Mihail Kogălniceanu, Filosof Al Bunului Simţ, Un Geniu Al Chibzuinţei (I)

1 351() / 2017

ISSN 1220 -6350 ISSN 1220 -6350

9 771220 635006

Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului simţ, un geniu al chibzuinţei (I)

1 351( ) / 2017 1 351( de Eugen Simion Franei nu ar trebui să îi fie rușine să-și apere interesele de Thierry de Montbrial Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (I I) de Florica Dimitrescu

Călinescu, omul universal faă cu istoria frauduloasă de Constantin Coroiu Postmodernismul românesc ‒ treizeci de ani după... de Ştefan Baghiu, Ion Pop, Lucian Chișu, Mihai Iovănel, Robert Cincu, Alexnadru Matei, Paul Cernat Nr. 1 ( 351 ) / 2017

Mihaela BURUGĂ secretariat de re d acţie CUPRINS

1/2017

FRAGMENTE CRITICE Eugen SIMION: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului simţ, un geniu al chibzuinţei (I) Mihail Kogălniceanu, a Philosopher of Common Sense and a Reasonable Genius (I)...... 3

A GÂNDI EUROPA Thierry de MONTBRIAL: Franței nu ar trebui să îi fie rușine să-și apere interesele France Should not be Ashamed of Defending its Own Interests ...... 16

EMINESCU Florica DIMITRESCU: Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II) Le monde des couleurs de Mihai Eminescu (II) ...... 20 Dana LIZAC: Eminescu, Heliade şi Creangă, actori în Călin (file din poveste) (II) Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu and Ion Creangă, as actors in Eminescu’s poem Călin (Pages from a Fairy Tale) (II)...... 39

CRONICI LITERARE Constantin COROIU: Călinescu, omul universal față cu istoria frauduloasă G. Călinescu, the Universal Man vs. the Fraudulent History ...... 50

DEZBATERE „Caiete critice” 1986: Postmodernismul românesc – treizeci de ani după... Ştefan Baghiu, Treizeci de ani de la dezbaterea majoră a postmodernismului / Thirty Years since a Major Debate on Postmodernism ‒ Ion Pop, „Variaţiuni” postmoderne / Postmodern “Variations” ‒ Lucian Chișu, Post-modernismul (Dosar critic) / Postmodernism (A Thematic Dossier ) ‒ Mihai Iovănel, Metarealismul postmodern în proza postcomunistă / Postmodern Meta-realism in Post-commu- nist Fiction ‒ Robert Cincu, „Caiete critice”, nr.1-2, 1986: după 30 de ani / „Caiete

1 critice” Literary Magazine, No.1-2, 1986: 30 Years After ‒ Alexandru Matei, Realul care anulează fantasma / When Reality Replaces Illusion ‒ Paul Cernat, Sfârșitul postmodernismului? / The End of Postmodernism? ...... 61

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale pictorului Sorin Dumitrescu Mihăeşti

2 Fragmente critice Eugen SIMION Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului simţ, un geniu al chibzuinţei (I)

Abstract Articolul de față se referă la Mihail Kogălniceanu, ca personlitate culturală. Considerat un „mare conducător cultural” (Nicolae Iorga), un „spirit critic” (G. Călinescu), conducătorul „Daciei literare” face parte din categora întemeietorilor și dascălilor de conștiință națională, a reformiștilor cultu- rali. În centrul programului său stă duhul naţional, formulă pe care generațiile următoare o vor pro- mova prin sintagma specific naţional. Scrierile istorice, morale şi politice semnate de Kogălniceanu apațin unui om cultivat, cu spirit disociator căruia i se alătură un fin creator de limbaj şi un excep- ţional moralist. Kogălniceanu vrea o literatură originală, inspirată de istoria, obiceiurile, moravurile şi priveliştile ţărilor româneşti. Desfide pe cei care citesc doar autorii străini şi dispreţuiesc pe scriitorii români. Paralel cu ideea de a crea o literatură naţională, Kogălniceanu recomandă introducerea spiritului critic. Codul moral stabilit de Kogălniceanu în Introducţia la Dacia literară şi în Programul ziarului Steaua Dunării este şi azi, în câteva puncte esenţiale, valabil. Cuvinte-cheie: menatlități, cultură, reformă, spirit național, imitație, sprit critic. The present article is about Mihail Kogălniceanu as an influential person in Romanian culture. Recognized as a „great cultural leader” (Nicolae Iorga), a „critical spirit” (G. Călinescu), the head of the Dacia literară movement belongs to the noble league of founding fathers and formative influ- ences, teachers of national consciousness and cultural reformers. His program is built around the „national spirit” concept, that the generations to come will promote as „national specificity”. Kogălniceanu’s historical, political and moral writings reveal a learned and analytic spirit, a refined inventor of literary language and an exceptional moralist. Kogălniceanu pleads for a literature inspi- red by the history, traditions, way of life and lanscapes of the Romanian principalties. He challenges readers who appreciate foreign literature exclusively and despise Romanian writers. His idea of buil- ding a national literature is matched with a demand for „critical spirit” in literary criticism. The moral code established by Kogălniceanu in his Introduction to the Dacia literară magazine and in the Program of Steaua Dunării journal is still today, in its main points, convincing. Keywords: mentalities, culture, reform, national spirit, imitation, critical spirit.

Dintre multele judecăţi de valoare des- Călinescu laudă, lângă spiritul mesianic al pre Mihail Kogălniceanu şi opera lui, s-o istoricului, spiritul critic: „Darul de căpete- cităm şi pe aceea dată de Nicolae Iorga: „Un nie al lui Kogălniceanu e de a fi avut spirit om genial, cel mai mare conducător cultural critic, atunci când lumea nu-l avea; şi de a-l şi politic pe care l-au avut românii în epoca fi avut în formă constructivă, ardentă, fără modernă” (Oameni care au fost, IV). G. sarcasm steril.” Conducătorul Daciei literare

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail: [email protected]. 3 Eugen Simion

ar fi, dar, un mesianic pozitiv, spre deosebire de Heliade Rădulescu care, am văzut deja, este un mesianic ceţos şi egotist... Formule norocoase, dintre acelea care definesc pentru multă vreme un spirit şi însoţesc, adesea, un destin în posteritatea lui culturală. Trebuie spus însă că mesianicul pozitiv recomandă în mai toate împrejurările moderaţia şi acţiunea practică în viaţa socia- lă şi în cultură. Critica bună, critica sănătoa- să nu se poate închipui decât în „hotarele moderaţiei”. Istoria nu se poate scrie în afara adevărului şi adevărul despre naţia ta nu poate fi cunoscut fără o anumită modestie pe care Kogălniceanu, filosof al bunului simţ, spirit cumpănit, o numeşte o datorie: „Să ne ferim, domnilor mei, de acesta manie [este vorba de romanomania contemporani- lor săi] care trage asupra noastră râsul stră- inilor. În poziţia noastră de faţă, cea întâi datorie, cea întâi însuşire trebuie să ne fie modestia; almintrelea, am putea merita ceea ce zice d. Eliad, că numai naţiile bancrute vorbesc necontenit de strămoşii lor, bunăoa- ră ca şi evegheniştii scăpătaţi. Să ne scobo- râm din Ercul, dacă vom fi mişei, lumea tot cerilor şi abuzului de imitaţii şi pentru a mişei ne va ţinea şi, dimpotrivă, dacă izgo- ajuta scena românească să treacă de la păpu- nind demoralizaţia şi neunirea obştească, şerie la o artă veritabilă; prozatorii încearcă care ne darmă spre pieire, ne vom sili cu un toate formulele, de la memorialul de călăto- pas mai sigur a ne îndrepta pe calea frăţiei, rie la roman, istoricii inventează o disciplină a patriotismului, a unei civilizaţii sănătoase (istoria) pe măsură ce descoperă şi publică şi nu superficială, cum o avem, atunce vom letopiseţele şi alte documente despre trecu- fi respectaţi de Europa, chiar dacă ne-am tul unei naţiuni pe care ei o consideră veche trage din hoardele lui Gengis-Han”... şi glorioasă... Fac toate acestea repede, cu o Moderat, lucid, „bărbat de bine”, deloc iubire aproape mistică pentru „duhul naţio- auster, interesat de toate – de la gastrono- nal”: amestecă stilurile, retoricile, pun pe mie la politică – Mihail Kogălniceanu face Boileau alături de Lamartine, jeluiesc în faţa parte, să mai spunem o dată, dintr-o genera- ruinelor în felul preromanticilor şi întoc- ţie de spirite întemeietoare. Unii sunt pro- mesc, în acelaşi timp, sarcasticele „fiziolo- feţi şi martiri, ca Bălcescu, alţii sunt sceptici gii”, silind, în toate cazurile, limba română fini şi abili oameni politici, ca Ion Ghica, să primească nuanţele gândului liric şi com- poeţi exaltaţi, cuprinşi de un sfânt nesaţiu, ca plexitatea conceptelor. Au reuşit. Limba Heliade, spirite sintetizatoare, profunde, ca română arată altfel când generaţia aceasta Alecsandri... O generaţie superbă de logot- părăseşte, spre sfârşitul veacului, scena isto- heţi (creatori de limbaj) care îşi asumă sarci- riei. Altfel arată şi cultura română. Apăruse na de a schimba istoria şi de a construi o între timp o nouă generaţie de creatori. Între cultură sincronică. Unind arta de a iubi cu ei, un mare poet (Eminescu) şi un critic, arta de a scrie, poeţii inventează o retorică, Maiorescu, care introduce în literatură auto- oamenii de teatru înfiinţează, la propriu, nomia esteticului şi prin ea filtrul judecăţii teatrul ca instituţie şi compun piese cu de valoare... subiecte româneşti pentru a face faţă tradu- Locul şi rolul lui Mihail Kogălniceanu în 4 Mihail Kogălniceanu (I)

cultura română sunt cunoscute. Rol, se însă un spirit al amplitudinii şi, cu adevărat, spune adesea, de îndrumător cultural şi, un vizionar dublat de un spirit de salon, dacă formula n-ar fi atât de compromisă, ar când maliţios, când sfătos, digresiv, ardent, trebui s-o acceptăm. Fiul agăi Elie Kogălni - fără excese... Este greu să-l fixezi, fără ezita- ceanu a fost, cu adevărat, un dascăl de con- re, într-una din cele două categorii care se ştiinţă naţională şi un spirit îndrumător în confruntă în epocă: bonjuriştii şi ruginiţii, cei cultură: a înfiinţat reviste, a scris articole de care vor să scoată pe români din inerţia direcţie, a întocmit programe, culegeri de răsăriteană şi cei care vor să-i ţină în vechea documente şi dicţionare, a ţinut cursuri uni- şi dreapta rânduială. Fiul agăi Elie este, versitare şi, când activitatea lui politică i-a indiscutabil, un spirit înnoitor, un om care permis, a scris articole de critică literară şi vrea să schimbe ticăloasele obiceiuri; se chiar opere de ficţiune. În spiritul epocii, are amestecă prudent, dar se amestecă, totuşi, disponibilitate pentru toate genurile. Nu-şi în toate actele politice importante ale epocii. duce proiectele până la capăt, nici aici, nici Ţine discursuri incendiare în parlament şi în alte domenii în afară, poate, de politică. iniţiază reforme care vor schimba structura Kogălniceanu este şi el, ca mulţi scriitori din societăţii româneşti... Kogălniceanu este, generaţia sa, un om al fragmentului, când fără dubiu, mintea cea mai clarvăzătoare a este vorba de opera literară propriu-zisă, epocii şi omul care, putem spune, a gândit dar are o viziune generală asupra evoluţiei mai bine, cu un spirit practic mai drept şi culturii şi un program de propăşire, după mai eficace decât alte spirite profetice (şi nu cum se va vedea mai bine când vom discuta sunt puţine) ale timpului, statul român proza lui istorică şi politică. Compune ver- modern... Dar el nu-i un necondiţionat al suri, traduce şi adaptează piese de teatru, înnoirii. El vrea reforme „blânde şi gradua- notează în carnetele sale impresii de călăto- le”, recomandă, în toate împrejurările, tem- rie, face câteva biografii (cea despre poetul peranţa şi toleranţa: schimbările să fie Hrisoverghi este, pentru timpul ei, remarca- supravegheate de „moral şi (de) buna orân- bilă), încearcă, în fine, să introducă spiritul duială”. Când discută moravurile din saloa- critic în literatură şi fundamentează o litera- nele moldovene, nu uită să spună că fiul sau tură istorică. Când se dedică, aproape în fiica trebuie, înainte de a face pasul hotărâ- exclusivitate, politicii şi ajunge ministru şi tor, să ceară „părinteasca iertăciune”... Ca prim-ministru, ţine discursuri. Unele sunt naţie, trebuie „să ne ţinem mai ales de cele celebre. Spiritul moderat ştie să fie şi tăios, trecute, ele pot să ne scape de pieire; să ne ironic, elocvent şi chiar mesianic... Este în ţinem de obiceiurile strămoşeşti – atât cât felul lui ordonat, documentat, meticulos, nu sunt împotriva dreptei cugetări –, să ne totdeauna elocvent şi cu moderaţie retorică, ţinem de limba, de istoria noastră, cum se pasionat cu stăpânire de sine, unul dintre ţine un om, în primejdie de a se îneca, de marii oratori politici ai vremii. prăjina ce i se aruncă spre scăpare”... Vorbind de scriitorul Kogălniceanu trebuie Acestea sunt, în fond, şi ideile reformis- să ţinem seama şi de aceste scrieri neliterare tului Kogălniceanu în cultură. El a lepădat în care omul cultivat şi spiritul disociator se straiele asiaticeşti, pe care le purta în adoles- întâlnesc cu un fin creator de limbaj şi un cenţă, a combătut aristocraţia naşterii şi a excepţional moralist. Aş zice chiar că Mihail susţinut aristocraţia meritului, a devenit el Kogălniceanu este un scriitor de prim ordin însuşi proprietar de fabrică de postavuri şi în generaţia lui, mai ales în scrierile istorice, proprietarul unei flote (formată, e drept, din morale şi politice. Versurile lui, puţine şi două şlepuri), a susţinut introducerea tipa- neesenţiale (prelucrări după Schiller), atestă rului şi a vaporului, dar, când este vorba de o anumită îndemânare prozodică, dar nu duhul naţional, Kogălniceanu apără tradi- mai mult decât atât; fragmentele epice ţiile, vechea spiritualitate, „cultul ţării noas- dovedesc spirit de observaţie şi un portre- tre”, într-un cuvânt, „consolidarea naţiona- tist fin, discursurile, introducerile şi însem- lităţii române”. Faptul se vede bine în arti- nările cu caracter ideologic şi moral arată colele sale de direcţie. Sunt cunoscute 5 Eugen Simion

Introducţia [lui] la Dacia literară din 1840, fără restricţie, vom judeca şi noi scrierile Introducţia la Arhiva românească, cuvântul altora, căci critica s-a făcut neapărată mai introductiv la Cursul de istorie naţională ales în timpul de faţă, când limba româneas- (1843), prefaţa la Letopiseţele Ţării Moldovei şi că este răstignită pe fel de fel de cruci, strop- celelalte scrieri şi discursuri în care vorbeşte şită prin fel de fel de sisteme, întunecată, de necesitatea unei culturi animate de duhul prin fel de fel de ortografii, unele mai absur- naţional şi vegheată de un spirit critic drept. de decât altele”... Au devenit, de un secol şi jumătate, bunuri Să mai aruncăm o privire pe introducţiu- de manual şcolar. Să amintim numai două- nile, programele, articolele sale din anii ’40 şi trei idei care le străbat şi se repetă, după ’50, atunci când, întors de la studii din stră- aceea, în mai toate intervenţiile parlamenta- inătate, unde lepădase straiele asiaticeşti şi re şi academice ale acestui spirit moderat, îmbrăcase costumul occidental, dar nu creatorul doctrinei istoriste şi organiciste... voise cu niciun preţ să se lepede de duhul Kogălniceanu vrea, se ştie, o literatură origi- naţional şi de trecutul istoriei neamului său. nală, inspirată de istoria, obiceiurile, mora- Kogălniceanu vrea – dimpreună cu C. vurile şi priveliştile ţărilor româneşti. Negruzzi, Alecsandri şi alţi tineri din Vituperează dorul imitaţiei („manie primej- generația sa – să dea o direcţie pozitivă cul- dioasă pentru că omoară în noi duhul naţio- turii şi, în genere, societăţii româneşti. În nal”) şi pe cei care citesc doar autorii străini centrul acestor programe ideologice stă, şi dispreţuiesc pe scriitorii români. Această repetăm, duhul naţional, adică ceea ce mai poziţie, indiscutabil justă, necesară la 1840, târziu generaţia lui Ibrăileanu şi Iorga a a devenit mai târziu punctul de reazim al numit specificul naţional. În 1840, în localiştilor noştri. Paralel cu ideea de a crea o Introducţie [la „Dacia literară”] promite, literatură naţională, Kogălniceanu reco- înainte de orice, că revista va primi pe scrii- mandă introducerea spiritului critic. torii români din toate provinciile românită- Trebuie să-i fim recunoscători omului tem- ţii „fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu perat, iniţiatorului reformelor graduale şi chipul său”. O dovadă de înţelegere (faţă de blânde că, fundamentând cultura naţională, diferenţierile regionale), de toleranţă faţă de n-a gândit-o în afara spiritului critic, definit ordinul stilistic şi, mai ales (aici se află ideea în termeni morali; abia în altă epocă, prin cea mai importantă!) în dorinţa de a realiza, Maiorescu, critica va fi înţeleasă ca o expre- prin cultură, unirea românilor din toate sie a esteticii generale şi în limitele autono- provinciile istorice. O idee fundamentală în miei valorilor artistice. Codul moral stabilit gândirea politică a lui Kogălniceanu şi, în de Kogălniceanu în Introducţia la Dacia lite- fapt, a întregii generaţii paşoptiste. Aşadar, rară şi în Programul ziarului Steaua Dunării „Dacia literară” anunţă că vrea să fie „un este şi azi, în câteva puncte esenţiale, vala- repertoriu general al literaturii româneşti”, bil. Îl vor reformula, de altminteri, şi în care să se vadă „ca într-o oglindă”, româ- Ibrăileanu, şi Lovinescu, şi G. Călinescu: cri- nitatea (termenul nu există încă sub această tica să fie nepărtinitoare, adică obiectivă, să formă) românească în totalitatea şi cu chipu- fie supravegheată de legea morală („noi ne rile ei. Urmează, definit pe puncte, progra- vom sili ca moralul să fie pururea pentru mul cunoscut. Merită să reproducem frag- noi o tablă de legi şi scandalul o urâciune mentul cel mai important, acela ce promite izgonită”), să evite arbitrariul, atacul la per- o critică obiectivă, reprimarea maniei imitaţiei soană. O propoziţie din 1840 a devenit cele- şi cultivarea duhului naţional, adică principii- bră şi, orice critic român autentic o are sau le esenţiale ale unei critici literare drepte. ar trebui s-o aibă mereu sub ochi: „vom cri- Altfel formulate şi cu alte argumente esteti- tica cartea, iar nu persoana”, idee care va fi ce şi etice, aceste principii – putem să le reluată în 1855: „Persoana autorului va fi numim fondatoare ale criticii – au fost pururea sacră pentru noi, dar opera, fiind a reluate, îmbogăţite, nuanţate şi teoretizate, publicului, va fi şi a noastră; supuind scrie- după Kogălniceanu, întâiul legislator, de rile noastre la apreciaţia altora, şi aceasta Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, G. Căli- 6 Mihail Kogălniceanu (I)

nescu... De la el pornesc, în fond, toţi cei nu (în 1840 are 23 de ani) arată maturitatea care vor să dea o direcţie în literatură şi să gândirii lui politice şi literare, capacitatea judece obiectiv opera literară. Iată cum sună lui intelectuală şi, cum i-am zis de mai acest act de naştere al criticii româneşti şi, în multe ori până acum, spiritul ei de chib- ciuda metodelor sofisticate postmoderniste, zuinţă, spirit constructiv, adaptat nevoilor cât de actual este el şi azi: „Moldovlahiei” şi posibilităţilor ei culturale de atunci. O foaie, aşadar, care, „părăsind „Noi ne vom sili ca moralul să fie puru- politica” şi „făcând abnegaţie de loc”, se rea pentru noi o tablă de legi şi scandalul o adresează tuturor românilor şi publică pro- urîciune izgonită. Critica noastră va fi ducţii literare din orice parte, „numai să fie nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu bune”... Această mică propoziţiune („numai persoana. Vrăjmaşi a arbitrarului, nu vom fi să fie bune”) vrea să pună stavilă grafoma- arbitrari în judecăţile noastre literare. niei şi, în esenţă, instaurează criteriul estetic Iubitori a păcei, nu vom priimi nici în foaia în literatură şi în critica literară. Mai este noastră discuţii ce ar pute să se schimbe în ceva demn de semnalat în acest prim cate- vrajbe. Literatura are trebuinţă de unire, iar hism literar românesc din faza de trecere nu de dizbinare; cît pentru noi dar, vom spre modernitate: Kogălniceanu nu vrea să căuta să nu dăm cea mai mică pricină din amestece literatura cu politica, deşi – trebu- carea s-ar pute isca o urîtă şi neplăcută ie să recunoaştem – este aproape imposibil neunire. În sfîrşit, ţălul nostru este realizaţia să desparţi, la 1840, literatura de politică. dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o lite- Acum, cum va scrie într-un rând Heliade ratură comună pentru toţi. Dorul imitaţiei s- Rădulescu, „literatura este politica noastră a făcut la noi o manie primej dioasă, pentru cea mai bună”. Kogălniceanu vrea ca „Dacia că omoară în noi duhul naţional. Această literară” să facă înainte de orice literatură şi, manie este mai ales covîrşitoare în literatu- încă, literatură bună, cu valoare estetică, din ră. Mai în toate zilele ies de subt teasc cărţi moment ce introduce în programul revistei în limba românească. Dar ce folos! că sunt mica propoziţie citată mai sus. Că nu s-a numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele ţinut de promisiune sau, mai bine spus, n-a de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o litera- putut să facă această despărţire, în sumarul tură. Noi vom prigoni cît vom pute această revistei, este de înţeles. Literatura însăşi, în manie ucigătoare a gustului original, însuşi- acest moment inaugural, are rosturi naţio- rea cea mai preţioasă a unii lite raturi. Istoria nale şi, deci, politice. Aşa că, în practică, vor noastră are destule fapte eroice, frumoasele merge câteva decenii împreună. Rămâne, noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile totuşi, luciditatea critică (estetică) a tânăru- noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, lui moldav întors în 1838 de la Berlin, unde- pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de şi făcuse studiile. Deviza lui şi, implicit, a scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă „Daciei literare” este: să publicăm producţii să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia literare de peste tot (din tot spaţiul Daciei), numai să fie bune. O regulă ce stă în capul noastră va primi cît se poate mai rar tradu- tablei de legi: o critică nepărtinitoare; ea va cri- ceri din alte limbi; compuneri origi nale îi tica opera, nu persoana care a scris-o; vom res- vor umple mai toate coloanele.” pecta „moralul” (criteriul etic), vom izgoni urâ- Lăsând la o parte frazele retorice, trium- ciunea scandalului, vom sprijini creaţia origina- faliste despre progresele literaturii noastre lă, nu mania primejdioasă a imitaţiei care omoa- după apariţia „Albinei româneşti” şi a ră „duhul naţional” etc. Program, încă o dată, „Curierului naţional” („de atunci, unspre- esenţial pentru o literatură ce aspiră să stea, zece ani sunt aproape; între altele multe cu mândrie, între literaturile din Europa. Bun înaintări [... ] s-au făcut în ambele principa- pedagog, Kogălniceanu crede, când lansea- turi, literatura n-a rămas în lenevire [... ] lite- ză nava „Daciei literare” că, la 1840, literatu- ratura noastră făcu pasuri de uriaş şi astăzi ra noastră făcuse deja aceşti paşi de uriaş... se numără cu mândrie între literaturile Nu-i făcuse, dar, iată, minţi vizionare şi bine Europei”), programul tânărului Kogălnicea- chibzuite ca ale lui, prevăd calea cea bună... 7 Eugen Simion

Din programul cultural al lui Kogălni - Demidov („un învăţat şi făcător de bine”), ceanu face parte şi teatrul, după cum s-a care, făcând o călătorie ştiinţifică în ţările putut reţine. Iubea teatrul, ca artă, şi, pe româneşti, a notat într-o carte ceea ce a când se afla la studii la Lunéville şi Berlin, văzut (lucruri bune şi rele) şi ce crede des- se luptă cu inerţia şi zgârcenia tatălui şi cu pre români (el „ne-a lăsat nemulţămit” – mentalităţile morale ale domnitorului, pen- spune Kogălniceanu). De aici porneşte tru a obţine îngăduinţa de a merge mai des nemulţumirea lui Kogălniceanu, mulţumit la teatrul franţuzesc, dovadă că îi place. În în genere de Occident şi, după cum se poate 1840, când este numit dimpreună cu constata din tot ce scrie, doritor ca Negruzzi director al Teatrului Naţional din Principatele să ia ca model de dezvoltare Iaşi, el ia în serios problema dramaturgiei ţările occidentale, iritat că românii ţin naţionale şi, într-un articol din tomul I al mereu uşa deschisă „nemernicului [străinu- „Daciei literare”, el contesta – şi în acest lui] şi drumeţului”, în timp ce străinii, reţi- domeniu – mania imitaţiei, lipsa de gust, nuţi la ei acasă, devin pretenţioşi, mofturoşi anacronismele supărătoare din spectacole. când vin la noi şi cer să li se deschidă casa şi Vrea ca pe scena românească să fie artă, nu să primească toate onorurile. Chestiune păpuşerie. Nu vrea interes bănesc în teatru, delicată. Temă reluată sub toate chipurile în ci „un interes de slavă, dorul binelui”. I se literatura noastră, existentă şi în cronicile pare, în genere, că piesele sunt „rău alese, noastre. Kogălniceanu trage tema spre sfâşiete şi rău întocmite”. În fine, nu-i mul- ideea lui statornică, şi anume că, în lumea ţumit nici de jocul actorilor, cerându-le „mai românească de la 1840, „o abnegaţie de puţină sentimentalitate şi mai mult natu- naţionalitate domneşte obşteşte şi în toate” ral”. Remarcăm faptul că, şi în legătură cu şi că „numai cele străine sunt bune” şi că acest spaţiu cultural, are opinii sănătoase şi cele vechi, pământene, „obiceiuri varvare”. gust estetic bun, din moment ce observă, Nu-i, bineînţeles, de acord cu această men- critic, că decoraţiile şi costumele nu sunt ana- talitate şi, după ce denunţă, în genere, loage cu conţinutul pieselor şi că, într-un „xenomania [ce] ne-a stricat sistema naţio- spectacol ca Vicleniile lui Scapin, apare un nală”, aduce discuţia pe terenul literaturii. husar din vremea lui Napoleon – „un ele- Aici are ceva foarte limpede de spus. Se gant muscadin”. Kogălniceanu are umor şi poate bănui uşor ce. Apără geniul naţional şi are o ironie subţire şi tăioasă. vituperează, în limbajul lui deloc ezitant în Tot acum ridică şi chestiunea „xenoma- polemică, pe „evgheniştii” care învaţă fran- niei” românilor, adică a admiraţiei lor nedi- ţuzeşte şi ignoră limba şi literatura română. ferenţiate pentru ceea ce este străin şi, dacă Un protest care străbate literatura veacului nu a dispreţului, cel puţin a neîncrederii şi naţiunii. Kogălniceanu întoarce, se va vedea indiferenţei patologice faţă de ceea ce este de îndată, polemica lui cu xenomania şi cu românesc. O manie, o atitudine ce irită evgheniştii cosmopoliţi (nobilii) care se enorm şi pe Eminescu, apoi pe Nicolae „înăduşesc” cu limbile şi literaturile altor Iorga şi, pentru a cita pe cineva dintre cei naţii, spre un discurs profetic, favorabil, se apropiaţi de timpul nostru, pe G. Călinescu. înţelege, culturii naţionale. Capitolul cu care încheie, în 1941, Istoria literaturii se cheamă „Spiritul naţional” şi, aici, „Toţi evgheniştii noştri – scrie el – ştiu ia în râs, după cum se ştie, pe intelectualul franţozeşte, şi unii şi nemţeşte; mai toţi român care, neîncrezător în părerea confra- cunosc literatura acestor naţii, mai ales pre ţilor săi din ţară, aşteaptă cel mai mic semn autorii romancieri. Care oare sunt acei ce de recunoaştere de la un „specialist” din cunosc numai ceva limba şi literatura româ- altă parte. Kogălniceanu remarcă această nească? Poate doi-trii. Şi aceasta ne aduce cu mentalitate, după el înjositoare, încă în zorii atîta mai mult în mirare. Fiind în stare de a orientării noastre spre Europa şi o leagă de preţui ştiinţele, pro ducţiile duhului omi- ceea ce scriu despre noi, românii, cei care ne nesc, cum sunt aşa cu apatie cătră literatura vizitează. Are un exemplu în jurnalul lui A. naţiei lor, care singură poate să le deie idee 8 Mihail Kogălniceanu (I)

de faptele strămoşilor lor, de obiceiurile de două primejdii: a) să nu-li piardă identi- ţărei, de gustul, de duhul naţional? Poate tatea şi b) să nu rămână străin de Europa. socotesc că literatura noastră n-are nimică Maiorescu găseşte calea bună: „să fim naţio- vrednic de însemnat? Se înşală; deşi puţin, nali cu faţa spre universalitate”. Tânărul dar tot are îndestul ca să răsplătească pre Kogălniceanu o ghicise şi el, cu aproape o acel ce şi-ar jărtfi o parte a vremei sale întru jumătate de secol înainte. cultivarea ei. Şi chiar de n-ar avea încă nimi- * că bun, tot ar trebui s-o ocrotească ca să pro- Fiind vorba de cultura naţională şi, în ducă macar în viitor. Geniul se află în toate chip mai general, de duhul (specificul) naţio- naţiile şi în tot pămîntul; are trebuinţă nal – concept fundamental pentru romantici numai de slobozenie, ocrotire şi prilejuri, ca – identitatea lor nu trebuie căutată, desigur, să se arate. De datoria celor mari este ca să i numai în literatură. Înaintea literaturii se se deie aceste. Poporul are nevoie de două află, când este vorba de modul de a fi al feluri de trebuinţe, trebuinţele fizice şi tre- unei naţii, istoria. Kogălniceanu îşi dă buinţele intelectuale. Un popor în care tre- seama de acest fapt şi, în scrierile şi discur- buinţele intelectuale se dezvălesc se face o surile lui, face deseori trimiteri la această naţie mare; dimpotrivă, acela la care aceste sursă, în fond, esenţială. Memorabilă, rămâ- trebuinţe se înăduşesc se face o naţie brută, ne în istoriografia noastră, ca şi în literatură, se îndo bitoceşte şi se întoarce la starea sa prin ideile generale, lecţia de deschidere a cea sălbatică. Ferice de acela care înlesneşte Cursului de istorie naţională la Academia dezvălirea inteligenţii; vai de acela ce omoa- Mihăileană, la 24 noiembrie 18431. Este un ră duhul unei naţii.” text esenţial pentru Kogălniceanu şi pentru şi, după ce face toate aceste observaţii mora- cultura română. Aflăm, aici, un tânăr teore- le drepte, dă o listă de scriitori români ce tician al istoriei, şcolit în Occident, cu o gân- dispar în ticăloşie, ca Ionică Tăutu, Cîrlova, dire limpede şi fermă, deja iniţiat în istoria A. Hrisoverghi, Scavinski, martiri ai litera- naţiei sale, orientat şi în istoria universală. turii române, „carii şi-au plătit cu zilele Nu putem spune că este un monstru de eru- mica slavă ce n-au putut-o câştiga în viaţă şi diţie, cum ne place de regulă să spunem des- au dobândit-o abia după moarte”... De pre oamenii noştri învăţaţi, dar este un remarcat este faptul că unii scriitori-martiri tânăr istoric (de 28 de ani) care i-a citit pe citaţi de Kogălniceanu nu şi-au câştigat filosofi şi pe istoricii vechi şi este la curent mica slavă nici după moarte. Reacţia lui faţă cu cei mai apropiaţi de vremea lui. Ca să de xenomanie este însă îndreptăţită, dar, din dovedească faptul că istoria este „cartea de nefericire, ea n-a schimbat prea mult în căpitenie a popoarelor”, elevul lui Leopold mentalitatea românească. Rămâne, din acest de Ranke şi al lui Gans, profesor de drept eseu moral-literar, credinţa lui dreaptă în natural, citează din Tucidide, Tacit, Tit- duhul naţional deschis spre universalitate: Liviu până la Karamzin, promiţând de la „geniul se află în toate naţiile şi în tot început că va fi drept cu adevărul şi se va pământul; are trebuinţă numai de sloboze- feri de „cangrena linguşirii”. Are credinţa că nie, ocrotire şi prilejuri ca să se arate”. O istoria învaţă pe domn (guvernant) să frază emblematică, frumoasă, înţeleaptă. găsească „pildele cele mai drepte şi mai Sub altă formă, o va repeta, prin anii ’80 ai adevărate despre strategie”, iar pe cărturar secolului, Maiorescu, exprimând just relaţia (filosof) să observe „înaintarea duhului dintre naţional şi universal, o fantasmă ce omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniu- agită mereu spiritul românesc care se teme lui, pricinile neştiinţei, a superstiţiei şi a

1 Publicat, sub titlul Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană, rostit în 24 noiembrie 1843, “la cantora Foaiei Săteşti”, apoi în “Propăşirea” din 24 noiembrie şi 1 octombrie 1844, cu o notă în care precizează că “deosăbite împrejurări m-au silit să-l întrerupt”. Textul a fost reluat, în 1852, ca introducere la Letopiseţe şi, în 1872, în prefaţa la Cronicele României. 9 Eugen Simion

întunericului”. Pentru omul obişnuit, istoria un gen ce se poartă. Îl încearcă, pe la 1860, şi este, iarăși, un bun filosof pentru că în ea prozatorii români, mai puţin însă înzestraţi găseşte mângâiere pentru „relele de faţă” şi decât Walter Scott şi Dumas, modele euro- că, din păcate, „perfecţiunea n-a fost nicio- pene ale genului. În 1843, simte cu o oră mai dată în lume”. Să remarcăm faptul că şi aici, devreme spiritul veacului şi îşi îndeamnă în discursul istoric, Kogălniceanu este un contemporanii să se inspire de la teatrul fin moralist, nu numai în scrierile propriu- istoriei: zis literare. Îi place, vrem să spunem, să „Vroiţi însă un interes de roman, varieta- mediteze în marginea conceptelor pe care le te de întâmplări, episoduri patetice, tragedii foloseşte şi a unei idei pe care o reproduce care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii din scrierea altcuiva. Şi meditaţiile lui au care să vă rădice părul pe cap, apoi nu voiu totdeauna miez, trag un fir din caierul înţe- avea trebuinţă decât să vă povestesc cruzi- lepciunii vechi, recomandând cumpătare şi mile şi vieaţa aventurieră a lui Vlad Ţepeş, linişte, dorinţa de a fi bun şi de a te mântui de moartea vrednică de un princip a lui Despot prejudeţe. Kogălniceanu se mântuie el de pre- Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpuşne - judeţele tradiţiei, dar păstrează ceea ce i se anu, intrarea Cazacilor subt Hmelniţki în pare a fi bun şi temeinic în ele. Când îi citim, Moldova, care singură este o poemă întrea- la rând, scrierile, vedem că reflecţiile sale gă, năvălirile Tătarilor, tăierea lui Brân - pot alcătui o originală carte de înţelepciune, covanul şi a familiei sale, una din cele mai compusă în stil bătrânesc, fără „pripeală” şi triste privelişte ce istoria universală poate fără mari anxietăţi în faţa vieţii. Duhul înfăţoşa, catastrofa lui Grigorie Ghica, în moralistului este calm şi, evocând nenoroci- carea se întâlneşte tot neprevăzutul dramei, rile istoriei şi fatalităţile existenţei, nu intră şi câte alte scene grozave şi uimitoare, câte niciodată în panică. Se vaită şi el, precum alte întâmplări de cel mai mare interes chiar cronicarii moldoveni pe care îi studiază şi-i pentru indiferenţii)!” publică, dar jeluirea lui are mai totdeauna o încheiere pozitivă, o soluţie constructivă. Ca istoric, se plânge de puţinătatea docu- Istoria îi pare, şi în aceste momente, un das- mentelor şi, pentru a-şi sublinia modestia, căl bun, un îndrumător în care omul poate de puţinătatea talentului său de a le înfăţoşa avea încredere: (analiza, prezenta) îndestulător. Tema lui Miron Costin este reluată în termeni mai „Omul, totdeauna, înainte de neam – limpezi şi cu referinţe mai precise. Deşi îi zice el – şi-a iubit familia, înainte lume şi-a lipsesc multe, istoricul ca prelua „făclia [... ] iubit neamul şi partea de pământ, fie mare, criticii sănătoase” şi va înfăţoşa cum se cuvi- fie mică, în care părinţii săi au trăit şi s’au ne istoria patriei sale. Face, după Lucian, şi îngropat, în care el s’a născut, a petrecut un portret al istoricului adevărat, cum dulcii ani a copilăriei ce nu se mai întorc, a dăduse, mai înainte, un model al criticului simţit cea întâi bucurie şi cea întâi durere de literar. Un Bun istoric trebuie să fie, înainte bărbat. Acest simtiment sfânt, nu cunosc de toate, „slobod de frică şi de ambiţie, neli- încă nici un neam, nicio seminţie cât de picios mitei sau ameninţării”, cu alte cuvin- brută, cât de sălbatecă, care să nu-l aibă. te: să nu fie un cronicar oficial, linguşitor, M’aş întinde prea departe de sujetul meu, un Procopiu din Cezarea (istoricul public, dacă m’aş pune a vă arăta pilde despre atins de „cangrena linguşirii”), ci un istoric aceasta; ele sunt nenumărate.” „înţălept, să aibă sentimentul cuviinţilor, să şi, după ce evocă „chipul măreţ şi întocmai ştie a gândi şi a-şi înfăţoşa gândirile, să fie ca al lui Ahile, al lui Mihai Viteazul”, cunoscut în trebile politice şi militare”, în Kogălniceanu recomandă istoria ca sujet fine, „să spuie adevărul fără slăbăciune şi pentru literatură. Avea un exemplu la înde- fără amărire, să fie drept fără asprime, cen- mână: nuvela istorică a lui Negruzzi, avea, sor fără oţerire şi fără clevetire; să n’aibă nici desigur, şi altele din literatura străină. duh de partidă, nici însuşi duh naţional: îl Romanul istoric este, în epoca romantică, vreu, zice el, să fie cetăţean a lumii, fără stă- 10 Mihail Kogălniceanu (I)

