SUMAR DE-ALE JUNIMII 3 Textul regăsit: Aurel Leon - „Junimea“ ţine şedinţă... 5 Adrian Dinu Rachieru: Despre „dualismul eminescian“ 18 Iulian Marcel Ciubotaru: Contribuţii la activitatea de revizor şcolar a lui Mihai Eminescu 26 George Bodea: „Gând purtat de dor“ (Ioan Ţicalo) 28 Theodor Codreanu: Antropogonie eminesciană (Carmina Mimi Cojocaru) 31 Constantin Cubleşan: (In)actualitatea lui Eminescu (Florin Oprescu) 34 Luca Prisecaru: Viaţa repovestită „de o străină gură“ (Florina Ilis) 36 Ion Filipciuc: Căsuţa în patru ape... (Dumitru Irimia) 48 Nicolae Scurtu: Noi contribuţii la biografia lui Ion Vlad 54 George Popa: Viaţa filozofică, viaţa poetică SCENE CONTIMPORANE 59 Arhiva lirică: Radu Gyr - Vizita 60 Alexandru Zub: Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga 63 Stelian Dumistrăcel: Caragiale restitutus 66 Constantin Coroiu: Greaţa de literatură şi antidotul ei ( Eugen Simion) 70 Vlad Zbârciog (Chişinău): „Sinteză de simţire şi luciditate“ ( Ion Hadârcă) Poezii de: 73 Kiki Demoula (Grecia) 76 Sterian Vicol - 70 Proză de: 77 Viorel Dianu: Lumea nouă Chestionar cu accente ludice. Răspund în acest număr: 83 Gellu Dorian 87 Ioan Holban 90 Gheorghe Schwartz 93 Maria Pilchin (Chişinău) CLEPSIDRE. MOUSAION Dialogurile „Daciei literare“: 97 Andrei Brezianu - Mărturii despre exilul românesc (interviu de Tudor Petcu) 106 Grigore Ilisei: Amintirea unei întâlniri memorabile - George Uscătescu 109 Liviu Grăsoiu: Motive lirice voiculesciene - iubirea 113 Amalia Voicu: Ioan Gh. Savin - un apologet modern (I) 117 Adrian G. Romila: Despre G.T. Kirileanu 119 Luca Piţu: Roland Barthes - între profesorul N.I. Popa şi romancierul Renaud Camus 124 Vasile Iancu: Editura Fundaţiei Academia Civică şi valorile memoriei noastre 127 Ioan Răducea: Semen est sanguis christianorum 129 Florin Faifer: Din lumea teatrului. Medalioane 131 Liviu Apetroaie: Cărţile pe masă... 134 Vasilian Doboş - Numărul de aur: George Popa 90 135 George Stanca: Însemnări ale memoriei. Cezar Ivănescu (I) In memoriam Olga Rusu: 137 Olga Rusu: Cum a prins viaţă Muzeul „C. Negruzzi“ 142 Un „poet al imaginii“ - Constantin-Liviu Rusu (interviu de Călin Ciobotari) 145 Sorina Bălănescu: Mâhnire 146 Constantin Ostap: Nasc şi la Moldova... 146 Ioan Timofte: Lucrul bine făcut DE-ALE JUNIMII DE-ALE JUNIMII Textul regăsit „Junimea“ ține ședință... Tabloul pictorului C. Agafiței* Aurel LEON În ultimul timp s-a pornit la Iaşi o acţiune pentru ştergerea colbului de pe gloriosul trecut cultural al capitalei Moldovei. Chiar Luni seara, are loc la Teatrul Naţional un festival închinat povestitorului Ion Creangă. Constantin Agafiței - Junimea (tabloul în ulei) expus în expoziţia permanentă de la Casa „Junimii“ (Muzeul „Vasile Pogor“ Iaşi) Dacia literară, nr. 5-6, 2013 Dacia literară, nr. 3 Cu acest prilej amintim opera de curând terminată a talentatului pictor C. Agafiţei, care inspirându-se din documentele arhivelor ieşene, a pictat societatea „Junimea”, aşa cum ţinea şedinţă în casele lui Titu Maiorescu. Opera lui Agafiţei se află la Biblioteca Municipiului din curtea bisericii Golia. Într’un tablou de proporţii impresionante, ne sunt prezen- taţi toţi membrii celebrei societăţi, adunaţi în jurul lui