CONSILIUL NAÞIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITÃÞII Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989 Dicþionar Secretar de redacþie: Gabriela Iancu Tehnoredactor: Diana Tatu CONSILIUL NAÞIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITÃÞII MEMBRII C.C. AL P.C.R. 1945–1989 Dicþionar Coodonator: Florica Dobre Autori: Liviu Marius Bejenaru Oana Ionel Clara Cosmineanu-Mareº Nicoleta Ionescu-Gurã Monica Grigore Elisabeta Neagoe-Pleºa Alina Ilinca Liviu Pleºa Studiu introductiv: Nicoleta Ionescu-Gurã Editura Enciclopedicã Bucureºti, 2004 ISBN 973–45–0486–X STUDIU INTRODUCTIV În mass-media din perioada regimului comunist Comitetul Central apãrea ca fiind organul superior al partidului care lua hotãrâri importante în privinþa politicii partidului ºi a statului. În realitate, ele nu se luau de cãtre C.C., care era un organ decorativ în partid, ci de cãtre secretarul general al partidului împreunã cu câþiva apropiaþi ai sãi, însã erau prezentate opiniei publice ca hotãrâri ale C.C. Astãzi putem constata, datoritã deschiderii arhivei C.C. al P.C.R., cã exista o discrepanþã uriaºã între prevederile statutului ºi modul real de funcþionare al partidului. De aceea, în paginile urmãtoare ne-am propus sã rãspundem la mai multe întrebãri: Ce era Comitetul Central? Cum se alegea? Ce atribuþii avea? Cum funcþiona? Considerãm cã rãspunsurile la aceste întrebãri ne vor permite sã descifrãm modul de funcþionare al mecanismului de partid. * ** Partidul Comunist Român1 a fost creat în 1921, ca urmare a scindãrii Partidului Socialist, produsã la Congresul din 8-12 mai, pe tema afilierii sale la Internaþionala a III-a, Comunistã, înfiinþatã în 1 Adoptarea denumirii de Partid Comunist deriva din prevederile celei de-a 17-a condiþii de afiliere la Internaþionala a III-a, Comunistã, în care se arãta cã: „Toate partidele care doresc sã intre în Internaþionala Comunistã trebuie sã-ºi schimbe denumirea. Fiecare partid care doreºte sã intre în Internaþionala Comunistã trebuie sã poarte denumirea: Partidul Comunist din þara cutare (secþie a Internaþionalei a III-a, Comuniste). Problema denumirii nu este numai o problemã de formã, ci o problemã politicã de mare importanþã. Internaþionala Comunistã a declarat luptã hotãrâtã împotriva întregii lumi burgheze ºi împotriva tuturor partidelor social-democrate galbene. Pentru fiecare muncitor de rând, deosebirea dintre partidele comuniste ºi vechile partide social-democrate sau socialiste oficiale, care au trãdat stindardul clasei muncitoare, trebuie sã fie cât se poate de limpede.“ (Ioan Scurtu, Partidul Socialist Român ºi Internaþionala a III-a, Comunistã, în „Dosarele Istoriei“, nr. 10/1998, p. 18-21.) Astfel, din mai 1921 pânã în mai 1943 s-a numit Partidul Comunist din România (P.C.d.R.), 1943 – 1948: Partidul Comunist Român. Dupã unificarea cu P.S.D. (de fapt, „înghiþirea“ acestuia de cãtre P.C.R.) din februarie 1948 ºi pânã în iulie 1965 a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). La congresul din iulie 1965 (al IX-lea) a reluat titulatura de Partidul Comunist Român, pe care o va purta pânã în decembrie 1989. Paul Niculescu-Mizil, care la congresul al IX-lea era ºeful Secþiei de Agitaþie ºi Propagandã a C.C., afirmã în memoriile sale cã propunerea schimbãrii titulaturii Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român fãcutã de N. Ceauºescu la congres „a fost motivatã ca fiind cea mai corespunzãtoare schimbãrilor ce au