Studiu de caz Tradiț ionalismul poetic interbelic CUPRINS: • Tradiț ionalismul-aspecte generale • Orientări tradiț ionaliste la începutul secolului al XX- lea • Tradiț ionalism și modernitate în deceniul al III-lea • Revista „Gândirea” • Literatura în „Gândirea” o Adrian Maniu o Ion Pillat o Vasile Voiculescu o Nichifor Crainic o Tradiț ionalismul decorativ, euforic, patetic, elegiac o Ortodoxiș tii o Tradiț ionali ș tii și ortodoxi ș tii prin raliere • Bibliografie TRADIȚ IONALISMUL (aspecte generale) Termenul de tradiţionalism desemnează o direcţie culturală ataşată, uneori excesiv, de valorile trecutului, privite în opoziţie cu cele ale prezentului. Atitudinile tradiţionaliste sunt o expresie a mai vechii delimitări dintre „antici” şi „moderni”, dar şi un rezultat al evoluţiei fireşti a oricărei culturi care păstrează inevitabil o componentă naţională, accentuată odată cu preocupările romanticilor pentru folclor şi istorie. Tradiţionalismul nostru literar, privit în opoziţie cu modernismul, vizează în primul rând opţiuni legate de tematica abordată, orientată spre: lumea satului românesc, înţeleasă ca un specific etnic; religia creştin-ortodoxă, care individualizează spiritual comunitatea românească. În al doilea rând, tradiţionalismul s-a raportat la formele literare, preferând modelul mai vechi de versificaţie ritmică. Se poate face o disociere şi între tradiţionalism şi conservatorism, ultimul reprezentând refuzul oricărei înnoiri, atât din punctul de vedere al temelor abordate, cât şi din cel al formelor estetice preferate. Cel mai de seamă reprezentant al conservatorismului a fost Nicolae Iorga, în jurul căruia, în perioada interbelică, s-au strâns poeţi fără vocaţie artistică, astfel încât modernismul a triumfat cu uşurinţă în epocă. Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezntat autohtonismul prin ortodoxism. Denumirea mişcării vine de la revista Gândirea, a cărei activitate artistică, destul de eclectică şi complexă, a fost un punct de referinţă al perioadei interbelice. Gândirea a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, la iniţiativa lui Cezar Petrescu, într-o efervescenţă culturală în care erau implicaţi tineri scriitori ce vor deveni nume mari ale literaturii noastre: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu. Cezar Petrescu s-a adresat şi prietenilor săi de la Bucureşti şi de la Iaşi pentru a colabora la noua revistă, primind manuscrise de la Ion Pilat, Ion Vinea, Victor Ion Popa, Ionel Teodoreanu, Alexandru Philippide şi de la alţii. Revista nu avea un program, ci exprima, în articolul Cuvinte pentru drum, dorniţa de a reuni scriitori din întreaga ţară şi de a oglindi astfel complexitatea fenomenului literar românesc în poezie, proză, teatru şi în publicistică. Apărută în condiţii grafice deosebite, cu ilustraţii de Oscar Han şi Atanasie Demian, revista a publicat literatură de calitate, reprezentând orientări estetice diverse, situate între tradiţionalismul care a asimilat inovaţii moderniste şi un extremism neosămănătorist, promovat mai ales de Pamfil Şeicaru. Din octombrie 1922, Gândirea s-a tipărit la Bucureşti şi, din decembrie, la îndemnul lui Nichifor Crainic, s-a mutat în Capitală şi redacţia. Colaboratorii revistei se îdreaptă spre o critică etică a literaturii, atacând, de exemplu, romanul Ion de Liviu Rebreanu. Gândirismul a aşezat creaţia literară sub semnul ortodoxismului, propunând: • un tradiţionalism spiritualizat, definit prin religia ortodoxă, care ar fi esenţa conştiinţei naţionale a românilor • un antioccidentalism bazat pe ideea că, în cultura autohtonă, există forţe inconştiente, capabile să se opună unei societăţi a maşinismului distrugător adus de civilizaţia apuseană • o rezistenţă împotriva străinilor, acre ar putea altera spiritualitatea românească păstrată la sate. Revista şi-a continuat activitatea până în 1944, când încetează să mai apară. Trăirismul a fost o mişcare culturală a generaţiei anilor ’30 ai secolului trecut, care a promovat iraţionalismul mistic şi trăirea plenară, autentică. Ideologul mişcării a fost profesorul de filosofie Nae Ionescu, promoter al trăirii în forme extreme, periculoase, singurele care ar oferi o posibilitate de a depăşi condiţia umană. Era o doctrină a aventurii, a disperării, care a dus la exaltări ce au apropiat-o de idealurile mişcării de extremă dreaptă a Legiunii Arhanghelului Mihail şi Gavril. Această grupare a fost legată de revistele Cuvântul , înfiinţată în 1925, şi Criterion , apărută în 1934, ca publicaţie a grupării omonime constituite în 1932 de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Arşavir Acterian şi de alţii. Această mişcare îşi propunea: • renaşterea spirituală a României prin credinţa creştină • un cult al trăirii înţelese ce nelinişte metafizică • cultivarea unui amestec