Corneliu Gheorghiu Despre pianistică © 2015. Casa de Editură GRAFOART Toate drepturile rezervate pentru prezenta traducere. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, CORNELIU Despre pianistică / Corneliu Gheorghiu ; trad.: Oana Rădulescu-Velcovici ; ed.: Matei Bănică. - Bucureşti : Grafoart : Editura Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, 2014 ISBN 978-606-747-006-2 ISBN 978-606-659-074-7 I. Rădulescu-Velcovici, Oana (trad.) II. Bănică, Matei (ed.) 786.2 Editura Muzicală GRAFOART Str. Braşov nr. 20, sector 6, Bucureşti Tel.: 0747 236 278 ; fax.: 0318 15 15 13 Comenzi online: www.LIBRĂRIAMUZICALA.ro Corneliu Gheorghiu Despre pianistică Ediţie realizată de Oana Rădulescu Velcovici GRAFOART Editura UNMB PROFIL ARTISTIC: CORNELIU GHEORGHIU Această carte a fost scrisă de un artist cu o bogată formaţie profesională pe plan pianistic, concertistic şi pedagogic. Experienţa naţională şi internaţională a făcut să rodească talentul său înnăscut, ajutat de o imaginaţie fertilă şi de o cultură cu ramificaţii multiple. Corneliu Gheorghiu arată, din fragedă copilărie, daruri excepţionale pentru muzică. La şase ani, micile sale compoziţii – pe care le cânta, încă de pe atunci, pe scenă – sunt remarcate de George Enescu, care recomandă o carieră muzicală sprijinită pe studii serioase. Acestea sunt realizate la Bucureşti, sub îndrumarea unor eminenţi profesori, precum Florica Musicescu (la Pian, în clasa căreia se împrieteneşte cu legendarul Dinu Lipatti şi cu virtuozul Mândru Katz), Ion Nonna Otescu (la Armonie şi Contrapunct), Mihail Jora (la Compoziţie), Dimitrie Cuclin (la Fugă, Forme muzicale şi Estetică), Constantin Brăiloiu (la Istoria Muzicii şi Folclor), Mihail Andricu (la Muzică de cameră). Absolvă Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică în 1943, fiind primul clasat şi obţinând Premiul I la Concursul absolvenţilor claselor de pian. În acelaşi timp, este Licenţiat al facultăţii de Drept. Urmează concerte ca solist al Filarmonicilor din Capitală şi provincie, recitaluri de pian şi muzică de cameră cu 4 instrumentişti şi cântăreţi, care îl situează în fruntea soliştilor şi îl poartă spre succese tot mai mari, în România şi peste hotare. Devine Profesor şi Şef al Catedrei de Pian a Conservatorului Ciprian Porumbescu (astăzi Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), formând promoţii de studenţi remarcabili. În 1978 se stabileşte la Bruxelles. Susţine concerte în Belgia, Elveţia, Germania, Franţa, Olanda, Norvegia, Spania, Italia, Anglia, Grecia, salutate pretutindeni prin cronici elogioase. De asemenea, Corneliu Gheorghiu desfăşoară o bogată activitate pedagogică, la Academia Regală de Muzică din Bruxelles. Membru al Juriilor Concursurilor Internaţionale de Pian George Enescu, Chopin, Montreal, Singapore. Corneliu Gheorghiu a realizat numeroase înregistrări la TVR şi Radiodifuziunea Română, la Radio Suisse Romande - Lausanne, Radio Frankfurt, Radio Sarajevo. A realizat şapte discuri LP la Electrecord cu lucrări de Mozart, Musorgski, Debussy, George Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Tudor Ciortea, Mihail Andricu, Dimitrie Cuclin, Alexandru Paşcanu, Vinicius Grefiens. Profilul său muzical este completat de numeroasele sale compoziţii pentru pian, vioară şi pian, voce şi pian, violoncel, flaut, oboi, transcripţii, cadenţe pentru concerte pentru pian şi orchestră de Mozart. 5 Soţiei mele, Florica, zână bună şi ocrotitoare, căreia îi datorez peste 50 de ani de fericire. Bruxelles, 2014 De la stânga la dreapta: Dinu Lipatti, Florica Musicescu şi Corneliu Gheorghiu (1936). Corneliu Gheorghiu Oana Rădulescu Velcovici CUVÂNT ÎNAINTE Maestrul Corneliu Gheorghiu a scris cartea intitulată De la pianistique în limba franceză şi a publicat-o în anul 2007 în Germania. Volumul este o mărturie despre principiile pedagogice ale eminentei profesoare Florica Musicescu şi un portret viu al celei pe care discipolii ei o numeau, cu un imens respect îmbinat, uneori, cu vagi fiori de teamă, Domnişoara. Aşa cum spune Maestrul Gheorghiu în carte, Domnişoara nu a scris niciodată o Metodă de pian sau un Tratat de pianistică, lăsând doar discipolilor săi, ca moştenire, „învăţătura” sa transmisă prin viu grai. Din acest motiv, cartea Despre pianistică are o imensă valoare, sub două aspecte: unul obiectiv, prin conţinutul propriu-zis de idei cu privire la pianistică, şi unul subiectiv, prin faptul că este, implicit, un document ce atestă însăşi existenţa acelei ramuri a şcolii pianistice româneşti pe care a ctitorit-o Domnişoara Musicescu. „Roadele” Şcolii Musicescu poartă nume ilustre, ce aparţin unor mari muzicieni, evocaţi în amintirile Maestrului, cuprinse în carte: Dinu Lipatti, Maria Fotino, Mândru Katz, Constantin Silvestri, şi alţii. Principiile tehnicii pianistice, preluate de autor de la Maestra