Mihai Eminescu, care citeşte. În primul plan se disting Maiorescu, Creangă, Jak (sic! - n. red.) Negruzzi, Pogor, P. P. Carp, Rosetti, Tasu, Panu, Culianu şi Naum. Urmează V. Conta, A. C. Cuza, C. Meissner, Gane, Xenopol, Suţu, Slavici, Coco Dumitrescu, Caragiale, Paicu, Melik, Burlă, Bodnărescu, Caraiani, Leon Negruzzi, Ianov şi alţii. Fresca pictorului Agafiţei, care ar putea fi intitulată „Junimea ţine şedinţă”, învie o pagină de glorie din istoria Iaşului cultural. Prin această lucrare, Agafiţei s-a dovedit un artist dotat cu calităţi de compoziţie, care ar putea da lucruri de valoare, dacă bineînţeles ar avea concursul celor în drept. Pentru executarea tabloului de acum, Agafiţei n-a fost ajutat decât de puţini, adică acei cari au înţeles valoarea picturii lui. Pentru a-şi acoperi cheltuielile, Agafiţei va scoate fotografii după tablou, şi care vor fi distribuite la şcoli şi persoanelor ce se interesează de prestigiul cultural al oraşului nostru. Cu aceste fonduri, pictorul va deschide în primăvară o expoziţie închinată „Junimii”. În primul plan vor figura portretele lui Eminescu şi Creangă. Strădania, talentul şi sacrificiile pictorului C. Agafiţei me- rită încurajate... * În: ziarul „Opinia“, Iaşi, an XXXIV, 27 februarie 1938 Dacia literară, nr. 5-6, 2013 Dacia literară, nr. 4 Despre „dualismul eminescian“ Adrian Dinu RACHIERU Antiteza, observa încă Mihail Dragomirescu (e drept, pornind de la o lămuritoare sugestie eminesciană), ar defini personalitatea marelui poet şi gazetar. În timp, îndemnul de a dezvălui coerenţa interioară a operei sale prin armonizarea fragmentelor, dorinţa de a iden- tifica în cosmosul său liric „constantele universului imaginar” (cu o vorbă a lui Gh. Ciom- pec, 1985) a devenit o preocupare obsesivă pentru frontul eminescologilor (unii ocolind cu prudenţă sau chiar ignorând, observăm, producţia gazetărească). Doar poetul să intereseze? Cel care îşi recunoştea „puţinul talent”, fiind gata chiar să renunţe la poezie, considerată „un incident al tinereţei”, închipuind, însă, o altă lume, expresie, fireşte, „a geniului rod”. Dar ga- zetarul, cel prea „grăitor de adevăr”, trezind aprige adversităţi, poate fi uitat? Într-o vacanţă „de sacrificiu”, aflăm, trudind la o primă variantă (un studiu des- criptiv, încheiat în 1980), Mircea Cărtărescu finaliza un „volumaş” bazat pe o singură idee: „drama eului (eminescian) scindat”, opusul în discuţie fiind „un loc geometric al unor obsesii şi fascinaţii comune” (1, 184). Ignorându-şi înaintaşii şi absolutizând scin- darea eului ca unic principiu / invariant explicativ, Mircea Cărtărescu nu avea în vedere, precizăm, disjuncţia poet / gazetar. Cercetând „aisbergul” liricii eminesciene, el constata că poetul, introvertit, predispus la visătorie, pierzând încrederea în realitatea existenţei, „coboară o treaptă ontică” (1, 23). Iar episodul întâlnirii nocturne a copilului Mihai cu propriu-i chip reflectat în apă (o întâmplare presupusă, plauzibilă) devine schema expli- cativă, „de esenţă”, o experienţă decisivă, configurând lumea interioară a poetului, animată de pulsiuni obscure! Şi, desigur, un model psihanalitic, „de lucru”, coborând „în adâncul subconştiinţei”. Opera toată ar sta, zice