VIZIUNEA DIPLOMAŢIEI BRITANICE ASUPRA „SFATULUI ŢĂRII” ŞI A SITUAŢIEI DIN BASARABIA (1918-1919), ÎN LUMINA UNUI DOCUMENT CONTEMPORAN Prof. univ. dr. Stoica LASCU, Universitatea „Ovidius” din Constanţa Abstract. In various documents, British diplomats recorded the circumstances of Russia in 1917-1918. In this context – as in the presentation of situation in Romania – they also presented the developments in Bessarabia, including the activity of ‘Sfatul Ţării’: „In January 1918 the SFATUL TSAREI declared Bessarabia an Independent Moldavian Republic; but the country was too small to defend itself and in March 1918 it voted an act for union with Roumania and invited the Romanian troops to occupy and defend the country”. In a report, the Chief of the British Military Mission in Bucharest showed that “The whole of Bessarabia is considered as part of Roumanian kingdom as having voluntarily entered it by the general wish of its people”. Basarabia – sacrificată în jocul de interese al Marilor Puteri. Rapturile ru- sești din trupul Moldovei se integrează în contextul așa-numitei „chestiuni orienta- le“, disputa dintre Marile Puteri – în principal Imperiul Habsburgic și Rusia – pentru acapararea a cât mai multe teritorii ale Imperiului Otoman, aflat, după eșecul asediu- lui Vienei (1683), în plin reflux de autoritate. La sfârșitul veacului al XVIII-lea, războaiele ruso-otomane – la care participă, uneori, și Imperiul Habsburgic – sunt marcate în final prin retrageri succesive ale turcilor, lăsând spații rapid ocupate de Rusia țaristă. Cu toate că Petru cel Mare recunoscuse granițele Moldovei lui Dimitrie Cantemir, la 1711 („între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei”), în 1792-1793, când Imperiul Rus ajunsese până la Nistru, ținta Sankt Petersburg-ului o constituia sud-estul Europei, respectiv strâmtorile Mării Negre. Or, în Peninsula Balcanică – dominată încă de către oto- mani – la începutul secolului al XIX-lea interesele Rusiei s-au ciocnit cu cele ale altor puteri, în primul rând Franța. Rivalitatea franco-rusă în zonă va jugula, în cele din urmă, soarta părții de est a Moldovei; împăratul Napoleon, având tot interesul de a izola Anglia și a neutraliza Imperiul Habsburgic, își dădea seama că nu-și putea realiza aceste scopuri fără a ține seama de Rusia. De aceea, el a căutat să-l atragă pe Alexandru I, consimțind la accesul spre Dunăre al Imperiului țarist, inclusiv prin ocuparea și înglobarea Principatelor Române în statul rus. 528 CENTENAR SFATUL ȚĂRII Astfel, în toamna anului 1808, la întâlnirea de la Erfurt, Napoleon consimte la pătrunderea Rusiei spre Balcani – dar și spre nordul continentului, aici, spre a se asigura securitatea Sankt Petersburgului –, admițând recunoașterea hotarului aces- teia la Dunăre. Cu alte cuvinte, Principatele Române erau „cedate“ de mărinimosul francez țarului rus, interesele Franței prevalând față de existența autonomă a celor două Principate – Moldova și Valahia. În următorii ani, însă, rivalitatea dintre Rusia și Franța va fi benefică pentru cele două state românești, iar în cele din urmă, în fața amenințării invaziei franceze, în 1812, Rusia se va grăbi să încheie pacea cu Turcia, cu care era în conflict din 1806, ocupând o parte a Moldovei, până la Prut. „Acum o sută de ani, tocmai la 16 mai 1812, prin Tratatul de la București, între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la Gurile Dunării. E oare o umilință în aceasta?”, se întreba Nicolae Iorga în- tr-o cuvântare rostită la București, la 16 mai 1912. „Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte din țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?” În împlinirea evidentului rapt – consimțit de Marile Puteri ale vremii, din interese geopolitice proprii – Rusia își adăuga încă o provincie, partea Moldovei dintre Prut și Nistru, fiind primul pământ creștin „eliberat” de sub otomani de către pravoslavnicul țar în împlinirea politicii sud-est europene/balcanice a lui Petru cel Mare. De altfel, istoricii ruși vor recunoaște substratul expansionist al Rusiei, unul dintre ei, Leon Casso, scriind în 1913 că „planurile noastre primordial au fost mult mai mari. În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte și că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la urmă, să ne mulțumim cu un câștig mult mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia Basarabia. Cât ne-a costat acest câștig? După socotelile contemporani- lor, aproape 230 milioane de ruble și 150.000 de oameni (în războiul ruso-turc din 1806-1812 – n. n), din care mai puțin de 1/3 au murit în lupte. Ceilalți au căzut jertfă epidemiilor și climei din Muntenia și Bulgaria, cu care soldatul rus nu este obișnuit. Dar și acest adaos ne-a fost folositor pentru următoarele motive: 1. El ne apropia de Peninsula Balcanică; 2. Ne dă putința să stăm cu un picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde în viitor mai departe în paguba Imperiului turcesc, potrivit politicii Ecaterinei a II-a. Dar, în afară de aceasta, cel mai