Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Grigorie Teologul” Craiova Simbolismul european - Studiu de caz – Îndrumător: Prof. Delcea Tanţa Elaborat: Lăzărescu Ionuţ-Valentin Muscalu Victor-Dănuţ Craiova 2015 Cuprins Introducere Simbolismul european Reprezentanţii simbolismului european Simbolismul românesc Reprezentanţii simbolosmului românesc Temele şi motivele simbolismului Concluzii Bibliografie I. INTRODUCERE Definiţie. Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX- lea, ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor, a impersonalităţii reci a parnasienilor1 şi a naturalismului. Schimbarea structurii personalităţii umane din epocă determină necesitatea unei schimbări estetice. Astfel, poezia simbolistă este una exclusiv a sensibilităţii pure. Ea se reflectă pe sine; nu comunică, ci se comunică. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, fluide, vagi, muzicale, care sunt transmise prin folosirea analogiei, sugestiei, folosindu-se un limbaj poetic inedit. Ca obiect al artei este proclamat domeniul impalpabilului şi al imaginarului, subconştientul; aplecarea către stări sufleteşti nedefinite, are ca reprezentări: neliniştea, nevroza, plictisul, spleenul, oboseala, angoasa, disperarea, amărăciunea, macabrul, exotismul, etc. Atitudinea comună a simboliştilor de pretutindeni este respingerea mediocrităţii, a platitudinii unei societăţi stăpânite de valorile materiale; între societate şi nonconformismul scriitorului se deschide abisul. Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă. Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul filozofiei, al picturii, al muzicii, al ştiinţelor şi al artelor în general. Sunt preţuiţi în special Vilon ,Racine, Chateaubriand, Nerval, Lamartine. Simbolişti preiau idei filozofice din Fichte, Hegel, Schelling, Schopenhauer, sunt atraşi de poezia lui Novalis, a lui Poe şi Whitman, de arta orientală. Având multe asemănări cu simbolismul francez, simbolismul românesc nu este o simplă variantă a lui. El a apărut şi s-a dezvoltat în cu totul alte condiţii social-istorice şi mai ales în cu totul alt context literar. Simbolismul românesc nu a avut un caracter antiparnasian,ci şi-a asimilat parnasianismul. Trăsături. Simbolul este considerat elementul de bază al poeziei simboliste, element ce dă şi numele curentului. Simbolul este doar un substituent ce înlocuieşte expresia directă şi mediază cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei. În literatură, simbolul a existat în toate epocile, însă simbolismul se diferenţiază de alte curente prin faptul că are multiple semnificaţii în contextul poetic. De asemenea, la baza tehnicii simboliste stă sugestia, calea poetică de realizare a simbolului şi de exprimare a corespondenţelor, a legăturilor ascunse dintre lucruri, a stărilor vagi, nelămurite. Poeţii simbolişti nu descriu, ci comunică senzaţii corespunzătoare unor stări sufleteşti. Aşadar, poezia despre corăbii, mări, insule esxprimă tentaţia depărtării şi dorinţa de singurătate. 1 Parnasianism – curent literar apărut în Franţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce cultivă o poezie descriptivă, rece, impersonală, eliberată de afectivitate. Corespondenţele sunt afinităţile invizibile dintre diferitele părţi ale universului, care se traduc la nivelul înţelegerii textului prin simboluri. În această categorie intră şi anlogiile între senzaţii, emoţii şi tonuri. Alte trăsături ale esteticii simboliste sunt: sinestezia, muzicalitatea şi înnoirea orizontului tematic. Temele, motivele şi simbolurile specifice sunt: singurătatea, reveria, toamna şi ploaia, oraşul, boala, moartea, decorul macabru, declinul, culorile, parfumul, reosul, parcul, etc.2 Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului. Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie introducerea în poezie a versului liber, însă nu toţi poeţii simbolişti au renunţat la versificaţia clasică (Mallarme, Verlaine, Rimbaud). Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori versul liber, care exprimă nestingherit de rigorile prozodiei mişcările intime ale sentimentului poetic (muzica interioară); Paul Verlaine: Muzica înainte de toate. Simboliştii au predilecţie pentru anumite teme şi motive precum: iubirea, nevroza, târgul provincial ca element al izolării, natura ca loc al corespondenţelor.3 II. SIMBOLISMUL EUROPEAN 2 A. Costache, F. Ioniţă, M.N. Lascăr, A. Săvoiu, Limba şi literatura română – manual pentru clasa a XI-a, editura ART, Bucureşti, 2009, p.203-205 3 L. