci nu este decât o premisă pentru existenţa lucrurilor ca atare. Aristotel nu mai consideră că principiul logic al mişcării ar fi integrat în mişcare şi, deci, în materie, ci îl deta‑ şează şi îi conferă puterea de primum movens immobile, de suprema causa, de „gândire a gândirii”. Să nu uităm că este vorba de o teorie filosofică: justificarea fiin‑ ţei supreme este dată prin raţionamentul că trebuie să existe o primă cauză a mişcării59, iar această cauză este raţiunea supremă (deoarece orice există este din motive întemeiate) (Fizica, 258b 21, 260a 1–2, 287b 18–26, 267b 5–8), şi că, astfel, ideea de actualitate este anteri‑ oară mişcării potenţialităţii, deci trebuie să existe o fiinţă supremă care este actualitate pură, deci idee pură, raţiune pură a actualităţii (Metafizica, 12.7 1071b, 12.7. 1072b, 12.7. 1073a). Faptul dacă există un singur primum movens immobile sau mai mulţi (Metafizica, 12.8) nu este important aici.
d) Teoria atomistă a materiei Marea problemă este, deci, dacă principiul mişcării este inte‑ grat materiei sau exterior ei. Teoria filosofică antică a conţinut şi o
59 Aristotel a criticat teoria formelor a lui Platon, arătând că acestea nu pot determina miş‑ carea. Formelor, Aristotel le‑a contrapus cauzele – αιτία – adică fenomenele care sunt responsabile pentru producerea altora. Cauzele sunt explicaţii ale fenomenelor. Vezi în plus, Gail Fine, On Ideas. Aristotle’s Criticism of Plato’s Theory of Forms, Oxford, Clarendon Press, 1995. 150 ANA BAZAC perspectivă a separării (Platon, înaintea lui Aristotel), dar şi una a in‑ tegrării. În aceasta din urmă, mişcarea a fost congeneră cu materia ca întreg şi cu elementele originare ale materiei (cum am văzut până acum), sau cu componentele ei cele mai mici. Un pas înainte în înţelegerea abstractă a materiei, deci nu ca ele‑ ment concret primar (apa etc.) a fost teoria acestor componente, căci doar descrierea forţelor (cald‑rece etc.) nu e suficientă pentru a înţe‑ lege ce anume se combină, se schimbă, se preface. Anaxagora din Clazomene (Asia Minor) a avansat ideea că „aşa cum aurul e format din mici particule60 de aur, tot aşa şi universul în‑ treg este alcătuit din corpuri mici omogene”61. Ce sunt aceste corpuri mici? Părticele diferite ale lucrurilor diferite, deci seminţele (care au o determinare calitativă clară), infinite: căci „în orice este o părticică din orice”, adică în toate substanţele (folosim sensul modern) există şi părticele din altele, iar o substanţă ajunge să fie ea deoarece conţine mai multe părticele de acelaşi specific. Ca urmare, la începutul lumii, totul era o masă amestecată de culori etc., adică de seminţe care înlo‑ cuiesc la Anaxagora numărul finit (unul sau câteva) de elemente con‑ crete din teoriile cunoscute mai sus. Nous, raţiunea care este, atenţie, tot de origine materială – fiind substanţa cea mai fină şi neamestecată cu nici una dintre celelalte – a făcut ca lucrurile să se separe şi să se identifice, şi o face la infinit, prin forţa lucrurilor ca atare (dată de di‑ ferenţele de amestec). Cu alte cuvinte, nous‑ul „există veşnic şi se află acolo unde există lucrurile”62. Aici, Anaxagora a ridicat o altă chestiune: aceea a apariţiei vari‑ etăţii dintr‑o materie informă. Soluţia sa a fost să rămână în cadrul conceptului abstract de materie şi aici a avansat seminţele diferite ca origini ale diferitelor. În mod concret, seminţele părului sunt păr etc. Această calitate (a unui lucru) de a fi făcut din părţi de acelaşi fel cu lucrul s‑a numit homeomerie63. Dar rămâne tema enigmă a compoziţiei părticelelor variate, cu alte cuvinte, care este baza materială a acestor părticele, sau cum s‑au constituit ele, cum s‑a constituit diferitul şi variatul. Răspunsul a fost dat de teoria atomistă a lui Leucip şi Democrit, la care s‑a raliat şi Epicur.
60 Modelul pentru aceste „mici particule” – φήγματα – a fost rumeguşul de lemn sau pilitu‑ ra de metale. 61 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a II‑a, III, [8], p. 157. 62 John Burnett, Early Greek Philosophy, Chapter VI, The Fragments, 14, http: //www.clas‑ sicpersuasion.org/pw/burnet/egp.htm?chapter=6#126. 63 Vezi mai târziu variaţii ale acestei teorii în aceea a homunculus‑ului şi a fractalilor. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 151
Există, desigur, diferenţe între primii şi Epicur. Ele au fost evi‑ denţiate de tânărul Marx, pe care nu putem să‑l urmăm decât par‑ ţial, dar care a arătat că există cauze istorice pentru care filosofia post Aristotel se apropie, din punctul de vedere al filosofiei naturii, de şco‑ lile simple de la început, după cum şi acest fapt şi deosebirile dintre atomişti reflectă nevoia gândirii de a înţelege raporturile dintre nece‑ sitate şi întâmplare şi dintre principiu şi substrat64. Oricum, materia îşi pierde caracterul indefinit. Originea univer‑ sului – infinit, ca şi mişcarea – este în atomii (άτoμoς – ceea ce nu poate fi tăiat), diferiţi numai prin mărime şi greutate, care se strâng în vârtej (δίνη, Democrit), se separă, evadează. Din acest vârtej (socotit de către Democrit drept necesitatea (άνάγκη), adică principiul ultim al existenţei, căci el înseamnă mişcarea „în toate felurile”65, inclusiv rămânerea atomilor în echilibru66, ciocnirea, separarea, unirea atomi‑ lor „de acelaşi fel”67) „iau naştere toate lucrurile compuse: focul, apa, aerul şi pământul”68. Vârtejul, rezultat din mişcarea atomilor, este el însuşi „cauza creării lucrurilor şi pe acesta îl numeşte el necesitate”69. Logica transformărilor este, astfel, logica mişcării, în şi prin atomi. Calitatea atomilor este aceea că ei sunt plini, existând în goluri, sau vid. Aşadar materia se înfăţişează – şi este prima sa caracteris‑ tică – ca amestec de plin şi de gol: tocmai acest plin şi acest gol sunt, împreună, elementele materiei. A doua calitate a atomilor este infinitatea numărului lor: această infinitate este aceea care certifică monismul materialist, căci nici un principiu sau cauză primară nu poate exista în afara atomilor. Dar complexitatea lucrurilor, aşa cum acestea se înfăţişează, a fă‑ cut ca şi atomii să fie diferiţi. Astfel, la Leucip, atomii sunt „de dife‑ rite forme”70, la Democrit „sunt infiniţi ca mărime şi mulţime”71. Mai
64 Karl Marx, „Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur” (1841), în Marx, Engels, Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968. Este extrem de important că Marx a studiat şi problema timpului în teoria atomistă. Această problemă a apărut drept esenţială în înţelegerea materiei odată cu fizica cuan‑ tică. 65 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a IX‑a, VI, III [31], p. 433. 66 Ibidem: „cei mai uşori se duc spre spaţiul gol exterior, ca şi cum ar fi trecuţi prin sită. Cei‑ lalţi rămân pe loc şi, împletindu‑se între ei, iau aceeaşi traiectorie şi formează primul sistem sferic”. 67 Ibidem. 68 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a IX‑a, VII, [44], p. 437. 69 Ibidem, [45], p. 437. 70 Ibidem. 71 Ibidem, Cap. al VII‑lea, XII [44], p. 437. 152 ANA BAZAC mult, deşi sunt solizi (στερεαί sau νασταί) şi plini (πλήρεις), forma şi combinarea lor dau naştere lucrurilor diferite. Descrierea teoriei este mai cuprinzătoare la Epicur72: a) „Uni‑ versul este infinit atât din cauza mulţimii atomilor, cât şi a extinderii vidului”73; b) atomii, care sunt plini, „variază la infinit în formele lor; căci o asemenea varietate de lucruri, aşa cum le vedem, n‑ar fi putut niciodată să ia naştere din îmbinarea de atomi având aceleaşi forme”74 (iată un răspuns lui Anaxagora); c) „Pentru fiecare formă, atomii ase‑ mănători sunt pur şi simplu infiniţi ca număr, dar în ce priveşte de‑ osebirile calitative, atomii nu sunt pur şi simplu infiniţi, ci numai de necuprins… căci nici divizibilitatea nu merge la infinit”75; d) „atomii se mişcă cu o viteză egală, deoarece vidul face loc deopotrivă şi celui mai uşor şi celui mai greu”76; e) „Unii dintre ei sar mereu la o mare distanţă unii de alţii, pe când alţii se mişcă vibrând pe loc când se în‑ tâmplă să fie închişi într‑o împletitură de atomi sau să fie acoperiţi de atomii pe cale să se împletească”77; f) „soliditatea care există în atomi îi face să sară, după o ciocnire, atât cât permite împletitura să se pro‑ ducă săritura din ciocnire”78; g) Tradiţional, văzul era explicat prin lu‑
72 Dar apare, o dată mai mult, diferenţa dintre scepticismul lui Democrit – care consideră că atomii (şi vidul) sunt principiile existenţei, iar lumea sensibilă e o simplă aparenţă – şi realismul lui Epicur – pentru care lumea sensibilă este un fenomen obiectiv, iar ato‑ mii – un simplu substrat. Ca urmare, la primul esenţa lucrurilor este dată de necesitate, în timp ce la al doilea – tocmai de libertate, căci tot ceea ce este în realitate apare a fi rezultatul întâmplărilor. Epicur se prezintă ca un „dogmatic” (K. Marx, „Deosebirea dintre filosofia naturii…”, p. 39) ce nu este interesat de experienţă (ca Democrit) ci „întruchi‑ pează liniştea gândirii satisfăcute în sine”. „Devierea atomului de la linia dreaptă nu este o determinaţie particulară ce se întâl‑ neşte întâmplător în fizica epicuriană… după cum atomul se eliberează de existenţa sa relativă, linia dreaptă, abstrăgându‑se de la ea, deviind de la ea, tot aşa… scopul activi‑ tăţii este abstragerea, evitarea durerii şi tulburării, ataraxia…” (p. 45). (În timp ce) Democrit… transformă în mişcare silită, într‑un act al necesităţii oarbe (respingerea şi ciocnirea atomilor), (văzând) în respingere numai latura materială, fărâ‑ miţarea, schimbarea, nu latura ideală, în virtutea căreia este negată în atom orice ra‑ portare la altul, iar mişcarea este pusă ca o determinaţie în sine… devierea epicuriană a atomului a schimbat întreaga construcţie interioară a lumii atomilor prin faptul că în ea a fost exprimată determinaţia de formă şi a fost realizată contradicţia care rezidă în în‑ suşi conceptul de atom” (p. 47). 73 Diogenes Laertios, ibidem, Cartea a X‑a, [41], p. 475. 74 Ibidem, [42], p. 475. 75 Ibidem şi [43], p. 475. 76 Ibidem, [43], p. 475. 77 Ibidem. 78 Ibidem, [44], p. 475. Această săritură, sau abatere, zvâcnire – παρέγκλισις – a fost tradus de către Lucretius Carus, De rerum natura, II, 216–224, http: //www.intratext.com/IXT/ Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 153 mina care pleacă din ochi şi recunoaşte obiectele, deci printr‑o traiec‑ torie de la ochi la lucruri. La Democrit, traiectoria este de la lucruri la ochi: imaginea lucrurilor este dată de o peliculă de atomi de la su‑ prafaţa lor şi această peliculă‑imagine (εϊδωλα), micşorată, intră în ochiul omului. „Există o emanaţie necontenită de particule de pe su‑ prafaţa corpurilor fără nici o micşorare a emanării… simulacre… noi vedem prin… pătrunderea în noi, într‑o mărime adaptată în ochii şi mintea noastră, a unor imagini care vin chiar de la lucruri… datorită fie unei continuităţi neîntrerupte a simulacrelor, fie numai a unui re‑ ziduu al lor…”79. În concluzie aici, „pentru Democrit, atomul are numai semni‑ ficaţia de, element’, de substrat material. Deosebirea dintre atom ca άρχή (principiu) şi atom ca στoιχείoν (element), dintre atom ca prin‑ cipiu şi atom ca substrat îi aparţine lui Epicur”80. Toate aceste aspecte sunt semnificative pentru preocupările de mai târziu ale teoriei ştiinţifice moderne (fizică şi chimie, inclusiv dezvoltările acestora). Altfel spus, filosofia antică a pus o bună parte dintre marile probleme dezvoltate ulterior de ştiinţe. Astfel, ordinea: aceasta e raţională, sau raţional explicabilă, iar capacitatea lumii de a avea raţiunea sa, logos‑ul81, este una pentru întregul kosmos, inclu‑ siv pentru om/mintea lui/cunoaştere82. Holism înseamnă ordine atot‑ cuprinzătoare. Stabilitatea: e dată tocmai de elementul originar fun‑ damental, fără stabilitate nu se poate construi, adică nu poate să se dezvolte ceea ce urmează. Continuitate şi discontinuitate: cum se reali‑ zează trecerea de la continuu (apa etc.) la lucruri, şi cum de la discon‑ tinuu, atom, la combinaţii continue.
Şi idealismul? L‑am citat anterior pe Platon (nota 41) care evident că nu nega baza materială a lumii. Doar că punea problema cum de această bază
LAT0019/_P2.HTM, cu acel celebru clinamen (în text declinare solerent). Cicero, De fato, X (citat de Marx, p. 44 şi 84) a arătat că „atomul deviază la o distanţă minimă, pe care Epicur o numeşte έλάχιστoν”. Vezi şi Giovanni Reale, The Systems of the Hellenistic Age. A History of Ancient Philosophy (III) (1975), Edited and translated by John R. Catan, Albany, State University of New York Press, 1985, p. 142. 79 Ibidem, [48], [49], [50], pp. 476, 477. 80 Karl Marx, „Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur”, p. 55. 81 Logos‑ul apare omului numai prin vorbire (λέγειν), vorbirea duce la raţiune, este raţiu‑ ne/manifestarea raţiunii. 82 Κoσμέω – a pune ordine. Universul, deci inclusiv omul şi mintea sa, este ordonat, are un logos, adică ordinea poate fi înţeleasă cu raţiunea umană. 154 ANA BAZAC se transformă în lucruri atât de diferite83. Raţiunile epistemologice ale conturării idealismului stau tocmai în nevoia de a explica procesele active multiple, mişcarea şi schimbarea, varietatea şi feed‑back‑urile. Mecanismul său epistemologic constă, la rândul său, în autonomi‑ zarea acestor procese şi, apoi, în personificarea lor – în dotarea lor cu conştiinţă, iar de aici, în autonomizarea conştiinţei de aceste pro‑ cese şi transformarea ei în subiectul creator suprem. Idealismul a luat drept model conştiinţa umană creatoare de noţiuni, de forme. Aceste noţiuni şi forme au devenit arhetipul, precedentul materiei84. Dar, pentru filosofie, arhetipul sau precedentul nu este de aceeaşi natură cu lumea sensibilă. El este de alt ordin, transcendent85, şi tocmai la ni‑ velul acestuia are loc reprezentarea fenomenelor din realitate. Această întreagă traiectorie a avut loc, deci, la nivelul teoriei fi‑ losofice: care demonstrează, deduce şi explică numai cu ajutorul con‑ ceptelor şi al logicii, fenomenele de alt ordin decât cel al lucrurilor sensibile. Din punctul de vedere al teoriei materiei, filosofia antică a mers de la realitatea empirică la aceea profundă a conceptelor, in‑ tuită şi demonstrată speculativ, în două sensuri: în cel materialist, ajungând până la atomism, şi în cel idealist, relevând rolul creator al conştiinţei asupra lumii şi funcţia sa reprezentativă pentru ceea ce se întâmplă în lume. Există, desigur, şi motivaţii sociale, ideologice, ale constituirii idealismului, importante fiind mai ales cele de după sfârşitul lumii antice. Aceste motivaţii nu constituie preocuparea acestui articol, dar ele trebuie amintite tocmai din două motive: 1) pentru că evoluţia şi interpretările lor istorice au frânat confluenţa din filosofie dintre ma‑ terialism şi activismul creator, acesta din urmă mult timp specific mai degrabă idealismului86; şi 2) deoarece cauzele ideologice sunt cele care stau la baza idealismului actual, şi nu cele epistemologice.
83 Platon, „Timaios”, 27d‑28a, p. 142: „mai întâi trebuie să facem următoarea distincţie: ce este fiinţa veşnică, ce nu are devenire, şi ce este devenirea veşnică, ce nu are fiinţă”. 84 Vezi δημιoυργός – artizanul conducător al lucrurilor, al universului, Platon, „Timaios”, ed. cit., 29a‑b, p. 143, 30b, p. 144, 33a‑b, pp. 146–147, 34a, p. 147, 37b‑c, p. 150, 41a‑b, p. 154. Vezi şi Platon, „Republica”, Traducere de Andrei Cornea, în Platon, Opere, V, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedi‑ că, 1986, 596b‑599a, pp. 412–416. 85 Vezi şi Gabriel Chindea, Paradoxul transcendenţei la Aristotel şi Plotin, Humanitas, 2008. 86 Marx a observat într‑un moment de clarificare filosofică preliminară, că nu materialis‑ mul de până la el, ci tocmai idealismul a fost cel care a dezvoltat latura activă a cunoaş‑ terii (aşa cum o va face şi Husserl) – vezi K. Marx, „Teze despre Feuerbach” (1845), 1, în Marx, Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 5. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 155
Să mai notăm două aspecte extrem de importante. Întâi, că teoria filosofică, aşa cum s‑a constituit de la începuturile filosofiei greceşti, este interesată de concepte precum fiinţă, existenţă, realitate – desi‑ gur mereu în funcţie de capacitatea omului de a le pătrunde, mereu din perspectiva semnificaţiilor pe care le‑o dă omul. Aceste concepte şi aceste semnificaţii ocolesc problema originii fiinţei/a lumii. Ele nu constituie o cosmogonie87. Dar este evident că atât timp cât nu au existat încă teorii ştiinţifice despre origini şi mecanisme de constituire a lumii, teoria filosofică a promovat şi probleme ale teoriilor ştiinţi‑ fice. În acelaşi timp, să fim atenţi la faptul că, în filosofia antică, preo‑ cupări de cosmogonie au existat şi în idealism (Platon, „Timaios”), în timp ce nu întreg materialismul a răspuns naiv joncţiunii dintre filo‑ sofic şi ştiinţific (vezi Heraclit). Apoi, că preocupările pentru fiinţă – deci ceea ce este conceptibil „printr‑un discurs raţional”88 –nu pot fi rupte de logica înţelegerii şti‑ inţifice: cu alte cuvinte, şi aşa cum ne învaţă lingvistica89, conceptele filosofice se dezvoltă în contact cu empiria descoperirilor ştiinţifice. În sfârşit aici, cercetările actuale de fizică cuantică au relevat o tendinţă de depăşire a clivajului bine conturat între materialism şi idealism, fără a cădea însă în idealism90: ar exista o realitate indepen‑ dentă care nu doar că, încă, nu ne este cunoscută, ci poate să rămână chiar „incognoscibilă cu mijloace ştiinţifice”. O asemenea concluzie, de „realism voalat” aparţine lui Bernard d’Espagnat91. Mihai Drăgă‑
De ce a avut loc această joncţiune dintre activism şi idealism? Deoarece (şi să ne gân‑ dim la filosofia antică) modelul activismului a fost, evident, omul, deci activismul a fost legat de conştiinţă. Dar cum era la fel de clar că lucrurile din natură au fost anterioa‑ re omului şi îi sunt exterioare, conştiinţa a fost mutată în ele cu funcţia de manager al transformărilor materiale. 87 Aceasta este motivaţia filosofică a caracterului ateu al ontologiei lui Heidegger. 88 Platon, „Timaios”, 27d‑28a, p. 142. 89 Michel Bréal, „De la forme et de la fonction des mots” (1866), în Michel Bréal, Mélanges de mythologie et de linguistique, Paris, Hachette, 1878, p. 254: verbul εσ, εσ‑τι (în sanscri‑ tă as‑ti, el este), deci descriind ceva vizibil, s‑a transformat astfel: σ a căzut, fiind între două vocale, rămânând έ‑ών, έ‑όντoς (la Homer deja). Apoi, ε a fost retras, deci a rămas ών, adică dezinenţa. Dar s‑a păstrat semnificaţia de existenţă. 90 Vezi Ana Bazac, „O provocare a lui Mihai Drăgănescu”, Noema, volumul X, 2011, CRIFST, Academia română, pp. 41–62, http: //www.noema.crifst.ro/doc/2011_1_06.pdf 91 Bernard d’Espagnat, Veiled Reality: An Analysis of Present‑Day Quantum Mechani‑ cal Concepts (1994), Westview Press, 2004, p. 367, dar şi Bernard d’Espagnat, On Phy‑ sics and Philosophy (2002), Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2006, pp. 450–461: conceptul de realitate este o abstracţie care vrea să descrie „fundamentul ul‑ tim” al lucrurilor, adică materia aşa cum apare aceasta în fizica cuantică; dar, deoare‑ ce universul nostru de discurs este mereu limitat de experienţele noastre, apare că nu 156 ANA BAZAC nescu a mers cumva în aceeaşi direcţie, de lărgire a „materialismului” cu informaţia, adică de depăşire a imaginii reducţioniste în care ma‑ teria sau fundamentul ultim este doar materială/material92.
Bibliografie selectivă la partea I
[1] Aριστoτέλης, Φυσικά, (193a. 9), http: //users.uoa.gr/~nektar/history/tributes/ancient_ authors/Aristoteles/physica.htm [2] Aristotel, Fizica, Traducere N.I. Barbu, Studiu introductiv, note, indice tematic şi terminologic Pavel Apostol, Studiu asupra „Fizicii” lui Aristotel, Alexandru Posescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966 [3] Aristotel, Metafizica, Traducere de Ştefan Bezdechi, Studiu introductiv şi note de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965 [4] Aquinas Thomas, Commentary on Aristotle’s Physics, Book II, 149, http: //dhspriory.org/ thomas/Physics2.htm [5] Bohm David, Plenitudinea lumii şi ordinea ei (1980), Bucureşti, Humanitas, 1995 [6] Bohr Niels, Discussions with Einstein on Epistemological Problems in Atomic Physics, 1949, http: //www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/dk/bohr.htm [7] Bréal Michel, „De la forme et de la fonction des mots” (1866), în Michel Bréal, Mélanges de mythologie et de linguistique, Paris, Hachette, 1878 [8] Burnett John, Early Greek Philosophy (1892), Third edition 1920, Introduction, VIII, IX, http: //www.classicpersuasion.org/pw/burnet/egp.htm?chapter=introduction#13 [9] Burnett John, Early Greek Philosophy, Chapter VI, The Fragments, 14, http: //www. classicpersuasion.org/pw/burnet/egp.htm?chapter=6#126 [10] Chindea Gabriel, Paradoxul transcendenţei la Aristotel şi Plotin, Humanitas, 2008 [11] Derrida Jacques, Khôra (1987), Paris, Galilée, 1993 [12] d’Espagnat Bernard, Veiled Reality: An Analysis of Present‑Day Quantum Mechanical Concepts (1994), Westview Press, 2004 [13] d’Espagnat Bernard, On Physics and Philosophy (2002), Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2006 [14] Farcaş Dan D., Labirintul cunoaşterii, Bucureşti, Paideia, 2009 [15] Filosofia greacă până la Platon, Redactor coordonator Ion Banu în colaborare cu Adelina Piatkowski, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, Vol. II, Partea a II‑a [16] Fine Gail, On Ideas. Aristotle’s Criticism of Plato’s Theory of Forms, Oxford, Clarendon Press, 1995
există „fundament ultim” iar acesta, „realul”, este non‑conceptualizabil. El ne apare prin intermediul cunoaşterii legilor fizice, inerent matematizate, a unei cauzalităţi extinse (oarecum asemănător, dar nu identic, lui Aristotel) care există dar care este doar „distor‑ sionat” (local, istoric) reflectată de legi; acestea şi conceptele fizice şi matematice sunt reflectări sau „urme” ale realului care este de necuprins, impenetrabil. 92 În cartea lui Ervin László, Science and the Akashic Field: An Integral Theory of Everything, Inner Traditions International, 2004, conceptul de materie este înlocuit cu cel de câmp akashic (akasha – sanscr. spaţiu, cumva sinonim cu khōra grecească), adică de informa‑ ţie. Dar ce dă informaţia? Tocmai diferenţialele pornind de la starea de vacuum, adică aceea care are cea mai mică energie. Evoluţia este urmarea aşezării informaţiilor. „Mate‑ ria” este aici locul informaţiilor, sau informaţiile ce au mereu loc. Materia – observaţii epistemologice cu prilejul aniversării modelului atomului 157
[17] Florian Mircea, „Problema datului” (1925), Opere alese, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006 [18] Frenkian Aram, Le monde homérique, Paris, J. Vrin, 1934 [19] Greene Brian, The Elegant Universe: Superstrings, Hidden Dimensions, and the Quest for the Ultimate Theory, New York, Vintage Books, 2000 [20] Hawking Stephen, Universul într‑o coajă de nucă (2001), Traducere din engleză de Gheorghe Stratan, Ovidiu Ţînţăreanu, Anca Vişinescu, Bucureşti, Humanitas, 2005 [21] Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului (1807), Traducere de Virgil Bogdan, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965 [22] Heidegger Martin, „Despre esenţa şi conceptul lui φύσις (Aristotel, Fizica II, 1)”, în Heidegger, Repere pe drumul gândirii (1976), Traducere şi note introductive Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988 [23] Heraclitus. The Complete Fragments, Translation and Commentary and the Greek Text, by William Harris, The Way of Logos, 1., http: //community.middlebury.edu/~harris/ Philosophy/heraclitus.pdf [24] Joja Athanase, „Prolégomènes au statut des entités abstraites”, Noesis, 1, 1973 [25] Kuhn Thomas, „Funcţia măsurării în fizica modernă” (1961), în Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă (1977), Traducere de Any Florea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982 [26] Kuhn Thomas, „O funcţie pentru experimentele mentale” (1964), în Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă (1977), Traducere de Any Florea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982 [27] Laertios Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, Studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963 [28] László Ervin, Science and the Akashic Field: An Integral Theory of Everything, Inner Traditions International, 2004 [29] Lucretius Carus Titus, De rerum natura, II, 216–224, http: //www.intratext.com/IXT/ LAT0019/_P2.HTM [30] Marx Karl, „Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur” (1841), în Marx, Engels, Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968 [31] Marx Karl, „Teze despre Feuerbach” (1845), 1, în Marx, Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958 [32] Marx Karl, Capital, volume I, Part IV, Chapter fourteen, section 4, http: //www.marxists. org/archive/marx/works/1867‑c1/ch14.htm#S5 [33] Moisil Grigore T., Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975 [34] Nicolau Şerban, „Teoria elementelor în filosofia greacă şi reflectarea ei în tratatul aristotelic De Caelo”, Studii de istoria filosofiei universale, XIV, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 58–87 [35] Parmenide, Being is all there is, (din Diels‑Kranz), 6. 1–2, 8.3–10, http: //www.ellopos. net/elpenor/greek‑texts/ancient‑greece/parmenides‑being.asp?pg=3 [36] Pârvu Ilie, Infinitul şi infinitatea lumii. Studiu epistemologic, Bucureşti, Editura Politică, 1985 [37] Peladan Joséphin, La philosophie de Léonard de Vinci, Paris, F. Alcan, 1910 [38] Platon, „Cratylos”, Traducere de Simina Noica, în Platon, Opere, III, Ediţie îngrijită de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978 158 ANA BAZAC
[39] Platon, „Parmenide”, Traducere de Sorin Vieru, în Platon, Opere, VI, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989 [40] Platon, „Republica”, Traducere de Andrei Cornea, în Platon, Opere, V, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986 [41] Platon, „Timaios”, Traducere de Cătălin Partenie, în Platon, Opere, VII, Ediţie îngrijită de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993 [42] Poem of Parmenides, VIII, 50, 55, şi IX, http: //philoctetes.free.fr/parmenidesunicode. htm [43] Reale Giovanni, The Systems of the Hellenistic Age. A History of Ancient Philosophy (III) (1975), Edited and translated by John R. Catan, Albany, State University of New York Press, 1985 [44] Romeyer Dherbey G., „Notre époque est‑elle matérialiste?”, Φιλoσoφία, 40, 2010 [45] Russell Bertrand, Problemele filosofiei (1912), Traducere de Mihai Ganea, Studiu introductiv de Mircea Flonta, Bucureşti, All, 2004 [46] Suppes Patrick, Aristotle’s conception on matter and its relation to modern concepts of matter (1974), http: //suppes‑corpus.stanford.edu/techreports/IMSSS_245.pdf [47] The Fragments of Empedocles, Translated by William Ellery Leonard (1908), 17, http: // classicpersuasion.org/pw/empedocles/empalleng.htm [48] Tweedale Martin, „Aristotle’ Realism”, în Aristotle: Critical Assesments, edited by Lloyd P. Gerson, Oxon and New York, Routledge, 1999 [49] Voltaire, „Despre domnul Bacon”, Scrisori filosofice (1734), în Voltaire, Opere alese, Studiu introductiv de N.N. Condeescu, Bucureşti, ESLA, 1957 [50] Walras Léon, Économie et mécanique (1909), http: //homepage.newschool.edu/het// texts/walras/walrasmech.pdf Journey towards physics axiomatization
Florin MOLDOVEANU1 [email protected]
ABSTRACT. After more than a century, Hilbert’s sixth problem of physics axiomatization is still unsolved. Recent attempts of producing a comprehensive “Theory of Everything’’, like string theory, has very little chance of obtaining experimental confirmation, and Gödel’s incompleteness theorem seems to prohibit a single cohesive axiomatic system, while at the same time nature appears unique and unified. New approaches may be needed to help advance towards a solution of Hilbert’s sixth problem. In this paper several axiomat‑ ization methods are compared and a systematic research program for solving Hilbert’s sixth problem is introduced. A methodology for identifying physical principles is presented as well. KEYWORDS AND PHRASES: Physics axiomatization, Theory of Everything (ToE), Hilbert’s sixth problem, quantum mechanics, special and general relativity, Bourbaki approach to mathematics, axioms and requirements (postulate), composability principle, tensor (Riemann, Minkowski).
I. WHY AXIOMATIZE PHYSICS? Is axiomatization a useless “goldplate the carburettor’’ activity which it will not make the car run any better as Irving Segal put it? Why should we not wait first for a final “Theory of Everything’’ (ToE) to be certain we have the correct theory? Gödel incompleteness theo‑ rem2 showed that there is no hope axiomatizing mathematics. Why would physics be any different? Those are all good questions with hopefully equally good an‑ swers. Axiomatizing physics is not a useless exercise because we need to answer why some mathematical structures are distinguished
1 Committee for Philosophy and the Sciences, University of Maryland, College Park, MD 20742. 2 K. Gödel, “Üeber formal unentscheidbare Sätxe der Principia Mathematica und verwan‑ dter Systeme I”, Monatshefte für Mathematik und Physik 12, XXXVIII, 1931.
NOEMA VOL. XI, 2012 160 FLORIN MOLDOVEANU by nature like: SO(3,1), U(1), SU(2), SU(3). We also need to know how those structures can be combined in a coherent structure. We can certainly wait for the ultimate ToE, but maybe we can help get us there faster, and some encouraging results were already obtained. In‑ deed, mathematics cannot be axiomatized, but nature appears to be unique and unified and if the standard axiomatization approach is forbidden by the incompleteness theorem, then alternative methods need to be investigated.
II. APPROACHES TO AXIOMATIZATION Several proven approaches to axiomatization are already avail‑ able. First and foremost, there is the standard approach of defining axioms and deriving mathematical theorems. But this is only one of the choices available. In physics, some theories are introduced as a consequence of a principle of nature and this looks to be similar with the standard approach of picking up postulates and deriving conse‑ quences. But it will be shown later that this kind of approach is fun‑ damentally different. Then, there is the Bourbaki approach of starting simple and building up complexity. Other approaches like category theory are available as well but they will not be discussed.
A. Standard axiomatization approach The standard approach started with Euclidean geometry: define axioms and then prove theorems. The value of the resulting system is given by the value of the axioms and coming up with the right axioms is a very hard problem. It is not every day that a new axiom is pro‑ posed, and the process is not constructive. In fact, it requires a high degree of creativity and “cleverness’’. There is nothing wrong with be‑ ing smart, but this does not make a workable systematic research pro‑ gram. Typical motivations for axioms are examples from nature, mo‑ ment of inspiration, agreement with experiments. For example the old quantum mechanics was axiomatized early on by von Neumann and some of his axioms were later found incorrect for the infinite di‑ mensional case. There is another aspect of the standard approach which is usually overlooked. Picking axioms resembles fencing an area. The axioms of the standard method have an intrinsic boundary direction: they point inward towards the consequences, and the mathematical theorems form a “white box’’, a “what you see is what you get’’ structure. How‑ ever, this is not the only way of building a theory. Let us analyze how designers and engineers build things. Or let us look at how a person Journey towards physics axiomatization 161 does a mundane task: buying a car. When you buy a car you do not start with metallurgical and chemical axioms, you have requirements: colours x, y, and z are acceptable, price to be in this range, the car has to have this many seats, etc. Then from the available choices you fil‑ ter out what does not correspond to your needs. Similarly, in engi‑ neering, one starts with requirements as well and then picks from the available structures and methodologies the best design for the job. But what does this have to do with axiomatization? Axiomatization includes the process of defining a boundary between the theory and the outside world of mathematics. And this boundary could be point‑ ing inward, or outward. If axioms are pointing inward, requirements are nothing but an outward looking boundary which do not derive internal mathematical consequences but reject what does not fit from an existing pool of structures.
B. Principle axiomatization approach We can now introduce a new way of physics axiomatization, the axiomatization using physical principles. The best examples of this approach are special and general relativity. In special relativity Ein‑ stein starts with two postulates, or “requirements of nature’’: principle of relativity, and the constant speed of light. The theory is then con‑ structed by removing what does not satisfy those requirements and keeping what does. For example the old fashion Galilean transforma‑ tion is rejected by the constant speed of light requirement. Similarly in general relativity one starts with the equivalence principle between inertial and gravitational mass. Axiomatizing by physical principles is an outward looking pro‑ cess which rejects the overwhelming number of mathematical struc‑ tures, and accepts a few structures compatible with the physical principle. This process results in a “black box’’ where the selected structures are not necessarily unified or have any cohesiveness. In practice one augments the principles with mild technical axioms to arrive at the desired outcome. For example in the special relativity case one additional technical axiom is the linearity of the coordinate transformations. To be able to successfully axiomatized physics in this approach one needs to have strong physical intuition, but the process is much simpler than the standard approach. Being easier, it is also not com‑ plete. In general this approach answers only why some mathemat‑ ical structures are selected by nature, not how can those selected mathematical structure fit each other coherently. So why is Lorentz 162 FLORIN MOLDOVEANU transformation a distinguished mathematical structure selected by nature? Because the speed of light is constant. Why is the speed of light constant? This is a physics requirement and a methodology for selecting core physics requirements will be presented later. Now not everything seems to be able to be put in this axiomat‑ ization form, and people tried for long time to axiomatize quantum mechanics in this fashion, but the very definition of what quantum mechanics is seems very elusive. An approach to axiomatizing quan‑ tum mechanics in this fashion is presented in the appendix. Suppose now we have all the nature requirements in front of us and they demand the existence of quantum mechanics and gravity. Constructing a coherent theory of quantum gravity is a very hard project and answering why it is clearly not enough. We need an ap‑ proach for a coherent unification of disjoined mathematical struc‑ tures, in other words we need to answer how. Fortunately there is such an approach already available for us, it is the Bourbaki approach.
C. The Bourbaki axiomatization approach Nicolas Bourbaki is a collective name of a group of French math‑ ematicians who proceeded to systematically build mathematics start‑ ing from set theory and adding complexity gradually. This helped usher in the modern view of mathematics: mathematics is only about relationships, devoid of any ontological meanings. Take for example the case of imaginary numbers. For more than three hundred years people had serious difficulty to accept what we now take for granted. Even the very name “imaginary’’ is a relic of the history behind it. How can you take the square root of a negative numbers? Do imagi‑ nary numbers really exist? They are defined by something impossible so why should we take them seriously? What finally made the case for complex and imaginary numbers was their two by two matrix repre‑ sentation which has no objectionable ontological status: − ba z1a ib ba =−+=+= (1) ab The lesson learned from this simple example is that there are sev‑ eral realizations of the same mathematical structure and makes no sense to attach any ontological meaning to any of them. This sug‑ gests then the following axiomatization process: extract all essential characteristics of a domain and then do a systematic search for the Journey towards physics axiomatization 163 actual realization of the ontological‑neutral relationships contained in those essential characteristics. This process is free of guesswork, and straightforward making it ideal to tackle hard physics axiomatization problems. Using this process, Emile Grgin pioneered the beginning of the axiomatization process for quantum mechanics as a principle ap‑ proach followed by a systematic search for concrete realizations3.
III. COMPARING THE AXIOMATIZATION APPROACHES We now have all the required puzzle pieces to axiomatization ap‑ proaches and can proceed towards introducing a systematic research program towards physic axiomatization. First we need to distinguish between axioms and requirements. They form the boundary between one mathematical area and the rest of the infinite world of mathemat‑ ics. But they are inward looking deriving mathematical consequences, or outward looking eliminating most of the infinite world of math‑ ematics. In physics, requirements are usually named postulates and they are justified by experimental results. For the same theory, axioms and requirements are usually not the same. For example special the‑ ory of relativity can be constructed from the requirements of relativity and constant speed of light, or from the axiom of the Minkowski met‑ ric tensor of the usual (3,1) – signature. Obtaining the axioms of nature is an extremely hard project be‑ cause it is hard to guess right and subsequent development can find exceptions. On the other hand obtaining the requirements is much simpler because it requires only physical intuition and agreement with experiments. There are effective theories like quantum field the‑ ory which has only a limited range of applicability due to the exis‑ tence of the so‑called Landau pole, but once the range of validity is specified, the requirements do not change with the natural develop‑ ment of the theory. As an inward looking boundary, axioms lead mathematicians to desire generalizations, while as an outward looking boundary, re‑ quirements make physicists to seek uniqueness. For the mathemati‑ cian, generalizations are “an escape from Egypt’’, but for a physicist generalizations are a “banishment Paradise’’. Gödel’s incompleteness theorem may prevent the existence of an ultimate ToE in closed standard axiomatic form, but this result has no relevance for the much more lax requirements/principle ap‑ proach where the final selected mathematical structures may not be
3 E. Grgin, The Algebra of Quantions, Authorhouse, Indiana, 2005. 164 FLORIN MOLDOVEANU unified. The requirement approach only answer why some mathemat‑ ical structures are used by nature, but we also need to answer how are the selected structure coexist harmoniously. To solve the how problem, any additional axiomatization ap‑ proach will do, but the Bourbaki approach was selected because it was successfully employed into the beginning of solving the axiomat‑ ization of quantum mechanics as a principle approach, a long sought after physics goal. In this approach one first boils down the essential characteristics to bare minimum, and then proceeds at constructing a systematic search for concrete realizations. The first part is achieved through the requirements/principle approach, while the second part is a straightforward systematic search free of guesswork.
IV. SEARCHING FOR THE REQUIERMENTS OF NATURE There is one more key element for the research project to be vi‑ able. We need physics intuition to start the why phase. It is hard to come up with new physics principle such as the constant of the speed of light because experimentalist already accumulated a large body of knowledge and no stone was left unturned within the current ex‑ perimental abilities. But we can set our sights much higher and we can play a Lego exercise: “Let’s build a universe”. In other words, we can pretend to be God for a second. First, what building blocks do I have at my disposal? This is easy: the timeless mathematical struc‑ tures of the Platonic world of mathematics. And indeed, Wigner fa‑ mously said: “the unreasonable effectiveness of mathematics’’4. Barring supernatural explanations, reality is only made up of mathematical relationships. So it must be that reality is nothing but math organized differently, not unlike liquid water and ice are made up of the same chemical molecule. If the Platonic world of mathematics and Nature are basically the same thing organized differently, the natural thing to do is to com‑ pare them: “Identify all mathematical properties of the physical world that are universally valid in the real world and are not universally valid in the abstract world of mathematics’’5. So far three principles satisfy this criterion. Two of them were originally discovered as part of unrelated research programs, but
4 E. P. Wigner, “The unreasonable effectiveness of mathematics in the natural sciences. Ri‑ chard Courant lecture in mathematical sciences delivered at New York University, May 11, 1959”, Communications in Pure and Applied Mathematics, vol.13, 1, 1960. 5 F. Moldoveanu, Heuristic rule for constructing physics axiomatization, arXiv: 1001.4586v1 Journey towards physics axiomatization 165 it makes sense to introduce them together from the requirements point of view. In the abstract world of mathematics, truth is a property con‑ fined to an axiomatic system. Moreover, an axiomatic system cannot define its truth property itself. But as God I want to create an ontol‑ ogy, a reality whose truth value is freed from the axiomatic boundary and it is universal. It is this universality which allowed the Galilean revolution to occur and put experiments at the centre of settling ques‑ tions about nature. Hence the first principle is: universal truth prop‑ erty, or universal non‑contextuality of the truth value of facts of na‑ ture6. Because of this, we usually have two meanings of truth: true as a logical consequence, or true as something corresponding to reality. Looking again at the abstract world of mathematics, and specifi‑ cally at Gödel’s incompleteness theorem we see that in here things are not unified, but separated and “frozen’’. This is not what we want. The requirement would be to have a cohesive nature with no “island universe’’ following different natural laws. The second principle is the “composability principle’’: any two physical systems obeying physical laws obey the same law when combined into the same system7. This principle is actually extremely powerful as very few mathematical structures can obey it. In fact there are only three: classical mechan‑ ics, quantum mechanics, and all Lie groups. In any axiomatic system, the algorithmic information content is finite. The last requirement for nature is to obey a principle of infinite complexity. In its original form this principle was called the “deform‑ ability” principle8. In summary, the three principles/requirements of nature coming from comparing nature with the abstract world of mathematics are: universal truth property, composability, infinite complexity. The rest of solving Hilbert’s sixth problem is deriving mathematical con‑ sequences out of them in a systematic way. This research program is already in progress with many encour‑ aging results, but it is only in its early infancy. For example, with the help of some technical axioms, it can be shown that the first principle
6 Ibidem. 7 E. Grgin and A. Petersen, “Algebraic Implications of Composability of Physical System”, Communications in Pure and Applied Mathematics, vol. 50, nr. 177, 1976. 8 J. Rau, “On the Metric Structure of Space‑Time”, in M.A. del Olmo, M. Santander, and J. Mateos Guilarte eds., Group Theoretical Methods in Physics, Vol. II, Proc. XIX Int. Colloquium, Salamanca, Spain, June 29‑July 4, 1992 (Anales de Fisica, Monografias 1, CIEMAT, Madrid, 1993), pp. 483–486. 166 FLORIN MOLDOVEANU demands the existence of causality and time, the second principle de‑ mands quantum mechanics, and the third principle demands the ex‑ istence of a Riemann metric tensor. Combining the first and third principle demands special theory of relativity with an unspecified number of spatial dimensions. Combining special relativity and quan‑ tum mechanics can only be consistently done in a 3+1 spacetime as shown by the systematic search for realizations for quantum mechan‑ ics in the algebraic formalism. Electroweak gauge symmetry can also be obtained as a necessity to unify relativity and quantum mechanics. The mid‑term goal is to eliminate as much as possible the additional technical axioms and strengthen the results obtained so far. The major challenge on this framework is the explanation for the beginning of time, the existence of a multiverse, and quantum grav‑ ity. The fact that nature is unique as a consequence of physics princi‑ ples is a double edge sword. As Guth put it, why is this universe hap‑ pening only once? This seems to be at great odds with the Copernican ideas that we are in no way special. We may need to look beyond the three principles/requirements and it looks that the best approach to solve the issues above it is using the Darwinian principle of the survival of the fittest: proving there is a vac‑ uum and demanding its stability from a sea of all potential multiverses which do not respect universal truth property or maybe composability. At this time those are only speculations, and there are a lot of tractable standard problems to be solved in the outlined research project. Solving Hilbert’s sixth problem will not change the Galilean na‑ ture of physics and experiments will remain the way of testing agree‑ ment with nature. This is because the three principles have to pass all past, present, and future experimental tests. We only pretended to play God, we cannot write the equations of nature on paper, say “fly’’ and a new universe will be born. We can construct virtual re‑ alities on computers but they do not satisfy the third principle, infi‑ nite complexity. Alternative ontologies like computer games, virtual reality, even cartoon characters have no less right to exist than our universe, there is no ontological hierarchy and the lack of a criterion to rank ontologies means that we have we have an ontological de‑ mocracy. The question “why there is something rather than nothing’’ has a simple answer: because it can be. In any ontological universe there is a simple test for the existence of a creator: is the information conserved or not? If no, the “laws of nature” in that universe, are not complete and require an outside entity. In other words, God can exist only as “God of the gaps’’. Journey towards physics axiomatization 167
V. CONCLUSION A research project aimed at solving Hilbert sixth problem is in‑ troduced. This research projects distinguishes between inward look‑ ing axioms and outward looking requirements/principles. It aims at explaining both why some mathematical structures play a key role in nature, and how they can be combined in a coherent structure. Three principles of nature: universal truth property, composability, and infinite complexity were presented. Those principles were orig‑ inally introduced by different motivations and they already gener‑ ated mathematical consequences. The problems of beginning of time, uniqueness of our universe, or quantum gravity are not part of this framework and new ideas needs to be introduced like Darwinian sur‑ vival of the fittest and Copernican ideas of not being special. How‑ ever, unlike the prior three principles, no mathematical consequences were yet derived out of those principles, and their usefulness is only speculative at this point. (There are very good reasons to select the additional Copernican and Darwinian principles. For example Dar‑ winian survival of the fittest can explain the emergence of classical re‑ ality from quantum mechanics9. The Copernican principle seems to imply the existence of a multiverse which is compatible with string and inflation theory.) The strongest principle so far is the composability principle which can be used to define quantum mechanics as shown in the ap‑ pendix. The problem is not completely solved, as this principle allows additional mathematical structures and the search for additional cri‑ teria to isolate only quantum mechanics continues.
VI. APPENDIX: CONSEQUENCES OF THE COMPOSABILITY PRINCIPLE In this section a high level introduction into using the compos‑ ability principle to define quantum mechanics is given. Quantum mechanics can be introduced in many formalisms, but the preferred approach is that of Hamiltonian mechanics and of the C* algebraic approach. This summary follows the core results of Emile Grgin10 who introduced the concept of a two‑algebra approach to quantum mechanics. Historically, the idea was to search for a common axiomatization of both classical and quantum mechanics because whatever they have
9 W. H. Zurek, Quantum Darwinism, arXiv: 0903.5082v1 10 E. Grgin and A. Petersen, ibidem. 168 FLORIN MOLDOVEANU in common must be absolutely essential. Both classical and quantum mechanics have two products, one symmetric and one anti‑symmet‑ ric. For classical mechanics the two products are the regular func‑ tion multiplication and the Poisson bracket. For quantum mechan‑ ics, the products are the Jordan and the Lie products. There is a one to one correspondence between them, usually called the dynamic cor‑ respondence between observables and generators. Mathematically this corresponds to a multiplication by 1− mapping hermitean into anti‑hermitean operators, and physically this corresponds to the un‑ certainty principle. Let us call S1 and A1 the symmetric and the anti‑symmetric prod‑ ucts of system one, S2 and ST the correspondent products of system two, and ST and AT the products of the composed system. Compos‑ ability demands the following:
T 21 ⊗⋅−⊗= AAaSSS 21 (2)
AT ⊗+⊗= SAAS 2121 (3) with a = +1, 0, –1. Then a = +1 corresponds to quantum mechan‑ ics (a = ħ), and a = 0 corresponds to classical mechanics, and a = –1 corresponds to either a split‑complex quantum mechanics or all Lie groups. The symmetric and anti‑symmetric products also obey three identities: Lie, Leibniz, and associated identity mapping commutators to anti commutators. This formalism is nothing but the C* algebraic formalism without the norm positivity condition. From here one can determine their concrete realizations resulting in the usual unitary groups, and also in some additional exceptional cases like SO(2, 4) corresponding to the conformal compactification of SO(1, 3) leading to the Dirac’s equation and the electroweak symmetry U(1) × SU(2)11. Those are advanced topics beyond the scope of this paper.
11 E. Grgin, Structural Unification of Quantum Mechanics and Relativity, Authorhouse, India‑ na, 2007. Journey towards physics axiomatization 169
References:
[1] K. Gödel, “Üeber formal unentscheidbare Sätxe der Principia Mathematica und verwandter Systeme I“, Monatshefte für Mathematik und Physik, 12, XXXVIII, 1931 [2] E. Grgin, The Algebra of Quantions, Authorhouse, Indiana, 2005 [3] E. Grgin, Structural Unification of Quantum Mechanics and Relativity, Authorhouse, Indiana, 2007 [4] E. Grgin and A. Petersen, “Algebraic Implications of Composability of Physical System”, Communications in Pure and Applied Mathematics, vol. 50, 177, 1976 [5] F. Moldoveanu, Heuristic rule for constructing physics axiomatization, arXiv: 1001.4586v1 [6] J. Rau, “On the Metric Structure of Space‑Time”, in M.A. del Olmo, M. Santander, and J. Mateos Guilarte eds., Group Theoretical Methods in Physics, Vol. II, Proc. XIX Int. Colloquium, Salamanca, Spain, June 29‑July 4, 1992 (Anales de Fisica, Monografias 1, CIEMAT, Madrid) 1993 [7] E. P. Wigner, “The unreasonable effectiveness of mathematics in the natural sciences”, Richard Courant lecture in mathematical sciences delivered at New York University, May 11, 1959, Communications in Pure and Applied Mathematics, vol.13, 1, 1960 [8] W. H. Zurek, Quantum Darwinism, arXiv: 0903.5082v1 NICOLAE TESLA – MAGICIAN AL ŞTIINŢEI
Ştefan IANCU1 [email protected]
MOTTO: „Pământul este de fapt viu, având vibraţii electrice” (Nicolae Tesla)
ABSTRACT: In the present paper, the author intends to emphasize the role of Nicolae Tesla as scientist, deeply preoccupied with the problem of the sources of unconventional energy, more precisely with the problem of free energy, an energy that can be applied at a planetary scale, but an energy that in present is very expensive. The engineer of genius. Tesla has obtained a patent for a turbine without blades and he realized public demonstrations with an automobile with an engine that worked on the base of free energy. Implicated in bringing into being some enigmatic researches as: Philadelphia experiment, vril energy, the famous death ray a.o. , Nicolae Tesla is even nowadays a big enigma.
KEYWORDS: unconventional energy, free energy, turbine without blades, Philadelphia experiment, vril energy, death ray.
Românii au dat, practic, pe cei mai mari inventatori ai omeni‑ rii: Henri Coanda şi Nicolae Tesla (Nikola Tesla). Chiar dacă Tesla s‑a născut în Croaţia la Smiljan şi şi‑a început pregătirea şcolară acasă şi apoi a urmat gimnaziul din Carlstadt, Croaţia in germană şi Karlo‑ vac‑Rusia, iar studiile universitare a încercat să le facă la Politehnica din Gratz şi apoi la Praga, Henri Coandă afirma despre el că vorbea o frumoasă dar străveche limbă română. Despre prezenţa vlahilor în Smiljan, într‑un muzeu modern amenajat în casa în care s‑a născut Nicolae Tesla, un panou mare, în limba engleză, informează vizitatorii că „la finele secolului XVI, o zonă de graniţă din zona Smiljanului, menită să apere teritoriul croat, pe atunci aparţinând Imperiului austro ungar, de frecventele
1 Profesor dr. inginer, membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiință din România; secretar științific al Secției pentru Ştiința şi Tehnologia Informației din Academia Română.
NOEMA VOL. XI, 2012 174 ȘTEFAN IANCU incursiuni otomane, era locuită cu o dezvoltare socială distinctă de restul provinciei austro ungare”.
Fig. 1 – Nicolae Tesla
Acelaşi text informează apoi că „intenţiile militare ale austrieci‑ lor au fost blocate de populaţia vlahă, care locuia, de când lumea, în zona insulară a Croaţiei, în Smiljan. Cunoscuţi ca un meam dârz, izo‑ lat şi veşnic nesupus, vlahii ortodocşi le‑au cerut austro‑ungarilor să le fie respectat „Dreptul Vlah” pe care însuşi Imperiul Otoman l‑a in‑ stituit în favoarea lor. Austro‑ungarii n‑au avut încotro şi au reconfir‑ mat drepturile vlahilor, vechi de când lumea în schimbul satisfacerii serviciului militar”. Nicolae Tesla este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari oa‑ meni de ştiinţă ai sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Invenţiile, precum şi munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cu‑ noştinţelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sis‑ temele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a puterii şi motorul pe curent alternativ, care au deter‑ minat cea de‑a doua revoluţie industrială. Una dintre cele mai impor‑ tante invenţii ale sale este generatorul de curent alternativ, contribuind de asemenea la construirea hidrocentralei de lângă Cascada Niagara. Nicolae Tesla – Magician al ştiinţei 175
Fig. 2 – Complexul Nikola Tesla din Smiljan
În Statele Unite ale Americii, faima lui Tesla rivalizează în isto‑ rie şi cultură populară cu cea a altui mare inventator Thomas Edison2. După demonstraţia sa de transmisie de semnale fără fir în anul 18933 şi după ce a câştigat în „Războiul Curenţilor”4, dovedind avantajele 2 Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 – d.18 octombrie 1931) a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park”, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1903 brevete). Este un auto‑ didact, însă acest lucru nu l‑a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), telefoniei, al sistemului de transmisie multipla a telegramelor, înre‑ gistrării mecanice a sunetului (fonograful) și cinematografiei – kinetoscopul. În lumea industriei, Edison introduce noțiunea de producție de serie. Pentru meritele sale, Acade‑ mia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 „Premiul Rumford” pentru activi‑ tatea din domeniul electricității şi în anul 1915 „Medalia Franklin” pentru contribuția sa pentru binele umanității. 3 Tesla a invitat presa şi alte personalităţi importante ale vremii la Madison Square Gar‑ den unde instalase în mijlocul scenei un bazin cu apă, unde a făcut să plutească o bărcuţă controlată prin telecomandă. Tesla putea comanda deplasarea bărcuţei prin atingerea unui buton de pe telecomandă. Această demonstraţie a constituit demon‑ strarea practică a două noi realizări tehnice: radioul şi robotica. 4 În 1884, Tesla a ajuns în SUA şi a mers la biroul lui Thomas Edison căruia i‑a vorbit des‑ pre curentul alternativ. Edison l‑a ascultat dar nu a spus nimic despre acest nou, la acea dată, curent. În 1888, Tesla a înregistrat alte 13 invenţii pentru dinamuri, motoare, trans‑ formatoare, distribuitoare – tot ce ii era necesar pentru sistemul de curent alternativ. Tot în 1888 Tesla a fost invitat să ţină o prelegere la Institutul American de Inginerie Electrică. În urma acestei prelegeri a apărut George Westinghouse, un inventator de 42 de ani care se îmbogăţise dezvoltând o frână de aer pentru trenuri. Westinghouse, începător în ale electricităţii, a avut o atât de mare încredere în posibilităţile curentu‑ lui alternativ, încât i‑a plătit lui Tesla 1.000.000 dolari pentru drepturile acestuia asupra brevetelor de invenţie. Închisoarea Sing Sing a văzut în curentul alternativ o posibilitate 176 ȘTEFAN IANCU transmisiei la distanţă a curentului alternativ, în comparaţie cu curen‑ tul continuu, al cărui adept era Edison, Tesla a fost recunoscut drept cel mai mare inginer electrician al Americii. O mare parte din munca sa de început a pus bazele ingineriei electrice moderne, iar creaţiile sale ştiinţifice sunt de o importanţă colosală. Nicolae Tesla s‑a născut în data de 9 iulie 1856 pe ţărmul Mării Adriatice, în satul Similian, comuna Gospici, din provincia germană Lica (actuala Croaţie), într‑o localitate populată de istro‑români. Ta‑ tăl său a fost preotul ortodox Milutin Tesla, numele acestuia prove‑ nind de la teslă – unealta de bază a dulgheritului, meserie de bază in familia istro‑română. Mama lui Tesla se numea Gica Tesla (Mandici) şi, se spune, că era de o inteligenţă sclipitoare, deşi nu avea niciun fel de studii. Provenind dintr‑o familie de oameni sclipitori, Gica Tesla, demonstra adesea un talent deosebit în împrovizarea unor agregate necesare în gospodărie. Milutin, tatăl lui Tesla, de asemenea nu era un individ perimat, dimpotrivă, era chiar un erudit şi un membru marcant al comunităţii istro‑române.
Fig. 3 – Casa natală a lui Nicola Tesla
de a‑l utiliza la scaunul electric pe care se aşeză condamnatul la moarte. Edison a stri‑ gat cu tărie că, dacă curentul alternativ poate să ucidă oamenii răi, era, în fapt, o ame‑ ninţare pentru fiecare om din ţară. A făcut toate posibilităţile pentru ca oficialităţile guvernamentale să‑l interzică, fapt ce a constituit izbucnirea războiului dintre cu- rentul alternativ şi curentul continuu. În 1893, Westinghouse a câştigat licitaţia pentru iluminarea expoziţiei columbiene de la Chicago, care a devenit primul târg in‑ ternaţional din istorie iluminat electric. Sfârşitul războiului dintre curentul alternativ şi curentul continuu a început în în 1893, momentul începerii construirii Uzinei Electrice de pe Niagara; finalizarea în 1895 a acestei construcţii a semnificat şi faptul câştigării războiului de către curentul alternativ. Nicolae Tesla – Magician al ştiinţei 177
Permanent subiect de controversă, descendenţa vlahă a lui Nico‑ lae Tesla, descendenţă pe care şi‑o asumă şi sârbii şi croaţii, dar des‑ pre care nu există îndoială că este vlahă, nu a fost nici azi clarificată iar muzeul din Smiljan nu are intenţia să facă nici‑un efort pentru a o elucida. În literatură5, se afirmă că micul Nicolae ar fi demonstrat încă din primii ani ai copilăriei capacităţi mentale excepţionale, el deve‑ nind un deschizător de noi drumuri în domenii tehnice vaste, pre‑ cum cel al electricităţii, al radioului, al curenţilor de înaltă frecvenţă, al sistemului de curent alternativ, al câmpului magnetic rotativ, al structurii atomului şi nucleului acestuia, al motoarelor şi diferite‑ lor tehnologii fără de care tehnica modernă ar fi de neinchipuit. Tot ceea ce astăzi numim tehnologie avansată se bazează pe invenţiile lui Nikola Tesla, unele dintre acestea datând de peste un secol. La vârsta de doar 4 ani, Nicolae a intuit faptul că rapizii curenţi ai unui curs de apă putea să pună în mişcare diferite corpuri. A realizat o roată ce era susţinută de două mici furci şi, în literatură6, se afirmă că atunci când roata a fost pusă în mişcare de forţa apei, inima lui a tresărit de bucurie. O privea ore în şir, făcând planuri să construiască una mai mare. Mulţi ani mai târziu, când a văzut o fotografie a Casca‑ dei Niagara, i‑a arătat‑o tatălui său, spunând: „Mi‑ar plăcea ca într‑o zi să‑i culeg roadele”. Până la 8 ani, Tesla a fost un copil cu un caracter slab, temător, superstitios, prag pe care l‑a depăşit, suferind o transformare extraor‑ dinară de personalitate prin antrenamentele mentale la care micul Ni‑ colae a fost supus de tatăl său, antrenamente care i‑au propulsat simţi‑ tor geniul pe care avea să‑l demonstreze ulterior intregii lumi. A găsit puterea autocontrolului şi a depăşirii de sine, citind pe ascuns sute de cărţi la care, pentru a‑i proteja vederea, tatăl sau îi restricţiona acce‑ sul. Tesla ajunge la un asemenea nivel de autodisciplină şi voinţă încât devine peste noapte adept înflăcărat al unor activităţi si pasiuni (pre‑ cum jocurile de noroc), abandonandu‑le apoi cu vehemenţă într‑un timp record. In această direcţie îl ajuta atât cultura vastă pe care şi‑o clădeşte citind, cât mai ales inţelepciunea mamei sale, care îl înţelegea deplin şi îi insufla pe calea cea mai potrivită un sistem corect de va‑ lori, caracteristic unei existenţe demne. Încă de mic, Tesla a suferit din cauza unei afecţiuni unice, care consta in apariţia unor imagini însoţite de puternice străfulgerari 5 Marc J. Seifer, „TESLA. Viaţa şi vremurile lui Nikola Tesla, biografia unui geniu”, Bucureşti, ProEditură şi Tipografie, 2008. 6 Commander X, „Tesla şi energia liberă”, Bucureşti, Solaris Print, 2011. 178 ȘTEFAN IANCU luminoase. Era o reacţie pe care medicii nu au reuşit să o explice şi care izbucnea atunci când băiatului îi era adresat un anumit cuvânt sau când ochii lui întâlneau o anumită imagine. De asemenea, im‑ previzibilele străfulgerări luminoase se manifestau şi atunci când Ni‑ colae se afla în situaţii periculoase, stresante, sau când era foarte ve‑ sel. Uneori, i se părea că vede tot aerul din jurul său umplut cu „limbi de flăcări vii”, posibile manifestări subtile ale omniprezenţei energiei eterice, a caror intensitate a crescut odată cu înaintarea în vârstă şi a atins punctul maxim la vârsta de 25 de ani7. În Fig. 4 se prezintă o re‑ constituire grafică a uneia dintre viziunile lui Nicolae Tesla.
Fig. 4 – Reconstituire grafică a uneia dintre viziunile lui Nicolae Tesla
Ulterior, pe Nicolae Tesla viziunile sale nu l‑au mai luat prin sur‑ prindere, dar tânărul a ajuns chiar sa dezvolte o afinitate pentru com‑ petenţa sa unică de creare a unei realităţi proprii, în care putea jongla după bunul plac cu diversele planuri virtuale. Aceste fantezii ii deve‑ niseră la fel de dragi precum experienţele din viaţa reală. In timpul gimnaziului, Nicolae a fost pasionat de studiul matema‑ ticii. Până la un anumit grad de dificultate, îi era indiferent dacă scria simbolurile matematice pe caiet, sau pe tablă, sau le invoca mental. Tânărul Tesla a fost departe de ceea ce s‑ar fi putut numi un copil cuminte sau un elev exemplar. Era capabil să nimerească cu pietre peş‑ tii în aer, atunci când aceştia săreau din apă, prindea cu cea mai mare uşurinţă, cu ajutorul mâinilor, şoareci şi păsări şi părea să dezvolte câte o tehnică proprie, simplă dar extrem de eficientă, pentru a rezolva aproape orice problemă. Avea o adevărată manie de a termina orice începea, fapt care adesea l‑a pus in situaţii dintre cele mai dificile.
7 Tim R. Swartz, „Jurnalele pierdute ale lui Nikola Tesla”, Bucureşti, Solaris Print, 2011. Nicolae Tesla – Magician al ştiinţei 179
Odată, incepuse să citească opera lui Voltaire. Când a aflat că existau aproximativ o sută de volume tipărite mărunt ale celebrului scriitor, a trebuit să termine ceea ce începuse, dar după ce a lăsat jos ultima carte şi‑a spus că acest maraton al lecturilor nu se va mai repeta. Tânărul Nicolae Tesla era preocupat de ştiinţe şi literatură dar ci‑ tea, cu nesaţ şi istorie şi filosofie şi, când a terminat studiile liceale în 1873, vorbea fluent germana, franceza şi engleza. Încă mai mult decât toate aceste lucruri menţionate mai sus, ure‑ chea lui Nicolae era un instrument extraordinar de captare a semna‑ lelor acustice. Acest simţ era în cazul său de 14 ori mai dezvoltat decât în cazul unui om obişnuit. Putea auzi ticăitul unui ceas aflat la trei ca‑ mere distanţă, iar aşezarea unei muşte pe masa din încăperea în care se afla putea provoca un sunet aproape insuportabil de puternic pen‑ tru urechea sa. O trăsură ce trecea la o distanţă de câţiva kilometri, avea deseori efectul de a‑i cutremura întregul corp. Uneori, i se părea că pământul de sub el tremură continuu, aşa încât a trebuit să‑şi pună patul pe tampoane de cauciuc pentru a amortiza şocurile resimţite şi a reuşi să doarmă. Se spune că dacă la maturitate şi‑ar fi publicat un volum despre năzbâtiile copilariei sale, „Amintirile” lui Creangă ar fi pălit cu si‑ guranţă în faţa întâmplărilor năstruşnice şi fanteziilor uluitoare ale lui Nicolae. Ca băiat, a fost de mai multe ori la un pas de moarte, de două ori prin înec, iar o dată din pricina holerei. Nicolae Tesla şi‑a început pregătirea şcolară acasă şi apoi a urmat gimnaziul din Carlstadt, Croaţia şi Karlovac‑Rusia, excelând în studi‑ erea matematicii şi fizicii. Un prim semn al geniului său a fost faptul că era capabil mental să efectueze calcule integrale, ceea ce a determi‑ nat pe unii dintre profesorii săi să considere că încearcă să‑i înşele. Tesla se afla la şcoală în Karlovac când a intuit puterea electricităţii şi din acel moment a fost puternic atras de acest nou domeniu, şi‑a concen‑ trat studiile asupra fizicii şi şi‑a dedicat toată viaţa explorării tainelor ei. Pasionat de matematică şi ştiinţe, Tesla vroia să devină inginer dar a fost contrazis de tatăl său care insista să îl facă pe Nicolae, deve‑ nit prin decesul fratelui, unicul său fiu, preot. La vârsta de 17 ani, Ni‑ colae Tesla s‑a îmbolnăvit de holera şi astfel a obţinut o concesie din partea tatălui care a promis că dacă se însănătoşeşte îl lasă să se facă inginer8 şi astfel Nicolae ajunge ca în 1877 să‑şi înceapă studiile teh‑ nice la Şcoala Politehnică austriacă din Gratz, unde studiază inginerie mecanică şi inginerie electrică .
8 http: //www.pbs.org/tesla/ll/ll_early.html 180 ȘTEFAN IANCU
În timpul studiilor, la o oră de fizică, profesorul Oesch a arătat clasei lui Tesla un nou dinam Gramme9, care alimentat cu curent con‑ tinuu putea fi utilizat atât ca motor cât şi ca generator. În timp ce pro‑ fesorul făcea demonstraţiile folosind dinamul ca pe un motor, periile scoteau scântei pronunţate. După un timp de gândire, Tesla a sugerat că aceste scântei ar trebui eliminate prin utilizarea unui set de comu‑ tatoare. Aceasta afirmaţie l‑a amuzat pe profesor şi i‑a răspuns că dacă ar fi adevărat ce spune ar putea construi şi un perpetuum mobile. În următorii ani, idea enunţată de el l‑a obsedat pe Tesla şi el ştia instinc‑ tiv că soluţia putea consta în folosirea unui curent electric alternativ. În primul an de studii, Tesla a primit ajutor financiar din par‑ tea unei organizaţii militare austriece care a fost desfiinţată şi tână‑ rul Tesla a rămas fără fondurile necesare pentru a‑şi continua studiile. Cu toate acestea, a continuat să audieze anumite cursuri şi să citească la biblioteca Universităţii. După circa 6–8 luni de zile, încercările sale de a obţine o sursă de finanţare au eşuat şi s‑a întors acasă, perioada neagră din viaţa sa culminând cu moartea tatălui său în 1879. După dispariţia tatălui său, Tesla a încercat să‑şi continue studiile la Praga unde a stat un an pentru a veni în contact cu ultimele descoperiri şi realizări din domeniul electricităţii. În consecinţă, Nicolae Tesla nu a absolvit niciun institut de învăţământ tehnic. După vârsta de 17 ani, Tesla putea să vizualizeze, cu cea mai mare uşurinţă, un obiect, neavând nevoie de modele, desene sau alte experimente propriu‑zise. Din acest motiv, tânărul Nicolae avea capa‑ citatea de a pune, mental, la lucru o piesă fără a fi necesară construi‑ rea ei efectivă, astfel incât să îşi dea seama dacă va funcţiona sau nu, atunci când va fi materializată. Nicolae Tesla putea dezvolta un întreg concept fără a se folosi de un singur instrument. Abia după ce adapta sistemului imaginat toate îmbunătăţirile posibile şi nu mai găsea nicio eroare, dădea forma fi‑ nală respectivului produs al inteligenţei sale. Nicolae Tesla a lucrat în 1880–1882 în Budapesta într‑o com‑ panie telefonică ca desenator şi electrician când a inventat motorul electric cu inducţie, realizând astfel soluţionarea tehnică, prin apli‑ carea fenomenului de inducţie electromagnetică, a ideii comunicată
9 Un dinam Gramme este un generator electric de curent continuu, numit astfel după in‑ ventatorul său, Zénobe Gramme, şi care a fost realizat atât ca maşină electrică genera‑ toare de curent continuu cât şi ca maşină magnetoelectrică, de obicei de înaltă tensiune, care transformă energia mecanică în energie electrică. Acest dinam a fost primul gene‑ rator de putere la scară comercială în industrie. Inspirat de maşină inventată de Antonio Pacinotti in 1860, Gramme şi‑a experimentat prima oară dinamul său în Paris in 1871. Nicolae Tesla – Magician al ştiinţei 181 fostului său profesor de fizică. A putut să vadă cu mintea sa un mo‑ tor de fier ce se învârtea într‑un vârtej magnetic. Ceea ce a creat el era o maşină care producea energie când era alimentată cu electricitate şi producea electricitate când era pusă în rotaţie prin forţă mecanică sau cea a aburului. În loc să folosească doar un curent alternativ monofa‑ zat a folosit un curent alternativ trifazat care alimentând spirele stato‑ rului crea un camp magnetic rotativ constant, în cadrul căruia rotorul se învârtea uşor şi silenţios. În vara lui 1883, Tesla a construit primul său motor cu inducţie10. Ca o recunoaştere a eforturilor creative ale lui Tesla, unitatea de măsură a inducţiei magnetice din Sistemul In‑ ternaţional a fost numită cu numele lui (1 Tesla = 1T). În timp ce lucra la Budapesta, Tesla a inventat şi un traductor audio care astăzi, pentru noi, este predecesorul difuzorului telefonic. Prin intermediul acestui accesoriu, conversaţia telefonică putea să fie auzită într‑o mare încăpere şi de aceea oamenii, în anii 1880, au fost oripilaţi la gândul că alţii ar fi putut să le audă conversaţia personală, astfel că această invenţie a sa s‑a dovedit nefolositoare la acel timp. 50 de ani mai târziu, difuzorul telefonic creat de Tesla, a adus milioane de dolari fiind utilizat ca amplificator al fonografului11, iar mai târziu ca difuzor pentru radiouri şi televizoare. Cu patru ani înainte ca Marconi să termine invenţia sa – radi‑ oul – Tesla trimitea mesaje radio din laboratorul său pentru punerea în mişcare a unor dispozitive mecanice cu ajutorul semnalelor elec‑ trice transmise fără fir la o depărtare de 25 de mile. În 1898, Tesla fă‑ cea o demonstraţie publică în ce priveşte dirijarea, prin radio, la mare distanţă, a unei nave lipsite de echipaj. După doar două luni de la moartea lui Tesla, Curtea Supremă americană a dat verdictul de anu‑ lare a brevetelor înregistrate în SUA în domeniul ingineriei radio de către Marconi12, pe baza motivului că acestea erau conţinute de bre‑ vetele lui Tesla. Primul dispozitiv wireless din lume – un telegraf – con‑ ceput de Nicolae Tesla, „părintele” tuturor device‑urilor de acest fel de astazi13 este prezentat în Fig. 5.
10 Nikola Tesla, David H. Childress, „Fantasticele invenţii ale lui Nikola Tesla”, Bucureşti, Edi‑ tura VIDIA, 2011. 11 O formă veche a gramofonului, care prezintă numai un interes istoric. A fost inventat de Th. Edison în 1878, fiind folosit pentru imprimarea şi reproducerea mecanică a sunetului. 12 Guglielmo Marconi (n. 25 aprilie 1874 – d. 20 iulie 1937) primeşte în 1909 premiul No‑ bel pentru fizică, recunoscându‑i se astfel contribuţia la dezvoltarea telegrafiei fără fir. În 1900 obţine brevetul, devenit celebru, cu numărul 7777 pentru „tuned or syntonic te‑ legraphy”, descriind un sistem complet emiţător‑receptor. 13 http: //www.descopera.ro/stiinta/4009052‑genialul‑tesla‑inventatorul‑mileniului‑II 182 ȘTEFAN IANCU
Nicolae Tesla a atins punctul culminant al capacităţii sale creative la sfârşitul secolului al XIX‑lea, visul său din copilărie privind Niagara (În Fig. 6 Statuia lui Nikola Tesla din State Park de lângă cascada Nia‑ gara) devenind o realitate, ceea ce a determinat să fie considerat drept cel mai vestit „copil adoptat” în SUA. A continuat totuşi să inventeze noi dinamuri, condensatori, transformatoare, aparate de zbor şi tur‑ bine cu abur. Cu 20 de ani înainte ca oamenii de ştiinţă să identifice şi să definească electronul, Tesla a perfecţionat o lampă cu miez de căr‑ bune. Era de‑a dreptul un ciclotron în miniatură şi producea o uimi‑ toare lumină prin bombardarea miezului de cărbune cu electroni.
Fig. 5 – Dispozitiv „wireless” Fig. 6 – Statuia lui Nikola conceput de Nicolae Tesla Tesla din State Park
Fig. 7 – Bobina Tesla Nicolae Tesla – Magician al ştiinţei 183
A efectuat experienţe cu curenţi de înaltă frecvenţă şi a inven‑ tat în 1891 „bobina Tesla”, singura sa invenţie care‑i poartă numele (Fig. 7) şi care astăzi se află la baza fiecărui sistem contemporan de te‑ lecomunicaţii. În timpul vieţii, Nicolae Tesla a obţinut circa 1.000 de brevete de invenţie dar principalele sale creaţii tehnice originale care au cunos‑ cut o largă aplicare, în timpul său, sunt: ◆◆ curentul alternativ (1882), ◆◆ motorul de inducţie (1883), ◆◆ circuitul de înalt voltaj „Bobina Tesla” (1891), ◆◆ tehnologia de transmisie fără fir (wireless) şi telecomandă (1898). O caracteristică a geniului lui Tesla este aplicarea sa spre energiile nepoluante, care l‑a pus, până la urmă, în opoziţie cu interesele mag‑ naţilor Lumii (radio, miliarde din petrol, automobile etc). Creator de seamă, Nicolae Tesla a cunoscut şi eşecuri, nu toate soluţiile tehnice concepute având succes. De exemplu, Tesla a imaginat şi experimen‑ tat un plan pentru eliminarea stâlpilor de susţinere a firelor electrice şi a transformatoarelor necesare transportului curentului electric de la locul de producere la cel de utilizare. A construit în Colorado un laborator ce avea un turn de 80 de picioare înălţime, în vârful căruia se afla o imensă bilă de cupru. Planul său era să bombardeze pămân‑ tul cu milioane de volţi, curentul fiind furnizat de compania electrică din Colorado Springs. S‑a efectuat conexiunea, scântei au început să sară din bila de cupru, crescând în uimitoare fulgere ce cădeau şi in‑ trau în pământ. 300 de becuri, situate la multe mile depărtare, au în‑ ceput să strălucească, fiind conectate la pământ. Pe urmă, becurile s‑au stins, la fel şi fulgerele. Tesla, prin acest experiment, arsese cel mai mare generator electric din vestul Mississippi14. După eşecul din Colorado, Tesla s‑a dus la New York unde a lan‑ sat un program pentru furnizarea electricităţii ieftine. Presupunea că s‑ar putea transmite această electricitate prin unde radio alături de ştirile despre vreme, sport şi noutăţi. Câţiva bogătaşi au sponsorizat cu 300.000 dolari construirea unui „oraş radio” în Long Island. S‑a re‑ alizat construirea unui turn înalt cu un dom uriaş de cupru, dar pro‑ iectul a fost abandonat din lipsa fondurilor necesare de investiţii. În 1912, Tesla împreună cu Edison au figurat printre cei nomi‑ nalizaţi pentru a primi premiul Nobel pentru fizică. Tesla a refuzat să primească acest premiu considerând că situarea lui Edison, „un simplu inventator”, alături de el, un „descoperitor”, ar fi un afront.
14 Commander X, „Tesla şi energia liberă”, Bucureşti, Solaris Print, 2011. 184 ȘTEFAN IANCU
Cu toate acestea, în 1917, prietenii l‑au determinat să accepte să pri‑ mească medalia Thomas Edison, înmânată anual de căre Institutul American de Energie Electrică (IAEE). Cu ocazia înmânării acestei medalii, B.A. Behrend15 vicepreşedinte al IAEE spunea că „Dacă ar fi să eliminăm din lumea noastră industrializată rezultatele muncii domnului Tesla, toate roţile industriei s‑ar opri din mers, maşinile noastre electrice şi trenurile s‑ar opri din mers, şi oraşele noastre ar cădea în întuneric şi morile noastre ar deveni nefolositoare”. Conceptul radarului, dezvoltat în timpul celui de‑al Doilea Răz‑ boi Mondial, a fost descris pentru prima oară de Tesla în 1917. În afară de proiectul său de utilizare a razelor cosmice, Tesla a publicat în 1921 articolul „Sistemul interplanetar”, în care menţio‑ nează posibilitatea stabilirii unei legături între planetele sistemului nostru solar cu ajutorul undelor ultrascurte şi, în 1946, pe principiul enunţat de Tesla, au fost trimise prin radar primele unde ultrascurte către lună şi soare pentru măsurarea distanţei dintre aceste corpuri cereşti şi pământ. Amprenta lui Tesla poate fi observată în civilizaţia modernă ori‑ unde este folosită electricitatea. Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism şi inginerie, Tesla este considerat un pionier în domeniile roboticii, balisticii, ştiinţa calculatoarelor, fizicii nucleare şi fizicii teoretice. Relativ recent, lumea a aflat că cu 3 ani înainte ca Wilhelm Roentgen16 să‑şi breveteze invenţia, Tesla a experimentat cu raze şi a reuşit să fotografieze cu succes părţile interioare ale corpu‑ lui uman, utilizând unde „cu un caracter particular”. În literatură17 se afirmă că, pentru a se realiza bomba atomică („Proiectul Manhatan”), Oppenhemer, Einstein, împreună cu ceilalţi, ar fi fost obligaţi să în‑ veţe de la Tesla ce înseamnă fisiunea nucleară… La fel, s‑ar fi aflat de la acesta și principiile de bază ale „Experimentului Philadelphia”. In‑ venţiile lui Nicolae Tesla stau la baza radioului, radarului, ciclotronu‑ lui, televizorului, precum şi reţelelor mondiale de radio și TV, robo‑ ţilor, Internetului, pagerelor, telefoanelor celulare, precum şi la baza programului spaţial „Războiul Stelelor” lansat de americani în peri‑ oada războiului rece. Toate acestea sunt tributare schiţelor lui Tesla.
15 B.A. Behrend (1875–1932), Vicepreşedinte al Institutului American de Energie Electrică, 16 Wilhelm Conrad Röntgen (n. 27 March 1845 – d.10 February 1923) a fost un fizician ger‑ man care la 8 noiembrie 1895 a produs şi detectat o radiaţie electromagnetică cu o lungime de undă, numită azi raze X sau raze Röntgen, o realizare care a condus la obţi‑ nerea de către Röntgen a primului premiu Nobel pentru fizică în anul 1901. 17 Marc J. Seifer, „TESLA. Viaţa şi vremurile lui Nikola Tesla, biografia unui geniu”, Bucureşti, ProEditură şi Tipografie, 2008 Nicolae Tesla – Magician al ştiinţei 185
Tesla considera cercetarea diferitelor întrebări ridicate de că‑ tre ştiinţă drept cea mai nobilă metodă de îmbunătăţire a condiţiei umane şi a progresului industrial şi una care trebuie să fie compati‑ bilă cu natura. Aplicarea practică a invenţiilor lui Tesla, spre beneficiul umanităţii, a introdus electricitatea în industrie şi în casele oamenilor. Sănătatea și forma fizică ale lui Tesla s‑au menţinut în limite de invidiat până la o vârstă foarte înaintată a acestei personalităţi. La 60 de ani, îşi mai putea încă angaja trupul în acrobaţii accesibile numai marilor atleţi, iar ochii îi erau la fel de vioi ca ai unui copil. Mai mult de atât, se pare că, de la împlinirea vârstei de 18 ani până la moarte, lui Nicolae Tesla nu i‑a variat nici măcar cu un kilo‑ gram greutatea corpului şi, dacă în copilărie era stângaci, la maturi‑ tate devenise ambidextru, folosindu‑şi cu aceeaşi îndemânare ambele membre superioare. Tesla – la 40 de ani arăta precum la 20. Pentru a sărbători cea de a 80‑a zi de naştere a lui Tesla, în 1936, ţara în care s‑a născut a creat la Belgrad un institut de cercetări ce‑i purta numele. Din acelaşi an, Nicolae Tesla a primit până în anul de‑ cesului, din Serbia, o pensie de 7.200 dolari/an. Deşi a fost un geniu sclipitor al umanităţii, pe 7 ianuarie 1943, într‑o zi de miercuri, la aproximativ 10: 30 PM, Nikola Tesla îşi dădea ultima răsuflare, murind singur şi uitat într‑o cameră mică dintr‑un hotel newyorkez. Afară, oraşul era însufleţit de moştenirea lăsată în urmă de acest om, mustind de electricitatea obţinută din viziunea materializată a lui Tesla de a trăi într‑o lume complet alimentată de cu‑ rent alternativ. Ulterior, majoritatea invenţiilor lui Tesla vor fi catalo‑ gate „Top secret” şi vor fi „blocate” de americani. Unele dintre ele îşi aş‑ teaptă şi acum nivelul ştiinţific care să le poată face aplicabile!… Tesla a fost îngropat aproape în obscuritate; un gigant prăbuşit al inventicii, ale cărui creaţii rămân ca fundaţie pentru unele dintre cele mai prolifice performanţe ştiinţifice atinse de umanitate. Cum s‑a ajuns aici? Nikola Tesla era un umanitarist, un idealist si un ge‑ niu nepervertit, al cărui singur defect a fost acela că s‑a născut înain‑ tea timpului său şi este păcat că o parte din munca sa a fost ultilizată într‑un mod mai puţin ortodox şi într‑un mod controversat, pentru a se susţine pseudo-teorii ştiinţifice, teorii despre OZN‑uri şi ocul‑ tism‑ul New Age. 186 ȘTEFAN IANCU
Bibliografie
[1] Commander X, „Tesla şi energia liberă”, Bucureşti, Solaris Print, 2011. [2] Seifer, Marc J., „TESLA. Viaţa şi vremurile lui Nikola Tesla, biografia unui geniu”, Bucureşti, ProEditură şi Tipografie, 2008. [3] Swartz, Tim R., „Jurnalele pierdute ale lui Nikola Tesla”, Bucureşti, Solaris Print, 2011. [4] Tesla, Nikola, Childress, David H., „Fantasticele invenţii ale lui Nikola Tesla”, Bucureşti, Editura VIDIA, 2011. [5] http: //www.pbs.org/tesla/ll/ll_early.html [6] http: //www.descopera.ro/stiinta/4009052‑genialul‑tesla‑inventatorul‑mileniului‑II Din istoria unui concept matematic: simetria
Eufrosina OTLĂCAN1 [email protected]
ABSTRACT. The antique study of geometric properties of symmetries was continued by algebra, with group theory and matrix calculus. Beginning with the 19th century, many scientists like as mathematicians, chemists, physi‑ cists, aestheticians contributed with studies about symmetry and asymmetry, proving the importance of their alternation for the development of processes. This paper presents also Mihai Drăgănescu’s philosophical point of view about symmetry, Matila Ghyka’s contributions to the symmetry theory and an original mathematical model for pairs of systems which have a symmetric evolution. KEYWORDS: symmetry, asymmetry, orthosenses, dynamic symmetry, harmony
Despre conceptul de simetrie în artă şi în ştiinţă De multe milenii principiul simetriei şi‑a găsit un loc important în viaţa umanităţii, atât în activităţi artistice cât şi practice. Oamenii au creat simetrii în construcţiile lor datorită cunoaşterii proprietăţilor ge‑ ometrice ale simetriei. Într‑un studiu ştiinţific, conceptul de simetrie apare pentru prima oară în secolul al VI‑lea înainte de Christos, dato‑ rită filosofului grec Anaximandru, care acordă proprietăţile de sime‑ trie axială Pământului şi întregului Univers. Anaximandru (610–546 Î.H.) a folosit geometria şi proporţiile matematice pentru desenarea unei hărţi a dimensiunilor divine (Enciclopedia Universală Britanică). Primele studii sistematice asupra simetriei au început să apară în secolul al 19‑lea, când cercetările asupra cristalelor s‑au extins la poliedrele simetrice. Studiul proprietăţilor geometrice ale simetriei a fost continuat de algebră, începând tot cu acelaşi secol al 19‑lea, cu teoria grupurilor; se citează în acest sens lucrările lui C. Jordan pu‑ blicate în anii 1868–1869, ale lui H. Hilton din 1903 etc. În secolul
1 Profesor universitar, doctor în matematici, vicepreşedinte al Diviziei de Istoria Ştiinţei a Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 188 EUFROSINA OTLĂCAN al 20‑lea algebra adaugă instrumentul calculului matriceal; sunt ci‑ tate lucrările lui F. Seitz din anii 1934–1935, ale lui F. Fumi din 1947. Apoi, în 1948 J. Burckhard aplică teoria congruenţelor în studiul abs‑ tract al simetriei [19]. Nu doar matematicienii îşi aduc aportul la studiul conceptului de simetrie. Celebrul chimist şi biolog Louis Pasteur (1822–1895) pu‑ blică în 1861 descoperirea disimetriei (termen sinonim cu asimetria, dar mai puţin folosit) moleculare. Sunt citaţi cu lucrări asupra sime‑ triei chimiştii R.C. Evans (la 1848) şi, în secolul al 20‑lea, Holleman (la 1951), L. Pauling (1952), F. Hei (la 1954). S‑au implicat pe aceeaşi temă, în aceeaşi perioadă de timp, biologi ca E. Haekel (la 1864), W. Ludwig (la 1932). Sunt remarcaţi şi fizicienii P. Curie (lucrări în 1884, 1894), H. Bouasse (la 1931). Îşi spun cuvântul şi esteticieni, ca O. Jo‑ nes (la 1868) [19]. O atenţie deosebită se cere a fi acordată lui Matila Ghyka, care publică la Paris în 1926 studiul Estètique des proportions dans la na‑ ture et dans les arts [12]. Din datele care sunt astăzi pe internet, aflăm că la 13 septembrie anul acesta s‑au împlinit 130 de ani de la naşterea acestei mari personalităţi reprezentative în istoria culturală a Româ‑ niei. Se cuvine să omagiem şi noi, în acest cadru, memoria acestui ro‑ mân care a reuşit să fie ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer, istoric. Despre contribuţia sa la teoria sime‑ triei mă voi referi în secţiunea a treia a acestei lucrări. Un avans pe calea studiului matematic al simetriei s‑a produs sub conducerea lui Gr. C. Moisil, studiindu‑se grupurile cristalografice de simetrii şi ecuaţiile cu derivate parţiale ale diferitelor fenomene care se produc în cristale, în care simetria are un rol însemnat [19]. Definiţii neformalizate matematic găsim aproape în toate dic‑ ţionarele enciclopedice. Astfel, în Dicţionarul universal al limbii ro‑ mâne [24]: simetrie este 1) dispunere regulată a părţilor, a obiectelor asemănătoare de o parte şi de alta a unei axe, a unui plan sau în ju‑ rul unui punct; corespondenţă de formă, de poziţie etc. între părţile (opuse ale) unui tot; 2) regularitate, proporţionalitate, armonie între părţile unui tot, între elementele unui ansamblu; armonie, frumuseţe ce rezultă dintr‑o dispoziţie regulată, potrivire; 3) proprietate a două puncte aparţinând aceleiaşi figuri geometrice sau la două figuri di‑ ferite de a fi aşezate la aceeaşi distanţă de un plan, de o dreaptă sau de un punct; proprietate corespunzătoare a două figuri geometrice; 4) proprietate a două figuri (geometrice) de a se suprapune exact. Enciclopedia Universală Britanică [25] specifică şi modul în care diferite ştiinţe se referă la simetrie. Astfel, dacă în geometrie este Din istoria unui concept matematic: simetria 189 proprietatea prin care feţele unei figuri sau ale unui obiect se re‑ flectă una pe alta, de o parte şi de alta a unei linii (axă de simetrie) sau a unei suprafeţe, în alte discipline definiţiile simetriei sunt adap‑ tate: în biologie semnifică repetarea ordonată a părţilor unui ani‑ mal sau ale unei plante; în chimie este proprietatea fundamentală a organizării regulate a atomilor în molecule sau cristale; în fizică este concept de echilibru ilustrat de legi fundamentale; în natură si‑ metria reprezintă unul dintre cele mai importante concepte ale fru‑ museţii, corespunde echilibrului, ordinii şi în felul acesta, consideră unii, relevă principiul divin. Principiul divin a fost atribuit numărului de aur, rezultat al pro‑ porţiei de aur, acel număr x care realizează condiţia ca la împărţirea unui segment în două părţi neegale, astfel încât raportul între lungi‑ mea întregului segment şi partea mai mare, x, să fie egal cu raportul între partea mai mare şi partea mai mică. „Jocul subtil al proporţiilor şi simetriilor corpului omenesc, exprimat cu fidelitate prin numărul de aur, era la greci un model pentru formele arhitecturale” [12]. Diferite ştiinţe, începând cu matematicile, au contribuit la îmbo‑ găţirea conceptului de simetrie şi la lărgirea aplicaţiilor acesteia. Definită geometric, simetria poate fi percepută vizual; algebra, prin teoria grupurilor, îi studiază proprietăţile; în analiza matematică simetria funcţiilor este un instrument de lucru; logicii îi aparţine stu‑ diul relaţiilor diadice, aşa cum sunt operatorii logici simetrici: şi, sau, dacă şi numai dacă. Un alt aspect al conceptului de simetrie este acela de simetrie la scară, simetria fractalelor, căreia i se asociază teoria matematică a fractalelor. Privind dincolo de matematici, să luăm mai întâi fizica. Aici si‑ metria a fost generalizată, însemnând invarianţă, de exemplu faţă de schimbarea sistemului de referinţă, a axelor de coordonate. Astfel de‑ venea evident că, practic vorbind, toate legile naturii îşi au originea în simetrii. În 1972, laureatul Nobel pentru fizică P. W. Anderson în arti‑ colul său More is Different afirma că „fizica este studiul simetriei”. S‑a mai afirmat că simetria legilor fizicii determină proprietăţile particule‑ lor care se găsesc în natură. Acelaşi fizician remarca faptul că, la nivelul mecanicii cuantice, expresiile matematice ale simetriilor nu mai sunt doar aproximaţii, se transformă în definiţii precise ale naturii obiecte‑ lor descrise. „Din acest moment corelaţia acestor obiecte cu descrierea lor matematică devine atât de apropiată, încât e dificil să mai fie sepa‑ rate” [23]. Un nou concept care se încearcă a se impune în fizica mo‑ leculară este cel de supersimetrie, care se bazează pe ideea că există o 190 EUFROSINA OTLĂCAN altă simetrie fizică dincolo de cea dezvoltată în modelul standard, o si‑ metrie specifică între bosoni şi fermion. Supersimetria presupune că fi‑ ecare tip de boson are, ca partener supersimetric, un fermion, numit superpartener şi reciproc. Supersimetria nu a fost încă verificată expe‑ rimental; se presupune că dacă superpartenerii există, ei trebuie să aibă masa mai mare decât acceleratorii de particole care i‑ar genera. Simetria prezentă în natură a sugerat nu doar frumosul ci şi in‑ formaţia furnizată de lumea înconjurătoare. Fulgii de zăpadă şi crista‑ lele de ghiaţă sunt cele mai frumoase şi delicate imagini ale simetriei în natură. Nu este surprinzător faptul că simbolurile religioase – cru‑ cea creştină, steaua iudaică, simbolul taoismului, cel al hinduismului, simbolul taiji al neoconfucianismului chinez, simbolul budismului şi cel al shintoismului – toate prezintă simetrii. În relaţiile sociale şi de aici în ştiinţele umaniste, simetria ex‑ primă reciprocitatea, empatia, dialogul, respectul, dreptatea, dar şi spargerea acesteia, atunci când relaţiile de colaborare devin relaţii de forţă, antagoniste, deci expresii ale asimetriei. Mahatma Gandhi (Mo‑ handas Karamchand, 1869–1948), apostolul naţional şi religios al In‑ diei, creatorul doctrinei acţiunii non violente, a exprimat figurativ simetria relaţiilor interumane ca pe o oglindă a sentimentelor şi trăi‑ rilor sufleteşti: „Viaţa m‑a îmvăţat că lumea este amabilă dacă eu sunt amabil; că persoanele sunt triste dacă eu sunt trist; că toţi mă iubesc dacă eu îi iubesc; că toţi sunt răi dacă eu îi urăsc; că există feţe zâmbi‑ toare dacă eu le zâmbesc; că există feţe amărâte dacă eu sunt amărât; că lumea este fericită dacă eu sunt fericit; că lumea se supără dacă eu mă supăr; că există persoane recunoscătoare dacă eu sunt recunoscă‑ tor. Viaţa este ca o oglindă: dacă zâmbesc, oglinda îmi întoarce zâm‑ betul. Atitudinea pe care o am în faţa vieţii este aceeaşi pe care viaţa o va lua faţă de mine. Cine vrea să fie iubit, să iubească! Unicul motiv să fii fericit este pentru că tu hotăreşti să fii fericit”. În arhitectură, pentru a nu rămâne doar la exemplele antichită‑ ţii, deseori citate de enciclopedii, să exemplificăm prin simetria unor construcţii bucureştene, bine cunoscute, precum Palatul Parlamen‑ tului, Palatul Regal, Casa Cantacuzino, Casa Presei. Simetria dispare, de exemplu la celebrul Turn din Pisa, dar şi în construcţii de dată re‑ centă din Bucureşti, precum Opera Center de la podul Operei (sediu al băncii ING), Europe House, America House, Casa Arhitecţilor ş.a. În estetică, simetria este considerată o sursă de comfort şi sigu‑ ranţă manifestată în mediul înconjurător, dar simetria excesivă se consideră plictisitoare şi neinteresantă. Arhitectura modernistă eli‑ mină, pe cât posibil, simetria, dar uneori, în cazul unor arhitecturi Din istoria unui concept matematic: simetria 191 asimetrice, ca cele citate din Bucureşti, asimetria a fost si un mijloc practic de a folosi la maximum terenurile şi spaţiile restrânse pe care le aveau la dispoziţie. În muzică, conceptul este aplicat în baza simetriilor intervalelor muzicale, vorbindu‑se şi de ritmuri simetrice. În analiza aspectelor de simetrie în acest domeniu se citează şi lucrări ale lui Matila Ghyka. Istoria ştiinţei încă mai descoperă momente ale folosirii termeni‑ lor de simetrie şi asimetrie. Exemplu, studiul Symmetry and asymme‑ try in electrodynamics from Rowland to Einstein [9] constată că Ein‑ stein în celebra lucrare din 1905 asupra relativităţii invocă termenul „simetrie” de şase ori; autorii demonstrează că argumentele lui Ein‑ stein nu au avut la bază o motivaţie de ordin estetic sau epistemolo‑ gic, ci reprezintă un raţionament original de ordin fizic. Alţi termeni pentru simetrie, care au mai fost utilizaţi de predecesori ai lui Ein‑ stein, au fost cei de reciprocitate sau de paralelism, în legătură cu ecu‑ aţiile lui Maxwel şi câmpurile electromagnetice. Simetria este inseparabil legată de opusul său, asimetria. Rolul asimetriei a fost pus în evidenţă de cercetările fizicii subatomice, prin rezultate publicate începând cu deceniul şapte al secolului trecut şi încununate cu Premiul Nobel pentru fizică în anul 2008. Astfel, în 1960 Yoichiro Nambu dăduse un model matematic care descria apari‑ ţia simetriei la nivel subatomic; fizicianul nuclearist Andrei Sacharov (1921–1989, Premiu Nobel pentru Pace în 1975) publicase în 1967 şi 1979 lucrări referitoare la asimetria barionilor; începând cu 1970 Makoto Kobayashi şi Toshihide Maskawa formulau un model care explica spargerea simetriei şi sugerau existenţa unei a treia familii de quarci. Era astfel pusă în evidenţă asimetria, dar încă rămâne un mis‑ ter cauza asimetriei primare. Astăzi simetria cât şi opusul său, asimetria, sunt concepte de re‑ ferinţă în multe domenii ale ştiinţei şi în aplicaţii practice. Comuni‑ cări de dată recentă apar în domenii ca: ◆◆ informatică medicală, calculatorul ajută la stabilirea diagnosti‑ cului ([2], [14], [22]); ◆◆ genetică, unde „solidele platonice, simetria şi numerele lui Fi‑ bonacci” au un rol semnificativ în organizarea codului Naturii [8]; ◆◆ neurologie şi psihologie, de exemplu asimetria feţei fiind legată de dezvoltarea creierului ([14]); ◆◆ teorie militară; ◆◆ studiul fenomenelor economice şi financiare, în care apare al‑ ternanţa simetrie/asimetrie ([1], [10]); ◆◆ lingvistica matematică [13]. 192 EUFROSINA OTLĂCAN
Cele mai multe teorii care se referă la principiul simetriei au în vedere aspecte statice şi folosesc ca instrumente matematice geome‑ tria şi algebra. Dinamismul sistemelor cere introducerea variabilei timp şi descrierea evoluţiei prin funcţii de timp.
Din consideraţiile filosofice ale lui Mihai Drăgănescu asupra simetriei Reflecţiile lui Mihai Drăgănescu asupra conceptului de simetrie sunt de natură filosofică, neformalizate matematic, dar explicând pro‑ funzimile lumii materiale, ca apoi să analizeze natura relaţiilor inte‑ rumane sub aspectul simetriei şi asimetriei. Procesele naturale în care este implicată simetria sunt văzute ca ortosensuri, ceea ce de la bun început implică nerecurgerea la matematizare. Mihai Drăgănescu scria despre simetrie că este „cea mai sim‑ plă, frumoasă şi adevărată ordine” (M. Drăgănescu, [7]). Dar fiind prea statică, „ea nu oferă explicaţii fenomenelor de mişcare, ci numai un cadru pentru desfăşurarea proceselor dinamice. Simetria nu este sursa mişcării, dezvoltării şi progresului”. Simetria este prioritară dar nu şi de durată, coexistând cu complementara sa, asimetria. Ruperea simetriei, trecerea în asimetrie, asigură dinamismul proceselor, al sis‑ temelor dinamice ([4], [5], [6], [7]). În eseul său Simetria şi asimetria sensurilor ([7]) Mihai Drăgă‑ nescu făcea următoarele afirmaţii: „Se întâmplă un lucru curios: şi principiile dinamice pot avea o anumită simetrie” şi vedea dinamis‑ mul în ruperea simetriei, care „niciodată nu este perfectă în natură”. Simetria este prioritară dar nu şi de durată, coexistând cu asimetria, complementara sa. Drăgănescu exprima faptul că „Natura, poetică prin natura simetriilor ei, generează de două ori simetrii, atât în prin‑ cipiile ei statice, cât şi în principiile ei dinamice”. Şi, în concordanţă cu cu principiile sale filosofice privind profunzimile lumii materiale, Mihai Drăgănescu afirmă că ambele tipuri de principii sunt generate prin ortosensuri, care sunt informaţii fenomenologice: „natura intro‑ duce prin fiecare dintre ortosensuri o anumită ordine prin simetrie, ca un fel de simplitate a economiei de mijloace. Dar multitudinea de ordini, de simetrii, duce prin îmbinarea lor în univers la ruperi de si‑ metrii, fără de care universul nici nu ar putea exista”. Imperfecţiunea este o necesitate a existenţei universului… un univers fizic este mai aproape de perfecţiune decât un univers biologic sau un univers in‑ formaţional cu conştiinţă”. Un alt concept la care face referire Mihai Drăgănescu este cel de armonie. Afirmaţia sa este că simetria nu înseamnă armonie: „o Din istoria unui concept matematic: simetria 193 singură simetrie este frumoasă, pură, dar tocmai pentru că este sin‑ gură nu este în armonie cu nimic […] Armonia presupune armoni‑ zare între mai mulţi factori”.
Contribuţii ale lui Matila Ghyka la teoria simetriei Viaţa prinţului Matila Costiescu Ghyka se poate constitui în pa‑ gini ale istoriei naţionale, istoriei militare, ale istoriei diplomaţiei ro‑ mâneşi, istoriei artei şi ale istoriei ştiinţei. Matila Ghyka s‑a născut la 13 septembrie 1881 la Iaşi şi a dece‑ dat la 14 iulie 1965 la Londra. Era fiul ofiţerului Matila Costiescu şi al Mariei Ghyka, nepoata ultimului domnitor al Moldovei, Grigore al V‑lea Ghika. După divorţul părinţilor săi, a fost adoptat de Grigore Ghyka (1867–1940), frate vitreg al mamei sale. Citez din cartea „Artă şi Ştiinţă” ([12]) a acad. Solomon Marcus: „Matila Ghyka este marcat încă din tinereţe de o formaţie inter‑ disciplinară, fiind în acelaşi timp inginer şi licenţiat în litere şi în drept. Lunga sa activitate în diplomaţie i‑a dat răgazul necesar pentru a acu‑ mula o vastă cultură şi pentru a edifica o operă de pionierat în dome‑ niul esteticii, prin urmărirea sistematică a modului în care lucrările de artă se supun, ca şi natura, unor regularităţi susceptibile de o descriere matematică, sugerând unele corespondenţe profunde între gândirea ştiinţifică şi cea artistică, ca şi cum una s‑ar proiecta în cealaltă”. Şi tot din cartea citată ([12], p. 67): „Mircea Eliade îl considera pe Ghyka un uomo universal al Renaşterii, rătăcit în veacul nostru, un om cu o cultură prodigioasă, ştiinţifică la fel ca şi literară şi istorică”. În scrierile sale, Ghyka utilizează termenul de simetrie în sensul iniţial al acestei noţiuni, anume definirea unei proporţii plăcute din punct de vedere estetic. Pentru lumea vie „pare să existe o preferinţă marcată pentru simetria pentagonală, o simetrie legată clar de secţiu‑ nea de aur şi necunoscută în lumea materiei inerte” (M.C. Ghyka, Es‑ tetica proporţiilor în natură şi artă”). Din opera lui Matila Ghyka am citat dejà Estetica proporţiilor, apărută în 1927 la editura Gallimard, fiind prima carte tipărită de un român la prestigioasa editură din Paris. Cartea Numărul de aur apare în 1931, de asemenea la Gallimard şi va fi tradusă în rusă în 1936 şi în spaniolă în 1953. În 1939 Matila Ghyka este co‑fondator al revistei Si‑ metria la Bucureşti, alături de G.M. Cantacuzino, Octav Doicescu şi Paul Emil Miclescu. Salvador Dali, care‑l cunoscuse pe Matila Ghyka în 1947 la Los Angeles, se interesează de teoriile sale asupre esteticii şi, fără a înţe‑ lege teoria matematică, colaborează cu Ghyka la definitivarea unor 194 EUFROSINA OTLĂCAN tablouri, între care şi celebra Leda Atomică, în care proporţiile sunt stabilite de esteticianul român. Tratatul lui Dali intitulat „50 de se‑ crete ale artizanatului magic” (50 Secrets of Magic Craftsmanship) conţine, în ultima parte, un rezumat al lucrărilor lui Matila Ghyka. Lucrările de estetică ale lui Matila Ghyka, în special prin propor‑ ţiile armonice demonstrate şi ilustrate în cartea Numărul de aur, au influenţat creaţia unor celebrităţi, precum arhitectul francez Le Cor‑ busier. Clădirea Secretariatului ONU din New York, concepută de Le Corbusier, are raportul înălţime (39 etaje) supra lăţime egal cu un nu‑ măr foarte apropiat de numărul de aur, aproximativ 1,618, aşa cum îl dăduse Ghyka. Teoriile din cartea Geometria artei şi vieţii au fost fo‑ losite de designerul olandez Axel Vervoordt, care a executat din ma‑ hon ceea ce a numit Ghyka’s Cofee table. Muzicologul rus L. Saba‑ neev în 1925 identifica numărul de aur în muzica unui Studiu al lui Chopin, iar Roy Howat identifica în durata, ritmul şi armonia muzicii lui Claude Debussy, proporţiile definite de şirul lui Fibonacci. Matila Ghyka susţinuse un fapt real: în muzică, compozitorii nu‑şi propun să urmeze anumite proporţii, ci acestea reies din sentimentele este‑ tice ale oamenilor. În obiecte concrete însă, proporţiile pot fi impuse de creator. În afară de pictură, sculptură, arhitectură, au fost create instrumente muzicale care respectă proporţiile, precum vioara cre‑ ată în 1969 de lutierul Johann Goldfuss. Matila Ghyka s‑a referit şi la dinamism, la mişcare. El arăta că lumea vegetală şi animală este le‑ gată de simetria pentagonală definită de numărul de aur, simetrie care dă naştere unei periodicităţi dinamice şi structurează pulsaţiile cres‑ cânde ale unei spirale logaritmice. În România, despre personalitatea enciclopedică a prinţului Ma‑ tila Ghyka au scris oameni cu nume sonore în cultură, lista fiind des‑ tul de lungă. Pentru a nu ieşi din tema lucrării, nu am prezentat date bio‑ grafice ale acestei mari personalităţi a culturii şi ştiinţei româneşti şi mondiale. Menţionez doar că ultimii săi ani de viaţă s‑au scurs în Marea Britanie, în sărăcie şi tristeţe. Mormântul său este în cimiti‑ rul Gunnersbury din Londra şi a fost restaurat prin grija criticului de artă Radu Varia.
Un model matematic de dinamism simetric Studiind şi propunând diferite modele matematice pentru descri‑ erea evoluţiei sistemelor dinamice, am considerat şi anumite perechi de sisteme care se corelează prin anticipare şi întârziere, ceea ce în‑ seamnă coordonarea reciprocă prin două aspecte duale – anticiparea, Din istoria unui concept matematic: simetria 195 ca informaţie din viitor şi întârzierea, ca informaţie din trecut. În acest cadru am demonstrat existenţa unor perechi de sisteme care prezintă o evoluţie simetrică. Sensul acestei simetrii, pe care am nu‑ mit‑o simetrie prin anticipare şi întârziere, este dat de raportul con‑ stant al funcţiilor de stare ale celor două sisteme (Otlăcan, [15], [16], [17], [18]). Există deci o armonie, o simetrie în evoluţia acestei pe‑ rechi de sisteme dinamice, doar că această simetrie se strică sub acţi‑ unea oricărui factor venit din exterior sau din interiorul unuia dintre sisteme, deci al oricărui nou impuls. În cele câteva pagini am dorit să sugerez omniprezenţa pricipii‑ lor simetriei şi a alternanţei simetrie/asimetrie, care are o importanţă aparte în viaţa socială a omenirii. S‑ar putea ridica următoarea problemă: dacă alternanţa simetrie/ asimetrie este baza dinamismului, în ce condiţii această alternanţă ar putea asigura şi stabilitate?