pân, fără pravilă, fără privire cătră opinia cum se întâmplă la unii fraţi din Valahia şi vremii sale, şi nescriind decât pentru stima Transilvania. Asta recomandă istoricul oamenilor cu dreaptă judecată şi pentru Kogălniceanu în 1843, voind să aşeze stu- lauda viitorimii.” Acestea sunt însuşirile diul istoriei românilor pe principiul adevă- unui bun istoric; în vremea lui Lucian poate rului. Elogiază pe Petru Maior şi şcoala pe că se întâmpla la mulţi; dar astăzi, când care el a creat-o, se va vedea din cele ce egoismul şi ambiţia întunecă talenturile cele urmează, dar atrage atenţia, totodată, asu- mai mari, puţini s’ar găsi care să le adune. pra unei megalomanii, ce se va repeta, de Fără să vroiesc sau să mă pot pune mai sus, altfel, în cultura română. Bine chibzuitul sau măcar deopotrivă cu alţii, socot că nu- Kogălniceanu o vituperează încă din faşă: mi veţi lua rău încredinţarea ce vă dau, că „În mine – se confesează el în acest în răul şi minciuna nu vor găsi niciodată în acest Cuvânt pentru deschiderea cursului de mine un apărător şi că totdeauna mă voi sili istorie naţională – veţi găsi un Român, însă a vă spune adevărul, caracterul principal a niciodată până acolo, ca să contribuez la istoriei; iar când nu-l voi putea zice, voiu sporirea romanomâniei, adecă mania de a tăcea, şi D-voastră veţi înţelege pentru ce. ne numi Romani, o patimă care domneşte Îmi veţi ierta numai o mică plecare pentru astăzi mai ales în Transilvania şi la unii din naţia mea, fără însă să credeţi că aş denatura scriitorii din Valahia. Petru Maior, de ferici- faptele, sau că aş excuza aceea ce merită tă aducere aminte, prin cartea sa Despre înce- ocară. Însă, cum zice Karanzin, pre carele putul Românilor, publicată pentru întâiaşi nu mă pot opri de a-l împrumuta aşa de des: dată la anul 1812, ca un nou Mois, a deştep- «simtimentul de noi şi al nostru însufleţează tat duhul naţional, mort de mai mult de un povestirea; pentrucă atât o părtinire groasă, veac; şi lui îi sântem datori cu o mare parte partea unui duh slab şi a unui suflet fără a impulsului patriotic ce de atuncea s’a por- înălţare, este nesuferită într’un istorian, pre nit în tustrele provincii a vechii Dacii. Pe de atâta îi aflăm căldură, energie şi încântare, altă parte însă, a avut şi nevinovata nenoro- când iubirea patriei îi îndreaptă condeiul. cire să producă o şcoală, destul de numeroa- Nici odată nu va fi suflet în care să nu dom- să, de Romani noi, cari făr’a-şi sprijini zisele nească acest simtiment generos. În Tucidid cu faptele, socot că trag respectul lumii asu- noi vedem totdeauna un Atenian; Tit-Livie pră-le-şi când strigă că se trag din Romani, este pururea un Roman».” că sunt Romani şi, prin urmare, cel întâi Şi, după ce defineşte însuşirile unui bun popor din lume.” istoric (un veritabil cod deontologic, i-am putea spune azi!), Kogălniceanu face jură- Istoricul moralist, cu o evidentă vocaţie mântul de credinţă că răul şi minciuna nu vor de întemeietor, logothet – cum am precizat găsi în el un sprijinitor şi că se va sili să spună, deja – şi pedagog al naţiei sale, în totalitate, totdeauna, adevărul, iar când nu va putea să-l nu numai în Moldova – observă şi alte cusu- spună, va tăcea. Mai promite ceva, să fie ruri la istoricii şi scriitorii români. De pildă, mereu un fiu bun al patriei sale, dar se va „demoralizaţia” şi „neunirea obştească”, feri să cadă în patima „romanomaniei” pe altfel zis: tendinţa de a se plânge de toate şi care o observă la şcoala ardelenilor şi pe de a cultiva o filozofie a dezunirii şi pieirii. care, în mod hotărât, o respinge. Patriotis - Să nu facem, avertizează el, ca evgheniştii mul, sugerează el, cere modestie şi lucidita- scăpătaţi: să ne lăudăm cu strămoşii şi să te, simţ al proporţiilor. Nu trebuie, rezumă bocim pe ruinele prezentului, mai bine este el, ca românii să-şi revendice faptele glo- să izgonim [din noi şi dintre noi] „demora- rioase ale romanilor, ca dl Aristia, de pildă, lisaţia şi neunirea obştească care ne darmă care numeşte român pe sutaşul Longin care spre peire”. a străpuns coastele lui Iisus Hristos răstignit Ideea neunirii, dihoniei, certurilor din pe cruce, trăgând de aici ideea că întâiul interiorul aceleiaşi naţii revine în cursul de creştin a fost român. Moderaţiune, deci, şi istorie naţională al profesorului Kogălnicea - obiectivitate, modestie şi nu romanomanie, nu. Luând exemplul grecilor vechi, care au 11 Eugen Simion

căzut sub jugul romanilor pentru că voiau gramul său, în pragul istoriei contempora- să fie atenieni, spartiaţi, tehani, nu heleni, isto- ne. Nu se va ocupa, dar, de ea, pentru a nu ricul român avertizează pe ardeleni, mun- trezio suspiciuni de subiectivitate (părtini- teni, bănăţeni, moldoveni că nenorocirile re). O temere pe care istoricii de azi n-o mai lor, în trecut, s-au datorat aceleiaşi cauze: au. Aş zice, dimpotrivă, că istoria contem- „rareori ei au voit să se privească între dân- po rană a devenit, ca şi istoria literară a con- şii ca o singură şi aceeaşi naţie”. Aşa că, temporaneităţii, subiectul predilect al gene- obiectul cursului său va fi istoria patriei raţiilor tinere de istorici şi istorici literari. Ei sale, în totalitatea ei, „acea întindere de loc caută „vecinicul adevăr”, pe care îl revendi- unde se vorbeşte româneşte”. Va face, aşa- că, după alţii, Kogălniceanu, nu în trecut dar, „istoria Moldaviei întregi, înainte de (oricum, nu cu predilecţie), ci în întâmplări- sfâşierea ei [trimiterea este la 1812, desigur, le şi morala prezentului. E bine, e rău? Să când Basarabia este dată Rusiei de Turcia!], spunem că, bine sau rău, aşa se întâmplă să a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”. Pe fie... toţi românii din aceste provincii istorice, Cuvânt pentru deschidere este, nu încape Kogălniceanu îi consideră „fraţi şi de cruce, îndoială, un document fundamental pentru şi de sânge, şi de limbă, şi de legi”... Nu va începuturile istoriografiei noastre moderne. avea în privire doar biografia Domnilor (ca Este important, în genere, pentru cultura istoricii mai vechi), ci şi obiceiurile, starea română pentru că îi arată direcţiile de dez- morală, prejudeţele, cultura, negoţul şi literatu- voltare şi căile de urmat în studiul trecutu- ra din trecut. Va avea în vedere şi ceea ce se lui, inclusiv acela al literaturii. De altfel, cheamă obiceiul pământului, adică „acea adu- Kogălniceanu nu uită niciodată literatura nare de pravili fundamentale”, care dove- când vorbeşte de sarcinile istoriei, de duhul desc că naţia românească nu-i atât de barba- naţional şi de închezăşluirea naţionalităţii asu- ră pe cât o înfăţişează unii. Ea a avut aşeză- pra cărora trebuie să vegheze, cum am mânturi şi orânduele bune… văzut, „neadormita priveghere”, adică spi- Sunt şi alte idei în acest prim cod deonto- ritul critic. logic şi ghid de orientare în studiul istoriei naţionale, întocmit cu luciditate şi înţelep- * ciune, bine scris, cu propoziţii memorabile, Programul cultural al lui Kogălniceanu ferite de excesele megalomane sau decep- şi ideile duhului naţional sunt reluate şi în ţioniste ale epocii. Kogălniceanu, cu spiritul alte scrieri. Dacă punem cap la cap însem- lui drept şi cumpănit, vede esenţialul şi nările pe această temă avem un lung discurs recomandă calea moderaţiei şi a adevărului început în 1840 şi încheiat în şedinţa solem- în ceea ce el numeşte procesul de „regenera- nă a Academiei Române din 1 aprilie 1891, ţie a patriei”. Pentru a-l duce la capăt, trebu- cu ocazia jubileului de 25 de ani de la fun- ie ca românii să deştepte în ei duhul naţional damentarea ei. I-am putea zice discursul cul- (este ideea ce se repetă în acest Cuvânt de tural naţional, întrucât cuprinde elemente deschidere!), iar duhul naţional trebuie să se din toate domeniile şi prevede şi un pro- bazeze pe unire (nu pe neunirea de până gram de acţiune, pentru fundamentarea acum, la 1843) şi pe „cea mai neadormită unei culturi naţionale şi chiar a unei politici priveghere”. Neadormita priveghere este, des- culturale naţionale. El nu evită sfera politicii igur, spiritul de obiectivitate, iubirea de propriu-zise, în ideea că dezvoltarea cultu- adevăr, reprimarea spiritului de părtinire în rii naţionale nu este posibilă fără o reforma- prezentarea faptelor din trecut, condiţie re a societăţii. O relaţie de cauzalitate pe capitală pentru un istoric bun şi pentru o care o susţin mai toţi aceşti tineri intelec- istoriografie dreaptă. În finalul cursului, tuali, la 1840-1850, hotărâţi să schimbe ceva Kogălniceanu, care se gândeşte mereu la în ţările lor. Kogălniceanu face însă, avem obiectivitatea sa şi la scopul acţiunii sale impresia, mai mult decât atât. El este şi un (afirmarea şi „temeinica închizăşluire a om de acţiune, nu numai un vizionar, un naţionalităţii noastre”) se opreşte, în pro- om care gândeşte. Ia conducerea unui tea- 12 Mihail Kogălniceanu (I)

tru, scrie – am văzut – despre repertoriul ţei n-au speranţă de viaţă decît acolo unde teatrului, înfiinţează reviste cu un program ele îşi trag origina din însăşi tulpina popoa- curajos, oprite de cenzură, înfiinţează altele, re lor. Altmintrele ele nu sunt decît nişte deschide un curs de istorie naţională şi edi- plante exotice pre cari cel întîi vînt ori le tează cronicele vechi, pe scurt: nu are astâm- îngheaţă, ori le usucă. Ca să avem arte şi păr – cum s-ar zice – este un spirit întemeie- literatură naţională, trebuie ca ele să fie tor, lansează programe şi în centrul lor se legate cu societatea, cu credinţele, cu obice- află totdeauna ideea duhului naţional care, iele, într-un cuvînt cu istoria noastră. scrie el în mai multe rânduri, nu se poate Niciodată n-am fi avut frumoasele biserici a înţelege fără studiul istoriei. De aici încep Argeşului, a Trii-Ierarhilor, a Dragomirnei, toate. În prefaţa la Letopiseţele Moldovei dacă arta n-ar fi fost insuflată de simţimîn- (1852) face o confesiune în acest sens: tul religios ce era mobilul strămoşilor noştri, „Munca aceasta a fost pentru mine mîn- şi care la ei era atît de strîns unit cu simţi- gîierea în deznădejde, refugiul în contra urî- mîntul naţional, nefăcînd, pot zice, decît tului, un azil în contra întîmplărilor şi a pri- unul şi acelaşi. Asemine şi astăzi, nu vom gonirilor dinafară, pre cum şi a tulburărilor avea artă şi literatură dacă nu ne vom adăpa dinlăuntru. Înşelat în toate speranţele mele, în izvoarele naţionalităţei noastre care este închis în Rîşca, de două ori desţerat, studiul religie seculului al XIX-lea.” letopiseţelor, singura istorie naţională ce Să reţinem: „naţionalitatea şi civilizaţia avem pînă acum, a fost pentru mine o nevo- noastră [... ] se pot dezvolta numai prin ie ş-o mîntuire. Nici că mă căiesc, dară, de agiutorul istoriei” şi „nu vom avea artă şi munca materială ce m-a costat adunarea literatură dacă nu ne vom adăpa în izvoare- manuscriselor, confruntarea şi colaţionarea le naţionalităţii noastre care este religia deosăbitelor texturi, şi, în sfîrşit, publicarea secolului al XIX-lea”. Amândouă formulea- unei ediţii pre cît cu putinţă corectă şi depli- ză, în fapt, în limbajul sincronizat al lui nă. Dimpotrivă, mă bucur cu răsplătirea cea Kogălniceanu (sincronizat pentru că gândi- mai frumoasă ce o puteam aştepta; astăzi rea lui este sincronică, aici, cu momentul istoria ţărei mele, cuprinsă mai înainte în spiritual şi politic al Europei!), amândouă cîteva manuscrise pre cari timpul şi poate şi aceste propoziţii memorabile, zic, în felul reaua-vroinţă clin zi în zi le împuţina, nu lor sugerează principiul dezvoltării organi- mai este în pericol de a pieri: invenţia lui ipso facto Gutemberg, înmiind-o, a asi gurat-o pentru ce a societăţii româneşti şi, , al cul- totdeauna; şi astăzi orişicine poate ceti, în turii române. Un principiu ce a pătruns şi a adevăratele sale izvoare, istoria naţională, crescut în solul culturii române, creând un acest mare sacerdot al gîndirei, flacăra reli- curent de gândire (curentul organicist) ce a giei, a patriei şi a artelor.” rodit în filosofia şi literatura noastră. El nu se opune procesului de sincronizare, cere şi, tot aici, întăreşte ideea că fără aceste iz- doar o schimbare înceată, organică, fără voare istorice (cronicele) nu se poate închi- sacrificiul radical al tradiţiilor. Kogălnicea - pui o artă şi o literatură naţională. Fără ele, nu vede triumful naţionalităţii (religia seco- naţionalitatea decade şi ignoranţa sporeşte. lului său) în concordanţă cu reforma blândă Idee dreaptă, program, încă o dată, naţio- şi graduală, nu grabnică şi zgomotoasă a socie- nal, adaptat nevoilor şi posibilităţilor inte- tăţii. Numai aşa ţara noastră, scrie el, se lectuale şi materiale ale unei Moldove ce poate ridica. Revoluţiile îl sperie, vrea un abia se trezeşte din întunericul şi inerţia progres paşnic, o transformare nesilită spre Răsăritului. Discursul apostolic al lui bine. O opţiune pe care o exprimase deja în Kogălniceanu anunţă deşteptarea şi arată cu scrierile anterioare, acum, în 1852, după ce degetul lui de lumină, într-un moment Revoluţia de la 1848 eşuase în plan concret, important al istoriei (momentul trezirii conşti- dar continuă în spiritul revoluţionarilor, el inţei naţionalităţii) încotro s-o luăm: crede că regeneraţia este posibilă, repet, nu „Artele şi literatura, expre siile inteligin- prin schimbări grabnice, ci prin „răspîndi- 13 Eugen Simion

rea instrucţiei publice, respectarea dritului şi a iniţiat, ca ministru şi prim-ministru al tuturor claselor, îndreptarea moravu rilor în lui Cuza, reforme radicale, dezrobind ţiga- familie, întărirea, statornicirea şi respecta- nii şi împroprietărind ţăranii. Două reforme rea puterii ocîrmuitoare, ca organ al legei, esenţiale fără de care modernizarea aceste sunt singurele elemente de regenera- României nu se poate imagina. Prin toate ţie pentru noi. Orice schimbare silnică, orice acestea, bine chibzuitul, reformistul mode- prefacere năprasnică nu pot sa ne fie decît rat, spirit al măsurii şi om de echilibru, filo- rafale. Cînd revoluţiile încep, civilizaţia soful duhului naţional la 1852, a reuşit să-şi încetează; războiul niciodată n-a făcut decît impună ideile şi să le dea o urmare concretă a mistui rodurile sămănate în timpul păcei. într-o societate românească dominată de Gîndul meu este gros de toate aceste priviri; privilegii de clasă (de sânge) şi sfâşiată de aş dori să rump vălul ce ascunde viitorul structuri şi cruzimi, mentalităţi medievale patriei mele; aş dori să fiu macar un minut târzii. Cum a izbutit acest fapt este o che- pe tripodul Pitiei şi să prorocesc ţărei şi stiune ce merită a fi discutată. Ce putem naţiei mele soartele cele mai aurite!” observa, dincolo de perseverenţa lui, cu „Când revoluţiile încep, civilizaţia înce- adevărat fabuloasă, într-o lume schimbătoa- tează.” O altă propoziţie memorabilă în litere, pripită şi confuză, ameninţată din toate ratura ideologică şi moralistică, povăţuitoa- părţile şi măcinată, în interior, de interese şi re, ordonatoare, a lui Kogălniceanu... certuri intestine, este talentul său oratoric şi Memorabilă şi paradoxală pentru că vine de elocvenţa frumoasă a scriiturii sale. la un participant important al revoluţiei * declanşate cu numai patru ani în urmă în Kogălniceanu reia, după cum îi este obi- tradiţionala Moldavie. Precizările, nuanţări- ceiul, toate aceste idei şi le sintetizează în le din frazele ce o însoţesc, vedem însă că teoreticianul dezvoltării organice nu-i un „Steaua Dunării” (1 octombrie 1855), într-o spirit conservator, este doar împotriva rege- expresie clară, pornită, cum scrie, dintr-o nerării silnice, năpraznice, grăbite, mistuitoare. „cunoştinţă [deplin] lămurită”. Este, în Se teme şi acum de mişcările „pripite”, vrea mare, discursul din 1840 (din „Dacia litera- – încă o dată – „progres pacinic”, „îmbună- ră”), racordat la problema esenţială a româ- tăţiri serioase”, pe scurt: o ţintire domoală nilor, în 1855: autonomia şi unirea spre bine, cum scrie într-un rând. Iubeşte Principatelor.”Driturile” şi rosturile literatu- libertatea, spune el, citând din Augustin rii nu pot rămâne străine de scopul politic. Thierry, dară cu o afecţie mai puţin nerăbdătoa- Nici, evident, „Steaua Dunării”, definit ca re. E limpede, Kogălniceanu este în toate „jurnal al unirii”. În jurul acestui subiect se situaţiile şi în toate momentele evoluţiei lui concentrează, acum, reflecţiile istoricului ideologice şi în acţiunile lui politice, un spi- Kogălniceanu, filosof social şi strateg poli- rit de echilibru, un meliorist din aceeaşi fami- tic. Programul său merge, întâi, spre politi- lie de spirite cu C. Negruzzi, puţin mai sin- că, „sufletul lumii moderne”. Ea trebuie să cronic însă cu mişcarea de idei din timpul asigure legalitatea în Principate şi „buna său. Sincroniştii de mai târziu (Lovinescu, rânduială”. O expresie ce se potriveşte filo- de pildă) nu s-au putut baza pe el, în schimb sofiei de viaţă a lui Kogălniceanu. În viziu- organiciştii (Iorga, Nae Ionescu etc. ) s-au nea lui, toate trebuie să fie în bună rânduială revendicat şi se pot revendica din teoriile lui şi toate trebuie să ajungă, pe căi legale, la temperate şi din respectul lui incoruptibil „buna rânduială”. Este acum mai clar, mai faţă de „monumentele părinteşti”, adică decis, pentru înnoirea instituţiilor. Acceptă, faţă de tradiţiile româneşti pe care, cu ade- aşadar, ideea sincronizării. Programul său vărat, Kogălniceanu n-a dorit niciodată să le prevede în chip expres, acum, racordarea înlăture. Spiritele cu adevărat conservatoare instituţiilor noastre la modelul instituţiilor nu l-au putut, totuşi, accepta şi urma în idei- europene, cu referinţă specială la cele din le lui de reformă pentru că fostul student al Anglia şi Franţa: „trebuie să ne folosim de Universităţii din Berlin a militat, în acţiunea liniştea de faţă spre a ne pregăti pentru a lui politică, pentru desfiinţarea privilegiilor asămăna prin chipuri legale instituţiile 14 Mihail Kogălniceanu (I)

noastre cu instituţiile Europei civilizate, în timpul de faţă, cînd limba românească este familia căria voim a fi număraţi”. Prevede răstignită pe fel de fel de cruci, stropşită deja câteva măsuri, printre ele reformele din prin fel de fel de sisteme, întunecată prin fel sfera socială... de fel de ortografii, unele mai absurde decît La baza procesului de asămănare (acomo- altele. Suntem pentru dezvoltarea limbei; dare, înnoire, sincronizare) şi, în genere, a aceasta este o convicţie a juneţii noastre; cu organizării bunei rânduieli stă, desigur, poli- optsprezece ani mai înainte am scris despre tica. Kogălniceanu îi află, aici, o bună defini- regularea şi puri ficarea ei. încă la 1837, fiind ţie, socotind-o o ştiinţă „cea dintîi şi cea mai pe bancele Universi tăţii din Berlin, am fost nobilă din toate ştiinţele şi a ajuns a fi de o pentru introducerea literilor latine; şi astăzi, necesitate neapărată”. Politica este, aşadar, dacă am şti că cu ele Steaua Dunării s-ar ceti ştiinţa care pune lumea în mişcare: şi s-ar înţelege mai mult – lucru neapărat „Politica, după nimerita expresie a unui mai ales pentru un jurnal popular – de înda- publicist francez, a ajuns a fi astăzi sufletul tă am şi adopta aceste litere, care fiind ale lumii moderne; la dînsa ţintesc şi largile vechilor noştri strămoşi, curînd sau tîrziu tendinţi ale literaturei ce formulează şi vor fi şi ale noastre. Însă, precum în politică împrăştie ideile, şi propăşirea indus triei nu sîntem pentru utopii, aşa şi în literatură care asociază, organizează, produce şi răs- nu suntem nici pentru pedantism, nici pen- pîndeşte. Politica este puternica circulaţie ce tru şarlatanism; suntem pentru adevăratul aţîţă toată gîndirea şi toată fapta. În politică progres. Urîm confuziile babi lonice, urîm se învîrteşte astăzi toată ideea. Din ea izvo- ignoranţa şi mediocritatea ascunse sub resc toate acele valuri de teorii, de proiecte, cuvinte răsunătoare dar seci de simţ; soco- de sisteme care bat necontenit în opinia tim că ne trebuie o literatură originală, nobi- publică şi împing activitatea mulţimei spre la, naţională, însuşită de a ne forma mintea căi nouă.” şi inima, o literatură de care să ne putem făli De la politică ajungem la literatură, care, şi înaintea străinilor. Aceasta nu ne va da-o în gândirea lui Kogălniceanu, are, alături de niciodată pacotila de versuri fără poezie, de politică, un rol esenţial în consolidarea romane traduse şi de tratate anabatisto-lim- naţionalităţii (fantasma ce se repetă). În bistice a celor mai mulţi din scriitorii noştri fragmentul ce urmează, istoricul reafirmă de astăzi!” modelul literar în care crede şi codul criticii şi, recitind aceste fraze înţelepte, observăm nepărtinitoare pe care îl definise deja în că nu-i nimic de contestat în ele. Înaintea lui juneţe. Nu şi-a schimbat convingerile: Maiorescu, Kogălniceanu stabileşte codul „Ca jurnal literar, Steaua Dunării chiar moral al criticii literare şi ceea ce numim azi din început se pune alăturea cu opiniile şi politicile culturale ale naţiei sale, într-un tendinţele României literare. În deplin acord moment de tranziţie. El gândeşte literatura cu popularul nostru poet şi redactorul ei, şi critica într-o paradigmă mai generală – credem că literatura românească trebuie să aceea a vieţii spirituale –, cum şi sunt în se adape la izvoarele naţionalităţii, adică în fapt, considerând, acum, în aşteptarea uni- istoria, moravurile şi credinţile ţării noastre. rii, că „activitatea spiritului este o condiţie Vom combate dar din toate puterile noastre vitală a acestei generaţii; de aceea, la vârsta direcţia falsă ce o parte din scriitorii de noastră, cu greu am putea să ne decidem la astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii. o tăcere, ce mai ales în timpul de faţă o pri- Spre aceasta ne păstrăm dritul absolut de a vim ca o crimă”. În alt moment al literaturii ne exprima opinia asupra orice scrieri dată şi, fatal, al criticii literare, Maiorescu va la ivală. Persoana autorului va fi pururea pune accentul pe selecţia şi judecata estetică sacră pentru noi; dar opera sa fiind a publi- a literaturii. În acest chip, ceea ce am putea cului, va fi şi a noastră. Supuind scrierile numi codul Kogălniceanu, esenţial pentru noastre la apreciaţia altora, şi aceasta fără faza culturală a literaturii şi criticii, devine, restricţie, vom judica şi noi scrierile altora; prin contribuţia şi autoritatea intelectuală a căci critica s-a făcut neapărată mai ales în lui Maiorescu codul criticii estetice româneşti. 15 A gândi Europa Thierry de MONTBRIAL „Franței nu ar trebui să îi fie rușine să-și apere interesele" Résumé În acest interviu apărut în presa franceză, politologul și eseistul Thierry de Montbrial readuce în discuție chestiunea „interesului național”. În opinia sa, acesta ar fi capabil să reanime politica externă franceză într-un context internațional tensionat. Cuvinte-cheie: politică externă, interes național, Franța.

In this interview published in the French press, political scientist and essayist Thierry de Montbrial put on again the question of the issue of "national interest". In his opinion, it would be able to revive French foreign policy in a tense international context. Mot-clés: external policy, national interest, France

Membru al Academiei de Științe Morale și de identitate sunt profund legate între ele. A Politice, președinte fondator al IFRI și al asigura securitatea înseamnă a conserva World Policy Conference, Thierry de identitatea. Aceasta este chestiunea, chiar Montbrial a publicat recent, împreună cu dacă ea a fost lăsată de-o parte ani de zile. O Thomas Gomart, director al IFRI, o lucrare demonstrează și dezbaterea cu mănuși din în care specialiști în relații internaționale se jurul multiculturalismului. E bine, e rău? În întreabă asupra sensurilor politicii noastre orice caz, e stânjenitor și trebuie ținut seama externe1. Thierry de Montbrial întoarce spa- de acest lucru. E una dintre explicațiile tele unei diplomații a „valorilor” și pledează dificultății Franței de a-și defini o politică pentru o întoarcere la interesul național. externă. Franța ar putea să-și păstreze astfel identitatea și să-și mențină locul în lume. Pledați pentru revenirea la noțiunea de „interes național”. Le Figaro – Mai are Franța o politică exter- Da, e fundamentală. Noțiunea de „inte- nă? res național” este traducerea operațională a Thierry de Montbrial – Mai întâi să ne prezervării identității și integrității. Ea nu amintim care este obiectivul fundamental al trebuie confundată cu valorile, aceasta e o politicii externe. E vorba de menținerea deformație din ultimii zece ani. Exemplul unității politice, pe termen mijlociu și lung. tipic ar fi intervenția în Mali. A fost o decizie Or, conceptele de menținere, de securitate și bună, care era în interesul național al

Thierry de MONTBRIAL, membru de onoare al Academiei Române, Institutul Francez de Relații Internaționale, Academia de Ştiințe Morale şi Politice (Franța), e-mail: [email protected]. 1 Thierry de Montbrial, Thomas Gomart, Notre intérêt national. Quelle politique étrangère pour la France?, Editions Odile Jacob, Paris, 2016. 16 Franței nu ar trebui să îi fie rușine să-și apere interesele

Franței, deoarece o destabilizare în Sahel și rează Franța. Dar continuăm să împingem în Africa de Nord ar fi fost plină de în față compulsiv această dimensiune, în amenințări pentru noi. Însă François timp ce posibilitățile noastre de acțiune se Hollande a ținut să precizeze că nu se inter- reduc pe zi ce trece. Statele Unite, însă, joacă venea pentru interesele noastre, ci în nume- pe două coarde. Și ele invocă mereu univer- le valorilor și al principiilor. Este surprinză- salitatea drepturilor omului. Dar în același tor, chiar șocant. Ca și cum ți-ar fi rușine să timp și interesele cele mai tangibile, de îți aperi interesul național. Toate celelalte securitate sau comerciale. Noi nu știm să țări vorbesc fără complexe despre asta și facem asta. tocmai Franța să fie singura care nu Pledați, așadar, pentru o școală „realistă” în îndrăznește să spună lucrurilor pe nume? politica externă? Nu cumva această noțiune aduce o oarecare Cred că ar trebui să facem diferența între pliere asupra sieși? subiectele esențiale în planul ideilor, ca Interesul național n-ar trebui înțeles într- relația dintre Islam și democrație, de exem- un sens prea strâmt. O mare putere trebuie plu, și chestiunile operaționale. Problema să-și creeze mediul. Ajungem astfel la este că am ajuns să confundăm politica noțiunile de guvernanță, alianțe sau acțiune externă cu discursul despre valori. în cadrul Uniunii Europene și al NATO. Ar trebui să-l recitim, așadar, pe De la Statele Unite și până la China, majori- Machiavelli? tatea puterilor se pare că nu au deloc Există atâtea feluri de a-l citi pe dificultăți în a-și defini interesele „naționale” Machiavelli... Eu nu opun realismul idealis- sau „vitale”. De ce este atât de complicat mului. În ceața combinațiilor, ne pierdem pentru Franța? printre calcule. Ne trebuie un far, un ideal. Există o anumită ideologie în Franța, de Fără el, ajungem să nu mai știm ce facem. A la Revoluția Franceză încoace. Franța este spune că scopul scuză mijloacele este inac- țara drepturilor omului. Aici, suntem în ceptabil. Ne trebuie un ghid etic, moral, o concurență cu Statele Unite. Suntem singu- busolă care să ne lumineze acțiunile. rele națiuni din lume care ne pretindem Acestea fiind zise, pe termen mediu sau faruri universale în această privință. scurt, este foarte important să fim realiști, Această grijă pentru drepturile omului ono- ceea ce nu vrea să spună cinici. Realitățile 17 Thierry de Montbrial

trebuie privite așa cum sunt. Și acționat cu o conștiință clară a consecințelor actelor noastre. Aceasta este etica responsabilității, și ea la fel de necesară. Vă gândiți la intervențiile armate ale căror consecințe nu au fost măsurate până la capăt? Da, desigur. În Libia spre exemplu, acest principiu al responsabilității nu a fost urmă- rit. Și vedem astăzi dezastrul produs. Ar mai fi apoi vorba și de un principiu al precauției. De ce îl invocăm în cazul alimen- telor și al alimentației, și nu și în acela al politicii internaționale? În cazul Siriei, eroarea lui Barack Obama nu a fost aceea că a decis să nu intervină. Faptul de a nu-și asuma consecințele, aruncând în luptă Dacă ne referim la Orientul Apropiat, oameni și bani, nu ar fi făcut decât să agra- realismul arată că prioritatea este stabilirea veze haosul. Eroarea lui Obama este de a fi unei anumite ordini, nesatisfăcător din vorbit de liniile roșii, fără să le respecte punct de vedere al valorilor, dar preferabilă apoi. Acest gen de discurs fără efecte sapă haosului care se agravează și se exportă. credibilitatea. Desigur că am prefera democrații temperate Chiar dacă nu se scrie în 140 de semne, poli- în Libia și Siria. Însă, pe termen scurt, noua tica internațională pare din ce în ce mai ordine nu va fi de felul acesta. Deocamdată, supusă accelerării timpului mediatic... este greu să scapi din dilema haos/regim de Da, se rezumă din ce în ce mai des la forță. Trebuie muncă de finețe. Suntem reacția la șocuri externe. Or, nu aceasta este obligați să lucrăm cu regimuri care nu ne plac pentru a nu le încuraja pornirile auto- adevărata politică externă. Ea trebuie să se cratice. Tocqueville a arătat că nimic nu face înscrie într-o durată. Factorul temporal este mai vulnerabile regimurile autoritare decât esențial. China are o viziune? Răspunsul dorința de reformă. Și că, dacă nu se refor- este pozitiv. Dar Statele Unite? Și ele. mează, atunci sfârșesc prin a exploda. Viziunea noastră care e? Să fim misionari, discipoli ai Sfântului Petru? Și ce sens dăm Cum ar trebui gestionată chestiunea rusă, acestei misiuni? care a ajuns acum subiect de politică internă? Sensul este una, mijloacele alta. Nu cumva Ne aflăm într-o situație foarte dezagrea- ne lipsesc ultimele? bilă pentru toată lumea. A devenit un subiect în întregime pasional. Suntem Nu putem avea o politică externă somați să ne pronunțăm „pro” sau „contra”, ambițioasă fără mijloacele economice adec- ceea ce este mereu o reducere periculoasă. vate. Dacă Franța nu reușește să pună în Trebuie liniștite apele, depasionat totul și practică reformele de la care se esxhivează restabilit calmul pentru a putea lucra la de atâția ani, discursul despre valori va fi subiectele de interes comun. Astăzi, tot ceea din ce în ce mai mult un discurs al ce fusese construit, când încă Sovietele mai neputinței. Aceasta este drama de azi. Se existau, a explodat. Am ajuns la un stadiu face politică doar spunându-se unde sunt catastrofic de neîncredere și de propagandă. binele și răul. Ne refugiem în logosul valori- Rușii și europenii au în comun nevoia de o lor. minimă ordine. Nu ar trebui să avem o Ar trebui să acceptăm regimurile autoritare, oarecare cooperare cu ei pentru a combate de dragul stabilității? terorismul islamic? 18 Franței nu ar trebui să îi fie rușine să-și apere interesele

Cum s-a ajuns aici? baza pe națiuni străine pentru securitatea ta pe termen lung. De aici și necesitatea de a Pentru că am confundat politica externă conserva un mijloc de apărare solidă. cu geopolitica. Atunci când confuzi termenii, confunzi și noțiunile. Geopolitica este Propensiunea factorului religios este o provo- ideologia referitoare la teritoriu. Când care pentru politica externă? Brzezinski spunea că Ucraina este pivotul în Când vine vorba de religie, trebuie să controlul continentului eurasiatic, făcea facem distincția între cele patru nivele de geopolitică. Și ceea ce s-a întâmplat în raportare. Nivelul antropologic, fundamen- Ucraina, cu scopul de a lărgi NATO, a fost tal, care acoperă raportul personal al indivi- consecința acestei ideologii. Acesta a fost dului la spiritual; nivelul etnologic, care se resimțit ca un pericol mortal de către ruși. referă la identitatea unei națiuni din punct Ideea unei „amenițări ruse” revine cu toate de vedere religios; nivelul sociologic, cu acestea în forță influența patrimoniului cultural și, în fine, nivelul politic, cu manipularea religiosului. Și aici trebuie să privim lucrurile cu Făcând aceste distincții, evităm certurile calm. PIB-ul Rusiei se situează sub cel al inutile. În această discuție nu ne interesează Italiei. Așa că amenințarea imperialismului decât nivelul politic. rus mi se pare că trebuie relativizată. Rusia este activă, desigur. Dar este o țară cu De ce faptul religios a intervenit în câmpul demografia în scădere și cu o economie politic? foarte fragilă. În țările aparținând sociologic lumii Europa mai este oare șurubul lui Arhimede musulmane, și care au făcut o dată parte din pentru Franța, așa cum spunea generalul De spațiul colonial european, toate sistemele Gaulle? politice au eșuat. Fie ele marxiste, sau numai autoritare. Singurul principiu ideolo- Astăzi, Europa este în pericol, este o gic care a mai rămas este cel religios. evidență. Germanii n-o prea arată, dar sunt Succesul religiei în politică, acesta mai terifiați de situația franceză. Dacă tot rămâne când totul a eșuat. punem proptele fără să facem reformele economice necesare, zona euro va sări în Cu ce va bulversa politica internațională aer. Poate mai ține cinci sau zece ani, dar venirea la putere a lui Donald Trump? aici se va ajunge. Ar fi începutul sfârșitului Trump are o manieră șocantă de a se Uniunii Europene. Or, o explozie a Europei exprima, sau cel puțin deconcertantă, însă ar însemna să ne întoarcem cu decenii nu spune numai prostii. Vom avea un peisaj înapoi, în termeni geopolitici. Și, zece sau curățat de legăturile moștenite după Al douăzeci de ani mai târziu, s-ar putea să Doilea Război Mondial. Se va termina cu vedem că războiul se întoarce în Europa. ele. Însă ce nu s-a terminat este realitatea Ce ar fi de făcut? intereselor. Trump își va da seama de anumite interdependențe. Și va realiza că avem Mai întâi, principalele state europene ar cu toții interesul unei anumite stabilități, că trebui să se înțeleagă asupra realității aces- o Europă prea slabă și prea haotică nu face tui risc. Apoi, ar trebui să se concentreze bine Americii. Totuși, nu va face cadouri. El asupra punctelor celor mai importante. gândește în termeni de randamente vizibile, Adică asupra chestiunile economice și de pe termen scurt sau mediu, fără o perspecti- securitate. Ar trebui stabilite clar, dar nu vă mai largă. Nu are sentimente, pasiuni dogmatic, fundamentele instituțiilor. ideologice, ci numai o viziune destul de Comisia să se centreze pe esențial și nu pe strâmtă. Însă nu cred în catastrofe, în vreun detalii. Și, bineînțeles, totul ar trebui înce- sfârșit pentru toate acordurile comerciale și put de Franța și Germania. Izbânda lui alinațele. Va fi o oarecare separare, însă nu Trump are meritul de ne a reaminti princi- îl văd pe Trump în postura celui care va piul fundamental al lui De Gaulle: nu te poți dirija dezagregarea lumii. 19 Eminescu

Florica DIMITRESCU Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II) – O perspectivă lingvistică –

Résumé

Autorul articolului de faţă încearcă să indice, într-un tablou semnificativ, culorile utilizate de Mihai Eminescu în versurile volumului său din 1884 tipărit sub îngrijirea editorială a lui Titu Maiorescu. Sunt studiate non-culorile alb, negru, precum şi cele şapte culori ale curcurbeului, cu derivatele şi substituenţii lor. Cuvinte-cheie: frecvenţa culorilor, statistică, portrete monocrome,portrete policrome, melancolie, pesimism, seninătate, Mihai Eminescu.

L’auteur a essayé de tracer un tableau significatif des couleurs utilisées par Mihai Eminescu dans le livre de poésie publié par Titu Maiorescu en 1884. Sont étudiées les non-couleurs blanc, noir et partiellement les sept couleurs de l’arc-en-ciel, avec ses dérivés et ses substituts.. Mots-clés: fréquence des couleurs, statistique, portraits monochromatiques, portraits plurichroma- tiques, mélancolie, pessimisme, sérénité, Mihai Eminescu.

