La 5 mai 2006, în Duminica Mironosițelor, a trecut la cele veșnice Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta. La pomenirea de șapte ani a marii profesoare, adevărată purtătoare de mir a cuvântului lui Dumnezeu, Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta” editează două volume de interviuri și dialoguri – Credințe, mărturisiri, învățăminte și Să nu pierdem verticala –, cu nădejdea că astfel continuă slujirea pe care Maica Benedicta a împlinit-o cu toată dăruirea: creșterea spirituală a unor generații întregi, chemate rodnic înspre cugetul drept și credință. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta Credințe, mărturisiri, învățăminte Interviuri și dialoguri Ediție îngrijită și prefațată de Grigore Ilisei Editura Nicodim Caligraful 2013 Mulțumim celor care au sprijinit financiar apariția acestei cărți: avocat Lucia Cherecheș, inginer Radu Marinescu, arhitect Antonios Kapraras. Coperta I: Gheorghe Anghel, Rugăciune, 1954, colecția Mănăstirii Pasărea. Lucrare inspirată de chipul doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Fotografie copertă: monah Timotei Tiron Grafică: monah Iachint Sabău © Fundația „Credință și Creație. Academician Zoe Dumitrescu Bușulenga – Monahia Benedicta”, 2013 Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a născut în 1920 la București, în familia lui Nicolae Dumitrescu și a Mariei Apostol. De mică a fost familiarizată de tatăl ei cu literatura clasică franceză și germană, iar prin bunicul preot și o soră a bunicii au venit deprinderile timpurii ale vieții spirituale în Biserică. A dorit să urmeze Conservatorul și să îmbrățișeze o carieră muzicală, dar, din motive de sănătate, a studiat Dreptul și Literele la Universitatea din București. Între 1948 și 1982 a fost profesor la catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității din București, unde i-a avut ca modele profesionale și pedagogice pe George Călinescu și Tudor Vianu. În perioada de dinainte de 1989 a apărat marile nume ale literaturii române: Eminescu, Eliade, Cioran, Vulcănescu și Blaga. Înfruntând presiunile timpului, a înscris Biblia în bibliografia studenților săi. Din 1975 a început să petreacă verile la Mănăstirea Văratec. Contribuțiile de autor cele mai însemnate sunt: Ion Creangă (1963), Renașterea, umanismul și dialogul artelor (1971), Valori și echivalențe umanistice (1973) și seria Eminescu: Eminescu. Viața; Eminescu și romantismul german; Eminescu. Creație și cultură. După 1990, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a onorat funcțiile de vicepreședinte al Academiei Române și director al Accademiei di Romania din Roma. Meritele culturale i-au fost recunoscute prin mai multe premii și distincții, precum: Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, Premiul Internațional Herder, Comandor al Ordinului de Merit al Republicii Italiene. După moartea soțului, Apostol Bușulenga, a intrat în cinul monahal, primind numele de Benedicta și a viețuit la Mănăstirea Văratec. A trecut la cele veșnice la 5 mai 2006 și a fost înmormântată, conform dorinței testamentare, la Mănăstirea Putna. Autoportretul vârstelor și personalității umanistului Când doamna Elena Docsănescu mi-a înmânat, în urmă cu niște ani, teancul de ziare și reviste înghesuite într-o sacoșă din plastic, în care se găseau publicate interviurile și dialogurile din presa scrisă cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, nu realizam întru totul cât de prețioase și desfătătoare aveau să se dovedească aceste „vorbiri” și mai ales nu-mi puteam închipui atunci ceea ce constat acum cu plăcere, că acestea se constituie într-un adaos valoros la cunoașterea de adâncime a cărturarului, dascălului de vocație, cercetătorului, istoricului literar, eseistului, comparatistului, academicianului, omului cetății, rugătorului celui smerit, alesei făpturi omenești, aceea care purta un nume el însuși vestitor de bună și mănoasă lucrare. Știam, bineînțeles, că odată ce voi purcede la citirea maldărului de pagini îngălbenite și prăfuite de vreme, îmi va fi dat să pășesc pe un tărâm înmiresmat cu frumusețe, înțelepciune și curăție sufletească. Nu-mi erau, desigur, străine universul, biografia spirituală ale acestei fosforescente personalități, percepute, pe bună dreptate, ca figură renascentistă a culturii noastre, adică ceva rarisim într-o vreme a specializărilor mai restrânse. Cu asemenea daruri, acest spirit proteic și efervescent captiva pur și simplu când aveai norocul să o asculți sau să o citești. Nu era doar cunoscătoarea de profundis a unor varii domenii, de la marile literaturi ale lumii, citite și studiate în limba în care au fost scrise, la literatura română, artele plastice și muzică. Cunoștințele sale în aceste ramuri ale creației nu se limitau la priveliști de ansamblu, ci reprezentau pătrunderi către esențe, stăpânirea unor