Bibliografie
[1] H.F. Coronel‑Brizio, A.R. Hernández‑Montoya, R. Huerta‑Quintanilla, M. Rodríguez‑Achach, (2007), Assessing symmetry of financial returns series, Physica A: Statistical Mechanics and its Applications, Volume 383, Issue 1, Pages 5–9 [2] E.T. Davis, T. Shikano, K. Main, K. Hailston, R.K. Michel, K. Sathian, (2006), Mirror‑image symmetry and search asymmetry: A comparison of their effects on visual search and a possible unifying explanation, Vision Research, Volume 46, Issues 8–9, Pages 1263–1281 [3] Drăgănescu, M., (1976), Sistem şi civilizaţie, Editura Politică, Bucureşti. [4] Drăgănescu, M., (1988), Spiritualitate, informaţie, materie, Editura Academiei RSR, Bucureşti [5] Drăgănescu, M., (1989), Inelul lumii materiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti [6] Drăgănescu, M., (1990), Informaţia materiei, Editura Academiei Române, Bucureşti [7] Drăgănescu, M., (1993), Eseuri, Editura Academiei Române, Bucureşti [8] V. J. Hill, P. Rowlands, (2008), Nature’s Code, Computing Anricipatory Systems, AIP Conference Proceedings, 1051, Editor D.M. Dubois, Pages 117–126 [9] Hon, G., Goldstein, B.R., (2006), Symmetry and asymmetry in electrodynamics from Rowland to Einstein, Studies in History and Philosophy of Modern Physics, ELSEVIER [10] R. E. Johnsen, D. Ford, (2008), Exploring the concept of asymmetry: A typology for analysing customer – supplier relationships, Industrial Marketing Management, Volume 37, Issue 4, Pages 471–483 [11] T.D. Lee, (2008), Symmetry and Asymmetry, Nuclear Physics A, Volume 805, Issues 1–4, Pages 54c‑71c [12] S. Marcus, (1986), Artă şi Ştiinţă, Editura Eminescu, Bucureşti [13] S. Marcus and Gh. Paun, (1994), On symmetry in languages, International Journal Computer Math, 52 (1), 1–15 [14] E. Nagy, (2011), From symmetry to asymmetry? The development of smile, Cortex 196 EUFROSINA OTLĂCAN
[15] Otlacan, E., (2008), Systems in a Retardation and Anticipation Relation: Mathematical Developments, Interpretations, Examples, Editor Daniel M. Dubois, American Institute of Physics, AIP CP 1051, pp. 151–165. [16] Otlacan, E., (2009), Symmetry of conjugate systems with anticipation and retardation, Kybernetes, Emerald Group Publishing Limited, UK [17] Otlacan, E., (2011), Ideas and Mathematical Models about Symmetry, Dynamism, Anticipation, CASYS Conference, Liège, Belgium [18] Otlăcan, E., (2011), Symmetry and Dynamism in the Conception of Mihai Drăgănescu and in Anticipation Systems Theory, NOESIS, Ed. Academia Română, Bucureşti [19] Roman, T., (1963), Simetria. Prezentare matematică a unor fenomene din natură şi artă, Editura Tehnică, Bucureşti, 1963 [20] A. D. Sakharov, (1967), Violation of CP Symmetry, C‑Asymmetry and Baryon Asymmetry of the Universe, Pisma Zh. Eksp. Teor. Fiz. 5: 32–35 [21] A. D. Sakharov, (1979), Baryonic asymmetry of the Universe, ZhETF 76: Pages 1172– 1181 translation in JETP Lett. 49: 594–599 [22] S. Xin Liu, (2009), Symmetry and asymmetry analysis and its implications to computer‑aided diagnosis: A review of the literature Review Article Journal of Biomedical Informatics, Volume 42, Issue 6, 1056–1064 [23] http: //www.scientia.ro/nobel – [24] Dicţionarul universal al limbii române, Editura Litera, Bucureşti, 2011 [25] Enciclopedia Universală Britanică, Editura Litera, Bucureşti, 2010 ŞCOALA NAŢIONALĂ SUPERIOARĂ DE MINE DIN PARIS
Nicolae P. LEONĂCHESCU1
ABSTRACT. The antique study of geometric properties of symmetries was continued by algebra, with group theory and matrix calculus. Beginning with the 19th century, many scientists like mathematicians, chemists, physicists, aestheticians have contributed with studies about symmetry and asymmetry, proving the importance of their alternation for the development of processes. This paper presents also Mihai Drgnescu’s philosophical point of view about symmetry, Matila Ghyka’s contributions to the symmetry theory and an original mathematical model for pairs of systems which have a symmetric evolution.
KEYWORDS: symmetry, asymmetry, orthosenses, dynamic symmetry, harmony
La 19 martie 1783 s‑a înfiinţat ceea ce s‑a numit – mai târziu – Şcoala Naţională Superioară de Mine din Paris care treptat, treptat, şi‑a câştigat un binemeritat prestigiu în domeniul pregătirii cadrelor de specialitate. O altă Şcoală de Mine, cu caracter practic, s‑a înfiinţat2 în ziua de 2 septembrie 1816 la Saint Étienne, departamentul Loire – un centru minier şi metalurgic. În Franţa, şcoli de maiştri lucrători mineri au fost instituite în: Alais (Gard), la 22 septembrie 1843; Douai, arondismentul Nord, la 27 martie 1878 etc. Elementele de organizare a ENSM pe baze moderne apar la 15 septembrie 1856 când se fixează şi grupul de conducere: un director, cu gradul de inspector general clasa I; un inspector de şcoală cu gra‑ dul de inspector general clasa a II‑a (ori un inginer şef).
1 Prof. univ. dr. ing., Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFŞT al Academiei Române. 2 Annales des Ponts et Chaussées (APC), 1883, V, p. 67 şi 68.
NOEMA VOL. XI, 2012 198 NICOLAE P. LEONĂCHESCU
În ENSM din Paris au fost admişi „elevi” străini începând cu data de 5 decembrie 1816. Operaţia de identificare a studenţilor români în arhivele şcolare franceze este grea. Ne‑a descris‑o doamna Marie‑Noëlle Maisonneuve, responsabila Fondurilor de Patrimoniu ale ENSM în scrisoarea pe care ne‑a tri‑ mis‑o la 15 decembrie 2010, în următorii termeni: „În primul rând, am făcut o listă a elevilor români trecuţi prin Şcoala de Mine din 1816 până la 1902, epocă în care elevii străini sunt înscrişi într‑un registru separat, ceea ce face mai uşoară identifica‑ rea lor. Apoi, ei sunt incluşi în registrul general al Şcolii în care eu voi continua cercetarea în al doilea timp”. Ne‑a trimis lista întocmită de domnia sa în care sunt înscrişi 54 „elevi români” admişi la ENSM în perioada 1860–1902. Această listă nu este completă şi asta o aflăm chiar din mesajul sus‑menţionat: „Trebuie să vă precizez totodată că această listă nu conţine de‑ cât elevii „titulari” ai Şcolii care au urmat aceeaşi şcolaritate ca elevii francezi. Alţi elevi străini au frecventat Şcoala ca „auditori liberi”, ce vin să petreacă ceva timp, să audieze câteva cursuri; în absenţa nume‑ lui de familie precis – şi acelaşi uneori cu numele
Iată, cum traiectoriile culturale francezo‑române se intersectează în mod constructiv şi în zilele noastre! Primul student român admis la ENSM din Paris identificat3 de noi, până acum, a fost Ion D. Ghica (12 august 1816, Bucureşti – 22 aprilie 1897, Ghergani, jud. Dâmboviţa). El a frecventat mai întâi. École Centrale des Arts et Manufactures (ECAM) în perioada 10 no‑ iembrie 1836–1838. S‑a înscris imediat la ENSM, pe care a absolvit‑o la 20 noiembrie 1840 şi a făcut, apoi, un an de practică. Pregătirea în domeniul minelor i‑a fost utilă; după întoarcerea lui în ţară a făcut propuneri de dezvoltare a exploatării minelor noastre de sare şi de înfiinţare, la Iaşi, a unei şcoli de specialitate.
3 Leonăchescu, N.P. – Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti, Ediția a II‑a, Editu‑ ra AGIR, Bucureşti, 2007, p. 452. Şcoala Naţională Superioară de Mine din Paris 199
În cele ce urmează, prezentăm lista „elevilor” români de la ENSM primită de la Marie‑Noëlle Maisonneuve, în ordinea anilor de intrare în această şcoală. 1860 ◆◆ Melick I. Mirea (9 august 1840, Bucureşti – ?). Absolvent, iunie 1864. Rudă, probabil, cu Iacob I. Melic (1817–1874, Bucureşti)4. 1862 ◆◆ Băleanu Grigore (27 iulie 1843, Bucureşti – ?). Nu i se cu‑ noaşte evoluţia şcolară. 1863 ◆◆ Löbel Lazăr (17 februarie 1843, Bucureşti – ?). Nu i se cu‑ noaşte evoluţia şcolară. 1866 ◆◆ Zădăriceanu Nicolae (22 octombrie 1843, Bucureşti – ?). Absolvent, iunie 1871. Rudă, poate, cu Maria Al. Zădări‑ ceanu (1845, Bucureşti – 11 august 1880, Bucureşti), soţia inginerului Constantin C. Aninoşanu5, absolvent ECAM, se‑ ria 1860. 1867 ◆◆ Brătianu Ion (7 octombrie 1843, Schineni, jud. Ba‑ cău – ?). În acelaşi an, a încercat să intre la EP (École Polyte‑ chnique) şi a fost respins. ◆◆ Drăghiceanu M. Mathei (3/15 mai 1844, Târgovişte, jud. Dâmboviţa – 2 mai 1939, Câmpulung, jud. Muscel). Absol‑ vent, seria 1871. Directorul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şo‑ sele, ŞNPŞ (1878–1880). Membru de onoare al Academiei Române. 1868 ◆◆ Serescu (Sorescu ?: Lerescu ?), născut în Piteşti. Absol‑ vent, seria 1871. 1869 ◆◆ Dianu Floru (8 mai 1847, Râmnicu Vâlcea – ?). Absol‑ vent, seria 1872. La 25 octombrie 1863, s‑a înscris la un
4 Idem, p. 456 şi 747. 5 Idem, p. 91, 94, 95, 148–153, 443, 525, 693–703 etc. 200 NICOLAE P. LEONĂCHESCU
concurs6 pentru ocuparea unui post de conductor auxiliar de poduri şi şosele . Concursul a fost amânat pentru luna ia‑ nuarie 1864. La 30 octombrie 1872 a fost numit profesor ti‑ tular pentru cursul de „Exploatarea Minelor şi Metalurgie”, la Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. 1872 ◆◆ Bottea Constantin (18 decembrie 1846, Bucureşti – ?). Absolvent, seria 1875. La 30 octombrie 1871 a primit auto‑ rizaţia ministerială de a urma EP dar a fost respins la admi‑ tere. Din anul 1884, figurează ca profesor titular la ŞNPŞ. În 1906, încă mai preda7 Cursul de Mineralogie, Metalurgie şi Geologie. ◆◆ Pilidis (Filitis ?) Constantin (15 august 1848, Bucu‑ reşti – ?). Absolvent, seria 1875. 1874 ◆◆ Greceanu I. Ion (6 februarie 1854, Craiova – ?). Nu i se cunoaşte evoluţia şcolară. ◆◆ Marin Henri (15 mai 1851, Bucureşti – ?). Absolvent, iu‑ nie 1878. Fiul profesorului Alexe Marin şi al soţiei sale, Henriette8. 1875 ◆◆ Calmy Henri (14 septembrie 1851, Bucureşti – ?). Radiat, la 14 ianuarie 1875; fără diplomă. ◆◆ Istrati I. Vasile (17 ianuarie 1853, Letea, jud. Tulcea – ?). Absolvent, seria 1878. 1877 ◆◆ Porumbaru Rudolf (30 ianuarie 1854, Bucureşti – ?). Ab‑ solvent, iunie 1880. A fost elev la EP în anii şcolari 1874– 1875 şi 1876–1877 (semestrul II). ◆◆ Sorescu Toma (24 decembrie 1853, Văleni, jud. ? – ?). Ab‑ solvent, iunie 1880. ◆◆ Ştefănescu Vasile (31 ianuarie 1855, Craiova – ?). Absol‑ vent, iunie 1880.
6 Idem, p. 183, 184 şi 186. 7 Fătu, Mihai – Istoria Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, 1818–1998. Editura UTCB, 1998, p. 101 şi 125. 8 Leonăchescu, N., Premise, p. 437. Şcoala Naţională Superioară de Mine din Paris 201
1879 ◆◆ Negură Ion (3 decembrie 1854, Iaşi – ?). Absolvent, seria 1882. 1880 ◆◆ Cremer Henri (12 octombrie 1858, Bucureşti – ?). Exma‑ triculat, în aprilie 1881. ◆◆ Ţăpârdia Gheorghe (15 septembrie 1858, Severin – ?). Exmatriculat, în 1881. 1883 ◆◆ Saegiu (24 iulie 1857, Bucureşti – ?). Absolvent, seria 1886. 1885 ◆◆ Florescu Alexandru (8 august 1863, Comişani, jud. Dâm‑ boviţa – ?). Exmatriculat, la 7 iunie 1886. ◆◆ Anastasescu Mihai (14 aprilie 1863, Bucureşti – ?). Ex‑ matriculat, la 7 iunie 1886. Certificat, la 8 iunie 1889. 1887 ◆◆ Balotă N. Grigore (26 mai 1863, Piteşti – ?). Absolvent, iunie 1890. ◆◆ Solacolu Gh. Ilie (7 aprilie 1860, Bucureşti – ?). Absol‑ vent, iunie 1890. 1888 ◆◆ Alimăneştianu Constantin (9 octombrie 1865, Alimă‑ neşti, jud. Olt – ?). Absolvent, seria 1891. ◆◆ Brătianu I.C. Constantin (Dinu) (13/25 ianuarie 1866, Valea Mare‑Florica, jud. Muscel – 20 august 1950, Sighetul Marmaţiei, jud. Maramureş). A fost9 elevul ENSM în peri‑ oada 10 octombrie 1888–9 iunie 1891. Absolvent, seria 1891. ◆◆ Georgian Mihai. Licenţiat în Ştiinţe. A demisionat în 1888. 1889 ◆◆ Micea (Mirea ?; Mircea ?) R. Constantin (24 aprilie 1866, Bucureşti – ?). Absolvent, iunie 1892. 1890 ◆◆ Filiti Al. Grigore (10 ianuarie 1867, ? – ?). Absolvent, iu‑ lie 1893.
9 Idem, p. 448. 202 NICOLAE P. LEONĂCHESCU
◆◆ Sucher Saul (24 februarie 1869, Bucureşti – ?). „El n‑a trecut în 1891”! 1891 ◆◆ Daniel Hinch (9 decembrie 1866, Piatra, ? – ?). Exmatri‑ culat în 1893. 1892 ◆◆ Paianu Nicolae (13 aprilie 1869, Craiova – ?). Absolvent, iunie 1895. A fost elev la EP în perioada 1885–1887. 1893 ◆◆ Davila Al. Carol (5 noiembrie 1870, Bucureşti – ?). Ab‑ solvent, iulie 1896. Înscris la EP, 24 martie 1891. ◆◆ Feşliu Adolf (9 noiembrie 1871, Olteniţa, jud. Călă‑ raşi – ?). Absolvent, iulie 1896. ◆◆ Negulici M. Radu (11 iunie 1869, Câmpulung, jud. Mus‑ cel – ?). Absolvent, iulie 1896. 1894 ◆◆ Ghica Ion (28 iulie 1873, Paris – ?). Absolvent, iunie 1897. ◆◆ Ivanovici Mihai (5 mai 1870, Bucureşti – ?). Admis, în 1895, să repete. Exmatriculat „pentru abandon şi absenţe ne‑ justificate”. ◆◆ Leca Constantin (8/20 noiembrie 1869, Bucureşti – ?). Certificat de studii parţiale, iunie 1897: „A încetat să facă parte din Şcoală” ca elev străin pentru că n‑a obţinut punc‑ tajul minim obligatoriu. ◆◆ Popescu Gheorghe (24 noiembrie 1866, Bucureşti – ?). Nu i se cunoaşte evoluţia şcolară. 1895 ◆◆ Golescu Nicolae (10 aprilie 1874, Bucureşti – 28 noiem‑ brie 1916, Sălătrucu, jud. Argeş). Admis, 25 octombrie 1894; absolvent, 28 iunie 1898, al treilea din serie. Fiul ingineru‑ lui Alexandru Gh. Golescu (Arăpilă); a lucrat ca inginer la C.F.R. În 1916, a cerut să plece pe front; locotenent în Regi‑ mentul 7 Infanterie Roman. Mort în luptele de la Sălătrucu (Date comunicate de doamna dr. Filofteea C. Pally, directoa‑ rea Complexului Muzeal Naţional Goleşti). 1896 ◆◆ Crasnof Iosif (31 iulie 1876, Bucureşti – ?). Absolvent, 1899. Naturalizat prin decretul din 12 martie 1899. Şcoala Naţională Superioară de Mine din Paris 203
◆◆ Lupu Alexandru (2 aprilie 1874, Iaşi – ?). Exmatriculat pentru punctaj insuficient. ◆◆ Sărăţeanu Mihai (16 februarie 1873, Merei, jud. Bu‑ zău – ?). Absolvent, seria 1899. ◆◆ Pavelescu Flaminius (7 februarie 1874, Bucureşti – ?). A demisionat la 25 noiembrie 1896. 1897 ◆◆ Dinapol Alexandru (15 septembrie 1874, Craiova – ?). Absolvent, iulie 1900. „A obţinut naţionalitatea franceză după intrarea lui în Şcoală prin aplicarea legii din 26 iunie 1889 asupra naţionalităţii”. ◆◆ Iaroslavici Jacques (5 octombrie 1875, Bârlad – ?). Absol‑ vent, iulie 1900. ◆◆ Poenaru Nicolae (15 decembrie 1874, Poiana, jud. ? – ?). Absolvent, iulie 1900. 1898 ◆◆ Moscovici Herman (4 septembrie 1878, Bucureşti – ?). Absolvent, iulie 1901. ◆◆ Popescu Marius (15 august 1877, Stolnici, jud. Argeş – ?). A frecventat, facultativ, doi ani: 1898–1900, la unele cursuri; era înscris şi la Şcoala Politehnică din Paris. 1900 ◆◆ Emilian Dumitru (26 octombrie 1878, Iaşi – ?). Absol‑ vent, seria 1904. Întreruperea studiilor în 1902–1903. ◆◆ Monckton Al. Franck (19/31 august 1877, Râmnicu Să‑ rat – ?). Absolvent, seria 1903. ◆◆ Weinfeld Aaron Motel (7 februarie 1879, Bucureşti – ?). Absolvent, iulie 1903. 1901 ◆◆ Corbescu Constantin (1 mai 1877, Bucureşti – ?). Absol‑ vent, iunie 1904. 1902 ◆◆ Grunberg Jacques Salomon (31 decembrie 1879, Bucu‑ reşti – ?). Absolvent, iunie 1904. 204 NICOLAE P. LEONĂCHESCU
La sfârşitul anului şcolar 1887–1888, au fost semnalaţi10, în cate‑ goria „elevi străini” la ENSM, următorii tineri români:
1. Alimăneşteanu C. Curs preparator 2. Bădescu „ · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · 6. Linteanu „ · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · 12. Frumuşianu „ · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · 3. Anastasescu Mihai Clasa a II‑a 4. Georgian Mihai Clasa a III‑a · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · 9. Solacolu Gh. Ilie „
Numerele din faţa patronimicelor indică poziţia fiecăruia în cla‑ samentul final al clasei din care face parte. Din păcate, lipsesc prenu‑ mele lor şi pentru patru dintre ei acestea au fost completate din lista prezentată mai înainte. Ceilalţi trei „elevi” (Bădescu, Lintescu şi Fru‑ muşianu) n‑au fost identificaţi de Marie‑Noëlle Maisonneuve. Unul dintre profesorii ENSM, din 1888, a fost chiar directorul şcolii, Haton de la Goupillière. În multe cazuri, tinerii noştri s‑au înscris la Şcoala de Mine din Liège, Belgia, care avea un foarte bun renume. Concurenţa exercitată de tradiţia şi profesionalismul cadrelor didactice din această instituţie de învăţământ tehnic a fost o realitate. La concursul din 13 august 1861 au fost selectaţi ca bursieri11 ai noştri spre a urma această şcoală următorii candidaţi: Râmniceanu Ştefan, Mărgăritescu Constantin şi Andreescu Gheorghe din Bucu‑ reşti; Călinescu Alexandru din Mihăileni, judeţul Botoşani. Aceşti patru bursieri au urmat Universitatea din Liege, Secţia Mine, în perioada 1 octombrie 1861–1864. În anul 1865, toţi erau în ţară şi îşi dădeau măsura pregătirii lor în diferite funcţii. În perspectiva timpului, ne exprimăm speranţa că unul din ro‑ mânii aflaţi la Paris va completa, cândva, informaţia din acest capitol cu date inedite pentru ca imaginea sacrificiilor şi a eforturilor noastre pentru crearea intelectualităţii tehnice moderne în România să fie cu‑ noscută în toată amploarea şi complexitatea ei.
10 APC, 1888, Personnel, p. 36–37 şi 46–47 (1888, XV). 11 Leonăchescu, N., Premise, p. 385, 444, 557 şi 573–576. ÎNTOARCERE LA HIPOCRAT – ELOGIU CHIRURGIEI
Vladimir‑Alexandru ŢICOVSCHI1 [email protected]
ABSTRACT: Even if the food and health hyper-systems developing in the frame of the globalization process render evident grave defaults, it is exaggerated to take into consideration, as it is shown in the work “The worldwide plot against the health” by Claire Severac, that a conscious plot against the health of human beingswould be perpetrated. In my opinion the registered defaults are obviously due to the efforts of the food and pharma transnational corporations to perform the maximization of their profits by manipulating the food and drugs production and distribution, as well as the preventive and/or curative medical actions. The surgery as medical action, due to the fact that it is a unique, direct and definitive medical intervention, is not “eligible” for such kinds of defaults. The eulogy of the surgery has to consider, on the one hand the honesty of this medical scientific practice that presumes not only competence but also a specific talent, and on the other hand the assessment that surgery is developing in a hard technological environment as: angiography, scintigraphy, computerized imaging, transplant of organs, inclusive artificial, etc.
Considering the accelerated progress of technology, there is a question with impact on the history of science and technique: Will any organ of the human being be soon replaceable?. In this respect, the contributions of Romanian surgeons, practicing in the country and abroad has to be distinguished.
KEYWORDS: Claire Severac, Nicolae Nicola, food, health, medical intervention, health hyper-systems, medical scientific practice
Introducere Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), organism speciali‑ zat în cadrul sistermului Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), în conformitate cu statutul său, are ca obiectiv să aducă toate popoa‑ rele lumii la cel mai înalt nivel de sănătate posibil, sănătatea fiind definită în acelaşi document ca „bunăstare fizică, mentală şi socială,
1 Profesor dr. inginer asociat, CS1, membru titular al Diviziei de Istoria Științei a Comitetu‑ lui Român de Istoria şi Filosofia Ştiinței şi Tehnicii al Academiei Române
NOEMA VOL. XI, 2012 206 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI nereprezentând doar lipsa unei boli sau a unei infirmităţi”, o condiţie fundamentală a calităţii vieţii. Studii demografice laborioase, susţinute cu date statistice consis‑ tente, atestă că în timp ce în secolele trecute speranţa de viaţă la naş‑ tere a unei mari părţi a populaţiilor umane din majoritatea regiunilor lumii se situa în jurul a 40 de ani, în prezent, cel puţin în tările dez‑ voltate, şi nu numai, aceasta ajunge până aproape de 70 de ani. Totodată, însă, se constată că după atingerea maturităţii mulţi dintre locuitorii regiunilor dezvoltate ale globului suferă de boli cro‑ nice, atât somatice cât şi psihice, pe tot parcursul vieţii începând din maturitate. Se afirmă că oamenii sunt programaţi genetic să trăiască până la cel puţin 120 de ani, pe de o parte, iar pe de alta, se fac eforturi susţi‑ nute foarte încurajatoare pentru a se prelungi speranţa de viaţă la naş‑ tere a speciei umane. Să le fie cumva celor care vor veni după noi (aceasta ne afectează cel puţin emoţional sub impulsul instinctului de conservare a spe‑ ciei) să trăiască, în cazul în care raportul între a fi sănătos şi bolnav va fi caracterizat printr‑un trend susţinut, peste două treimi din viaţă în condiţii de sănătate precară ? În treacăt fie spus, s‑ar părea că şi în sfera acestei problematici se aplică cu aproximaţie legea lui Pareto, care‑şi găseşte confirmarea în cazul evaluării unor frnomene şi procese economice sociale şi eco‑ nomice; acest fapt ar sugera că raportul duratei stării de sănătate şi de boală s‑ar datora unor cauze de natură economică şi/sau socială. Printre cercetătorii şi analiştii domeniului sănătăţii se remarcă Claire Severac, care bazându‑se pe o documentare cuprinzătoare, speculează critic şi convingător în formularea unui răspuns cu privire la problematica sus‑menţionată prin sintagma „Complotul mondial împotriva sănătăţii”, care este şi titlul unei lucrări, remarcabilă prin conţinut şi volum (circa 400 de pagini) de informaţii puse în slujba susţinerii acestei sintagme.
Hrana – factor existențial primordial al calităţii vieţii Faptul că sănătatea oamenilor constituie o condiţie primordială a calităţii vieţii acestora este recunoscut atît individual cât şi colectiv, de la nivelul fiecărei persoane până la cel al structurilor cu caracter mon‑ dial al organizaţiilor din sistemul ONU, precum FAO (Organizaţia pentru Hrană şi Agricultură, respectiv Food and Agriculture Orga‑ nization), OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), Codex Alimenta‑ rius‑organism de directivare depinzând de OMS, precum şi la nivelul Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 207 structurilor internaţionale ca FMI (Fondul Monetar Internaţional), BM (Banca Mondială), OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) şi a altor structuri dedicate la nivel regional, precum cele la nivelul UE (Uniunea Europeană). Dacă în această privinţă consensul este unanim, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre convergenţa intereselor şi scopurilor promo‑ vate de aceste organizaţii sub influenţa şi chiar presiunea, în principal, a corporaţiilor transnaţionale. Astfel, liberalizarea schimburilor, la nivel planetar, a circulaţiei bunurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalurilor, ca şi opozi‑ ţia la reglementarea pieţelor, în special a celor financiar‑bancare, acţi‑ uni care caracterizează procesul globalizării, nu sunt subordonate în mod absolut intereselor oamenilor de pe toate meridianele, cu precă‑ dere ce priveşte starea lor de sănătate. Globalizarea conduce, în mod inevitabil, la constituirea unor sis‑ teme globale (hipersisteme) a căror funcţionare, fără o guvernanţă democratică mondială, este greu de controlat. (în acest sens cel mai puternic hipersistem cu caracter global este hipersistemul mondial fi‑ nanciar‑bancar ale cărui derapaje din ultimii ani au generat şi criza economică contemporană). Din această categorie de hipersisteme, a căror costituire se des‑ făşoară într‑un ritm accelerat, fac parte hipersistemul hranei şi hi‑ persistemul sănătăţii, controlul cărora reprezentând o incontestabilă sursă de putere economică, socială şi implicit politică. FAO, organizaţia cu vocaţie mondială implicată în hipersistemul alimentaţiei, are ca obiectiv suprem afişat acela de „a ajuta la construi‑ rea unei lumi eliberate de foame prin promovarea unei dezvoltări agri‑ cole durabile” şi de a da viaţă devizei înscrisă în logo‑ul ei „Fiat panis”! Până în prezent, în contul ei, nefiind desigur singura vinovată de aceasta, poate fi înscris şi „succesul” că în lume există peste 1 miliard de oameni care suferă de foame cronică, precum şi că circa 25 de milioane fiinţe umane, dintre care 6 milioane de copii, mor efectiv de foame. În acelaşi timp, şi acest fapt poate fi imputat şi OMS, pe plan mondial există, reprezentând o importantă povară socială a hipersis‑ temului sănătăţii, circa 1,5 miliarde de obezi şi supraponderali. Omenirea în ansamblul ei poate fi acuzată de nepăsare cronică atunci când numărul celor bolnavi datorită supraalimentaţiei depăşeşte numărul înfometaţilor (consideraţi, cumva, ca fiind mai „sănătoşi”?) Hipersistemul hranei, (în primul rând consumatorii‑deci oame‑ nii de rând – din ce în ce mai mulţi ca urmare a reducerii perma‑ nente a ponderii clasei mijlocii), este afectat de numeroase probleme 208 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI
şi carenţe; spre ilustrare, semnalăm, spicuind din lucrarea Clarei Se‑ verac; unele dintre cele mai ilustrative. Astfel, marea industrie a biotehnologiei nu ezită să confrunte aceşti consumatori cu un posibil pericol, prin intermediul culturi‑ lor de plante şi animale modificate genetic destinate hranei, ale căror posibile efecte negative asupra noastră şi a generaţiilor viitoare nu le ştie nimeni, în sensul că nu s‑a dovedit încă în mod indubitabil dacă hrana rezultând din organisme modificate genetic (OMG) este sau nu este periculoasă pentru genul uman, (în domeniul Sănătăţii neputînd să funcţioneze principiul „prezumpţiei de nevinovăţie – n.a.), într‑o maşinaţie având ca scop brevetarea în profitul ei a tot ce pe pământ este patrimoniul nostru comun şi ne hrăneste de sute de mii de ani2. Introducând o genă nouă într‑un bob de porumb, de soia într‑un porc, cartelul agrochimic consideră că produsul modificat îi aparţine (deoarece conţine o moleculă pe care a creat‑o prin recombinarea di‑ feritelor ADN) şi cer proprietatea lui exclusivă. Adică urmăresc aca‑ pararea totală a celor vii şi a hranei noastre3. Sunt concepute seminţe care să devină sterile după recoltare, pentru ca agricultorul să fie obligat să cumpere fiecare an noi seminţe de la acelaşi concern agrochimic (în speţă Monsanto) şi să se dea ast‑ fel legat de acesta, care oricând poate decide asupra preţului de vân‑ zare, sfidând piaţa4. În eventualitatea că această practică nu s‑ar generaliza, răspândi‑ rea culturilor de plante modificate genetic nu ar putea fi limitată con‑ trolat datorită polenizării naturale. Adesea, până şi sloganele cele mai nevinovate pot avea un sub‑ strat pervers, ca de exemplu, sloganul „Mâncaţi cel puţin cinci fructe şi legume zilnic”. Noile date statistice asupra contaminării cu reziduuri de pesticide a alimentelor vândute în UE atestă că un produs alimentar din trei este contaminat la un nivel superior celui acceptabil, 49,5% din legumele şi fructele europene conţin pesticide! Este cel mai înalt nivel de contami‑ nare înregistrat vreodată! Acest lucru reprezintă o creştere de aproxi‑ mativ 20% în ultimii 5 ani, Cerealele sunt şi ele din ce în ce mai conta‑ minate, cu 27,2% contaminate în anul 2006 faţă de 21% în anul 2005. Cinci dintre reziduurile de pesticide detectate la nivelurile sufici‑ ent de ridicate, care să prezinte un risc pentru sănătatea publică, sunt 2 Severac, C., Complotul mondial impotriva sănătăţii, Editura Lucman, Bucureşti, 2010, p. 49. 3 Idem, p. 51. 4 Idem, p. 53. Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 209 clasate ca fiind cancerigene, mutagene, toxice pentru reproducere sau chiar perturbatoare pentru sistemul hormonal. Dar şi domeniul creşterii animalelor, a căror carne constituie o sursă de hrană importantă pentru majoritatea oamenilor ca aport concentrat de proteine, carenţele nu sunt mai puţin alarmante, explo‑ zia industriei cărnii fiind un adevărat flagel pentru omenire. Producţia de proteine pentru alimentele destinate animalelor mari monopolizează 70% din terenurile agricole şi 45% din apa mondială, iar creşterea animalelor (ţinând cont şi de piscicultură) ar reprezenta, în realitate, 51% din emisiile mondiale de gaze cu efect de seră (GES). De asemenea, cât de sănătoasă poate fi carnea puilor crescuţi practic nemişcaţi în baterii, a iepurilor îndopaţi cu antibiotice, carnea de porc produsă industrial din porci hrăniţi cu făină provenind din plante modificate genetic şi cu hormoni de creştere. Alimentele destinate consumului uman sunt tratate, deshidratate şi malaxate în fel şi chip, astfel încât îşi pierd orice gust; de aceea li se adaugă diverse produse chimice şi aditivi care le dau gust de carne, de afumat sau de grătar, gust de măr sau căpşuni, etc. Directivele lui Codex Alimentarius, elaborate de Consiliul OMS pentru Codex Alimentarius servesc într‑o măsură uşor detectabilă asigurării profiturilor pentru corporaţiile multinaţionale din industria alimentară, din cea farmaceutică, precum şi din cea bazată pe bioteh‑ nologie; aceste directive sunt susţinute de riscul suportării de repre‑ salii. Dacă o ţară refuză să se supună directivelor OMC asociate celor ale Codex Alimentarius, ea este obligată să plătească amenzi ustură‑ toare ca fiind vinovată de blocarea comerţului. Devansând considerentele referitoare la hipersistemul de sănă‑ tate nu putem să nu subliniem faptul că suntem supuşi pe toate căile să nu respectăm preceptul pe care ni l‑a transmis Hipocrate: ”Hrana să‑ţi fie medicament, iar medicamentul hrană!” S‑ar părea că în sfera preceptelor fundamentale, puţine sunt noi sub soare!
Sănătatea – componentă primordială a calităţii vieţii Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) este condusă oficial de cele 194 de state membre, puterea executivă fiind exercitată de 34 de persoane pe o perioadă de 3 ani, persoane alese în virtutea unor unor calităţi considerate morale: capitalul deţinut, participarea la un anume grup de influenţă, notoritatea comercială, competenţa tehnică, progresel realizate de echipele din domeniul cercetării ştiinţifice gesti‑ onate, strategia echipei sale de cercetare, etc. 210 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI
Puterea decizională reală revine acestor câteva persoane care pro‑ vin şi sunt cooptate prin intermediul cartelurilor medicale farmaceutice. Nu este nicidecum o speculaţie gratuită acea că bazându.se pe „brand‑uirea” medicamentelor şi pe întreţinerea şi expansiunea in‑ tenţionată a bolilor, de conivenţa, fie şi tacită, a unora dintre structu‑ rile publice cu putere decizională (fapt deosebit de grav incriminat de Claire Severac, analista fenomenului), industria farmaceutică a deve‑ nit cea mai rentabilă afacere, concurând cu „industria financiar‑ban‑ cară”. Lărgirea pieţei presupune să vinzi medicamente nu numai oa‑ menilor bolnavi, ci şi celor sănătoşi, cu atât mai mult atunci când medicamentele nu au niciun efect terapeutic sau nu sunt necesare.5 Piaţa, şi ca o consecinţă consumul, este copleşită de „medica‑ mentele de confort” (Life Style Drugs), care tratează stări cronice pre‑ cum dependenţa de nicotină, menopauta, (şi de ce nu andropauza), carenţe de activitate sexuală, insomnia, excesul de greutate, etc, stări maladive care pot fi tratate fără a face apel la medicamente. În acest sens, prin „condition branding” se lansează noi „mărci” (brand‑uri) de boli cu medicamentele aferente. Similar se extinde piaţa vaccinurilor şi a antiviralelor prin lan‑ sarea ameninţărilor cu epidemii generate de viruşi cunoscuţi sau promovaţi în sprijinul „cauzei”, aşa cum s‑a întâmplat cu hepatita B, gripa A, gripa porcină, gripa vacii nebune, etc; pentru a preveni pan‑ demiile care ne ameninţă, se achiziţionează din fonduri publice canti‑ tăţi enorme de vaccinuri destinate să nu fie utilizate niciodată. Suntem astfel confruntaţi cu o „manipulare prin frică”, cea mai perversă dintre toate manipulările posibile. A devenit o practică ca cercetarea ştiinţifică în domeniul medica‑ mentelor să fie finanţată prin parteneriat public‑privat, fondurile fiind asigurate de la buget, iar brevetele fiind valorificate în mod privat de către concernele farmaceutice; astfel, corporaţiile respective pot dis‑ pune de fonduri consistente pentru lobby, marketing advertising into‑ xicarea mass‑media. Devine evident că „sănătatea” corporaţiilor transnaţionale pri‑ mează în raport cu cea a bolnavilor, inclusiv cu cea a celor care, deo‑ camdată, nu se încadrează în această categorie! Semnalăm, în acest sens, rezumând şi cu riscul de a ne repeta (şi adevărul, nu numai minciuna, trebuie să fie repetat pentru a fi cre‑ zut), câteva dintre problemele abordate în lucrarea Clarei Severac ci‑ tată anterior: (1) modificarea organismelor destinate hranei prin
5 Ibidem, p 132. Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 211 tehnici de inginerie genetică (făra a avea certitudinea fundamentată ştiinţific că acestea n‑ar modifica starea de sănătate a fiinţelor care le ingerează) dă drept de proprietate industrială (astfel prin interme‑ diul seminţelor modificate genetic se controlează producţia agricolă), (2) devalizarea cercetării ştiinţifice efectuate pe bani publici de către corporaţiile transnaţionale prin aşa zisele parteneriate public‑privat, (3) poluarea solurilor prin pesticide, ierbicide şi îngrăşămite chimice, (4) creşterea păsărilor şi anmalelor pentru carne în baterii, (5) co‑ rupţie şi conflicte de interese prin practica „revolving doors” (uşi ba‑ tante) respectiv „yo‑yo”‑ul factorilo de decizie din sistemele naţionale şi hipersistemele globale ale hranei şi sănătăţii din sectorul public în cel privat şi invers, extinderea pieţei industriei farmaceutice asupra oamenilor sănătoşi (80% din medicamentele noi n‑ar avea efecte te‑ rapeutice semnificative, creşterea producţiei de „life style drugs” ca tranchilizante, hormoni de creştere, etc., (7) cheltuieli fabuloase de marketing, advertising, lobby, transfer de tehnologie, ş.a.6 Desigur, dacă se ţine seamă de principiul „audiatur altera pars”, deci declaraţiile şi argumentaţia purtătorilor de interese legitime (sta‑ keholders) din sistemele şi hipersistemele globale ale hranei şi sănă‑ tăţii, ar rezulta că incriminările susmenţionate şi altele de acelaşi fel sunt nefondate şi ireale, pe de o parte, iar pe de altă parte tot ceea ce se întreprinde în domeniul hranei şi sănătăţii are ca scop găsirea unor soluţii pentru supravieţuirea speciei umane ameninţată de explozia demografică. Oricâtă forţă de convingere ar emana din cele susţinute de cei interesaţi, fie ei factori de executie sau de decizie, nu poate fi trecut cu vederea faptul că acţiunile concrete întreprinse se desfăşoară sub semnul maximizării profiturilor.
Elogiu chirurgiei Semnalarea relativ extinsă din secţiunile 1 şi 2 de mai sus ale pre‑ zentului minieseu a carenţelor hipersistemelor hranei şi sănătăţii în cadrul procesului de globalizare contemporan vizează determinarea locului pe care îl ocupă chirurgia, în prezent şi în perspectivă, în ca‑ drul activităţii medicale sub aspectul ameliorării stării de sănătate a oamenilor generată de o hrană necorespunzătoare (obezitate, conse‑ cinţele unor boli metabolice, etc.) şi al înlăturării radicale a unor ca‑ renţe somatice implicând terapii de durată neconcludente. Nu încape 6 Ţicovschi, V., Siguranţa alimentară şi calitatea alimentelor, comunicarea susţinută în ca‑ drul seminarului „Virgil Madgearu” al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Bucureşti, iunie, 2011. 212 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI
îndoială că chirurgia este destinată să ocupe un loc foarte important în efortul medical contemporan şi că rolul acestui domeniu al ştiinţei şi practicii medicale va deveni într‑un viitor apropiat capital. Intervenţiile chirurgicale se caracterizează prin aceea că în faza localizării şi diagnosticării cauzelor, a evoluţiei prognosticate a mala‑ diei, în definirea acţiunii operatorii, fac apel la echipamente sofisticate precum cateterul, angiograful, aparatura de imagistică computerizată şi de rezonanţă magneto‑nucleară, iar în realizarea actului chirurgical la blocuri operatorii foarte complexe. Dacă in fazele de terapie preoperatorie şi postoperatorie se face apel la asistenţa medicală clinică, faza esenţială –actul chirurgical‑are un caracter unic, unitar şi radical, în sensul că el sonstituie soluţiona‑ rea definitivă şi optimală a maladiei. Prin aceasta chirurgul se bucură de independenţă în raport cu intruziunile negative ale sistemului medical, inclusiv prin componen‑ tele sale public private, rămănînd însă dependent de carenţele supor‑ tului tehnologic al intervenţiilor chirurgicale, respectiv echipamentele tehnice. Prestigiul medicului chirurg se datorează, probabil, şi faptului că acesta conştientizează cel mai pregnant că distanţa dintre viaţă şi moarte este de fracţiuni de secundă. Chirurgia românească, care în anumite domenii a căpătat re‑ nume de şcoală chirurgicală, se bucură de prestigiul unor remarcabili medici chirurgi. Astfel, în chirurgia pediatrică, se evidenţiază dr. Gheorghe Bur‑ nei, fără a‑l uita pe mentorul său recent decedatul profesor doctor Alexandru Pesamosca, care are contribuţii originale, multe brevetate, în tratamentul scoliozelor congenitale la copii, inegalităţile de mem‑ bre rezolvate prin implantarea de fixatoare externe, rezecţii tumorale în bloc şi endoprotezare în tumorile osoase maligne, lavajul interosos prin perfuzie, cu drenaj aspirativ la copii cu osteomielită acută, dez‑ voltarea originală a tehnicii fixatorului Iliazov de alungire a membre‑ lor, cu sistem de fixare extern pentru alungirea, întinderea şi îndrep‑ tarea picioarelor scurte. Profesorul doctor Mircea Beuran are realizări deosebite în do‑ meniul chirurgiei pancreasului, organ care prin pozitionarea în orga‑ nism şi simptomele maladive difuze şi înşelătoare este considerat ca un organ „pervers”, precum şi în domeniul chirurgiei splinei. Medicii chirurgi de origine română s‑au manifestat cu succes şi în străinătate, unde li se recunoaşte competenţa profesională, precum şi o componentă esenţială a acesteia: talentul. Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 213
Deşi, ei, se inscriu în principiul confucian „de a nu fi trist pentru că n‑ai fost remarcat, ci fi trist pentrucă n‑ai făcut nimic remarcabil” (şi nimeni nu este profet în ţara lui de origine, chiar dacă a părăsit‑o în fapt dar nu şi în conştinţă!) avem totuşi datoria de a‑i aduce în atenţia contemporanităţii autohtone, şi, de ce nu, şi în atenţia viitorimii. Printre aceştia se numără şi dr. Nicolae Nicola care în calitate de medic primar neurochirurg şi cadru didactic la Departamentul de Neurochirurgie Heinrich Heine al Universităţii din Duesseldorf, Ger‑ mania a elaborat, dezvoltat şi aplicat o tehnică operatorie originală în hemangiomul vertebral7. Tehnica operatorie aplicată constă în embolizarea posterioară a hemangiomului vertebral cu methyl – methacrylat, după embolizarea transcutanată cu cateter a vertebrei. Examinarea ulterioară neurologică a pacienţilor a certificat starea normală a acestora, ca şi absenţa oricăror dureri. Controlul cu raze X a confirmat creşterea densităţii vertebrelor iniţial afectate, ceea ce a fost confirmat şi de tomografia computaţională. Un grup de neurochirurgi italieni de la Universitatea „La Sapi‑ enza” din Roma atestă că interesanta metodă de embolizare retroac‑ tivă cu methil – methacrylat nu numai că asigură o bună hestază dar în acelaşi timp stabilizează vertebrele afectate.Rezultate similare s‑au obţinut în cazul a 35 de pacienţi, dintre care 13 acuzau dureri, trataţi în perioada 1980–1990 în cadrul Departamentului de Chirurgie Ne‑ urologică al Clinicii Mayo‑Rochester, Minnesota, SUA, ca şi în cazul unor pacienţi trataţi la Departamentu de Radiodiagnoză şi Neurochi‑ rurgie al Institutului Postuniversitar de Educaţie Medicală şi Cerce‑ tare, Chandigarsh, India. Descrierea metodei expuse succint în cele de mai sus, precum şi evaluări pozitive privind eficienţa acesteia în chirurgia hemangiomu‑ lui vertebral se găsesc în reviste de specialitate din SUA, Marea Brita‑ nie, Japonia, China, Spania, Turcia, Liban, Israel, Ungaria, ş.a., ca şi în numeroase tratate şi cărţi de specialitate, De asemenea, referinţe şi informaţii cu privire la această metodă neurochirurgicală se găsesc şi prin accesarea Google la paginile 4–7 aferente conceptului de „hemangioma”. Se poate afirma că abordarea neurochirurgicală a hemangiomu‑ lui vertebral elaborată de dr. Nicolae Nicola este epreciată şi utilizată la nivel mondial.
7 Hemangiomul vertebral este o tumoare benignă, în general singulară, adeseori detec‑ tată accidental prin radiografie cu raze X şi răspunzătoare de compresie mieloradiculară 214 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI
Şi în România, pe site‑ul „Ziua pe internet” la adresa http: // www.ziua.ro/2003/11/19//docs/32740.html, sub titlul „Salvarea verte‑ brelor fără operaţie” se prezintă informaţii referitor la aplicarea meto‑ dei originale de tratare chirurgicală a hemangiomului vertebral, arti‑ col al cărui conţinut este preluat, în întregime, în cele ce urmează:
„La clinica de radiologie şi imagistică medicala a Spita‑ lului Universitar de Urgentă Bucuresti, a avut loc ieri, in pre‑ miera, o interventie de vertebroplastie, procedura chirurgicala pentru salvarea vertebrelor.Interventia a fost realizata cu spri‑ jinul De Puy Spine‑divizia de produse destinate tratamentului patologiei coloanei vertebrale din cadrul Johnson & Johnson de catre. Profesorul Petar Bosnjakovic de la Universitatea din Nis (Serbia), impreuna cu medicii romani conf. dr. George Iana, dr. Bogdan Dorobat, dr. Nechifor Rares. Potrivit dr. Iana, ver‑ boplastia este o tehnica de radiologie interventionala, care consta in injecterea transcutanata, printr‑un ac, a unui ci‑ ment acrylic in corpul vertebral care a suferit o fractura sau tasare, a explicat dr. Iana. Procedura este menita a reface, prin cimentare, osul fracturat, a ameliora durerile cronice de spate, prin sustinerea mecanica a vertebriei si a preveni eventualele noi fracturi ale acesteia. Scopul este stabilizarea corpului ver‑ tebral, obtinandu‑se un efect antalgic in cele mai multe cazuri de leziuni dureroase de origine tumorala sau degenerative, responsabile de fragilitatea corpului vertebral. Injectarea cimentului are rol de consolidare si de diminu‑ are a microfracturilor corpului vertebral. Pot beneficia anual, de o astfel de interventie, 50–60 de pacienti. Un avantaj pen‑ tru pacient este ca acesta poate fi externat chiar in aceeasi zi, eliberat de durere si de teama instabilitatii locale a coloanei. Prin costul bazal al interventiei, de circa cinci sute de euro, se obtine o reducere semnificativ a cheltuielilor pentru spitali‑ zare si medicamente. Dupa cateva saptamani, la doua treimi dintre pacienti scad semnificativ dozele de medicamente cal‑ mante. La trei sferturi dintre pacienti apare o crestere a mo‑ bilitatii si a nivelului de activitate, sustin specialistii. Verte‑ broplastia se poate aplica in cazurile de tasari ale vertebrei datorate osteoporozei, angioamelor vertebrale (tumori vas‑ culare, care distrug corpul vertebrei) sau metestazelor verte‑ brale (tumori neoplazice secundare). Până acum, tratamentul consta fie în imobilizarea la pat, fie în purtarea unui corset, management al durerilor prin administrarea orală sau in‑ travenoasă de analgezice puternice și scumpe, cu numeroase efecte secundare, reducerea activității, fixarea coloanei prin Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 215
montarea de tije și șuruburi sau chirurgia invazivă a coloanei vertebrale”.
Demne de luat în consideraţie, cel puţin sub aspectul înregistră‑ rii în istoria ştiinţei şi tehnicii a contribuţiei românilor la dezvoltarea chirurgiei, şi comentariile dr. neurochirurg N. Nicola, a cărui priori‑ tate în conceperea şi aplicarea tehnicii chirurgicale descries mai sus este incontestabilă; relevanţa acestor comentarii nu poate fi trecută cu vederea; aceste comentarii fiind consemnate pe site‑ul Ziua la adresa http: //www.ziua.ro/f.php?year=2003 & thread=32740 & id=81807 & yi ua=489455f2ecbc3c:
„Vreau să reamintesc colegilor mei neuroradiologi din Bu‑ curesti ca prima aplicare a methyl methacrilatului în patolo‑ gia vertebrala si anume intr‑un caz de hemangiom vertebral a fost facuta in clinica de neurochirurgie din Dusseldorf in anul 1987. Cazul a fost publicat in: „Surgical neurology 1987; 27; 481–6 cu titlul: Vertebral hemangioma: Retrograde embolisa‑ tio‑stabilisation with mthy metacrilat. În 1993 am publicat în același jurnal al doilea articol cu titlul: „Vertebral hemangioma: Late results of retrograde em‑ bolisation‑stabilisation with methyl metacrilat in two cases. Surgical neurologie” 1993; 40; 491–4. Această noua metoda sta la baza vertebroplastiei si a fost expusa si la congresul Roman de neurochirurgie dela Galati unde au participat si francezii care au desvoltat metoda si i‑au dat numele de vertebroplastie. Lucrarile sunt si acum dupa 17 ani, pomenite in toate lu‑ crarile de specialitate. Pentru confirmare va rog sa‑i intrebati pe: Prof Danaila, Prof Ciurea. Vreau sa se stie ca aceasta metoda e o premiera in me‑ dicina si a fost gandita si pusa in practica de un elev a scolii Medicale Romanesti din Buceresti, plecat din Romania in anul 1969. Va rog sa se insiste asupra acestui lucru!
Cu stima, Dr. N.Nicola”
Nicolae Nicola s‑a născut la data de 25 noembrie 1931 la Bu‑ cureşti. Urmează cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul An‑ drei şi ale liceului Matei Basarab. Se înscrie la facultatea de medicină 216 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI generală Bucureşti, pe care o termină în anul 1956. Lucrează apoi trei ani ca medic de circumscripţie în raioanele Câmpina, Buzău şi Târgo‑ vişte. Îşi dă examenul de admitere la neurochirurgie în 1959 la Bucu‑ reşti, obţinând în 1966 calificarea de medic specialist. Este numit şef de secţie la spitalul Gheorghe Marinescu din Bucureşti, unde lucreză în această calitate până în anul 1969, an în care pleacă în Republica Federală Germană şi se stabileşte la Dusseldorf. Până la pensionare lucreză la Universitatea Heinrich Heine, în calitate de conferenţiar şi medic primar în cadrul clinicii de neurochirurgie.Publică numeroase articole de specialitate şi o carte „Abcesele cerebrale” aapărută în anul 1987 în editura „Perimed”. La data de 26 decembrie 1989, în timpul concediului de odihnă, prin intermediul organizaţiei Johanniter‑Hilfe din Dusseldorf a ple‑ cat împreună cu 27 de tineri germani, însoţind 9 autovehicole cu aju‑ toare medicale: medicamente, aparatură medicală şi circa 2,5 tone de alimente cu care a ajuns, din cauza aglomerării pe şosele, de abia la 31 decembrie la Câmpeni‑judeţul Alba. Reîntors la Dusseldorf, dr. Nicolae Nicola a organizat împreună cu profesorul Scmitt, şeful secţiei de pediatrie a Univessităţii Heinrich Heine din acest important oraş german, o amplă colectare de medica‑ mente şi de aparatură medicală destinate copiilor şi adulţilor din Ro‑ mânia; transporturile respective au ajuns prin intermediul organiza‑ ţiei Joanniter‑Hilfe la spitalele din Câmpeni, Abrud şi Brad. Preocupările dr. Nicolae Nicolae de ajutorare a populaţiei din ju‑ deţul Alba în primele zile de după revoluţia română a găsit răsunet în diverse publicaţii germane ca: Rheinische Post – 27 decembrie 1989, Nord Rhein Zeitung – 27 decembrie 1989, Dusseldorfer Nachrich‑ ten – 2 ianuarie 1990, Kirceh Zeitung, Koeln – 19 ianuarie 1990.
Consideraţii generale Acţiunile medicale preventive şi curative se caracterizează prin accea că sunt de durată mai mică sau mai mare şi ca atare se pretează la manipulări atât în spaţiul public (obţinere de avantaje necuvenite şi/sau ilicite, conflicte de interese) cât şi în cel privat (maximizarea prin orice mijloace a profitului) prin prelungirea stării de boală sau prin crearea artificială a unei asemenea stări, ca şi prin generarea de panică în legătură cu pericolul diverselor epidemii sau pandemii. Chirurgia însă, care după cum statua practica medicală hipocra‑ tică din antichitate se supune algoritmului „Ce nu vindecă medica‑ mentele vindecă bisturiul, ce nu vindecă bisturiul este incurabil”, in‑ tervenţia chirurgicală fiind unică, untară şi soluţie radicală definitivă Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 217
în tratarea unei maladii, nu se pretează unor manipulări, fiind condi‑ ţionată strict şi, în ultimă instanţă, de artă, de talentul medicului chi‑ rurg în cauză. Elogiul chirurgiei nu poate să nu ţină seama, pe de o parte de aceste fapte, iar pe de altă parte de faptul că această disciplină me‑ dicală îşi aduce aportul şi în domeniul carenţelor generate în cadrul sistemului hranei: se poate cita, ca unul dintre multele exemple, tra‑ tamentul obezităţii‚ prin rezecţia parţială a stomacului sau prin limi‑ tarea accesului hranei în acesta. Totodată, trebuie remarcată înscrierea domeniului chirurgiei pe calea accentuării tehnologizării: dezvoltarea tehnologică este o ten‑ dinţă marcantă a contemporaneităţii în acest domeniu prin apelul la angiografie, scientigrafie, ecogrefie, rezonanţă nuclearo‑magnetică, imagistică computerizată, laparoscopie, transplant de organe (valve artificiale, inimi artificiale, ochi electronic, protezare recuperativă sau estetică de nas, urechi şi facială, etc), protezarea membrelor, etc. Într‑un elogiu al chirurgiei îşi găseşte locul şi evidenţierea atât a eforturilor pentru a realiza intervenţii cât mai puţin invazive şi impli‑ cit mai puţin dureroase, cât mai ales perspectiva utilizării din ce în ce mai extinse a transplanturilor de organe artificiale performante cu sta‑ tut de „piese de schimb”; pe această cale chirurgia contribuie la creşte‑ rea speranţei de viaţă în condiţiile unei calităţi a vieţii optimizate. Desigur, nu este lipsit de interes să se remarce faptul că, în pri‑ cipiu, medicina curativă se înscrie pe linia tendinţei de a menţine în funcţie prin procese de recuperare medicamentoasă a organelor afec‑ tate de diverse maladii, procese care se pot asimila conceptual cu ten‑ dinţa tradiţională de a menţine în funcţiune prin reparaţii produsele industriale (aparatură de diverse tipuri, instrumentar, utilaje, instala‑ ţii, etc.) Această abordare suferă de o accentuată inadecvare din punct de vedere al eficienţei economice, atât sub aspect individual cât so‑ cial, mai cu seamă prrin acea că activitatea medicală curativă tinde să fie asimilată în planul ideilor generale cu una „meştesugărească” (nu există boală ci bolnav vs nu există problemă de remediat ci client) caracterizată prin individualizare, provizorat, incertitudine a perfor‑ manţei, dificultate în organizare unitară, implcit control economic ri‑ guros, în fine eficienţă economică redusă. Nu sunt, astfel, valorificate avantajele în plan economic aduse de regulă, în planul eficienţei eco‑ nomice, de către conceptul „industrializării”. Chirurgia pare, însă, să se inscrie pe conceptul mai modern de „Baukastensystem”, considerând corpul uman ca un sistem de blocuri funcţionale (organele) şanjabile în momentul în care standardul de 218 VLADIMIR‑ALEXANDRU ŢICOVSCHI performanţă nu mai este atins. Desigur, această viziune, care este evi‑ dent accentuat tehnologic, din punct de vedere practic se confruntă cu probleme de compatibilitate a organelor de transplant, cu pro‑ bleme de etică invocate de potenţiali donatori, etc., ceea ce crează ca‑ renţe de disponibilitate în materie de cantitate necesară „just in time” de transplaturi naturale. Totuşi tehnologia „cut and paste” se afimă din ce în ce mai mult şi devine cu atât mai tentantă atunci când se face apel la organe de transplant artificiale, accentuându‑se viziunea „industrializării” actu‑ lui medical în general şi a celui chirurgical în special.Prin această teh‑ nologie se depăşesc carenţele transplantului de organe de provenienţă naturală, mai cu seamă cele aferente disponibilităţii „just in time” Există şansa (sau neşansa) ca pe viitor să ne întâlnim din ce în ce mai des cu „hibrizi umani”? Robotizarea se va dezvolta prin intensifi‑ carea „hibritizării” păstrându‑se intact suportul somatic al funcţiilor cognitive umane, robotizarea integrată urmând să se realizeze numai când progresele în domeniul inteligenţei artificiale vor fi atins nivelul final necesar şi suficient? Se poate afirma, fie şi numai intuitiv, că această abodare este mai eficienţă economic!
Concluzii Ca şi în alte domenii ale existenţei noastre, apelul la înţelepciune ne demonstrează că în sfera conceptelor fundamentale puţine sunt noi sub soare; printre acestea se numără şi preceptul hipocratic:
„Fie‑ţi hrana medicament şi medicamentul hrană”
Şi dacă totuşi ne‑ar pândi o maladie gravă, rezistentă la medica‑ mente, ne putem reaminti preceptul:
„Ce nu vindecă medicamentul vindecă bisturiul”.
Într‑o altă ordine de idei, ne putem întreba dacă nu cumva solu‑ ţia tehnologică cea mai rapidă este aceea de a produce roboţi inteli‑ genţi performanţi este cea a transplanturilor artificiale! Şi, în final, nu cumva acest elogiu al chirurgiei este „elogiu al ne‑ buniei”! Întoarcere la Hipocrat – Elogiu chirurgiei 219
Bibliografie
[1] Guelbenzu, S., şi a. – „Vertebroplastia percutanea preoperatoria en hemangioma compresivo” REVISTA DE NEUROLOGIA, 28, (4): P.297–400, 1999 [2] Mark, W., Fox., PhD., and Burton, M., Onofrio, MD., – „The natural history and management of symptomatic and asymptomatic vertebral hemangiomas”, J.Neurosurgery, Vol.78, p.36, 1993 [3] Nicola, N., şi Lins, E., MD – „Vertebral Hemangioma, Retrograde Embolytion‑Stabilization with Methyl Methacrylate, Surgical Neurology, vol 27, p 481–486, 1987 [4] Severac, C., – Complotul mondial împotriva sănătăţii, Edittura Lucman, Bucureşti, 2010 [5] Ţicovachi, V., – Siguranţa alimentară şi calitatea alimentelor, comunicare susţinută în cadrul seminarului „Vigil Madgearu” al Academiei de Studii Agricole şi Silvice, Bucureşti, iunie 2011 [6] http: //www.google.de/search?hl=de & source=hp & q=vertebral+hemangioma. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit
Mirela‑Adriana ANGHELACHE1 [email protected]
ABSTRACT: Most impressive buildings of the world are made of stones and are of an amazing beauty. Stone is one of the most used building materials since man gave up the lifestyle of nomadic hunter‑gatherer and began to build permanent settlements. A large part of world history is recorded in stone. In terms of “built heritage geology” the paper aims to reveal some “secrets” of building stones. KEYWORDS: stone, rock, geology, heritage, building
Notă introductivă În această lucrare mi‑am propus să fac o trecere în revistă a câ‑ torva dintre rocile existente în scoarţa Pământului care sunt folosite ca pietre de construcţie, şi nu numai. Domeniul este destul de vast şi de aceea multe roci şi construcţii din piatră au fost omise, subiectul fiind aproape imposibil de epuizat. Deşi am încercat să ilustrez şi cu exemple din Romania punctul de vedere personal asupra patrimoniu‑ lui construit din piatră, acest lucru nu a constituit scopul lucrării de faţă care şi‑a dorit mai degrabă să fie o introducere în geologia rocilor şi a utilizării lor în construcţii cu exemplificări succinte din întreaga lume. Documentându‑mă am ajuns la concluzia că se poate scrie o lucrare extraordinară, de sine‑stătătoare, despre geologia patrimoniu‑ lui construit din Romania, care poate fi o provocare personală sau a cititorului. Exemplele sunt multe, diverse şi foarte atractive, începând cu davele dacice şi continuând cu cetăţile fortificate din nordul Do‑ brogei, cetăţile fortificate din Transilvania, oraşele medievale, bise‑ ricile din piatră, monumentele istorice ş.a.m.d. de pe teritoriul ţării noastre. 1 Cercetător ştiinţific la Institul de Geodinamică „Sabba S. Ştefănescu” al Academiei Ro‑ mâne, membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 222 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE
Tipurile de roci folosite ca pietre de construcţii Mai mult decât un simplu material pentru construcţii, piatra de construcţie2 a reprezentat un simbol al puterii şi bogăţiei. Este evident că atunci când omul a construit pentru persistenţă şi impact piatra a fost materialul ales, fiind un material care asigură durabilitatea, ver‑ satilitatea şi frumuseţea structurilor. Egiptenii au fost primii care au început să folosească pietrele de construcţie în cantităţi mari: granitul, calcarul, doleritul, şisturile, cuarţitul şi brecia sunt doar câteva dintre rocile folosite pentru a con‑ strui morminte, temple şi palate de‑a lungul văii Nilului. Basoreliefurile şi sculpturile din alabastru şi calcar ale Asiriei, blocurile de alabastru ale palatelor minoice, arhitectura din marmură si calcar din Grecia şi Roma, sculpturile din trahit3 lăsate de cultura Maya, clădirile din laterit4 şi gresie de la Angkor Vat ale khmerilor din Cambodgia, elementele structurale şi decorative din piatră ale ca‑ tedralelor şi fortificaţiilor din Europa Medievală – dar şi din Siria, Africa de Nord, Turcia, India –, ale palatelor, clădirilor publice şi in‑ dustriale din întreaga lume construite în stiluri arhitecturale uimi‑ toare, faţadele din plăci de piatră ale clădirilor moderne sunt exemple de valori inestimabile ale patrimoniului construit. Piatra este termenul folosit pentru orice bucată de rocă care a fost detaşată din scoarţă. Piatra de dimensiune este termenul folosit pentru o piatră care poate fi extrasă, tăiată şi prelucrată la o dimen‑ siune specifică pentru a fi folosită într‑o clădire ca element structural sau ca decor. Roca este partea solidă a Pământului, a scoarţei, şi este alcătu‑ ită dintr‑un agregat de minerale. Mineralele, definite în sens ştiinţific, sunt substanţe naturale anorganice cu cristale simetrice care reflectă structurile atomice interne şi compoziţia chimică. Din cele peste 2500 de minerale identificate şi clasificate indivi‑ dual sau în asociere, aproximativ 25 formează cea mai mare parte a rocilor utilizate în construcţii5. Rocile sunt incluse în trei grupuri care cuprind caracteristicile comune pentru modul lor de formare, com‑ poziţie şi textură, şi anume: magmatic, metamorfic si sedimentar.
2 Piatra de construcţie – termen general folosit pentru orice tip de piatră folosită în con‑ strucţii. 3 Trahit – rocă alcalină vulcanică de compoziţie intermediară, uşor porfirică. 4 Laterit – un depozit rezidual de hidroxizi de fier şi aluminiu format prin alterarea rocilor în condiţii tropicale. 5 Anon., (1957), Glossary of Terms for stone used in Building., British Standard 2847, British Standard Institution, London. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 223
Pentru ca rocile să poată fi folosite în construcţii trebuie să fie cunoscută nomenclatura petrologică a acestora, acestea fiind alese în funcţie de culoare, denumire şi duritate. Culoarea unei roci reprezintă caracteristica sa vizuală cea mai importantă şi fără îndoială, culoarea este unul dintre factorii decisivi în alegerea unei roci, în special în scopuri decorative. Pentru definirea culorii rocilor geologii utilizează de obicei „Tabelul de culori al roci‑ lor”, editat de către „Societatea Geologică din America”. În acest tabel orice culoare este exprimată în termeni de valoare (proprietatea lumi‑ nii) şi cromatică (gradul de saturare). Ambele valori sunt numerotate şi astfel o culoare poate fi dată prin atribute numerice6. Numele ar trebui să fie unic fiecărei roci. Din păcate, în comer‑ ţul cu pietre multora dintre acestea le sunt atribuite nume care nu res‑ pectă acest principiu şi care nu sunt nici conforme cu nomenclatura ştiinţifică geologică. De exemplu: cel puţin trei minerale diferite (va‑ rietăţi de agat şi obsidian negru) poartă denumirea de „onix”; aceeaşi rocă a primit denumirile de „Perla”, „Granitul perlat”, „Granitul perlat albastru”, şi anume un sienit care provine din Norvegia, Franţa (Verde Issoire), Grecia (Tinos) şi care a fost prezentat nu de puţine ori ca marmură sau serpentinit. Numele ştiinţific al unei pietre este foarte important după cum sublinia şi Anderson (1939): „Pentru scopurile pur comerciale ale no‑ menclaturii, în conformitate cu practica strict ştiinţifică, ar putea pre‑ zenta un avantaj… clientului fiindu‑i dată o specificaţie particulară care oferă o mai bună şansă de a obţine tipul de rocă care se potri‑ veşte cel mai bine scopului propus, în timp ce proprietarul carierei este obligat să furnizeze produsul care se va dovedi cel mai potrivit”. Duritatea reprezintă o proprietate fizică importantă a minerale‑ lor, fiecare mineral având propria duritate, definită ca rezistenţa la abraziune. Duritatea (D) este rezultatul configuraţiei atomilor şi este exprimată ca un număr pe scara lui Mohs7 a durităţii. Este destul de dificil să se exprime duritatea unor roci deoarece aceasta este un agregat de minerale şi fiecare mineral în parte are pro‑ pria duritate. Prin urmare duritatea unei roci poate fi exprimată doar în termeni relativi. Un test rapid şi eficient al măsurării durităţii unei roci este acela de a o freca pe o filă veche. O rocă moale va lăsa mai multă pulbere pe filă şi nu va zgâria, iar o rocă tare va lăsa mai puţină 6 Galben verzui pal 10Y8/2, cromatica 10Y, valoarea 8, saturaţia 2. Y este iniţiala de la „yellow”, galben în lb. engleză. 7 În 1821 Friedrich Mohs a aranjat 10 minerale într‑o ordine crescătoare, în care fiecare mineral din poziţia superioară zgârie pe cele din poziţia inferioară din scară. 224 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE pulbere sau chiar deloc şi va zgâria. Acest lucru nu denotă că o rocă dură va fi mai potrivită pentru construcţii decât o rocă moale. Rezis‑ tenţa la sfărâmare a unei roci este ghidul preferat al specialiştilor pen‑ tru alegerea ei în construcţii.
Rocile magmatice O rocă magmatică se formează din magma răcită în interiorul Pământului – rocă magmatică intruzivă sau plutonică – sau din lava răcită după o erupţie vulcanică la suprafaţa Pământului – rocă mag‑ matică extruzivă sau vulcanică. Rocile magmatice sunt de obicei un ansamblu de silicaţi şi în funcţie de cantitatea de dioxid de siliciu (SiO2) pot fi acide, interme‑ diare, bazice şi ultrabazice8. Rocile magmatice folosite ca pietre de construcţii:
Rocile magmatice plutonice acide: Granitul este o rocă magmatică plutonică acidă care are o gamă destul de limitată de minerale în compoziţie. Familia granitelor in‑ clude membri care conţin cuarţ în proporţii variabile, feldspaţi pla‑ gioclazi, feldspaţi potasici9 şi un mineral feromagnetic de culoare în‑ chisă, care este de obicei reprezentat de biotit sau hornblendă. În termeni generali pentru construcţii granitul poate fi descris ca o rocă compactă, cristalină, cu o structură uniformă. Granitul pre‑ zintă o gamă de culori, este rezistent la uzură, impermeabil, rezistent la poluare şi poate suporta un grad ridicat de şlefuire. Piramida Roşie din Egipt (secolul 26 î.Hr.), denumită după tenta uşor purpurie a suprafeţelor din granit, este a treia ca mărime dintre piramidele egiptene. Marea piramidă din Giza (2580 î.Hr.) conţine un sarcofag uriaş realizat din „Granitul roşu de Aswan”. Piramida cea mai afectată dintre toate, şi anume Piramida neagră, care datează din vremea dinastiei lui Amenemhat al III‑lea, a avut o cheie a bolţii (py‑ ramidion) din granit şlefuit care acum este expusă în sala principală a Muzeului egiptean din Cairo. De asemenea, granitul a fost folosit în Egiptul antic pentru coloane, la pragurile uşilor, pervazuri şi la placa‑ rea pereţilor şi podelelor. Egiptul a furnizat încă din anul 4000 î.Hr. granit cu hornblendă10 cu magnetită ca mineral accesoriu şi care provenea din regiunea 8 Termenii se referă numai la compoziţia chimică a rocilor. 9 Ortoclaz 10 Granit cu hornblendă, de culoare roz şi alcătuit din plagioclaz şi feldspat, cuarţ şi o can‑ titate scăzută de muscovit şi hornblendă cu magnetit ca mineral accesoriu. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 225
Aswan. Acesta este cunoscut în lume ca piatra celor douăzeci şi două de ace ale Cleopatrei. La ora actuală se mai găsesc doar câteva exem‑ plare din „Acele Cleopatrei”, dintre care amintim pe cele mai celebre: două obeliscuri gemene în Londra, pe malul Tamisei, şi în Central Park din New York, iar altul în Place de la Concorde, Paris. Obelis‑ curile sunt făcute din granitul roşu, din Aswan, şi au aproximativ 21 m înălţime. Cele 2 obeliscuri gemene de la Londra şi New York au fost ridicate în jurul anului 1450 î.Hr. la porunca regelui egiptean Tu‑ tmes al III‑lea în oraşul egiptean Heliopolis, au fost mutate de că‑ tre romani din „Oraşul Soarelui” în Alexandria în anul 12 d.Hr., şi au fost transportate în Anglia, respectiv SUA, la sfârşitul secolului al XIX‑lea. Numele de „Acele Cleopatrei” este de fapt o invenţie ro‑ mantică, obeliscurile aveau deja mai mult de 1000 de ani în vremea reginei Cleopatra a VII‑a Egiptului. Obeliscul parizian a fost primul descris cu acest nume în anul 1877, dar oficial era cunoscut ca „Obe‑ liscul din Luxor”. Numeroase temple hinduse din sudul Indiei, îndeosebi cele con‑ struite în secolul al XI‑lea de către regele Rajaraja Chola I, compara‑ bile cu „Marea piramidă din Giza”, au fost construite din granit. Dat fiind faptul că incaşii nu foloseau roata, rămâne şi la ora ac‑ tuală un mister cum au reuşit să urce pe o culme de munte din Anzi, la o diferenţă de nivel de 450 de metri faţă de un afluent al Amazonu‑ lui, pietrele masive de granit care au fost folosite la construirea „ora‑ şului pierdut al incaşilor”, după cum îl numeau istoricii aflaţi la în‑ ceputul secolului trecut în căutarea „ultimului refugiu al civilizaţiei Inca”. Machu Picchu, căci despre această ultimă citadelă a civilizaţiei Inca este vorba, a fost construit în jurul anului 1450, la porunca ce‑ lui de‑al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul imperiului Inca, şi anume Pachacútec. Concentrată pe un platou ce măsoară 530 m lungime şi 200 m lăţime, zona construită a oraşului cuprindea 172 de locuinţe realizate din „blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment”11. Granitul a fost şi este folosit extensiv, având multiple utilizări, iar exemplele sunt numeroase. Oraşul Abeerden din Scoţia, care este în principal construit din granitul local, este cunoscut ca „Oraşul de gra‑ nit”. De asemenea, datorită abundenţei sale granitul a fost folosit la fundaţiile caselor din Noua Anglie.
11 Cf. exploratorului şi istoricului american Hiram Bingham, cel care a descoperit Machu Picchu în anul 1911. 226 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE
Datorită durităţii şi rezistenţei la erodare, intemperii, granitul a fost utilizat la pavarea trotuarelor, străzilor, bordurii trotuarelor, pen‑ tru terasamente etc. Prima calea ferată americană The Granite Railway a fost con‑ struită în 1820 pentru a transporta granitul extras din carierele din Quincy, Massachusetts, la fluviul Neponset. În mod neobişnuit gra‑ nitul a fost chiar folosit pentru construirea şinelor unui tramvai în anul 1820, în oraşul Devon din Anglia, este vorba de Haytor Granite Tramway. În Londra, piatra a fost folosită în construcţia clădirilor National Gallery, British Museum şi lui London Bridge. În Italia există numeroase cariere de granit. Cele de la Baveno au dobândit mai mult decât o reputaţie locală. De culoare roz‑roşietică pală şi cu granulaţie fină, această rocă a fost utilizată foarte mult, în‑ cepând cu construcţia clădirilor care datează din secolul al XVI‑lea. Insula italiană Sardinia furnizeaza cea mai mare cantitate de granit care este exportat pe scară largă: „Sardinia gri”, „Sardinia bej”, „Sar‑ dinia coral” şi „Sardinia roz” sunt cele mai spectaculoase varietăţi de granit. Sankt Petersburg din Rusia este supranumit şi „Veneţia Nordu‑ lui”, renume datorat canalelor prin care fluviul Neva străbate oraşul. Podurile şi cheiurile de granit îi oferă oraşului o frumuseţe aparte. În Piaţa Palatului se găseşte un monument deosebit ridicat în anii 1930– 1934 şi dedicat împăratului Alexandru I, şi anume „Coloana Alexan‑ dru”, monument realizat dintr‑o singură bucată de „Granit roşu de Finlanda”. Coloana din granit este cea mai înaltă din lume (47,5 m) şi în ciuda celor 600 de tone este atât de bine montată încât nu a avut nevoie de nici un adaos la bază care să‑i asigure stabilitatea. Rezistent la ploile acide şi mult mai durabil granitul a înlocuit de multe ori marmura ca material pentru monumente, pietre de mor‑ mânt şi memoriale. Datorită durabilităţii şi calităţilor estetice granitul şlefuit poate fi o alegere şi pentru mobilierul domestic, de exemplu pentru blaturile de bucătărie. Cibleurile12 sunt în mod tradiţional realizate din granitul „Ailsa Craig”, primele fiind făcute în 1750. Aproximativ 70% dintre pietrele folosite acum sunt din acest granit, deşi insula Ailsa Craig, care apar‑ ţine Scoţiei, este declarată rezervaţie naturală şi carierele au fost închise.
12 Obiect în formă de clopot, cu un mâner de prindere la partea superioară, folosit în jocul de curling. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 227
Pentru ţara noastră ilustrăm folosirea granitului la construi‑ rea Mausoleului din Parcul Carol, Bucureşti. Mausoleul şi Mormân‑ tul Eroului Necunoscut din Parcul Carol fac parte dintr‑un ansamblu comemorativ al eroilor neamului care au participat la primul război mondial şi care şi‑au dat viaţa pentru întregirea ţării. Ansamblul mai cuprinde Arcul de Triumf din Bucureşti, Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, Mausoleul de la Mărăşeşti şi Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman. Mausoleul din Parcul Carol, denumit la inaugurare, la 30 decem‑ brie 1963, „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”, a fost construit în cinstea militanţilor re‑ voluţionari socialişti. Pentru a se putea încadra în termenul de pre‑ dare foarte scurt arhitecţii au fost nevoiţi să se „inspire” în cea mai mare măsură tocmai dintr‑un proiect supervizat de Antonescu, cel al istoricului de artă român Alexandru Tzigara‑Samurcaş. Monumentul, conceput ca o necropolă, are o bază masivă de forma stelată, placată cu granit negru, pe care sunt amplasate cinci ar‑ cade zvelte placate la rândul lor cu granit roşu. Baza conţine în inte‑ rior o incintă circulară (rotondă), căptuşită cu plăci din granit roşu, a cărei boltă (cupolă) interioară este ornată cu un mozaic italian aco‑ perit cu foiţă de aur. Pentru placările exterioare granitul roşu şi cel negru au fost importate din Suedia. La înfiinţare, pe terasa superi‑ oară a monumentului ardea în permanenţă o flacără într‑o amforă de granit ca simbol al amintirii păstrate celor care au slujit cauza clasei muncitoare. În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaţilor comunişti au fost exhumate şi mutate în alte cimitire. Printr‑o hotărâre de guvern dată în anul 2006 s‑a decis ca ansamblul monumental alcătuit din fostul Mausoleu, Mormântul Ostaşului Ne‑ cunoscut şi hemiciclul, să fie denumit Memorialul Eroilor Neamului în contextul aniversării „Centenarului Parcului Carol I”.
Rocile magmatice plutonice intermediare: Sienitul este o rocă alcătuită majoritar din hornblendă şi feldspat ortoclaz şi prezintă o varietate de culori care se extinde de la nuanţele de gri la cele roşiatice. Sienitul poate fi considerat un granit fără cuarţ. Sienitul este una dintre rocile cele mai frecvent observate în clădirile din piatră din majoritatea oraşelor mari ale lumii. Acest lucru se da‑ torează şi notorietăţii unei roci speciale, şi anume larvikit‑ul (din re‑ giunea Larvik, Norvegia), care prezintă o structură ciudată dată de feldspaţii intricaţi, lumina fiind reflectată pe direcţii diferite de cris‑ tale, astfel formându‑se un pattern de interferenţă şi irizaţie, numit 228 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE schiller. Roca sienitică cunoscută sub diverse denumiri ca „Granitul perlă”, „Perla Imperială”, „Perla luminoasă”, „Perla întunecată”, „Albas‑ tru Regal”, a fost folosită pe scara largă la frontispiciile magazinelor şi faţadele caselor publice. Roca poate fi admirată pe High Street, în Ma‑ rea Britanie, la faţadele băncilor, cărora le oferă un aspect strălucitor prin gradul ridicat de şlefuire şi reflexele spectaculoase ale feldspaţi‑ lor constituenţi.
Dioritul este o rocă plutonică intermediară destul de abun‑ dentă, granulară, alcătuită în majoritate din feldspat plagioclaz şi hornblendă şi poate conţine de asemenea unul dintre piroxeni (un grup de silicaţi complecşi). Caracteristic îi este aspectul pătat în alb şi negru, deoarece mineralele închise la culoare apar în rocă ca nişte pete. Cuarţul poate să fie prezent în diorit, şi astfel roca va fi un cuarţ‑diorit care poate fi vândută ca granodiorit. Dioritele de culoare închisă se folosesc la monumente funerare, dar şi la pavarea străzilor. Ca o curiozitate poate fi amintit faptul că în Egiptul antic dioritul era folosit ca daltă pentru sculptură. Din această perioadă provine o statuie din diorit şlefuit, tehnica realizării acestei sculpturi neputând fi explicată de arheologii egiptologi. Cel mai cunoscut diorit este „Granitul de abanos”, din Suedia, de culoare neagră cu pete lucioase metalice. Faţada de la nivelul inferior al Empire State Building este placată cu această rocă, dar şi faţada In‑ stitutul Francez de Petrol, din suburbia Rueil Malmaison (Seine), din Paris.
Rocile magmatice plutonice bazice: Gabroul este o rocă pestriţă cu nuanţe de gri şi negru, dură şi compactă, compusă în principal din minerale ca olivină, piroxeni, feldspaţi plagioclazi (de ex. labradorit) care îi oferă o culoare mai des‑ chisă. Mineralele care conţin fier sunt minerale accesorii şi fiindcă roca este de obicei bogată în ele va tinde să se altereze mai uşor de‑ cât alte roci magmatice acide. Gabroul este folosit la placarea decora‑ tivă a faţadelor clărilor, îndeosebi când are un conţinut mai bogat în feldspat, ca de exemplu „Granitul negru”, din Suedia, care atunci când este foarte şlefuit poate fi confundat cu marmura. Acesta decorează interiorul Hotelului Ritz din Londra.
Rocile magmatice ultrabazice: Serpentinitul este o rocă secundară alcătuită în majoritate din mineralul serpentinit care s‑a format prin serpentinizarea rocilor Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 229 ultrabazice. Roca se poate prezenta pătată, dungată, de culori diferite: negru, roşu, verde, gri, alb murdar. Numele de „serpentin” vine de la asemănarea aspectului rocii cu pielea unei şarpe. Zonele din Piedmont (Italia) şi Tesalia (Grecia) sunt surse im‑ portante de serpentinit decorativ. Roca este breciată şi este constitu‑ ită din fragmente angulare fie mici, fie mari, de culoare roşie, vio‑ let, verde, gri, uneori neagră, care se prezintă ca nişte vinişoare ce se umflă şi apoi îngustează, unele conţinând calcit alb în contrast. Verde Antico extras de lângă Larissa, Grecia, este o varietate de serpentinit remarcată prin peticele de calcit şi Rosso di Levanto, extras de lângă Levanto, Italia, este un serpentinit predominant roşu, sau roşu închis, cu vinişoare albe de saponit13 (numit sapone de către italieni). Serpentinitul grecesc şi cel italian au fost extensiv folosite în lu‑ crările ecleziastice, în ornamente, încrustaţii şi mobilier, dar şi în orna‑ mentele construcţiilor laice, de exemplu la frontispiciile magazinelor.
Rocile din intruziuni minore: Porfirul desemnează o rocă magmatică de orice compoziţie care conţine cristale evidente, relativ mari, cunoscute ca fenocristale, şi care se găsesc într‑o masă fin granulară. Fenocristalele sunt de obicei din cuarţ (porfir cuarţifer) sau feldspat (porfir feldspatic) sau din am‑ bele (porfir cuarţo‑feldspatic). În contextul arheologic, o importanţă considerabilă prezintă „Porfirul verde”, din Grecia, şi „Porfirul verde”, din Egipt. Ambele roci au fost pe larg folosite ca pietre ornamentale încă din zorii imperiului roman. Piatra din Laconia, din Grecia, de obicei cunoscută ca Porfido Verde Antico, este faimoasă pentru porfirul verde deschis cu fenocris‑ tale de labradorit care se găsesc într‑o masă fin granulară de culoare verde închis. Roca a fost folosită extensiv, în scopuri decorative, în bisericile din Roma, cum ar fi Santa Maria Maggiore şi San Pietro in Vincoli, dar şi în biserica San Vitale din Ravenna.
Doleritul este o rocă închisă la culoare, verde închis sau negru, grea, mediu granulară alcătuită majoritar din plagioclaz şi piroxeni. Romanii au construit o parte din zidul lui Adrian de pe creasta ab‑ ruptă a aflorimentului din dolerit, Great Whin Sill (Marea Britanie), folosind ca material de construcţie roca din sill14. Rocile magmatice nu sunt întotdeauna folosite în starea lor naturală. De exemplu, o rocă 13 Saponit – o varietate masivă, compactă de talc. 14 Sill – un corp magmatic concordant, tabular, sau ca o filă, de mărime variabilă, de la câţiva cm la sute de m grosime. 230 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE doleritică, numită „Rowley Rag”, din Rowley Hill (Marea Britanie), a fost topită şi turnată în matriţe pentru a produce trepte, cornişe, pi‑ cioare pentru mese şi dulapuri.
Rocile magmatice extruzive: Tuful vulcanic este un termen folosit, indiferent de compoziţie, pentru cenuşa vulcanică consolidată, fin granulară, . Clasificarea se face după mărimea granulei, dar şi în funcţie de tipul originar de lavă, de exemplu există tuf andezitic, dar şi tuf bazaltic. Tufurile apar în Europa continentală, în special în văile Brohl şi Nette, din regiunea Eifel, Germania, şi în regiunea de lângă Roma, Italia. O cenuşă vulcanică trahitică, numită „Pozzalana”, sau „Pozzu‑ lana”, care a fost sfărâmată şi amestecată cu var pentru a produce ci‑ mentul hidraulic15 şi căreia i‑au fost adăugate travertin sfărâmat for‑ mează un beton ieftin, rezistent, cu un timp îndelungat de viaţă. Numele pozzolana16 vine de la portul Pozzuoli unde se găseşte acest tip de cenuşă. Varietăţile compacte de tuf au fost folosite ca pietre de construc‑ ţii în Roma.
Sticla vulcanică. În anumite condiţii geotectonice şi de relief lava acidă a curs pe suprafaţa Pământului atât de rapid încât nu a avut timp să cristalizeze. În schimb s‑a solidificat formând o sticlă natu‑ rală, numită obsidian. Atunci când este nealterată roca are culoa‑ rea neagră strălucitoare, este dură, casantă, cu spărtură concoidală şi margini extreme de ascuţite. Deşi sticla vulcanică este închisă la culoare, fragmentele subţiri sunt luminoase şi transparente. Datorită lustrului lucios roca a fost prelucrată în oglinzi, unele mostre din Val‑ ley of Mexico fiind expuse la Smithsonian Museum din Washington, DC. Grecii antici şi romanii au prelucrat‑o ca piatră preţioasă.
Piatra ponce este o sticlă vulcanică veziculară, similară în com‑ poziţie cu obsidianul. De obicei roca este mărunţită ca o pulbere fină pentru a fi folosită ca abraziv, dar este folosită şi ca un material izolant la clădiri.
15 Cimentul hidraulic este un ciment care se întăreşte chiar sub apă şi poate fi folosit la lu‑ crările hidraulice. 16 Multe materiale sunt pozzolanice. Termenul este folosit pentru orice substanţă care în sine nu este ca un ciment şi care amestecată cu mortar de var capătă proprietăţi hi‑ draulice şi rezistență. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 231
Bazaltul este o rocă vulcanică bazică de culoare gri închis, sau neagră. Când se alterează capătă culoarea roşcată. Este o rocă grea, fin granulară şi compusă în principal din plagioclaz şi de obicei din augit. Deseori bazaltul conţine cristale de magnetit şi alte minerale ca oli‑ vina. Dacă sunt prinse gaze roca poate fi veziculară, scoriacee sau vi‑ troasă. Bazaltul apare în curgeri de mare întindere, de exemplu în Pla‑ toul Columbia care acoperă zone din statele Oregon, Washington şi Idaho. Datorită faptului că aceste curgeri răcite de bazalte au o formă columnară, coloanele pot fi detaşate uşor în exploatare. Carierele Bonn şi Coblenz, din Germania, au furnizat coloane de bazalt gata di‑ mensionate care pur şi simplu au fost reasamblate şi folosite extensiv pentru digurile de la mare, din Olanda. Bazaltul din zona Eifel a fost folosit la construirea catedralei Cologne căreia i‑a oferit o notă impre‑ sionantă. În Islanda, clădirea parlamentului de la Reykjavik ilustrează teoria conform căreia atunci când omul construieşte pentru statut şi impresie, construieşte din piatră. Ruinele cetăţii Rupea, situată la 50 km de oraşul Braşov, constru‑ ită şi extinsă în secolele al XIV‑lea – al XVII‑lea, se găsesc în zona rezervatiei geologice Dealul Cohalm – „Bazaltele de la Rupea”. Su‑ prapusă peste straturile de istorie ale aşezărilor din paleolitic şi neoli‑ tic timpuriu, aşezării dacice Rumidava şi castrului roman Rupes – de unde îi vine şi numele (rupes = piatră, stâncă) –, cetatea a rezistat de‑a lungul tuturor intemperiilor istorice (jafuri, asedii, epidemii de ciumă etc.), chiar şi atunci când comuniştii au dorit să folosească bazaltul din soclul cetăţii pentru pavarea străzilor localităţii Rupea. La ora ac‑ tuală, la fel ca şi alte situri arheologice deosebite din ţară, cetatea a că‑ zut victimă timpurilor actuale în care contemporanii investesc prea puţin în renovarea şi conservarea patrimoniului construit.
Andezitul (sau Islanditul) este o rocă vulcanică de compoziţie intermediară, având o granulaţie fină, de culoare brună, violetă, până la cenuşie. Este în general considerat un tip intermediar între bazalt şi dacit. Conţinutul tipic de minerale cuprinde plagioclazi şi piroxeni şi/ sau hornblendă, iar magnetitul, zirconul, apatitul, ilmenitul, biotitul şi granaţii sunt minerale accesorii. De asemenea feldspatul alcalin poate fi prezent în cantităţi reduse. Andezitele sunt caracteristice zonelor de subducţie, cum ar fi marginea de placă vestică a Americii de Sud. De‑ numirea rocii provine de la Anzii Cordilieri, iar denumirea de Islan‑ dit17 de la ţara de origine, Islanda.
17 Acest tip de andezit conţine minerale porfirice ca zeoliţi şi leucit. 232 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE
La Sarmizegetusa Regia (= cea regească), fosta capitală a Daciei preromane, situată în satul Grădiştea Muncelului, judeţul Hunedoara, s‑au descoperit mai multe sanctuare de tip rectangular şi circular, unele făcute din calcar, iar altele din andezit. Construcţiile din ande‑ zit datează din timpul domniei lui Decebal. În zona sacră se găseşte şi „Discul solar”, un disc de andezit cu diametrul de 7 m care reprezintă soarele şi care era folosit pentru măsurători astronomice. Inaugurat la 28 septembrie 1924, în memoria eroilor primului război mondial, Mausoleul de la Mărăşeşti este cel mai impunător din ţară, dar şi din Europa. Mausoleul este construit din beton armat pla‑ cat cu blocuri din „andezit de Deva” şi are o formă circulară – 30 m înălţime şi 40 m în diametru. Partea superioară a monumentului se termină cu o cupolă – Cupola Gloriei – a cărei bază este flancată de patru vulturi sculptaţi în „andezit de Deva” şi care este înconjurată de o imensa friză în basorelief, cu o suprafaţă totală de 100 m2.
Dacitul este o rocă vulcanică care conţine cca. 65 % dioxid de siliciu. Denumirea de dacit provine de la numele provinciei romane Dacia. Roca este alcătuită în majoritate din feldspat plagioclaz, bi‑ otit, hornblendă şi piroxeni (augit şi/sau enstatit). Conţine cuarţ ca fenocristale rotunjite sau ca mineral al masei de bază. Masa de bază a acestor roci este compusă din plagioclaz şi cuarţ. Dacitul are o structură cristalină fină, de culoare cenuşie albăstruie cu nuanţe de brun. Cantităţi mai importante de dacit s‑au găsit la erupţiile vulca‑ nilor Mount St. Helens (1980) şi Pinatubo (1991). Există şi varietati colorate de dacit care au fost folosite cu secole în urmă ca obiecte de podoabă.
Rocile metamorfice O rocă metamorfică este o rocă din scoarţa Pământului care a suferit modificări structural – texturale şi minerale, determinate de creşterea temperaturii, presiunii şi adâncimii de îngropare sau de creşterea temperaturii prin penetrarea de către intruziuni – în acest caz rocile sunt restructurate şi recristalizate prin procesul numit me‑ tamorfism de contact. Atunci când rocile sunt afectate de către tem‑ peratură şi/sau stresuri ridicate generate de cutările scoarţei, ele sunt expuse metamorfismului regional. O rocă este expusă la metamor‑ fismul regional în grade diferite. Produsele tipice ale metamorfismu‑ lui termic şi regional care de obicei sunt folosite pentru construcţii sau decorări sunt marmura (generată prin metamorfism de contact şi regional) şi şistul (generat prin metamorfism regional). Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 233
Rocile metamorfice folosite ca pietre de construcţie:
Şisturile. Denumirea generică de şist este dată celor mai abun‑ dente roci metamorfice care prezintă o dispunere aliniată a minera‑ lelor plate şi alungite, structură cunoscută ca şistozitate. Numeroa‑ sele varietăţi de şist sunt numite după mineralele distinctive pe care roca le conţine şi cel mai cunoscut este micaşistul. Datorită uşurinţei cu care şistul se desprinde de‑a lungul planelor de şistozitate, acesta a fost folosit pe plan local în construcţii.
Gnais. Gnaisul este o rocă foliată (de şistozitate ridicată), în ge‑ neral compusă din feldspat, cuarţ, biotit sau muscovit, sau din am‑ bele, şi uneori hornblendă. Mineralele sunt dispuse alternativ, în strate aproximativ paralele, care dau o stratificare proprie datorită că‑ reia roca este cunoscută ca gnais dungat. Gnaisul a fost folosit pe plan local în construcţii, dar uneori şi decorativ. Cuarţitul italian este gnais de la muntele Bracco, Italia, în care conţinutul de cuarţ ajunge la 95% sau chiar mai mult. El poate fi de culoare gri, aurie, cafenie sau oliv. În general se foloseşte pentru pardosire, sau placări. Datorită aspectului masiv şi compoziţiei gnaisul este vândut deseori ca granit. De exemplu granitul gri din Alpii Elveţieni este un gnais cu biotit care este de culoare albă cu gri închis sau negru.
Cuarţitul. Cuarţitul reprezintă o gresie metamorfozată. Granu‑ lele fine din cuarţ sunt recristalizate într‑un mozaic concrescut de cuarţ, distinct de cuarţitele de origine sedimentară. Este folosit la pa‑ vări şi trepte. „Cuarţitul Diamant”, exploatat în Africa de Sud, este dur şi rezistent la uzură şi prezintă o varietate de culori, de la alb, gri al‑ băstrui, la ocru‑bej. Un exemplu deosebit al folosirii lui este Oratoriul Sf. Iosif din Montreal, Canada.
Ardezia. Dacă argila este expusă unui metamorfism regional de grad scăzut, particulele fine tind să se reorienteze perpendicular pe direcţia stresului principal. De asemenea se produce recristaliza‑ rea şi apariţia unor minerale noi, în majoritate mică şi clorit18 care cresc perpendicular pe direcţia stresului principal. Roca astfel for‑ mată este ardezia, o rocă care prezintă o orientare paralelă a minera‑ lelor plane imprimate în ea. De asemenea roca prezintă clivaj strati‑ ficat de‑a lungul căruia se poate rupe uşor. Deoarece ardezia poate fi
18 Un silicat hidratat de aluminiu, fier şi magneziu 234 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE desprinsă uşor în foiţe de grosimi diferite, este impermeabilă şi chi‑ mic inertă, aceasta se foloseşte deseori pentru acoperişuri, la pardo‑ siri şi placări, pentru chiuvete şi rezervoare pentru acizi. Roca este compactă şi neporoasă, poate avea orice culoare: alb, gri, albastru, verde, roşu, negru. Ardeziile se mai pot forma din marne sau din cenuşă vulcanică fină, în condiţii de temperatură foarte mare şi presiune de lungă durată. Italia pretinde a fi unul dintre cei mai mari producători de arde‑ zie neagră. Producţia este concentrată aproape în totalitate în provin‑ cia Liguria. În plus, faţă de cantitatea mare de ţigle şi plinte, se mai produc în jur de 2000 ÷ 3000 mese de biliard pe lună. Majoritatea este exportată în SUA.
Marmura. Atunci când sunt expuse căldurii şi sunt constitutive altor roci, cristalele de calcit sunt treptat recristalizate în cristale con‑ crescute de calcit, aproximativ egale ca mărime, iar fosilele sunt dis‑ truse. Roca este cunoscută ca marmură19. O parte din marmură este produsă prin metamorfism termic, dar cea mai mare parte este pro‑ dusă prin metamorfism regional, la temperaturi şi presiuni considera‑ bile. O marmură pură, care este în întregime alcătuită din carbonat de calciu, este o rocă monominerală şi este de culoare albă. Dar de obi‑ cei calcarele care au fost metamorfozate în marmură conţin şi alte mi‑ nerale, şi în acest caz marmurele sunt puternic colorate în: negru, gri, verde, roz, roşu, galben. Marmura şi‑a câştigat reputaţia ca o piatră prestigioasă pentru construcţii şi decorări. Nu de puţine ori pot fi văzute plăci din mar‑ mură puternic colorate atârnând pe pereţi în locul tablourilor pictate. În trecut marmura a fost foarte mult folosită pentru şemineuri. Italia îşi atribuie primul loc în producţia de marmură. Este demn de amintit că Roma romană era un oraş strălucitor din marmură. Fără îndoială cea mai cunoscută regiune care furnizează marmură este Carrara, din provincia Toscana. Regiunea este în general cunos‑ cută pentru marmura de un alb pur, dar care uneori pare fără perso‑ nalitate şi plictisitoare. Din Carrara provin şi „marmurele albastre”: „Bardiglio”, „Porumbelul italian” şi „Turquin albastru”. Cele mai răsunătoare exemple de folosire a marmurei de Carrara sunt: catedrala din Pisa, ridicată în anii 1064–1118 în stil romanic, „Turnul înclinat” sau campanila, baptisteriul, ambele ridicate în seco‑ lul al XII‑lea, şi „cimitirul vechi”, Campo Santo, un cimitir cu pereţi
19 Nicio marmură adevărată nu va avea fosile. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 235 din marmură a cărui construcţie a început în secolul al XIII‑lea şi a fost terminată în a doua jumătate a secolului al XV‑lea. Cele patru edificii religioase, alcătuiesc „Piaţa Catedralei”, Piazza del Duomo, în‑ scrisă în anul 1987 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO şi se numără printre cele mai importante centre de artă medievală din lume. În România cea mai importantă sursă de marmură provine din zăcământul de la Ruschiţa, din munţii Poiana Ruscă. Exploatarea ză‑ cământului a început încă din secolul al XIX‑lea, iar din 1960 s‑au deschis platformele de exploatare ale carierei actuale. Marmura extrasă aici este de culoare cenuşie, sau roz, putând conţine impurităţi de cuarţ, grafit, pirită, magnetit, şi alb‑lăptoasă, când este pură. Cariera de la Ruschiţa este cea mai mare de acest gen din ţară, iar marmura extrasă de aici poate rivaliza chiar cu cea de Carrara. Marmura de Ruschiţa a ajuns în multe colţuri ale lumii, de exemplu: vulturul de pe plafonul Biroului Oval de la Casa Albă a fost sculptat în marmura albă extrasă de la Ruschiţa; în Dubai, marmura de Ruschiţa a fost folosită la placarea unui hotel; iar la începutul ani‑ lor ’70, celebrul Dom din Milano a fost reconstruit cu marmura pro‑ venită din România. Pentru Palatul Parlamentului (cunoscut înainte de revoluţie sub numele de „Casa Republicii” sau „Casa Poporului”) din Bucureşti, clădire intrată de trei ori în Cartea recordurilor20, s‑au folosit ca ma‑ teriale de construcţie21 şi 1.000.000 m³ de marmură autohtonă: „albă şi roz de Ruschiţa”, „bej de Căprioara”, „roşu şi negru de Moneasa”. „Marmura” de Moneasa este de fapt un calcar nemetamorfozat, dar care se lustruieşte foarte bine şi se vinde ca marmură.
Rocile sedimentare Procesele geologice ca dezagregarea şi eroziunea rocilor pro‑ duc sedimente care reprezintă materialul brut al rocilor sedimentare. Toate tipurile de roci atunci când sunt expuse atmosferei sunt sus‑ ceptibile la dezagregare, sfărâmare mecanică sau chimică şi la erozi‑ une. Procesul consolidării unui sediment se numeşte diageneză şi in‑ clude dezagregarea, compactarea, sudarea particulelor constituente şi cimentarea naturală ale granulelor cu lianţi din carbonat de calciu, di‑ oxid de siliciu, carbonat de fier şi magneziu. 20 cf. Cărţii de recorduri Guinness, Casa Poporului este a doua cea mai mare clădire admi‑ nistrativă pentru uz civil ca suprafaţă din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume şi cea mai grea clădire din lume, intrând de trei ori în Cartea recordurilor. 21 Pentru placarea exterioară şi a sălilor interioare, la coloane şi pardoseli 236 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE
Rocile sedimentare folosite ca pietre de construcţii:
Gresia O gresie este o rocă în care mineralul dominant este cuarţul cu dimensiuni între 2 mm şi 0,07 mm în diametru. Roca se formează prin diageneza unui nisip format predominant din granule de cuarţ. Gresiile sunt rareori pure22 în ceea ce priveşte compoziţia, altfel mate‑ rialul cimentos poate fi calcaros – gresii calcaroase, feruginos – gresii feruginoase23, dolomitic – gresii dolomitice24. De asemenea în func‑ ţie de cantitatea bogată în granulele minerale diferite de cele din ma‑ terialul de cimentare gresiile se clasifică în: arcoză, gresie bogată în feldspat, gresie micacee, gresie bogată în mică; gresia glauconitică, gre‑ sie bogată în glauconit25; gresie argiloasă, gresie bogată în material ar‑ gilos, susceptibil la îngheţ. În prezent majoritatea gresiilor este sfărâmată pentru ciment. În trecut gresia a fost folosită pe larg ca piatră de construcţie pentru clă‑ diri şi pavări, iar în zilele noastre este folosită pentru a da o notă ca‑ racteristică multor clădiri. Gresiile sunt folosite local: Edinburgh este „Oraşul din gresie”, „Metropola gri a Nordului”. Edinburgh a fost construit cu ajutorul gresiilor abundente local, cum ar fi „Piatra Craigleith”, o gresie calca‑ roasă, rezistentă şi fin granulară, de culoare maron‑gălbuie. Biserica Sf. Andrei şi Old University sunt două exemple impresionante pentru utilizarea pe plan local a gresiei în construcţii. Această piatră a fost de asemenea folosită pentru podelele şi scările din British Museum din Londra. Gresia este spectaculoasă ca efect vizual în statuia lui Nelson din Trafalgar Square, Londra.
Cremene, chert, jasp Cremenea este alcătuită în special din dioxid de siliciu şi se găseşte sub formă de noduli, strate de noduli, şi mult mai rar în benzi, în partea superioară a formaţiunilor de cretă. Cremenea provine din cretă. Este o silice criptocristalină26. Cremenea originară este neagră sau gri‑albăs‑ trui închis, prezintă spărtură concoidală şi datorită acestei caracteristici oamenii primitivi au folosit‑o pentru tăierea şi cioplirea uneltelor. Pie‑ tricelele de cremene şi cremenea sfărâmată au fost folosite în construcţii
22 Atunci când sunt alcătuite din granule de cuarţ în ciment de dioxid de siliciu. 23 Atunci când mineralele de fier sunt prezente în cantitate substanţială. 24 Atunci când dolomitul este prezent fie ca granule, fie ca ciment. 25 Glauconitul este un filosilicat (grupa micei) de potasiu şi fier. 26 Formată din cristale vizibile doar la o mărire semnificativă a expunerii la microscop. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 237 din cele mai vechi timpuri. Estul Angliei se mândreşte cu folosirea cre‑ menii. Zidul roman din Londra încorporează foarte multă cremene pe lângă alte pietre, într‑o zonă unde nu este nici o clădire de piatră.
Chert‑ul este cunoscută ca o cremene impură, dar şi ca o silice nodulară sau stratificată, care apare în diverse roci sedimentare (car‑ bonatice, argiloase, detritice şi evaporitice), altele decât creta. În gene‑ ral chert‑ul prezintă o spărtură neregulată comparativ cu cea concoi‑ dală a cremenii şi roca a fost folosită local în construcţii.
Jaspul este o varietate opacă şi impură de calcedonie, acest nume fiind dat de obicei unei varietăţi roşii de calcedonie. Varietăţile gal‑ bene, maro şi verde de jasp sunt cele mai cunoscute. Jaspul este mai mult folosit ca o piatră preţioasă, dar în ciuda durităţii şi dificultăţii extreme de prelucrare poate fi admirat şi în clădiri – de exemplu în clădirea Norwich Union Insurance Group, din Piccadilly, Londra.
Calcarul Calcarul este alcătuit în mare parte din carbonat de calciu pre‑ zent sub formă de minerale fine de calcit. Calcarele s‑au format direct sau indirect din material mineral dizolvat în general în apa mării şi pot conţine până la 99% carbonat de calciu. Originile calcarelor pot fi chimice, organice şi clastice sau detritice. Calcarele chimice s‑au for‑ mat direct din precipitarea carbonatului de calciu din apă. Carbonatul de calciu este foarte puţin solubil în apă. Cea mai mare parte a apelor subterane şi a apei de ploaie conţine dioxid de carbon. Aceste ape transformă carbonatul de calciu în bicarbonat de calciu, care este mult mai solubil şi există doar în soluţie (CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2). Atunci când apele subterane ajung la suprafaţă, în contact cu atmo‑ sfera, pierd dioxidul de carbon iar carbonatul de calciu este re‑precipi‑ tat ca tuf sau travertin.
Tuful este un depozit poros de carbonat de calciu format în jurul infiltraţiilor, izvoarelor şi curenţilor care spală depozitele de calcar şi conţine oxizi de fier responsabili pentru culorile galbene sau roşii.
Travertinul este mult mai compact, mai dur, cu o proporţie mai redusă de goluri decât tuful, şi este precipitat din izvoarele fierbinţi. Numele de travertin provine din italiană şi este derivat din termenul Tiburtinus, piatra găsindu‑se în cantităţi mari la Tibur, lângă Roma, fiind denumită de către romani Lapis Tiburtinus. 238 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE
Tuful se găseşte frecvent în ruinele clădirilor romane unde a fost fo‑ losit ca material izolant. Unele clădiri par să fie construite în mare parte din tuf. Datorită faptului că este un material uşor, acesta a fost folosit de exemplu pentru a umple reţeaua nervurilor bolţilor înalte ale bisericilor. Depozite mari de travertin se găsesc în regiunile Siena şi Tivoli din Italia. De asemenea alte depozite există lângă Roma, Napoli şi Flo‑ renţa. Travertinul a fost piatra folosită de romani pentru clădiri, Co‑ losseum, sistemul Cloaca Maxima etc. Travertinul are o rezistenţă la abraziune remarcabilă. Henry Mo‑ ore a sculptat în tuf Reclining Figure care poate fi admirată în faţa clă‑ dirii UNESCO din Paris. Datorită golurilor pe care le conţine travertinul este folosit pentru pavări şi trepte, deoarece nu oboseşte pietonii şi este antiderapant. În ţara noastră travertinul a fost folosit la placarea unor staţii de metrou şi poate fi observat în staţiile de metrou de la Piaţa Unirii, Uni‑ versitate etc, dar şi la faţadele unor clădiri moderne, cum ar fi Palatul Telefoanelor construit în stil Art Deco.
Calcarele precipitate chimic, cum sunt oolitele (calcarele ooli‑ tice), s‑au format tot în apa mărilor – călduţă, suprasaturată, de mică adâncime şi supusă influenţei mareelor, prin depunerea succesivă a stratelor de calcar precipitat chimic în jurul unor fragmente minus‑ cule de sedimente, cum ar fi o bucăţică dintr‑o cochilie, şi care sunt deplasate pe fundul mării de către curenţii mareici. Calcare oolitice s‑au format în Anglia, în Jurasic, constituind: Cotswold Hills, In‑ sula Portland, faimoasă pentru „Piatra Portland”, şi o parte din North Yorkshire Moors. Piatra de Portland poate fi tăiată sau sculptată în orice direcţie şi această calitate cuplată cu duritatea, culoarea şi dura‑ bilitatea au făcut‑o celebră în lumea pietrelor de construcţii. De ace‑ leaşi calităţi se bucură şi un alt tip particular de calcar oolitic, „Pia‑ tra Bath”, care dă o notă distinctivă clădirilor oraşului Bath şi care este înscris în lista oraşelor patrimoniului mondial, World Heritage City. Estul insulei Portland a furnizat „Piatra Portland” pentru construi‑ rea catedralei Sf. Paul din Londra. Cele două turnuri vestice ale Aba‑ ţiei Westminster, ridicate în anii 1722–1745, în stil neogotic timpuriu, sunt construite tot din „Piatra Portland”.
Calcarele organice sunt alcătuite parţial sau în totalitate din co‑ chiliile fosilizate ale unor organisme. Acestea organisme au extras din apele mărilor în care trăiau carbonatul de calciu pentru a‑şi forma co‑ chilia sau scheletul. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 239
În Italia, zona din jurul Sienei, Toscana, este faimoasă pentru că furnizează calcare galbene, cunoscute ca „marmure de Siena”. Regiu‑ nile Veneto şi Lombardia furnizează calcare jurasice care includ „Ve‑ rona roşu” şi „Verona galben”. Arena din Verona, un amfiteatru ro‑ man dedicat operei, a fost realizată din calcare care conţin o faună impresionantă de amoniţi27. Istria (acum parţial în Serbia şi în Muntenegru) furnizează cal‑ care cretacice şi terţiare. Calcarul din Istria este cunoscut ca „Pia‑ tra romană” sau „Bianco del mare” şi are o culoare bej‑gri şi o can‑ titate mai mare sau mai mică de fosile sparte care îi dau un aspect pătat. Piatra istriană poate fi admirată la Viena şi pe scara largă în Ve‑ neţia, în localităţile de pe coasta Adriaticii, iar în Anglia în lucrările ornamentale. La staţia de metrou Politehnica, din Bucureşti, călătorii calcă zilnic pe un recif pietrificat de vieţuitoare submarine28 din perioada Cretacică, conţinut în calcarele extrase de la Roşia, din Munţii Apu‑ seni, şi care pardosesc această staţie.