avut loc în stadiul actual de dezvoltare a partidului ºi scopului sãu final – construirea societãþii STUDIU INTRODUCTIV 6 martie 1919 ºi conceputã ca un partid unic mondial, în care toate hotãrârile adoptate de ea deveneau obligatorii pentru toate partidele afiliate. „Sciziunea miºcãrii muncitoreºti din România, apariþia Partidului Comunist ºi afilierea sa la Internaþionala a III-a, se circumscriu unui fenomen politic internaþional larg, dar se explicã ºi prin slãbiciunile proprii ale social-democraþiei române. Pretutindeni în Europa, uzând de cele mai diverse ºi oculte mijloace, Moscova ºi Cominternul au subminat, ºi în final au dezmembrat partide socialiste ºi partide social-democrate, unele puternice ºi de veche tradiþie“2, cum au fost cazurile Partidului Socialist Francez, scindat dupã Congresul de la Tours (25- 31 decembrie 1920) ºi Partidului Socialist Italian, dupã Congresul de la Livorno din 1921. În perioada 1921-1943, Partidul Comunist din România, aºa cum aratã ºi titulatura, a fost o secþiune a Internaþionalei a III-a, urmând directivele stabilite de aceasta, care serveau, de fapt, interesele Moscovei ºi nu ale muncitorilor români. Aceasta a fãcut ca la scurt timp de la înfiinþare, datoritã adoptãrii unei poziþii antinaþionale3, sã fie scos în afara legii (1924), desfãºurându- ºi activitatea în clandestinitate timp de 20 de ani. O încercare de reconstituire a organelor de conducere ale partidului ºi a componenþei acestora în perioada ilegalitãþii, pe baza documentelor de arhivã, o face Marin C. Stãnescu în lucrarea Moscova, Cominternul, Filiera Comunistã Balcanicã ºi România (1919-1943), publicatã în 1994. De asemenea, Dan Cãtãnuº ºi Gheorghe Neacºu, în revista „Arhivele Totalitarismului“, nr. 1-2/1999, prezintã un document din 1966, intitulat Compoziþia organelor de conducere ale Partidului Comunist din România de la Congresul I (1921) pânã în anul 1944, „bazat în general pe discuþiile care au fost purtate de oameni care au fost implicaþi în activitatea partidului în perioada menþionatã“. Organele de conducere ale partidului – Comitetul Central4, Secretariatul ºi Biroul Politic – erau alese formal de congresele partidului (în perioada dintre congrese de cãtre plenarele C.C.). În practicã, desemnãrile de persoane erau fãcute de Comintern. Conducerea partidului era numitã din rândurile minoritãþilor naþionale „dispuse sã aplice mecanic toate indicaþiile antiromâneºti venite de la Moscova“5 comuniste (…). Deºi la congres, Ceauºescu a propus ca ºi foºtilor membri ai Partidului Social-Democrat sã li se recunoascã activitatea de ilegaliºti, înlocuirea denumirii reprezintã parcã un gest de ºtergere a oricãrei amintiri a procesului de unificare, de subliniere a prioritãþii partidului comunist. Atribui, de asemenea, aceste modificãri tendinþelor subiectiviste ºi voluntariste ale lui Ceauºescu, dorinþei acestuia de a se evidenþia prin schimbarea situaþiilor din timpul lui Dej“ (Paul Niculescu-Mizil, O istorie trãitã. Memorii., vol.I, ediþia a II-a revizuitã ºi completatã, Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 2002, p. 425-426). 2 Nicolae Jurcã, Istoria social-democraþiei din România, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1994, p. 129. 