editorial Mircea Dinutz ÎN DANSUL NEBUN AL STRÃLUCIRILOR VREMELNICE Oare chiar ne mai pasã de valorile noastre?! ªi, în extremã am cãzut în cealaltã: formãm niºte tineri „per- general, mai avem conºtiinþa cã aparþinem unei fect adaptabili” lumii în care trãim, superficiali, zgomotoºi, dimensiuni axiologice, unui sistem coerent de valori, cã teribili ºi teribiliºti, competitivi ºi responsabili (de binele venim de undeva ºi cã putem distinge – mãcar – valoarea personal), încrezãtori în puterile lor (cu o cotã minimã de nonvaloare?! Respirãm toxine, cu sau fãrã voia recunoscutã hazardului), cu punþile retezate spre trecut, noastrã, de cum ne trezim ºi deschidem aparatele de tradiþie ºi transcendenþã, nu de puþine ori irascibili ºi radio sau televizoarele, rãsfoim presa cotidianã, fereascã pleziriºti . Dumnezeu sã o mai ºi aprofundãm!! Nu prea ºtim ce Nu toþi, e adevãrat. Ar fi mult prea trist. Celor mai lungime au picioarele Minciunii (de n-o fi vreun top-model), mulþi (însã) le lipseºte dimensiunea esteticã, simþul dar ºtim cã ea se lasã bine digeratã de presã (scrisã sau valorilor autentice, exerciþiul moral superior. Mã îndoiesc audio-vizualã)… Aºa de bine cã, uneori, cu greu o mai a fi numai vina lor. Unde s-ar putea forma altfel, când poþi deosebi de adevãr! sunt bombardaþi, ritmic ºi necruþãtor, de kitschuri, înconju- Nociv-(ã) cu adevãrat, de-a dreptul nimicitor-(oare) nu raþi de imposturã, atraºi de luminile înºelãtoare ale unei este minciuna pe care o condamnãm cu toþii, „uniþi în lumi ce-ºi aratã ostentativ nurii, proiectând imaginea unui cuget ºi-n simþiri”, ci adevãrul amestecat cu minciuna „paradis” întors pe dos! pânã la indistincþie, într-un melanj aromitor ºi adormitor Cui convine amestecul, la fel de indigerabil, între pentru cei mai mulþi, neliniºtitor sau chiar dezgustãtor valoare ºi nonvaloare? Toþi, mai bine zis toþi cei care au pentru un numãr din ce în ce mai restrâns dintre semenii posibilitãþi materiale ºi doresc acest lucru, pot deveni noºtri. Intelectualul adevãrat, bine calibrat, a ajuns o insulã studenþi, licenþiaþi, masteranzi, ba chiar ºi doctori, de ce înconjuratã de singurãtate ºi, mai ales, agresatã de nu? Realitatea e mai nãucitoare decât orice imaginaþie: valorile ameninþãtoare ale stupiditãþii, abjecþiei ºi vulgari- cu sau fãrã potenþe intelectuale, cu sau fãrã diligenþã în tãþii, asociate unui înfricoºãtor vid sufletesc ºi moral (cum pregãtirea de specialitate, cu sau fãrã o motivaþie civicã altfel?), ceea ce e mult mai grav decât incompetenþa ºi moralã, oricine poate deveni orice! «Toþi avem o generalizatã despre care vorbea Augustin Buzura în diplomã (ba chiar mai multe), deci suntem egali». Pânã editorialul sãu din „Cultura” (nr.37/18 septembrie 2008) ºi nu vom scãpa de aceastã misticã a cartoanelor care poate fi mai mult o ,,promisiune” decât o realitate acumulate, într-un sistem corupt ºi vulnerabil ca al nostru, curentã. Vreau, pur ºi simplu, sã spun cã sunt un opti- nu are cum sã fie bine! mist: se poate ºi mult mai rãu. Desfiinþarea concursurilor, a competiþiilor oneste care Ne orbesc luminile Occidentului ºi, ca în atâtea alte sã cearnã – din start – valorile de nonvalori, în multe rânduri, nu întotdeauna luãm ceea ce ne trebuie, ceea ce dintre