elemente de 8 Credințe, mărturisiri, învățăminte detaliu purtătoare de semnificații ascunse, interpretate atât în abordări camerale, cât și simfonice, pe care și le îngăduia datorită capacității impresionante de a ajunge la sinteze originale, bizuite pe o îndelungă agonisire de merinde, de documente de la izvoare, cel mai adesea explorate în premieră. Din astfel de excursuri se decantau observații, asocieri și luminări ce-i purtau sigiliul. Comparatistul vocațional, mânuitor al floretei strălucitoare a gândului și cuvântului, se plasa în acel demers catalictic, adică în acea experiență inițiatică trăită de poetul național la Viena și Berlin, despre care a glosat atât de personal în cartea sa fundamentală, Eminescu și romantismul german. Acest zăcământ strâns printr-o lucrare roditoare și continuă timp de decenii era scos la lumină și dăruit semenilor cu harul vorbirii și scrierii de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Discursul său arborescent, înnobilat cu podoabe baroce, substanțial de fiecare dată, ceea ce-l ferea de retorism, avea incandescență. Dogoarea se revărsa cu îmbelșugare asupra ascultătorului printr-o fericită contagiune, ce se petrecea pe nesimțite cu cel care avea șansa să o audieze, vorbind de la catedră, glăsuind într-un conclav, răspunzând la întrebările unui jurnalist sau unui ucenic spiritual. Am trăit eu însumi stările acestea de miraculoasă comuniune, fie stând de vorbă într-un taifas dedulcitor, fie luându-i în câteva rânduri interviuri sau filmând-o pentru emisiuni de televiziune. Ecourile acestor convorbiri, una fusese difuzată chiar sub genericul „Convorbiri de duminică” la TVR, pe atunci unica televiziune românească, în 1992, s-au arătat de fiecare dată entuziaste. Rostirile acestei charismatice prezențe pe micul ecran nu numai că electrizau, dar izbuteau într-un mod unic să pună în mișcare resorturi sufletești tainice în privitori, acelea care se activează rar, dar, când se întâmplă, rămân să răsune în toată cuprinderea primenită moral a ființei. Îmi aminteam în preajma doamnei Zoe de ceea ce-mi istorisise într-un interviu buna sa prietenă Ștefana Velisar Teodoreanu (Lili) privitor la „magul” Ibrăileanu. „Domnul Ibrăileanu, îmi spunea interlocutoarea mea într-un taifas la Văratic în 1983, era extraordinar. El îi stimula pe toți. Vorbea când și când, numai. Era ceva minunat când vorbea el. Fiecare vroia să fie la înălțime. Să-l farmece pe Ibrăileanu. – Era o competiție. – Da, și reușeau, că era atâta bunătate în domnul Ibrăileanu și atâta bucurie pentru orice scânteiere. Fără să vrea înfloreau oamenii Autoportretul vârstelor și personalității umanistului 9 în jurul lui.” (Portrete în timp, Editura Junimea, 1990) Același lucru simțeam și eu că se petrecea în vecinătatea doamnei Zoe. Având știință despre toate acestea, eram încredințat că, adunate într-un volum, interviurile acordate de Zoe Dumitrescu-Bușulenga vor putea oferi o lectură incitantă și cuceritoare. Dar abia după parcurgerea întregului și amplului material (interviurilor puse la dispoziție din arhiva Z.D.B. de Elena Docsănescu s-au adăugat destule altele identificate într-o amplă cercetare bibliografică la Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”) mi-am dat mai bine seama de valoarea de palimpsest a lor, de dimensiunea de testimoniu al biografiei spirituale a acestei ilustre personalități. Cele peste 70 de interviuri, tipărite în pagini de ziare, reviste și cărți, din care m-am oprit la 47 spre a le antologa, diferite ca substanță și expresie, vin toate să mărturisească în felul lor cine a fost Zoe Dumitrescu-Bușulenga, conturând nuanțat și argumentat universul său spiritual și sufletesc, zugrăvind din jocuri de lumini și umbre, din tușe viguroase și sugestive portretul unui personaj care și-ar fi putut afla locul în pagini de Thomas Mann. Am fost tentat la început să intitulez Predoslovia cu titlul cărții mele de interviuri Portrete în timp, înlăuntrul căreia se află și un dialog al doamnei Zoe din 1986, publicat întâi în „Convorbiri literare”. Dar la o privire mai atentă am realizat că definirea acestor destăinuiri, luări de atitudine cu privire la cele mai arzătoare probleme românești și universale din intervalul 1970–2005, printr-o astfel de formulă nu exprimă întru totul mecanica și mesajul interviurilor. Nu avem de-a face cu modelarea de către altcineva a portretului doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Cei care pun întrebările o poftesc pe interlocutoare să se rostească, o iscodesc și o determină cu meșteșugul lor să-și descarce sufletul, dar ea trage liniile, așterne culorile și lasă să se întrevadă, dincolo de paingănul grafitului și veșmântul cromatic, lăuntricitatea, caracterul, unicitatea de trestie gânditoare, în ultimă instanță. Portretul se ivește pe un șevalet imaginar prin cuvânt și lacrima simțirii. E