Calcarele clastice sau detritice provin din eroziunea calcarelor preexistente. Mărimea fragmentelor poate varia de la nămolul fin cal‑ caros la pietricele din calcar originar, consolidate şi cimentate cu ma‑ terial calcaros într‑o rocă nouă, coerentă. Atunci când sunt pure sau aproape pure calcarele sunt de culoare albă. Majoritatea conţin şi un alt material care determină culoarea în totalitate. În România, îndeosebi în nordul Dobrogei, avem exemple de fo‑ losire pe scară largă a calcarului ca material de construcţie pentru aşe‑ zările fortificate de la Gurile Dunării, încă din epoca greco‑romană. De exemplu cetatea Histriei, care în perioada greacă şi elenistică deţinea un teritoriu care la vest şi sud se întindea până la râul Casim‑ cea, iar la nord până la Delta Dunării, era înconjurată de un puternic zid de apărare, era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste 20 km care ajungeau şi la termele construite în epoca romană şi avea stră‑ zile pavate cu piatră. Construcţiile din piatră, printre care şi unul din‑ tre tipurile de apeducte29, erau făcute din calcar extras în carierele din zonă: de la Sinoe, Babadag (Codru, Jurilofca), Lumina şi Casimcea.
27 Amoniţii au fost vieţuitoare marine, moluşte cu cochilii răsucite, asemănătoare ca as‑ pect cu modernul Nautilus. Au dispărut brusc, în masă, acum 65 milioane de ani. 28 Este vorba în special de rudişţi, vaccinites şi hippurites, o specie de bivalve care au trăit în apele mărilor cretacice acum 65–180 milioane de ani. 29 Din acest punct de vedere s‑a stabilit că aprovizionarea Histriei, cel puţin în Epoca Ro‑ mană, se realiza prin două tipuri de apeducte: 1. apeducte tubulare (tubuli de ceramică 240 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE
Tot în nordul Dobrogei, genovezii au construit, acum 700 de ani, Cetatea Enisala (Yeni‑Sale), o fortăreaţă din calcar, şi anume din pia‑ tră cubică fasonată de dimensiuni mici şi mijlocii, ridicată pe unul dintre dealurile masive de calcar jurasic care străjuiesc lacul Razim, lângă Babadag. Această cetate făcea partea din sistemul de fortificaţii pentru apărarea coloniilor genoveze şi pentru supravegherea traficu‑ lui navelor de la Gurile Dunării. Monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani) este aşezat pe dealul Adamclisi într‐o regiune deluroasă, la nord de podişul Delior‑ man. Monumentul a fost ridicat în cinstea împăratului roman Traian, în anii 106–109 d.Hr., pentru a comemora victoria romanilor asu‑ pra dacilor în anul 102 d.Hr. Aşa cum este reconstituit de către ar‑ heologi monumentul triumfal are o înălţime de aproximativ 40 m şi are o formă circulară cu un diametru aproximativ egal cu înălţimea, fiind alcătuit dintr‑un nucleu cilindric construit din zidărie brută şi îmbrăcat în blocuri de piatră, la bază fiind înconjurat de o platformă circulară cu 7 trepte de piatră. Deosebit de sugestive sunt cele 54 de metope30 care înconjoară nucleul şi înfăţişează în basorelief scene de război. Acestea sunt făcute din calcarul din zonă, şi anume calcarul de Deleni.
Dolomitul este un carbonat de calciu şi magneziu, format prin alterarea chimică (numită dolomitizare) a calcarului originar, prin în‑ locuirea calciului cu magneziu. Roca pură dolomitică este rară. În ge‑ neral calcarele dolomitice sunt mai rezistente la alterare decât calca‑ rele obişnuite, dar sunt deosebit de vulnerabile la atmosfera puternic poluată. Frontispiciul catedralei Coventry este realizat dintr‑un frag‑ ment de cretă dolomitizată adusă din Israel.
Rocile evaporitice se încadrează unui grup de roci care au fost precipitate din mările şi lacurile vechi expuse evaporării în zo‑ nele aride – sare sau halit, carbonat de potasiu, anhidrit şi gips31 sau alabastru.
îmbinaţi cu mortar) şi 2. apeducte din zidărie realizate din plăci de calcar imbinate cu mortar şi căptuşite cu mortar hidrofug (http: //histrichora.uaic.ro). 30 Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălţimea de aprox. 1, 48–1, 49 m. Din cele 54 metope iniţiale, se mai păstrează 48. 31 Un tip deosebit de gips care este cunoscut sub numele de „Trandafirul de nisip” amin‑ teşte de roze petrificate şi se formează în ariile aride prin evaporarea apelor subterane care s‑au ridicat la suprafaţă prin efectul de capilaritate. Roca este alcătuită din clusteri de cristale plate care conţin granule de nisip. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 241
Alabastrul este un sulfat hidratat de calciu sau gips, de formă compact fin granulară. Alabastrul este varietatea de gips care a fost cel mai mult folosită pentru clădiri, monumente, pentru bijuterii şi în scopuri artistice. Italia este un furnizor important al varietăţilor de alabastru. Alabastrul se extrage din regiunea Volterra şi este transfor‑ mat în lămpi de masă, scrumiere, statui etc. Deoarece bucăţile sub‑ ţiri de alabastru sunt translucide, acestea au fost folosite ca ferestre în zona mediteraneană încă din cele mai vechi timpuri. Cele mai fai‑ moase exemple de ferestre din alabastru sunt cele din Mausolelul Gal‑ lei Placidia din Ravenna. Gipsul pierde şi câştigă cu uşurinţă apa. Atunci când este încălzit apa este îndepărtată şi produsul rezultat are un aspect de pudră care este cunoscut ca ipsosul de Paris. Atunci când se adaugă apă gipsul se solidifică într‑o masă rigidă. Denumirea dată, de ipsos de Paris, vine de la folosirea timpurie a acestui material în construcţii, în Franţa. Atunci când în anul 1254 Henric al III‑lea al Angliei a vizitat Parisul, acesta a fost foarte impresionat de fineţea şi albeaţa acestui ipsos şi l‑a introdus şi în Anglia. Un mortar obţinut din gips calcinat a fost folo‑ sit şi la piramidele Egiptului, în urmă cu 4000 de ani.
Bitumurile reprezintă o serie de substanţe, mixturi de hidrocar‑ buri, cu o varietate de nume care includ asfalt, smoală, gudron şi bi‑ tum. Acestea rămân în urma evaporării unui conţinut mult mai vo‑ latil de hidrocarburi, fiind prin urmare descrise şi ca reziduuri. În Mesopotamia şi Palestina bitumurile au fost folosite pentru producţia de mortar. Mortarele din bitum, cimenturile din bitum şi cele făcute cu smoală sunt foarte cunoscute. Bitumurile acţionează ca un liant. Pe lângă folosirea lor la călăfătuirea vaselor, bitumurile sau asfaltu‑ rile au fost folosite pentru pavări şi acoperişuri. Bitumul a fost folosit ca mortar la pereţii care intră în fluviu ai Palatului Westminster, din Londra. Amestecând fragmente de rocă cu o anume cantitate de bi‑ tum se obţine un beton din asfalt.
Pietrişurile sunt roci sedimentare constituite din fragmente de roci şi minerale cu diverse grade de rotunjire, cu dimensiunile cu‑ prinse între 2 mm şi 70 mm, care se formează pe litoral, în albiile ape‑ lor curgătoare sau în regiunile ocupate de gheţari. Pietrişul mărunt amestecat cu nisip care se găseşte pe fundul şi pe malul apelor sau în strate în scoarţa Pământului poartă denumirea de prund32. Amestecul
32 Cf. Dicționarului explicativ al limbii române (1998). 242 MIRELA‑ADRIANA ANGHELACHE de pietriş sau de pietriş cu nisip intră în compoziţia balastului care este utilizat în construcţii ca agregat pentru betoane.
Concluzie Închei aici această lucrare amintind că încă din cele mai vechi timpuri strămoşii noştri, dacii, au ştiut să utilizeze ceea ce natura le‑a pus cu prisosinţă la dispoziţie pentru construcţia aşezămintelor lor. Piatra s‑a impus ca material de construcţie pentru celebrele dave da‑ cice, iar acolo unde acesta lipsea dacii au făcut cărămizi din lut. Con‑ struite majoritar în ţinuturile muntoase, cetăţile dacice s‑au integrat perfect în peisajul montan, iar dacii păreau „aninaţi de munţi”, pre‑ cum îi descria istoricul roman Florus. La ora actuală spiritul dacic aproape că s‑a pierdut din viaţa noastră. Desigur, nu se mai pune problema construirii din piatră a structurilor moderne, deşi s‑a dovedit că pentru a da personalitate unei construcţii piatra este cel mai potrivit material, dar ar fi de ne‑ preţuit dacă cu materialele şi tehnica actuale s‑ar încerca o armoni‑ zare şi integrare a construcţiilor cu peisajul. Încercând să ne respec‑ tăm mediul în care trăim ne‑am înfrumuseţa şi viaţa totodată, şi astfel am trăi într‑un univers nu numai al utilului, dar şi al esteticului. Un punct de vedere geologic asupra patrimoniului construit 243
Bibliografie
[1] Anderson, J.G.C., (1939), The Granites of Scotland, Memoirs of the Geological Survey, Special Reports on the Mineral Resouces of Great Britain, 33, HMSO, Edinburgh. [2] Anon., (1957), Glossary of Terms for stone used in Building, British Standard 2847, British Standard Institution, London. [3] Ashurst, J., Dimes, F. G., (1990), Conservation of Building and Decorative Stone, vol.1, Butterworth‑Heinemann Ltd, London. [4] Ashurst, J., Dimes, F. G., (1990), Conservation of Building and Decorative Stone, vol.2, Butterworth‑Heinemann Ltd, London. [5] Clifton –Taylor, A., (1987), The Pattern of English Building, Clays Ltd, England. [6] Edmonds, E.A. McKeaven, M.C., Williams, M., (1975), British Regional Geology, South‑West England. 4th Edn., HMSO, London. [7] Giorgio Croci, G., (1998), The Conservation and Structural Restoration of Architectural Heritage, Computational Mechanics Publications, Great Britain. [8] ***, Commission on Engineering and Technical Systems, (1982), Conservation of Historic Stone Buildings and Monuments. [9] ***, Dicționarului explicativ al limbii române, (1998), ediția a II‑a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic.
Surse internet
[1] http: //www.selecstone.com/intro.htm [2] http: //books.nap.edu [3] http: //www.mred.tuc.gr/project/monuments.html [4] www.sp.se/building/team/PDF/Enclosure%201%20final‑pdf [5] http: //enciclopedia‑dacica.ro/dave/dave.htm [6] http: //www.romanialibera.ro/exclusiv‑rl/reportaj/ cetatea‑rupea‑trei‑straturi‑de‑istorie‑130530.html [7] http: //histrichora.uaic.ro/ [8] http: //www.cjc.ro/proiect_histria/Histria/ISTORIE/ADAMCLISI/adamclisi.html [9] http: //polimedia.us/fain/calatorii/ oceanul‑pietrificat‑din‑statia‑de‑metrou‑politehnica‑de‑vizitat‑in‑bucuresti/ [10] http: //ro.wikipedia.org [11] http: //en.wikipedia.org/wiki MOMENTE ISTORICE CONSIDERABILE ÎN DEZVOLTAREA SCIENTOMETRIEI
Angela REPANOVICI1, Liliana ROGOZEA2 [email protected]; [email protected]
ABSTRACT: The origins of the statistic studies on scientific bibliographies can be traced down as far as the 1920s, respectively 1923. In 1926, Alfred J. Lotka published a study on the frequency on the scientific productivity distribution. Almost simultaneously, in 1927, Gross, P.L.K. and Gross, E.M. published their studies based on quotations in order to put into practice the decision that the journals from the field of chemistry must be purchased by the libraries of smaller colleges. More exactly, they examined 3633 quotations from the 1926 tome of the Journal of the American Chemical Society. This study is considered the first analysis of quotations, although it is not really an analysis of quotation in the current bibliometric sense. Eight years after Lotka’s article, Bradford published his study on the frequency of articles’ apparition in journals. We present one historical approach about the development of scientometrics and its importance for scientometric indicators. KEYWORDS: scientometrics, scientometric indicators, science measuring, quotation.
1. Dezvoltarea scientometriei ca ştiinţă Termenii de bibliometrie şi scientometrie au fost introduşi aproape simultan de Pritchard, Nalimov şi Mulchenko în 1969. În timp ce Pritchard (Pritchard A., 1969), a explicat termenul de biblio‑ metrie ca „o aplicaţie a metodelor matematice şi statistice pentru cărţi şi alte comunicate de tip media” Nalimov şi Mulchenko au definit sci‑ entometria ca „aplicaţia acelor metode cantitative care se ocupă cu analiza ştiinţei văzută ca un proces al informaţiei” (Nalimov, 1969). Conform acestor interpretări, scientometria este limitată în ceea ce priveşte măsurarea comunicării ştiinţifice, în timp ce bibliometria este concepută pentru a se ocupa de procese informaţionale mai ge‑ nerale. Graniţele între cele două specializări aproape că au dispărut în 1 Prof. dr., Universitatea Transilvania din Brașov. 2 Prof. dr., Universitatea Transilvania din Brașov.
NOEMA VOL. XI, 2012 246 ANGELA REPANOVICI, LILIANA ROGOZEA ultimele trei decenii, iar în zilele noastre ambii termeni sunt folosiţi aproape ca şi sinonime. Infometria în schimb, a luat locul bibliometriei. Termenul de in‑ fometrie a fost preluat de VINITI, (Gorkova, 1988), şi este reprezen‑ tantul unei subcategorii a ştiinţei informaţionale ocupându‑se de ana‑ lize matematico‑statistice a proceselor de comunicare în ştiinţă. În contrast cu definiţia originală a bibliometriei, infometria se ocupă de asemenea cu media electronică şi include teme cum ar fi analiza sta‑ tistică a textului ştiinţific şi sistemului hipertext, circulaţia documen‑ telor în biblioteci, măsurarea informaţiei în bibliotecile electronice, modele pentru producerea şi managementul informaţiei şi aspecte cantitative a stocării informaţiei. În recenzia sa intitulată «Biblio‑, sci‑ ento‑, info‑metrics??? What are we talking about», (Brookes, 1990), a prezentat originile şi contextul acestor termeni ai ştiinţei, literaturii şi informaţiei în general. Descrierea dată de Glanzel şi Schoepflin în 1994, arată că: scopurile cercetărilor bibliometrice sunt mult mai vaste ca cele obişnuite, sunt integrate toate orientările existente în prezent cum ar fi aplicaţii pentru politica ştiinţei, ştiinţa informării şi recupe‑ rarea informaţiei, (Glanzel, 1994). Conform modului lor de abordare bibliometria şi infometria includ «toate aspectele cantitative şi modele de comunicare ştiinţifică, depozitarea, diseminarea şi stocarea infor‑ maţiei ştiinţifice». Gloria Carizzo‑Sainero consideră bibliometria «an‑ samblul cunoştinţelor metodologice pentru aplicarea tehnicilor can‑ titative în evaluarea proceselor de producţie, comunicare şi utilizarea ştiinţei şi cercetărilor». Această definiţie stabileşte o orientare clară în direcţia spre evaluarea cercetărilor, care a devenit cea mai importantă aplicaţie a cercetărilor bibliometrice (Carriso Sainero, 2000). Din descrierile generale prezentate devine evident că bibliome‑ tria poate fi folosită pentru a dezvolta şi furniza modele care pot fi aplicate în evaluările cercetărilor, dar nu sunt concepute pentru eva‑ luarea rezultatelor cercetărilor. Mai mult, bibliometria nu are ca scop înlocuirea metodelor calitative şi nu este concepută să înlocuiască evaluările făcute de către experţi, dar metodele cantitative şi cele cali‑ tative în studiile ştiinţifice ar trebui să se completeze. Aceste încercări timpurii au rămas nesemnificative până la înce‑ putul anilor ’60. Cauza acestui fenomen are două laturi. Aceste perio‑ dice au apărut când metodele tradiţionale de recuperare a informaţi‑ ilor au fost încă suficiente, şi sistemele de finanţare pentru cercetările ştiinţifice încă nu au avut nevoie de metode statistice cantitative so‑ fisticate. Situaţia s‑a schimbat dramatic atunci când Derek John de Solla a publicat cărţile sale intitulate „Science since Babylon” (Price, Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 247
Science since Babylon, 1961) şi «Little Science – Big Science» (Price, Little Science, Big Science, 1963). Datorită lui s‑a întâmplat faptul că întrebările care se refereau la aspectele cantitative a cercetării au de‑ venit ţinta intereselor oamenilor de ştiinţa şi managerilor de cerce‑ tare. A fost de asemenea unul dintre marii propagatori în utilizarea bazei de date a Indexului de Citări Ştiinţifice (SCI) a Institutului pen‑ tru Informare Ştiinţifică (ISI) ca unealtă în analiza cantitativă a ştiin‑ ţei. A analizat sistemul de comunicare ştiinţifică, a prezentat prima abordare sistematică asupra structurii ştiinţei moderne aplicată ştiin‑ ţei ca un întreg. În acelaşi timp a pus temeliile tehnicilor de evaluare a cercetărilor moderne. «Little Science – Big Science» a avut un impact foarte mare şi consecinţe severe. Nevoia pentru evaluarea productivităţii şi eficacităţii cercetării ştiinţifice a devenit imperativă şi ideea lui a putut fi recepţionată în timp ce globalizarea comunicării ştiinţifice, creşterea cunoştinţelor şi rezultatelor publicate, creşterea specializărilor şi de asemenea im‑ portanţa tot mai mare a interdisciplinarităţii în cercetările ştiinţifice a ajuns la un nivel unde recuperarea informaţiei ştiinţifice a eşuat şi sistemele de finanţare bazate pe cunoştinţele personale şi evaluarea „peer review” a devenit tot mai dificilă. Uimitoarea creştere pe care a experimentat‑o bibliometria de la sfârşitul anilor ’60 este reflectată de activităţi academice remarcabile, este conectată cu tehnologia informaţiei avansate, cu dezvoltarea în domeniul ştiinţific al calculatoarelor şi al tehnologiei şi, în special, cu disponibilitatea bazei de date bibliografice servind ca şi bază pentru cercetările bibliometriei. În special baza de date a ISI ar trebui menţi‑ onată în acest context. SCI şi, mult mai recent, Web of Science au de‑ venit sursele de bază acceptate în general pentru analiza bibliometrică. Totuşi, în anii ’70, când culegerea de date a fost de multe ori un lucru manual, domeniul bibliometriei a fost, caracterizat de cercetăto‑ rii entuziaşti, mai mult ca un hobby, ca mai apoi să fie integrate abor‑ dările interdisciplinare şi modele matematice şi fizice, pe de o parte, şi metode sociologice şi psihologice, pe de altă parte. La începutul anilor ’80, bibliometria a evoluat într‑o disciplină ştiinţifică distinctă cu un profil de cercetare specific, cu multe subca‑ tegorii şi structuri ale comunicării ştiinţifice corespunzătoare. S‑au fă‑ cut lungi demersuri pentru instituţionalizarea domeniului. În 1978, a fost lansat jurnalul Scientometrics ca prima revistă specializată pe subiecte de scientometrie. Publicarea mai multor cărţi despre biblio‑ metrie, cum ar fi: (Bujdoso, 1986), (Egghe L. R., Introduction to In‑ formetrics. Quantitative Methods in Library, Documentation and 248 ANGELA REPANOVICI, LILIANA ROGOZEA
Information Science, 1990), (Van Raan, 1988) şi (Courtial, 1990), pot reflecta acest proces. Faptul că metodele bibliometrice sunt deja apli‑ cate în domeniul bibliometriei indică dezvoltarea rapidă a disciplinei. Imitând tranziţia de la forma de „manufactură” la „mica ştiinţă” apoi la „marea ştiinţă” a centrelor multinaţionale de cercetare şi supor‑ tul guvernamental şi industrial scientometria pretinde a se schimba de la forma „mică” la cea „mare”, cu baze de date computerizate şi cu agenţii de cercetare naţionale şi multinaţionale ca cei mai mari clienţi. În anii ’90, bibliometria a devenit unealta standard pentru politica ştiinţei şi managementul cercetării. Toate compilaţiile semnificative ale indicatorilor ştiinţifici se bazează pe statistici de publicaţie şi citare şi de asemenea pe alte tehnici bibliometrice. În prezent, cercetarea bi‑ bliometrică are ca scop următoarele grupuri‑ţintă care determină în mod clar subiectele şi subcategoriile „bibliometricii contemporane”: ◆◆ Bibliometria pentru bibliometricieni (cercetare de bază în bi‑ bliometrie) – acesta este domeniul de bază al cercetării bibliometrice şi este fondată de granturile uzuale; cercetarea metodologică există în domeniu; ◆◆ Bibliometria pentru disciplinele ştiinţifice (ştiinţa informă‑ rii) – cercetătorii în disciplinele ştiinţifice de la cel mai mare, dar şi cel mai divers grup de interes în bibliometrie. Datorită orientării lor ştiinţifice primare, interesele lor sunt strâns legate de specialitatea lor. Acest domeniu poate fi considerat o extensie a ştiinţei informării; ◆◆ Bibliometria pentru politica ştiinţei şi management (evaluarea cercetării) – acesta este domeniul evaluării cercetării, în prezent cel mai important subiect în domeniu. Structurile ştiinţifice naţionale, regionale şi instituţionale şi pre‑ zentările comparative sunt în prim plan (Pritchard A., 1969). Bi‑ bliometria – ca un domeniu complet interdisciplinar – are legături strânse cu domeniile de cercetare şi domenii de aplicaţii şi servicii. Bibliometria este într‑o strânsă legătură cu biblioteconomia.
2. Legile fundamentale din dezvoltarea bibliometriei
2.1 Legea lui Lotka Legea lui Lotka (Lotka A., 1926) descrie frecvenţa publicaţiilor autorilor în diferite domenii, arată că numărul de autori care au n contribuţii este 1/na al celor care au o singură contribuţie, unde a este aproape mereu egal cu doi. Astfel, numărul autorilor care publică un anumit număr de articole este un număr fix faţă de numărul autorilor care publică un singur articol. Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 249
După cum numărul de articole publicate creşte, autorii care pro‑ duc mai multe publicaţii nu mai este aşa frecvent. Sunt 1/4 autori care publică 2 articole într‑o perioadă de timp în care sunt unici autori, 1/9 care publică trei articole, 1/16 care publică mai mult de 4 articole. Prin această lege sunt acoperite multe discipline cu aceste distri‑ buţii, dar constanta a poate fi diferită în funcţie de domeniu. (Wiki‑ pedia, 2009) Formula generală este: Xn · Y = C sau Y = C / Xn, unde X este nu‑ mărul de publicaţii ales pentru o anumită perioadă, Y este frecvenţa relativă a autorilor cu X publicaţii, n şi C sunt constante dependente de diferite domenii (n2). Din datele statistice se consideră că cca. 4000 de autori publică 3781 articole, ceea ce înseamnă 0,94 articole/autor. Acesta înseamnă că articolele care au un singur autor sunt foarte întâlnite. Cca. 3106 (77,65%) autori au numai o singură publicaţie şi 470 (11,75%) autori au câte două publicaţii. Legea lui Lotka este folosită pentru a iden‑ tifica tiparul productivităţii autorilor. Fiecare 100 autori vor contri‑ bui la un articol, 25 de autori la două articole, 11 la trei şi 6 vor con‑ tribui la 4 articole fiecare. Unii produc mult mai mult decât ceilalţi. Conform legii lui Lotka despre productivitatea ştiinţifică, numai 6% dintre autori dintr‑un domeniu vor produce mai mult de 10 articole. Formula generală a legii lui Lotka este: y=c/xn. Folosind formula legii lui Lotka y=c/xn şi modificările date de Pao, Fang, valoarea lui c pen‑ tru literatura bibliometriei este determinată a fi 0,64 şi n 2,09. Testul lui Kolmogorov‑Smirnov arată că literatura din domeniul bibliometriei nu respectă legea lui Lotka.
Fig. 1 – Productivitatea autorilor. 250 ANGELA REPANOVICI, LILIANA ROGOZEA
Productivitatea autorilor reprezintă un indicator scientometric. Nu este un indicator relevant pentru că nu ţine cont de calitatea cer‑ cetărilor.
2.2 Legea lui Bradford Legea lui Bradford, care a apărut în 1934, a estimat: dacă perio‑ dicele ştiinţifice sunt aranjate descrescător după productivitate într‑o anumită temă, atunci ele pot fi divizate în nuclee de periodice care sunt mai consacrate acelei teme şi în multe grupuri sau zone care conţin ace‑ laşi număr de articole ca şi nucleul. Altfel exprimat, dacă jurnalele dintr‑un domeniu sunt sortate în trei grupuri, atunci numărul de jur‑ nale din fiecare grup va fi proporţional cu 1 : n : n2. Există multe for‑ mulări ale acestui principiu. În multe discipline, modelul este numit distribuţia lui Pareto. Din exemplu practic: se presupune că un cercetător poate alege să se documenteze în 5 periodice academice de bază, şi într‑o lună sunt 12 articole de interes în aceste jurnale. Presupunem că cercetăto‑ rul va lărgi documentarea şi va cerceta încă 10 periodice. Atunci cer‑ cetătorul va avea multiplicatorul lui Bradford bm este 2 (10/5). Pentru fiecare grup de periodice, cercetătorul va avea nevoie să cerceteze de bm oricât de multe jurnale sunt. Diferiţi cercetători au un număr diferit de periodice de bază şi diferiţi multiplicatori Bradford. Modelul funcţionează totuşi destul de bine în multe domenii, şi poate fi un model general în interacţiuni umane în diferite sisteme sociale. Nu există o explicaţie obiectivă, privind acţiunea sa, dar, este o lege utilă pentru bibliotecari. Rezultă că pentru orice specialitate este suficient să fie cunoscute periodicele de bază şi acelea sa fie achi‑ ziţionate. Foarte rar este necesar ca cercetătorii să îşi extindă cerceta‑ rea dincolo de aceste periodice. Rezultatul acestei legi este presiunea exercitată asupra cercetăto‑ rilor să publice în cele mai bune jurnale şi presiune asupra universi‑ tăţilor să asigure acces la periodicele de bază. Legea este cunoscută şi ca distribuţia lui Bradford. Această lege sau distribuţie bibliometrică poate fi aplicată şi pe World Wide Web.
2.3 Legea lui Zipf Legea lui Zipf, care a apărut în 1949, este denumită şi legea „rang‑frecvenţă”. A fost formulată iniţial pentru a descrie relaţia dintre frecvenţa de apariţie într‑un text dat a unui cuvânt şi rangul ocupat de acel cuvânt în ordinea descrescătoare a frecvenţei lui de Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 251 apariţie. În expresia ei generală, legea lui Zipf este o lege de tip putere, de forma: q(n) = α n – β, unde q(n) este frecvenţa de apariţie, n este rangul, iar α, β = parametri de filtrare. Legea se foloseşte în descrierea cantitativă a dependenţei factorului de impact de rangul revistei ştiin‑ ţifice (Munteanu & Apetroae, 2007).
3. Concluzii Folosit prima dată termenul de bibliometrie este definit ca „apli‑ carea metodelor matematice şi statistice la cărţi şi alte metode de comu‑ nicare, care se ocupă îndeosebi de gestionarea bibliotecilor şi centrelor de documentare”, în timp ce scientometria se referă „la acele metode cantitative care se folosesc în analizarea ştiinţei privită ca un proces de informaţie”. Deşi metodele bibliometrice şi scientometrice sunt simi‑ lare, scientometria analizează aspectele cantitative ale generării, pro‑ pagării şi utilizării informaţiei ştiinţifice, pentru a contribui la înţele‑ gerea mecanismului cercetării ştiinţifice. Bibliometria este un domeniu important al ştiinţei informaţio‑ nale deoarece reprezintă un set unic de tehnici pentru monitorizarea şi analiza resurselor de informaţii şi pentru managementul cunoştin‑ ţelor în context social şi organizaţional. Metodele bibliometrice sunt utilizate in studii ale proprietăţilor şi comportamentului cunoştinţei, în analiza structurilor ştiinţifice şi de cercetare şi în evaluarea activităţii de cercetare şi administrare a in‑ formaţiei ştiinţifice. Diferite metode statistice sunt aplicate în studiul măsurii, autori‑ lor, tiparelor de citări şi publicaţii şi relaţiile între domenii ştiinţifice şi comunităţi de cercetare. În acest sens, bibliometria este de asemenea relevantă pentru cercetători, pentru cei care iau decizii şi cercetători din afara bibliotecilor şi ştiinţei informaţionale (Library and Informa‑ tion Science). 252 ANGELA REPANOVICI, LILIANA ROGOZEA
Bibliografie
[1] Carriso Sainero, G. (2000). Toward a Concept of Bibliometrics. Journal of Spanish Research on Information Science 1 (2), 5986. [2] Courtial, J.‑P. (1990). Introduction a la Scientometrie, De la bibliometrie a la veille tehnologique. Paris: Anthropos‑Economica. [3] Egghe, L. R. (1990). Introduction to Informetrics. Quantitative Methods in Library, Documentation and Information Science. Amsterdam: Elsevier. [4] Gross, P. G. (1927). Science. College Libraries and Chemical Education, 385–389. [5] Haitun, S. (1983). Scientometrics. Moscow: Nauka. [6] International journal of Scientometrics, B. a. (2006, 2 21). CYBERMetrics. Preluat pe August 14, 2009, de pe http: //www.cindoc.csic.es/cybermetrics/map.html [7] Lotka, A. (1926). The Frequency Distribution of Scientific Productivity. Journal of washington Academy, 317–323. [8] OECD. (1963). The Measurement of Scientific and Technological Activities, ‘Frascati Manual’. Paris: Organization for Economic Co‑operation and Development (OECD). [9] PLoS. (fără an). Public library of Science. Preluat pe Ianuarie 15, 2009, de pe http://www.plos.org [10] Price, D. d. (1963). Little Science, Big Science. New York: Columbia University Press. [11] Price, D. d. (1961). Science since Babylon. New Haven: Yale University Press. [12] Pritchard, A. (1969). Statistical bibliography or bibliometrics? Journal of Documentation 24, 1969, 348?349. Journal of Documentation 24, 348–349. [13] Rousseau, B., & Rousseau, R. (2000). A program to fit a power law distribution to observed frequency data. Cubermetrics . EVOLUțIA PRELUCRĂRII ŞI TRANSMITERII DATELOR ÎN SOCIETATEA UMANĂ
Lenuța ALBOAIE1 [email protected]
ABSTRACT: In this paper we realize an overview along a direction that allows us to capture the role of data, information and knowledge in human society. From the first data stored in stone tables and papyrus, and from the first processing performed by abacus, we reached at complex systems for data storage and management. In the present context, it is recognized that IT (Information Technologies) has become an omnipresent factor in our lives and its importance generated a very fast development of society. Human communities, their groupings, led to the current conditions where a huge amount of data exists on the Web (e.g. social networks). This paper discusses some aspects as trust and reputation: necessary conditions in order to interact with appropriate data. It also focuses on data structures and mechanisms of modeling and transmission, in order to control the social impact of these aspects. KEYWORDS: information management, social networks, trust, reputation
Introducere Omul este o fiinţă din universul fizic ce simte nevoia de cunoaştere. Cunoaşterea este obţinută prin observaţie, percepţie, in‑ tuiţie şi experimentarea diferitelor lucruri. Omul este de asemenea o fiinţă socială, ceea ce a condus la apariţia comunicării. Sintetic putem considera: ◆ primele instrumente folosite: limbajul, semnele şi vorbirea; ◆ primele forme de comunicare scrisă: scrierea pe tăbliţe de pia‑ tră, pereţii peşterilor sau papirus. ◆ primele forme de comunicare la distanţă, precursoare ale In‑ ternetului actual: semne cu foc sau codul morse. În contextul evoluţiei societăţii umane, şi ne vom referi în lucra‑ rea de faţă mai puţin la aspecte economice şi politice şi mai degrabă la cele sociale şi tehnologice, perspectiva oamenilor asupra datelor, informaţiilor a cunoscut o schimbare radicală odată cu apariţia socie‑ tăţii informaţionale.
1 Lector, dr., Alexandru Ioan Cuza University, Computer Science Department, Iași, colabo‑ ratoare a Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române
NOEMA VOL. XI, 2012 254 LENUȚA ALBOAIE
Tehnologiile actuale au permis o creştere a interacțiunii între persoane care nu se cunosc personal. În acest caz interacțiunile on‑ line înlocuiesc de multe ori interacțiunile umane și astfel se simte ne‑ voia de creare a unui cadru virtual potrivit care să fie ca o oglindă a lumii reale. În acest demers s‑a observat ca există doi factori importanți care catalizează interacţiunile între persoane, atît în lumea reală cât şi în lumea virtuală (online): încrederea și reputația. Încrederea și reputația sunt două concepte interconectate. În‑ crederea există în mod normal la nivel personal. Reputația exprimă o opinie colectivă rezultată din părerile membrilor dintr‑o comuni‑ tate. Aceste două concepte împreună cu noţiunile de dată, informaţie, cunoștinţe le vom analiza în secțiunea 2 a prezentei lucrări. În lumea reală oamenii interacţionează cu alţi oameni dar şi cu date, informaţii cu scopul de a căpăta mai multe cunoștinţe. În lumea online lucrurile stau într‑un mod similar, diferenţa ar fi că spaţiul Web stochează cantităţi foarte mari de date care sunt în continuă creştere, şi care constituie pentru oameni o adevărată bază de cunoaștere. Însă în această mare de date apare o problemă esenţială: nu lipsa de date cali‑ tative așa cum am putea crede la o primă impresie, ci găsirea şi organi‑ zarea acestora. Acestă problemă a supraîncărcării cu informaţie (eng. information overload), a fost prevăzută de Alvin Toffler înca din 1970 în cartea sa Şocul Viitorului [Toffler, 1970] în care se precizează şi efec‑ tul acestei probleme: iluzia imaginii complete asupra domeniului de interes. Domeniul filtrării informaţiei (eng. information filtering vine cu o serie de propuneri care aduc soluţii la diferite clase de probleme pe această direcție. Pe această axă, implicînd conceptele de încredere şi reputaţie ne vom încadra în discuţiile abordate de aceasta lucrare. Sociologul Kate M. Gordon a realizat un experiment prin care a solicitat unui număr de 200 de studenți să evalueze o serie de itemi. S‑a observat că răspunsul estimat pe grup a fost corect în proporţie de 94%, rezultat mult mai relevant decât cel al studenţilor care au dat răspunsuri corecte în mod individual. În [Surowiecki, 2005] se spe‑ cifică faptul că, în general, deciziile de grup sunt „mai inteligente de‑ cât decizia celui mai inteligent din grup”. Acest tip de evaluare poate conduce însă la riscuri de tipul penalizării ideilor inovative, minori‑ tare, problemă descrisă în [Tocqueville, 1840] sub denumirea de „ti‑ rania majorității” (eng. tyranny of the majority). În mod firesc, și opi‑ niile grupurilor minoritare contează și trebuie văzute ca oportunități. Dacă însă acestora li se acordă o prioritate totală, ajungem la cea‑ laltă extremă, aşa numitul fenomen de „echo chamber”. În acest caz, se arată în [Sunstein, 1999] se va ajunge la o fragmentare a societății Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 255
în micro‑grupuri care tind să își ducă la extrem propriile păreri. Mai mult, membrii acestora vor interacționa doar cu cei asemănători lor și nu se vor mai confrunta cu idei și opinii noi. Se vor forma grupuri care vor găsi greu căi de intercomunicare. Vom discuta în secțiunea 3 modul în care un sistem de încredere şi reputaţie asigură membrilor comunităților online o îmbinare echilibrată a unei viziuni personali‑ zate cu o viziune globală asupra sistemului. Aşa cum vom vedea din exemplul propus, această viziune, se concretizează în spaţiile diferite‑ lor comunităţi online prin detectarea esenţialului (a utilizatorilor sau a informaţiilor cele mai relevante). În secţiunea 4 a lucrării vom exemplifica îmbunătăţirile pe care conceptele de încredere şi reputaţie le poate aduce în mecanismul de filtrare al informaţiei, mecanism extrem de important pentru fericirea sau de ce nu, supravieţuirea unui individ. Secţiunea 5 este dedicată concluziilor asupra acestei lucrări și tot aici prezentăm direcţiile pentru viitoarele oportunităţi de cercetare.
Date, informaţii şi sisteme care ne conduc la îmbunătăţirea cunoaşterii De la începuturile omenirii nu credem că a existat un segment de activitate care să nu implice în mod implicit sau explicit concepte de date, informaţie, cunoștinţe etc. O viziune generală acceptată asupra acestor concepte este următoarea [Ackoff, 1989], [Liew, 2007], [Da‑ venport, 1998], [Garvin, 1996], [Krogh et.al., 2000], [Amrit, 2001]: ◆◆ Datele sunt văzute ca o colecţie de fapte în forma brută, care pot exista sub orice formă, fără un înţeles sau utilizare specială. Astfel datele pot exista dar nu au o semnificaţie. Un exemplu ar fi un formu‑ lar care conţine date diverse. ◆◆ Informaţiile sunt rezultatul analizei şi agregării datelor şi sunt văzute ca grupări cu sens care transformă data din forma brută în colecţii utile, cu inţeles. Informaţiile sunt date între care s‑au stabilit niste legături relaţionale. Aceste legături nu asigură neapărat o utili‑ tate informaţiilor respective. Un exemplu de informaţii ar fi bazele de date relaţionale, care transformă datele stocate din interiorul lor în in‑ formaţii. ◆◆ Cunoștinţele, rezultate în urma studiului şi acumulării de ex‑ perienţă, reprezintă o însumare a ceea ce a fost perceput, învăţat sau descoperit şi care duce la sensibilizare, familiaritate și/sau inţelegere. Cunoașterea este un proces determinist, care asigură un înţeles pen‑ tru cel care a acumulat informaţii și poate implica uneori un proces de inferenţă de noi cunoștinţe. 256 LENUȚA ALBOAIE
Conform lui Russell Ackoff [Ackoff, 1989], conţinutul min‑ ţii umane poate fi împărţit în cinci categorii: data, informaţie, cunoștinţe, înţelegere, înţelepciune. Primele patru sunt strâns core‑ late cu trecutul iar înţelepciunea integrează aspecte legate de viziune şi proiectare ce sunt în strânsă legătură cu viitorul. În accepţiunea lui Ackoff, înţelegerea este procesul prin care ci‑ neva pe baza cunoștinţelor existente sintetizează noi cunoștinţe. „Di‑ ferenţa dintre înțelegere şi cunoștinţe este similară diferenţei între în‑ văţare şi memorare.” [Ackoff, 1989] Înțelepciunea este un proces de extrapolare, nedeterminist şi non‑probabilistic care implică cunoaşterea nivelurilor anterioare şi putem sintetiza că reprezintă procesul de evaluare a înţelegerii, de a discerne între corect şi incorect, între bine şi rau. În [Bellinger et. al., 2004] este prezentată o viziune ușor modifi‑ cată faţă de Ackoff asupra conceptelor de dată, informaţie, cunoștinţe, înţelepciune – DIKW (Data, Information, Knowledge, Wisdom). corectedness wisdom
understanding principles knowledge
understanding paterns information
understanding relations data understanding
Fig. 1 – Ierarhia DIKW (Data, Information, Knowledge, Wisdom) [Bellinger et. al., 2004]
În această viziune înţelegerea asigură liantul între cele patru con‑ cepte analizate. Datele reprezintă un fapt sau o declaraţie fără legătură cu altceva. Informaţiile implică înţelegerea unei relaţii de un anumit fel (e.g. între cauză şi efect). Cunoşterea reprezintă un model care asi‑ gură un nivel ridicat de întelegere cu privire la ceea ce este descris. Înțelepciunea este sistemică şi implică mai mult decât înţelegerea principiilor fundamentale integrate în cunoștinţe. Sistemele de calcul au apărut având ca şi model procesorul uman. S‑a urmărit o imitare a modului în care omul ajunge să ia Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 257 decizii cât mai înţelepte pornind de la datele brute de intrare [Drăgă‑ nescu, 1979]. În viitorul apropiat sistemele de calcul nu vor depăşi faza de asis‑ tare a omului în luarea unor decizii majore în multe domenii (medi‑ cal, comerţ electronic, etc.), dar ele vor fi de un real folos atunci când vor oferi rezultate inteligente în analiza unor cantităţi imense de date. Altfel spus nivelul de „înţelepciune” al acestor sisteme de calcul da‑ torat diferitelor încercari ale lumii IT (e.g. Inteligenţa Artificială, Se‑ mantic Web, etc.) se va apropia din ce în ce mai mult de înţelepciunea umană. Este cert faptul că sistemele existente pot constitui un factor important în îmbunătăţirea procesului de cunoaștere. În lucrarea de faţă, privim la situaţia actuală în care IT‑ul a de‑ venit un factor omniprezent în viața fiecăruia dintre noi, şi care a de‑ terminat o uşoară translaţie a activităţilor noastre din lumea reală imediată într‑un spaţiu virtual, online. Ca şi în lumea reală, şi aici interacţionăm cu alti oameni (pe care îi vom numi mai departe în mod generic utilizatori) şi avem de‑a face cu date, informaţii care să ne conducă pe fiecare din noi la noi nivele de cunoaştere, sau şi mai mult, la noi nivele de înţelepciune. Scopul discuţiei noastre este cel de a contribui la creşterea calităţii acestor interacţiuni, în condiţiile în care avem utilizatori care nu se cunosc personal. Dacă în lumea re‑ ală, alegem cu mai mare ușurinţă cu cine dorim să interacţionăm sau ce informaţii dorim să selectăm, în lumea virtuală avem nevoie de un mecanism care să ne asigure un nivel automat de selecție care să ţină cont de acţiunile şi preferinţele noastre. Şi în acest context intervin două concepte, încrederea şi reputaţia care joacă un rol esenţial în lumea reală şi care aşa cum vom vedea au un rol definitoriu în asigurarea calităţii interacţiunilor online. Încrederea şi reputaţia sunt două concepte strâns legate între ele. Încrederea se găseşte la nivel personal. Reputaţia exprimă în schimb, o opinie colectivă obţinută pe baza părerilor membrilor din comunitate. În fiecare dintre domeniile în care încrederea joacă un rol impor‑ tant, de exemplu: sociologia, psihologia, ştiinţe politice, economia, fi‑ losofiaș i informatica, au fost date numeroase definiţii conceptului de încredere. Discuţia în această lucrare se va purta din perspectiva mo‑ dului în care încrederea este folosită și modelată în acest moment în sistemele online disponibile pe Web. În [Gambetta, 1990] se găseşte următoarea definiţie:
Definiţie:Încrederea este un nivel particular de probabilitate su‑ biectivă cu care un agent va efectua o acţiune particulară, atât 258 LENUȚA ALBOAIE
înainte ca noi să putem monitoriza o asemenea acţiune, cât și într‑un context în care este afectată propria noastră acţiune.
Altfel spus o entitate A (utilizator) are încredere într‑o alta enti‑ tate B dacă realizează o acţiune pe baza încrederii ca acţiunile viitoare a lui B vor conduce la obținerea unor rezultate bune. Conceptul de încredere are asociate patru proprietăţi [Golbeck, 2005]: ◆◆ tranzitivitate (engl. tranzitivity); ◆◆ compozabilitate (engl. composability); ◆◆ personalizarea (engl. personalization); ◆◆ asimetria (engl. asymmetry). Aceste proprietăţi fac posibil sa privim încrederea ca şi concept computational şi astfel sa putem avea mecanisme de calcul a încrederii. Încrederea nu este perfect tranzitivă în sens matematic, ci repre‑ zintă faptul că noţiunea de încredere poate fi transmisă între entități. De exemplu: A are încredere mare în B, B are încredere mare în C, dar e posibil ca A să aibă o încredere medie în C. Cea de‑a doua proprietate a încrederii, compozabilitatea asigură calcularea încrederii de‑a lungul lanțurilor de utilizatori. Această proprietate specifică de fapt cum sunt propagate ratingurile asoci‑ ate încrederii între entități care nu sunt în contact direct. Putem avea situații de tipul celei considerate mai sus în care A are încredere în B, B are încredere în C și atunci între A și C se stabilește un nivel de în‑ credere. Poate exista situația şi în care A poate beneficia de mai multe păreri asupra lui C și în acest caz se face o compunere a acestor valori pentru obținerea unei evaluări potrivite. Cea de‑a treia proprietate a încrederii o reprezintă caracterul per‑ sonal al încrederii. De exemplu, asupra entității C, A și B pot avea păreri diferite. Aceasta varietate a încrederii conduce la calculul în‑ crederii din perspectiva unei entități, rezultate obţinute vor trebui să reflecte interesele entității respective. O altă proprietate a încrederii este asimetria și semnifică faptul că dacă A are încredere în B, este posibil ca B să nu aibă acelaşi nivel de încredere în A. Avem de‑a face cu așa numita „încredere unidirecţio‑ nală” (eng. one‑way trust) [Hardin, 2002][Cook, 2001]. În esenţă, încrederea este reprezentată de judecăţile unui utili‑ zator asupra altuia, uneori realizate direct și explicit, alteori indirect prin evaluarea diferitelor acţiuni realizate de acel utilizator. În lumea reală, avem în general persoane în care avem încredere mai mare sau mai mică. Aceasta formează de fapt asa numita rețea de Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 259
încredere. O rețea de încredere (engl. trust network) este un graf ob‑ ţinut prin agregarea aprecierilor utilizatorilor. Aceste aprecieri pot fi cuantificate, astfel încât putem avea diferite niveluri de încredere ce se pot stabili între utilizatori. Într‑o astfel de rețea de încredere poate rula așa‑numita metrica de încredere (eng. trust metric) care este de fapt un algoritm ce primește la intrare informațiile din rețea și calculează diferite valori ale încrederii între utilizatori [Massa, 2006]. În litera‑ tura de specialitate se foloseşte termenul de metrică de încredere, unde metrică nu are sens de metrică drept concept matematic (funcţie dis‑ tanţă). O metrică de încredere este un algoritm care poate prevedea în‑ crederea pe care un membru o poate acorda unui alt membru. De fapt, metricile de încredere au rolul de a exploata raționamentele făcute de alți utilizatori, chiar dacă un utilizator are o imagine locală parţială asupra sistemului. În general, toate metricile de încredere pornesc de la presupunerea că încrederea poate fi propagată (proprietatea de tran‑ zitivitate a încrederii), astfel dacă A are încredere în B și B are încre‑ dere în C, atunci se poate stabili un nivel de încredere între A și C. Metricile de încredere sunt împărțite în metrici cu domeniu local și metrici cu domeniu global. Metricile globale iau în calcul toate no‑ durile și legăturile de încredere existente. O valoare globală este asig‑ nată unui agent pe baza tuturor informațiilor din rețea. În literatura de specialitate o serie de cercetători susțin faptul că, în mod firesc, nu există metrică de încredere globală și pot exista doar metrici locale [Mui, Mohtashemi & Halberstadt, 2002]. În esenţă, metrica de încre‑ dere globală calculează reputația globală și nu încrederea personali‑ zată. Discuţiile din această lucrare se vor încadra pe direcţia stabilita de [Mui, Mohtashemi & Halberstadt, 2002]. Definirea conceptului de reputație, caș i a celui de încredere, a re‑ suscitat interesul multor cercetători. Pornim de la două definiţii pe care le întâlnim în dicționarul Merriam‑Webster și respectiv în dicționarul Compact Oxford și în care conceptul de reputație este definit astfel:
Definiţia 1: calitatea generală sau caracterul văzut sau jude‑ cat de oameni în general
Definiţia 2: convingerile sau opiniile păstrate în general despre ceva sau cineva
Altfel spus, reputația este ceea ce se spune sau crede despre o persoană. 260 LENUȚA ALBOAIE
În [Rahman et. al., 2000a] se specifică faptul că reputația încor‑ porează toate așteptările legate de comportamentul unei entități pe baza informațiilor existente în istoria entității respective. În comunitatea reţelelor sociale reputația este un cuantificator re‑ zultat în urma diferitelor interacțiuni într‑o rețea socială şi reputația unui individ este vizibilă tuturor membrilor reţelei sociale. Multe alte sisteme cum ar fi eBay, Amazon folosesc o astfel de reputație globală. În [Josang et. al., 2007] se explică în mod informal care este dife‑ renţa dintre încredere și reputație. Să considerăm următoarele două afirmații: (1) Am încredere în tine datorită reputației tale bune. (2) Am încredere în tine în ciuda reputației tale mai puțin bună. Presupunem faptul că cele două afirmații se referă la o aceeași tranzacţie care are loc între doi membrii A și B al unei comuni‑ tăţi. Prima afirmație reflectă faptul că A are încredere în B pe baza reputației acestuia. A doua afirmație sugerează faptul că A are încre‑ dere în B, pe baza unor experienţe directe sau indirecte cu B, și aces‑ tea din urma primează în faţa reputației pe care B o are. De aici re‑ zultă o caracteristică pe care am discutat‑o și în secţiunea anterioară: încrederea este un fenomen personal și subiectiv care se bazează pe diferiți factori. Afirmaţia (2) arată că experienţa personală are mare greutate, dar în cazul în care aceasta nu există atunci trebuie să se facă apel la opiniile altora. Reputația poate fi considerată o măsură colectivă a încrederii pe care membrii unei comunităţi o acordă unui anumit membru [Josang et. al., 2007]. În [Mui, Mohtashemi & Halberstadt, 2002] se identifică tipul de relaţii dintre conceptul de încredere și reputație, astfel: ◆◆ reputația unei entități A creşte dacă în comunitatea în care ea este, creşte și încrederea pe care o au alte entități în A; ◆◆ creşterea încrederii lui A în entitatea B creşte şansa ca B să evalueze pozitiv pe A; ◆◆ creşterea numărului de astfel de acţiuni reciproce de evaluare pozitivă va duce automat în comunitate la creşterea reputației. Astfel, reciprocitatea este definită ca schimb reciproc de evaluări (favorabile sau nu). Scăderea oricărei din cele trei variabile duce auto‑ mat la efectul invers. Putem observa de altfel cum definirea informala a reputaţiei este translatata din lumea reala în lumea virtuala, şi daca în primul caz nu avem o formula de calcul efectiva în cel de‑al doilea context reputa‑ ţia poate exista doar datorita unei modalitati de a o cuantifica. Aceste Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 261 doua concepte a caror caracteristici le‑am prezentat mai sus, încredere şi reputaţie vor sta la baza modelului discutat în secțiunea urmatoare.
Rolul unui model de calcul al încrederii şi reputaţiei Încă de la început facem observaţia că scopul acestei secţiuni este cel de a pune în evidenţă modul în care conceptele ca încrederea şi reputaţia pot fi utilizate ca şi elemente de bază în interacţiunile din‑ tre indivizi aflaţi în comunităti sociale online. De asemenea modelul prezentat va arăta că utilizatorii au posibilitatea de a accesa informații care le sunt cu adevărat relevante, asigurîndu‑se astfel un drum mai ușor spre cunoaştere în sistemul informaţional existent. Există în literatura de specialitate propuneri de metrici locale de încredere şi pot fi menționate: [Massa & Avesani, 2006], [Golbeck, 2005], [Ziegler & Lausen, 2004], [Zhili et. al., 2009]. În această secţi‑ une vom discuta asupra modelului StarTrust [Alboaie & Vaida, 2011], [Alboaie, 2008], care integrează atât o metrică locală de încredere cât şi un mecanism de calcul al reputaţiei.
Modelare informală În orice context factorul cel mai important care exercită un im‑ pact important asupra deciziei de a interacționa cu o altă persoană sau de a utiliza sau nu o resursă îl reprezintă încrederea. Încrederea este o relaţie binară dintre două entități [Massa, 2006], [Josang, 1996]. Încrederea se manifestă/exprimă prin declaraţii de încredere (engl. trust statements) care pot fi: ◆◆ directe: „Eu A, am încredere în B”; ◆◆ indirecte: „Eu A, folosesc resursa lui B fiindcă am încredere în punctul lui de vedere” sau „Eu A, citez acest articol despre stele Halo a lui B fiindcă el este expert în domeniul astronomiei”. Aceste declaraţii de încredere sunt cuantificate în sistemul nostru folosindu‑se valori furnizate (în mod explicit) sau calculate (în mod implicit). Pe Web, în general, sau în comunităţile online, în particular, pot exista reţele foarte mari de utilizatori și atunci încrederea bazată doar pe experienţa personală nu mai este suficientă. Astfel în modelul discutat avem o componentă numerică explicită ce reprezintă încrederea directă (valoare obţinută din evaluarea explicită a utilizatorilor) dar și o com‑ ponentă implicită calculată în sistem ce reprezintă încrederea indirectă. Metrica locală discutata asigura în sistem faptul că un utilizator are propria sa viziune asupra utilizatorilor sau resurselor existente. În propunerea noastra pornim de la premisa că nu există proprietatea 262 LENUȚA ALBOAIE de „bun” sau „rău” asociată datelor sau informațiilor. Când vom fo‑ losi această terminologie ne vom referi de fapt la: „informație bună din punctul de vedere al unui utilizator”, „informație neinteresantă din punctul de vedere al unui utilizator”. Astfel, informațiile poate fi folositoare pentru o mulţime de utilizatori, dar poate fi total inutilă pentru o altă mulţime. De asemenea nu vor exista utilizatori care au păreri greșite sau păreri bune, vom folosi terminologia: utilizatorul A are o opinie diferită faţă de utilizatorul B. Sistemul propus oferă de asemenea și calcularea unei reputații globale în sistem, aceasta fiind extrem de utilă unui utilizator nou care devine membru al comunităţii. Iniţial, un utilizator nu are o viziune locală asupra sistemului iar reputația globală îi poate oferi o orientare iniţială în sistem spre atingerea scopurilor lui (găsirea de utilizatori sau informații cu un grad ridicat de interes pentru acesta). Pentru asi‑ gurarea echilibrului între „echo chamber” şi „tirania majorității” mo‑ delul propus are şi componenta de calcul a reputaţiei. În aceasta lucrare nu vom intra în detalii privind modelarea for‑ mală a sistemului de încredere şi reputaţie StarTrust, pentru mai multe detalii privind aceasta se poate consulta [Alboaie & Vaida, 2011]. Sun‑ tem însă interesați să urmărim exemple care să ne poată conduce la concluzii asupra importanţei implicării conceptelor de încredere şi re‑ putaţie în modelarea interacţiunilor online între utilizatori, dar şi în procesul de furnizare de informaţii utile acestora (care duce implicit la susținerea procesului de acumulare de cunoștinţe de către aceştia).
Exemplificare Considerăm o comunitate formată din 15 utilizatori şi 20 de re‑ surse în care integram modelul de încredere şi reputaţie. Facem ob‑ servaţia că aceste valori mici sunt considerate astfel din motiv de a putea urmări şi exemplifica prin figuri lizibile exemplul discutat. Ratingul pe care un utilizator îl dă altui utilizator sau altei resurse măsoară gradul de apreciere a utilizatorului, respectiv resursei. Acest parametru poate lua valori în intervalele următoare, care au asociate următoarele semnificaţii: (0, 1]= useless/spam; (1, 2] = poor; (2, 3] = worth attention; (3, 4] = good; (4, 5] = exceptional.
Tabelul 1 – Evaluările explicite generate utilizator‑utilizator ID Utilizator 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 14 14 15 ID Utilizator Evaluat 3 13 9 2 11 12 13 14 2 11 6 9 9 1 10 11 8 Rating 45455245414444511 Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 263
Tabelul 2 – Evaluările explicite generate utilizator‑resursă ID Utilizator 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 12 13 13 13 14 14 14 15 15 15 15 15 ID Resursa Evaluată 20 11 16 16 13 18 14 9 2 12 14 2 6 4 8 9 8 12 16 5 6 13 14 20 Rating 443354454224444451144552
Propagarea încrederii aplicând metrica de încredere va duce la obținerea următoarelor rezultate:
Fig. 2 – Graful reprezintă comunitatea formată din 15 utilizatori; A este graful conținând ratingurile explicite; B este graful conținând ratingurile explicite și pe cele implicite; arcele continue reprezintă evaluările explicite, iar evaluările implicite sunt reprezentate cu arce punctate.
Folosind modelul de calcul al reputaţiei obtinem pentru cazul analizat valoarea reputației utilizatorilor din comunitate:
Tabelul nr. 3 – Valorile reputației membrilor comunităţii ID Utilizator 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Valoarea Reputaţiei 3,8 2,3 2,7 0 0 3 0 2 2,83 3,33 2 2 2,7 2 0
Să considerăm situația în care un utilizator nou A aderă la co‑ munitatea de mai sus. Iniţial, el nu are nici un fel de viziune pro‑ prie asupra resurselor din sistem. Pentru a putea accesa informații 264 LENUȚA ALBOAIE
într‑un mod organizat, poate folosi viziunea generala (adica reputa‑ tia) asupra fiecărui utilizator din sistem. Dacă noul utilizator găseşte date sau informaţii evaluate ridicat, dar de proastă calitate din punc‑ tul lui de vedere, atunci poate asocia un rating scăzut sa zicem utili‑ zatorului B care a facut acea evaluare. Din modul în care are loc pro‑ pagarea încrederii în sistem, se va asigura faptul ca sistemul nu va mai furniza utilizatorului A, ca şi informații utile, pe cele evaluate foarte bine de B. Se asigură astfel o viziune personalizată a fiecărui utilizator din sistem. Pentru exemplul nostru, modelul de încredere şi reputaţie va cal‑ cula ierarhia de resurse pentru fiecare utilizator în parte.
Tabelul nr. 4 – Viziunea asupra resurselor a fiecărui membru al comunităţii ID Utilizator 1 20 16 ID Utilizator 2 4 8 9 11 ID Utilizator 3 3 16 ID Utilizator 4 11 16 ID Utilizator 5 14 ID Utilizator 6 18 2 6 ID Utilizator 7 14 4 8 9 ID Utilizator 8 8 9 12 16 ID Utilizator 9 3 11 ID Utilizator 10 14 12 ID Utilizator 11 18 14 ID Utilizator 12 2 6 3 ID Utilizator 13 4 8 9 3 ID Utilizator 14 8 20 14 12 16 ID Utilizator 15 13 14 5 6 9 20
Aplicabilitatea modelului Un model de încredere şi reputaţie poate juca un rol important în orice context în care aspecte ca încrederea şi reputaţia se pot ma‑ nifesta şi menționam doar cateva exemple: retelele sociale, comunităţi ştiinţifice, comunităţi medicale [Alboaie & Buraga, 2009], etc. Ne vom opri cu discuţia asupra rolului pe care un sistem de încredere şi repu‑ taţie îl poate avea într‑un sistem de recomandare, şi vom prezenta pe scurt o serie de rezultate obţinute în urma unor experimente realizate cu ajutorul modelului StarTrust în aceste sisteme. Sistemele de recomandare se încadrează în clasa sistemelor de filtrare a informației a căror scop este cel de a elimina informația Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 265 redundantă sau nedorită înainte ca aceasta să fie prezentată utilizato‑ rului. Un sistem de recomandare are ca scop sugerarea utilizatorilor resurse (de exemplu cărti, imagini, pagini web etc.) care să fie potri‑ vite cu preferințele acestora. Aceste recomandări se realizează pe baza unor tehnici, cea mai folosită fiind filtrarea colaborativă (eng. collabo‑ rative filtering) [Goldberg et. al., 1992]. Un algoritm de filtrare colaborativă realizează o estimare asupra ratingului pe care un utilizator l‑ar putea da unei resurse (fără ca uti‑ lizatorul să fi evaluat explicit resursa respectivă). Aceste estimări se fac pe baza unor ratinguri anterior exprimate de utilizator. În principal pașii de funcţionare a unui sistem de recomandare bazat pe filtrare colaborativă urmează trei etape: 1) colectarea preferințelor; 2) găsirea utilizatorilor similari; 3) calcularea ratingurilor probabile; Majoritatea sistemelor de recomandare utilizează mecanismul oferit de PC – Pearson correlation [Rodgers et. al., 1988] pentru a face recomandări şi folosesc ca date de intrare ratingurile pe care utili‑ zatorii le dau resurselor. Pe baza acestora se calculează coeficienții ce stabilesc o legătură între utilizatori.La pasul următor, sistemul de recomandare calculează un rating probabil pe care un utilizator l‑ar asocia unei anumite resurse și pe baza acestor valori se pot face recomandări. Discuția nu are ca scop detalierea diferitelor mecanisme de reali‑ zare a acestor trei pași. Dorim doar să creăm cadrul în care încrede‑ rea și reputația pot juca un rol esențial în asigurarea unei bune funcţi‑ onari a sistemului. Pentru aceasta, să considerăm două situații reale: ◆◆ integrarea rapidă a noilor utilizatori într‑o comunitate care fo‑ loseşte un sistem de recomandare poate fi un proces îndelungat. Acest lucru este valabil și membrilor din comunitate care deși sunt mai vechi nu au făcut multe evaluări explicite resurselor. În [Massa & Ave‑ sani, 2006b] se arată, de exemplu, că în Epinion 53% din utilizatori au dat mai puțin de 5 ratinguri resurselor. Deci pentru acești utilizatori sistemul de recomandare are dificultăţi în furnizarea de resurse potri‑ vite, din lipsa de informații suficiente. ◆◆ promovarea unei resurse noi adăugate în sistem se face într‑o perioada lungă de timp. Intuitiv, dacă avem un utilizator nou U care a evaluat o mulţime de resurse, atunci această evaluare nu se poate propaga. Dar dacă uti‑ lizatorul U a evaluat o mulţime de utilizatori, atunci pe baza unei 266 LENUȚA ALBOAIE metrici de încredere va putea avea loc propagarea încrederii. În acest fel, în mod indirect se pot estima valori posibile pe care utilizatorul U le‑ar putea asocia unui număr mult mai mare de resurse și în acest mod și sistemul de recomandare va fi mai eficient. În studiul nostru vom efectua următoarea analiză: ◆◆ avem ca date de intrare: –– un număr de ratinguri explicite asociate resurselor pentru fiecare utilizator în parte; –– un număr de ratinguri explicite asociate altor utilizatori pentru fiecare utilizator în parte; ◆◆ avem ca date de ieșire: –– folosind un sistem de recomandare bazat pe mecanismul oferit de PC, obținem numărul de utilizatori accesibili pentru fiecare utilizator; –– folosind StarTrust obținem numărul de utilizatori accesibili pentru fiecare utilizator; –– folosind StarTrust obținem numărul de resurse accesibile. Pentru a exemplifica consideram o comunitate formată din 10 utilizatori și 200 de resurse.
Tabelul nr. 5 – Rezultatele obţinute în urma aplicării algoritmului de calcul bazat pe PC și a StarTrust ID Utilizator 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Nr. ratinguri Utilizator‑Utilizator1 2 3 3 2 2 2 3 2 2 3 Nr. ratinguri Utilizator‑Resursă2 9 6 9 8 6 9 8 6 17 20 PC – Nr. utilizatori accesibili3 1 2 1 1 1 1 1 1 2 3 PC – Nr. resurse accesibile4 9 24 9 8 6 9 8 6 34 37 StarTrust – Nr. utilizatori accesibili5 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 StarTrust – Nr. resurse accesibile6 25 31 39 18 23 36 34 31 32 42 Legendă: (1) numărul de ratinguri pe care le‑a dat în mod explicit fiecare utilizator altor utilizatori; (2) numărul de ratinguri care le‑a dat în mod explicit fiecare utilizator unor resurse; (3) numărul de utilizatori accesibili aplicând algoritmul de calcul bazat pe PC; (4) numărul de resurse accesibile aplicând algoritmul de calcul bazat pe PC; (5) numărul de utilizatori accesibili aplicând StarWorth; (6) numărul de resurse accesibile aplicând StarWorth
Analizând rezultatele obţinute pentru comunitatea formată din 10 utilizatori și 200 de resurse, obținem următorul grafic reprezen‑ tând numărul de utilizatori cu care există o legătură în comunitate fo‑ losindu‑se: algoritmul bazat pe PC standard şi StarTrust. Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 267
Fig. 3 – Comparație între numărul Fig. 4 – Comparație între de utilizatori accesibili folosind numărul de resurse accesibile algoritmul bazat pe PC și StarTrust
Extindem experimentul descris anterior şi vom rula algoritmul bazat pe PC şi StarTrust asupra mai multor instanţe de comunităţi online formate din 10 de utilizatori şi 200 de resurse. Furnizăm mai jos graficele care arată legătura între numărul de evaluări date şi numărul de utilizatori, respectiv resurse accesibile fo‑ losind algoritmul bazat pe PC şi StarTrust. Graficele de mai jos a fost obţinute în urma rulării algoritmilor pe 100 de instanţe de comuni‑ tăţi online.
Fig. 5 – Comparație între numărul Fig. 6 – Comparație între numărul de utilizatori accesibili folosind de resurse accesibile (pe axa Ox algoritmul bazat pe PC și StarTrust sunt reprezentate numărul de note de tip utilizator‑resursă)
Argumentele aduse anterior conform căreia introducerea unui mecanism de propagare a încrederii conduce într‑un sistem de reco‑ mandare la un acces mai rapid la un număr mai mare de utilizatori și resurse sunt susținute de experimentele realizate [Alboaie & Vaida, 2010]. 268 LENUȚA ALBOAIE
5. Concluzii Prelucrarea şi transmiterea datelor între membrii societatii umane a ridicat mereu probleme de credibilitate şi oportunitate care mult timp au fost tratate doar intr‑un mod intuitiv. De exemplu, suportul pe care stau activitatile economice sunt banii sau alte forme de mijlocire a schimbului de bunuri şi servicii. Esential ca aceste schimburi să aibă loc, este existenta încrederii între participanţi la tranzacţii până la nivelul în care valorile materiale pot fi intelese ca o masură obiectivă a încrederii între oameni şi societate. Credem că inovaţiile şi aprofundarea întelegerii în domeniul me‑ canismelor care stau la baza încrederii pot avea un impact important asupra activităților economice, sociale sau chiar a fundamentului mo‑ ral pe care stă societatea noastră. Problema reprezentării şi folosirii informaţiei despre încredere îşi face apariţia chiar şi în bazele biologice ale animalelor (dacă ve‑ dem genele ca un mecanism de comunicare de informaţii). Lucrarea de faţă realizează o incursiune în domeniul prelucrării şi transmiterii datelor în societatea umană, focalizandu‑se cu precă‑ dere asupra aspectelor legate de transmiterea datelor pe Web în ca‑ drul diverselor comunităţi online. Aspectele legate de încredere şi reputaţie sunt analizate în vederea integrării lor într‑un proces de se‑ lecţie care să aibă un impact pozitiv în luarea unor decizii majore. Enumeram o serie de consecinţe imediate, obtinute din modul în care sistemul de încredere şi reputaţie functionează: ◆◆ Informaţiile relevante pentru un utilizator (chiar şi cele noi) sunt vizibile în topul listei de resurse ◆◆ Sistemul asigură că utilizatorul vede resursele prioritizate, în funcție de preferințele sale ◆◆ Utilizatorii care adaugă informaţii de tip spam, vor vedea in‑ formaţii de tip spam, fiindcă sistemul grupează utilizatorii în funcţie de preferinţele lor ◆◆ Utilizatorii sunt încurajaţi să facă evaluari corecte, şi nu se va întâmpla ca în sisteme cum ar fi eBay unde multe din evaluările posi‑ tive vin din teama unei potenţiale răzbunări. În literatura de specialitate, modelarile actuale, ca şi modelul tra‑ tat în cadrul lucrării au la bază o singură dimensiune a încrederii. Ca direcţie viitoare de analiză, vom încerca să identificăm aspecte pri‑ vind dihotomia conceptului de încredere în contexte diverse. Momente istorice considerabile în dezvoltarea scientometriei 269
Bibliografie
[1] Ackoff, R. L., „From Data to Wisdom”, Journal of Applies Systems Analysis, Volume 16, 1989, p. 3–9. [2] Amrit Tiwana, The Essential Guide to Knowledge Management – E – Business and CRM Applications, Prentice – Hall, 2001. [3] Alboaie, L., PReS – Personalized evaluation System în a WEB Community, ICE‑B 2008: Proceedings of the Int. Conf. on E‑Business, 2008, p. 64–69. [4] Alboaie, Lenuța, Vaida, Mircea‑F., Trust and Reputation Model for Various Online Communities, Studies în Informatics and Control, ISSN 1220–1786, June 2011, Vol. 20, Issue 2, pp. 143–156 [5] Alboaie, Lenuța, Vaida, Mircea‑F., Modeling of Trust to Provide Users Assisted Secure Actions în Online Communities, NDT 2010, Network Digital Technologies, Prague, 7–9 July 2010, pp.369–382, Communications în Computer and Information Science Part I, (CCIS) of Springer Lecture Notes Series – 87 (www.springer.com/series/7899), ISI Proceedings and Scopus, ISSN 1865–0929, ISBN‑10 3–642–14291–5, ISBN‑13 978–3‑642–14291–8 [6] Alboaie, Lenuța, Buraga, Sabin, Trust and Reputation în e‑Health Systems, IFMBE Proceedings Vol. 26., International Conference on Advancements of Medicine and Health Care through Technology, Meditech09, 23–26 September 2009, pp. 257– 260, ISSN 1680–0737, ISBN 978–3‑642–04291–1, e‑ISBN 978–3‑642–04292–8, DOI 10.1007/978–3‑642–04292–8, Library of Congress Control Number: 2009934354, Cluj‑Napoca, Romania, Indexare Springer [7] Baader, Franz, Deborah L. McGuinness, Daniele Nardi, Peter F. Patel‑Schneider, The description logic handbook: Theory, implementation, and applications, 2007 [8] Bellinger, Gene; Casstro, Durval; and Mills, Anthony. Date, Information, Knowledge, and Wisdom, 2004, http: //www.outsights.com/systems/dikw/dikw.htm. [9] Berners‑Lee, Tim, Mark Fischetti, Weaving the Web: The Original Design and Ultimate Destiny of the World Wide Web by its inventor, Britain: Orion Business, 1999 [10] Cook, K. (ed.), Trust în Society, New York, Russell Sage Foundation, 2001 [11] Davenport, T.H. and L. Prusak, Working Knowledge: How Organizations Manage What They Know, Harvard Business School Press, Boston, MA. 1998 [12] Drăgănescu, Mihai, Profunzimile lumii materiale, Bucuresti, Editura Politica, 1979 [13] Gambetta, D., Can We Trust Trust?, în D. Gambetta, editor, Trust: Making and Breaking Cooperațive Relations, pages 213–238. Basil Blackwell, Oxford, 1990 [14] Garvin, Andrew, P., The Art of Being Well Informed – What You Need To Know To Gain The Winning Edge în Business, Avery Publishing Group, 1996 [15] Goldberg, D., Nichols, D., Oki, B. M. Terry, D., Using collaborative filtering to weave an information tapestry, Communications of the ACM, Volume 35, Issue 12 (December 1992), Special issue on information filtering, 61–70, 1992 [16] Golbeck, J., Computing and Applying Trust în Web‑based Social Networks, PhD thesis, University of Maryland, 2005 [17] Hardin, R., Trust & Trustworthiness, New York: Russell Sage Foundation, 2002 [18] Harmon, A., Amazon Glitch Unmasks War Of Reviewers, The New York Times, 14 February 2004 [19] Josang, A., The Right Type of Trust for Distributed Systems, Proceedings of the 1996 New Security Paradigms Workshop, 1996 270 LENUȚA ALBOAIE
[20] Josang, A., Ismail, R., Boyd, C., A survey of trust and reputation systems for online service provision, Springer, 2007 [21] Von Krogh, G., Ichijo, K., and Nonaka, I., Enabling Knowledge Creation: How to Unlock the Mystery of Tacit Knowledge and Release the Power of Innovation, Oxford University Press, New York, NY, USA, 2000 [22] Liew, Anthony, Understanding Data, Information, Knowledge And Their Inter‑Relationships, Journal of Knowledge Management Practice, Vol. 8, No. 2, June 2007 [23] Massa, P., Reputation is în the eye of the beholder: on subjectivity and objectivity of trust statements, ENISA eID Workshop, May 2007;. [24] Massa, P., Avesani, P., Trust‑aware Bootstrapping of Recommender Systems, Proceedings of the ECAI’06 Workshop on Recommender Systems, 2006 [25] Mui, L., Mohtashemi, M., Halberstadt, A., A computational model of trust and reputation, System Sciences, 2002, HICS. Proceedings of the 35th Annual Hawaii International Conference on, pp. 2431–2439, 2002 [26] Rahman, A., Hailes, S., Virtual Communities, System Sciences, 2000. Proceedings of the 33rd Annual Hawaii International Conference, 2000 [27] Rodgers, J. L., Nicewander, W. A., Thirteen ways to look at the correlation coefficient, The American Statistician 42: 59–66, 1988 [28] Sunstein, Cass, Republic.com. Princeton University Press, 1999 [29] Surowiecki, The Wisdom of Crowds: Why the Many Are Smarter Than the Few, 2005 [30] Tocqueville, A., Democracy în America, Doubleday, New York, 1840 [31] Toffler, Alvin, Șocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1973 [32] Zhili Wu, Xueli Yu, Jingyu Sun, An Improved Trust Metric for Trust‑Aware Recommender Systems, First Int. Workshop on Education Technology and Computer Science, 2009, Vol. 1: 947–951. [33] Ziegler, C., Lausen, G., Spreading activation models for trust propagation, Proceedings of the IEEE International Conference on e‑Technology, e‑Commerce, and e‑Service, Taipei, Taiwan, 2004 REPERE ALE EVOLUŢIEI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE PETROL ŞI GAZE – MARI PERSONALITĂŢI ALE INDUSTRIEI PETROLIERE ROMÂNEŞTI (PARTEA ÎNTÂI)
Marian RIZEA1 [email protected]
ABSTRACT: The industrial revolution and the large scale use of energy produced by fossil fuels, especially after the exploration of hydrocarbon fluids (petroleum/crude oil and natural gas) and the development of world oil and gas industry, led to the creation of specialized training programs in order to qualify personnel in all fields of activities which were related to the challenges of new technologies of research and development, drilling, extraction, transporting, storage and commercialization of the new forms of energy. Romania, the first country in the world with a petroleum production officially registered in the international statistics (1857), had to take into consideration the development of the new industrial branches and, as a consequence, had to create its own school of professionals in the field of coal, petroleum and natural gas extraction. The road was long and troublesome, and the race between the necessities and the technical possibilities was extremely close. Only the effort, commitment and, sometimes, the sacrifice of some precursors, many of them unknown, made the Romanian school of mines, petroleum and natural gas one of the best in the world. Some of the most important personalities in this area of interest are to be remembered: Lazr Edeleanu, Ludovic Mrazec, C. Alimniteanu, Vintil I.C. Brtianu, C. Barbacioru, Gh. Gane, dr.C.I. Istrati, Vasile Iscu, V. Pucariu, A. Saligny, Sabba tefnescu, Ioan Tnsescu, V. Toroceanu, Virgiliu Tacit, etc. The list can continue along with the most important technical and scientific accomplishments which brought worldwide fame to our country. As a result, students from over 100 countries with significant hydrocarbon reserves, attended courses in the Romanian schools of geology, mines and petroleum and gas. KEYWORDS: geology, process of drilling, innovations, vocational and engineering education, tradition
1 Prof. dr. ing., Universitatea Ecologică Bucureşti/Facultatea de Inginerie Managerială şi a Mediului, cadru didactic asociat la Universitatea „Petrol‑Gaze” Ploieşti şi la Universitatea de Vest Timişoara; membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române
NOEMA VOL. XI, 2012 272 MARIAN RIZEA
1. Repere istorice ale învăţământului românesc de petrol şi gaze până în anul 1948 Anul 1857 este considerat ca dată oficială de naştere a industriei româneşti de petrol, deoarece în acest an, România a înregistrat trei evenimente în premieră mondială: ◆◆ Prima ţară din lume cu o producţie de 275 tone de ţiţei (pe‑ trol) oficial înregistrată în statisticile mondiale; ◆◆ Prima rafinărie din lume, construită de fraţii Mehedinţeanu la Ploieşti, şi‑a început activitatea; ◆◆ Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu pe‑ trol lampant, provenit de la rafinăria din Ploieşti. În perioada de început a industriei de petrol, specialiştii cu studii medii şi superioare precum şi muncitorii se recrutau din rândul celor pregătiţi pentru alte domenii, fiind calificaţi, de către angajatori, la lo‑ cul de muncă.
La 26 octombrie 1860 s‑a înfiinţat oficial Universitatea din Iaşi care avea 4 facultăţi: drept, filozofie, teologie şi ştiinţe.
La 8 octombrie 1863 s‑a înfiinţat la Bucureşti Şcoala Superi‑ oară de Ştiinţe, care la 4 iulie 1864, prin decret domnesc, se uneşte cu Şcoala Superioară de Litere sub denumirea de Universitatea din Bucureşti. În cadrul facultăţilor de ştiinţe, de la cele două universităţi, au fost înfiinţate Catedre de Geologie sub conducerea profesorilor Gri‑ gore Cobălcescu la Iaşi şi Grigore Ştefănescu la Bucureşti, ambii ab‑ solvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii Sorbona din Paris. Aceste catedre constituie de fapt primele forme organizate de învăţământul superior din România legate puternic de industria de petrol şi gaze. De remarcat este şi faptul că ambii profesori au ela‑ borat, în perioada 1862–1883, primele lucrări geologice româneşti, unele privind şi zăcămintele de hidrocarburi.
Pornind de la necesitatea de specialişti în unele ramuri econo‑ mice, la iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu, la 1 octombrie 1864, s‑a înfiinţat, prin decret domnesc, Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Ar‑ hitectură din Bucureşti.
În anul 1866, Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură a fost desfiinţată dar a fost reînfiinţată prin Decret Regal, în 1867, sub nu‑ mele de Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine cu durata studiilor de 3 ani Repere ale evoluţiei învăţământului de petrol şi gaze – Mari personalităţi 273 plus un an pregătitor. În cadrul Secţiei de Mine se pregăteau ingineri din rândul cărora se recrutau şi pentru industria de petrol.
În anul 1864, a avut loc Reforma Învăţământului din Principa‑ tele Unite, asumată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, concretizată prin „Legea asupra instrucţiunii” promulgată prin Decretul nr. 1150 din 25.09.1864, intrată în vigoare la 1 septembrie 1865. În această lege, printre altele, se precizează că învăţământul este public şi privat, cel public având în componenţă: ◆◆ Instrucţiunea primară, realizată în „Şcolile Primare” cu durată medie de 4 ani, obligatorie pentru toţi copiii începând cu vârsta de 8 ani; ◆◆ Instrucţiunea secundară, realizată în „Licee” cu durată de 7 ani sau „Gimnazii” cu durata de 4 ani, pentru băieţi, respectiv în „Şcoli secundare” cu durata de 5 ani, pentru fete, precum şi în „Şcoli reale”, care aveau ca scop să dea învăţătură trebuincioasă pentru exercitarea unei arte sau profesiuni (meserii); ◆◆ Instrucţiunea superioară, realizată în „Facultăţi” de filozofie, litere, drept şi medicină respectiv de ştiinţe fizice, matematice şi natu‑ rale, care puteau avea şi una sau mai multe „Şcoli de aplicaţiune” pen‑ tru silvicultori, ingineri s.a.
La Cluj, Universitatea, reînfiinţată în anul 1872, a avut în compo‑ nenţa Facultăţii de Ştiinţe Naturale şi Catedra de Geologie, Mineralo‑ gie şi Paleontologie condusă de profesorul Antal Koch, care a făcut şi primul studiu al formaţiilor terţiare din bazinul Transilvaniei.
În anul 1892, Catedra de Geologie de la Universitatea din Iaşi s‑a scindat în Catedra de Mineralogie condusă de profesorul V. Bu‑ tureanu şi Catedra de Paleontologie, condusă de profesorul I. Simionescu.
La Bucureşti, în anul 1894 (1905), la propunerea lui Gr. Ştefă‑ nescu, Catedra de Geologie s‑a scindat în: Catedra de Mineralogie condusă de Ludovic Mrazec şi Catedra de Paleontologie condusă de profesorul Sabba Ştefănescu (tatăl academicianului Sabbo Ştefănescu părintele geofizicii româneşti).
Deşi în ultimul sfert al secolului XIX învăţământul superior teh‑ nic românesc era constituit, conform standardelor de atunci, cererea de ingineri de mine şi/sau de petrol era foarte mică. Pentru forarea 274 MARIAN RIZEA sondelor şi extracţia ţiţeiului nu exista o specializare proprie, conside‑ rându‑se ca suficiente şi pentru acest scop cunoştinţele pe care le obţi‑ neau absolvenţii secţiei de Mine de la Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine. De asemenea nu există date certe privind folosirea inginerilor sau chi‑ miştilor cu pregătire superioară, în prelucrarea (rafinarea) petrolului. În ce priveşte învăţământul preuniversitar de petrol acesta nu a existat practic până la începutul secolului XX, lucrătorii, cu diverse grade de studii, recrutându‑se dintre absolvenţii şcolilor primare, gimnaziale, liceale sau speciale existente în acea perioadă, precum şi dintre persoanele cu alte calificări meşteşugăreşti (tehnice). Aceştia se calificau (recalificau) la locul de muncă pentru a face faţă cerinţelor specifice industriei de petrol şi ulterior şi de gaze.
În anul 1904 s‑a înfiinţat la Câmpina „Şcoala de maiştri pentru foraj şi rafinare FOREMEN”. Guvernul, condus de Dimitrie A. Sturza, a aprobat înfiinţarea la Câmpina a unei Şcoli de maiştrii sondori şi contramaiştri pentru exploatarea petrolului, ca urmare a unui raport din anul 1903 al inginerului C. Alimănişteanu, director al serviciului Industriei, Comerţului şi Minelor din Ministerul Industriei şi Comer‑ ţului. Şcoala avea o programă foarte bine gândită precum şi o bună procedură de selecţie a cursanţilor. Şcoala a beneficiat, de la început, de un colectiv de cadre didactice cu o deosebită reputaţie, având ca prim director pe inginerul Vasile Iscu. Durata cursurilor era de 22 luni şi era structurată astfel: ◆◆ 6 luni învăţământ exclusiv practic; ◆◆ 10 luni învăţământ teoretic în şcoală; ◆◆ 6 luni pentru completarea cunoştinţelor practice şi teoretice.
În luna iulie 1906, prima promoţie de maiştri sondori, formată din 56 de absolvenţi, a primit diploma care le certifica calificarea ob‑ ţinută. Această şcoală, prima din lume de acest fel, a pregătit cu bune rezultate numeroşi maiştrii sondori de foraj‑extracţie şi rafinori cu o calificare deosebită, foarte căutaţi atât în ţară cât şi în străinătate.
În acest context, anul 1904 este socotit ca dată oficială de înfiin‑ ţare a învăţământului preuniversitar de petrol din România.
În anul 1914 s‑a înfiinţat Secţia de Mine şi Petrol în cadrul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, astfel că acest an poate fi considerat ca dată oficială de naştere a învăţământului superior de petrol din ţara noastră. Repere ale evoluţiei învăţământului de petrol şi gaze – Mari personalităţi 275
Crearea României Mari în anul 1918, la finele Primului Război Mondial, prin unificarea tuturor provinciilor istorice locuite de ro‑ mâni, a impus măsuri organizatorice fundamentale în toate domeni‑ ile structurii statale, inclusiv în sistemul educaţional care constituia o prioritate naţională. În acest context, au fost luate o serie de măsuri privind reorganizarea, prin unificare şi omogenizare, a întregului sis‑ tem de învăţământ preuniversitar şi universitar, concretizată atât prin generalizarea instituţiilor şcolare existente cât şi prin fondarea altora noi, mai ales în învăţământul vocaţional şi universitar.
În ce priveşte învăţământul preuniversitar de petrol şi gaze, în perioada 1918–1945, trebuie menţionat faptul că marea majoritate a societăţilor petroliere importante, au înfiinţat, singure sau în colabo‑ rare cu organele de stat abilitate, o serie de şcoli cu caracter‑vocaţio‑ nal, care pregătea muncitori calificaţi, pentru diverse meserii, necesari acestei industrii (sondori de foraj şi/sau extracţie, rafinori, mecanici, lăcătuşi, cazangii, sudori, aşchietori în metal, motorişti etc.). Elevii acestor şcoli se recrutau din rândul absolvenţilor şcolilor primare. Exemple de astfel de şcoli sunt cele înfiinţate la Teleajen în 1922, Mo‑ reni în 1922 respectiv 1924, Ploieşti în 1938, Mediaş în 1918 (conti‑ nuatoarea şcolii de meserii înfiinţată în 1873) ş.a.
În perioada 1918–1948 a continuat să funcţioneze şcoala de maiştrii sondori din Câmpina care, în anul 1920, a deschis o filială în oraşul Moreni, iar în anul 1937 o filială în oraşul Ploieşti pentru maiştri rafinori. Şcoala şi filialele au funcţionat neîntrerupt până în anul 1948.
Prin Decretul nr. 2521 din 10 iunie 1920, ratificat prin legea pro‑ mulgată la 20 august 1921, s‑a aprobat înfiinţarea şi organizarea Şcoli‑ lor Politehnice din România, instituţii de învăţământ superior cu spe‑ cific tehnico‑ingineresc, şi anume: ◆◆ Şcoala Politehnică din Bucureşti prin transformarea şcolii Na‑ ţionale de Poduri şi Şosele, cu secţiunile (facultăţile) de: construcţii, electromecanică, industriala şi mine (pentru ingineri care să exploa‑ teze zăcămintele de minerale utile inclusiv petrol); ◆◆ Şcoala Politehnică din Timişoara cu secţiile (facultăţile) de electromecanică, respectiv de mine şi metalurgie (pregătea ingineri inclusiv pentru industria petrolieră); ◆◆ Şcoala Politehnică din Iaşi. 276 MARIAN RIZEA
În perioada 1945–1948, învăţământul preuniversitar de petrol şi gaze a continuat să funcţioneze prin şcoli de tipul celor existente îna‑ inte de război (profesionale şi de maiştri). Acestea au devenit şcoli profesionale sau de ucenici şi/sau de maiştrii care funcţionau în sub‑ ordinea Ministerului Minelor şi Petrolului, respectiv Direcţiilor Regi‑ onale ale Rezervelor de Muncă.
În perioada 1945–1948, învăţământul superior de petrol şi gaze a continuat să se realizeze, conform organizării de dinainte de război, în Şcolile Politehnice din Bucureşti şi Timişoara în cadrul facultăţi‑ lor (departamentelor) specifice sau generale. De asemenea, geologii au continuat să fie recrutaţi din rândul absolvenţilor, pregătiţi în acest domeniu, de către Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj.
În anul 1945, a fost înfiinţată la Câmpina prima „Şcoală pentru subingineri˝ cu specializare în „Forajul sondelor şi exploatarea ţeiului şi gazelor”. Această şcoală constituie de fapt prima instituţie indepen‑ dentă de învăţământ superior din România care pregătea specialişti cu studii superioare (subingineri) pentru industria de petrol şi gaze. Şcoala şi‑a încetat activitatea în anul 1948 în urma reformei învăţă‑ mântului.
În anul 1948, în România a avut loc o amplă reformă a învăţă‑ mântului, în cadrul căreia a fost reorganizat întreg sistemul de învă‑ ţământ atât cantitativ, prin înfiinţarea unui număr foarte mare de noi instituţii şcolare de toate gradele, cât şi calitativ privind ciclurile de studii, specializările, programele şcolare, calitatea cadrelor didactice şi‑a cursurilor, pregătirea teoretică şi practică, condiţiile de admitere, şcolarizare şi absolvire, baza materială s.a. În urma reformei, sistemul de învăţământ reorganizat avea următoarele cicluri de pregătire: ◆◆ Învăţământul preşcolar pentru copii de 3–7 ani, realizat în „Grădiniţe”; ◆◆ Învăţământul general cu durata de 7 ani, realizat în „Şcolile ge‑ nerale”, care în fond avea comasate două cicluri şi anume primar (cla‑ sele 1–4) şi gimnazial (clasele 5–7); ◆◆ Învăţământul profesional cu durata de 2–3 ani pentru absol‑ venţii şcolilor generale, realizat în „Şcoli profesionale şi/sau de uce‑ nici”; ◆◆ Învăţământul mediu şi/sau liceal cu durata de 4 ani reali‑ zat în „Şcoli Medii” organizate pe diverse domenii şi specializări Repere ale evoluţiei învăţământului de petrol şi gaze – Mari personalităţi 277
(învăţământ vocaţional) sau „Licee Teoretice”, de tip clasic, reale şi/ sau umaniste; ◆◆ Învăţământul superior cu durata de 3–6 ani realizat în institu‑ ţii de „învăţământ superior” (universităţi, institute, politehnici, acade‑ mii, conservatoare s.a.). Învăţământul de petrol şi gaze a fost organizat conform structu‑ rii generale, specifice fiind formele de învăţământ profesional, mediu şi superior.
În anul 1948 au fost înfiinţate o serie de „Şcoli Medii Tehnice de Petrol şi/sau Gaze” pentru pregătirea cadrelor de specialitate cu stu‑ dii medii (tehnicieni, maiştri s.a.) pentru toate ramurile industriei de petrol şi gaze. Acestea au fost înfiinţate în cele mai importante centre petroliere din ţară cum sunt Ploieşti, Târgovişte, Moreni, Câmpina, Moineşti, Mediaş s.a. Aceste şcoli, trecând prin diverse transformări şi cu diverse denumiri, funcţionează şi în prezent cu specializări la nivel de pregătire profesională (arte şi meserii), gimnazială, liceal şi post liceal, atât în domeniul industriei de petrol şi gaze cât şi în alte domenii complementare acestuia sau clasice liceale. Învăţământul superior de petrol şi gaze propriu‑zis a început în anul 1948 când a fost înfiinţat Institutul de Petrol şi Gaze din Bucu‑ reşti. Trecând prin diverse transformări, din toate punctele de vedere, acesta a devenit Universitatea „Petrol‑Gaze” din Ploieşti a cărei ani‑ versare de 60 de ani de la înfiinţare a fost sărbătorită în anul 2008.
2. Înaintaşi ai învăţământului petrolier românesc Timpul se scurge cu repeziciune. Petrolul sau „aurul negru” tre‑ buie descoperit, extras, transportat, prelucrat şi comercializat după metode din ce în ce mai moderne. În anul 1867, geologii francezi Coquard şi Tesseire realizează pri‑ mul profil stratigrafic al văii Trotuşului. În studiile lor, utilizau pentru prelevarea probelor de rocă aşa‑zisul „ciupitor”. Savanţi renumiţi ca Grigore Cobălcescu şi Gregoriu Ştefănescu sunt apreciaţi ca fondatori ai şcolii geologice româneşti şi ai învăţă‑ mântului geologic superior din România. În anul 1882, Gregoriu şi Sabba Ştefănescu înfiinţează Biroul ge‑ ologic unde se tipăreşte prima hartă geologică a României, la scara de 1: 175.000. 278 MARIAN RIZEA
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Gregoriu Ştefănescu Grigore Cobălcescu L. Mrazec (1838–1911) (1831–1892) (1867–1944)
Fig. 4 Fig. 5 Fig. 6 Vasile Iscu Gh. Munteanu Murgoci Gh. Macovei (1872–1925) (1880–1969)
Fig. 1: Gregoriu Ştefănescu (1838–1911) a înfiinţat în 1882 un birou geologic şi a reuşit cu mijloacele modeste ce i se puseseră la dispoziţie, să tipărească o hartă geologică a României, la scara 1: 175.000. Această primă sintetizare a tuturor studiilor geologice de până atunci a fost de mare folos cercetărilor ştiinţei geologice de mai târziu, care au adus o mare contribuţie la descoperirea rezervelor de materi‑ ale utile, necesare industriei ţării noastre.
Fig. 2: Activitatea geologică a profesorului Grigore Cobălcescu (1831–1892) a contribuit la dezvoltarea industriei petroliere. În lucra‑ rea sa „Despre originea şi modul de zăcere a petrolului în general şi particular în Carpaţi” a descris regiunile petrolifere din România. Repere ale evoluţiei învăţământului de petrol şi gaze – Mari personalităţi 279
El a descoperit la Valea Doamnei în Moldova „iridii” de petrol şi a descris regiunea petroliferă a bazinului râului Trotuş, pe care o îm‑ parte în cinci zone. În urma indicaţiilor lui Cobălcescu cu privire la locurile de exploatare, producţia de ţiţei a ţării a crescut. Pe lângă fap‑ tul că a fost unul din cei mai mari savanţi ai timpului său, prin cerce‑ tările sale, Grigore Cobălcescu a contribuit la studiul petrolului din România şi lucrările sale sunt de folos şi astăzi.
Fig. 3: Profesorul L. Mrazec (1867–1944) a fondat laboratorul de mineralogie al Facultăţii de Geologie de la Universitatea din Bu‑ cureşti şi a fost un cercetător de seamă al formaţiunilor geologice din ţara noastră, contribuind la completarea multor teorii structurale ale geologiei noastre.
Fig. 4: Profesorul Vasile Iscu, director al „Şcoalei de Maiştri şi Sondori” din Câmpina.
Fig. 5: Prof. Gheorghe Munteanu Murgoci (1872–1925), renu‑ mit geolog, mineralog şi pedagog, a fost un geolog, mineralog, înscri‑ indu‑şi numele, împreună cu Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, printre fondatorii Institutului de Studii Sud Est Europene din Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române.
Fig. 6: Prof. Gh. Macovei (1880–1969), a fost unul din fondato‑ rii geologiei la noi în ţară, având o activitate ştiinţifică caracterizată prin nenumărate lucrări de valoare. A fost ales conducător al Comi‑ tetului Geologic şi coordonatorul tuturor lucrărilor mai de seamă de explorare şi exploatare din ţara noastră.
Fig. 7: I. Popescu-Voiteşti (1876–1944), eminent geologic şi pe‑ dagog, a realizat prima hartă geologică a României, în anul 1920, a descoperit zăcăminte de sare şi petrol, a condus Institutul Geologic al României, a pus bazele Academiei de Ştiinţe şi a susţinut peste 140 de comunicări la congrese de geologie în ţară şi în străinătate. Şi‑a consacrat întreaga viaţă cercetării structurii pământului ro‑ mânesc, din analiza trecutului geologic descoperind modul de adă‑ postire a bogăţiilor minerale, evoluţia paleontologică reprezentând partea cea mai de seamă a operei sale.
Fig. 8: Petri Poni (1841–1925), chimist şi mineralog, pionier al învăţământului chimic din România. 280 MARIAN RIZEA
Fig. 7 Fig. 8 Fig. 9 I. Popescu-Voiteşti Petri Poni Constantin I. Istrati (1876–1944) (1841–1925) (1850–1918)
Fig. 10 Fig. 11 Fig. 12 Lazăr Edeleanu Henri Coandă Ion Șt. Basgan (1862–1941) (1886–1972) (1902–1980)
Fig. 9: Constantin I. Istrati (1850–1918), academician, medic, membru titular (1899) şi preşedinte al Academiei Române în peri‑ oada 1913–1916, reputat chimist, întemeietorul şcolii de chimie orga‑ nică de la Universitatea din Bucureşti.
Fig. 10: Lazăr Edeleanu (1862–1941), reputat chimist, autor al procesului de rafinare selectivă a fracţiunilor de petrol pe baza solu‑ bilităţii specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf li‑ chid. Principalele direcţii de cercetare au fost în domeniile derivaţilor acidului fenilmetacrilic şi fenilizobutiric, acizilor nesaturaţi din seria aromatică, acţiunii clorurii de sulf asupra anilinei, acţiunii cloratului asupra oxiacizilor, sintetizării fenilizopropilaminei (benzedrinei), chi‑ miei rafinării şi chimizării petrolului. Repere ale evoluţiei învăţământului de petrol şi gaze – Mari personalităţi 281
Fig. 11: Henri Coandă (1886–1972), academician şi inginer, pi‑ onier al aviaţiei, fizician, inventator al motorului cu reacţie şi desco‑ peritor al efectului care îi poartă numele, autor, printre altele, a nume‑ roase brevete privind şi industria petrolieră.
„…Ce noroc ar avea omenirea, dacă ar avea multe naţii care să‑i fi adus faţă de numărul de locuitori atât cât i‑a adus na‑ ţia română în ultimii 120 de ani!”
Fig. 12: Ion Șt. Basgan (1902–1980), inginer şi inventator. Este celebru pentru invenţia sa, forajul cu aplicaţia sonicităţii, şi pentru descoperirea efectului care‑i poartă numele. Cele mai importante in‑ venţii care au revoluţionat în epoca sa tehnica forajului sunt: „Metodă pentru îmbunătăţirea randamentului şi perfecţionarea forajului rota‑ tiv, prin rotaţie percutantă şi prin amortizarea presiunilor hidromeca‑ nice”, brevetată în România şi mai apoi în SUA; „Rotary Well Drilling Apparatus”, brevetat în SUA şi perfecţionat mai târziu în România, şi „Forajul prin ciocan Rotary”.
Bibliografie
[1] Rizea, M.; Rizea, E. – Petrol, dezvoltare si (in)securitate, ediţia a II‑a, Editura SIPG Bucureşti, 2008. [2] Buliga, Gh.; Tocan, D.; Dumitriu, V.; Panaitescu, V.; Lungu, O.; Badea, C. – Elemente de istorie a învăţământului superior de petrol din România, Editura SIPG, Bucureşti, 2006. [3] Năstase, Gh. – Ion Şt. Basgan – Un inventator român pentru eternitate, ediţia a II‑a, Editura Ion Basgan, Bucureşti 2004, Editura PERFORMANTICA, Iaşi, 2004. [4] Ivănuş, Gh.; Coloja, M.; Ştefănescu, I.; Mocuţa, Şt.; Stirimin, N. – Istoria petrolului din România, Editura AGIR, Bucureşti, 2004. [5] Ştefănescu, I. şi colaboratorii, Muzeul republican al Petrolului Ploieşti, Bucureşti 1980. ADEVĂRATA ISTORIE A INTRODUCERII TELEVIZIUNII ÎN CULORI ÎN ŢARA NOASTRĂ
Petre VARLAAM1
The article shows how a group of honest professionals, during the communist regime, has avoided the indications of the Party and State leadership concerning the colour television encoding system to be introduced in our country. The leadership had in view the SECAM system. After using comparisons between the existing systems, the engineers and all the responsible of this project chose the PAL system, proved to be best than SECAM. The choice was correct because, after a few years, the entire Eastern bloc switched to PAL system, obviously with additional expenses. KEYWORDS: color television, PAL and SECAM signals, Romanian Television
Aceasta este o problemă controversată. Toată lumea cunoaşte versiunea oficială, dar amănuntele sunt interesante. Televiziunea color a fost o necesitate deoarece: ◆ TV color aducea mai multă informaţie şi mai multă atractivi‑ tate. ◆ Toate ţările din vest şi cele din jurul nostru introduseseră de mult TV color. ◆ Riscam să fim excluşi de la schimburile de programe şi de ac‑ tualităţi pentru că acestea se făceau numai în culori pe reţelele OIRT şi Euroviziune. Introducerea TV color ridica două mari probleme: ◆ Pentru TVR, înlocuirea echipamentului A/N cu echipa‑ ment color necesită o mare investiţie. Ori, încă de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor 80 economia noastră începuse să aibă dificul‑ tăţi. Ţara noastră era preocupată de achitarea datoriilor de 10 mil. $,
1 Inginer, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFST al Academiei Române
NOEMA VOL. XI, 2012 284 PETRE VARLAAM
împrumutaţi de la FMI pentru industrializare. Nu dispuneam decât de valute ale ţărilor din est pentru investiţii noi. ◆◆ Alegerea sistemului TV color: SECAM, PAL, NTSC. Fiind în lagărul socialist, normal era să ne aliniem la sistemul adoptat de toate ţările socialiste (excepţie Iugoslavia). Pentru noi era o problemă: în‑ totdeauna România manifestă o independenţă mai mare faţă de acest lagăr – pe de o parte – iar pe de alta, Ceauşescu promisese deja o vi‑ zită Preşedintelui Franţei Giscard D’Estaing şi că vom adopta siste‑ mul francez de televiziune – SECAM. Pentru noi lucra însă avantajul ţărilor care introduc mai târziu o tehnologie nouă – suntem mai bine documentaţi şi luăm tehnologia cea mai bună. Se ştia deja că sistemul PAL avea multe avantaje în raport cu sistemele SECAM şi NTSC. În cele din urmă s‑a înfiinţat o comisie care să studieze această problemă. În constituirea comisiei s‑au implicat patru instituţii care aveau contingenţe cu problematica TV color: ◆◆ Televiziunea Română; ◆◆ Ministerul Comunicaţiilor; ◆◆ Ministerul Industriilor (în principal uzinele electronică); ◆◆ CSP (comitetul de stat al planificării). Fiecare instituţie avea de rezolvat următoarele sarcini concrete: ◆◆ TVR – înlocuirea echipamentelor A/N cu echipamente color, producerea programelor color şi realizarea schimburilor internaţio‑ nale de programe/actualităţi color; ◆◆ Ministerul Comunicaţiilor – difuzarea şi acoperirea teritoriu‑ lui ţării cu programe color (staţii de emisie şi retransmisie); ◆◆ Ministerul Industriilor – fabricarea receptoarelor TV color; ◆◆ CSP‑ul – asigurarea fondurilor necesare realizării acestor sarcini. Iată cum s‑au rezolvat aceste sarcini: În toate cele patru instituţii erau oameni de nădejde care vroiau să rezolve cât mai bine această problemă; CSP‑ul i‑a avertizat pe toţi că nu poate să asigure fondurile nece‑ sare simultan pentru toate instituţiile, dar poate plăti eşalonat în de‑ cursul câtorva ani valută convertibilă (în speţă $). Raportările CSP se făceau în milioane $, aşa că după virgulă se mai puteau adăuga ceva zecimale! Ceauşescu nu mai era de acord să plătească nimic pentru televiziune, considerând că şi aşa îl costă prea mult; Se conturase deja ideea că investiţia se va realiza eşalonat pe câţiva ani; având în vedere că lichidităţile în valută convertibilă erau limitate, fiecare instituţie urma să se organizeze astfel încât prin mă‑ suri organizatorice proprii să îndeplinească câte ceva în fiecare an. Aşadar s‑a adoptat de la început politica paşilor mărunţi; Adevărata istorie a introducerii televiziunii în culori în ţara noastră 285
Un amănunt interesant: Ceauşescu nu a vizitat vreodată, nu a participat la inaugurare şi nici nu a vorbit vreodată din sediul TVR; La TVR era deja întocmit un plan de colorizare la sfârşitul anilor ’70. S‑a colorizat întâi regia de transmisiuni internaţionale pentru a se putea realiza schimbul de programe color şi de ştiri; Sala pentru control general (CDC‑ul) cu echipamentele de co‑ dare/decodare PAL‑SECAM, cu matrice de routare a semnalelor TV, magnetoscoape (MGS) color, film color 16 mm, telecinema color, monitoare color. Aveam 7 care de reportaj achiziţionate cu echipament color, CDC‑ul adaptat pentru transmisiuni internaţionale color, MGS şi receptoare color. Eram hotărâţi că indiferent de decizie, producerea emisiunilor TV să se realizeze în tehnologia PAL. Ministerul Comunicaţiilor a început să asigure reţele de trans‑ misiune, translatoare şi staţii de emisie, precum şi toate cele necesare transmiterii semnalelor color pe liniile stabilite. La uzinele Electronică se lucra intens la realizarea receptoarelor TV bistandard, pentru a se putea face comparaţii între cele două sem‑ nale – SECAM şi PAL. La TVR s‑a trecut la întocmirea unui portofoliu de emisiuni co‑ lor, pe film color 16 mm şi suport magnetic (camcordere), emisiuni despre evenimente, oameni deosebiţi, reportaje şi filme documentare. Televiziunea se aseamănă cu bucătăria. Se pregăteşte o mâncare bună în multe ore şi se consumă într‑o jumătate de oră. La fel cu te‑ leviziunea: un program se realizează în zile şi se difuzează în minute sau ore. Un post TV nu poate fi pornit fără un portofoliu bogat de emisiuni pregătite din timp. În 1981, Comisia a iniţiat măsurători comparative ale parametri‑ lor în fiecare instituţie şi a susţinut rezultatele bune obţinute în trans‑ misiile PAL faţă de cele în SECAM. TVR a arătat avantajele sistemului PAL faţă de SECAM, culorile mai vii, posibilitatea de a procesa mai uşor semnalele PAL fără a de‑ teriora imaginea TV. Sistemul era mai economic, suportă un număr mai mare de copii succesive, montaje electronice, inserturi şi efecte speciale. Toate acestea arătau avantajele nete ale sistemului PAL. Sistemul SECAM avea culorile mai palide, zgomot pe imagine, dificultăţi la prelucrarea semnalului. Ministerul Comunicaţiilor dovedea propagarea mai bună a semnalului PAL, adecvată reliefului ţării noastre, recepţie mai bună la distanţe mai mari şi avantaje economice – costuri mai reduse la echipamente. 286 PETRE VARLAAM
Ministerul Industriilor susţinea posibilitatea de a construi recep‑ toare mai robuste, mai stabile şi mai ieftine. Pentru probe, au fost rea‑ lizate receptoare bistandard SECAM‑PAL. Pentru susţinerea acestor avantaje s‑au montat în câteva locuri cheie receptoare bistandard PAL‑SECAM, cu comutare automată în funcţie de tipul semnalului primit la receptor. Pentru că era dificil de răsturnat angajamentul luat faţă de preşedintele Franţei, având în ve‑ dere şi nealinierea noastră la ţările socialiste, factorii de decizie nu puteau trece peste hotărârea şefului statului; aşadar au convenit să nu ia nici o decizie şi să mergem în continuare pe sistemul bistandard, să observăm în continuare diferenţele între cele două sisteme şi tacit di‑ fuzarea să se realizeze în sistemul PAL (standard D şi K). În 1982 s‑au efectuat câteva emisiuni experimentale color, cu precădere de actualităţi şi sportive, filme artistice, transmisiuni în di‑ rect cu carele de reportaj, înregistrări magnetice. Un punct important era ca trecerea la color să se facă fără între‑ ruperea emisiei, în cazul emisiunilor color, mult mai puţine. Transmi‑ siunile parţial color se efectuau în PAL. La 23 August 1983 s‑a efectuat prima transmisiune oficială color în PAL din Piaţa Aviatorilor, care a fost bine primită ca performanţă tehnică. Între 1983–1985 s‑au transmis experimental emisiuni color fără să se ia nici o decizie privind sistemul de transmisie. În 1985 s‑a trecut la emisiuni regulate, recepţia se putea face de către public pe ce standard doreau (SECAM sau PAL), dar difuzarea se făcea numai în sistemul PAL. La început s‑au importat şi ulterior asamblat la noi televizoare din RDG. În final fabricarea acestora s‑a realizat la uzinele Electronica. În toată această perioadă, anual se înlocuia câte o parte din echipa‑ mente A/N cu cele color. S‑a început cu studioul de actualităţi, apoi cu studiourile mari (s‑a lucrat la început prin conectarea unor care TV co‑ lor în studiourile A/N pentru pentru creşterea capacităţii color) Şi astfel, fără a se lua nici o decizie, un provizorat s‑a transfor‑ mat, ca în toate situaţiile, într‑un sistem permanent. În expunerea de faţă totul pare logic şi firesc, dar la o analiză mai atentă rezulta o rezistenţă mare, de lungă durată, din partea specialiş‑ tilor oneşti, care la adăpostul testărilor comparative dintre cele două sisteme, au înfruntat şi schimbat hotărârea de partid privind achiziţi‑ onarea sistemului SECAM. În reuşita acestei acţiuni aş vrea să menţionez pe Dr. ing. Nico‑ lae Stanciu din echipa de la TVR, de asemenea ing. Juncu Octavian, Adevărata istorie a introducerii televiziunii în culori în ţara noastră 287 secretarul de stat Necula de la ministerul Industriilor, ing. Silişteanu de la Electronică, ing. Teodorescu Virgil iar de la Ministerul Comu‑ nicaţiilor, ing. Baciu şi director Lucian Constantinescu. Este bine să se reamintească şi să se afle adevărul că realizările bune se fac folo‑ sindu‑se multă înţelepciune, cunoaştere şi efort. Ulterior, timpul a arătat că toate ţările (URSS, ţările socialiste şi Franţa) au trecut tacit la sistemul PAL cu cheltuieli mari, inutile. Specialiştii noştri au riscat foarte mult adoptând o poziţie con‑ trară dispoziţiei de stat, dar unitatea dintre ei şi adevăr i‑a dus la izbândă. 50 de ani de la fabricarea primului televizor în România
Andrei CIONTU1, Mihai GHEORGHE2 [email protected]; [email protected]
ABSTRACT: Although not being directly involved but rather as „cvasipermanent eyewitnesses”, the authors have good knowledge about the history of the first TV set manufactured in Romania in 1961 under the French license (Clarville), about the assimilation and development of this license by the creation of a series of TV sets known as the „French scheme”. KEYWORDS: Romanian Television, French license, electronic components
Televiziunea naţională a fost inaugurată oficial în România la 30 decembrie 1956. Până atunci în ţară avuseseră loc emisiuni ex‑ perimentale (începand cu 23.10.1955) cu echipamente realizate prin cercetare proprie de către o echipă de specialişti condusă de prof. dr. ing. Alexandru Spătaru, de la Laboratorul central de telecomunicaţii, axată pe realizarea unui emiţător TV. În paralel, la ICPET s‑a realizat un model experimental de recep‑ tor TV [1]. În Fig. 1 se prezintă imaginea mirei de control ce se difuza pentru reglajul televizoarelor. Dacă un emiţător TV, modern pentru acele vremuri, România l‑a importat (URSS) în 1956 (şi instalat la etajul superior al Combinatu‑ lui Poligrafic „Casa Scânteii”), primul tip de televizor s‑a fabricat în serie în România abia 5 ani mai târziu, în 1961. Până atunci, pe piaţa românească se găseau de vânzare pentru doritori (la preţuri piperate, în raport cu salariile de atunci) în special televizoare din URSS (din familiile Temp, Rekord, Rubin etc.). În privinţa licenţei de televizor ce trebuia cumpărată de Româ‑ nia, specialiştii în televiziune grupaţi în Uzinele Electronica din Bu‑ cureşti‑Baicului (singura care exista atunci) opinau pentru una
1 Inginer, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFST al Academiei Române. 2 Tehnician, colaborator al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 290 ANDREI CIONTU, MIHAI GHEORGHE japoneză (Naţional), care a şi fost cumpărată ulterior, dar nu… prima. Deşi inferior televizorului japonez, televizorul francez a fost preferat, peste capul Uzinei Electronica, de către CSP (Comitetul de Stat al Pla‑ nificarii), deoarece contractul cu francezii, de la CSF‑Thompson, se referea la un pachet de licenţe în care intra şi televizorul ”Clarville”.
