Topos Și Mitologie in Spatiul European

AMARINEI Tania-Mihaela FOCA Alina

ROMAN Tatiana

Suport de curs – Opţional interdisciplinar

elaborat in cadrul Proiectului de mobilitate ERASMUS+, Cercetare, dezvoltare şi inovare prin intermediul metodelor activ-participative, 2015-2017

Nr. de referinţă 1-RO01-KA101-014483

DOROHOI, 2017

TOPOS ŞI MITOLOGIE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

Autori AMARINEI TANIA, FOCA ALINA ROMAN TATIANA

ISBN 978-973-0-25424-2

Suport de curs – Opţional interdisciplinar

elaborat in cadrul Proiectului de mobilitate ERASMUS+, Cercetare, dezvoltare şi inovare prin intermediul metodelor activ-participative, 2015-2017

Nr. de referinţă 1-RO01-KA101-014483

CUPRINS

I. Introducere în Mitologie…………………………………………………………………...3

1.Cultură şi mitologie……………………………………………………………………..….4

2. Funcţii ale mitului……………………………………………………………………….…7

3.Perspective şi metode de abordare a mitului:……………………………………………9

II.Mitologia greacă şi romană - realitate culturală complexă…………………………18 Eroii greci…………………………………………………………………………………....44

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

I. Introducere în Mitologie

Mitologia este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări care descriu o anumită religie sau un sistem de valori.

Cuvântul "mitologie" provine din limba greacă (μυθολογία), din fuziunea cuvintelor "mythos" ("poveste" sau "legendă") și "logos" ("cuvânt"). În general, miturile sunt opere literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, originea omului și a animalelor, etc. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești.

Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare.

Termenul "mitologie" poate include totalitatea miturilor dintr-o cultură sau o religie (de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană, mitologie nordică) sau o știință care se ocupă cu reconstruirea, studiul și interpretarea miturilor.

Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică, adică până atunci când mitologia - ca sistem integral - este absorbită și codificată - integral sau în parte - de religie.

Marile mitologii se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic și sfârșitul neoliticului, adică atunci când oamenii își înlesnesc existența printr-un mod de viața nou, cu un oarecare confort asigurat, față de riscurile traiului precedent, peregrin și aleator, din civilizația cinegetică și pescărească. În acest cadru au început să se compună epic și primele mituri coerente, a căror datare cronologică este imposibilă .Mitologiile naționale au caracteristice specifice care reflectă concepția sau viziunea etnică despre relațiile vizibile și invizibile dintre om și univers.

Majoritatea mitologiilor arhaice, antice sau primitive, care au conținut concepțiile din epoca formativă a miturilor, au ajuns până la generațiile care dispuneau de mijloace tehnologic de conservare culturală sub formă de transcripții literare (epopeile lui Homer, Theogonia lui Hesiod, Mahābhārata),teologice(Biblia, Avesta),istorice,folcloristic e, filosofice (Veda, ciclul Upanișad), sau etnografice.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Activităţi de învăţare:

- definirea terminologiei ( culturӑ, civilizație, mitologie);

- completarea unor fişe de lucru. - prezentarea teoriei - identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor; - lectura aprofundată.

1.Cultură şi mitologie

 Cultura. Forme ale culturii

 Mitologia - formă a culturii

Forme ale culturii

Cultura poate fi definită ca o sumă a realizărilor omului prin care acesta îşi impune forţa inteligenţei pentru a înfrânge limitele naturale şi pentru a transmite prin intermediul lor anumite valori ale unei societăţi: norme de comportament şi de distingere a calităţilor pozitive şi negative ale lucrurilor lumii, înţelesuri ale experienţelor şi trăirilor umane celor mai importante în viaţa indivizilor, credinţe religioase.

Cele două tipuri de realizări umane au forţat distingerea a două forme de cultură:

1. cultura materială

2. cultura nematerială

1. Cultura materială primeşte şi numele de civilizaţie, fiind deosebită astfel de cultura propriu-zisă. Sau, dacă o denumim „cultură” o facem în sensul ei etimologic latin de producţie agricolă, adică de îmbunătăţire a condiţiilor materiale de existenţă prin aportul inteligenţei umane. În acest sens, oricărui grup uman i se poate atribui civilizaţia în măsura în care este capabil să creeze mijloace de stăpânire şi exploatare a naturii în beneficiul traiului individual şi comun. Descoperirea unor unelte şi locuinţe în cazul populaţiilor primitive este suficientă pentru a susţine că acestea erau nişte civilizaţii, nu un simplu grup de fiinţe umane.

Cultura materială răspunde nevoilor fiziologice ale fiinţei umane, necesare supravieţuirii şi care, potrivit ierarhiei nevoilor stabilită de psihologul Abraham Maslow , au o

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

funcţie primară în determinarea comportamentului uman. Foamea, setea, sexualitatea, adăpostul, protejarea corpului prin haine sunt astfel de nevoi primare care motivează acţiunile individului, dar devin preocupări principale şi ale unei comunităţi care îşi alcătuieşte pentru satisfacerea lor o cultură materială. O civilizaţie avansată va dezvolta o serie de semnificaţii simbolice ale acestor nevoi, cum ar fi, în cazul hranei, obiceiul românesc al întâmpinării cu pâine şi sare sau doctrina creştină despre pâine ca trup divin. Cu toate acestea, nu putem reduce valorile simbolice ale hranei şi ale celorlalte obiecte ale satisfacerii nevoilor la o dimensiune materială a vieţii, ele provenind mai curând din cultura nematerială.

2. Cultura nematerială primeşte la unii filosofi şi numele de cultură spirituală, pentru a sublinia că realizările ei nu derivă din grija omului de a supravieţui. În ierarhia nevoilor propusă de Maslow, ele ar corespunde nevoilor superioare (de siguranţă, de iubire sau apartenenţă, de stimă şi de autorealizare), dar mai puţin presante pentru a motiva comportamentul, aşa încât unele dintre realizările culturii spirituale ale unui popor nu sunt asimilate de majoritatea indivizilor.

Cultura nematerială este formată din următoarele componente: a. Componente cognitive – idei, cunoştinţe, opinii, teorii ştiinţifice. b. Componente axiologice - valori

Valorile sunt obiectele dezirabile, care determină indivizii unei culturi şi ai unei epoci să îşi orienteze comportamentul pentru obţinerea unora dintre ele, în funcţie de predominanţa lor într-o societate. După Tudor Vianu, există valori economice, vitale (de exemplu, sănătatea), juridice, politice, teoretice, estetice, morale şi religioase, numai primele două fiind de natură materială, iar celelalte spirituale. Astfel, în epoca Renaşterii, valoarea estetică era predominantă, lucru dovedit de înflorirea artelor, iar într-o societate războinică precum Sparta antică, era urmărită îndeosebi valoarea etică a curajului. c. Componente normative – legi, obiceiuri, moravuri. d. Componente simbolice – simboluri sau semne convenţionale, care dobândesc semnificaţii în cadrul unei societăţi – cuvinte, gesturi, imagini vizuale, obiecte, limba. De exemplu, sunetele articulate care alcătuiesc convenţional cuvântul „casă” capătă semnificaţia de casă în comunitatea vorbitorilor de limbă română. Drapelul unei ţări este un obiect cu încărcătură simbolică, salutul este un gest simbolic etc.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Mitologia - formă a culturii

Componentele culturii nemateriale sunt realizate fie de cultura cultă sau înaltă, fie de cultura populară. Cultura înaltă este prezentă în societăţile în care activităţile intelectuale şi artistice se specializează şi în general poartă marca unor autori. Întâlnită la populaţiile arhaice, cultura populară nu este desprinsă de elementele culturii materiale, tinzând să joace rolul de ornare şi explicare a vieţii unei comunităţi bazată aproape indistinct pe elemente materiale şi spirituale. Creaţiile culturii populare sunt anonime şi colective, fiind deschise la modificări, în cazul produselor literare prin interpretarea lor, de exemplu, în cazul baladei Mioriţa, se cunosc peste două sute de variante diferite. Cultura populară are forma unei culturi de masă, fiind produsă şi asimilată de o anumită populaţie, în vreme ce cultura înaltă poate deveni cultură de masă în societăţile civilizate în care devine obiect al unei educaţii specializate. De exemplu, cunoştinţa teoretică din astronomie despre forma rotundă a pământului poate deveni parte a culturii de masă prin livrarea educaţiei ştiinţifice majorităţii populaţiei. Când cultura populară este transmisă prin educaţie, ea îşi pierde specificul popular şi devine parte a culturii înalte în domeniul studiilor etnografice şi de folclor.

Originea miturilor se află în creaţia populară. Drept urmare, ele nu sunt explicaţii savante ale realităţii, ci modalităţi prin care omul arhaic îşi dobândea înţelegerea existenţei sale. În plus, miturile jucau rolul de ordonare a acestei existenţe, fiindu-le ataşate practici religioase. În unele culturi, miturile au căpătat în cele din urmă o formă fixă, fiind integrate în cărţi sacre. Un exemplu de mit scris este cel al morţii şi învierii lui Baal, zeu fenician. Religia feniciană era politeistă, unii dintre zei având trăsături negative, aşa cum se întâmplă şi cu Yam, zeul care îl ucide pe Baal, fiul zeului suprem El.

Fenicienii erau o populaţie de origine semitică, fără să înfiinţeze un stat unitar, ci numai cetăţi-stat. Iniţial, fenicienii ocupau partea nordică al Palestinei, la ţărmul Mării Mediterane, alcătuind o civilizaţie maritimă, iar ulterior, printr-o migraţie lentă şi războaie sporadice, s-au extins până în Mesopotamia. Mitul lui Baal datează din secolele XIII-XIV şi a fost identificat parţial pe nişte tăbliţe descoperite la Ras Shamra (Nordul Siriei), fosta cetate feniciană Ugarit. Baal era considerat zeu al fertilităţii, al vremii, ploii, vântului, fulgerului, al anotimpurilor, războiului şi patron al corăbierilor. Din lectura următorului fragment din mit, se poate deduce prezenţa unor componente ale culturii nemateriale, fiind o ilustrare a faptului că mitul este o formă a culturii.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Ştim că viteazul Baal şi-a dat duhul, că craiul, stăpânul pământului s-a prăpădit. Dar iată că viteazul Baal va învia şi craiul pământului, stăpânul lui, trăieşte. Căci într-un vis, într-o arătare de noapte, zeul El cel milostiv, ziditorul tuturor făpturilor, a văzut că din ceruri cădea o ploaie de untdelemn, şi în râuri curgea miere. Atunci zeul El a grăit:

„Iată, ştiu acum că viteazul Baal este viu, că regele, stăpânul pământului trăieşte!”

Într-un vis al milostivului zeu El, într-o arătare de noapte a Ziditorului făpturilor, ploua din ceruri untdelemn şi mierea curgea pâraie.

Zeul El cel milostiv se înveseli, puse piciorul pe treapta tronului său şi înălţă fruntea, râse şi, dregându-şi glasul, zise:

„Acuma pot să stau jos şi să mă odihnesc, iar inima mea poate să se liniştească în pieptul meu. Căci Baal cel viteaz trăieşte, regele pământului vieţuieşte!”

