16 PORTUL POPULAR DIN ŢARA MARAMURESULUI PORTUL POPULAR DIN ŢARA MARAMURESULUI Dumitru IUGA “În timp, toţi venim din Maramureș” MIHAI EMINESCU Rezumat Articolul prezintă o sinteză a portului popular din Ţara Maramureșului, realizată în baza aprecierii critice a contribuţiilor știinţifice ale predecesorilor la promovarea domeniului și a rezultatelor obţinute de către autor în timpul cercetării manifestărilor actuale ale acestei tradiţii străvechi. Prin analiza unei factologii bogate a componentelor portului popular, conservat în mod exemplar până în prezent, autorul relevă atât consecvenţa în păstrarea unor tipare arhaice, cât și capacitatea maramureșenilor de a asimila noi materiale în procesul dezvoltării societăţii. Spiritul identitar continuă să alimenteze perpetuarea și dezvoltarea portului popular în Ţara Maramureșului, dimensionându-i semnificaţiile, mai ales, în sfera sărbătorescului. Cuvinte-cheie: Maramureș, port popular, identitate, tipare arhaice. Ţara Maramureșului, de la prima menţiune în documentele de cancelarie, la 1199, avea, până în 1920, o suprafaţă de 10.354 km2, după stabilirea graniţelor revenind României doar 3.831 km2. Voievodatul Maramureșului se întindea de la Munţii Rodnei – Pasul Prislop și Obcinele Bucovinei – Munţii Maramureșului, la sud-est și la nord, până la Talabârjaba la vest, iar la sud – Munţii vulcanici ai Oașului, Gutâiului și Ţibleșului. Ioan Mihalyi de Apșa descrie foarte sugestiv Ţara Maramureșului: “Comitatul Maramureș, situat la cursul superior al râului Tisa, formează în privinţa topohydrografică un teritoriu închis din toate laturile de dealuri mari și munţi înalţi, ca o cetate, având de poartă locul îngust lăngă Huszt, unde Tisa părăsește locul său natal. Apele pătrund acest teritoriu, cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale; râuri curg din toate marginile pănă în mijlocul ţinutului, unde Tisa toate le adună, primind de-a stânga râurile Mara, Iza și Vișeul, de-a dreapta Apșa, Tarasul, Talaborul și râul Nagy-Agh (Neag-Iza Neagră – n. n.). Toate aceste râuri se ramifică în văi și vălcele încăntătoare, de o rară frumuseaţă naturală, cum le are pământul clasic al Elladei și al Italiei”1. Sunt edificatoare descoperirile arheologice din paleoliticul superior (Nănești), neolitic (Leordina, Rozavlea, Strâmtura, Sighet, Coștiui, Cornești etc.), epoca bronzului (tezaurele de la Sarasău, Borșa, Bogdan Vodă sau Cetatea de pe dealul Solovan din Sighet, Săliștea de Sus2, din prima și a doua epoca a fierului, din perioada dacică și prefeudală3. Întinderea voievodatului, cele aproape 200 de localităţi componente (azi în Maramureșul din România au rămas doar 58 localităţi) cu o populaţie numeroasă, i-au conferit o individualitate distinctă în peisajul Ţărilor Românești, de aici plecând “întemeietorii de legi și datini” Dragoș Voievod și Bogdan Voievod spre Moldova, care câteva secole s-a numit Terra Bogdana, dinastia Mușatinilor domnind aici aproape două secole și jumătate. Dinastiile maramureșene au stăpânit și voievodatul Galiţiei Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie Volumul 19 (32) Dumitru IUGA 17 (din Drăgoșești descinde, în sec. XV, o familie numită Ceaikovsky), voievodatul Zambor din sudul Poloniei, în ţinutul numit azi Podhale. Prin secolele XIV-XV aici au fost făcute primele traduceri de texte religioase în românește, iar acestea “creaseră o tradiţie a limbii literare; creaseră, oarecum, limba literară a românilor, pe care traducătorii din diferite provincii românești erau obligaţi s-o respecte într-o oarecare măsură. Avea, oarecum, dreptate Iorga să considere Maramureșul drept Toscana neamului românesc, adică patria limbii românești, cel puţin când e vorba de Coresi și traducătorii și scriitorii de până prin veacul al XVIII-lea”4. Miron Costin în “Descrierea Ţării Moldovei și a Munteniei” (Poema polonă) acordă un spaţiu generos Maramureșului, scriind: „Maramureșu-i întreg, parcă nimeni n-a ieșit. / Că acolo și pe Olt oamenii s-au înmulţit. / Vorba lor este și-acum frumoasă, curată, / Mai ales în Maramureș, mai apropiată / De italienească și-s cu dreptul răzășesc, / Liberi și până acum ei la nimeni nu slujesc, / Numai ce cu prinţul la război pornesc călări / Și-ntreţin cetatea Hust din a lor cămări / Și cu oameni. După alte legi trăiesc și apoi / Nici nu-s cei din urmă în trebi de război”. (Trad. Elena Linţa). Rolul Maramureșului este dovedit și de diplomele acordate de regatul Ungariei nobililor maramureșeni. Românii “din Maramureș sunt amintiţi abia la începutul secolului al XIV-lea în documentele maghiare, pentru că doar atunci au intrat în sfera de interes a Ungariei, când regele Carol Robert, care urmărea o politică de expansiune teritorială spre Moldova și Galiţia, a avut nevoie de ajutorul lor împotriva