Fig. 1 – Imaginea mirei de control
Detalii mai multe aflăm din lucrarea care tocmai a fost prezen‑ tată de către doamna dr. ing. Nona Millea [2], din capitolul semnat de prof. univ. dr. ing. Dumitru Felician Lăzăroiu, fondatorul şi directorul Uzinelor Electronica atunci, trăitor în Franţa în prezent. Extragem câ‑ teva din afirmaţiile‑amintiri ale directorului Lăzăroiu: ◆◆ Din pachetul de obiective negociat cu firma franceză CSF‑Thompson făceau parte: radioreceptoare tranzistorizate, tele‑ vizoare alb‑negru şi diverse componente electronice (cablaje impri‑ mate, condensatoare electrolitice, condensatoare cu hartie, cu po‑ listiren metalizat şi cu ceramică; rezistoare chimice; diode cu Ge; tranzistoare cu Ge; instalaţii de producere a fluidelor specifice nece‑ sare fabricaţiei. Toate aceste 3 obiective, prin derularea lor au dus la dezvoltarea electronicii româneşti, în primul rând al uzinelor Electronica, care avea să facă „pui”, primul din ei fiind, în 1961–1962, Întreprinderea de Piese Radio şi Semicoductori – Băneasa „IPRS‑Băneasa”. ◆◆ Contractul a prevăzut şi şcolarizarea în Franţa a personalului tehnic superior şi mediu, care odată întors în ţară, avea să implemen‑ teze în uzină tehnologiile franceze. 50 de ani de la fabricarea primului televizor în România 291
◆◆ Primele televizoare au fost fabricate la Electronica din Baicului (autorii prezentei comunicări fiind martori oculari) începând cu anul 1961, deci acum exact 50 de ani. ◆◆ În anul 1961 s‑au fabricat 15.000 de televizoare; primele au fost realizate cu seturi integral importate. Carcasa primului televizor VS43–611 era metalică şi a prezentat întotdeauna riscul de electrocu‑ tare când faza tensiunii reţelei putea fi conectată la şasiul televizorului. ◆◆ În foarte scurt timp, chiar la sfârşitul anului 1961 şi începutul lui 1962, specialişti români de la Electronica au început asimilarea te‑ levizorului francez la tehnologiile din România. Primul pas a fost în‑ locuirea carcasei metalice cu una din lemn. Uzinele Electronica îşi va crea propria ei fabrică de casete radio şi televizoare, nemulţumită de prestaţiile cooperativelor meşteşugăreşti. ◆◆ Integrarea maximă a televizorului (schemă franceză) avea să fie realizată în anul 1964. Începând cu acel an, pentru un televizor se importau numai tu‑ burile electronice. Chiar şi tubul cinescop a fost realizat în ţară pe bază de licenţe din SUA şi RFG. ◆◆ Pe măsura integrării televizorului s‑a procedat şi la o diversi‑ ficare a acestuia. Prima diversificare a fost VS54–612 cu tub catodic cu diagonala mărită de la 43 cm la 54 şi evident, cu o casetă mai mare din lemn, dar şi un preţ de vânzare corespunzator. ◆◆ S‑a creat o întreagă familie de televizoare bazată pe această schemă ca de exemplu: Azur, Tonitza, E43–110, etc. Personal, Gheorghiu‑Dej l‑a încurajat pe directorul uzinelor Electronica să introducă în fabricaţie şi licenţa televizorului japonez net superior, lucru care s‑a petrecut şi s‑a născut o altă familie de tele‑ vizoare fabricate în România. În mod eronat în Wikipedia este menţionat că televizorul Naţional VS43–614 9, cu schemă japoneză, a fost primul fabricat în România. Aceasta a fost istoria primului televizor A/N fabricat în România în serie mare, VS43–611, astăzi ajuns piesă de muzeu, iar uzinele care l‑au fabricat pe el şi pe urmaşii lui au fost desființate.
Bibliografie
[1] Şerbu, Constantin, Radio şi electronica – 10 ani de realizări, în revista Ştiinţă şi Tehnică nr.7, 1959. [2] Lăzăroiu, Dumitru Felician, Millea, Nona, Electronica românească – o istorie trăită, Editura AGIR, Bucuresti, 2011. UN EVENIMENT AL ANULUI: 100 DE ANI DE LA CREAREA PRIMULUI FOR CENTRAL AL MIŞCĂRII SPORTIVE ŞI OLIMPICE DIN ROMÂNIA
Nicolae POSTOLACHE1 n_postolache @ yahoo.com
ABSTRACT: The study recreates the main steps that forewent the formation, a century ago (in 1912), of the first central forum of the Romanian sports and Olympic movement: The Romanian Federation of Sport Societies. We highlight the personalities and institutions (schools, societies, unions, federations) that made it possible. KEYWORDS: sport, The Romanian Federation of Sport Societies, Romanian Olympic Society.
În evoluţia istorică şi tradiţională a vieţii sportive româneşti sunt de consemnat câteva momente cu rezonanţe europene, care au con‑ dus la constituirea destul de devreme a unui for central diriguitor: Fe‑ deraţia Societăţilor Sportive din România (FSSR). După înfăptuirea Unirii Principatelor, noile generaţii doreau să se realizeze şi să se afirme pe plan internaţional în cât mai multe do‑ menii. Schimburile de idei, contactele cu curentele europene de edu‑ caţie şi instrucţie, inclusiv în educaţie fizică şi sport, aveau să se sin‑ cronizeze cu ale occidentului prin numeroase şi variate ocazii. Astăzi ele trebuie cunoscute şi evidenţiate, deoarece sunt premiere, iniţiative şi întâietăţi cu nimic mai prejos decât în alte domenii ale vieţii soci‑ ale. De producerea lor şi‑au legat numele suveranii ţării, fiii acestora, miniştri, numeroase personalităţi ale vieţii cultural‑ştiinţifice şi artis‑ tice, numeroşi tineri care au făcut din performanţele lor psihofizice
1 Doctor în istorie, profesor la Facultatea de Istorie a Universității „Spiru Haret”, București, membru al Diviziei de Istoria Științei a Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 294 NICOLAE POSTOLACHE momente unice de rostire şi înălţare a numelui României, încă neîn‑ tregită. Unul dintre primii paşi în direcţia creării viitorului Minister al domeniului a fost făcut prin crearea, la începutul anului 1862, a So‑ cietăţii de dare la semn «Bucureşci» – nume ce omagia oraşul desem‑ nat atunci, în februarie, capitala ţării. Societatea îşi avea sediul într‑un imobil din str. Carol Davila nr 9, iar standul de tir şi de tir la porum‑ bei pe un teren aflat în vecinătatea ştrandului Bragadiru şi a fostei fa‑ brici de bere Oppler – teren dăruit prin decret domnesc de către Cuza Vodă în decembrie 1865. De altfel, Al. I. Cuza şi ministrul său Ion Em. Florescu – autorul Ordonanţei asupra instrucţiunii gimnasticii prin corpuri şi stabilimente militare‑au avut un rol foarte însemnat în unificarea şi modernizarea vieţii sportive ce se dezvoltase până atunci în Moldova şi Ţara Româ‑ nească. Atât ei cât şi Dimitrie Bolintineanu, generalul P.V. Năsturel, Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia, Spiru Haret şi alţii. Un alt pas către crearea unui for central al mişcării sportive na‑ ţionale a fost făcut în vara anului 1867 prin crearea Societăţii Cen‑ trale Române de arme, gimnastică şi dare la semn, ulterior şi de nata‑ ţiune. Societatea şi‑a avut sediul în Pasagiul Român, a promovat pe scară naţională sistemul competiţional la unele ramuri sportive şi a beneficiat de sprijinul unor personalităţi ca V.A. Urechia (primul ei preşedinte), Al. Davila (următorul preşedinte), regele Carol I, M. Ko‑ gălniceanu, precum şi de al unor practicieni profesionişti: Gh. Mo‑ ceanu – „întâiul profesor român de gimnastică”, potrivit aprecierii lui Nicolae Iorga –, C. Constantiniu, profesor de scrimă şi gimnastică medicală, G. Stănică şi alţii. Cât despre V.A. Urechia trebuie menţionat şi faptul că el este cel care, la 1/13 august acelaşi an 1867, dezvelea bustul din marmură al marelui filantrop român Vanghele Zappa, amplasat în semn de recu‑ noştinţă în salonul central al Societăţii Literare (Academia Română păstrează imaginea acestei ceremonii chiar în holul de la intrare), un donator generos de la Broşteni (Ialomiţa), din iniţiativa şi cu fondu‑ rile căruia s‑a impulsionat renaşterea Jocurilor Olimpice, începând din 15 nov. l8592.
2 După această dată (când Pierre de Coubertin nu împlinise 14 ani) s‑au mai desfăşurat la Atena încă trei ediţii zappeene, internaţionalizarea J.O. producându‑se din anul 1896. Vezi: acad. Virgil Cândea, dr. Dorina Rusu, dr. Nicolae Postolache ş.a. în vol. Sesiunea şti‑ inţifică de la Academia Română 200 de ani de la naşterea lui Evanghelie Zappa, sprijinito‑ rul culturii româneşti şi unul din promotorii Jocurilor Olimpice, Bucureşti, 2000. 100 de ani de la crearea primului for central al mişcării sportive şi olimpice 295
Un alt moment important din evoluţia domeniului de care ne ocupăm către constituirea unui for cu responsabilităţi la scara între‑ gii ţări îl reprezintă fondarea, în nov./dec. 1879, a Institutului de Gim‑ nastică medicală şi Ortopedie din Bucureşti, unul dintre primele din această parte a Europei (iniţiator – dr. Alexandru Simion Marcovici)3, a ziarului Sportul (în febr. 1880) de către C. Blaremberg şi Al. Gale‑ şescu, şi a Societăţii Olimpice Române, în acelaşi an, una dintre pri‑ mele din lume, care îşi propunea în Statut „răspândirea ideii olimpice şi a exerciţiilor (sporturilor, n.n.) olimpice”4. Prin filialele din ţară ale Societăţii Olimpice, prin ediţiile Jocuri‑ lor Zappeene, desfăşurate vreme de patru decenii (1859–1889), chiar şi după moartea lui Zappa, petrecută în anul 1865, prin aportul adus de către George Bibescu, fiul fostului domnitor, şi George Plagino – primii români aleşi membri ai Comitetului Internaţional Olimpic (1899–1948), prin propunerile de a se introduce oina şi rugbiul în programul Jocurilor Olimpice, România contribuia, de fapt, nu nu‑ mai la crearea, în 1912, a propriului Comitet Olimpic, ci şi la renaşte‑ rea olimpismului şi afirmarea lui în epoca modernă. Numeroşi speci‑ alişti români au participat cu rapoarte, referate şi lucrări metodice la congresele internaţionale ale profesorilor şi maeştrilor de gimnastică, începând cu cele de la Chicago (1893) şi Breslau (1894), prilejuri cu care numele lor (Gh. Moceanu, Radu S. Corbu, Th. Berescu, V. Ne‑ gruţi, T. Georgescu, ş.a.) şi mişcarea sportivă românească însăşi reu‑ şind să fie mai bine cunoscute. Un alt moment de valorizare a fenomenului sportiv în spaţiul pu‑ blic românesc, care avea să contribuie la inaugurarea, acum un secol, a forului său naţional şi distinct îl recunoaştem din afirmarea din ce în ce mai puternică a nucleelor organizatorice premergătoare centraliză‑ rii lor. Societatea Centrală română de arme, gimnastică, dare la semn şi nataţiune, de pildă, nu mai era singura centrală în primii ani ai se‑ colului XX. I se alăturaseră alte şi variate organisme care îşi asumau ferm responsabilitatea edificării la scară naţională a unei ramuri sau a unui grup de ramuri sportive. Ele se numeau societăţi (Societatea Generală a cicliştilor din România, Societatea Equestră Română etc.), şcoli (Şcoala militară de aviaţie‑fondată şi condusă de prinţul George Valentin Bibescu, viitorul preşedinte al Federaţiei Internaţionale a acestui sport, Şcoala maeştrilor militari de scrimă şi gimnastică), 3 Postolache, N., Istoria universală a kinetoterapiei, Bucureşti, 2007, p.137–138. 4 Vezi pe larg în cărţile noastre: Istoria sportului în România. Date cronologice (1995), p. 44, Onoare lui Evanghelie Zappa. Românism, elenitate, olimpism (1996), Profexim, p.35, Olim‑ pismul în istoria civilizaţiei (2004), Ed. Saeculum, p.119 şi urm. 296 NICOLAE POSTOLACHE uniuni (Uniunea sporturilor atletice din România‑a 19‑a în lume la acea dată) sau federaţii: de tenis, fotbal, sporturi de iarnă etc. Cele mai puternice au fost Federaţia Societăţilor de Gimnastică, fondată în 1905 şi condusă de Ministrul Spiru Haret, şi Federaţia Română de Tir, cre‑ ată doi ani mai târziu. Aceasta din urmă, împreună cu alte opt federa‑ ţii naţionale, au pus bazele Uniunii Internaţionale de Tir. În genere, cam acestea au fost forţele, condiţiile şi etapele care au condus la momentul istoric de la 1/14 decembrie 1912: Şedinţa de constituire a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (FSSR). Acest prim organ central al mişcării sportive naţionale, creat în acelaşi an cu Societatea Scriitorilor din România, a avut ca preşedinte pe prinţul (iar din 28 sept. 1914 rege al României) Ferdinand, toto‑ dată membru fondator, ca şi George Valentin Bibescu, Ion Cămără‑ şescu, Dimitrie Ionescu şi C. Coandă, de altfel, iar ca secretar general pe Principele Carol. La propunerea acestuia s‑au stabilit emblema (un ecuson albastru ce avea în mijloc un corb cu crucea în cioc) şi culo‑ rile FSSR: albastru şi negru. FSSR s‑a organizat pe comisii (de atletism, fotbal, rugby, tenis de câmp, tir, gimnastică, scrimă, Comisia Societăţilor de Sporturi de iarnă, Comisia pentru Propagandă, Comisia Şcolară, Comisia pentru amenajarea terenurilor etc.), iar în anul 1913 a primit din partea Pri‑ măriei Capitalei un teren la Şosea, pe 99 de ani, pentru amenajarea lui în stadion multifuncţional. În anul 1916 era deja amenajat, după un proiect suedez. În martie 1915 a fost recunoscută personalitatea morală a FSSR, forul conducător al întregii mişcări sportive până la data de 5 august 1929, când s‑a transformat în Uniunea Federaţiilor Sportive din Ro‑ mânia. Iniţial FSSR nu a avut un organ de presă propriu, fiind găzduită de ziarul „Sportul”, un „jurnal ilustrat al tuturor sporturilor”, cum se subintitula de la 4 sept. 1913. Abia de la 16 ian. 1915 s‑a subintitulat „Organ de propagandă pentru Educaţiunea Fizică şi Buletin Oficial al Federaţiei Societăţilor Sportive din România”5.
5 Idem, Presa sportivă din România (1997), Bucureşti, p.53. CREAŢIILE ŞI CREATIVITATEA
Petru ROTARU1 [email protected]
ABSTRACT: This paper is an attempt to get closer to the core of the phenomenon of science, the problem of creativeness and creation. Who may show us the way to the final destination – the work of science? Still, we may find some helping questions. For example: what is the most important thing so that the phenomenon of creativity may become visible? How could we influence, namely to enhance it, the phenomenon of creativity? How can the scientific creation be validated? It is stated that positive attitude and mentality, courage, know how, inspiration and a lot of effort are the elements that matter, but also some other ones… KEYWORDS: attitude, courage, know how, inspiration and work
Din totdeauna am executat bine faptele pe care le‑am ştiut di‑ nainte a le face bine. Cel mai adesea, pentru a şti să faci bine un lu‑ cru a fost necesară o suită întreagă de oameni specializaţi pe diverse domenii, ca să avem garanţia că, la final, vom avea un om care să ştie bine ce are de făcut, un profesionist în domeniul său. Cei mai mulţi dintre noi cam asta facem toată viaţa, executăm fără crâcnire ceea ce am învăţat de la început. Totuşi constatăm, din când în când, că şi noi mai avem de învăţat, că tehnologiile se perfecţionează, că uneori ti‑ nerii ne surprind spunându‑ne: „sunteţi învechiţi”, „aşa era pe vre‑ mea voastră”, „acum este o altă modă”. Noi, de cele mai multe ori cla‑ sificăm o astfel de interpelare la capitolul „conflictul dintre generaţii” şi ne vedem de ale noastre fără să ne facem nici un fel de probleme. Toate aceste se întâmplă deoarece, totuşi, printre noi există „UNII” care prin atitudinea, curajul, ştiinţa de a face şi mai ales munca lor uriaşă depăşesc cu mult pe cei obişnuiţi, le creează acestora 1 Profesor, vicepreşedinte al Filialei Comăneşti al Societății de Ştiințe Matematice din Ro‑ mânia, membru al Diviziei de istoria Ştiinței a Comitetului Român pentru Istoria şi Filo‑ sofia Ştiinței şi Tehnicii al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 298 PETRU ROTARU posibilitatea de a‑şi mări randamentul muncii, determină salturi teh‑ nologice, propun noi teorii, dar şi noi probleme, schimbă mentalităţi şi, în mod natural, cei mai receptivi la toate acestea sunt tinerii. Atitudinea ca mod de a se comporta, este prima fază decisivă în încercarea de a construi ceva. Dacă încerci să instruieşti un grup de persoane şi după ce ţi‑ai terminat munca vei constata că unii sunt mai bine instruiţi decât alţii, atunci vei putea afla (dacă te interesează) că cei mai bine instruiţi au avut o atitudine mai potrivită din primul şi până în ultimul moment al încercării. Numim, de regulă, atitudinea potrivită ca fiind o atitudine pozitivă, iar pe cea mai nepotrivită ca o atitudine negativă. Nu ne putem imagina că cineva ar putea obţine performanţe într‑un domeniu având o atitudine negativă faţă de do‑ meniul respectiv. Nu există politicieni valoroşi care nu au vrut nicio‑ dată să intre în politică. Nu îmi place deloc sportul, dar voi constata că alerg suta de metri în nouă secunde, nu îmi place nimic din mate‑ matică, dar constat că rezolv probleme de matematică foarte dificile, evident că acestea sunt situaţii imposibile. Atitudinea pozitivă aduce cu ea foarte repede o mentalitate pozitivă. Dacă vrei să devii nefumă‑ tor, atunci, mai întâi ar trebui să ai o mentalitate de nefumător şi nu vei mai crede că o cafea nu se poate bea decât la o ţigară, vei avea cu‑ rajul ca să‑i rogi politicos pe cei care fumau în compania ta şi îi ac‑ ceptai, să nu o mai facă, iar din această „încleştare” tu trebuie să fii în‑ vingător. Deseori o mentalitate pozitivă poate fi indusă prin cuvinte potrivite la momente oportune; cele mai bune sunt ocaziile în care se obţin mici performanţe, o laudă adusă într‑un moment potrivit poate însemna un destin încununat de mari succese. Aproape toate marile personalităţi au în memorie un astfel de exemplu: când cineva, cu o ocazie specială, a apăsat acest „declanşator” al mentalităţii pozitive. Curajul este forţa morală de a înfrunta cu îndrăzneală situaţii noi sau neabordate încă. Mulţi dintre noi am ratat destule ocazii de a face un lucru valoros şi din păcate am crezut că o altă ocazie nu se va mai ivi. Sunt destui oameni care îşi trăiesc faptele lor adesea doar în min‑ tea lor, neavând puterea să le înfăptuiască, se risipesc idei dacă acestea nu se consemnează, se ofilesc talente artistice dacă acestea nu se ma‑ nifestă. Există destule valori umane care au fost puse în evidenţă doar după dispariţia fizică a lor şi ne putem gândi la multe alte valori care s‑au manifestat foarte puţin sau cărora le‑au dispărut urmele opere‑ lor produse de ei. În aceste situaţii curajul, îndrăzneala de a face, de a ieşi, de a trece dintr‑un microunivers într‑altul au fost esenţiale. Ştiinţa de a face presupune cunoaşterea instrumentelor, a mij‑ loacelor şi metodelor de lucru într‑un anume domeniu şi folosirea Creaţiile şi creativitatea 299 directă a acestora. Cu cât domeniul este mai puţin dinamic, cu atât pericolul căderii în rutină (văzută aici ca un obstacol în calea crea‑ ţiei sau a progresului) este mai mare. Un instrument de lucru foarte puternic este echipa. O echipă este cu mult mai valoroasă decât suma valorilor individuale ale ei. O echipă potrivită în care valorile indivi‑ duale se agreează, se completează şi se susţin poate fi un instrument de lucru foarte performant: să ne imaginăm o echipă de medici chi‑ rurgi care este obligată să lucreze (prin forţa împrejurărilor) două‑ sprezece ore continuu. Este evident că oricât de buni, luaţi individual, ar fi doctorii, randamentul şi performanţa individuală nu se pot ri‑ dica la valoarea obţinută de echipa lor. Să presupunem că am avut norocul să ajungem nişte oameni normali, într‑o societate normală şi avem o meserie frumoasă (zi‑ cem noi) care ne place, o efectuăm zilnic cu uşurinţă, chiar dacă al‑ tora li se pare că este grea, nepotrivită pentru ei şi nu ar face‑o, avem şi suficientă rutină profesională (de data asta rutina are sensul de ex‑ perienţă, pricepere) şi suntem şi bine apreciaţi. Ce ar mai fi de fă‑ cut? Iată o adevărată problemă: ce ar mai fi de făcut după ce ai făcut tot ce trebuia? Dar aceasta parcă este o altă atitudine decât cea obiş‑ nuită şi de aici încolo apar noile dificultăţi: nu mai ştii ce să faci, nu te‑a învăţat nimeni ce să faci după ce ai făcut tot (şi ai avut cei mai buni „învăţători”), cine, ce, cum te‑ar putea lumina? Există un răs‑ puns la această întrebare. Iată‑l: singur, inspiraţia, norocul, divini‑ tatea. Dacă insişti mereu, ai o atitudine pozitivă, ai o mentalitate de învingător, încerci mereu, măcar din când în când ai puţină inspira‑ ţie, mintea ţi‑e acaparată total de preocuparea ta, s‑ar putea ca într‑o zi să ţi se pară „ceva”, a doua zi să te convingi că n‑a fost mai nimic, peste alte câteva zile iar să ai impresia că a apărut ceva, iar să con‑ staţi că nu merge, mai schimbi puţin direcţia şi încerci iar şi iar, până când, în sfârşit, parcă ar fi ceva, da, chiar este… oare ce valoare are? (Aceasta ar trebui să fie ultima întrebare pe care să ţi‑o pui.) mai de‑ grabă ar trebui să vedem dacă „puişorul” ar putea creşte, care ar fi direcţiile de urmat şi cu ce instrumente, acum buna noastră experi‑ enţă ar trebui să ne ajute. Realizarea noastră s‑a mai consolidat un pic, încercăm mai departe şi parcă acum avem mai mult curaj şi, cul‑ mea, avem şi mai mult succes. Am mai făcut câţiva paşi şi ne simţim mai bine, dar parcă am obosit deja, poate că este momentul să facem o pauză, chiar mai lungă. La început va fi mai greu, mintea noastră nu vrea să iese din universul în care singură s‑a instalat, totuşi ieşim şi mai facem şi altceva (slavă Domnului, că avem ce face). Trece des‑ tul timp şi nu avem cum să nu ne amintim că de o anumită problemă 300 PETRU ROTARU ne‑am mai ocupat. Cum suntem destul de bine organizaţi, chestiunea lăsată la dospit o găsim repede şi o reluăm. Constatăm că anumite lu‑ cruri încă le avem proaspete în memorie, dar pe altele le uitasem şi, aproape fără nici un efort, ne mai vin idei, le încercăm, se lipesc des‑ tul de bine şi aproape pe nesimţite mai întoarcem nişte „file”, dacă treaba merge, însemnă că am avut noroc. Încercăm să vedem între‑ gul, să sintetizăm, lunecăm uşor iarăşi spre detalii, de la detalii sărim iarăşi la sinteză, aceste oscilaţii între sinteză şi detalii reprezintă o ga‑ ranţie că terenul este fertil. Revenim, acum chiar ştim ce vrem, mai corectăm, mai finisăm, mai intuim, avem mai multă siguranţă, înce‑ pem să ne familiarizăm cu noul univers, ne simţim bine şi „vedem” că mai avem mult de muncă… Cine ar putea să ne bage în seamă „opera” dacă nu dovedim noi că ceea ce am făcut foloseşte la ceva. Începem să facem mai multe legături, apar chiar surprize plăcute, la unele chiar nu ne aşteptam, acum suntem acaparaţi total şi am deve‑ nit proprii noştri sclavi. Mintea noastră nu mai poate ieşi din univer‑ sul nou creat. Şi totuşi va trebui să ne desprindem… ca să revenim… şi iarăşi… şi iarăşi… Să facem o retrospectivă. Acel „ceva” de care am avut atâta ne‑ voie, care a fost norocul nostru, cum a apărut? Va mai apărea el şi altă dată? Este greu de dat un răspuns satisfăcător la aceste întrebări. To‑ tuşi noua noastră abordare: atitudinea, psihologia învingătorului, cu‑ rajul, ne vor face mai optimişti, experienţele acumulate ne dau drep‑ tul la mai multă încredere în noi, deoarece începem să ne convingem că omul ar putea face cu mult mai multe performanţe decât crede el. Să sprijinim această afirmaţie cu câteva argumente: ◆◆ Orice standard, oricât de înalt ar fi, are soarta de a fi cucerit şi apoi depăşit, exemplu: în 1976, la Olimpiada de la Montreal, gimnasta română Nadia Comăneci a fost atât de bine pregătită încât a primit de mai multe ori aprecierea maximă, nota 10. Astăzi, după doar 35 de ani, ceea ce reuşea Nadia la olimpiadă reprezintă doar uşoare exerciţii de încălzire pentru orice gimnastă de performanţă şi, nota bene, nu mai există nici notă maximă. ◆◆ Este binecunoscut faptul că există rezerve uriaşe în creierul uman care ar putea fi folosite în viitor. De ce nu am crede cu putere că un organism uman, corect hrănit, odihnit şi bine antrenat ar putea produce performanţe intelectuale cu mult mai mari? ◆◆ Este destul de uşor să sesizăm situaţia contrară când hrana precară, stresul şi mai ales lipsa de antrenament nu produc mai nimic, sau mai bine zis, produc foarte puţin. Aici, ţara noastră este plină de exemple, din păcate. Creaţiile şi creativitatea 301
◆◆ Este uşor de văzut, în structura lumii contemporane, popoare cu atitudini diferite, cu mentalităţi diferite, cu ştiinţa de a face mai ca‑ lificată sau mai puţin calificată, cu muncă mai multă sau mai puţină. Urmează un mic exemplu: un tip asiatic ar avea o altă abordare în faţa unei greutăţi obişnuite decât cea a unui neaoş de‑al nostru care te‑ar întâmpina cu „… lasă bre, că munca e pentru tractoare”. Să mai rămânem puţin la „instrumente”: am putea perfecţiona vechile instrumente, am putea simplifica sau schimba universul de lu‑ cru, sau l‑am putea restructura, ori am putea căuta şi studia univer‑ suri asemănătoare. Să dăm un exemplu: după ce s‑a inventat maşina, la început am reparat‑o, apoi am îmbunătăţit‑o, în trepte, în etape di‑ ferite, încât aproape că nici nu mai seamănă cu invenţia iniţială; i‑am schimbat datele iniţiale, am mutat‑o din mediul terestru în alte medii: apă, aer, a ieşit chiar în cosmos, i s‑au schimbat chiar principiile fun‑ damentale de funcţionare, tot timpul complicând‑o, dar probabil că cea mai mare transformare a ei încă nu s‑a produs. Un alt instrument care ne‑ar putea îmbunătăţi mult „inspiraţia” este evaluarea muncii individuale. Trebuie să recunoaştem că socie‑ tăţile umane cu cele mai înalte standarde de civilizaţie au şi cele mai bune sisteme de evaluare a muncii individului. Culmea este că nici la nivelul teoriilor nu stăm bine aici: sistemul principal de evaluare este acela brutal şi antagonic în care sunt puse faţă în faţă „oştile” şi în fi‑ nal una dintre ele este anihilată complet. Atunci când comparăm doi oameni diferiţi nu ar trebui să ne comportăm la fel ca atunci când comparăm doi cartofi diferiţi. Omul performant ar trebuit comparat tot timpul numai cu el însuşi. Să sperăm că viitorul va beneficia de un astfel de instrument mult îmbunătăţit. Tot pentru a găsi mai uşor calea „inspiraţia” să mai punem în evidenţă o altă însuşire a minţii umane, şi anume diversitatea pe o di‑ recţie. O facem cu un exemplu: să ne gândim la cât de multe instru‑ mente a inventat omul pentru ca să realizeze banala operaţie de tă‑ iere: la început a folosit piatra, apoi cuţitul, toporul, sabia, ghilotina, foarfecele, fierăstrăul, lama, bisturiul, dar şi aţa de tăiat mămăliga, se‑ cera, coasa, plugul şi numeroase maşini de tăiat, tocat, care de care mai ingenioase. Câtă diversitate! Iată o idee: pentru ca să realizezi lu‑ cruri noi, s‑ar putea să ai nevoie de instrumente noi. Uneori, culmea, este mai uşor de găsit un instrument nou. Nu în cele din urmă, pentru atingerea scopurilor noastre cele mai nobile, trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu. Cine mă poate contrazice când afirm că cele mai bune, mai umane şi mai durabile lucrări pe care le‑a făcut omul, le‑a făcut şi cu ajutorul 302 PETRU ROTARU lui Dumnezeu? Albert Einstein afirma: „ştiinţa fără credinţă este şchioapă, iar credinţa fără ştiinţă este oarbă”. Sunt întrutotul de acord cu partea a doua a acestei afirmaţii, iar în ceea ce priveşte prima parte, cred că ar trebui actualizată, ştiinţa fără credinţă, astăzi, este cu adevărat bolnavă, iar diagnosticul este: ştiinţa fără credinţă este ne‑ bună de legat. ISTORIA REGLEMENTĂRII AGENțIILOR DE OCUPARE A FORțEI DE MUNCĂ LA NIVELUL ORGANIZAțIEI INTERNAțIONALE A MUNCII
Denisa‑Oana PĂTRAŞCU1 [email protected]
ABSTRACT: The social changes of the 19th century have brought increased number of employees, dependents of a fixed income. The financial crash of the ’30s led to the loss of many jobs and to mass unemployment. Consequently, public institutions appeared, with the goal to find jobs for the labour force: but their lack of flexibility has reduced the efficiency of this objective. In this context, private agencies were created, more dynamic and flexible concerning the need of the labour market. This fact was necessary in order to better and unitarily regulate the problem of employment. International Labour Organisation which adopted from 1933 until now, 4 conventions and one recommendation, demonstrating the importance of these institutions. KEYWORDS: history of legislation, private agency, International Labour Organisation, employment.
La data de 29.06.1933, în cea de a şaptesprezecea sesiune a Con‑ ferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, este adop‑ tată Convenţia privind agenţiile private de ocuparea forţei de muncă nr. 34/1933. Este pentru prima dată când se defineşte printr‑un act normativ internaţional agentul de muncă temporară, denumit la acel moment agenţie privată de ocuparea forţei de muncă. Nevoia socială care a determinat situarea pe primul punct al agendei Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Mun‑ cii din anul 1933 a fost numărul crescut al intermediarilor forţei de muncă, într‑un moment de crah economic fără precedent în istorie când pe de o parte angajatorii nu îşi permiteau costurile angajării de personal, iar pe de altă parte nivelul şomajului a determinat scăderea costului forţei de muncă. 1 Doctor în științe juridice, colaborator al Diviziei de Istoria Științei a Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 304 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU
În anul 1933 în Statele Unite ale Americii şomajul a atins valoa‑ rea record de 24,95%2 din forţa de muncă, faţă de 4,6%3 în anul 2004, respectiv 9,8% în 20114. Nici în Europa situaţia nu era mai bună, astfel în anul 1933 în Bel‑ gia rata şomajului era 23,5%5 iar în Germania, unde Partidul Naţio‑ nal Socialist cîştigase alegerile, rata şomajului era 17,1%, reprezentând aproximativ 4,1 milioane de şomeri, din care aproape 2 milioane de şo‑ meri de lungă durată6. Situaţia socială şi economică fără precedent a determinat guvernele statelor afectate de crahul economic să realizeze programe de dezvoltare regională7 în scopul contracarării, pe termen scurt, efectelor şomajului de masă. Totuşi aceste măsuri erau izolate iar în sectorul privat intermediarii erau cei care stabileau costul forţei de muncă. De cele mai multe ori aceştia foloseau forţă de muncă fără forme legale, iar utilizatorii nu îşi asumau riscurile inerente angajării, în special cele privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesio‑ nale. Protecţia socială a salariaţilor intermediaraţi era slab reprezentată. În primul articol al Convenţiei nr. 34/1933 este definită agenţia privată de ocupare a forţei de muncă ca fiind: a) agenţia privată de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit, pu‑ tând fi orice persoană fizică sau juridică, instituţie, agenţie sau altă ‑or ganizaţie care acţionează ca intermediar în scopul procurării unui loc de muncă pentru un salariat sau pentru a furniza salariaţi pentru un angajator în scopul de a obţine avantage materiale directe sau indi‑ recte de la angajator sau salariat; expresia nu include ziare sau alte pu‑ blicati cu excepţia dacă sunt publicate parţial sau în totalitate cu sco‑ pul de a acţiona ca intermediari între angajator şi angajat; b) agenţia privată de ocupare a forţei de muncă fără a avea ca scop obţinerea de profit, reprezentând serviciile de plasament ale oricărei companii, in‑ stituţii, agenţii sau ale altei organizaţii care, deşi nu urmăreşte obţine‑ rea unor avantaje pecuniare sau de ordin material, percepe fie de la angajator, fie de la salariat pentru serviciile menţionate o taxa de în‑ scriere, o contributie peridică sau orice alte taxe. Convenţia îşi propune ca în termen de 3 ani de la intrarea sa în vigoare, prin reglementarea naţională a Membrilor Biroului
2 www.encycl.opentopia.com/term/unemployment 3 www.en.wikipedia.org/wiki/unemployment 4 http: //epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/ 5 www.en.wikipedia.org/wiki/unemployment 6 www.wsws.org/news/1988/unew‑s12.shtml 7 Roosvelt’s Deal, National Industrial Recovering Act, elaborat la începutul anului 1933 în SUA. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 305
Internaţional al Muncii care o ratifică, să elimine agenţia privată de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit8. În timpul acestei perioade acestea nu vor stabili noi onorarii sau taxe, iar nivelul lor va fi supravegheat de autorităţiile competente ale Mem‑ brilor care vor stabili nivelul de plată pe oră în care trebuie să se în‑ cadreze veniturile şi cheltuielile agenţiei private de ocuparea forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit9. Prevederile art. 2 alin. (1) ale Convenţiei nr. 34/1933 privind eli‑ minarea agenţiilor private de ocuparea forţei de muncă nu sunt apli‑ cabile în cazul în care acestea plasează categorii defavorizate de sa‑ lariaţi sau de ocupaţii aflate în condiţii speciale, potrivit legislaţiei naţionale. Această excepţie trebuie autorizată de autoritatea compe‑ tentă a Membrilor în cazuri de excepţie, după consultări cu organi‑ zaţiile patronale şi sindicale implicate10. Această execepţie nu conferă dreptul agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă de a stabili noi onorarii, după expirarea perioadei de 3 ani prevăzută de artico‑ lul 2 al convenţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (4) al Convenţiei nr. 34/1933 agenţia de ocupare a forţei de muncă, aflată în cazul pre‑ văzut de excepţie: a) orice onorariu trebuie să fie subiectul supervizări de către autoritatea competentă; b) trebuie să solicite obţinerea licen‑ ţei anuale care poate fi reînoită potrivit prevederilor legislaţiei naţio‑ nale, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 ani; c) poate primi ono‑ rarii şi texe în funcţie de un tarifar orar aprobat de autorităţi; d) poate plasa sau recruta salariaţi în străinătate dacă este autorizată să o facă şi dacă între statele implicate există un acord în acest sens. Conform dispoziţiilor art. 4 din Convenţia nr. 34/1933 agenţia privată de ocupare a forţei de muncă fără a avea ca scop obţinerea de profit: a) trebuie să solicite autorizarea de la autoritatea competentă şi trebuie să fie subiectul supravegherii de către aceasta; b) nu va de‑ păşi tarifele aprobate de către autoritatea competentă privind chel‑ tuielile implicate; c) poate recruta salariaţi din străinătate dacă auto‑ ritatea naţională îi permite acest lucru şi dacă între statele implicate există un acord în acest sens. Potrivit prevederilor art. 5 din Convenţia nr. 34/1933 agenţia pri‑ vată de ocupare a forţei de muncă cum este definită în art. 1 al Con‑ venţiei precum şi orice persoană fizică sau juridică, agenţie sau altă organizaţie privată care, în mod curent, atrage spre plasare forţă de muncă trebuie să declare autorităţii competente modalitatea în care 8 Art. 2 paragraf 1 din Convenţia nr. 34/1933. 9 Art. 2 paragraf 2 din Convenţia nr. 34/1933. 10 Art. 3 alin.1–2 din Convenţia nr. 34/1933. 306 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU prestează serviciul, gratuit sau remunerat. În acord cu dispoziţiile art.6 din Convenţia nr. 34/1933 legislaţia naţională trebuie să stabilească pedepsele cele mai potrivite, incluzând retregerea licenţei sau autori‑ zaţiei prevăzute de convenţie atunci când consideră necesar, pentru orice încălcare a dispoziţiilor acestor articole sau a legislaţie în vigoare. Această conventie nu se aplică marinarilor. Convenţia nr. 34/1933 a fost ratificată de 11 state, din care 9 state au denunţat‑o. România nu a ratificat aceasta convenţie care a intrat în vigoare la data de 18.10.1936. Această convenţie a fost închisă rati‑ ficării la momentul revizuirii sale, prin Convenţia nr. 96/1949. În cea de‑a 31 sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei In‑ ternaţionale a Muncii a Biroului Oficial al Muncii s‑a decis adoptarea Conventiei nr. 88/1948 privind agentia de ocupare a forţei de muncă. Potrivit prevederilor art.11 din această convenţie autoritatea com‑ petentă va lua măsurile necesare pentru a asigura cooperarea dintre agenţia de ocupare a forţei de muncă publică şi agenţiile de ocupare a forţei de muncă private fără a avea ca scop obţinerea de profit. Româ‑ nia a ratificat această convenție în anul 197311. În cea de a treizeci şi doua sesiune a Conferinţei Generale a Or‑ ganizaţiei Internaţionale a Muncii a fost adoptată Convenţia privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă revizuită nr. 96/1949. Această convenţie este complementară Convenţiei privind Agenţia de Ocupare nr. 88/1948 care prevede obligaţia fiecărui stat membru, care a ratificat această convenţie, de a susţine şi a asigura susţinerea unui serviciu public gratuit pentru ocuparea forţei de muncă, accesibil tu‑ turor categoriilor de salariaţi12. Potrivit art. 1 alin. (1) din Convenţia nr. 96/1949 agenţia privată de ocuparea forţei de muncă este definită ca fiind: a) agenţia privată de ocuparea forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit este orice persoană fizică sau juridică, instituţie, agenţie sau altă or‑ ganizaţie care acţionează ca intermediar în scopul procurării unui loc de muncă pentru un salariat sau de a completa cu forţă de muncă pentru un angajator şi care are ca scop procurarea de avantaje pecu‑ niare sau alte avantaje materiale directe sau indirecte pentru alt anga‑ jator sau salariat; expresia nu include ziare sau alte publicţii cu excep‑ ţia celor publicate total sau parţial cu scopul de a fi intermediari între salariaţi şi angajatori; b) agenţia privată de ocupare a forţei de muncă fără a avea ca scop obţinerea de profit, reprezentând serviciile de
11 http: //www.ilo.org/ilolex/english/index.htm 12 Art. 1 din Convenţia nr. 88/1948. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 307 plasament ale oricărei companii, instituţii, agenţii sau ale altei organi‑ zaţii care, deşi nu urmăreşte obţinerea unor avantaje pecuniare sau de ordin material, percepe fie de la angajator, fie de la salariat pentru ser‑ viciile menţionate o taxa de înscriere, o contributie peridică sau orice alte taxe. Dacă la nivelul definiţiei agenţei de muncă temporară nu există diferenţe între cele două convenţii, acestea se diferenţiază mult la ni‑ velul modului în care promovează eliminarea agenţiilor private de ocuparea forţei de muncă realizate în scopul obţinerii de profit. Dacă prin art. 2 alin. (1) din Convenţia nr. 34/1933 se stabileşte un termen limită de 3 ani în care acestea vor fi eliminate, art. 3 alin. (1) al Con‑ venţiei nr. 96/1949 prevede eliminarea acestora într‑un termen sta‑ bilit de autoritatea competentă, dar nu înaintea momentului în care serviciul public de ocupare a forţei de muncă devine funcţional13. Deasemenea, Convenţia nr. 96/1949 este formată din 3 părţi: 1. Dis‑ poziţii Generale; 2. Abolirea progresivă agenţiilor de ocupare a for‑ ţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit şi a altor agenţii; 3. Dispoziţii privind agenţiile care încasează taxe. Potrivit art. 4 al Convenţiei nr. 96/1949 până la momentul elimi‑ nării, agenţia de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţine‑ rii de profit: a) vor fi supravegheate de autoritatea competentă; b) vor încasa onorarii şi vor realiza cheltuieli potrivit unei tarif orar stabilit de către autoritatea competentă sau fixate de această autoritate. Aceste supravegheri vor avea ca scop suplimentar eliminarea tuturor abuzu‑ rilor în legătură cu activităţile agenţiilor de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit. În acest scop, autoritatea competentă trebuie să consulte organi‑ zaţiile sindicale şi patronale implicate. Dacă în art. 2 alin. (1) din Convenţia nr. 34/1933 era prevăzută exceptarea de la principiul eliminării a acelor agenţii care plasează categorii defavorizate de salariaţi sau de ocupaţii aflate în condiţii speciale, potrivit legislaţiei naţionale, în art. 3 alin. (3) din Conven‑ ţia nr. 96/1949 este prevăzută posibilitatea stabilirii de către autorita‑ tea competentă a unor perioade diferite de eliminare pentru agenţiile care plasează categorii diferite de persoane precum şi, potrivit art. 5 alin. (1) din Convenţia nr. 96/1949, în cazurile în care ocuparea for‑ ţei de muncă nu poate fi făcută în mod avantajos de către agenţia de ocuparea forţei de muncă publică, în respect pentru toate categoriile de persoane, astfel cum sunt definite prin legislaţia naţională, după
13 Art. 2 alin. (2) din Convenţia nr. 96/1949. 308 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU consultarea organizaţiilor sindicale şi patronale implicate. În situaţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Convenţia nr. 96/1949 agenţia de ocu‑ pare a forţei de muncă: a) trebuie să fie subiectul supravegherii auto‑ rităţii competente; b) trebuie să intre în posesia unei licenţe anuale reînnoibile acordată de autoritatea competentă; c) va încasa onorarii şi va cheltui potrivit unei tarifar orar stabilit de către autoritatea com‑ petentă sau fixat de aceasta; d) va plasa sau recruta doar salariaţi din străinătate dacă au permisiunea autorităţii competente şi doar în con‑ diţile determinate de legislaţia în vigoare14. În conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia nr. 96/1949 agenţia de ocupare a forţei de muncă care nu este condusă după prin‑ cipiul profitului aşa cum este definită în art. 1 alin. (1) lit. b din Con‑ venţia nr. 96/1949: a) trebuie să solicite autorizarea autorităţii com‑ petente şi să fie subiectul supravegherii acesteia; b) nu va primi taxe suplimentare faţă de tarifarul orar aprobat de autoritatea competentă sau fixat de aceasta, cu privire la cheltuielile aprobate; c) va plasa sau recruta doar salariaţi din străinătate dacă are permisiunea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legislaţia în vigoare. Conform dispoziţiilor art. 7–8 din Convenţia nr. 96/1949 auto‑ ritatea competentă va lua măsurile necesare pentru a se asigura ca agenţiile de ocupare a forţei de muncă îşi continuă activităţile fără a percepe taxe şi va fixa pedepsele potrivite, incluzând retragerea li‑ cenţei şi autorizaţiei, când consideră necesar, pentru orice încălcare a prevederilor acestei părţi din Convenţie sau a legislaţiei în vigoare. Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Convenţia nr. 96/1949 agenţiile care încasează taxe condusă după principiul profitului aşa cum este definită în art. 1 alin. (1) lit. b din Convenţia nr. 96/1949: a) trebuie să fie subiectul supravegherii autorităţii competente; b) trebuie să in‑ tre în posesia licenţei anuale reînoibile acordată de autoritatea com‑ petentă; c) va încasa onorarii şi cheltui potrivit după un tarifar orar supus aprobării de către autoritatea competentă sau fixat de această autoritate; d) va plasa sau recruta salariaţi în străinatate dacă are per‑ misiunea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legislaţia în vigoare. Conform dispoziţiilor art. 11 din Convenţia nr. 96/1949 agen‑ ţia de ocupare a forţei de muncă care încasează taxe dar nu este con‑ dusă după principiul profitului: a) trebuie să solicite autorizarea au‑ torităţii competente şi să fie subiectul supravegherii acesteia; b) nu va primi taxe suplimentare faţă de tarifarul orar aprobat de autoritatea
14 Art. 5 alin. (2) din Convenţia nr. 96/1949. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 309 competentă sau fixat de aceasta, cu privire la cheltuielile aprobate; c) va plasa sau recruta doar salariaţi din străinătate dacă are permisiu‑ nea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legisla‑ ţia în vigoare. Autoritatea competentă va lua măsurile necesare pen‑ tru ca agenţia de ocupare a forţei de muncă care nu este condusă după principiul profitului îşi va îndeplini operaţiunile în mod gratuit15. În conformitate cu prevederile art. 13 din Convenţia nr. 96/1949 autoritatea competentă va fixa pedepsele potrivite, incluzând retragerea licenţei şi autorizaţiei, când consideră necesar, pentru orice încălcare a prevederilor acestei părţi din Convenţie sau a legislaţiei în vigoare. Potrivit dispoziţiilor art. 15 în cazul în care un Membru al cărui spaţiu teritorial include suprafeţe mari în care densitatea populaţiei este scăzută, în scopul dezvoltării regionale, autoritatea competentă consideră că impracticabilă aplicarea prevederilor acestei Convenţie, aceasta poate excepta aplicarea acestei Convenţii în totalitate sau cu câteva excepţii. În acest caz Membrul Biroului Internaţional al Mun‑ cii va indica în primul său raport teritoriile pe suprafaţa cărora nu se aplică Convenţia precum şi motivele care au determinat această de‑ cizie a autorităţii competente. Ulterior acesta nu se va putea folosi de această excepţie. În rapoartele anuale poate anunţa că a ridicat excep‑ ţia aplicării Convenţiei pe teritoriile stabilite în primul raport. Această conventie nu se aplică marinarilor. Convenţia nr. 96/1949 a fost ratificată de 40 state, din care 12 state au denunţat‑o. Având în vedere faptul că România nu se baza la acel moment pe o economie de piață, nu a ratificat această convenție, care a intrat în vigoare la data de 18.07.1951. Această convenţie a fost închisă ratificării la momentul adoptării Convenţiei nr. 181/1997. Conferinţa Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, în cea de a optzeci şi cincea sesiune a sa, a adoptat Convenţia privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă nr. 181/1997 pentru re‑ vizuirea Convenţiei privind birourile de plasare cu plată (revizuită), nr. 96/1949. Potrivit dispoziţiilor art. 1 ale Convenţiei nr. 181/1997 agenţia privată de ocupare a forţei de muncă este definită ca fiind orice per‑ soană fizică sau juridică, independentă de autorităţile publice, care furnizează unul sau mai multe dintre serviciile următoare în legătură cu piaţa muncii: a) servicii care vizează medierea cererii cu oferta de muncă, fără ca agenţia privată de ocupare să devină parte la rapor‑ tul de muncă susceptibil de a decurge de aici; b) servicii constând în
15 Art. 12 din Convenţia nr. 96/1949. 310 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU angajarea lucrătorilor în scopul de a‑i pune la dispoziţia unei terţe per‑ soane fizice sau juridice (denumită întreprindere utilizatoare), care le stabileşte sarcinile de muncă şi supervizează executarea lor; c) alte ser‑ vicii legate de căutarea de locuri de muncă, care vor fi stabilite de au‑ toritatea competentă după consultarea patronatelor şi sindicatelor reprezentative, precum furnizarea de informaţii, fără a fi vizată prin aceasta medierea unei oferte şi a unei cereri specifice. Potrivit aces‑ tei convenţii, expresia lucrător include pe solicitanţii de locuri de muncă16, iar procesarea datelor personale ale lucrătorilor desemnează culegerea, stocarea, combinarea şi comunicarea datelor personale sau orice altă folosinţă care ar putea fi dată oricărei informaţii privind un lucrător identificat sau identificabil17. Faţă de prevederile art. 1 ale Convenţiei nr. 34/1933 sau ale ace‑ luiaşi articol al Convenţiei nr. 96/1949 se observă diferenţe funda‑ mentale, şi anume faptul că nu mai există diferenţierea între agenţia privată de ocuparea forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit şi cea care nu este condusă după principiul profitului. O altă di‑ ferenţă constă în detalierea tipurilor de activităţi pe care le poate re‑ aliza o persoană fizică sau juridică pentru a fi denumită agenţie pri‑ vată de ocupare a forţei de muncă, activităţi care nu se mai limitează la a fi un intermediar în scopul procurării unui loc de muncă pentru un salariat sau de a completa cu forţă de muncă pentru un angajator ci şi servicii constând în angajarea salariaţilor în scopul de a‑i pune la dispoziţia unei terţ sau alte servicii legate de căutarea de locuri de muncă, stabilite de autoritatea competentă după consultarea patrona‑ telor şi sindicatelor reprezentative, precum furnizarea de informaţii, fără a fi vizată prin aceasta medierea unei anumite oferte şi a anumite cereri de muncă. De asemenea sunt definite lucrătorul şi activitatea de procesare a datelor personale ale acestora. Potrivit prevederilor art. 2 alin. 3 din Convenţia nr. 181/1997 printre obiectivele sale se numără cel de a permite funcţionarea agen‑ ţiilor private de ocupare a forţei de muncă şi cel de a‑i proteja pe sa‑ lariaţii care au recurs la serviciile acestora. Acest articol demonstrează o modificare a percepţiilor la nivelul Biroului Internaţional al Mun‑ cii faţă de art. 2 alin. (1) al Convenţiei nr. 34/1933 potrivt căuia agen‑ ţiile de ocupare a forţei de muncă conduse după principiul profitului trebuie eliminate în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestei Convenţii, sau cel al art. 3 alin. (1) din Convenţia nr. 9/1949 conform
16 Art. 1 alin. 2 din Convenţia nr. 181/1997. 17 Art. 1 alin. 3 din Convenţia nr. 181/1997. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 311 căruia acestea vor fi eliminate într‑o perioadă limitată de timp stabi‑ lită de autoritatea competentă. În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Convenţia nr. 181/1997 autoritatea competentă a unui stat care a ratificat Conven‑ ţia, poate, după consultarea celor mai reprezentative patronate şi sin‑ dicate: a) să interzică, în circumstanţe speciale, agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă să opereze faţă de anumite categorii de lu‑ crători sau în anumite ramuri de activitate economică pentru a fur‑ niza unul sau mai multe dintre serviciile prevăzute la art. 1 alin. (1); b) să excludă, în circumstanţe speciale, lucrătorii din anumite ramuri de activitate economică sau din anumite sectoare ale acestora, din câmpul de aplicare al convenţiei sau al unora dintre dispoziţiile sale, cu condiţia ca lucrătorii respectivi să beneficieze cu un alt titlu de o protecţie adecvată. În cazul în care statul membru alege să se preva‑ leze de această excepţie are obligaţia de a indica în rapoartele sale in‑ terdicţiile sau excluderile şi motivaţiile acestora. Conform dispoziţiilor art. 3 din Convenţia nr. 181/1997 statutul juridic al agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă va fi stabilit conform legislaţiei şi practicii naţionale, după consultarea organizaţi‑ ilor celor mai reprezentative patronate şi sindicate. Fiecare stat mem‑ bru trebuie să stabilească, prin intermediul unui sistem de atribuire de licenţe sau de certificare, condiţiile de funcţionare a agenţiilor pri‑ vate de ocupare a forţei de muncă, exceptând cazul în care aceste con‑ diţii sunt reglementate printr‑un alt mod, de legislaţia şi practica na‑ ţională. Pentru respectarea drepturilor lucătorilor statele membre vor lua măsurile necesare, în special în privinţa dreptului la libertate sindi‑ cală şi la negociere colectivă (art. 4), egalitatea de şanse şi de tratament în materie de acces la ocupare şi la diferitele profesii fără discriminare discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, as‑ cendenţă naţională, origine socială sau orice altă formă de discrimi‑ nare prevăzută de legislaţia sau practica naţionale cu excepţia formelor de discriminare pozitivă pentru categoriile defavorizate de lucrători (art. 5) şi privind procesarea datelor personale ale lucrătorilor de către agenţiile private de ocupare a forţei de muncă care trebuie efectuate în condiţii care protejează anumitele date şi respectă viaţa privată a lucră‑ torilor, conform legislaţiei şi practici naţionale şi limitată la chestiunile privind calificările şi experienţa profesională a lucrătorilor respectivi şi la orice altă informaţie direct pertinentă (art. 6). Aceste prevederi sunt reluate şi completate şi de dispoziţiile art. 11 al Convenţiei, potrivit căruia fiecare stat membru trebuie să ia 312 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU măsurile necesare, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională, pentru a garanta o protecţie adecvată lucrătorilor folosiţi de agenţi‑ ile private de ocupare a forţei de muncă, prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. b)18 în materie de: libertate sindicală; negociere colectivă; sa‑ larii minime; programe de muncă, durata muncii şi alte condiţii de muncă; prestaţii legale de securitate socială; acces la formare; securi‑ tate şi sănătate în muncă; reparaţie în caz de accident de muncă sau de boală profesională; indemnizaţie în caz de insolvabilitate şi protec‑ ţie a creanţelor lucrătorilor; protecţie şi prestaţii de maternitate, pro‑ tecţie şi prestaţii prenatale. În cazul acestui tip de agenţie fiecare stat membru trebuie să stabilească şi să repartizeze, conform legislaţiei şi practicii naţionale, responsabilităţile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă şi ale întreprinderilor utilizatoare în materie de: ne‑ gociere colectivă; salarii minime; programe de muncă, durata muncii şi alte condiţii de muncă; prestaţii legale de securitate socială; acces la formare; protecţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; repa‑ raţie în caz de accident de muncă şi boală profesională; indemnizaţie în caz de insolvabilitate şi protecţie a creanţelor lucrătorilor; protecţie şi prestaţii de maternitate, protecţie şi prestaţii prenatale. Un alt principiu pentru protecţia drepturilor lucrătorilor este acela al interdicţiei muncii copiilor, astfel potrivit dispoziţiilor art.9, fiecare stat membru trebuie să ia măsuri pentru a asigura că munca copiilor nu este folosită şi nici furnizată de agenţiile private de ocu‑ pare a forţei de muncă. Principiul protecţiei lucrătorilor migranţi se aplică şi pentru lu‑ crătorii protejaţi de Convenţia nr. 181/1997, astfel potrivit dispoziţi‑ ilor art.8, fiecare stat membru trebuie, după consultarea organizaţii‑ lor celor mai reprezentative patronate şi sindicate, să ia toate măsurile necesare şi corespunzătoare, în limitele jurisdicţiei sale şi, dacă este cazul, în colaborare cu alte state membre, pentru ca lucrătorii mi‑ granţi recrutaţi sau plasaţi pe teritoriul său de agenţii private de ocu‑ pare a forţei de muncă să beneficieze de o protecţie adecvată şi pen‑ tru a împiedica comiterea de abuzuri faţă de aceştia. Aceste măsuri trebuie să cuprindă legi sau reglementări care să prevadă sancţiuni, inclusiv interzicerea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă care comit abuzuri şi practici frauduloase. În cazul în care sunt re‑ crutaţi lucrători dintr‑o ţară pentru a lucra într‑o alta, statele membre respective trebuie să aibă în vedere încheierea de acorduri bilaterale 18 Servicii constând în angajarea lucrătorilor în scopul de a‑i pune la dispoziţia unei terţe persoane fizice sau morale (denumită în continuare „întreprindere utilizatoare”), care le stabileşte sarcinile de muncă şi supervizează executarea lor. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 313 pentru prevenirea abuzurilor şi a practicilor frauduloase în materie de recrutare, plasare şi ocupare a forţei de muncă. Un alt principiu important al activităţii agenţiilor private de ocuparea forţei de muncă este cel potrivit căruia nu au dreptul de a percepe de la lucrători, direct sau indirect, în totalitate sau parţial, onorarii sau alte taxe. De la acest principiu, dacă este în interesul lu‑ crătorilor respectivi, autoritatea competentă poate, după consultarea organizaţiilor celor mai reprezentative patronate şi sindicate, să auto‑ rizeze derogări pentru anumite categorii de lucrători şi pentru servicii identificate în mod specific, furnizate de agenţiile private de ocupare a forţei de muncă19. În acest din urmă caz statul membru are obligaţia de a indica în rapoartele sale informaţii privind aceste derogări şi mo‑ tivaţiile acestora. Activitatea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă o completează pe cea a serviciului public gratuit de ocupare a forţei de muncă. Potrivit prevederilor art. 13 din convenţie fiecare stat mem‑ bru trebuie, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională şi după consultarea organizaţiilor celor mai reprezentative de patroni şi de lu‑ crători, să definească, să stabilească şi să revadă în mod regulat, con‑ diţiile proprii pentru promovarea cooperării între serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă. Acestea trebuie fundamentate pe principiul că autorităţile publice păstrează competenţa de a lua decizia finală privind: formularea unei politici a pieţei muncii; utilizarea şi controlul utilizării fondurilor publice desti‑ nate punerii în practică a acestei politici. Agenţiiie private de ocupare a forţei de muncă trebuie, la intervale stabilite de autorităţile compe‑ tente, să furnizeze informaţiile cerute de acestea, ţinând cont de ca‑ racterul lor confidenţial: în scopul de a permite autorităţilor compe‑ tente să cunoască structura şi activităţile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă, conform condiţiilor şi practicilor naţionale; în sco‑ puri statistice. Autoritatea competentă trebuie să compileze aceste in‑ formaţii şi, la intervale regulate, să le pună la dispoziţia publicului. Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Convenţia nr. 181/1997 autori‑ tatea competentă trebuie să ia măsurile necesare pentru a crea me‑ canisme şi proceduri corespunzătoare asociind, dacă este cazul, or‑ ganizaţiile cele mai reprezentative patronate şi sindicate în scopul de a instrumenta plângerile şi de a examina reclamaţiile de abuz şi de practici frauduloase privind activităţile agenţiilor private de ocu‑ pare a forţei de muncă. Conform prevederilor art. 14 al Convenţiei
19 Art. 7 alin. 2. 314 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU nr. 181/1997 dispoziţiile acestei convenţii trebuie aplicate pe cale le‑ gislativă sau prin orice alte mijloace conforme cu practica naţională, precum hotărâri judecătoreşti, sentinţe arbitrale sau convenţii colec‑ tive. Controlul aplicării dispoziţiilor va fi asigurat de inspecţia muncii sau de alte autorităţi publice competente. În cazul încălcarii dispoziţi‑ ilor acestei convenţii trebuie prevăzute măsuri corective corespunză‑ toare, inclusiv sancţiuni dacă este necesar. Această conventie nu se aplică marinarilor. Convenţia nr. 181/1997 a fost ratificată de 20 de state, România nefiind printre ele. Convenţia a intrat în vigoare la data de 10.05.2000 și a fost completată prin Recomandarea nr. 188/1997. În cadrul celei de‑a optzeci şi cincea sesiune a Conferinţei Ge‑ nerale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Biroul Internaţional al Muncii odată cu adoptarea Convenţiei privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă nr. 181/1997 a fost adopată şi Recomanda‑ rea nr. 188/1997 privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă. Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Recomandarea nr. 188/1997 legislaţia naţională aplicabilă agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă trebuie completată prin norme tehnice, directive, coduri de deontologie, proceduri de autodisciplină sau alte mijloace conforme cu practica naţională. În acest sens Statele membre ar tre‑ bui, atunci când este posibil, să facă schimb de informaţii şi de expe‑ rienţă privind contribuţiile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă la funcţionarea pieţei muncii şi să le comunice Biroului Inter‑ naţional al Muncii. Pentru aplicarea efectivă a acestora, confom dis‑ poziţiilor art.4 statele membre ar trebui să adopte măsurile necesare şi corespunzătoare pentru a preveni şi a elimina practicile neconforme cu deontologia ale agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă. Aceste măsuri pot include adoptarea unor acte normative care să pre‑ vadă sancţiuni, inclusiv interzicerea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă care aplică practici neconforme cu deontologia. Potrivit prevederilor art. 5 din Recomandarea nr. 188/1997 coro‑ borat cu art. 15 din Recomandarea nr. 188/1997 lucrătorii angajaţi de agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. b20 al Convenţiei nr. 181/1997 trebuie să aibă un contract in‑ dividual de muncă scris care să precizeze condiţiile de angajare. Ca o cerinţă minimă, aceşti lucrători ar trebui să fie informaţi asupra con‑ diţiilor de angajare înainte de începerea efectivă a activităţii. Aceste agenţii, având în vedere drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia
20 V. nota nr. 18. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 315 naţională în ceea ce priveşte încetarea contractelor de muncă, nu tre‑ buie să: a) împiedice întreprinderea utilizatoare să recruteze salariatul pus la dispoziţia sa; b) limiteze mobilitatea profesională a salariatului; c) impună sancţiuni unui salariat care acceptă să lucreze pentru o altă întreprindere. Autoritatea competentă ar trebui să reprime practicile neloiale în materie de anunţuri, precum şi anunţurile false, inclusiv cele care oferă locuri de muncă inexistente, potrivit art. 7 din Recomandarea nr. 188/1997. În acord cu dispoziţiile art. 6 din Recomandarea nr. 188/1997 co‑ roborat cu art. 8–14 din Recomandarea nr. 188/1997 agenţiile pri‑ vate de ocupare a forţei de muncă: a) nu trebuie să recruteze, să pla‑ seze sau să angajeze cu bună ştiinţă lucrători pentru locuri de muncă care comportă pericole şi riscuri inacceptabile sau atunci când lu‑ crătorii pot fi victime ale unor abuzuri sau ale unor tratamente dis‑ criminatorii de orice fel; b) trebuie să‑i informeze pe lucrătorii mi‑ granţi, pe cât posibil în limba lor maternă sau într‑o limbă care să le fie familiară, asupra naturii locului de muncă oferit şi a condiţiilor de angajare; c) nu trebuie să pună la dispoziţia unei întreprinderi utili‑ zatoare lucrători pentru a‑i înlocui pe lucrătorii aflaţi în grevă ai aces‑ teia; d) trebuie să li se interzică sau să fie împiedicate prin alte mij‑ loace să formuleze sau să publice anunţuri de posturi vacante sau de oferte de locuri de muncă care ar avea ca rezultat, direct sau indirect, o discriminare bazată pe motive precum rasa, culoarea, sexul, vârsta, religia, opinia politică, ascendenţa naţională, originea socială, origi‑ nea etnică, handicapul, starea civilă sau familială, preferinţa sexuală sau apartenenţa la o organizaţie de lucrători; e) trebuie încurajate să promoveze egalitatea la angajare prin programe de acţiune pozitive; f) trebuie să le fie interzis să păstreze, în fişiere sau în registre, date personale care nu sunt necesare evaluării aptitudinii pentru angajare a candidaţilor sau mai mult decât este justificat de scopul precis al co‑ lectării lor sau peste perioada în care lucrătorul doreşte să figureze pe o listă de candidaţi; g) trebuie să acorde posibilitatea lucrătorilor de a consulta toate datele personale care îi privesc, fie că sunt procesate automat pe cale informatică sau manual. Aceste măsuri ar trebui să includă dreptul lucrătorului de a obţine şi de a examina o copie a tu‑ turor acestor date, precum şi dreptul de a cere ca datele incorecte sau incomplete să fie şterse sau corectate; h) nu ar trebui să ceară, să păs‑ treze sau să utilizeze informaţii privind starea de sănătate a unui lu‑ crător sau să folosească aceste informaţii pentru a decide asupra ap‑ titudinii sale pentru angajare, cu excepţia cazului în care aceste date 316 DENISA‑OANA PĂTRAȘCU sunt direct legate de condiţiile cerute de exercitarea unei anumite profesii şi lucrătorul interesat autorizează acest lucru în mod expres; i) trebuie să dispună de personal calificat şi pregătiţi în mod cores‑ punzător; j) trebuie să ia împreună cu autoritatea competentă măsuri pentru a promova recurgerea la metode de selecţie corespunzătoare, echitabile şi eficiente. Potrivit dispoziţiilor art. 16–17 din Recomandarea nr. 188/1997 în vederea aplicării unei politici naţionale privind organizarea pie‑ ţei muncii ar trebui să fie încurajată cooperarea dintre serviciul pu‑ blic de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă. În acest scop, ar putea fi create organe care să cuprindă reprezentanţi ai serviciului public de ocupare şi ai agenţiilor private de ocupare a for‑ ţei de muncă, precum şi ai organizaţiilor celor mai reprezentative pa‑ tronate şi sindicate. Măsurile care vizează stabilirea unei cooperări între serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a for‑ ţei de muncă ar putea să includă: a) utilizarea în comun a informaţi‑ ilor şi a unei terminologii comune pentru o mai mare transparenţă a funcţionării pieţei muncii; b) schimbul de anunţuri de posturi va‑ cante; c) lansarea de proiecte comune, de exemplu în domeniul for‑ mării profesionale; d) încheierea de convenţii între serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, referitoare la executarea anumitor activităţi, ca de exemplu proiecte pentru inte‑ grarea în muncă a şomerilor de lungă durată; e) formarea personalu‑ lui; f) consultări regulate; g) ameliorarea practicilor profesionale. România nu a ratificat niciuna din Convenţiile Biroului Inter‑ naţional al Muncii privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, deşi a ratificat din anul 1973 Convenţia nr. 88/1948 privind serviciile publice de ocupare a forţei de muncă. Având în vedere impactul pe piața ocupării forței de muncă a agențiilor private de ocupare, consider ca fiind necesară renunțarea la monopolul agențiilor publice de ocupare a forței de muncă, care în prezent sunt focalizate pe protecția socială a șomerilor și crearea cadrului legal al agențiilor private de ocupare, în vederea gestionă‑ rii mai eficiente a potențialului de ocupare și flexibilitate a resursei umane pe piața muncii. Acest lucru ar reprezenta o soluție în vede‑ rea scăderii șomajului, în special al celui de lungă durată, care iese din evidențele agențiilor publice de ocupare. Istoria reglementării agențiilor de ocupare a forței de muncă la nivelul OIM 317
Bibliografie Convenția nr. 34/1933 a Organizației Internaționale a Muncii Convenția nr. 88/1948 a Organizației Internaționale a Muncii Convenţia nr. 96/1949 a Organizației Internaționale a Muncii Convenţia nr. 181/1997 a Organizației Internaționale a Muncii Recomandarea nr. 188/1997 a Organizației Internaționale a Muncii Roosvelt’s Deal, National Industrial Recovering Act, 1933 www.encyclopentopia.com/term/unemployment www.en.wikipedia.org/wiki/unemployment http: //epp.eurostat.ec.europa.eu ISTORIA UTILIZĂRII MODELĂRII ŞI SIMULĂRII ASISTATE DE CALCULATOR ÎN ŞTIINŢĂ
Cristina‑Maria DABU1 [email protected]
ABSTRACT: The beginning of mathematical modeling in science may be placed in time around the year 1620, when Gunter has invented the firs analogical computing device, a forerunner of slide rule. Today, mathematical modeling, scientific computing and computer assisted simulations have become usual tools in scientific research, in the study of a multitude of natural systems in physics, astrophysics, biology, biochemistry, medicine, economics, psychology, and social sciences . These scientific tools allow the study of systems evolution for different initial and environmental conditions, decreasing the costs for laboratory experiments and other investigation technologies. At the same time, these models permit performance estimations in the case of complex systems, for which the analitic solutions are impossible to be obtained. KEYWORDS: mathematical modeling, scientific computing, computer assisted modeling, scientific research
Prezentare generală Modelarea matematică şi simulările asistate de calculator au de‑ venit o parte uzuală a cercetării ştiinţifice pentru studiul unei multi‑ tudini de sisteme naturale din fizică, astrofizică, biologie, biochimie, medicină, economie, psihologie, ştiinţe sociale, etc. Aceste instrumente ştiinţifice permit studiul direcţiilor de evolu‑ ţie ale sistemelor în diferite condiţii iniţiale şi de mediu, reducând cos‑ turile experimentelor de laborator sau al altor tehnologii de investi‑ gare. Totodată ele permit estimarea performanţelor în cazul sistemelor complexe, pentru care soluţiile analitice sunt imposibil de obţinut. [1]
1 Dr. ing., membru al Diviziei de Istoria ştiinței a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 320 CRISTINA‑MARIA DABU
Prin însăşi natura sa, din cele mai vechi timpuri ştiinţa s‑a folosit de modele. Metodologia cercetării ştiinţifice implică parcurgerea ur‑ matorilor paşi: 1. Observarea proceselor şi studierea lor prin experimente 2. Colecţionarea şi sistematizarea informaţiilor culese 3. Elaborarea de ipoteze 4. Construirea modelelor 5. Testarea ipotezelor pe baza modelelor construite 6. Confirmarea sau infirmarea ipotezelor 7. Ajustarea modelelor 8. Validarea modelelor 9. Aducerea rezultatelor la cunoştinţa comunităţii ştiinţifice 10. Modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelelor în funcţie de rezultatul testelor şi opiniile cercetătorilor în domeniu Modelele, ca instrumente ale cercetării ştiinţifice folosite în toate domeniile ştiinţei din cele mai vechi timpuri, pot fi clasificate în: 1. Modele verbal‑descriptive‑ folosite în toate disciplinele stiinţi‑ fice, cu precadere în cele nematematizate, 2. Modele grafice 3.Modele fizice analogice (de tipul machetelor statice sau dina‑ mice), 4. Modelele matematice liniare şi neliniare 5. Modele cinetice 6. Modelele de simulare 7. Modelele sistemice 8. Modele specifice cercetarii operaţionale Elaborarea unui model necesită parcurgerea urmatoarelor etape: 1. Alegerea structurii sau fenomenului pentru care se elaborează modelul; 2. Stabilirea elementelor de bază pentru model (descrierea inter‑ acţiilor dinamice între subsistemele componente, specificarea şi de‑ scrierea variabilelor şi a parametrilor care îl caracterizează, realizarea de simplificări în scrierea ecuaţiilor matematice, declararea ipotezelor de elaborare şi estimarea validităţii lor); 3. Descrierea matematică/sistemică/fizică, etc a modelului; 4. Identificarea parametrilor sistemului prin comparaţie cu datele experimentale; 5. Validarea modelului prin echivalenţa datelor provenite din sis‑ temul real cu cele generate de model; 6. Compararea modelului cu modele anterioare şi elaborarea de sugestii pentru modificări şi experimente ulterioare. [2] Istoria utilizării modelării şi simulării asistate de calculator în ştiinţă 321
SISTEM REAL
MODEL EXPERIMENT
SIMULARE ASISTATĂ DE CALCULATOR MĂSURĂRI EXPERIMENTALE DATE OBȚINUTE PRIN SIMULARE
VALIDARE MODEL
UTILIZARE MODEL ÎN CERCETARE
Fig. 1 – Algoritmul elaborării unui model în ştiinţă
Repere istorice privind utilizarea modelelor şi a simulărilor asistate de calculator în ştiinţă Începutul modelării în ştiinţe îl putem plasa în anii 1620, când Gunter a inventat primul dispozitiv analogic de calcul, un predecesor al riglei de calcul. În lucrarea sa Principia, Newton a fost primul care a găsit solu‑ ţii aproximative la ecuaţiile diferenţiale prin procedee numerice. Ge‑ neraţiile următoare de savanţi au utilizat metoda lui Newton în me‑ canica astrală, pentru a modela şi aproxima traiectoriile planetelor. Unul dintre cele mai renumite procese de calcul numeric şi modelare rămas în istorie din ştiinţa timpurie, îl constituie cel din anul 1748, realizat de Clairot, Lalande şi Lepaute, având ca obiectiv determina‑ rea la traiectoriei cometei Haley. Despre calculul acestei traiectorii Lalande scria «timp de 6 luni am calculat de dimineaţa până seara, uneori chiar şi în timpul mesei…». Rezultatul calculelor a reprezen‑ tat o estimare a traiectoriei şi duratei de deplasare a planetei, estimare care a dovedit a avea o diferenţă de doar 31 de zile faţă de realitate, re‑ spectiv 13 aprilie 1749. Urmatoarea revenire a cometei Haley din anul 1853 s‑a dovedit a avea o eroare de predicţie de numai 5 zile, iar pre‑ dicţia din anul 1910 a avut o eroare de numai 2,7 zile. Anul 1918 va reprezenta de asemenea un moment important în istoria modelării ştiinţifice. Forest Ray Moulton (1872–1952), profe‑ sor de astronomie la universitatea din Chicago, a realizat în perioada aprilie – iunie 1918 o lucrare amplă de modelare a traiectoriilor pro‑ iectilelor, lucrare folosită ca bază de pornire pentru elaborarea tabe‑ lelor balistice pentru armata americană. Cercerarea s‑a concretizat 322 CRISTINA‑MARIA DABU ulterior într‑un volum intitulat „Noi metode în balistica exterioară”, şi publicat în anul 1926. Lucrarea descrie în amănunt metode pentru modelarea şi estimarea traiectoriilor proiectilelor şi elaborarea tabele‑ lor balistice, inclusiv a tabelelor destinate apararii antiaeriene. O altă modelare remarcabilă rămasă în istoria ştiinţei a fost cea a matematicianului norvegian Carl Stormer care, împreună cu echipa sa de cercetători a calculat orbitele a numerosi electroni aflaţi în câm‑ pul magnetic al pămantului. Cercetarea, întinsă pe mai mulţi ani, avea ca scop confirmarea teoriei sale privind aurora boreală. În pe‑ rioada 1926–1955 au fost calculate 120 de orbite, necesitând 4500 de ore de muncă. [3] Dezvoltarea tehnicii de calcul şi dezvoltarea de sisteme software din ce în ce mai sofisticate, au permis noi abordări în domeniile clasice ale ştiinţei (astronomie, fizică, economie, ştiinţe sociale), precum şi în domenii interdisciplinare precum bioinginerie, biofizică, biochimie, bioinformatică, inginerie biomedicală. Astfel asistăm la construirea şi utilizarea tot mai frecventă în activitatea de cercetare a pachetelor de programe pentru modelarea şi simularea diverselor tipuri de procese, precum şi la apariţia unei game din ce în ce mai variate de modele [4]. Modelele matematice construite şi simulate cu ajutorul calcula‑ toarelor sunt utilizate pentru explicitarea şi studiul comportamentu‑ lui proceselor evitând experimentele, uneori extrem de laborioase şi costisitoare. [5] Un domeniu important în care şi‑a găsit aplicarea modelarea şti‑ intifică a fost funcţionarea inimii. O cauză importantă a deceselor în urma disfuncţionalităţilor cardiace o constituie fenomenul fibrilaţiei ventriculare, în care funcţionarea inimii coordonată corect este înlo‑ cuită de oscilaţii locale ineficiente ale ventriculelor. Modelarea mate‑ matică a aratat de ce se produce acest fenomen. Figura proeminentă în această direcţie a cercetării teoretice o re‑ prezintă Arthur Winfree care, în anul 1989, a primit premiul Eintho‑ ven pentru contribuţiile sale la studiul şi modelarea activităţii cardi‑ ace. Au fost utilizaţi algoritmi puternici de calcul şi au fost aplicate modele de simulare specifice pentru studiul fluxului sanguin în inima. Multe realizări experimentale ulterioare au fost sugerate de modelare. Chiar în cazul utilizării modelelor simple bidimensionale, progresul a fost suficient pentru a determina un început semnificativ în proiecterea valvelor cardiace artificiale. În prezent sunt în dezvol‑ tare modele tridimensionale, de complexitate ridicată. Modelarea are de asemenea un impact enorm în neuroşti‑ inţe. Modelul Hodgkin‑Huxley pentru descrierea curenţilor ionici Istoria utilizării modelării şi simulării asistate de calculator în ştiinţă 323 membranari a fost extins şi aplicat la un mare număr de membrane neuronale pentru diverse categorii de neuroni. Rolul dendritelor în determinarea caracteristicilor de intrare‑ieşire ale neuronilor nu a fost înţeles înaintea descoperirii teoriei cablurilor a lui Rall. Începând cu anii 70, au fost dezvoltate modele matematice cantitative şi calita‑ tive ale reţelelor neuronale. În plus, lucrările lui Fitzhugh au demon‑ strat valoarea modelelor neliniare simplificate şi a analizei matema‑ tice calitative. Altă contribuţie majoră a modelării matematice în fiziologie o constituie teoria dinamicii cross‑bridge, aplicată în studiul muşchi‑ lor striaţi. Introdusă de A.F. Huxley în 1957 şi dezvoltată de T.E. Hill, Podolsky, Lacker şi alţii, această teorie a oferit nu numai o expli‑ care satisfăcătoare a comportamentului mecanic al muşchiului, dar a fost folosită de asemenea pentru furnizarea principiilor de organi‑ zare pentru cercetările biochimice asupra fundamentului energetic şi a mecanismelor implicate în controlul contracţiilor musculare. Sfârşitul anilor 50 va aduce un nou concept, «modelul neuronu‑ lui artificial – Perceptronul», cu implicaţii deosebite in dezvoltarea ul‑ terioară a inteligenţei artificale. Perceptronul este un model de celulă nervoasă artificială elaborat de Frank Rosenblatt în anul 1957, în ca‑ drul Laboratotului Aeronautic al Universităţii Cornell. Este caracte‑ rizat prin mai multe intrări, după modelul dendritelor neuronale, o ieşire – corespunzătoare axonului –, şi o funcţie de transfer ce carac‑ terizează neuronul artificial. Fiecare intrare este caracterizată printr‑o anumită pondere. Structura este specifică sistemelor de inteligenţă ar‑ tificială, cu capacitatea de autoinstruire prin algoritmi specifici de în‑ văţare, procesul de instruire determinând modificarea valorilor pon‑ derilor intrărilor. Percepronul multistrat, dezvoltat în anul 1986, este alcătuit din mai multe straturi de neuroni artificiali interconectaţi. Structurile pe bază de perceptron multistrat folosesc algoritimi de invatare prin me‑ toda „back propagation” şi se utilizează în sistemele inteligente de re‑ cunoaştere a imaginilor. [5]
Axiomatica modelării matematice în bioştiinţe Deosebirea fundamentală în privinta abordării problemati‑ cii între biologia clasică, experimentală, şi „biologia matematică” o constituie modul de descriere al fenomenelor pentru diferite nive‑ luri de organizare, precum şi modul în care trebuie selectate şi inte‑ grate procesele studiate la scară mică (celular, subcelular) în cadrul fenomenelor de la un nivel superior pentru a păstra întregul înţeles 324 CRISTINA‑MARIA DABU biofiziologic. Un exemplu elocvent în acest sens: în cazul reţelelelor neurale se folosesc aşa‑numiţii „neuroni ideali”, structuri puternic simplificate, care ignoră foarte mult din ceea ce se cunoaşte în dome‑ niul biologiei şi fiziologiei celulare. Utilizarea modelelor matematice în cadrul bioştiinţelor prezintă o multitudine de avantaje. Cu ajutorul modelelor pot fi cercetate o se‑ rie de mecanisme biologice şi fiziologice, în domenii de complexitate extrem de ridicată, unde transformările elementare sunt foarte puţin cunoscute. Totodată, modelele pot fi folosite pentru predictarea de fe‑ nomene noi, testabile, putând evidenţia deficienţe ale cunoştinţelor curente şi putând sugera totodată noi experimente sau direcţii de cer‑ cetare, subliniind în acelaşi timp interdisciplinaritatea necesară ela‑ borării lor. Modelele matematice au constituit, după cum menţionam mai înainte, punctul de plecare pentru ipoteze şi cercetări biologice şi fiziologice, un exemplu în acest sens fiind reprezentat de modelul Hodgkin‑Huxley, ce porneşte de la ipoteza generării curenţilor ma‑ croscopici de către o serie de „pori” moleculari, ceea ce a dus la des‑ coperirea ulterioară a canalelor ionice membranare şi a mecanismelor ce stau la baza funcţionării acestora. Sistemele biologice sunt sisteme continue, caracterizate printr‑un grad ridicat de complexitate şi ierarhizare. De aceea, în construirea modelelor matematice care descriu evoluţia unui sistem biologic tre‑ buie avute în vedere câteva elemente, cum ar fi specificitatea sistemu‑ lui studiat şi caracterul discret al măsurătorilor în contextul unui sis‑ tem care evoluează continuu precum şi reuniunea unor proprietăţi ale modelului obţinut: coerenţa raţională, unicitate, capacitate de predic‑ ţie. Având în vedere că un model matematic reprezintă în esenţă for‑ malizarea, cu ajutorul diferitelor categorii de ecuaţii matematice, a transformărilor intervenite între diferitele subsisteme ale unui sistem biologic, Pierre Delattre propunea în anii 1971 următorul formalism pentru un sistem de transformări: [6]
Axioma 1: Obiectele studiate sunt împarţite în clase de echivalenţă funcţi‑ onală. Clasele E1, E2, …, En, numărul de elemente din clase la mo‑ mentul t fiind N1, N2, …, Nn. Fiecare clasa corespunde unei stări funcţionale distincte.
Axioma 2: Între două clase oarecare, Ej şi Ek, posibilitatea de transformare poate fi: Istoria utilizării modelării şi simulării asistate de calculator în ştiinţă 325
1. inexistentă 2. cu sens unic 3. cu dublu sens Axiomele 1 şi 2 definesc structura topologică, calitativă a modu‑ lui de descriere adoptat.
Axioma 3: Pentru o transformare Ej → Ek, provocată de un câmp de intensi‑ tate φ
Fkj = pj * φ * Nj unde: pj = probabilitate elementară, reprezintă un factor de proporţio‑ nalitate dependent de clasele considerate.
Axioma 4: Pentru o transformare spontană, Ej → Ek,
Fkj = nkj * Nj unde: nkj = factor de proporţionalitate Axioma 5: Pentru o transformare care implică aj elemente de la clasa Ej, aj+1 elemente de la clasa Ej + 1, …, aj + p elemente de la clasa Ej + p, F trebuie sa fie determinată în funcţie de clasele de început şi de sfârşit ale transformării:
aj aj+1 aj+p F = k * Nj * Nj+1 * … * Nj+p unde: k = factor de proporţionalitate
Axioma 6: O transformare Ej → Ek poate, într‑o manieră generală, să sus‑ tragă akj elemente din clasa Ej şi să adauge bkj elemente în clasa Ek, unde a, b > 1. Această axiomă permite descrierea unor fenomene cum ar fi: 1. disociaţia, 2. polimerizarea, 3. depolimerizarea, 4. multiplicarea, 5. reproducerea, etc. 326 CRISTINA‑MARIA DABU
Axioma 7: Anumite restricţii, în particular de natură geometrică, pot im‑ pune între anumite clase respectarea unor relaţii de tipul:
ξ (Nj, Nk, …) = 0 Când există restricţii (ξ), ele antrenează o reducere a dimensiunii ecuaţiilor ce descriu evoluţia sistemului şi, implicit, reducerea numă‑ rului de variabile. Această axiomă se referă la faptul că, din raţiuni geometrice, ele‑ mentele anumitor clase pot fi supuse la restricţii care impun respecta‑ rea între ele a anumitor relaţii. Exemplu: clase cum ar fi volumul şi suprafaţa unui anumit do‑ meniu din spaţiu – numărul elementelor situate în clasa de suprafaţă poate fi determinat în fiecare moment de numărul de elemente din clasa de volum. Ecuaţiile care descriu comportamentul temporar al sistemului de transformări se obţin făcând pentru clasa respectivă bilanţul între in‑ trări şi ieşiri:
dNj/dt = –Sj + Qj + Ej, j = 1, …, n unde: n = numărul de clase al sistemului; Sj = ieşirile elementelor din clasa Ej în funcţie de conţinutul celorlalte clase din sistem: k Sj = ξ akj * Fkj + aej * Fej unde: Fkj = ieşirile clasei Ej către alte clase Ek ale sistemului; Fej = ieşi‑ rile clasei Ej către exteriorul sistemului. Qj = intrările de elemente Ej dependente de cel putin o clasă din sistem:
Qj = ξ bjk * Fjk + [Fje] unde: Fjk = intrările în clasa Ej provenind din alte clase Ek; Fje = intrările elementelor din clasa Ej, provenind din exteriorul sistemului, depin‑ zând însă de conţinutul cel putin al unei clase a sistemului; Ej = intră‑ rile în clasa Ej provenind din exteriorul sistemului. Analizând din punct de vedere axiomatic ecuaţiile ce descriu sis‑ temul, se poate constata că, în cazul în care în descrierea anumitor transformări se regăseşte axioma 5, sistemul studiat va avea un carac‑ ter neliniar, în timp ce, în cazul în care se constată că toate relaţiile ce descriu sistemul îndeplinesc numai axiomele 3 şi 4, atunci sistemul este liniar. Istoria utilizării modelării şi simulării asistate de calculator în ştiinţă 327
Metode utilizate în modelarea matematică a biosistemelor În general, cercetătorul descrie un fenomen cu ajutorul a trei ti‑ puri de parametri: 1. Parametrii Xi, cărora li se pot doar măsura valorile xi, fără a putea fi controlaţi. 2. Parametrii Uj, care pot fi măsuraţi, şi cărora li se pot fixa apri‑ ori valorile uj, 3. Parametrii temporali Tk. Prin experimente repetate, se obţine o statistică de valori diferite pentru (Xi, Uj, Tk). Presupunând că între aceste valori se pot stabili relaţii de tipul
Fl (x1, …, xn, u1, …, up, t1, …, tq) = 0 în cazul în care numărul acestor funcţionale este suficient, ele permit predictarea manierei în care vor varia aceşti parametrii unii în funcţie de ceilalţi. Funcţionalele fl poartă numele de legi. Modelele continue uzuale se construiesc stabilind ecuaţiile de echilibru şi de transfer de masa şi energie dintre subsistemele siste‑ mului şi prin descrierea matematică a relaţiilor între forţele care ac‑ ţionează asupra sistemului considerat şi diferiţi parametrii care le situează în spaţiu şi timp şi le caracterizează. Pentru reprezentarea modelelor în general se utilizează funcţii polinomiale, funcţii pluriex‑ ponenţiale, sisteme de ecuaţii diferenţiale, modele probabilistice, etc. Fenomenele studiate în biologie se caracterizează printr‑un grad ridicat de stabilitate, proprietate ce uşurează cercetarea, fiind necesar ca modelul să prezinte aceleaşi particularităţi de rezistenţă la pertur‑ baţii, aşa cum prezintă sistemul biologic real. Dintre toate clasele de modele, cele mai apte de a reprezenta un fenomen ce caracterizează viul sunt modelele diferenţiale. [5] În funcţie de modul în care se exprimă legile de evoluţie ce ca‑ racterizează un biosistem deosebim: Modele diferenţiale: 1. Modele definite prin ecuaţii diferenţiale autonome; 2. Modele definite prin ecuaţii diferenţiale neautonome; 3. Modele definite prin ecuaţii diferenţiale cu restricţii; 4. Modele definite prin ecuaţii diferenţiale cu întârziere (timpi morţi); 5. Modele integrodiferenţiale, care includ efecte de întârziere; 6. Modele definite de ecuaţii cu derivate parţiale; 7. Modele combinate, conţinând toate tipurile de ecuaţii prezen‑ tate anterior; 328 CRISTINA‑MARIA DABU
8. Formalismul transformărilor punctuale; 9. Modele utilizând teoria automatelor; 10. Modele descrise prin limbaje universale de modelare (Matlab, Simulink); 11. Modele descrise prin limbaje de modelare specifice bioinfor‑ maticii. [5]
Condiţii necesare pentru stabilirea unui model 1. Înţelegerea amănunţită a comportamentului sistemului studiat, pe baza observaţiilor şi a datelor experimentale. 2. Cunoaşterea profundă a proprietaţilor diferitelor ecuaţii ce pot constitui modelul. 3. Problema trebuie formulată corect în sens Hadamarad, respec‑ tiv să verifice urmatoarele restricţii: –– Soluţia trebuie să existe –– Soluţia trebuie să fie unică –– Soluţia trebuie să fie continuă în raport cu restricţiile condiţiilor la limită, sau în raport cu condiţiile iniţiale. În plus, este evident faptul ca pentru o ecuaţie sau un sistem de ecuaţii ce modelează un sistem biologic, soluţia trebuie sa fie stabilă, adică să ramână aceiaşi din punct de vedere calitativ, în cazul unor variaţii relativ mici ale parametrilor care intervin în structura ecua‑ ţiei, sau a sistemului de ecuaţii, sau în cazul unor uşoare modificări ale structurii modelului (adăugarea sau eliminarea unor termeni li‑ niari sau neliniari, modificarea ordinului ecuaţiilor, introducerea sau eliminarea unor termeni de întârziere în domeniul timpului, intro‑ ducerea factorilor de zgomot, etc). Altfel spus, modelul trebuie să fie „grosier” în sens Andronov‑Pontrjagin, sau stabil din punct de vedere structural. Modificări minore ale parametrilor sau structurii modelului pot conduce la efecte importante respectiv la obţinerea aşa numitelor so‑ lutii de bifurcaţie, respectiv soluţii situate la graniţa între două com‑ portamente calitativ diferite. Deoarece nu corespund unui compor‑ tament observabil, datorită instabilitaţii lor structurale, aceste soluţii prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere practic. Ele per‑ mit definirea, în spaţiul parametrilor sistemului considerat sau în spaţiul funcţional, a domeniilor sau subspaţiilor în interiorul cărora sistemul prezintă un comportament bine determinat din punct de ve‑ dere calitativ, precum şi condiţiile de modificare a respectivului com‑ portament calitativ. [2] Istoria utilizării modelării şi simulării asistate de calculator în ştiinţă 329
Concluzii: Utilizarea modelelor matematice în cadrul ştiinţelor îşi are înce‑ puturile în secolul al XVII‑lea şi s‑a intensificat pe măsura dezvoltării tehnicii de calcul şi a tehnologiilor de măsurare şi investigare. Cu aju‑ torul modelelor pot fi cercetate o serie de mecanisme şi fenomene în domenii de complexitate extrem de ridicată, unde transformările ele‑ mentare sunt foarte puţin cunoscute. Totodată, ele pot fi folosite pen‑ tru predictarea de fenomene noi, testabile, putand evidenţia defici‑ enţe ale cunoştinţelor curente şi sugera noi experimente sau direcţii de cercetare.
Bibliografie:
[1] Matlab – A Ubiquitous Tool for the Practical Engineer, Clara M. Ionescu: Cristina – Maria DABU, Matlab în Biomodeling, INTECH 2011, [2] Cristina – Maria Dabu, M. D. Nicu, Calculatoare în Biotehnici – Note de curs pentru uzul studentilor, Universitatea „Politehnica” Bucureşti, 1997 [3] „A History of Scientific Computing, ” Stephen G.Nash, editor, pp. 88–105. C W Gear, R. D. Skeel, The Development of ODE Methods: A Symbiosis between Hardware and Numerical Analisys© 1990 ACM Pres; [4] Christley et al. BMC Systems Biology 2010, 4: 107, Integrative multicellular biological modeling: acase study of 3D epidermal development using GPU algorithms, 2010 [5] Cristina – Maria Dabu, Contributii privind modelarea matematică şi pe calculator a structurilor neuronale cu aplicatie în radiobiologie, Universitatea „Politehnică” Bucureşti, 2001 [6] Pierre Delattre, L’ evolution des systemes moleculaires, Maloine‑Doin, Paris, 1971 EVOLUŢIA GOSPODĂRIEI RURALE DE PE VALEA VÂLSANULUI, jUDEŢUL ARGEŞ
Alin M. OLĂRESCU1 [email protected]
ABSTRACT: The article highlights the evolution of rural households of Valsan Valley, Arge County, from the beginning of the XIX century (first systematization of these villages) to the present times. After 1832, the houses of peasants were moved into a systematic area established by local and central authorities. In this context this process of systematization gave birth to the rural household structure, known today as being traditional. This study about the evolution and functional structuring of rural households can offer useful solutions for present communities and for regional urban planning. KEYWORDS: rural area, household, systematization, technical norms.
Gospodăria tradiţională de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş, a cunoscut numeroase transformări de‑a lungul timpului. Forma şi structura actuală îşi au originile la începutul secolului al XIX – lea când s‑a dispus o nouă organizare a satelor prin „scoaterea la linie”. Aceasta reprezenta aşezarea caselor pe o vatră definitorie stabilită de autorităţile locale şi centrale. Înainte scoaterea la linie gospodăriile din această zonă erau răs‑ firate şi aşezate prin poieni şi păduri, departe una de alta. Mărturie în acest sens stau toponimele de astăzi: Poiana Galatiei, Zafii, Hoaga Năndrăşoii, Piscul lui Pătru, Pană, Mălăişte, Hogioaia, Prunii Uţii etc. Din punct de vedere structural acest tip de gospodărie era di‑ ferit de cel cunoscut în prezent. O deosebire marcantă o reprezintă lipsa gardurilor, impusă, pe de o parte, de faptul că gospodăria nu ne‑ cesita apărare; într‑o poiană îşi aşeza gospodăria o singură familie şi tot spaţiul era la dispoziţia acesteia, iar delimitarea se făcea în mod
1 Dr. ing., șef lucrări la Universitatea Transilvania din Braşov, membru al Filialei Braşov a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 332 ALIN M. OLĂRESCU natural. Pe de altă parte au existat perioade în care erau puse taxe pe gărdurărit2. Locuinţa gospodăriilor de acest fel era, de regulă, sub formă de bordei cu amprenta la sol circulară3 iar anexele gospodăreşti erau ex‑ trem de rare deoarece nutreţul pentru animale se ţinea în clăi, iar ani‑ malele erau ţinute în ţarcuri, foarte rar în coşare din nuiele împletite sau grajduri din bârne de lemn. În catagrafia vitelor făcută la 11 noiembrie 1833 satul Stroeşti – Argeş deţinea următoarele animale: 22 cai, 35 iepe, 182 boi, 108 vaci, 27 berbeci, 349 oi, 237 capre, 212 râmători şi 33 stupi4. Din catagra‑ fia grajdurilor şi şoproanelor, făcută tot în noiembrie 1833, aflăm că în satul Stroeşti se aflau: 7 şoproane, 7 grajduri şi 5 coşare, ce puteau adăposti în total 74 de cai5. Din aceste două documente se constată limpede diferenţa dintre numărul animalelor şi numărul adăposturilor, la 347 de vite mari (cai, iepe, boi şi vaci) existau 19 adăposturi cu o capacitate de 74 de vite. Faptul că dimensiunea grajdului sau a şopronului este dată de numărul de cai care pot intra în el, denotă mentalitatea şi practicile acelei epoci în care se credea că numai calul are nevoie de adăpost – fiind considerat animal preţios şi pretenţios – pe când celelalte ani‑ male pot sta sub cerul liber.
Scoaterea la linie La 20 iunie 1834, juraţii satului Stroeşti – Argeş confirmau pri‑ mirea poruncii suptocârmurii de a clădi casa sfatului „după forma ce o avem, atât pentru celelalte ale lăcuitorilor ca să să puie la linie; după poruncă, vom fi întocmai următori”6. Se pare că acest „întocmai următori” avea un conţinut relativ şi locuitorii au opus rezistenţă mutării la linie; la 25 octombrie 1834, locuitorii din Costeşti‑Vâlsan, într‑o jalbă adresată Marii Vornicii a
2 Prin Regulamentul Organic s‑a desfiinţat, odată cu alte biruri, şi taxa pentru gărdurărit (Xenopol, A. D., 1896. Istoria Românilor din Dacia Traiana, Vol. XI, Regulamentul Organic 1828–1848, editura Fraţii Şaraga, Iaşi, p. 95). 3 Bordeiul rotund era o locuinţă optimă: focul în centru; oamenii se aşezau pe raze cu pi‑ cioarele spre foc; şeful era în partea opusă intrării. Fiecare observa ce e în spatele celui din faţa lui iar şeful supraveghea intrarea; la acelaşi perimetru, cercul are cea mai mare suprafaţă; la aceeaşi suprafaţă, cercul are perimetrul cel mai mic (pierderi de căldură cele mai mici) etc. 4 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. III, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2000, p. 208. 5 Idem, p. 214. 6 Idem, p. 230. Evoluţia gospodăriei rurale de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş 333
Treburilor Dinlăuntru arată că sunt „siliţi prin suptocârmuitorul plă‑ şii să ne mutăm la linie acum în vreme de iarnă când nu ne iartă nepu‑ tinţa. De aceea cu plângere de rugăm preacinstitei Marii Dvornicii să fie mila ei asupră‑ne, …, iar pentru mutare la linie să fim îngăduiţi până în viitoarea primăvară; atunci ne vom muta”7. Suptocârmuitorul de Argeş arată, la 15 martie 1835, că satele Muşăteşti, Valea Faurului, Costeşti – Pământeni, Costeşti – Ungureni, Stroeşti, Vâlsăneşti şi Mălureni „nu au avut îngrijire pentru săvârşirea caselor de sfat” şi în consecinţă dă o nouă poruncă, obligând juraţii satelor respective să semneze „pen‑ tru ca să fie sigură această suptocârmuire că să va urma întocmai cele mai sus poruncite… şi a fi în canţelarie drept sinet”8. În această poruncă era stipulată şi trasarea drumului şi a ţarinilor pentru locuitori: „Ase‑ menea şi pentru ţarinile ce face trebuinţă lăcuitori a le face pe la locurile unde are să‑şi puie bucate lăcuitori, făcând i ţarinile prin sat una de alta ca şase stănjini cu depărtare ca să rămâie drumu larg de şase stânjini”. Treptat rezistenţa locuitorilor împotriva scoaterii la linie a fost în‑ vinsă iar la 6 septembrie 1837 se întocmeşte, pentru Plasa Argeşului, lista cu toate casele „ce s‑au clădit în linia măsurată din coprinsul aceş‑ tii plăşi, fiind loc de munte9”. În această listă se arată că, în total au fost mutate 258 de case din 24 de sate: Valea Faorului 7; Zărneşti 5; Costeşti Ungureni şi Pământeni 15; Stroeşti 21; Vâlsăneşti 3; Bădiceni 7; Topliţa 8; Măneşti 14; Buneşti 28; Cerbureni 20; Valea Danului – Ungureni 28; Cicăneşti 8; Albeşti – Ungureni 18; Albeşti – Pământeni 18; Brătăşeşti 10; Muşăteşti 4; Mălureni 10; Bohari 4; Buteşti 7; Cacaleţi 5; Bărbălo‑ teşti 8; Flămânzeşti 2; Marina – Ungureni 3; Valea Iaşilor 7. Comparând cu catagrafia din 183810 pentru satul Stroeşti şi Cos teşti – Vâlsan (Ungureni şi Pământeni) rezultă că 22% respectiv 15% dintre gospodării au fost strămutate prin scoaterea la linie. Prin mutarea gospodăriei s‑a intervenit brutal în viaţa omului şi acesta a căutat metode de apărare: şi‑a construit garduri, pentru a‑şi proteja proprietatea şi intimitatea; a construit casa în partea cea mai îndepărtată faţă de drum a gospodăriei, ca reminiscenţă a nevoii de apărare/izolare a locuitorilor.
7 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 143. 8 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 118. 9 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. III, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2000, p. 352 şi 353 10 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 189 şi 204 334 ALIN M. OLĂRESCU
Scoaterea la linie a satelor a reprezentat un prim pas în siste‑ matizarea satelor dar nu a rezolvat problemele locuitorilor, mai ales ale acelora care depindeau de marii proprietari. Un astfel de caz este semnalat la Stroeşti‑Argeş în anul 1840 când locuitorii s‑au plâns ocârmuirii că arendaşul nu le‑a „dat cele trebuincioase lemn pentru clădirea casilor şi alte împrejurări pă această moşie, şi pari şi nuiele”11. Situaţia nu era rezolvată nici în anul 1856, când, la 2 mai, stroeşte‑ nii fac plângere către avocatul mânăstirii Bistriţa pentru a le da voie să taie lemne pentru construcţia caselor pentru că „…suntem foarte opriţi din partea pădurii de a nu tăia nici o nuia. Şi până acum am gă‑ sit pă la alte învecinate moşii lemne pentru acarareturile casilor şi acum nu mai găsim nici pă la alte părţi. Şi avem feciori căsătoriţi şi şidem câte doi şi trei tot într‑un acoperământ…”12.
Listă de no. şi felurimea lemnelor ce trebuie să taie pentru facerea casii Ioan Neculae Matei. 186013 Demensiile lemnelor No. Numirea şi felu- Lungu Grosu Lat Observaţiune tufanilor rimea lemnelor Stânjini Palme Degite Pentru 8 8 cosoroabe 3 ½ 1 — de fagu 9 Idem 9 grinzi 3 1 — idem 12 căpriori 3 — 5 idem 50 laţi 3 ½ — 2 idem 8 stâlpi 1 1 — idem bârne pentru 3 ½ 1 — idem 60 pereţi Toată suma lemnilor pentru facerea casii şi fiindcă este 147 făcută pă fiinţă de adevăr să adeverează şi de sfatu cu punerea peceţii satului după rânduială˝. 1860 ghenarie 28. Neculae al Maicii Ioan Gheorghe Huzia deputaţi Dumitru Olteanu
11 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 223. 12 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 254 şi 255. 13 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 270. Evoluţia gospodăriei rurale de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş 335
La 29 ianuarie 1860 Ioan Nicolae Matei, din satul Costeşti‑Vâl‑ san, cere episcopului de Argeş să‑i „sloboază lemnele trebuincioase pentru o casă, din pădurea moşiii Costeşti, proprietatea sfintei episco‑ pii Argeşu, pă care locuiesc şi eu; care lemne să‑mi dea voie a le tăia din izlazu ce‑l avem mărginitu, iară nu din pădurea cea poprită.”14 Această cerere a fost însoţită de o listă de materiale trebuitoare, întocmită cu o zi înainte şi semnată de către deputaţii satului, pădurar, păzitorul ho‑ tarelor şi scriitorul jălbii. Din documente nu reiese dacă cererea făcută în 1860, de Ioan Neculae Matei din Costeşti – Vâlsan către episcopul de Argeş, a fost soluţionată sau nu; lista este, însă, deosebit de importantă deoarece permite formularea unor concluzii privind practicile din epoca re‑ spectivă referitoare la construcţia casei: 1. Lista cu necesarul de material lemnos pentru construcţia unei case a fost întocmită de o comisie „după rânduială” şi era întărită cu pecetea satului, deci existau normative de lucru. 2. Specia lemnoasă utilizată la construcţia caselor era fagul (Fa‑ gus sylvatica L.). 3. Volumul15 de lemn pentru construcţia unei case, fără a ţine seama de învelitoare era de 21,8 m3. 4. Având în vedere dimensiunile materiei prime casa avea am‑ prenta la sol de cca. 47 m2 cu o înălţime a pereţilor de cca. 1,9 m. 5. În funcţie de dimensiunile şi numărul elementelor din listă pu‑ tem reconstitui această casă. Ea poate avea forma din figurile 1 şi 2. 6. Pe lângă informaţiile privind practicile vremii, terminologia, specia lemnoasă, etc. această listă ne oferă o informaţie deosebită prin valorificarea sortimentelor considerate astăzi subţiri16: cosoroabele, grinzile, stâlpii şi bârnele pereţilor (toate elementele de rezistenţă ale structurii) au grosimea de o palmă, adică 0,1962 m (19,62 cm)!
14 Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 269 şi 270. 15 Calculul s‑a efectuat luându‑se în considerare corespondenţa dintre Sistemul Metric Zecimal şi Stânjenul zecimal Şerban – Vodă, utilizat frecvent în aceea perioadă: 1 stân‑ jen ş. v. = 1,962 m; 1 palmă ş. v. = 1/10 stânjen ş. v. = 0,1962 m; 1 deget ş. v. = 1/10 palmă ş. v. = 0,01962 m; 1 linie ş. v. = 1/10 deget ş. v. = 0,00196 m (Leonăchescu, Nicolae P., Premi‑ se istorice ale tehnicii moderne româneşti, ediţia a II –a, Editura AGIR, Bucureşti, 2007, p. 226). 16 Conform normelor tehnice actuale pentru amenjarea pădurilor se consideră arbori sub‑ ţiri şi foarte subţiri aceia care au diametrul sub 26,0 cm, cu următoarele subdiviziuni: arbori foarte subţiri cu diametrul între 1,1–14,0 cm; arbori subţiri cu diametrul între 14,1–26 cm. 336 ALIN M. OLĂRESCU
Fig. 1 – Reconstituirea casei lui Ioan Neculae Matei din Costeşti‑Vâlsan, 1860. Varianta I, cu structură nedecomandată.
Fig. 2 – Reconstituirea casei lui Ioan Neculae Matei din Costeşti‑Vâlsan, 1860. Varianta II, cu structură decomandată.