(v. Tăbliţe de argilă, Scrieri din Orientul Apropiat, traducere C. Daniel, Ed. Minerva, 1981, pp. 184-5)

2.Funcții ale mitului

Mircea Eliade susține că una dintre cele mai răspândite funcții ale miturilor e cea de stabilirea a unor modele comportamentale şi a unor experienţe religioase. Prin reproducerea miturilor, membrii unei societăți tradiționale se detașează de prezent și se întorc în epoca mitică, apropiindu-se în acest fel de divin. Lauri Honko afirma, că, în unele cazuri, o societate reproduce mitul având ca scop reproducerea condițiilor din epoca mitologică. De exemplu, va reproduce vindecarea miraculoasa făcută de un zeu din trecut, pentru a vindeca pe cineva din prezent. La rândul său, Roland Barthes susține că, în prezent, cultura modernă explorează experiența religioasă. Deoarece nu e rolul ştiinței de a defini moralitatea umană, o experiență religioasă este o tentativă de conectare cu un trecut moral ce contrastează cu prezentul tehnologic. Joseph Campbell definește miturile prin 4 funcții de bază:

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Funcția Mistică: experimentarea minunației Universului; Funcția Cosmologică: explorarea formei Universului; Funcția Sociologică: susținerea şi aprobarea unei anumite ordini sociale; Funcția Pedagogică: cum să trăiești o întreagă viață în diferite circumstanțe;

Ce este un mit?

Conform Dex prin mit definim “o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele populare (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari”. În sens larg, vorbim despre “poveste, legendă, basm, născocire”, ceea ce te duce cu gândul la mitic, fabulos, fantastic.

Ce este mitologia?

Mitologia este disciplina are se ocupa cu explicarea, compararea şi clasificarea miturilor, cu originea şi evoluţia lor. Ne referim la totalitatea miturilor, legendelor care aparţin unei civilizaţii, incluzând un ansamblu de credinţe şi idei care se referă la aceeaşi naţiune şi care se impun membrilor unei colectivităţi. De o frumuseţe incomparabila se bucura mitologia grecească.

Concepte

Pentru a găsi semnificaţia şi a înţelege noţiunea de “mit” vom porni de la o simpla propoziţie: “Este un mit faptul că englezii beau ceai la ora 4 după-amiază” ?. Potrivit unei asemenea exemplificări putem afirma ca mitul reprezintă doar “o concepţie greşită, larg îmbrăţişată”. Deşi este o definiţie simplă, se poate percepe mitul în termenii falsităţii sale şi remarcăm că nu face nimic pentru a semnala bogaţia de imaginaţie şi semnificaţia socială a poveştilor şi a povestirii lor.

Ducând lucrurile şi informaţia mai departe, o alta definiţie ar fi urmatoarea: “Mitul este o poveste traditionala puternica pe plan social”. Se remarcă, in această definiţie, trei elemente: poveste, tradiţie şi putere socială.

Elementul poveste este cel mai puţin problematic. Luând in calcul acest element, se poate afirma că mitul este o naraţiune, un şir de evenimente structurate în succesiune.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Luând în calcul elementul tradiţie, se poate afirma ca mitul reprezintă o poveste ale cărei origini au fost uitate. Acestea au fost transmise din povestitor in povestitor sau, altfel spus, din generaţie in generaţie.

Luând in calcul elementul putere socială, se poate afirma că mitul este o poveste ce te captează încă de la început, având în centrul atenţiei aspecte semnificative din cadrul societaţilor care le povestesc. Vorbim, aşadar, despre valori ale individului, ale grupurilor sociale şi chiar ale societăţii.

În lumina acestei definiţii putem vedea că miturile – poveşti tradiţionale, cu forţă socială – au jucat şi continuă să joace un rol important în vieţile imaginative ale multor societăţi.

Un exemplu edificator ar fi evenimentul legat de batalia de la Kosovo din 1389, in Balcani, când o armata din Serbia a suferit o înfrangere catastrofală. Această bătălie a capatat un adevărat statut mitic pentru foarte mulţi din cei ce doresc să redescopere patriotismul sărbilor. Vorbim despre o bătălie pierdută, însă devenită mit şi simbol naţional. Cu siguranţă, mitologia bătăliei de la Kosovo reprezinta un reper identitar de primă mărime în conştiinţa sărbă.

Nu în ultimul rând putem aminti povestea monstrului lui Frankenstein. Cine nu ştie povestea sa? Datorită numeroaselor producţii cinematografice, această poveste, devenită mit, explorează una din îngrijorările conştiinţei moderne: cum să tratăm capacitatea tehnologiei de a redeveni viaţă? Indiferent de postura în care te afli, cititor sau spectator, povestea lui Frankenstein te fascinează şi te face să îţi pui numeroase întrebări. De exemplu, “Care ar fi implicaţiile dacă chiar am putea crea viaţa?”.

La Platon, mitul este o parabola sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică. Cu siguranţă ne amintim de mitul peşterii, de exemplu.

3.Perspective şi metode de abordare a mitului: a.Etnologică – ritul; relaţia cu sacrul; salvarea mitică;

Ritul

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Numeroasele definiții elaborate de-a lungul anilor fac imposibilă identificarea unei definiţii a ritului unanim acceptată de toți cercetătorii. Émile Durkheim în cartea sa, „Formele elementare ale vieții religioase“, definește riturile ca:„reguli de conduită care arată cum omul trebuie să se comporte în relația sa cu sacrul.“ Fenomenele religioase sunt împărţite de autor în două categorii fundamentale: credinţe și rituri. Credinţele sunt „stări de opinie” iar riturile sunt modalităţi de manifestare, de acţiune.“ Din perspectiva lui Durkheim, riturile sunt moduri de a acţiona care apar doar în cadrul unor grupuri reunite şi care sunt destinate să suscite, să întreţină sau să refacă anumite stări mentale ale acestor grupuri. Riturile sunt astfel niște lucruri sociale, niște produse ale gândirii colective. Este aici un prim aspect important al riturilor, și anume, caracterul social care leagă comunitatea. Riturile sunt astfel reprezentări colective care exprimă realităţi colective. Riturile din cadrul colectivităţii sunt fundamentale pentru existenţa şi dezvoltarea grupului, prin ele se creează solidaritatea de grup. Riturile impun și anumite reguli de conduită prin interziceri sau interdicții, care reglementează atitudinea omului atât vizavi de sacru, cât şi faţă de profan. Durkheim face diferenţa între riturile pozitive şi riturile negative; riturile negative sunt cele care limitează relaţia dintre sacru şi profan pentru ca sacrul să nu fie contagiat de profan. Funcția de bază a ritului este aceea de a oferi coeziune, de a menţine comunitatea unită. O altă funcție a ritului este de a face posibilă conexiunea celor două sfere: umană şi divină, sacră si profană. Riturile au astfel o funcție importantă, căci prin ele, este posibilă această legătură a profanului cu sacrul. Pentru omul tradițional riturile îi oferă posibilitatea de a comunica cu Divinitatea. Ritul are astfel şi menirea de a fi o mărturie, în ceea ce priveşte zeii, a continuităţii credinţei în aceştia care este reafirmată în momentul ceremoniei. Riturile, după opinia lui Mircea Eliade, sunt supuse repetiției, o eternă reîntoarcere bazată pe credință. Ele au funcția principală de a oferi într-o situație nesigură o structură.

b.Filosofică – mythos şi logos - două moduri de cunoaştere

Filosofia antică grecească a descoperit că funcţia filosofiei nu diferă în mod esenţial de funcţia mitologiei. Mitul este, de la Homer încoace, dincolo de circumstanţieri şi indeterminări, un punct referenţial la care omul pierdut între cer şi pământ se putea raporta. Pentru omul antic o lume fără mituri nu numai că nu mai putea fi o lume umană, dar desţelenită de arhetipalitate şi de memoria timpului eroic ea ar fi redus omul la o scundă existenţă. Căci mitul era pentru omul antic garanţia convieţuirii sale cu zeii. Altfel spus,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

înainte de credo ergo sum sau de cogito ergo sum, omul şi-a descoperit prin mit o conştiinţă magică. Există trei puncte de vedere total diferite în abordarea mitologiei în interiorul gândirii antice greceşti. Unul, expus de Aristotel în Metafizica, tratează mitul ca pe o parabolă exemplificatoare a filosofiei, mitologia fiind aici o permanentă punere în rezonanţă a omului gânditor cu miraculosul, „mirarea“ iscată astfel ajungând să fie pragul de la care începe filosofia, ca o întrebare despre sine şi univers. Acest curent asimila gândirea simbolică, mitosofică, cu o „primă cunoaşte“, iar pe „iubitorul de mituri“ cu filosoful: „Mirarea – formulează Aristotel– i-a împins, ca şi astăzi, pe primii gânditori la speculaţii filosofice. Mai întâi ei au fost frapaţi de dificultăţile cele mai aparente, apoi, înaintând puţin câte puţin, au căutat să rezolve probleme mai importante, cum ar fi fenomenele Lunii, cele ale Soarelui şi ale Stelelor, şi în sfârşit, geneza universului. A observa o dificultate și a te mira înseamnă să- ţi recunoşti propria ignoranţă şi de aceea iubitorul de mituri este, într-un anume fel, filosof, căci mitul este alcătuit din miraculos“. Tratând mitologia ca pe o „preistorie a filosofiei“, acest curent al gândirii a adus mitologia din fundalul gândirii magice până în prim-planul gnoseologiei, făcând din simbol şi mit forme autorevelatorii ale unui panlogism insidios şi devorant. Adepţii acestui curent priveau dincolo de alegorie, văzând mitul ca pe o „tautegorie“, adică – în formularea lui Schelling – ca pe o aplicaţie a limbajului simbolic, o lume ce se cere gândită şi trăită nemijlocit, în care „înţelegerea devine fiinţarea însăşi“. Exemplul poate cel mai concludent al acestei apropieri încă magice de mythos este exemplul medicului trac din Platon, Charmides, care a adus magia mitului lui Zalmoxis în gândirea occidentală, gândire care va face din acest mit încă un pretext pentru întâlnirea omului cu propria lui transcendenţă. La neoplatonicieni, magia mitului rămâne punctul de atracţie al filosofiei, sacrul pe care îl incumbă mitul susţinând aici discursul filosofic şi garantându-i funcţia revelatoare. Dar exemplul cel mai elocvent al acestei abordări speculative a mitologiei rămâne tot Platon. Şi e suficient să amintim aici miturile platoniciene cele mai cunoscute, cum ar fi mitul androginului din Banchetul, mitul peşterii şi mitul lui Gyghes din Republica, sau mitul Atlantidei din Timaios. De pildă, mitul păstorului Gyghes, care a găsit un inel ce îl putea face invizibil, moment care înseamnă pentru posesor satisfacerea tuturor plăcerilor, până atunci doar visate, este investit de Platon cu exemplaritate filosofică, mitul punând în discuţie problema liberului arbitru, libertatea fiind înţeleasă de Platon ca o eliberare a vieţii de dezordinea pasiunilor iraţionale, plăceri atavice care nu sunt decât o moştenire de la zei.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Gândirea antică grecească s-a sprijinit pe arhetipalitatea mitului ca pe un cap de pod, făcând din lumea omului mitic puntea spre exemplaritate. O punte aruncată peste angoasele escatologice şi gnoseologice ale unei lumi care, uitându-şi originarea ei într-un timp sacru, va face treptat din uitare o virtute şi din virtute o uitare. c.Literară – conversiunea mitului , demitizarea