Arhilexemul ALBASTRU încarcă – 87. Gáldi în Stilul, 141, atrage aten- Apare des în special în natură, drept care ţia asupra acestor „fermecătoare versuri“ în se înregistrează şi în poezia lui Eminescu, care atributul albastru s-a transformat în epi- aşa cum remarcă Vianu în Eminescu, 226. tet poetic prin topică. Despre albastru, Tohăneanu, Studii 93 consi- Versul: Codrii negri aiurează şi izvoarele- deră că este „din bogăţia de culori a lumii, i albastre – 271 îi prilejuieşte lui Irimia, cea preferată de Eminescu, aceea a cerului şi Limbajul, 288 următoarea subtilă observaţie: a mării, albastrul – simbolizând setea de „Densitatea codrului se converteşte în întu- infinit, lărgimea şi profunzimea gândirii necime realizând cu albastrul izvoarelor o poetului“ deşi această preferinţă nu se tra- cromatică de mare expresivitate, proprie duce şi printr-un număr prea ridicat de ocu- picturii moderne“. renţe în opera lirică a marelui poet. REGNUL VEGETAL: I – Termenul cromatic albastru apare în [Flori] Alte roşii ca jăratec, alte-albastre – poezia lui Eminescu în relaţie cu sferele 73. semantice: Flori albastre tremur’ ude în văzduhul NATURA: tămâiet – 213. Înălţimile albastre – 8. Flori albastre are ’n păru’i – 215. Lacul cel albastru – 88. Şi uscat foşni mătasa pe podele…/ Între Ceriul albastru – 207. rosele de Şiras şi lianele albastre – 269. Seninul cer albastru – 209. Exotismul plantei tropicale liana (care mai Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl apare în poeziile lui Eminescu şi la p. 85,

Florica DUMITRESCU – academician, Academia Română, e-mail: fnsa. ro 20 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

185) este subliniat prin împrejurarea că aici Nu uita că’n lacrimi este taina ochilor i se adaugă atributul cromatic albastru, albaştri – 209. Acest din urmă vers are o clară inadecvat, cel puţin aparent, la nivelul valoare estetică prin prezenţa enigmaticu- ochiului prozaic al cuiva care nu înţelege lui, dar fermecător-magicului termen taină. libertatea poetului – ca şi a pictorului – de a În versul „Noaptea lor [a ochilor] albas- nu ţine totdeauna cont de realitatea strictă, tră“ – 210 la prima vedere s-ar putea remarci de a se situa într-o lume paralelă unde ca o oarecare incongruenţă între cele două cromatica – spaţiu în care pictura se înge- elemente lexicale specifice ochilor: noaptea mănează cu poezia – „ut pictura poesis“ – lor, deci o culoare întunecată şi albastră care, şi-a dobândit un loc privilegiat. doar dacă i se adaugă banalul adjunct REGNUL ANIMAL: „închis“ poate dobândi o tentă mai întune- Mii de fluturi mici albaştri – 214. cată, devenind un fel de „bleumarin“. În O situaţie specială se degajă din versuri- cazul în speţă însă Eminescu a sugerat le: „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi nuanţa mai închisă a ochilor tocmai prin dulce floare“ – 100, versuri asupra cărora poeticul noaptea. De menţionat că în Simion, revenim: aici se străvede aceeaşi imagine a Şuteu, Eminescu PL în mai multe locuri ne florii albastre prezentă în categoria proprie a întâmpină sintagma albastru întuneric (v. regnului vegetal dar care glisează uşor în DLPE s.v.) tocmai pentru a desemna nuanţa categoria regnului animal, în speţă uman, albastru închis. referindu-se, prin personificare, la o fiinţă OBIECTE, LOCURI: feminină iubită… De altfel, titlul poeziei Haină albastră stropită cu aur – 67. care conţine versurile de mai sus este chiar Para lungă [a candelei] se ’nalţă ’n sus Floare albastră – 97, iar întregul text se înche- albastră – 224. ie cu versurile în care poetul evocă iubita Dunărea albastră – 262. pierdută: „Floare albastră! Floare albastră! / Dormi în pace… / în mormânt albastru şi’n Totuşi este trist în lume“ – 100. Trebuie spus pânze argintie – 17. că această sintagmă bine cunoscută a lui Relativ la versul precedent din Eminescu a fost mult discutată de diverşii Melancolie, G. Călinescu remarcă lexemele exegeţi ai poetului, de ex. în Melancolia, albastru şi argintie, alături de alţi termeni unde Gană analizează la p. 164 sfâşietorul vers final Floare albastră, floare albastră des- precum părea, printre, nouri, poartă etc., O, II, pre care aminteşte că pentru Vianu în Opere p. 575 care „roiesc“ sub formă de „cuvinte 2, 1972 p. 409 floarea albastră figurează ca rotacizante“. Aici, marele critic atribuie ter- „un simbol împrumutat romantismului ger- menului „rotacizant“ un cu totul alt sens man“, iar pentru Streinu este „o expresie decât cel tradiţional folosit în lingvistică, în cromatică pentru sentimentul infinitului, în legătură cu „textele rotacizante“. care romanticii îşi scăldau spiritul“, „nova- ABSTRACTE: lisiana floare albastră“ (Studii, p. 475). Vremile aurite / Ce mitele albastre ne le Comparatistul L. Gáldi aminteşte, mergând şoptesc ades – 132. Gáldi, Stilul 97, 209 face pe aceeaşi linie de gândire, despre relaţiile legătura între sintagma mitele albastre la dintre Floare albastră şi die blaue Wunder - Eminescu şi expresiile din fr. conte bleu, blume a romanticilor germani (Stilul, p. 97). germ. blaue Marchen. Dintre PĂRŢILE CORPULUI UMAN numai ochii pot avea, în mod natural, culoa- III – SUBSTITUTE: rea albastru, aşa cum se regăseşte şi în poe- În poezia lui Eminescu din ediţia lui Titu zia lui Eminescu: Maiorescu din 1884 am întâlnit un singur Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele substitut sigur al lui albastru, azur: „Apare s’adună – 41. luna mare câmpiilor azure“ – 135, deşi nu s- Visam la ochi albaştri – 248. ar putea vorbi aici de o sinonimie semantică Ochii ei cei mari albaştri, de blândeţe dulci perfectă dacă ne referim la etimonul lui azur şi moi – 93. care este fr. azur cu semnificaţia “albastru 21 Florica Dimitrescu

deschis”, adică bleu (PR 2017 s.v. azur). s: „Atâta murmur de isvor / Atât senin de Ne luăm permisiunea, însă, să mai adău- stele“ – 150. găm şi un substitut mai îndepărtat şi anume În schimb, nu ne putem hazarda să termenul senin cu valenţa sa cromatică vedem „culoare“ acolo unde nu este pre- “albastru deschis, bleu” pe care l-am citat cum în: „Visări senine“ – 195, unde senin este mai sus chiar în combinaţie cu albastru în alăturat unui substantiv abstract, aflat în versul „seninul cer albastru“ – 209. În DLPE afara zonei cromatice. Ne-am oprit, totuşi, există şi interpretarea lui senin ca “albastru asupra exemplului de faţă deoarece, por- ca cerul”, dar avem impresia că acolo nu s-a nind de la această originală combinaţie de ilustrat cu exemplele cele mai potrivite. În termeni, Vianu, în Eminescu, 227 pune adjec- paranteză fie zis, la destul timp după ce tivul senin, referitor la sensul său principal scrisesem rândurile de mai sus, am găsit “limpede, liniştit” alături de câteva altele, confirmarea ideii de a introduce seninul în des prezente în lirica eminesciană precum categoria nuanţelor de albastru deschis în blând, dulce, duios care „cuceresc sufletul“ următorul citat din WP din 11-13 XI 2016, p. sensibil la emoţiile iubirii. 40: „Culorile acestui an, stabilite de institutul american Pantone, respectiv albastru- IV – POZIŢIA termenului cromatic faţă seren şi roz-cuarţ, se păstrează şi în 2017“, în de elementul determinat: care ne-a atras atenţia compusul recent abas- 1) Elementul cromatic este, în cele mai tru-seren, în care seren “senin” a preluat „ofi- numeroase cazuri, postpus: Ceriul albastru, cial“ accepţia de culoare. Seren este un ter- înălţimile albastre, flori albastre, ochi albaştri, men de origine italiană şi anume provine mitele albastre etc. din sereno care are semnificaţiile “senin, Uneori elementul cromatic este precedat de cel, cea – caz constatat şi la alte culori – clar”. Tohăneanu, Studii 90 consideră pe situaţie care îi împrumută culorii relief: lacul senin ca fiind „epitetul cerului înstelat şi al cel albastru, ochii ei cei mari, albaştri. mării, apoi al chipului omenesc – faţă, ochi, 2) Elementul cromatic este rareori ante- frunte, zâmbet“, totul probat cu citate din pus: albastra-mi dulce floare. Eminescu. Uneori senin figurează ca atribut particular cu o accepţie cromatică referitoa- V – TIPURILE DE ASOCIERI LEXICALE re la nuanţa mai deschisă, bleu a ochilor. CROMATICE Semantic, senin este un substitut pentru Acestea figurează în două variante: sub nuanţa albastru deschis sau bleu, acesta din formă de perechi şi sub formă de sintagme urmă fiind un termen probabil neintrodus multiple: încă în lexicul din epoca lui Eminescu; senin 1) Perechile sunt alcătuite: prin juxtapu- ca substitut al lui albastru credem că poate fi nere între cei doi termeni: albastra-mi dulce exemplificat cu următoarele versuri: floare; o situaţie deosebită apare când pere- Ochiul tău senin – 140. chea este formată din două elemente pozi- Raza ochiului senin – 298. ţionate una la stânga şi cealaltă la dreapta Se poate avansa ipoteza că şi în cazul termenului determinat, în cazul în speţă, culorii cerului, uneori măcar acesta poate fi substantivul cer, în sintagma seninul cer senin în sensul că este fără nori, de o nuanţă albastru; Vianu, în Eminescu, 211 dă exem- deschisă, bleu, să zicem ca în tablourile lui plul „Ochii ei cei mari, albaştri“, alături de Tiepolo. Aceasta spre deosebire de cerul la multe altele, pentru a ilustra un procedeu al Turner care în dublu sens este opus cerului liricii lui Eminescu şi anume, aici, epitetele senin bleu odată ce apare ca agitat, tulburat perechi – mari, albaştri – (asupra cărora şi de o culoare albastru întunecat, bleuma- insistă şi Irimia, Limbajul, 276) sunt juxtapu- rin. Astfel, la Eminescu este posibil ca valoa- se. Numai că, pornindu-se numai de la o rea sa semantică să fie cromatică în: „Cer parte a versului „Ochii ei cei mari albaştri, de senin“ – 179, 188, 192, ca şi în sintagme blândeţe dulci şi moi“ s-a pierdut din vedere deosebit de poetice precum următorul con- că, de fapt, ne aflăm, în cazul acesta, în faţa text figurat în care se remarcă şi aliteraţia s unei 22 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

2) Sintagme multiple odată ce se întâl- Madona într-un context figurat simbolizând neşte aici o sintagmă cvadruplă, deci cu „castitatea: în versul Tu îmi pari ca o bacan- patru atribute, toate postpuse: Ochii ei cei tă, ce a luat cu ’nşelăciune / De pe-o frunte mari, albaştri… dulci şi moi, dintre care pri- de fecioară mirtul verde de martir“ – 49 mele două atribute sunt juxtapuse iar urmă- unde, de altfel, conform DLPE, este unicul toarele două sunt unite prin şi. context din Eminescu ce conţine rarul lexem. VI – ETIMOLOGIA termenilor: Tot referitor la natură figurează atributul Albastru provine din lat. albaster, azur verde în versul în care acesta este combinat este un neologism din fr. azur (atestat din cu termenul umbră: „umbra verde cu miste- 1829, DELR I), iar seren este un termen rioase dungi“ O., I, 159, sintagmă comentată recent împrumutat din it. sereno. de Vianu în Eminescu 205 astfel: „Epitetul [aici] nu mai pare nici ornant, ci el pictează VII – OCURENŢE – 31, dintre care 23 un aspect particular al naturii“. Aceeaşi sin- albastru şi 8 substitute. tagmă, umbra verde, îi prilejuieşte lui Irimia în Limbajul, 288 următoarea constatare: „Din Arhilexemul VERDE contopirea umbrei cu iarba, umbra primeşte Vianu în Eminescu, 223 observă că verdele culoarea verde a ierbii“. şi albul sunt „epitete ale epocii“ pe care OBIECTE: Eminescu „le-a îmbogăţit cu valori noi“. În două cazuri verde apare în Scrisoarea a Oricum, verdele este culoarea cea mai răs- III-a însoţit de termenul flamură: pândită în natură, precum este reflectată şi Iară flamura cea verde se înalţă an cu an – în acest atribut în lirica eminesciană; verdele 254. cuprinde întregul peisaj românesc; acesta ni În zadar flamura verde o ridică înspre oaste se perindă prin faţa ochilor sub formă de – 259; în cele două citate sintagma flamura codru (codrul cel atât de iubit de Eminescu, (cea) verde are o valoare simbolică, referin- codrul „dureros“ – 6, codrul „bătut de gân- du-se la turci, individualizându-i. duri“ – 64), de la câmpie la dumbrăvi, gră- Din versurile de mai sus de la „natură“ dini, valuri de grâne până la tufele de poate fi socotit verde epitet ornant, dacă nu mături… greşim, numai în verzi dumbrăvi din caza I – Termenul cromatic verde apare în poe- antepunerii atributului sau în valuri(le) zia lui Eminescu în relaţie cu următoarele verzi, graţie alianţei oarecum insolite a lui arii semantice: verde cu valuri şi de la „obiecte“ în sintagma flamura verde, pentru semnificaţia sa emble- NATURA: matică. Şi răspunde codrul verde / Fermecat şi dureros – 6. II – DERIVATE: Tufele de mături ce cresc verzi, adânce, dese Şi în acest caz, referinţa este tot la natură: – 49. Hai în codrul cu verdeaţă – 98: Sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice – 74. Iarna – grădini, verdeaţă, / Vara petreceri Verzi dumbrăvi cu filomele – 195. – 128. Vedeam valuri verzi de grâne – 249. iar dintre părţile corpului omenesc culoarea Valurile verzi de grâne legănându-se pe verde, sub forma derivată verzui, se referă, lanuri – 253. evident, la ochi: Poala lui [a codrului] cea verde – 258. Vr’un pedant cu ochii cei verzui – 241. În În citatele precedente se remarcă un anu- legătură cu acest atribut al ochilor nu consi- mit stereotipism care se explică prin poezia derăm că interpretarea din DLPE – „depre- noastră populară; de asemenea, termenii ciativ“ – ar fi cea mai adecvată. determinaţi reprezintă realităţi româneşti cum menţionam mai sus. Singura excepţie IV – POZIŢIA termenilor cromatici faţă „exotică“ este prezenţa mirtului în Venere şi de elementul determinat 23 Florica Dimitrescu

În structura construcţiilor cu verde pre- V – TIPURILE DE ASOCIERI LEXICALE domină cele substantivale alcătuite din sub- cromatice: se remarcă prin combinarea în stantiv plus adjectiv, deci cu verde postpus două sintagme multiple, ambele triple: una ca în: valuri verzi, codrul verde, câmpii verzi, alcătuită prin juxtapunere: (tufele de cu varianta rară a adjectivului antepus: verzi mături) verzi, adânce, dese, cealaltă în care dumbrăvi. În alte situaţii figurează unele ultimele două atribute sunt legate prin con- alcătuite şi cu cel, cea: poala cea verde, flamura juncţia şi: (codrul) verde, fermecat şi dureros. cea verde, ochii cei verzi, cazuri în care atributul împrumută un anumit relief artistic termenului cromatic. De subliniat şi celelalte VI – ETIMOLOGIA termenilor: atribute ale codrului, mai ales cel de al doi- 1 termen latin: verde din lat. vir(i)dis. lea, fermecat şi dureros (este vorba de o poe- 2 derivate pe teren românesc: verdeaţă zie din prima tinereţe a poetului) ca şi ale din verde plus suf. -eaţă şi verzui din verde tufelor de mături – adânce, dese. plus suf. -ui. 24 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

După cum se poate remarca din cele de OBIECTE: mai sus, culoarea verde are, în poeziile Un vânăt giulgi se ’ncheie nod – 281. publicate de Maiorescu în ediţia sa din 1884, Noaptea potolit şi vânăt arde focul în o prezenţă sporadică dar cu, subliniem, o cămin – 71. semantică destul de bogată. Cercetările care au avut în vedere întreaga creaţie emines- II. DERIVATE: ciană probează însă că poetul a utilizat de Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat – multe ori verdele fie în sintagme încărcate de 48. farmec ca în poezia populară, fie acoperite Uşoara ’nvineţire a subţirelor mătăsuri – cu podoabe stilistice în alte creaţii (v. 204. Tohăneanu, Expresia, passim). De altfel, În aceste ultime două versuri Vianu, Ramiro Ortiz, traducătorul lui Eminescu în Eminescu. 206 vede notarea unui „epitet 1927, îl consideră pe acesta ca un adevărat individual“ care, în concepţia sa, are o copil al naturii (verzi) „il poeta romeno însemnătate deosebită. della foresta e della polla“ („poetul român al pădurii şi al izvorului“)“ (R. lit. 21 mai, IV – POZIŢIA termenilor cromatici în 1932 citat de L. Boia în M. Eminescu, p. 115). raport cu elementul determinat: În cele mai numeroase cazuri apare pozi- VII – OCURENŢE: 12, fără substitute. ţia postpusă a lui vânăt faţă de elementul determinat; ochii vineţi, buze vinete, buza învi- neţită şi rareori antepus: vânăt giulgi, vânăt Arhilexemele VIOLET şi INDIGO arde focul, structuri în care această culoare îşi Ultimele două culori din spectrul solar, dezvăluie unele valori estetice. violet şi indigo nu apar sub aceste forme în Eminescu. Despre violet se ştie că a fost ates- V – TIPURI DE ASOCIERI LEXICALE tat de la sfârşitul sec. al XVIII-lea (din anul CROMATICE: acestea apar sub forma unei 1779 în D.Z. Furnică, Din istoria comerţului la perechi precum buze vinete şi supte în care români, mai ales băcănia, Bucureşti, 1908, în între cele două atribute se află conjuncţia şi. DLR) iar non-prezenţa sa la Eminescu poate avea două explicaţii: fie poetul nostru, pur VI – ETIMOLOGIA: şi simplu, nu a cunoscut neologismul, fie i s- 1 termenul vânăt este moştenit din lat. a părut mai semnificativ-poetică înfăţişarea venetus. sa românească, vioriu. Termenul indigo este 2 lexeme: învineţit şi învineţire sunt deri- un neologism mai recent, pe care chiar că vate pe teritoriul limbii române din învineţi, nu-l putea cunoaşte Eminescu, dar pentru verb format în interiorul românei din în + culoarea respectivă credem că a folosit ter- vânăt. menul vânăt, drept care, în acest articol am considerat că indigo poate corespunde lui VII – OCURENŢE: 7, fără substitute. vânăt iar violet poate corespunde lui vioriu. Arhilexemul VIOLET Iată-le: Corespunde, terminologic, în lirica lui Arhilexemul INDIGO Eminescu, culorii VIORIU “un violet des- poate fi identificat la Eminescu în chis, liliachiu”, o culoare foarte plăcută, VÂNĂT. delicată. I – Termenul cromatic vânăt apare în poe- I – Termenul cromatic vioriu apare în zia lui Eminescu în relaţie cu: poezia lui Eminescu în relaţie cu: CORPUL OMENESC: OBIECTE: Visaţi la ochii vineţi – 157. Mii de fire viorie – 239. Ale ei buze se văd vinete şi supte – 206. Cupido… va ascunde…/ Vioriul glob al Buzele-i lipite ce vinete îi sunt – 218. lampei – 269. 25 Florica Dimitrescu

CORPUL OMENESC: doua a secolului al XIX-lea – sunt următoa- Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie – 2. rele: pe primele două locuri sunt fie elemen- sau în alte combinaţii cu substantive ce re - tele de origine latină, fie numeroasele deri- prezintă NATURA: vate realizate în interiorul limbii române (în Zăpadă viorie din obrajii tăi subţiri – 210. general bazate tot pe termeni moşteniţi din Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie – latină), ceea ce dovedeşte, odată în plus, 205. marea capacitate a românei de a crea noi termeni. Cantitativ, urmează unele lexeme Dintre toate contextele de mai sus, îmbi- de provenienţă slavă; puţine cuvinte provin narea cea mai puţin aşteptată şi cea mai din termeni explicabili prin limbi diverse poetică este zăpadă viorie din cauză că zăpada precum neogreaca, maghiara, turca, foarte proaspătă, de curând căzută, deci curată, rare cuvinte din română din domeniul cro- reprezintă, alături de lapte sau de crin, chiar matic pot fi comparate cu cele corespunză- unul dintre simbolurile albului (de ex. Tu… toare din albaneză, iar elementele neologi- te apropii / Albă ca zăpada iernii – 71). În ce, şi acestea foarte puţine, sunt reprezenta- textul supus discuţiei acum, însă, este vorba te prin lexeme de sursă franceză, italiană, de o construcţie metaforică cu referire la germană. În fine, sunt şi câţiva termeni cu albeaţa imaculată a obrajilor subţiri prin etimologie necunoscută. care se străvăd vinele albăstrii. Asupra acestei sintagme insolite se apleacă G. În afara denumirilor de culori şi de non- Călinescu, care în O. II, p. 468 observă: „ culori luate în discuţie supra, am mai întâl- Pupila lui Eminescu capătă pentru candoa- nit în lirica marelui nostru poet Eminescu o rea corporală o acuitate rară. Cu o lupă el serie de alte elemente cromatice reprezenta- urmăreşte «pieliţa», prin transparenţa căre- te prin: ia vede «parcă vinele viorii»“; aici G. NUANŢELE INDEPENDENTE de rădă- Călinescu alătură „stilul de discreţie «disec- cinile termenilor cromatici examinaţi mai ţie» picturală a lui Th. Gauthier, dar la Emi - sus. Propunem această denumire, „nuanţe nescu stăpâneşte albul“. Vianu în Eminescu, independente“, pentru a se face distincţia p. 207 discută admirativ această sintagmă pe care o socotim necesară faţă de nuanţele deoarece până la Eminescu nu se mai făcuse dependente (precizăm că nu am întâlnit asocierea dintre albul zăpezii şi nuanţa această separaţie, sauf erreur!, în nici una cuprinsă în termenul cromatic vioriu. dintre lucrările închinate cromaticii la noi în După cum se observă, lexemul vioriu ţară sau pe alte meridiane). Până acum, în apare rareori în lirica eminesciană; toate corpul lucrării, am discutat o serie de nuan- construcţiile cu vioriu de mai sus sunt sub- ţe dependente de arhilexemele examinate stantivale şi elementele cromatice sunt pos- supra. Astfel, albicios este un derivat depen- tpuse, cu o singură excepţie, unde vioriu dent de rădăcina sa alb, iar verzui are la bază apare antepus: vioriul glob al lampei şi în care adjectivul de care este legat etimologic – se poate detecta o anumită valenţă poetică. verde. În schimb, de pildă, nuanţa sur este independentă, neavând nici o relaţie etimo- ETIMOLOGIA: 2 logică cu vreunul dintre celelalte lexeme Vioriu provine din vioară plus sufixul cromatice. specific nuanţelor cromatice -iu. La rândul 2 În poeziile lui Eminescu cuprinse în edi- său vioară (din lat viola) are accepţia “topo- ţia lui T. Maiorescu apărută în 1884, analiza- raş” (bot. “plantă de culoare albastru-vio- te în prezenta lucrare se înregistrează urmă- let”). toarele NUANŢE cu caracter INDEPEN- DENT: OCURENŢE: 5, fără substitute. În total, etimologiile termenilor cromatici SUR prezenţi în această lucrare – care are în Are sensul comun “cenuşiu”, cum apare vedere exclusiv limba română din partea a în cele mai multe situaţii – dintre care unele 26 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

au fost sensibil prezentate în Tohăneanu, ETIMOLOGIA: Expresia, 108 sau în Irimia, Limbajul, 292. Sur este un termen de provenienţă slavă, Este un termen bine reprezentat în lirica având la bază un etimon bulgar sau srb., eminesciană: sur. Agăţat de pietre sure un voinic cu greu le sue – 204. OCURENŢE: 8. O cucuvaie sură pe una [o cruce] se aşază – 18. MOHORÂT Colonii de lumi pierdute / Vin din sure Acest termen cromatic, în raport cu alţi văi de chaos pe cărări necunoscute – 238. termeni ce exprimă culorile, se distinge prin O făclie e înfiptă într’un stâlp de peatră faptul că nu corespunde unei culori anume, sură – 90. ci doar dă indicaţia că este vorba despre o Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri nuanţă întunecată a culorilor pe lângă care (corectat de Creţia, C. XXIII din lacul) Apa apare: „O dungă mohorâtă şi gălbuie“ 212. sură / Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la Sau, pur şi simplu, se identifică cu calita- iezătură – 211 (iezătură “stăvilar”). tea de a fi “întunecată” care se regăseşte în Scântee marea lină, şi placele ei sure / Se descrierea succintă a sordidei taverne din mişc una pe alta ca pături de cristal / Prin Împărat şi proletar: „Pe bănci de lemn în lume prăvălite – 135 (Creţia, C. XVII aduce scunda tavernă mohorâtă“ – 127. două corecturi acestor versuri: după cristal Figurat, mohorât are accepţia “posomo- nu există punct şi virgulă (;) care ar întreru- rât” ca în versurile: „Pe-a altarului icoană … pe nelogic fraza, cum apare în ediţia lui palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede“ Maiorescu, iar în versul al doilea termenul – 89. corect este lume în loc de lunce ca în ediţia De remarcat că în toate cele trei citate Maiorescu). Tot aici, metaforic, placă are mohorât nu figurează singur, ci asociat cu accepţia “val, undă”. În DLPE este singura alte trei atribute: gălbuie, scundă şi palidă, atestare a termenului placă, pl. vechi place, dintre care numai scundă nu are semnifica- azi plăci. ţie cromatică. În versul: „Se coceau (corectat de Creţia, C. XIII din cocea) pe vatra sură două turte în cenuşă“ – 212 se remarcă prezenţa unui ETIMOLOGIA: substantiv identic din punct de vedere cro- Mohorât provine din verbul a (se) mohorî – matico-semantic, cenuşe, prezent şi în alt folosit în general în legătură cu schimbarea vers, tot împreună cu sură: „Colo, cenuşa vremii din caldă şi veselă în tristă şi închisă. sură în părăsita vatră“ – 222; în acest vers se Verbul, la rândul său, are la bază substanti- poate detecta în sintagma cenuşa sură o vul mohor, o plantă furajeră, care provine exprimare pleonastică, probabil aleasă din magh. mohar. înadins de poet pentru a sublinia culoarea mohorâtă a cenuşii. OCURENŢE: 3. Trebuie remarcat că sur are şi alte sensuri non-cromatice care, deci, nu intră direct în POSOMORÂT sfera de interes a cercetării noastre, dar des- Trebuie menţionat că mohorât, discutat pre care credem că merită să fie semnalate. imediat mai sus, are un sinonim parţial în Astfel, în: posomorât, care are tot sensul “întunecat”, ca Vremi apuse, sure – 76 apare accepţia “din în cazul când determină substantivul pânze trecut, umbrite de trecerea anilor” DLPE “tablouri”: „Zugrăveşte din nou iarăşi pân- sau semnificaţia “trist” în cer sur – în ver- zele posomorâte“ – 198 sau când se referă în surile: general la stările sufleteşti negative ale Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim omului, aşa cum apare, de ex. în Stătea poso- marea cu valuri / Căci al nostru-e sur şi rece morâtă / Cu feţe ’ntunecoase, o ceată pribe- – marea noastră-i de îngheţ – 200. gită – 127. 27 Florica Dimitrescu

ETIMOLOGIA: text are semantismul “felurit colorat, pes- Posomorât se explică prin verbul a poso- triţ”. Să observăm că pe pagina următoare, morî, termen cu etimologie necunoscută. – 269, figurează din nou exotica liană însoţi- tă însă de culoarea, de asemenea neaştepta- OCURENŢE: 2. tă în acest context, albastru, pentru care v. supra. În fine, alţi termeni cu accepţii cromatice se întâlnesc la Eminescu, fiecare cu câte o ETIMOLOGIA: singură ocurenţă în volumul editat de Titu Fel provine din magh. fele, iar faţă este Maiorescu în 1884: moştenit din lat. facia.

BRUN “cafeniu închis”: ÎMPISTRIT: În versul „Răcoarea nopţii brună“ – 76, se Termenul împistrit, cu sensul “zugrăvit întâlneşte o insolită combinaţie lexicală, în mai multe culori, împestriţat”, apare în având în vedere că i se atribuie răcorii o poezia lui Eminescu într-o ambianţă arhai- calitate exprimată printr-o culoare. Acesta zantă, evidenţiată de inversarea elemente- poate fi un bun exemplu de sinestezie între lor alcătuitoare ale formei alungat-o-ai. Este o senzaţie calorică şi un element vizual cro- bine cunoscut că Eminescu frecventa şi uti- matic. liza aşa cum am arătat mai sus, cu interes limba veche românească (v. Dimitrescu, ETIMOLOGIA: Eminescu, p. 246-266). Brun este un neologism de origine fran- Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de ceză (atestat din 1841 în DELR, I). părinţi / În coliba împistrită ea să nasc ’un pui de prinţ – 211. CĂRUNT: Dar, de fapt, trebuie să mărturisim că Un sinonim parţial al termenului sur este este dificil de susţinut că împistrit este abso- cărunt, folosit în limba comună aşa cum lut cu siguranţă un arhaism atâta timp cât apare şi în proza lui Eminescu, relativ la acest termen apare şi în limba populară, păr. În poeziile cercetate pentru acest articol după cum am semnalat în lucr. cit., p. 264. am întâlnit cuvântul cărunt numai o singură dată în versul: „Visul apelor adânce şi a ETIMOLOGIA: stâncelor cărunte“ – 199. Aici, în singulara Împistrit provine din verbul împistri de îngemănare a lexemelor stânce cu cărunte origine slavă, din pistriti. apare o accepţie deosebită a termenului De remarcat că totalul nuanţelor inde- cărunte şi anume “bătrâne” determinată de pendente şi dependente este echilibrat în personificarea acelor vechi stânci, personifi- opera lirică eminesciană, primele fiind în care cu totul insolită în general odată ce număr de 16 şi cele din urmă în număr de stâncile nu numai că nu pot avea o podoabă 17. capilară, dar nu au nici un fel de vegetaţie care, eventual, ar putea fi asemănată cu Referitor la cantitatea culorilor din opera părul. Oricum, cărunt sugerează “vechi- lirică a lui Eminescu, putem afirma că ele mea”, aşa cum corect se explică în DLPE. intră în patru categorii din perspectiva ocu- renţelor: ETIMOLOGIA: a) prima categorie cuprinde elementele Cărunt este de origine latină, din canutus. cromatice cele mai frecvente care sunt: albul cu 152 de ocurenţe, negrul cu 97 de ocurenţe FEL DE FEŢE: şi galbenul cu 88 de ocurenţe. De specificat Cu totul altul este cazul unei sintagme că acest număr ridicat de ocurenţe se dato- precum fel de feţe care în versul: „Rose roşie rează nu numai culorilor propriu-zise, ci şi de Şiras şi liane ’n fel de feţe“ – 268 a căpătat bogatelor substitute ale acestora. De aseme- un sens cromatic în sensul că în acest con- nea trebuie precizat că albul (cu substitutele 28 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

lui) se detaşează de toate celelalte (reamin- că ’ntunecat, suliţe de-argint, vremuri apuse, tim că G. Călinescu remarcase că la sure, crânguri auriţi, noaptea-i clară, luminoa- Eminescu stăpâneşte albul) atât prin faptul să, undele visează spume, marmuri albe, veş- că această non-culoare are cel mai mare tmintele lor dalbe, harfe de argint, răcoarea număr de ocurenţe, 54, şi, de asemenea, cel nopţii brună, oglinda lui de aur, flamingo cel mai ridicat număr de substitute, 98. roş, luna arginteşte Egipetul, argintos gând, Decalajul dintre următoarele două – negrul mere de-aur, (î)n săli lumină luce. (97) şi galbenul (88) – nu este foarte semnifi- Se pot număra aici nu mai puţin de 8 ele- cativ, cu o singură observaţie: galbenul este mente cromatice din toate categoriile foarte puţin reprezentat cromatic propriu- (culori, non-culori, nuanţe), cu 37 de ocu- zis, 15, în schimb are extrem de numeroase renţe în numai 6 pagini (73-78), exprimate, substitute, 75; pe lângă numele cromatic propriu-zis, în b) a doua categorie o constituie elemen- variate alte modalităţi. Astfel: tele cromatice cu o prezenţă medie: roşul cu alb apare sub următoarele înfăţişări: albe, 52 de ocurenţe, albastrul cu 31 de ocurenţe şi ca argintul de ninsoare, argintoase, cu argint, să verdele cu 12 ocurenţe: diferenţele dintre lucească, albe, dalbe, de argint, arginteşte, argin- lexemele din prima categorie şi cele din a tos, să lucească, clară, luminoasă, spume, lumi- doua sunt importante, ca şi distanţele dintre nă luce; acestea trei; galben: blonde, aur, gălbii, galben-clară, c) a treia categorie conţine elementele auriţi, aur; cromatice cu o slabă prezenţă: indigoul roşu: foc, roşii, jăratec, roş; (vânătul) cu 7 ocurenţe şi violetul (vioriul) cu albastru: albastre; 5 ocurenţe, cu diferenţe extrem de mici între verde: verzi; ele două şi ambele (ca şi verdele din catego- brun: brună; ria b) nu cunosc substitute; întunecat: întunecat; d) ocurenţele tuturor NUANŢELOR sur: sure. INDEPENDENTE sunt 17, în timp ce nuan- Se poate observa – şi este oare întâmplă- ţele DEPENDENTEe sunt în număr de 16, toare? – absenţa din Egipetul a unui element cum am specificat mai sus. cromatic foarte frecvent în lirica eminescia- Totalul celor patru categorii este de 461 nă – non-culoarea negru (dar apare o singu- de ocurenţe cromatice (evident că aici nu s- ră dată substitutul întunecat). au socotit decât cele 17 nuanţe independen- În cu totul alt registru criticul literar Alex te, deoarece cele 16 dependente s-au numă- Ştefănescu analizează, în articolul DE apă- rat la fiecare arhilexem în parte). rut în Rom. lit. 24, din 10 iunie 2016, p. 13- De aici observăm, ca o primă concluzie, 14, chiar poezia Egipetul. Autorul nu acordă cât de „colorate“ sunt poeziile lui Eminescu, deloc atenţie culorilor deşi, în citatele date dintre care cele mai multe cuprind cel puţin în textul său, acestea sunt destul de nume- un epitet cromatic pe fiecare pagină din edi- roase, după cum le-am notat şi discutat ţia supusă discuţiei. Din această perspectivă supra. Dar, mai presus de orice – deşi, de alt- am vrea să atragem atenţia asupra poeziei fel, îl ştiam foarte sensibil-receptiv la fru- Egipetul, probabil cea mai „colorată“ dintre museţile poeziei în genere – fie-ne permis să textele lirice ale lui Eminescu. Iată impresio- ne îndoim de justeţea cel puţin a unora din- nanta suită cromatică din această poezie în tre observaţiile sale critice când afirmă des- succesiunea din text: pre Egipetul că are un „caracter naiv- valuri blonde, cerul d’Egipet desfăcut în livresc“, în care Nilul este „luat din manua- foc şi aur, maluri gălbii, flori unele albe… ca lele şcolare“, că „frumuseţea peisajului este argintul de ninsoare, /alte roşii ca jăratec, alte- greoaie, barocă şi rămâne exterioară poetu- albastre, tufele de mături ce cresc verzi, lui“ sau că „Urmează un lung discurs pro- oglinda-i galben-clară, câmpii verzi, i-a lix, încărcat de podoabe ca un veştmânt ’mbrăcat cu-argint ca ’n soare, să lucească, preoţesc“. Pe de o parte nu considerăm că nisipuri argintoase, haină de aur roş, se arun- Eminescu are nevoie de vreun fel de „apăra- 29 Florica Dimitrescu

re“ şi, pe de altă parte, deşi am dori să res- Pe-a icoanei policioară busuioc şi mint’ pectăm interpretările criticului său, cum uscată – 212. oare se poate spune că la Eminescu „trestiile Ce e poesia?... / voluptos joc cu icoane şi care «Par a fi snopuri gigantici de lungi suli- cu glasuri tremurate – 201, o modalitate de ţe de-argint» nu seamănă deloc cu trestiile definiţie a poeziei printr-o indelebilă con- de pe malurile lacurilor din copilăria poetu- strucţie metaforică la care participă şi un lui“ (?!). element pictural, icoana – ut pictura poesis… ÎNCONDEIA: În total am întâlnit în poeziile lui Sprâncenele arcate …/ ce o singură trăsu- Eminescu din prima sa ediţie din 1884, dacă ră măiestrit le încondeie – 205; aici a încondeia am socotit bine, un număr de 461 de ter- are sensul metaforic “a contura”. meni cromatici originari şi câţiva ce repre- PÂNZĂ are de mai multe ori în poezia zintă alte domenii decât cele din sfera culo- lui Eminescu accepţia metonimică “tablou”: rilor, dar care au preluat semnificaţii croma- [Rafael] a creat pe pânza goală pe tice. Dintre aceştia s-a remarcat marea frec- Madona Dumnezee – 48. venţă a familiilor de cuvinte-antonime lumi- Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori – nă şi întuneric, ca şi a celor trei metale puse 131. în discuţie mai sus: argint pentru alb, aur şi Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele poso- aramă pentru galben. morâte – 198. Credem că nu este lipsit de interes să S’o desmierzi / Ca pe o marmoră de constatăm în lirica eminesciană atestarea Paros sau o pânză de Corregio – 274 (corect unor termeni specifici picturii, ca şi a unora Correggio, eroare care i-a scăpat lui Creţia dintre ustensilele utilizate în epoca poetu- în C). lui: TABLOU: CĂRBUNE: Privirea scrutătoare, ce nimica nu visea- Părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită ză / ce tablourile minte, ce simţirea simulea- 204. ză – 200. CULOARE: TRĂSURĂ: Moaie pana în coloarea unor vremi de Termenul trăsură are la p. 205 semnifica- mult trecute – 198, o memorabilă construc- ţia “linie, contur” v. încondeia. ţie metaforică. ZUGRĂVI: ICOANĂ, termen frecvent în lirica emi- Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici – nesciană: 18. [Ea] e icoană de lumină – 3. Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb – 204. Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici – Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele poso- 18, o bine cunoscută şi frumoasă personifi- morâte – 198. care. Muchi de stâncă, vârf de arbor ea [luna] Pe-a altarului icoană în de raze roşii frân- pe ceruri zugrăveşte – 268 – o interesantă geri / Palidă şi mohorâtă maica Domnului topică inversată între predicat şi comple- se vede – 89. mente. Ş’o să ’mi resai ca o icoană / A pururi ver- V. şi cărbune, pânză. ginii Marii – 107. Ochiul vostru vedea ’n lume (sic!) de La Eminescu se întâlnesc mulţi alţi ter- icoane un palat – 200. meni din sfera picturii, o dovadă în plus Oamenii din toate cele fac icoană şi sim- pentru cât aprecia „omul deplin al culturii bol – 201. române“ – cum l-a numit Noica pe poet în Sub icoana afumată (sic!) unui sfânt cu Introducere, 107 – acest nobil domeniu artis- comănac – 212 (în acest vers pare a lipsi tic în special în proza sa, mai ales în Cezara, ceva, dar în Creţia, C. nu se specifică nimic, Aici ne întâmpină şi alte lexeme din sfera aşa cum nu se menţionează nimic în versul picturii, precum şi unele ustensile specifice citat supra de la p. 200). artelor din acele vremuri. de ex.: creion, des- 30 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

emn, a desemna, model, penel, pinsulă, paletă, a femei trec cu arme’n braţ“ sau de vrajă: „Stă picta, pictor, piedestal de lemn, a schiţa, schiţă. copila lin plecată / Trandafiri aruncă roşii / De asemenea, este semnificativă apleca- Peste unda fermecată“. De asemenea, rea poetului nostru faţă de o seamă de Eminescu scoate în relief contraste evidente artişti de primă mână evocaţi în lirica sa, de exprimate prin culori: „Iar prin mândrul ex. pictorii renascentişti Rafael, citat de întuneric al pădurii de argint“ sau două ori în Venere şi Madonă, la p. 48, 49, „Zugrăveşte umbre negre / pe câmp alb ca Antonio Allegri Correggio sau Giacomo zăpada“; de aici până la a crea adevărate por- Palma. trete sau chiar tablouri distanţa nu este prea Un alt argument al interesului lui mare. Eminescu pentru arte, şi în special pentru Credem că se poate afirma astfel că, artist pictură, este că unul dintre personajele poliedric in pectore, Eminescu are reale cali- importante din nuvela Cezara este un bătrân tăţi de pictor, drept care Călinescu face con- pictor, Francesco, „c-o barbă sură, îmbrăcat statarea (ILR p. 409) că are „strofe de o pic- cu-o bluză de catifea“ (Simion, Şuteu, tură sigură“, iar Vianu, Eminescu, p. 205 Eminescu, PL, p. 77) care „a fost [ucenic] la subliniază că verdele „pictează un aspect un sculptor“ şi a „umplut suprafaţa păreţi- particular al naturii“ ca apoi, generalizând, lor cu ornamente şi basoreliefuri“ (op. cit. să aprecieze simţul vederii la Eminescu care 79). Pe Francesco îl surprindem în activitate, „are o acuitate neobişnuită în perceperea în „odaia lui care-i este şi atelierul unde se formelor, a culorilor“. Conform observaţiei află şi uneltele sale de lucru – palete, pinsule, perspicace a lui Tudor Vianu, op. cit., p. 207, piedestalul negru de lemn“ (82); pictorul în chip special Eminescu se dovedeşte a fi lucrează la tabloul Căderea îngerilor pentru „un puternic tip senzorial, dar mai cu care Cezarei i se pare potrivit, ca model (un seamă vizual“. Tohăneanu, unul dintre cei termen şi un personaj des utilizat de către mai delicaţi exegeţi ai lui Eminescu, în pictori şi sculptori) pentru demon, tânărul Studii, p. 93, scrie despre „înclinarea către şi frumosul călugăr Ieronim, dar Francesco pictural“ a poetului iar în Expresia, p. 110 îi replică făcând referinţă la un alt tablou despre redarea „cu graţie, [a unor] detalii de „Ce frumos [ar fi] Adonis în tabloul Venus şi portret sau de peisaj“. Despre Înger şi Adonis, d-ta Venus, el Adonis“ (op. cit. p. 77). Demon, rafinatul Negoiţescu în Poezia, p. 26, În atelier este amintit şi pictorul Giacomo socoteşte că poate fi comparat, prin gingă- Palma, specializat în exprimarea frumuseţii şie, cu Giotto, iar Irimia, Limbajul, p. 288, tri- feminine, sau tânărul sclav Antinous (op. cit. mite, cu subtilitate, chiar mai aproape de p. 78) din Bitinia, devenit prototip al esteti- noi, la „pictura modernă“, punând accentul cii masculine în antichitate, iar din sculptu- pe cromatica de mare expresivitate a lui ră, este evocată „marmura“ (cea de Paros în Eminescu. În fine, Alex Ştefănescu conchide op. cit. p. 90), masiv prezentă în creaţia lirică în articolul său despre Scrisoarea I, amintit a lui Eminescu (v. frumoasa analiză a nuve- mai sus, că „În afară de neobişnuita sa lei Cezara, în volumul Melancolia, p. 184-185, imaginaţie prospectivă, Eminescu are şi al regretatului G. Gană, căruia, personal, îi capacitatea de a-şi vizualiza ideile“ (R. lit. 18- simt lipsa din peisajul criticii noastre litera- 19 IV 2016, p. 17; sublinierea ne aparţine re, cunoscându-l de când era în primul an pentru că, vrând-nevrând, ne-a venit în de Facultate un prea timid, dar extraordinar minte un alt mare scriitor român, Camil de aplicat şi de sensibil student). Petrescu, din păcate, aproape uitat cel puţin Nu de puţine ori Eminescu se serveşte de de scenele noastre... De altfel, dacă ni se per- culori pentru a realiza un anumit tip de mite o „actualizare“, iată ce scrie doamna atmosferă în creaţia sa lirică. Astfel, uneori, Daria Ghiu, critic de artă, în Obs. cult. din 4 o ambianţă misterioasă care transpare din martie 2016, p. 21 despre genul de pictură versurile „În salele pustie lumine roşi de tor- poetică al Mariei Vianu în expoziţia sa inti- ţii / Rănesc întunecimea ca pete de jeratec“, tulată „Calea spre lumină“, deschisă, în alteori scene de violenţă: „Prin aerul cel roşu martie 2016, la Bucureşti: „Lucrările Mariei 31 Florica Dimitrescu