3 În rezoluþia adoptatã la Congresul al III-lea al P.C.d.R., care s-a þinut în 1924 la Viena, se preciza cã statul român este un stat imperialist ºi cã graniþele lui nu corespund cerinþelor naþiunii române: „România trebuie sã fie consideratã ca stat multinaþional, iar sarcina membrilor Partidului Comunist este aceea de a lupta ºi de a susþine cu toatã tãria aspiraþiile naþiunilor asuprite în vederea rezolvãrii problemei naþionale ºi aceasta pânã la dezlipirea lor completã de statul român“ (Adrian Dimitriu, Note de drum. Lupta pentru supravieþuire a social-democraþiei române (1944-1980), ed. a II-a, Bucureºti, 2001, p. 28-29). 4 La ºedinþa lãrgitã a Biroului Politic din septembrie 1935, au fost cooptaþi în C.C. al P.C.d.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej ºi Ana Pauker (Marin C. Stãnescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistã Balcanicã ºi România (1919-1943), 1994, p. 122). P.C.d.R., între anii 1921-1940, a þinut 5 congrese: 8-12 mai 1921, Bucureºti; 3-4 octombrie 1922, Ploieºti; august 1924, Viena; 28 iunie-7 iulie 1928, Ciuguevo, lângã Harkov; 3-24 decembrie 1931, Gorcovo, lângã Moscova. În perioada 1932-1944 nu a mai þinut congrese. Documentele congreselor erau elaborate în spiritul directivelor Cominternului. A þinut ºi un numãr de plenare ºi conferinþe, cele mai multe desfãºurate în þarã (Ibidem, p. 99). 5 Ibidem, p. 110. „Cu excepþia primului conducãtor al P.C.R., Gheorghe Cristescu Plãpumarul – care a condus secþiunea din România în perioada 1921-1924 ºi a fost de naþionalitate român – toþi ceilalþi agenþi ai Cominternului numiþi secretari ai P.C.R., au fost de alte etnii, dupã cum urmeazã: maghiari – Elek Köblös (1924-1928), Bela Brainer (1939-1940) ºi Istvan Foriº (1940-1944); ucraineni – Vitali Holostenko (1928-1931) ºi Aleksandr Danieluk (1931- 1935) ºi bulgarul Boris Stefanov (1935-1939)“. (Lavinia Betea, Psihologie politicã. Individ, lider, mulþime în regimul comunist, Iaºi, Editura Polirom, 2001, p. 83.) 7 STUDIU INTRODUCTIV Nici dupã ieºirea din ilegalitate, P.C.R. nu a promovat o politicã proprie, ci o „linie politicã“ trasatã de Moscova, care-i susþinea interesele. Dupã 1944, P.C.R. nu a fost decât un instrument al Kremlinului în impunerea modelului sovietic de construire a socialismului în România. În februarie 1948 a fost creat partidul unic al clasei muncitoare, intitulat Partidul Muncitoresc Român, prin asimilarea P.S.D. de cãtre P.C.R.. Se cuvine precizat cã ideologia ca ºi formele organizatorice ale P.M.R. erau cele ale PC(b) al U.R.S.S., Gheorghiu-Dej recunoscând cã P.M.R.-ul era un partid marxist-leninist6 având drept model marele Partid bolºevic al U.R.S.S.. Liderii de la Bucureºti urmau modelul sovietic, atât în construcþia de stat cât ºi în cea de partid. Dupã preluarea puterii politice, partidul se reorganizeazã dupã modelul PC(b) al U.R.S.S., pentru a-ºi îndeplini rolul de conducãtor al statului ºi societãþii. Astfel, a fost creat un aparat de partid, la nivel central ºi local, format din secþii pe ramuri de activitate, pentru transmiterea ºi controlul aplicãrii hotãrârilor luate la vârful partidului ºi a fost instituit un sistem de promovare a oamenilor în funcþii pe criterii politice ºi de clasã (nomenclatura)7. În acest mod, partidul era prezent, prin membrii sãi, în toate domeniile de activitate, aceºtia acþionând din interiorul instituþiilor, întreprinderilor ºi unitãþilor economice ale statului pentru promovarea ºi punerea în aplicare a liniei sale politice. În Republica Popularã Românã, asemenea þãrilor din Europa Centralã ºi de Sud-Est intrate în sfera de influenþã sovieticã, au fost transpuse formele ºi metodele de conducere de la Kremlin.