Legătura dintre mit şi literatură este studiată de Bo Carpelan care a publicat articolul Literatură şi mitologie, 4 unghiuri de abordare, în Secolul XX, stabilind patru unghiuri de abordare: 1. mitul ca fapt de istorie literară; 2. mitul ca izvor pentru modelele arhetipale şi de psihologie abisală; 3. mitul ca metodă literară, în făurirea artistului creator; 4. mitul ca model de viaţă. El susţine că ,,în fiecare psyche omenesc stă ascuns un mitolog şi de aceea astăzi miturile intră în plămada literaturii, tocmai pentru a da compoziţiei o anume adâncime şi forţă”. Prin intermediul artei, mitul îl face pe om să redobândească atitudinea globală, esenţială spre a putea înţelege mai bine timpul în care trăieşte, deoarece mitul este un mijloc de evadare din încercuirile alienării şi dă sens gândirii noastre creatoare. S-a considerat că literatura şi mitul sunt două experienţe umane distincte. Pe de-o parte, mitul ţine de viaţa religioasă şi, ca instrument al acesteia, are rolul de a dezvălui existenţa sacrului; pe de altă parte, literatura se bazează pe experienţa din sfera esteticului destinată să descopere, cu mijloace proprii, existenţa frumosului. Deşi sunt diferite prin esenţa lor, cele două experienţe sunt, din punct de vedere al efectului, apropiate ca valoare, deoarece ambele duc la o anulare a individului. Cu toate că sunt inechivalente ca expresii ale unor experienţe umane diferite, mitul şi literatura s-au susţinut întotdeauna reciproc, au cooperat, relaxându-şi frontierele şi instituind numeroase zone de contact. Prin literatura unui popor nu trebuie să înţelegem decât expresia orizonturilor sale sufleteşti, ci şi una dintre modalităţile primordiale de conştientizare a felului în care el îşi concepe locul şi maniera sa în lume. De asemenea, se poate face o distincţie între literatura populară şi cea scrisă. Literatura orală este considerată matca în care s-au format, în timp, arhetipurile fundamentale care mărturisesc despre viziunea existenţială specifică fiecărui neam. Literatura cultă se prezintă ca o uriaşă temă cu variaţiuni dezvotată în jurul unor motive fundamentale, prezente iniţial în literatura populară.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Cele patru mituri esenţiale din literatura română populară au fost identificate de criticul George Călinescu: 1.Mitul jertfei pentru creaţie(mitul estetic) 2.Mitul mioritic sau mitul transhumanţei 3.Mitul erotic sau mitul puberal 4.Mitul etnogenezei Ele ar simboliza, în ordine, creația, situaţia cosmică, iubirea și sexualitatea și nașterea poporului român; acestea sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiții autohtone. Întâiul Traian și Dochia, simbolizează constituirea însăși a poporului român.. El a fost formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care împietrește cu oile sale fugind de Traian), însă cu elemente populare și cu o legendă cantemiriană. Miorița , istoria coibanului care voiește a fi înmormântat lângă oile sale, simbolizează existența pastorală a poporului român și exprimă viziunea franciscan- panteistă a morții la individul român. Meșterul Manole( povestea zidarului de mănăstire care își sacrifică soția ca să oprească surparea clădirii) e mitul estetic, indicând concepția noastră despre creație care e rod al suferinței. În sfârșit, Zburătorul e mitului erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Cu ecoul cel mai larg este mitul Mioriţa, care are ca punct de plecare cîntecul bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri, în 1852. Proporţiile mitului au crescut până într-atâta încât s-au făcut comparații cu ,,Divina Comedie” şi mulţi scriitori, istorici literari, îl consideră momentul iniţial al oricărei culturi autohtone. Acest mit simbolizează existenţa pastorală a poporului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentat de Munţii Carpaţi, exprimă viziunea franciscan- panteistică a morţii la individul român. Trei ciobani se coboară în vale cu turmele. Unul vrâncean, altul ungurean, altul moldovean, căruia Mioriţa, oaia năzdrăvană, îi destăinuie gândul ucigaş .În versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit este o capodoperă ce s-a răspândit ,în manualele școlare și câteodată chiar a înlocuit într-o manieră definitivă variantele locale. În literatura română, cele mai cunoscute opere literare inspirate din balada Miorița sunt poezia „Mai am un singur dor” (în patru variante) de Mihai Eminescu (scrisă în decembrie 1883), respectiv romanul Baltagul (1930) de Mihail Sadoveanu. Mitul Meşterul Manole (Monastirea Argeşului, din culegerea lui V. Alecsandri) are un efect puternic. Tema acestui mit este de o circulaţie mai largă decât teritoriul ţării, însă

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

versiunea română este originală şi autohtonă, încât se leagă de vestita biserică de la Curte-de- Argeş, a lui Neagoe Basarab, devenind pentru literatura noastră un mic Notre-Dame-de-Paris1 . Lucian Blaga și Mircea Eliade vedeau în mitul Mioriței și al Meșterului Manole două dintre matricile , mumele originare ale culturii romane.2 Constituind, pe bună dreptate, culmea poeziei populare românești, cele două creații ale geniului poetic românesc au ca motiv dramatic o „moarte violentă” cu seninătate acceptată, ce derivă direct sau nu din faimoasa bucurie de a muri a geților concretizată în cele două capodopere elaborate în jurul ideii de moarte creatoare. Mitul este valorificat literar în drama Meșterul Manole de Lucian Blaga. ,,Sburătorul” este un mit erotic (care sub alte nume există şi la popoarele vecine). Sburătorul este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere tulburările şi tînjirile întâilor iubiri. Cea mai veche atestare a mitului despre zburator poate fi găsită în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, unde este relatata imaginea pe care o aveau moldovenii despre acest personaj, numit „cel ce zboară”, fiind un om frumos care vine noaptea la fetele şi femeile tinere şi săvârşeşte fapte necuviincioase; Iordache Golescu semnala o cu totul altă viziune, anume aceea că zburatorul, numit și zmeu, se arată pe cer ca „un foc, o lumină în chipul șarpelui”. Începând cu I. Heliade Rădulescu, nu este liric român care să nu fi reluat mitul în diferite chipuri. Nota romantică a acestui mit este întemeierea lui pe tradiţii populare. Demitizarea- conceptul este exemplificat în poemul Sburatorul, scris de Vasile Alecsandri, iar demitizarea constă în faptul că, deși zburatorul este declanșatorul neliniștii erotice, el nu mai este o ființă supranaturală, ci rămâne în sfera umanului, uneori fiind chiar el stârnit de fete. Eul din oglindă- trimiterile se fac către poemul lui Mihai Eminescu Călin (file din poveste), unde amestecul zburatorului în existența umană nu mai este un motiv de spaimă, ca la I.H. Rădulescu, ci apropierea este căutată, voită. Confesiunea nu mai este făcută mamei, ci propriului eu, în oglinda. Asemănator este tratat motivul și în La Oglindă a lui Coșbuc, unde flirtul fetei cu propria imagine atrage atenția asupra faptului ca iubirea este legată de factori strict personali(dorul). Omul vinovat-poemul Fătălaul al lui Tudor Arghezi exemplifică faptul că mitul erotic al zburatorului este amestecat cu elemente antropologice tradiționale, folclorice, care avertizează că răul ascuns în om ar fi denunțat, în primul rând, printr-o înfățisare aberantă față de normal.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Un alt mit este ,,Traian şi Dochia”, mit care simbolizează geneza însăşi a poporului român. Mitul înfățișează pe împăratul care s-a acoperit de glorie la Roma, cucerind bogata țară a dacilor, în anii 105-106 d.Ch. și pe Dochia pe care Maica Domnului o salvează, prefăcând-o împreună cu turma ei într-o formațiune stâncoasă. În legendă, Dochia e fata regelui dac, Decebal, care, învins, s-a sinucis, spre a nu cădea în mâinile cuceritorilor țării sale. Popular legenda este plasată în Moldova, în zona masivului Ceahlău unde există formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit. În creația eminesciană legenda stă la baza operei, rămasă în proiect, Decebal. Aici Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Și la Mihai Eminescu, Dochia, vara primară a principelui dac Boris, urma să simbolizeze (conform însemnărilor eminesciene) stânca împietrită, neputând să se despartă de pământul ei. Ca să pricepi sufletul unui popor, trebuie să-i cunoști miturile fundamentale. Chiar dacă nu se mai regăsesc decât palid în felul de a fi al indivizilor contemporani, eresurile continuă să alcătuiască o aură spațială și temporală ce explică, prin simboluri simple, la îndemâna oricui, o întreagă existență colectivă. d.Teologică – mitul şi adevărul revelat; mitul şi logosul întrupat; de la mit la taină

Religia şi mitologia diferă, dar au aspecte care se suprapun. Ambii termeni se referă la sistemele de concepte, care sunt de mare importanţă pentru o anumită comunitate, fiind adevarate declaraţii cu privire la supranatural sau sacru. În general, mitologia este considerată o componentă sau un aspect al religiei. Religia este un termen mai larg: în afară de aspectele mitologice, aceasta include aspecte legate de ritual, moralitate, teologie şi de experienţă mistică. O anumită mitologie este aproape întotdeauna asociată cu o anumită religie, cum ar fi mitologia greacă cu religia greacă antică. Deconectat de la sistemul sau religios, un mit poate pierde din relevanţa lui imediată pentru comunitate şi să evolueze, departe de importanţa sacră, într-o legendă sau basm.

Religia este o credinţa cu privire la supranatural, sacru sau divin şi codurile morale, practicile, valorile şi instituţiile asociate cu o astfel de credinţă.

Credinţele şi practicile religioase pot include următoarele:

– o zeitate sau o fiinţă superioară;

– eshatologie;

– practicile de cult;

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

– practicile etice şi politice.

Unele religii nu includ toate aceste caracteristici. De exemplu, credinţa într-o zeitate nu este esenţială pentru budism.

Relaţia dintre religie şi mit depinde de ce definiţie a mitului se foloseşte. Pentru Robert Graves, poveştile tradiţionale ale unei religii sunt “mituri” dacă şi numai dacă nu aparţin religiei în cauză. Prin definiţia lui Segal, toate poveştile religioase sunt mituri, pur şi simplu pentru că aproape toate poveştile sunt mituri. In viziunea folcloriştilor, toate miturile sunt poveşti religioase (sau “sacre”), dar nu toate poveştile religioase sunt mituri: povestiri religioase, care implică crearea lumii (de exemplu, povestirile din Geneză) sunt mituri, cu toate acestea, povestiri religioase care nu explică cum lucrurile au ajuns să fie în forma lor actuală (de exemplu, hagiografiile de sfinţi celebri) nu sunt mituri.

Trebuie remarcat faptul că cele mai multe definiţii ale mitului îl limitează la poveşti. Astfel, elemente non-narative ale religiei, cum ar fi ritualul, nu constituie mituri.

Asemănări între diferite mitologii religioase

Miturile multor religii, atât antice şi moderne, împărtăşesc elemente comune. Asemănările răspândite între mitologiile religioase includ următoarele:

 Multe religii implică un paradis iniţial precedând timpul istoric obişnuit.

 Multe religii implică povestea unui Dumnezeu care suferă, moare şi învie.

 Geografia mitică a multor religii implică o axis mundi sau centrul cosmic.