Vianu sunt picturi-haiku (subl. n.), forţate să poate figura de 2 sau de 3 ori în citat), deci interiorizeze natura, anotimpul, într-o sunt bi- sau pluricromatice: stare“, deci tot ut pictura poesis… De altfel, 2. Ea se uită… Păru-i galben, să ne amintim ce observa poetul Charles Faţa ei lucesc în lună, Baudelaire despre pictorul Delacroix: Iar în ochii ei albaştri „Delacroix, toujours respectueux de son Toate basmele s’adună – 41 idéal, est souvent, á son insu, un poète en (galben, albastru). peinture“ (subl.n.). În această privinţă, v. şi opinia lui Caracostea în Arta, pp. 199-201. 2. Singurică ’n cămăruţă braţe albe eu Dar cea mai peremptorie probă a atrac- întinz ţiei lui Eminescu spre pictură o dă, cu clari- Şi mă ’nbrac în părul galben, ca în strai tate, opera sa lirică unde, cu ajutorul a uşor ţesut – 207 numai câtorva elemente cromatice, ca veri- (alb, galben). tabili „vectori“ vizuali, poetul schiţează o serie de mini-, uneori maxi-, cu precădere 2. Şi de-a soarelui căldură portrete feminine. Să nu fie şi acest har spe- Voi fi roşie ca mărul, cial al lui Eminescu în legătură cu cei trei Mi-oi desface de aur părul pictori renascentişti amintiţi de el, cunoscuţi Să-ţi astup cu dânsul gura – 99 şi recunoscuţi, de fapt renumiţi, tocmai prin (roşu, de aur “galben strălucitor”). portretele de femei? Eminescu zugrăveşte prin cuvinte în genere siluete de tinere, 2. Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de uneori în mişcare, reprezentate printr-o sin- sfieală, gură culoare, deci cu caracter monocroma- Ochi ’n lacrimi şi-i ascunde într’un păr tic. ca de peteală – 209 O paranteză înainte de a trece la exem- (roşu, peteală “galben”). plificări: menţionăm că cifra care precede citatele reprezintă numărul de termeni colo- 3. Din valurile vremei, iubita mea, resai, ristici utilizaţi în fiecare, cifra de la sfârşit Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai trimite la pagina din Eminescu P, iar în Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri – 121 paranteza finală se notează denumirile celor (de marmur “alb”, bălai “galben”, alb). două sau n culori prezente în text. 3. Pe-a altarului icoană în de raze roşii Iată un portret monocromatic în alb: frângeri 3. O umbră dulce cu de-argint aripe albe Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se Cu doi ochi ca două basme mistice, adân- vede – 89 ce, dalbe – 198 (roşu, palid, mohorât). (de argint “alb strălucitor”, alb, dalb “alb”). 3. Îi foşnea uscat pe frunze poala lung’ a albei rochii, Sau alb cu o notă cromatică aparţinând Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi altei culori, galbenul, întruchipat prin meta- ochii lul denumit aramă: La pământ mai că ajunge al ei păr de aur 3. De treci codri de aramă, de departe vezi moale – 215 albind (alb, roşu, de aur “galben strălucitor”). Ş’auzi mândra glăsuire a pădurii de argint – 213 3. S-a făcut ca ceara albă, faţa roşă ca un (aramă “galben”, albind, de argint). măr Şi atâta de subţire, să o tai c’un fir de păr Dar cele mai numeroase portrete se spri- Şi cosiţa ta bălae o aduci la ochi plângând jină pe două sau mai multe culori diferite – 209 (deşi, mai puţin frecvent, aceeaşi culoare (alb, roşu, bălae “galben”). 32 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

3. Ochii ei cei mari albaştri, de blândeţe 5. După pânza de painjen doarme fata de dulci şi moi, ’mpărat; Cu adânc pătrund în ochii lui cei negri Înecată de lumină e întinsă în crivat; furtunoşi, Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour ochiu-l măsuri roş – Prin uşoara ’nvineţire a subţirelor mătă- Se iubesc – şi ce departe sunt deolaltă suri; amândoi – 93 Ici şi colo a ei haină s-a desprins din (albastru, negru, roşu). sponci ş’arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată Iată şi o splendidă descriere a fetei împă- Resfiratul păr de aur peste perini se ratului dormind „înecată de lumină“: ’mprăştie, 33 Florica Dimitrescu

Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie, mar erotic, de o frumuseţe asemeni celor Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o sculptate în statuile antice, purtând bleste- încheie – 204, 205 mul nemuririi lui fără a da, însă, nici o mini- (lumină, alb [de 3 ori], vânăt (învineţire), mă importanţă elementelor cu caracter cro- alb, de aur “galben strălucitor”, vioriu “vio- matic, prezente în text de patru ori care, let deschis”, alb). după opinia noastră, sugerează mai curând Acesta este un simplu portret sau un un tablou decât o sculptură. tablou complex? Lăsăm dreptul cititorilor noştri să decidă! Eminescu a creat şi tablouri de mai largă respiraţie având printre elementele consti- Mai rar se înregistrează şi portrete mas- tutive şi culorile. Este vorba de „pânze“, culine: cele mai numeroase din natură, fie 3. Părea un tânăr Voevod monocrome Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se ’ncheie nod în roşu: Pe umerele goale. 3. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratec Iar umbra feţei străvezii Rumenind străvechii codri şi castelul sin- E albă ca de ceară guratic – 203 Un mort frumos cu ochii vii (vatră de jăratec – (dublu roşu), rumenind), Ce scânteie ’n afară – 281 (de aur “galben strălucitor”, vânăt, alb). fie, cele mai multe, pluricrome: Comentând aceste versuri, G. Călinescu, O., II, p. 477 arată că Luceafărul „pare un 3. Lacul codrilor albastru Apollo“. Nuferi galbeni îl încarcă Tresărind în cercuri albe 3. Părul său negru ca noaptea peste-al El cutremură o barcă – 87 marmurei braţ alb (albastru, galben, alb). Abia candela cea tristă cu reflectul ei ros- Despre această primă strofă din Lacul, alb Negoiţescu, Poezia, 143 opinează că repre- Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece – 90 zintă „perfecţia miraculoasă“. (negru, alb, ros-alb). 3. De treci codri de aramă, de departe vezi 4. Pe negre viţele-i de păr albind Coroana-i arde pare, Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de Venea plutind în adevăr argint Scăldat în foc de soare Acolo, lângă isvoare, iarba pare de omăt Flori albastre tremur’ ude în văzduhul Din negru giulgi se desfăşor tămâiet – 213 Marmoreele braţă (galben “de aramă”, albind “alb” [de 3 El vine trist şi gânditor ori], de argint “alb”, omăt “alb”, albastru), Şi palid e la faţă – 284, 285 (negru, foc de soare “roşu”, negru, mar- sau scene de revoltă ca în: moree “alb”, palid). Todoran, Eminescu, p. 385 consideră cele 3. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare două strofe de mai sus ca reprezentarea Prin aerul cel roşu femei trec cu arme ’n unei sculpturi unde: „Zburătorul“ ia înfăţi- braţ şarea „tânărului voievod“ din mitul româ- Cu păr bogat şi negru ce pe umeri se nesc, ca şi voievodul în Bogdan Dragoş, „un coboară mort frumos şi tânăr“, într-o apariţie de coş- Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare 34 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi – de argint, omăt. De asemenea, pentru subli- 135 nierea caracterului dominant al non-culorii (alb, roşu, negru, negru). alb trebuie reamintit exemplul portretului monocrom alb exprimat atât prin alb cât şi Mai rar apar tablouri casnice, precum prin substitutele dalb şi de argint – 198. În acest interior sărăcăcios de colibă, calificat fine, pentru locul privilegiat al albului în liri- de Călinescu în ILR 406: drept „neospita- ca lui Eminescu, de remarcat că acesta apare lier“: în 11 dintre cele 20 de portrete sau tablouri amintite mai sus, unde uneori non-culoarea 7. Atunci intră în colibă, şi pe capătu- alb figurează aşa cum am precizat imediat unei laiţi mai sus, chiar de trei ori în cadrul aceluiaşi Luminá cu mucul negru într-un hârb un exemplu (p. 204, 205, 213); la fel, non-culoa- roş opaiţ; rea negru figurează de două ori la p. 284 şi Se cocea pe vatra sură două turte în cenu- 285, iar culoarea primară galben se înregis- şă… trează cu culoarea sa complementară vioriu, Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii la care se adaugă non-culoarea alb (p. 204, păreţi 205). Zugrăvit-au c’un cărbune copilaşul cel În ordinea descrescătoare a culorilor, isteţ situaţia prezenţei lor în portretele şi tablou- Purceluşi cu coada sfredel… rile de mai sus este următoarea: alb 23, roşu O beşică-n loc de sticlă e întinsă ’n fere- 13, galben 11, negru 8, albastru 5, vânăt, moho- struie, rât şi palid 2, ros-alb şi sur 1. Se observă că Printre care trece-o dungă mohorâtă şi găl- albul este situat la un apreciabil decalaj faţă buie – 212 de următoarele două, iar acestea se află la o (luminá, negru, roşu, sur “cenuşiu”, căr- oarecare distanţă în raport cu toate celelalte. bune “negru”, mohorât, gălbui). De asemenea este de remarcat că primele trei locuri sunt reprezentate prin culorile Sau un vesel, multicolor tablou floral: cele mai luminoase – alb, roşu, galben – ceea ce concordă cu caracterul – totuşi! – robust 6. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice al poetului Eminescu. Să mai amintim că în în soare, poezia care conţine cele mai multe elemente Unele albe, nalte, fragezi, ca argintul de coloristice din lirica eminesciană, Egipetul, ninsoare aceleaşi trei culori, dintre care se evidenţia- Alte roşii ca jăratec, alte-albastre – 73 ză albul prezent acolo, sub diverse înfăţişări, (alb, argint “alb strălucitor”, ninsoare de 11 ori, în timp ce celelalte 2 culori ocupă “albă”, roşu, jăratec “roşu”, albastru). locuri mai modeste, cu 6 şi 4 ocurenţe. Să fie o stranie coincidenţă sau nu? Greu de dat În ilustrările de mai sus se remarcă frec- un răspuns sigur la o astfel de întrebare… venta alianţă dintre culori primare precum Evident că este vorba aici de o statistică roşu, galben (p. 99, 209), galben, albastru (p. aleatorie, dar considerăm că şi aceasta, rea- 41), roşu, albastru (p. 73), la care se adaugă şi lizată numai pe eşantioane reduse din opera non-culoarea alb (-87); la fel se întâmplă şi la poetului realmente „assoluto“ al literaturii culoarea primară galben care apare în acelaşi noastre – cum inspirat l-a numit Rosetta del context cu culoarea sa complementară vioriu Conte intitulându-şi volumul pe care i l-a sau cu culoarea primară roşu, la care se consacrat Eminescu o l’assoluto – pot trage adaugă, şi aici, non-culoarea alb (p. 204, 205, serios în cumpănă, cel puţin într-o anumită 209). Albul apare, de ex. la p. 73 chiar sub măsură. Ajungând la această încheiere mai multe înfăţişări, devenind dominant putem afirma că îi dăm perfectă dreptate lui prin triplul aspect, albul propriu-zis şi sub- Creţia care în Eminescu, p. 208 opina că poe- stitutele argint, ninsoare, ca şi la p. 213, unde tul avea „un suflet însetat de puritate şi de albul apare tot de trei ori sub formele albind, beatitudine“; în acelaşi timp şi pe aceeaşi 35 Florica Dimitrescu

linie de gândire adăugăm că densa utilizare tive) ci şi la contribuţia verbelor cu sens cro- a non-culorii alb şi a nuanţelor sale adiacen- matic ce apar în variate postúri precum te sau a substitutelor merge mână în mână indicativul prezent la pers, I ca în mă-ntunec în lirica eminesciană cu frecvenţa unor anu- sau la numeroase forme verbale ca întune- mite cuvinte dintr-o zonă lexicală care poate cat, luminat, lucire, pălindă, poleind, rumeni. aduce unele indicii ce confirmă aspiraţia lui Avea perfectă justificare marele emines- Eminescu spre candoare, precum ar fi ter- colog Perpessicius în a-l privi pe Eminescu menii suav, gingaş, curat, curăţenie, nevinovat drept „o fântână de întinerire“, „lirica lui îşi / nevinovăţie, inocent / inocenţă, graţie, candid, păstrează intacte virtuţi; dintr-însa îşi poto- candoare, diafan, senin, plăpând. lesc setea de artă nepieritoare toate genera- ţiile, fără osebire, căci alt izvor aşa de mira- În final se pot reţine câteva concluzii din culos, ca al liricii lui, poezia românească n-a tot ce am examinat supra: cunoscut“ (Eminesciana, 518). Fie-ne permis – una cu caracter pozitiv şi anume este a adăuga că lirica lui Eminescu, prin locul evident că fie că apare într-un text mono- deloc neglijabil acordat cromaticii, ar putea crom, fie în relaţie cu culori propriu-zise, de fi privită, măcar în parte, şi ca o pictură. tip primar sau complementar, non-culoarea alb cu cele 463 de ocurenţe este prezentă Ar trebui ca, mai departe, în timp, să se extrem de des, distanţându-se astfel de amplifice şi să se intensifice investigaţia toate celelalte elemente cromatice. Fiind începută astfel în complexa operă emines- prezentă în lirica eminesciană cuprinsă în ciană, însemnând totalitatea liricii sale, ediţia lui Maiorescu din 1884 de 152 de ori, proza şi, de ce nu?, şi articolele sale cu albul devine astfel un fel de leit-motiv, adu- subiect politic care ar avea darul de a arunca când luminozitate atât în tablouri din natu- o altă perspectivă şi asupra specificităţii sale ră, cât şi în portrete, unde exprimă, uneori, şi asupra caracterului său. Astfel am putea în plus, şi „curăţenia morală“ ( 204); şi presupune că în adâncul cutelor inimii lui – alta cu caracter negativ; nu am întâlnit Eminescu exista o irepresibilă aspiraţie – poate nu am observat şi, în acest caz, ne către ceva mai însorit, către diafan etc. care cerem scuze! – să apară, îngemănate, culori- ar conduce şi spre altceva decât spre cople- le complementare verde şi violet, iar despre şitorul pesimism, deşi excepţionalul nostru culoarea complementară portocaliu nu poate poet se impregnase nu numai cultural de fi vorba deoarece este inexistentă în textele acesta, dar şi avea suficiente motive pentru eminesciene deşi trebuie precizat că terme- starea sufletească ce-i corespundea. De-abia nul de la care s-a format culoarea, portocala, după o cercetare multilaterală – pentru care, este atestat din anul 1750 conform DLR VIII, de pildă specialiştii în psihologie ar avea un s.v. portocală, iar denumirea culorii, portoca- cuvânt semnificativ de spus – se va putea liu, este înregistrată prima dată la Anton detecta, concret, dacă nu cumva ar trebui Pann. Interesant este că la Eminescu nu s-a nuanţată această aplecare a sa şi să se mute atestat nici măcar unul dintre sinonimele uşor accentul pus asupra pesimismului lui arhaice sau regionale ale lexemului portoca- Eminescu; evident că nu se va înlocui, pur şi liu şi anume morcoviu, naramzat, narangiu, simplu, pesimismul cu optimismul, ceea ce peratic, turungiu care sunt prezente în DLR ar însemna o nedreaptă simplificare şi o şi în DS s.v. portocaliu, iar despre lexeme mai mare exagerare, dar s-ar putea ca pesimis- recente precum corai, indigo şi ocru, absente mul să fie, într-o anumită măsură, diminuat din panoplia cromatică a lui Eminescu, este sau „îndulcit“ sub forma „melancoliei“ (v. dificil să avem pretenţia să fi fost cunoscute foarte interesantele pagini ale primului înainte de sau pe vremea poetului. capitol intitulat Dar eu sunt melancolic din În fine, o remarcă generală relativă la Gană, Melancolia). Credem însă că, în aceas- rolul culorilor în Weltanschauung-ul lui tă situaţie, mărturia unui contemporan care Eminescu şi anume nu numai a elementelor l-a cunoscut bine pe Eminescu este edifica- predominant nominale (adjective, substan- toare. Mai ales dacă acesta nu este nimeni 36 Din lumea culorilor lui Mihai Eminescu (II)

altul decât Titu Maiorescu, care susţinea laltă, care, ambele, sublimate, pot fi scoase următoarele în prefaţa sa la O.P. ale lui în relief, printre altele, şi prin universul Eminescu, ediţia din anul 1922: „Dacă ne-ar culorilor sale discutate aici atât din punctul întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am de vedere al lingvisticii, cât şi din cel gene- răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar ral-artistic. Astfel, iată că statistica, pe baza întreba: a fost nefericit Eminescu? am răs- DLPE, arată că termenii melancolie şi melan- punde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, colic sunt atestaţi, împreună, de 11 ori în el era pătruns de ideile lui Schopenhauer opera artistică a lui Eminescu (să mai amin- era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesi- tim din O I, 106 perfecta egalitate dintre mism nu era redus la plângerea mărginită a melancolie şi vers: „Grieri, şoareci, Cu uşor unui egoist nemulţumit cu soarta sa parti- măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iar culară, ci era eterizat sub forma mai senină ea se face vers“…), iar senin şi seninătate de a melancoliei pentru soarta omenirii înde- 23 de ori, în timp ce pesimism nu apare nică- ieri. De altfel, pesimismul lui Eminescu nu obşte“ (p. 18). Concluzia lui Maiorescu la este total împărtăşit nici de unii cercetători care aderăm este: „Seninătatea abstractă – avizaţi ai liricii sale; printre aceştia se numă- iată nota lui caracteristică“ (p. 19)… Dar mai ră, precum am amintit mai sus, Ramiro este şi altceva dacă ne amintim că Eminescu Ortiz, care îl socotea pe poet un adevărat ar fi vrut să-şi intituleze volumul de poezii copil al naturii, „il poeta romeno della fores- Lumină de lună (Călinescu O. II, 327); această ta e della polla“ („poetul român al pădurii – denumire (neîntâlnită ca sintagmă în al „dragului codru“, P., p. 211 – şi al izvoru- Eminescu, P) – care cuprinde principalul lui“)“ sau rafinatul Edgar Papu, Poezia p. 32, termen-substitut al albului – lumina – dar nu care vorbeşte despre „aşa zisul «pesimism» o lumină puternică, ci una mai tainică, mai al lui Eminescu“ – pe care „eu l-aş numi stinsă ca cea de lună – ne poate „transmite“ numai nemulţumirea lui Eminescu“, la care, ceva esenţial despre concepţia poetului asu- în ceea ce ne priveşte, îndrăznim să adău- pra locului luminii în opera sa lirică; nu mai găm sentimentul nuanţat al mâhnirii insistăm asupra numărului enorm de ocu- (Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsu- renţe ale bogatei familii a acestui termen pe ră, O. I, 141). care, mai mult decât probabil, Eminescu îl Raportată la edificiul monumental ridi- socotea, alături de alb, cu adevărat impor- cat de Eminescu literaturii şi limbii române, tant în plăsmuirile sale poetice. dacă argumentaţia noastră de până acum – Limbajul statisticii – socotit nu de puţine bazată exclusiv pe o sfera semantică relativ ori, plat şi sec, dar, măcar în mod ideal, minusculă, cea a cromaticii – a fost insufi- exact – utilizat în varii locuri în prezenta cientă, nu dorim altceva decât ca cercetările lucrare are, credem, capacitatea de a atrage viitoare să aducă mai multe clarificări în atenţia că în Eminescu sălăşluia şi un poet domeniul examinat, aşa încât nu putem nu neapărat al unei luminozităţi explozive, încheia decât recurgând la etern biblicele dar măcar al luminii vesperale sau noctur- cuvinte: ne, adusă de razele domoale ale lunii, al „Fiat lux!“ seninătăţii care induce şi o altă natură a sa, cea melancolică, desigur, coexistentă cu cea- noiembrie 2016

Abrevieri

- alb. – albaneza - germ. – germană - sl. – slava - blg. – bulgara - gr. – greacă - srb. – sârba - bot. – botanică - it. – italiana - suf. – sufix - cf. – confer - lat. – latina - ş.u. – şi următoarele - et. nec. – etimon necunoscut - lucr. – lucrarea - s.v. – sub voce - f.a. – fără an - ngr. – neogreaca - ucr. – ucraineana - fr. – franceza - pl. – plural - v. – vezi 37 Florica Dimitrescu

Bibliografie

Adevărul, ziar, înainte şi după 1990, Bucureşti. Furnică, I.C. – D.Z. Furnică, Din istoria comerţului Boia, M. Eminescu – Lucian Boia, Mihai Eminescu, la români, mai ales băcănia, Bucureşti, 1908. românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Gáldi, Stilul – Ladislau Gáldi, Stilul poetic al lui Bucureşti, 2015. Eminescu, Bucureşti, 1964. Caracostea, Arta – D. Caracostea, Arta cuvântului Gană, Melancolia – George Gană, Melancolia lui la Eminescu, ediţie de Nina Apetroaie, Iaşi, Eminescu, Bucureşti, 2002. 1980. Irimia, Limbajul – Dumitru Irimia, Limbajul poetic Călinescu, ILR – George Călinescu, Istoria litera- eminescian, Iaşi, 1979. turii române, Bucureşti, 1941. LL – Limbă şi literatură, revistă, înainte de 1990, G. Călinescu, O. II – G. Călinescu, Opere II. Ediţie Bucureşti. critică de Nicolae Mecu, Ileana Mihăilă şi LR – Limba română, revistă, înainte şi după 1990, Daciana Vlădoiu, introducere de Eugen Bucureşti. Simion, Bucureşti, 2016. Negoiţescu, Poezia – I. Negoiţescu, Poezia lui Conte – La sensibilità – Rosetta del Conte, La Eminescu, Iaşi, 1980. sensibilità cromatica di Eminescu în Oprescu, Noica, Introducere – Constantin Noica, Intro- Omagiu, Bucureşti, 1961. ducere la miracolul eminescian, Bucureşti, 1992. Creţia, Eminescu – Petru Creţia, Mihai Eminescu, Obs. Cult. – Observatorul cultural, revistă, după Bucureşti, 1994. 1990, Bucureşti. Creţia, C – Petru Creţia, Corecţiuni şi emendări în Oprescu, Omagiu – George Oprescu, Omagiu lui Eminescu, P., p. X-XXXI. George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani, DELR I – Dicţionarul etimologic al limbii române, I, Bucureşti, 1961. A-B, Bucureşti, 2011. Papu, Poezia – Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, DELR II – Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1971. II, litera C, partea I (Ca.-Cizmă), Bucureşti, Perpessicius, Eminesciana – Perpessicius, 2015. Eminesciana, Iaşi, 1983. DER – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimo- PR 2017– Le nouveau Petit Robert, Paris, 2017. logic al limbii române, ediţie îngrijită de R.lit. – România literară, revistă, înainte şi după Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena 1990, Bucureşti. Popescu Marin, Bucureşti, 2001. Simion, Şuteu – Eminescu, PL – Eminescu, Proza Dimitrescu, Eminescu – Florica Dimitrescu, literară, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Mihai Eminescu şi limba veche, în Dimitrescu, Flora Şuteu, Bucureşti, 1964. Contribuţii. Streinu, Studii – Vladimir Streinu, Studii emines- DÎLR – Gh. Chivu, Emanuela Buză, Alexandra ciene, Bucureşti, 1965. Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor Studii – Studii de limbă literară şi filologie, vol. III, latino-romanice în limba română veche, Bucureşti, 1974. Bucureşti, 1992. Ştefănescu, DE – Alex Ştefănescu, Despre DLPE – Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, Egipetul, în R.lit. 24, 10 VI 2016. sub redacţia Acad. Tudor Vianu, Bucureşti, Ştefănescu, Scrisoarea I . Alex Ştefănescu, 1968. Scrisoarea I în R lit. 18-19 IV 2016. DLR VIII – Dicţionarul limbii române, VIII, partea Todoran, Mihai Eminescu – Eugen Todoran, a 4-a, litera P, pogrijenie-presimţire, Bucureşti, Mihai Eminescu şi epopeea română, Iaşi, 1981. 1980. Tohăneanu, Sinonimia – G. I. Tohăneanu, DS – Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de Sinonimia unor epitete cromatice în poezia lui sinonime al limbii române, Bucureşti, 1997. Eminescu, în LR nr. 3, 1967. Eminescu, O. – Eminescu, Opere, ediţie critică Tohăneanu, Studii – G.I. Tohăneanu, Studii de sti- îngrijită de acad. Perpessicius, Bucureşti, vol. listică eminesciană, Bucureşti, 1965. I-VI, 1939-1963. Tohăneanu, Expresia – G.I. Tohăneanu, Expresia Eminescu, OC – Eminescu, Opere complete, seria artistică eminesciană, Bucureşti, 1975. I, Poezii, vol. I, cu o notiţă biografică de T. Vianu, Eminescu – Tudor Vianu, Eminescu, Iaşi, Maiorescu, Bucureşti, 1922. 1974. Eminescu, P. – Eminescu, Poesii, prima ediţie de WP – Weekend plăcut, suplimentul de vineri al T. Maiorescu, Bucureşti, 1884. ziarului A, apărut după 1990, Bucureşti. 38 Dana LIZAC Eminescu, Heliade şi Creangă, actori în Călin (file din poveste) (II)

Abstract In poemul său Călin, Eminescu tânăr începe să exploreze universul capodoperei heliadeşti, întru- chipată de Ileana, fata de împărat adormită. Arhetipul revelat al operei înaintaşului devine modelul/ prototipul unei noi creaţii. Propria sa capodoperă proiectată este mereu amânată pentru că definitivarea ei va însemna încheierea operei şi moartea sa ca poet. În „coliba împistrită”, care este laboratorul Luceafărului, poetului i se naşte un prim succesor, Creangă, a cărui operă, Povestea Porcului, îi va devansa, în mod paradoxal, cu şapte ani, capodopera. Cuvinte-cheie: Eminescu, Călin (file din poveste), Luceafărul; Heliade, Zburătorul, Ion Creangă, Povestea Porcului; o interpretare în cheie hermetică; lanţul Tradiţiei poetice hermetice.

In his poem Călin, file din poveste (Călin, Pages from a Fairy Tale), Eminescu first explores the universe of his master Heliade’s masterpiece, in the embodiment of the Emperor’s Daughter, the Sleeping Beauty. The archetype of his predecessor’s works becomes the blueprint for a new creation. His own planned masterpiece is always postponed because concluding it would bring about his death as a poet. In the forest cabin „with its patterned walls” (the laboratory of his poem Lucifer), a first successor is born to him - Ion Creangă, whose Fairy Tale of the Boar-Prince will parado- xically be published seven years ahead of his own masterpiece. Keywords: Mihai Eminescu - Călin, file din poveste (Călin, Pages from a Fairy Tale), Luceafărul (Lucifer, also translated as The Morning and the Evening Star); Ion Heliade Rădulescu Zburătorul (The Flying Demon-Lover); Ion Creangă Povestea Porcului (The Fairy Tale of the Boar-Prince); a reading in a hermetic key; the chain of the Hermetic Poetic Tradition.

*** marchează cele trei lumi tradiţionale. Luna, Călin (file din poveste) ca un fruct pârguit de razele soarelui pe care îl reflectă în lumea de sus (lumea cosmică, Decorul şi actorii celestă, a arhetipurilor şi principiilor imua- In poemul succesorului Eminescu, Călin bile), se oglindeşte în lumea de mijloc, a e noul Zburător: după gazelul care îi schi- naturii, în apele râurilor şi în străvechiul ţează întreg traseul, îl reîntâlnim într-un castel (imagine a spaţiului intermediar, care peisaj care fixează geografia simbolică în este iniţial spaţiul genezei, pântecul lumii). care se va desfăşura povestea lui. Privirea În văi, în lumea de jos, care este lumea poetului coboară întâi de la cer la pământ şi materială a obiectelor şi fiinţelor individua-

Dana LIZAC, e-mail: [email protected]. 39 Dana Lizac

le, coboară un glas de clopot tânguios. Este un nimeni, deocamdată, o „umbră pieri- semnul unui ciclu care se termină - ciclul toare”, „fără de noroc”, cum îi spune Ileana creator al înaintaşului.1 (un aspirant fara operă), un poet care îşi Peisajul acesta este compus din aceleaşi începe drumul ca receptor, purtând, poate, elemente cu care Heliade dechide poemul marca unicităţii, „singurel şi părăsit” print- lui „O noapte pe ruinele Târgoviştei”: re oamenii însinguraţi, în sens profan, care dealurile, râul, cetăţuia, zidurile, pietrele, i-au părăsit şi i-au uitat pe zei. Călin are însă clopotul („Ss! Clopotul s-aude! E ceasul înzestrări profetice, e „năzdrăvan”, ca după urmă?”) Acelaşi este şi ceasul crepus- Mioriţa şi în plus e un receptor capabil, cular, când soarele coboară şi umbra noptii robust, „voinic”, care începe de jos şi se se ridică; aceleaşi sunt volutele poetului, înalţă prin propriul efort, asimilând opera zborul sufletului în înalt, urmat de înaintaşilor şi tradiţia pe cale livrescă. întoarcerea lui pe pământ. („Sufletu-mi s- Drumul lui e un drum de la întuneric spre aripează şi zboară în tărie,/ Se scaldă în lumină, de la zidul negru boltit, prin lumina eterului ceresc./ D-acolo se întoarce încăperea în care lumina şi întunericul se ş-în sânu-mi se aşază”). Călin2 îşi începe întrepătrund, ca zugrăvite cu cretă şi urcusul în lumea de jos, „Pe deasupra de cărbune - până în alcovul scăldat în lumină prăpăstii” unde sunt zidurile unei cetăţui: al Ilenei, aflat în lumea de sus. „Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le Cu masca lui Călin pe chip, Eminescu suie.” Sunt stâncile arse ale operei tânăr începe, aşadar, să exploreze universul heliadeşti, vegheate de dincolo de nori de capodoperei heliadesti, căreia îi către autorul lor după cum spune Eminescu desface/descifrează straturile, dând la o în Epigonii) - pentru ca înaintaşul nu îşi parte văluri succesive. Rupe întâi gratiile găseşte liniştea şi locul (în tradiţie) până unei bolte printre care s-au întreţesut flori când succesiunea nu îi este asigurată. (podoabe stilistice), apoi o panză de Eminescu se vede parcă pe sine ca pe un păianjen „încărcată de o bură, de un colb de poet tânăr care ar citi un volum al pietre scumpe” (ţesătura de cuvinte ale înaintaşului, ar urca, „cu greu”, în Limbii Romane, văzute în labirintul lor de întelegere, din treaptă în treaptă şi ar ajunge legături de sens şi etimologice, lucrătura în însuşi centrul operei, al capodoperei şi al păianjenului-Poet), apoi niste văluri ca procesului creator, în „iatacul tăinuit”, perdelele unui baldachin („usoara-nvineţire spaţiu învăluit în lumini şi umbre, acolo a subţirilor mătăsuri”), ca o metaforă a viz- unde prezidează Zeul Hermes, unde spirit- iunii poetice (ţesătura de simboluri şi imag- ul luminos interferează cu materia ini) - pentru a ajunge sus, în lumină, la sen- întunecată, unde Poetul se apleacă asupra sul/adevărul acestei opere: „După pânza de materiei sale, care este Limba, unde painjăn doarme fata de-mpărat; / Înecată de Zburătorul o vizitează pe Florica şi lumină e întinsă în crivat”. Luceafărul pătrunde în visul Cătălinei. Această frumoasă adormită, chip alb şi Spre deosebire de Zburătorul lui trup alb scaldate în lumină, e aceeaşi fiinţă Heliade, personaj fascinat, prestigios şi cu Venera antică din Venere şi Madonă.3 Ea temut, pe care îl vedem coborând din cer este adevărul, lumina care iese din întuneric (mască a poetului arhaic, poet-profet aflat în la capătul drumului cunoaşterii/receptării, legatură directă cu zeii, în ipostaza lui de ca luna din valuri, ca aurora din tenebre, ca creator), Călin este un om al lumii moderne, Afrodita din spuma mării: Opera, arhetipul, al lumii „de după cadere”, pornit „de jos”, - modelul abstract, al lumii, al operei, al

1 Clopotul vestește în general moartea la Heliade și la Eminescu 2 O posibilă origine a numelui Călin este numele slav Kalinik, provenit din Callinicus, formă latinizată a numelui grecesc Kallinikos, care înseamnă „victorie frumoasă”, din kallos “frumusețe” și nike “victorie” 3 Cel mai fericit portret posibil al Ilenei Cosânzeana și al Ilenei din Călin este Venera botticelliană care se naște din valuri: toate trei sunt nume ale aceleiași Zeițe. 40 Călin (file din poveste) (II)

capodoperei - pentru că toţi poeţii hermetici asupra cărora se opreşte privirea poetului - se raportează la acelaşi arhetip, care pentru capul, sânul (în sens de pântec matern) şi ei este şi arhetipul creaţiei divine. Acest pubisul (considerăm „fragii sânului” o arhetip coincide cu Adevărul hermetic - metaforă cu această sugestie, în concordan- adevărul „gol”, creaţia dezbracată de toate ţă cu imaginea recurentă de „coagulare”, vălurile, creaţia autentică, pură, conglomerare şi fruct în formă de ciorchine nedegradată, „tânără”, abia născută, care desemnează opera sau corpusul poe- „verde”, fragedă - o ultimă/primă formă tic). Cele trei lumi sunt legate între ele prin materială, rarefiată, diafană, aproape de fire de corespondenţă, de natură spirituală natura spiritului. Rădăcina străveche VER, (firele din părul lung, de aur al Ilenei, des- care se găseşte în cuvintele adevăr (veritas în pre care mai târziu aflăm că e „ca de petea- latină), verde şi primăvară (ver în latină), lă” (cu fire lungi şi drepte), desâlcite la poate constitui o siglă pentru acest câmp de capătul receptării: „Răsfiratul păr de aur sensuri. Să menţionăm şi forma vergină mult peste perini se-mprăştie”. folosită de Eminescu. Traseul descrierii, la rândul lui, urmează Materia în ipostaza ei exaltată, diafană, sensul circularităţii hermetice. Descrierea mai poartă pentru hermetişti şi numele de începe pe direcţia ascendentă, Solve, cu o Luna, Diana, Selena (Elena sau Ileana pe dezvelire, o revelare: „Ici şi colo a ei haină s- româneşte)4. Chipul rotund, „plin si alb” al a desprins din sponci ş-arată/ Trupul alb în Ilenei este chipul Lunii. „Cu ochiu-l goliciunea-i, curăţia ei de fată”. Continuă, măsuri”, spune poetul. Dacă fructul cu urcând pe razele firelor de păr, ajunge la structură de ciorchine şi situat jos, în stra- cap, la tâmpla care bate (sediu al gândirii) şi turile materiale, este metafora operei, a cor- merge până la sprâncene, care încheie dru- pusului poetic, o coagulare/un conglomerat mul ascendent: „Şi sprâncenele arcate frun- de opere/piese poetice - Luna, sfera de tea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură lumină palidă de pe cer, întruchipează măiestrit le încondeie”. Aceste sprâncenele Opera.5 În acelaşi timp, materia poetului e îmbinate - notă recurentă în portretele emi- Limba, care în lumea de jos, la nivelul masei nesciene - indică unitatea între Solve şi receptorilor şi al operei e vorbire, în timp ce Coagula, între direcţia receptării şi cea a în lumea de sus, la nivelul receptorului care creaţiei. În punctul cel mai de sus, arhetipul s-a ridicat până la adevăr şi al Operei, e revelat al operei înaintaşului se dedublează Logos, ordine, structură, geometrie, mă su - şi devine modelul unei noi creaţii/ opere. ră. Ileana e adormită (pentru ca reprezintă Drumul ascendent îşi schimbă sensul, se un arhetip, o virtualitate, o latenţă), şi ochi- transformă în drum descendent: receptorul, ul îi măsoară chipul, pentru că ea întru - care a intrat în posesia Adevărului, e chipează ordinea, măsura şi armonia. cuprins de patima de a-i da o nouă formă, Ca şi în cazul Venerei antice din Venere şi de patima expresiei - şi se transformă la rân- Madonă, portretul Ilenei pune în evidenţă dul lui în creator, în poet. câteva trăsături ale arhetipului la care se Adevărul absolut devine Frumosul abso- raportează orice artist hermetic, atât în con- lut, care trebuie să capete o nouă formă strucţia întregii opere, cât şi în structura materială. Afrodita proaspăt născută din operelor individuale. În primul rând, cele valuri devine Venus, zeiţa iubirii. In oglin- trei nivele mari de existenţă (spiritual, mate- dă, siglei VER (care desemnează Adevărul, rial/instinctual şi intermediar/sufletesc) arhetipul, direcţia Solve şi receptarea, cău- sunt sugerate de cele trei regiuni anatomice tarea sensului) îi poate corespunde o a doua

4 Fata de împărat nu e numită în poem, dar exegeții i-au spus, pe bună dreptate, Ileana. 5 Și Opera poate fi simbolizată de un fruct, dar de unul sferic, un măr de exemplu: un măr roșu, copt (cum e fața Ilenei la începutul și la sfârșitul poemului), pârguit de razele soarelui - sau un măr de aur, adică un fruct spiritual, cum sunt merele de aur pe care trebuie să le culeagă Prâslea cel voinic în basmul românesc sau Hercule în grădina Hesperidelor. 41 Dana Lizac

siglă, VEN, care să desemneze Frumosul, Inelul din degetul cel mic şi semnul direcţia Coagula şi latura creatoare. VEN este întors arăbeşte o rădăcină străveche cu sensul de a dori, a Momentul revelaţiei este un moment de iubi, a urmări - care a dat şi numele zeitei posesie, de dezvirginare: Călin rupe pânza Venus. Derivate din această rădăcină sunt de păianjen şi vălul de mătase, ţesătura de cuvintele vânătoare (pentru Eminescu poetul cuvinte şi de simboluri a operei îşi „cu - e uneori un vânător cu un corn de argint la noaşte” iubita, are întelegerea Operei ca brâu), culoarea vânăt (verdele-albastru al geometrie, ca structură, ca arhetip. Îi fură valurilor mării, a Limbii Romîne, culoarea fetei inelul din deget „Ş-apoi pleacă iar în vălului pe care îl poartă Luceafărul în prima lume năzdrăvanul cel voinic”, către alte sa ipostază, de creator), numele Veneţiei, îndeletniciri, sau alte iubite/ opere - dar se spatiu simbolic pentru direcţia creatoare va întoarce. Coagula, care porneşte din Frumosul absolut În gândirea tradiţională, care operează şi sfârşeşte în moarte - şi cuvântul venin.6 prin analogii, fiecare parte a trupului uman Restul descrierii urmează direcţia des- e în corespondenţă cu o entitate spirituală cendentă, Coagula: globii ochilor bat sub sau un zeu. Şi degetele mâinii au zei tute- pleopele închise (sugerând vederea internă, lari, iar degetul cel mic îi e consacrat lui viziunea poetică), braţul „atârnă leneş pe o Hermes. Inelul Fetei de-mpărat, purtat pe margine de pat” - braţul „rotund”, cum degetul cel mic, credem că reprezintă secre- spune Călin, acelaşi cu braţul „molatic ca tul hermetic, pentru că postulatul de bază al gândirea unui împărat poet” al statuii gândirii hermetice este relaţia circulară din- Venerei antice din Venere şi Madonă şi cu bra- tre creator şi operă.7 Dumnezeu creează ţul curbat, nefiresc de lung, al Venerei toc- lumea ca să se autocunoască în ipostaza de mai născută din valuri a lui Botticelli. Creator, artistul la fel, pentru a se Acesta este braţul creaţiei, care face legătura autocunoaşte pe sine ca artist, pentru a între lumea de sus, a ideii şi lumea de jos, a exista, propriu zis. Traseul creaţiei şi expresiei - şi care odată ajuns jos se curbea- autocunoaşterii este circular sau în buclă. ză, se întoarce către sine într-un moment de Specificitatea gândirii hermetice faţă de alte autocunoaştere, descriind bucla hermetică. moduri de gândire constă în faptul că Zeul/ Incheierea portretului ne spune înca o dată Dumnezeu are nevoie de Om, care să îl că este vorba despre Venus: „Iar pe patu-i şi cunoască şi prin această cunoaştere Zeul/ la capu-i presuraţi-s trandafiri”. Trandafirii Dumnezeu se cunoaşte şi se defineşte pe fac parte dintre atributele Zeiţei, pentru că sine. La fel şi poetul - are nevoie de receptor: stropii căzuţi pe mal din spuma mării în câtă vreme Opera lui nu e „pusă în lumină” momentul naşterii ei, spune legenda, s-au de un receptor, nu există decat virtual, ca transformat în trandafiri albi. Şi în tabloul stea nevazută, neaprinsă, pe cer. lui Botticelli, la această naştere divină Această buclă, sau acest cerc, care Zephyr aduce în zbor o ploaie de trandafiri marchează drumul de autocunoaştere al tăiaţi. Dar trandafirii pot sa desemneze Creatorului, credem ca reprezintă „semnul în egală masură secretul care a înconjurat întors arăbeşte” evocat în mai multe locuri întotdeauna tărâmul hermetic, unde în opera eminesciană ca închizând în sine orice aventură se petrece sub rosa - şi să ne adevărul ultim. Arabia, „Egipetul” este pen- spună ca Ileana noastră este şi o Venus tru Eminescu patria doctrinei hermetice, iar Hermetica. sintagma „semnul întors arăbeşte” ne apare