esențial moment în acest câștig a fost faptul că pentru prima dată Rusia a anexat supuși creștini de-ai Porții din Europa”. Acești „supuși creștini“ vor fi sacrificați în continuare pe altarul intereselor ge- opolitice ale Marilor Puteri. În 1856, „chestiunea orientală” este tranșată, din nou, la Congresul de Pace de la Paris, în urma Războiului Crimeii, pierdut de către o Rusie feudal-autocratică, înapoiată economic și militar. Cu acest prilej, sudul Basarabiei este înapoiat Principatului Moldovei, firește, nu de dragul reparației unei nedreptăți, ci pentru a înlătura Rusia de la stăpânirea Gurilor Dunării, debușeu prin care tranzi- tau cerealele românești spre Anglia. Două decenii mai târziu, „chestiunea orientală” este redeschisă, în contextul în care avem de-a face acum cu o Rusie mai puternică, ce dorea recuperarea sudului Basarabiei, respectiv stăpânirea Gurilor Dunării. Acum, acestea nu mai prezentau un STOICA LASCU 529 tot atât de mare interes pentru puterile europene (între altele apar pe piața europeană cerealele nord-americane; din 1856 acționa și Comisia Europeană a Dunării, iar pe de altă parte, interesul acestora e focalizat spre centrul Peninsulei Balcanice). Ca urmare, asistăm la un veritabil troc între Marile Puteri, pe seama teritoriilor altor popoare; astfel, în 1875, cancelarul Bismarck, omul-forte al Europei, se declară de acord ca Rusia să reocupe cele trei județe sud-basarabene, în schimbul acceptării de către țar ca Austro-Ungaria să ocupe Bosnia, târg ce se va materializa prin Tratatul de Pace de la Berlin, din 1878! Aspirațiilor românilor dintre Prut și Nistru – de la afirmarea identității de neam și limbă, la voința de Unire. În ciuda practicării unei politici de rusificare și deznaționalizare – atenuată în primele decenii ale veacului al XIX-lea, accentuate în a doua jumătate a secolului, românii basarabeni își vor păstra cu sfințenie datinile, limba, conștiința de neam. Din punct de vedere numeric, ei vor constitui permanent majorita- tea absolută a populației – respectiv 86% în 1917 (la un total de 500.000 de locuitori). Deși o parte a boierimii a beneficiat de avantaje materiale și sociale din parte autorităților țariste, atenuându-se astfel spiritul național, pe măsură însă ce ideile de- mocratice fisurau sistemul opresiv rus, și în Basarabia se vor manifesta din ce în ce mai mult acțiunile ce vor dimensiona mișcarea națională. Personalități precum Va- sile Stroescu vor acționa pentru dezvoltarea românismului și în alte provincii româ- nești, iar tineri precum I. Pelivan, Gh. Chicu, P. Cazacu, Pan Halippa, E. Gavriliță, A. Nour, C. Stere, Z. Arbore ș. a. se vor număra printre acei basarabeni ce vor insufla simțământul național prin intermediul presei, al asociațiilor, al unor acțiuni publice. Începând din 1905-1906, apar la Chișinău publicații în limba română – Basarabia, Moldoveanul, Viața Basarabiei, Cuvânt moldovenesc ș.a. În contextul mișcărilor din Rusia pentru democratizarea societății, din 1906 se cere, public, restaurarea autonomiei Basarabiei (era o simplă gubernie), învățământ în limba națională. Marcarea în 1912 a Centenarului rășluirii Moldovei a fost prilejul exprimării unei impresionante solidarități a românilor din Vechiul Regat cu frații basarabeni, editându-se cărți – cum a făcut N. Iorga – despre istoria Basarabiei, pu- blicându-se zeci de articole, organizându-se manifestări publice. Declanșarea Primului Război Mondial a potențat interesul publicului din Țară, al oamenilor politici față de soarta fraților basarabeni. Într-o cuvântare rostită în Parlament, basarabeanul stabilit la Iași Constantin Stere arăta, patetic, că nimeni „nu are dreptul de a dispune de suflete românești, nu are voie să renunțe la mor- mintele strămoșilor care zac peste Prut”. Din păcate, și acum contextul geopolitic impunea României necesitatea realizării etapizate a idealului unității naționale; realitățile și raporturile de forțe reclamau o alianță cu Antanta, care făgăduise un ajutor, în sensul că provinciile românești din Imperiul Austro-Ungar – Transilva- nia, Bucovina și Banat – vor reveni Statului Român; or, Rusia era o componentă de bază a Antantei, prin urmare despre Basarabia nu se putea vorbi în aceiași ter- meni. De aceea, în sufletele oamenilor politici români, simțământul încrederii că Basarabiei îi va suna ceasul dreptății naționale era prezent ca atare. I. G. Duca redă sugestiv în memoriile sale atmosfera din vara anului 1916 și starea sufletească a 530 CENTENAR SFATUL ȚĂRII primului-ministru I. I. C. Brătianu, atunci când a semnat Convenția cu Antanta, respectiv intrarea în război alături de Franța, Anglia și, nota bene, Rusia: „Firește, în sufletul lui, ca și în al nostru, al tuturor, era durerea că din această recunoaștere a drepturilor românismului lipsea Basarabia. Cum a spus odată, iscălind tratatul cu Aliații, «Am renunțat la Basarabia, am comis o adevărată nelegiuire». O clipă nu a trecut prin mintea niciunuia dintre noi că de-acum încolo lăsăm elementul românesc de peste Prut pradă rușilor.