facultãþile din þarã, va avea efecte catastrofice, pe ne-ar întregi cu adevãrat fiinþa (europeanã, de ce nu?) ºi termen lung, pentru România. Cui convine aceastã se „altoieºte’’ optim pe alcãtuirea noastrã etnicã ºi situaþie? Mã tem cã e o interogaþie ce-ºi conþine spiritualã. Ignorarea, mai grav chiar, terfelirea specificului rãspunsul. etnic, atrofierea sentimentului patriotic (cu deosebire, la Ce (mai) poate face cultura? Ar avea sorþi de izbândã promoþiile nãscute dupã 1989),diluarea progresivã a dacã am putea delimita corect graniþele între cultura valorilor tradiþionale nu pot avea drept efect-(e) decât majorã, cultura minorã ºi subculturã. Am cunoscut mulþi vidarea de spirit, îngenuncherea demnitãþii naþionale. oameni, ce nu-ºi atribuie neapãrat calitatea de intelectual „Homo novus” nu mai are repere morale stabile, nu (iatã un concept niciodatã lãmurit pe deplin), dar care mai crede cu adevãrat decât în prosperitatea materialã, resping, în virtutea bunului simþ, manelele ºi, în general, se delecteazã la televizor cu jalnicele caricaturi ale muzica hibridatã monstruos (lãutãreascã, folcloricã, umorului românesc, cu show-uri la limita de jos a decenþei orientalã). Nu sunt (însã) capabili sã-ºi motiveze opþiunile, ºi justificate pretenþii de capodopere ale prostului gust. consecinþã a unei intuiþii arbitrare, fãrã acces la sensul Ce face ºcoala în atari condiþii? Nu mare lucru, în spiritual prezent în forma operei de artã (în accepþie ciuda reformei declarate ºi susþinute pe toate vocile de hegelianã). aproape douã decenii. Dã informaþii, asta e adevãrat. Ce (mai) poate face cultura în condiþiile în care cel Unele – sã recunoaºtem – cu desãvârºire inutile, chiar puþin 80 la sutã din producþia editorialã curentã (mã refer dacã – sau mai ales – le raportãm la realitatea socialã. strict la literaturã) este mediocrã, sub-mediocrã ºi sub… Abundã în informaþii, instruieºte, dar într-o mãsurã mult orice criticã? Scriitorii se citesc între ei, criticii citesc ce mai modestã ºcoala formeazã… caractere! Dintr-o apucã sau dupã cum bat interesele, iar cititorii de calitate PRO PRO PRO PRO PRO SAECULUM 8/2008 1 eseu se împuþineazã pe zi ce trece, revistele de profil cultural de cluburi din fotbalul românesc. Orbiþi de câºtigul bãnesc, abia supravieþuiesc, în timp ce bietul scriitor (presupunând lipsiþi de un elementar fair-play, în ciuda declaraþiilor cã e unul adevãrat) este fericit cã-ºi scoate cãrþile, darmite rãsunãtoare, de ce ne-am mira?! Cel mai adesea, întâlnim sã aibã oarece profit de pe urma lor! Asta ar fi culmea… un vocabular primitiv, o gândire sãracã ºi o eminentã lipsã Ce (mai) poate face cultura atunci când fariseii, farsorii, de caracter – aproape o regulã! idolii falºi, protagoniºtii rasaþi ai imbecilitãþii fudule, acoperã N-am sã înþeleg niciodatã de ce ghetele, tricoul sau abuziv ecranele televizoarelor, ne infesteazã urechile cu ºortul unui fotbalist valoreazã – într-un spectacol regizat discursurile lor îngãilate, când nu mai e nici loc, nici timp cu surle ºi trâmbiþe – zeci de mii de dolari. decât pentru bani, valori materiale, pentru Adrian Copilul N-am auzit ºi nici nu pot sã-mi imaginez ceva similar Minune, Daniela Gyorfi ºi fraþii Becali? în cazul unui mare om de