Tătarilor și Lituanienilor”5. Prima familie nobilă maghiară stabilită în Maramureș a fost familia Pogany (“Domnișoara Pogany” a lui Brâncuși este descendenta acestei familii), în 1500, la Domnești (azi în Transkarpatia). Rutenii/Rusinii, sub Teodor Koriatovici, vin în Ţara Maramureșului abia în sec. XV (la 1405 erau la Munkacevo, alungaţi de lituanieni, iar pe la 1461 de la Cușniţa pe Bârjaba, spre Munkacevo, se amintește de un drum “ad terra Ruthinorum”6. Reatestarea diplomelor nobiliare de către Curtea de la Viena, la sfârșitul sec. al XVIII-lea, ne dă o imagine destul de clară a Ţării Maramureșului. Toţi trebuiau, prin “înscrisuri” (diplome), să-și dovedească nobilitatea: “între anii 1752-1768 doar 120 de familii maghiare, din 15 târguri, și-au dovedit nobilitatea, însă cu toţii fiind nobili armaliști, nici unul donatar; nici o familie ruteană nu și-a dovedit nobilitatea, în schimb 351 familii românești, din 50 de sate, și-au dovedit nobilitatea, dintre care 310 nobili donatari – nobilii donatari erau cei care primeau domenii nobiliare cu drept de proprietate pe veci, românii fiind, de fapt, învestiţi în propriile lor domenii”7. Prin anii 1971-72 am văzut o carte poștală din Sicilia. Era o “Gina Lolobrigida” cu o cămașă decoltată cam cum se poartă de vreo 30 de ani pe cursul superior al Izei, și cu o zadie (fotă, catrinţă) în vârste roșu-negru roșu-negru, 4 dungi, un pic mai late ca în Maramureș. Ne-a trimis-o un cunoscut cântăreţ, Emil Gavriș, originar din Chelinţa, sat de pe Someș, aflat azi în judeţul Maramureș. M-a uimit. Așa cum “Madona Română” de la Vatican are o zadie transilvăneană. La Biserica din Buleni, în Săliștea de Sus, exista, până acum vreo 50 de ani, o icoană a Maicii Domnului, având costum de ţărancă maramureșeană. Nu știm unde și cum a dispărut. În sudul Poloniei, în Slovacia, și de acolo înspre toată Transkarpatia până în Volumul 19 (32) Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie 18 PORTUL POPULAR DIN ŢARA MARAMURESULUI Maramureșul de dincolo și de dincoace de Tisa, costumul este aproape similar. La femei a evoluat mult înspre sugnă/sucnă (fotă de cașmir); unele zone mai păstrează zadiile, în spate și în faţă, despărţite: vz. Muntenia, Ardealul, Banatul, Crișana și, desigur, Maramureșul (diferenţieri se observă în Oaș și Codru, sau în Moldova). În Maramureș, încă și azi, peste sugnă se poartă, numai în partea dinainte, o zadie. “Portul maramureșean, unitar, are un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone, încadrându-se însă stilului portului popular românesc”8. Zadiile din Maramureș păstrează, de pildă, vârstele/vrâstele (benzile, dungile) mai late, în comparaţie cu vrâstele mai dese, mai înguste și numeroase, din Bistriţa, Ardeal, Muntenia, până în Bulgaria, Macedonia sau Pind, ori până în Sicilia. Ele sunt catalogate ca “originale”, prin caracterele sale prezentând “aspecte dintre cele mai importante și valoroase în cadrul etnografiei românești”, prin croi, prin “gama elementelor ornamentale” trădând “un substrat arhaic, comun etniei românești”9. La mijlocul sec. XX Al. Tzigara-Samurcaș avea dreptate să susţină că “în România, straturile ţărănești găsindu-se încă, în unele privinţe, într-un stadiu foarte apropiat de vremurile preistorice, costumul mai poate servi drept semn distinctiv și cu atât mai sigur, cu cât se bucură de o tradiţie neîntreruptă de mai multe ori milenară”10. În acest context Maramureșul este una dintre zonele bine conturate, costumul impresionând “prin vigoarea elementelor arhaice, cum sunt guba, zadiile colorate puternic în dungi late, sau consistenţa ţesăturilor...”, precum și “de fineţea și rafinamentul unor cusături”11. Deși unitar, având caracteristici comune, se observă în port unele diferenţieri pe subzone, diversitatea manifestându-se chiar de la sat la sat. În acest fel “portul popular se dovedește a fi o adevărată și preţioasă mărturie a identităţii culturale a ţăranului maramureșean”12. Zone/subzone etnografice și portul ţărănesc din Maramureș Prin piesele importante ale portului, prin cromatică și, uneori, prin croi, Maramureșul (cât a rămas astăzi în România) se poate împărţi în 2 zone mari, corespunzând fostelor raioane Sighet și Vișeu, acestea, la rândul lor, având unele subzone (nu vom cuprinde aici localităţile cu populaţie majoritar ucraineană/ruteană/ huţulă sau maghiară). I. Zona Sighet, cu: 1. Subzona Valea Tisei (Sighet, Iapa, Sarasău, Săpânţa, Bocicoiu Mare, Tisa, dar și localitățile din dreapta Tisei: Apșa de Jos, Slatina, Apșa de Mijloc, Strâmtura etc., azi în Ucraina). 2. Subzona Cursul inferior al Izei-Valea Ronei-Mara-Cosău (Vadu Izei, Oncești, Nănești, Valea Stejarului, Bârsana, Slătioara, Glod, Rona de Jos, Berbești, Giulești, Ferești, Cornești, Sat Șugatag, Mănăstirea, Hărnicești,