6 Etimologic, cuvântul venin este legat de numele zeiței Venus prin rădăcina comună VEN (care înseamnă a dori). In latină venenum înseamnă medicament dar și farmec, seducție. De aici, un sens inițial de filtru de dragoste care s-a degradat până la venin. 7 Același secret este deținut de bătrânul dascăl din Scrisoarea I: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic,/ Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă.” 42 Călin (file din poveste) (II)

ca încifrând noţiunea de „buclă her m - întelegere nu există propriu zis până nu e etică”. Braţul care atârnă moale pe margin- obiectivată într-o nouă operă. Opera poetu- ea patului Ilenei, braţul dislocat, îndoit şi lui constituie o oglindă în care înaintaşul se nefiresc de lung al Venerei botticelliene, vede pe sine/se autocunoaşte şi care îi bucla pe care o face părul ei – ne apar ca luminează chipul. Această operă, a poetului imagini ale acestui traseu în buclă sau ale însuşi, nu există, la rândul ei, cu adevărat, circularităţii hermetice. câtă vreme nu este receptată - şi este nevoie Poetul îşi începe traseul ca receptor, pe de a treia generaţie, cea a succesorului, care drumul ascendent, cu asimilarea operei reia traseul ascendent şi descendent. În înaintaşului. El înţelege, recuperează arhe- opera succesorului Opera Poetului se tipul din opera acestuia - dar această reflectă la rândul ei ca într-o oglindă şi sen- 43 Dana Lizac

surile ei sunt puse în lumină. (Să ne l’empêchent de marcher”.8 Baudelaire, poet amintim gestul iubitului din gazel, care hermetic, scrie, evident, despre sine. pune în faţa iubitei lui o oglindă în care ea îşi vede chipul). Poetul nu se validează pe Mireasa furată sine ca Poet prin opera lui - ci îşi validează Revenind la fata de-mpărat din Călin, înaintaşul - în timp ce el însuşi este validat „Ea a doua zi se miră cum de firele sunt de succesorul/succesorii săi. Fiecare poet rupte,/ Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi aprinde steaua înaintaşului, fiecare depinde supte”. Vede că cineva i-a furat secretul; de înaintaşul şi succesorul lui, toţi sunt inele deşi dormea şi nu l-a văzut ştie că trebuie să într-un lanţ al Tradiţiei. fie unul dintre cei care din când în când se Pentru poeţii hermetici, „Opera” înalţă cu gândul până la ea, un „zburător cu (arhetipul Creaţiei, la care se raportează) negre plete”. (Pletele negre şi ochii negri este întotdeauna aceeaşi, la fel şi traseul sunt la Eminescu marca gânditorului). Nu procesului creator, pe care Opera îl ajunge, însă, pentru un poet, să recepteze ilustrează în structura ei. Ei consideră că îşi opera înaintaşului: trebuie sa facă drumul construiesc opera după acelaşi model după invers, descendent, sa obiectiveze această care Dumnezeu a făcut Lumea - aşa cum se cunoaştere în propria lui creaţie. Călin tre- construiau în vechime lăcaşele de cult (mai buie să o ducă pe Ileana la casa lui, să o facă aproape de noi, catedralele), după legile din fata împăratului (Limba Română în unei geometrii sacre, care reflectă arhitec- ipostaza Operei înaintaşului) soţia lui tura divină. Spre deosebire de filosofi şi alţi (opera lui): „Vin’ la noapte de mă fură”, gânditori, care au idei proprii şi „sisteme şopteşte ea, zâmbind şi privind cu tristeţe. numeroase”, cum spune Eminescu, De ce zâmbeşte Limba Română? Pentru că o hermetiştii sunt în consens, se raportează la aşteaptă o noua iubire şi o nouă viaţă alături aceleaşi adevăruri, spun aceleaşi lucruri în de un nou poet/iubit. De ce e tristă? Pentru forme diferite şi dacă nu sunt înteleşi şi că ştie că această viaţă nu va fi lipsită de recunoscuţi de lumea comună, se recunosc suferinţă. şi se înteleg unii pe alţii. Ei se consideră a fi în posesia Adevărului absolut, a unei Ileana la oglindă cunoaşteri străvechi primite de oameni de Zburătorul începe să o frecventeze pe la zei, care traversează toate religiile şi toate Ileana, iar ea e fericită că începe un nou ciclu mitologiile. Discursul hermetic se consideră de autocunoaştere, prin care se va defini pe a fi un discurs total, care începe cu primele sine ca mai frumoasă, mai bogată, mai faze ale genezei şi se termină cu resorbţia strălucitoare decât înainte. ciclului în Zeu. Din acest motiv, poetul her- Câtă vreme se situează pe linia metic se consideră pe sine pasărea cu cea ascendentă a cunoaşterii, poetul e inferior mai mare anvergură a aripilor, cu viziunea limbii în ipostaza ei celestă. Ileana e un cea mai cuprinzătoare. În regnul animal arhetip, Călin vine din lumea de jos, dar cu această pasăre este albatrosul, regele mării forţă (“voinic”) şi capacităţi de cunoaştere şi al cerului, despre care Baudelaire spune (ochii adânci, trişti şi dulci). Ce vrea el? că pe puntea vasului, între marinari (adică Cam ce vrea Cătălin la început în Luceafărul: în lumea de jos, lumea comună), este stân- să-şi încerce norocul, să folosească Limba gaci, infirm şi ridicol: „Le Poète est sem- Română pentru realizarea de sine. La fel cu blable au prince des nuées/ Qui hante la Cătălin, „viclean copil de casă,” Călin este la tempête et se rit de l’archer;/ Exilé sur le sol început „viclean ca un copil”, instinctual, au milieu des huées,/ Ses ailes de géant neevoluat şi „doritor ca o femeie”, adică

8 Poetul e asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripele-i imense l-împiedică să meargă” (Baudelaire, L’Albatros, în volumul Les Fleurs du Mal- tălmăcirea lui Alexandru Philippide în volumul Florile răului, ediție bilingvă alcătuită de Geo Dumitrescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pag. 19 44 Călin (file din poveste) (II)

receptiv, dornic să primească ceva. Ileana curată ca Adevărul, proaspăt iesită din întelege foarte bine, dar la urma urmelor, ea spuma mării, cu chip „gingaş şi tânăr”, se însăsi suferă de acelaşi narcisism. Se uită in vede pe sine ca planturoasa Venus, zeiţa a oglindă, unde îşi vede imaginea în chipul frumuseţii, iubirii şi fertilităţii. Cu buzele ei noii opere, proiectate, a poetului şi se subţiri (caci Limba în sine nu vorbeşte, ci îndrăgosteşte de această imagine, ca Narcis doar rosteşte), îşi rosteşte numele, Venus, de imaginea lui în apele izvorului. Limba se fără a-l pronunţa, propriu-zis. Iar vocea auc - autocunoaşte prin operele poeţilor, care o torială o mustră cu humor: „Idol tu! răpire fac să existe în varianta ei cea mai bogată, minţii! cu ochi mari şi părul des,/ Pentr-o mai frumoasă, mai pură şi mai nobilă, de inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales!” limbă literară. Poeţii, la rândul lor, folosesc limba ca materie, ca material pentru opera De ce fuge mereu Călin? prin care se autocunosc şi care îi legitimează Dacă Ileana ştie ca dragostea ei îi va fi şi îi face să existe ca poeţi. Fiecare dintre cei fatală lui Călin şi Călin ştie că dragostea lui doi iubiţi îşi trage substanţa din celălalt, pentru Ileana îi va fi fatală lui însuşi: a-i fiecare îl iubeşte pe celălalt pentru că se spune Ilenei cât îi e de dragă (cum îi spune iubeşte pe sine şi se iubeşte/cunoaşte pe sine Luceafărul Cătălinei „Dar voi să ştii aseme- pentru că este iubit/cunoscut de celălalt. nea/ Cât te iubesc de tare”), a-i spune pe Acest vampirism reciproc va fi explorat de nume (a pune titlul, în final), înseamnă a Eminescu mai departe în Strigoii. definitiva poemul, iar definitivarea capodo- Într-un aspect al ei, Limba este o zeiţă perei înseamnă pentru el încheierea operei teribilă. Ea vrăjeşte poeţii, îi ademeneşte, îi şi moartea simbolică. Ceea ce ar vrea poetul deposedează de viaţa lor, se hrăneşte cu ar fi să prelungească indefinit perioada de sângele lor, cu forţa lor creatoare şi îi concepţie, pentru că, la urma urmelor, actul epuizează. Ileana ştie că dragostea ei îl va creator este etapa fericită în destinul unui omorî pe Călin şi că nunta lor din final va fi poem. Îl vedem în momentul iubirii lui cu pentru el o nuntă-moarte, ca nunta din Limba Română, în centrul operei, acolo Mioriţa: „Vis frumos avut-am noaptea. A unde toate contrariile se abolesc, unde venit un zburător/ Şi strângându-l tare-n cunoaşterea şi creaţia sunt una - sorbindu-şi braţe, era mai ca să-l omor.” După cum tot inspiraţia din sufletul Limbii, cu care în ea ştie că însoţirea cu un poet e dureroasă, actul iubirii se confundă: „… când sorb al ca iubita adorată, strânsă cu emoţie în braţe tău răsuflet în suflarea vieţii mele/ Şi când la început, va fi mai târziu tratată cu brutal- inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele”. itate. Şi cu toate acestea este gata să-i cadă la Poetul trăieşte acest moment din plin, pen- piept, într-un gest de supunere, să devină, tru că ştie că perioada creatoare „visul de din zeiţa care întruchipează Adevărul şi aur al vieţii” nu durează. E fericit „cu Frumosul absolut, materialul artei sale. asupră de masură” când îi pipăie iubitei lui Ce vede deci Ileana în oglindă? Chipul ei braţul rotund (care închipuie direcţia cre- descoperit de poet îndărătul pânzei de atoare Coagula şi bucla hermetică) şi când îi păianjen este arhetipul operei înaintaşului, sărută umerii.9 Această poziţie, „asupră de Opera, Adevarul, Venera ieşită din spuma măsură”, mai sus de Logos şi de arhetipuri, mării, Primăvara, Aurora. Reflectarea ei din este poziţia Creatorului. E un fel de a spune, oglindă este Frumosul, prototipul/modelul probabil, „În actul creaţiei sunt în al nouălea noii opere în care poetul, printr-un act cre- cer”, mă simt Creator/Zeu/Dumnezeu. ator, de iubire, va îmbrăca acest adevăr într- Călin „s-aşază lângă dânsa şi o prinde de o nouă formă materială. A ghici înseamnă şi mijloc”, iar Ileana îi leagă părul ei lung, a anticipa viitorul şi „frumoasa fată - a ghic- bălai şi moale pe după gât: fiecare îl it că e frumoasă”: Afrodita cea feciorelnică, integrează pe celălalt în propria sa buclă, în

9 Cei doi umeri, cele două brațe, cei doi ochi, cei doi sâni sunt imagini ale acelorași câmpuri de sens pe care le-am sintetizat în siglele VER și VEN, corespunzând direcțiilor Solve și Coagula 45 Dana Lizac

propriul său ciclu de creaţie şi autocunoaş- făcut ca de ceară, poartă masca morţii pe tere. Ileana îi numără bătăile inimii, care o poartă şi Luceafărul - masca expre- mişcările creatoare şi îşi pleacă fruntea pe siei, a învelişului material al poemului obrazul lui, într-un gest de supunere. (forma scrisă, fixată, moartă). Faza de con- Totuşi, nimic nu e dus la bun sfârşit, totul cepţie a fost depăşită, poetul a trecut în rămâne în stare de virtualitate şi de proiect: etapa expresiei, dar nici acum nimic nu e cei doi iubiţi nu vorbesc, nu se exprimă pro- finalizat. Capodopera rămâne în gestaţie: priu zis, ci rostesc doar, şoptesc: „Ei şoptesc, poetul, desi absent, angajat în alte interese, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să- plecat „în lume”, continuă să se gândească nceapă”. „– „O, şopteşte-mi - zice dânsul - şi să lucreze, să producă variante, care sunt tu cu ochii plini d-eres/ Dulci cuvinte fragmente - poeme şi totuşi nu poeme. nenţelese, însă pline de-nţeles” - silabe, Lacrimile Ilenei curg pe obraz, ea plânge, rădăcini, nuclee germinative, cuvinte ale vorbeşte, exprimă, dar este o expresie dure- Limbii Romane (cuvinte cu rost, cu miez, roasă care nu îşi găseşte finalizarea: pentru fiinţând într-o reţea de infinte legături ca desi exprimate, viziunile şi ideile ramân ţesute în timp - spre diferenţă de „vorbele” în suspensie: „Stai cu buze discleştate de un limbii comune, golite de cea mai mare parte tremur dureros”. Nefericita femeie este a conţinutului). Această concepţie mută, părăsită, dar nu de tot, căci desi absent, băr- acest joc al imaginaţiei, al viziunii poetice, batul ei continuă să o bată, sa „lucreze asu- cu imagini, simboluri, rădăcini lexicale, pra cuvântului”, cum se spune: lacrimile ei, căzute pe obraji, sunt variantele Luceafă - cuvinte, nu coboară până la nivelul expre- rului. „Suflete bătut de gând”, o mângâie siei, al vorbirii. „Unu-n braţele altuia, vocea auctorială.10 Ileana e acum undeva tremurând ei se sărută,/ Numai ochiul e jos, în straturile inferioare, de expresie, ale vorbareţ, iară limba lor e mută”. poemului, este opera într-o devenire chinui- “Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de tă, în timp ce iubitul, poetul în acţiune, se sfială,/ Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un află undeva sus, deasupra ei: ea stă la fe- păr ca de peteală.” Ne oprim asupra acestei reastră şi urmăreşte o ciocârlie în zbor (o pa- sfieli a Ilenei: fata de-mpărat e cu capul ple- săre cântătoare, o zburătoare, un Zburător cat, pe cale de a deveni supusă poetului, de ca şi el), pe care ar vrea să şi-o facă mesager. a-şi pierde statutul privilegiat. Îşi ascunde Vocea auctorială intervine şi poetul vor- faţa cu mâna: opera înaintaşului rămâne bind cu Ileana vorbeşte de fapt cu sine. îndărătul unui nou proces creator, deo- Îndemnul lui, „nu mai plânge”, înseamnă camdată în proiect: ochii în lacrimi „nu te mai risipi în forme şi variante, nu desemnează viziunea poetică şi imaginile vorbi prea mult, nu supralicita viziunea”. care „plutesc” în ea; lacrimile nu cad însă pe Ideile şi imaginile trebuie să se întrupeze ca obraz, în mişcarea descendentă a expresiei. să existe, să iasă din virtualitate, stelele tre- Numai părul de aur cade în fire drepte, „ca buie să cadă din când în când din cer: „Stele de peteală”: ele trasează liniile de cores- rare din tărie cad ca picuri de argint,/ Şi pondenţă, de manifestare, urzeala noului seninul cer albastru mândru lacrimile-l poem care nu există încă. prind”. Dar a spune prea mult înseamnă a devoala secretul hermetic şi a expune privi- Nu mai plânge! rilor tărâmul tainic al arhetipurilor din care In următoarea „filă din poveste” o îşi trag seva poeţii şi care face posibile volu- vedem pe Ileana tocmai invers: cu părul tele destinului lor: „Dar dacă ar cădea toate, strâns în cosiţă, nefericită, plângând - sedu- el rămâne trist şi gol,/ N-ai putea sa faci cu să şi abandonată, bătută, pe deasupra. ochii înălţimilor ocol”. În cerul ideilor şi al Faţa roşie ca un măr a Operei înaintaşu- viziunii nu ar mai rămâne nimic de cunos- lui, fructul pârguit de lumina Soarelui, s-a cut şi de exprimat, forţa creatoare s-ar stin-

10 Florica lui Heliade este la fel, slăbita și palidă, bătută de Zburător - are pe sân „mulțimi de vinețele”, de vânătăi. 46 Călin (file din poveste) (II)

ge, noaptea visului, a imaginarului, ar fi Craiul nu mai are preocupări creatoare înlocuită cu noaptea morţii, a neantului: (legate de nucleele germinative, de grăun- „Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de ţe), mintea lui e preocupată de masa recep- râu/ Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie torilor care nu îl înteleg (pleava şi puzderii- din sicriu” - ceea ce ar întrerupe lanţul crea- le). El se „primblă” neliniştit în cerdac, nu-si ţiei şi al receptării, al transmisiei, existenţa găseşte locul (în Tradiţie) pentru că nu are însăşi a Traditiei poetice hermetice, care ar un succesor: casa lui e undeva sus, pe steaua dispărea cu totul „...din când în când vărsa- neaprinsă încă a poetului cu Operă şi în ace- te, mândru lacrimele-ţi şed,/ Dar de seci laşi timp fără Operă, pentru ca e nereceptat întreg isvorul, atunci cum o să te văd?” - şi numără treptele lumii intermediare, Ca să-şi susţină îndemnul, Eminescu asteptând un oaspete care să le urce până la foloseste o metaforă des folosită de alchi- el şi să-i treacă pragul. mişti: „Cine e nerod să ardă în cărbuni sma- Pare pesimist şi nu ştie ce sanşe are să-şi randul rar/ Ş-a lui vecinică lucire s-o stri- recâştige fiica. Cititorul ştie însă ca opera a vească în zadar?” Smaraldul, piatra care fost receptată de un succesor, dar e ascunsă închide în ea verdele Naturii, este piatra pe în coliba împistrită (în laboratorul noului care s-a înscris textul fundamental al gândi- poem, înţesat cu scheme geometrice, al lui rii hermetice, numit din acest motiv Tabula Călin/poetul). Craiul are de fapt un succesor Smaragdina. Alchimiştii care din practicarea şi, mai mult decât atât, succesorului i s-a ştiintei lor urmăreau câstigul material, obţi- născut la rândul lui un succesor. nerea aurului fizic, erau numiti cu dispreţ de către alchimiştii autentici „arzători de Coliba împistrită: laboratorul cărbune”. O devoalare a secretului hermetic Luceafărului ar putea avea pentru poet numai o raţiune Au trecut şapte ani, se încheie un ciclu de egoistă: a-şi pune în lumină anvergura şi existenţă. O nouă secvenţă se deschide cu înălţimea viziunii sale poetice pentru a obţi- un nou nou peisaj simbolic, care dă o cheie ne admiraţie sau recunoaştere. Dar efectul pentru ce va să vină: e toamnă, e seară, firea ar fi contrar: viziunea poetică ar fi epuizată e tristă, pentru poet e timpul să-şi încheie şi creaţia ulterioară ar fi imposibilă. Nu opera. Ce a avut de spus a spus, vântul a numai pentru el, dar şi pentru ceilalţi poeţi scuturat ideile şi imaginile, care au căzut ca hermetici, care nu ar mai avea ce să caute, ce frunze din copaci şi au devenit poeme, tro- să găsească şi despre ce să vorbească. Este iene de frunze uscate, maldăre de file. unul dintre motivele pentru care gândirea Tremurul, vibraţia mişcării creatoare s-a hermetică stă întotdeauna sub semnul se - oprit. „...de pe lacuri apa sură/ Înfunda miş- cretului: „Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce carea-i creaţă între stuf la iezătură”. Codrul noaptea lor se stânge,/ Şi nici ştii ce pierde îşi deschide adâncurile către lună, opera lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!” începe să se contureze, să oglindească Opera înaintaşului şi să prefigureze Opera O, tu crai... proprie. „…codrul, dragul codru, troienin- Faptul că poetul/Calin nu-şi termină du-şi frunza toată,/ Îşi deschide-a lui adân- capodopera - şi deci opera, încurcă succe- curi, faţa lunei să le bată,/ Tristă-i firea, iară siunea înaintaşului, barba craiului Heliade, vântul sperios vo creangă farmă” - în timp tatăl fetei. Odată ce şi-a publicat propria ce voci noi încep să se facă auzite capodoperă, poetul/tatăl s-a despărţit de „Singuratece isvoare fac cu valurile larmă.” ea, a alungat-o în lume, între receptori, spe- Ce caută însă acest vânt sperios aici? rând ca ea să se întoarcă acasă cu unul din- Atributul nu se justifică pentru un vânt de tre ei de mână, ca mire şi ca succesor. toamnă, deci ascunde ceva. Vântul e un spi- Ginerele l-ar valida pe socru şi i-ar conferi rit, dar al cui spirit suflă aici? După părerea statutul de Poet cu Operă. „O, tu crai cu noastră spiritul lui Eminescu, care „farmă” barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,”/ creanga, o îndoaie - îl de-formează/formea- Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi ză pe Creangă, primul său succesor, care puzderii”, îl compătimeşte vocea auctorială. devine şi el un artist hermetic, căci această 47 Dana Lizac

creangă frântă, îndoită, e una cu braţul zenţă: coliba e luminată din două surse: un îndoit al Ilenei şi cu piciorul rupt al ciocâr- opaiţ roşu aproape stins într-un hârb (“pe lanului din Povestea Porcului. Sperios credem capătu-unei laiţi”, la un sfârşit de traseu ca traduce cuvântul timidus din latină, creator) şi o lumină mică, dar vie, care arde cuvant care conţine siglele lui Eminescu, TI într-o candelă, sub un portret. O râşniţă si MI (EM-I). veche „hârâită, noduroasă” (efortul creator Pe poteca dinspre codri coboară poetul, aproape epuizat al poetului bătrân) îşi are acelaşi „voinic”, care nu mai e „singurel şi drept partener pe motanul care toarce (tor- rătăcit” ci „străin”, acum matur, cu ochi de sul pisicii e omofon cu torsul lânii) „pieptă- vultur, ridicat într-un punct de vedere înalt, nâdu-şi o ureche”, cu aceeaşi mişcare circu- deasupra lumii şi deasupra eului său. Se lară. Două opere sunt în coacere: „se coceau pare că a uitat de soarta capodoperei lui pe vatra sură două turte în cenuşă”: una e (desi noi ştim că nu e aşa) dar îşi întâlneşte opera eminesciană, care trebuie încheiată - în cale fiul de care nu avea cunoştinţă. cealaltă e opera lui Creangă, şi ea în facere. Copilul, care e Creangă, fiul lui spiritual, „Un papuc e sub o grindă, iară altul adună niste boboci într-un cârd. Bobocii după uşă”. Ne întrebăm ce face aceşti sunt realizări, opere căci, după cum spune papuci demni de atenţia poetului, care nu proverbul, „Toamna se numără bobocii”- spune niciodată nimic întâmplător. Papucii semn ca tânărul creator, copil înca în ale lite- sunt încălţări „hermetice”, pentru că cel raturii, începe să adune operă. care îi poartă este încălţat şi descălţat în ace- Din laboratorul Luceafărului, care este laşi timp. În plus, în simbolistica populară, coliba „împistrită”, ca un ou de Paşti, cu papucul este atributul omului fin, al dom- desene geometrice, scheme de structură ale operei proiectate (aidoma cu schemele de nului - în contrast cu opinca purtată de structură a lumii în mintea lui Dumnezeu), ţăran: „Cu papuci în picioare nu prinde din discuţiile interminabile cu Creangă pisica şoarecele”, „Cel încălţat cu papuci (consemnate de contemporani), din ce îi nu-l cunoaşte pe cel cu opinci”, „Dacă n-ai povesteşte Eminescu şi din ce ştia genialul papuci, sunt bune şi opincile”, spun prover- Creangă din „ştiintele săteşti” tradiţionale bele. Faptul că două turte la fel se coc în (în cuvintele lui G. Călinescu), se naşte vatră şi doi papuci la fel sunt împrăştiaţi în opera succesorului, care devansează, în casă pare să afirme faptul că în acest labora- mod paradoxal, cu şapte ani capodopera tor locuiesc doi artişti de aceeaşi factură - nu înaintaşului: Povestea Porcului a lui Creangă un domn al gândirii şi un opincar - care pro- vede lumina tiparului în 1876, Luceafărul lui duc două opere asemenea. Unul e mai tânăr Eminescu în 1883. Fiul cel isteţ, a desenat şi şi pe cale să termine o operă (un papuc e el pe pereţii colibei purceluşi geometrici, sub o grindă, acolo unde cântă greierele în scheme de structură ale Poveştii porcului. gazelul de început - dar de data asta, în sens Ordinea succesiunii poetice nu ţine seama descendent, pe partea creaţiei, mai jos de de ordinea vieţii. Fiul se numeşte tot Călin, grinda care desparte lumea de sus de lumea cel frumos, pentru că Făt-Frumos/Fiul/ de jos, în straturile expresiei), celălalt e Zburătorul/Hermes, cel care urcă şi coboară dupa uşă, unde îşi asteaptă mireasa viorică neîncetat între cer şi pământ, între spirit şi mirii fluturi în finalul poemului - în sens materie/limbă nu desemnează o persoană ci ascendent, dincolo de Poarta Cerului, pe o funcţiune prin care trec rând pe rând poeţi gura de rai. Un fel de a spune ca opera suc- după poeţi. cesorului va valida Opera înaintaşului. Călin/poetul îşi revizitează laboratorul Pe policioara icoanei se găsesc alături capodoperei. În acest spaţiu locuieşte nu „busuioc şi mintă-uscată”, două plante numai el, ca prezenţă aproape stinsă (pro- mirositoare în al căror nume vedem siglele iectat în viitor, în etapa de încheiere a ope- celor doi artişti: IOC (Ion Creanga) şi MIN rei) - locuieşte în egală măsură fiul lui spiri- (Eminescu). Mai curioasă este icoana în tual/succesorul, care e activ. Dubletul cîtor- sine, „icoana afumată-a unui sfânt cu comă- va elemente ilustrează această dublă pre- nac”: pare mai degrabă o imagine a lui 48 Călin (file din poveste) (II)

Creangă, poate fotografia din 1859, care se dă, o drăgosteşte şi îi spune pe nume. păstrează şi astăzi, în care apare ca diacon, Această numire echivalează cu a pune titlul în straie preoţeşti şi cu comănac. Cuvântul poemului - care se pune de multe ori ulti- comănac se foloseşte, de altfel, regional, cu mul. Ce nume îi dă Călin fetei de împărat sensul de creangă şi icoana sfântului e un care acum e opera lui? Numele pe care şi-l portret satiric, poate, a ceea ce Nică al lui rostise ea însăşi, privindu-se în oglindă: Stefan a Petrei avea sa devină mai târziu. În Venus. Ea este, cum am arătat mai înainte, în laboratorul Luceafărului, care e un spatiu acelaşi timp Afrodita virginală, abia ieşită spiritual, nu functionează relaţiile obişnuite din spuma mării şi Venus, zeiţa iubirii şi a de familie, de cauzalitate şi de timp. fertilităţii: acestea sunt cele două ipostaze Eminescu este prezent într-o proiecţie, ca ale planetei Venus care se arată pe cerul poet matur, care îşi încheie opera. Creangă nopţii ca Luceafărul de dimineaţă şi Lucea - este prezent la rândul lui în acelaşi timp în fărul de seară. Numele iubitei încifrează nu- ipostaza scriitorului matur, care termină o mele poemului: Venus=Luceafărul. „Inima-i capodoperă şi în cea a copilului care adună zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune”, boboci într-un cârd şi desenează cu cărbune spune poetul, care ştie ca încheierea Lucea - „pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii fărului va însemna încheierea operei şi va păreţi”. Decorul colibei evocă de altfel casa aduce după sine moartea sa ca artist. părintească din Humuleşti, cuptorul şi „pri- Ileana e întâi neîncrezătoare, căci îi chiciul vetrei cel humulit”, decor care se cunoaşte pe poeţi şi proiectele lor („ar zîmbi regăsea şi în Bojdeuca din Ţicău. În egală şi nu se-ncrede”), ar vrea să-l pedepsească măsură, acest interior evocă laboratoarele pentru relele tratamente, dar în această alchimiştilor de odinioară, încăperi obişnui- etapă a creaţiei e supusă poetului („ar răcni te, cu un cuptor şi un inventar de instru- şi nu cutează”), râde cu ochii în lacrimi mente - în care o căutare de imensă bogaţie (râsu’-plansu’ hermetic), „Ş-apoi îi suceşte spirituală se desfăşura de cele mai multe ori părul pe-al ei deget alb, subţire”, ca şi cum în condiţii de sărăcie materială aproape ar spune că, la urma urmelor, dincolo de extremă. toate suferinţele pe care i le poate pricinui, Laboratorul e semi-abandonat, demersul oricare poet nu e decât o buclă, un moment creator a stagnat, peste variante s-a aşternut în devenirea ei, a Limbii Române. praful, proiectul s-a opacizat: „O beşică-n Poetul îşi încheie capodopera, şi cu ea loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie/ Printre opera. Ileana „Îşi ascunde faţa roşă l-a lui care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie”. În piept duios de mire./ El ştergarul i-l această beşică/membrană vedem iarăsi sigla desprinde şi-l împinge lin la vale,/ Drept în lui Eminescu MEM. El a lăsat proiectul să creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale”. cadă în abandon şi din cauza lui raza Înainte chiar de această etapă Călin tatăl a Luceafărului care intră pe fereastra fost receptat, a căpătat deja un succesor, Cătălinei nu mai e decât o dungă de lumină care la rândul lui a produs o operă însem- slabă în întunericul acestei încăperi în care nată, cea ce deschide drumul nunţii Poetu- mocneşte, încă, focul creator. „Pe un pat de lui cu Opera. Ştergarul, acoperă mân tul scânduri goale doarme tânăra nevastă/ În primitiv, ţesătura aspră a variantelor, lasă mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastră”. locul părului de aur, firelor despletite ale Scândurile goale sunt treptele lumii, tot corespondenţelor şi va fi înlocuit de florile una cu podul construit de porc în povestea albastre pe care Ileana le va purta în păr la lui Creangă şi cu scândurile din cerdacul nuntă şi de steaua din fruntea ei. Faţa Ilenei bătrânului crai - dar şi straturile operei, redevine roşie: ea e din nou fructul pârguit neacoperite complet încă de învelişurile de razele Soarelui, Luna, Venera proaspăt expresiei. iesită din valuri, Opera - dar de această dată Ceea ce urmează reprezintă încheierea Opera lui Călin. „Şi pe rând şi-astupă gura, operei: „El din patu-i o ridică şi pe pieptul când cu gura se adapă”, în cheie Eminescu lui şi-o pune” (reia proiectul), forţa lui crea- această secţiune a poemului: poetul şi toare se trezeşte şi trece la fapte, o dezmiar- Limba îşi trag seva unul din celălalt. 49 50 Cronici literare Constantin COROIU Călinescu, omul universal faţă cu istoria frauduloasă

Abstract Obiectul comentariului îl constituie studiile şi eseurile lui Nicolae Mecu, cuprinse în volumul „G. Călinescu faţă cu totalitarismul”. Se subliniază că G. Călinescu s-a confruntat cu mai multe totalitarisme de orientări şi facturi diferite. Accentul este pus pe acele fapte şi aspecte privind editarea şi receptarea operei scriitorului total Călinescu evocate şi analizate pe larg de Nicolae Mecu, cele mai spectaculoase şi mai dramatice fiind odiseea editării romanelor călinesciene şi cea a receptării „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”. Cuvinte-cheie: totalitarism, odisee, aventură, marele neiubit, paricid, receptare.

Taking ar its starting point Nicolae Mecuʼs volume of studies and essays „G. Călinescu vs. Totalitarianism”, the article shows that Călinescu had to deal with various types of totalitarianism that had an impact upon the publication and the critical reception of his work, most notably of his novels and monumental literary history, synthesis „Istoria literaturii române de la origini până în present”. Keywords: totalitarianism, odyssey, adventure, the great unloved one, parricide, critical reception.

Volumul „G. Călinescu faţă cu totalitaris- atât de complexe e greu să consideri şi să mul” al lui Nicolae Mecu, s-a înscris ca una afirmi că cineva ar putea şti chiar totul, sen- dintre cele mai importante apariţii editoria- timentul e că pentru Nicolae Mecu, „scriito- le ale anului 2011. Şi nu numai. Nu a fost (şi rul total” Călinescu, opera sa atât de vastă nu este) o surpriză, din cel puţin două moti- (numai publicistica pe care a editat-o, ve. Unul ar fi acela că e o carte despre împreună cu un colectiv de reputaţi cercetă- Călinescu. Celălalt ţine de faptul că poartă tori, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi semnătura unui istoric literar, „critic de ate- Artă a Academiei Române, în colecţia lier” şi editor al cărui nume este marcă „Opere fundamentale”, întemeiată şi coor- garantată. Dar mai e ceva. Istoria literară donată de Eugen Simion, însumează 10.000 poate fi pasionantă, mai pasionantă chiar de pagini) şi atât de diversă practic nu mai decât critica şi eseistica, dacă cei ce o fac o au secrete. Între călinescologii (să mi se ierte scriu şi cu talent. Or, studiile şi eseurile lui barbarismul, dar n-am alt termen la înde- Nicolae Mecu din acest volum sunt şi nişte mână) de prim plan un loc distinct îl ocupă captivante naraţiuni. Autorul s-a contami- şi un reprezentant al noii generaţii de critici, nat norocos de spiritul călinescian şi, toto- teoretecieni şi istorici literari: Andrei Terian. dată, de concepţia genialului critic privind Mulţi tineri critici – scrie însuşi Nicolae istoria literară ca sinteză epică. Mecu – „par să fi terminat cu abordarea Deşi despre o personalitate şi o operă emoţională, resentimentară sau apologeti-

Constantin COROIU ‒ scriitor, Iași, e-mail: [email protected]. 51 Constantin Coroiu

În „studiile de genetică, variantistică şi receptare” din prima parte a cărţii, Nicolae Mecu ne înfăţişează cu cărţile pe masă ‒ a se citi cu toate documentele, mărturiile şi variantele în faţă ‒ „odiseea” romanelor lui G. Călinescu. Ca observaţie generală, în directă legătură cu afirmaţia ce o făceam ceva mai sus, trebuie spus că, dacă ceea ce se întâmplă invalidant, profund condamna- bil, în sinuosul, accidetantul drum al manuscrisului călinescian până la litera tipărită, mai ales în „obsedantul deceniu”, e mai ales din cauza factorului ideologic, a contextului politic, a unei „istorii frauduloa- se”, nu mai puţin deplorabile sunt opacită- ţile privind receptarea critică, interpretările tendenţioase şi comentariile în cheie falsă, deformatoare, şi asta nu doar în perioada postbelică, ci şi în glorioasa epocă interbeli- că. Aproape nu-ţi vine să crezi că nume sonore ale criticii literare a vremii, şi nu numai, au putut friza cu atâta suficienţă ridicolul în cronicile lor de întâmpinare sau în opiniile formulate cu alte prilejuri. că” şi să situeze într-o ilustră tradiţie: Oricum, nu mai puţin dogmatici decât cuta- Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, re cenzor sau politruc mi se par acei critici şi Călinescu şi, fireşte, în linia criticii şaizeciste publicişti cu pretenţii de mari esteţi care, ca căreia îi datorăm redescoperirea şi cultiva- să dau un exemplu, l-au acuzat pe autorul rea valorilor, după o perioadă de dogma- romanului „Cartea nunţii” de erotism şi tism sterilizant, ca şi sincronizarea cu ceea pornografie. Fiindcă veni vorba, notez că, ce s-a petrecut, înnoitor şi fecund, în critica urmărind cele două etape distincte ale şi teoria literară europeană din a doua receptării acestui roman – până la ediţia jumătate a secolului trecut. “Nicolae Mecu definitivă din 1965 şi după apariţia acesteia reconstituie în fond traiectoria unui mare -, Nicolae Mecu reface „tabloul integral” al destin sau cu vorbele sale – „povestea unui ei, revelându-ne astfel „un destin critic din- mare artist căzut într-o istorie frauduloasă... tre cele mai contradictorii şi mai surprinză- Este drama unei creaţii frânte în chiar toare”. Iată ce scrie istoricul literar şi edito- momentul ei de apogeu, dar şi o dramă a rul: „Paradoxal, după ce apar romanele culturii române”. E mult adevăr în această mari ale lui Călinescu, «exerciţiul» iniţial observaţie, dincolo de patetismul ei, pe care („Cartea nunţii” – nota mea) e luat din ce în de altfel autorul şi-l asumă. Adevărul întreg ce mai serios ca un cap de serie în care unii e că G.Călinescu şi opera lui s-au confruntat radiografiază schiţa tipologiilor ulterioare, cu mai multe totalitarisme, ba chiar cu un ce sunt cuprinse în el ca într-un «cifru» soi de... corectitudine politică, avant la lettre, (S.Damian) sau ca expresia cea mai pură a destinul său devenind unul emblematic teoriei călinesciene despre romanul modern pentru cultura noastră în general, inclusiv şi despre clasicism (Paul Georgescu). Ceea ce pentru cea actuală, dominată de alte dogme, leagă aceste contribuţii este lectura primu- între care nu mai puţin nocivă este dogma lui roman prin raportare la celelalte, în privind libertatea de a spune prostii. O general pornind de la vârful aproape de libertate care, zicea un mare scriitor spaniol, nimeni contestat (Enigma Otiliei)... Strategia nu ar trebui tolerată. o aminteşte pe aceea a lui Călinescu din 52 Călinescu, omul universal față cu istoria frauduloasă

Istorie, unde, cum s-a spus, literatura veche receptării” Istoriei literaturii române de la ori- şi cea paşoptistă sunt citite dinspre clasicii gini până în prezent a lui Călinescu, în perio- junimişti şi cei interbelici...” ada dintre 1941, când a apărut, şi 1947; odi- Repovestind aventura editorială şi a see precedată de „prelungirea puseurilor receptării operei romaneşti a lui Călinescu, denigratoare vizând mai ales monografiile pe baza studiului sistematic şi aprofundat, Eminescu şi Creangă, izbucniri agrementate filologul fin şi eseistul Nicolae Mecu scrie cu reminiscenţe din repertoriul de acuzaţii de fapt un microroman al romanelor căli- la adresa Cărţii nunţii: «erotism», «imorali- nesciene, cu episoade dramatice, cu situaţii tate», «pornografie»…” Campanie urmată, neprevăzute, cu conflicte şi personaje, unele aş adăuga eu, de punerea sub obroc până la celebre, dintr-o realitate devenită istorie, ca, începutul anilor ’80 cam din aceleaşi motive de pildă, scena întrevederii vădit timorate a pentru care fusese atacată în perioada la genialului critic cu Gheorghe Gheorghiu- care se referă studiul lui Nicolae Mecu. Şi în Dej. Că termenul aentură nu e nicidecum această privinţă, se vădeşte că destinul exagerat, o ilustrează, între altele, cazul Istoriei lui Călinescu este unic în cultura romanului „Enigma Otiliei”, care nu este românească. Din cauza confuziei planurilor, totuşi cel mai spectaculos. A fost tipărit a criteriilor de apreciere şi, mai grav, a con- până la ediţia critică, realizată de Nicolae fuziei punctelor de vedere – ce pune sub Mecu, în nu mai puţin de şase ediţii antu- semnul întrebării însăşi inteligenţa atacato- me, a şasea definitivă, apărută la EPL, între rilor -, a amestecului esteticului cu etnicul şi anii 1938-1961. Prin ce a trecut textul acestui ideologicul, s-a ajuns până acolo încât roman de-a lungul a 23 de ani? „Nu numai această singulară Carte a cărţilor să fie cea din urmă, dar nici una dintre celelalte judecată – constată Nicolae Mecu ‒ apariţii nu reprezintă o simplă retipărire. „aproape sub semnul codului penal”. Cu Colaţionarea ne arată că de fiecare dată totul neobişnuit, ţinând seama şi de factura autorul a intervenit în text, cel mai probabil monumentalei lucrări, receptarea – „a în timpul corecturii. Un alt fapt semnifica- depăşit cu mult graniţele literaturii, trans- tiv, mai mult ca sigur, corectura nu a fost formându-se într-un scandal public de nivel niciodată făcută prin confruntate cu origi- naţional şi convocând în perimetrul dezba- nalul, ci prin lectură «la liber». Menţionez terilor, pe lângă profesioniştii disciplinei, o că «originalul» a însemnat iniţial manuscri- legiune de neaveniţi. Ca fapt de sociologie sul romanului, iar ulterior ultima ediţie de literară şi de istorie a mentalităţilor, lucrul până atunci: ediţia 1938 pentru cea din 1946 acesta nu poate fi trecut cu vederea, cu atât ş.a.m.d. Aşa se explică faptul că textul a mai mult cu cât împrejurările istorice au suferit, în timp, şi metamorfoze insolite, lăsat urme şi în comentariile criticilor de uneori bizare. S-a întâmplat ca, dat fiind meserie”. Comentarii ce denotă nu o dată aspectul manuscrisului, deseori greu de fie opacitate, fie dogmatism, fie ipocrizie, descifrat, culegătorul – după o faimoasă rea credinţă sau inadecvare la subiect. Nu vorbă – să-şi amestece condeiul cu cel al pot să nu-mi amintesc în acest context de autorului. Unele dintre intervenţiile acestea ceea ce-mi spunea într-un interviu au fost observate şi corectate pe parcurs, Alexandru Paleologu, cu câţiva ani înainte altele niciodată, perpetuându-se în toate de reeditarea Istoriei lui Călinescu, după retipăririle romanului de până la ediţia mea patru decenii de la apariţia primei ediţii la critică”. Fundaţiile Regale: „…criticile aduse de Şerban Ca editor, Nicolae Mecu a retrăit, cum se Cioculescu în epocă sunt de o precizie şi de o vede, odiseea romanelor lui Călinescu pe justeţe fără de replică. Numai că în urma acestor mai multe planuri, ca să nu spun pe mai critici atât de juste opera rămâne în picioare, multe mări... pentru că ea avea altă motivaţie decât cea pentru Furtunoasă, spectaculoasă, în mai multe care a fost atacată, şi anume ea e o mare operă sensuri şi sub mai multe aspecte, a fost ceea literară, o mare construcţie epică… O Istorie ce Nicolae Mecu numeşte „odiseea întregă de la origini până în prezent, cum a dat 53 Constantin Coroiu