 Multe mituri sunt “dotate” cu un potop global.

Asemănările dintre culturi şi perioade de timp pot fi utile, dar nu este, de obicei, uşor să combini credinţe şi istorii din diferite grupuri.

Contraste între diferite mitologii religioase

Deşi există similitudini între mitologiile religioase, există, de asemenea, şi contraste. Multe mitologii se concentrează asupra explicaţiilor privind universul, fenomene naturale, sau alte teme ale existenţei umane, atribuind de multe ori responsabilitate pentru acestea uneia sau mai multor zeităţi sau altor forţe supranaturale. Cu toate acestea, unele religii au foarte puţine poveşti de acest tip despre cosmos. De exemplu, pilda budistă a săgeţii

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

avertizează împotriva speculaţiilor, cum ar fi “Este lume veşnică sau nu? Este sufletul diferit de corp? Exista viaţă după moarte sau nu?”, văzându-le ca irelevante pentru scopul de a scăpa de suferinţe.

Activităţi de învăţare:

- definirea terminologiei ( culturӑ, civilizație, mitologie);

- precizarea caracteristicilor esențiale ;

- analiza caracteristiclor formelor culturii;

- analize comparative şi corelative între diferite forme de culturӑ;

- identificarea funcțiilor mitului, a caracteristicilor esențiale ale acestuia;

- analiza textului și a documentelor.

- analiza detaliată a tipologiei miturilor;

- identificarea diversitӑții formale - sacru și profan;

- explicarea noțiunilor noi;

- identificarea perspectivelor și a metodelor de abordare a mitului;

- interpretarea desenelor, schemelor, imaginilor;

- completarea unor fişe de lucru

- identificarea în mitologia românească a influenţelor mitologiei greco-romane

- exemplificarea de influenţe culturale.

II. Mitologia greacă şi romană - realitate culturală complexă

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Introducere .Teogonia. Zeii

Mitologia şi legendele ne povestesc că, lumea noastră cea de astăzi, pământul plin de flori şi fructe, cu râuri limpezi şi izvoare, soarele, luna, ziua, noaptea şi vânturile, nu au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era in haos, fără hotare, fără formă. Însă precum cântau poeţii, din haos s-a desprins pământul. Iar pământul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.

Dragostea este cea care i-a unit pe zeiţa Gheea cu zeul Uranus, care era cerul, înalt şi plin de stele. Din dragoste lor s-au născut titanii, ciclopii cu un singur ochi, apoi hecatonhirii sau centimanii ce aveau o sută de braţe lungi şi monstruoase dar şi alţi prunci hidoşi şi necruţători.

Uranus avea darul de a vedea viitorul, astfel că acesta află ca unul dintre copiii săi îl va răsturna şi va prelua conducerea. Astfel, Uranus decide să îi arunce în temniţă pe toţi copiii săi. Ajutaţi de mama lor, Gheea, aceştia scapă iar Uranus este învins de Cronos.

Cronos este blestemat de Uranus să aibă aceiaşi soarta, şi să fie şi el învins de unul dintre fiii săi. Pentru a nu ajunge în această situaţie Cronos a născocit atunci un plan groaznic. Să îi înghită cu totul pe nou-născuţii săi, căci nu avea încredere în nici o temniţă în care ar fi putut să îi închidă. Cronos a avut împreună cu Rhea doi băieţi: Hades (Pluton) şi Poseidon (Neptun), şi trei fete: Hestia, Demetra şi Hera. În momentul naşterii fiecare dintre aceştia a fost înghiţit de către Cronos.

Rhea urma să nască acum cel de-al al şaselea copil şi îşi dorea că măcar pe acesta să îl salveze. Astfel, acesta i-a cerut sfatul mamei sale, Gheea, iar aceasta a ascuns-o intr-o peşteră întunecoasă din insula Creta. Aici s-a născut Zeus.

Rhea s-a dus iute la Cronos şi i-a dat o piatră înfăşurată în scutece moi, spunând că e copilaşul. Grăbit, şi cum nu vedea prea bine, Cronos a înşfăcat pietroiul şi l-a înghiţit pe loc, mulţumit că a îndepărtat primejdia.

Zeus a rămas în grija unor semizei, născuţi de bunica lui, Gheea. Aceştia au primit poruncă să facă zgomot mare, să cânte şi să dănţuiască, lovindu-ţi scuturile cu armele, ca să nu se audă cumva plânsetul copilului în cer, la tatăl său. El a fost îngrijit de nimfele Ida şi Adrasteia. Doica i-a fost capra Amaltheia, adusă de nimfe pentru a hrăni copilul cu laptele ei. Capra avea grai omenesc şi se juca cu Zeus cum se joaca mamele cu copiii lor. Zeus creştea văzând cu ochii şi era foarte puternic încă de mititel. Se poveste că, jucându-se la un moment

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

dat cu Amaltheia, a apucat-o de un corn atât de tare, că a rămas cu el in mână. Lui Zeus i-a părut rău ca i-a rupt cornul Amalthei, fiindcă ţinea foarte mult la ea. De aceea, a hotărât ca acest corn să fie mereu plin cu fructe: mere, pere, struguri, smochine şi altele, astfel încât capra să aibă mereu hrană din belşug. Mai târziu, cornul avea să primească denumirea de cornul abundenţei, iar semnul său pictat pe locuinţe avea să fie socotit aducător de noroc. În momentul morţii Amalthei, Zeus a pus-o pe bolta cerească, sub forma constelaţiei Caprei, iar cu pielea ei fermecată se spune că ar fi fost acoperită pavăza sau egida zeiţei Atena.

Cu lapte de capră şi miere de albine, cu nectar şi cu ambrozie, Zeus a crescut într-un an cât alţii în douăzeci şi cinci, aşa că după un an era gata să îl răstoarne pe Cronos, tatăl său, şi să preia puterea. Era ferm hotărât să îşi elibereze fraţii, despre care îi povestiseră mama şi bunica. Zeus a turnat o licoare fermecată în băutura tatălui său, Cronos, iar Rhea i-a dat-o lui Cronos să o bea când acesta s-a întors acasă. Dar imediat după aceasta, Cronos a început să verse şi i-a dat afară pe toţi copiii înghiţiţi, care crescuseră în pântecele lui.

Tinerii zei (Zeus, Hades, Poseidon, Hestia, Demetra, Hera) şi-au făcut tabăra pe muntele Olimp. Zeus a fost ales lider şi au început pregătirile de lupta cu zeii cei bătrâni. Ei i-au eliberat pe ciclopi şi hecatonhiri din temniţele în care îi ţinuse Cronos. Mulţumiţi, ciclopii au făurit fulgerele, tunetele şi trăsnetele, pe care i le-au oferit lui Zeus, apoi o furcă mare cu trei dinţi, tridentul, pentru Poseidon şi o cască fermecată, ce îl făcea nevăzut când o punea pe cap, lui Hades.

Lupta dintre zeii tineri şi zeii cei bătrâni (ajutaţi de titani şi uriaşi) a durat 10 ani. În final, zeii conduşi de Zeus, au învins şi preluat puterea.

Zeus a fost întronat conducător, în palatul de pe muntele Olimp. La picioarele sale era vulturul care îi adusese pe când era copil, zi de zi, nectarul, băutura zeilor nemuritori. Zeus era stăpânul întregului Olimp şi al pământului, fiind necruţător de exemplu ,cu Prometeu care aduce focul pe pământ, oferind căldura şi o nouă viaţă, cu pământenii cărora le trimite bolile, nenorocirile şi toate relele în Cutia Pandorei, dar şi cu alţi zei care nu se supuneau orbeşte lui. Tot Zeus păcăleşte mai multe pământence, având cu ele nenumăraţi copii, deşi era căsătorit cu Hera.

Zeus a hotărât să împartă lumea. A oprit pentru sine in chip deosebit, cerul. Poseidon a primit apele din mări, fluviile şi izvoarele, iar Hades a devenit stăpânul ţinuturilor de sub pământ.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Zeus le-a chemat apoi pe surorile sale: Hestia, Demetra şi Hera. Hestia (Vesta) a devenit zeiţa căminului familial şi a focului din vatra casei. Demetra (Ceres) a devenit zeiţa holdelor bogate şi livezilor roditoare. Pe Hera (Junona), Zeus a hotărât să o ia de soţie.

După ce a hotărât ce vor stăpâni, pentru că mai avea stăpâniri de oferit, Zeus şi-a chemat copiii. Palas - Atena (Minerva), născută din capul lui Zeus, a devenit zeiţa înţelepciunii, a cugetărilor adânci, a măiestriei în muncă sau în războaie. Hefaistos (Vulcan), cel urât şi greoi, dar puternic şi priceput, a fost numit zeu peste meşteşuguri. Zeul războaielor a devenit certăreţul Ares (Marte). Zeu al negoţului, al hoţiei, al călătoriilor pe mare şi pe uscat, a fost numit Hermes (Mercur) - fiul lui Zeus şi al Maiei. El avea să fie şi curierul zeilor, căci era tare iute de picior.

Zeus i-a chemat apoi pe cei doi copii pe care i-a avut cu zeiţa Leto, Apollo si Artemis. Pe Apollo l-a numit zeu al zilei, al luminii şi al artelor, protector al poeziei şi al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Artemis a devenit zeiţa vânătorii şi a luminii lunii.

Ultima dintre cei doisprezece zei mari ai Olimpului a fost Afrodita (Venus), născută din spuma mării. Ea a devenit zeiţa dragostei şi a frumuseţii şi avea să fie însoţită mereu de porumbiţele care îi aduseseră ambrozie lui Zeus când era mic. Porumbiţele aveau să rămână pe vecie simbolul blândeţii şi iubirii.

Activităţi de învăţare:

- prezentarea teoriei .

- identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor faptelor istorice;

- lectura aprofundată.

- analize corelative și comparative ale unor mituri din diferite spații și epoci istorice;

- analiza atenta a imaginilor, a desenelor reprezentative;

- identificarea diferențierilor dintre elemente; precizarea particularităţilor mitologice greceşti și romane;

- exemplificări şi localizări geografice;

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

- lectura aprofundată a textului

- dialogul ;

- precizarea şi utilizarea conceptelor și categoriilor esențiale pentru studiul mitologiei

Genealogia zeilor olimpieni

Zeus/Jupiter-stăpânul Olimpului

Zeus (în greacă: Ζεύς) este, în mitologia greacă, zeul suprem, părintele zeilor şi al oamenilor. Ca zeu al cerului, el locuieşte pe vârful muntelui Olimp, vârf care era socotit a fi în cer, şi tot ca zeu al cerului, el este stăpânul norilor, al ploii, al zăpezii, al tunetului şi al fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger în mână. El supraveghează împlinirea justă a angajamentelor, respectarea dreptăţii, împlinirea obligaţiilor conjugale. El protejează familia,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

frăţia, cetatea.Era cel mai mic dintre fii lui Cronos şi ai Rheei. Rheea, ca să-l scape de urgia tatălui său, care-şi înghiţea rând pe rând copiii de îndată ce se năşteau, l-a ascuns pe Zeus în Creta, unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia şi Ida. Acestea îl hrăneau cu lapte de la capra Amaltheia şi cu ambrozie. Cureţii (apărătorii lui Zeus) îl protejau pe micul zeu şi făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gheei şi al Metisei, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronos să-şi verse înapoi copiii înghiţiţi, Zeus, împreună cu fraţii săi acum reîntorşi la viaţă, i-a declarat război lui Cronos. În ajutorul acestuia au sosit însă fraţii lui Cronos, titanii. Însă ciclopii şi hecatonheirii (uriaşi cu o sută de braţe) erau de partea lui Zeus. Lupta a durat zece ani şi a luat sfârşit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpânul întregului Univers.