Reglementări sanitare Între timp, condiţiile şi relaţiile sociale s‑au schimbat (împroprie‑ tărirea ţăranilor, câştigarea independenței, constituirea regatului) şi în perioada 1887–1888, Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar reali‑ zează o analiză la nivel naţional prin care s‑a constatat că „locuinţa să‑ teanului nostru…, din punctul de vedere igienic, lasă foarte mult de do‑ rit”. În consecinţă s‑a elaborat „Regulamentul pentru alinierea satelor şi pentru construirea locuinţelor ţărăneşti – igiena şi salubritatea lor”. Acest regulament a fost însoţit şi de două planuri tip privind con‑ strucţia locuinţei. Regulamentul şi planurile aferente au fost aprobate în formă fi‑ nală la 6 septembrie 1888 şi apoi litografiate „într‑un număr suficient şi pe cheltuiala ministerului, pentru a fi distribuite la toate comunele din ţară”. La 1 martie 1889 acestea au fost trimise prefecţilor împre‑ ună cu o circulară care prevedea aplicarea imediată a acestora17.Con‑ form acestui regulament se admit trei tipuri de construcţii pentru 17 La 15 martie 1889 Regulamentul pentru alinierea satelor şi pentru construirea locuinţelor ţărăneşti – igiena şi salubritatea lor a fost publicat în numărul 7 al Buletinului Direcţiunii Generale a Serviciului Sanitar, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti. Evoluţia gospodăriei rurale de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş 337 casă în funcţie de zonă: „în zona câmpoasă, se admite construcţia de cărămidă şi gard tencuit cu var; în cea deloasă, cărămidă sau bârne şi gard tencuit cu var; în cea muntoasă, cărămidă sau bârne, piatră şi gard tencuit cu var.” Iar: „Ori‑cum va fi construită casa se vor avea în vedere următoarele: a) A fi aşezată mai cu seamă cu ferestrele spre miază‑zi, răsărit sau apus; b) A fi âtc se poate cu faţa spre stradă, sau cu o lature, nici cum cu spatele casei; c) Vor conserva o distanţă de cel puţin 4 metri de la stradă sau şanţurile şoselei; d) Va chibzui ast‑fel ca să rămână o lărgime a stradei de 10 metri conform art. 7 din legea drumurilor; e) Casele vor fi tencuite şi văruite pe din afară, ne mai permi‑ ţându‑se lipirea cu pământ nici pe afară, nici pe dinăuntru, nici pe jos în odăi; f) Înălţimea casei va fi dupe voinţă; camerile însă vor avea o înăl‑ ţime de cel puţin trei metri; g) Fie‑care cameră va avea două ferestre înalte de un metru şi 20 de centimetri şi late de 80 de centimetri; ferestrele vor fi deschizătoare şi cu geamuri, ne mai permiţându‑se sub nici un cuvânt ferestre fixe şi cu hârtie sau ţiplă’ h) Camerile vor fi pardosite cu scânduri sau cu cărămidă bine arsă, având sobe cu uşa înăuntru şi coşul bine lipit care să iasă mai sus de coama învelitoarei casei cu cel puţin 30 centimetri; i) Casa va coprinde cel puţin două camere de locuit: una în dreapta şi alta în stânga, cu o sală în mijloc despărţitoare, unde va fi bucătăria sau menagiul casei; celarul nu va fi coprins între aceste încă‑ peri. Se va permite însă locuinţe cu o cameră şi bucătărie numai pentru familiile compuse din bărbat şi femeie; j) Camerile vor avea cel puţin un spaţiu de 20 metri pătraţi; sala dintre camere nici‑odată mai puţin de 2 metri lărgime; k) Învelitoarea caselor va fi cu fer, olane, şiţă sau trestie, ne mai permiţându‑se şovarul sau cocenii.”
Deşi unele măsuri nu s‑au aplicat întocmai, în timp, s‑a ajuns la structurarea gospodăriei pe schema devenită ulterior clasică: casa cu hodăiţa/timnicul şi bucătăria de vară în prima curte; grajdul cu fânărie, cocina şi coteţul păsărilor în cea de a doua curte (curtea din spate – curtea vitelor); depozitul de bălegar şi grupul sanitar în grădină. 338 ALIN M. OLĂRESCU
În ceea ce priveşte locuinţa, în zonă s‑au identificat patru tipuri de case18: casă cu temelie joasă (max. 1 m de la sol), fără beci cu sală îngustă (max. 1 m) fără pălimar (fig. 3. a); casă cu temelie joasă, cu beci semiîngropat şi sală cu pălimar (fig. 3. b); casă cu temelie înaltă, cu beci semiîngropat şi pridvor cu foişor (fig. 4. a); casă pe două nive‑ luri (fig. 4. b).
a. b. Fig. 3 – Casă cu temelie joasă: a – fără beci şi sală fără pălimar (Toma Coman, Stroeşti – Argeş); b – cu beci şi sală cu pălimar (Ghică Glonţescu, Stroeşti – Argeş)
Concluzii Scoaterea la linie a satelor a constituit prima intervenţie impor‑ tantă privind sistematizarea acestora. Locuitorii, deşi, la început au opus rezistenţă, cu timpul, şi‑au mutat gospodăriile în vatra satului dar şi‑au păstrat şi vechile bordeie unde se puteau retrage în vremu‑ rile grele19. Construcţia casei presupunea îndeplinirea unei rânduieli, asi‑ milarea şi practicarea unor norme tehnice bine statuate: cererea de material întocmită de către o comisie; dimensiunile tipizate, pe
18 Olărescu, A. M., Tradiţia spaţiului rural construit: Argeş şi Muscel, manuscris în curs de pu‑ blicare. 19 Un prim caz este semnalat la 23 iunie 1835 când Subtocârmuitorul plăşii Argeş ra‑ portează la Ocârmuire că nu poate pune în aplicare poruncile deoarece locuitorii din Stroeşti – Argeş au intrat toţi în pădure (Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 122). Conform mărturiei lui Stelian N. Ciureanu, în timpul celui de al doilea război mondial o parte dintre stroeşteni s‑au refugiat pe terasele dacice Bucura de Jos, Bucura din Mijloc şi Bucura de Sus, unde încă mai aveau construite „hodăiţe”. Evoluţia gospodăriei rurale de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş 339 sortimente, ale materiei prime; terminologie specifică (folosită frec‑ vent şi în prezent); utilizarea raţională a materialului lemnos.
a. b. Fig. 4 – Casă: a – cu temelie înaltă, beci semiîngropat şi pridvor cu foişor (logofătul Nicolae Matei Năndraşu, Stroeşti – Argeş, 1828); b – pe două niveluri, (Ion Tiţa, Stroeşti – Argeş)
De asemenea studiind evoluţia structurii gospodăriei ţărăneşti putem formula următoarele concluzii: Amplasarea componentelor în cadrul gospodăriei se face pe uni‑ tăţi funcţionale. Alegerea locului pentru casă şi orientarea acesteia cu direcţiile principale după axele nord – sud şi est – vest şi faţa spre miază‑zi, de‑ notă relaţia spirituală arhaică în care locuinţa este considerată imago mundi dar şi avantajele funcţionale pe care aceasta le aduce (locuinţa beneficiază de lumină şi energia radiaţiilor solare în orice anotimp).
Fig. 5 – Amplasarea casei în raport cu calea de acces în gospodărie
Poziţionarea locuinţei în spaţiul gospodăriei denotă evoluţia mentalului colectiv. În primă etapă, după scoaterea la linie, casa se aşeza în colţul cel mai depărtat de drum al proprietăţii, ca reminis‑ cenţă a nevoii de izolare/apărare a locuitorilor faţă de pericole. În anii ’30 ai secolului XX casele au fost aşezate aproape de drum, ca urmare 340 ALIN M. OLĂRESCU a dispariţiei nevoii de izolare/apărare, a creşterii densităţii populaţiei dar şi ca o nevoie de etalare a stării economice. Etapa aceasta, a durat până la sfârşitul anilor ’90, având un maxim în anii ’70 şi ’80. În pre‑ zent tendinţa este de aşezarea a locuinţei în partea cea mai îndepăr‑ tată de drum a proprietăţii, ca măsură de apărare împotriva imixtiu‑ nii spaţiului public în cadrul spaţiului privat (fig. 5). Analiza evoluţiei elementelor de faţadă, în special a pridvorului, se constituie în indicatori ai relaţiei om – mediu – comunitate: Casele cele mai vechi nu aveau sală, se intra în casă direct de afară, aşadar omul comunica direct cu natura şi nu avea nevoie de un spaţiu tampon. Următoarea fază a constituit‑o apariţia sălii joase, fără pălimar, ca un spaţiu cu funcţie preponderent de protecţie împotriva intem‑ periilor şi de depozitare al diverselor unelte, dar şi cu funcţie embrio‑ nară de socializare. Cea de a treia fază o constituie apariţia sălii înalte cu pălimar. În această etapă funcţionalismul sălii se măreşte dezvoltându‑se şi func‑ ţia socială a acesteia. A patra fază o constituie apariţia pridvorului cu foişor. Spaţiul ocupat de acesta se măreşte considerabil precum şi funcţiile lui. În etapa aceasta funcţia socială a pridvorului atinge un maximum. Mare parte din activităţile casnice pe timp de vară se desfăşurau în pridvor. Pe lângă acestea pridvorul asigura funcţiile de supraveghere a gos‑ podăriei, de socializare cu vecinii şi cu trecătorii, de primire a oas‑ peţilor şi de realizare diverselor întruniri, de desfăşurare a diverselor evenimente familiale (ursit, botez, nuntă, priveghi etc.). De aseme‑ nea, pridvorul avea şi funcţii de apărare prin realizarea unor compar‑ timente secrete în care gospodarii îşi ascundeau proviziile sau se as‑ cundeau şi ei (cazul casei Năndraşu din Stroeşti – Argeş). În ultima fază pridvorul a fost închis cu geamlâc, în felul acesta ca structură s‑a revenit la comunicarea directă exterior/interior dar ca funcţie, rolul social al pridvorului s‑a redus, iar spaţiul pridvoru‑ lui închis cu geamlâc este un spaţiu hibrid care nu este privit ca spaţiu interior pur dar nici ca spaţiu exterior. De asemenea se observă faptul că în perioadele de pace şi de pro‑ gres socio‑cultural şi economic, casele aveau pridvor deschis, atât sus cât şi la etaj iar în perioadele tulburi (a doua jumătate a secolului XX) oamenii au închis pridvorul cu geamlâc, căutându‑şi liniştea în inte riorul casei. În prezent, aşezarea casei cât mai departe de drum dar şi închide‑ rea pridvorului cu geamlâc denotă nevoia omului modern de izolarea Evoluţia gospodăriei rurale de pe valea Vâlsanului, judeţul Argeş 341 faţă de spaţiul public, care câştigă teren în comparaţie cu spaţiul pri‑ vat, de protecţie împotriva poluării dar şi ruperea legăturii naturale a omului cu mediul înconjurător. Chiar dacă ierarhia unităţilor funcţionale ale gospodăriei ţără‑ neşti actuale s‑a schimbat în contextul modernizării, schema amplasa‑ mentului acestora a rămas valabilă iar cultura locuirii în comunităţile arhaice merită a fi studiată riguros, pentru că astfel se pot identifica soluţii viabile pentru comunităţile actuale, din ce în ce mai dezrădăci‑ nate şi totodată mai zbuciumate dar şi pentru crearea unui plan urba‑ nistic regional care să valorifice elementele tradiţionale locale.
Bibliografie
[1] Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. I (1500– 1933), Editura Litera, Bucureşti, 1971. [2] Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981. [3] Leonăchescu – Năndraşu, Nicolae, Stroeşti – Argeş. Documente şi mărturii, Vol. III, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2000. [4] Leonăchescu, Nicolae P., Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti, ediţia a II –a, Editura AGIR, Bucureşti, 2007. [5] Olărescu, A. M., Tradiţia spaţiului rural construit: Argeş şi Muscel, manuscris în curs de publicare. [6] Xenopol, A. D., Istoria Romînilor din Dacia Traiana, Vol. XI, Regulamentul Organic 1821– 1848, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga, Iaşi1896. [7] ***, Buletinul Direcţiunii Generale a Serviciului Sanitar, Anul I. Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1889. O SUTĂ DE ANI DE LA LANSAREA CURSULUI „DESPRE PETROL” (1911) AUTOR: LUDOVIC MRAZEC (1867–1944)
Mihai OLTENEANU1 [email protected]
ABSTRACT: The Romanian oil and gas higher education started in 1911 with the course of Professor L. Mrazec delivered at the University of Bucharest. The paper presents the documents proving this fact. KEYWORDS: Romanian oil and gas higher education, L. Mrazec.
După unii cercetători, petrolul a fost pentru Ţările Române o bi‑ necuvântare, dar şi un blestem. Prin această substanţă minerală s‑a dezvoltat economia României, dar a constituit şi un motiv de con‑ curenţă comercială pentru statele şi societăţile înfiinţate pe teritoriul românesc, care pentru cumpărarea drepturilor de proprietate asupra bogăţiilor subsolului românesc au declanşat şi războaie. Cele mai vechi informaţii despre existenţa petrolului în țara noastră le avem de la arheologi, care în lucrările lor prezintă înscri‑ suri despre folosirea acestei substanţe încă din secolele I–V. Marele domnitor Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae apărută în 1716, scria: „Pe malurile râului Tazlăul Sărat nu departe de Moineşti, în ţinutul Bacăului, iese un izvor de răşină minerală pe care ţăranii îl folosesc pentru ungerea osiilor”. Profesorul L. Mrazec a publicat în „Revue du Petrole” nr. 3, IV‑eme, Annee din 1911, un articol în limbile română şi franceză,
1 Inginer, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 344 MIHAI OLTENEANU intitulat: GENERATORII MINERALI DE ENERGIE. Lecţie de deschiderea cursului despre Zăcămintele Petro‑ lului, făcut la Laboratorul de Mine‑ ralogie şi Petrografie al Universităţii din Bucureşti, de L. Mrazec, profesor la Universitate (GENERATEURS MI- NERAUX D’ENERGIE. Leçon d’ou‑ verture du cours sur les Gisements de Petrole, fait au Laboratoire de Mi‑ neralogie et Petrographie de l’Uni‑ versite de Bucarest, par L. Mrazec, Professeur a l’Universite). România, ca posesoare de zăcă‑ minte petroliere are o serie de priori‑ tăţi mondiale în domeniile de cerce‑ tare, explorare, exploatare, procesare Fig. 1 – Academicianul Ludovic şi distribuţie a acestei substanţe mi‑ Mrazec (17 iulie 1867–9 iunie 1944) nerale. În statisticile mondiale din anii 1857 şi 1859, România este citată pentru prima dată în lume cu o producţie mondială de petrol de 3700 tone. SUA, ca producătoare de petrol apare în statistici doi ani mai târziu în anul 1861. Oraşul Bucureşti, a fost prima capitală din lume iluminată cu petrol lampant, produs de rafinăria firma „Găzăria Plo‑ ieşti” proprietatea fraţilor Mehedinţeanu, situată în localitatea Râfov, de lângă Ploieşti. Din articolul citat reiese faptul că profesorul L. Mrazec a ţi‑ nut pentru prima dată în lume un curs de petrol, fapt constatat din structura articolului. După o serie de generalităţi, profesorul L. Mra‑ zec prezintă o programă analitică despre cursul pe care l‑a ţinut mai mulţi ani, începând din anul 1911 . Din partea de generalităţi, reţinem următoarele, cităm: „Domni‑ lor, cursul pe care am onoarea să‑l deschid astăzi este prevăzut de mai mult timp în programul Laboratorului de Mineralogie a universităţii noastre”. El afirmă că progresele civilizaţiei actuale (este vorba de în‑ ceputul secolului XX) are ca simbol fierul. Odată cu apariţia automobilului cu motor cu ardere internă în anul 1886, petrolul devine principala sursă de energie a secolului al XX‑lea. Autorul articolului defineşte petrolul ca generator natural de energie care contribuie la dezvoltarea civilizaţiei actuale, alături de O sută de ani de la lansarea cursului „Despre petrol” (1911) 345
Fig. 2 – Facsimil cu semnătura prof. Ludovic Mrazec căderile de apă şi cărbuni, generatori de energie minerali. Cărbunii şi petrolul sunt generatorii de energie epuizabili. De asemenea, recu‑ noaşte şi generatorii de energie inepuizabili (regenerabili): vântul şi radiaţiile solare. Aceste consideraţii l‑au determinat pe L. Mrazec să alcătuiască o programă analitică pentru cursul „despre petrol”, pe care l‑a ţinut la Universitatea din Bucureşti, cu scopul instruirii studenţilor privind problemele teoretice şi practice referitoare la hidrocarburi şi alte surse de energie. Principalele capitole ale cursului profesorului L. Mrazec au fost: I. Originea hidrocarburilor naturale din coaja pământului. a) Hidrocarburi juvenile, b) Hidrocarburi vadoase. Condiţiunile lor de geneză. Sapropelite. Roce mume ale petrolului. Ape sărate. II. Formarea zăcămintelor de petrol: zăcăminte primare, zăcă‑ minte secundare. Migraţiunea hidrocarburilor: căile, cauzele şi meca‑ nismul acestei migraţiuni. III. Proprietăţile şi caracterele zăcămintelor: Roce de acumulare, roce izolatoare. Forme de zăcământ, apele şi gazele din zăcământ. Dezvoltarea orizontală şi verticală a zăcămintelor. Fenomene din tim‑ pul exploataţiunei. Circulaţiunea petrolului, producţiunea etc. Influ‑ enţa nivelului aerostatic şi a nivelului hidrostatic asupra zăcămintelor de petrol. Raportul între compoziţia petrolului şi condiţiunile sale ge‑ nerale de zacere. IV. Clasificaţia zăcămintelor. Zăcămintele din România. Vedere generală asupra distribuţiunei de petrol pe suprafaţa pământului şi producţiei lor. V. Principii generale pentru prospectarea zăcămintelor de petrol. CERCETAREA GEOLOGICĂ PENTRU HIDROCARBURI ÎN ROMÂNIA MARE
Gheorghe BULIGA1 [email protected]
ABSTRACT: The second half of the twentieth century of Romanian oil industry for extensive development added deposits in oil exploitation in new provinces: Getic Depression, Depression Moesia, Pannonian Plain and the Black Sea Continental Shelf. Many experts were formed in all petroleum activities, and many of them have become renowned in this realm. Among the most spectacular new findings and technical issues, there were discovered the devices and scientific tools allowing the exploitation of hydrocarbon deposits in the Black Sea. A part of specialists – persons who have a particular contribution to this great achievement are addressed in this paper. KEYWORDS: research, geology, hydrocarbons, mining, oil fields, Romania
În noul context istoric care a condus la întregirea naţională a ro‑ mânilor sub sceptrul României Mari, cunoaşterea şi reevaluarea re‑ surselor minerale din toate provincile româneşti a însemnat o pri‑ oritate de prim ordin nu numai pentru guvernele României, dar şi pentru ştiinţa şi cercetarea geologică naţională. Pe plan mondial, Pri‑ mul Război Mondial a relevat rolul petrolului în susţinerea acţiuni‑ lor de luptă pe uscat, în aer şi pe mare, iar după înfrângerea Puterilor Centrale şi a aliaţilor lor, petrolul trebuia să devină factorul princi‑ pal în refacerea economiilor distruse de război şi motorul dezvol‑ tării economice viitoare. Economia românească ieşise grav afectată din război, iar infrastructura petrolieră era în cea mai mare parte dis‑ trusă. În atenţia geologilor şi a corpului tehnic al specialiştilor vremii a intrat, pe lânga refacerea infrastructurii distruse şi cercetarea geolo‑ gică complexă pentru descoperirea de noi resurse minerale capabile să asigure dezvoltarea României. Industria petrolieră constituită de‑a lungul a 50 de ani, gazele naturale recent descoperite în Depresiunea
1 Doctor inginer, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii al CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 348 GHEORGHE BULIGA
Transilvaniei, mineritul din vechiul regat, mult imbogăţit cu mineri‑ tul din Banat şi din Transilvania reprezentau infrastructura pe care trebuia să se dezvolte România Mare, dar şi o imensă provocvare pen‑ tru Conducerea Statului în ce priveşte organizarea şi valorificarea chibzuită a bogăţiilor subsolului naţional. Prezenta lucrare face o succintă trecere în revistă a principalelor structuri petro‑gazeifere identificate în această perioadă şi personali‑ tăţile care au amprentat aceste descoperiri, aducând, în acelaşi timp contribuţii memorabile la dezvoltarea stiinţelor geologice. După Primul Război Mondial industria românească de petrol fusese distrusă în proporţie de 79%. Fuseseră distruse şi/sau avari‑ ate sonde, instalaţii, rafinării, conducte, căi ferate, vagoane cisternă, conducta Câmpina‑Constanţa etc. Producţia de petrol scăzuse la ju‑ mătate, iar rafinăriile aproape dispăruseră. Pentru Statul Român, de‑ săvârşirea Unităţii Naţionale a României prin actul final de la 1 De‑ cembrie 1918 a creat un nou complex de probleme a căror urgentă rezolvare era îngreunată de lipsa de resurse materiale, umane şi, mai ales, financiare într‑un context socio‑politic intern şi internaţiuonal foarte complicat. Politica liberală a vremii sub lozinca „prin noi înşine” a identifi‑ cat că principala resursă naturală a Românie rămânea petrolul care, alături de minerit, putea contribui la dezvoltarea economică şi pros‑ peritatea ţării. Înainte de toate trebuiau cunoscute, localizate şi inventariate re‑ surele minerale, iar această sarcină imensă şi de lungă durată revenea specialiştilor şi oamenilor de ştiinţă care, deşi foarte valoroşi, numă‑ rul lor nu depăşea câteva zeci, în marea lor majoritate incorporaţi în Institutul Geologic al României. Folosindu‑se de competenţa acestor minţi luminate, primele ac ţiuni ale Statului român au vizat stimularea investiţiilor de capital – în special autohton – în industria extractivă de petrol. În perioada 1920– 1924 au luat fiinţă peste 90 de societăţi cu capital românesc ridicând numărul total al societăţilor cu capital naţional la 159, 12 societăţi cu capital englezesc, 6 societăţi cu capital franco‑belgian şi alte 7 socie‑ tăţi cu capital străin de altă naţionalitate astfel că numărul total al so‑ cietăţilor petroliere străine, cu activitate în România a ajuns la 56. Era nevoie urgentă de organizare, de stabilit regimul juridic al petrolului şi al celorlalte bogăţii minerale ale ţării şi, la fel de urgentă era necesară elaborarea unei Hărţi geologice a României pentru identificarea bogăţiilor exploatabile şi pentru direcţionarea cercetării geologice de detaliu. Cercetarea geologică pentru hidrocarburi în România Mare 349
Problema legislativă a fost rezolvată prin adoptarea şi promulga‑ rea Legii Minelor la 4 iulie 1924 – lege de o complexitate şi moderni‑ tate neegalată în legislaţia românească până în prezent. Legea minelor din 1924 a prevăzut că toate bogăţiile subsolului, de orice natură, sunt proprietatea statului, cu excepţia drepturilor asu‑ pra terenurilor cunoscute ca exploatabile, reglementând, totodată, ra‑ porturile dintre titularii drepturilor de explorare – exploatare a subso‑ lului şi proprietarii suprafeţelor în limitele cărora se executau lucrări. Conform Legii, lucrările miniere au fost separate în trei categorii: prospecţiune, explorare şi exploatare. Pentru elaborarea hărţii geologice a fost instituită o comisie de specialişti condusă de Ludovic Mrazec, iar responsabilitatea directă a întocmirii hărţii a revenit profesorului Ion Popecu‑Voiteşti care, în urma unei ample şi laborioase activităţi de documentare şi cercetare, a reuşit să publice „Harta Geologică a României” în anul 1921”. Cecetarea geologică pentru hidrocarburi din această perioadă a cunoscut un ritm nemaiînâlnit până atunci. Axată atât pe aspectele teoretice cât, mai ales, pe aspectele practice. Ştiinţa geologică şi‑a im‑ bogăţit metodele de cercetare prin asimilarea metodelor geofizice de investigare. În anul 1925 au luat fiinţă două servicii de prospecţiuni geofizice: unul în cadrul Institutului Geologic şi altul în cadrul socie‑ tăţii petroliere „Astra Română”. Clasicii geologiei româneşti (L. Mrazec, G. Murgoci, I. Po‑ pescu‑Voiteşti, G. Macovei, E. Casimir, M. Dimitriu etc.) au adâncit studiile privind originea petrolului, în special a petrolului şi zăcămin‑ telor din România; a originii şi naturii apelor de zăcământ; mecanis‑ mele diapirismului sării şi a rolului diapirismului în formarea zăcă‑ mintelor de petrol etc. Încă din anul 1907 Ludovic Mrazec a lansat ipoteza originii or‑ ganice a petrolului şi că originea petrolului românesc este legată de formaţiunile de vârstă Eocen superior – Oligocen inferior şi Miocen inferior (stratele de Cornu). L. Mrazec a atribuit formarea hidrocar‑ burilor unui proces de bituminizare a substanţei organice provenită din descompunerea microfaunei şi faunei din zonele pelagice ale mă‑ rilor, din apele golfurilor, lagunelor, zonelor deltaice sau lacurilor să‑ rate acoperite de sedimente formate din mâluri. Studiind zăcămintele de petrol din România L. Mrazec le‑a cate‑ gorisit în: zăcăminte „de tip fliş paleogen”, formate în Eocen‑Oligocen şi „de tip mio‑pliocen”, formate în mio‑pliocen, dar pentru ambele ti‑ puri de zăcăminte atribuie rolul de rocă sursă „formaţiunii salifere” din Miocen. 350 GHEORGHE BULIGA
Migraţia fluidelor ar fi avut loc pe distanţe scurte, în cazul pri‑ mului tip de zăcăminte şi pe distanţe lungi, prin căile de migraţie des‑ chise de sare, pentru cel de al doilea tip de zăcăminte. A susţinut, pentru prima dată, „poziţia autohtonă” a petrolului doar în zăcămintele oligocene (zăcăminte primare) şi a separat trei arii cu cele mai importante zăcăminte de petrol din Depresiunea pre‑ carpatică, astfel: ◆◆ zona colinară subcarpatică din Moldova; ◆◆ zona cutelor diapire din Muntenia şi Depresiunea Getică (la vest de valea Dâboviţei). Concepţiile şi cecetările lui Ludovic Mrazec privind originea, ge‑ neza şi formarea zăcămintelor de hidrocarburi precum şi poziţia tec‑ tonică a masivelor de sare au fost făcute cunoscute prin numeroasele lucrări poublicate, din care menţionăm: ◆◆ contribuţii la studiul formaţiunilor petrolifere din România; ◆◆ petrolul de la Câmpina; ◆◆ formarea zăcămintelor petrolifere din România; ◆◆ compoziţia apelor fosile de zăcământ; ◆◆ privire asupra structurii bazinului neogen al Transilvaniei şi asupra zăcămintelor sale de gaz (cu geologul E. Jekelius). Asupra dia‑ pirismului; ◆◆ problema geologică a petrolului în România (1937). De‑a lungul timpului, ipotezele emise de L. Mrazec au deschis calea unui lung şir de controverse ştiinţifice, argumentate pe zăcă‑ mintele nou descoperite. Ion Popescu‑Voiteşti a emis ipoteza provenienţei petrolului din „stratele de Sinaia” şi „stratele de Comarnic”, de vârstă Cretacică, în formaţiuni sedimentate în geosinclinale, afectate de un metamorfism incipient. Deasemenea rocile sursă s‑au putut forma şi în perioadele următoare Paleocen‑Eocen şi chiar în Miocen sau Pliocen. Ion Po‑ pescu‑Voiteştia a descris pentru prima dată (împreună cu L. Mrazec şi G. Macovei) stratele de Pucioasa şi Comarnic precum şi gresiile de Lucăceşti şi Siriu. A susţinut ideea că faciesul bituminos a fost legat de mişcările orogenice alpine şi ale acumulărilor de sare gemă. În lucra‑ rea sa „Petrolul românesc” (1943), profesorul doctor I. Popescu‑Voi‑ teşti menţionează zăcămintele de petrol legate de pânza marginală a flişului paleogen aparţinând Carpaţilor Orientali (zăcămintele de la Moineşti, Zemeş, Tazlăul Sărat, Tazlăul Mare, de pe valea Moldoviţei, Buştenari, Vălenii de Munte, din zona Buzău – Rm. Sărat, Solonţ‑Stă‑ neşti); zăcămintele miocene: Pârjol, Câmpeni, Teţcani, Caşin, Ocniţa, Apostolache. Arată că în zona Subcarpaţilor meridionali s‑au format Cercetarea geologică pentru hidrocarburi în România Mare 351 cele mai bogate zăcăminte de petrol cantonate în formaţiuni din Me‑ oţian şi Dacian şi descrie următoarele anticlinale petrolifere de vărstă pliocenă: Arbănaşi, Sărata‑Monteoru, Ceptura, Udreşti‑Dobrota‑Tă‑ taru, Lapoş‑Măgura, Chiojdeanca‑Salcia, Valea Călugărească‑Bucov, Boldeşti‑Hârsa, Ariceşti, Bucşani, Băicoi‑Ţintea, Valea Dulce‑Pode‑ nii Noi, Floreşti, Moreni‑Gura Ocniţei, Filipeştii de Pădure, Păcu‑ reţi‑Matiţa Ochiuri‑Gorgota, Câmpina‑Buştenari‑Runcu, Poiana Ver‑ bilău‑Gura Vitioarei, Gura Drăgănesei‑Colibaşi‑Ocniţa, Doiceşti, etc În descrierea sa Popescu‑Voiteşti prezintă, pe baza datelor din foraje şi a cartării geologice, profile şi secţiuni geologice de adâncime etc. Academicianul Gheorghe Macovei a avut contribuţii importante şi originale în aproape toate ramurile geologiei româneşti. Gheorghe Macovei admite şi el, ca şi marele său predecesor la conducerea In‑ stitutului Geologic, Ludovic Mrazec, originea micro‑organică mixtă a materialului primar, care sub acţiunea bacteriilor anaerobe a con‑ dus la formarea hidrocarburilor. A formulat ipoteza originii petro‑ lului din zona flişului carpatic în Oligocen (în şisturile menilitice şi disodilice), şi vârsta pliocenă pentru petrolul din „Depresiunea sub‑ carpatică”, cu toate că aceasta ipoteză privind „rocile mamă de petrol” a fost şi este în dezacord cu opiniile altor mari geologi. O primă recu‑ noaştere a cercetărilor efectuate de Gheorghe Macovei o reprezintă publicarea la Paris, în anul 1938 a unui tratat – prima lucrare de acest gen în lume „Les Gisement de petrol”, anticipată şi urmată de multe alte lucrări monumentale şi de referinţă. În ce priveşte apele de zăcământ, L. Mrazec a fost unul dintre primii cercetători din lume care le‑a studiat şi a constat că aceste ape „veterice” sau „fosile” au o concentraţie în săruri mai mare decât apele marine sau lagunare, predominând clorura de sodiu, dar că o caracte‑ ristică aparte a acestor ape o constituie prezenţa borului şi a iodului. Prezenţa borului este considerată de Ludovic Mrazec drept o do‑ vadă a originii marine a apelor, iar prezenţa iodului este un argument pentru originea organică a petrolului. Compoziţia chimică a fluidelor (petrol şi apă) şi distribuţia lor spaţială în zăcăminte a făcut în continuare obiectul a numeroase ana‑ lize, clasificări şi interpretări realizate de E.E. Casimir, C. Creangă, M. Dimitriu, P. Petrescu, Gabrirel Manolescu etc. Şi asupra diapirismului Ludovic Mrazec a susţinut ipoteza tec‑ tonică de ridicare a sării. El a considerat că între originea cutelor di‑ apire şi tectonica Carpaţilor orientali există o relaţie genetică. Şi aici controversele, sub diferite aspecte, continuă până în zilele noastre. Pe baza dezvoltării ipotezei izostatice a lui Svante Arhenius dezvoltată 352 GHEORGHE BULIGA ulterior, o parte dintre cercetători consideră că diapirismul din „De‑ presiunea subcarpatică” nu s‑ar datora mişcărilor de orogeneză care au condus la formarea Carpaţilor şi că formarea cutelor diapire ar avea o vârstă ulterioară şi ar avea drept cauză apăsarea maselor mun‑ toase şi cuverturii sedimentare, iar sarea ar fi putut fi preexistentă la finele Cretacicului, când a inceput ridicarea lanţului Carpatic. Disputele ştiinţifice asupra originii‑migrării ţiţeiului, formarea cutelor diapire, natura apelor veterice au orientat cercetarea geologică în teren spre arealele cu cele mai bune perspective petrolifere. Prospecţiunea geofizică organizată în Serviciul de Prospecţiuni geofizice cu o Secţie de geofizică aplicată (1925) având ca prim şef de serviciu pe David Roman (1925–1927). În cadrul Secţiei de geofizică aplicată au fost încadraţi doi tineri ingineri de mine, Toma Petre Ghiţulescu (conducătorul secţiei) şi Iu‑ lian Silviu Gavăt, cărora, ulterior s‑au mai alăturat alţi doi tineri ingi‑ neri de mine, Mircea Socolescu şi Sabba S. Ştefănescu. În scurt timp Secţia a fost dotată cu aparatură pentru prospecţi‑ uni gravimetrice, magnetometrice şi electrometrice. Prima măsurătoare gravimetrică experimentată în România a fost realizată la 28 martie 1928 de către I. Gavăt şi T.P. Ghiţulescu în regiunea Floreşti‑Călineşti, un segment de pe anticlinalul diapir Ţin‑ tea‑Băicoi‑Floreşti‑Călineşti, folosind o balanţă de torsiune Scwei‑ der‑Ascania, tip Z‑40. Măsurătorile au pus în evidenţă anomaliile gravimetrice negative din această zonă a cutelor diapire. Succesul ob‑ ţinut cu acest studiu a promovat o campanie de măsurători gravime‑ trice de 8 ani (1928–1937) pe: ◆◆ arealul zonei cutelor diapire dintre Valea Teleajenului şi Valea Ialomiţei), pe o suprafaţă de aproape 1300 km2 (cca. 3000 staţii); ◆◆ domul gazeifer de la Sărmăşel (Depresiunea Transilvaniei), pe o suprafaţă de cca 60 km2; ◆◆ zone din jurul Aradului şi a regiunii Satu Mare. Iulian Gavăt a fost primul specialist din lume care a constatat efectul cartabil al gazelor în imaginea anomaliilor gravimetrice. Metoda geofizică de cercetare a nomaliilor gravimetrice a conti‑ nuat să fie utilizată cu succes folosind balanţa de torsiune, iar ulterior (din 1936) gravimetre statice de tip Thysse şi Graf Askania (la Insti‑ tutul Geologic) sau Truman şi Carter (de către Soc. Româno‑Ameri‑ cană). Institutul geologic a continuat să execute ridicări gravimetrice în reţea rară (cu staţii la cca. 5 km) pentru Muntenia, Oltenia, Banat şi Crişana în întregime şi parţial în Moldova, realizându‑se astfel pri‑ mele şase foi ale hărţii Bouguer. Cercetarea geologică pentru hidrocarburi în România Mare 353
Prin prospecţiunea gravimetrică efectuată de I. Gavăt între anii 1928–1938 cu balanţa de torsiune s‑au descoperit structurile petro‑ lifere de la Ariceşti, Floreşti, Băicoi‑Ţintea, Siliştea Dealului, Măgu‑ reni, Păroasa, Tufeni, Novăceşti, Filipeşti‑Diţeşti, Viforâta‑Teiş, Lă‑ culeţe‑Târgovişte. Rezultatele cercetărilor făcute de I. Gavăt au fost prezentate într‑o lucrare susţinută la Congresul Mondial al Petrolului de la Paris (1938). Metoda magnetometrică de cercetare geofizică a fost introdusă în anul 1927 şi utilizată pentru prima dată la prospectarea masivului de sare de la Floreşti‑Băicoi (1931). Între anii 1931–1934 societăţile pe‑ troliere au executat măsurători magnetice regionale cu ajutorul vari‑ ometrului magnetic vertical în staţii situate la distanţe de 0,5–2,5 km, pentru fundamentul „Câmpiei Române” şi pe areale din Banat, Olte‑ nia, Muntenia şi Moldova de Sud, măsurători care au permis alcătui‑ rea, pentru prima dată a unei hărţi a variaţiei componentei verticale. Anul 1943 marchează înfiinţarea „Observatorului geofizic de la Şur‑ lari‑Căldăruşani”, în cadrul căruia a continuat studiul variaţiilor în timp ale elementelor câmpului magnetic. Dintre metodele electrometrice cea a Sondajele electrice verticale (SEV), dezvoltată de fraţii Schlumberger împreună cu Sabba S. Ştefă‑ nescu a permis identificarea unor structuri petrolifere din Munteni şi Oltenia. Carotajul electric de sondă, ca formă particulară a prospecţiu‑ nii electrice adaptată pentru investigarea sondelor este invenţia fraţi‑ lor Schlumberger, care au înregistrat prima diagramă în anul 1927, în câmpul petrolifer Pechelbron. După experimentările din anii 1928– 1930 în sondele de la Boldeşti şi Ţintea (Prahova), începând cu anul 1931 metoda s‑a impus şi în România ca metodă sistematică de cer‑ cetare a naturii formaţiunilor traversate şi a fluidelor de saturaţie din sondele de petrol. Academicianul Sabba S. Ştefănescu a elaborat pentru prima dată în lume teoria de prospectare a stratificaţiei paralele prin me‑ tode electrice, iar metoda sa de investigare, SEV, stă la baza carotaju‑ lui elerctric de rezistivitate. Tot Sabba S. Ştefănescu a dezvoltat teoria câmpurilor electromagnetice în curent continuu şi alternativ cu ma‑ nifestarea acestora în spaţii bi‑ şi tri‑dimensionale. Cea mai mare aplicabilitate pentru industria de petrol au căpă‑ tat‑o prospecţiunile seismice, începând cu metoda refracţiei, iar din anul 1935 şi metoda reflexiei. Prima zonă cercetată prin metoda reflexiei a fost Structura Mă‑ neşti‑Prahova, dovedită ulterior gazeiferă. 354 GHEORGHE BULIGA
Măsurarea deviaţiei găurilor de sondă (după 1920), iniţial cu „sti‑ cla cu acid sulfuric”, iar mai târziu (1937–1938) cu „inclinometru East‑ man” a permis conducerea forajului pe un traseu aproape de verticală graţie remarcabilei invenţii a lui Ion Șt. Basgan privind stabilizarea păr‑ ţii inferioare a garniturii de foraj şi anihilarea componentei reactive, prin introducerea deasupra sapei a „prăjinilor grele proporţionale”. În ce priveşte gazul metan din Depresiunea Transilvaniei, desco‑ perit prin sonda 2 Sărmăşel în anul 1909, la nivelul anului 1920 exis‑ tau două întreprinderi de gaz metan: una cu sediul la Cluj – DGN – şi alta – UEG – cu sediul la Budapesta. În anul 1924, prin unirea ce‑ lor două societăţi, s‑a înfiinţat Societatea Naţională de Gaz Me‑ tan – SONAMETAN – cu sediul şi Direcţia Generală în Bucureşti, în coordonarea Ministerului Industriei şi Comerţului şi o Direcţie de Exploatări Tehnice Cluj. SONAMETAN se ocupa cu explorarea, ex‑ ploatarea, captarea, transportul şi folosirea gazului metan de pe teri‑ toriile gazeifere ale statului. În anul 1926, SONAMETAN – Direcţia de Exploatare Tehnică Cluj, achiziţionează acţiunile societăţii Conducta Sărmaş‑Turda şi, împreună cu Institutul Geologic al României, începe o cercetare pro‑ gramată a Bazinului Transilvaniei. Cercetările de teren au revenit în sarcina tinerilor geologi Augustin Vancea şi D. Ciupagea, sub directa îndrumare a lui Ludovic Mrazec. Au fost efectuate cercetări pe teren şi în laborator, mai cu seamă pe domurile gazeifere din zona centrală a depresiunii, întocmindu‑se rapoarte anuale pentru fiecare dom. Între anii 1924–1927, geologii I. Atanasiu şi E. Jekelius de la In‑ stitutul Geologic au studiat pe teren domurile de gaze de la Zău de Câmpie, Bazna, Saroş (Deleni) şi Sărmăşel. Cu ocazia „Congresului pentru avansarea geologiei Carpaţilor” Ludovic Mrazec şi E. Jekelius au publicat un studiu privind structura neogenului şi zăcămintele de gaz metan. Din anul 1927 cercetările au fost efectuate de către geologii: A. Erni, A. Vancea şi D. Ciupagea. Erni a astudiat, în perioada 1927– 1929, domurile Sărmăşel şi Boian‑Cetatea de Baltă. El a construit harta structurală a domului Sărmăşel şi harta ge‑ ologică de detaliu a regiunii Cetatea de Baltă‑Bazna – Saroş, cu care ocazie a descoperit şi tuful de Bazna, pe care l‑a considerat ca limită dintre Sarmaţian şi Pliocen. Acest strat subţire de tuf, foarte caracte‑ ristic, urmărit pe distanţe mari – din ţinutul Târnavelor până la nord de Mureş, s‑a dovedit a fi un foarte bun reper stratigrafic şi tectonic. Între anii 1927–1944, A. Vancea a studiat structurile Corunca, Dumbrăvioara, Sărmăşel, Zău de Câmpie, Cristur, Văleni, Buneşti‑Criţ, Cercetarea geologică pentru hidrocarburi în România Mare 355
Sângeorgiu de Pădure, Cioc, Şoroştin‑Cenade, Teaca, Tăuni şi Sînmi‑ clăuş‑Ocnişoara. În aceeasă perioadă, Ciupagea a studiat structurile Daia – Ţe‑ lina, Nadeş, Copşa Mică, Bazna, saroş, Filitelnic, Ogra‑Sânpaul, Sân‑ ger‑Iclăuzel, Cristur, Văleni, Buneşti‑Criţ, Nocrich, Ilimbav, Teleac, Iara de Mureş, Miercurea Nirajului şi Radbav. Prin urmărirea stratelor reper, în special a tufurilor de Bazna, Ghiriş şi Hădăreni, s‑a reuişit să se descifreze structura părţii centrale a depresiunii şi să se stabilească raporturile tectonice dintre diferitele domuri şi gradul lor de eroziune. Nu poate fi neglijată nici „cercetare de firmă” în care s‑a distins inginerul profesor Valeriu Patriciu, absolvent al Academiei de Mine din Freiberg şi primul român doctor în geofizică al celebrei Univer‑ sităţii din Gotingen. Ca şef al serviciului geologic al Societăţii Cre‑ ditul Minier şi ulterior ca administrator delegat al Societăţii Astra Română (filială a lui Royal Dutch‑Shell), Valeriu Patriciu a adaptat şi perfecţionat metodele de carotaj electric în sonde a dezvoltat şi aplicat metodele electrometrice de prospecţiune de câmp, a aplicat şi dezvoltat pentru prima dată metodele statistice la evaluartea rezerve‑ lor de hidrocarburi. Marile personalităţi ale geologiei româneşti interbelice, în ma‑ joritate, şi‑au continuat activitatea şi după Cel de al Doilea Război Mondial şi au creat adevărate şcoli de geologie de geofizică, au di‑ versificat cecetarea, au contribuit la crearea de noi instituţii de pro‑ fil, au descoperit şi pus în exploatare noi zăcăminte de ţiţei şi de gaze care au permis atingerea unor nivele de extracţie record istoric pentru România. Memorandistul Rubin Patiția (1841–1918)
Alexandru S. BOLOGA1 [email protected]
ABSTRACT: Rubin Patitzia (1841–1918), counts among the participants in the movement of Romanians from Transylvania, fighting for civil and political rights in their own country, known as Memorandum from Cluj. Born and educated by his intellectual family and in Romanian and German schools in the spirit of truth and justice for his compatriots, he met in his early years major repre‑ sentatives of the national movement and was hereby strongly marked as to his personality, convictions and future evolution. After a brilliant graduation of the German law school in Sibiu with epithet “ausgezeichnet” he started his professional career as lawyer in Abrud and Alba Iulia, with own practice in 1878. He was actively involved in the creation of the VIIIth department of the Romanian cultural association “Astra” in Alba Iulia in 1870, has become its secretary since 1872, and remained member for his lifetime. He was twice elected by the inhabitants of Alba Iulia as city and area delegate to the National Conference of Romanian electors in 1881 and 1884. He actively partici‑ pated in the Memorandum for national liberation and emancipation from the Austrian‑Hungarian power between 1867 and 1918. Participant in the events from 1892 to 1895 as member of the Executive Committee of the Romanian National Party (PNR), “accused”, sentenced and convicted in the Memorandum trial from Cluj lasting between 7 and 25 May, 1894. He expiated his penalty in the state prison of Vats until September 1895. After release he was jailed again for other eight days. Main supporter of PNR President Dr. I. Ratziu and of the newspaper Tribuna. 65 years old he firstly visited Romania including Constantza and the Black Sea. He enjoyed the celebration of “Astra” in Blaj (1911) at its 50th anniversary after its estab‑ lishment. R. Patitzia was certainly a testimony of an important period of the Romanian history. He continuously struggled for the enhancement of Romanian consciousness with respect to the achievement of national unity. He was also the most remarkable representative of PNR in area Alba. Equally important he is the author of valuable notes and information about experi‑ enced events and people met and collaborated with between 1848 and 1914, kept as Documente in the archives of the National Museum of Union in Alba
1 Dr., președinte al Filialei CRIFST Constanța al Academiei Române, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România/Secția Științe biologice, delegat național pe lângă CIESM (Monaco)
NOEMA VOL. XI, 2012 360 ALEXANDRU S. BOLOGA
Iulia. Unfortunately, after his patriotism proved by the exceptional devotion to the cause of Transylvania, R. Patitzia did not survive the major historical event of the Union in Alba Iulia on December 1st, 1918. KEYWORDS: Transylvania, Memorandum Cluj‑Napoca, Romanian patriots
Fig. 1 – Avocatul Rubin Patiția (1841–1918)
Rubin Patiția s‑a născut la Câmpeni în 9/21 august 1841, ca „moț veritabil” (Fig. 1) în familia tatălui său Ioan P. Patiția (1807–1877), preot și protopop ortodox al Câmpenilor, predicator de frunte în‑ tre preoții din Munții Apuseni, orator apreciat de către comunitatea enoriașilor români. Sora sa Lucia (1849–1948) a fost măritată cu preotul Iuliu Bologa (1848–1883) din Banabic/Turda (Fig. 2). Memorandistul Rubin Patiția (1841–1918) 361
Fig. 2 – Arborele genealogic al familiei Bologa
În casa părintească, în primăvara anului 1848, R. Patiția l‑a cu‑ noscut pe eroul național Avram Iancu (1824–1872), viitorul „crai al munților”, venit să discute participarea masivă a moților la adunarea națională de la Blaj din 3/15–5/17 mai 1848. Anii 1848–1949 au lăsat o amprentă puternică asupra formării personalității, convingerilor și evoluției sale viitoare. A urmat școala primară în comuna Neagra (azi Poiana Vadului), școala săsească din Sibiu (trei clase „Normale”), gimnaziul românesc din Beiuș și luteran din Sibiu (cu limba de predare germană), ultima clasă gimnazială la Beiuș (pentru a se „procopsi” în limba română) și a susținut bacalaureatul în 1862; în timpul școlii l‑a revăzut pe A. Iancu, întemnițat la Alba Iulia, în septembrie 1852. A absolvit la Sibiu Academia de drept săsească, pentru cariera ju‑ ridică, obținând calificativul „ausgezeichnet” („excepțional”) în 1886 (cf. Telegraful român”, XIV, 57, 26 iulie/8 august 1866). A fost practicant de avocat la Tabla Regească din Târgul Mureș (după refuzarea de către mitropolitul Ardealului Andrei Șaguna a unei burse pentru continuarea și desăvârșirea studiilor la Universita‑ tea din Viena). Debutul profesional ca vicejude și ulterior jude a avut loc la Tri‑ bunalul din Abrud în 1867, devenind apoi senator la un magistrat din Alba Iulia. 362 ALEXANDRU S. BOLOGA
În 1870 s‑a căsătorit cu Ana, născută Rațiu (1850–1918), cu care a avut trei copii: Silviu (ofițer), Rubin (jurist) și Elena. R. Patiția a avut o contribuție semnificativă la crearea și înființarea oficială a departamentului VIII al „Astrei” la Alba Iulia în 1870, ca secretar al acestuia din 1872 și înscris ca membru pe viață în 1887. A fost ales de către locuitorii din Alba Iulia ca delegat al orașului și al zonei la Conferința Națională a alegătorilor români de la Sibiu din 12–24 mai 1881. A fost ales, din nou, la cea de a doua conferință națională din 1–3 iunie 1884 (cu discutarea programului pasivismului politic al românilor din Transilvania). Printre alte preocupări și reali‑ zări a înființat o bibliotecă „poporală” (1887). R. Patiția a devenit cunoscut ca personalitate politică și patriot îndeosebi datorită cărții prof. E. Hulea „R. Patiția, Amintiri din tim‑ pul Memorandului” (1). A participat la mișcarea memorandistă, pentru eliberarea și emanciparea națională a românilor de sub stăpânirea austro‑ungară din perioada 1867–1918; de asemenea, la evenimentele din 1892– 1895 ca membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Ro‑ mân (P.N.R.), „inculpat”, judecat și condamnat în procesul Memoran‑ dului de la Cluj din 7–25 mai 1894 (3).
Fig. 3 – Primele doua pagini ale fragmentului cu titlul Notițe despre anul 1848 din„Albumul… de la Vaț” Memorandistul Rubin Patiția (1841–1918) 363
A fost „prezent timp de mai multe decenii la principalele acțiuni din ultima parte a secolului XX, menite a aduce îmbunătățiri de ordin so‑ cial‑economic, politic și cultural în viața poporului român oprimat” (2). Ca susținător fervent al înaintării imediate a Memorandului, a împartășit deschiderea la 13 mai 1893 a acțiunii judiciare împotriva ce‑ lor 14 membri ai Comitetului Executiv al P.N.R. și a ispășit alături de ceilalți pedeapsa la închisoarea de stat din Vaț până în septembrie 1895; printre cei care i‑au vizitat pe memorandiști s‑au numărat I. Maniu, Al. Vaida, G. Bogdan‑Duica, dr. A. Mureșan (Brasov), I. Vulcan (Oradea), Badea Cârțan („păcurariu din Opria‑Cârțișoara) și R. Patiția jr. După eliberare și‑a continuat activitatea de avocat pledant și apă‑ rător al românilor acuzați de „agitație” și al drepturilor lor, fiind con‑ damnat la alte opt zile de închisoare în Alba Iulia începând din 13 septembrie 1896. L‑a susținut pe președintele P.N.R. dr. I. Rațiu și ziarul „Tribuna”, criticând politica național‑șovină a guvernului de la Budapesta sub conducerea premierului D. Bánffy (1859–1899). Cu ocazia expoziției jubiliare de la București din 1906, la vârsta de 65 de ani, și‑a împlinit visul de a vizita „|ara”, inclusiv Constanța și Marea Neagră. A participat la serbările „Astrei”, la Blaj (1911), la împlinirea a 50 de ani de la crearea societății culturale în 1861. R. Patiția a fost în mod evident martor însemnat al unei perioade importante a istoriei poporului român, un militant activ al potențării conștiinței naționale românești în vederea împlinirii idealului de desăvârșire a unității naționale în 1918, fără îndoială cel mai impor‑ tant fruntaș politic român din comitetul Alba inferioară între 1881– 1900 și cel mai remarcabil reprezentant al P.N.R. din zona Albei. A rămas autor al unor însemnări valoroase și informații ample asupra evenimentelor trăite sau la care a participat și a oamenilor pe care i‑a cunoscut sau cu care a colaborat, în perioada 1848–1914, re‑ dactate în cca 1.000 pagini de manuscris cu caracter autobiografic și istoric, păstrate în fondul Documente al Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia (2). R. Patiția a decedat la Alba Iulia în 13 iunie 1918. Necrologul fa‑ miliei, semnat și de sora Lucia Bologa‑Patiția, consemnează „Un băr‑ bat a dispărut din mijlocul nostru, care a luptat” (Fig. 4). A fost înmormântat la Alba Iulia (Fig. 5), cu regretul contem‑ poranilor care l‑au apreciat și desigur al urmașilor săi, de a nu mai fi trăit momentul înălțător și sacru al Unirii Transilvaniei cu România, care a urmat la atât de scurt timp de la dispariția sa. 364 ALEXANDRU S. BOLOGA
Numele său figurează alături de ceilalți luptători memorandiști pe monumentul de la Cluj‑Napoca (Fig. 6) dedicat lor de către prima‑ rul Gheorghe Funar.
Fig. 4 – Necrologul familiei Patiția
Fig. 5 – Monumentul funerar dedicat de Rubin Patiția Memorandistul Rubin Patiția (1841–1918) 365
Fig. 6 – Autorul la Monumentul Memorandiștilor (Cluj‑Napoca, 30 iulie 2011)
Bibliografie
[1] Hulea, E., 1944 – R. Patiția. Amintiri din timpul Memorandului, în „Transilvania”, anul 75, nr. 4–5, p. 279–308, cuprinzând parțti din memoriile incluse în „Abumul deținuților de la Vaț în prinsoarea de statu și dejudecați la Clusiu în procesul Memorandului”, iulie‑1844 – aprilie 1895. [2] Josan, N., 2002 – Memorandistul moț Rubin Patiția (1841–1918”, Ed. „ALTIP”, Alba Iulia, p. 5. [3] ***, 1978–1918 Unirea Transilvaniei cu România, I.S.I.S.‑R. ed. III‑a revăzută și adăugată, Ed. Politică, București, f.a., p. 203 Di o astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu
Elvira BOTEZ1 [email protected]
ABSTRACT: On the occasion of the jubilee of 150 years since the setting up of ASTRA – The (Transylvanian) Association for Romanian Literature and the Culture of the Romanian People (23 Octomber 1861), we evoke in this paper from its numerous family members two personalities that made a name for themselves through common concerns in the field of science popularization, while at the time supporting the struggle for the unity of the Romanian people and being witnesses to the moment of the Great Union of 1918. They are Gavril Todica (1877–1946) and Ioan Corbu (1873–1954), and the thing they had in common was astronomy. They were inspired by the models set by Camille Flammarion in France and Victor Anestin in Bucharest, both of them being members of the astronomical societies set up by the two first ones. The paper sketches their commemoration portraits from the point of view of their activity mentioned above. KEYWORDS: astronomical societies, astronomy popularization and research, Astra
Sărbătorind în luna octombrie a acestui an jubileul de 150 de ani de la înfiinţarea Astrei – Asociaţiunea (transilvană) pentru literatura română şi cultura poporului român, instituţie mai veche decât Acade‑ mia Română, adevărată cetate de conservare, de întărire şi de expan‑ siune a tuturor forţelor naţionale acumulate de veacuri în poporul ro‑ mân, lucrarea ei de căpetenie fiind susţinerea sentimentului naţional viu în straturile largi ale poporului nostru, şi cu deosebire contribuţia la ridicarea intelectuală, morală şi economică a ţărănimii noastre, din galeria celor mai activi membri ai săi în secţiunea ştiinţifică (pentru astronomie) îi evocăm pe Gavril Todica (1877–1946) şi Ioan Corbu (1873–1954). Activitatea de răspândire a cunoştinţelor desfăşurată de către secţiunea ştiinţifică pe linia educării poporului a constitut o
1 Dr., Observatorul Astronomic Cluj‑Napoca.
NOEMA VOL. XI, 2012 368 ELVIRA BOTEZ adevărată «universitate populară» pentru românii transilvăneni în pe‑ rioada premergătoare actului de la 1 Decembrie 1918, completând în mare măsură lupta politică pentru emanciparea acestora, fiind parte integrantă a procesului amplu şi complex de făurire a unităţii poporu‑ lui român. Numeroşi intelectuali transilvăneni au contribuit la acest proces, răspândind cunoştinţe din domeniul profesiunii lor; cu atât mai merituoasă este activitatea celor doi astrişti pe care‑i evocăm, de profesiuni diferite de ştiinţa pe care au popularizat‑o (Corbu fiind ju‑ rist iar Todica, contabil), în care erau autodidacţi. În privinţa pasiunii lor pentru astronomie, se pare că aceasta s‑a născut la G. Todica încă din copilărie, tatăl său, pe care‑l va denumi într‑un articol publicat la moartea lui „Un ţăran filosof”2 – deşi neşti‑ utor de carte – cunoştea constelaţiile, şi nu era străin de unele feno‑ mene astronomice sau meteorologice, pe care le împărtăşea şi cunos‑ cuţilor săi. Întrebat peste ani de un prieten, care i‑a fost în viaţă cea mai mare bucurie, G. Todica i‑a răspuns: «Când umblam cu colinda şi când am privit întâia oară cu ochiana tainele cerului». [6] Elev fiind la Gimnaziul din Năsăud, I. Corbu îl are ca profesor de matematică pe dr. Paul Tanco – primul român doctor în matematică, care îşi publica studiile ştiinţifice în broşurile cu programele şcolare. Dintr‑o astfel de programă a citit el un articol «care se referea la Pă‑ mânt şi sistema solară. Poate că era prima mea lectură astronomică. A făcut asupra mea o impresiune deosebită care nu s‑a şters nici azi», va scrie el lui G. Todica la moartea profesorului, în 19163.² Prezentându‑le succint biografiile, articolul se concentrează asu‑ pra activităţii lor astronomice (de popularizare şi cercetare), întregită de câte un indice bibliografic selectiv din publicistica astronomică a fiecăruia, în cadrul căruia autorul este menţionat numai pentru vo‑ lume (broşuri) nu şi pentru articole. Născut în 3 februarie 1877 în comuna Iclod din fostul judeţ So‑ meş (astăzi Cluj), într‑o familie numeroasă, Gavril Todica îşi face studiile primare în localitatea natală, iar pe cele secundare în mai multe localităţi transilvănene (Gherla, Năsăud, Dej, Bistriţa, Blaj, Braşov şi Alba‑Iulia), în dorinţa de a cunoaşte cât mai multe «obice‑ iuri, oameni şi locuri» [12], fiind stipendiat de către Astra [19]. Stu‑ diile superioare le face la Şcoala de Chimie de la Altenburg /lângă Leipzig, şi apoi la Facultatea de studii economice a Universităţii din Budapesta, obţinând la absolvire diploma de «contabilitate de stat».
2 Pagini literare, I (1916), 6, pp. 127–128. 3 Convorbiri ştiinţifice, I (1917/1918), 8–9, pp. 132–135. Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 369
[12]. Tot ca student la Budapesta face parte dintre grupul de tineri în frunte cu Octavian Goga care au pus bazele revistei Luceafărul. [14] În primul deceniu al secolului 20 el devine membru corespon‑ dent al Societăţii Astra în Secţiunea ştiinţifică, şi ulterior în Comitetul ei de conducere, dar în acelaşi timp, datorită instruirii ca autodidact în astronomie, pe care o şi populariza, este admis în 1905 ca membru al celei mai importante societăţi cu acest profil din Europa şi nu nu‑ mai, Société Astronomique de France, fondată la Paris în 1887 de că‑ tre Camille Flammarion. În 1907, luând fiinţă la Bucureşti Societatea astronomică română, Todica devine în curând membru al acesteia. În perioada 1905–1924 este contabil şef şi apoi director la Banca «Geogeana» din Geoagiul de Jos. [7] Aşa cum mărturiseşte în capito‑ lul Cartea insucceselor din scrierea biografică neromanţată Trecător prin lumea mare, „Abia mai târziu, prin 1905, ajungând colaborator intern la «Poporul Român» din Pesta, am făcut un scurt stagiu de zia‑ rist. Şcoala aceasta practică a fost excelentă pentru mine. M‑a deprins cu observarea imediată a lucrurilor şi întâmplărilor. Mi‑a fixat definitiv stilul în conformitate cu firea mea”4. Şi în adevăr, încă din tinereţe, dar mai ales după demisia din funcţie (1924) şi până la sfârşitul vieţii (23 aprilie 1946), Gavril Todica se dedică în întregime publicisticii, popularizării ştiinţelor, cu predi‑ lecţie a astronomiei. Colaborator la revistele Astrei sau ale altor peri‑ odice culturale ale timpului din Transilvania sau din România, el con‑ sidera că „Adevărata cultură a unui popor nu se poate înfiripa numai cu literatură frumoasă, fără temeiul solid al ştiinţelor, care transformă suprafaţa globului şi condiţiile de existenţă ale omenirii. Folosul adevă‑ rat al astronomiei nu e însă material, cât mai mult spiritual. E cunoaş‑ terea universului în mijlocul căruia trăim, e stăpânirea lui prin puterea intelectuală şi în acelaşi timp observarea micimii noastre proprii.” Tematica articolelor sale de astronomie este deosebit de variată chiar şi în cadrul rubricii Zări din univers, întâlnită frecvent în publi‑ cistica sa, care poate însemna vizibilitatea constelaţiilor şi a unor pla‑ nete, ca şi fenomenele cereşti care urmau să se producă în decursul unei luni – eclipse, apariţii de comete‑, dar şi prezentarea detaliată a cunoştinţelor despre planetele mari din sistemul solar, despre Soare. Cu acelaşi titlu publică o broşură cu următoarele secţiuni: Ceriul în‑ stelat. I. Din astronomia solară. Soarele. Petele. II. Din astronomia pla‑ netară. 1. Mercur. 2. Venus sau Luceafărul. 3. Pământul. Luna şi măsu‑ rarea timpului. Lumina cenuşie a Lunei. Întunecumi de Soare. 4. Marte.
4 Luceafărul, XXVI (1943), 9, pp. 343–344. 370 ELVIRA BOTEZ
5. Planetoizii. 6. Jupiter. 7. Saturn. 8. Uran. 9. Neptun. III. Din astronomia meteorică. 1. Stele filante. 2. Meteori. IV. Din astronomia cometară. 1. Co‑ meta lui Halley în 1910. 2. Cometa lui Halley şi sfârşitul lumei. Ca membru al celor două societăţi astronomice menţionate, el urmăreşte cu interes organele de presă ale acestora (Bulletin de la Société Astronomique de France, Orion), dar îşi procură şi alte pu‑ blicaţii de specialitate pe care le studiază permanent, astfel ca materi‑ alele pe care le elabora să fie cât mai corecte, să prezinte date actuale. La sfârşitul unor articole chiar menţionează lucrările consultate. O temă predilectă de care s‑a ocupat multă vreme, este cea refe‑ ritoare la Soare: observarea lui – pe care o urmăreşte cu mijloace mo‑ deste încă din 1907, preocupat de activitatea solară în raport cu feno‑ menele meteorologice terestre – dar tratează ulterior şi alte influenţe ale activităţii solare asupra Pământului: magnetice, electrice, studiul sistematic al conexiunii fenomenelor. Observatoarele astronomice şi unii filantropi datorită cărora acestea au luat fiinţă, sau mari personalităţi astronomice (Le Verrier, Flammarion) sunt de asemenea prezente în publicistica sa. Problema timpului apare în câteva articole, unul de sinteză fiind Măsurarea timpului.Timp sideral. Timp adevărat. Timp mediu. Ziua astronomică. Ziua civilă. Ora legală, la fel şi problema calendarului, a istoricului său. În perioada când încă nu se adoptase la noi stilul nou al acestuia, inimosul popularizator pledează în favoarea lui. O trăsătură distinctivă a activităţii sale de publicist o constituie îmbinarea problemelor ştiinţei cu cele de ordin literar. [17]. Pentru a face mai atractivă înţelegerea temei prezentate făcea apel la literatură, citând fragmente din operele unor scriitori români sau străini. Dar întâlnim şi articole (Astronomia şi poezia, Astronomia în literatură), în care sunt spicuite o serie de citate din opere literare, spre a arăta că autorii lor au cunoştinţe eronate despre cer şi constelaţii, despre miş‑ cările corpurilor cereşti. Todica nu a fost numai un popularizator al astronomiei, ci – cum s‑a văzut deja – şi un observator al obiectelor şi fenomenelor cereşti. Condiţiile climatologice deosebit de favorabile ca şi predominarea ce‑ rului senin în zona Geoagiul de Jos, coroborate cu pasiunea sa pentru cer, l‑au determinat ca la construirea casei sale din această localitate, în 1911, să amenajeze sub acoperiş o terasă astronomică. Aici şi‑a pe‑ trecut el multe nopţi, observând cu instrumentele sale astrele şi feno‑ menele cereşti, iar ziua, Soarele. Doar în mică măsură şi‑a publicat observaţiile în mod distinct, cele mai multe fiind înserate în unele ar‑ ticole, venind în sprijinul problemelor pe care le elabora. Şi desigur a Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 371 avut o deosebită satisfacţie când a aflat de ecoul pe care lucrările sale de popularizare a astronomiei îl trezise în şcolărimea blăjeană, dintre şcolarii claselor VII‑VIII formându‑se o ceată întreagă de astronomi care ieşeau adeseori în serile înstelate în curtea gimnaziului, sub con‑ ducerea profesorului de matematică şi fizică – cu buna lunetă astro‑ nomică a gimnaziului – bucurându‑se când găseau planetele cu sateli‑ ţii lor, stelele multiple, nebuloasele, ş.a. [11] În afara articolelor, Todica publică şi broşurile: Hades – studii fi‑ losofice, caracterizată ca fiind «o mare bogăţie de rezultate la care au ajuns savanţii neamurilor, foarte adeseori în dispreţul contemporani‑ lor, ca îndârjitul Galilei, distrugătorul geocentrismului» [13], sau «lu‑ mea invizibilă pe care profanii nu o văd, dar pe care învăţaţii o cunosc din experienţele lor: materia şi forţa cu toate manifestările lor, lumina, căldura, spaţiul şi timpul, viaţa celulelor, încercând să le arate ca pe un tot, ce poate fi studiat nu numai în amănunţime» [8]; Studii ştiin‑ ţifice, 3 volume, doar ultimul cu profil astronomic [19], de asemenea doar parţial astronomic este şi cuprinsul din Urgiile naturii şi Vulca‑ nismul, iar în plin război începe publicarea revistei Convorbiri Ştiin‑ ţifice (1917/1918–1921/1922) scrisă aproape în întregime de el, având ca ţintă răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice, orientarea generală a ci‑ titorilor prin sinteze redactate în termeni precişi. Activitatea sa de jurnalist ştiinţific a fost apreciată în numeroase rânduri, citând în continuare din articolul Lectura ştiinţifică la noi [16] următorul pasaj, în care apar ambii astrişti: „La noi în Ardeal dl. Gavril Todica membrul secţiunii noastre ştiinţifice, stăruie de mulţi ani cu o însufleţire şi un zel de admirat pentru îndrumarea publicului nos‑ tru la citirea scrierilor de popularizgare a ştiinţelor. /…/ O revistă de specialitate lipseşte, constituind o altă piedică pentru acei puţini, care s‑ar putea emancipa din sfera apatiei generale. Aceştia sunt siliţi să se mărginească la câte un foileton pripăşit prin ziarele politice, sau să‑şi ia refugiul la reviste din străinătate cum face dl. I. Corbu din Bistriţa. Dl. Todica nu se mulţumeşte numai cu propaganda, ci dă publicului nostru laic câteva lucrări de cuprins ştiinţific. /…/ Un însufleţit coleg în culti‑ varea şi răspândirea ştiinţelor astronomice are dl. Todică în dl. I. Corbu de la Bistriţa. Lucrările dlui Corbu sunt apreciate şi în străinătate, iar în revistele române «Natura» şi «Orion» sunt citite cu mult interes. Câ‑ teva dintre acestea le‑a adunat în volum, însoţindu‑le de o astronomie poporală, scrisă la priceperea oricărui intelectual. Cartea poartă titlul sugestiv «Ad astra».” Mai vârstnic decât Gavril Todica, Ioan Corbu s‑a născut în 16 august 1873 în comuna Zagra din fostul judeţ Năsăud (astăzi 372 ELVIRA BOTEZ
Bistriţa‑Năsăud). Aici face clasele primare, iar cele secundare la Gim‑ naziul românesc din Năsăud. Între 1892–1896 urmează cursurile Fa‑ cultăţii de drept de la Universitatea din Cluj, beneficiind în această perioadă de o bursă din fondurile grănicereşti. După absolvirea fa‑ cultăţii funcţionează ca judecător tutelar la Secţia orfanală a Judecăto‑ riei din Bistriţa, dând dovadă de multă conştiinciozitate în îndeplini‑ rea sarcinilor sale de serviciu. [15, 21] Similar cu Todica, el devine în 1907 membru al Astrei în Secţiunea ştiinţifică, tot în acelaşi an mem‑ bru al Société Astronomique de France şi în 1908 membru al Soci‑ etatea astronomică română, dar şi membru în Comitetul societăţii. Ioan Corbu a activat ca popularizator al astronomiei prin confe‑ rinţe, dar mai ales prin articole publicate în diferite reviste, cele mai multe dintre acestea în Natura, Orion şi Revista Bistriţei. Tematica ce‑ lor mai multe dintre articole se mărgineşte la sistemul solar, prin pre‑ zentarea cunoştinţelor despre planetele acestuia, dar şi a unor comete vizibile cu ochiul liber, cometa Halley ocupând un loc important. Doar în puţine articole Corbu, depăşind sistemul solar, pătrunde în lumea stelară. Unele dintre acestea le‑a înserat în cartea sa „Ad astra! Astronomie poporală în icoane”, apărută la Bistriţa în 1910. Iată cum vede autorul ei rolul astronomiei şi al ştiinţei: „Numai cunoştinţele as‑ tronomice formează pe om, îl fac conştient de poziţia pe care o ocupă el şi Pământul în univers. /…/ Cine poate înfrăţi mai bine popoarele şi propovădui ideea păcii, decât astronomia, punând pe om şi Pămân‑ tul în faţa universului, arătându‑i ce nemernic e, cât e de izolat fiziceşte de alte lumi în spaţiu. Nicăieri ca în faţa universului nu ne putem pă‑ trunde aşa de mult de idealul frăţietăţii, de faptul că nu suntem decât oameni, oricărei rase sau religii am aparţinea. /…/ Aici numai ştiinţa e chemată şi poate să ajute, eliberând şi ridicând pe om deasupra tuturor ideilor înguste şi nenorocite, scoţându‑l din ignoranţă şi barbarie, cres‑ cându‑l cetăţean adevărat al universului”. Cartea s‑a bucurat de câteva recomandări apărute de‑a lungul mai multor ani, oprindu‑ne la două dintre acestea, din care spicuim: „«Ad astra» serveşte şi de introducere la studiul astronomiei şi e cea mai nimerită. Deşi unele articole au fost publicate prin diferite reviste, ele formează în această carte un tot bine închegat, căci autorul, după ce le‑a pus la rând, la locul lor, le‑a prece‑ dat de câteva noţiuni cu totul lămurite şi atrăgătoare, care luminează întreaga carte.” [2] „Nu cred că greşesc spunând că d. Corbu ne‑a dat cea mai de samă carte de popularizare ştiinţifică scrisă în limba românească. /…/ E o expunere completă a problemelor astronomice. /…/ Influenţa lui Flammarion se resimte, deşi autorul caută să treacă cele ştiute de el Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 373 prin prisma originalităţii, deci nu e un simplu traducător. Autorul tră‑ ieşte în Transilvania, unde ştiinţa nu se bucură de o deosebită cătare, fapt explicabil şi prin uşurinţa cu care, acolo, se poate folosi ceea ce se scrie în limbi altele decât cea românească. Cartea merită să fie reco‑ mandată de către profesorii noştri, elevilor dornici de a se cultiva în afara lecţiilor de clasă. E de datoria noastră de a îndrepta atenţiunea celor care pot citi şi spre cărţi care le pot ajuta la lărgirea sferei de gân‑ dire, la asimilarea unor cunoştinţi care pot da o mai mare temeinicie gândirii proprii.” [18] Pe lângă activitatea de popularizare, desluşim la I. Corbu o certă cercetare astronomică, începută – după propria‑i mărturisire – încă de la absolvirea facultăţii. Între 1896–1903 elaborează lucrarea „Nouă teorie cosmogonică” (54 pp.), publicată la Bistriţa în editura autoru‑ lui, în care introduce ipoteza capturării corpurilor mai mici de către un corp central. În tipografia G. Matheiu din Bistriţa va scoate în anul următor o variantă în limba germană, „Neue Theorie über die Bildung der Sternsysteme und den Bau des Universums”, (40 pp.), al cărei re‑ zumat apare în numărul din iulie 1905 al revistei germane Sirius din Köln, şi apoi o ediţie românească întregită (115 pp.), în aceeaşi tipo‑ grafie, în 1907. Această lucrare originală face obiectul mai multor comentarii ale lui Victor Anestin, directorul revistei Orion, pe care le prezentăm în ordinea apariţiei lor. Primul comentariu [3] este expunerea succintă a acesteia. Auto‑ rul „Nouii teorii cosmogonice” rezumă în această scriere a sa toate obiecţiunile care s‑au adus contra teoriei lui Laplace. Se ocupă de mulţi ani de acest studiu, comentând scrierile astronomilor de seamă şi reflectând apoi asupra acestui subiect. Propune o altă ipoteză, pe care o discută pe larg şi după ultimele descoperiri astronomice. Mem‑ brii unui sistem solar, nu numai ai sistemului căruia aparţine Pămân‑ tul, nu sunt originari din aceeaşi nebuloasă „ci sunt formaţiuni stră‑ ine, care au fost alăturate la sistem, în urma perturbaţiunilor suferite în mişcarea lor”. Explică origina rotaţiunei corpurilor prin căderea unui corp ceresc străin peste un altul, căruia îi imprimă mişcarea pe care o avusese el. Se ocupă de sistemele care au un corp central puternic, constatând că sateliţii care au o mişcare retrogradă probează că sunt corpuri străine, venite – relativ – de curând în sistemul nostru solar, dar care cu timpul, prin influenţa celorlalte corpuri, vor căpăta şi ele o mişcare regulată. Sistemele fără corpuri centrale puternice sunt în continuă transformare, corpurile care le formează apropiindu‑se din ce în ce mai mult, căutând să formeze un corp central puternic. Calea 374 ELVIRA BOTEZ
Laptelui e un asemenea sistem în care toţi sorii tind să se apropie unii de alţii, în final formându‑se un corp central, un soare imens, împre‑ jurul căruia, stelele rămase, schimbate în corpuri întunecate, se vor învârti ca simple planete. Cităm din celelalte comentarii:
„Dl. I. Corbu a scris şi d‑sa un mic studiu, susţinând teoria capturării planetelor şi a adus în discuţie multe fapte intere‑ sante. Broşura d‑sale, scrisă în l. germană şi în l. română nu prea a fost citită la noi, nefiind destui care s‑o aprecieze. În revista germană Sirius, directorul ei, astronomul H. Klein, a făcut un rezumat interesant. Am găsit apoi câteva citaţiuni în revistele engleze. Iată însă că nu un astronom amator ci un astronom cunoscut prin studiile sale, se declară partizan al teoriei capturării planetelor şi sateliţilor. See îşi va dezvolta studiul său într‑un mare volum «Research on the evolution of the stellar systems».” [5]
„Dl. Gavril Todica în «Gazeta Transilvaniei» vorbind despre teoria lui See, crede că e probabil, ca acest astronom să fi avut cunoştinţă de teoria cosmogonică a d‑lui Corbu, care există şi într‑o ediţie germană; pentru mine unul, lucrul acesta e mai mult decât probabil, deoarece am găsit citaţiuni din ediţia ger‑ mană a scrierei d‑lui Corbu în English Mechanic din Londra. /…/ Recomand din nou citirea scrierei d‑lui Corbu, din care se poate afla multe lucruri interesante. Cel puţin să le afle şi ro‑ mânii noştri, după ce au fost aflate de străini.” [4]
„Dl I. Corbu e cunoscut bine în lumea astronomică din ţările culte, căci a scris articole prin diferite reviste astronomice străine şi e autorul unei teorii cosmogonice, pe care cel care semnează aceste rânduri, deşi nu o împărtăşeşte cu totul, o găseşte ca una dintre cele mai demne de studiat.” [1]
În 1908, dorind să provoace o recenzie a lucrării, Corbu a îna‑ intat‑o la un premiu al Academiei, care nu i s‑a decernat, referentul (Hepites [10]) neaflând nimic nou în ea. Dorita recenzie, de înaltă ţi‑ nută ştiinţifică, va apărea mai târziu, sub semnătura profesorului Gh. Gr. Gheorghiu, el însuşi membru mai vechi al SAF. Relevând în fina‑ lul acesteia apariţia recentă a teoriei capturii a lui See, conchide în ul‑ timul paragraf: „Teoria dlui See se apropie în bună parte de teoria dlui Corbu, deşi desigur n‑a fost inspirată de aceasta; are însă superiorita‑ tea necontestată că e bazată pe calcule matematice. Apropierea aceasta Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 375
însă vine spre lauda dlui Corbu care trebuie să fie mândru că părerile sale au fost confirmate de alţii prin calcule exacte.” [9] După publicarea teoriei cosmogonice a lui See, Corbu a purtat o susţinută corespondenţă cu personalităţi din lumea astronomică pen‑ tru recunoaşterea priorităţii teoriei sale. Această corespondenţă a re‑ zumat‑o într‑un articol publicat în Revista enciclopedică pe care o scoate la Cluj pe cheltuială proprie, intitulat Revista ştiinţifică «Ada‑ machi» (Iaşi) şi „L’origine des continents, la tache rouge de Jupiter, la rotation solaire et la dérive de l’Amérique”. Remarcăm că după Ma‑ rea Unire, popularizarea astronomiei dispare dintre preocupările sale, acestea concentrându‑se asupra unor probleme astronomice ale că‑ ror explicaţii dorea să le găsească. Plecând de la rotaţia neuniformă a Soarelui, extinde cercetarea la planetele nesolide Jupiter şi Saturn, la benzile de pe aceste planete; apoi la curenţii marini, calmul şi alizeele de pe planeta noastră, conchizând că toate acestea reprezintă acelaşi fenomen. Între 1926–1937 elaborează şi publică broşuri şi articole re‑ feritoare la Rotaţiunea corpurilor nesolide, Pata roşie de pe Jupiter, Cu‑ renţii stratosferici, Legile rotaţiei solare. Teoria rotaţiei solare şi a circu‑ laţiei generale a atmosferei. Parte dintre acestea au apărut în Revista enciclopedică, Cluj‑Sibiu (1932–1942), revistă în care mai putem ur‑ mări înserate şi nemulţumirile sale legate de faptul că neavând o po‑ ziţie oficială, întâmpina mari dificultăţi în recunoaşterea rezultatelor cercetărilor sale, şi chiar refuzul unor periodice de a le publica. Nu a obţinut o apreciere din partea Academiei Române nici pentru Ro‑ taţiunea corpurilor nesolide în 1938, după cum nu o obţinuse nici în 1908 pentru Nouă teorie cosmogonică. Ca astronom amator nu a avut posibilitatea prezentării publice a cercetărilor sale în cercurile pro‑ fesioniştilor, deşi dorea cu ardoare o discuţie în acest sens. După al Doilea Război Mondial nu mai publică articole de astronomie, deşi probabil preocupările sale au continuat. Comparându‑l cu alţi astro‑ nomi amatori din ţara noastră, el se distinge prin lucrările sale ori‑ ginale şi prezenţa câtorva dintre acestea în paginile unor reviste as‑ tronomice de circulaţie mondială. Se stinge din viaţă la 5 iulie 1954 în comuna natală unde este şi înmormântat, acest mare iubitor al ce‑ rului care, ca şi colegul său hunedorean, a slujit cu abnegaţie Urania toată viaţa. Şi deoarece astronomia s‑a făurit şi se făureşte din contri‑ buţiile profesioniştilor cât şi ale amatorilor, ne exprimăm convingerea că eminenţilor comemoraţi li se va acorda locul cuvenit în istoria as‑ tronomiei româneşti. 376 ELVIRA BOTEZ
Gavril TODICA: Amicul poporului. Călindar, Sibiu: Întunecimea de Soare din 4/17 Aprilie 1912, 1912, pp. 75–76. Întunecimea de Soare din 8/21 August 1914, 1915, pp. 64–66. Măsurarea timpului şi calendarele, 1908, pp. 79–82. Reforma calendarului, 1911, pp. 72–74. Sistemul nostru solar, 1906, pp. 54–60. Vederi cereşti – Cometa lui Halley în 1910, 1910, pp. 63–67. Convorbiri ştiinţifice. Revistă mensuală pentru ştiinţă şi cultură, Orăştie: I (1917/1918) – V (1921/1922) Astronomul Camille Flammarion ca cercetător psihic, V, 7–8, pp.97–123. Calendaristice, II, 8–9, pp. 137–138; III, 11–12, pp.173–175. Dr. Paul Tanco, I, 8–9, pp. 132–135. Meteori. 1. Stele filante. II. Bolizi. III. Uranoliţi, IV, 1–2, pp. 16–30. Nova Aquilae 3. [Însemnări], II, 7, p. 111. Reforma calendarului, I, 6–7, pp. 94–98. Zări din univers: Acţiunea electrică a Soarelui, V, 11–12, pp. 179–184. Când stelele în Maiu…, I, 3–4, pp. 63–64. Câteva fenomene cereşti, II, 1, pp. 12–13; III, 1–2, pp. 14–16. Eclipse de Soare şi de Lună, V, 3–4, pp. 54–55. Fenomene astronomice, I, 8–9, pp. 129–132; Fenomene cereşti, I, 2–3, pp. 43–45; Fenomene din 21.06.–21.08.1917. Eclipsa lunară din 4.07. Curentul de stele filante din 10.08 şi cometa 1862 II, I, 5, pp. 75–78. Întunecimea de Lună din 4.07. Fenomene, I, 6–7, pp. 100–101. Jupiter, II, 11–12, pp. 168–183. Pandaemonium. Ce este Soarele ?, III, 8–9, pp. 125–128; Constituţia fizică a suprafeţei solare., III, 11–12, pp. 166–173. Petele solare, III, 10, pp. 150–154. Saturn, II, 4–5, pp. 71–83. Uranoliţi– Aeroliţi – Meteoriţi, V, 5–6, pp. 87–92; Urmărirea unor umbre. [Descrierea eclipselor totale de Soare], V, 1–2, pp. 9–14. Cosînzeana. Revistă literară ilustrată, Orăştie: Cerul înstelat în serile din octombrie 1911, I (1911), 1, p. 13. Eclipsele solare. [Prezentarea eclipselor totale de Soare ce se vor produce până în 1999], II (1912), 11, pp. 151–152; 13, pp. 177–179. Pleiadele. Găinuşa – Cloşca cu pui, III (1913), 8, pp. 119–122. Un soare în agonie. [Mira Ceti], II (1912), 1, pp. 14–16. Zări din univers. Venus sau Luceafărul, III (1913), 5, pp. 72–75. Gazeta Transilvaniei, Ziar politic naţional, Braşov: Anul nou, LXXII (1909), 1, pp. 1–4. Fenomene atmosferice. Coloarea albastră a cerului. Fenomenele crepusculare, LXX (1907), 196, pp. 1–2; 197, pp. 1–2. Galaxias sau Calea Laptelui, LXIX (1906), 150, pp. 1–2. Harta fotografică a cerului, LXXII (1909), 80, pp. 1–2; 81, pp. 1–2. Lumi pitice. Sateliţi, LXXI (1908), 11, p. 1; Asteroizi, 12, p. 1. Lumina zodiacului, LXX (1907), 47, pp. 1–2. Meteorologia şi prognosticul timpului. Telegrafia şi meteorologia, LXVIII (1905), 170, pp. 1–3. Pagini răzleţe. Comeţi în 1904, 1905, 1906, LXIX (1906), 247, pp. 1–2. Comunicaţia cu alte lumi, LXIX (1906), 248, pp. 1–2. Cum lucrează alţii şi cum lucrăm noi?, LXXI (1908), 117, pp. 1–2. Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 377
Din corespondenţa lui B.V. Vermont, LXXI (1908), 146, pp. 1–2; 148, pp. 1–2. Mică cronologie astronomică; Poincaré. Invenţiunea matematică, LXXI (1908), 232, pp. 1–2; 233, p. 1.Observatoare astronomice [Lick, Nisa, Meudon, Juvisy], LXIX (1906), 210, pp. 1–2; 211, pp. 1–2; 212, pp. 1–2. Soarta lucrărilor ştiinţifice româneşti, LXXII (1909) 141, pp. 1–2; 142, pp. 1–2. Societatea astronomică română, Orion, Natura, LXX (1907), 247, pp. 1–2. Traduceri din Flammarion. Canalurile de pe Marte fotografiate, LXX (1907), 249, p. 1. Palpitaţiile Pământului, LXXII (1909), 54, pp. 1–2. Pandaemonium. – Activitatea solară şi fenomenele geofizice. –, LXX (1907), 97, pp. 1–2; 98, pp. 1–2. Pete uriaşe pe Soare, LXX (1907), 136, p. 3; 137, p. 3. Paştile. Şire învrâstate cu versuri adevărate şi apocrife tescuite cu astronomie şi matematică, LXXI (1908), 84, pp. 1–3. Petele solare, LXX (1907), 163, pp. 1–2; 164, pp. 1–2. Stele efemere, LXVIII (1905), 223, pp. 1–2. Vederi cereşti: Jupiter, LXIX (1906), 29, pp.1–2; 30, p.1; 32, p.1. Orion. – Câinele cel mare. –, LXIX (1906), 50, pp. 1–2; 51, pp. 1–2. – Perseide – Hercule – Ophiucus – Şerpele –, LXIX (1906), 185, pp. 1–2. Venus sau Luceafărul, LXIX (1906), 106, pp. 1–2; 108 (17/30.05), pp. 1–2. Zări din univers: Comete în 1908, LXXI (1908), 262, pp. 1–2; 264, pp. 1–2. Leonide.– Andromedide.– Relaţia dintre filante şi comeţi. LXIX (1906), 230, pp. 1–2; 231, pp. 1–2. Marte în 1909, LXXII (1909), 178, pp. 1–2; 179, p. 1; 181, p. 1. Saturn, LXIX (1906), 277, pp. 1–2; 278, pp. 1–2; 279, pp. 1–2.– Urmărirea unor umbre [Eclipse] –, LXXII (1909), 119, p. 1. Luceafărul. Revistă de cultură, literatură şi artă, ilustrată, Budapesta, Sibiu: Astronomia în literatură, VII (1908), 6, p. 136. Cartea insucceselor. Un capitol din scrierea autobiografică neromanţată: Trecător prin lumea mare, XXVI (1943), 9, pp. 343–344. Soarele şi Pământul. [Date noi despre relaţia dintre activitatea solară şi fenomenele seismice terestre], VII (1908), 15, p. 376. Spaţiul şi timpul, I (1902), 12, p. 187. Orion. Revistă mensuală de astronomie populară, Bucureşti: Anuare şi efemeride astronomice, II (1908/1909), 19–24, pp. 180–184. Planeta Mercur, I (1907/1908), 5, pp. 125–128. Zări din Univers – Uranus –, II (1908/1909), 2, pp. 23–25. Pagini literare. Revistă literară şi patriotică, bilunară, Arad: Un ţăran – filozof, I (1916), 6, pp. 127–128. Zări din univers. Fenomene cereşti în 1914–1916 – Cronica astronomică, I (1916), 8, pp. 167–168. Revista politică şi literară. Publicaţie lunară, Blaj: Activitatea solară şi fenomenele geofisice – Cronica ştiinţifică – IV (1912), 9–10, pp. 251– 252. Le Verrier, III (1910), 11–12, pp. 367–370; IV (1911), 1, pp. 23–26. Observatoarele de munte, III (1910), 4–6, pp. 104–107. Soli din univers, II (1909), 11–12, pp. 333–341. Zări din univers – Cometa Brooks –, IV (1911), 3, pp. 81–83. Românul. Cotidian politic, Arad: Dimensiunile, structura şi compoziţia chimică a meteoriţilor, II, 198 (8/21.09.1912). 378 ELVIRA BOTEZ
Instrumente de înregistrare a cutremurelor, II, 139 (24.06/7.07.1912); Meteoriţii, II (9/22.08.1912), p. 174. Seismologie [Explicarea ştiinţifică a mişcărilor seismice], II, 133 (17/30.06. 1912); II, 144 (1/14.07.1912); II, 147 (5/18.07.1912). Societatea de mâine. Revistă săptămânală pentru problem sociale şi economice, Cluj: Activitatea solară şi fenomenele geodinamice, V (1928), 9, pp. 183–184. Activitatea solară şi fenomenele geofizice. 11, pp. 220–223; 12–13, pp. 245–247. Petele solare şi influenţa lor asupra globului terestru, 14–15, pp. 269–270. Calendaristice. Câteva momente importante ale genezei calendarului gregorian. VI (1929), pp. 15–16. Transilvania. Foaia „Astrei”. Revistă culturală cu caracter enciclopedic, Sibiu: Măsurarea timpului.Timp sideral. Timp adevărat. Timp mediu. Ziua astronomică. Ziua civilă. Ora legală, XLI (1910), 3, pp.105–117. Pandaemonium. [Observaţii solare], XL (1909), 3, pp.184–187; Observaţii solare în 1909 şi 1910, XLII (1911), 2, pp. 184–188. Studiul naturii, LIII (1922), 2, pp. 125–128. Zări din univers: Cerul în august 1920, LI (1920), 4, pp. 506–507; Cometa Winnecke. Trecerea Pământului prin cometă, LII (1921), 5, pp. 380–384; Marte în opoziţie, LI (1920), 1, pp. 101–102. Trei luceferi, LIII (1922), 6, pp. 417–420. Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, Bucureşti: Augustin Fresnel (1788–1827), XIII (1912/1913), 8, p. 116. Observatoare de munte, XIII (1912/1913), 4, p. 52. * * * Sărbătoarea Soarelui. [Din scrisoarea lui G. Todica], XIII (1912/1913), 33, p. 519. * * * Gavril Todica, Hades – Studii de filosofie – Orăştie, 1912. Gavril Todica, Zări din Univers. Biblioteca Semănătorul nr. 18. Ed. Librăriei diec., Arad, 1916, 96 pp.
Ioan CORBU Astronomische Nachrichten, Kiel: Die ungleichmässige Rotation der Sonne und die Meeresstrőmungen sind dieselbe Erscheinung, 234 (1929), 5608, pp. 321–322. Eine neue Erklärung der Streifen und Flecken der Planeten Jupiter und Saturn, 179 (1908), 4292, pp. 319–320. Bulletin de la Société astronomique de France, Paris: Les planètes Mercure et Venus, XXII (1908), p. 121. Bandes des planètes Jupiter et Saturne, XXII (1908), p. 261. Nature des taches solaires, XXII (1908), p. 306. Etude sur la rotation non uniforme du Soleil, les courants marins, les vents alizés et les bandes de Jupiter et de Saturne, consideré comme un même phénomène, XLV (1931), p. 241. Natura. Revistă pentru popularizarea ştiinţei, Bucureşti: Curiozităţi de pe alte lumi, II (1906/1907), pp.156–159. Dispariţia inelului lui Saturn, III (1907/1908), pp. 80–83. Mărimea aştrilor la orizont, VIII (1912/1913), pp. 90–95. Ocolul lumii în cîteva secunde, V (1909/1910), p. 318. Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 379
Reîntoarcerea cometei lui Halley, II (1906/1907), pp. 84–85. Telegrama fără sârmă de pe planeta Marte, II (1906/1907), pp. 115–117. Temperatura maximă pe Pământ, VII (1911/1912), pp. 186–190. Un astru mort – o lume nouă, IV (1908/1909), pp.196–201, 290–296, 318–325. Orion. Revistă mensuală de astronomie populară, Bucureşti: Ad astra!, I (1907/1908), 4, pp. 96–98. Astronomia şi plantarea străzilor, V (1911/1912), 6, pp. 75–77. Dela fraţii Marţieni, I (1907/1908), 5, pp. 128–132. Despre timpul de rotaţiune al corpurilor cereşti, IV (1910/1911), 6, pp. 86–90. Iar când nu va mai fi pământ…, II (1908/1909), 1, pp. 8–11. Lipsă de cunoştinţe astronomice, V (1911/1912), 1, p. 25. Mareele pe planeta Marte, IV (1910/1911), 10, pp. 145–148. Observări relativ la planetele Jupiter şi Saturn, I (1907/1908), 11–12, pp. 337–340. Planeta Venus –Planeta iubirei – Luceafãrul– I (1907/1908), 6, pp. 165–168. Raze nevăzute, IV (1910/1911), 11–12, pp. 166–168; V (1911/1912), 1, pp. 5–7. Spre desrobire excelsior – Fantezie –, I (1907–1908), pp. 237–241, 277–280, 294–297. Teoria capturării, II (1908/1909), 3, pp. 43–44. Teoria stelelor noui, II (1908–1909), 9, pp. 106–109. Un astru în agonie [Jupiter], II (1908/1909), 6, pp. 81–85. Un cataclism ceresc, II (1908/1909), 7, pp. 97–99. Un istoric şi adevărurile astronomice şi geologice, IV (1910/1911), 8–9, pp. 115–116. Varietatea lumilor, II (1908/1909), 2, pp. 17–21. Revista Bistriţei. Publicaţie politică şi culturală, Bistriţa: „Abecedarul Asociaţiunei”, V, 36 (18/5.09. 1909), p. 1. Dispariţia inelului lui Saturn, III, 49–50 (4.01.1908/22.12.1907), p. 5. Noua cometă şi profeţii apocaliptice, V, 49 (5.02/23.01.1910), p. 2. /Foiţa/ Ce sunt stelele, /Articol scris pentru „Abecedarul Asociaţiunei”, V, 1 (3/16.01. 1909), pp. 1–2; 2 (10/23.01.1909), pp. 1–2. Cometa lui Halley, IV, 45 (4.12/21.11.1908), p. 2; V, 52 (19/6.03.1910). p. 1. Otrăvitoarea cerească, /cometa 1908c/, IV, 49 (6/19.12.1908), p. 1. /Noutăţi/ Inexactităţi astronomice, IV, 15 (12/25.04.1908), p. 3. Pete pe soare, IV, 35 (30.08/12.09.1908), p. 3. Revista enciclopedică. Revistă periodică lunară, Cluj, Sibiu: Cum stă azi teoria lui Wegener? VII (1938), 2, pp. 7–8. L’application des lois de la rotation solaire. Application à la planète Jupiter, VII (1938), 1, pp. 1–12. II. L’application des lois de la rotation solaire. Application à la planète Saturne, VII (1938), 2, pp. 1–6. La tache rouge de Jupiter. Les courants stratosphériques, II (1933), 11, pp. 3–6. Les lois de la rotation solaire. «Théorie de la rotation du soleil et de la circulation générale de l’atmosphère», VI (1937), 1–2, pp. 1–20. Revista ştiinţifică «Adamachi» (Iaşi) şi «L’origine des continents, la tache rouge de Jupiter, la rotation solaire et la dérive de l’Amérique», I (1932), 1, pp. 1–8. Sirius, Zeitschrift für populäre Astronomie, Kőln, iulie 1905, pp. 154–162: Eine neue Hypothese über die Entstehung der Sternsysteme. * * * 380 ELVIRA BOTEZ
I. Corbu, Ad astra! Astronomie poporală în icoane cu mai multe figuri şi ilustraţiuni în text, Bistriţa, 1910, 222 p. I. Corbu, Die Rotation der nicht soliden Kőrper, Sonnenrotation und die Meerestrőmungen sind dieselbe Erscheinung. [Bistriţa, 1926]. I. Corbu, Die Verschiebung der geographischen Parallelkreise infolge der Rotation, die Abplattung der Erde, Bessels und Clarkes Rechnungen. Sibiu, Krafft & Drotleff, 1944. 8º. 15 p. I. Corbu, I., L’origine des continents, la tache rouge de Jupiter, la rotation solaire et la derive de l’Amerique. (Extrait de «Rotaţiunea corpurilor nesolide», Ed. Lumina, Cluj, 1931). I. Corbu, Neue Theorie über die Bildung der Sternsystem e und den Bau des Universums, Bistritz, Buchdruckerei G. Matheiu, 1904, 40 p. * * *, Nouă teorie cosmogonică, Bistriţa, Ed. Autorului, 1903, 54 pp. I. Corbu, Nouă teorie cosmogonică, Ediţia a doua întregită, Bistriţa, Tip. G. Matheiu, 1907, 115 pp. I. Corbu, Rotaţiunea corpurilor nesolide. Rotaţiunea neuniformă a soarelui, fâşiile (bandes) lui Jupiter şi Saturn, curenţii marini, calmul şi alizeele sunt tot un fenomen. „Lumina”, Institut de arte grafice şi editură, Cluj, 1930, 48 p. cu ilustraţii.
Bibliografie
[1] Anestin, Victor, Astronomia şi astronomii, în Gazeta Transilvaniei, LXXIV (1911), 136, pp. 1–2. [2] Idem, I. Corbu şi „Ad astra”, în Gazeta Transilvaniei, LXXV (1912), 137, pp. 1–2 [3] A.[nestin], V.[ictor], Începutul şi sfârşitul lumilor.O nouă teorie cosmogonică, în Orion, I (1907/1908), 4, pp. 111–112. [4] Idem, O nouă cosmogonie, în Orion, II (1908/1909), 15–16, pp. 156–157. [5] Anestin, Victor, O nouă teorie cosmogonică. [a lui See], în Noua revistă română, Bucureşti, VI (1909), 10, pp. 157–158. [6] Bora, Valeriu, Gavril Todica, în Societatea de mâine, V (1928), 14–15, pp.280–281. [7] Clemente, Constantin, Ion Iliescu, Gavril Todica cercetător şi popularizator al ştiinţei, în Tribuna, Cluj, 1971, 41, p. 7. [8] * * * Filosofia şi ştiinţa. [Lucrarea „Hades”a lui Gavril Todica], în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, XIII (1912/1913), 17, p. 264. [9] Gheorghiu, Gh. Gr., I. Corbu. Nouă teorie cosmogonică, Ed. II‑a întregită, 1907, Bistriţa (Transilvania), în Revista ştiinţifică „V. Adamachi”, Iaşi, III (1912), 4, pp.256–258. [10] Hepites, Şt., Raport asupra lucrării «Nouă teorie cosmogonică». Ediţia II‑a. Bistriţa, 1907, în Analele Academiei Române, Desbaterile, Seria II, XXX (1907/1908), pp. 259–263. [11] Lascu, Viorica, Relaţiile dintre Gavril Todica şi Alexandru Borza, în Sargeţia. Acta Musei Devensis, XVI‑XVII (1982–1983), pp. 625–642. [12] Lazăr‑Dejeanul Emil, Trecător prin lumea mare: Gavril Todica *120 de ani de la naştere*, în Adevărul de Cluj, 17.02.1997. [13] Lin, M., Ştiinţă popularizată. [G. Todica: Hades – Studii de filosofie –Partea I, Orăştie], în Cosânzeana, III (1913), 25, pp. 350–351. [14] Popu‑Câmpeanu, Ion, Gavril Todica (1877–1946), în Calendarul dela Blaj, 1947, pp. 49–54. [15] Prahase, Mircea, Gavrilă Rus, Ioan Corbu, în Zagra – o monografie posibilă, Ed. Carpatica, Cluj‑Napoca, 1997, pp. 169–172. [16] Radu, I., Lectura ştiinţifică la noi, în Transilvania, 1913, 6, pp. 401–409. Doi astrişti astronomi amatori: Gavril Todica şi Ioan Corbu 381
[17] Razba, Maria, Gavril Todica, în Personalităţi hunedorene, Deva, 2000, pp. 499–500. [18] Simionescu, I., Corbu, I. Ad astra! Astronomie populară în icoane, Bistriţa, 1910, 222 p. cu figuri, în Revista ştiinţifică „V. Adamachi”, Iaşi, III (1912), 3, pp. 185–186. [19] * * * Studii ştiinţificede G. Todica. în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, XIII (1912/1913), 11, p. 175. [20] Şerban, Ioan I., Corina Oargă, Gavril Todica (1877–1946) un răspânditor al ştiinţei şi culturii româneşti din Transilvania, în Apulum. Acta Musei Apulensis, XV (1977), pp. 517–540. [21] Tanco, Teodor, Corbu Ioan, în Dicţionar literar 1639–1997 al judeţului Bistriţa‑Năsăud, Ed. Virtus romana rediviva, Cluj‑Napoca, 1998, pp. 109–111. Maxwell şi Mohr – doi mecanicieni celebri uniţi prin destin
Garabet KÜMBETLIAN1 [email protected]
ZUSAMMENFASSUNG: Maxwell war ein besonderer Mathematiker, und Physiker. Seine Arbeiten in Elastizität und Festigkeitslehre sind von grosser Bedeutung. Leider, wegen ihrer abstrakter Ausdrükung sind sie lange Zeit den Ingenieuren unbekannt geblieben. Mohr hat sie verarbeitert, sodass sie auch den Ingenieuren und Fachmännern bekannt wurden. KEYWORLDS: Maxwell, Mohr, Elasticity, Strength of materials, Mechanical analysis.
1. James Clerk Maxwell (Edinburgh, 1831‑Cambridge, 1879) J.C. Maxwell şi‑a început educaţia şcolară în anul 1841 la Edin‑ burgh Academy, unde a studiat până la vârsta de 16 ani, în anul 1847. Când în anul 1844 a început studiul geometriei, aptitudinile sale în domeniul matematicilor au devenit evidente. În anul 1845 (la vârsta de 14 ani), i s‑a decernat medalia pentru matematici. Tatăl său îl du‑ cea adeseori la întrunirile de la Edinburgh Society of Arts, precum şi la Royal Society. Curând, J.C. Maxwell a început să‑şi prezinte propri‑ ile lucrări în plenul acestor „forumuri”. Metoda propusă de el pentru generarea practică a elipselor a fost prezentată de profesorul James David Forbes (1773–1828) în plenul Royal Society, lucrarea fiind pu‑ blicată în anul 1846 în Proceedings of Royal Society din Edinburgh [4]. În primăvara anului 1847, Maxwell a avut acces în laboratorul ge‑ ologului William Nicol (1768–1851), inventatorul prismei de polari‑ zare. Cu acest prilej Nicol i‑a dăruit nişte prisme, cu ajutorul cărora a construit un aparat, pe care l‑a folosit mai târziu pentru analiza fotoe‑ lastică a tensiunilor mecanice. În toamna anului 1847, Maxwell a devenit student la Edinburgh University. Aici frecventa cursurile de fizică şi ştiinţe naturale ale 1 Prof. dr. ing., membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România; membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 384 GARABET KÜMBETLIAN profesorului Forbes, în pa‑ ralel cu preocupările lui ex‑ perimentale privitoare la lumina polarizată. Într‑o scrisoare din anul 1850, el scria unui prieten: „În mo‑ mentul de faţă posed noţiuni cu privire la răsucirea sârme‑ lor şi barelor…, cu privire la relaţiile dintre constantele op‑ tice şi mecanice ale materia‑ lelor şi cu privire la podurile suspendate şi la comportarea fibrelor elastice”. În anul 1850 a prezentat în cadrul Royal Society din Fig. 1 – James Clerk Maxwell Edinburgh lucrarea „On the (13 iunie 1831–5 noiembrie 1879) Equilibrium of Elastic Solids” [3]. În această lucrare, autorul stabilea pentru prima oară ecuaţiile de echilibru pentru corpurile izotrope, doar cu ajutorul a două con‑ stante elastice [1], [2]. În scopul verificării rezultatelor sale teoretice, Maxwell începea să întreprindă un lung şir de experimente cu aju‑ torul fotoelasticităţii, folosind ca material pentru obţinerea luminii polarizate un gel de mică turnat la cald, în forme potrivite. Maxwell vizualiza imaginile colorate corespunzătoare stărilor de tensiune, ob‑ ţinute prin transparenţă, copiindu‑le cu ajutorul acuarelelor [3]. În felul acesta a verificat o mulţime de situaţii practice, rezultate ca ur‑ mare unor solicitări, asupra unei întregi mulţimi de corpuri. Astfel, de exemplu, studiază răsucirea barelor de secţiune circulară, determi‑ nând valoarea modulului de elasticitate transversală (G), comportarea cilindrilor şi sferelor goale sub acţiunea unor presiuni uniforme, în‑ covoierea pură a grinzilor de secţiune dreptunghiulară, luând în con‑ sideraţie presiunile dintre fibrele longitudinale (ca efect al curburii grinzii), încovoierea plăcilor circulare sub sarcini uniform distribuite, comportarea discurilor în rotaţie, etc. Maxwell a mai efectuat studii asupra tensiunilor termice din cilindrii şi sferele goale, independent de cele întreprinse în aceeaşi perioadă de Jean Marie Constant Du‑ hamel (1797–1872), şi a calculat săgeţile unei grinzi simplu rezemate, ţinând cont de efectul forţelor tăietoare. Pe linia preocupărilor legate de fotoelasticitate, Maxwell a mai studiat şi tensiunile care apar într‑o placă solicitată la răsucire. Izocromatele obţinute de el prin calcul, Maxwell şi Mohr – doi mecanicieni celebri uniţi prin destin 385 le‑a obţinut apoi şi pe cale experimentală. S‑a ocupat apoi de tensi‑ unile dintr‑o placă triunghiulară, din sticlă, solicitată la încovoiere. Cu ajutorul fotoelasticităţii a obţinut câmpul de izocromate, pe baza cărora a desenat apoi familiile de izocline şi izostatice. După cum se vede, Maxwell a dezvoltat şi a stăpânit în totalitate teoria şi tehnica analizei experimentale a tensiunilor prin fotoelasticitate, folosind ca materiale pentru modelele încercate fie un amestec de ceară şi răşină, presate sub forma unei plăci subţiri, fie gutaperca; şi toate acestea la o vârstă de până la 19 ani. În toamna anului 1850 Maxwell a devenit student la Cambridge University. După absolvire a rămas la Cambridge, iar în anul 1855 a fost ales „Felow of Trinity College”. În anul 1856 a fost ales profesor la Marischal College din Aberdeen, unde a predat ştiinţele naturale, până în 1860. În anul 1860, Maxwell a fost ales titular al King’s College din Londra. În timpul şederii sale la Londra, au fost publicate importan‑ tele sale memorii asupra teoriei cinetice a gazelor şi electricităţii, me‑ morii care nu fac obiectul de studiu al lucrării de faţă. Dar în aceeaşi perioadă au apărut şi studiile sale în domeniul teoriei structurilor, pe care a îmbogăţit‑o şi căreia i‑a adus numeroase importante con‑ tribuţii. În rezumat, Maxwell a imaginat o metodă grafică originală pentru calculul eforturilor din barele unei „ferme”, cu ajutorul unor „diagrame reciproce” (sau „diagrame Cremona”). A rezolvat apoi pro‑ blema determinării eforturilor din barele grinzilor cu zăbrele static determinate. Tot el a pus bazele metodei pentru calculul grinzilor cu zăbrele static nedeterminate, formulând şi teorema reciprocităţii de‑ plasărilor. În ce priveşte felul în care şi‑a prezentat contribuţiile, aces‑ tea au fost redactate sub o formă atât de concisă, abstractă şi excesiv matematizată, fără nici o figură explicativă sau reprezentare grafică, încât au rămas complet străine şi necunoscute inginerilor şi tehnici‑ enilor epocii. Şi ar fi rămas aşa în continuare, dacă peste aproape un deceniu nu le‑ar fi transpus Christian Otto Mohr, un mare inginer şi om de ştiinţă german, într‑o formă accesibilă eventualilor beneficiari. Dar înainte de a prezenta felul în care a valorificat Mohr opera teoretică de excepţie a lui Maxwell, să mai amintim aici o latură im‑ portantă a personalităţii lui Maxwell, cea profund umanistă de poet (în general) şi poet (la propriu) al ştiinţei. În tinereţe a tradus Eneida lui Virgiliu (Publius Vergilius Maro, 70–19 î.Chr.), Odele lui Hora‑ ţiu (Quintus Horatius Flaccus, 65–8 î.Chr.) şi Ajax al lui Sofocles (496–406 î.Chr.). Apoi a compus propriile sale sonete şi versuri de dragoste; mai târziu versuri dedicate soţiei lui şi versuri parodice la 386 GARABET KÜMBETLIAN adresa unor personaje istorice sau contemporane. Multe dintre poe‑ mele sale de maturitate au o tematică pur ştiinţifică. Dintre poeziile sale cu tematică, semnificaţie, conţinut şi titlu explicit sau cu conota‑ ţie pur ştiinţifică, să cităm aici: „A Problem in Dynamics”, apoi „Ri‑ gid Body” (songs), „Lectures to Women on Physical Science”, „On the C.G.S. system of Units”, „Molecular Evolution”, „Song of the Cub”, şi mai ales „To the Chief Musician upon Nabla”, dedicată profesorului Peter Guthrie Tait (1831–1901), căruia i se datorează orientarea finală (cu vârful în jos) a operatorului lui William Rowan Hamilton (1805– 1865). Denumirea simbolului (în elină: ναβλα) i se datorează fizicia‑ nului (şi teologului) William Robertson Smith (1846–1894), care l‑a asemuit harpei ebraice. Dar să revenim la Otto Mohr, cel care a salvat opera mecani‑ cistă a lui J.C. Maxwell de uitare şi pe inginerii timpului de necu‑ noaşterea ei.