de antieuropenism şi europenism. ORIENTĂRI TRADIȚ IONALISTE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA La începutul secolului trecut, se poate vorbi, in cultura românească, despre două mari orientări tradiţionaliste: sămănătorismul şi poporanismul. Sămănătorismul a fost o mişcare literară grupată în jurul revistei Sămănătorul, de la care şi-a luat numele. Revista a apărut la Bucureşti, în 2 decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, la iniţiativa lui Spiru Haret. În articolul-program se afirma: simpatia pentru universul rural, văzut ca păstrătorul de tradiţii; întoarcerea spre trecut şi cultivarea insistentă a acestuia; lupta împotriva elementelor culturale străine; preferinţa pentru prezentarea idilică a satului românesc; respingerea civilizaţiei urbane, care generează o dramă a dezrădăcinării. Chiar din al doilea an al apariţiei sale, Sămănătorul şi-a schimbat conducerea, preluată de Ilarie Chendi şi Ştefan Octavian Iosif până în 1905, când director a devenit Nicolae Iorga, considerat principalul ideolog al şcolii. Nicolae Iorga a cerut o purificare a culturii noastre de orice influenţe străine. Istoricul a părăsit revista in 1906 şi, în 1910, aceasta îşi va inceta apariţia. Poporanismul a fost o orientare socială si culturală care pleda pentru răspândirea culturii în rândul poporului şi s-a constituit în jurul revistei Viaţa românească, apărute la Iaşi, în 1 martie 1906, din iniţiativa lui Constantin Stere. Ca doctrină politică, poporanismul a fost teoretizat într-o serie de articole publicate de Constantin Stere înainte de înfiinţarea revistei, acesta considerând că dezvoltarea societăţii noastre se va face pe baza obştei ţăraneşti, pentru că proletariatul nu era pregătit să joace vreun rol social. Constantin Stere punea pe seama inculturii mizeria maselor ţărăneşti şi afirma obligaţia morală a intelectualilor de a ridica poporul la lumină. Ideologul literar al orientării a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat un program centrat pe categoria specificului naţional. După Garabet Ibrăileanu, concepţia de viaţă a unui popor determină stilul şi forma creaţiei artistice individuale. Fiind că în acea perioadă mediul rural era preponderent, criticul considera că acesta ar fi izvorul specificităţii la noi. Poporanismul s-a opus sămănătorismului în concepţia literară, cerând: reflectarea veridică şi nu idilică a vieţii rurale; promovarea unor opere critice inspirate din realitatea naţională; răspândirea în lumea cultă a simpatiei pentru ţărani; refuzul eticului în detrimentul esteticului. Mişcarea poporanistă nu a creat o literatură tipică, scriitorii fiind legaţi mai mult de publicarea operelor în revista Viaţa românească decât de o ideologie în sine. TRADIȚȘ IONALISM I MODERNITATE ÎN DECENIUL AL III-LEA O publicație despre care nu se știe azi mare lucru a fost Dacia. Apărută la 23 noiembrie 1918 la București, acest ziar, are ceva din tremurul căutătorilor acestor vremuri. Directorii ziarului erau Vlahuță și Brătescu-Voinesti. În cadrul acestui ziar erau doi tineri redactori talentați care vor deveni curând nume de mare rezonanță: Nechifor Crainic și Al. Busuioceanu. În acest ziar întâlnim cronici plastice, dramatice, cursive pe teme general-culturale și cronica sau recenzia literară. Existau câteva articole foarte bune ale lui Crainic, printre care trebuie amintit “Taranul în artă”, în care poetul proclamă necesitatea reanimării sămănătorismului. În 1919 el îi închină o cronică lui Blaga, care se numește “Noul poet : Lucian Blaga” . Acesta va fi actul de început al unei prietenii de peste două decenii. Dar “Dacia” nu va rezista mult. Șocul s-a produs o data cu moartea lui Vlahuță. În memoriile sale, Crainic mărturisea că a plecat de la ziar imediat după moartea lui Vlahuță, însă a continuat să colaboreze la “Dacia”. În timp ce redactau rubricile culturale de la “Dacia” , Crainic și Busuioceanu își asumă și responsabilitatea unei reviste : “Luceafarul”. În artă și în literatură revista va prezența concepția națională, va căuta să fie o revistă în care să se reoglindeasca sufletul românesc, creeatia artistică originală a finite noastre entice. Va urmări și mișcarea literară și artistică din străinătate din acest punct de vedere. Ei spuneau că imitațiile ieftine și importurile trebuiau înlocuite cu o producție națională. Noi trebuia să învățam de la popoarele din Apus să imităm tendința de a fi , în toate manifestările vieții, originali, de a ne inspira în creațiile superioare din bogăția tezaurului etnic. Cu siguranță că tradiționalismul și-a organizat cele mai ofensive poziții în unele dintre publicațiile literare craiovene, cărora li s-a alăturat severineană “Datina”. La 15 septembrie 1925 apare revista “Suflet romanesc” care se pronunța pentru un tradiționalism cumpănit