ºtiinþã, muzician, scriitor sau Recunosc, sunt un îndrãgostit al spectacolului sportiv plastician. Tot aºa cum n-am sã înþeleg niciodatã cum (de calitate), dar n-aº spune acelaºi lucru despre actori, poþi sã declari – cu iresponsabilitate – un jucãtor de fotbal întru totul dezagreabili dincolo de strãlucirile vremelnice (important, fãrã îndoialã) geniu ºi genial, sã-ºi aminteºti ale rampei. Cu ceva ani în urmã, douã mari campioane cu pioºenie, cel puþin o datã pe an, de moartea unui alt ale atletismului se porcãiau în faþa camerelor de luat mare fotbalist (Dobrin, nimic rãu în asta), în timp ce mari vederi, punându-se în ipostaze jalnice ce umbreau oameni de spirit sã alunece irevocabil în uitare la câteva meritele lor incontestabile în plan sportiv. Ca sã nu mai zile dupã dispariþia lui fizicã. Oare chiar ne mai pasã de vorbim de modul suburban, în afara unei minime morale, valorile noastre culturale? Sau kitschul s-a întronat pustiitor în care se încontreazã jucãtorii, antrenorii ºi conducãtorii anunþând moartea spiritului? D.R. Popescu DON QUIJOTE N-A AVUT COPII Ioan Holban n-a apucat sã fiinþeze nici biologic în anii leu-paraleu, fiindcã nu considerã literatura autenticã scrisã proletcultismului atotbiruitoriu, astfel cã nu poate fi socotit în ultima jumãtate a secolului XX – nucleul unei muscalagii nici mãcar un frate, un nitroderivat sau un coautor la ce urmãrea regresul moral ºi privarea omului de propria manualele ºi manevrele ce voiau sã zideascã un om nou, sa personalitate – ba chiar ºi frânarea evoluþiei spirituale roºu, în afara temeiurilor lui Dumnezeu. Ioan Holban a societãþii!… semneazã lunar o cronicã literarã în principala revistã Prin rapoartele sale despre starea literaturii române, culturalã de la Iaºi… Ioan Holban nu crede cã literatura Ioan Holban ne dã de ºtire, subiacent, sau exploziv, cã românã, în amploarea ei incontestabilã, a suferit o crizã toþi cei care scriu cãrþi sau îºi exerseazã condeiul despre a legitimitãþii sale… Ioan Holban scrie despre zeci de cãrþi, ºtiu, sau trebuie sã ºtie, cã existã o lege de aur a scriitori, din toate generaþiile, arãtând cã în vremile când literelor ce spune cã este imposibil, sau aproape imposibil, oamenii au fost mai sub vremi ca în alte vremi, sau ca în sã nu te fi atins cu puterea sa vrãjitã numitul Freston, cel vremile curente, umilirea desãvârºitã a literelor nu a fost atât de ocolit ºi chiar de dat uitãrii atunci când, normal, posibilã… Primul exemplu al unei realitãþi negative sau ar fi trebuit sã fie ºi el citat în triunghiul ce-i mai cuprinde pozitive despre care poate face vorbire un creator – este pe Don Quijote ºi pe Sancho, scutierul!.. Despre Freston, el însuºi! Cine vede în jur doar cum se întinde gloria Don Quijote ne asigurã cã… „E vorba de un înþelept deºertului, în timp ce el rãmâne o oazã cu flori pline de vrãjitor, duºman înverºunat de-al meu, care are un dinte miresme – flori numai muc ºi sfârc! – e de stimat: puterea împotriva mea, fiindcã, prin artele ºi meºteºugurile lui, sa este inapelabilã, papalã, absolutã, cu adânci rãdãcini ºtie cã voi ajunge neapãrat, în decursul
Details
-
File Typepdf
-
Upload Time-
-
Content LanguagesEnglish
-
Upload UserAnonymous/Not logged-in
-
File Pages160 Page
-
File Size-