2. Christian Otto Mohr (Wesselburen 1835‑Dresden 1918) Mohr a fost contemporan cu Maxwell. S‑a născut la Wesselbu‑ ren în Holstein, pe coasta Mării Nordului, în anul 1835 [3, 4]. La vâr‑ sta de 16 ani a devenit studentul Institutului Politehnic din Hanovra. După absolvire a lucrat ca inginer de structuri la construcţia căilor fe‑ rate din Hanovra şi Oldenburg. În această perioadă, Mohr a pro‑ iectat unele din primele grinzi cu zăbrele din Germania. În pa‑ ralel a elaborat anumite lucrări teoretice şi a publicat nume‑ roase articole importante în „Ze‑ itschrift des Architekten‑und In‑ genieur‑Vereins” din Hanovra. În anul 1860 (la vârsta de 25 de ani) a publicat articolele lui cu privire la ecuaţia celor trei mo‑ mente pentru grinzile continue cu reazeme denivelabile, aplica‑ ţiile liniilor de influenţă, ş.a. La vârsta de 32 de ani (în anul 1867) era deja un inginer binecunoscut şi în această ca‑ litate a fost invitat la Stuttgart Fig. 2 – Christian Otto Mohr Polytechnikum în calitate de (8 octombrie 1835–2 octombrie 1918) Maxwell şi Mohr – doi mecanicieni celebri uniţi prin destin 387 profesor de mecanică tehnică. Mohr a fost un profesor excelent, pre‑ legerile lui stârnind un mare interes în rândul studenţilor, printre care se afla şi August Föppl (1854–1924). Föppl afirmă în autobiografia sa [5, 6], că Mohr era apreciat de studenţi ca „Lehrer von Gottes Gnaden” („Profesor de Graţie Di‑ vină”). Cele mai importante contribuţii ale lui Mohr sunt legate de teoria structurilor, dar şi de alte probleme importante ale Rezistenţei Materialelor. În anul 1868 (la vârsta de 33 de ani), Mohr a reluat unele încercări ale lui Maxwell din anul 1860, elaborând binecunoscuta sa metodă pentru calculul deplasărilor („Metoda Maxwell‑Mohr”). În anul 1873 (la vârsta de 38 de ani) Mohr s‑a mutat la Dresden Poly‑ technikum (Dresden Technische Hochschule), unde a rămas până la pensionare, în anul 1900 (la împlinirea vârstei de 65 de ani). După cum am menţionat mai sus, Maxwell elaborase în anul 1864 o metodă de rezolvare a sistemelor static nedeterminate. Zece ani mai târziu, în anul 1874, Otto Mohr a „explicitat” teoria lui Max‑ well, punând‑o în valoare cu ajutorul numeroaselor aplicaţii din do‑ meniul analizei structurale. Metoda şi‑a găsit aplicaţii practice abia după apariţia lucrării lui Mohr. În acelaşi an (1874) Mohr a stabilit şi cunoscuta relaţie, b = 2n – 3, pe care trebuie să o satisfacă o grindă cu zăbrele plană, pentru a fi static determinată. În anii 1881 (la 46 de ani) şi 1892 (la 57 de ani), Mohr a adus contribuţii deosebit de importante la rezolvarea problemelor grin‑ zilor cu zăbrele static nedeterminate [7]. În anul 1882 (la vârsta de 47 de ani), Mohr a elaborat cea mai cunoscută metodă pentru re‑ prezentarea grafică a stării de tensiune în jurul unui punct („Cercul lui Mohr”), pentru cazul stării plane şi pentru cazul stării spaţiale de tensiune. Mohr a folosit ulterior aceste reprezentări (în anul pensio‑ nării lui, 1900) la definirea propriei sale teorii de rezistenţă. În peri‑ oada aceea, pentru fontă şi materiale de construcţie se utiliza teoria a doua de rezistenţă a lui Jean Victor Poncelet (1788–1867) şi S. Ve‑ nant (1797–1886), care considerau drept criteriu de apreciere a stă‑ rii limită, deformaţia maximă. Pentru oţel şi materiale tenace se uti‑ liza teoria a treia de rezistenţă a lui Henri Tresca (1814–1885), pentru care criteriul de apreciere a stării limită era tensiunea tangenţială ma‑ ximă. Neajunsul acestei teorii era acela că, ducea la supra‑aprecierea stării de tensiune şi deci la supradimensionarea structurilor proiec‑ tate. Încercând să corijeze aceste neajunsuri, în anul 1885 Eugenio Beltrami (1835–1900) şi în anul 1890 J.R. Haigh enunţaseră prima te‑ orie energetică (teoria a patra de rezistenţă), care lua în considerare pentru aprecierea stării limită, energia totală specifică de deformaţie. 388 GARABET KÜMBETLIAN
Teoria lor fusese infirmată în anul 1900 de August Föppl, în urma ve‑ rificărilor experimentale întreprinse de el [5]. În această stare de in‑ certitudine şi dorind să unifice (prin generalizare) teoriile de rezis‑ tenţă amintite mai sus, Otto Mohr enunţă teoria sa proprie, pe baza unor reprezentări grafice ale stărilor de tensiune limită, ce‑i aparţi‑ neau. Teoria sa urma să fie adaptată unor condiţii variate de distri‑ buţie a tensiunilor şi care să fie în corelaţie mai strânsă cu valorile acestora, obţinute pe cale experimentală. Ca urmare, Mohr defineşte tensiunea echivalentă în funcţie de un coeficient ”k”, exprimat ca un raport subunitar între tensiunea limită la întindere şi cea de compre‑ siune a materialului luat în considerare. Evident că în cazul materiale‑ lor tenace, pentru k=1, teoria lui Mohr se reducea la cea a lui Tresca. În anul 1911, Theodore von Kárman (1881–1963) demonstrează ex‑ perimental, că teoria lui Mohr conducea la rezultate greşite, tocmai în cazul materialelor fragile utilizate în construcţii şi pentru care acesta gândise teoria sa unificatoare. A fost o lovitură neaşteptată pentru Mohr, la şapte ani înainte de moartea sa. Problema teoriei unifica‑ toare a fost rezolvată în anul 1913 de către Richard Martin Elder von Mises (1883–1953), care, reluând unele idei enunţate în anul 1904 de Maksymilian Tytus Huber (1872–1950), a definit teoria a 5‑a de re‑ zistenţă, pe baza criteriului energiei potenţiale specifice de variaţie a formei corpului solicitat. Acest fapt nu ştirbeşte însă deloc meritele ştiinţifice incontestabile ale lui Otto Mohr, inclusiv pentru faptul că a restituit ştiinţei o bună parte a operei necunoscute a lui Maxwell [8].
Bibliografie:
[1] Campbell, L., Garnett, W., „The Life of James Clerk Maxwell”, London 1882. [2] Niven, W. D., „The Scientific Papers”, Cambridge University Press, Cambridge, 1890. [3] Kümbetlian, G., Mândrescu, G., „Mecanica Solidelor Deformabile” Retrospectivă Cronologică, 1452–1952, Ed. ALMA Craiova, 2005. [4] Timoshenko, St. P., „Istoria Rezistenţei Materialelor”, în traducerea G. Kümbetlian, membru titular ASTR, Ed. AGIR Buc., 2006. [5] Föppl, A., „Lebenserrinerungen”, München, 1925. [6] Knittel, G., „Mohr, Christian Otto”, în „Neue Deutsche Biographie”, Band 17, Duncker u. Humblot, Berlin, 1994. [7] Kurrer, Karl‑Eugen, „Geschichte der Baustatik”, Ernst u. Sohn, 2002. [8] Hänseroth, Th. „Porträt Otto Mohr”, în Dorit Petschel: ” Die Professoren der TU Dresden 1828–2003”, Böhlau‑Verlag Köln/Weimar/Wien, 2003. Amédée Alléon – un savant francez la Constanţa
Constantin CHERAMIDOGLU1 [email protected]
ABSTRACT: At the end of the XIX th century, a man of science of French origin made a research in Ornithology studying all kinds of birds in Dobrudja and published the results of his research in specialized reviews. Coming from a family of bankers from Constantinopole, he had also properties at Constanta, where he lived between 1882–1886. He was a member of more scientific societies and was greatly apreciated by those who worked in the same field, but time passed and brought oblivion over his life and activity. KEYWORDS: AmedeeAlleon, ornithology, entomology, Dobrudja.
Demersul nostru a pornit de la ideea de a ne apropia de o perso‑ nalitate a sfârşitului de secol XIX, un savant francez legat însă de Ro‑ mânia şi în special de Dobrogea, atât prin activitatea sa ştiinţifică, dar şi prin faptul că a locuit o vreme în Constanţa. Semnele treceri sale prin oraşul de la malul mării se mai văd încă, deşi memoria colectivă nu le mai atribuie autorului lor, dar contribuţia sa ştiinţifică la cerce‑ tarea pământului dobrogean şi a vieţuitoarelor sale, nu mai este cu‑ noscută. Amédée Alléon a fost un entomolog şi ornitolog a cărui acti‑ vitate nu poate fi ignorată şi este datoria noastră să îi cunoaştem, atât cât ne stă în putinţă, viaţa şi opera. Vom prezenta mai întâi câteva date despre genealogia familiei Alléon, prin care ne vom apropia de acest personaj, pe care locuitori de azi ai Constanţei nu îl cunosc, iar lucrările care s‑au referit şi la proprietăţile pe care acesta le‑a deţinut în oraşul de la malul mării, nu au reuşit să clarifice identitatea lui Amédée Alléon. Primul din această familie care părăseşte Franţa pentru a se sta‑ bili la Constantinopol, a fost Jean François, în jurul anului 1730. La 1 Dr. în istorie, consilier superior la Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, membru al Filialei CRIFST Constanța.
NOEMA VOL. XI, 2012 390 CONSTANTIN CHERAMIDOGLU origine farmacist ca şi tatăl său, el devine unul din medicii favoriţi pe malurile Bosforului, atât în rândul coloniei franceze din capitala im‑ periului, cât şi la curtea sultanului, reuşind astfel să obţină o bună si‑ tuaţie materială. La rândul său, a avut mai mulţi copii, dintre care un fiu care a ră‑ mas la Constantinopol, Jacques; este cel care va intra în afaceri, fon‑ dând o casă de comerţ şi reuşind să adune o avere importantă din co‑ merţul pe care l‑a desfăşurat. Şi el a avut patru fiice şi trei fii, Jacques, Antoine şi Jean, cei care vor deveni cunoscuţi pentru afacerile finan‑ ciare pe care le vor dezvolta, în primul rând la Constantinopol. Dupa moartea tatălui lor, fiul mai mare, Jacques, preia afacerile comerciale, reuşind să adune o avere considerabilă. Bucurându‑se de stima ban‑ cherilor din Europa, cu care era în legătură, el va fi solicitat de guver‑ nul otoman ca împreună cu un alt finanţist din Constantinopol, The‑ dor Baltazzi, să se implice în redresarea financiară a imperiului, prin menţinerea unui curs de schimb normal. Astel, în 1843 a luat fiinţă prima bancă din Imperiul Otoman, ca bancă de stat, cu drept de a emite monedă. Devenită în anul 1847 Banca din Constantinopol, la iniţiativa şi cu capitalul celor doi asociaţi amintiţi mai sus, ea a acordat împrumuturi pe termen scurt guvernului, până la lichidarea sa, în condiţiile grele provocate de războiul din Crimeea, dar şi datorită unor politici finan‑ ciare greşite ale statului otoman2. Retrăgându‑se din sistemul bancar, Jacques Alléon va investi banii în afaceri imobiliare, cumpărând şi con‑ struind imobile, în Franţa şi în capitala de pe malul Bosforului, la Pera (azi cartierul Beyoglu). El va muri în Franţa, în anul 1876. A avut patru fiice şi un singur fiu, pe Amédée Alléon, născut la 8 octombrie 1838, la Büyükdere, un cartier din Constantinopol, unde familia sa avea proprietăţi imobiliare. La 25 de ani, acesta a respins propunerea tatălui său, de a‑l urma în afaceri, fiind sigur de o avere ce îi putea asigura existenţa; astfel va deveni rentier (aşa cum apare şi în actele oficiale şi nu bancher, cum din eroare s‑a scris în memorialis‑ tica dobrogeană). Ca atare, tatăl său încearcă să‑i consolideze statutul social, căsătorindu‑l în acelaşi an cu Madeleine, fiica baronului de Vil‑ lequier şi obţinând de la Sfântul Scaun, dreptul ca fiul său să poarte în continuare titlul de conte palatin, pe care el îl dobândise în 18383.
2 Şeket Pamuk, A monetary history of the Ottoman Empire, Cambridge University Press, 2000, p. 212. 3 Christophe Alléon, Les Alléon, deux siècles de présence française à Istanbul, în „Orients”, Bulletin de L’association des anciene élèves et amis des langues orientales, mai 2008, pp. 21–36. Amédée Alléon – un savant francez la Constanţa 391
Astfel, Améedé Alléon îşi va putea consacra viaţa pasiunii sale, stu‑ diul naturii sub diversele ei forme de existenţă. Va cerceta în primul rând împrejurimile oraşului de pe Bosfor, dar apoi va merge în Rumelia, în Bulgaria şi în România, mai precis în Dobrogea, la Constanţa. Aici va cumpăra mai multe terenuri şi imobile, va construi cladiri noi şi le va îmbunătăţi pe cele existente (achiziţionate iniţial de la compania engleză ce a construit calea ferată de la Cernavoda la Constanţa), astfel că va de‑ veni în scurt timp, cel mai important contribuabil la bugetul local. Cea mai mare parte a acestor imobile se aflau grupate pe o sin‑ gură stradă, numită iniţial Sinagogei, dar care imediat după ridicarea imobilelor, va purta numele de strada Alléon, pentru o lungă peri‑ oadă, iar acum se numeşte C.A. Rosetti. Imobilele respective fuseseră achiziţionate în anii 1881–1883, reparate, supraetajate şi consolidate după proiectele arhitectului Pelopidas Cupas şi fuseseră închiriate de‑a lungul anilor la diferite persoane cât şi la unele instituţii4. Amédée Alléon avea să moară la 16 ianuarie 1904, într‑una din marile sale locuinţe de pe malul Mării Marmara. După moartea lui Amedée Alléon, urmaşii săi au procedat la împărţirea averii, iar cele opt imobile din Constanţa au trecut în proprietatea fiului său, Abel Alléon, în anul 1905, mai repede decât celelalte imobile de la Con‑ stantinopol, pentru care succesiunea se amânase pe cinci ani. Dorind să obţină dreptul de dispoziţie asupra imobilelor din Constanţa, ce‑i reveneau conform testamentului, Abel Alléon a obţinut acordul celor‑ lalţi comoştenitori, astfel că la doar câteva zile, în 3 octombrie 1905, el a vândut toate aceste imobile către Societatea de asigurări Dacia Ro‑ mânia, din Bucureşti5. Astazi, memoria locului nu mai păstrează nu‑ mele vechiului proprietar, deşi casele sunt aproape la fel. Să vedem acum ce a realizat Amédée Alléon în domeniul cerce‑ tării ştiinţifice, atât cât putem afla din studiul publicaţiilor de speciali‑ tate şi fără a intra prea mult în domeniul respectiv. Amédée Alléon era membru al Societăţii zoologice din Franţa din anul 1876, aşa cum aflăm din buletinele publicate de aceasta, ce cuprindeau şi lista membrilor săi6. Din aceeaşi publicaţie aflăm şi
4 Pentru descrierea arhitectonică a imobilelor respective, vezi: Veronica Pribeagu, Ghe‑ orghe Vecerdea, Constanţa. Influenţa arhitecturii franceze în prima etapă de dezvoltare a oraşului modern (1860–1916), în „Colegiul pedagogic Constantin Brătescu. Valori ale civi‑ lizaţiei româneşti în Dobrogea”, Constanţa, 1993, pp. 347–350. 5 Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond Tribunalul jud. Constanţa, re‑ gistre de transcrieri, tr. nr. 886 şi 938/1905. 6 „Bulletin de la Société zoologique de France pour l’année 1886 (onzième volume), 1886, p. VII. 392 CONSTANTIN CHERAMIDOGLU despre activitatea sa în acest domeniu, atât prin publicarea rezultate‑ lor cercetărilor întreprinse de A. Alléon, cât şi prin folosirea acestor informaţii în alte studii. Un studiu prezentat de Louis Bureau, despre Acvila pitică („L’Aigle Botté, Aquilla Pennata (Cuv.)…”), în şedinţa din 21 iulie 1876 a Societăţii zoologice din Franţa, făcea referire la cercetările în‑ treprinse de A. Alléon în împrejurimile Constantinopolelui, la desco‑ perirea unui cuib cu păsări deosebite, în ziua de 30 iulie 1868. Auto‑ rul nu uita să remarce şi primirea deosebită de care a avut parte din partea gazdei sale, pe timpul sejurului său pe malurile Bosforului7. Acelaşi autor (L. Bureau), revine în şedinţa din 17 noiembrie 1876 a amintitei societăţi, cu comunicarea „Note sur la reproduction des paser hispanolensis”; aceasta începea astfel: „În primele zile ale lui iu‑ nie 1874, dl. A. Alléon a vizitat în împrejurimile Constantinopolelui, un cuib de vultur imperial, stabilit de mulţi ani în vârful unui arbore bătrân”8. După cum se vede, cercetările întreprinse de Amedée Alléon în jurul capitalei imperiale au fost prolifice, multe din descoperirile sale fiind fructificate ulterior de prietenii şi colegii săi de breaslă. Rezultatele activităţii sale de cercetare au fost folosite şi citate şi în articolul intitulat „Causeries ornithologiques”, semnat de Jules Vian. Acesta se referea atât la prezenţa unei păsări specifice Mării Me‑ diterane, în zona Mării Negre, anume Puffinus yelkouan, numit la noi Furtunar, dar şi la cele înrudite cu aceasta; Amedée Alléon vânase mai multe exemplare de pufini, în diverse perioade ale anului. Auto‑ rul articolului le analizează şi constată că cele patru tipuri de care vor‑ beau alţi autori formează de fapt o singură specie. Orice urmă de în‑ doială în această privinţă îi dispare, atunci când primeşte noi probe; alte patru păsări vânate de A. Alléon la 1 februarie 1878, pe malurile Bosforului, ajung la Paris la 9 februarie „perfect conservate printr‑un procedeu de îmbălsămare încercat în mod fericit de dl. Alléon”9. La şedinţa din ziua de 26 aprilie 1878, a Societăţii zoologice din Franţa, acelaşi autor amintit mai sus (Vian) a prezentat membrilor par‑ ticipanţi, din partea lui A. Alléon, cochiliile a două moluşte foarte răs‑ pândite pe coasta bretonă, la Cancale, zonă renumită pentru stridiile sale. Aceste moluşte distrugeau stridiile, fiind astfel o adevărată năpastă pentru locuitorii din oraşul Cancale. Dorind să prevină sau să combată ravagiile acestora, A. Alléon voia să se lămurească întâi asupra naturii 7 „Bulletin de la Société zoologique de France pour L’année 1876”, Paris, novembre 1876, p. 59. 8 Ibidem, p. 191. 9 „Bulletin de la Sociėtė zoologique de France”, Paris, vol. 3, 1878, p. 54. Amédée Alléon – un savant francez la Constanţa 393 lor. Adresându‑se membrilor cunoscători ai societăţii, A. Alléon le so‑ licita să‑i răspundă la trei întrebări, mulţumindu‑le anticipat „pentru ajutorul oferit în combaterea unui inamic al unui aliment preţios”. Se pare că era vorba de Murex erinaceus şi Nassa reticulata, al căror com‑ portament era puţin cunoscut. Asupra acestui subiect s‑a pronunţat atunci şi dr. Jousseaume, care a încheiat spunând: „Întrebările puse so‑ cietăţii de colegul nostru, dl. Alléon, deschid ştiinţei un câmp de cerce‑ tări şi investigaţii şi rog pe membrii noştri care au posibilitatea, să facă un studiu complet asupra acestor moluşte perforante.”10 Ed. Bureau (fratele cercetătorului amintit mai înainte, Louis Bu‑ reau), publica în anul 1911 un studiu intitulat „L’age des perdrix”, în care vorbeşte despre o specie de potârniche, de provenienţă din Bul‑ garia, Macedonia, din cele ce aprovizionau piaţa de la Constantino‑ pole, amintind că a putut studia dimensiunile unui astfel de exem‑ plar „din colecţia J. Vian, la Muzeul din Nantes, procurat de contele Amédée Alléon”11. După cum aflăm dintr‑un catalog britanic al lucrărilor ştiinţi‑ fice12, Jules Vian a publicat impreună cu Amédée Alléon un articol in‑ tutulat „Des migrations des oiseaux de proie sur le Bosphore de Con‑ stantinople” în „Revue et Magasin de Zoologie”, XXI, 1869. Un alt articol publicat de cei doi, cu tema „Explorations ornithologiques sur les rives européenes du Bosphore”, a apărut în nr. IV, 1876 al acele‑ eaşi reviste (pp. 312–316). Tot Vian, a mai publicat un articol intitulat „Observation sur le travail de M. Alléon relatif à l’aigle du Bosphore”, în aceeaşi publicaţie (XVIII, 1866, p. 356–359). Mai interesant pentru noi este însă articolul publicat de acelaşi Vian sub titlul „Causeries ornitologiques” în revista amintită mai sus, în care se referă la o pasăre (Presura) analizată şi de alţi ornitologi (Pallas) şi căreia el propune să i se atribuie numele lui Alléon (Embe‑ riza alleonis). Iată argumentaţia lui Vian: „Pallas nedând niciun nume acestei presure, noi o dedicăm excelentului nostru prieten şi coleg de pe malurile Bosforului, ca o recunoaştere a serviciilor sale, pe care le aduce zi de zi Ornitologiei, d‑lui Alléon, care a dat faunei euro‑ pene uliul (Accipiter striatus – în textul francez „l’épervier brun”, n.n. C.C.), o specie de erete (Milvus govinda, în text „le milan govinda”), o specie de turturică (Streptopelia semitorquata, în text „la tourterelle à collier”), care ne‑a făcut cunoscute migraţiile, moravurile şi formele 10 Ibidem, p. 107. 11 „Bulletin de la Société des science naturelles de L’Ouest de la France, Ser. 3, T. 1, 1911, p. 89 12 Catalogue of scientific papers (1864–1873), London, 1879., p. 1152. 394 CONSTANTIN CHERAMIDOGLU pasărilor de pradă, în puritatea lor naturală, înainte de contactul lor cu civilizaţia occidentală”13. Una din colecţiile de păsări adunate de contele Alléon, a ajuns în posesia regelui Ferdinand al Bulgariei, el însuşi pasionat de ştiinţele naturale, (între altele fusese ales preşedinte de onoare al congresului internaţional de ornitologie de la Berlin) şi fondator al grădinii zoolo‑ gice de la Euxinograd. Colecţia ce provenea de la A. Alléon cuprindea păsări de pe malurile Bosforului, zonă de pasaj binecunoscută pentru diverse specii14. Ca entomolog, Alléon a studiat insectele din aceeaşi zonă a Bosforului, aşa cum vedem din literatura de specialitate. Astfel, în şe‑ dinţa din 10 noiembrie 1875, a Societăţii de entomologie, L. Fairmaire a prezentat colectivului de cercetători, descoperirile făcute de Amédée Alléon în jurul oraşului Constantinopol: „după ce a făcut cunoscute păsările Bosforului, se ocupă acum cu multă ardoare de strângerea materialelor pentru o lucrare similară asupra entomologiei zonei.” Urma apoi descrierea celor trei coleoptere descoperite de savantul francez: Psammodius Alleonis, (apreciat ca cel mai mare Psammodius din Europa), Curimus Submaculosus şi Lignyodes obliquefasciatus15. Acelaşi Léon Fairmaire, este cel ce îi va face prezentarea lui Amédée Alléon, în calitate de candidat pentru admiterea în societatea amintită mai sus, în şedinţa din 26 octombrie 188116. În anul 1881 el va prezenta o nouă descoperire făcută de Alléon, de data aceasta era vorba de un coleopter găsit pe o cărare dintr‑o vie, de pe falezele de lângă Varna17, marcând astfel mutarea zonei de inte‑ res a acestuia spre Bulgaria şi Dobrogea18. Astfel, la 1 aprilie 1884 A. Alléeon este trecut pe lista membrilor societăţii, ca fiind la Varna, în Bulgaria19. La 15 martie 1885 avem şi prima menţiune oficială (în presa franceză de specialitate) a prezenţei lui Amédée Alléon la Constanţa, el apărând pe lista membrilor societăţii zoologice franceze, astfel: „Aléeon (Amédée), a Kustendje, Dobrodja (Roumanie)20”.
13 „Revue et Magasin de Zoologie pure et appliquée, Paris, T. XXI, 1869, pp. 97–105. 14 „Bulletin de Muséum Naţional D’Historie Naturelle”, année 1910, nr. 5, p. 244. 15 „Bulletin des séances de la Société entomologique de France”, nr. 63, Paris, 1875, pp. 217–219. 16 „Société entomologique de France – Bulletin des séances”, Paris, nr. 20/1881, p. 183. 17 Ibidem, nr. 21/1882, p. 227. 18 Vezi şi nr. 22/1882, 23/1883, 24/1883, ale aceleeaşi publicaţii. 19 „Bulletin de la Sociétée zoologique de France pour L’année 1884”, Paris, 1884, p. VII. 20 Ibidem, 1885 (vol. X), p. VII. Amédée Alléon – un savant francez la Constanţa 395
În anul 1885, Alléon descoperă la Constanţa un exemplar dintr‑o varietate ciudată de Cicindela trisgnita, ce este prezentat societăţii de prietenul şi colegul său L. Fairmaire, în şedinţa din 14 ianuarie 188521. Într‑o şedinţă ulterioară (25 martie 1885), acesta din urmă avea să amintească de exemplarele de Bruchus (Caryoborus) plalidus, găsite de Alléon la Constanţa22. Reclama la cartea „Nouveaux procédés de taxidermie”, menţi‑ onează pe lângă fotografiile cu exemplare din colecţia autorului, de la Makri‑Keui (lângă Constantinopol) şi câteva din titlurile primite de contele Alléon: Comandor al ordinului Meritul Civil din Bulgaria, Cavaler al ordinului Sf. Grigorie (acordat de Sfântul Scaun), ofiţer al ordinului Medjidie, dar şi calitatea de membru al Comitetului inter‑ naţional permanent de ornitologie, de la Viena; în această din urmă capitală a ştiinţei europene, obţinuse şi o medalie de aur, la expoziţia din 1883.23 Buletinul societăţii de entomologie din Franţa va relata şi despre decesul lui Amédée Alléon; şedinţa din 10 februarie a acelei societăţi, începea cu necrologul rostit de preşedintele P. Mabille, pe care îl re‑ dăm în continuare: „Preşedintele are regretul de a anunţa decesul sur‑ venit la 16 ianuarie, la Constantinopol, a unuia din vechii noştri cole‑ gii, domnul Alléon. Lui îi datorăm descoperirea unui mare număr de coleoptere din Turcia, Bulgaria şi Creta; între altele: Vellciopsis margi‑ niventris, Curimus rudis, Thrypocopris Amedei, Thorectes creticus, etc., descrise de L. Fairmaire.24” Revenind la lucrarea sa intitulată mai exact, „Nouveaux procédés de taxidermie experiméntés et décrits par M. Amédée Alléon”, apă‑ rută în anul 1889 la Paris, vom reţine câteva date despre conţinutul ei. Vorbind despre procedurile de împăiere a animalelor şi în spe‑ cial a păsărilor, Alléon atrage atenţia că de cele mai multe ori această operaţiune este lăsată pe seama unor oameni cu o pregătire superfi‑ cială. Cel care realiza împăierea păsării respective nu o privea decât din punctul de vedere al vânătorului ce dorea să‑şi păstreze trofeul; aripile păsării erau întinse până la dislocare, iar culoarea ochilor era departe de cea naturală. A. Alléon era deci nemulţumit de realizările de până atunci, de ignorarea mediului în care trăiau păsările, de ne‑ cunoaşterea specificului fiecărui mod de viaţă. Ca atare, el face câteva recomandări în vederea îmbunătăţirii rezultatelor acestei operaţiuni. 21 Ibidem, p. VIII. 22 Ibidem, p. LXV. 23 Manuel‑Roret, Nouveau manuel complet du graveur…, Paris, 1924, p. 31. 24 „Bulletin de la Société entomologique de France”, nr. 3/1904, p. 37. 396 CONSTANTIN CHERAMIDOGLU
Tratează întâi din punctul de vedere al formei: ce trebuie făcut pen‑ tru a se menţine formele naturale ale păsării, de exemplu plasarea ari‑ pilor în raport cu atitudinea păsării. Apoi se referă la alegerea şi obţi‑ nerea corectă a poziţiilor păsării, orizontală sau verticală (în repaus). Urmează un ultim capitol, intitulat Observaţii generale relativ la anu‑ mite specii. Aici se fac cunoscute unele caracteristici ce trebuie avute în vedere de cei ce realizează împăierea păsărilor; de exemplu, la pă‑ sările de noapte, ochii sunt pe jumătate închişi în repaus, iar când pa‑ sărea este în mişcare, ochii i se dilată. La final sunt publicate fotografii cu păsări din colecţia sa personală şi se aduc mulţumiri unui anume domn Bonjour, din Nantes, amic şi sfătuitor25. Cele mai importante cercetări realizate de A. Alléon în Dobro‑ gea, în anii 1882–1885, au fost sintetizate în studiul intitulat „Mémo‑ ire sur les oiseaux observés par Le Comte A. Alléon dans la Dobrodja et la Bulgarie”, (Memoriu asupra păsărilor observate de contele A. Alléon în Dobrogea şi Bulgaria), publicat în anul 1886 în „Ornis” revista comitetului internaţional de ornitologie, al cărui membru Alléon era26. Acest studiu începe cu o succintă prezentare a Dobrogei, aproape în întregime cercetată de savantul francez. Pentru realizarea acestei lucrări, Alléon a observat păsările din teritoriul „mărginit de lacul Tuzla la sud‑est, la nord‑vest de Dunăre, la nord de pădurea şi munţii Babadagului, la nord‑est de marele lac Razelm şi la est de Mare”. Vom reţine relatările sale în legătură cu împrejurimile Constanţei, atât de diferite de realităţile da astăzi: „La o milă depărtare de oraş se află mi‑ cul lac Anadol Keny, imediat dupa cel de la Canara, pe care se ridică o mică insulă acoperită cu arbori. Acest masiv ce se înalţă din mijlocul apei poartă denumirea de Insula lui Ovidiu. El serveşte de cămin cor‑ bilor şi cormoranilor, care primăvara locuiesc pe ramurile arborilor bătrâni”. Autorul remarca şi „climatul excesiv” din Dobrogea, întâlnit atât vara cât şi iarna. Urmează apoi prezentarea a 261 de tipuri de păsări întâlnite şi obervate de A. Alléon; pe lângă denumirea stiinţifică a păsării, auto‑ rul ne comunică de multe ori şi denumirea populară, în limba greacă sau turcă, ca de exemplu la filomela (luscinia luscinia), o „soră” a
25 Nouveaux procédés de taxidermie expérimentés et décrits par M. Amédée Alléon, Paris, Ro‑ ret, éditeur, 1889. Notice accompagnée de planches exécutées sur des oiseaux montés par l’auteur. 26 Mémoire sur les oiseaux observés par Le Comte A. Alléon dans la Dobrodja et la Bulgarie, în „Ornis. Internationale Zeitschrift für die gesamte Ornithologie”, Wien, 1886, pp. 396– 428. Amédée Alléon – un savant francez la Constanţa 397 privighetorii, numită spune el, în turceşte „bulbul” şi în greacă „aid‑ honi”. La cele mai multe dintre ele autorul remarcă aria de răspândire, frecvenţa cu care pot fi întâlnite în Dobrogea sau în Bulgaria, locurile de înmulţire şi perioada din an în care frecventează locurile studiate. Unele exemplare au fost studiate în amănunt, disecate, observându‑se caracteristicile lor, particularităţile celor întâlnite aici faţă de cele din alte zone, etc. Vorbeşte de pasările aflate în trecere prin Dobrogea, ca de exemplu: „Lusciola erythrogastra, această specie trecea primave‑ rile trecute în număr mare aproape de Constanţa; cerceta viile si live‑ zile, dar prezenţa sa dura doar câteva zile”. Este de remarcat aprecie‑ rea sa asupra dropiilor întâlnite în Dobrogea: „Otis tarda. Sunt puţine ţări unde această pasăre se poate găsi în număr atât de mare ca în Do‑ brogea, atât în sezonul frumos cât şi într‑o parte din iarnă”. Când vor‑ beşte de pescăruşi, se referă la mai multe specii; erau cei negri pe care îi văzuseră pescarii lipoveni de pe malul lacului Razelm, dar şi cei cu cioc subţire, „care trec în formaţii pe deasupra Constanţei, umplând aerul cu ţipetele lor ce seamanănă cu vocea femeilor în vârstă, atunci când se ceartă”. Mai adăugăm doar că cele mai multe referiri în text se fac la îm‑ prejurimile Constanţei, la pădurile de la Babadag, malul Dunării, iar câteva informaţii apar în legătură cu localităţile: Tulcea, Ciucurova, Medgidia, Cernavoda, Sulina şi Vadu. Fără îndoială, este cel mai im‑ portant studiu de până atunci, asupra păsărilor din Dobrogea şi este de reţinut că autorul său a fost pentru o perioadă de câţiva ani, un lo‑ cuitor al Constanţei. Mai adăugăm că în acelaşi număr al publicaţiei Ornis, un raport asupra activităţii membrilor comitetului internaţional de ornitologie pe ultimii doi ani, menţiona la punctul 44. (România), că un anunţ fusese publicat în presa noastră de contele Alléon, prin care erau in‑ vitaţi doritorii să participe la cercetări ornitologice, alaturi de el. Se menţiona şi faptul că acesta se mutase la Constantinopol, unde putea fi contactat27. Credem că cele de mai sus sunt suficiente, pentru a putea să‑l considerăm pe Amédée Alléon ca un pionier al cercetărilor zoologice în Dobrogea.
27 „Ornis. Internationale Zeitschrift für die gesamte Ornithologie”, Wien, 1886, p. 26. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928)
Sidonia TEODORESCU1 [email protected]
ABSTRACT: Ion D. Berindey (1871–1928) studied architecture at the School of Fine Arts in Paris and he graduated in 1897. He was a Romanian architect and urbanist, whose works in eclectic, neo‑Romanian, neo‑Gothic style, with Art Nouveau influences impress by harmony and ellegance. Some of his most famous works are: in Bucharest: the Cantacuzino Palace (George Enescu National Museum), the Very Small Theatre, the Assan House, the Kalinderu Museum, the Palace of Culture in Jassy. KEYWORDS: eclectic and neo‑Romanian architecture, Ion D. Berindey
1. Introducere Arhitectul Ion D. Berindey (28 iunie 1871–29 septembrie 1928) este autorul unor clădiri de referinţă pentru arhitectura din România, de la începutul secolului XX, dintre care amintim: în Bucureşti, pala‑ tul Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi, Muzeul George Enescu), casa George Assan (astăzi, Casa Oamenilor de Ştiinţă), Sindicatul Zi‑ ariştilor (astăzi, Teatrul Foarte Mic), casa Alexandru G. Florescu, casa George Solacolu, muzeul şi casa Kalinderu, casa amiral Vasile Ur‑ seanu, vila Maria Ioanidi, casa Toma Stelian, leagănul Sf. Ecaterina, în Iaşi, Palatul Culturii, în Craiova, casele Romanescu şi Poenaru.
2. Date biografice Ion D. Berindey (Berindei) (28 iunie 1871–29 septembrie 1928) este unul dintre numele marcante ale arhitecturii româneşti de la în‑ ceputul secolului XX. Tatăl său, Dumitru Berindey (1832–1884), a fost primul arhi‑ tect român de origine română2, care a absolvit cursurile şcolii de Arte
1 Lect. univ. drd. Sidonia Teodorescu, Facultatea de Arhitectură, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti. 2 Înaintea sa, urmaseră şcoala de Belle Arte, la Paris, arhitecţii Iacob Melik, de origine tur‑ că şi Gaëtan Augustin Bourelly, italian de origine, născut la Bucureşti.
NOEMA VOL. XI, 2012 400 SIDONIA TEODORESCU
Frumoase din Paris (1853–1859) şi a ocupat fotoliul de ministru al Lucră‑ rilor Publice, în cabinetul Ion Ghica, de la 18 decembrie 1870, până la 11 martie 1871. În 1887, Ion D. Berindey pleacă la Paris, renunţând la Şcoala de Po‑ duri şi Şosele, pe care o începuse la Bucureşti şi se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase, secţia de Arhitec‑ tură. Aici este admis printre primii, în anul 1889, în urma unui concurs, după ce a urmat la Paris, cursurile arhitectului Duray, timp de doi ani. Fig. 1 – Fotografie din Revista Între 1889–1897, este îndrumat de Poporului, anul al XIII‑lea, 1904, profesori celebri, precum Girault, articolul „Omagiu şi recunoştinţă Daumet, Esquié. arhitectului Ioan D. Berindey”. Biblioteca Naţională, FSG, În timpul petrecut la Paris, Ion p. CLXXX, dosar 7, f. 56. Berindey s‑a ocupat şi cu mişcarea naţională, atât în colonia română, cât şi printre studenţii români de acolo. Între anii 1895 şi 1897, a ajuns reprezentantul tinerimii româ‑ neşti din Paris, ocupând catedra de limba română, la şcoala de adulţi din al doilea arondisment şi i s‑a încredinţat preşedinţia secţiei pa‑ riziene a „Ligii culturale române”, care avea ca scop adâncirea rela‑ ţiilor dintre Franţa şi România. Astfel, Berindey şi‑a făcut numeroşi prieteni „nu numai printre artiştii distinşi pe care îi frecventase, ci în toate mediile unde se afirmase activitatea lui dezinteresată”.3 Ion D. Berindey a obţinut diploma de arhitect, dată de guvernul francez, în urma examenului oficial, în 1897. În acelaşi an, se întorcea în ţară. În 1899, Gheorghe Grigore Cantacuzino, pe atunci prim‑minis‑ tru şi ministru de interne, l‑a numit pe Ion D. Berindey, arhitect‑şef al Serviciului Tehnic al Ministerului de Interne, unul dintre cele mai importante din ţară (3 iunie 1899–29 martie 1901), funcţie pe care a ocupat‑o după arhitectul Alexandru Săvulescu. În anul 1900, a fost însărcinat de C. C. Arion, ministrul educaţiei şi al artelor frumoase, să fie profesor la Secţia de Arhitectură, a Şcolii de Arte Frumoase (de Belle Arte) din Bucureşti.
3 Bibl. Naţională, FSG, p. CLXXX, dosar 7, fila 55, Revista poporului, anul al XIII‑lea, 1904, ar‑ ticolul Omagiu şi recunoştinţă arhitectului Ioan D. Berindey. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 401
În 1900, a fost vicepreşedinte al Societăţii Arhitecţilor din Bucu‑ reşti, dar în acelaşi an, a demisionat din această funcţie, din pricina volumului lucrărilor sale. Apoi, este numit din nou, vicepreşedinte4, între 14 decembrie 1900–11 ianuarie 1905 şi între 22 martie 1916– 23 ianuarie 1919. Este membru al acestei societăţi între 23 ianuarie 1919–23 februarie 1926. În primul număr al revistei „Arhitectura: Revistă Română de Artă. Publicaţiune bimestrială a Societăţii Centrale a Architecţilor din România”, apărut pe 4 ianuarie 1906, Ion D. Berindey semnează cu‑ vântul „Către cititori!”. Berindey subliniază în acest cuvânt de deschidere, importanţa profesiunii de arhitect, îndemnându‑i pe arhitecţi să se grupeze şi să acorde respect profesiunii îmbrăţişate. Autorul militează pentru „o lege bine alcătuită”, a profesiunii de arhitect. Cuvântul „Către cititori!” este urmat de o „Expunere de motive” şi de primul „Proiect de lege. Dispoziţiuni relative la titlul de architect şi la titlul de conductor desemnator”. În 1904, a fost însărcinat împreună cu alţi colegi, de Ministerul Educaţiei (ce se numea atunci „Ministerul Instrucţiunii Cultelor”), cu elaborarea unui program definitiv al Şcolii de Arhitectură. Deţine funcţiile de membru al consiliului permanent din Minis‑ terul Instrucţiunii şi membru al consiliului superior de pe lângă Mi‑ nisterul Lucrărilor Publice.
Fig. 2 – Pavilonul Casei Staadecker proiectat pentru Expoziţia Jubiliară Generală Română din 1906. (Th. Cornel, 1909–1911, p. 272)
4 *** – Solemnitatea inaugurării localului Societăţii Arhitecţilor Români şi serbarea a 39 de ani de la înfiinţarea acestei societăţi, Atelierele E. Marvan, Bucureşti, 1930. 402 SIDONIA TEODORESCU
La 1 august 1905, comisarul general al Expoziţiei Generale Ro‑ mâne din 1906, dr. Constantin I. Istrati încredinţează direcţiunea lu‑ crărilor din Câmpul Filaretului arhitectului Ion D. Berindey, acesta fi‑ ind numit Inspector General al expoziţiei. „În iunie 1905 s’au început primele lucrări, cari au transformat câmpia mocirloasă ce toţi cunoşteam, în parcul încântător al cărui plan general a fost făcut de cunoscutul arhitect francez Redont cu clădirile sale semeţe sau cochete ale căror planuri au fost făcute şi în parte executate de arhitecţii Burcuş şi Ştefănescu, sub privegherea ar‑ hitectului I. Berindey”5. Pentru această expoziţie, proiectează două pavilioane: Pavilionul Casei Staadecker şi Pavilionul Comisiunii Europene a Dunării. „În acelaşi timp, este numit tot inspector general de lucrări în Austria, pentru care a primit şi însemnate distincţii.” (Mircea I. Be‑ rindey, 1988, p. 26) În 1906, ia parte la Congresul Internaţional de la Haga, invitat de Fundaţia Carnegie ca arhitect străin, pentru a lua parte la un concurs pentru construcţia Palatului Păcii de la Haga. La acest concurs, i‑a fost acordat un mare premiu pentru proiectul său, care a fost reţinut. Primeşte în ianuarie 1908, din partea împăratului Austriei, în‑ semnele Ordinului Francisc Iosif, în gradul de ofiţer. Cu ocazia Congresului al VIII‑lea al arhitecţilor, care a avut loc la Viena, între 18 şi 23 mai 1908, profesorul Berindey a fost însărcinat cu reprezentarea oficială a guvernului României şi a luat parte cu însu‑ fleţire la acţiuni, ţinând trei discursuri, dintre care într‑unul „rezumă sforţările de educaţie artistică în domeniul arhitectural în România, fiind interpretul statului român cu privire la crearea unui Minister al Artelor Frumoase” (Mircea I. Berindey, 1988, p. 26). Discursurile ţi‑ nute la acest congres se refereau la organizarea învăţământului artistic, conservarea monumentelor istorice şi întreţinerea muzeelor. În timpul primului război mondial, între anii 1916–1918, a fost inspector general al Crucii Roşii şi vicepreşedinte în Comisia Interi‑ mară a Capitalei. A fost membru al Societăţii Române de Literatură şi Artă. Pe 11 mai 1914, i se acordă diploma de membru activ al Societă‑ ţii Geografice Române, înfiinţate la 15 iunie 1875. Pe 4 noiembrie 1925, primeşte brevetul şi însemnele de Coman‑ dor al Ordinului „Steaua României”.
5 *** – Expoziţiunea generală română 1906. Călăuza oficială şi catalogul expoziţiunei – Bu‑ cureşti, Socec, 1906, capitolul Expoziţia generală romănă din 1906, p. 1. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 403
Moare la 29 august 1928, în vârstă de 57 de ani, din cauza unui stop cardiac şi este înhumat la Cimitirul Şerban Vodă, figura 26, locul 16, împreună cu tatăl său. La moartea sa, Constantin Bacalbaşa pu‑ blică un articol, în care scrie: „Ion Berindeiu «clăditorul» pe care moartea ni l‑a răpit alaltăieri cu o lovitură de trăznet, a fost unul dintre superioarele suflete artis‑ tice, arhitectul care în clădirile sale suprapunea nu numai cărămizi şi tencuială, dar şi geniul constructor de mare estetică. Alături de Mincu – alt mare suflet de artist, pierit prematur, Be‑ rindeiu a fost arhitectul care lasă în urma lui, nu numai ziduri înăl‑ ţate, dar podoabe arhitecturale, demne de orice mare oraş civilizat”6.
3. Lucrări de arhitectură
3.1. Locuinţe individuale Ion D. Berindey este unul dintre cei mai prolifici şi apreciaţi ar‑ hitecţi români din primele trei decenii ale secolului XX. Acesta îşi urmărea lucrările până la ultimul detaliu, nu lăsa nimic la voia în‑ tâmplării, imaginaţia şi talentul, preocuparea pentru detaliu, minuţio‑ zitatea fiindu‑i caracteristice. Întotdeauna îşi urmărea lucrările, cerea ca pe şantier „să i se supună [atenţiei]” elementele ce urmau a fi mon‑ tate, iar clienţii săi, reprezentanţi de seamă ai burgheziei acelei epoci, îl rugau să supravegheze toate tipurile de lucrări.
3.1.1. Reşedinţe bucureştene Abia reîntors în ţară după obţinerea diplomei de arhitect în Paris, în 1898, lui Ion D. Berindey i se încredintează proiectarea locuinţei particulare a generalului Eraclie Arion, situată pe bulevardul Lascăr Catargiu (fost Colţea), nr. 15. Stilul ales de tânărul arhitect a fost cel al academismului francez, stil pe care îl exersase în anii de studiu. Poate cea mai cunoscută şi apreciată lucrare a sa, Palatul Gheor‑ ghe Grigore Cantacuzino (Casa cu Lei) situat pe Calea Victoriei, nr. 141 a fost proiectat între anii 1898–1903, în urma hotărârii lui Ghe‑ orghe Grigore Cantacuzino (Nababul), ajuns în 1899, şeful partidului conservator şi prim‑ministru, de a‑şi construi cea mai frumoasă locu‑ inţă din Bucureşti. Piatra de temelie a fost pusă pe 3 aprilie 1902, iar inaugurarea a avut loc la 29 ianuarie 1906, printr‑un mare dineu, ur‑ mat de un bal uluitor, fără precedent în ţară.
6 Berindey, Mircea I., 1988, Note din activitatea arhitecţilor Dumitru I. Berindey, Ion D. Berin‑ dey şi Ion I. Berindey, Academia, Biblioteca RSR, Bucureşti, p. 24. 404 SIDONIA TEODORESCU
Arhitectul Ion D. Be‑ rindey a realizat această lo‑ cuinţă somptuoasă, în spi‑ ritul grandilocvent 1900 al Şcolii Beaux‑Arts, cu ac‑ cente Art Nouveau, iar de‑ corarea interioarelor a fost încredinţată unor artişti faimoşi în epocă: Nico‑ lae Vermont, Gheorghe D. Mirea şi Costin Petrescu pentru picturile murale, Emil Wilhelm von Becker pentru sculptură şi orna‑ mentaţia sculpturală. Mo‑ bilerul a fost comandat la casele Krieger şi Mercier din Paris. Stucaturile, lem‑ nul sculptat, feroneria şi majoritatea bronzurilor au fost executate la Bucureşti, de casele Storck, Gaiser, Haug, Dietz. După moartea Na‑ babului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său, Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Ma‑ Fig. 3 – Palatul Cantacuzino ria (Maruca, născută Ro‑ setti‑Tescanu), care va moşteni palatul în 1929. După decesul pre‑ matur al soţului, Maruca se va recăsători în 1937, cu George Enescu. Cuplul Enescu a locuit, între 1945–1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. Astăzi, această casă a devenit Casa Memorială George Enescu. În anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno‑Sovietice. După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a lăsat prin testament, palatul şi clădirile anexe, muzeului dedicat memoriei compozitoru‑ lui. Din 1955, aici funcţionează Uniunea Compozitorilor şi Muzicolo‑ gilor din România, iar din 1956, casa adăposteşte şi Muzeul Naţional George Enescu. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 405
Reprezentativă pentru perioada de început a arhitectului este şi vila Vasile Gănescu, proiectată în 1902 (şos. Kiseleff, nr. 9). După 1949, vila va fi naţionalizată. A fost construită în antrepriza arhitectului Thoma Kantzler. Fotografia vilei apare în lucrarea lui Frédéric Damé – „Bucureştiul la 1906” (Frédéric Damé, 2007, p. 537). Se remarcă ele‑ gantul foişor din lemn sculptat. Între anii 1904–1905, Berindey construieşte casa industriaşului George G. Assan, preşedintele Camerei de Comerţ, situată în piaţa Lahovary, nr. 9, în stil eclectic, utilizând aceeaşi linie stilistică pe care o folosise şi la palatul Cantacuzino, dar la scară redusă. Faţada se‑ cundară a clădirii se termină cu o terasă amplă, prin care se pătrunde într‑o grădină întinsă. Din 1951, clădirea adăposteşte Casa Oameni‑ lor de Ştiinţă.
Fig. 4 – Vila Gănescu
Fig. 5 – Casa George Assan 406 SIDONIA TEODORESCU
În 1905, este ridicată casa George Solacolu, pe strada Visarion, nr. 8, colţ cu bulevardul Lascăr Catargiu, clădire de inspiraţie eclec‑ tică, decorată de sculptorul Emil Wilhelm von Becker, cu care Berin‑ dey a lucrat şi la decoraţiile faţadei Palatului Cantacuzino. „În urmă cu zece ani, casa de pe strada Visarion, nr. 8 era în‑ treagă, chiar bine întreţinută. Din 2001 este lăsată în paragină. În 2007 are tâmplaria scoasă şi faţada mutilată. În 2008, după o tentativă de demolare eşuată, a mai rămas din ea doar o ruină.”7
Fig. 6 – Casa George Solacolu
Între 1902–1906, realizează vila diplomatului Alexandru G. Flo‑ rescu, numită în epocă „un admirabil Trianon” (str. Henri Coandă, 22). După 1948, casa va adăposti o vreme Institutul de Lingvistică, iar din anii 1980 până acum câţiva ani, Institutul German de Cultură Goethe. Foarte asemănătoare acesteia sunt casele D. Emanoil – Ion Procopiu (str. Dumbrava Roşie, nr. 5) şi Iatan Poenaru – Clementina Frunzeanu (str. Polonă, nr. 2), clădiri aparţinând parcelării Ioanid. Între 1908–1909, Berindey proiectează casa amiral Vasile Ur‑ seanu (astăzi, Observatorul Astronomic şi Muzeul Ştiinţelor Experi‑ mentale), pe bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 21, destinat de la înce‑ put a servi drept locuinţă soţilor Urseanu şi ca observator astronomic. Forma clădirii imită conturul unei nave, iar cupola ei a fost de la înce‑ put amenajată pentru observaţii astronomice. În 1913, Berindey proiectează Vila N. Iatan‑Poenaru‑Clementina Frunzeanu, clădire aparţinând parcelării Ioanid (str. Polonă, nr. 2), în prezent, reşedinţa Ambasadorului Canadei la Bucureşti.
7 Hotnews – 23.02.2010 – http: //www.hotnews.ro/stiri‑esential‑6949934‑fotogalerie‑vi‑ sarion‑8‑una‑dintre‑cele‑mai‑faimoase‑ruine‑ale‑bucurestiului‑scoasa‑vanzare‑3‑mili‑ oane‑euro.htm Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 407
Construcţia aparţine unui prototip de vilă al arhitectului, pe baza căruia au mai fost ridi‑ cate imobilul Florescu, din strada Henri Coandă, nr. 22, reşedinţa Emanoil‑Procopiu din strada Dumbrava Roşie, nr. 5 şi, în 1911, vila Hugo Staadecker din strada Dumbrava Roşie, nr. 4. Plastica arhitecturală a acestor clădiri tră‑ dează inspiraţia de factură fran‑ ceză şi asemănarea cu palatele Fig. 7 – Casa Alexandru G. Florescu, de la Versailles, Marele Trianon în revista „Ilustraţia”, anul XIV (sept.– (arh. Jules Hardouin Mansart, dec. 1925), nr. 115–118, p. 199. 1687) şi Micul Trianon (arh. Ja‑ cques‑Ange Gabriel, 1768). Între 1909–1913, desenează mai multe variante ale casei doc‑ torului Ioan E. Costinescu, si‑ tuată în str. Thomas Massarik (fostă Sălciilor), nr. 31. Este una dintre primele încercări de stil naţional, îmbinând elemente ar‑ hitecturale bizantino‑româneşti, armonios întrunite. Între anii 1910–1915, pro‑ Fig. 8 – Casa dr. Ioan E. Costinescu iectează casa politicianului libe‑ (Th. Cornel, 1909–1911, p. 270). ral Emil Costinescu, pe strada Polonă, nr. 4, clădire ce face parte din lotizarea Ioanid, prin al cărei regulament, municipali‑ tatea recomanda stilul naţional şi amenajarea de grădini. Apar aici, referinţe la arhitectura rurală – loggii, elemente decorative din lemn (stâlpi sculptaţi). Construită în stil eclectic, cu elemente de factură romantică, vila aminteşte de casele de va‑ canţă în stil regional, iar dinspre Parcul Ioanid, pare un castel, Fig. 9 – Casa Emanoil‑Procopiu. 408 SIDONIA TEODORESCU datorită turnului impunător, a fleşei din vârf şi a frizei. Această vilă se aseamănă din punct de vedere al plasticii arhitecturale, cu casa Ma‑ ria Ioanidi, din parcelarea Ioanid (bd. Dacia, nr. 79), edificată în anul 1911. Ele amintesc şi de vila Gănescu, de pe şoseaua Kiseleff. Din parcelarea Dacia‑Ioanid, fac parte şi casa Tănăsescu (1911, str. Dumbrava Roşie, nr. 11), casa Ana şi Alexandru Tărtăşescu (1916, str. Dumbrava Roşie, nr. 9) şi casele cuplate Săbăreanu‑Leonida (1922–1925, bd. Dacia, nr. 81–83). Între anii 1905–1915, în biroul de arhitectură Ion D. Berindey, au fost realizate numeroase desene, pentru una dintre cele mai im‑ portante clădiri proiectate de arhitect – casa Toma Stelian, situată pe şoseaua Kiseleff, nr. 10. Toma Stelian a fost avocat, politician, minis‑ tru al justiţiei şi un mare colecţionar de artă. Casa lui a fost donată de acesta statului român, ca muzeu. Din 1931, casa a funcţionat ca mu‑ zeu de artă, nucleul viitorului MNAR. Astăzi, este sediul PSD. În arhivele MNAR, se păstrează numeroase planşe de la proiecta‑ rea şi urmărirea în execuţie a Muzeului Kalinderu, realizate de arhitec‑ tul Ion D. Berindey şi în biroul de arhitectură al acestuia, faţade, detalii din exterior şi decoraţii interioare, desenate între anii 1905–1915. Dintre casele proiectate de Ion D. Berindey în Bucureşti, mai amintim: ◆◆ 1911–1914 – Casa Emanuel Kreţulescu, bd. Dacia, 15, colţ cu str. Henri Coandă. ◆◆ 1912–1914 – Casa Marioara Voiculescu, str. Spiru Haret (fostă Diaconiselor), nr. 14. ◆◆ 1911–1915 – Casa Grigore Filipescu, str. Snagov (fostă Sca‑ une), nr. 40. Iniţial, a fost proiectată pentru Lucia Gussi; astăzi, adă‑ posteşte Secretariatul de Stat pentru Culte din Ministerul Culturii şi Cultelor. ◆◆ 1920 – Casa omului politic conservator Ion Cămărăşescu, bd. Lascăr Catargiu, nr. 39, colţ cu str. Gina Patrichi. Aici îşi va stabili se‑ diul în perioada interbelică, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II‑lea, iar după ultimul război, Editura pentru Literatură (ini‑ ţial ESPLA). ◆◆ 1923 – Casa Ana Berindey8, str. Roma, nr. 14. ◆◆ 1925 – Casa Maria Filotti proiectată în colaborare cu fiul său, arhitectul Ion I. Berindey, str. Vasile Pârvan, nr. 12. În Craiova. Berindey construieşte casele Nicolae P. Romanescu, între anii 1903–1907 (str. Unirii, nr. 57), Alexandru C. Poenaru, între
8 Mama arhitectului, născută în 1847. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 409 anii 1907–1913 (str. Eugeniu Carada, nr. 10) şi casa Vorvoreanu (str. Fraţii Buzeşti, nr. 10) între anii 1909–1914. În 1909–1910, realizează desenele pentru casa G. Popescu (str. Mihai Vodă). În Constanţa. 1904–1905 – Casa Manissalian – bombardată în cel de‑al doilea Război Mondial şi demolată. În Roşiorii de Vede. 1916 – Casa Amiral Urseanu, construită în stil neoromânesc. În Cioceni, jud. Prahova. 1906–1907 – Conacul colonelului Ştefan Greceanu, situat pe malul Cricovului, în mijlocul unui întins parc – demolat după 1948 (apud Narcis Dorin Ion, 2007). În comuna Floreşti, jud. Prahova. Una dintre cele mai impresi‑ onante lucrări ale lui Ion D. Berindey rămâne Castelul Cantacuzino de la Floreşti, construit de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, în‑ ceput în 1911, pentru nepoata sa, Alice Cantacuzino‑Sturdza; acesta nu a apucat să fie terminat până la moartea Nababului, în 1913, iar în timpul Primului Război Mondial, a fost sediul unei garnizoane ger‑ mane, ocupanţii dezvelind tabla de cupru de pe acoperiş; cladirea, amplasată într‑un parc imens pe Valea Prahovei, nu a ajuns niciodată să fie mobilată şi locuită şi este astăzi, în ruină (Cristina Woinaroski, 2007, p. 13). Decoraţia construcţiei palatului este inspirată de către cele două palate Trianon de la Versailles. În Padea, jud. Dolj. 1907 – Conacul bancherului N. N. Popp.
Clădiri publice În 1902, tânărul arhitect Ion D. Berindey începe proiectarea Lea‑ gănului de copii Sf. Ecaterina din Bucureşti, pe bulevardul Mareşal Averescu (fost Miciurin), nr. 17 – operă de tendinţă neoromânească – actuală Casă a Copilului. Această lucrare a fost finanţată de Ecaterina Cantacuzino (născută Băleanu). Pe 25 noiembrie 1901, este sfinţită capela Leagănului. Respectând volumetria clasică ortodoxă, aceasta foloseşte de asemenea, motive decorative din repertoriul neoromâ‑ nesc. Construită din banii dăruiţi de Irina Kretzulescu‑Ghica, fusese inaugurată oficial pe 14 mai 1901, în prezenţa reginei Elisabeta şi a principesei Maria. Va fi închisă în 1948, servind până în 1989, ca de‑ pozit de materiale. Abordând un tip de program arhitectonic, inexistent în reperto‑ riul arhitecţilor din România, Berindey realizează Leaganul Sf. Eca‑ terina, operă remarcabilă prin originalitatea rezolvării sparţiului şi modului în care soluţionează relaţia comunicării spatiului interior cu 410 SIDONIA TEODORESCU exteriorul. Stilistic, proiectul constituie prima sa lucrare sub influenţa stilului neoromânesc. Între anii 1902–1915, Berindey proiectează în sistem pavilionar, Azilul (de infirmi) Regina Elisabeta din Bucureşti, situat pe şoseaua Filantropiei, nr. 39, de asemenea în stil neoromânesc. În 1905, la intersecţia şoselei Kiseleff cu şoseaua naţională Bucu‑ reşti‑Ploieşti, s‑a început construcţia Hipodromului Băneasa, a cărui tribună, prin îndrăzneţul său acoperiş în consolă, demonstra ultimele cuceriri ale tehnicii. Hipodromul a fost conceput în genul celor de la Longchamp şi Chantilly. Despre această lucrare, nepotul arhitectului, scriitorul Mircea I. Berindey povesteşte: „Copertina tribunelor a fost în consolă, deci fără stâlpi suţinători şi cuprindea o a doua tribună suprapusă primei de la sol. Verificarea rezistenţei acestei copertine a fost făcută, conform relatărilor, prin în‑ cărcarea ei cu un regiment de ostaşi având în frunte pe însuşi pro‑ iectantul, şi anume arhitectul Ion D. Berindey” (Mircea I. Berindey, 1988, p. 29). Considerat o glorie a perioadei interbelice şi un simbol al regali‑ tăţii, hipodromul a fost demolat în 1956. Între anii 1906–1908, construieşte Muzeul şi casa Kalinderu, si‑ tuate în strada Renaşterii (actualmente, str. dr. Vasile Sion, nr. 2–4). Clădirea a funcţionat ca muzeu (colecţie particulară de artă) până în 1913, anul morţii ctitorului său, după care moştenitorii au vândut‑o Statului român. În 1944, în urma bombardamentului, a fost distrusă parţial. Între 1907–1926, Ion D. Berindey reclădeşte Palatul Administra‑ tiv din Iaşi, operă monumentală de factură romantică, ridicat pe te‑ meliile fostei curţi domneşti, în prezent, Palat al Culturii. Ion D. Be‑ rindey declara: „Sunt fericit că am avut cinstea să ridic acest Palat, menit să vorbească urmaşilor noştri de gloria trecutului.” Una dintre clădirile reprezentative pentru stilul Berindey, este Palatul Sindicatului Ziariştilor (astăzi, Teatrul Foarte Mic), construit între 1912–1921, pe bulevardul Carol I, nr. 21. Până în 1904, a proiectat în Craiova, Muzeul Aman (str. Kogalni‑ ceanu, nr. 9) şi Spitalul orăşenesc. În comuna Miroşi, judeţul Teleorman, a proiectat mobilierul pen‑ tru biserica comunală (strana, tetrapodul, jilţuri, scaune în stil popular).
Arhitectură funerară ◆◆ 1904–1908 – Cavoul familiei Poroineanu, în cimitirul Bellu. ◆◆ 1904–1905 – Capela N. Creţulescu, din Leordeni. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 411
Fig. 11 – Planurile hipodromului proiectat de Ion D. Berindey
Fig. 12 – Fotografie aflată în Biblioteca Naţională, fondul Saint‑Georges, pachetul CLXXX, dosarul 6, fila 40, pe verso e scris: „Palatul Ad‑tiv Iaşi reclădit de arhitectul I.D. Berindey 1924”.
◆◆ 1906 – Cavoul colonelului P. Macca, de la Mănăstirea Pasărea. ◆◆ 1923–1924 – Mausoleul Toma Stelian, în cimitirul Bellu, sec‑ ţiunea IV, figura 80. Realizat în colaborare cu sculptorul florentin Raffaello Romanelli.
Lucrări de urbanism Între anii 1904–1906, Ion D. Berindey lucrează la Planul General al oraşului Bucureşti, rămas în stare de proiect. Berindey fusese însăr‑ cinat de primarul Bucureştiului, Vintilă Brătianu să alcătuiască planul general al Capitalei. Aşa cum scria Theodor Cornel, „în această cali‑ tate de arhitect consultant, d‑sa a expus comisiunei compusă pentru 412 SIDONIA TEODORESCU acest scop şi a cărei preşedinte fu, părerile sale şi rezultatele la care a ajuns cu formarea planului general. Din lipsă de mijloace, Comuna n’a putut aplica acel plan, permiţând să se ştirbească prin îndrep‑ tări de ocazie, atâtea traseuri de bulevarde şi străzi de căpetenie” (Th. Cornel, 1909–1911, pp. 271–272). Acest plan ar fi trebuit să fie execu‑ tat în decurs de cincizeci de ani şi prevedea locuri pentru pieţe mari, grădini în interiorul oraşului şi parcuri vaste în jurul oraşului. De ase‑ menea, în proiect era prevăzută lărgirea Căii Victoriei. În august 1914, Ion D. Berindey a acceptat invitaţia pe care pri‑ marul Craiovei, Nicolae Romanescu i‑o face, de a participa la elabo‑ rarea planului de aliniere şi sistematizare a oraşului, realizat împreună cu inginerul M. Coleanu. Creaţia arhitectului Ion D. Berindey îmbină elemente de eclec‑ tism de factură clasică franceză, romantism, rococo, cu tendinţe neo‑ româneşti şi cu elemente moderne de concepţie 1900, atât în compo‑ ziţia de ansamblu, cât şi în rezolvarea decoraţiei, bogat reprezentată. Clădirile proiectate de Berindey impresionează prin armonie şi ele‑ ganţă. Alături de Ion Mincu, Grigore Cerchez, Ion N. Socolescu şi Petre Antonescu, Ion D. Berindey poate fi considerat întemeietor al şcolii noastre naţionale de arhitectură.
Bibliografie
[1] Berindey, Mircea I., 1988, Note din activitatea arhitecţilor Dumitru I. Berindey, Ion D. Berindey şi Ion I. Berindey, Academia, Biblioteca RSR, Bucureşti. [2] Constantin, Paul, 1986, Dicţionar universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. [3] Cornel, Th., 1909–1911, Figuri contimporane din România. Dicţionar biografic ilustrat, Partea I + Număr de Crăciun 1911. (Ediţia a II‑a), Socec, Bucureşti. [4] Damé, Frédéric, 2007, Bucureştiul în 1906, Editura Paralela 45, Piteşti. [5] Deaconu, Luchian, 2001, Craiova 1898–1916. Saltul la urbanismul modern. Nicolae E. Romanescu, Editura Sitech, Craiova. [6] Ion, Narcis Dorin, 2007, Reşedinţe şi familii aristocrate din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti. [7] Woinaroski, Cristina, 2007, Lotizarea şi Parcul Ioanid, Editura Simetria, Bucureşti. [8] ***, 1906, Expoziţiunea generală română 1906. Călăuza oficială şi catalogul expoziţiunei, Socec, Bucureşti. [9] ***, 1930, Solemnitatea inaugurării localului Societăţii Arhitecţilor Români şi serbarea a 39 de ani de la înfiinţarea acestei societăţi, Atelierele E. Marvan, Bucureşti. Arhitectul Ion D. Berindey (1871–1928) 413
Periodice
[10] Revista poporului, anul al XIII‑lea, 1904, articolul Omagiu şi recunoştinţă arhitectului Ioan D. Berindey. [11] Revista Ilustraţia, anul XIV (sept. – dec. 1925), nr. 115–118. [12] Revista Arhitectura, numărul jubiliar – 50 de ani de la înfiinţarea Societăţii Arhitecţilor Români, 1941.
Arhive
[13] Direcţia Municipiului Bucureşti ale Arhivelor Naţionale ale României. [14] Arhivele Naţionale Istorice Centrale. [15] Arhivele Primăriei Generale ale Capitalei. [16] Biblioteca Naţională – Fondul Saint‑Georges. [16] MNAR, Cabinetul de Desene şi Gravuri, fondul Ion D. Berindei9. [18] Arhiva Dolj, Primăria Craiova, serviciul arministrativ.
Surse internet
[19] http: //www.hotnews.ro/stiri‑esential‑6949934‑fotogalerie‑visarion‑8‑una‑dintre‑ cele‑mai‑faimoase‑ruine‑ale‑bucurestiului‑scoasa‑vanzare‑3‑milioane‑euro.htm.
9 Desenele arhitectului Ion D. Berindey şi cele din biroul de arhitectură al acestuia fac parte din colecţia dedicată desenelor de arhitectură, din cadrul Cabinetului de Desene şi Gravuri, inţiată în anul 2005. Schiţele si proiectele lui Ion D. Berindey provin din fon‑ dul Muzeului Al. Saint‑Georges. Un pionier român al tribologiei: academicianul Virgiliu N. Constantinescu
Liviu‑Mihai SIMA1 [email protected]
ABSTRACT: This year marks two years from passing the death of a great person‑ ality, Acad. V. N. Constantinescu. Academician V. N. Constantinescu was a leading figure of the Romanian Technical Sciences, researcher and teacher with extensive national and international recognition. In over 50 years of teaching has taught courses in mechanical engineering, aviation and aerospace science. The scientist V. N. Constantinescu organized the establishment of laboratories for aerodynamics, fluid mechanics, tribology, and manufacturing airplanes. He taught courses in fluid mechanics and aerodynamics, numerical simulation of fluid motion, lubrication (tribology) Aircraft at the Faculty of Polytechnic University of Bucharest. It was a PhD coordinator for over 25 years in mechanical engineering (fluid mechanics and aerodynamics, tribology). It this article is made also an introduction and a brief description of tribology science. It talks about the history of tribology and the most outstanding representatives of them. KEYWORDS: tribology science, engineering, leading figure, initiator, national and international recognition.
Introducere Academicianul Virgiliu N. CONSTANTINESCU, fost Președinte al Academiei Române, fost Rector al Universității Politehnice București și fost ambasador al României în Belgia, a încetat din viață în dimineața zilei de 31 ianuarie 2009. Anul acesta se împlinesc 2 ani de la trecerea în neființă a domnului academician. Biografia academicianului V. N. Constantinescu a fost prelucrată după prezentarea de la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Academiei Tehnice Militare și Laudatio Excelenței sale domnului
1 Inginer, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 416 LIVIU‑MIHAI SIMA academician V. N. Constantinescu, o personalitate marcantă a științelor tehnice românești, cercetător și pro‑ fesor cu largă recunoaștere națională și internațională. Printre multe al‑ tele, a fost un pionier al tribologiei. Cu toate că fenomenele de frecare şi uzare preocupă din cele mai vechi timpuri omenirea, cuvântul tribolo‑ gie a fost introdus relativ recent, fi‑ ind propus prima dată de D. Tabor în anul 1954 şi folosit în anul 1966 în rapoartele din Marea Britanie. În România, domnul acad. V. N. Con‑ stantinescu a înființat laboratorul Foto 1 – Academicianul de tribologie din cadrul Institutu‑ Virgiliu N. G. Constantinescu lui Politehnic București (IPB), acum (27 mar. 1931 – 31 ian. 2009) Universitatea Politehnica București (UPB). În zilele noastre, există Centrul de Excelență Științifică în In‑ ginerie Mecanică și Tribologie (CESIT), existând și o catedră Organe de Mașini și Tribologie în cadrul Facultății de Mecanică și Mecatro‑ nică a UPB și datorită domnului academician.
Date personale Academicianul V. N. Constantinescu a fost profesor universi‑ tar la Universitatea Politehnica București. S‑a născut în Municipiul București la data de 27 martie 1931. În 1960 s‑a căsătorit cu Monica Constantinescu, de profesie medic. Au un fiu, Ștefan, născut în 1964, de profesie medic.
Studii În anul 1948 își încheie studiile liceale și, după bacalaureat, se în‑ scrie la Institutul Politehnic din București, Facultatea de Mecanică, pe care o absolvă în anul 1952, obținând diploma de inginer mecanic de aviație. În intervalul 1953–1955 își pregătește și susține teza de doc‑ torat intitulată „Contribuții la teoria lubrificației cu gaze” în dome‑ niul Mecanica Fluidelor și Aerodinamică, la Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei Române, sub îndrumarea prof. Elie Carafoli. În anul 1974 primește titlul onorific de Doctor Docent în Științe acor‑ dat de către Institutul Politehnic din București și de către Ministerul Învațământului. Un pionier român al tribologiei: academicianul Virgiliu N. Constantinescu 417
Activitatea didactică Cariera didactică o începe în Academia Tehnică Militară, unde între anii 1952–1954 este ofițerș i asistent în cadrul Facultății de Aviație. În 1954 își începe și cariera didactică la Institutul Politeh‑ nic București. Este încadrat ca cercetător la Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei, iar din 1956 devine șeful laboratorului de lubrificație cu gaze. În 1959 devine conferențiar, iar din 1971 devine profesor universitar. Începând cu anul 1969 efectuează un stagiu de cercetător – vizitator la Mechanical Technology Inc. Lantham, New York, apoi este profesor vizitator la Renselaer Polytechnic Institute din Troy, New York, USA, la Universitatea din Poitiers, la INSA Lyon și la Universitatea din Liege. În cei peste 50 de ani de activitate didactică, a predat cursuri de inginerie mecanică, de aviație și științe aerospațiale. A organizat înființarea laboratoarelor de aerodinamică, mecanica flu‑ idelor, tribologie, fabricația avioanelor. În ultima perioadă, a predat cursurile de mecanica fluidelorș i aerodinamică, simulare numerică a mișcării fluidelor, lubrificație (tribologie) la Facultatea de Aeronave din Universitatea Politehnica București. A fost conducător de doctorat peste 25 de ani în inginerie mecanică (mecanica fluidelorș i aerodinamică, tribologie). Între anii 1990–1992 este ales Rector al Institutului Politehnic București și președinte al Conferinței Naționale a Rectorilor din Româ‑ nia, iar între anii 1997–2003 a fost ambasador al României în Belgia.
Foto 2 – Academicianul Virgiliu N. G. Constantinescu la biroul său de la Academia Română 418 LIVIU‑MIHAI SIMA
Activitatea de cercetare științifică În cei 45 de ani de cercetare, activitatea sa a cuprins dome‑ nii ale mecanicii aplicate, mecanicii fluidelor, aerodinamicii și mai ales a lubrificației cu filme fluide. Este cunoscut pe plan național și internațional drept unul din cei mai mari specialiști în domeniul lubrificației cu fluide, multe din dezvoltările sale teoretice fiind prelu‑ ate și prezentate pe larg în lucrări de referință publicate în străinătate. Activitatea a fost completată cu preocupări de inginerie tehnologică, oferind consultanță pentru multe firme industriale din țară. A par‑ ticipat în SUA la desfășurarea unor cercetări pe bază de contract cu agenții guvernamentale ca NASA, Atomic Energy Commission, Office of Naval Research, Rensseler Polytechnic Institute.
Publicații de specialitate Activitatea publicistică a domnului academician este prodigi‑ oasă, fiind autorul a peste 200 de articole, 18 cărți și 7 brevete. Din cele peste 90 de articole publicate în România, majoritatea sunt în re‑ vista „Studii și cercetări de mecanică aplicată” a Academiei Române. Peste 60 de articole sunt publicate în „Revue de Mecanique Appliquee”, iar alte 60 în reviste internaționale de prestigiu. Cartea „Lubrificația cu gaze” publicată în limba română a fost tradusă în limbile rusă și engleză de către edituri prestigioase (Masi‑ novedenie, ASME Publications), „Teoria lubrificației turbulente”, tra‑ dusă în limba engleză de către Atomic Energy Commission și publicată de US Governement Printing Office, iar cartea „Lagăre cu alunecare” a fost tradusă în limba engleză la New York. În ultimii 4 ani ai vieții a publicat în limba română un tratat de mecanica fluidelor în 4 volume, început în colaborare cu acad. Elie Carafoli.
Demnități și premii Ca o recunoaștere a activității sale prodigioase, domnul aca‑ demician V. N. Constantinescu a deținut în ultimii ani numeroase demnități publice, printre care amintim: vicepreședinte la Comi‑ sia de Atestare a Ministerului Învățământului, vicepreședinte la Fundația Culturală Română, președinte la Agenția Spațială Ro‑ mână, vicepreședinte la Colegiul Academic de pe lângă Ministerul Învățământului, membru în Colegiul Director al CEPES UNESCO. Între anii 1994–1998 a fost Președinte al Academiei Române. Ca o recunoaștere a activității științifice, a fost ales membru al multor instituții academice din străinătate: Academia Internațională Un pionier român al tribologiei: academicianul Virgiliu N. Constantinescu 419 de Astronautică, Academia Europaea – Londra, Academia Euro‑ peană de Științe, Litere și Arte – Paris, Academia Mondială de Arte și Științe – Washington, Academia Europeană de Științe și Arte – Salzburg, Academia Regală de Științe, Litere și Arte Frumoase a Belgiei. A fost distins cu numeroase premii, ordine, medalii și ti‑ tluri românești și străine dintre care amintim: Premiul Aurel Vla‑ icu al Academiei Române, Premiul de stat al RSR, Medalia Meritul Științific, titlul de profesor emerit, Ordinul de Merit în grad de mare cruce, Ofițer al legiunii de onoare, Cavaler al Ordinului Marie de Hongrie, Medalia de aur pentru tribologie, Medalia Gustave Trassen‑ ster, Ordinul Leopold II în grad de mare cruce. Universitățile din Po‑ itiers și din Liege, Universitățile Tehnice din Timișoara, Cluj‑Napoca și Suceava i‑au oferit titlul de Doctor Honoris Causa. Activități și inițiative legate de problemele învățământului: în ca‑ litatea de rector al Universității Politehnica București și de președinte al Academiei Române a avut numeroase inițiative legate de proble‑ mele actuale ale învățământului și cercetării științifice românești, de problemele integrării României în Uniunea Europeană. În calitatea de ambasador al României în Belgia, a militat pen‑ tru stabilirea unor relații oficiale și personale cu diferite segmente ale societății belgiene, la nivel instituțional, academic, științific, cultural sau cetățenesc. Pe lângă toate acestea și nu în ultimul rând, a reușit să‑și găsească timpul necesar pentru familie.
Știința tribologiei – frecare, uzare, ungere Tribologia este ştiinţa şi ingineria suprafeţelor de a interacţiona într‑o relativă mişcare. Aceasta include studiul şi aplicarea principii‑ lor de frecare, ungere şi uzură. Tribologia este o ramură a ingineriei mecanice. În cadrul științei tribologiei, interacţiunile suprafeței solide a unui obiect cu alte materiale și mediu, conduc la pierderea unui ma‑ terial din suprafață. Acest proces care duce la pierderea de material este cunoscut sub numele de „uzură”. Aceste tipuri majore de uzură includ abraziune, frecare (adeziune şi coeziune), eroziune şi corozi‑ une. Această uzură a unui solid poate minimizată prin modificarea proprietăţilor suprafeței solidelor sau prin utilizarea de lubrifianți.
Etimologie Cuvântul „tribologie” provine din limba greacă „rădăcină” τριβ‑a verbul τρίβω – tribo „a freca” şi sufixul – logie. 420 LIVIU‑MIHAI SIMA
Fișa tehnică a tribologiei Tribologia – domeniu multidisciplinar al ştiinţelor tehnice, care se preocupă cu: cercetarea legităţilor generale ale proceselor de fre‑ care şi uzare şi, ca urmare ale acestora – fenomenele mecanice, fi‑ zice şi chimice ce au loc în contactul suprafeţelor interacţionate în mişcarea relativă; elaborarea teoriilor şi metodelor de evaluare ale acestor fenomene, precum şi elaborarea de perspectivă a materia‑ lelor suprafeţelor active ale tribosistemelor şi organelor de lucru ale maşinilor şi mecanismelor, privind majorarea fiabilităţii şi duratei de exploatare ale acestora; studierea utilizării lubrifianţilor, aditivi‑ lor, acoperirilor, precum şi a metodelor de prelucrare a suprafeţelor active cu plasmă, chimico‑termice, laser, prin radiaţie şi alte tehno‑ logii de prelucrare, care permit de a majora rezistenţa la uzură a tri‑ boelementelor.
Direcţiile de cercetare ◆◆ Calculul şi modelarea proceselor mecanice, fizice, chimice etc. ale contactului suprafeţelor interacţionate a corpurilor solide; calculul şi modelarea regimurilor de frecare‑ungere (uscată, limită, mixtă, hidrodinamică, elastohidrodinamică, hidrostatică etc.) ale tribosistemelor cu alunecare şi rostogolire; calculul şi modelarea uzării materialelor în diferite condiţii de funcţionare ale tribosiste‑ melor, analiza şi modelarea proceselor mecanice, fizice, fizico‑chi‑ mice şi altele la frecare în diferite condiţii de interacţiune ale supra‑ feţelor active. ◆◆ Elaborarea materialelor cu proprietăţi antifricţiune şi fricţiune performante, precum şi a acoperirilor şi lubrifianţilor, studiul influen‑ ţei acestora asupra caracteristicilor de frecare şi uzare. ◆◆ Analiza proprietăţilor mecanice, fizice, geometrice ale materi‑ alelor suprafeţelor de frecare; elaborarea mijloacelor şi metodelor de încercări la frecare şi uzură, prelucrarea datelor experimentale, elabo‑ rarea bazelor de date şi sistemelor de expertiză. ◆◆ Elaborarea şi argumentarea mijloacelor şi metodelor de dia‑ gnosticare, control şi reglare (dirijare) ale caracteristicilor sistemelor tribotehnice, inclusiv şi în condiţii de exploatare. ◆◆ Elaborarea algoritmilor de calcul privind optimizarea con‑ structiv‑funcţională a tribosistemelor. ◆◆ Asigurarea preconizată a caracteristicilor tribotehnice ale cu‑ plelor şi organelor de lucru în baza generării suprafeţelor şi prelucră‑ rii materialelor prin metode de durificare mecanică, fizică, chimică şi electrochimică etc. Un pionier român al tribologiei: academicianul Virgiliu N. Constantinescu 421
◆◆ Elaborarea metodelor de prelucrare a uleiurilor utilizate, re‑ condiţionarea organelor de maşini uzate, reducerea vibraţiilor şi zgo‑ motului în tribosisteme.
Istorie a tribologiei – experimente Experimentele legate de știința tribologiei au pornit de la Leo‑ nardo da Vinci. Din punct de vedere istoric, Leonardo da Vinci (1452–1519) a fost primul care a enunţat cele două legi de frecare. În conformitate cu da Vinci, rezistenţa de frecare a fost aceeaşi pen‑ tru două obiecte diferite de aceeaşi greutate dar contactele au făcut diferențe, în funcție de lăţime şi lungime. El a remarcat, de asemenea, că forţa necesară pentru a depăşi frecarea se dublează atunci când greutatea este dublată. Observaţii similare au fost făcute de către Charles‑Augustin de Coulomb (1736–1806). Primul test de încredere asupra uzurii prin frecare a fost efectuat de către Charles Hatchett (1760–1820) folosind o maşină cu piston simplu pentru a evalua greutatea monedelor de aur. El a descoperit că, în raport cu monedele auto‑împerecheate, mo‑ nede cu crupe între ele alunecau mai repede. Descifrarea uneltelor de lucru ale lui da Vinci a durat mai multe secole, înainte de dezvoltarea acestei ramuri a ştiinţei, numită astăzi „tribologie”. „Curba Stribeck” sau „curba Stribeck‑Hersey” (numită după Ri‑ chard Stribeck şi Mayo D. Hersey, folosită pentru a clasifica propri‑ etăţile de frecare dintre două suprafeţe, a fost dezvoltată în prima ju‑ mătate a secolului XX. Cercetarea profesorului Richard Stribeck (1861–1950) a fost efectuată la Berlin la Institutul „Royal Prussian Te‑ chnical Testing” (MPA, acum BAM). O activitate similară a fost anterior efectuată în jurul anului 1885 de către prof. Adolf Martens (1850–1914) la acelaşi Institut şi în mij‑ locul anilor 1870 de către Dr. Robert H. Thurston de la Institutul de Tehnologie Stevens. În SUA, prof. dr. Thurston a fost aproape, prin urmare, la stabilirea „curbei Stribeck”, dar el a nu prezentat niciun grafic „Stribeck” – evident ca el nu credea pe deplin în relevanţa aces‑ tei dependenţe. Totuși, din acel moment „curba Stribeck” a fost un element clasic de predare la orele de tribologie. Graficele de forţă a frecării raportate de Stribeck provin dintr‑o atentă realizare, variind dintr‑o serie largă de experimente pe rul‑ menţi. Stribeck a studiat sistematic variaţia de frecare între două su‑ prafeţe lubrifiate cu lichid. Rezultatele sale au fost prezentate la 5 de‑ cembrie 1901 în timpul unei sesiuni publice a Societăţii Feroviare 422 LIVIU‑MIHAI SIMA
şi publicate la 6 septembrie 1902. Ei au arătat în mod clar valoarea minimă de frecare ca delimitare între ungere completă fluid‑film şi unele interacţiuni solide, în funcție de asprime. Stribeck a studiat di‑ ferite materiale, studii care se mai numesc şi raporturi de aspect. Vi‑ teza maximă de alunecare a fost de 4 m/s, iar presiunea de contact ge‑ ometrică a fost limitată la 5 MPa (aceste condiţii de exploatare au fost legate de rulmenţi vagonului test, de cale ferată.) Motivul pentru care forma curbei de frecare pentru suprafețe li‑ chide lubrifiate a fost atribuită mai târziu lui Stribeck, deşi ambele Thurston şi Martens au obţinut rezultatele considerabil anterior (Martens chiar în aceeaşi organizaţie de aproximativ 15 ani înainte), se poate datora faptului că Stribeck a publicat în reviste tehnice cele mai importante din Germania la acea vreme, Zeitschrift des Vereins Deutscher Ingenieure (VDI, Jurnalul Inginerilor Germani Mecanici). Martens a publicat rezultatele sale „numai” în Jurnalul Institutului „Royal Prussian Technical Testing Institute”, care a devenit ulterior BAM. Unul din motivele pentru care Thurston nu poate fi creditat cu această descoperire este că nu erau mijloacele experimentale pentru a înregistra un grafic continuu al coeficientului de frecare, dar frecarea putea fi măsurată la puncte discrete, iar minimul coeficientului de fre‑ care nu a fost descoperit de el. În schimb, datele Thurston nu indică astfel un minim de frecare pronunţat pentru un rulment lichid lubri‑ fiant test cum a fost demonstrat prin graficele de Martens şi Stribeck. Termenul „tribologie” a devenit utilizat pe scară largă începând cu Raportul Jost din 1966, în care sume uriaşe de bani au fost rapor‑ tate că s‑au pierdut în Marea Britanie, anual, din cauza consecinţelor de frecare, uzură şi coroziune. Drept urmare, mai multe centre naţi‑ onale pentru tribologie au fost create în Marea Britanie. De atunci, termenul a difuzat în domeniul ingineriei internaţionale şi mulți specialiști acum pretind a fi „tribologi”. Există acum numeroase societăți naţionale şi internaţionale, cum ar fi Societatea pentru Tribologie şi Inginerilor de Lubrifiere (STLE) în SUA şi Institutul Inginerilor Mecanici din „Grupul de Tribologie (IMechE Tribologie Group) în Marea Britanie, sau Societatea Ger‑ mană pentru Tribologie (Gesellschaft für Tribologie). Cele mai multe universități tehnice au un grup de lucru la tribo‑ logie, adesea ca parte departamentelor de inginerie mecanică. Limi‑ tările în interacţiunile tribologice totuşi nu mai sunt determinate în principal de modele mecanice, ci mai degrabă de limitări materiale. Astfel, disciplina tribologiei contează acum și în lucrul inginerilor, fi‑ zicienilor şi chimiştilor la fel de mult ca și în a inginerilor mecanici. Un pionier român al tribologiei: academicianul Virgiliu N. Constantinescu 423
Bibliografie
[1] R. Chattopadhyay, „Surface Wear – Analysis, Treatment, and Prevention”, published by ASM‑International, Materials Park, OH, 2001, ISBN 0–87170–702–0; [2] Ramnarayan Chattopadhyay, „Advanced Thermally Assisted Surface Engineering Processes”, Kluwer Academic Publishers, MA (acum Springer, NY), 2004; [3] DeGarmo, E. Paul, J T. Black, and Ronald A. Kohser, „Materials and Processes in Manufacturing”, New Jersey: Prentice Hall, ISBN 0–02–328621–0, 1997; [4] Zum Gahr, Karl‑Heinz, „Microstructure and Wear of Materials”, 1987; [5] Gahr Zum, Karl‑Heinz, „Tribology Series”, ISBN 0444427546, 1987; [6] Heshmat, Hooshang, „Tribology of Interface Layers”, CRC Press, ISBN 978–0824758325; [7] Litt, Fred, „Starting from Scratch: Tribology Basics Volume I”, STLE; [8] http: //www.cnaa.md/nomenclature/engineering/050204/; [9] http: //www.mta.ro/hc/virgiliu_constantinescu.php; [10] Mihai Mihăiţă, Florin‑Teodor Tănăsescu, Mihai Olteneanu, „Repere ale ingineriei românești”, ISBN 973–8130–15–8, Editura AGIR, 2000; [11] Mihai Olteneanu, „Mari personalități ale ingineriei românești”, Editura AGIR, București, 2008. O maGIU profesorului universitar dr. Nicolae Toma la împlinirea vârstei de 75 de ani
Gheorghe MOHAN1, Gheorghe POPESCU2 [email protected]
ABSTRACT: This paper presents a homage to Professor Dr. Nicolae Toma, from the Faculty of Biology – University of Bucharest, in the seventy‑fifth anniversary. KEYWORDS: Professor Dr. Nicolae Toma, Faculty of Biology
Născut la 8 decembrie 1936 în comuna Berca, județul Buzău, vi‑ itorul biolog Nicolae Toma a absolvit Școala pedagogică din Buzău, promoția 1954 și, ulterior, studiile universitare la Facultatea de Biolo‑ gie a Universității din București, promoția 1962. După absolvirea facultății a fost numit, prin repartiție guver‑ namentală, ca preparator la catedra de Botanică a Facultății de Bio‑ logie a Universității din București. În timpul celor 40 de ani de ac‑ tivitate neîntreruptă a ocupat, prin concurs, funcțiile de: asistent titular (1968), lector (1975), conferențiar (1991) și profesor (1993). În toți acești ani a contribuit la instruirea a peste 50 de promoții de absolvenți ai facultăților de Biologie (secțiile de Biologie și Biochi‑ mie), Geologie și Geografie, în calitate de cadru didactic la discipli‑ nele de Botanică generală, Citologie vegetală, Biologia celulei vegetale și Micologie. Începând din anul 1996 a participat la desfășurarea activităților didactice și științifice din cadrul masterelor de: Genetică, Taxonomie animală și vegetală și de Biologia comparată a celulei normale și tumo‑ rale, în calitate de titular al disciplinelor de: Ereditate extranucleară,
1 Prof. dr. la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad; membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române. 2 Prof. dr. la Universitatea din Craiova.
NOEMA VOL. XI, 2012 426 GHEORGHE MOHAN, GHEORGHE POPESCU
Citotaxonomia vegetală și fungală, Biologia celulară și moleculară a patogenezei la plante. Profesorul universitar dr. Nicolae Toma a participat permanent la activitatea de perfecționare a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar prin pre‑ zentarea unor prelegeri și efectuarea unor lu‑ crări practice de labo‑ rator, conducerea și în‑ drumarea unor lucrări metodico‑științifice pen‑ tru obținerea gradului di‑ dactic I, precum și prin participarea la unele con‑ sfătuiri ale profesorilor de biologie din diferitele județe la care au fost dez‑ bătute diferite teme de ac‑ tualitate. A contribuit la perfec ționarea învățământului biologic universitar și post‑ universitar de masterat și doctorat prin: ◆◆ introducerea unor Profesorul universitar dr. Nicolae Toma discipline noi în planu‑ la împlinirea vârstei de 75 de ani rile de învățământ ale Facultății de Biologie din București (Micologie, Ereditatea extranu‑ cleară, Biologia celulară și molecular a patogenezei la plante, Citota‑ xonomie vegetală); ◆◆ promovarea unor lucrări practice de laborator noi, moderne: tehnici de microscopie electronic și fotonică în fluorescență, tehnica culturilor in vitro de celule și țesuturi vegetale, tehnica histoautoradi‑ ografică, tehnica de obținere a protoplaștilor și de regenerare in vitro a peretelui celular ș.a.; ◆◆ întocmirea mai multor colecții de preparate anatomice și mi‑ croscopice, colecții de diapozitive și planșe didactice, precum și un herbar cu peste 20.000 de coli; ◆◆ a publicat 12 manuale universitare, 8 lucrări auxiliare, 15 arti‑ cole de sinteză și două manuale preuniversitare (Biologie pentru clasa a IX‑a și Biologie pentru clasa a X‑a). Omagiu profesorului universitar dr. Nicolae Toma 427
Activitatea didactică a fost permanent îmbinată cu cerceta‑ rea științifică, fapt pentru care este recunoscut pe plan național și internațional ca un specialist în Micologie (oomycete acvatice), Liche‑ nologie, Biologie celulară vegetală. A obținut titlul științific de doctor înș tiințe biologice în anul 1976 cu teza intitulată: „Cercetări asupra Saprolegniaceelor din unele lacuri din jurul capitalei” – coordonator științific – prof. dr. doc. Tra‑ ian Ștefureac – Catedra de Botanică, Facultatea de Biologie, Universi‑ tatea București. A publicat singur și în colaborare peste 150 de lucrări științifice originale, comunicate în sesiuni științifice naționale și internaționale, apărute în reviste de circulație internațională. Dintre acestea, menționăm patru lucrări monografice: „Ultrastructura celulei vegetale – Atlas”, Editura Academiei Române, 1981; „Drojdiile”, Editura Acade‑ miei, 1984; „Biologia și tehnologia drojdiilor”, Editura Tehnică, 1989, „Atlas – Complexul Porțile de Fier”, Editura Academiei Române, 1972. Cercetările floristice, taxonomice, ecofiziologiceș i citogenetice asupra Oomycetelor acvatice pe care le‑a realizat, precum și rezulta‑ tele obținute au avut un larg ecou internațional fiind citate în multe lucrări de specialitate, inclusiv în lucrări monografice, precum: F. Spa‑ row – „Aquatic Phycomycetes”, Ann. Arbor. Univ. Michigan Press, 1980 și T. Johnson jr. – „Aquatic Oomycetes”, 1981. A efectuat o specializare în domeniul biologiei celulare fungale, la Universitatea Purkinje, Facultatea de Medicină din Brno (1974), cate‑ dra de biologie, avându‑l ca îndrumător pe profesorul dr. Oldrich Ne‑ cas – proeminentă personalitate științifică de recunoaștere mondială. Profesorul universitar dr. Nicolae Toma este membru al Societății Naționale de Biologie Celulară, al Societății Naționale de Micologie, al Societății de Științe Biologice din România și a coor‑ donat teme de cercetare (proiecte/granturi) aprobate și finanțate de MCT, ANSTI, CNCSIS, MEC. Din anul 1997 este conducător de doc‑ torat în biologie și, începând cu anul 2000 a fost numit șeful Labora‑ torului de Citodiferențiere și Microscopie electronic al Institutului de Genetică al Universității din București. Lucrările sale monografice: „Ultrastructura celulei vegetale – Atlas” (1981) și „Drojdiile” (1984) au fost distinse cu premiul „Emil Racoviță” și premiul „Emanoil Teodorescu” de către Academia Română. La venerabila vârstă de75 de ani, urăm profesorului și colegului nostru iubit, apreciat pe plan național și internațional, cu calități pro‑ fesionale excepționale, de o finețe, bunătate și generozitate rar întâl‑ nită, mulți ani fericiți cu sănătate și echilibru spiritual. M oDERN physics, determinism and free‑will
Cristi STOICA1 [email protected]
ABSTRACT: Here is analyzed a notion of free‑will based on deterministic physical laws, where the freedom comes from delayed refinement of the initial conditions, assumed to be incompletely specified. It is argued that if this hypothesis poses some problems, the same problems appear in the case of free‑will based on indeterminist physical laws. Arguments from relativistic cosmology and quantum mechanics are presented, supporting the idea that the initial conditions are not completely specified from the beginning, and they need to be partially delayed, and subsequently refined. This kind of delayed initial conditions mechanism is shown to provide an interpretation of quantum mechanics which offers an alternative to the discontinuous collapse of the wave function, solving by this some problems due to the presumed disconti‑ nuity in the unitary evolution. An imaginary experiment meant to establish the existence of free‑will is proposed and discussed. KEYWORDS: Determinism, free‑will, interpretation of quantum mechanics, initial conditions, quantum states, Hilbert space, orthonormal basis.
1. Determinism in physics 1.1. Freedom versus laws in the physical universe From the beginning of their existence, humans were fascinated, or at least interested for practical reasons, in the regularities obser‑ ved in the universe. This preoccupation evolved, eventually leading to the natural sciences. Physics managed to explain a virtually infi‑ nite range of phenomena in terms of a small number of fundamental principles. To describe a physical process, one needs to describe how a system changes in time. The quantitative descriptions of this change are given by evolution equations. The evolution equations involve the
1 Bucharest, Ph. D. student IMAR („Simion Stoilow” Institute of Mathematics of the Roma‑ nian Academy)
NOEMA VOL. XI, 2012 432 CRISTI STOICA physical quantities and some of their partial derivatives – they are partial differential equations (PDE). They have the nice property that, by knowing the initial conditions – i.e. the values of all the quantities involved at a time t0, including some of their partial derivatives– then the values of all the quantities at another time t are uniquely determi‑ ned. That is how determinism appears in physics. We define the state of a system at a given time t0 to be the collec‑ tion of all the physical quantities involved (such as the positions of the particles, the values of the fields, etc.), and all of their partial deri‑ vatives required to construct a complete set of initial data. We call the set of all possible states, the state space. A state space and its evolution equations form a dynamical system. One central purpose of physics is to find the laws which describe all the physical phenomena. We would like this description to be as complete as possible. And what can be more complete, than knowing that there exists a solution which is unique? For this reason, the de‑ terministic laws are considered an ideal in physics. Even the statistical branches of physics are reducible to deterministic laws. While this ideal was very appreciated in physics until the be‑ ginning of the XXth century, it made many thinkers worry that this is the end of the free‑will. If the universe is governed by laws which dic‑ tate everything, there is no room for freedom. If the universe is deter‑ ministic, then we, humans, are nothing but blind matter, changing by rules which we can’t control.
1.2. An out of time view Each state is thought as a point in an abstract geometrical space conceived as a representation of the state space. If we choose an initial state, a deterministic evolution equation determines a chain of suc‑ cessive states. This is a curve in the state space (see Figure 1). If the evolution is not deterministic, we would expect that there are more curves passing through a given point in the state space, and that they branch whenever randomness occur (cf. Figure 2). This out of time view based on the state space is often named „God’s view” or „bird’s view”, and it applies to all physical laws we know so far. It is difficult to imagine physical laws which cannot be described in this way. The things became even more „a‑temporal”, when the theory of relativity entered the scene. This theory dethroned not only the absolute space and time, but even the absolute simulta‑ neity. It appeared to show that time is very much like space, and that we actually live in a frozen four‑dimensional block universe. Modern physics, determinism and free‑will 433
On the other hand, it is difficult to ignore our inner experience, which seems to have no doubt that there is something more than this collection of configurations represented by the states from the state space. A „reductive block universe” would claim that there is no pro‑ blem including the description of our feelings in the state space. The supporter of reductionism would argue that even the feelings that we have when reading a poem or listening to music, thinking at God or being in love, all of them, are nothing more than states of our brain. States which can, at least in principle, be observed and recorded by sufficiently advanced technologies. Apparently, even „my thinking that I am” is just a configuration of a system made of atoms. It is always possible to show that this view is reductionism, and in fact there are emergent phenomena which we should consider. It is true, but what is important from the viewpoint of the supporter of re‑ ductionism viewpoint is not that the emergent phenomena can be ex‑ plained in terms of configurations of the matter, but that, in principle, they correspond to matter configurations, and they can be fully recor‑ ded as such configurations. I don’t wish to enter into this kind of debate. It is undeniable that science made spectacular progresses, but there are fundamental ques‑ tions which are still unanswered. I will focus only on the physical and mathematical part of the problem, and see how can it be compatible with something beyond it (something whose nature and existence we will not here speculate about).
1.3. Quantum indeterminism With the advent of quantum mechanics, the hope that, despite the rigidity of physical laws, we can still be free, came back to life. Quantum mechanics seemed to have an irreducible, built‑in inde‑ terminism. But, as we know, the deterministic laws seem to be more complete than the indeterminist ones. This made even some of the founders of quantum mechanics, like de Broglie, Schrödinger, Ein‑ stein (de Broglie, 1927; Einstein, Podolsky, and Rosen, 1935; Bohm, 1951) search for more complete laws, or at least prove the incom‑ pleteness of quantum mechanics. To complete the laws of quantum mechanics, de Broglie, Vigier, Bohm and others tried to add new quantities, which had to be unobservable, being therefore called hid‑ den variables. These efforts were severely ruined by evidence that nature violates Bell’s inequalities (Bell, 1964, 1966; Clauser and Shi‑ mony, 1978; Aspect et al., 1982a, b; Aspect, 1999). The only possible workarounds remained the non‑local theories of hidden variables of 434 CRISTI STOICA
Bohm (Bohm, 1952; Bohm and Hiley, 1993; Bohm, 1995) and others derived from them. These approaches are presently still very artificial, rely on faster‑than‑light communication, and cannot be tested expe‑ rimentally, because they just try to mimic the quantum mechanics’ predictions. The principles of quantum mechanics are foundational at the deepest level, therefore they should apply to everything physically standing out. This is why the most spread opinion is that the universe is fundamentally indeterminist. We shall see later in this article that one of the postulates of quantum mechanics, the projection postulate, contains assumptions which create a great difficulty to the theory. We shall see that this as‑ sumption can be safely removed, solving by this the difficulty it cre‑ ated. This leads to a simplification of quantum mechanics, which happen to be deterministic. This approach is not based on hidden va‑ riables –it does not add extra quantities, it relies solely on the wave function and the data contained in it. Moreover, this approach provi‑ des an explanation, or an interpretation, of quantum mechanics.
1.4. Freedom from indeterminism? It is easy to see that, even if the universe would be indeterminist, this would not guarantee the existence of free‑will. Indeterminism brings a random element in the evolution equati‑ ons. It is like, from time to time, the system throws a die to see what it should do next. If humans base their choices on random inputs, then this by itself doesn’t make them free. Therefore, indeterminism is not a sufficient condition for the free‑will, for the same reason why dice don’t have free‑will. The problem of free‑will is made even more difficult by the fact that probably most, and possibly all, of our actions are determined by biological and psychological laws. How can we distinguish among so many contradictory tendencies, compulsions, desires, fears, which usually influence our behaviour, and how can we isolate from them our real will? How free is our will, if it is overwhelmed by so many factors which already preprogrammed us? This is an important pro‑ blem, which will not be discussed here.
1.5. The interface problem There is an important problem concerning the relation between indeterminism and freedom. Let’s consider an indeterminist uni‑ verse. We will assume that in general the universe evolves according Modern physics, determinism and free‑will 435 to deterministic laws, and from time to time there are indeterminist jumps – as in the case of quantum mechanics, where the unitary evo‑ lution governed by Schrödinger’s equation is interrupted from time to time by the wave function collapse. Assuming that an agent uses this randomness to perform free choices, she must act precisely at the appropriate moment and position where the branching appears. We can consider the universe as a controlled dynamical system, in which the control is made by the mean of an interface –a „switch” which allows the choice of one branch among more. The agent can‑ not act by the physical laws of the universe to make the choice, beca‑ use this kind of choice would contradict the randomness. She has to act from outside the causal flow of the universe (whatever „outside” means), but her influence has to affect the physical universe at the precise moment and positions where the branching would happen. We will name this the interface problem: What are the precise moment and positions in which the agent manifests her influence in choosing among the possible branches, and how does she act upon the universe to materialize her choice? Here lies one big problem, unnoticed by the proponents of free‑will based on indeterminism. To actually be free, the agent needs to be able to choose so that the effects of the choice are those intended. The effects are not manifest in the configuration immediately following the branching. The configuration after the branching has to evolve, so that the agent can see where it is going – what effects does it en‑ tail. Excluding the possibility that the agent computes instantaneously the consequences of the possible choices, or that she is a clairvoyant, the choice has to be done not at the branching time, but later, when the consequences are at least in part visible. Otherwise, we cannot talk about free‑will, it is more like blind chance. But if the agent makes her choice at a time tchoice later than the moment tbranching it follows that the choice is delayed, but it applies retroactively until the moment of the branching (cf. Figure 3). This raises the following question:
If, to account for the consequences, the choice has to be done after, and not at the branching moment, and if it applies “ret‑ roactively” to the branching moment, then why wouldn’t be possible that the branching moment can be even at the begin‑ ning of the universe?
The difficulty of the interface problem is increased by the fact that the choice must be non‑local. To see why, let’s recall 436 CRISTI STOICA
Einstein‑Podolsky‑Rosen experiment (Einstein, Podolsky, and Rosen, 1935), in Bohm’s version (Bohm, 1951). If the agent (say Alice) has one of the electrons, and Bob has the other one, and if they decide to measure the spin along the same direction, then the two spins have to add up to 0. Viewed in the state space, there is a branching at Alice’s electron (corresponding to the spin |↑〉, respectively |↓〉), and another one at Bob’s (corresponding to opposite spins). The two branching have to be correlated, so that the spins add to 0. If Alice’s free choice at one point is based on the spin uncertainty of her electron, then her choice automatically has to apply to Bob’s electron too2. But since Bob and Alice can be separated by a space‑like interval, we conclude that if she bases one of her free choices on her electron, she has to affect Bob’s electron in a non‑local manner. This observation may not look so distinctive, because we already knew that quantum mechanics has non‑local essential features. But it has an interesting consequence. Since the two electrons interacted in the past, and then they separated (remaining entangled), the choice made by Alice can be viewed as extending into the past, at least un‑ til the moment when the two electrons were together. We can amplify this argument by using Wheeler’s delayed choice experiment (Whee‑ ler, 1977, 1978, 1983), and make her choice extend millions of years into the past. What if her choice can actually affect the initial con‑ ditions of the universe? If we accept that her free‑will relies on the quantum randomness in such a non‑local and retroactive way, why shouldn’t it rely on the branching which occurs at the very beginning of the universe? From the above arguments, it is easy to see that a deterministic universe would offer the same fertile ground for the free‑will, as an indeterminist one. The difference is that, instead of choices based on randomness which appears from time to time, the agent chooses ba‑ sed on the only randomness which can exist in a deterministic uni‑ verse – that of the initial conditions.
1.6. Freedom from determinism? We saw that indeterminism by itself is not enough to guaran‑ tee the free‑will. But is indeterminism, at least, a necessary condi‑ tion for the free‑will? In other words, if the universe is deterministic,
2 A word of caution: when I say „Alice’s choice”, I do not refer to the choice of the directi‑ on along which to measure the spin. I am referring to the choice of the outcome of the measurement, in the hypothesis that her free‑will relies on quantum randomness. Modern physics, determinism and free‑will 437 does this necessarily entail that there is no free‑will? This question was partially answered by section 1.5. Determinism does not necessarily forbid free‑will, for the following reason. If there are evolution equations to which all of us obey, we cannot have the freedom to break them, in order to make choices which influence the state in which the universe will be la‑ ter. But the state of the universe at a later moment is not determined only by the laws, but also by the initial conditions. If, by any chance, we would have the possibility to make choices concerning the initial conditions, then this would be compatible with the free‑will (Hoefer, 2002; Stoica, 2008a, b, c). This is represented in Figure 4. But wouldn’t this kind of choice of the initial conditions violate causality? It would not, because we don’t change the initial condi‑ tions which were already fixed. We consider that the initial condi‑ tions were fixed only partially, and we add constraints which refine them, but which are compatible with them. This way, there is always a non‑empty set of solutions to the PDEs describing the system (being it the entire universe). Instead of considering the evolution of the state of the universe as a definite path in the state space, we can consider it a set of con‑ straints, of propositions about the state space. These propositions res‑ pect the following rule: to be logically consistent with all the proposi‑ tions from its past. This shows that there is no violation of causality, and in the same time that the path in the state space is not completely defined, but only refined in time, by each new proposition imposing constraints on the system. The analysis made in section 1.5 actually shows that similar pro‑ blems concerning locality and causality has a notion of free‑will ba‑ sed on indeterminism. The only difference is that this counterintui‑ tive feature is not so obvious in the indeterminism‑based free‑will, as it is in the determinism‑based one. This compatibility between determinism and free‑will is not the standard compatibilist position. We do not define a „weaker” notion of free‑will, to make it compatible with determinism. In fact, in this article there will be given no precisely definition of what free‑will is. Only what it is not: free‑will cannot exist when the behaviour of the agent is completely determined by the past, with or without random inputs. There is much to be said about determi‑ nism, but here we are only concerned with the problem of the com‑ patibility between the free‑will and the physical laws, especially the deterministic laws. 438 CRISTI STOICA
2. Initial singularity and delayed initial conditions The Big‑Bang model proved to be very successful in explaining the cosmological observations. General relativity is a theory whose predictions were confirmed to an astonishing degree, passing all the experiments devised to test it. By general relativity, when applied to the cosmological observations, it follows from the singularity theo‑ rems (Penrose, 1965; Hawking, 1967; Hawking and Penrose, 1970; Hawking and Ellis, 1995) that there was a singularity at the beginning of the universe. At a singularity, the quantities involved in the field equations be‑ come infinite. These quantities are the space‑time curvature and the energy‑momentum tensor. If we want to write the initial conditions of the universe, the equations will be undetermined, having the form ∞ = ∞ This means that it makes no sense to discuss about the initial conditions at the initial singularity (cf. Figure 5). But the notion of initial conditions doesn’t necessarily apply exclusively to the initial moment of time. They would make sense even if the universe would have infinite age. The moment at which we define the initial condi‑ tions can be freely chosen, because the initial conditions just fix the free parameters of the solution. Therefore, it makes sense to speak about the initial conditions of the universe, specified at a subsequent time t1 later than t0. It seems that relativistic cosmology suggests that the initial con‑ ditions should be specified with a delay3.