Poseidon/Neptun-zeul mărilor

Poseidon (greacă: Ποσειδῶν), în mitologia greacă, era zeul mării, fiul lui Cronos şi al Rheei. În mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a născut, Poseidon a fost înghiţit de către tatăl său şi apoi dat afară.

Mai târziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăţia apelor. El sălăşluia în fundul mării împreună cu soţia sa, Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin şi purtat de un car tras de cai înaripaţi, spinteca valurile.

Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se închege lacuri. Odată el a încercat împreună cu Hera și cu Atena să-l pună în lanțuri pe Zeus,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

dar încercarea a dat greș. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cârmuia destinele lumii.

Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între el și zeița Atena atunci când a fost să-și împartă între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfățișează pe zeul mării lucrând cot la cot cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa a atras mânia lui Poseidon asupra troienilor. Această mânie, și faptul că Odiseu i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polifem, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile și aruncându-l de pe un țărm pe altul. Cu zeițele sau cu muritoarele de rând Poseidon a avut numeroși fii și fiice, majoritatea înfățișați ca niște ființe monstruoase sau a căror forță era de temut. Printre aceștia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor, Triton etc

Hadeş/Pluton-zeul Infernului

Hades, zeul împărăţiei subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a născut, Hades a fost înghiţit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălăşluia în împărăţia umbrelor, pe care o cârmuia alături de soţia sa, Persefona . El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunţe, socotindu-l

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogăţiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume. După diferite surse mitologice, această împărăție cuprinde Tartarul, Câmpia Asfodelelor, și tărâmul paradisiac destinat eroilor și celor favorizați de zei, precum și sufletelor oamenilor virtuoși - Elysium sau Câmpiile Elizee.

Demetra/Ceres-zeiţa mamă

Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului. Era fiica lui Cronos şi a Rheei şi aparţinea generaţiei olimpienilor. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care era strâns legată atât în ceea ce priveşte cultul cât şi legenda.

În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona.Ea a fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile şi nouă nopţi, cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte atunci Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus. Între timp, cum pământul nu mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniță. Persefona însă trebuie să rămână alături de Hades. La insistențele lui Demetra se ajunge totuși la un compromis: șase luni din an Persefona va sta alături de soțul ei în regatul subpământean și șase luni le va petrece pe pământ, lângă mama ei.

Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoțită de venirea primăverii, de renașterea naturii și de plenitudinea verii. Absența ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.

Hera/Iunona-soţia lui Zeus

Hera (în greacă: Ήρα), zeiţa supremă, este în mitologia greacă zeiţa protectoare a căsniciei, a căminului şi a femeilor măritate, precum şi regina zeilor şi a oamenilor. La romani este identificată cu Iunona.

Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către tatăl lor, care se temea să nu fie detronat de fiii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de mama sa, care i-a dat lui Cronos o piatră înfăşurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus şi Cronos, Hera a fost încredinţată zeiţei Tethys şi lui Oceanus, care au crescut-o. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind "soţia legitimă" a stăpânului lumii. În această calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei şi, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi Eileithyia. Împărţind tronul, dar nu şi puterea marelui ei stăpân, Hera este adesea înfăţişată ca o soţie geloasă şi nesăbuit de violentă, care uşor se simte jignită şi nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori, mânia este capricioasă şi nejustificată.Hera era recunoscută în toată Grecia, în special în orașele Argos, Sparta și Micene. Existau de asemenea temple în Samos, Olympia, Corint, Tiryns, Perachora și Delos.Probabil cultul ei este mai vechi decât cel al lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte grele, dar îl și preamărește, precum fraza: "Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos, și nu sunt onorată doar pe pământ (pentru că sunt zeița căsniciei), ci și pentru că sunt soția ta și tu ești regele zeilor." din Iliada.

Este posibil ca zeița Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un popor matriarhal. De abia la venirea grecilor indo-europeni a fost introdusă în cult în perioada ioniană sau miceniană.

Hera și Heracle

Hera și Heracle erau dușmani. Hera, descoperind că Zeus s-a unit cu Alcmena, dușmana sa, pentru a naște pe Heracle, a facut o vrajă ca fiul lui Zeus să nu devină rege, ci sclav. Hermes l-a urcat pe Heracle în Olimp şi l-a pus la sânul Herei, dar ea l-a scos dușmanoasă de la sân. Găsind doi balauri deghizați în șerpi i-a trimis să atace copilul, l-a făcut sclav și l-a împilat pe diferite căi, a pus un mostru pe nume Nessus să îl atace, cu condiția ca, în cazul înfrângerii, el să o păcălească pe soția lui dându-i sângele lui și spunând că dacă vreodată Heracle o va uita pe ea, să folosească sângele pe el ca să recupereze dragostea pierdută, un vicleșug bine pus la cale. Dar ea a crezut și așa a facut. Hera s-a împăcat cu Heracle doar după înălțarea sa în Olimp.

Cu mult timp în urmă, nimfa Echo avusese o aventură cu Zeus. In clipa in care Hera află acest lucru, ea o pedepsește pe nimfă ca atunci când aude pe cineva, sa nu poata vorbi,iar la întrebări, să răspundă doar îngânând ultimele cuvinte rostite de cel care i se adresa.

Când Hera auzi că zeița Leto va naște, tată fiind însuși Zeus, ea nu o lăsă pe Leto să nască nici pe uscat, nici în vreo insulă din mare. Atunci Poseidon scoase la iveală insula Delos, unde Leto născu doi gemeni, Apollo și Artemis. Cei doi deveniră zei puternici și își stabiliră casa în Olimp, unde ulterior au fost recunoscuți de toți zeii.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Tempul Herei din Agrigento, Grecia Mare (Italia de Sud)

Când Zeus s-a îndrăgostit de nimfa Callisto,Hera a anunțat-o pe Artemis . Fiindcă Callisto trebuia să rămână castă, a fost transformată de Artemis în ursoaică.Stapâna Olimpului ,încă mânioasă,a făcut-o pe Artemis s-o ucidă pe nimfă.După ce fiul ei a murit, Zeus l-a tranformat pe el și pe mama lui în aștri -Ursa Mare și Ursa Mică.

Semele este fiica regelui teban Cadmus și a Harmoniei. A fost iubită de către Zeus, cu care a avut un fiu, pe Dionis. Trezind gelozia Herei, Semele a fost sfătuită în mod perfid de către aceasta să-i ceară lui Zeus să i se înfățișeze în toată splendoarea sa zeiască. Stăpânul zeilor i-a îndeplinit ruga dar, la vederea lui, Semele a căzut fulgerată și a murit. Dionis a fost salvat din pântecul Semelei de către Zeus și ținut în coapsa sa pînă a crescut destul.Hera a dat nebunia lui Dionis și celor care l-au crescut.

Pallas-Atena,Hera și Afrodita se contraziceau. Fiecare se autoproclama ca fiind "cea mai frumoasă". Pentru a rezolva disputa, Hermes l-a rugat pe Paris să-i dea un măr celei despre care crede că este mai frumoasă. Paris i-a dat mărul Afroditei, care, drept răsplată, i-a dat de soție pe Elena. Atena și Hera au făcut pace, rămânând însă furioase pe Paris. Din dorinţa de a se răzbuna, au pornit Războiul Troian.

Odată, Zeus se îndrăgosti de frumoasa Io. Însă acesta fu nevoit să o transforme într-o juncă, ca astfel geloasa Hera să n-o omoare pe biata femeie. Dar Hera o recunoscu pe Io și o puse în stăpânirea lui Argos, cel cu o sută de ochi. Zeus, făcându-și milă de Io, îi porunci fiului său, Hermes, să o răpească. Hera însă puse pe urmele lui Io un tăun înfricoșător, care o gonea pe săraca juncă din țară-n țară. De abia în Egipt Zeus îi redădu chipul omenesc și Io născu un copil pe nume Epafos, care a devenit primul rege al Egiptului.

Romanii au identificat-o cu zeiţa Iunona, regina oamenilor şi a zeilor în mitologia lor.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Hefaistos/Vulcan-meşterul

Hefaistos (greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei, meşter neîntrecut, creaţiile sale extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi armuri miraculoase, obiecte care se mişcă singure (un fel de roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe Pandora şi cutia acesteia. Este personificarea focului în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activităţi, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum şi focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu Afrodita a avut loc din cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ fermecat cu care a prins-o pe zeiţă. Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu Afrodita.

Ares/Marte-zeul războiului

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Ares era în mitologia greacă zeul războiului. Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului şi era fiul lui Zeus şi al Herei. Cu toate acestea, era dispreţuit de părinţii săi şi de către ceilalţi zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei războinice, brutale.

În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de către Diomede cu ajutorul Atenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face nimic. De numele lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Hallirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă iertat.

Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre el şi Afrodita, legătură dată în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos.

La romani Ares era identificat cu zeul Marte.

Apollo - zeul artelor

Apollo (în mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii şi al artelor, protector al poeziei şi al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

numit şi Phoebus-Apollo. Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo şi pe Artemis.

Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc şi ale cărui săgeţi deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto şi care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După aceea, Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând totodată şi Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).

Artemis/Diana-zeiţa vânătorii

Artemis (Ἄρτεμις) este, în mitologia greacă, zeiţa vânătorii, asimilată de timpuriu de către romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică. Artemis, sora geamănă cu Apollo, era fiica lui Zeus şi a Letonei . La început a avut aceleaşi atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna molimi şi moarte printre muritori. Artemis îşi secondează fratele în numeroase acţiuni: îl însoţeşte în exil atunci când Apollo ispăşeşte pedeapsa pentru omorârea balaurului fabulos Python, chinuitorul mamei sale Letona, e alături de el în războiul troian, sprijinind oştirea grecilor ahei, participă împreună la uciderea celor 12 copii ai Niobei, muritoarea care a avut îndrăzneala să o sfideze pe aceeaşi Letona, şi altele. Când Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e identificată cu Selene (Luna).

Atena/Minerva-zeiţa înţelepciunii

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Atena (greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia) era una dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti, identificată de romani cu zeiţa Minerva. Era zeiţa înţelepciunii, pe care grecii o mai numeau şi Pallas Athena sau, pur şi simplu, Pallas.

Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, astfel că Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În momentul când a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi pământul. Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei. Ea personifica forţa moştenită de la Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. A fost zeița tutelară a cetății Atena. Zeiță războinică, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganților. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susține, împotriva troienilor. Este cunoscută disputa dintre Atena și Poseidon cu prilejul împărțirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui bunul cel mai de preț. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câștigat în felul acesta întrecerea și a devenit patroana cetății Athenae, care-i poartă de atunci numele.

Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie. La romani apare sub numele de Minerva.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Hermes/Mercur-zeul călătoriilor

Hermes (grec. Ἑρμῆς) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o etimologie onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilităţii, în Arcadia, sau solul zeilor.