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr - Literatura română: pregătire individuală pentru proba scrisă – examenul de bacalaureat, editura ART, Bucureşti, 2012 p.166-167 Primele semne ale unei noi mentalităţi estetice, modernismul, în sensul său cel mai cuprinzător, apar în Franţa, în poezia lui Baudelaire. Abia la 18 septembrie 1886, Jean Moréas publică în suplimentul literar al ziarului „Le Figaro” o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii mişcări. Aceste propune numele curentului simbolist ce provine din grecescul σίμβολου, care se traduce semn. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista Le Symboliste. Numele propus de Moréas se va impune în faţa denumirii orientării moderniste lansate de grupa lui Paul Verlaine. Şefii recunoscuţi ai şcolii simboliste sunt Verlaine şi Mallarmé. Reprezentanţi de seamă ai curentului simbolist sunt: francezii Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Jean Moréas; belgienii Emile Verhaeren, M. Maeterlinck; germanii Stefan George, Rainer Maria Rilke; spaniolii Rubén Dario, Antonio Machando şi italianul D’Annunzio.4 În Franţa versul liber a fost introdus de Gustave Kahn. Rene Ghil utilizează şi el versul liber, încercând să substituie sensul noţional al cuvintelor expresivitatea lor muzicală. Versul clasic apare multor poeţi simbolişti ca insuficient, rima este considerată ca o simplă convenţie, de aceea, ei ajung la concluzia că sfoara asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber produce efecte muzicale deosebite. Reprezentaţii simbolismului european Charles Baudelaire (1821-1867) este precursorul poeziei simboliste, întemeitorul poeziei moderne franceze. El se situează la răspântia din care poezia se desparte de romantism, alegând definitiv calea modernismului. Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”, iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd. În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust. Paul Verlaine (1844-1896) este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. Acesta acordă o importanţă deosebită efectelor muzicale ale versurilor, rezultată din repetiţii de cuvinte, din folosirea refrenului sau a vocalelor repetate în mod obsedat, ca în Cântec de toamnă, care prin traducere nu-şi poate păstra întregul efect muzical din textul original. 4 Ibidem, p. 203-204 Poezia sa este constituită din întrebări neclare, visuri inconştiente, tristeţi, aspiraţii, stări melancolice etc. Stéphane Mallarmé (1842-1898) a fost un alt maestru recunoscut al şcolii simbolistice. Poet cu o formaţie intelectuală mai solidă, un temperament mai calm şi echilibrat, Mallarmé, este dezgustat de viaţa banală şi vulgară, din care vrea să evadeze: Ah! carnea-i tristă iar cărţile, citite toate./Să fug, să fug de-aici! Simt păsări îmbătate/Ce zboară printre spume şi bolţi nemaivăzute!/Nici vechi grădini, nici parcuri în ochii mei răsfrânte/Nu pot reţine-un suflet, din plin scăldat de mare/O, nopţi! Nici chiar lumina pustie-a lămpii clare/Pe foaia mea nescrisă cu albul ei de pază,/Nici tânăra femeie cu pruncul ce-alăptează.(Briză marină) Astfel, ca şi în cazul celorlalte curente literare şi culturale, locul apariţiei simbolismului este Occidentul, implicit Franţa. III. SIMBOLISMUL ROMÂNESC Simbolismul românesc ia naştere într-un moment aproape sincronic celui european: spre deosebire de clasicism sau romantism, ale căror ecouri dunărene apar la o oarecare distanţă de timp, simbolismul are şansa de a găsi o literatură română europenizată ca spirit. Afirmat prin Alexandru Macedonski şi cercul Literatorul, simbolismul românesc ne apare astăzi dezvoltat sub un destin curios. Până în 1900, are o existenţă mai degrabă subterană şi un statut semi-oficial. De la reprezentanţii Junimii până la scriitori din jurul revistei Contemporanul, toţi au exclus-o din rândul artei sub diverse pretexte. Astfel, prima generaţie simbolistă românească, pe care o putem numi macedonskiană, a avut un număr mic de autori valoroşi. Pe lângă titanul poeziei simboliste mai amintim încercările firave ale lui Traian Demetrescu, Bonifaciu Florescu,