2.1. Quantum determinism and freedom
Quantum states and observations. The state of a quantum system is represented by a vector |ψ〉 from a vector space (usually named the Hilbert space), which is the state space – in a mathematical description of quantum mechanics. The evolution of the quantum system, that is the modification of |ψ〉
3 This argument relies on the fact that the metric, hence the fields, become singular at the initial moment of the universe. But I should mention an alternative possibility: that Einstein’s equations can be replaced by other equations, which are equivalent with them, but which are finite even at a class of singularities named semi‑regular (Stoica, 2011a, b, c). This leads to the possibility that the Big‑Bang singularity is semi‑regular (Stoica, 2011b), and we can therefore write the initial conditions in the equivalent but non‑singular formulation of the general relativity. Modern physics, determinism and free‑will 439 described by a parameter t (called time), is described by Schrödinger’s equation, which is deterministic and reversible: d iħ = tH )( ψψ dt The solutions, infinite in number, form a space S(H). For any ini‑ tial state |ψ0〉 at an initial moment t0, there is a unique solution |ψ(t)〉 (Figure 6). By solving the Schrödinger equation, we obtain a solution of the form
|ψ(t)〉=U(t,t0)|ψ(t0)〉 where U(t,t0) is a unitary operator (Figure 6). In the case of H inde‑ pendent of time, the unitary operator has the form: − tt exp),( −= ittU 0 H 0 ħ For this reason, the time development of the quantum system is called unitary evolution. The exact solution of a deterministic equation can be, ideally, de‑ termined by measurements or observations. By the measurements at a time t we find the state at that time, and from this one, by applying the unitary evolution operator, the state at other moments of time. The problem is that there is no observation which applies to the full state space. Each property we can observe, is defined for only a part of the state space. Each property is represented by a Hermitian operator, named observable. Any possible outcome of an observation is an eigenvalue of the observable, and the system is found in a cor‑ responding eigenstate of that eigenvalue. The set of all possible eigen‑ state of the observable is just a small subset of the entire state space. It follows, from the fact that the system was found to be in an ei‑ genstate of the observable, and from the unitary evolution, that the system had to be in a very special state from the very beginning, so that it evolved in the state we observed (Figure 7) (Weiszäcker, 1931; Wheeler, 1977, 1978, 1983).
2.2. The internal tension of quantum mechanics There is another problem with this picture of quantum mecha‑ nics: for each state there are properties which are not defined for that state. A state which is not an eigen‑state of the observable O0, can’t have the property corresponding to that observable. For example, position is defined only if the wave function is concentrated in one 440 CRISTI STOICA point, and the momentum is defined only if the wave function is a pure plane wave. This problem becomes manifest when we make two incompatible observations of the same system (Figure 8). If the two observables do not commute (as operators acting on the state space), they impose incompatible conditions on the system. This seems to imply that the system makes a discontinuous jump (a projection) from one state to another, to accommodate itself with the new observation. What is known as a fact is that the second observation indeed finds the system in one of the eigen‑states of the observable. We also know that the probability is given by the squared cosine of the jum‑ ping angle (recall that the state is a vector in the state space, so we can speak about the angle between the states before and after the jump). This is called the Born rule. This discontinuous jump violates the unitary evolution, and it is the reason why quantum mechanics is considered an indeterminist theory. The discontinuous jump raises some other problems (Stoica, 2008a): ◆◆ It has never been directly observed. ◆◆ There is no known explicit process leading to the discontinu‑ ity. In fact, all interactions we know fit well in the Hamiltonian de‑ scription, and the measurement devices are made of systems which obey it. So, where does the discontinuity come from? ◆◆ It would violate the conservation laws. In quantum mechanics, the conservation of a quantity is described by the fact that the Hermi‑ tian operator associated to that quantity commutes with the Hamilto‑ nian H. Since the evolution is not unitary during the jump, the con‑ servation laws should not hold. Yet, it is known that the conservation laws are not violated, so it follows that the evolution should remain unitary all the time. ◆◆ The entanglement is due to the unitary evolution. After two ini‑ tially separate systems interact, they remain entangled. The outcome of an observation performed on one of the systems should be correlated with the outcome of an observation performed on the other system (Einstein, Podolsky, and Rosen, 1935; Schrödinger, 1935; Bohm, 1951). If the discontinuity is true, then it should explain why the projection of one of the systems is correlated with the projection of the other system. ◆◆ The unitary evolution leads to this naturally, but the discontin‑ uous projection by itself would break it, unless we complete it with a mechanism which ensures the correlation. Modern physics, determinism and free‑will 441
◆◆ A discontinuous jump would depend on the reference frame (see e.g. Aharonov and Tollaksen (2007)). We shall see that the assumption usually contained in the pro‑ jection postulate, that the system undergoes a discontinuous projec‑ tion or collapse, is not necessarily true. The system can undergo the collapse, without necessarily be discontinuous and non‑unitary. To show this, I do not add new principles, I just remove from the projec‑ tion postulate an unproven assumption which adds internal tension to the theory and the inherent complications (Stoica, 2008a).
2.3. Unitary quantum mechanics (quantum mechanics without discontinuities) I will present here shortly an interpretation presented in more detail elsewhere (Stoica, 2008a, c, 2009). A quantum observation is usually supposed to leave the system in the same state in which it was prior to the observation. This ideal is reached when the system was already in an eigen‑state of the obser‑ vable. If two consecutive observations are made to the same system, on the properties O0 and O1, and if the two observables don’t have the same sets of eigen‑states, the state of the system is changed. We ex‑ pect that in the system obtained by composing the measurement de‑ vices and the observed system the unitary evolution remains valid, and the conservation laws for that matter. This entails that there is an interaction between the observed system and the measurement devi‑ ces with which it interacts. This is usually represented as another Ha‑ miltonian interaction, which is added to the Hamiltonian which nor‑ mally guides the evolution of the observed system. Could it be possible that the interaction H0 of the system |ψ〉 with the measurement device corresponding to O0, represented by the state vector |η〉, left the observed system precisely in the state which evolved unitarily into the eigen‑state of O1 which was observed later (Figure 9) (Stoica, 2008a)? This could happen in principle, but wouldn’t it be a huge coin‑ cidence? Well, it is a huge coincidence, of 0 probability to happen, if we consider that the initial conditions of the measurement device were by chance like this. But if we admit that the initial conditions can be delayed until new constraints are added to them (by the se‑ cond observation), then this no longer looks like a coincidence. In fact, it is nothing more than what happened in section 3.1, illustrated in Figure 7. Let |η〉 represent the measurement device observing the property O0 on |ψ〉. Then, the two systems became inseparable. This 442 CRISTI STOICA means that the combined system is now described as a superposition (linear combination) of states of the form |η〉|ψ〉: i i αi|ψ 〉|η 〉 where the αi are numbers. The above combined state is expressed by means of other states which collectively describe any other state, that which is called an orthonormal basis |ψi〉 of the state space of the ob‑ 4 served system . We are free to take this basis as being made at t1 of i i i eigenvectors |ψ1〉 of the observable O1, so that |ψ (t0)〉=|ψ1〉. We can take as bases at other moments of time t those obtained from this one by the unitary evolution operator: i –1 i |ψ0〉=U (t,t0)|ψ1〉. i i The state of the total system |ψ〉|η〉 becomes αi|ψ0〉|η0〉 at t0, and i i αi|ψ1〉|η1〉 at t1. The second observation finds the system in one of its eigen‑states j |ψ1〉, and from this it follows that the first measurement device is in j the corresponding state |η1〉. This means that αi=1, and the other co‑ efficients αi=0, for i≠j. In other words, after the second measurement it turned out that the two systems were in fact separated all the time, j and had the precise states which could have lead to the outcome |ψ1〉 In Figure 10 it is considered that j=3. By this, the second observation did not, in fact, add constraints to the system |ψ〉, which were incon‑ sistent with its previously known state |ψ0〉. What the second observa‑ tion did was to refine the initial conditions of the large system, with a delay. j Let us note that even though the states |ψ0〉 were obtained by a j unitary operator from the orthonormal states |ψ1〉, they are not ne‑ cessarily orthonormal, and may even become dependent. In fact, in our case they all become at t0 equal to |ψ0〉 (Figure 10). The opera‑ tor U is a unitary operator on the total space of |ψ〉|η〉, but not on the space of |ψ〉. This shows that it is possible for |ψ〉 to satisfy the constraints of both observations, and still have unitary evolution, without
4 The existence of such a special collection of states in a Hilbert space is beyond doubt by two reasons: an effectively listed collection of such states (Fourier pure periodical movements, called harmonics), and – independently – by the axiom of choice (or its lo‑ gically equivalent Zorn’s lemma) of the axiomatic set theory. The axiom of choice: (from any collection we may choose – even in not an effective manner – an element of that collection) is actually an ontologic principle. Modern physics, determinism and free‑will 443 discontinuous projection. The projection is smooth, taking place in our example from Figure 10, in the time interval [t0,t0+ε]. We already knew that quantum mechanics seems to ask that the initial conditions are specified with a delay (Weiszäcker, 1931; Whe‑ eler, 1977, 1978, 1983). This means that any new observation refines the constraints, and by this the state of the universe becomes more and more determined. What we learned new from the above expla‑ nations is that this very mechanism can be used to explain the appea‑ rance of the wave function collapse, in a manner which doesn’t need discontinuous jumps. I will call the interpretation presented here the unitary interpretation of quantum mechanics, UIQM. From the viewpoint of this presentation: ◆◆ quantum mechanics can very well be deterministic, ◆◆ and the appearance of its probabilistic nature is due to the in‑ complete determination of its initial conditions, not to a presumed indeterminism of its evolution equation.
2.4. Comparison with other interpretations It is a controversial subject not only which interpretation of quantum mechanics is the correct one, but also whether it needs an interpretation at all. In fact, almost any interpretation adds a different angle, which emphasizes or explains one feature or another of quan‑ tum mechanics in terms of more intuitive concepts. The reason why there is no unanimously accepted interpretation is that we cannot test directly the extra assumptions each new description adds, and that none of them can be avoided being based on strange hypotheses, con‑ flicting with our intuitions – previously formulated through senses or/and reason – on time, local interactions, the independence of re‑ ality on the observer, etc. From this viewpoint, the interpretation I propose reduces some of the problems of quantum mechanics to the idea that
we can delay the choice of the initial conditions, to make them compatible with the future observations, without violating the unitary evolution.
Since this is, in my opinion, the central mystery of quantum mechanics, we expect it to be present in one form or another in the other interpretations. I agree with most of them, at least partially, and I acknowledge the importance of providing more complemen‑ tary grounds for the intuition, in a realm in which the intuition seems 444 CRISTI STOICA to fail. By this brief comparative analysis I hope to point the main si‑ milarities and differences, but I apologize in advance for any possible injustice done by trying to contain each of these interpretation – on which many profound pages were written – in a small paragraph. The instrumentalist interpretation of quantum mechanics is con‑ cerned only with the possible outcomes of the measurements, and the corresponding probabilities (von Neumann, 1955). For this reason, it is not concerned with the nature of the wave function – it views it as a tool for calculating the probabilities. A similar position is held by the standard Copenhagen interpretation. By contrast, UIQM considers the wave function obtained by a measurement5 as being the sole reality, and it views it as a field. From this viewpoint, it is close to Schrödinger’s interpretation (Schrödin‑ ger, 1952a, b), that the wavefunction has physical reality, and the particle is actually distributed in space. There is a problem with this view – systems composed of more elementary particles have to be re‑ presented as wave functions in a higher dimensional spaces. Super‑ position of such multidimensional waves lead to the entanglement (Schrödinger, 1935), so Schrödinger’s view cannot be local, as he desi‑ red. But UIQM has these characteristics too. Although UIQM is deterministic, it should not be confounded with the hidden variables completions of quantum mechanics (Bohm, 1951, 1952; Bohm and Hiley, 1993). The only hidden things in UIQM are some of the initial conditions, but they are only temporarily hid‑ den, since any such unknown degree of freedom can in principle be determined by observations and statistical averages. There is no need to add superluminal mechanisms which communicate the informa‑ tion at a distance. Since in UIQM the wave function evolves smoothly towards the state in which it will be detected, one may compare it with the ob‑ jective collapse approach (Ghirardi, Rimini, and Weber, 1986). My approach does not rely on a presumable non‑linearity in the evolu‑ tion of the wave function, but of course this possibility should not be excluded. On the one hand, the unitary quantum mechanics adds the interaction with the preparation device, and this is, if we restrict our reasoning to the state of the observed system only, an infusion of non‑unitarity in the evolution. The unitarity, though, is restored at the level of the larger system. On the other hand, in the context of ge‑ neral relativity non‑linearity may even be true, because a non‑inertial
5 which can be done at a later moment. Modern physics, determinism and free‑will 445 change of reference also destroys the unitarity. But I find no com‑ pelling reason to believe that gravity plays such a decisive role in the measurement problem in quantum mechanics. In addition, the ob‑ jective collapse should be able to explain how the collapse is correla‑ ted for entangled systems, and this puts it, from this viewpoint, in the same square with the hidden variables theory. One thing it should be added: the interpretation of UIQM pre‑ sented here is a complete replacement of the projection postulate. At this moment, I don’t have a way to derive the Born’s rule from uni‑ formly distributed initial conditions. What we can say is that the re‑ sult of the most recent observation of the system contains the pro‑ babilities for the next outcome, and for this reason the same wave function can play both a probabilistic role, and be a real field. After the observation, it turns out that the wave function was already in the obtained state, which became actual, and the previously known state contained, in fact, information about the potential outcomes – inclu‑ ding their probabilities. One can make some connections between the Many Worlds In‑ terpretation (MWI) (Everett, 1957, 1973; de Witt, 1971; de Witt and Graham, 1973; Deutsch, 1985, 1999), and UIQM. There is certainly a common feature between the very notion of relative states and my view, because adding new observations refines, in UIQM, the pos‑ sible states of the universe. But there is no branching in UIQM, it is just a refinement of the possible states. It is claimed that MWI is ba‑ sed only on the unitary evolution, and that it removes the discontinu‑ ous collapse. In fact, in MWI the evolution remains unitary only if we keep all alternative histories in superposition. For the observers habi‑ ting each of these universes from the multiverse, the wave‑function collapse raises the same problems as the standard interpretation does. We can conceive a version of UIQM which is like a MWI, if we admit that all solutions exist in the multiverse, and the observations help clarifying which one of them is our universe. But this is done without branching. In UIQM I acknowledge that the observed system is in fact en‑ tangled with all systems with which it interacted in the past. This is not analogous to the inclusion of the environment from the decohe‑ rence approach (Zeh, 1996; Zurek, 1998, 2002, 2003a, b, 2004). I find hard to believe that the environment is the cause of selecting the ei‑ gen‑states, because these depend only on the measurement device. Change the measurement device, and leave the rest of the environ‑ ment unchanged, and the eigen‑states change too. I consider that 446 CRISTI STOICA even in the decoherence interpretation, we should consider that when the system decoheres, its entire past, and all of the systems entangled with it decohere. This simple truth is usually lost in the intricacies of considering a very complex environment. Another problem is that, in the situations given as supporting examples for the decoherence in‑ terpretation, the environment which induces the decoherence of the observed system is assumed to be already decohered in a state very close to the classical world. This relegates the explanation to that of why most of the universe is already decohered. The claim of UIQM is that the observations on a system, by pro‑ viding initial conditions delayed at various times, should be consis‑ tent with one another, and with the Schrödinger equation. By this, it makes stronger claims than the consistent histories interpreta‑ tion (Griffiths, 1984; Omnés, 1988; Gell‑Mann and Hartle, 1990a, b; Omnés, 1992, 1994; Isham, 1994), which generalizes Born’s rule to more complex sets of conditions. I claim that the quantum system can be completed, so that the evolution of the larger system is pre‑ cisely unitary. Equivalently, we can complete the Hamiltonian of the system with the interaction Hamiltonians which represent its past interactions – for example with the preparation device. In addition, UIQM provides a physical interpretation of the wave function, not just an instrumentalist algorithm. The proposed interpretation can be viewed just as a set of ini‑ tial conditions delayed at various moments of time. I suggested that these conditions come in fact from the requirement that any interac‑ tion changing the type of the particle should be integral – that is, it either happens or not, it is not admitted to participate only partially in superpositions (Stoica, 2009). For this reason, it is purely symme‑ tric in time, the asymmetry being in the experimental arrangement. The conditions can be understood from the „bird’s view” perspec‑ tive – they have to be satisfied at the global level of space‑time. UIQM doesn’t need a mechanism which goes back and forth in time to nego‑ tiate (and change) the consistency of the initial conditions, as in the transactional interpretation (Cramer, 1986, 1988). UIQM achieves the evolution of the system from a state in which it has been observed at t0 to the state in which it is observed at t1. It does not need two state vectors, evolving in opposite directions of time, which ensure the correlations between measurements, as in the two‑state interpretation (Aharonov et al., 1964, 1988, 1990; Aharonov and Vaidman, 1991; Aharonov et al., 1993; Aharonov and Tollaksen, 2007; Aharonov et al., 2009). The concept of weak measurement, Modern physics, determinism and free‑will 447 introduced with the two‑state interpretation, with the notions of pre‑selection and post‑selection, provide a very useful way to think about the intermediate states. The proponents of the two‑state inter‑ pretation made as well interesting observations about the freewill: they see the destiny as the past‑directed arrow of time, through which our free‑will influences the past (Aharonov and Tollaksen, 2007). But I don’t see the need of having two time directions and two state vec‑ tors evolving in opposite time directions. We can view the two‑state interpretation as adding a hidden variable – the second state, which evolves backwards in time. UIQM doesn’t require such a hidden va‑ riable, since there is already the system which performs the prepa‑ ration, which is still entangled with the observed particle and comes with its own indetermination of the initial conditions. Admittedly, there is subjectivity involved in which interpreta‑ tion to prefer. Probably most quantum physicists have a preferred way of thinking, like we have a language in which we usually think, and they switch if needed to other interpretations, when they consider them more appropriate to the problem at hand. For practical pur‑ poses, I consider simpler to use the instrumentalist interpretation. If one wants to have a mathematical and physical representation of what happens behind the scenes, I encourage the usage of UIQM, even if it may require some efforts to think from the „bird’s viewpoint”. Each interpretation comes with its own trade‑off, in that it is based on at least one counterintuitive principle – its „central mystery”. This is easy to understand, because quantum mechanics is very counterintuitive. In the case of UIQM, the central mystery is the interplay between unitarity and delayed initial conditions.
3. The convergence hypothesis
3.1. Free‑will based on delayed initial conditions. We have seen that general relativity seems to imply a delay of the initial conditions, since they are undetermined at the time 0 (section 2). Also, we have seen that quantum mechanics is not necessarily in‑ determinist, and that it also implies that the initial conditions sho‑ uld be delayed (section 3). We have argued that the interface problem suggests that even for indeterminist theories, the free‑will is non‑lo‑ cal and operates by delayed initial conditions – even though for inde‑ terminism the initial conditions are not necessarily delayed until the beginning of the universe, but only until the most recent branching (section 1.5). 448 CRISTI STOICA
I tried by the above arguments to build the case for a free‑will based on delayed refinement of the (incompletely specified) initial conditions. We will discuss further the possibility of testing this kind of free‑will (Stoica, 2008b, c). This discussion applies, due to the dis‑ cussion in section 1.5, also to the free‑will based on indeterminism.
3.2. An imaginary experiment Let’s assume that someday, probably in a very distant future, our science and technology will allow us to decipher the detailed pro‑ cesses which take place in the brain. Moreover, let’s assume that we will be able to monitor these processes, without disturbing them, to the level of particles. If this technology is impossible, we can ask Laplace’s daemon to help us with this experiment. Then, we will be able to track all the causal chains which lead to the decisions we take. It wil appear, be‑ cause of this, that everything we do is predetermined by the initial conditions. How could we verify that the actual connection is actually the re‑ verse – that it is our will which chose, retroactively, among the admis‑ sible initial conditions? To do this, we follow the brain’s processes, to the finest detail, while the subject solves various clearly definite tasks. We can view, at the smallest detail, the brain as a non‑deterministic automaton. The non‑deterministic part comes both from the outside environment, and from the inside (biological, chemical and physical processes, which cannot be determined by our brain activity, but which deter‑ mine it as we shall consider here). In other words, the non‑determi‑ nistic part consists in the uncontrolled initial conditions. By having all this information, we can calculate the probability for a given task to be solved, by considering the non‑deterministic input to be purely random; let Prandom be this probability. Then, we measure the success rate Psuccess in solving the given tasks. By compa‑ ring the values Prandom and Psuccess we can conclude a measure in which the subject is an agent endowed with free‑will. For example, if the tests are solved more often than it would be statistically normal, then the subject has the capacity to choose among the possible initial conditi‑ ons those which are more favorable to his or her intentions.
Discussion The proposed experiment can work as well, with minimal modi‑ fications, in the case when the universe is indeterministc. In this case, Modern physics, determinism and free‑will 449 we need to supplement the initial conditions with the conditions spe‑ cifying the branching. As a matter of fact, both possibilities would be confronted with the following problems. How can the agent – supposed to be a subsystem of the uni‑ verse – select a branching (in the indeterminist case), or a refinement of the initial conditions (in the deterministic case)? This is the inter‑ face problem (section 1.5). If this selection is due in the virtue of the physical laws, isn’t it in fact determined by the past? It seems that the only alternative is that the selection is made by an entity from the outside of the universe – an entity which is the real free agent, and who controls the flesh and blood body. This explana‑ tion has the big problem that it appeals to something even less under‑ stood and less verifiable: by concrete physical tests (verifiability), or by mental experiments (understandability). It is hard to escape the impression that free‑will based on delayed and refined initial conditions would modify the past. If the past con‑ sists only in incomplete sets of initial conditions, then there should not be a problem, and no causality violation, to refine these conditi‑ ons, but I admit that this is counterintuitive. Probably a way to make this picture more intuitive would be to appeal at the „bird’s view” (section 1.2). The interface problem of the free‑will based on indeterminism requires a non‑local mechanism which ensures the quantum corre‑ lations, if the source of randomness is a system which is entangled with another system. It also requires an explicit mechanism of how the free‑will intervenes in the evolution equations. These problems are shared by the free‑will based on delayed refinements of the initial conditions. The arguments presented here have tried to show that modern physics not only is compatible, but also supports the determinism, to‑ gether with the possibility that the initial conditions are not comple‑ tely established from the beginning, but rather they are incomplete, and subsequent choices and observations refine them. We also tried to show that the problems of this kind of free‑will are in fact present in the case of an indeterminist free‑will too. We have proposed an ex‑ periment which will, in principle but not very soon, show us if one of these two versions of free‑will exists. 450 CRISTI STOICA
Figure 1 – In a deterministic universe, for given initial conditions at the time t0, the evolution equations imply a unique state at a future time t1.
Figure 2 – In an indeterministic universe, the initial conditions may correspond to more possible states at a future time, and there is a branching in the evolution.
Figure 3 – For the choice to be free, it has to be done not at the branching time tbranching, but later, at a time tchoice. Modern physics, determinism and free‑will 451
Figure 4 – A deterministic universe can have incompletely determined initial conditions, which can be refined by ulterior choices. By this, determinism and the free‑will may be compatible.
Figure 5 – It makes no sense an initial condition at t0=0, because the involved quantities are infinite. But initial conditions at later times make perfect sense.
Figure 6 – From the evolution operator U and the state vector |ψ(t0)〉 at a time t0, we can predict the state at another time t. 452 CRISTI STOICA
Figure 7 – The quantum system had to be from the beginning in a very special state, precisely one which would have evolved in an eigenstate of the observable at t0.
Figure 8 – Two different observations of the same system seem to impose incompatible conditions on the solution. This is the origin of the wavefunction collapse.
Figure 9 – What if the observation of the property O0 left the observed system precisely in one of the few states which could evolve into an eigenstate of O1? Modern physics, determinism and free‑will 453
Figure 10 – The second observation decides in which relative states were the observed system |ψ〉 and the preparation device |η〉.
References
[1] Y. Aharonov and J. Tollaksen. New insights on time‑symmetry in quantum mechanics. Arxiv preprint arXiv: 0706.1232, 2007. [2] Y. Aharonov and L. Vaidman. Complete description of a quantum system at a given time. Journal of Physics A: Mathematical and General, 24: 2315, 1991. [3] Y. Aharonov, P.G. Bergmann, and J.L. Lebowitz. Time symmetry in the quantum process of measurement. Physical Review, 134: 1410–1416, 1964. [4] Y. Aharonov, D.Z. Albert, and L. Vaidman. How the result of a measurement of a component of the spin of a spin‑1 particle can turn out to be 100. Physical review letters, 60 (14): 1351–1354, 1988. [5] Y. Aharonov, J. Anandan, S. Popescu, and L. Vaidman. Superpositions of time evolutions of a quantum system and a quantum time‑translation machine. Physical review letters, 64 (25): 2965–2968, 1990. [6] Y. Aharonov, S. Popescu, D. Rohrlich, and L. Vaidman. Measurements, errors, and negative kinetic energy. Arxiv preprint hep‑th/9305075, 1993. [7] Y. Aharonov, S. Popescu, J. Tollaksen, and L. Vaidman. Multiple‑time states and multiple‑time measurements in quantum mechanics. Physical Review A, 79 (5): 052110, 2009. [8] A. Aspect. Bell’s Inequality Test: More Ideal than Ever. Nature 398, 1999. [9] A. Aspect, J. Dalibard, and G. Roger. Experimental test of Bell’s inequalities using time‑varying analyzers. Physical Review Letters, (49), 1982a. [10] A. Aspect, P. Grangier, and G. Roger. Experimental realization of EinsteinPodolsky‑Rosen‑Bohm gedankenexperiment: A new violation of Bell’s inequalities. Physical Review Letters, (49), 1982b. [11] J. S. Bell. On the Einstein‑Podolsky‑Rosen Paradox. 1964. [12] J. S. Bell. On the Problem of Hidden Variables in Quantum Mechanics. In Reviews of Modern Physics 38 (3): 447–452, 1966. 454 CRISTI STOICA
[13] D. Bohm. The Paradox of Einstein, Rosen, and Podolsky. Quantum Th., pages 611–623, 1951. [14] D. Bohm. A Suggested Interpretation of Quantum Mechanics in Terms of ”Hidden Variables”, I and II. Phys. Rev, (85), 1952. [15] D. Bohm. Wholeness and the Implicate Order, 1995. [16] D. Bohm and B. Hiley. The Undivided Universe: an Ontological Interpretation of Quantum Mechanics. Routledge and Kegan, 1993. [17] J. F. Clauser and A. Shimony. Bell’s theorem: Experimental Tests and Implications. In Reports in the Progress of Physics, 1978. [18] J.G. Cramer. The transactional interpretation of quantum mechanics. Reviews of Modern Physics, 58 (3): 647, 1986. [19] J.G. Cramer. An overview of the transactional interpretation of quantum mechanics. International Journal of Theoretical Physics, 27 (2): 227–236, 1988. [20] L. de Broglie. Solvay Conference, 1928, Electrons et Photons: Rapports et Discussions du Cinquieme Conseil de Physique tenu a Bruxelles du 24 au 29 Octobre 1927 sous les auspices de l’Institut International Physique Solvay., 1927. [21] B. S. de Witt. The Many‑Universes Interpretation of Quantum Mechanics, 1971. [22] B. S. de Witt and N Graham. The Many‑Worlds Interpretation of Quantum Mechanics, 1973. [23] D. Deutsch. Int. J. Theor. Phys., (24): 1–41, 1985. [24] D. Deutsch. Quantum theory of probability and decisions. Proc. Roy. Soc. London, (A455): 3129, 1999. [25] A. Einstein, B. Podolsky, and N. Rosen. Can Quantum‑Mechanical Description of Physical Reality be Considered Complete?, Physical Review 47: 777–780, 1935. [26] H. Everett. ”Relative State” Formulation of Quantum Mechanics. Rev. Mod. Phys., 29 (3): 454–462, Jul 1957. doi: 10.1103/RevModPhys.29.454. [27] H. Everett. The Theory of the Universal Wave Function. In in The Many‑Worlds Hypothesis of Quantum Mechanics, pages 3–137. Press, 1973. [28] M. Gell‑Mann and J.B. Hartle. Alternative decohering histories in quantum mechanics. In Proceedings of the 25th International Conference on High Energy Physics, Singapore, 1990a. [29] M. Gell‑Mann and J.B. Hartle. Quantum mechanics in the light of quantum cosmology. Complexity, entropy and the physics of information, 8, 1990b. [30] G. C. Ghirardi, A. Rimini, and T. Weber. Unified Dynamics of Microscopic and Macroscopic Systems. Physical Review D, (34): 470–491, 1986. [31] R. B. Griffiths. Consistent Histories and the Interpretation of Quantum Mechanics. Journal of Statistical Physics, (36): 219–272, 1984. [32] S. Hawking. The Occurrence of Singularities in Cosmology. iii. Causality and Singularities. Proc. Roy. Soc. London Ser. A, (300): 187–201, 1967. [33] S. Hawking and G. Ellis. The Large Scale Structure of Space Time. Cambridge University Press, 1995. [34] S. Hawking and R. Penrose. The singularities of gravitational collapse and cosmology. Proc. Roy. Soc. London Ser. A, (314): 529–548, 1970. [35] C. Hoefer. Freedom From the Inside Out. Cambridge: Cambridge University Press, 2002. [36] C. J. Isham. Quantum Logic and the Histories Approach to Quantum Theory. J.Math. Phys., (35): 2157–2185, 1994. http: //arxiv.org/abs/gr‑qc/9308006. Modern physics, determinism and free‑will 455
[37] R. Omnés. Logical Reformulation of Quantum Mechanics. Journal of Statistical Physics, (53): 893–932, 1988. [38] R. Omnés. Consistent interpretations of quantum mechanics. Rev. Mod. Phys., (64): 339–382, 1992. [39] R. Omnés. The Interpretation of Quantum Mechanics, 1994. [40] R. Penrose. Gravitational collapse and space‑time singularities. Phys. Rev. Lett., (14): 57–59, 1965. [41] E. Schrödinger. Die gegenwärtige Situation in der Quantenmechanik. Naturwissenschaften, (23): 807–812, 823–828, 844–849, 1935. [42] E. Schrödinger. Are there quantum jumps? part i. The British Journal for the Philosophy of science, 3 (10): 109–123, 1952a. [43] E. Schrödinger. Are there quantum jumps? part ii. The British Journal for the Philosophy of science, 3 (10): 233–242, 1952b. [44] C. Stoica. Smooth Quantum Mechanics. PhilSci Archive, 00004344, 2008a. http: // philsci‑archive.pitt.edu/archive/00004344/. [45] C. Stoica. Convergence and free‑will. PhilSci Archive, 00004356, 2008b. http: // philsci‑archive.pitt.edu/archive/00004356/. [46] C. Stoica. Flowing with a Frozen River. Foundational Questions Institute, essay contest on ”The Nature of Time”, 2008c. http: //fqxi.org/community/forum/topic/322. [47] C. Stoica. Marblewood: A Gentle Unification of Quantum Theory and General Relativity. Foundational Questions Institute, essay contest on ”What’s Ultimately Possible in Physics?”, 2009. http: //www.fqxi.org/community/forum/topic/536. [48] C. Stoica. On Singular Semi‑Riemannian Manifolds. arXiv: math.DG /1105.0201, May 2011a. [49] C. Stoica. Warped Products of Singular SemiRiemannian Manifolds. arXiv: math.DG /1105.3404, May 2011b. [50] C. Stoica. The Cauchy Data in Spacetimes With Singularities. arXiv: math.DG /1108.5099, August 2011c. [51] J. von Neumann. Mathematical foundations of quantum mechanics, 1955. [52] K. F. Weiszäcker. Zeit. F. Phys., (70): 114, 1931. [53] J. A. Wheeler. Include the Observer in the Wave Function. In Quantum Mechanics a Half Century Later, pages 1–18, 1977. [54] J. A. Wheeler. The ‘Past’ and the ‘Delayed‑Choice’ Experiment. In A.R. Marlow, ed., Mathematical Foundations of Quantum Theory, page 30, 1978. [55] J.A. Wheeler. Law Without Law. In J. A. Wheeler and W. H. Zurek (eds.), Quantum Theory and Measurement, pages 182–213. Princeton University Press, Princeton, NJ, 1983. [56] H. D. Zeh. What is Achieved by Decoherence? 1996. http: //arxiv.org/abs/ quant‑ph/9610014. [57] W. H. Zurek. Decoherence, Einselection, and the Existential Interpretation (The Rough Guide). Phil. Trans. Roy. Soc. Lond., A356: 1793, 1998. [58] W. H. Zurek. Decoherence, Einselection, and the Quantum Origins of the Classical. Rev. Mod. Phys., 75: 715, 2002. [59] W. H. Zurek. Environment‑assisted Invariance, Entanglement, and Probabilities in Quantum Physics. Phys. Rev. Lett., 90, 2003a. [60] W. H. Zurek. Quantum Darwinism and Envariance. 2003b. http: //arxiv.org/abs/ quant‑ph/0308163. [61] W. H. Zurek. Probabilities from Envariance. 2004. http: //arxiv.org/abs/ quant‑ph/0405161. O pERATORI psihologici în modelarea comportamentului uman
Mihai‑Cătălin NEAGOE1 [email protected]
ABSTRACT. Psychology has had a very different evolution from other so‑called “exact sciences”. The natural laws governing the human personality are less visible than those of the natural sciences. There are many specific variables involved, which are subjected to the influences of the natural environment and of the socio‑cultural diversity. And not less significant is the fact that the confirmed natural law are universal, meaning that they always apply if particular initial conditions exist, but the permanent existence of such condi‑ tions cannot be taken as granted. The universal character of the natural laws is, therefore, compatible with the contingency of their initial conditions and must not be confused with the duration and the constancy of their validity and action. It is precisely the variation of these initial conditions that makes difficult to establish specific laws in psychology. This paper introduces the notion of “psychological operator” and emphasizes the utility of using mathe‑ matical descriptive elements to explain the behavior and the human mental processes. But, that aim cannot be achieved just by using only mathematical functions. Taking into account the complexity of the psychic system, it should be approached from the perspective of a science of complexity. KEYWORDS: Oedipus complex, classical conditioning, operant (instrumental) conditioning, cognitive evaluation, operator, fuzzy (description or quantifi‑ cation), bit (quantitative unit of information)
Introducere Psihologia a obţinut cu greutate statutul de ştiinţă. Dacă Imma‑ nuel Kant s‑a numărat printre cei mai vehemenţi contestatari ai posi‑ bilităţii de desprindere a psihologiei de filosofie şi de constituire a ei într‑o ştiinţă independentă, August Comte avea să elimine psiholo‑ gia din schema de clasificare a ştiinţelor pe care el a elaborat‑o. Kant
1 Psiholog, terapie cognitiv‑comportamentală, cod 08961; masterand U.P.B. (Teoria Codi‑ ficării şi Stocării Informaţiei: TCSI).
NOEMA VOL. XI, 2012 458 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE considera că psihicul posedă o singură dimensiune, cea a duratei, iar cu o singură dimensiune nu se poate construi un sistem de măsu‑ rători comparative, din care să se desprindă dependenţe şi corelaţii. Pentru Comte conştiinţa nu putea fi scindată pentru a deveni simul‑ tan obiect al observaţiei şi subiect observator2. În 1879 psihologia se desprinde de filosofie, odată cu înfiinţarea la Leipzig a primului laborator de psihologie experimentală de către Wilhelm Wundt. Astfel, metoda experimentală îşi face loc în psiholo‑ gie. Cercetarea devine sistematică prin verificarea ipotezelor cauzale şi utilizarea unor operaţii riguroase de măsurare‑cuantificare. Ur‑ mează, inevitabil, o perioadă în care apar orientări şi şcoli divergente centrate pe studiul proceselor psihice izolate de ansamblu. Astfel, îşi dispută ideile: asociaţionismul şi gestaltismul, introspecţionismul şi experimentalismul, psihologia conştiinţei, psihologia inconştientului (psihanaliza) şi psihologia comportamentului (behaviorismul). Următoarele exemple sunt reprezentative pentru modul în care orientări diferite din cadrul psihologiei sunt integrate în tratamente psihoterapeutice. Sunt evidente diferenţele ce ţin de modul în care este explicată aceeaşi problemă psihologică, cât şi cele legate de con‑ cepte şi terminologie.
De la „Micul Hans” la „Micul Peter” În anul 1909, Sigmund Freud publica primul caz de psihanaliză la copil, Micul Hans, prezentând istoricul bolii şi al vindecării unui copil care a dezvoltat o fobie faţă de cai. Cazul a fost interpretat de Freud pe baza supoziţiilor referitoare la sexualitatea infantilă, supo‑ ziţii expuse în lucrarea sa Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Cauza fobiei a fost considerată Complexul Oedip: dorinţa inconştientă a co‑ pilului de a‑şi poseda părintele de sex opus şi, în acelaşi timp, de a eli‑ mina părintele de acelaşi sex. În cazul lui Hans, atracţia copilului faţă de mamă este pusă în pericol de existenţa tatălui, figură autoritară capabilă sa‑l pedepsească. Caii, ca simboluri ale forţei şi masculini‑ tăţii, sunt asociaţi de copil tatălui. Freud explică: „teama faţă de tată este generată de dorinţele geloase şi duşmănoase faţă de el. Prin aceasta i‑am explicat parţial frica faţă de cai: tatăl ar fi un cal, de care se teme din motive lăuntrice bine întemeiate.”3 Pe parcursul analizei, Freud descoperă un eveniment petrecut înaintea declanşării bolii „care tre‑ buie privit ca o ocazie pentru această declanşare. El (Hans n.a.) mergea 2 Golu, M., Fundamentele Psihologiei, Vol. I, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucu‑ reşti, 2000, p.12. 3 Freud, S., Opere Esenţiale, Vol. 8, Editura Trei, 2010, p.117. Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 459 cu mama să se plimbe şi a văzut căzând calul unei trăsuri şi modul în care da din picioare. Acest lucru a produs asupra lui o puternică impre‑ sie. El s‑a speriat puternic, a crezut că va muri calul; de acum toţi caii vor cădea.”4 În anul 1920, John Watson şi Rosalie Rayner realizează la Johns Hopkins University un experiment ce va fi cunoscut sub numele de „Cazul micului Albert”. Acesta este replica behavioristă la „Micul Hans”, în care cei doi psihologi obţin o reacţie fobică la un băieţel de 11 luni aplicând principiile psihologiei comportamentaliste. Folo‑ sind condiţionarea clasică, acestui băieţel i s‑a indus o reacţie fobică la contactul cu un şobolan alb, prin asocierea acestui stimul (iniţial neutru) cu un zgomot puternic. Răspunsul condiţionat a putut fi ulte‑ rior extins la stimuli asemănători (generalizare). Drumul invers, de eliminare a fobiei, a fost realizat în 1924 de că‑ tre Mary Cover Jones, eleva lui Watson, care a elaborat o intervenţie de tip comportamental în cazul unui baieţel de trei ani, Peter, care se temea de şobolani şi iepuri – „Cazul micului Peter”. Pe baza procedu‑ rilor utilizate de Jones, s‑au dezvoltat ulterior metodele terapeutice de „desensibilizare progresivă” (J. Wolpe) şi „modelarea participativă” (A. Bandura). Psihologia comportamentală a fost prima teorie care a reuşit să operaţionalizeze comportamentul pe baza unor „evenimente„ obser‑ vabile şi măsurabile: stimulul şi reacţia. „Ceea ce oferise psihologia de până atunci apărea drept descriere vagă a conştiinţei. (…) Vechile cu‑ rente păreau brusc desuete, amalgam de aserţiuni neverificabile, dar considerate drept alfa şi omega ale psihologiei.” 5 Un pas important pen‑ tru psihologie în obţinerea statutului de ştiinţă. În plus, terapia com‑ portamentală a obţinut rezultate remarcabile în cazul problemelor psihologice şi în unele probleme psihiatrice.
Anatomia unui caz şi două teorii În Micul Hans, Freud explică fobia prin Complexul Oedip, acesta fiind deci factorul determinant. Teama faţă de tată este transferată asupra altui obiect. Dincolo de lipsa aparentă a unui suport ştiinţific6 a unei astfel de abordări, se observă capacitatea lui Freud de a intui invarianţi în
4 Ibidem, p.118. 5 Oltea, J., Psihosomatica între medicină şi cultură, o abordare cognitiv‑comportamentală a tulburărilor de alimentaţie, Editura Paideia, p.63. 6 În sensul că lipseşte o verificare experimentală prin care „legea substituirii prin asociere şi transfer” să poată fi fundată; abordarea lui Freud însă edifică o metodă de abordare a 460 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE fluctuaţiile comportamentului uman, invarianţi pe baza cărora pot fi enunţate apoi legi şi principii. Conceptul de transfer, explicat azi prin generalizarea stimulului învăţat, este unul dintre invarianţi7. Psihologia comportamentală este cea care, pornind de la aborda‑ rea empirică a comportamentului, ajunge la legi şi principii cu aplica‑ bilitate practică. Cunoscând legile după care funcţionează comporta‑ mentul, acesta poate fi modificat, iar modificarea comportamentului este un proces de învăţare. Micul Albert a fost învăţat să se teamă de şobolani. Pe baza aceloraşi principii, micul Peter a fost învăţat să nu se teamă. Azi astfel de practici ar fi interzise prin deontologia profesională. În condiţionarea clasică, învăţarea era considerată ca un proces în care asocierea repetată dinte un stimul anterior neutru SC şi un stimul necondiţionat SNC (stimul care produce un răspuns necondi‑ ţionat pe baza unor mecanisme nervoase înăscute – răspuns respon‑ dent), va duce la declanşarea răspunsului respondent R chiar de către stimulul neutru SC. Un stimul este constant urmat de altul şi organis‑ mul ajunge să‑i asocieze în ceea ce determină ei ca stare psiho‑fizi‑ ologică. Astfel, relaţia de contiguitate a celor doi stimuli, SC şi SNC, în orice ordine, era considerată esenţială pentru formarea condiţi‑ onării clasice. Până în 1968 când, într‑un experiment inovator, Re‑ scorla demonstrează că de fapt predictibilitatea apariţiei SNC după SC este, importantă. Astfel contiguitatea presupune şi ordinea SC – apoi SNC8. Doar la lotul de şobolani la care sunetul SC era un bun predictor pentru şocul electric SNC se fixa condiţionarea. La lotul în care şocurile aveau o probabilitate egală şi în prezenţa şi în absenţa tonului, condiţionarea nu s‑a produs. Este un prim moment în care psihologia comportamentală nu poate ignora factorii cognitivi. Pen‑ tru apariţia condiţionării clasice, SC trebuie să fie un predictor bun pentru SNC. Condiţionarea clasică a fricii joacă un rol important în tulbură‑ rile anxioase. O perspectivă depărtată de Complexul Oedip.
unor astfel de probleme: identificarea acelui „factor” stare psihică de fond pre/sub‑con‑ ştientă care determină fobia şi identificarea acelui eveniment exterior, care asociat cu starea psihică de fond, prilejuieşte „transferul” sau „asocierea” cu obiectul exterior care este subiectul acelui eveniment. Metoda lui Freud este ştiinţifică, dar „factorii” stare psi‑ hică de fond par a nu avea aceeaşi obiectivitate ca metoda însăşi. 7 Acest invariant are caracter de operator. 8 Această caracteristică a relaţiei de contiguitate se numeşte, în limbajul matematic de specialitate, „ne‑simetrie”. Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 461
Schimbarea comportamentală: de la model la terapie Din Rusia începutului de secol XX, unde Ivan Pavlov începuse studiul a ceea ce va fi numit condiţionarea clasică, istoria se mută în America anului 1953 unde B. F. Skinner elaborează principiile condi‑ ţionării operante/instrumentale prin definirea conceptelor deîntărire şi pedeapsă. Spre deosebire de condiţionarea clasică, în condiţiona‑ rea instrumentală anumite reacţii (R) sunt învăţate în funcţie de con‑ secinţele lor (S). Întăririle şi pedepsele sunt consecinţe ale compor‑ tamentului operant pe care‑l modifică. Apare o schemă R– S în care apariţia unui comportament operant, spre deosebire de cel respon‑ dent, nu este condiţionată de prezenţa unor stimuli anteriori. Orga‑ nismul poate declanşa orice comportament, acesta fiind controlat de stimulii ce‑l urmează, adică de întăriri şi pedepse. După 1960 anumite fapte din practica clinică au impus luarea în considerare a factorilor cognitivi şi a prelucrărilor informaţionale. Este începutul unei schimbări de paradigmă care va duce în final la apariţia terapiei cognitiv‑comportamentale. Stimulul A nu provoacă direct reacţia C. Procesul este mediat de procesările informaţionale B, ale persoanei. A → B → C (1) Orice situaţie A trăită de subiect declanşează anumite cogniţii (credinţe, convingeri, gânduri) conştiente sau inconştiente B. Prin aceste cogniţii B, subiectul interpretează situaţia A rezultând conse‑ cinţele C care pot fi comportamente, emoţii, reacţii fiziologice.9 De exemplu, faptul că un copil nu ajunge la timp acasă (A) poate fi inter‑ pretat de părinte prin „i s‑a întâmplat un accident” deci (B) → stare de îngrijorare (C). Se observă că unei situaţii A1 îi corespunde printr‑o anumită cogniţie B1 o consecinţă C1. Prin B1 starea subiectului trece, în cazul producerii evenimentului A1, din C (starea aferentă comportamentu‑ lui adaptat la contextul real obiectiv prin cogniţia B) în C1 (starea afe‑ rentă comportamentului indus de interpretarea cognitivă B1). Pere‑ chea (A1, B1) transformă C în C1:
C → (A1, B1) → C1 (2) Această schemă are şi doar interpretarea de instanţiere a sec‑ venţei (1), considerată ca schemă pur sintactică, prin conţinuturile A1 pentru A, B1 pentru B şi C1 pentru C. Prin contrast cu această
9 Acest model se numeşte „Modelul ABC cognitiv” (Ellis şi Beck). 462 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE interpretare simplă de „instanţiere” a unei scheme sintactice, care ar conduce la o gramatică formală urmând apoi a căuta „modele” ale sale, interpretarea noastră (2) conferă un caracter operatorial cogni‑ ţiei particulare B1 a persoanei subiect (neabstractizată), operator care transformă comportamentul adecvat C în altul C1 şi acesta trebuie co‑ rectat prin intervenţia psiho‑terapeutului. Gramatica formală subia‑ centă este prezentă, dar nu subiect de investigare în această lucrare. În general, problemele psihologice sunt rezultatul cogniţiilor dis‑ funcţionale. Evenimentul activator A1 declanşază cogniţii disfunc‑ ţionale B1 care produc consecinţe dezaptative C1 raportate la con‑ text. În cazul fobiei sociale10, situaţia socială (e.g. conversaţie într‑un grup) = A1, activează convingeri disfuncţionale (e.g. „nu sunt în stare să mă exprim corect; oamenii vor crede că sunt un prost”) = B1, care va duce la simptome fiziologice şi comportamentale de asigurare/evi‑ tare (e.g. repetă propoziţiile în plan mental înainte de a le pronunţa/ evită să vorbească în public) = C1. Considerând (A1, B1), există urmă‑ toarele posibilităţi pentru schimbarea lui C1 în C, unde C este com‑ portamentul adaptat la context: 1. Modificarea lui A1: în general aceasta este opţiunea subiecţilor, prin comportamentele de asigurare/evitare prin care situaţia proble‑ matică este evitată şi deci C1 nu mai apare. Problema psihologică (di‑ ficultăţi în cazul apariţiei evenimentului activator 1A ) ramâne însă. 2. Modificarea lui 1B : soluţie aleasă de psihoterapia cognitiv – comportamentală, prin metode cognitive şi comportamentale prin care subiectul poate să‑şi infirme evaluările negative.
Operatori psihologici La nivel comun prin operator se înţelege ceea ce operează (un proces). Abstractizat, operatorul presupune două mulţimi şi un pro‑ cedeu – descris eventual doar formal şi pur nominal prin regula de transformare sau asociere – care transformă în acelaşi mod, la nivel nominal, un element din prima mulţime într‑un element din a doua mulţime.11 Un operator poate fi desemnat printr‑un simbol/denumire pentru precizarea operaţiilor ce se efectuează asupra operanzilor (ele‑ mentele care suferă procesul). ◆◆ În secţiunea anterioară, în cazul fobiei sociale, comportamen‑ tul fobic era dat de B1. La nivelul lui „B” se poate „opera” rezultând 10 Elementul esenţial al fobiei sociale îl constituie frica persistentă şi totodată marcată de situaţiile sociale sau de performanţă în care poate surveni o punere în dificultate. (DSM – IV, Editura Asociaţiei psihiatrilor liberi din România, Bucureşti, 2003, p. 450). 11 Ioniţă, C., Note de curs – TCSI, 2010. Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 463 comportamentul. Se pot identifica operatori asociaţi unor procese psihice simple sau complexe. Un mesaj vizual subliminal, o convin‑ gere, schema cognitivă sau scenariul cognitiv pot fi operatori psiho‑ logici. La fel metafora sau povestirea terapeutică pot opera modificări complexe la nivelul personalităţii. Alte exemple apar în cazul procese‑ lor informaţionale care determină cogniţii: –– Gândirea dihotomică definită ca „plasarea experienţelor de viaţă si a persoanelor în două categorii diametral opuse (bun‑rău, frumos‑urât, etc)”12 poate fi considerată un ope‑ rator de simetrie relativ la context – care este acelaşi faţă de opuşii ce pot prilejui dihotomia – sau un operator de schim‑ bare de semn (trecerea în opus) relativ la persoana în context; simbolic: I (f (x)) = f (–x) dar în această formulă simbolică contextul ca parametru de‑ clanşator condiţionant al relaţiei nu apare explicit. –– Minimalizarea şi maximizarea – „evaluarea eronată a mag‑ nitudinii unui eveniment, într‑o măsură suficient de mare pen‑ tru a constitui o distorsiune”13 poate fi considerată un operator de multiplicare (diminuare în raport): F (x) = a x, unde a număr (pondere) între 0 şi 1 pentru minimalizare, iar F (x) = A x, unde A număr (pondere) peste 1 pentru maximizare, x reprezentând magnitudinea, importanţa sau relevanţa independentă de subiect (astfel a, A simbolizează operaţia „distorsiune” a subiectului). ◆◆ În cazul mecanismelor de coping cognitiv (incluzând şi meca‑ nismele de apărare) următoarele: –– Negarea defensivă: „refuzul de a crede şi accepta ceea ce s‑a întâmplat (e.g. o persoană care a pierdut pe cineva drag re‑ fuză să creadă şi se comportă ca şi cum celălalt ar fi în viaţă)”14 poate fi considerată simbolic un operator logic de genul NON X dar în conţinut operaţia este la nivelul existenţei evalu‑ ate de propriul psihic (atitudine psihică).
12 David, D., Tratat de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale, Editura Polirom, 2006, pag. 74. 13 Ibidem p.74. 14 Ibidem p. 91. 464 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE
–– Proiecţia: „atribuirea propiilor dorinţe sau trăsaturi negative unei alte persoane (e.g. o persoană care nu a reuşit să îşi ar‑ gumenteze punctul de vedere, susţine că interlocutorul său e prost)15. –– Sublimarea: „manifestarea dorinţelor inacceptabile într‑o manieră aceptată social (e.g. o persoană agresivă practică spor‑ turi violente)”16. –– Deplasarea: „redirecţionarea dorinţelor către o ţintă mai pu‑ ţin ameninţătoare (e.g. o persoană trânteşte uşa pentru a nu‑l lovi pe cel care l‑a supărat)”17. Operatorii anteriori (coping cognitiv) pot fi simbolizaţi sau puşi în formă cuantificată ca operatori de atribuire şi ar putea fi notaţi su‑ gestiv prin A ▶ V (lui A i se atribuie V). Identificarea unor operatori oferă o imagine intuitivă a realită‑ ţii. Obţinerea unei imagini riguroase, care să se apropie de o imagine izomorfă a realităţii studiate, nu poate exclude matematica. Valenţele matematicii asupra cunoaşterii în general reies din însăşi definiţia ei: „matematica este ştiinţa structurilor complet explicitate.”18 În măsura în care structura sistemului studiat poate fi explicitată, matematica devine un instrument util în cunoaştere. „O structură este un ansam‑ blu organic de raporturi. Explicitare înseamnă descriere. Explicitare completă înseamnă o descriere care epuizează fără ambiguitate tot ceea ce se urmărea a fi explicitat. Sunt, desigur, în continuare multe nuanţe ce trebuie precizate (asupra calificativului complet, spre exem‑ plu). Nu toate structurile pot fi explicitate complet; când o structură nu poate fi explicitată complet, partea ne‑explicitată nu poate fi de‑ scrisă decât prin momente. Din această structură de momente se abs‑ trage cât poate fi explicitat şi doar partea abstrasă capabilă de expli‑ citare este obiect de studiu al matematicii. Deşi structura iniţială nu este epuizată prin această abstragere, structura abstrasă şi explicitată constituie totuşi un gen sau model al structurii reale” care fară a fi in‑ cognoscibilă stă în afara oricărei explicitări.19
15 Ibidem p. 91. 16 Ibidem p. 91. 17 Ibidem p. 91. 18 Ioniţă, C., Nicolae Popescu – aşa cum l‑am cunoscut, 2011 (în curs de publicare – p.43, XL) şi p.804 în (Semnificaţia întâlnirilor cu Solomon Marcus – Conştienţa Culturii de matemati‑ citatea sa) [8]. 19 Ibidem; p.43, XL, şi p.804 [8]; ca structuri ne‑explicitate sunt indicate Dasein‑ul (totali‑ tatea modurilor noastre de a fi ierahizată structurat prin modul nostru întrebător de a fi asupra modurilor noastre de a fi – iar, [n.n.], această definiţie are valenţe structurale Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 465
Spre o explicitare completă Emoţia este o componentă importantă a vieţii psihice. Este defi‑ nită ca „un episod complex, multicomponent, care creează o dispo‑ nibilitate de acţiune.”20 Teoriile care descriu emoţia ca proces psihic iau în considerare mai multe componente interdependente. Evaluarea cognitivă este una dintre acestea. O situaţie de viaţă (e.g. o insultă, un peisaj) poate genera o emoţie doar în măsura în care este interpretată ca relevantă pentru obiectivele noastre. Interpretarea este făcută ime‑ diat după „trăirea” situaţiei de viaţă. Ea este un operator (o1) pentru unele componente ce alcătuiesc emoţia: modificări corporale interne, expresie facială etc. Schematic:
SITUAŢIE (S) → INTERPRETARE (o1) → EMOŢIE (E) Experimentele (Zillmann şi Bryant, 1974) au pus în evidenţă fap‑ tul că o modificare corporală internă iniţial neutră (e.g. o activare fi‑ ziologică în urma efectuării unui efort fizic), poate fi atribuită greşit situaţiilor care apar după aceea (e.g. o remarcă ambiguă a unui co‑ leg de serviciu) intensificând reacţiile individului la acel context. Pot fi identificaţi un operator de atribuire (o2) şi un operator recursiv (o3) care intervin în schemă:
ACTIVARE FIZIOLOGICĂ → ((o2), (o1)) → (o3) → (E) Teoria evaluării (Smith şi Lazarus, 1993) este cel mai bine susţi‑ nută ştiinţific. Prelucrarea informaţională ce evaluează în prima fază situaţia are două componente: (1) relevanţa motivaţională: este cea care asociază scopurilor noastre anumite evenimente; (2) congruenţa motivaţională: modul în care evenimentul este în acord cu scopurile noastre. Din congruenţa emoţională rezultă tipul emoţiei dat de măsura în care evenimentul este congruent cu obiectivele noastre. În faza a doua intervin mecanisme de coping, mecanisme ce ţin de tipare de gândire formate încă din copilărie. De exemplu, atribui‑ rea: cui atribuim situaţia? – propriei persoane sau altora. În tabelul următor sunt prezentate emoţiile rezultate în funcţie de modul de formulare a scopurilor şi de modul de atribuire a răs‑ punderii pentru situaţia dată: e1 desemnează un eveniment congruent şi relevant atribuit de subiect unei alte persoane (e.g. provoacă o stare
pentru tema noastră) şi „structura gândirii: descrierile care se pot da nu epuizează pro‑ cesele ce dorim a le explicita, ci doar anumite momente ale lor”. 20 Smith, E., E., Nolen‑Hoecksema, S., Fredrickson, B., L., Loftus, G., R., Introducere în psiho‑ logoe, ediţia a XIV‑a, Editura Tehnică, Bucureşti 2005, p.562. 466 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE de furie subiectului ca urmare a operării atribuirii). Actualizarea ope‑ rării o notăm prin 1, iar 0 desemnează neactualizarea operării. Prin e2 desemnăm un eveniment congruent şi relevant atribuit de subiect propriei persoane (e.g. provoacă în subiect, datorită auto‑evaluării sale şi unui operator de atribuire, o stare conştientizată de vinovăţie). Prin e3 desemnăm un eveniment congruent şi relevant care este eva‑ luat şi interpretat de subiect printr‑o exprimare în „grade” de compa‑ raţie într‑o scală obiectiv/subiectiv funcţională implicit în subiect a situaţiei. Nivelele scalei implicite a evaluării subiectului pot fi cuan‑ tificate prin numere între 0 şi 1 (cuantificare sau modelare fuzzy). În ultima linie a tabelului, coloana e3, prin E desemnăm o emoţie com‑ plexă amalgamată prin alte emoţii care participă la complex prin comportamente asociate unor evenimente de tip e1, e2. Cuantificând evenimentele de tip e1, e2 doar prin 0 şi 1, consem‑ năm faptul că subiectul se raportează la ele doar ca la două stări po‑ sibile – i.e. aceste evenimente constituie pentru subiect doar unităţi de informaţie (bit). Prin analiza cazului – problematizarea terapeu‑ tului – se poate stabili validitatea cuantificării fuzzy din punctul de vedere al apartenenţei fuzzy la complex (i.e. numărul a reprezintă apartenenţa comportamentului de tip e1, e2 la complex şi modelul va fi o funcţie de apartenenţă a unei mulţimi fuzzy), fie din punctul de vedere al participării fuzzy la amagalmul E (i.e. a semnifică gra‑ dul de intensitate sau ponderea operatorului e1, e2 la amalgamul ope‑ rational care schimbă comportamentul şi modelul va fi un sistem fuzzy), fie necesitatea ambelor puncte de vedere – conducând la o scală dublă (i.e. o structură fuzzy). Dorinţa poate fi exprimată în ter‑ meni preferenţiali, furia poate trece gradat în nemulţumire iar vino‑ văţia în remuşcare.
Eveniment e1 e2 e3 Dorinţă exprimată în termeni absolutişti („Trebuie să…!”) 1 1 0 Dorinţă exprimată în termeni preferenţiali („Este preferabil să…) 0 0 0..a..1 Relevanţă 1 1 0..a..1 Congruenţă 1 1 0..a..1 Responsabilizare a celorlalţi 1 0 0..a..1 Responsabilizarea propriei persoane 0 1 0..a..1 Tipul emoţiei Furie Vinovăţie E
Abordarea fuzzy aproximează mai bine aceste procese. Chiar di‑ alogul terapeut‑pacient, prin exprimarea pacientului ce utilizează Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 467 termeni precum foarte, aproape, oarecum, mai aproape, etc., arată modalitatea de cuantificare fuzzy21. Modelările proceselor psiholo‑ gice în care considerăm doar cuantificarea evenimentelor de tip e1, e2 prin valorile 0 şi 1, pun în evidenţă componenta psihică informaţi‑ onală, inclusiv evaluarea informaţiei (ca operator). În acest caz viaţa psihică apare ca o înşiruire sau aglomerare de biţi – fiecare bit fiind considerat un eveniment indivizibil. Cuantificarea evenimentelor de tip e3 prin valori între 0 şi 1, este mult mai nuanţată. Nu este de ace‑ laşi tip cu o înşiruire de biţi, iar operatorii de interpretare şi evaluare aduc grade de relevanţă şi congruenţă ce aproximează mai fin starea dinamică a subiectului care actualizează aceşti operatori. Suntem con‑ duşi la a considera că structurile şi sistemele fuzzy constituie un tip de structuri operatoriale mai apropiate ca putere de descriere de di‑ namica vieţii psihice individuale – inclusiv în ceea ce priveşte stările psihice, considerate ca elemente ale structurii fuzzy, stabile sau inclu‑ siv în ceea ce priveşte procesele prin care acestea se stabilizează ge‑ nerând direcţii comportamentale. Această stabilitate, ce concură la formarea pattern‑urilor, este decelabilă acum prin considerarea eve‑ nimentelor de tip e3 în care dinamic procesul de evaluare tinde să se sfârşească – prin mecanisme neuronale şi fiziologice – într‑o valoare mult apropiată de 1 sau 0. Iar această tendinţă a operatorului (sau a operaţiei) în subiect este, la rândul său, constatabilă din exterior ca tendinţă către valoarea 1 sau 0 prin observarea sau dialogul practicat de terapeutul‑psiholog. Astfel se poate stabili, din exterior, o formă specifică a dinamicii psihice a subiectului, formă care – am arătat – este mai bine explicitată prin structurile fuzzy. Încă din 1951, Wilder Penfild, neurochirurg la Universitatea McGill din Montreal a descoperit că nu numai evenimentele trecute, ci şi sentimentele asociate acestora sunt înregistrate în detaliu, fiind legate indisolubil. Amintirile sunt trezite de stimuli ai experienţei zil‑ nice si sunt reactualizate sub forma retrăirii22.
21 Cuantificarea fuzzy a termenilor lingvistici conduce la trei moduri distincte deductive prin care se poate proba cu validitate o afirmaţie în limbajul sau calculul logicii proppo‑ ziţionale fuzzy. Teoremele de completitudine se aplică logicilor propoziţionale (şi logi‑ cilor fuzzy de ordinul 1 ale predicatelor). Teorema de incompletitudine (tip Gödel) ar interveni uneori doar în încercarea probării prin regulile formale de inferenţă a unor enunţuri ce afirmă o anumită proprietate a tuturor subiecţilor şi tuturor operatorilor psihologici – afirmaţii care sunt constituente ale unei teorii a psihicului – şi nu aceasta ne preocupă în această lucrare. Astfel, logica (propoziţională) fuzzy aplicată după cuan‑ tificare are o instrumentalitate cu valabilitate reală. 22 Harris, T., A., Eu sunt OK tu eşti OK, Editura Trei, 2011, p.29. 468 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE
Descoperirile din domeniul circuitelor neuronale au pus în evi‑ denţă rolul amigdalei23 în cadrul evaluării evenimentelor. În cazul unor evenimente trăite intens afectiv, amigdala este cea care memo‑ rează starea emoţională asociată evenimentului. Când apare o situaţie care aminteşte de evenimentul respectiv, amigdala returnează starea emoţională memorată. Astfel se poate produce o evaluare inconşti‑ entă a stimulilor relevanţi pentru emoţie. La limită, este ceea ce se produce în cazul tulburării de stres‑postraumatic. Particularităţile in‑ dividuale ce privesc nivelul de neurotransmiţători şi al hormonilor complică obţinerea unui model al procesului studiat. Experimentele au pus în evidenţă şi o componentă a evaluării in‑ conştiente dezvoltată la nivel de specie. Animale crescute în captivi‑ tate au manifestat reacţii fobice la aceiaşi stimuli – duşmani naturali ai speciei – ca şi cele crescute în sălbăticie, cu toate că nu se mai întâl‑ niseră cu aceşti stimuli.
De la model la realitate În psihologie, modelarea unui proces sau a unor procese psihice poate descrie relaţia dintre mărimile de intrare şi ieşire. Dezvoltarea modelului se face odată cu identificarea unor noi operatori. Diversi‑ tatea explicaţiilor oferite de perspectivele psihologice contemporane poate fi depăşită utilizând astfel de modele. Tehnicile moderne de imagistică a creierului oferă posibilităţi re‑ marcabile pentru studiera proceselor mentale. Neuronii activaţi con‑ comitent în timpul unei experienţe pot stabili conexiuni permanente. Aceste conexiuni permit ulterior reactivarea aceleiaşi reţele neuro‑ nale pe care o experimentăm în forma amintirilor.24 Este tocmai ceea ce descoperise Wilder Penfild prin stimularea unor zone cerebrale în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Rezultă o corespondenţă stabilă între pattern‑urile cerebrale şi pattern‑urile manifestărilor psi‑ hice. Este un mod economic şi rapid în care creierul se achită de sar‑ cini. Preţul plătit: în situaţii deosebite, de cele mai multe ori, oamenii acţionează după pattern‑uri de comportament rigide sau pattern‑uri de comportament vechi, din copilărie, neadecvate pentru situaţia ac‑ tuală. Astfel apar problemele psihologice. Pentru un eveniment dat,
23 termen (anatomie cerebrală) denumind „o structură cerebrală situată în partea inferioa‑ ră a creerului care se ştie că înregistrează reacţiile emoţionale’’, creierul primitiv, „şi are rol cheie în circuitele emoţiei”; p.571, [11] 24 Greene, A., J., Making Connections – The essence of memory is linking one thought to another, Scientific American Mind, July 2010, http: //www.scientificamerican.com/arti‑ cle.cfm?id=making‑connections Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 469 este activat pattern‑ul cu probabilitatea cea mai mare de apariţie, adică, acel pattern ce corespunde reprezentării deja formate a eveni‑ mentului. Se poate defini în acest mod gradul de organizare sau dez‑ organizare a persoanei într‑un mod ce aminteşte de entropia siste‑ melor şi intenţionăm, nu aici, a o lega ulterior de entropia şi energia informaţională. Însă dezordinea este o „noţiune foarte relativă; ceva este în dezordine numai în raport cu un obiectiv, mai bine zis cu un s c op.” 25 Societatea oferă această raportare: maladiile sunt clasificate prin sisteme taxinomice bazate pe descrierea exactă a simptomelor şi pe criterii operaţionale pe care individul trebuie să le îndeplinească pentru a se încadra în „prototipul clinic”. În psihoterapie, scopul terapeutului este de a‑l scoate pe subiect din categoria nosografică în care a fost încadrat şi de a‑l aduce spre normalitate. Conceptualizarea fiecărui caz prin identificarea variabi‑ lelor şi operatorilor psihologici implicaţi în demersul terapeutic este importantă. O persoană cu autism trebuie abordată diferit de o per‑ soană cu deficienţă mintală. Prin modelare, evaluarea psihologică poate depăşi caracterul si‑ tuaţional al testării psihologice. Modificând valorile variabilelor co‑ respunzătoare situaţiei de interes, într‑un model a cărui configuraţie poate să „crească” pe măsură ce noi date sunt disponibile, se pot ob‑ ţine predicţii adecvate situaţiei.
Către o ştiinţă a complexităţii Definiţiile multidimensional‑globale ale personalităţii, chiar ca sistem informaţional, iau în considerare complexitatea acesteia.26 „Un sistem complex poate manifesta proprietăţi ce nu pot fi cu adevărat explicate prin studiul oricât de amănunţit al elementelor componente. (…) Întregul are legi proprii ce izvorăsc din dinamica părţilor şi care se manifestă atât timp cât întregul nu este fragmentat într‑o abordare reducţionistă clasică.”27 O simplă utilizare a unor funcţii matema‑ tice nu‑şi atinge scopul. Mecanismul adaptiv sau reactiv cel mai cu‑ prinzător descripţional a fost oferit de cibernetică şi sistemele ciber‑ netice, dar realizarea adaptării redusă la această „relaţie matematică abstractă” presupune un proces de feedback iterat într‑o infinitate de paşi. Aceste procese ce nu pot fi descrise decât apelând la o infinitate
25 Georgescu‑Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.253. 26 A se vedea Golu, M., Fundamentele Psihologiei, Vol. II, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, p. 543. 27 Kaufmann, S., At Home in the Universe, Oxford University Press 1996. 470 MIHAI‑CĂTĂLIN NEAGOE de paşi, au totuşi loc efectiv prin psihic. Demersul trebuie îndreptat dinspre o „ştiinţă a sistemelor complicate” spre o ştiinţă a complexită‑ ţii care să depăşească abordările liniare, reducţioniste.
Concluzii Funcţia psihicului, în ansamblu, se realizează şi printr‑o struc‑ tură specifică dinamică ce este mai bine aproximată de structurile fuzzy. Modelarea fuzzy cu coeficienţi între 0 şi 1, conduce la o al‑ gebră a proceselor psihice. Această algebră reţine şi aspectele infor‑ maţionale, componentele informaţionale ale psihicului ca sistem, dar nu se reduce la acestea. În termenii acestei algebre, diversitatea me‑ canismelor explicative privind schimbările de comportament poate deveni unitară şi predictivă, fără a deveni oraculară, cerinţa validă‑ rii experimentale (procesul psiho‑terapeutic) constituind principiu. Interpretând coeficienţii combinării operatorilor şi stărilor în amal‑ gamarea lor, ca operatori psihologici de transformare a comporta‑ mentului şi, totodată, ca elemente ale acestei algebre – elemente cu rol funcţional – ele sunt decelabile din exteriorul subiectului în con‑ textul psiho‑terapeutic. Această algebră este contiguă unei grama‑ tici formale ce rămâne a fi investigată. Acest tip de algebră nu contra‑ vine altor abordări structurale sau/şi statistice ale psihicului. La nivel structural pur formal şi abstract, aceast tip de algebră nu este studiat încă deplin în cercetarea matematică propriu‑zisă, iar aplicaţiile sale dincolo de valenţele conceptuale ale unui model nu au fost investigate aproape de loc. Operatori psihologici în modelarea comportamentului uman 471
Bibliografie
[1] David, D., Tratat de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale, Editura Polirom, 2006; [2] Freud, S., Opere Esenţiale, Vol. 8, Editura Trei, 2010; [3] Georgescu‑Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979; [4] Golu, M., Fundamentele Psihologiei, Vol. I, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000; [5] Greene, A., J., Making Connections – The essence of memory is linking one thought to another, Scientific American Mind, July 2010; http: //www.scientificamerican.com/article. cfm?id=making‑connections; [6] Harris, T., A., Eu sunt OK tu eşti OK, Editura Trei, 2011; [7] Ioniţă, C., Note de curs – TCSI, 2010; [8] Ioniţă, C., Semnificaţia întâlnirilor cu Solomon Marcus – Conştienţa Culturii de matematicitatea sa în Întâlniri cu/Meetings with Solomon Marcus; vol.1, Editura Spandugino, Bucureşti, 2011, p.798–824 [9] Kaufmann, S., At Home in the Universe, Oxford University Press 1996; [10] Oltea, J., Psihosomatica între medicină şi cultură, o abordare cognitiv‑comportamentală a tulburărilor de alimentaţie, Editura Paideia, 2003; [11] Smith, E., E., Nolen‑Hoecksema, S., Fredrickson, B., L., Loftus, G., R., Introducere în psihologoe, editia a XIV‑a, Editura Tehnică, Bucureşti 2005. A cadEMIA de ştiinţe a Republicii Armenia
Garabet KÜMBETLIAN1 [email protected]
ZUSAMMENSETZUNG: Der Beitrag stellt eine kurze Geschichte und die aktuelle Organisierung der Nationalen Wissenschaftlichen Akademie der Armenischer Republik vor. KEYWORDS: Armenien, Akademie, Wissenschaft, Geschichte, Organisation.
În anul 1935 la Leningrad, astăzi din nou Skt. Petersburg, lua fi‑ inţă în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, „Secţia Armeană a Aca‑ demiei de Ştiinţe a URSS”. La 10 noiembrie 1943, în plin război, aceasta devenea „Academia Armeană de Ştiinţe” şi care, începând cu anul 1993 se va numi „Academia Naţională de Ştiinţe a Republicii Ar‑ menia” (ANŞ‑RA). Primul preşedinte al Academiei Armene de Ştiinţe a fost ma‑ rele cărturar armenolog şi expert în istorie orientală, Hovsep Orbeli. Hovsep era descendent al unei familii nobile, urmaşă directă a erou‑ lui naţional Vartan Mamikonyan. Bunicul lui a fost preot la Skt. Pe‑ tersburg, Moscova şi Tiflis (Tbilisi), iar tatăl său, jurist. Hovsep s‑a născut în anul 1887 la Kutaisi, în Georgia. În anul 1904 s‑a înscris la cursurile de istorie şi filologie de la Universitatea din Skt. Petersburg. În timpul studenţiei a participat la excavaţiile arheologice de la Ani, vechea capitală medievală a Imperiului Armean. După absolvirea fa‑ cultăţii, în anul 1911, a devenit directorul muzeului de la Ani. În această perioadă a călătorit la Khachen în Nagorno‑Karabakh şi în teritoriile armeneşti din Turcia, unde a învăţat armeana şi turca. A lucrat apoi timp de 31 de ani în cadrul muzeului Hermitage, iar în‑ tre anii 1934 şi 1951 a fost chiar directorul lui.
1 Prof. dr. ing., membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România; membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 476 GARABET KÜMBETLIAN
Foto 1 – Academia Naţională de Ştiinţe a Republicii Armenia
În timpul blocadei germane din al doilea război mondial a salvat o mare parte din patrimoniul muzeului. Aşa se explică şi prezenţa lui ca martor la procesul de la Nürnberg. Împreună cu fraţii lui mai mari, Ruben şi Levon, a fost membru fondator al „Secţiei Armene a Academiei de Ştiinţe a URSS”, iar între anii 1943 şi 1947 a fost primul preşedinte al „Academiei Armene de Ştiinţe”. A murit după o viaţă plină de realizări în anul 1961, la vârsta de 73 de ani. [1], [2]. În anul 1987, Poşta din URSS a tipărit în memo‑ ria lui Hovsep Orbeli un timbru poştal. Zestrea culturală şi materială a fraţilor Orbeli este păstrată şi astăzi, cu sfinţenie, în cadrul muzeu‑ lui de la Tsaghkadzor, la 50 km de Erevan, unde se află şi un impresi‑ onant monument, dedicat lor. Al doilea preşedinte al „Academiei Armene de Ştiinţe” a fost ce‑ lebrul om de ştiinţă şi marele profesor, Victor Ambartsumyan (1908– 1996). Victor Ambartsumyan a fost unul din cei mai importanţi as‑ tronomi şi astrofizicieni ai secolului XX, fiind considerat pe drept, părintele astrofizicii teoretice. Ambartsumyan s‑a născut la Tiflis în anul 1908. În anul 1924 a devenit student al facultăţii de fizică şi ma‑ tematică a Institutului Pedagogic din Leningrad, desăvârşindu‑şi stu‑ diile la Universitatea de Stat din acelaşi oraş. După absolvire, între anii 1928 şi 1931, a efectuat cercetări avansate la observatorul din Pulkovo. În anul 1934, la vârsta de 26 de ani, a devenit profesor. În anul 1939 a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din URSS. Între anii 1939 şi 1941 a fost directorul Observatorului As‑ tronomic al Universităţii din Leningrad şi prorector al Universităţii. Academia de ştiinţe a Republicii Armenia 477
În anul 1943, când s‑a înfiinţat Academia Armeană de Ştiinţe, a de‑ venit vicepreşedintele ei. În anul 1946 a iniţiat şi a pus bazele Obser‑ vatorului Astrofizic din Byurakan, de pe versantul sudic al munte‑ lui Aragatz. În anul 1947 a devenit preşedintele Academiei Armene de Ştiinţe (până în anul 1993, când a devenit Preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Armenia). În timpul vieţii sale a scris şi a publicat numeroase tra‑ tate, studii şi articole de astronomie şi astrofizică teoretică şi experimen‑ tală, fiind recunoscut şi elogiat de întreaga comunitate ştiinţifică a lu‑ mii, care i‑a acordat la rândul ei zeci de onoruri, decoraţii, medalii şi di‑ plome onorifice. Enumerarea aces‑ tora depăşeşte cadrul lucrării de faţă. A fost membru titular al Aca‑ demiei de Ştiinţe a URSS (începând cu anul 1953) şi Academiei Armene de Ştiinţe. Între anii 1961 şi 1964 a fost ales preşedinte al Asociaţiei In‑ ternaţionale de Astronomie, iar între anii 1966 şi 1972 a fost preşedinte al Consiliului Internaţional al Asocia‑ Foto 2 – Academicianul Hovsep ţiilor Ştiinţifice. După moarte a fost Orbeli (1887–1961), primul președinte al Academiei Naţionale înmormântat la baza turnului ma‑ de Ştiinţe a Republicii Armenia relui telescop, al Observatorului din Byurakan. Numele lui a fost atribuit atât Planetei MINOR 1905, cât şi Observatorului de la Byurakan. Despre Victor Ambartsumyan s‑au scris nenumărate tratate, cărţi şi studii biografice, atât în timpul vieţii sale, cât şi după moarte. La doi ani după moarte, Statul Armean a ti‑ părit în cinstea şi amintirea acestui titan al ştiinţei, o bancnotă care‑i poartă chipul [3], [4], [5], iar Preşedintele Republicii Armenia a in‑ stituit „Premiul Internaţional Victor Ambartsumyan” pentru reali‑ zări deosebite în domeniul Astrofizicii, Matematicii sau Fizicii, în va‑ loare de 500.000 de dolari, primul premiu urmând a fi acordat pentru anul 2010. În anul 2010, premiul Victor Ambartsumyan a fost acordat pentru prima oară profesorului Michel Mayor de la Observatorul din Geneva şi colaboratorilor lui, pentru contribuţii importante în studiul relaţiilor dintre sistemele planetare şi stelele‑„sori” ale lor. Între anii 1993 şi 2006, al treilea preşedinte al Academiei Armene (şi primul preşedinte al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Republicii 478 GARABET KÜMBETLIAN
Armenia) a fost informaticianul Fadey Sargsian (1923–2010). F. Sargsian a absolvit Academia Militară la Skt. Petersburg, devenind ul‑ terior doctor în ştiinţe tehnice. El a adus contribuţii importante în do‑ meniul surselor de energie, radio‑comunicaţiilor şi radio‑electronicii. Actualul preşedinte al Academiei este Radik Martirosyan (născut la data de 1 mai 1936), specialist în ra‑ diofizică şi electronică cuantică. [6]. Academia Naţională de Şti‑ inţe a Republicii Armenia este cea mai înaltă organizaţie ştiinţifică au‑ tonomă a republicii şi care reuneşte membrii academiei cu conducerile ştiinţifice ale instituţiilor ştiinţifice şi de cercetare, afiliate ei. Academia promovează şi conduce cercetările ştiinţifice fundamentale şi aplicative în diferitele domenii ale ştiinţei, ca şi pe cele care exced graniţelor Arme‑ niei. Ea este „Consultantul Ştiinţi‑ fic Oficial” al Guvernului Republicii Armenia. ANŞ‑RA este finanţată cu prioritate de la bugetul de stat, dar şi din partea altor diferite fundaţii particulare sau ale statului, ca şi din Foto 3 – Academicianul Radik Martirosyan, actualul președinte contractele directe încheiate între al Academiei Naţionale de academie şi alte organizaţii din Ar‑ Ştiinţe a Republicii Armenia menia sau străinătate. Academia este condusă de Adunarea Generală, care‑i cuprinde pe toţi membrii titulari şi corespondenţi, precum şi pe toţi directo‑ rii „Institutelor” ei. În perioadele dintre două adunări generale, aca‑ demia este condusă de „Prezidiumul” ei. În prezidium‑ul academiei sunt reprezentate peste 34 de „Instituţii” ştiinţifice, precum şi alte or‑ ganizaţii profesionale. [6], [7]. Prezidiumul academiei are în subordine 5 „Divizii” ştiinţifice, pe diferite ramuri ale ştiinţei şi anume: 1. Divizia de Ştiinţe Matematice şi Tehnice, 2. Divizia de Fizică şi Astrofizică, 3. Divizia de Ştiinţe Natu‑ rale, 4. Divizia de Ştiinţe Chimice şi Ştiinţele Pământului şi 5. Divizia de Armenologie şi Ştiinţe Sociale. Prezidiumul Academiei dispune de biblioteci ştiinţifice, un „Centru de Informare Ştiinţifică”, Centrul Şti‑ inţific Internaţional de Educaţie „Gitutyun”, o Editură şi alte servicii şi anexe subsidiare. Prezidiumul academiei patronează, de asemenea, Academia de ştiinţe a Republicii Armenia 479
5 „Comisii” şi „Consilii Ştiinţifice”: 1. Consiliul Ştiinţific Editorial, 2. Consiliul pentru Probleme Energetice, 3. Comisia pentru Aplicaţii In‑ formatice, 4. Consiliul pentru Colaborare Ştiinţifică Internaţională şi 5. Comisia de Expertiză pentru Protecţia Lacului „Sevan”. [6]. La rândul lor, Diviziile academiei au şi ele în subordine „Insti‑ tute”, „Comisii” şi „Consilii”, specifice domeniului lor. Astfel, 1. Divizia de Ştiinţe Matematice şi Ştiinţe Tehnice are în subor‑ dine: 1.1. Institutul de Matematică, 1.2. Institutul de Mecanică şi 1.3. Institutul de Informatică şi Automatică. 2. Divizia de Fizică şi Astrofizică dispune de: 2.1. Observatorul Astrofizic din Byurakan, 2.2. Institutul de Radiofizică şi Electronică, 2.3. Institutul pentru Probleme de Fizică Aplicată, şi 2.4. Institutul pentru Cercetări în Fizică. 3. Divizia de Ştiinţe Naturale patronează: 3.1. Centrul pentru Studii de Ecologie, 3.2. Institutul de Biochimie, 3.3. Institutul de Botanică şi Grădina Botanică, 3.4. Institutul pentru Probleme Hidrofonice, G.S. Davtyan, 3.5. Centrul de Microbiologie şi Biotehnologie, 3.6. Institutul de Biologie Moleculară, 3.7. Institutul de Fiziologie, şi 3.8. Centrul Ştiinţific de Zoologie şi Hidroecologie, cu trei In‑ stitute de specialitate. 4. Divizia de Chimie şi Ştiinţele Pământului cuprinde: 4.1. Centrul Ştiinţific şi Tehnologic de Chimie Organică şi Far‑ maceutică, cu trei institute de specialitate, 4.2. Institutul de Chimie Fizică, 4.3. Institutul de Chimie Generală şi Anorganică, 4.4. Institutul de Ştiinţe Geologice, şi 4.5. Institutul de Geofizică şi Inginerie Seismică. În sfârşit, 5. Divizia de Armenologie şi Ştiinţe Sociale, patronează: 5.1. Institutul de Istorie, 5.2. Institutul de Filosofie şi Drept, 5.3. Institutul de Ştiinţe Economice M. Kostanyan, 5.4. Institutul de Arheologie şi Etnografie, 5.5. Institutul de Studii Orientale, 5.6. Institutul de Lingvistică H. Acharian, 480 GARABET KÜMBETLIAN
5.7. Institutul de Literatură M. Abeghyan, 5.8. Institutul de Arte, 5.9. Institutul şi Muzeul Genocidului, şi Centrul (Shirak) de Cercetare Armenologică.
Academia cuprinde 3700 de membri, dintre care 63 academici‑ eni (membrii titulari), 51 de membri corespondenţi, 335 de doctori în ştiinţe şi 1080 de „candidaţi” (doctoranzi). În afară de aceştia, mai cuprinde 4 membri onorifici, 55 de membri de onoare şi 111 membri din străinătate, printre care şi cei din diaspora armeană. ANŞ‑RA are acorduri de colaborare ştiinţifică cu academiile din Rusia, Georgia, Belarus, Ucraina, Turkmenia, Ungaria, China şi cu Royal Society din Marea Britanie. Institutele academiei au legă‑ turi strânse şi cooperează cu institute similare din SUA, Germania, Franţa, Ţările de Jos, Israel, Iran, Cipru, Mexic şi din alte ţări. [6]. ANŞ‑RA publică 13 serii de volume ştiinţifice de specialitate şi Proceedings‑uri cu articole ştiinţifice, studii şi comunicări ale sesiuni‑ lor şi simpozioanelor ştiinţifice. [6]. La data de 26 iunie 1995, Guvernul României a încheiat cu Gu‑ vernul Republicii Armenia, în baza Hotărârii 452, un Acord de Co‑ laborare între Academia Română şi Academia Naţională de Ştiinţe a Republicii Armenia şi care se reînnoieşte după fiecare ciclu de 5 ani. În anul 2007, am avut onoarea să primesc din partea Academiei Naţionale de Ştiinţe a Republicii Armenia, scrisoarea alăturată, pe care o rezum (tradusă), în cele ce urmează:
„Dragă Domnule Garabed Kümbetlian, Prezidium‑ul Academiei Naţionale de Ştiinţe a Republi‑ cii Armenia creează Departamentul Oamenilor de Ştiinţă a Diasporei Armene, în cadrul căruia, Academia doreşte să unească potenţialul ştiinţific al oamenilor de ştiinţă din Arme‑ nia cu cel al acelora din Diaspora Armeană, pentru a contri‑ bui la dezvoltarea ştiinţei şi economiei Republicii Armenia şi Republicii Muntene a Karabach‑ului şi pentru a facilita coo‑ perarea şi colaborarea între toţi oamenii de ştiinţă armeni din lume… Sperăm să primim acceptul Dumneavoastră de a colabora cu Academia noastră, la realizarea acestui proiect. Vă mulţumim pentru cooperarea Dvs. cu Academia noastră. Academician Radik Martirosyan, Preşedintele Academiei Naţionale de Ştiinţe a Republicii Armenia”. Academia de ştiinţe a Republicii Armenia 481
Bibliografie
[1] Megrelidze, I.V., „Iosif Orbeli”, Tbilisi, 1983 [2] Yuzbashyan, K., „Yerevan Armenian Academy of Sciences”, Armenian Soviet Encyclopedia, vol.XII, 1986. [3] *** „Theoretische Astrophysik”, Deutscher Verlag der Wissenschaften, Berlin, 1957 [4] *** „Philosophische Probleme der modernen Kosmologie”, Deutscher Verlag der Wissenschaften, Berlin, 1965 [5] *** „Probleme der modernen Kosmologie”, Akademie‑Verlag, Berlin, 1980 [6] http: //www.sci.am Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu
Elena CERCEL1 [email protected]
ABSTRACT: Starting with 1888, Alexandru Odobescu expressed his wish that the circular hall of the Romanian Atheneum, that was about to be built, would be decorated with a frieze representing a ”fairy of scenes from our national history”. Eventually, in 1933, Costin Petrescu, a specialist in the technique of the fresco had his project accepted. Thus, after a dedicated work, he created the greatest fresco based on Romanian history. Stylistically, the work is situated between Realism and Art Nouveau, enabling comparisons with similar works in other European countries from the same period, like ”The Slavic Epic” by Alphonse Mucha. The study presents the circumstances of how the work was created and analyses the Great Fresco of the Romanian Atheneum from a stylistic point of view and its importance for the history‑inspired art in Romania. KEYWORDS: Costin Petrescu, Romanian Atheneum, the Great Fresco
Tradiția picturii „culte” cu subiect declarat istoric/alegoric nu e foarte veche în spațiul românesc, ci datează din a doua jumătate a se‑ colului al XIX‑lea, pictorii pașoptiști fiind deschizători de drumuri în acest sens. Mult mai veche este însă tradiția picturii în frescă, împo‑ dobind bisericile cu scene biblice dar și cu imagini votive care dese‑ ori sunt singurele încercări de portretizare a domnitorilor români, singurele indicii (destul de vagi) despre înfățișarea fizică a acestora. Caracterul incert al acestor pseudo‑portrete rezidă în stilizarea ca‑ racteristică picturii de influență bizantină, accentuând demateriali‑ zarea corporală, puritatea lineară, geometrizarea petelor de umbră sau lumină, supradimensionarea ochilor în raport cu restul feței, hi‑ eratismul atitudinilor, decorativismul tratării, în acord cu destinația 1 Profesor de arte plastice, Liceul Pedagogic „Dimitrie Țichindeal” Arad; membru al Divizi‑ ei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 484 ELENA CERCEL murală a picturilor. De aceea, nu putem vorbi de portretistică în ade‑ văratul sens al cuvântului; supunerea la canonul bizantin, dublată de obligația (nu neapărat explicită, dar cu siguranță prezentă în contex‑ tul societății medievale) de a face pe placul ctitorului, ne conduc spre credința că portretele votive ale domnitorilor, de pe pereții ctitoriilor lor, nu oferă decât garanția unei asemănări aproximative, în linii ge‑ nerale și cu siguranță tributară idealizărilor. După artiști printre care Theodor Aman sau Gheorghe Tatta‑ rescu ocupă locurile principale în evocarea unor episoade din istoria românilor în pânze de dimensiuni mari sau medii, interesul pentru aceste subiecte a scăzut sub influența curentelor moderniste care pro‑ povăduiesc (majoritatea) ancorarea în cotidian, suprimarea subiectu‑ lui literar și concentrarea pe inovația (adesea bulversatoare) la nive‑ lul mijloacelor plastice de expresie, spulberând prejudecăți și principii vechi de secole. Astfel, genul compoziției cu subiect istoric în arta ro‑ mânească risca să moară înainte de a se maturiza, în virtutea tuturor decalajelor și a tuturor etapelor „arse” de cultura românească în efor‑ tul de racordare la tendințele Europei apusene. În februarie 1888, Alexandru Odobescu își exprima entuziasmat speranța ca sala circulară a ateneului ce urma să se construiască să fie decorată jur‑împrejur cu o friză reprezentând o „feerie de scene din istoria națională”2. O primă ofertă pentru această amplă compoziție istorică a fost făcută în 1901 de către pictorul Ștefan Popescu, care dorea să „lege firul tradiției”, realizând „pe baza elementelor vechi un nou stil ro‑ mânesc în arta decorativă”, după cum menționează profesorul Ilie Popescu Teiușan într‑un studiu.3 Se pare că Ștefan Popescu ar fi re‑ alizat și prezentat schițele lucrării pe care intenționa s‑o execute pen‑ tru Ateneul Român, dar oferta sa n‑a fost acceptată întrucât suma de 80 000 de lei, echivalând pe atunci cu aproape 240 000 $, a fost con‑ siderată exorbitantă de autoritățile vremii, chiar dacă artistul o consi‑ dera necesară pentru o documentare temeinică și îndelungată, inclu‑ siv în străinătate. Din păcate, nu știm cum arătau schițele lui Ștefan Popescu pentru lucrare, dar dacă ar fi fost realizată, ar fi avut avanta‑ jul de a fi anterioară sau măcar contemporană amplului ciclu „Epo‑ peea slavă” a pictorului ceh Alphonse Mucha, conținând 20 de imense picturi pe pânză realizate între 1910–1928. Referirile la acest ciclu de 2 Profesor de arte plastice, Liceul Pedagogic „Dimitrie Țichindeal” Arad; membru al Divizi‑ ei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române. 3 Aristide Ionescu, Costin Petrescu și marea frescă din Ateneul Român, http: //www.cen‑ trul‑cultural‑pitesti.ro/index2, [31 August 2010], 10: 54, p.1 Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu 485 lucrări în stil art nouveau vor fi inevitabile în cuprinsul acestui studiu, date fiind tematicaș i contextul istoric. După aceea, timp de încă 32 de ani, spațiul de 75 metri lungime și trei metri înălțime din sala rotundă de la etajul clădirii Ateneului a rămas gol, purtând inscripția „Loc rezervat pentru marea frescă ce va reprezenta fazele principale ale istoriei românilor”. În cele din urmă, în 27 mai 1933 este acceptat proiectul pictoru‑ lui Costin Petrescu și i se încredințează realizarea lucrării, cu condiția ca valoarea totală să nu depășească trei milioane de lei4 (între timp, moneda se devalorizase considerabil). O altă condiție de execuție im‑ punea tehnica al fresco, adică a picturii în culori de apă aplicate direct pe tencuiala proaspătă („crudă” sau „verde”). Avantajul acestei tehnici este durabilitatea și prospețimea culorilor, care sfidează secolele și nu se șterg decât odată cu distrugerea peretelui. Alternativa maruflării, adică a lipirii unor pânze pictate în ulei pe perete era inacceptabilă, având în vedere că deseori ingredientele vopselelor de ulei pot duce la înnegrirea sau îngălbenirea picturii în timp (fenomen prezent mai ales la lucrările de pe la mijlocul secolului al XIX‑lea și începutul se‑ colului XX, care aveau în componență bitum). Costin Petrescu era un specialist al frescei, provenind dintr‑o fa‑ milie de pictori bisericești, zugravi „de subțire”, cum li se spunea pe atunci. (Bunicul artistului, moștenind meșteșugul de la înaintași, era supranumit Petre Zugravul, iar Ilie Petrescu, tatăl lui Costin Petrescu, făcuse studii la Viena și era „starostele zugravilor argeșeni”). Costin Petrescu și‑a continuat studiile superioare în domeniul artei la Viena, München și apoi la Paris, unde ulterior a fost invitat să țină cursuri despre pictura murală în frescă, fiind și autorul unei valoroase cărți, L’art de la fresque (Arta frescei), apărută în 1931 la Editura Lefranc, Paris, un compendiu al acestei vechi și trainice tehnici decorative. Lucrul la frescă a durat până în 22 aprilie 1937. Pictorul a mărturisit despre ampla sa creație următoarele: „Un singur gând m‑a chinuit tot timpul. Era mai mult decât o ambiție, era ținta supremă a vieții mele. De treizeci de ani port în mine pla‑ nul acestei lucrări pe care am schițat‑o și am studiat‑o aproape fără întrerupere. Se punea însă o problemă foarte dificilă. Pe un spațiu lung de 75 de metri și lat de trei metri trebuia să concentrez istoria zbuciumată a țării mele. Cum aș fi putut s‑o fac dacă șa fi reprezen‑ tat mersul ascensiv al fiecărei epoci? Nu mi‑ar fi ajuns pentru asta nici Calea Victoriei întreagă. Am hotărât deci să aleg culmile acestei
4 Ibidem, p.1 486 ELENA CERCEL istorii și să dau frescei aspectul unei curgeri neîntrerupte care, por‑ nind de la împăratul Traian, să simbolizeze, ca un poem, povestea glorioasă a neamului meu. Dificultatea era imensă, căci e mult mai simplu să povestești, deci să participi dinamic la ritmul unei isto‑ rii, decât să o reprezinți plastic, adică să surprinzi momente și să le simbolizezi în culoare. E aici toată măreția și toată drama pictu‑ rii care trebuie să transforme dinamismul vieții în momente statice. Îmi amintesc clipa în care am dat cu ciocanul în prima literă cu care începe pe perete dictonul fatidic: „Loc rezervat pentru…” Am trăit atunci cea mai puternică emoție din viața mea și aș fi vrut să se des‑ chidă pământul, atât de mult mă înspăimânta spațiul gol pe care tre‑ buia să‑l umplu cu viață”.5 Într‑adevăr, lucrarea lui Costin Petrescu este cea mai mare frescă având tematică istorică din România. După cum declară artistul, ea se vrea un poem al istoriei românilor, deși din punct de vedere stilis‑ tic este tributară realismului într‑o mare măsură, cu unele influențe art nouveau. Are un caracter narativ și reconstitutiv pronunțat și o cromatică proaspătă, corespunzătoare realității. Mulțime de norod, țărani, târgoveți și oșteni își dispută prim‑planul alături de boieri și domnitori într‑un spațiu de înălțime redusă (doar trei metri), care împiedică desfășurarea scenelor prea mult în adâncime. Cu toate acestea, fundalurile multor scene freamătă de învălmășeala bătăliilor sau înfățișează peisje cu ziduri de cetăți și turle de biserici prin saltul brusc și fotografic de la primul la ultimul plan și de la claritate și in‑ tensitate cromatică la conturul vag și la culoarea diluată a depărtări‑ lor. Detaliile abundă: veșmintele brodate ale celor de viță nobilă, ar‑ murile complicate, harnașamentele cailor, fireturi, bumbi, sulițe, săbii, ii și cămăși țărănești ornamentate tradițional, toate ne îmbie să le pri‑ vim măcar o dată și dovedesc îndelungata documentare a artistului despre fiecare epocă în parte. Mișcarea este prezentă, dar nu excesivă (ca în operele baroce sau romantice), păstrându‑se în zona plauzibilului. În ansamblu, sunt mai multe scene relativ statice sau de un dinamism moderat. Compoziția de tip friză se derulează filmic, scenele nu sunt delimitate, ci curg una dintr‑alta într‑un continuum spațio‑temporal care eludează cu naturalețe secole și distanțe de sute de kilometri. Făcând doar un pas, poți trece de la curtea lui Alexandru cel Bun la Hunedoara Corvini‑ lor. Revenind la comparația cu Epopeea slavă a lui Alphonse Mucha,
5 Liviu Mărghitan, Marea frescă din aula Ateneului român, în Curierul Românesc, anul X, nr. 11/12 (142/143), nov.‑dec., București, 1998, p.32. Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu 487
în fresca lui Costin Petrescu nu se petrece nimic fabulos și ireal, ce‑ rurile nu se deschid, divinitatea nu e prezentă altfel decât prin însem‑ nele materiale ale clerului și indirect, prin faptele de bravură ale ro‑ mânilor în apărarea creștinătății. Cerului i se rezervă un spațiu foarte restrâns și niciun sfânt, niciun înger, nicio zeitate barbară nu‑l popu‑ lează. Totul e terestru, poate o expresie (nu neapărat voită) a statorni‑ ciei românilor în spațiul geografic intra –ș i pericarpatic, în opoziție cu expansiunea migratoare în spații vaste a slavilor lui Mucha, legați doar prin rădăcinile comune, pierdute în mit, dar despărțiți după sta‑ tornicire prin limbă, obiceiuri și geografie. Chipurile anonimilor sunt personalizate, exprimă gânduri și emoții, chipurile personajelor istorice trimit la tablourile votive și la portretele de prin muzeele străine, pe care artistul le‑a studiat spre documentare. Ca într‑un film cinematografic, unele personaje din rândul figuranților sunt surprinse din spate chiar în prim‑plan, tăiate de marginea cadrului, ca și când tocmai ar fi pătruns în lumea din ta‑ blou; ei ignoră prezența privitorului extern și‑și văd de îndeletnicirile lor. Doar domnitorii medievali par a ști că sunt priviți și‑și păstrează, pe alocuri, solemnitatea din imaginile‑sursă. Paradoxal, deși lucrarea e foarte amplă, pare ilustrație de carte, catalogul inaugurării frescei confirmă asta. Din cauza proporțiilor personajelor, prin aducerea lor în prim‑plan și prin limitarea elemen‑ telor peisagistice la strictul necesar pentru localizare și înțelegerea su‑ biectului în context spațio‑temporal, avem impresia că privim înde‑ aproape ceea ce se întâmplă, într‑un fel de vecinătate sau intimitate cu personajele. Ne simțim, cumva, incluși în mulțimea care aclamă domnitorii, trebăluind printre țărani ori târgoveți sau înrolați printre soldații din primul război mondial. În catalogul lansat cu ocazia inaugurării frescei, în seara de 26 mai 1938, în prezența regelui Carol al II‑lea, avem prilejul să admi‑ răm reproduceri după cartoanele frescei, nu fotografii de la fața lo‑ cului, care ar fi suferit distorsiunile datorate perspectivei, mai ales când suprafața fotografiată nu este plană și e situată mai sus de nive‑ lul ochilor privitorului. Astfel, avem privilegiul să admirăm cele 25 de scene istorice așa cum au fost concepute, într‑o înlănțuire continuă, ca un film istoric pe ecran panoramic, produs pe platourile hollywoo‑ diene, cu staruri și figurație numeroasă. Din păcate, reproducerile din catalog sunt alb‑negru. Subiectele reprezentate în Marea frescă a Ateneului Român sunt descrise în catalogul inaugurării. Consider necesară redarea lor inte‑ grală, așa cum le‑a formulat artistul însuși: 488 ELENA CERCEL
„I. TRAIAN. Se vede un fragment din podul de peste Du‑ năre de la Severin și legiuni romane ce trec în Dacia. În grupul inițial apare figura ÎMPĂRATULUI TRAIAN ca biruitor, în‑ conjurat de acvilele și statul lui major. El s‑a oprit în fața dez‑ astrului dac și privește în depărtare peste ținuturile ursite stă‑ pânirii lui. Lângă el e chipul lui Apolodor din Damasc. II. COLONIZAREA DACIEI. Cohortele legionarilor romani pătrund în inima Daciei cucerite, iar la orizont se zărește silu‑ eta măreață a Tropeului imperial de la Adam‑Klissi. III. CONTOPIREA DACO‑ROMANĂ. Plămădirea noului popor daco‑roman este înfățișată printr‑o pioasă idilă ce se petrece lângă o stelă funerară dacă (piatră găsită în săpăturile de la Alba‑Iulia). O tânără dacă, văduvă sau orfană, îngenun‑ chind, aprinde candela pe o piatră de mormânt, pe când un tânăr legionar roman, alături de dânsa, ia parte la acest act. IV. SENTINELA ROMANĂ. Albastrul meridional al cerului ce însoțise ivirea legionarilor romani începe să se acopere de nouri din ce în ce mai întunecoși, anunțând noaptea milenară a năvălirilor barbare. În negura atmosferei apare silueta SEN‑ TINELEI ROMANE, ostaș neclintit pe un cal ce‑și înfige copita în pământ, înfruntând cu hotărâre valurile dușmane care‑l amenință: „Vie valuri mari de foc/nici mă vor clinti din loc.” V. NĂVĂLIREA BARBARILOR. Din fundalul orizontului apare vijelia unei fantastice cavalcade de barbari ce vin, se iz‑ besc și cad zdrobindu‑se de rezistența romană. VI. ÎNCEPUTUL VIEȚII ROMÂNEȘTI. Nourii întunecoși încep acum să se risipească și în lumină de soare se înfățișează înjghebarea sfioasă a societății românești. Populația care s‑a coborât din munți își ridică din lemne locaș de închinăciune și‑și cioplește căpriorii unui cămin statornic. VII. STATORNICIREA. Odată cu așearea, începe țăranul român să‑și pregătească mijloace individuale pentru apărarea cuprinsului lui: securea și arcul de luptă. VIII. DESCĂLICAREA. Începuturile modeste de apărare nu vor întârzia să primească întărire mai organizată. De peste munți se ivește un CAVALER înarmat, însoțit de tovarăși în coifuri și zale. Așteptatul oaspe a „DESCĂLICAT” aici, iar populația băștinașă, mare și mic, îl primește în toată cinstea cu „pâine și sare”. IX. STATUL MILITAR. Societatea românească oțelită în lupte își organizează mai apoi o armată vrednică de temut. MIRCEA CEL BĂTRÂN, întemeietorul Statului Militar, poate sta de vorbă pe același picior cu trimișii puterii turcești. Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu 489
În preajma corturilor oastei românești, se înalță de astă dată în lumină, zidurile monumentale ale unei mănăstiri (Cozia). X. STATUL ADMINISTRATIV. Moșia românească, întărită cu oaste organizată, primește în același timp și o chibzuită îm părțire a dregătoriilor statului. În tinda Mănăstirii Moldovița, la ieșirea din biserică, se vede ALEXANDRU CEL BUN, zidi‑ torul ei, împărțind vrednicilor lui sfetnici spade și hrisoave de împuterniciri. Și Statul Românesc Administrativ își ia astfel ființă pentru veacuri întregi. XI. CRUCIADA ROMÂNEASCĂ. Poporul român, astfel în‑ tărit și organizat, apare pregătit pentru acțiuni mai însem‑ nate, și zorile epocilor mari eroice se arată. IOAN CORVIN. Voievodul român al Ardealului, împreună cu domnitorii țărilor de dincoace, VLAD DRACUL și Ș TEFAN AL II‑lea, ridică crucea pentru izgonirea turcilor. Castelul din Hunedoara al voievodului ardelean se profi‑ lează pe fondul tabloului. În plan secundar se ivește ca o vizi‑ une figura lui VLAD ȚEPEȘ, iar în fund se zărește cetatea de la Poenari. XII. EPOCA LUI ȘTEFAN CEL MARE. Ca simbol al acelor vremuri de vitejie se vede un țăran moldovean, care părăsin du‑și plugul și munca câmpului, își pregătește el lance de luptă din fierul coasei. În fața cetății Suceava, Ș TEFAN CEL MARE, înconjurat de ostași și cler, ca viteaz și creștin, este înfățișat în culmea strălu‑ cirii sale. Trimișii Papei Sixt IV vin să‑i aducă în dar „spadă de biruință” și titlul de „Atlet al lui Cristos și Apărător al Creștinătății”. XIII. EPOCA DE PACE ȘI CREDINȚĂ. NEAGOE BASARAB cu DOAMNA DESPINA și curtea lor, sunt reprezentați în fața falnicei mănăstiri de la Curtea de Argeș. Această scenă ocupă tocmai centrul frizei deasupra Lojei Regale care se găsește ast‑ fel sub frontispiciul simbolic al epocii „Pace și Credință”, între cele două mari momente epice ale istoriei românilor: Ștefan cel mare și Mihai Viteazul. XIV. EPOCA LUI MIHAI VITEAZUL. Această măreață epocă este înfățișată în momentul de culme al domniei lui MI‑ HAI VITEAZUL. Viteazul voievod, în fruntea căpitanilor, steagurilor și oastei lui, intră în cetatea Alba‑Iulia ca domn stăpânitor al țărilor românești, Muntenia, Moldova și Ardealul, unite prin sabia lui biruitoare. XV. EPOCILE CULTURALE. Ca urmare a frământărilor războinice, se naște nevoia propășirii culturale a poporului. 490 ELENA CERCEL
Apar cronicarii, apare tiparnița de carte românească sub oblăduirea puternică a lui MATEI BASARAB în Muntenia și VASILE LUPU în Moldova. Zidurile Târgoviștei și Biserica Trei Ierarhi din Iași se profi‑ lează în fondul tabloului. În acest timp prielnic de cultură, apare figura de înaltă eru diție a lui DIMITRIE CANTEMIR, domnul Moldovei, pe când CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, în Țara Românească, des‑ chide cea mai caracteristică epocă a artei religioase românești. Se văd meșteri zugravi și cioplitori pe fondul ocupat de prid‑ vorul de la mănăstirea Hurez. Răspândirea cărții românești începe cu încetul să provoace în pătura de jos a poporului trezirea la viața națională și de aici lanțul revoluțiilor populare. XVI. REVOLUȚIA LUI HORIA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN. Eroii martiri ai revoluției transilvănene din 1784, în fruntea mo ților, pornesc să zdrobească jugul iobăgiei. În fund se zărește biserica Țebea, altarul martirilor din Munții Apuseni. Chipul lui GHEORGHE LAZĂR, dascăl de carte româ‑ nească, apare ca o trăsătură de unire între revoluția ardeleană și mișcarea Domnului Tudor în Muntenia. XVII. REVOLUȚIA LUI TUDOR VALDIMIRESCU, 1821. MARELE OLTEAN cu pandurii lui primește din partea boieri‑ lor „poliției Bucureștilor” actul de consfințire a drepturilor ce‑ rute de „Adunarea Norodului”. Alături se vede chipul episcopului Ilarion Argeșiul, în fund o culă oltenească, iar mai departe turlele Mănăstirii Hurezi de unde a pornit oastea revoluționară. XVIII. 1848 ÎN TRANSILVANIA. În cadrul Munților Apu‑ seni, AVRAM IANCU, urmat de Buteanu, de tribunii și de oastea moților, sub cutele primului tricolor românesc, însoțiți de „preoți cu crucea‑n frunte” pornesc să dobândească prin sabie drepturile poporului la libertate. XIX. 1848 ÎN PRINCIPATELE ROMÂNEȘTI. Bonjuriștii din Principatele Românești, feciori de boieri adăpați la izvo‑ rul mișcărilor democratice din Apus, se văd îmbrățișându‑se cu cu frații lor țărani și ridicând steag de „Frăție și Dreptate”. În fund se vede dealul Mitropoliei din București, teatrul atâ‑ tor mișcări naționale. XX. UNIREA PRINCIPATELOR, 1859. Acest mare act pa‑ triotic, corolar al deșteptării naționale, este simbolizat prin figurile a două fete: MUNTENIA și MOLDOVA, în portul național al acestor ținuturi, depănând același fir, firul destine‑ lor neamului. Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu 491
XXI. CUZA VODĂ – ÎMPROPRIETĂRIREA ȚĂRANILOR. Scopul urmărit de mișcările de emancipare se înfăptuiește sub domnia lui CUZA VODĂ. Lângă domnitor se văd țăranii ce primesc darul domnesc, precum și chipul lui Mihail Kogălniceanu. XXII. CAROL I – RĂZBOIUL INDEPENDENȚEI. Într‑un cadru din epoca războiului 1877–78, este înfățișat CAROL I, făuritorul Independenței și întemeietorul Regatului Român. Călare, în mijlocul ostașilor lui, marele Căpitan primește în‑ chinarea steagului luat de la dușman. În preajma lui se vede ELISABETA DOAMNA îngrijind de răniți – precum și chipul lui I. C. Brătianu. Podul de peste Dunăre de la Cernavodă e arătat ca monu‑ ment de căpetenie al acestei domnii. XXIII. RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NAȚIONALĂ. Aspectul războinic al tabloului precedent se continuă luând înfățișarea unui moment caracteristic din Războiul cel mare 1916–18. Dintr‑un adăpost blindat, se ivesc ostașii tranșeelor ridi‑ cându‑se spre atac. Se văd cruci de lemn, sârme ghimpate, ex‑ plozii de bombe. În planul de jos, I.C. Brătianu cercetează, cu un ofițer, o hartă. XXIV. FERDINAND I – ROMÂNIA MARE. Într‑o lumină învăluitoare, se arată călări și înveșmântați în atributele în‑ coronării, REGELE FERDINAND I și REGINA MARIA, pri‑ mii suverani ai României întregite, făuritorii Idealului nostru secular. În fundal se vede silueta catedralei românești de la Alba‑Iu‑ lia, locaș sfințit prin încoronarea măreților suverani. Urmați de ostași călări, ei trec prin fața unui grup simbo‑ lic de patru fecioare în portul celor patru ținuturi românești, de‑a pururi unite: ROMÂNIA, ARDEALUL, BUCOVINA și BASARABIA. XXV. CAROL al II‑lea – EPOCA DE CONSOLIDARE. Epopeea națională se încheie cu un tablou final, care înfăți șează în mod simbolic îndatoririle generațiunii noastre de azi (n.n. 1938). Pe un fond de oraș modern cu atributele muncii obștești și ale puterii armate, CAROL II, regele culturii, însoțit de augus‑ tul său fiu Marele Voievod MIHAI, coboară treptele unui edi‑ ficiu în mijlocul poporului chemat de astă dată să întărească „MAREA MOȘTENIRE” prin puternică pregătire culturală. 492 ELENA CERCEL
În primul plan se vede o țărancă, mamă care‑și încredin țează pe copiii ei marelui elan al tineretului îndrumat viguros pe această cale prin dragostea Suveranului.”6
Din ultimele rânduri ale acestei descrieri făcute de Costin Pe‑ trescu răzbate tonul elogios la adresa regelui Carol al II‑lea, foarte asemănător cu odele din anii comunismului, ca un „numitor comun” al perioadelor de totalitarism sau ca o tradiție a servilismului față de putere, oricare ar fi aceasta. Dincolo de acest inevitabil tribut plătit epocii în care a fost reali‑ zată, sancționat neelegant de altfel în perioada comunistă prin masca‑ rea scenei respective, pictura lui Costin Petrescu de la Ateneul Român este o lucrare importantă, vrednică de interes și admirație.