sa, „adoptate şi adaptate”, continuate şi completate de el însuşi, după acumularea unei vaste experienţe de pianist concertist şi eminent pedagog, reprezintă un tezaur 16 9 ani). Am reuşit acest lucru pentru că am regăsit în acel pasaj expresiile şi accentul graiului autentic moldovenesc pe care îl vorbesc studentele mele basarabence. Capitolul intitulat Amintiri nepieritoare conţine, de asemenea, câteva mărturii – unele amuzante, altele surprinzătoare, toate, nepreţuite ca valoare pentru cei pasionaţi de cunoaşterea vieţii muzicale româneşti şi nu numai – despre propria evoluţie şi carieră muzicală a autorului şi despre întâlnirea cu câteva personalităţi muzicale importante, precum sunt: George Enescu, Dinu Lipatti, Alfred Cortot, Constantin Silvestri, Nicola Rossi Lemeni, Nadia Boulanger, Igor Markevitch, Martha Argerich, etc. Doresc să adresez calde mulţumiri soţului meu, pianistul şi profesorul Corneliu Rădulescu, pentru sprijinul pe care mi l-a acordat, pe multiple planuri, în perioada redactării prezentei ediţii a cărţii. De asemenea, se cuvine a fi menţionate meritele esenţiale ale editorului, Matei Bănică, în pregătirea cărţii pentru tipar. Prin aportul meu la editarea în limba română a cărţii Despre pianistică doresc să aduc un cald şi respectuos omagiu Maestrului Corneliu Gheorgiu pentru felul în care m-a încurajat şi mi-a deschis orizonturi nebănuite, în zorii călătoriei mele prin minunata lume a pianisticii şi a muzicii. Oana Rădulescu Velcovici 18 februarie 2014 19 Cu recunoştinţă, în memoria admirabilei mele maestre. Florica Musicescu (1887 – 1969) 21 I. INTRODUCERE Florica Musicescu – „Domnişoara” pentru lumea muzicală românească, profesoară la Conservatorul din Bucureşti timp de mai mult de cincizeci de ani, a pus bazele unei remarcabile şcoli de pian a cărei glorie este elevul ei, legendarul pianist Dinu Lipatti. Principiile ei pedagogice, pe care ea însăşi nu le-a pus niciodată pe hârtie, au fost adoptate ca atare sau adaptate după propria lor personalitate de către elevii ei, dintre care amintim pe Maria Fotino, Mândru Katz, Madeleine Cantacuzino (devenită apoi soţia lui Dinu Lipatti), Smaranda Georgescu Athanasoff, Manolica Eremie şi, de asemenea, de… semnatarul acestor rânduri. Lucrarea de faţă este o ilustrare a acestei ultime adaptări. Lipatti însuşi a lăsat câteva consideraţii scrise asupra principiilor sale pianistice, mai mult psihologice decât tehnice, datând din perioada în care el a fost profesor al unei clase de perfecţionare la Conservatorul din Geneva, perioadă prea scurtă, din nefericire, pentru că el ne-a părăsit la treizecişitrei de ani, în plin avânt al carierei sale pianistice. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi discipoli ai Domnişoarei, eu nu am cunoştinţă, până astăzi, ca vreunul dintre ei să fi redactat vreun text pe acest subiect. Cea mai indicată pentru a 22 face acest lucru ar fi fost, după părerea mea, Maria Fotino, eminentă interpretă, spirit clarvăzător, analitic şi obiectiv, şi care, în plus, lucrase cel mai mult timp dintre noi toţi – vreo patruzeci de ani – cu „Domnişoara”. Nu ştiu dacă, totuşi, aşa cum am făcut eu, ea ar fi luat notiţe privind învăţătura pe care o primise. Chiar şi după ce terminasem studiile la Conservator şi începusem carierele noastre de concertişti, continuam toţi să mergem să cerem sfatul Domnişoarei. Îndrumarea ei se prelungea, de asemenea, până la cel mai infim detaliu al studiului pieselor pentru concertul următor. Şedinţele de lucru, pentru care Domnişoara nu accepta niciodată onorariu, se ţineau la ea acasă, în micul ei apartament de două camere, şi uneori, la noi acasă. Indicaţiile Domnişoarei erau fie sibilinice, fie de o simplitate deconcertantă; în orice caz, trebuiau decodate. Astfel, atunci când exclama: „Cei mari pe cei mici!” voia să spună că muşchii mari trebuiau să acţioneze asupra celor mici. În acelaşi fel, „Cei de sus pe cei de jos!” voia să spună că iniţiativa provenea de sus, adică segmentele superioare ale braţului trebuiau să iniţieze mişcările mâinii. Dacă vreodată i se cerea să precizeze ce înseamnă „cei de sus”, se enerva; ea refuza să numească umărul pentru a nu atrage atenţia asupra lui şi a risca, astfel, să-l blocheze. Atunci schimba expresia, spunând „cei de departe”, „de mai departe”, lăsând să se înţeleagă că era vorba despre muşchii omoplatului. 23 În anul 1940, George Enescu i-a dăruit o superbă fotografie ce-l înfăţişează cântând la pian, cu următoarea dedicaţie: „Domnişoarei Florica Muzicescu, cu respectul ce’l inspiră evlavia sa pentru artă şi felul cum înţelege prietenia”. 27 29 Desigur, elevul va profita întotdeauna de prezenţa constantă a profesorului, pentru că acesta este cel care trebuie să aprecieze sonoritatea şi cauzele eventualei sale deficienţe, de exemplu, defectele poziţiei mâinilor; el va trebui