Călinescu, este o întreprindere eroică… şi când nici nu a avut în intenţie (o atestă şi spun asta mă refer la sensul clasic de epopee. corespondenţa cu editorul său Al. Rosetti) Istoria lui Călinescu e o epopee a spiritului să scrie un îndreptar sau un manual de românesc încorporat în literatură. Ea începe cu literatură. E superfluu a mai spune că o ase- o invocaţie care s-ar putea asemăna cu: «Cântă menea miză, altminteri importantă, utilă, zeiţă…». Cam aşa sună prefaţa şi începutul mai ales utilă, nici nu era de anvergura unui acestei formidabile cărţi”. O epopee ce a căzut, spirit proteic ca al său. aşa-zicând, pe un teren nepregătit cultural O atenţie pe măsură acordă Nicolae şi mental, iar politic, total neprielnic, de fapt Mecu comentariilor criticilor profesionişti. ostil. Cu cât înaintăm în timp, sentimentul Şerban Cioculescu credea a-l fi prins pe unei dramatice defazări între spiritul căli- Călinescu în „delict de logică”. Alegaţiile lui nescian şi epoca, epocile în care i-a fost dat sunt oţioase şi de multe ori, cum ar fi zis să se producă e din ce în ce mai puternic. Maiorescu şi contemporanul nostru Nicolae Mecu evocă şi analizează atacu- Al.Paleologu, nu sunt în chestie. Ele cad ca rile, unele într-un limbaj incredibil, la care a nuca în perete şi ascund, destul de inabil, fost supus Călinescu. Un titlu dintr-o umorile criticului poreclit „Şerban cel Rău”. publicaţie ieşeană, adică din oraşul unde Cioculescu va reveni însă în timp asupra Călinescu elaborase Istoria şi aproape tot ce subiectului şi oarecum se va revizui. este vârf în întreaga sa operă, suna de-a Nicolae Mecu semnalează ameliorările unor dreptul sinistru: „Profanare scelerată sau opinii formulate de acesta la cald, modul act de demenţă. Cazul Călinescu”. Dar ceea cum „îşi depăşeşte sensibil reacţiile umorale ce interesează, fireşte, este cum a fost din primele articole”, încât va scrie, e drept primită Istoria în lumea literară. Nicolae parcă rupându-şi din suflet, că Istoria con- Mecu consemnează că prima „contribuţie fratelui său „rămâne o carte fermecătoare critică” aparţine romancierului şi harnicului pentru lectorii avizaţi şi inutilă prin publicist Dan Petraşincu, autorul unui serial definiţie, ca orice operă de artă”. Un alt cri- consacrat inegalabilei opere. După şi dinco- tic de prim plan, Vladimir Streinu, s-a lo de câteva laude cam exaltate, el vede în pronunţat în cadrul unei anchete, pen- cele din urmă mai clar şi mai nuanţat lucru- dulând între aprecierea că Istoria e „o lucra- rile, afirmând că Istoria lui Călinescu este re de romancier foarte dotat, care a reuşit să „un mare roman cu personagii nenumărate, dea moliciuni plastice chiar celor mai întins în spaţiu şi timp istoric cunoscut, plin îngheţate valori ale culturii noastre…, de lumini şi de umbre noi, un roman al cul- admirabil când se apucă să toarne viaţă în turii româneşti, pe care d.Călinescu l-a scris câte o mumie literară” şi remarci din care când cu peniţa de oţel a bijutierului, când cu nu lipsesc expresii ca „proastă creştere condeiul geometric al arhitectului care vede indenegabilă”, „lipsă de respect”, bârfeli monumental”. Dan Petraşincu îşi încheie vechi”. Mai detaşat, E.Lovinescu consideră comentariul cu o observaţie pertinentă: că lucrarea e „cea dintâi istorie estetică şi „Cartea unui om de mare talent, de mare deci critică”, iar Pompiliu Constantinescu, competenţă şi de mare ambiţie. Cât timp şi el detaşat şi comprehensiv, scrie: autorul n-are de polemizat decât cu morţii, „Inteligenţă subtilă, percepţie critică fină, rezultatul e sclipitor. Cu cât se apropie de sensibilitate mobilă şi talent plastic abun- epoca noastră, autorul începe să-şi utilizeze dent, d.G.Călinescu este atât de dotat, încât din ce în ce mai fals forţa de creaţie şi anali- se foloseşte – simultan sau succesiv – de za de valoare. Pricipiile generale, estetice, marile sale însuşiri, oferindu-ne cel mai sunt cele juste, numai aplicarea lor la ime- atractiv spectacol din critica noastră de diat are de suferit”. În consecinţă, cartea astăzi… Criticul este un artist inimitabil, „nu va putea rămâne decât ca o creaţie, dar care-şi alege colţul de preferinţă de unde nu ca un îndreptar”. Cei preocupaţi de scriitorul poate să apară acoperit de umbre canon ar putea ricana că factorul creaţie e sau de lumina solară; obişnuit cu tehnica aici un neajuns. Dar Călinescu nu a scris şi lui, până la sfârşit începi să-i adopţi puncte- 54 Călinescu, omul universal față cu istoria frauduloasă

le de vedere, într-atât este de personal, de anume că despre Istoria lui Călinescu „tre- ingenios şi de insinuant; numai un cititor buie vorbit cu pudoare, cu seriozitate şi cu neinteligent sau ipocrit nu va recunoaşte că, spirit liber”, nu neapărat după criterii oricâte divergenţe intime ar răscoli vasta didactice, metodologice, morale etc…”. În panoramă a istoriei literelor noastre, calei- opinia lui Ralea, trebuie luat în considerare doscopic înfăţişată de d.Călinescu, ne impu- în primul rând ceea ce îl particularizează pe ne prin excelenţa şi felurimea însuşirilor autor: „farmecul talentului şi temperamen- sale atât de personale”. O caracterizare ce tului său”. pare să confirme, ceea ce enunţase princi- Aş mai reţine doar opinia unuia dintre, pial Mihail Ralea În cronica sa din „Revista pe atunci, tinerii foşti discipoli ai lui română”, noiembrie-decembrie 1941, şi Călinescu la Universitatea din Iaşi – Adrian 55 Constantin Coroiu

Marino, care, aşa cum remarcă Nicolae şi a lui, ci mai degrabă ca un adversar al ei. Mecu, nu ezita să alăture numelui lui De altminteri, «sciziunea» între generaţii îl Călinescu epitetul „renascentist” şi sintag- irită, după cum îl deranjează şi vucabula ma „om universal” şi să afirme că acestea poet «tânăr», convins fiind că valoarea nu „vor deveni simple locuri comune”. A ţine cont de criteriul generaţionist şi că prevăzut bine. Ce n-a prevăzut însă este marea literatură nu a fost scrisă de tineri… faptul de a fi devenit el însuşi poate cel mai Dincolo de curente, grupări şi mode, criticul înverşunat detractor al lui Călinescu. Cu crede în valoarea ca atare”. Marino, mi s-a părut că Nicolae Mecu este Principial, concepţia lui Adrian Marino prea tolerant. Cei mai proeminenţi discipoli era corectă. Totuşi, a afirma atât de tranşant ai lui Călinescu, pe care istoria literară i-a că marea literatură nu a fost scrisă de tineri reţinut ca atare, sunt din perioada ieşeană a e prea mult şi, în definitiv, neadevărat. marelui critic, de altfel pentru el cea mai Există numeroase exemple care îl contrazic. fecundă, deşi relativ scurtă – 8 ani (1936- Dau la întâmplare unul: Mario Vargas Llosa 1944). Este vorba, se ştie, de Al.Piru, Adrian a publicat la vârsta de doar 27 de ani un Marino, G.Ivaşcu şi G.Mărgărit, acesta din roman – „Oraşul şi câinii” – despre care cri- urmă se pare cel mai strălucit, dar, din tici de marcă din diverse ţări şi culturi au păcate, dispărut prematur. Nicolae Mecu afirmat aproape unanim că este scris cu o consacră un capitol distinct lui Al.Piru şi mână de maestru. Adrian Marino, în calitatea lor de colabora- Lui Marino nu-i plac poeţii din aşa- tori ai lui Călinescu la ziarul „Naţiunea”, numita generaţie pierdută: Mihail Grama şi gazetă de a cărei pagină literară cei doi au Mircea Popovici. Singurul care îi atrage răspuns până în toamna anului 1947. atenţia, dar pe care îl receptează într-o cheie Autorul include aici şi cele patru scrisori ale minoră, este Geo Dumitrescu, cu al său fai- lui Marino către magistrul său, expediate în mos volum „Libertatea de a trage cu perioada 1946-1958, aflate în patrimoniul puşca”. În schimb, „judecă aproape entu- Institutului „G.Călinescu” al Academiei, şi, ziasmat” un volum de poezie al lui Radu dacă înţeleg bine, apărute acum în Teculescu, întrucât ar fi „mai sensibil decât premieră. La începutul anilor ’80, Marino s- «teribilii» săi colegi de generaţie”. a opus publicării lor, exprimându-şi ferm Simptomatic e modul cum îl receptează dezacordul într-o epistolă din martie 1982, Marino pe moralistul, eseistul, şi mai ales pe adresată editorului. Ca orice istoric literar „aspirantul la o terapeutică a singurătăţii” care se respectă, Nicolae Mecu reproduce şi Petre Pandrea, autorul volumului „Portrete textul scrisorii. şi controverse”. O pondere importantă Nu numai portretul la tinereţe pe care i-l acordă Nicolae Mecu în studiul său articole- creionează lui Adrian Marino, dar şi portre- lor teoretice ale lui Marino care, în opinia sa, tul caricatural, în stil de pamflet, pe care „circumscriu o viziune organică şi unitară Marino i-l face lui Călinescu în „Viaţa unui asupra literaturii, schiţând şi un program pe om singur” mă determină să mă opresc în care îl vor pune în operă amplele lucrări de aceste însemnări la ceea ce scrie Nicolae după 1970 ale savantului”. Tot acum se Mecu despre autorul monografiei „Viaţa lui vădesc ţintele predilecte ale polemistului: Alexandru Macedonski”. Din retrospectiva provincialismul (pe care nu mi se pare a-l fi sa reiese că Marino a publicat în „Naţiunea” definit vreodată remarcabil sau convin- microeseuri şi articole ce îl anunţau pe com- gător), foiletonismul, impresionismul, frag- paratist, pe hermeneut, pe teoreticianul şi mentarismul, veleitarismul, amatorismul biograful ideii de literatură. Cât priveşte etc. Criticul de la „Naţiunea” deplângea literatura română, aceasta l-a preocupat mai suficienţa în informaţie, absenţa monogra- puţin. Sunt semnalate „câteva consideraţii fiilor şi vocaţia efemerului. Acestea aveau să consacrate poeziei «tinere»„ ce nu îl constituie, de fapt, teme obsesive ale unui recomandă însă pe Marino ca pe un „critic Marino inclement şi, nu o dată, nedrept. El de susţinere al generaţiei care (biologic) era deplânge, de asemenea, lipsa din spaţiul 56 Călinescu, omul universal față cu istoria frauduloasă

cultural autohton a ideologiei literare şi a cal şi iritat eticheta aceasta”, Nicolae Mecu spiritului polemic, de care ar suferi mai ales constată totuşi că „multe dintre liniile direc- foiletonistica, inclusiv cea a unor cronicari toare ale operei de maturitate (operă de prim plan ca Şerban Cioculescu sau esnţialmente independentă de călines- Vladimir Streinu, căruia îi mai reproşează cianism) se află in nuce în cea de tinereţe”. preţiozitatea şi afectarea. Nici Perpessicius Studiul întreprins îl conduce la concluzia că un e la nivelul exigenţelor lui Marino. „tânărul Marino rămâne şi un călinescian. Călinesciană, cum bine apreciază Nicolae De la magistrul său (dar, evident, pe o Mecu, este concepţia criticului privind structură genuină prielnică influenţei) a monografia şi biografia literară. În articolul deprins imperativul creaţiei majore, al „Idei despre biografie”, el „porneşte, ne construcţiei solide, monumentale. Ca şi dăm numaidecât seama, de la concepţia maestrul său, a cerut acest lucru scriitorilor călinesciană privind istoria literară ca din vremea sa şi a creat el însuşi o operă «ştiinţă inefabilă şi sinteză epică», ca şi de la care impune şi prin masivitate. Tânărul modelul incontestabil al genului, Viaţa lui Marino este, asemenea dascălului său, un Mihai Eminescu”. Marino admite că biogra- critic de gust clasic – tocmai în sensul fia este un gen literar, şi „ca orice gen literar, preferinţei pentru ceea ce Croce, citat de el, biografia este principial o operă de artă, numea «perfetta poesía» -, gust al creaţiei producând în ordinea contemplaţiei, emoţii solide, perene şi situate dincolo de curente, asemănătoare cu acelea date de un bun metode, formule şi mode. Conceptul de roman”. Şi ‒ citează din nou Nicolae Mecu critică, şi în mod special cel de biografie din amintitul articol – „un biograf fără esprit literară, reprezintă o continuare originală a de finesse, talent literar şi de analiză celui călinescian, dar numai ca nuanţă, nu şi interioară este un orb. Adevărata viaţă a în esenţa lui. În fine, stilul însuşi al eseurilor eroului său îl desfide ironică, rămânându-i lui din tinereţe aminteşte, uneori izbitor, de ermetică, în ciuda asediului laborios de acela al lui Călinescu. Dar oricâte note de texte şi documente”. În fine, e de relevat călinescianism am regăsi în scrisul tânărului ideea „consubstanţialităţii” biografului şi Marino, acesta nu face figura unui epigon, personajului său pe care o postulează auto- ci a unui discipol creator. Care, ca orice dis- rul „Vieţii lui Alexandru Macedonski”, care, cipol, dotat cu personalitate, îşi părăseşte la conform propriilor evocări din „Viaţa unui un moment dat modelul. De obicei printr- om singur”, nu ar fi fost chiar pe gustul lui un paricid simbolic”. Călinescu. Cu alte cuvinte, teoria ca teoria, O concluzie ce îmi întăreşte impresia că dar mai greu e cu practica… Oricum, teore- textul despre Marino din volumul ticianul are perfectă dreptate când afirmă că „G.Călinescu faţă cu totalitarismul” – „scriind biografia artistului pentru care datând din 1993 – a fost scris nu numai pe simţi afinităţi obscure, în realitate îţi compui baza unei riguroase documentări, nu numai propria biografie”. Aserţiunea aceasta ne cu un remarcabil spirit analitic, ci şi cu o apare ca cel mai mare elogiu adus, indirect, anumită simpatie intelectuală, poate chiar lui G.Călinescu, autorul a două capodopere admiraţie, pentru teoreticianul şi omul ale genului, ai căror eroi sunt nimeni alţii Marino. Numai că după lectura memoriilor decât Eminescu şi Creangă. „Viaţa lui Mihai acestuia apărute între timp, sintagma „pari- Eminescu” a fost întâmpinată cu entuziasm cid simbolic” mi se pare – cum să zic?! – de Ibrăileanu, criticul de la „Viaţa Româ - prea… tandră. nească” văzând în ea cel mai impunător şi Eseul „Testul de paternitate” începe cu o mai durabil monument ridicat Poetului. concluzie: „Străbaterea la pas a publicisticii „Este tânărul Marino un «călinescian»?” lui G.Călinescu ne pune în chip spontan în E întrebarea pe care o pune Nicolae Mecu la faţa unei evidenţe. Marea obsesie a criticu- finalul esului său. Deşi, după publicarea lui tânăr este E.Lovinescu”. Autorul preci- monografiei „Viaţa lui Alexandru Mace - zează imediat că are în vedere frecvenţa, donski”, el a respins „din ce în ce mai radi- cantitatea/numărul textelor lui Călinescu ce 57 Constantin Coroiu

dar îl găsise deja, în persoana lui Ramiro Ortiz şi în cea a lui Vasile Pârvan. Totuşi nu acolo era miza; nu spre domeniile lor de cercetare tindea foarte tânărul Călinescu”. Un părinte spiritual trebuie să fie neapărat din acelaşi domeniu de cercetare la care aspiră un tânăr?! E adevărat că, întors de la Şcoala Română din Roma, Călinescu declarase că nu-l interesează decât părerea a doi oameni din România: G.Ibrăileanu şi G.Călinescu. Încât Nicolae Mecu este îndreptăţit până la un punct să considere că „De la Lovinescu – Criticul – aştepta tânărul Călinescu recunoaşterea şi omologarea sa în elita literaturii române; şi el intra mai bine decât ceilalţi în imaginea lui paternă”. Ideea esenţială din analiza „relaţiei atât de speciale cu Lovinescu” ar fi aceea că „trăirile tânărului faţă de Lovinescu se suprapun peste (sic!) trăirile faţă de tatăl natural (Tache Căpitănescu) care nu-l recunoscuse”, motiv de suferinţă şi de umilinţă pentru cel care îşi arsese cer- tificatul de naştere, întrucât la rubrica unde trebuia înscris numele tatălui se specifica: necunoscut. Tema devine incitantă şi ea se pretează mai mult sau mai puţin la speculaţii ce pot fi, şi ele, foarte interesante. îl vizează pe Lovinescu. Mai trebuie preci- Nicolae Mecu vede în portretul pe care zat însă, tot imediat, că vocabula obsesie cu Călinescu i-l face marelui critic în Masca referire la Călinescu este folosită de Lovi - apoloniană: „un Lovinescu-statuie, o făptură nescu însuşi („obsesiune”) în Agende. Cerce - fabuloasă, aproape o imagine arhetipală a tă torul constată că G. Călinescu nu a scris tatălui-şef de clan, patriarh biblic, întemeie- despre nici un alt critic sau ideolog literar tor de stirpe. Un tată mitic, care însă şi-a atât de mult, atât de contradictoriu şi de dezmoştenit fiul”. E foarte frumos, dar e şi deconcertant ‒ „cu treceri aiuritoare de la o discutabil. În paranteză fie zis, portretul lui judecată la alta, adesea total opusă prece- Ibrăileanu schiţat de acelaşi tânăr Călinescu dentei” şi observă că nu avem de-a face cu este, dacă mi se permite expresia, mult mai „trecătoare polemici”, de felul celor sus- mitic: „Cu d-l Ibrăileanu intrăm în dome- ţinute de Călinescu cu mulţi alţi literatori şi niul mitologiei, al lui Neptun vegetând gânditori interbelici, ci de reacţii şi comen- printre alge în fundul Mării Egee, al lui tarii de o anvergură incomparabilă cu ace- Barbarossa care doarme secular într-o lea. Deci nu e vorba numai de cantitate. peşteră, al Bătrânului din Munte, văzut de Nicolae Mecu urmăreşte „la pas” meandre- Marco Polo, al duhurilor invizibile şi totuşi le atitudinii lui Călinescu, re petatele „revi- prezente, al numelor sonore înfricoşătoare. zuiri” privindu-l pe „bătrânul critic” şi Fiind nevăzut nu-l putem lăuda pentru afirmă că „în întregul lor” raporturile Lo - însuşiri pe care nu i le cunoaştem. Dar îi vinescu–Călinescu „sunt guvernate, în ce-l acuzăm autoritatea ocultă şi reală care vine priveşte pe Călinescu, de încercarea, ratată, în ecouri largi din Uralii îndepărtaţi ai de a-şi găsi un părinte spiritual” (subl. N.M.). «Vieţii Româneşti», de la o divinitate pentru Totodată, el anticipează: „Se poate replica: noi de domeniul mitologiei…”. 58 Călinescu, omul universal față cu istoria frauduloasă

În planul strict al „domeniului de cerce- înalte şi groase de trudă şi maditaţie”. tare”, ca să-l urmez pe Nicolae Mecu, o Oare acel tânăr nu era chiar Călinescu?! observaţie a sa este profundă şi definitorie: Nu aş încheia acest comentariu ce ar „Atitudinea lui Călinescu faţă de Lovinescu putea fi pus sub genericul „Marginalii” fără stă pe o contradictio oppositorum, nu pe com- a menţiona eseul „Exemplaritatea unui dip- plementaritate sau pe coincidenţă”. Cât tic exegetic”, diptic format din Mircea priveşte însă complexul tatălui, pe care cu Martin şi Andrei Terian, care, alături de siguranţă l-a trăit dramatic „marele neiu- Nicolae Mecu însuşi, sunt cei mai bit”, cu inspirata formulă a lui Nicolae importanţi exegeţi ai operei lui Călinescu şi Mecu, înclin să cred că, cel puţin într-o cei mai profunzi analişti ai călinescianis- anumită etapă a vieţii sale, cea a primei mului. Nicolae Mecu identifică pe bună tinereţi, o „imagine arhetipală”, un dreptate o „compatibilitate valorică” între „patriarh biblic” a fost Vasile Pârvan, atitu- eseul lui Mircea Martin – „G.Călinescu şi dinea lui Călinescu faţă de acesta, aparent «complexele» literaturii române” – şi masi- paradoxal, fiind „una de complementarita- vul studiu monografic „G.Călinescu. A cin- te” şi, în consecinţă, mult mai fecundă pen- cea esenţă”, fulminantul debut editorial al tru aspirantul la construcţii monumentale lui Andrei Terian, produs în 2009. Cartea lui în planul spiritului. Oricum, Vasile Pârvan a Andrei Terian aduce un aer proaspăt pri- însemnat pentru Călinescu nu numai un vind receptarea lui Călinescu, ceea ce e cu mare model intelectual şi moral, ci mult mai atât mai important, cu cât – apreciază corect mult. În figura şi personalitatea acelui Nicolae Mecu – ea „apare într-un moment Brand „călcând pe un gheţar”, portretizat foarte dificil pentru opera lui G.Călinescu”. cum nu se poate mai viu şi mai memorabil De fapt, momentul a luat proporţiile unei în „Istoria literaturii române de la origini întregi epoci, numită abuziv postrevo- până în prezent”, Călinescu pare să-şi fi luţionară, în care genialul critic şi vasta sa proiectat imaginea părintelui tutelar, deci şi operă suportă „asalturi multiple”. Nicolae a tatălui visat. „Puţini din rasa noastră – Mecu relevă cu discretă mâhnire: „Într-un scria Călinescu în numărul din 23 iunie al fel, se repetă situaţia de după apariţia «Vieţii literare» ‒ au dat o pildă mai Istoriei, când în dezbatere s-au implicat şi monumentală de energie pusă în slujba unei «oameni de presă», puţin avizaţi în materie idealităţi. Când se profesează pentru foloa- de literatură; când mai ales incriminările şi se naţionale o filozofie etică a caracterului e injuriile proferate s-au ivit pe un teren al prilejul să spunem că niciodată această confuziei valorilor şi criteriilor de judecată; însuşire, a acordului între gând şi faptă, n-a şi când aprecierea operei era (sub)minată de fost mai strălucit realizată. Şi nu e vorba de mai vechi sau mai noi resentimente”. Pe încăpăţânarea oarbă, de ambiţia îndărătnică acest fond a apărut monografia lui Andrei şi surdă a omului visător de glorie, ci de Terian, critic cu o viziune nouă, neminată de năzuinţa lucidă a unei minţi fericite care resentimente şi prejudecăţi, precum a celor caută în construcţie rezolvarea problemei îmbătrâniţi, un neapărat biologic, în rele. În vieţii. Istoria ridicării lui Pârvan înflăcă rea - concluzie, Nicolae Mecu formulează o ză ca o viaţă plutarchiană. Şi e senil sufletul judecată de valoare şi de situare: „În 1932 tânărului care cunoscând-o nu se simte G.Călinescu îşi începea cariera critică împuns de dorinţa de a fi, dacă nu mare, cel printr-o carte, Viaţa lui Mihai Eminescu, în puţin mai puţin mărunt… Dar se poate că faţa căreia «bătrânul» Ibrăileanu nu înceta zâmbetul îndurerat al aceluia pe care Parca să se uimească pentru că, totuşi, a apărut, că i-a tăiat firul unui gând nedesăvârşit va ea există. Un mare scriitor îşi găsise criticul stârni în sufletul vreunui tânăr vreo furtună pe măsură. În mod similar, prin cartea lui sublimă, o hotărâre eroică, o năzuinţă Andrei Terian din 2009 G.Călinescu şi-a nobilă către monument, către expresia găsit exegetul”. Ceea ce ne determină să permanentă şi reabilitarea geniului, care sperăm că posteritatea marelui critic în sec- este o cupolă michelangio lescă, peste ziduri olul XXI a început sub bune auspicii. 59 60 Dezbatere

„Caiete critice” 1986: Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...1 Abstract Anul acesta se împlinesc treizeci de ani de la apariţia număru- lui 1-2, dedicat postmodernismului, al revistei „Caiete critice”. O asemenea perioadă ar lăsa atât timp pentru omogenizarea unei generaţii în interiorul tendinţei, cât şi loc pentru părăsi- rea curentului/ contaminarea lui cu o altă direcţie majoră. S-a vorbit despre un soi de „optzecism neţărmurit”, generaţia lite- rară a deceniului al nouălea fiind poate cel mai des asimilată curentului/conceptului. S-a vorbit despre antecedente postmoderne în cadrul literaturii anilor ’60 şi despre continuări până în anii 2000. S-a vorbit mult, la fel, despre o imposibilitate structurală a unui postmodernism românesc înainte de 1989, în lipsa unei postmodernităţi suport. De aceea, la treizeci de ani după momentul 1986, Revista „Cultura” repune în dezbatere impactul acelui număr al revistei, unde răspundeau majoritatea intelectualilor activi ai deceniului: tocmai pentru că dezbaterile despre postmodernism nu au fost simple trend-uri teoretice, ci au reorganizat canonul larg al literaturii române postbelice şi au decis raportarea ulterioară atât la literatură în sine, cât şi la mecanismele care ali- mentează şi fundamentează câmpul literar autohton. (Ştefan BAGHIU) Cuvinte-cheie: iniţiativă, canon, câmp literar, postmodernism, impact, contemporaneitate.

This year marks thirty years since the numbers 1-2, dedicated to postmodernism, of the review "Critical Notebooks". Such a long period would leave enough time for a generation homogenizing inside a generation and enough place for getting rid of the current or its contamination with an another major direction. We talked about a sort of "boundless eighties", the literary generation of ninth decade is perhaps most often assimilated to the current / concept. We talked about postmodern antecedents in the frame of postmodern literature in the 60s and about sequels until the 2000 year. We talked much too about a structural impossibility of a Romanian postmodernism before 1989, in the absence of a postmodernity support. Therefore, thirty years after the moment 1986, "Culture" review revive into debate the impact of that review number, where the majority of active intellectuals of the decade were giving answers to the questions: just because the debates about postmodernism were not mere theoretical trends, but it reorganized the wide canon of postwar Romanian literature inside itself, and regarding the wheels that feed and found the local literary field. (Ştefan BAGHIU) Keywords: initiative, canon, literary field, postmodernism, collision, contemporaries.

1 Cu acordul revistei „Cultura”, reproducem dezbaterea coordonată şi rezumată de Ştefan Baghiu (nr-ele 8 şi 9 / decembrie 2016), precizând că numărul de faţă găzduieşte şi alte evaluări contributive asupra fenomenului şi consecinţelor sale în cele trei decenii care s-au scurs de la prima apariţie. 61 Dezbatere

Ion Pop Eco), la afirmarea, tot „extremistă”, a „noului” (mult îmblânzită la „postmodernii” ce „Variaţiuni” postmoderne se vor mai degrabă nişte „bricoleuri” care reciclează valorile trecutului înrămându-le La treizeci de ani de la apariţia acelui ostentativ ca „citate” sau mai discret-aluziv număr de referinţă al „Caietelor critice”, în noile contexte), de la „gramaticalizarea” dedicat „Postmodernismului” (nr. 1-2, autorului şi eliminarea lui din câmpul de 1986), recitirea textelor din cuprins, semnate interes al interpretării şi un anumit în majoritate de nume-reper, ele însele, în „purism” elitist al atitudinii (înlocuit cu „o viaţa intelectuală românească de atunci şi etică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii”, de după aceea, nu-mi lasă deloc impresia că după acelaşi Guy Scarpetta, citat de criticul şi-ar fi pierdut actualitatea. Întâi de toate, român). Alte luări de poziţie apar ca fiind împotriva clişeelor induse de disputele solidare fără vreo convenţie prealabilă între ideologice de după Decembrie 1989, acele „convivi”. Despre recuperarea ironică a tra- texte oferă sentimentul reconfortant că diţiei vorbeşte şi Ovid S. Crohmălniceanu oamenii de cultură români erau, în ciuda (care nu uită de inventivitatea, ludicul, arta tuturor obstacolelor puse în calea circulaţiei seducţiei postmoderne şi notează „reabilita- ideilor de finalul de dictatură comunistă, rea instinctului artistic”, a plăcerii de a foarte bine informaţi despre ceea ce se povesti, a fantaza, într-un limbaj familiar şi întâmpla atunci în spaţiul mondial al crea- prozaic, dar şi cu gustul ingeniozităţii ţiei literare şi artistice. Astfel încât, departe manieriste ce-şi expune mecanismele); apoi, de a vorbi doar „din auzite” despre marea Livius Ciocârlie repune în discuţie „alterita- temă propusă spre dezbatere, puteau să se tea şi autoreferenţialitatea” ca principale exprime în deplină cunoştinţă de cauză şi caracteristici ale modernităţii, cărora li s-ar cu un aport reflexiv de evidentă consistenţă. opune „deschiderea către lume” – cea din Câteva dintre textele teoretice de bază erau afară şi cea personală a autorului reîntors în traduse atunci pentru prima oară, într-un text, nu fără autoironie. Depăşirea „fanatis- „dosar al postmodernismului” (de pildă mului modernului” în sensul „înnoirii obli- paginile din „Sfâşierea lui Orfeu” a lui Ihab gatorii” e şi în vederile lui Andrei Pleşu, Hassan, fragmente din Jean-François care înregistrează „răgazul de a privi îndă- Lyotard, John Barth, Gerald Graff, Guy răt” al artei contemporane, într-un moment Scarpetta), însă toate contribuţiile din de alexandrinism crepuscular al sensibilită- cuprins atestă o documentare foarte serioa- ţii moderne ce vrea totuşi să reumanizeze să şi abordări deloc complexate de reputa- discursul artistic, făcându-l mai „popular”. ţiile universale în materie. Desigur, „pos- La revizitarea prin ironie a trecutului se tmodernismul” era – şi mai este! – „un con- referă şi Nicolae Manolescu, urmându-l pe cept care îşi caută sensurile”, cum scria Eco, cu sublinierea caracterului recuperator, Eugen Simion inaugurând dezbaterea, dar nu în sens repetitiv, ci cu conştientizarea câteva dintre acestea, fie şi abia aproximate, existenţei trecutului. Criticul atacă şi ideea se conturau îndeajuns de limpede. Reacţia că între generaţia poetică românească a ani- contra „Mitului Progresului”, a obsesiei lor ’60 şi „optzecişti” ar exista o „linie de „purităţii şi specificităţii genurilor”, promo- demarcaţie” trasată de postmodernism, vat ostentativ şi radical de avangarde, este insistând asupra unor elemente de postmo- ca şi unanim remarcată ca fiind caracteristi- dernitate la cea dintâi, mai ales prin Nichita că pentru noua stare de spirit. Adiacent, Stănescu (alte voci vor atrage atenţia asupra sunt puse sub semne de întrebare „fanatis- cazului Marin Sorescu) şi ajungând la con- mul” teoretico-metodologic, absolutizarea cluzia, deloc pe placul generaţiei următoa- unor atitudini, de la negarea radicală a tre- re, că „întreaga poezie valoroasă de după cutului cultural (recuperat mai nou cu o 1960 este, conştient sau nu, o poezie pos- înţelegere ironică totuşi, cum spune referin- tmodernă”. Este notată, de asemenea, alter- ţa frecventă la definiţia dată de Umberto nanţa şi coexistenţa, întrucâtva similară cu 62 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

cea din interbelic, a modernismului ideea că „Delimitându-se imediat de „purist” cu cel de sursă avangardistă. În modernismul pe cale de epuizare, postmo- sprijinul acestei poziţii va veni peste câteva dernismul se opune – de fapt – întregului pagini Ştefan Stoenescu, cu o foarte serioasă fond cultural, conform noutăţii sale de ati- documentare pe teren transoceanic, ce tudine”, cu punerea la îndoială a unor reale recurge din nou la exemplul stănescian, cu prelungiri ale tradiţiei absorbite în creaţia coexistenţe de „modernism” şi postmoder- actuală... „Trecerii spre altceva” în literatura nism semnificative, ba chiar solicitând, pen- română i se admit, dar la modul dubitativ, tru ansamblul evoluţiei liricii spre postmo- „ceva rădăcini (poate) chiar înainte de al dernism, atributul de „pluralist-eclectic”, doilea război, şi simptome tot mai frecvente vehiculat şi în sfera americană. Important în anii ‘70” şi mai ales „către 1980”... mi se pare aici apelul la considerarea N-am înregistrat toate contribuţiile la modernismului (şi, implicit, a postmoder- dezbaterea din 1986, dar cred că, în linii nismului) „cu precădere în termenii istoriei mari, au fost surprinse încă din acel literare naţionale”. La un „neoeclectism moment trăsăturile cele mai caracteristice ponderat şi tolerant, ce nu repudiază zisului „postmodernism”. De atunci încoa- modernismul, ci îl transformă într-o simplă ce, nu mi se pare că s-au făcut uriaşe progre- haină culturală” se referă în intervenţia sa şi se în interpretare, care să schimbe radical Monica Spiridon. „Nu se resping şi nu se punctele de vedere. Reducând la maximum, aruncă la coş – mai spune acest text – decât s-ar zice că postmodernismul e de situat în teribilismele şi schisma perpetuă”. Foarte continuare „sub semnul relativismului ca şi importantă mi se pare referinţa la cartea lui generalizat în vremea noastră”, al mlădierii Gianni Vattimo, „La fine della modernità” conceptelor „tari” de odinioară, cu exclusi- (1983), ce „pune surdină oricăror excese..., vismul lor purist-individualizant, cu obse- care redefineşte filosofia şi istoria, dar le sia progresului continuu în căutarea „nou- respectă şi are încredere în ele”. Ar fi fost de lui” şi a originalităţii, promovate de radica- introdus aici şi elocventa sintagmă vattimia- lismul avangardist. O anumită aroganţă nă de „gândire slabă”, ce concentrează „elitistă”, care a fost în parte şi a avangar- multe dintre datele noii sensibilităţi relativi- dei, e abandonată în favoarea „democratiză- zante, pluraliste, reconciliante. Nu departe rii” atitudinilor, a unei modestii a ipostaze- de asemenea consideraţii se aşază şi Magda lor „creatorului”. „Obosind”, ca să zic aşa, Cârneci, care, din perspectiva criticului de într-un moment crepuscular al civilizaţiei artă, vorbeşte despre „un refuz multiform şi moderne, cu delăsări şi concesii faţă de for- eclectic al conceptului de avangardă”, de un mele „corecte” în sens nou şi oarecum biro- „uzaj «de-complexat» şi pluralist al modele- cratizat ale comportamentului social, orgo- lor perceptuale şi cognitive anterioare, ca şi liosul „eu” creator pare a se umaniza, al modurilor lor de producţie artistică”, cumva paradoxal, recunoscându-şi limitele sugerând mai curând „coexistenţa” decât şi finitudinea, slăbiciunile şi fragilitatea. situarea conflictuală. Asupra însemnătăţii „Vocea” umană caută interstiţii prin care să conştiinţei critic-ironice a postmodernului se insinueze în „textul” răcit prin formaliza- revine Radu G. Ţeposu, la care ideea brico- re şi literalitate excesivă (vezi, în numărul lajului, a refacerii din fragmente a fostei despre care vorbim acum, „cuvintele împo- totalităţi romantice e importantă, după ce triva maşinii de scris” ale lui Mircea modernismul afişase un program prin exce- Cărtărescu), colocvialitatea reduce distanţe- lenţă individualist. Ampla recapitulare a le dintre scriptor şi cititorul său, jocul ironic „modernităţii” româneşti întreprinsă de Ion cu formele, plăcerea cumva manieristă a Bogdan Lefter, dă seama, la rândul ei, de manevrării textului, „metaliteratura” ca complexitatea fenomenului, de situat atent reflex al conştiinţei critice de veghe, pretind, în contextul naţional, fără graba de a nu fără paradox, să compenseze „desub- „importa” concepte din alte spaţii culturale. stanţializarea lumii” (despre care vorbea un Uşor ezitantă şi contradictorie apare aici Ion Bogdan Lefter), deşi acest soi de reabili- 63 Dezbatere

tare a realului nu poate ascunde, cum se şi Muşina şi al său „nou antropocentrism”, alţi recunoaşte, decât superficial „neantul” de congeneri au prelungit evident experienţe- dincolo de oglindă... Poate n-ar fi neapărat le, să zicem, stănesciene, aţii pe cele supra- şocant să spunem că „postmodernismul” e, realiste, într-un eclectism cu inevitabile con- în fond, „modernismul” epocii „mondiali- taminări şi interferenţe de limbaj, cu reci- zării”, conştiinţa slăbită şi relativistă a unei clări şi ele uşor de recunoscut. Iar aportul modernităţi ce revine cumva la sincretisme- „neoexpresionist”, viu şi în alte literaturi le „alexandrine”, cu reguli concurate de actuale, este încă desconsiderat de unii neregularităţi, cu interferenţe şi contaminări tovarăşi de drum ai aceluiaşi moment de de credinţe şi limbaje, cu scepticisme şi istorie literară. Cred că încă nu se acceptă cu menite să contracareze cumva şocul con- plăcere la noi ideea, valabilă, a coexistenţe- fruntării cu adevărurile „eterne”. Opinia lor şi paralelismelor inevitabile între tendin- nietzscheană ia locul convingerilor definiti- ţe diversificate stilistic, care apare firească ve, „doxa” e substanţial concurată de biata în alte spaţii. A pune problemele mereu în părere a omului primejduit. regim concurenţial şi exclusivist nu e cea Interesantă, şi cu unele accente schimba- mai sănătoasă poziţie şi nici cea mai pro- te, apare după 1986 raportarea la postmo- ductivă, necum reconciliant „postmoder- dernism a literaturii române. Mi se pare că nă”, fie şi în regim ludic-ironic. Obligat de formula a fost atribuită şi generalizată oare- spaţiu, închei prin a sublinia o evidenţă: oricum abuziv asupra producţiei literare a cât de aproximativ conturată, atunci şi „generaţiei �80”, fără conexiuni atente, acum, sensibilitatea zisă „postmodernă” a absolut necesare, cu zisul „neomodernism” încurajat şi susţine în continuare un mod de antecedent, considerat de către militanţii a scrie şi de a privi lumea noastră cu un ochi generaţionişti cei mai activi şi partizani la relativizant şi mai puţin tensionat, liber de coşul istoriei literare, ca un capitol definitiv fanatisme doctrinare, îngăduitor-pluralist, închis. Cum s-a spus nu numai la noi, cu un efort de recuperare a umanităţii „modernismele” însele sunt foarte variate mereu şi pretutindeni periclitate. Măcar în în toate spaţiile literare, salturile nu se fac literatură şi artă, terorismele şi dictaturile fără urme ale vechilor construcţii, atitudini vizibile ori mascate au fost ori sunt pe cale echivalabile cu experienţele postmodernită- de a fi abolite. În epoca atâtor sfârşituri ţii s-au căutat şi găsit chiar la noi (vezi anunţate de profeţi de toată mâna, „gândi- „Postmodernismul” lui M. Cărtărescu). Mă rea slabă” a omului precar are parcă ceva tem că respingerile de tip (neo)avangardist, mai mult curaj să-şi ia revanşa. Nu văd de deloc reconciliante cu trecutul, cum se prece ar sta altfel lucrurile în „ţara tristă, plină tindea programatic, au prevalat în acest de humor” în care mai trăim. timp, fără a se recunoaşte însă datoria imen- să faţă de avangardă a acestor moştenitori şi Lucian Chişu chiar faţă de imediaţii predecesori de la ’60. Cum s-a spus încă în 1986, aceştia din urmă Prin „ocheanul întors” nu au preluat pur şi simplu, în procesul recuperării, poetica modernistă „puristă”, Apărută în 1986, într-un număr dublu al mallarméană, au urmat, unii, şi direcţii anti- proaspăt înfiinţatelor „Caiete critice”, dez- estetizante anunţate încă din interiorul sim- baterea despre „Post-modernism” strânge bolismului (vezi Tzara, Vinea, Maniu, apoi jurul ei 25 de autori români, critici şi istorici Camil Petrescu) şi majoritatea şi-au reconfi- literari, poeţi, romancieri, traducători, lin- gurat contextual poziţia „modernistă”. Ba gvişti, filosofi, arhitecţi, muzicologi şi spe- chiar în interiorul „optzecismului”, şi acela cialişti în artele plastice, majoritari fiind cei interpretat parţial şi părtinitor de pe poziţii dintâi. Trecând peste faptul că subiectul se „lunediste”, s-au exprimat de atunci mari prezenta extrem de incitant – calitate pe rezerve privind transferul la noi al progra- care şi-o păstrează şi după scurgerea a trei mului postmodern, de pildă prin Al. decenii – cei antrenaţi în discuţie îl cunosc şi 64 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