Fig. 1 – Costin Petrescu – „Sentinela romană”
Fig. 2 – Costin Petrescu – „Cruciada românească”
6 Simion Săveanu, Aventuri prin tunelul timpului, Editura Sport‑Turism, București, 1977 Marea frescă de la Ateneul Român – creația pictorului Costin Petrescu 493
Fig. 3 – Costin Petrescu – „Epoca lui Mihai Viteazul”
Fig. 4 – Costin Petrescu – „Ferdinand I – România Mare” și „Carol al II‑lea – epoca de consolidare”
Fig. 5 – Alphonse Mucha – „Epopeea slavă – Introducerea liturghiei slavone în Moravia” 494 ELENA CERCEL
Bibliografie
[1] Ionesc, Aristide, Costin Petrescu și marea frescă din Ateneul Român, http: //www. centrul‑cultural‑pitesti.ro/index2, [31 August 2010, 10: 54] [2] Mărghitan, Liviu, Marea frescă din aula Ateneului român, în Curierul Românesc, anul X, nr. 11/12 (142/143), nov.‑dec., București, 1998, p.32 [3] Petrescu, Costin, Marea Frescă a Ateneului Român din București, inaugurată în 1938, Atelierele Marvan S.A.R., București, 1938 [4] Săveanu, Simion, Aventuri prin tunelul timpului, Editura Sport‑Turism, București, 1977. U nele AsPECTE tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane
George ARGHIR1 [email protected]
ABSTRACT: Monetary marks are one of the most important aspects defining the civilization level of an antiquity commons. The first monetary marks appears around of year 2000 B.C. in Crete Island. They were gold nuggets (sometimes electrum – natural gold – silver alloy) flattened and marked with some geomet‑ rical representation. The Greek civilization was famous for the silver drahma issued by different kingdoms and colonies established by them. The moneta therm derive from the themple of Junona Moneta goddes where were issued the first roman coins. These coins feature a good alloy quality (gold, silver and even bronze) and a wonderful inscription and graphichs details. The becoming of Roman Empire is figured in coins design and quality like in a mirror. Ussualy, the roman coins were struck in very good gold or silver quality (e.g. 900 ‰) or bronze with average composition of Cu 80 Sn 20% wt. The Roman Empire expannsion over the whole Europe involve in some difficulties in the cash flow from the Rome to the provinces. The problem was resolved by provincial issues which replicates the coins minted in Rome but at lower quality standards such poor silver Ag 70 Cu 30% able to be casted in clay moulds (a chipper technique than striking) but it represents a significant reducing of initial silver title. The fact is related also with the comerce with barbarian peoples. The barbarized copyes of roman coins are often found having a poor text and graphic design. The major economical crisis over 200 A.C. Aurelian conducts to the fouree coins (silver platted copper) as a tolerate monetary practice. This paractice was officialized during the Aurelian and Probus reign by mark XXI on the coin obverse meaning at 20 copper parts 1 is silver. All this aspects are revealed by the matierial analysis proving the high thechnical and scientific level achieved by roman monetary mintmasters. KEYWORDS: roman coins, technology, striking, casting, fouree coins.
1 Dr. inginer, membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române
NOEMA VOL. XI, 2012 496 GEORGE ARGHIR
Introducere Extragerea, procesarea şi utilizarea metalelor de către om consti‑ tuie saltul calitativ decisiv în ceea ce priveşte definitivarea trasăturilor omului actual. Metalurgia constituie acea ramură industrială care a asigurat progresul tehnologic din cele mai timpurii raze ale răsăritului omenirii si continuă să fie un motor al dezvoltării societăţii tehnolo‑ gizate specifice mileniului şi secolului nostru. Sub aspectul vieţii economice metalul s‑a dovedit a fi o valoare intrinsecă deosebită, adesea strategică, pentru o anumită organizare socială umană. Astfel, este de la sine înţeles că micile piese de me‑ tal au devenit etaloane de schimb economic. Pasul spre devenirea lor ca insemn monetar a fost calibrarea lor din punct de vedere canti‑ tativ astfel încât să fie egale şi însemnarea adecvată a acestora. Prin urmare primele însemne premonetare cunoscute de către lumea ve‑ che sunt jetoanele de aur masiv produse de regatul Lydian din insula Creta acum circa 4000 de ani vechime (cca. 2000 î. Chr.) [1–3]. Aces‑ tea reprezentau pepite din aliaj aur‑argint în proporţii variabile (de‑ numit electrum) gasite în depozite aluviale şi deformate plastic la rece prin batere sub formă aproximativ rotundă şi însemnate cu diferite li‑ nii pe suprafaţa acestora. Piesele metalice cu rol in schimbul economic cele mai apropiate ca formă şi iconografie de monedele actuale sunt drahmele de argint şi staterii de aur emişi de regatele elenistice în jur cu pana la 1000 ani înainte de Christos [4–6]. În acest context trebuie să menţionăm în‑ semnele premonetare histriene din bronz sub formă de „frunză de salcie” şi ulterior monedele histriene care prezintă pe avers un cap de geto‑dac iar pe avers un delfin cu un vultur pe spate iar în exergă in‑ scriptia „ΙΣΤPΙ”. În anul 150 înainte de Christos apar primele monede propriu‑ zise adică acele piese metalice destinate schimbului comercial emise de Republica Romană şi care au fost confecţionate pentru prima oară în templul zeiţei Junona Moneta. Remarcăm astfel moneda – însem‑ nul monetar – ca fiind o caracteristică definitorie pentru o civilizaţie umană, care a facut istorie. În acest context tehnologia de realizare a monedelor devine un aspect deosebit de important din punct de ve‑ dere al istoriei ştiinţei şi tehnicii. Denarii romani imperiali constituie o diversitate foarte mare de tipuri atât datorită procedeeleor de confecţionare cât şi datorită con‑ diţiilor socio – economice din perioada respectivă. Fenomene pre‑ cum inflaţia, condiţiile economice regionale şi tendinţele de spoliere a partenerilor de schimb mai slabi, denumiţi în mod curent barbari, Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 497 au condus la o diversitate foarte mare de tipuri ale denarilor [7, 8]. Cea mai importantă clasă este constituită din denari standard, cu o masa neta de 3,90 grame de argint fin, la vremea respectivă circa 900 ‰ [9], confecţionaţi prin matriţarea semifabricatelor circulare. Din aceştia derivă cea de a doua clasă, cea a denarilor fabricaţi în mone‑ tăriile din puncte îndepărtate ale imperiului, confecţionaţi prin tur‑ nare în forme de turnare ceramice, modelele fiind denarii standard. Aceasta se datoreşte dificultăţilor ridicate de transportul unor canti‑ tăţi mari de monede de la monetăriile oficiale – mari –, iar monetă‑ riile regionale, de fapt ateliere monetare fară să aibă adesea însemne specifice, nedispunând de meşteri iscusiţi necesari confecţionării ma‑ triţelor. Cea de a treia categorie de denari romani imperiali dar şi cea mai controversată, sunt denarii suberaţi, cu miezul din cupru iar la suprafaţă au o folie mai groasă sau mai subţire de argint [10, 11]. Unii autori consideră ca denarii suberaţi sunt falsuri efectuate de falsifi‑ catori [8] iar alţii sustin că aceştia sunt monede oficiale dar datorită inflaţiei puternice cantitatea de argint din acestea s‑a redus atât de mult încât autorităţile au fost puse în situaţia de a arginta piese de cu‑ pru [10, 11]. În acest context aspectul cel mai interesant este faptul că toate aceste tipuri de denari emişi în epoca imperială romană se aflau în circulaţie şi aveau putere de cumpărare, constituind de fapt valuta convertibilă a acelor vremuri. Nominalele monetare din bronz folosite în Imperiul Roman sunt sesterţii şi aşii (zece sesterţi fiind echivalenţi cu un denar). Aceştia au fost eliminaţi treptat din circuitul monetar obişnuit datorită depreci‑ erii denarului care în timpul domniei împaratului Probus (276–282 d. Chr.) ajunge să fie doar argintat. Faptul se va oglindi ulterior în re‑ forma monetara introdusă către sfarşitul domniei împăratului Diocle‑ ţian (305 d. Chr.) care introduce în locul denarilor şi antoninienilor suberaţi, folissul de bronz (cupru). Lucrarea de faţă îşi propune evidenţierea modului de realizare a diferitelor monede romane în funcţie de contextul în care au fost re‑ alizate. Astfel am studiat tehnologia de realizare a unui sersterţ impe‑ rial, a unor denari precum si a unor antoninieni prin mijlocirea infor‑ maţiilor ştiinţifice de material.
Metoda experimentală Pentru analizele specifice de material s‑a folosit în principal ana‑ liza de difracţie cu raze X efectuată cu ajutorul unui difractometru de tip Dron 3 echipat cu modul de achiziţie de date şi softul de analiză Matmec VI.0. Analizele metalografice au fost efectuate cu ajutorul 498 GEORGE ARGHIR unui microscop metalografic de tipul IOR 8 dotat cu o cameră de achiziţie digitală Samsung de 8 MP. De asemenea s‑au facut determi‑ nări de durităţi folosind durimetru Vickers cu penetrator piramida de diamant de laborator standard.
Rezultate şi discuţii Valoarea unei monede vechi este dată în primul rând de calitatea suprafeţei acesteia şi de calitatea patinei, în special pentru monedele de cupru şi de bronz. În cazul de faţă avem un sesterţ din perioada dom‑ niei lui Septimius Sever (193–211). Moneda este interesantă deoarece pe revers apare Septimius Sever împreună cu Caracalla, prin baterea acestui tip monetar se comemorează asocierea lui Caracalla la domnie. Este interesant a se determina compoziţia chimică a straturilor superficiale ale aversului şi reversului acestei monede deoarece prin aceasta putem stabili exact materialul din care este confecţionată şi pe baza aceasta chiar autenticitatea piesei. Aceste analize nedistructive ale suprafeţelor au la bază mai multe metode cum ar fi identificarea compuşilor pe baza culorii utilizând datele din tabele speciale, analiza prin difracţie cu raze X, analizele spectrale. De asementea proprietăţile fizice ale suprafeţei pot oferi date pentru identificarea certă a materialului. Analiza prin difracţie cu raze X este o metodă specifică de determinare a compoziţiei faze‑ lor din suprafaţa unui corp până la o adâncime de ordinul sutelor de straturi atomice [12, 13]. Acest lucru ne poate permite identificarea maximelor de difracţie caracteristice pentru fiecare fază sau compus chimic din suprafaţă care depăşeşte limita de detecţie de 1%. Prin urmare am analizat sesterţul vizual stabilind pe baza culo‑ rii suprafeţei cu ajutorul datelor tabelare [13] compuşii care ar putea apărea tinând cont de materialul din care ar trebui să fie confecţio‑ nat un sesterţ, şi anume bronz, urmând a se confirma aceste rezultate prin difracţie cu raze X. În figura 1 este prezentat fotografia sester‑ ţului şi se observă zone de patină dar şi zone unde se vede aliajul de bază. Culoarea este galben auriu ceea ce indică posibilitatea ca să fie un bronz sau o alamă. Acest fapt este subliniat şi de mirosul specific acestor aliaje. Dimensiunile monedei sunt următoarele: diametru ver‑ tical 31,5 mm, diametru orizontal 32,4 mm, grosime 4,2 mm. Masa acestuia este de 24,2218 grame, determinată cu balanţa analitică. Pe avers se observă urme de patină neagră specifică acestui tip de monede precum şi unele zone maronii de asemenea specifice pati‑ nelor pieselor de bronz şi de cupru. Se observă şi o zonă roşie care ar putea constitui o zonă de alterare a patinei originale. Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 499
avers revers
Fig. 1 – Sesterţ: avers: a) CuO, b) amestec de CuO si Cu2O, c) Cu2O; revers: d) amestec de CuO şi Cu2O, e) CuO, f) Cu2[CO3 (OH)2].
Tabelul1 – Potenţialii compuşi din suprafaţă identificaţi după culoare [13] Nr. crt. Culoare compus Denumire Compoziţie chimică
1. Brun roşcată Cuprit CuO2 2. Negru, negru argintiu Tenorit CuO
3. Verde Malachit Cu2[CO3 (OH)2] 4. Galben aurie Bronz Aliaj binar Cu Sn
Pe revers se observă acelaşi tip de patină neagră combinată cu zone maronii dar şi nişte zone reduse ca dimensiuni dar puternic ata‑ cate şi colorate în verde este iarăşi o reminiscenţă a unui alt tip de pa‑ tină specifică monedelor de bronz. În tabelul 1 sunt identificaţi posibilii compuşi care compun stratul superficial al monedei atât pe avers cât şi pe revers. Pentru a fi siguri de rezul‑ tatele obţinute am supus di‑ fracţiei cu raze X atât aver‑ sul cât şi reversul monedei. Se observă că analiza difractometrică confirmă identificarea compuşilor identificaţi pe baza culo‑ rii şi arată că patina mone‑ dei este alcătuită din oxizi de cupru preponderent Cu2O şi CuO. De asemenea Fig. 2. – Difractograma suprafeţei se confirmă că materialul sesterţului Septimius Sever 500 GEORGE ARGHIR de bază din care a fost confecţionată moneda este bronz cu staniu fi‑ ind prezenţi doi dintre compuşii specifici acestui sistem. Acest lucru este foarte important după cum se va vedea în continuare. Din analiza difractometrică rezultă că aliajul din care este confecţionată moneda este un bronz cu staniu. La temperatura mediului ambiant se observă că avem stabil com‑ pusul Cu6Sn5 şi Cu3Sn [14, 15]. Faptul că au fost identificaţi amândoi compuşii în masa aliajului din care este confecţionată moneda ne in‑ dică faptul că procentul de staniu în cupru este de aproape 50% masa fapt care explică culoarea deschisă asemănătoare cu cea a alamei. Se arată în [16] că bronzurile comerciale sunt bazate pe ameste‑ cul eutectoid care apare la 15% masa Sn peste acest procent bronzu‑ rile devenind prea dure şi fragile pentru a prezenta interes economic. Alt autor [17] arată limita maximă a Sn utilizat la bronzuri ca fiind 25% deoarece peste această valoare fazele dure respectiv Cu3Sn fragi‑ lizează aliajul. Considerente de material ne indică necesitatea determinării du‑ rităţii precum şi a densităţii materialului din care este confecţionat sesterţul. Duritatea rezultată este de 152 HV, aceasta echivalată cu duritatea Brinell conform STAS 883–70 este de 142,5 HB. În conti‑ nuare am preluat date referitoare la bronzurile cu staniu utilizate la scară largă.
Tabelul 2 – Caracteristicile bronzurilor uzuale STAS 197/2–76 Marca de bronz Duritatea Brinell, HB Densitate, kg/m3
CuSn14 75–80 8800
CuSn12 80–90 8800
CuSn10 65 8800
Se observă că am obţinut o duritate mult mai mare decât cea obişnuită pentru bronzurile uzuale ceea ce concordă cu rezultatele di‑ fracţiei cu raze X. Pentru determinarea densităţii a fost aplicată următoarea me‑ todă experimentală: volumul exact, V, a fost determinat prin măsu‑ rarea volumului de lichid dezlocuit într‑un cilindru gradat rezultând 295 × 10–8 m3. Masa, M, exactă măsurată cu balanţa analitică este de 24,2218 grame. Densitatea: ρ = M/V = 8,210 kg/m3 (1) Având determinată densitatea putem determina exact conţinu‑ tul în Cu şi Sn a sesterţului prin următorul algoritm. Considerăm Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 501 volumul total al sesterţului V ca suma a volumelor de Cu şi Sn (2) şi masa totală M a piesei ca sumă a maselor de Cu şi Sn (3):
V = VCu + VSn (2)
M = MCu + MSn (3) Utilizând relaţia de definiţie a densităţii (1) şi înlocuim, obţinem următoarele:
ρ = M/V = (MCu + MSn)/(VCu + VSn) =
(MCu + MSn)/(MCu/ρCu + MSn/ρSn) Din aceasta se poate scoate valoarea raportului masă staniu/masă cupru (4):
MSn/MCu = (ρ – ρCu)/(ρSn – ρ) (4) Considerând raportul maselor rezultat din (4) şi faptul că MCu şi MSn însumate reprezintă 100% masă, se poate calcula procentul din fiecare element după cum urmează:
MSn/MCu = 0,77 (5)
MCu + MSn = 1 (6) Efectuând substituţia obţinem:
MCu = 1/(1 + 0,77) = 0,56 (7)
MSn = 1,0 – 0,56 = 0,44 (8) Se observă densitatea mult mai mică a aliajului din care este con‑ fecţionat sesterţul ceea ce indică un conţinut mai ridicat de staniu. Acest lucru rezultă şi din calculele efectuate unde am obţinut conţi‑ nutul de Cu de 56% masă iar de Sn de 44% masă. Acest lucru este în concordanţă şi cu diagrama de echilibru. Faptul că această compoziţie prezintă o duritate ridicată poate in‑ dica faptul că a fost special aleasă de către cei care au realizat moneda pentru a preveni uzarea monedei. Acest lucru este confirmat de faptul că monedele romane aveau o perioadă lungă de circulaţie. Se remarcă după aproape două mii de ani calitatea sesterţului. Mare parte din inscripţii sunt lizibile precum şi efigia este in bună stare spre deose‑ bire de alţi sesterţi care prezintă un grad de uzură mult mai mare. Cu toate că tindem să credem că metalurgia era destul de rudimentară comparativ cu cea din zilele noastre acest sesterţ ne arată o pregătire 502 GEORGE ARGHIR tehnică deosebită a personalului care se ocupa cu realizarea monede‑ lor din perioada respectivă. Prelucrarea acestui tip de bronz ar pune probleme destul de se‑ rioase in zilele noastre deoarece materialul este destul de fragil, se observă reţeaua de fisuri interne cauzate de baterea monedei. Date edificatoare despre modul de batere al monedei se pot obţine prin analiză metalografică dar aceasta este o metodă care presupune şlefui‑ rea unei anumite porţiuni din piesă şi nu intră în categoria metodelor nedistructive. Se poate concluziona că patina monedei este naturală formată în urma reacţiilor dintre materialul monedei şi mediul în care s‑a aflat neavând urme de adaosuri artificiale. Aliajul din care este confecţio‑ nată moneda face parte din categoria bronzurilor cu staniu având o compoziţie chimică diferită de cea uzuală pentru bronzurile utilizate curent în zilele noastre. Acest lucru confirmă autenticitatea monedei deoarece un fals din zilele noastre ar prezenta o compoziţie specifică bronzurilor utilizate curent în industrie. Metodele de analiză chimică nedistructivă a suprafeţei sunt fiabile, răspund competent la proble‑ mele ridicate de studiile numismatice şi prezintă avantajul că piesa ră‑ mâne intactă. Comparativ cu analiza chimică clasică se pot identifica direct fazele existente. Unul din cele mai fierbinţi puncte ale istoriei acestor meleaguri româneşti este cucerirea Daciei de către impăratul Traian în urma războaielor din 105–106 d. Chr, în formarea şi perpetuarea poporului. Prin urmare am luat în considerare spre investigare un denar cu efi‑ gia împăratului Traian, fi‑ gura 3a, unde se distinge în mod evident un frag‑ ment de inscriptie: IMP- TRAIANO, care permite fără dubii identificarea acestuia. Reversul mone‑ tei prezintă fragmente de inscripţie PMTRP = Pon‑ tifex Maximus Tribunicae Potestatis; COS VI = ales consul a 6‑a oară, PP = Pater Patriae, iar în cen‑ tru se distinge perfect re‑ prezentarea virtuţii zeifi‑ Fig. 3 – Denari romani impariali avers – cate. Aceste indicii arată revers: a) Traian şi b) Iulia Doamna. Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 503 faptul că moneda a fost bătută undeva spre partea de sfârşit a domniei împăratului Traian care se încheie în anul 117 d. Chr. Aspectul mone‑ dei este alterat parţial cu evidente urme de coroziune care a implicat pierderea părţii superioare cu aproape ½ din inscripţie. Dacă perioada împăratului Traian reprezintă cucerirea Da‑ ciei, perioada 211–217 când la conducerea imperiului roman era Iu‑ lia Doamna Augusta mama impăratului Caracalla reprezintă o peri‑ oadă de înflorire a relaţiilor economice. Faptul se oglindeşte în istoria noastră printr‑un monument unic în acea perioadă din această parte a Imperiului Roman şi anume statuia ecvestră în mărime naturală a împăratului Caracalla de la Porolissum (Zalău). Se spune că statuia de bronz era reprezentată cu calul cabrat sprijinindu‑se de soclu doar pe picioarele din spate. Pe de altă parte Porolissum, cel mai îndepărtat castru roman important, aflat cel mai aproape de graniţa nordestică a Imperiului aproape de Dacia Liberă. Astfel avem în figura 3b un de‑ nar cu efigia Iuliei Doamna. Observăm calitatea deosebită a monetei păstrată odată cu trecerea timpului şi totodată distingem pe avers in‑ scriptia IVLIA AVGVSTA, iar pe revers inscripţia DIANA LVCIFERA încadrând reprezentarea acestei zeiţe. Având două perioade istorice importante pentru istoria noas‑ tră şi două fragmente de istorie din aceste perioade concretizate de monedele prezentate în figura 3 este deosebit de interesant să vedem ce ne spun prin graiul specific materialului prelucrat şi a tehnologiei prin care i s‑a dat forma finală în care se află. Analizând foarte atent denarul din perioada împăratului Traian observăm în primul rând li‑ terele din inscripţie foarte bine evidenţiate, cu contururi clare presate în masa de metal iar asemenea literelor inscripţiilor se evidenţiază în aceeaşi manieră şi partea vizibilă din efigie şi reprezentarea virtuţii. Acest fapt indică utilizarea unor matriţe metalice cu care a fost bătută moneda. Fapt confirmat şi de dispunerea perfect plană a desenului monedei pe ambele feţe. În zonele neafectate de coroziune se observă prezenţa unui argint de calitate superioară, testarea acestuia cu soluţie standard indică un titlu de 900 ‰. Zona fisurată şi atacată profund de coroziune a fost investigată prin microscopie optică în câmp întune‑ cat. Astfel în figura 4a se observă dispunerea foarte rugoasă a stratu‑ lui oxidat, mergând cu observaţia spre partea neatacată de coroziune, figura 4b, se observă o zonă de joncţiune: partea mai joasă întunecată fiind zona corodată iar partea luminoasă plasată mai înalt este consti‑ tuită de argintul evidenţiat pe suprafaţă. Desigur aceste aprecieri sunt strict orientative în această fază a in‑ vestigării. Pentru aprofundarea acestor aspecte urmează a fi efectuate 504 GEORGE ARGHIR investigaţii privind structura fazic‑cristalografică a straturilor eviden‑ ţiate de către microscopia optică. Identificarea compuşilor cristalizaţi şi a maselor metalice se poate face prin difracţie cu raze X fără ca să fie necesară distrugerea monedei [12]. Analize asemănătoare au fost efectuate pentru investigarea unor sesterţi imperiali romani [18]. Denarul Iulia Doamna prezentat în figura 3b constituie o piesă numismatică foarte bine păstrată dar în afara acestui aspect evident reies unele aspecte de formă cu implicaţii tehnologice. Se remarcă li‑ terele evidente dar cu muchii groase şi rotunjite pierzându‑se trep‑ tat în planul monedei, iar efigia este considerabil ieşită în relief având acelaşi aspect rotunjit al muchiilor (remarci valabile atât pentru avers cât şi pentru revers). Se remarcă şi o deplasare de circa 1,5 mm a pla‑ nului aversului faţă de revers. Toate aceste observaţii conduc la sin‑ gura explicaţie tehnologică viabilă şi anume moneta a fost realizată prin turnare. Această tehnologie specifică atelierelor monetare mici aflate în provincii presupune utilizarea unor monede matriţate ca si model imprimat în nişte forme de lut moi care reţin tiparul.
a b Fig. 4 – Microstructurile suprafeţei denarului Traian: a) detaliu strat corodat şi b) detaliu folie de argint.
În acestea uscate şi asamblate se toarnă aliajul lichid iar după so‑ lidificare monedele sunt dezbătute şi debitate de pe reţeaua de tur‑ nare. Astfel rezultă detalii mai rotunjite ale inscripţiilor datorită ten‑ siunii superficiale a aliajului care umple forma. Pe de altă parte se explică şi deplasarea relativă a centrului aversului faţă de cel al rever‑ sului. Analiza de difracţie cu raze X va confirma sau infirma dacă ali‑ ajul denarului Iulia Doamna este fezabil turnării. În figura 5 sunt prezentate difractogramele înregistrate pentru denarii investigaţi, iar datele de difracţie apar prezentate în tabelul 3. Pentru identificarea compuşilor s‑a utilizat baza de date MATCH. Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 505
Din difractograma denarului Traian, figura 5a, a fost identificat argintul ca şi component majoritar. Cuprul metalic a fost identificat doar ca urme puţin relevante dar a fost pus în evidenţă prin prezenţa Cu2O şi a CuCO3 u* C (OH)2 [12, 19], aceşti compuşi chimici ai cu‑ prului sunt specifici siturilor de coroziune la zacere în pământ deci este evident că aceste maxime provin din zona de ruptură puternic corodată evidenţiată în figura 4a şi respectiv 4b. Argintul metalic se evidenţiază net la suprafaţa monedei iar zona corodată undeva înspre partea corespunzătoare miezului acesteia. În acest context deosebit de interesant difractograma pune în evidenţă maxime specifice PbO * 0,33H2O [20]. Prezenţa oxidului de plumb hidratat în masa monetei este un in‑ diciu preţios care confirmă pe deplin observaţiile de natură tehno‑ logică discutate. Una din metodele curente de realizarea a denarilor suberaţi este cea a foliei groase de argint care acoperă mizul de cupru iar între miez şi folia exterioară de argint se introduce un strat sub‑ ţire de plumb [8, 10, 11]. Prin urmare în figura 4b se evidenţiază clar stratul oxidat de cupru aferent miezului în zona mai joasă iar în zona ridicată, luminoasă, se observă folia de argint, iar la limita de demar‑ caţie dintre acestea foarte greu se observă urmele de oxid de plumb hidratat. Prin urmare denarul din perioada Traian este un denar sub‑ erat prin metoda foliei groase de argint, ceea ce se cheamă un denar suberat de calitate superioară.
Fig. 5 – Difractogramele denarilor romani imperiali: a) Traian şi b) Iulia Doamna. 506 GEORGE ARGHIR
Din punct de vedere istoric, având în vedere că acest denar cu efigia lui Traian este o piesă oarecare izolată de un anumit context ar‑ heologic, este dificil a se face o conexiune cu eforturile economice şi financiare necesare intenselor războaie purtate de Traian şi emiterea denarilor suberaţi. Totuşi prezenţa acestui denar suberat păstrat după atâtea secole poate indica o situaţie financiar‑economică mai dificilă spre sfârşitul domniei lui Traian. Difractograma rezultată pentru denarul Iulia Doamna, figura 5b, arată maxime mult mai intense de argint asociate cu maxime rela‑ tiv slabe de cupru metalic, izolat fiind semanlat oxid de cupru. Se re‑ marcă prezenţa pe suprafaţa monedei a sulfatului de argint hidratat [21], materializat microscopic prin nişte puncte negre. Prin urmare aliajul acestui denar are la bază argintul, determinarea prin reacţie cu soluţia standard arată un titlu de 800 ‰. Acest fapt coroborat cu evi‑ denţierea de maxime slabe de Cu metalic indică o structură cu doi componenţi structurali: Ag de puritate 1000 ‰, şi un amestec eu‑ tectic cu compoziţia Ag 70 Cu 30% masă. Prezenţa acestui eutectic în compoziţia aliajului de argint este benefică turnării datorită amelio‑ rării proprietăţilor de turnabilitate ale argintului pur prin creşterea fluidităţii aliajului la temperaturi mai mici decât temperatura de to‑ pire a Ag pur precum şi ameliorarea proprietăţilor de umplere a deta‑ liului formei de turnare. Astfel structura aliajului de argint evidenţi‑ ată de difracţia cu raze X confirmă aspectele tehnologice din discuţia anterioară. Se pare că această soluţie tehnică este deosebit de ingenioasă de‑ oarece rezolvă două probleme economice majore: problema emiterii monetelor în provinciile îndepărtate ale Imperiului Roman precum şi o problemă de parcimonie prin diminuarea titlului monedelor fără ca acest lucru să se evidenţieze uşor. Desigur această piesă numismatică oarecare este prea individuală pentru caracterizarea unui aspect isto‑ ric, dar poate arăta că aplicarea acestei soluţii tehnico economice cu ingeniozitate poate conduce la o perioadă de stabilitate sau chiar de înflorire economică. În anul 215 împăratul Caracalla (Marcus Aurelius Antoninus) a iniţiat o reformă monetară cu scopul conservării calităţii argintului din monede introducand o monedă nouă, iniţial considerată a fi de‑ nar dublu [7, 9] – tip monetar – recunoscut ulterior sub denumirea de antoninian. Acesta prezintă un design foarte similar denarilor de argint dar efigia împăratului este reprezentată întotdeauna cu cununa de raze. Iniţial titlul argintului din antoninieni nu scădea sub 835 ‰ şi masa acestuia se situa in jurul valorii de 6 grame. Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 507
Tabelul nr. 3 – Datele de difracţie cu raze X
Nr. 2 θ Intensitate Distanţa Indicii Crt. (grade) (%) interplanară Compus pm Miller Traian
1 41,54 15 252,43 CuCO3*Cu (OH)2 240
2 42,70 22 245,88 Cu2O 111 3 44,89 100 234,46 Ag 111
4 45,08 95 233,52 PbO*0.33H2O 004
5 47,29 12 223,19 CuCO3*Cu (OH)2 –311
6 48,41 18 218,33 CuCO3*Cu (OH)2 311
7 49,84 20 212,45 Cu2O 200 8 51,70 44 205,30 Cu 111 9 52,07 52 203,94 Ag 200
10 53,78 25 197,92 CuCO3*Cu (OH)2 241
11 59,60 5 180,12 PbO*0.33H2O 323
12 67,92 3 160,24 PbO*0.33H2O 430
13 72,75 15 150,93 Cu2O 220 14 76,60 35 144,43 Ag 220
15 79,40 8 140,14 PbO*0.33H2O 513
16 81,51 6 137,12 PbO*0.33H2O 530
17 93,64 30 122,75 Cu2O 222 18 99,30 28 117,43 Ag 222 Iulia Doamna
1 41,69 8 251,56 AgHSO4 600 2 44,99 100 233,96 Ag 111 3 51,32 12 206,72 Cu 111 4 52,25 45 203,29 Ag 200
5 56,49 18 189,15 AgHSO4 132 6 57,95 8 184,78 Cu 200
7 64,00 6 168,92 AgHSO4 720
8 73,71 10 149,24 AgHSO4 442 9 76,92 75 143,92 Ag 220 10 89,25 8 127,43 Cu 220
11 93,63 50 122,76 Cu2O 222 12 99,52 10 117,26 Ag 222 508 GEORGE ARGHIR
La scurt timp titlul argintului a ajuns să se deprecieze simţitor spre valoarea de 700‰ [9, 22], iar greutatea acestuia a ajuns de la circa 6 grame la 5 grame, propriuzis devenind echivalentul unui de‑ nar şi jumătate cu toate că titlul oficial al acestuia era de doi denari [23]. Datorită acestor aspecte s‑a raportat, deosebit de important, ten‑ dinţa de tezaurizare a denarilor de argint şi menţinerea intensivă în circulaţie a antoninienilor [9, 23]. În cateva decenii situaţia economică devine din ce în ce mai pre‑ cară astfel încat majoritatea monedelor în circulaţie de tipul anto‑ ninienilor devin suberate cum ar fi antoninienii emişi de Aurelian începand cu anul 270. În acest sens cercetările numismatice au re‑ levat o gama variată de antoninieni suberaţi cu efigia lui Aurelian, care în prima fază sub aspectul legendei şi iconografiei nu se deose‑ besc foarte mult de cei emişi anterior. Pe parcurs intervine o inscrip‑ ţie deosebit de interesantă pe revers în câmpul monedei, în exergă, şi anume XXI [9, 22]. Unii autori postulează că aceasta înseamnă 20 de piese de tipul acesta fac una de alt tip, adică 20 de antoninieni fac un aureus [9]. Alţi autori postulează o idee deosebit de interesantă şi anume că inscripţia XXI înseamnă de fapt că în moneda respectivă la 20 de părţi de cupru o parte este argint, fapt care situeaza titlul total al monetei suberate la 4,7% Ag [22]. Avand în vedere faptul că înscripţia XXI apare eminamente pe antoninieni suberaţi emişi începand cu împăratul Aurelian cea de a doua ipoteza pare mai veridică. Aliajele de argint prezintă culoare albă specifică doar de la 40% în sus, iar sub această limită aliajul are aspect de bronz şi sau de cupru în funcţie de concentraţie. Astfel ne‑ cesitatea ca antoninianul să prezinte aparenţă de argint s‑a concretizat prin suberare, adică prin placarea cu o folie subţire de argint de bună calitate a unui miez corespunzător de cupru. Din aceste semifabricate placate se confecţionau monedele prin matriţare la cald [8, 11]. Astfel este posibil ca o monedă să aibă aparenţă de argint la un titlu scăzut. După atâta timp de la aceste evenimente trecute este foarte difi‑ cilă interpretarea corectă a inscripţiei XXI, care la vremea respectivă era implicită. Totuşi prin anumite investigări de material utilizand metode ştiinţifice moderne se pot aduce argumente care să susţină una din cele două ipoteze emise de către istorici. Împaratul Aurelian a domnit între anii 270–275, o mare parte din monedele emise de acesta sunt de tipul antoninienilor. În lucrarea de faţă am investigat un astfel de antoninian din categoria celor suberaţi, figura 6a, avand pe avers inscripţia parţial lizibilăIMPCAURELIA - NUVSAVG care înconjură efigia împăratului purtand cununa de raze, Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 509 iar pe revers textul IOVI CONSERVATOR înconjurand reprezentarea lui Jupiter. În exergă se observă partial inscriptia *S, ceea ce înseamna că moneta a fost emisa la Serdica, actuala Sofia capitala Bulgariei.
a b c Fig. 6 – Antoninienii investigaţi, imagini avers (sus) şi revers (jos): a) Aurelian, b) Probus şi c) Diocletian.
Împăratul care urmează lui Aurelianus este Probus care a condus Imperiul Roman pe perioada anilor 276–282. De la acest împărat am investigat un antoninian suberat, figura 6b, aflat într‑o stare de con‑ servare mult mai buna decat cel de la Aurelian. Pe aversul monedei se poate citi legenda IMPPROBVSPFAVG însoţită de efigia împăratului cu cununa de raze. Reversul monetei prezinta inscriptia ORIENS AVG, însoţită de reprezentarea unui sol care stă în picioare cu mana stangă întinsă şi cu doi prizonieri legaţi jos, însoţită de litera T, marca mone‑ tăriei Ticinum. În exergă este foarte lizibilă inscripţia specifică XXI. Împăratul Diocleţian a domnit între anii 284–305, fiind situat foarte aproape de Probus. De la acesta am investigat un anotninian din categoria celor suberaţi aflat într‑o stare de conservare a detaliu‑ lui foarte bună dar cu unele puncte de coroziune adânci care într‑un loc aproape străpung moneda, figura 6c. Pe avers în jurul efigiei cu coroana de raze se observă în totalitate inscripţia IMPCVALDIOCLE- TIANVSAVG. Reversul monetei prezintă o inscripţie trunchiată HER- CULI CONSERVATOR. Reprezentarea de pe avers este atacată par‑ ţial dar sunt suficiente detalii ca să fie identificat Hercules. Numeralul XXI din exergă este însoţit de litera T, marcă a monetăriei Ticinum, actuala localitate Pavia din Italia. 510 GEORGE ARGHIR
Din aspectele istorice prezentate anterior rezultă faptul că sub domnia împăratului Aurelian, cel care a retras administraţia ro‑ mană din Dacia [24], au fost emişi antoninieni suberaţi în cantităţi mari, scoţând denarii şi antoninienii de argint de pe piaţă. Sub dom‑ nia acestui împărat apare pentru prima oară pe antoninieni inscrip‑ ţia XXI, care se menţine pană sub Diocletianus, ultimul împărat care emite antoninieni. În cazul de faţă am luat în studiu un antoninian de la împăratul Aurelian dinaintea indroducerii inscripţiei XXI, figura 1a. Ceilalţi doi antoniniei prezintă această inscripţie. Din punctul de vedere al materialului, piesele numismatice din figura 1, sunt afectate puternic de coroziunea datorată mediului de zacere. Remarcăm lipsa totală a foliei de argint care s‑a pierdut în timp datorită coroziunii. Pentru fiecare monedă este evidentă o pa‑ tină maronie‑roşcată spre negru închis datorită produşilor de corozi‑ une specifici cuprului. Avand în vedere faptul că cuprul şi argintul formează un sistem binar cu solubilitate totală în fază solidă cu formare de eutectic [13] la orice conţinut de ar‑ gint vor exista cristalite ale acestuia amestecate la nivel microstructural cu cele de cupru. Dacă alia‑ jul din care au fost con‑ fecţionate ar conţine ar‑ gint (de la 1% în sus) ar trebui ca în patină să existe compuşi de coro‑ ziune specifici argintu‑ lui cum ar fi sulfura de argint (AgS – de culoare neagră) sau oxidul de ar‑ gint AgO. Lipsa acestora din compoziţia patinei implică lipsa argintului din masa monedei. Aceşti trei antoni‑ nieni au fost investigaţi prin difracţie cu raze X, folosind anticatod de co‑ balt, în vederea stabili‑ Fig. 7 – Difractogramele antoninienilor cu patina: rii exacte a compoziţiei a) Aurelian, b) Probus, şi c) Diocletian. Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 511 fazice a patinei, difractogramele rezultate fiind prezentate în figura 7. Maximele de difracţie au fost identificate pe baza extraselor de fişe ASTM [12, 13, 17]. Remarcăm în difractograma antoninianului emis de Aurelian prezenţa maximelor de CuO şi Cu2O (apare doar un maxim foarte slab intens de oxid de cupru hidratat) ceea ce indică prezenţa unei pa‑ tine compacte care protejează moneda împotriva extinderii corozi‑ unii. Faptul se datoreşte zacerii întrun mediu mai uscat. Remarcăm lipsa totală a com‑ puşilor de coroziune specifici argintului. Difractograma antoninianului emis de Probus, figura 7b, prezintă maximele specifice oxizilor de cupru CuO şi Cu2O dar de asemenea prezintă maxime in‑ tense de Cu (OH)2 fapt care se poate Fig. 8 – Difractograma antoninianului emis observa în prezenţa de Aurelian, după operaţia de şlefuire. unor pete cu tentă verzuie în unele zone ale patinei. Faptul se dato‑ reşe cel mai probabil umidităţii relativ crescute din solul de zacere. De asemenea nu s‑au evidenţiat produşi de coroziune ai argintului. Difractograma antoninianului emis de Diocleţian, figura 7c, este foarte asemănătoare cu cea pentru antoninianul emis de Probus. Şi în cazul de faţă se remarcă lipsa compuşilor de coroziune ai argintului. Aceste observaţii indică cu certitudine lipsa argintului din masa monedei precum şi pierderea completă a foliei de argint cu care aceş‑ tia au fost placaţi iniţial. Însă pentru a elimina orice dubii am proce‑ dat la şlefuiriea antoninianului emis de Aurelian, şi l‑am supus din nou difracţiei cu raze X. Spectrul rezultat este prezentat în figura nr. 8. Din figura nr. 8 observăm maximele foarte intense specifice cu‑ prului tehnic pur, fără alte elemente metalice în masa acestuia. Se mai observă unele maxime relativ slabe de oxizi de cupru, CuO şi Cu2O, fapt care atestă coroziunea avansată spre profunzime a straturilor su‑ perficiale ale monedei. Dovada materială ne arată că singurul aport de argint în aceşti antoninieni emişi pe perioada împăraţilor: Aure‑ lian, Probus şi Diocleţian, este adus numai de către folia de argint aplicată iniţial. 512 GEORGE ARGHIR
Prin urmare dacă considerăm dimensiunile specifice medii pen‑ tru un antoninian: diametrul mediu 20 mm, greutatea medie 5 g, gro‑ sime medie folie argint aplicată 40 μm, putem calcula aportul procen‑ tual de argint din monetă. În prima etapă determinăm volumul foliei de argint, din care cunoscand densitatea acestuia de 10,490 kg/m3 de‑ terminăm masa foliei de argint aferentă unui antoninian suberat. Efectuând calculele obținem 0,26 g Ag pentru un antoninian Ţi‑ nând cont de masa medie totală a monetei şi de masa rezultată pen‑ tru folia de argint rezultă un conţinut total de 5,24% Ag. Valoarea obţinută este foarte apropiată de valoarea teoretică de 4,7% luată în considerare de unii autori, diferenţa se datoreşte în principal grosimii medii a foliei luată în considerare, care ar putea varia în funcţie de de‑ taliul monedei. Prin urmaren pe baza analizelor de materialn misterul inscrip‑ ţiei XXI s‑a elucidat în sensul că ea înseamnă: în această monetă la 20 de părţi de cupru există o parte de argint. Introducerea inscripţiei pe parcursul domniei lui Aurelian se dovedeşte o măsură onestă de re‑ cunoaştere oficială a deprecierii titlului monetei, pentru a marca net diferenţa faţă de antoninienii emişi anterior care au conţinuturi mai mari de argint. Acest declin al antoninienilor a condus spre sfârşitul domniei lui Diocleţian la o reformă monetară care a introdus folisul de cupru.
Concluzii Lucrarea de faţă tratează în mod exhaustiv problematica tehno‑ logiei de realizare a monedelor romane. Metalul nobil şi aliajele aces‑ tuia s‑au împletit în mod artistic prin mijlocirea meseriei maeştrilor monetari astfel încât să ofere suportul necesar desfăşurării activităţi‑ lor socio‑economice în condiţiile dictate de perioadele de înflorire sau de restrişte ale Imperiului Roman. Dacă tehnologia standard de reali‑ zare a monedelor romane era matriţarea la cald, în virtutea nevoilor socio‑economice stringente au fost adoptate alte metode utile cum ar fi turnarea monedelor sau suberarea acestora. Ca un fel de concluzie generală care se desprinde din analiza de material şi a tehnologiei de realizare a monedelor romane ar fi următorul aforism: „Uită‑te bine la moneda emisă de o civilizaţie ca să ştii în ce situaţie se află”. Aspecte tehnico‑ştiinţifice privind metodele de realizare a monedelor romane 513
Bibliografie
[1] Habashi F., Gold – An historical introduction, Development in Mineral Processing, 15, 2005, p. 25–47. [2] M.F. Guerra, The study of the characterisation and provenance of coins and other metalwork using XRF, PIXE and Activation Analysis, Radiation in Art and Archeometry, 2000, p. 378–416. [3] S. Moisa, Biblia şi metalurgia, Ed. Galaxia Gutenberg, Bucuresti, 2011. [4] S.W. Grose, Greek coins and their story: The Webber Collection, The Lancet, 201, issue 5187, 1923, p.199–200. [5] N. Kallithrakas‑Kontos, A.A. Katsanos, J. Touratsoglou, Trace element analysis of Alexander the Great’s silver tetradrachms minted in Macedonia, Nuclear Instruments and Methods in Physics Research Section B: Beam Interactions with Materials and Atoms, 171, 3, 2000, p. 342–349. [6] Preda C., Istoria monedei in Dacia preromană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998. [7] Dumitru T., Enciclopedia Civilizaţiei Romane, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. [8] Marotta M., Genuine countrefait ancients, Plated coins in Greek and Roman times, www. coin‑newbies.com, iulie 1998. [9] Csiki E., Ghid numismatic: monete greceşti, romane şi bizantine, Ed. Kriterion, Bucureşti 1988. [10] Barry K., Countrefaits and countrefaiters: The ancient world, www.ancient‑times.com 2002. [11] Petean I., Arghir G., Materialele – o problemă pentru suberaţii romani imperiali, Acta Musei Porolisensis, Arheologie – Restaurare – Conservare, Zalău, ISSN 1016–2081, 2005, p. 435–438. [12] Arghir G., Caracterizarea cristalografică a metalelor şi aliajelor prin difracţie cu raze X, Litografia UTC – N, 1993. [13] Arghir G., Gherghari M., Cristalografie Mineralogie, Îndrumător lucrări de laborator, Litografia IPC – N, 1989. [14] ***, NIST Materials Science and Engeneering Laboratory, Metallurgy Division, Phase Diagrams and Computational Thermodynamics. [15] Shim. J.H., ş.a;, Cu – Sn calculated phase diagram, Metallkde 87, 1996, pg. 205–212. [16] Ienciu M., ş.a., Elaborarea şi turnarea aliajelor neferoase, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. [17] Colan, H., ş.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. [18] Arghir G., Petean I., Cacuci B., Analiza unui sestert Septimius Severus prin meteode nedistructive, Aletheea, Nr. 15–16, 2004–2005, Ed. Napoca Star, ISBN 973–8032–39–3, 2006, pag. 337–345. [19] Waldo, Malachite, Amer. Mineralogist, 20, 583, 1935, Match PDF 02–0345. [20] Oswald, Gunter, Stahlin., Lead oxide hydrate, Helvetica Chimica Acta, 51, 1389. [21] Troyanov, S., Stiewe, A., Kemnitz, E., Silver Hydrogen Sulfate, Humboldt Univ., Berlin, Germany, ICDD Grant‑in‑Aid, (2000), Match PDF 50–0255. [22] Cacuci B., Unele particularităţi întâlnite pe monedele din secolul al III‑lea, Colecţionarul Roman, IV, 2009. [23] Cacuci B., Preţurile şi veniturile în Roma antică, www.romaniancoins.ro, ianuarie 2010. [24] Bodor A., Împăratul Aurelian şi părăsirea Daciei, Studia Archeologica, Cluj – Napoca, 1972 p. 27–37. Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar (I)
Teofil GRIDAN1, Silviu GRIDAN2 [email protected]
MOTTO: „Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să inter‑ pretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să‑ţi fie indiferente, când urme‑ le lor sunt de neşters?” (Ileana Vulpescu: „Arta conversaţiei”) ABSTRACT: Hidden by time and space barriers, for the longest time the Universe and even its small portion representing our solar system was not explored scientifically and remained beyond the human capabilities of compre‑ hension. However, over time, mankind has come up with a variety of expla‑ nations for the origin of Earth and other celestial bodies. Nowadays, the hypotheses about cosmic genesis and evolution are based on our cumulative scientific knowledge. The modern man, and the scientist in particular, is tempted to label myths, legends and epics as literary fiction. This is often a mistake because it ignores the scientific message encrypted in such writings by some long‑gone cultures and civilizations. The Enuma Elish Epic was restored from the Sumerian text written on seven broken tablets discovered by archaeologists supposedly in the Royal Library of Ashurbanipal in Nineveh. The Epic tells the story of creation, more specifically the Sumerian concept of solar system genesis. Going through the Enuma Elish Epic stanzas tablet by tablet, this paper tries to decipher its scientific message that reveals the surprisingly advanced knowledge of the Sumerian civilization born in the region of Mesopotamia around the year 4000 BC. Sumerians had known all planets in our solar system, including the asteroid belt, and had a plausible explanation for their creation, but their knowledge remained buried under the ruins of Nineveh for millennia. Even when the tablets were discovered, no one would have believed the Sumerians anyway since the last planets, Uranus, Neptune and Pluto, were only discovered (actually rediscovered) only in the first half of the twentieth
1 Inginer geolog, membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române. 2 Inginer geolog.
NOEMA VOL. XI, 2012 516 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
century. As in the case of almost all disciplines of science, our cosmic geology knowledge has its roots in the Sumerian heritage that we continue to develop according to our intellectual and technological capabilities. KEYWORDS: Sumer, cosmogony, solar system, planet Nibiru
Fig. 1 Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 517
Naşterea sistemului solar văzută de sumerieni
Date introductive Civilizaţia sumeriană, apărută cu 4000 de ani î. de Cr., a fost nu‑ mită „uluitoare” de H. Frankfort în Tell Uquair, „extraordinară” de Pierre Amient în Elam, „o flacără care izbucneşte dintr‑o dată de A. Parot în Sumer, „uimitoare perioadă scurtă în care a înflorit” de Leo Openhaim în Ancient Mesopotamie, pentru ca Joseph Cambell în Mask of the Gods să concluzioneze: „ca din pământ în mica grădină sumeriană răsare toată paradigma din cultură, care de atunci a consti‑ tuit punctul de plecare pentru toate marile civilizaţii ale lumii” (fig. 1). Robert J. Braidwood, în Prehistoric Men, consideră că prin inter‑ mediul sumerienilor s‑a produs brusca transformare a vânătorului nomad primitiv în agricultor, olar, apoi în constructor, inginer, mate‑ matician, astronom, minier şi prelucrător de metale, negustor, muzi‑ cian, judecător, medic, scriitor, bibliotecar, preot etc. Cercetările arheologice în spaţiul Mesopotamiei, începute la Telloh, în 1857, şi continuate cu asiduitate mai ales în prima parte a sec. XX în întreaga arie, au condus la concluzia că şi în domeniul as‑ tronomiei şi geologiei cosmice, ca în aproape toate disciplinele ştiin‑ ţei, rădăcinile cunoaşterii se află acolo, iar noi doar continuăm şi dez‑ voltăm moştenirea sumeriană pe drumul cunoaşterii.
Prezentarea corpurilor cereşti din sistemul solar cunoscut de sumerieni Despre formarea sistemului solar şi despre evoluţia sa ulterioară vorbesc multe texte sumeriene şi ale epigonilor din Akad, Ninive şi Babilon. Redările schematice ale concepţiilor se regăsesc pe nume‑ roase sigilii aflate astăzi în diferite muzee ale lumii. Astfel, un sigiliu acadian din mileniul III î. de Cr. aflat în Muzeul din Berlin (Vonde‑ rasiatische Abteilung, număr de catalog VA/243), redă o înfăţişare a sistemului solar compus din 11 corpuri cereşti ce gravitează în jurul unei stele (fig. 2). Mărind la o scară aproximativă desenul din sigiliul antic (fig. 3) constatăm dispunerea corpurilor cereşti în jurul Soarelui în ordinea cunoscută astăzi, cu două excepţii notabile. Astfel, pornind în sens in‑ vers acelor de ceasornic desenul îl prezintă pe micul Mercur, urmat de Venus ceva mai mare şi de Pământ (care are aceeaşi mărime ca Venus, dar este însoţit de satelitul său Luna) şi apoi Marte, după care întâlnim prima excepţie notabilă, o planetă necunoscută astăzi, mult mai mare decât Pământul, dar mai mică decât Jupiter şi Saturn, care îi urmează 518 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
Fig. 2 Fig. 3
în mod clar. Se continuă într‑o asemănare perfectă cu Uranus şi Nep‑ tun, dar Pluto (a doua excepţie notabilă) este plasat între Saturn şi Uranus şi nu acolo unde îl situăm astăzi, adică după Neptun (fig. 4). Printre textele descoperite în biblioteca lui Asurbanipal din Ni‑ nive se află unul care relatează povestea creaţiei. Tăbliţele sparte, des‑ coperite de arheologi, au fost adunate, înseriate, descifrate şi publicate de George Smith, în 1876, în The Chaldean Account of Genesis. Mai târziu istoricul L. W. King reia subiectul în The Seven Tablets of Cre‑ ation (1902). De fapt, textul denumit astăzi Epopeea Creaţiei era cu‑ noscut în antichitatea sumeriană sub numele de Enuma Eliş şi repre‑ zintă mai mult decât o operă literară. El reia concepţia cosmogonică a sumerienilor privind formarea şi evoluţia sistemului solar, atribuind planetelor nume de zei. Lucrărilor de mai sus nu li s‑a dat prea mare atenţie la vremea aceea de către astronomi căci nu erau cunoscute încă planetele Uranus, Neptun şi Pluto, care aveau să fie (re)descoperite câ‑ teva decenii mai târziu. Şi apoi sumerienii considerau Luna ca planetă, iar pe Pluto îl plasau într‑un loc diferit faţă de cel cunoscut astăzi. De fapt, observaţiile făcute de sateliţii artificiali şi de către misi‑ unile lunare Apollo ridică semne de întrebare asupra vechii teorii că Luna n‑ar fi decât un fragment desprins de Pământ, cândva în trecu‑ tul geologic. Date recente arată că Luna are o compoziţie chimică şi mineralogică suficient de diferită de cea a Pământului pentru a fi avut o evoluţie proprie şi a ridica îndoieli asupra teoriei desprinderii. Con‑ form unor specialişti de la NASA, Pământul şi Luna, apărute aproxi‑ mativ în aceeaşi vreme (cu 4,5 miliarde de ani în urmă) au evoluat ca două corpuri cereşti diferite. În ceea ce îl priveşte pe Pluto au apărut în ultima vreme păreri care îl retrogradează din grupul planetelor în Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 519 cel al corpurilor de di‑ mensiunile sateliţilor mari, el având un dia‑ metru nu cu mult mai mare decât cel al lui Tri‑ ton (satelit al lui Nep‑ tun) sau Titan (satelit al lui Saturn). Este po‑ sibil ca Pluto să‑şi fi în‑ ceput existenţa ca satelit al vreuneia dintre cele două planete, unde este situat în desenul antic, Fig. 4 iar mai târziu datorită vreunui fenomen cosmic major să fi părăsit orbita planetei de care era legat gravitaţional şi să se înscrie pe o orbită proprie în jurul Soarelui. În ceea ce priveşte planeta necunoscută din desenul sumerian, plasată în locul unde astăzi se află centura de asteroizi, existenţa ei poate fi explicată de legea Titius‑Bode care se referă la aşezarea plane‑ telor la o anume distanţă faţă de Soare (tabel nr. 1). Şirul Titius‑Bode stabileşte distanţa unei planete faţă de Soare după ecuaţia: n‑1 dn = α + β · 2 în care dn = distanţa calculată în UA (unităţi astronomice) după nu‑ mărul de ordine al planetei; n = numărul de ordine al planetei; n ≥ 1; α = 0,4; β = 0,3
Tabelul 1 – Valorile calculate şi măsurate ale distanţelor planetelor faţă de Soare după numărul de ordine. Şir Titius- Bode 0 3 6 12 24 48 96 192 — 384 Centură Planete Mercur Venus Terra Marte asteroizi Jupiter Saturn Uranus Neptun Pluto Nr. ordine 0 1 2 3 4 5 6 7 — 8 Distanţă calculată 0,4 0,7 1,0 1,6 2,8 5,2 10,0 19,6 — 38,8 Distanţă măsurată 0,4 0,7 1,0 1,5 — 5,2 9,6 19,2 30,1 39,5
Dar ce fenomen cosmic catastrofal a dus la spargerea planetei ne‑ cunoscute şi apariţia centurii de asteroizi? Un posibil răspuns îl vom afla din epopeea Enuma Eliş. 520 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
Prezentarea şi comentarea din punct de vedere geologic a celor şapte tăbliţe ale creaţiei din Enuma Eliş Şi acum să urmărim firul epopeei tăbliţă cu tăbliţă.
În prima tăbliţă, anticul scrib ne prezintă naşterea sistemului nostru solar. Spune epopeea că pe întinderea spaţiului cosmic, în seg‑ mentul de Univers în care avea să apară sistemul solar, erau 3 corpuri (zei): Apsu (Cel care există de la început) = Soarele, Mummu (Cel care a fost născut) = Mercur şi Tiamat (Fecioara dătătoare de viaţă) vezi fig. 5 I.
„Pe când în înălţimi cerul nu fusese numit, Iar jos Pământul nu fusese chemat; Nimic, ci numai ei, Apsu cel care i‑a născut, Mummu şi Tiamat cea care în pântec i‑a purtat, Apele lor toate s‑au amestecat. Nici trestia nu era născută şi nici pământ apărut Şi nici un zeu nu fusese încă născut. Nimic nu avea nume şi nici‑o soartă încă nu fusese dată; Atunci se născură zeii, Apsu fiindu‑le tată.”
Deducem că din apele cosmice primordiale (de fapt, un nor de praf cosmic) a apărut mai întâi zeul Apsu (o stea care era Soarele) res‑ ponsabil apoi de naşterea celorlalţi zei (planete). Spaţiul dintre Apsu şi Tiamat era plin cu elementele lor primordiale (praf cosmic) şi din amestecarea acestor ape s‑au născut Lahmu (Marte) şi Lahamu (Ve‑ nus) (fig. 5 II).
„Şi apele lor s‑au amestecat Şi zeii s‑au născut, Apsu fiindu‑le tată; Zeul Lahmu şi zeiţa Lahamu fură întâii născuţi Şi nume lor li s‑a dat. Mai înainte ca ei să fi crescut în vârstă Şi în statură până unde le‑a fost scris Zeii Anşar şi Kişar se născură şi mai mari decât ei se făcură. Cum zilele mai lungi acum erau şi anii se numărau, Anu se născu, fiind al lor fiu, care apoi rival înaintaşilor săi deveni. Şi apoi, al lui Anşar moştenitor Anu, Ca egal după chipul său, pe Nudimmund îl născu”. Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 521
Fig. 5 I Fig. 5 II
Fig. 5 III Fig. 5 IV
Se afirmă cu claritate că prima pereche de zei (planete) născuţi Lahamu (Venus) şi Lahmu (Marte) erau situaţi între Apsu (Soare) şi Ti‑ amat – planeta necunoscută astăzi. Apoi procesul formării sistemului solar a continuat cu naşterea celei de a doua perechi de planete Anşar (prinţul cerului) = Saturn şi Kişar (prinţul pământului) = Jupiter, îna‑ inte ca prima pereche de planete Venus şi Marte „să fi crescut în vâr‑ stă şi statură până unde le‑a fost scris” (fig. 5 III). Cea de a doua pere‑ che de planete era mult mai importantă, ele fiind de mari dimensiuni (shar). După un timp neprecizat („şi anii se numărau”) apare o a treia pereche de planete: mai întâi a fost Anu (Cel din ceruri) = Uranus, ca primul născut al lui Anşar/Saturn, iar apoi Anu care era mai mare de‑ cât prima pereche de planete („rivala înaintaşilor deveni”) a născut o planetă geamănă („ca egal şi după chipul său”) numită Nudimmund/ Enki/Ea (iscusitul creator) = Neptun. Procesul a continuat cu apariţia lui Gaga (Pluto) ca al doilea fiu al lui Anşar/Saturn. Acest Gaga, plasat lângă Saturn, al cărui mesager era, apare astfel egal în funcţie şi în sta‑ tură cu Mummu/Mercur – mesagerul lui Apsu /Soarele (fig. 5 IV). Şi astfel la finele primei tăbliţe se trage cortina peste actul întâi al creaţiei planetelor pentru ca în tăbliţele următoare să fie descrisă evo‑ luţia lor. 522 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
În a doua tăbliţă sunt descrise faptele necugetate ale acestor pla‑ nete cu referire la mişcările dezordonate în căutarea unor orbite sta‑ bile, precum şi somnul ce a căzut peste Apsu, cu semnificaţia de între‑ rupere a imensei revărsări de materie primordială din Soare.
„Toţi fraţii s‑au adunat împreună; Încolo şi încoace alergau, gata s‑o sfarme pe Tiamat. În joaca lor nebună printre stele, Făceau să tremure pântecul lui Tiamat. Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor; În faţa lor însuşi Tiamat nu mai avea glas. Nesuferite erau faptele lor Şi necugetate mişcările.”
Deducem de aici că orbitele planetelor încă erau dezordo‑ nate şi nu se stabilise un echilibru gravitaţional în sistemul solar. Cel care a făcut ordine şi a trasat o „dreaptă hartă a cerurilor” a fost Nu‑ dimmund (Enki, Ea)/Neptun, care „a luat tiara lui Apsu şi i‑a dat jos mantia de aură”. Se înţelege de aici că Neptun, probabil printr‑o pu‑ ternică radiaţie de energie, a stopat procesul de emitere de materie şi energie al lui Apsu pentru a mai forma şi alte planete. Apoi, epopeea nu mai precizează cât timp a durat ordinea instaurată de Nudimmund/ Neptun, care la acea vreme era ultima planetă a sistemului solar.
Tăbliţa a treia începe cu naşterea unei noi planete Marduk (pla‑ neta Nibiru), undeva în inima Adâncului, cu mult în afara orbitei lui Neptun3.
„În Camera Sorţii, locul Destinelor, Un nou zeu stătea, cel mai iscusit şi mai înţelept; În inima Adâncului a fost născut Marduk. Atrăgător îi era chipul, ochii‑i scânteiau strălucitori; Mândru‑i era mersul, impunător ca din vechime. Şi mai presus de ceilalţi zei era, cu mult întrecându‑i Era cel mai nobil şi cel mai înalt era; Cu membrele‑i imense pe toţi îi întrecea, Când buzele sale se deschideau, foc năpraznic ieşea”. 3 Aici se cuvine o precizare. Tăbliţele cu Epopeea creaţiei au fost găsite sub ruinele ves‑ titei cetăţi Ninive din vremea acadienilor, succesori ai sumerienilor în acel spaţiu geo‑ grafic. Cum acadienii, caldeenii ca şi urmaşii lor babilonienii îl aveau pe Marduk ca zeu suprem, era firesc să vină cu adăugiri laudative zeului lor în vechea epopee Enuma Eliş. Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 523
Fig. 6 (după Z. Sitchin, 1976) De fapt, Marduk, apărând din imensitatea spaţiului cosmic, era totuşi o planetă rătăcitoare care emitea radiaţii şi care fusese atrasă de Neptun către sistemul solar. La apropierea lui Marduk de sistemul solar, planetele acestuia „au abătut asupra lui grozavele lor trăznete” (emisii de energie) şi el „strălucea îmbrăcat în aura celor zece zei”. Apoi, epopeea continuă cu călătoria lui Marduk prin sistemul solar. Mai întâi el trece pe lângă Nudimmund/Neptun, cel care îi schimbase traiectoria „pregătindu‑l pentru sarcinile sale viitoare” şi îl umflă „de parcă ar fi avut două capete”. Intrând în sistemul solar din direcţie opusă mişcării orbitale a planetelor (fig. 6) Marduk ajunge în apropi‑ erea lui Anu/Uranus, care, prin influenţa câmpului său gravitaţional îi desprinde patru părţi („vânturile de est, de vest, de nord şi de sud”) şi‑l înzestrează astfel cu patru sateliţi. Imensele câmpuri gravitaţionale ale giganţilor Anşar/Saturn şi Kişar/Jupiter îi mai creează încă trei sateliţi lui Marduk (Vântul turbat, Vârtejul şi Vântul neîntrecut) şi îi deviază direcţia de deplasare spre centrul sistemului solar către Tiamat. De fapt, epopeea sugerează un complot al zeilor împotriva lui Tiamat. Nesuportându‑i trufia şi ne‑ fiind în stare să se lupte cu Tiamat, zeii îl ademenesc pe Marduk şi îl pregătesc pe el pentru luptă. Simţind apropierea lui Marduk, Tiamat „mânioasă până peste poate” se pregăteşte şi ea de luptă. 524 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
Astfel: „Nemaivăzute arme şi‑a luat şi monştrii a născut, Cu totul unsprezece pe lume a adus, iar dintre aceşti Zei monştri, ce curtea sa o alcătuiesc, pe unul Kingu, Ce întâiul său născut a fost, mai mare peste ei l‑a pus Şi o tăbliţă a destinului i‑a dat”. În tăbliţa a patra este descrisă marea bătălie cerească între Mar‑ duk şi Tiamat: Zeul a mers înainte pe drumul său cel drept; Spre furioasa Tiamat curajos s‑a îndreptat. Zeul s‑a apropiat să cerceteze regatul lui Tiamat, Planurile lui Kingu, al ei însoţitor, să le afle. Şi cum s‑a uitat drumul său a devenit nesigur, Direcţia sa s‑a pierdut, iar faptele sale‑s buimace, Chiar şi sateliţii săi au început să se mişte ciudat: Când zeii, ajutoarele sale, ce alături de el mărşăluiau, Pe viteazul Kingu l‑au văzut, vederea li s‑a înceţoşat. Tiamat şi Marduk cei mai înţelepţi dintre zei, Unul spre celălalt se îndreptau tot mai aproape O bătălie să hotărască totul, de luptă erau acum gata. Marduk plasa şi‑a întins‑o pentru a o prinde, Vântul turbat de faţa zeiţei se apropie Cum ea deschide gura, cu totul să‑l înghită Marduk îi aruncă Vântul turbat în gură, ca să n‑o mai poată închide; Vântul furtunii apoi îi atacă mijlocul Acolo Marduk o săgetează şi burta ei o sparge, Maţele toate i le taie, tot pântecul i‑l pârjoleşte Şi astfel o supune şi răsuflarea ei o stinge”. După cum vedem nu cele două planete s‑au ciocnit la prima lor întâlnire ci unul dintre sateliţii lui Marduk, anume Vântul furtunii, a fisurat‑o pe Tiamat la mijloc (fig. 7). Acum Tiamat şi principalul său satelit Kingu scapă, dar ceilalţi 10 sateliţi sunt „zvârliţi în direc‑ ţie opusă” de către câmpul gravitaţional al lui Marduk şi transformaţi în comete cu orbite foarte alungite după cum presupune Z. Sitchin în The twelfth planet (1976). După prima bătălie Marduk a luat de la Kingu tăbliţa destinului (orbita independentă), transformându‑şi ast‑ fel el însuşi cursul într‑o orbită solară permanentă. Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 525
Fig. 7 Fig. 8 (după Z. Sitchin, 1976) Tăbliţa a cincea descrie, ca şi Geneza biblică, facerea Cerului şi a Pământului. După ce îşi completează primul drum pe orbita în jurul Soarelui Marduk trece din nou pe lângă planetele de sus: Nu‑ dimmund/Neptun „a cărui dorinţă o împlinise”, Anşar/Saturn, „al că‑ rui triumf îl întronase” şi apoi se întoarce la Tiamat lovind‑o el însuşi (acum era moartă) şi o împarte în două (fig.8). „Zeul s‑a oprit să privească trupul inert al acesteia. Să o împartă în două el s‑a gândit. Şi, ca pe o scoică, în două părţi a desfăcut‑o. Cu arma sa cerească a tăiat căpăţâna, A tăiat văile prin care sângele ei curgea, Pe Vântul de nord l‑a pus să‑i poarte capul Şi într‑un loc necunoscut să‑l lase”. Astfel a fost creat Ki/Pământul şi a primit o orbită necunoscută până atunci. Cealaltă jumătate a lui Tiamat a fost zdrobită în bucăţi de Marduk, bucăţi pe care acesta le‑a întins într‑o fâşie uriaşă şi „ca un ecran pe cer a pus‑o”. De fapt este vorba de centura de asteroizi care separă planetele de jos, numite şi terestre (Mercur, Venus, Pământul şi Marte) de planetele de sus (Jupiter, Saturn, Neptun şi Pluto). Astfel, cu 526 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN aproape şase milenii în urmă epopeea sumeriană ne oferă o explicaţie cosmologică coerentă şi cu iz ştiinţific a evenimentelor cosmice care au dus la dispariţia planetei ce lipseşte din şirul Titius‑Bode, la crearea centurii de asteroizi şi la formarea Pământului.
În tăbliţa a şasea se vorbeşte despre evoluţia Pământului după formarea sa. Când Vântul de nord (satelit al lui Marduk) a împins Pă‑ mântul în locul în care se găseşte acum, această jumătate din Tiamat a primit propria sa orbită în jurul Soarelui (rezultând astfel anotimpu‑ rile) şi i s‑a imprimat o mişcare de rotaţie din care a rezultat succesi‑ unea noapte/zi. Tăbliţa a şasea, deşi deteriorată, continuă epopeea cu revărsările de lavă (saliva lui Tiamat), fenomen care începe înainte de formarea atmosferei, oceanelor şi continentelor. Apoi, când norii de apă s‑au adunat, au început să se formeze oceanele şi a fost realizată scoarţa Pământului cu continentele, iar după ce a fost făcut frigul (de fapt răcirea Pământului) au apărut ceaţa şi ploaia. În tot acest timp „saliva continua să se reverse în straturi adunându‑se” şi modelând suprafaţa Pământului. Povestea continuă:
„Punând capul lui Tiamat (Pământul) în locul hotărât, Pe el lanţurile de munţi le‑a făcut să apară, Văile le‑a despicat, râuri prin ele să curgă, Prin ochii ei Tigrul şi Eufratul au ieşit. Din sânii ei, el a făcut munţii cei sfinţi. Izvoare a făcut, din ele râurile să se adape”.
Deci, Pământul cu oceane, continente şi atmosferă era gata acum pentru formarea munţilor, râurilor, văilor şi câmpiilor. Apoi, Enuma Eliş şi alte texte mesopotamiene vorbesc despre începuturile vieţii pe Pământ care au loc în apă şi mult mai târziu pe uscat „deasupra căruia să zboare păsările pe întinderea cerului”, iar pe pământ „să apară fia‑ rele după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele după soiul lor” şi în final culminând cu actul suprem al creaţiei: apariţia omului.
Tăbliţa a şaptea. După rezolvarea problemelor cu Tiamat şi transformarea lui Kingu/Luna în satelit al Pământului, în ultima tă‑ bliţă epopeea ne spune că Marduk încă o dată a străbătut cerurile şi a vegheat asupra lor îndreptându‑şi atenţia spre ţinutul lui Nu‑ dimmund/Neptun pentru a stabili destinul lui Gaga/Pluto. I‑a găsit acestuia din urmă un loc ascuns pe o orbită cu faţa spre Adânc (Spaţiu cosmic) şi l‑a numit „sfetnicul de taină al Adâncului”. După ce a fixat Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 527 orbita fiecărei planete, Marduk şi‑a păstrat pentru el poziţia Nibiru (centrală) şi traversa cerurile şi supraveghea noul sistem solar (fig. 9). El cercetează ascunsele secrete… şi toate colţurile Universului le cercetează.
„Străbate cerurile şi toate ţinuturile le veghează Apoi măsoară Adâncul cel de nepătruns. La E‑Şara şi‑a întemeiat lăcaşul de departe”.
Deducem de aici că Marduk (planeta Nibiru) avea o orbită elip‑ tică foarte alungită cu Soarele drept centru de greutate, cu un apo‑ geu (punctul cel mai îndepărtat de Soare) undeva în spaţiul cosmic la E‑Şara şi un perigeu (punctul cel mai apropiat de Soare) dincoace de locul fostei planete Tiamat.
Consideraţii finale Concluzionând, se poate afirma că Epopeea creaţiei menţionează cu claritate că Marduk (paneta Nibiru) era un invadator din afara sis‑ temului solar, care în drumul lui a trecut pe lângă planetele de sus îna‑ inte de a se ciocni de Ti‑ amat, iar după ciocnire „planeta traversării” şi‑a luat o poziţie centrală la „Răscrucea cerului” şi „măsoară înălţimile de‑ părtate ale cerului… străbate cerurile şi toate ţinuturile şi veghează… Apoi măsoară Adâncul cel de nepătruns”. Majoritatea obiec‑ telor de lut, metal, pia‑ tră sau lemn scoase la lumină de săpăturile ar‑ heologice din Orientul Apropiat sunt gravate cu un simbol ce înfăţişează un glob înaripat care era Marduk, recunoscut ca un mare călător pe Fig. 9 bolta cerească, urcând la (după Z. Sitchin, 1976) 528 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
înălţimi ameţitoare la apogeul său, apoi coborând şi aplecându‑se în cer la perigeu, perigeu unde:
„Zeul (planeta) Nibiru este cel care, Mijlocul lui Tiamat îl traversează fără oboseală. Fie ca numele lui în veci să fie cel care traversează Cel care mijlocul îl ocupă”.
Din aceste versuri rezultă că orbita lui Marduk îl poartă mereu pe la locul bătăliei, adică acolo unde era cândva Tiamat. De altfel, Franz Kugler în Sternkunde ud Sterndiemst in Babilon afirmă că Marduk era o planetă care se mişcă foarte repede după o orbită eliptică, asemănă‑ toare cu cea a unei comete, astfel încât orbita sa înconjoară orbitele celorlalte planete.
Fig. 10
După cercetarea a numeroase texte sumeriene, Z. Sitchin (1976) consideră verosimilă existenţa unei planete a traversării (Marduk/Ni‑ biru) şi îi calculează acesteia orbita eliptică mult mai alungită cu un timp de rotaţie în jurul Soarelui de 3600 ani (fig: 10). Acelaşi autor apreciază că această planetă nu poate fi văzută de pe Pământ decât în trei poziţii ale orbitei sale (fig. 11), restul timpului fiind invizibilă. Aduce ca argument un text mesopotamian care i se pare elocvent în definirea celor trei poziţii:
„Planeta zeului Marduk Deasupra sa: Mercur Răsărind la treizeci de grade ale bolţii cereşti: Jupiter Când şade în locul bătăliei cereşti: Nibiru”. Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 529
Fig. 11 (după Z. Sitchin, 1976) Din fig. 11 se poate vedea că primul punct A la care planeta in‑ trusă (Marduk) este vizibilă este dat de alinierea acesteia cu Mercur la un unghi de 300 pe axa imaginară Soare/Pământ. Punctul B este si‑ tuat pe orbita lui Jupiter la un unghi de 600 cu axa Soare/Pământ, iar al treilea punct C este situat la intersecţia axei Soare/Pământ cu cen‑ tura de asteroizi, adică în locul unde era plasată fosta planetă Tiamat. Se pare că apariţiile şi dispariţiile planetei Marduk erau cunos‑ cute anticilor după cum afirmă T. R. Campbell în The reports of the magiciens and astrologers of Ninive and Babilon (1900). Brandy L. Jo‑ seph, de la Universitatea din California, admite în 1972 că discrepan‑ ţele orbitei cometei Halley ar putea fi cauzate de o planetă de mări‑ mea lui Jupiter, care fiind invizibilă de pe Pământ, ar putea fi detectată (acceptată) numai prin calcule matematice. Această afirmaţie se va verifica în scurgerea vremurilor… doar atunci când omul va ieşi în afara spaţiului sistemului solar (fig. 12). Naufragiaţi pe vechi înscrisuri religioase şi poate nu întâmplă‑ tor mai ales pe interpretări şi reinterpretări ale acestora, mulţi dintre 530 TEOFIL GRIDAN, SILVIU GRIDAN
Fig. 12 (după T. Gridan, 2006) oamenii prezentului încearcă să descopere unde şi în ce moment se află faţă de ceea ce toate religiile şi vechile mituri proorocesc un drept sfârşit al timpului. Pe termen lung, astrofizicianul Stephen Hawking crede că specia umană va supravieţui doar dacă va părăsi planeta mamă, va porni în spaţiu, ocupând pentru început planete vecine din sistemul solar (prima vizată fiind Marte) şi, într‑o altă etapă, terrafor‑ mând planete din alte galaxii. Ce ne vom face, însă, dacă acele planete sunt deja ocupate? Enuma Eliş – Epopee sumeriană care descrie formarea Sistemului Solar 531
Bibliografie
[1] Airinei Şt. (1982) Pământul ca planetă. Editura Albatros [2] Barton G. A. (1929) The Royal Inscriptions of Sumer and Akkad [3] ***, Biblia (1975) Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ordodoxe Române. [4] ***, Cartea apocrifă a lui Enoh (2005) [5] Chiera E. (1924) Sumerian Religious Texts [6] Drăgan, I. C., Airinei, Şt. (1993) Geoclima şi istoria. Editura Europa Nova [7] Falkenstein A. (1959) Sumerische Gotterlieder [8] Frankfort H. (1948) Kingship and Gods [9] Gridan T., Ţicleanu N. (2006) Încălzire globală sau glaciaţiune Editura Didactică şi Pedagogică [10] Gridan T., Ţicleanu N., Gridan S. (2007) Geologia şi Apocalipsa. Editura Universitară [11] Heidel A. (1969) The Babylonian Genesis [12] Jean Ch. F. (1931) La Religion Sumerienne [13] Jensen P. (1890) Die Kosmologie der Babylonien [14] Jeremias A. (1908) Das Alter der babylonischen Astronomie [15] King L. (1902) The seven Tablets of Creation [16] Kramer S. N. (1956) From the Tablets of Sumer [17] Kramer S. N. (1959) Hystory Begins in Sumer [18] Kramer S. N. (1963) The Summerians [19] Kugler F. X. (1907–1913) Sternkunde und Sterndienst in Babylon [20] Langdon S. (1923) Enuma Elish: The Babylonian Epic of Creation [21] Lăzărescu V. (1990) Geologia fizică. Editura Tehnică [22] Neugebauer O. (1955) Astronomical Cuneiform Texts [23] Petrescu I. Et al. (2002) Catastrofe geologice. Editura Dacia [24] Smith G. (1876) The Chaldean Account of Genesis [25] Thureau‑Dangin F. (1907) Die sumerischen un akkadische Konigsinschriften [26] Trinh Xuan Thuan (2005) Haosul, timpul şi principiul antropic. Ed. Presses Univer. de France [27] Ţicleanu N., Pauliuc S. (2003) Geologie generală. Editura Universitară [28] Virolleaud Ch. (1903–1908) L’astronomie Chaldeene [29] Weidner E. F. (1915) Handbuch der Babylonischen Astronomie Iano Biriş: Conceptele ştiinţei Bucure şti, Editura Academiei Române, 2010, 364 p.
Ana BAZAC1 [email protected]
ABSTRACT: Ioan Biriş’s The concepts of science is a panorama of the main episte‑ mological theories in their logical development. The book focuses on the problem of the constitution, utilisation and functions of the concepts, and constructs the solving of this problem by discussing the relationships inside the triptych thinking‑language‑reality. The critical standpoint configures an integrative approach. KEYWORDS: epistemology, theories of the concept, language, empiricism, cognitivism, scientific concepts.
Volumul radiografiază teoriile despre instrumentul esenţial al cu‑ noaşterii, conceptele. Ca urmare, el dă seama şi de modul în care s‑au structurat cercetările epistemologice. Logica impecabilă a autorului ne permite să însoţim mental aceste cercetări şi să înţelegem sporul dat nu numai de ciocnirea paradigmelor, ci şi de completarea lor în istoria procesului descris. Conceptele presupun limbaj şi, ca urmare, se începe cu discuta‑ rea raportului limbaj – realitate. Oamenii au avut, de‑a lungul timpu‑ lui, diferite perspective despre lucruri şi despre cuvinte. Filosofii au surprins, ordonat şi demonstrat aceste perspective. Prima nu putea să fie decât aceea realistă, corespondenţa dintre cuvinte/nume şi realitate (urmând gândirii mitice care nu diferenţia numele de lucru). Apoi a apărut ideea că limbajul implică şi capacita‑ tea omului de a sesiza esenţa din lucruri, din moment ce acestea sunt individuale, atât de diferite, dar trebuie să fie semnalizate. Esenţa era eidos‑ul, conceptul care reprezintă generalul. Acest general însuşi este de mai multe feluri, deoarece nu este numai denominativ (aşa cum
1 Prof. univ. dr., Universitatea Politehnică din Bucureşti.
NOEMA VOL. XI, 2012 536 ANA BAZAC
învaţă oamenii cuvinte fără a înţelege serios ce înseamnă fenomenul numit), ci şi inteligent, capabil de a defini (atunci când oameni în‑ ţeleg ce înseamnă fenomenul, pot să îi numească trăsăturile), deci şi model, deci şi capabil de a fi legat de celelalte generaluri. La acest ni‑ vel, conceptul este, în fond, o întreagă teorie. Modul în care oamenii, mai precis, ştiinţa, ajung/e la semnificaţiile complexe ale conceptului a fost investigat, de‑a lungul timpului, în trei registre: naturalist (prin apelul la experienţă), logic (derivare analitică din concepte), matema‑ tic (perspectivă sintetică a priori). Aceste trei tipuri de explicare sunt interdependente şi se conjugă în aşa fel încât, de exemplu, disputa dacă noţiunile ştiinţei sunt mijloace de cunoaştere (instrumente) sau sunt definiţii, adică rezultate ale cunoaşterii, face parte numai din is‑ toria epistemologiei, şi nu reclamă un răspuns unilateral. Dar această istorie a epistemologiei este fascinantă, iar Ioan Biriş ne‑a rememorat du‑te‑vino‑uri multiple dintre concepţii (şi momente). O dată, dintre empirismul (corespondenţa limbaj‑realitate/limba‑ jul‑imagine a realităţii2) care s‑a dezvoltat în aşa fel încât, pentru el, cuvintele nu corespund unui în sine abstract al lucrurilor ci experien‑ ţelor oamenilor (ce cuprind/au de‑a face cu lucrurile). Această dezvol‑ tare se numeşte extensionalism, care s‑a manifestat în secolul al XX‑lea sub forma a trei teorii: verificaţionismul (Carnap, pe baza enunţurilor de bază, observaţionale, se înţeleg/se verifică şi celelalte enunţuri), be‑ haviorismul (Skinner, descrierea comportamentului duce la înţelegerea mentalului/conceptelor), operaţionalismul (Brigdman, conceptele co‑ respund operaţiilor care descriu diferite obiecte din realitate). Potrivit autorului, extensionalismul exacerbează rolul referinţei şi reduce importanţa limbajului, a mentalului (p. 22). Wittgenstein II (Cercetări filosofice, 1953) este exemplul care ilustrează teoria limba‑ jului‑instrument, în care folosirea unui cuvânt îi dă semnificaţia. Dar folosirea este diferită, nu numai empiric vorbind, ci şi teore‑ tic şi logic. Ioan Biriş se apleacă aici asupra raportului realitate‑gân‑ dire. Extensionalismul, în care definirea unui lucru implică evaluarea a tot ce cade sub acea definire, a cerut şi o depăşire a sa, în intensio‑ nalismul ce a apărut în logică şi matematică, şi în care definirea pre‑ supune o schemă de condiţii necesare şi suficiente pentru ca un lucru să fie definit într‑un fel. Autorul are o frumoasă descriere a metodei schematismului introdusă de Kant (pp. 39–32) şi ce este dezvoltată de Peirce, la care semnele sunt mediatori între obiectele realităţii şi su‑ biectul interpretant, şi care, astfel, dezvoltă teoria experienţei.
2 Vezi Wittgenstein I (Tractatus… 1922). Ioan Biriş: Conceptele ştiinţei 537
Experienţa înseamnă, însă, construcţie, iar teoria care este expusă generos (pp. 35–60) este aceea a lui Carnap, în care amintirea asemă‑ nării construieşte treptat obiectele, iar în afara nivelului de bază, ce‑ lelalte sunt logice – forme ale procesului de semnificare/înţelegere şi forme ale obiectului. Mai clar, conceptele se formează nu prin clasifi‑ care, ci prin derivare, prin construcţie. Experienţa este lumea fenome‑ nală ce ne apare tocmai în urma acestui proces de construcţie. Dar atunci trebuie să înţelegem modul în care se află în relaţie conceptele şi lumea. Autorul discută aici relaţia gândire‑limbaj, şi sub‑ liniază modul în care au evoluat teoriile despre limbaj. Întâi de toate, ele au îmbogăţit conceperea limbajului: nu numai ca formă şi instru‑ ment al gândirii, ci şi sub aspectul diferenţierii şi compoziţiei limba‑ jului ca atare. A existat, astfel, după tentaţia de a porni de la logică, perspectiva gramaticală în care valoarea cognitivă a fost sugerată de raporturile interne ale limbajului potrivit regulilor sale de constituire. Apoi, teoriile despre limbaj au dezvoltat cunoştinţe noi – deci concepte noi (concepte‑teorii) – despre raportul gândire‑limbaj‑rea‑ litate. Semeioza, psihologia cunoaşterii, funcţiile cuvintelor, sensurile, semnificaţiile, raporturile cu referinţa, permit înţelegerea mai pro‑ fundă a fenomenului discutat. Trecerea în revistă a teoriilor a mai arătat un aspect interesant: că ele au putut duce la imagini asemănătoare, ca şi la diferenţe, şi da‑ torită faptului că în raportul gândire‑limbaj, ele au plecat fie de la un element fie de la celălalt, şi au favorizat fie pe unul fie pe celălalt. Un moment esenţial al tuturor acestora a fost preocuparea faţă de accesul la gânduri. Teoria lui Frege, ce accentuează rolul limbaju‑ lui – deci funcţia sa reprezentaţională (în care semnificaţia derivă din raportarea cuvintelor la lucruri) –, explică faptul că noi dispunem în primul rând de semnificaţia lingvistică, şi nu de cea conceptuală (p. 83). Ca urmare, noi dispunem de un sens şi în lipsa denotatului. Pe de altă parte, Husserl, care a insistat asupra mentalului – deci funcţia limbajului este expresivă –, a vorbit despre intenţionalitate ca proprie‑ tate obiectivă a actului mental. În cadrul teoriei care favorizează limbajul, s‑au dezvoltat trei per‑ spective asupra semnificaţiei: cea inferenţială, în care semnificaţia este corelată cu evidenţa observaţiilor şi cu inferenţa (Carnap, Hem‑ pel, Quine etc.), cea comunicaţională, în care expresiile sunt urmă‑ rite în funcţie de capacitatea lor de a comunica (Morris, Stevenson, Grice, etc.), şi cea performativă, în care semnificaţia este în funcţie de capacitatea actelor de limbaj de a performa (Austin, Searle etc.). Per‑ spectiva comunicaţională, consideră autorul, s‑a impus ca reacţie la 538 ANA BAZAC perspectiva logicistă, inferenţială. Deci utilizarea limbajului devine esenţială, iar „unitatea de analiză purtătoare de semnificaţie nu va mai fi enunţul lipsit de context, ci utilizarea contextuală a enunţului” (p. 122). În timp ce, mai departe, în perspectiva performativă „actele de limbaj nu mai sunt judecate după corespondenţa lor cu realitatea, ci ca factori de transformare a realităţii, ceea ce impune discutarea semnificaţiei conceptuale în funcţie de normele sociale” (ibidem). Pentru a ajunge la conceptele ştiinţifice, cartea analizează în ca‑ pitolele următoare, IV şi V, şi aspecte logice ale noţiunilor – sfera şi conţinutul acestora – (pp. 123–193) şi tipurile de termeni – distribu‑ tivi şi colectivi – (pp. 194–239), care, inclusiv prin teoriile aferente, sunt foarte clarificatoare pentru probleme ce, în general, sunt o necu‑ noscută pentru cei exteriori cercului restrâns al logicienilor şi, astfel, nu se folosesc pe cât ar trebui în elucidarea semnificaţiilor, a raportu‑ rilor concrete gândire‑limbaj‑realitate. Conceptele ştiinţei apar, ca urmare, în trei mari tipuri de teorii. În primul, cel clasic sau aristotelic, conceptele sunt definiţii. Dar o asemenea înţelegere întâmpină dificultăţi. În primul rând, deoarece „stabilirea univocă a referenţilor noţiunii în funcţie de proprietăţile definitorii nu este deloc simplă” (p. 244). Nici „asemănările de fami‑ lie” între un obiect şi un concept nu sunt suficiente: cognitivismul din ultimele decenii vorbeşte de „efectul de tipicitate”, adică de similitudi‑ nile globale, tipice pentru o clasă de obiecte. Critica teoriei clasice a conceptelor arată că „pe măsură ce con‑ ceptul îşi realizează sarcina sa, domeniul faptelor individuale dat prin intuiţie sensibilă este redus şi el în mod progresiv… Se produce astfel o prăpastie între concepte şi lumea lucrurilor individuale…” (p. 252). Mai mult, există concepte (ex. gaz‑ideal, super‑ego, dezvoltare) care par a nu fi simple abstractizări (posibile în teoria clasică) ci care sunt mai degrabă construcţii ale minţii noastre. De aceea, s‑a constituit teoria conceptelor‑teorii: conceptele sunt instrumente de recunoaştere a realităţii şi de creare a acesteia, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, se transformă ca urmare a experienţelor cognitive, şi pe de altă parte, că stau la baza acestora prin semnificaţi‑ ile pe care le presupun, adică prin – dacă ne este permis – „atmosfera spirituală” pe care o emană, adică permit şi explică învăţarea. Rudolf Carnap şi Gaston Bachelard sunt analizaţi ca reprezentanţi ai aces‑ tui punct de vedere, inclusiv potrivit diferenţelor dintre ei, după cum problema conceptelor ce corespund unor fenomene noi, deci a unor noi concepte‑teorii, este rezolvată, cu ajutorul elementelor dezvoltate în capitolele anterioare (explicare intensională, explicare extensională, Ioan Biriş: Conceptele ştiinţei 539 explicandum, explicatum), ca o creaţie (Eco). În acest cadru, relaţia de abducţie a lui Peirce (pp. 277–280) se arată a fi simultan înţelegere şi inferenţă, „putând fi acceptată drept o activitate intuitivă dublată de analiză raţională” (p. 280). Ca urmare, se deschide perspectiva abor‑ dărilor cognitiviste. Acestea insistă pe faptul că, odată ce un concept este stabilit, el va facilita în situaţiile ulterioare încadrarea obiectelor, deci un „proces de tipizare” (p. 281). Teoriile cognitive – teoria tipologică, teoria prototipului, empi‑ rismul conceptual, atomismul conceptual, teoria rolurilor conceptu‑ ale – nu mai pleacă de la modalităţile de descriere a obiectelor, a pro‑ prietăţilor în funcţie de care obiectele sunt cuprinse sau nu în sfera conceptului, ci de la obiecte. Un nume fundamental aici este Husserl, dar teoriile cognitiviste care se învârt în jurul dilemei obiect indivi‑ dual – obiect general, „rămân cantonate în planul psihologic sau al protojudecăţilor”. De aceea, consideră autorul, „sub aspect logic şi din unghiul de abordare al filosofiei ştiinţei este mai acceptabilă perspec‑ tiva conceptelor‑teorii” (p. 292). Ultimul capitol este o posibilă tipologizare a conceptelor ştiin‑ ţifice: calitative (generice), comparative, cantitative, conceptele‑ima‑ gini, tipurile ideale, conceptele hermeneutice. Autorul îşi declară da‑ toria faţă de Lucian Blaga şi analizează modurile în care apar tipurile de mai sus în literatura problemei. Aici apare şi referinţa la concep‑ ţia lui Noica despre diferenţa dintre conceptele hermeneutice şi cele structurale. În încheiere, este de prisos să amintesc că autorul discută cri‑ tic fiecare teorie, demers specific fiecărei cărţi bune. Dar, încă o dată, discutarea teoriilor se înlănţuie logic, un moment anterior pregătind, prin întrebările care apar din analiză, momentul ulterior, o perspec‑ tivă – perspectiva următoare. Iar imaginea de ansamblu a lui Ioan Bi‑ riş, aşa cum se constituie ea de‑a lungul cercetării, este aceea de dez‑ voltare şi completare dialectică prin asamblarea unor critici reciproce a, mai degrabă a momentelor istorice din construcţia epistemologică decât a unilateralizărilor. Este o imagine integrativă meritorie. Aceste câteva notaţii reprezintă o interpretare mult prea sche matică a bogăţiei de aspecte şi perspective din cartea lui Ioan Biriş. Conceptele ştiinţei trebuie considerată o referinţă obligatorie pentru toţi cei care doresc să înţeleagă universul cercetărilor epistemologice. „Eseuri despre înţeles” Autor: Cornel Mărginean (Editura: Casa Cărţii de Știinţă, Cluj‑Napoca, 2010) – Cronica unei cărţi
Gorun MANOLESCU1 [email protected]
ABSTRACT: “Essays about meanings” is a book of practical philosophy. Finding the ways of the usage of meanings is one of the undeclared purposes of this book. KEYWORDS: “man’s” meanings, ecclesiastical themes, journeys, people of Romanian language, practical philosophy.
Cartea de debut a eseistului Cornel Mărginean, Eseuri despre în‑ ţeles, aduce în peisajul actual al lecturii un mod diferit de a privi spre rostul a orice am putea denumi viaţă. Fie că este bucurie sau este tris‑ teţe, fie că este frumuseţe sau este urâţenie, fie că este ceva bun sau este ceva rău, a trăi înseamnă experimentarea clipelor pe care le tră‑ ieşte un om. O petrecere a cugetului cu spectacolul din jur, cel al lu‑ mii în desfăşurare, în care privitorul se detaşează pentru a înţelege, după ce a experimentat el însuşi, ceea ce crede că poate fi înţeles. Întreaga carte este o încercare de a transmite dincolo de cuvinte coţinutul cifrat logic al unor experienţe interioare. Experienţele sunt provocate de contemplarea unui peisaj, de re‑memorarea stărilor de gândire provocate de locuri pe care le‑a vizitat, sau de ivirea unor idei sau raţionamente, categorii sau părţi de morală, etică sau istorie, de o simplă zicere sau de o simplă stare trecută printr‑un experiment al înţelesului. Şi astfel, în timpul lecturii, se reuşeşte, de multe ori, prim mijloace aparent banale, să se obţină o rezonanţă «cititor‑au‑ tor». Este vorba de o legătură uimitoare, în care minţile celor doi se contopesc în simplitatea aparentă a ideilor prin care se străbat în fapt 1 Prof. consultant, Ph. D.
NOEMA VOL. XI, 2012 542 GORUN MANOLESCU cărări încurcate. Acele cărărui ale faptei minţii de a pricepe, de a se‑ siza nuanţe ce duc, paradoxal, spre esenţe ce de obicei ne scapă, dar care ele însele sunt cele ce stăpânesc fondul vieţii. Cartea cuprinde trei părţii, legate între ele de acea căutare co‑ mună a înţelesurilor, fiecare dintre ele fiind o carte de sine stătătoare. Din punct de vedere filozofic, fiecare eseu este o aplicaţie de gândire, cuprinsă într‑un text literar. Găsirea drumului unei „filozofii prac‑ tice”, cel al cunoaşterii şi utilizării înţelesurilor, este unul dintre sco‑ purile nedeclarate ale acestei cărţi. Prima dintre ele „Lumile din Om”, este o carte ţesută pe firul ide‑ ilor Eclesiastului. Priveşte spre înţelesul a treizeci şi trei dintre acele „Lumi din Om” cum ar fi: dorinţa, fericirea, libertatea, căsnicia, ra‑ tarea, idealul, răul, ura, inteligenţa, singurătatea, slăbiciunea, irever‑ sibilul, munca, sărăcia, duşmănia, timpul, misterul, sinele, prietenia, numirea, ispita…, lumi prinse de privirea unui observator atent. „Lu‑ mile din Om sunt nedrepte şi ascunse, le primim însă toţi, înainte de a ne naşte. În aceste lumi, prin mersul firesc al vieţii, unii pierd pe ne‑ drept, iar alţii câştigă pe nedrept. Dar este sau nu este firesc a nu în‑ cerca să cunoaştem şi să înţelegem aceste lumi?” „Cum cuvintele sunt sunete şi semnele lor sunt litere, aşa lumea este o alcătuire de semne ale ideilor devenite lucruri.” Este semnul sub care este scrisă cea de a doua carte denumită „Litere”, carte ce cu‑ prinde eseuri despre literele limbii şi despre oamenii acestei limbi sau sunt descrise lumi sensibile la verbe şi idei. „Călător prin Caiete” ultima dintre cărţi, este o căutare prin timp şi prin spaţii geografie călătorite, prin locuri noi sau vechi, cunoscute sau necunoscute scriitorului, a ceea ce se ascunde atât în călător şi în caietele acestuia cât şi chiar acolo, în persistenţa vie a acestor locuri. „Dacă n‑am fi fost noi, n‑ar fi fost nici mare şi nici munte, n‑ar fi fost nici apă şi nici piatră şi nici soare să le încălzească.” Cartea este prezentată de editura „Casa cărţii de ştiinţă” pe pa‑ gina de internet http: //www.casacartii.ro/detalii_1163_Eseuri‑des‑ pre‑inteles.html. În mod normal această carte ar trebui să provoace bucurie multor oameni. Acelor oameni care doresc să «înţeleagă» şi să se bucure astfel. H oNORIUS Popescu: Profesori şi studenţi în Facultatea de Farmacie din Cluj de‑a lungul timpului
George‑Dan MOGOŞANU1 [email protected]
ABSTRACT: The volume is dedicated to teachers and students of the Faculty of Pharmacy of Cluj, which over time have been devoted to science, culture and civilization in Transylvania. Until 1948, specialized higher education devel‑ opment in Transylvania recorded three stages: first stage (1872–1918), in the Faculty of Medicine of the “Franz Joseph” Royal Hungarian University; the second stage (1919–1934), held in the Pharmaceutical Institute of the “King Ferdinand I” University; the third stage (1946–1948), in the structure of the “King Ferdinand I” University. In 1948, the Faculty of Pharmacy was founded in the Medical‑Pharmaceutical Institute, which became in 1990 the “Iuliu Haţieganu” University of Medicine and Pharmacy. KEYWORDS: professors, students, faculty, pharmacy, Cluj.
Volumul este dedicat profesorilor şi studenţilor Facultăţii de Far‑ macie din Cluj, care de‑a lungul timpului s‑au devotat ştiinţei, cultu‑ rii şi civilizaţiei din Transilvania. Lucrarea cuprinde, în semn de omagiu şi recunoştinţă, 37 de bi‑ ografii ale profesorilor care prin activitatea lor au contribuit la faima învăţământului superior clujean: Valeriu Lucian Bologa (1892–1971), Constantin C. Velluda (1893–1978), Teodor Goina (1896–1985), Ion Manta (1900–1979), Victor Ciocănelea (1901–1993), Virgil Galea (1904–1989), Erwin Popper (1906–1974), Cristian Maiorovici (1908– 1957), Stoian Ionescu‑Petre (1909–1985), Dan Bedeleanu (1924– 2002), Ion Simiti (1928–1997) etc. Pentru fiecare catedră sunt prezentate grupurile de lucru din anii 1967, 1979, 1987, 1994 şi 2009. Listele care cuprind licenţiaţii din toate 1 Dr., șef lucrări la Facultatea de Farmacie, a Universității de Medicină şi Farmacie din Cra‑ iova, membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române.
NOEMA VOL. XI, 2012 544 GEORGE‑DAN MOGOŞANU promoţiile, studenţii anului universitar 2008–2009 şi decanatul com‑ pletează cu succes imaginea potenţialului uman al farmaciei clujene. Înainte de înfiinţarea Fa‑ cultăţii de Farmacie din Cluj, evoluţia învăţământului supe‑ rior de specialitate din Transil‑ vania a înregistrat trei etape: ◆◆ prima etapă (1872– 1918), în cadrul Facultăţii de Medicină din Universitatea Regală Maghiară „Franz Jo‑ seph” (Magyar Királyi Ferenc József Tudományegyetem); ◆◆ a doua etapă (1919– 1934), desfăşurată în Institutul Farmaceutic din Universitatea „Regele Ferdinand I”, odată cu iniţierea şi consolidarea învă‑ ţământului superior în limba română; ◆◆ a treia etapă (1946– 1948), în structura Universi‑ tăţii „Regele Ferdinand I”, cu Coperta cărții: studenţii în farmacie din anii I Prof. dr. Honorius Popescu: Profesori şi II la Facultatea de Ştiinţe şi și studenţi în Facultatea de Farmacie din Cluj de‑a lungul timpului, Editura cu cei din anii III şi IV la Fa‑ RISOPRINT, Cluj‑Napoca, 2009, cultatea de Medicină. 232 p. (ISBN 978–973–53–0149–1) În 1948 s‑a înfiinţat Fa‑ cultatea de Farmacie, în cadrul Institutului Medico‑Farmaceutic, care a devenit, în 1990, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Ha‑ ţieganu”. Partea a doua a volumului aminteşte de vechi întâmplări cu pro‑ fesori şi studenţi, de profesorii din cele trei etape anterioare anului 1948 şi de contribuţia Farmaciei Clinicilor la învăţământul supe‑ rior de specialitate din Cluj. În prima etapă istorică, în Universitatea „Franz Joseph” s‑au remarcat profesorii György Hintz (1840–1890), Hugó Issekutz (1855–1915), Gyula Órient (1869–1940), Zsigmond Jakabházy (1876–1945), Áron Ferencz (1880–1954). Din etapa Insti‑ tutului Farmaceutic sunt prezentaţi 11 profesori, în frunte cu excelen‑ tul organizator Gheorghe P. Pamfil (1883–1965), iar din a treia etapă (1946–1948) este evocat botanistul Eugen Ghişa (1909–1984). Honorius Popescu: Profesori şi studenţi în Facultatea de Farmacie din Cluj 545
Cartea este o pledoarie pentru faima Clujului universitar, clă‑ dită pe valoarea intelectuală şi pe ţinuta academică a profesorilor şi studenţilor: „În ţară şi în străinătate, învăţământul superior din Cluj poartă o aură specială de respectabilitate, întemeiată pe virtuţile aca‑ demice ale înţelepţilor locului şi pe ţinuta licenţiaţilor clujeni care, în anii de studiu, se înnobilează cu dreptele învăţături şi cu o tandră, in‑ comparabilă colegialitate. Nu se poate imagina că pe străzile Cluju‑ lui ar năvăli vreodată hoarde urlând «Moarte intelectualilor!», ca în 1990, lângă Universitatea din Bucureşti”. In memoriam prof. dr. doc. farm. Petre Ionescu‑Stoian (1909–1985) Graziella Baicu, Micaela Ghiţescu Ionescu‑Stoian, Honorius Popescu, George Dan Mogoşanu (red.)
Niculina MITREA1 [email protected]
ABSTRACT: This book is a faithful homage to the memory of Professor Petre Ionescu‑Stoian, one of the most prestigious representatives of the Romanian pharmacy: founder and organizer of the Institute for the State Control of Drugs and Pharmaceutical Research (1956–1976); president of the Drug Commission and president of the Committee for the Romanian Pharmacopoeia; expert of World Health Organization; editor of the “Pharmacovigilance Bulletin”; editor‑in‑chief of the “Farmacia” journal; president of the Romanian Society of Pharmacy; member of national and international scientific societies – Romanian Academy of Medical Sciences, Pharmaceutical Academy (Paris), Royal Pharmaceutical Academy (Madrid), Illinois State Academy of Sciences (Chicago) etc. KEYWORDS: in memoriam, professor, Petre Ionescu‑Stoian (1909–1985).
Cartea reprezintă un omagiu adus memoriei profesorului Petre Ionescu‑Stoian, unul dintre reprezentanţii de mare prestigiu ai farma‑ ciei româneşti, întemeietor, creator şi deschizător de drumuri de im‑ portanţă naţională şi internaţională. Petre Ionescu‑Stoian s‑a născut la 14 ianuarie 1909, în satul Pun‑ tea de Greci, comuna Petreşti, judeţul Dâmboviţa, într‑o familie de ţărani cu patru copii. Şcoala primară a absolvit‑o în satul natal, iar liceul la Găeşti. În 1934 a absolvit Facultatea de Farmacie din Bu‑ cureşti şi Institutul Sanitar Militar „General dr. Carol Davila”, iar în 1941 şi‑a susţinut teza de doctorat. A parcurs toate gradele didactice
1 Prof. dr. la Facultatea de Farmacie a Universității de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Bucureşti.
NOEMA VOL. XI, 2012 548 NICULINA MITREA universitare la Facultăţile de Far‑ macie din Bucureşti (1942–1948) şi Cluj (1948–1956). În 1956, ca profesor de Teh‑ nică farmaceutică la Institutul de Perfecţionare şi Specializare a Me‑ dicilor şi Farmaciştilor, a primit misiunea de a organiza Institutul pentru Controlul de Stat al Medica‑ mentului şi Cercetări Farmaceutice (I.C.S.M.C.F.), pe care l‑a condus timp de 20 de ani, până în 1976. Cu I.C.S.M.C.F., a deschis drumul supravegherii şi controlului com‑ petent al calităţii medicamente‑ lor fabricate în ţară şi al produselor importate chiar şi de la cele mai re‑ numite firme. Din 1996, Institutul a avut în titulatură numele de „Petre Ionescu‑Stoian”, până la 1 ianuarie 1999 când a devenit Agenţia Naţio‑ nală a Medicamentului. Coperta cărții: Graziella Baicu, Micaela Profesorul Petre Ionescu‑Sto‑ Ghiţescu Ionescu‑Stoian, ian a fost preşedinte al Comisiei Honorius Popescu, George Medicamentului şi al Comitetului Dan Mogoşanu (red.) – IN MEMORIAM Prof. Dr. Doc. Farm. Farmacopeii Române. A coordonat Petre Ionescu‑Stoian (1909–1985), redactarea ediţiei a VIII‑a (1965), Editura SITECH, Craiova, 2009, a Suplimentelor acesteia şi a ediţiei 237 p. (ISBN 978–606–530–489–5) a IXa (1976) a „Farmacopeii Ro‑ mâne”. În calitate de expert al O.M.S. pentru Farmacopeea Internaţi‑ onală şi Preparate Farmaceutice (1968–1985), prof. Ionescu‑Stoian a fost iniţiator al farmacovigilenţei pe plan mondial şi redactor al „Bu‑ letinului de Farmacovigilenţă” (1973–1985). Profesorul Petre Ionescu‑Stoian a fost preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Farmaceutice din România (1973–1985), membru al Acade‑ miei de Ştiinţe Medicale (1969–1985), redactor responsabil al revis‑ tei „Farmacia” (1967–1973) şi un neobosit promotor al manifestărilor ştiinţifice şi profesionale. A realizat cercetări de biochimie, farmaco‑ logie, tehnologie farmaceutică, metodologii pentru controlul medi‑ camentelor, a inventat tehnica vibroextracţiei, micro‑comprimatele pentru antibiograme etc. In memoriam prof. dr. doc. farm. Petre Ionescu‑Stoian (1909–1985) 549
Recunoaşterea internaţională a activităţii sale s‑a concretizat în alegerea ca membru al unor societăţi ştiinţifice: Academia de Farma‑ cie (Paris, 1967), Academia Regală de Farmacie (Madrid, 1969), Aca‑ demia de Ştiinţe a Statului Illinois (Chicago, 1972), Societatea Fran‑ ceză de Istoria Farmaciei (Paris, 1972), Societatea de Farmacie din Polonia (Varşovia, 1974). Profesorul Petre Ionescu‑Stoian şi‑a dedicat întreaga viaţă şi per‑ sonalitate dezvoltării ştiinţelor farmaceutice şi menţinerii unui stan‑ dard profesional ridicat al farmaciei româneşti.