De fapt sunt în tradiţia greacă doi zei Hermes, suprapuşi dar necontopiţi total, consideraţi de obicei ca două ipostaze ale aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi deosebite.

Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar şi mesager al zeilor din Olimp, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclectică, aproape paradoxală.

Afrodita/Venus-zeiţa dragostei

Afrodita gr.Ἀφροδίτη (denumită de romani Venus) reprezintă în mitologia greacă zeiţa frumuseţii. Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita. Deşi zeiţă a

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării.

Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos, a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes și Poseidon, precum și de muritorii Anchises și Adonis.

A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.

În legătură cu farmecul și puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei față de Hefaistos care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toți zeii Olimpului drept martori.

Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița vrăjbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Atena și Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumusețea Afroditei și de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena, fiica regelui Spartei și soția lui Menelau - Paris i-a dat ei mărul.

Alegerea Afroditei și răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera și Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei.

Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidos, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru și Cythera.

Dyonisos/Bachus-zeul vinului

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Dionis (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori".

Ca să-și ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas și a soției acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera și, drept răzbunare, mințile lui Ino și lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredințează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa , mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganții, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin.

Conform legendelor, și-a propagat el însuși cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia și, în sfârșit, în India. Pe muritori, zeul îi învață să cultive vița de vie. În plus, el avea darul de a face să țâșnească din țărână lapte, miere și vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Față de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le mințile (ca în cazul regilor Lycurg și Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe pirații tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, și a luat-o de soție. Se spune

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

despre Dionis că a coborât până la urmă și în Infern ca să-și salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reușit să-l aducă în Olimp și pe Hefaistos, fiul infirm cu care se rușina Hera.

Însoțitorii lui Dionis erau silenii, satirii și nimfele. Menadele, tiadele și bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuși cu iederă sau frunze de viță de vie și purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viață sălbatică, vâna animalele pădurii și le devora crude. Chiar și Dionis lua câteodată înfățișarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui țap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înșine, temutele forțe antisociale pe care le dezlănțuie patima divină"

Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche . Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns și în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă și Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieții odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunții lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.

Atât educația acordată de nimfele din Nisa cât și miturile regilor Lycurgus și Pentheus denotă originea străină a zeului.

Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile și marcau atăt fermentarea vinului nou căt și deschiderea sezonului de navigație. Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soția lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se țineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern și aveau funcția de a alunga spiritele morților din cetate. Leneele din decembrie și ianuarie erau caracterizate de reprezentații teatrale de tip cultic, asemenea micilor și marilor Dionisii, care erau influențate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare și de recitare a ditirambilor a luat ființă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis și doar vara lui Apollo. Misterele zeului, inițiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială.

Eros/Cupidon-zeul dragostei

Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii (Cupidon sau Amor în mitologia romană). Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) şi al Afroditei (Venus), şi frate cu Anteros. Sub înfăţişarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui care nu greşeau niciodată ţinta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul muritorilor. Însăşi Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios şi necruţător.

Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus, etc. Cel mai cunoscut în constituie însă dragostea dintre Eros şi Psyche.

Asclepios/Esculap-zeul medicinei Asclepios (greacă Ἀσκληπιός) a fost zeul medicinei în mitologia greacă, preluat în mitologia romană ca Aesculapius.

Asclepios a fost fiul lui Apollo provenit din uniunea cu Coronis (sau Arsinoe). În timp ce Coronis era însărcinată cu Asclepios, ea s-a îndrăgostit de Ischis, fiul lui Elatus. Conform tradiției, s-a căsătorit cu Epiona, de unde au rezultat: Higia, Meditrina, Panaceea, Aceso, Iaso,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Aglaia și trei fii: Machaon, Telesphoros și Podalirius. De asemenea, a mai avut un fiu, Aratus, cu Aristodama.

Asclepios este un premergător al medicinii. Tatăl său l-a dat în grija Centaurului Chiron care i-a împărtășit secretele taumaturgiei cu ajutorul cărora, mai târziu, Asclepios avea să anihileze durerile pacienților săi sau să izbutească regenerarea părților afectate de boală. Totodată Centaurul l-a inițiat în sistemul de utilizare a plantelor medicinale.

Își practica sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur folosind câine,grăsime și șarpe izbutind și vindecări mirculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie și morții ceea ce l-a supărat pe Zeus, care l-a omorât fulgerându-l. În cele din urmă, Zeus l-ar fi readus la viață făcându-l zeu pentru a preveni o dispută cu Apollo, dar l-a instruit pe Asclepios să nu mai învie pe nimeni fără aprobarea sa.

În Iliada Asclepios nu era venerat ca zeu al medicinei ci era considerat un medic care își învățase arta de la centaurul Chiron și care era tatăl celor doi vestiți vindecători Podaleirios și Mahaon.

Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau niște clinici medicale, toți preoții slujitori fiind și medici. Sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl înfățișează ca un bărbat blajin cu barbă, având întotdeauna alături un șarpe.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Cibele-mama zeilor

Statuia din marmură a Cibelei (secolul I î.C., la Formia, Lazio)

Cybele (în greacă Κυβέλη - Kybele, în latină Cibelis, iar în română Cibela sau Cibele), era o zeitate de origine frigiană[1], considerată drept Magna Mater ("Marea Mamă a Zeilor"), zeița peșterilor și a Pământului în starea sa naturală și protectoare a vegetației, adorată pe culmile munților. Domnea peste animalele sălbatice, fiind și protectoarea albinelor.

A fost preluată în mitologia romană, cultul ei fiind primul din calendarul roman. Împreună cu soțul ei, Attis, Cybele era venerată în ceremonii sălbatice, sângeroase, orgiastice. La romani, Cybele era zeița naturii și a fertilității. Deoarece domnea peste munți și fortărețe, era reprezentată având o coroană cu forma unui zid de cetate. Cultul lui Cybele era celebrat de preoți eunuci denumiți coribanți, care îi conduceau pe credincioși în riturile orgiastice, acompaniate de țipete sălbatice și muzică interpretată la fluier, tobe și cimbale. Sărbătoarea ei anuală de primăvară celebra moartea și învierea iubitului ei Attis.

Cultul orgiastic al Cybelei a persistat până târziu în Imperiul Roman.

Era adesea confundată cu zeitatea Rhea, mama lui Zeus, din mitologia greacă.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Nimfele-zeităţii elene

Nimfă de apă

Nimfă (tablou de Jules Joseph)

Nimfele sunt genii ale naturii, pe care cei vechi și le închipuiau ca pe niște fecioare tinere și frumoase.

Ele locuiau în grotele de pe vârfurile munților, în codrii deși, pe câmpii sau în ape și erau de mai multe categorii: nimfele apelor purtau numele de oceanide, nereide și naiade, cele ale munților de oreade, iar cele ale pădurilor de driade și hamadriade. Nimfele erau înzestrate cu darul profeției. De cele mai multe ori oamenii le invocau în calitate de genii protectoare, implorându-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sunt numeroase, ele fiind iubite de zei și nu arareori și de muritori (de exemplu, Daphne, Callisto etc.).

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Tinere frumoase și seducătoare, nimfele au numeroși iubiți, majoritatea zei: Zeus, Apollo, Hermes și Dionis. Dar nimfele căutau de obicei tineri. Astfel, cucerite de frumusetea lui Hylas, ele i-l răpesc lui Heracle și-l atrag în adâncurile izvorului lor. Puternice, nimfele sunt redutabile. Însăși frumusețea lor poate duce la nebunie. Erau considerate divinități secundare, cu puteri limitate, iar cultul lor nu se preta la mari celebrări publice, însă erau foarte populare. Apropiate de oameni, erau venerate prin intermediul preoților. Sanctuarele lor erau doar izvorul, copacul, stânca sau fântâna, locuri pe care țăranii le decorau așa cum doreau.

Există nenumărate legende în care nimfele erau printre personajele principale. Una dintre acestea este cea a lui Narcis, simbolul iubirii de sine. Narcis fusese binecuvântat de către zei cu o frumusețe nemaivăzută, frumusețe care făcea victime atât printre femei, dar și printre bărbați. Multe nimfe se îndrăgostesc de Zeus, printre care și Echo. Aceasta este blestemată de Hera, soția lui Zeus deoarece l-a ajutat pe stăpânul Olimpului să o înșele. Nimfa a ținut-o de vorbă pe Hera în timp ce Zeus o înșela. Aflând de acest lucru, Hera a pedepsit-o pe Echo, luându-i glasul, lăsând-o să scoată numai sunete scurte. Echo îl urmărește pe Narcis în pădurea unde acesta vâna. Simțindu-i prezența, Narcis întrebă cu glas tare cine este în pădure. Nimfa nu putea decât să scoată ecoul spuselor lui Narcis. Disperată că nu poate să comunice cu Narcis, Echo se aruncă în brațele sale. Surprins, tânărul fuge, iar nimfa nu mai vrea să trăiască și se omoară.

Alta legendă este despre o nimfă, Galatea, care se îndrăgosti de un tânar păstor pe nume Acis, fermecată de cântecul lui. Iar când Galatea și Acis s-au privit în ochi, întorceau privirile lor sfioase. Era o seară minunată dar apăru Poliphem, un ciclop fiu a lui Poseidon, o amenință pe Galatea că îi va distruge trupul lui Acis. Iar Poliphem a aruncat o stâncă în Acis. Din trupul tânărului nu rămaseră decât picături de sânge. Lui Nereus i se făcu milă de Galatea așa că transformă picăturile de sânge a lui Acis într-un râu care curge în mare.

Legendele nimfelor au surescitat imaginația multora, însă mai ales a pictorilor celebrii care le-au consacrat acestora unele dintre cele mai frumoase tablouri existente.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Centaurii

Centaur luptându-se cu un lapit (fragment din Parthenon)

Centaurii sunt un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni, jumătate animale, cu trup de cal și bust de oameni. Comportarea lor la nunta lui Piritou, regele lapiților, la care au fost invitați, este un episod memorabil din mitologia greacă: ei au pus atunci stăpânire pe tânăra soție și pe ceilalți invitați, și au provocat astfel unele înfruntări pe viață și pe moarte. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia (lupta aceasta este cunoscută cu numele de centauromachie). Au mai fost învinși altă dată de Heracles. Sunt demne de a fi reținute numele a doi centauri: Chiron și Nexus. Centaurii întruchipează forța umană și animală, unită într-o singură creatură.

Ilustrații ale centaurilor datează de acum 5000 de ani. Tatăl centaurilor e Centaurus, despre care se spunea că s-ar fi născut din uninea unui nor ce o întruchipa pe soția lui Zeus și Ixion, regele Laphithae.

Centaurii trăiau pe muntele Pelion și Thessaly, în Grecia, și erau considerați o pacoste de către oameni. Beau, distrugeau recoletele și violau femeile. Erau șireți și ignoranți. Ei erau cunoscuți a fi ostili cu oamenii fiind mereu în ceartă cu ei. Uneori Zeus îi trimitea să pedepsească pe ceilalți zei și pe oameni. Relația dintre ei și oameni se spune că și-ar fi avut începutul la nunta lui Pirithous. La masă, un centaur (Euryrition) a băut peste măsură și voia să lovească mireasa, ceilalți l-au urmat astfel stârnind lupte violente. Aceasta scenă dintre lapiți și centauri a devenit un subiect popular printre poeții din antichitate și sculptori.