nu-l prea cunosc, sunt de acord că reprezin- autori îl scriu cu cratimă, alţii aglutinat. tă o noutate, dar au şi unele rezerve, unii Contribuţiile participanţilor la dezbatere mirându-se, alţii arătându-se temători, unii pot fi relativ lesne departajate după criterii sfâşiaţi de incertitudini, alţii chiar oripilaţi. ce ţin de vârstă (generaţie), domeniul spe- Deşi nu era foarte simplu de manevrat cu cializării, utilizare a mijloacelor creaţiei şi prefix(oidul) „post”, care îşi contrazice sen- chiar de caracter şi ambitus temperamental. sul – fiind antepus spre a realiza înţelesul Reprezentant al celei mai înaintate dintre „după” –, argumentele din intervenţii se cele trei generaţii identificate a fi colaborat arătau sagace, dovedindu-se încă o dată, la apariţia acestui număr, sub un titlul mai după celebra spusă a unui geometru al degrabă sibilinic, Ovid S. Crohmălniceanu Antichităţii, că în teorie totul este posibil, oferea, formulat în termeni memorabili, amendabil şi perfectibil. În acelaşi timp, paradoxul dezbaterii: „Un lucru frapează în strict denotativ, post-modernism nu spune ceea ce se spune azi despre postmodernism, nimic despre esenţa sa, fiind asociat conota- pe lângă natura flagrant contradictorie a tivului prin atribuire de sens metaforic. particularităţilor care îi sunt atribuite. E În pagina interioară a revistei, post- monstrul din Loch Ness al criticii contem- modernismul este abordat sub denumirea porane, toţi mai mulţi inşi declară că l-au „Un model teoretic: repere, premise…”, văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui punctele de suspensie insinuând prezenţa înfăţişări descripţii absolut diferite”.(„Ce se unui anume vacuum interpretativ, care spune şi ce nu”). semnala, în 1986, o prudenţă – dacă vreţi – Tot dinspre critica autohtonă, Eugen inclusiv ideologică în faţa acelui autentic Simion consemna precaut: „Ştim, aşadar, conglomerat de fapte, specific determinaţiei dar cu aproximaţie, când începe epoca spaţiu (economic şi politic)/ timp (social), de modernă, ştim şi mai puţin când se încheie care România părea izolată, dacă nu aproa- ea. (…) Cum se situează faţă de aceste vâr- pe exclusă. Reperele la care s-ar fi putut ste ale spiritului modern şi faţă de diversita- apela, cum ar fi fost, de pildă, istoria curen- tea stilurilor moderne spiritul postmodern? telor culturale, în a căror evoluţie se făcuse Am citit mai multe studii pe această temă şi simţită contragerea timpului concomitent trebuie să mărturisesc că nu m-am lămurit cu mărirea ariilor de manifestare, vor apă- prea bine. Postmodern este, după unii, şi rea adeseori în arsenalul argumentativ. Cert Marquez, şi Alain Robbe-Grillet, Nabokov era că termenul se bucura de o amplă circu- şi Sollers, Italo Calvino şi Peter Hanke, laţie în mediile culturale anglo-americane Beckett şi Borges, Roland Barthes şi John (Ihab Hassan, Leslie Fiedler, David Antin, Barth, Faulkner şi Michel Butor. O definiţie Charles Russel, George F. Butterick, John care să-i cuprindă pe toţi e, totuşi, greu de Barth şi Gerald Graff, ultimii doi prezenţi cu imaginat (…) O idee mi se pare totuşi lim- traduceri în acest număr), fiind preluat şi pede în privinţa postmodernismului şi în Europa (Anglia, Franţa, Italia) prin câţiva anume că fiecare aşteptăm altceva de la el. dintre cei mai redutabili şi impavizi cercetă- Şi acest «altceva» depinde, între altele, de tori: Umberto Eco, Lyotard, Guy Scarpetta formele pe care le-a luat şi de rolul pe care l- ş.a. a jucat modernitatea într-o cultură specifică. Revenind la „dosarul” din 1986 al post- Neînţelegându-ne în privinţa modernităţii, modernismului, din simpla enumerare a tit- e greu să ne înţelegem şi în privinţa direcţiei lurilor se poate constata că ne aflam departe care se pregăteşte să-i ia locul. Pentru noi, de stabilirea unui numitor comun al acelor românii, spiritul modern s-a afirmat mai discuţii şi, deopotrivă, la distanţă de epicen- târziu şi nu sunt încă sigur că rolul lui s-a tru şi de axele lui ordonatoare. Unitatea de încheiat definitiv în cultură. (…) Avangarda viziune, care să coaguleze temele, motivele, din anii ’20-’30 nu mai reprezintă pentru subiectele, dându-le o turnura expresivă poeţii din generaţia lui Nichita şi Marin distinctă, este absentă. Lipsa de consecvenţă Sorescu o soluţie, un punct de plecare. Ei merge atât de departe, încât unii dintre vor să impună alte formule literare şi, jude- 65 Dezbatere

când lucrurile din perspectivă estetică, ne De-a dreptul circumspect se arată Livius dăm seama azi că poeţii generaţiei’60 sunt Ciocârlie: „Ca orice epocă literară, postmo- cu un picior în câmpul şi cu altul în afara dernismul îşi va avea simulacrele. Opere lui. Manierismul lui Nichita Stănescu (iubi- care vor da unor cercuri largi sentimentul rea lui de cuvinte şi, ulterior, miza lui pe postmodernităţii, dar care, deşi nu lipsite de «necuvinte», estetica jocului, viziunea unei însuşiri, nu vor fi decât faţa perisabilă a poezii «metalingvistice» care să sintetizeze acestuia. O elevată literatură de con- şi să depăşească modelele modernităţii... nu sum”.(„Presupuneri despre postmoder- reprezintă, oare, o atitudine postmodernă în nism”). poezia românească? Dar barochismul («oni- În schimb, Ion Bogdan Lefter, autorul de rismul estetic») al lui Leonid Dimov? Şi ce mai târziu al unor studii consacrate post- semnificaţie poate să aibă ironia metafizică modernismului românesc, se foloseşte cu a lui Sorescu, trecerea lui de la o poezie aplomb de propria biografie şi apartenenţă demitizantă (aceea din primele cărţi) la o la generaţia optzecistă, ca introducere în poezie care recuperează epicul şi reinven- temă: „O discuţie asupra postmodernismu- tează mitologia unei lumi pe cale de dispa- lui literaturii actuale, pe care o văd teribil de riţie (poezia din «La Lilieci») dacă nu o necesară, ar putea însemna o revenire la depăşire a modernităţii în sensul unei noi mersul înainte al «romanului secund» des- sinteze lirice?” („Un concept care îşi caută pre care tot vorbesc. Se va vedea mai depar- sensurile”). te că n-am recurs la fără intenţie la o intro- Nicolae Manolescu evită „nodul gor- ducere care să plaseze chestiunea într-un dian” teoretic: „Se vorbeşte de la un timp mai larg context postbelic. Să mi se permită despre post-modernism. E drept, prea puţin mai întâi, înainte de a-mi dezvolta demons- sau aproape deloc în legătură cu poezia. (… traţia, o a doua introducere, mai la obiect şi ) În momentul de faţă, confuzia continuă să în notă biografistă. Student fiind (la engle- fie destul de mare în privinţa post-moder- ză), am avut împreună cu colegii mei privi- nismului şi există cam tot atâtea păreri câte legiul de a-l vedea şi auzi, în 1979 sau 1980, capete şi-au pus la contribuţie materia cenu- pe Tony Tanner, critic de mare reputaţie, şie. Să mai spun că, în aceste condiţii, într- autorul unei cărţi («City of Words», 1971) un mod absolut contradictoriu şi că uneori celebre în lumea anglo-saxonă, dedicate aceleaşi argumente servesc la concluzii prozei americane dintre 1950 şi 1970. Într-o opuse? Nu mă simt în stare să discut proble- prelegere ţinută la facultate, Tanner ne-a ma în ansamblul ei şi nici exhaustiv. (…) vorbit despre romanul american la zi, atin- Privind astfel fenomenul postmodern nu gând şi problema caracterului său postmo- pot accepta ideea care circulă, mai ales în dern. (…) Şi nu cred că greşesc, dacă trag articolele criticilor tineri de astăzi, că linia din această măruntă împrejurare personală de demarcaţie între modernitate şi postmo- concluzia că între 1970-80 problematica pos- dernitate desparte, în poezia românească, tmodernităţii culturale nu era încă de actua- generaţia ’80 de generaţia ’60. Chiar dacă litate pentru noi şi că a fost de-ajuns să trea- generaţia ’60 n-a folosit niciodată termenul, că doi-trei ani pentru ca problema să se ceea ce ar putea indica faptul că ea nu a avut pună şi alţi doi-trei pentru ca ea să devină conştiinţa că aparţine epocii postmoderne, un subiect de primă importanţă la ordinea spre deosebire de generaţia ’80, care o are, şi zilei. (…) Voi fi probabil bănuit (mi s-a mai încă în mod acut, contribuţia celei dintâi la întâmplat!) de partizanat «generaţionist». postmodernitate este considerabilă. Nichita Să mă «dezvinovăţesc»? Mă dezvinovăţesc, Stănescu nu seamănă cu niciunul din poeţii da! – spunând că de câte ori am discutat lite- interbelici (...) Tendinţa unora de a conside- ratura «optzecistă» am făcut-o (cine mă ra postmodernismul ca fiind de dată foarte poate crede – să mă creadă!, cine nu – nu! cu recentă se explică prin aceea că în postmo- credinţa că în planul «romanului de idei» se dernism ei văd doar anti-modernismul”. întâmplă ceva important, ceva în chip („Poeţii pereche”). «obiectiv» important, şi chiar că «întâmpla- 66 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

rea istoriei» a distribuit acestei generaţii de Doi poeţi importanţi ai momentului, creaţie sarcina de a deschide porţile pos- Marin Sorescu şi Ştefan Augustin Doinaş, tmodernismului românesc. („Secvenţe des- răspund, fiecare în maniera inconfundabilă, pre scrierea unui «roman de idei»”). unor întrebări-chestionar. Celor care au nos- În calitatea lor de buni cunoscători ai talgia „spectacolului” sorescian, existent fenomenului cultural american şi european, exclusiv în text, niciodată în afara lui, le ofe- alţi autori (Mihaela Simion Constantinescu, rim drept mostră răspunsul la întrebarea Geta Dumitriu, Mircea Mihăeş, Monica ultimă: „– În încheiere, o întrebare perfidă: Spiridon, Radu G. Ţeposu) apelează la sur- există vreun autor [de primă mărime] de sele externe. În aceste texte sunt comentate care v-aţi simţit influenţat? – Rămân deschis ori rezumate conştiincios contribuţiile unor tuturor orizonturilor, sunt capabil să mă teoreticieni ca John Barth, William Grass, entuziasmez în faţa tuturor talentelor mari Arnold Joesph Toynbee, Gianni Vattimo, dar nu mă apropii prea mult de ele pentru Northop Frye, Paul Feyerbend, Thomas că simt un pericol: le-aş influenţa”. Kuhn, Walter Benjamin, Th. Adorno, Her- O categorie aparte o formează creatorii bert Marcuse, Umberto Eco, Leon Bloom (poeţi, prozatori) al căror discurs se baza, ş.a. Nu toate numele din această derulare între altele, pe intuiţii şi metafore. Vasile caleidoscopică, s-ar zice, aparţineau post- Andru îşi intitulează intervenţia „Postmo- modernismului, însă câteva ar fi fost impo- dernismul prozei, ora de dezvăţare”, în sibil de omis. Provocărilor dezbaterii, li se vreme ce Mircea Cărtărescu, la acea vreme răspunde… navigabil, adică ţinând aproape încă nepreocupat doctoral de post-moder- de „ţărmul” surselor mai înainte amintite, nismul autohton, se arăta poet, poet în toată cu sextantul pus pe cap-compasul respecti- puterea cuvântului: „Nu numai poezia, dar velor teritorii ale cunoaşterii. Tot din rândul şi viaţa mea însăşi datează inevitabil. Sunt surselor externe provin şi cele cinci tradu- un scriitor legat de maşina mea de scris. Nu ceri care formează o „Addenda” la număr: pot gândi decât în faţa ei. Nu-mi pot imagi- John Barth, „Literatura reînnoirii: Ficţiunea na nimic în lipsa zgomotului familiar, torsul post-modernistă”; Gerald Graff, „Mitul acestei pisici mecanice. (...) Sunt însă foarte apariţiei postmodernismului”; Jean- departe de a aduce un elogiu maşinii de François Lyotard, „Răspuns la întrebarea ce scris. Dimpotrivă, a scăpa de sub tirania ei a este post-modernismul”; Ihab Hassan, „Sfâşierea lui Orfeu: Spre un concept de devenit pentru mine o necesitate vitală. postmodernism”, „Postfaţă” (1982); Guy Maşina de scris mecanică este simbolul cel Scarpetta, „I. Viena – mod de întrebuinţa- mai concret al ultimului veac de poezie, este re”, „II. Viena fără mitologie – o discuţie cu chiar simbolul modernismului. (...) Dacă Karl Schorske”). vrea să redevină o plăcere şi o generatoare Dacă unii dintre contribuitori nu aveau de plăcere, să redobândească un mesaj ome- prea multe de spus despre post-modernis- nesc, să aibă din nou acces la acea căldură a mul românesc, ofereau la schimb, ca bonita- vocii şi a pielii în lipsa căreia poezia rămâne te, aventura propriei lor lipse de inhibiţii, e un joc cu mărgele de sticlă (lucru care mie, de presupus, şi în cazul altor teme, de la teo- cel puţin, mi se pare de neacceptat) poezia ria relativităţii la cea a neantului. Titlurile va trebui să iasă din modernism. Postmo- folosite i-ar fi putut indica, pe unii dintre dernismul nu este, deci, pentru mine, un aceştia, şi ca fizo-terapeuţi. Elongaţiile alto- concept, ci o necesitatea reală. Va trebui să ra, dinspre punctul inexistent în geografia abandonăm maşina de scris”. („Cuvinte lor mentală spre temă, luaseră forma unor împotriva maşinii de scris”). banalităţi rostite cu aer solemn („A fi con- Revenind la conţinuturile „Dosarului”, temporan înseamnă, la această oră, a fi pos- acestea pot fi repartizate, între trecut şi pre- tmodern.”) sau a unor judecăţi cu valoare zent, în oglindă. Ar ieşi în evidenţă limitele de sentinţă („...a elibera adeverinţă de pos- de receptare şi interpretare ale post-moder- tmodernist vreunui autor din literatura nismului, ca şi suspicioasa sau buna lui pri- română e încă mai grav ca aiurea !”). mire în câmpul literar, altfel spus atitudinea 67 Dezbatere

participanţilor la dezbatere faţă de evoluţii- legitimitatea. Imaginea rezultată despre le unui fenomen abia înfiripat atunci, a acel moment cultural şi intelectualii lui este cărui „epocă”, un alt cuvânt des întâlnit în sugestivă. Opiniile celor mai importanţi cri- acest număr din „Caiete critice”, s-a consu- tici literari dau un sentiment reconfortant. mat rapid. Metaforic vorbind, aflaţi în faţa unui instru- Cele 192 de pagini consacrate „Post- ment nou, aceştia îl acordează cu uşurinţă modernismului”, plasează acele discuţii datorită experienţei şi profesionalismului într-o fază de pionierat. Fiind una dintre lor. Cu alte cuvinte, afirmaţiile făcute atunci primele dezbateri foarte serioase pe margi- sunt perfect acoperite de faptele ulterioare. nea acestei noţiuni, un aspect deplin satisfă- Au devenit evidenţe. cut îl reprezintă repartiţia tematică internă: În cazul unora dintre autori se observă judicioasă, reprezentativă prin personalită- clivajul dintre conceptele folosite de critica ţile şi persoanele care iau parte la dezbatere, nord-americană, cea europeană şi autohto- cât şi prin structurarea pe domenii, de la nă. Depăşirea diferenţelor terminologice literatură la muzică, artă plastică, până la întâmpină, într-o primă fază, obstacole care conceptul de societate contemporană. se referă la dezvoltări teoretice cam încifra- Evident, multe dintre idei se bat cap în cap, te, rebarbative, primite cu subtile ori directe ecoul surd al impactului lor putând fi pus rezerve. Metaforele cu semnificaţie cultura- sub auspicii zodiacale lesne de anticipat. lă, mitolegemele şi, în general, codurile de În pofida generalizărilor de natură teore- lectură sunt opace. tică, se poate afirma că majoritatea acestor În schimb, creatorii care participă la rea- intervenţii îşi păstrează actualitatea şi chiar lizarea numărului sunt intuitivi, fapt care 68 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după... suplineşte (bine) cuceririle de pas cu pas ale Mihai Iovănel teoriei. Mai puţin aplicaţi subiectului, dar în a- ten ţia tuturor, ca orice aventurieri, sunt res - Metarealismul postmodern pondenţii a căror proprie imaginaţie suflă în proza postcomunistă* în pânzele corăbii biete a post-modernismului. Fiindcă, în paginile cu pricina, vocabula Metarealismul are o dublă rădăcină în mitologie, des întâlnită, indică absenţa literatura română. În anii ’60 prozatorii ieşi- zonelor palpabile ale acelor peripluri. Dacă seră din menghina realismului socialist prin şi-ar reciti textele, unii dintre autori ar dori mimetizarea deturnată a unor autori occi- să-şi şteargă numele din dreptul lor. dentali marxişti precum cei din cercul În loc de concluzii, se poate observa că Noului Roman francez; este cazul lui astăzi avem o unanimitate a opiniilor cu pri- Norman Manea, dar şi – minus influenţa vire la rolul pe care post-modernismul l-a dinspre Noul Roman – al lui Mircea Horia jucat în modelarea literaturii noastre, fiind Simionescu, a cărui literatură borgesiană uşor definibil după ce ani la rând a generat trăieşte din inginerii textuale complicate şi un câmp magnetic, de atracţie, pentru fundamental ironice care vor permite ulte- numeroşi cercetători dornici să-l aprofun- rior asumarea lui în anii ’80-’90 ca precursor deze. Cu mult după anii ’90 lucrurile deve- postmodernist. Exista un raport direct între niseră clare pentru toată lumea, despre situaţia ideologică în care marxismul teore- post-modernism fiind posibil să se gloseze tic acceptat era ocolit în practică de criticii pe întinsul a mii de pagini şi a sute de exe- literari şi situaţia în care realismul neomar- geze şi monografii (îi numesc, de lungul xist occidental (Robbe-Grillet ş.a.) era celor treizeci de ani şi la întâmplare, pe importat în România strict formal, prin eli- Liviu Petrescu, Mihaela Constantinescu, minarea conţinutului marxist. A doua sursă Dan Grigorescu, Ioan Bogdan Lefter, Virgil este literatura optzecistă. Dincolo de influ- Nemoianu, Mircea Cărtărescu, Mircea A. enţa literaturii postmoderne americane care Diaconu, Carmen Muşat). În acelaşi răstimp se exercită asupra lor, poate fi stabilită o au fost puse la dispoziţia publicului cititor cele mai importante ori reprezentative tra- corelaţie între scrierile optzeciştilor şi creş- duceri. Ulterior post-modernismul s-a terea caracterului ficţional al aproprierii ofi- (re)vărsat dintr-un corn al abundenţei. ciale a realităţii în anii ’80 (vezi statisticile Explicat frust, pe înţelesul tuturor, el este din ce în ce mai falsificate ale anilor ’80, în rezultanta unei tendinţe eclectice de genul – care se raportau cifre uriaşe de producţie în dacă ar fi să ne referim la moda feminină – industrie şi agricultură). Optzeciştii sunt bocanci militari, fustă deasupra genunchi- astfel o generaţie care suspicionează siste- lor, rucsac în spate şi pălărie din vremea matic realitatea, reducând-o la un joc al bunicii, pe cap. instanţelor ficţionale. Metarealismul optze- Prin intermediul teoreticienilor, tendin- cist era o consecinţă forţată a comunismului ţele mai degrabă dibuite în 1986, şi-au găsit, (contrar tezei susţinute de Eugen Negrici că cum era de părere Eugen Simion, conceptul ei ar fi abandonat realismul obiectiv-balza- şi sensurile. În raport cu tradiţia şi moderni- cian din comoditate1). Optzeciştii întreţin tatea, fuziunea obţinută deţine propria-i un metaraport cu realitatea, aducând litera- logică, mesaje la vedere şi coduri secrete tura, prin textualişti ca Ion Iovan şi care, odată cu intrarea umanităţii în societa- Gheorghe Crăciun, la niveluri de rafina- tea globală, a păşit grăbită într-o altă (scur- ment propriu-zis ilizibile. Un astfel de tă) „eră”: post-post-modernismul. roman este Ultima iarnă (1991) al lui Iovan,

*Acest text face parte dintr-o lucrare mai amplă, realizată în cadrul proiectului „Cultura româna şi modele culturale europene: cercetare, sincronizare, durabilitate”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/159/1.5/S/136077. Beneficiar: Academia Română. 69 Dezbatere

care transformă identităţile narative şi cele tul lui 1996 publică în „România literară” ale personajelor într-un spectacol de confu- textul „Un manifest postmodernist”3, unde zie căutată cu sârg. Ilizibilitatea descrie nu schiţează, raportându-l la „noua sensibilita- atât imposibilitatea de a duce la capăt o lec- te” culturală pe care încearcă să o servească tură cu sens, cât inutilitatea ei ca act efectiv. redescoperind „lectura participativă”, con- Folosul epistemic al unei astfel de întreprin- ceptul programatic numit „textualism deri este nul, cu atât mai mult cu cât nu este mediatic” (distins de „textualismul scriptic” vorba de experimente aurorale, ci de experi- care ar fi fost practicat anacronic, via „Tel- mente în siajul altor experimente. Iovan Quel”, de către optzecişti). În spaţiul primi- pare că a aspirat simultan să scrie o carte tor al acestuia ar urma să se întâlnească care nu poate fi citită şi o carte maxim sub- „sinesteziile simboliste, onirismul suprarea- versivă – dovadă că Ultima iarnă include la list şi fantasmele pop-art”, „mijloacele artei sfârşit motivaţiile, poate şi ele ficţionale, cibernetice (imagerie virtuală, simulări tri- pentru care cenzura ar fi respins cartea de la dimensionale, ilustraţie fractală, jocuri inte- publicare în timpul comunismului. ractive, compresie digitală etc.)”. În acelaşi Metarealismul optzeciştilor este conti- timp sunt criticate atât prejudecata şaizecis- nuat de o aripă a prozei nouăzeciste repre- tă a „modelului unic”, practicând „bronzifi- zentată de universitari precum Caius carea canonică” şi punând scriitori ca Marin Dobrescu şi Ion Manolescu, legaţi atât insti- Preda sau Nichita Stănescu în roluri de sta- tuţional, cât şi teoretic de optzecişti. Această tui, cât şi prejudecata „optzecistă” a „mode- continuitate se produce chiar sub aparenţele lului în dispersie”, potrivit căreia „toţi pro- polemicii şi ale rupturii. Ion Manolescu, de zatorii optzecişti […] ar fi la fel de impor- pildă, lansează un atac mai subtil la adresa tanţi […] pentru simplul fapt că aparţin pos- optzeciştilor decât acelea ale lui Aldulescu tmodernismului”. Romanului politic din la Mircea Cărtărescu2, şi anume într-o zonă anii ’70 i se reproşează „stilistica eschivei”, pe care aparent aceştia o dominau, aceea a considerată „insuficientă estetic şi incom- teoriei postmoderne. Manolescu profită pletă ideologic”, prozei optzeciste i se însă de evoluţia conceptuală produsă de impută lipsa de suflu şi complacerea în evoluţia tehnologică (internet, realitate vir- „micile drame cotidiene”, în textualismul tuală, hipertexte, jocuri video) şi la începu- iritant şi în „cuvinte încrucişate”. Ca mode-

1 „[L]a începutul anilor ’80, într-o literatură ca a noastră care numără abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şi nici un veritabil proustian, unde formele baroce şi cele manieriste sunt greu de găsit, într- o astfel de literatură abia întremată şi tânără în esenţa ei, dintr-odată totul a început să pută a ofilire şi apă stătută. Unei grupări de absolvenţi ai filologiei bucureştene (deveniţi, printr-un şir de împrejurări favorabile, din ce în ce mai influenţi) i s-a părut că, în plin comunism, în jurul anului 1980, după 150 de ani de istorie a beletristicii în limba română şi la numai două decenii după teribila experienţă realist- socialistă, tot ce trebuia spus a fost spus şi că pentru această literatură venise momentul acela de sfârşit al cursei, când eşti tentat să-ţi revezi cu ironie modul cum ai alergat şi să mai faci, în spirit cabotin, câţi- va paşi” (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, p. 401). 2 Vezi de pildă, din mai multe exemple, următoarele afirmaţii: „Mircea Cărtărescu, un fost poet optzecist interesant, care a vrut să treacă la roman şi a reuşit fără să reuşească. I-au ieşit nişte amestecuri indigeste memorialistico-eseistice cu inserţii poetice şi divagaţii pe teme de anatomie, biologie, parazitologie, astrologie, matematici, plus biografii de celebrităţi extrase de pe Wikipedia. Vezi trilogia Orbitor şi mai ales recentul Solenoid, care, în ce mă priveşte, este efectiv o bătaie de joc. Fapt e că această bătaie de joc a prins la public şi la majoritatea criticilor, căzuţi pe spate. Foarte puţini au fost cei care au îndrăznit să spună că împăratul este în pielea goală” (Alexandra-Georgiana Andrei, „Am stat de vorbă cu autorul Radu Aldulescu despre ce înseamnă să fii scriitor în România şi de ce la noi valoarea nu coincide cu succesul”, interviu în „hyperliteratura.ro”, 28 aprilie 2016, online: https://hyperliteratura.ro/interviu-radu- aldulescu/). 3 Ion Manolescu, „Un manifest postmodernist”, în „România literară”, 1996, nr. 5, inclus în Benzile desenate şi canonul postmodern, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, pp. 96-102.

70 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

le de urmat sunt indicaţi Thomas Pynchon, aparat teoretic sofisticat. În publicistică şi John Barth, Salman Rushdie şi Milan eseuri, la fel ca Ion Manolescu, Dobrescu a Kundera, iar dintre români Mircea Cărtă- pledat pentru eliberarea de exclusivismul rescu şi Sebastian A. Corn (discutaţi mai pe modelului estetic şi aspiraţia către un con- larg într-un eseu ulterior, „Literatura de cept mai larg de cultură, care să încorporeze mâine”4). Ulterior, Manolescu avea să se valori sociopolitice într-un sens mai com- dovedească unul dintre cei mai avizaţi cer- plex şi mai adecvat vieţii decât preeminenţa cetători români ai segmentului de teorie stilistic-metaforică (generaţia 60 este un cal literară privind postmodernismul şi ideolo- de bătaie permanent, după cum şi generaţia giile tehno-culturale apărute pe suportul 80 este criticată pentru a nu fi se fi despărţit fluid al acestuia. Noţiuni pentru studiul tex- suficient de radical de conceptul de literatu- tualităţii virtuale (2002) este o introducere ră de apartament); pentru un nou pact cu densă în hyper-text. În Videologia. O teorie realitatea şi pentru inventarea unui nou rea- tehno-culturală a imaginii globale (2003) este lism, mai cuprinzător. documentată şi chestionată „relaţia dintre Tot în spaţiul modalităţii metarealiste structurile iconice ale prozei postmoderne poate fi introdusă specia autoficţiunii5, care şi posibilele lor modele bio-tehno-ştiinţifice apare de-a lungul anilor 2000 ca un compro- ale postmodernităţii, de la cele mentale/ mis, importat din Franţa, între ficţiune şi logice la cele mediatice”. Romanul Alexan - nonficţiune, dar care serveşte autobiografis- dru (1998) e o încercare manifestă de punere mul literaturii române din postcomunism în operă a acestor teorii. El aduce o schim- (vezi supra, capitolul 1). Reprezentantul ei bare relevantă de procesare a naraţiunii. cel mai simptomatic este Cezar Paul- Alexandru (în intenţie primul roman fracta- Bădescu. Cele două cărţi ale acestui autor, lic din literatura română) mimează la nivel Tinereţile lui Daniel Abagiu (2004) şi Luminiţa, morfologic-anecdotic convenţia bildungsro- mon amour (2006), conţin unul dintre cele manului, pulverizând-o însă la nivelul arti- mai radicale experimente făcute în literatu- culaţiilor sintactice. Efectul de realitate ra română pe seama raportului dintre ficţiu- romanescă este construit şi deconstruit în ne şi realitate. Autoficţiuni în linia franţu- acelaşi timp, prin ridiculizarea ideii de pro- zească a conceptului, volumele împing la gresie rectilinie şi uniformă a naraţiunii. limită identificarea dintre autorul concret, Sub controlul explicit al instanţei auctoriale, narator şi personaj. În Tinereţile…, această protagonistul, Alexandru Robe, se naşte, negociere este mai acut complicată decât merge la şcoală, în armată, la facultate, „banala” naraţiune homodiegetică din cunoaşte primele amoruri, trece prin eveni- Luminiţa, mon amour: povestirile avându-l ca mentele din decembrie ’89, pentru a fi în personaj pe Dănuţ, relatate la o persoană a cele din urmă abandonat purei virtualităţi treia delectabil de fals ingenuă, sunt înca- ficţionale: „Buclele poveştii s-au întrerupt în drate de secvenţe explicativ-eseistice, mai aer, memoria-i amnezică; tabloul se umple mult sau mai puţin divagante, al căror nara- de pete albe”. La rândul său, Caius tor îşi declară identitatea cu autorul de pe Dobrescu dă o serie de romane – Balamuc copertă şi cu personajul Dănuţ (de altfel, un sau Pionierii spaţiului (1994), Teză de doctorat fragment a apărut anterior ca eseu nonfic- (2007), Minoic (2011) – care dublează nivelul ţional în revista „Dilema veche”). Jocul unui realism caustic cu privire la moşteni- rămâne fundamental ambiguu – Cezar rea comunismului printr-un metarealism Paul-Bădescu îi poate ironiza, pe de o parte, care trimite nu atât către subminarea pri- pe criticii care confundă autorul cu narato- mului realism, cât prin protezarea lui cu un rul, iar pe de alta îşi mărturiseşte senin

4 Ion Manolescu, „Literatura de mâine”, în „România literară”, 1996, nr. 45, inclus în Benzile desenate şi canonul postmodern, pp. 103-110. 5 Pentru un prim studiu relativ sistematic asupra autoficţiunii în România, vezi Florina Pîrjol, Carte de identităţi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014. 71 Dezbatere

intenţia de a-şi numi un volum Deloc litera- contradictorii (printre autori numărându-se tură şi se jură că nimic nu este inventat. Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Andrei „Personajele din relatările mele sunt reale, Pleşu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan iar faptele lor, deşi uneori pare puţin verosi- Lefter, Magda Cârneci ş.a.). mil, s-au întâmplat aievea”, susţine prozato- Acest prim dosar românesc al postmo- rul, vorbind în acelaşi timp de „o sinceritate dernismului este structurat în trei părţi dis- care se mişcă însă în limitele minciunii nece- tincte: o primă parte strict teoretică, în care sare oricărui produs artistic”. Un alt repre- autorii români încearcă să clarifice concep- zentant relevant al autoficţiunii este Dan tul; o parte secundă dedicată unor interviuri Sociu, prin romanele Urbancolia şi Nevoi spe- scurte (cu Ştefan Aug. Doinaş şi Marin ciale, amândouă din 2008: primul o metafic- Sorescu), în care conceptul de postmoder- ţiune conspiraţionistă care ia în derâdere, în nism este, de asemenea, discutat, dar într-o trecere, moda scrierilor despre „copilăria în manieră mai puţin teoretică; în fine, o a treia comunism”; al doilea un rapel introspectiv parte a dosarului în care sunt traduse câteva în viaţa sentimentală şi artistică a unui scrii- texte teoretice ale unor autori străini pre- tor bursier care îşi evaluează viaţa golită cum Guy Scarpetta, John Barth, Gerald prin părăsirea unor multiple adicţii (alcool, Graff, Jean-François Lyotard, Ihab Hassan. tutun, droguri). În mod evident, aceste eseuri din ultima parte a dosarului „Caietelor critice” se dovedesc a fi repere bibliografice foarte relevante în contextul dificil al acelei epoci. Robert Cincu Practic, mai mulţi dintre autorii români care După 30 de ani participă la acest dosar îşi vor dezvolta ideile plecând tocmai de la aceste articole, o În ziua de azi, conceptul de postmoder- dovadă în plus a faptului că bibliografia teo- nism nu mai ridică aparent mari curiozităţi retică despre postmodernism era una foarte teoretice, în ciuda faptului că vorbim despre limitată în România comunistă, iar o des- unul dintre cele mai confuze şi mai instabile criere punctuală a fenomenului părea să fie curente cu care s-a confruntat cultura occi- esenţială. Un alt reper din bibliografia occi- dentală. A spune, în prezent, despre un dentală la care foarte mulţi dintre autorii scriitor că este postmodern poate însemna, români apelează în articolele lor este textul deopotrivă, aproape orice sau aproape lui Umberto Eco, „Marginalii şi glosse la nimic. Cu toate acestea, traseul conceptului «Numele rozei»”. Acest eseu, publicat în de postmodernism până în această etapă a traducere românească în revista „Secolul suprauzajului a fost unul extrem de lung, 20” (număr din 1983), pare să fi determinat iar, în cultura română, primul reper major în mare măsură impresia pe care teoreticie- în raport cu acest subiect este legat de revis- nii români şi-au făcut-o în raport cu pos- ta „Caiete critice”. tmodernismul, fiind una dintre cele mai Mai exact, în anul 1986, apare numărul citate surse din acest dosar, însă această special al revistei „Caiete critice” dedicat situaţie poate fi una problematică, aşa cum integral clarificării teoretice a conceptului foarte bine semnala Ion Bogdan Lefter într- de postmodernism. Numărul respectiv va o notă se subsol la articolul său din acest deveni în anii următori o referinţă esenţială număr al revistei. Precizând faptul că textul în dezbaterile româneşti dedicate postmo- lui Eco era una dintre puţinele referinţe dernismului, fiind considerat primul reper occidentale disponibile la acea vreme (în major de acest tip. Avem de-a face cu o raport cu subiectul „postmodernism”), primă imagine de ansamblu asupra feno- Lefter descrie acest text în felul următor: menului postmodern. Vorbim însă de o „înşelătoarele – căci (auto)ironice – «margi- imagine eterogenă, la construirea căreia au nalii» ale lui Umberto Eco” („Secvenţe des- participat mai mulţi critici şi teoreticieni cu pre scrierea unui «roman de idei»”, în idei nu doar diverse ci, în unele cazuri, chiar „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 146). Într- 72 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

adevăr, dacă urmărim cu atenţie discursul schiţa (aparent intuitiv) câteva trăsături lui Eco din acest eseu, putem identifica definitorii ale noii paradigme postmoderne. registre ironice, polemice, strict teoretice, În ceea ce priveşte interviurile reproduse speculative, confesive şi nu numai. Astfel, o în cadrul acestui dosar, semnalez faptul că imagine coerentă despre postmodernism opiniile celor doi poeţi intervievaţi sunt mai este destul de greu de preluat din acest degrabă reticente în raport cu postmoder- eseu, mai ales dacă ţinem cont de faptul că nismul, aceştia evitând, pe cât posibil, for- cea mai mare parte a textului este dedicată mulările teoretice. Ştefan Aug. Doinaş, spre unor explicaţii confesive privind scrierea exemplu, afirmă: „Postmodernismul nu mai romanului „Numele trandafirului” (vor- e, de câteva decenii, o simplă modă, ci bim, deci, despre pasaje ample de text al reprezintă ceva esenţial în cultura noastră şi căror subiect este, în primul rând, romanul a Europei. Dar e foarte greu deocamdată să „Numele trandafirului”, şi nu neapărat con- defineşti această «esenţă istorică» a lui. Eu ceptul de postmodernism/literatura pos- nu mă simt în stare”. De asemenea, Marin tmodernă). În scurta secvenţă în care tratea- Sorescu pare să opteze pentru o distanţare ză explicit/exclusiv despre postmodernism, faţă de postmodernism, acuzând caracterul Eco apelează, de asemenea, în mai multe aparent formal/artificial al conceptului: rânduri, la un registru discursiv aparent „Este la modă «postmodernismul», într- ludic, în care trimiterile istorice/teoretice adevăr. Vocabula. Literatura nu se simte sunt mai mult orientative decât edificatoare: obligată întotdeauna să ţină pasul cu teorii- „Din nefericire «postmodern» este un ter- le. Există graba unor exegeţi de a clasifica, men bun à tout faire. [...] despre postmodern de a despica, de a propune, de a impune formule. O perioadă mai lungă de pace în s-a spus totul încă de la început şi anume, Europa şi America i-a pus pe teoreticieni în chiar în eseuri ca «Literatura epuizării» a lui imposibilitatea de a face împărţiri, delimi- John Barth , din 1967 [...] Fiedler provoacă, tări... S-a inventat Postmodernismul”. fireşte. Laudă «Ultimul mohican», proza de Desigur, interviurile au contribuit mai aventuri, romanul Gothic, mărunţişuri dis- puţin la popularitatea imensă pe care a câş- preţuite de critici şi care au ştiut să creeze tigat-o acest număr special al „Caietelor cri- mituri şi să populeze imaginaţia nu numai a tice” în anii următori. Eseurile traduse în unei generaţii. Se întreabă dacă o să mai finalul dosarului au reprezentat, în mod apară o proză asemănătoare cu vestita cert, un import bibliografic important în «Colibă a unchiului Tom», care să poată fi contextul acelor vremuri, o dovadă a acestui citită cu aceeaşi pasiune în bucătărie, în fapt fiind inclusiv faptul că textele româ- salon, în camera copiilor [...]” (în „Secolul neşti din dosar se vor revendica în unele 20”, nr. 8-9-10, 1893, pp. 102-104). cazuri de la aceste eseuri. Însă cea mai Desigur, nu toţi autorii români care par- importantă contribuţie în cadrul revistei ticipă la acest dosar se rezumă la cele câteva rămâne acea secvenţă a teoretizărilor româ- referinţe occidentale semnalate mai sus. neşti despre postmodernism, mai ales pen- Chiar dacă majoritatea discută ideile lui Eco tru că avem de-a face aici cu o adaptare a din „Marginalii…”, întâlnim şi cazuri ale discursului teoretic românesc la unul dintre unor autori care apelează la trimiteri biblio- subiectele centrale ale culturii occidentale. grafice occidentale mai diversificate (artico- După cum am spus, impactul pe care l-au lele semnate de Monica Spiridon, Dan Ion avut aceste texte în teoria românească des- Nasta sau Ion Lucăcel fiind foarte interesan- pre postmodernism s-a dovedit a fi unul te din acest punct de vedere). De asemenea, imens, în ziua de azi, acest număr al revistei unii autori apelează la bibliografia româ- „Caiete critice” fiind considerat drept înce- nească dezvoltând (mai) vechile teorii des- putul dezbaterii teoretice a conceptului de pre artă/estetică/paradigme culturale într-o „postmodernism” în cultura română. direcţie relevantă paradigmei postmoderne. Majoritatea textelor româneşti din dosa- Există, în fine, cazuri de critici care evită tri- rul „Caietelor critice” au în comun două miterile bibliografice într-o încercare de a idei centrale (destul de simple), iar aceste 73 Dezbatere