exegetul, sub semnul scindării eului; de unde setea reunificării, neputinţa întregirii şi, de aici, „chinul nesfârşit” (1, 144). Rămâne o întrebare (nedeslegată): dacă dublul eminescian a conştientizat această „despărţire” a fiinţei; mai de- grabă nu, vom spune, poetul mărturisind, chiar la începuturi, într-o epistolă trimisă lui Iacob Negruzzi, în 1870 (însoţind poemul Epigonii), că fantazia rămâne „mama imagini- lor”, dar că reflecţiunea (prezentă, aşadar) oferă „scheletul” („care-n opere de artă, preciza junele poet, nici nu se vede”). Ion Negoiţescu amintea, în Istoria sa, de „unitatea excepţională a personalităţii” (2, 111), răsfrântă în orizontul romantismului, încercând a acredita superioritatea postu- melor. Lăsată în nedesăvârşire şi „somnolaritate”, dezhumată, poezia plutonică, de mari vo- luptăţi vizionare, îmbibată de mitos, închipuind o „demonie cosmotică” se vădea, sub pana romanticului absolut, solidară cu ideaţia publicistică. Cu influenţă „rea”, aceasta din urmă, preciza imediat criticul, „împătimită”, invectivată, de un „şovinism pustiitor”, desfăşu- rând un vizionarism politic naiv; sau, altfel spus, „oarbă de patimă” (2, 109), câtă vreme, pledând pentru prezervarea rădăcinilor, pentru un purism etnic „cvasimitologic” con- damna, pamfletar, „lepădăturile”. 5-6, 2013 Dacia literară, nr. 5 Din felurite pricini, virilul spirit schizoid a fisurat perspectiva totalizantă, impu- nând ideea rupturii între poet şi gânditor, ignorând „cât de unitară” a fost existenţa mate- rială şi sufletească a poetului-gazetar. Sau acceptând, cu generoasă îngăduinţă, doar un posibil numitor comun: romantismul fundamental. Eminescu, însă, a fost un „organ com- plet”, constatase definitiv G. Ibrăileanu. Încât, efortul de a identifica un principiu ordona- tor, liant al operei pe toată întinderea şi adâncimea sa, a însoţit obsesiv strădania eminescologilor. Fie că a fost pomenită maioresciana seninătate abstractă ori setea de ab- solut, fie că a fost invocată melancolia (la George Gană, o categorie „culturală”) sau an- titeza (relaţia antitetică însemnând, la Cristian Tiberiu Popescu, coabitare), fie că, în fine, s-a vorbit de emotivitate, spiritul hyperionic (George Popa), amintita „scindare a eului” sau „mărcile dialogale” (la Gheorghe Doca), Eminescu fiind un „geniu dialogic” (3, II, 463). Toate, de fapt, dorindu-se invarianţi explicativi, se regăsesc în fiinţa celui care stăpâneşte centralitatea canonului literar românesc. O icoană totală, reamintim, încerca să propună şi D. Caracostea, ca promor al criticii genetice la noi (v. Personalitatea lui Eminescu). Nesaţiul intelectual, „setea de absolut” contraziceau răspicat verdictul lui Titu Maiorescu. Or, D. Caracostea, dimpotrivă, atrăgea atenţia asupra „polarităţii vieţii şi creaţiunii lui Eminescu” (patimă, tortură, afirmare şi negaţiune în exces). Ceea ce gazetăria emines- ciană a probat plenar. Eminescu stăpânea, precum puţini, „cunoştinţa trecutului românesc” şi aşeza – după spusa lui Iorga (1934) – faptele mărunte, trecătoare, în „maiestuoasa curgere a dez- voltărilor istorice”. Iubea ritmul organic, nu febra salturilor; cinstea, prin imersiunile sale temporale, fiinţarea arheică în istorie, paseismul