Centaurii sunt în antiteză cu renumiți cavaleri și călăreți. În loc să-și îmblânzească instinctele, centaurii se lasă îndrumați de ele. Ei simbolizează dorința, violența, brutalitatea, adulterul, răzbunarea și pe diavol. Ei reprezintă lupta dintre bine și rău, moderație și exces, pasiune și proprietate, răzbunare și iertare, credință și necredință, zeu și bestie.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Chiron este cel cunoscut ca fiind cel mai înțelept dintre centauri, neavând caracterul unui centaur obișnuit. Pentru greci, Chiron era ca un sfânt, iar zeii își trimiteau copii pentru a fi îndrumați de el.

Gorgonele-monştrii eleni

Gorgonele (în limba greacă veche Γοργόνες/Gorgónes sau Γοργοῖ/Gorgoĩ, la singular Γοργώ/Gorgố) erau în mitologia greacă creaturi feminine amenințătoare. Numele derivă de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”.

Gorgonă

Deși descrierile gorgonelor variază în literatura greacă, termenul se referă în principal la oricare dintre cele trei surori care avea părul din șerpi vii și veninoși și o privire îngrozitoare care îi transforma în stane de piatră pe cei ce le priveau. Deși două gorgone (Stheno și Euryale) erau nemuritoare, sora lor Medusa nu era, și a fost ucisă de semizeul Perseu. Gorgonele erau o imagine populară a mitologiei grecești, apărând în cele mai timpurii consemnări ale credințelor antice grecești, cum ar fi cele ale lui Homer. Datorită privirii lor legendare, imagini ale gorgonelor au fost puse pe obiecte și clădiri pentru protecție. Medusa a fost ucisă de Perseus și capul ei a devenit o „podoabă” pe scutul zeiței Atena. Din sângele Medusei s-a născut Pegas. Gorgonele reprezintă imaginea sinelui deformat de vicii, în lipsa luptei pentru a ajunge la calea cea dreaptă.

Euryale, Stheno și Medusa erau cele trei fiice monstruoase ale lui Phorcys și Ceto. Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa — considerată prin excelență „gorgonă” — era muritoare. Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădina Hesperidelor. Cele trei "gorgone " nu au fost din totdeauna inspaimantatoare. De

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

fapt, ele au fost niște femei foarte frumoase. De aceea Medusa împreuna cu Poseidon au ajuns sa aibă o Aventura. Din păcate, acest lucru se petrecute în templul zeiței Atena. Considerând acest lucru jignitor, Atena a transformat-o pe Medusa împreună cu cele două surori ale sale în niște creaturi cu șerpi în loc de păr și cu niște ochi care te transformau pe loc într-o stană de piatra. Ea le-a dat brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora ele se înălțau în văzduh. Perseu a reușit să o ucidă pe Medusa în timp ce ea dormea. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieșit doi fii pe care i-i dăruise Poseidon: Chrysaor și calul înaripat Pegas. Mai târziu, zeița Athena și-a împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simpla vedere transforma pe orice muritor în stană de piatră. Sângele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit când ca otravă ucigătoare, când ca un leac tămăduitor.

Medusa

Feminitatea funestă

Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinități htoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.

Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translatate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminității.

Gilbert Durand observa că unele populații primitive repartizează lingvistic substantivele în două genuri: andric și metandric , acesta din urmă incluzând obiectele neînsuflețite, animalele și femeile. Co-naturalitatea feminității cu animalitatea e specifică și vechii mitologii eline, care feminizează monștrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit celor mai cunoscute analize simbolice, figuralitatea animală evocă teroarea în fața morții (prin devorare) sau a schimbării (prin diferența de nivel ontologic). Teriomorfia în forma ei devoratoare, părul alcătuit din șerpi, exprimă o dramatizare negativă a feminității, într-o atmosferă de teroare și catastrofă.

Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în atmosfera intelectuală a Renașterii, pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea deconstruirii frumosului prin grotesc e amendată simbolic. Himera, ca simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al realității (propune enigme despre lume și om) avertizează asupra unui virtual clivaj din ordinea experienței, iar grecul polis-ului nu are decât a se teme de orice i-ar revela natura himerică a lumii.

Feminitățile monstruoase ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive refulate, deschid o breșă în civilizația greacă a realului, în care iraționalul se suprapune necunoscutului; nu întâmplător, Sfinxul poate fi învins numai de intelect, când enigma îi este dezlegată. Astfel de reprezentări traduc teama că psihologicul nu este o lume închisă, așa cum și-ar fi dorit grecii, ci o zonă vulnerabilă și instabilă, deschisă tuturor influențelor exterioare (adesea aceste figuri mitice sunt pur și simplu încarnări ale mâniei).

Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a mitologiei grecești, construită pe o logică angoasantă a transgresării: transgresarea corporalității antropomorfe, a succesiunii patriliniare (Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

incestuos” , văzând-o ca prototip al Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei, câinele Gerion, dând naștere Sfinxului), transgresarea idealului regularității (taxis) și al armoniei.

„ Femeia-Styx de multiplicitate”, cu o formulă a lui Gilbert Durand, e închisă de greci într-un simbolism nefast. Ulterior, moderniștii vor redimensiona această imagine: femeia baudelairiană este „harpia, uriașa, îmbinând candoarea și lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa tenebroasă, mai mângâietoare ca îngerii nopții”. Evident, până la această reconversie culturală, duplicitatea pulsiunilor primitive, ilustrată prin feminitatea sălbatică și sângeroasă a vechilor mituri antice, va trece și printr-un proces de sublimare în creștinism, prin cultul Fecioarei-Mamă, femeia exorcizată ș și spiritualizată

EROII GRECI:

În concepția mitologică greacă, eroii sunt fii ai zeilor (care le vor fi şi protectori permanenți) născuți de către femei muritoare.

Castor și Polux sunt în mitologia greacă doi frați gemeni, supranumiți și dioscuri. În mitologia greacă simboliza dragostea frățească ideală. Născuți prin Zeus, din cele două ouă ale lebedei Leda, și având două surori (Elena din Troia și Clitemnestra, soția lui Agamemnon), dioscurii dispuneau alternativ de nemurire, de aceea au putut fi uciși de verii lor, gemenii Idas și Lynkeus. Adoptați inițial în Sparta ca zei ai luminii, dioscurii sunt invocați mai târziu de marinarii greci, pe vreme de furtună, ca protectori ai navigației. În această ipostază sunt închipuiți zburând călări pe armăsari albi.

Adoptați ulterior și de romani, aveau un templu consacrat în Forumul Roman.

Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei, care a furat de la zei focul, pentru a-l oferi oamenilor.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Prometeu era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și mânia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspândește în lume toate relele și nenorocirile, trimițând-o pe pământ pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin veșnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu s- ar fi mulțumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului.

Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotărât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalțizei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, oameni cărora le-a dat viață cu razele soarelui și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristețea (Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și, nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeița înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța. Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și astfel toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.

Niobe a fost fiica lui Tantal şi soția lui Amphion. Mamă a 7 fii și a 7 fiice, ea insultă în trufia-i pe Latona, pe Apollon și pe Diana, care îi săgetară pe toți copiii și dânsa încremeni de durere pe o stâncă a muntelui Sipylon.Niobe personifică durerea maternă.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Narcis era, potrivit legendei, un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios. Deși era înconjurat de dragostea și admirația celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atențiile și propunerile amoroase. De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebunește nimfa Echo, însă și ea a fost respinsă și s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtășită. Nemesis hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la tânărul din apă.

Tezeu și Minotaurul

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

În mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o creatură fabuloasă jumătate om și jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de către arhitectul Dedal la porunca regelui cretan Minos. Cuvântul "Minotaur" este traducerea grecească a sintagmei "Taurul lui Minos". Această creatură era cunoscută și sub denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a purtat și tatăl vitreg a lui Minos.

Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn pentru a-l asigura că el și nu fratele său era urmașul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi lăudat că zeii doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord și i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu condiția ca Minos să sacrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a fost atât de tare uimit de frumusețea taurului încât a hotărât să îl păstreze și a sacrificat în locul lui un altul, cu speranța că zeul nu va observa. Poseidon s-a mâniat și a făcut-o pe soția lui Minos, Pasiphae să își piardă mințile și să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele și goală în interior. Regina a intrat în această construcție și prin uniunea ei cu taurul alb a rezultat Asterius (cel strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a devenit Taurul Cretan, capturat de Hercule în una din muncile acestuia. Minotaurul avea trup uman și cap și coadă de taur. Pasiphae l-a alăptat și l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc, dar după ce a crescut a devenit feroce. După ce a primit sfat de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal să construiască un labirint gigantic în care să fie ținut monstrul. Labirintul se afla sub palatul lui Minos, în Knossos.

Între timp Androgeus, fiul lui Minos, este ucis de către atenieni, care erau invidioși pe victoriile acestuia obținute la Jocurile Panatenaice. Alții spun că a fost ucis de taurul alb al lui Poseidon la Maraton, acțiune pe care o plănuise Aegeus, regele Atenei. Pentru a se răzbuna, Minos a declarat război Atenei și a obținut o strălucită victorie. Ca tribut, a cerut la fiecare nouă ani (sau în fiecare an, după unele variante) câte șapte tineri atenieni și șapte fecioare pentru a-i arunca în Labirint și a-i lăsa să fie uciși și devorați de Minotaur. Când a venit timpul celui de-al treilea sacrificiu, Tezeu, fiul lui Egeu, s-a oferit să ucidă monstrul. Planul lui era de a însoți grupul de tineri atenieni și de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i- a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui a avut succes va înălța pânzele albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se îndrăgostește de Ariadna, fiica lui Minos, cea care îl ajută să găsească ieșirea din labirint cu ajutorul unui ghem de ață. Minotaurul este ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, tinerii atenieni sunt salvați și scoși din Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu nu iâînaltâţase pânzele albe ale corăbiilor.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare și se aruncă în mare (marea preia numele regelui atenian: vezi Marea Egee).

Amazoanele

Amazoanele erau un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre, menționate prima dată în mitologia greacă. Cercetări recente tind să confirme existența unui sâmbure de adevăr în ceea ce privește legenda Amazoanelor. Se spune că acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul războiului. Heracle, la porunca regelui Euristeu, a fost trimis să aducă cingătoarea fermecată a reginei Hippolyta (regina amazoanelor). Viteaza Hippolyta și mândra Antiope domneau peste amazoane, care sălășluiau la Pontul Euxin. Doar o dată pe an se întâlneau cu bărbați. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, în cel mai bun caz era trimis să locuiască împreună cu tatăl său, iar în cel mai rău caz era omorât. Fetele erau aspru pregătite să devină amazoane extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Relatări despre femeile luptătoare există și în China, Africa de Nord și Vest, însă nicăieri ca la greci. Se pare că amazoanele au amenințat de 5 ori Atena. O victorie asupra amazoanelor ajunsese să fie mai sărbătorită decât o victorie asupra perșilor. În mod cert, existența amazoanelor este învăluită în taină.

Perseu și Medusa

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Perseu (limba greacă: Περσεύς) este un personaj legendar, erou de origine argiană dar cinstit în toată Elada, fiul lui Zeus și al lui Danae, fiica regelui Acrisios al Argosului.