idei vor fi dezvoltate în moduri foarte dife- căm «modernitatea» ca un spaţiu unitar, rite de la un text la altul: 1) a defini concep- determinabil? Bunul simţ ne spune că tul de postmodernism implică mari dificul- lumea modernităţii este vastă şi stilurile, tăţi teoretice (în mod evident, această idee direcţiile, formele ei sunt de cuprins într-o se datorează şi contextului politic dificil din formulă”. România acelor vremuri); 2) postmodernis- Astfel, fragilitatea conceptului de moder- mul este curentul artistic care urmează nism generează implicit o fragilitate a con- modernismului, depăşindu-l sau integrân- ceptului de postmodernism, cel puţin în du-l (vorbim, în acest caz, de o explicaţie condiţiile în care cele două sunt definite terminologică/etimologică; chiar şi în mod printr-o raportare unul la celălalt. În plus, intuitiv este uşor de presupus faptul că atât reperele istorice, cât şi cele estetice se „post-modernismul” este o formă de distan- dovedesc a fi neclare pentru stabilirea unor ţare de estetica modernistă). puncte în care modernismul „se încheie”, Primul articol din dosar (articolul-pro- iar postmodernismul „începe”. Conştient gram) oferă, în acest sens, o foarte bună de această dificultate teoretică, Simion reu- exemplificare a situaţiei culturale/teoretice şeşte totuşi să identifice anumite nuanţe în care se afla România anului 1986 în care pot diferenţia minimal cele două para- raport cu conceptul de postmodernism. digme. Este vorba, aşa cum vor observa şi Sunt de-a dreptul simptomatice observaţiile alţi teoreticieni români prezenţi în dosar, de teoretice pe care autorul, Eugen Simion, le ironie. E drept, şi estetica modernă implică face în acest caz, iar o privire mai atentă adesea mecanisme ironice, însă în postmo- asupra articolului său poate fi mai mult dernism, observă Simion, prin ironie sunt decât edificatoare. subminate tocmai mijloacele de expresie Aşadar, articolul lui Simion, „Un concept moderniste. Din acest punct de vedere, iro- care îşi caută sensurile”, sugerează încă din nizarea artistică a mecanismelor moderne titlu caracterul fragil al unei posibile defini- poate corespunde unei atitudini postmo- ţii a postmodernismului, iar primele fraze derne. Criticul invocă aici mai multe nume propun o redefinire a conceptului de de scriitori români care, printr-o distanţare modernism cu scopul unei mai bune con- ironică de mecanismele moderniste, dar şi textualizări a postmodernismului: „Orice printr-o recuperare a unei sensibilităţi la discuţie despre postmodernism presupune care modernismul renunţase, reuşesc să dea o redefinire a câmpului modernităţii şi a dovadă de o conştiinţă a propriei postmo- miturilor sale. O sensibilitate nouă în artă dernităţii: Mircea Cărtărescu, Mircea înseamnă, implicit, o tehnică şi o gândire Nedelciu, Ioan Groşan ş.a. Tot în încercarea nouă” („Un concept care îşi caută sensuri- de a stabili repere specifice exclusiv pos- le”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 5). tmodernismului, Simion apelează la ideile Strategia lui Simion se bazează aici pe un lui Guy Scarpetta invocând cele patru cate- principiu foarte logic: dacă postmodernis- gorii de elemente ale „noii ere a barocului”: mul este o continuare/ o depăşire a paradig- 1) impuritatea/fuziunea artelor; 2) reciclaj/ mei moderne, atunci definirea sa ar putea rescriere/recuperarea trecutului; 3) „trata- pleca tocmai de acolo de unde modernismul rea răului prin rău” (coruperea Kitschului); se încheie. Însă, a (re)stabili anumite repere 4) artificialitatea. Avem de-a face însă doar o solide ale modernismului se dovedeşte a fi o cu invocare a acestor criterii, ele fiind mai încercare la fel de dificilă. Practic, una din- degrabă orientative în economia articolului. tre concluziile la are ajunge criticul este De asemenea, în încheiere, criticul vorbeşte aceea că inclusiv modernismul este un con- despre o altă posibilă caracteristică a pos- cept instabil: „ştim, aşadar, doar cu aproxi- tmodernismului, şi anu me întoarcerea auto- maţie când începe epoca modernă, ştim şi rului în text, însă fără a dezvolta această mai puţin când se încheie ea. Într-un anumit idee, care, de altfel, va fi una intens proble- sens, ea continuă şi azi [...] Dar este corect, matizată în dezbaterile ulterioare privind întrebam la început, să gândim şi să jude- postmodernismul. Există în acest scurt 74 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

paragraf o foarte interesantă comparaţie tă, în condiţiile în care România anilor ’80 (care trimite, de fapt, tot la studiile lui Guy abia se familiariza cu postmodernismul, în Scarpetta) între prezenţa în text a autorului timp ce autorii citaţi de Simion problemati- şi o eventuală „revenire a refulatului”, însă zau conceptul din interiorul unor culturi în eventualele consecinţe estetice ale unei ase- acesta fusese deja masiv asimilat. menea reveniri sunt catalogate drept „o Ideea conform căreia postmodernismul temă pentru o altă discuţie”. este, înainte de toate, un conceptul dificil de Trecerea în revistă a unor repere centrale clarificat teoretic apare semnalată nu doar la ale modernismului, schiţarea unor nuanţe Simion, ci în majoritatea contribuţiilor estetice specific postmoderne, comparaţii româneşti din acest dosar. Livius Ciocârlie, între viziunile mai multor scriitori care ţin spre exemplu, în articolul intitulat „Presu- de poetici diferite sunt câteva dintre direc- pu neri despre postmodernism”, afirma: ţiile spre care se îndreptă demonstraţia lui „îmi intitulez intervenţia «presupuneri» Simion. Cu toate acestea, putem admite fap- dintr-o prudenţă nativă dar şi deoarece pos- tul ca miza centrală a articolului este aceea a tmodernismul, dacă există, este un fenomen sublinia dificultatea conceptuală a postmo- contemporan şi a încerca să defineşti pre- dernismului, aşa cum, de altfel, sugerează şi zentul este totdeauna imprudent” („Presu - titlul. Din acest punct de vedere, probabil că puneri despre postmodernism”, în „Caiete aspectul cel mai interesant îl întâlnim în critice”, nr. 1-2, 1986, p. 13). O idee similară ultimul paragraf: „O nouă viziune a barocu- întâlnim şi în cazul lui Nicolae Manolescu: lui? (Scarpetta). «O literatură a liniştii»? „în momentul de faţă, confuzia continuă să (John Barth). O viziune a apocalipsului? fie destul de mare în privinţa postmodernis- (Graff). O nouă formă de manierism? (Eco). mului şi există cam tot atâtea păreri câte Tendinţa «indetermanenţei»? (Hassan). Un capete şi-au pus la contribuţie materia cenu- paradox al viitorului anterior? (Lyotard). şie [...] nu mă simt în stare să discut proble- Postmodernismul îmi pare mai ales promi- siunea de a recupera în sfera artei ceea ce ma în ansamblul ei şi nici exhaustiv” spiritul modern agresiv a exclus, exilat...”. („Poeţii pereche”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, Înainte de toate, aş sublinia aici numele teo- 1986, p. 52). Desigur, exemplele pot conti- reticienilor invocaţi de Simion pentru că, nua în acest sens, în condiţiile în care, lansa- aşa cum am arătat, vorbim despre celebrele rea dezbaterii despre postmodernism în şi puţinele referinţe teoretice disponibile în cultura română nici nu putea începe de la anii ’80: Scarpetta, Barth, Graff, Hassan şi alte premise. Lyotard sunt prezenţi în acelaşi număr al Ceea ce e interesant de observat aici e „Caietelor critice” în traducere românească, faptul că dosarul „Caietelor critice” se dove- iar „Marginaliile” lui Eco traduse în 1983, deşte a fi o foarte ofertantă lectură chiar şi aşa cum sugera şi Lefter, au constituit (cel pentru cititorul de astăzi. Deşi trăim într-o puţin până la apariţia acestui număr al epocă în care, cel puţin teoretic, conceptul „Caietelor critice”) referinţa bibliografică de postmodernism a fost clarificat, nelămu- principală în raport cu subiectul postmo- ririle teoreticienilor din anii ’80, surprinză- dernism în cultura Română. tor, încă par extrem de actuale. Iată, spre Prin cele şase întrebări retorice Simion exemplu, ce observa Ovid. S. Crohmălni - sugerează faptul că o definiţie a postmoder- ceanu în articolul său: „Un lucru frapează în nismului poate părea de-a dreptul imposi- ceea ce se spune azi despre postmodernism, bilă, în condiţiile în care opiniile celor citaţi pe lângă natura flagrant contradictorie a sunt de-a dreptul divergente, acoperind particularităţilor care îi sunt atribuite (e spaţii estetice dintre cele mai diferite. monstrul din Loch Ness al criticii contem- Pentru critic, care adaugă o definiţie proprie porane, tot mai mulţi inşi declară că l-au pe lângă cele şase „canonice”, postmoder- văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui nismul ar fi, în primul rând, „o promisiu- înfăţişări descripţii absolut diferite). [...] ne”, îndeplinirea sa ţinând de viitor. Postmodernismul, cât merită realmente un Desigur, o astfel de formulare pare adecva- asemenea nume, e o revoltă tacită împotriva 75 Dezbatere

acestei vastei plictiseli” („Postmodernism; ce se spune şi ce nu”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, pp. 10-11). O idee similară apare şi la Mircea Mihăieş care vorbeşte despre „un termen ambiguu, greu de ştiut când, unde şi cum trebuie folosit. Şi dacă trebuie folosit” („Mai-mult-ca-modernismul”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 115). În fine, exemplele pot continua, ele sugerând, deopotri- vă, specificul epocii respective dar, paradoxal, şi caracterul atemporal al fenomenului postmodern. Importanţa teoretică a respectivului număr special din „Caiete critice” este una majoră în cultură română, iar numeroasele trimiteri care se fac la acest dosar în anii următori (inclusiv după Revoluţie, când încep să apară traduceri din bibliografia occidentală de specialitate) sunt o dovadă clară a acestui lucru, cu toate că nu avem de-a face cu o clarificare propriu-zisă a conceptului de postmodernism ci, mai degrabă, cu o familiarizare/problematizare a termenului. Pe de altă parte, aşa cum am încercat să subliniez şi în acest text, dosarul „Caiete- lor critice” constituie şi o foarte solidă măr- turie istorică despre situaţia dificilă a teoriei literare româneşti din anii comunismului: discutând un concept de maximă noutate la acea vreme în cultura română, apelând la o rizează Andrei Pleşu, ca ethos seductiv – bibliografie minimală (singura disponibilă), salvarea în bucate. În bucate, spun, pentru teoreticienii români realizează un exerciţiu că, oricum era abordat în zecile de texte găz- foarte echilibrat de analiză, construcţie teo- duite în dezbaterea publicată în 1986, pos- retică şi, nu în ultimul rând, intuiţie. tmodernismul nu mai promitea nici un telos colectiv, ci telosuri, unul câte unul. Cu ex- Alexandru Matei cepţiile de rigoare – unde la postmodernism este citat Noica, de ce nu?, la o adică, pos- Realul care anulează fantasma tmodernul permite orice – lumea intelectua- lă românească aştepta altceva, o sensibilitate Generaţia „80” a avut dreptate să por- mai domoală, şagă, joc, subtilitate, post-poli- nească ofensiva postmodernismului. Mircea tic, ceea ce foarte bine numeşte Lionel Cărtărescu are dreptate, nu doar forţă, să Ruffel, mult mai târziu deznodământ. scrie cărţi totale, grele, într-o cultură literară Să citească astăzi numărul 1-2/1986 din care preia din mers şi abandonează fără „Caiete critice” este, pentru cineva care avea remuşcări concepte, discursuri, după ce 11 ani atunci şi 21 înspre terminarea abia le-a simţit aroma. Anii 1980 în România Facultăţii de Litere, un act uşor madeleinian: erau mediul perfect pentru o utopie pos- nostalgia tinereţii revoluţionar post-moder- tmodernă: de la sastiseala şi tot mai mult ne, în care Andrei Pleşu se întâlnea cu exasperarea modernităţii, unde comunis- Mircea Cărtărescu, nu în templul Huma- mul stă la loc de frunte, postmodernul nitas, ci într-un număr de revistă literară, şi părea – în termenii estetici cu care-l caracte- stătea la masă cu Eugen Simion şi Nicolae 76 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

Manolescu, cu Mihai Dinu Gheorghiu şi rau, semnatarii articolelor nu mai ocupau Ovid S. Crohmălniceanu, la aceeaşi masă. acelaşi loc în instituţia literară în numele Nostalgia ceauşismului agonic în care orice căreia vorbeau şi în care, acum, se găsea putea fi spus cu condiţia să nu vadă putere de cucerit. Tovarăşii. Dar tovarăşii se uitau la televizor, Dincolo de orice perspectivism estetic, nu citeau reviste literare, nici cărţi de filozo- însă, singura mirare a cititorului de astăzi fie, şi nimeni din preajma lor nu mai putea vine nu din absenţa unei reale interdiscipli- face asta. Dezbaterea amplă despre postmo- narităţi a dezbaterii – care poate nu viza în dernism nu are nicio tangenţă cu vreo dez- primul rând arta – ci din inexistenţa unei batere ideologică comunistă, socialistă, de întrebări : „De unde vii?” Toată lumea ştie stânga. Aş fi curios care a fost istoria publi- că, în ciuda lui Toynbee (amintit de Monica cării textelor şi ce a trebuit tăiat sau modifi- Spiridon) şi a altor origini – cea din arhitec- cat, dacă asta chiar s-a întâmplat. tură, bunăoară, despre care vorbeşte Pleşu – În acest extraordinar număr de revistă, postmodernismul vine din America şi se discuţia despre post-modern are parte de o referă, în primul rând, la America. Toată dezbatere la care se reunesc, la lumina lumea ştie că postmodernismul nu desem- Occidentului, intelectuali români cu un nează numai o estetică, ci şi o ideologie, dar acces totuşi privilegiat la bibliografii stră- de la Baudelaire încoace ştim că, dacă vor- ine. Împreună îi ţinea lipsa funcţiilor, resur- bim de estetică, atunci aerul timpului e selor şi a recunoaşterii de care, după 1990, parte a esenţei estetice, iar acel „are” are un având parte, au plecat care-ncotro. Artico - loc şi un timp. lele de aici au trecut de o cenzură ideologică Ajuns în limba română într-un moment mai neatentă, uneori, decât cenzura de mar- în care dorinţa de Occident era cât se poate keting pe care unii dintre autorii lor au de intensă la orice nivel, de la Coca-Cola la internalizat-o între timp, acum că figura lor filme video şi până la John Barth, postmo- şi cuvintele lor valorează bani numai în dern(ism)ul trece drept „universal” de la anumite combinaţii. bun început. Odată cu el, trece ca universală Între 1986 şi 1996, postmodernismul a şi limba engleză, casa – ar zice Heidegger – continuat să fie dezbătut şi mai ales între- postmodern(ism)ului. Era normal să se buinţat la noi în dezbateri foarte asemănă- întâmple aşa, cui îi ardea de distinguo-uri toare cu cele din 1986, dar niciodată bogăţia între limbi străine occidentale, de vreme ce, de opinii şi deschiderea la dialog n-au atins în fiecare dintre ele, libertatea era la fel de general şi generic afişată pe toate gardurile: cotele de acolo. Regresia din decembrie engleza, franceza, germana, italiana. 1989 a suspendat posibilitatea, întrezărită în Nimeni dintre autori nu raportează concep- 1986, experienţei post-moderne. În 1986, ca tul la un stadiu cultural al cărei expresie şi-n 1996 – anul în care Emil Constan ti - este încadrată într-o anume limbă şi nu nescu, credincios în Dumnezeu, obţinea observă o diferenţă dintre Europa şi dreptul de a ne lua Revoluţia înapoi – vor- America atunci când îl enunţă. E simplu: beam despre postmodern din sânul unei voiam America atât de mult încât o vedeam reîncepute modernităţi, dar lucrurile erau, pretutindeni (şi, nu-i vorbă, nu ne-am mental vorbind, diferite. Una e să vorbeşti schimbat prea mult). despre o fantasmă, alta e să ai în faţă realul După 1996 s-a întâmplat ceva. Realitatea care o anulează. din locul fantasmei devenea tot mai deza- * măgitoare. Anticomunismul ţinuse loc de Dacă, în 1986, nimeni nu putea aborda fosă septică, moştenirea era grea etc. Pe de o postmodernul din perspectivă sociologică parte, într-un loc în care spiritul postmo- (Mihai Dinu Gheorghiu încearcă asta într-o dern era pe cale de a fi evacuat de rugul ver- notă de subsol), economică, sistemică altfel bal anti-comunist (nu comentez aici efectele spus, în 1996, când aşa ceva era posibil, lui, constat iarăşi un fapt, o normalitate), nimeni nu mai era interesat să o facă. În apare cartea numită „Postmodernismul 1996 existau interese care reuneau şi sepa- românesc”. Cartea închide în mare parte o 77 Dezbatere

discuţie decalată, ca şi cum important e să polii lor, şi o ameninţare pentru adversarii ştim dacă X sau Y e postmodern sau nu – în din generaţiile mai vechi sau mai noi (dis- literatură, cel mult în artă, separat de social. putele pe marginea Postmodernismului româ- S-a spus, „postmodernism fără postmoder- nesc al lui Mircea Cărtărescu din 1999 şi nitate”. Bine, fie. Dar chiar şi aşa, „Postmo- demersurile revistei Observator cultural de dernismul românesc” nu propune nicide- pînă în 2005 au reprezentat repere semnifi- cum o „metafizică a momentului”, cum de - cative în acest sens), astăzi interesul pentru fi neşte Pleşu postmodernismul în articolul el pare să se fi stins. (Excepţie relativă de la lui numit „Mitul ieşirii din criză”, ci o altă regulă fac unele abordări istorice sectoriale, metafizică a literaturii române. Un nou He - precum O istorie a Cenaclului de Luni de gel, cel bun, mulţumesc, ne scuzaţi, nu v-am Daniel Puia Dumitrescu, şi diferite culegeri recunoscut, tot Dvs. Dar am spus deja: de istorie literară orală). Bătălia pentru pos- poate că Mircea Cărtărescu avea dreptate, tmodernism a fost, de fapt, deja cîştigată, fie are dreptate. Cum să postmodernizezi când şi a la Pyrrhus. Chiar şi marea majoritate a 1989 te-a aruncat în plin neomodernism, cu adepţilor săi de odinioară au ajuns să-l con- lumânări, sânge, naţionalism, puritate este- sidere un caz clasat, depăşit înspre nu se ştie tică? exact ce. Să însemne oare aceasta un sfârşit Cinci ani mai târziu, „Omul recent” pune al postmodernismului sau, cum s-a spus, un capăt modernist unei dezbateri despre intrarea în paradigma unei „postmoderni- postmodernism. „Omul recent” este ceea ce tăţi fără postmodernism” - după ce, în anii a reuşit deceniul post-1990. O regresie. Faţă de „Omul recent”, numărul din „Caiete cri- ’80, am fi avut (cf. Mircea Martin) un „pos- tice” e o adevărată avangardă. tmodernism fără postmodernitate”? Greu de spus. Adevărul e că postmodernitatea * occidentală, postindustrială şi consumeris- Nu poţi înţelege concepte dacă nu sunt tă, n-a lipsit cu totul în România anilor ’80: placate pe viu. Spiritul românesc intelectual tinerele elite umaniste, puternic occidentali- al anilor 1980 era evident mai post-modern zate, marcate în adolescenţă de cultura pop- decât în 2000. Postistoria dădea speranţe, în rock (în varianta ei flower-power) o aveau nu 1986, în vreme ce, în anii 2000, istoria se numai ca principală referinţă, ci şi ca ideal întorsese îmbrăcată frumos, cu papion, pe cultural şi civilizaţional. După cum în pre- scena imaginarului social, cu tot cortegiul ei zent postmodernismul n-a dispărut, chiar de antiteze şi cu toate obiectele ei şlefuite în dacă nu se prea mai vorbeşte despre el. El a acel material pe care-l credeam revolut, şi fost de fapt „metabolizat”, asimilat de mai anume absolutul, cu scorii etniciste indele- toată creativitatea artistică şi literară care bile – şi toate astea se vindeau bine. contează. Mai mult decît atît: idealul politic al postmodernităţii, manifestat, la finele Paul Cernat Războiului Rece, prin optimismul triumfa- list al lui Francis Fukuyama (în celebra Sfîrşitul postmodernismului? Sfîrşitul Istoriei şi ultimul Om) s-a prăbuşit progresiv după atentatele de la World Trade La 30 de ani de la apariţia numărului- Center din 11 septembrie 2001. Globalizarea reper al revistei Caiete critice - care a lansat democraţiei liberale şi unipolarismul ameri- dezbaterea despre postmodernism în can (înţeles ca sinteză post-naţională de glo- România - conceptul în cauză a încetat să balism şi multiculturalism) lasă azi tot mai reprezinte o problemă teoretică la ordinea mult locul unui conflict între globalismul zilei, o miză pentru bătălii culturale şi litera- supranaţional şi resurecţia suveranismului re, bref - o cauză (anti)canonică. Dacă în naţional (oricît de diferite, Rusia lui Putin, anii `90 şi în prima parte a anilor ‘2000 pos- conservatorismul ţărilor central-europene tmodernismul se impusese, printr-o selecţie din Grupul de la Visegrad, Brexitul, ascen- conceptuală naturală, drept principalul dis- siunea Chinei şi preşedinţia lui Donald curs de legitimare pentru optzecişti şi disci- Trump participă la aceeaşi tendinţă de con- 78 Postmodernismul românesc – treizeci de ani după...

traglobalizare, care ar putea duce, în perspec- realizate de insideri ai fenomenului – poeţi, tivă, la o nouă ordine planetară). Prin urma- prozatori, teoreticieni precum Andrei re, dacă postmodernismul ca epifenomen al Bodiu, Nicolae Leahu, Carmen Muşat, postmodernităţii a obosit, nici postmoderni- Adrian Oţoiu, Mihail Vakulovski ş.a. Lor li tatea nu se simte prea bine. Sau, în orice caz, se adaugă un număr apreciabil de traduceri nu mai e deloc ce-a fost. Asupra confuziilor din teoria literar-culturală şi din filosofia terminologice curente dintre postmoder- internaţională (chiar dacă lipsesc, deocam- nism şi postmodernitate – similare, schim- dată, destule nume de prim-plan ale teoriei bînd ce e de schimbat, celor dintre moder- postmoderne, precum Ihab Hassan, Arthur nism şi modernitate – au atras atenţia, şi la Krocker, Fredric Jameson sau Marjorie noi, mai mulţi teoreticieni avizaţi, printre Perloff). Nu uit nici contestările postmoder- care Virgil Nemoianu sau Mircea Martin. nismului realizate de practicanţi optzecişti Din păcate, stagnarea dezbaterilor sus- (de la Alexandru Muşina la Monica amintite a lăsat în urmă un bilanţ bibliogra- Spiridon), sau venite din partea unor repre- fic bogat, aparent inflaţionar. Alături de zentanţi ai modernismului „şaizecist”. În citatul – pe cât de influentul, pe atât de con- fine, dar nu în ultimul rând, ar fi de semna- troversatul - volum-manifest al lui Mircea lat conceptele alternative elaborate de critici Cărtărescu, pot fi menţionate mai multe sin- rezistenţi la termenul de postmodernism (v. teze notabile despre incidenţele interne şi experimentalismul şi textualismul elaborate externe ale fenomenului: De la cucută la coca- de Marin Mincu pe urmele postavangardiş- cola de Dan Grigorescu (1994), Poetica pos- tilor italieni, sau reformulările româneşti ale tmodernismului de Liviu Petrescu (1997), antimodernului via Antoine Compagnon). Optzecismul şi promisiunile postmodernismului Reinterpretările unor scriitori nepostmo- (1999) de Mihaela Ursa, Forme în mişcare. derni din trecut prin grila poeticii postmo- Postmodernismul (1999) şi Post-postmodernis- derne fac deliciul multor comentatori; anu- mul. Cultura divertismentului (2001) de miţi universitari au folosit, chiar înainte de Mihaela Constantinescu, Postmodernism. 1989, autori modernişti ca pretext pentru Din dosarul unei „bătălii” culturale de Ion discuţii ample despre teoria postmodernă Bogdan Lefter (2002) şi Despre identitate. (v. Ioana Em. Petrescu despre Ion Barbu). Temele postmodernităţii de acelaşi (2004), Un examen sociologic aplicat acestei biblio- Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii grafii despre care nu am dat decît o vagă globale de Ion Manolescu (2003), Viciile lumii idee ar putea pune, la rigoare, în evidenţă postmoderne de Gheorghe Crăciun (2011, multe elemente relevante pentru mentalită- postum) sunt doar câteva dintr ele. Repere ţile, agendele şi perspectivele de lucru ale în domeniu rămân, desigur, volumele unor protagoniştilor. Practic, întreaga viziune teoreticieni români „de export” (apărute în asupra literaturii a fost redimensionată, în Statele Unite, şi pe care le menţionez aici ultimele două decenii, prin filtrul teoriilor şi doar cu titlurile în traducere): ediţiile succe- conceptelor aferente postmodernismului – sive din Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, de la poststructuralism la studiile culturale, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism critifiction, hibridizări pluridisciplinare ş.cl. de Matei Călinescu, volumele lui Marcel Maurul şi-a făcut datoria, maurul – s-ar Cornish-Pope şi Christian Moraru, Resu- spune - poate să plece. Numai că maurul recţia lui Dyonisos de Mihai Spăriosu, pleacă într-un moment în care se copseseră, Postmodernism şi identităţi culturale. Conflicte în fine, condiţiile pentru reevaluări critice şi coexistenţă de Virgil Nemoianu – spre de ansamblu. exemplu. Se adaugă sute de culegeri de arti- Fără a intra în detalii, cred că asistăm de cole şi capitole din cărţi, un număr inco- ceva vreme o uzură a condiţiilor care au mensurabil de studii, anchete, numere spe- făcut posibilă acreditarea paradigmei pos- ciale de revistă ş.a.m.d. O categorie aparte tmoderne în sistemul literar şi cultural este dată de sintezele – cel mai adesea pro- românesc. Cred, de asemenea, că dezbate- domo - despre proza şi poezia optzecistă, rea autohtonă despre postmodernism sufe- 79 Dezbatere

ră încă de un deficit de contextualizare cul- tarea de precursori mergînd pînă la turală, politică şi ideologică. Ne lipseşte o Dimitrie Cantemir şi Ioan Budai Deleanu. sinteză-bilanţ nonpartizană, nonmilitantă, Ca şi în cazul romantismului, simbolismu- dar critică şi, de ce nu, o retrospectivă decon- lui şi modernismului, nu aveam, aşadar, de- struire a postmodernismului autohton. Nu a face cu un banal fenomen de aculturaţie intenţionez să redeschid acum un dosar cri- occidentală, de imitaţie mecanică „servilă”, tico-teoretic extrem de vast şi complicat, pe ci cu un întreg metabolism creator local, care se întâmplă să-l fi cunoscut altminteri, specific – o diferenţiere lovionesciană în destul de bine, inclusiv ca insider, de mai cadrul procesului de sincronizare. De aici, bine de două decenii încoace. Aş dori doar ideea mereu afirmată a unui postmoder- să formulez, în încheierea acestui articol, nism românesc. Felul în care a fost elaborat şi câteva observaţii cu caracter mai general. definit acest concept se complică însă Mai întâi – legate de condiţiile istorice şi enorm de la un autor la altul, până la o ete- (geo)politice care au făcut posibilă impune- rogenitate greu controlabilă, cu determinări rea modelului postmodern ca principal vec- multiple. Complicaţiile cresc exponenţial în tor cultural al occidentalismului post-indus- momentul în care confruntăm aceste elabo- trial, multinaţional, postumanist şi consu- rări interne ale postmodernismului româ- merist în România. Emergenţa generaţiei nesc cu diferite modele externe – americane, optzeciste a fost printre altele un rezultat franceze, est-europene ş.a.m.d. Modele particular al victoriei modelului cultural şi care, sub aceeaşi denumire, descriu realităţi civilizaţional euro-american asupra naţio- literare şi culturale foarte diferite. Aşa se nal-comunismelor est-europene de sub face că, deşi avem impresia că vorbim des- umbrela U.R.S.S. şi a Tratatului de la pre aceleaşi lucruri, folosind (chipurile) ace- Varşovia (prin comparaţie, „generaţia ‘60” a lişi termeni, în realitate vorbim adesea des- reprezentat, la nivel de excelenţă, destinde- pre cu totul altceva. Dincolo de conceptul rea poststalinistă şi liberalizarea naţională unificator de posmodernism, operăm în reali- din anii „convergenţei sistemelor”). Format, tate la nivelul unor postmodernisme specifice prin grosul reprezentanţilor săi, la şcoala contextelor din fiecare ţară sau regiune. Iar antiprotocronismului şi a mentorilor aces- în interiorul fiecărei paradigme naţionale, tuia, postmodernismul nostru a avut de la regionale, geo-culturale, se manifestă con- început un caracter anti-naţionalist, pro- flictual mai multe şcoli de gândire literare, fund marcat şi de falimentul paradigmei filosofice sau ideologice (neomarxiste, industrialiste de la finele Războiului Rece. neoliberale, conservatoare etc.) Anti-naţionalist şi anticanonic, favorabil, O dificultate conceptuală a postmoder- prin urmare, unei paradigme post-, supra- nismului autohton ţine şi de confuzia şi transnaţionale, globaliste şi, simutan, curentă care se face între generaţie, model, multiculturale, în sensul multiculturalismu- curent, paradigmă şi epistemă. Că generaţia lui liberal... Pentru optzecişti, naţionalismul optzeci a impus modelul postmodern e deja a fost perceput de fapt ca o traumă a sub- o banalitate, însă asta nu face din ea în inte- dezvoltării represive, ca un sinonim detes- riorul paradigmei postmoderne, unica gene- tabil al excluderii, autarhiei şi xenofobiei raţie posibilă. E de discutat apoi în ce măsu- proprii ceauşismului târziu, în vreme ce ră generaţia 2000 iese sau nu din modelul pentru şaizecişti a reprezentat, dimpotrivă, postmodern către altceva (şi dacă da, către o eliberare – fie şi parţială - de trauma inter- ce anume?) Dacă Istoria nu s-a sfârşit, ci se naţionalismului proletar stalinist, o formă întoarce în forţă cum vedem cu toţii, ce se va de emancipare liberalizantă, incluzivă, şi de întâmpla în şi cu cu istoria literaturii? afirmare canonică. Pe de altă parte, repre- Recuperarea „maximalismului” narativ şi zentanţii cei mai influenţi ai postmodernis- istoric după epuizarea, tot mai vizibilă, a mului literar autohton au ţinut să se legiti- minimalismelor, ar putea fi simptomul unei meze şi de la o reală sau presupusă tradiţie schimbări care se petrece chiar sub ochii internă (naţională) a fenomenului, prin cău- noştri. 80 Comentarii

Caius Traian DRAGOMIR Existenţă şi esenţializare Abstract Omul este fiinţa care fiinţează doar împlinindu-se drept esenţă derivând din faptul însuşi al creaţiei sale. O naţiune, o civilizaţie are datoria de a evita deriva disoluţiei în neesenţial, la fel ca şi o per- soană individuală. Românismul a strălucit epoci îndelungi exprimându-şi autentica esenţă – el are acum a face faţă unor semnificative primejdii. Cuvinte-cheie: fiinţă, existenţă, esenţă, inexistenţă, disoluţie, românism. The human being is asked to find his real essence, resulting from his creation. A nation, a civilization has the same obligation to reach its essence like a person, an individual being. The Romanian civilization has its periods of high brightness but now has to face significant dangers. Keywords: being, essence, nothingness, Romanian civilization.

Centrul studiului lumii, din perspectivă structurii şi formei, în universul de abur al filozofică, este, pentru Martin Heidegger, existenţei, pot fi remodelate esenţele. Marea conceptul de viaţă sau, mai profund pătrun- filozofie existenţialistă este născută divin zând în sistemul şi concepţia gânditorului infailibilă – inclusiv indestructibilă – întrucât existenţialist german, fiinţa însăşi. Existenţa ea nu spune conştiinţei şi conştiinţelor nimic este văzută drept opusul esenţei – pare să sub- de natură să aducă în lumină un subiect, apt ziste, ar trebui spus, trădând ceva din viziu- să devină un subiect real, prin aceea că îşi nea clasică, tradiţională, a obiectivităţii lucru- poate asocia şi chiar îşi asociază un predicat, a lui în care se află totdeauna, cu necesitate, cărui arie a fiinţării valide să depăşească , în conţinută, o esenţă, ceva invariant şi astfel conţinut, subiectul. Mai pe scurt stabilind un contrar existenţei fluctuante, nesigure, întru- punct al judecăţii asupra naturii suportului cât este şi nu este, poate fi şi se poate pres- ultim al lumii care, pur şi simplu este o lume, chimba în orice, inclusiv inexistent. Fiinţa hei- nu se poate spune, în primă instanţă, decât un deggeriană pare să se situeze dincolo de lucru, şi anume că acest suport nu poate con- lucru, dincolo chiar de întreaga clasă, catego- sta în fiinţă, acestea nefiind nimic altceva rie, a obiectivităţii – ea nu susţine lucrul, ci decât fiinţă. lumea; fiinţa nu face altceva decât să fie Avem de a face perpetuu, continuu, cu nucleul însuşi al fiinţei. Lumea concretului, a existenţa – existenţa este ceea ce există; exis- constituirii în imediat, în fapt a constituirii în tenţa înseamnă a exista. A exista pare însă a real, nu se poate, pur şi simplu, constitui. sugera la termen, mai curând un dat; ceea ce Totul este nefiinţă, dar pentru ca totul să poată contează este faptul de a cunoaşte actul rezul- fi regăsit, dincolo de tot, mai are a se afla încă tat din acţiunile, actele, faptele, din însuţi fap- un adevăr şi acest adevăr se numeşte, pentru tul existenţei care să facă existenţa să existe. Martin Heidegger, fiinţa. Suportând o inexis- Este simplu de făcut un pas semnificativ, tenţă, fiinţa naşte simultan existenţa şi esenţa de a realiza o apreciere conclusivă asupra – dar în această nesiguranţă absolută a forme- naturii existenţei – este vorba de simplul fapt lor primite din lumea tuturor anihilărilor de a fi. Poţi să exişti – ori, ceva există – aseme-

Caius Traian DRAGOMIR ‒ Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franța, e-mail: [email protected]. 81 Caius Traian Dragomir

nea fetusului în abdomenul matern, dar esen- lume, pentru lumea în care trăim. A fi, a exista ţial este să ajungă să fie; să nu te poată împie- spiritul uman, aducând lucrurile aici discutate dica nimic, sau aproape nimic, să fii, în sensul în intimitatea fiinţării noastre, ce altceva poate cel mai imperativ, absolut. Dincolo de orice fi decât esenţializare a formelor în care trăim, personalizare, a fi este un act conţinut de orice esenţializare a formei adaptată pentru viaţa deschidere a oricărei existenţe către existenţă. care ne este dată, dar pe care de asemenea o Când se poate însă vorbi de faptul de a fi? În amprentăm cu funcţia ontologică de a fi a ade- ansamblul lumii, al obiectelor lumii, al totali- vărului, vieţii şi existenţei. tăţii a exista vine, evident, dintr-o linie a miş- În cele din urmă ar trebui să constatăm că cării în lume derivată din creaţie – o creaţie relaţia implicată de aşezarea între existenţă şi care poate fi văzută, gândită, în modul în care esenţializare – esenţa creată în actul existenţei, o conştiinţă o poate vedea, gândi, dar nu este ca ataşament şi adaptare, nu doar a ceea ce relevantă, acea linie a mişcării în lume, pentru este conceput spre a fi, încă prin creaţia fiinţei creaţia primă, pentru ansamblul creaţiei. A fi umane, ci şi prin hotărârea de a fi – este un este însă manifestarea într-un punct, într-un element decisiv al apărării noastre faţă de noi loc al lumii, într-un obiect, corp sau fiinţă, deci înşine şi anume de lume, al hotărârii noastre în acel ceva dotat cu puterea afirmării de a fi, formative ca fiinţe ce decid să fie, în toată manifestare, astfel, ca act reprezentând în uni- generalitatea acestei predicări, dar şi în forma citatea limitată, unicitate de ansamblu a între- concretă pe care ne hotărâm a o purta ca fiin- gii creaţii. Pentru realizarea faptului de a fi ţe. Lumea în care intrăm ca oameni ai acestui este semnificativ însă, ca element decisiv şi cri- episod al istoriei este una a dezesenţializării a tic, faptul de a fi, de asemenea, o conştiinţă în aruncării fiinţei noastre în incidenţe lipsite de lume. În absenţa conştiinţei fiinţând, a fi sau a organizarea unui demers creativ. Esenţa exis- nu fi, pentru orice element al lumii, nu poate fi tenţei noastre o recunoaştem sau nu în menţi- distins şi astfel rămâne o dilemă perfect confu- nerea şocurilor imensei aglomerări de procese ză. Atunci Shakespeare propune în tre barea ,, a ce se intersectează haotic, provocând fiinţa fi sau a nu fi’’ el se întreabă, de fapt, eu sunt umană la a se interesa într-o mişcare a deciziei sau nu sunt, ori: eu merit să fiu, sau nu merit conformă capacităţii sale în calitate de conşti- să fiu ( şi ce înseamnă a merita, în relaţia cu a inţă aflată prin creaţia sa, drept ghid şi sens fi) şi, de asemenea, se mai în treabă: eu pot, mai al restului mişcărilor existenţei lumii şi isto- pot, să fiu sau nu mai am cum fi? riei, sau de a se lăsa purtată de valori imens Problema reală a lui a fi apare însă abia agitate. Existenţa spiritului, existenţa umană atunci când descoperi că profunzimea faptu- înseamnă esenţializare a trăirilor, acţiunilor, lui unic, pentru viaţa conştientă, în lume, a atitudinilor, convingerilor, deciziilor oameni- fiinţării este aceea a legăturii lui a fi cu a exis- lor. Marile civilizaţii sunt cele care au privile- ta, cu existenţa şi, din nou, a existenţei cu giat esenţializarea existenţei şi mişcării pe esenţa fiinţei sau lucrului care este. A fi poate căile dezvoltării istorice – a încerca să existe în să se despartă de a dobândi, sau asuma, o accident şi prin accident înseamnă simplă esenţă? Este însă conştiinţa umană modelul simulare a unei civilizaţii, dar şi a spiritului existenţei ansamblului lumii? Ştim că individual. Ciocnirea civilizaţiilor, a statelor, a Dumnezeu este iubire dar, oare, nu avem naţiunilor, a culturilor înseamnă a induce în dreptul să mai spunem şi că Dumnezeu este adversari renunţarea la o desfăşurare de efor- creaţie? Iubirea înseamnă a dori ca să fie ceea turi dedicate esenţializării profilului existen- ce simţim că nu putem accepta să nu fie. A fi ţial adoptat. A fi, a dobândi putere şi afirmare apare ca o funcţie a conştiinţei şi, deci, a spiri- în istorie, înseamnă esenţializare a tuturor tului – poţi însă fi în absenţa asumării unei eforturilor umane pe calea care poate conduce esenţe. A fi are o mult mai mare durabilitate o naţiune sau umanitatea la împlinire. Că şti- decât a exista – a exista înseamnă a fi fluc- ind acest lucru nu ai cum să nu trăieşti un tuant, instabil, inexistent în esenţă. Atunci, a fi amar sentiment legat de România şi de viito- înseamnă a fi coerent implicat în purtarea, rul ei, ajungând la o condiţie ce nu poate fi adaptarea, trăirea într-o esenţă. lesne evitată. Viaţa, această lumină dată oamenilor, spi- Că omul este fiinţa în stare să abandoneze ritului uman, prin creaţie, durează, fiind, aşa datoria sa de a se împlini ca esenţă, pentru cum durează, ca funcţia de a fi adoptată, inse- realizarea căreia a fost creat nu este decât o parabil, de existenţă – dar existenţa nu ajunge consolare vagă, firavă, a faptului că românis- a fi doar prin asumarea unei esenţe? Apare mul, în calitate de civilizaţie, se află astăzi la astfel un grup de sinonime definitorii pentru limita unei derive deasupra căreia epoci ceea ce suntem, pentru apartenenţa noastră în întregi s-au situat strălucind superb. 82