Conform unui oracol, regele Acrisios al Argosului - strănepotul regelui Acrisios avea să moară de mâna nepotului său. De aceea o închise pe fiica sa Danae într-un palat subteran de bronz. Dar Zeus, îndrăgostindu-se de ea, a intrat în acel palat printr-o ploaie de aur. Din cei doi s-a născut Perseu. La început, Danae îl ținuse ascuns pe micul său fiu, dar Acrisios, auzind glasul vesel a copilului, coborî în palatul subpământean și își văzu fiica cu pruncul ei. El porunci ca cei doi să fie ferecați într-o ladă și trimiși pe mare. După o lungă călătorie, lada ajunse pe insula Serifos (în arh. Ciclade), unde îi găsi pescarul Dictys și îi duse la regele insulei, Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseu crește și devine un tânăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danae, Polydectes vede însă în Perseu o piedică în calea dragostei lui. Cu gândul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tânăr să-i aducă capul Meduzei, singura muritoare dintre gorgone. Perseu a fost ajutat de zeii din Olimp pentru săvârșirea acestei fapte, mai cu seamă de Hermes, care îi dărui spada sa ascuțită (singura care o putea străpunge pe Medusa) și de Atena, care îi dădu un scut de bronz în care vedeai ca într-o oglindă. Perseu mai primi coiful lui Hades - care făcea invizibil pe cel care-l purta - , niște sandale înaripate și o traistă care se mărea sau se micșora pe măsură ce puneai în ea de la nimfe.

În lunga sa călătorie el întâlni pe bătrânele graie (în greacă "graiai" înseamnă bătrânele), surorile gorgonelor. La sfatul lui Hermes, Perseu le fură singurul ochi pe

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

care îl aveau și care îl purtau fiecare cu rândul. Graiele îi spuseră unde se află gorgnele, iar Perseu le înapoie ochiul. Ajuns pe insula gorgonelor, Perseu le găsi adormite. Zeul Hermes și zeița Atena îl ajutară, ferindu-l de chipul gorgonelor - care dacă le vedea cineva devenea stană de piatră și arătândui-o pe Medusa în scutul ca oglinda. El se îndreptă către ea, privind- o prin scut și dintr-o singură lovitură, îi reteză capul. Îl ia apoi cu sine și zboară repede înapoi în Grecia, înainte ca celelalte gorgone să se scoale. Din trupul Meduzei au ieșit calul înaripat Pegas și uriașul Chrysaor.

În călătoria lui Perseu spre casă, în Libia, din capul Meduzei cădea sânge. Conform legendei, acesta s-a transformat în șerpi și a prefăcut Libia în pustiu. Apoi Perseu ajune la titanul Atlas. Acesta deoarece zeița Themis îi spuse că un fiu al lui Zeus îi va fura merele de aur , îl alungă pe Perseu. Atunci Perseu scoase din traistă capul Meduzei și Atlas rămase împietrit pentru vecie ținând pe umeri bolta cerească. Pe drum, Perseu trece și prin Etiopia. Acolo o întâlni pe Andromeda, fiica regelui Kefeus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda , la cererea unui oracol , a fost înlănțuită de o stâncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor trimis de Poseidon ca să o devoreze. Când monstrul se apropie de ea, Perseus îi arătă chipul Meduzei și-l împietri pe loc. Andromeda fu salvată, dar Fineus, fostul logodnic al Andromedei, veni în toiul nunții cu o mică oaste și îl atacă pe Perseu. Atunci eroul scoase din nou capul Meduzei și Fineus cu oamenii săi fură prefăcuți în statui. Eroul își continuă drumul de întoarcere, luând-o pe Andromeda cu el. Când cei doi ajunseră pe insula Serifos, Polydectes tocmai voia să o necinstească pe Danae. Lipsită de apărare, Danae se refugiase, căutând ocrotire, la altarul zeiței Atena. La sosirea lui Perseu tiranul își primi și el pedeapsa cuvenită: vederea chipului înspăimântător al Meduzei îl împietri. Fiul lui Zeus lăsă conducera insulei lui Dictys, fratele lui Polydectes.

După ce o eliberă pe Danae de urmăritorul ei, Perseu își continuă drumul împreună cu Andromeda și cu mama sa spre Argos. Când auzi vestea că nepotul său vine în Argos, Acrisios fugi în Larissa. Perseu rămase să domnească în Argos. El înapoie zeilor toate darurile date pentru a o ucide pe Medusa. Zeița Atena își puse capul gorgonei pe scut, iar de atunci aceasta îi este egida.

În timpul domniei din Argos, Perseu organiză niște jocuri. La acestea luă parte și Acrisios, bunicul eroului. Când Perseu aruncă discul de bronz, acesta se ridică până în nori, iar apoi căzu direct în capul lui Acrisios. Deznădăjduit, Perseu lăsă conducerea Argosului vărului său, Megapenthes, iar el se duse în Tirint, unde domni fericit mulți ani. Din Tirint,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Perseu întemeie orașul Micene. Acesta se numi așa ori pentru că Perseu a acolo găsit o ciupercă (numită în greacă myces) ori după Mycene, fiica zeului unui râu, Inachus. Apoi fiul lui Zeus l-a detronat și ucis pe Megapenthes, devenind rege peste Tirint, Micene și Argos.

Perseu cu Andromeda au avut șapte fii: Perses, Alcaeus, Heleus, Mestor, Sthenelus, Electryon și Cynurus și două fiice: Gorgophone (Ucigașa de gorgone) și Autochtoe (Născută pe pământul acesta; autohtonă).

Perseu a fost lăsat în Etiopia și a devenit strămoșul regilor Persiei. Electryon, Sthenelus și fiul său Eurystheus au domnit în Micene. Marele erou Heracle este de asemenea perseid, mama lui, Alcmene, este fiica lui Electryon, iar tatăl său vitreg, Amphitryon, fiul lui Alcaeus. Astfel heraclizii, urmașii lui Heracle, sunt o ramură a perseizilor.

Heracles (Hercule) este cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, neîntrecut in forţă şi vitejie şi care, după moarte, a fost primit în rândulzeilor devenind astfel nemuritor. A fost fiul lui Zeus şi al Achenei. Datorită geloziei soţiei lui Zeus, Hera, acesta a fost blestemat, şi intr-un exces de nervozitate şi-a ucis soţia şi copii. In urma săvârşirii acestei crime, eroul consulta oracolul din Delphi. Pentru ispăşire, Apollo ii porunceşte să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. In slujba acestuia, Heracles săvârşeşte cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (isprăvile) lui Heracles. Printre faptele sale eroice se numără, răpunerea leului din Nemeea, lupta cu Hidra, prinderea mistreţului de pe muntele Erymanthus, înfrângerea păsărilor stimfaliene, vânarea căprioarei zeiţei Artemis, uciderea mistreţului din Erimant, curăţarea gunoiului din grajdurile lui Augias, prinderea taurului lui Poseidon, aducerea cailor lui Diomede, lupta cu amazoanele pentru cingătoarea Hipolitei, adunarea vacilor lui Gerione, răpirea câinelui Cerber, înfrângerea lui Nereu, eliberarea lui Prometeu, aducerea merelor de aur, etc.

Dedal şi Icar. Dedal a fost un arhitect şi sculptor faimos din mitologia greacă. Este cunoscut mai ales pentru crearea celebrului Labirint din Creta, la cererea regelui Minos, pentru închiderea Minotaurului. Drept răzbunare şi pentru că a fost complicele reginei Pasiphae, Minos l-a închis pe arhitect şi pe fiul acestuia, Icar, în acel edificiu, a cărui ieşire a fost zidita. Pentru a se salva, Dedal, cu multa ingeniozitate, confecţionează doua perechi de aripi artificiale, pentru el şi fiul sau. Reuşeşte să se salveze, însă Icar, avid de înălţimi şi mânat de ambiţia nebunească de a atinge soarele, se prăbuşeşte şi moare.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Belerofon a fost fiul lui Glaucos, regele Corintului şi l-a avut ca bunic pe Sisif, cel care a fost trimis în Tartarus ca pedeapsă pentru multiplele sale păcate. Cea mai mare ispravă a lui Belerofon a fost omorârea Himerei, un monstru care, conform afirmaţiilor lui Homer, avea cap de leu, trup de capră, coada de şarpe şi răsuflare de foc. Ştiind că nu poate birui Himera, decât acela care stăpâneşte calul înaripat Pegas, ieşit din trupul Meduzei, Belerofon , ajutat de zeiţa Palas - Atena (zeiţa i se arăta în somn, îi oferă nişte frâie de aur şi îl învăţa cum să prindă calul), reuşeşte să îl captureze pe Pegas, îl îmblânzeşte, apoi ucide Himera. Mai târziu, Belerofon simţindu-se plin de orgoliu a vrut să urce cu calul său Pegas până în Olimp pentru a fi egal cu zeii, însă Zeus s-a înfuriat văzând această îndrăzneală. Zeus ordonă vulturului său să îl muşte pe Pegas. Calul se scutură de durere, iar Belerofon cade din şa şi moare în Corint unde i se ridică un monument de piatră.

Ulise sau Odiseu, personaj mitologic, a fost celebrul erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odiseea) care a participat la războiul troian. Odiseu era regele Itacăi şi fiul lui Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif) şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol important. A fost obligat de soarta să poarte războaie lungi, să-şi demonstreze vitejia prin învingerea Ciclopului Polifem şi multe altele. Una din cele mai cunoscute legende despre el se refera la arderea Troiei până la temelii, folosind şiretlicul calului de lemn, binecunoscutul cal troian.

Ahile, fiul zeiţei Tenis (zeiţa curcubeului) şi al unui pământean, Anchise, se remarcă prin bătălia dusă cu amazoanele, prin puterile de semizeu, datorită spălării sale în răul Stil, răul care despărţea Infernul de Pământ, de către mama sa la naştere. A participat la războiul troian de partea grecilor. Era de neînfrânt, doar Apollo cunoştea secretul său, şi anume faptul că nu putea fi rănit cu arma decât in călcâi, deoarece când a fost scăldat, a fost ţinut de călcai. Mai mult decât atât, nu putea pieri de arma vreunui muritor, chiar daca îl nimerea in călcâi, decât ajutat de un zeu. Astfel, săgeata din arcul lui Paris, călăuzită de Apollo, îl va învinge pe marele Ahile.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

Activităţi de învăţare:

- prezentarea teoriei .

- identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor faptelor istorice;

- lectura aprofundată a izvoarelor istorice.

- analiza desenului schematic ( genealogia Zeilor);

- analize corelative și comparative ale unor mituri din diferite spații și epoci istorice;

- analiza atenta a imaginilor, a desenelor representative;

- identificarea diferențierilor dintre elemente;

- precizarea particularităţilor mitologice grecesti și romane;

- exemplificări şi localizări geografice;

- lectura aprofundată.a textului;

- descrierea specificului zeitӑtilor romane si grecești;

- dialogul ;

- precizarea şi utilizarea conceptelor și categoriilor esențiale pentru studiul mitologiei

- realizarea de comparaţii între mitologia greacă şi cea romană

- realizarea de portofolii

- identificarea zeităţilor cu ajutorul imaginilor prezentate.

TOPOS ŞI MITOLOGIE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

(EDIŢIE TIPĂRITĂ, 2017)

Autori AMARINEI TANIA, FOCA ALINA ROMAN TATIANA

ISBN 978-973-0-25424-2