142 ROMÂNĂ Antonina SÂRBU în dialog cu Anatol PĂDURARU Fratele meu a pus problema opririi masacrului limbii române în Basarabia Pe 14 martie 2012 Anatol Păduraru, fratele scriitorului Ni- colai Costenco, a plecat la cele veşnice... A fost înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti. Reproducem acest interviu în amintirea lui Nicolai Costenco, de la a cărui naştere se împli- nesc o sută de ani. Întâmplarea a fost simplă. În stocul de carte adunat la ac- ţiunea „O carte pentru copiii Liceului «Luceafărul» din A.S. – jurnalistă, membră Vulcăneşti” am descoperit Din bezna temniţei... (Scrisori a Uniunii Jurnaliştilor din gulag), incluzând corespondenţa scriitorului Nicolai Cos- din Moldova, autoarea tenco cu prietenii şi cu familia sa în perioada aflării în exil, la volumelor de proză Colaje Dudinka. Volumul a apărut în anul 2004 din străduința fi- (2006), Pe muntele Hermon ului scriitorului, Constantin Costenco. „Dragă Tolică!”, astfel ninge (2008), alcătuitor îşi începea Nicolai Costenco scrisorile către fratele sau, Anatol al culegerii Mănăstiri Păduraru. Întâlnindu-l pe arhitectul Mihai Chiosev, căsătorit basarabene (1995). cu Tatiana Costenco, una dintre fiicele scriitorului, am aflat că Anatol Păduraru este în viaţă şi locuieşte la Bucureşti. Prin contribuția Tatianei Chiosev-Costenco, căreia îi aduc multe mulțumiri, am plecat la Bucureşti. La ultima noastră întâlnire, Tatiana îmi mărturisea că, de câteva zile, îl visează pe tatăl său zâmbind. „Pot să număr pe degete de câte ori l-am văzut zâmbind în viaţă, pentru că tata era un om trist.” Modelul de rezistenţă umană reprezentat de Nicolai Costenco este simbo- lic pentru istoria Basarabiei, comportând drama intelectualu- lui nenorocit de regimul comunist. Oglinda vieneză, dulapul din lemn de nuc, tablourile, ceasul cu cuc ce anunță trecerea secundelor de 270 de ani, discuri- le, biblioteca în care descopăr o Biblie cu autograful Patri- arhului „Cu dragoste pentru Teodor Păduraru, bun creştin şi prieten”, discuri cu vocea Mariei Tănase, Frank Sinatra, Luciano Pavarotti – toate fac atmosfera spirituală la care nu a renunțat niciodată. Scrisorile fratelui său Nicolai le ţine pe masă. Amabil, demn, Anatol Păduraru a acceptat cu plăcere dialogul. DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE 143 Cele câteva ore au trecut repede. La despărțire mi-a dăruit o cruciuliță adusă de la Sfântul Munte, deşi spune că nu este un om religios. Mi-a citit o scrisoare din anul 1974, datată cu 21 iu- nie, scrisă de Nicolai Costenco, dar a rugat să nu o reproduc. Dialogul a început cu o Declarație. Aşezat pe un scaun de epocă, Anatol Păduraru a rupt sigiliul arhivei de familie: – E o nenorocire că am trăit într-un timp în care atât viața mea, cât şi a frate- lui mei, Nicolai Costenco, a fost distru- să de regimul comunist. Eram în zona românească, fratele a insistat, la vârsta de 26 de ani, să rămână la Chişinău. După cum a povestit el, la o întrunire a scriitorilor, stătea în dreapta lui Nichita Hruşciov, care mereu îl servea cu por- Anatol Păduraru, tocale, a pus problema opririi masacră- fratele scriitorului Nicolai Costenco rii gramaticale a limbii române cu expresie santistă de dincolo de Nistru. El a declarat că limba vorbită în Basarabia este limba română şi în niciun caz altă limbă infiltrată cu diferite expresii de dincolo de Nistru. S-a dus atunci pe post de redactor la Teatrul moldovenesc din Tiraspol. Nu a stat mult, deoa- rece şi-a dat seama că nu se mai poate. Venind războiul, exact cu 3 săptămâni înainte, a fost deportat în Dudinka, dincolo de Oceanul Înghețat de Nord, aproape de revărsarea râului Enisei. – Domnule Păduraru, am venit ca să vă provoc amintirile cu Nicolai Cos- tenco. M-a impresionat corespondenţa. Vă rog să-mi spuneți de ce aveți nume de familie diferite?... – Pentru că, în 1921, mama mea, Maria Costenco-Radziovschi, l-a cunoscut pe avocatul Teodor Păduraru, tatăl meu. În 1918, când s-a făcut reunirea Ba- sarabiei cu Ţara, tatăl lui Colea, trebuie să se ştie că Nicolai Costenco este din nobili pe linie paternă, a trebuit să părăsească Basarabia, a trecut Nistrul şi s-a pierdut. Sau a fost exterminat de bolşevici, care nu prea alegeau oamenii. Deci în 1918 Maria Costenco a rămas văduvă, peste trei ani l-a cunoscut pe tata, Teodor Păduraru. Între timp, a aflat prin nuş tiu ce emisar de la Odesa că soțul ei, Fiodor Costenco-Radziovschi (şi tata se numea Teodor) a fost ucis. Nu ştiu nimic despre împrejurările în care s-au cunoscut părinții mei, nu vorbeau despre acest lucru. Ei l-au avut ca naş de cununie pe Pantelimon Halippa. Sora lui Pan Halippa, Maria, căsătorită cu tatăl lui Teodor Păduraru, 144 ROMÂNĂ era bunica mea. Este rubedenie de sânge între noi. După Unirea din 1918, Pan Halippa, cu care tata era prieten – toată viața au păstrat această relație de prietenie –, devenise senator din partea Partidului Țărănist şi ministru în Guvernul României. – Vă mai amintiți casa de la Chişinău? – Da, am locuit în str. Haralambie, 142, acum se numeşte Alexandru cel Bun. A fost distrusă. – Cum v-aţi înțeles cu fratele Dvs.? – Draga mea, Nicolai s-a născut pe 21 decembrie 1913, iar eu, fratele uterin, cum zice Vasile Malaneţchi, m-am născut cu 9 ani mai târziu, la 14 august 1922. Să fiu sincer, relațiile dintre noi, până la deportare, pe când îmi făceam studiile la liceu, au fost afectuoase. – Cum se numea liceul? – Am absolvit Liceul „B.-P. Hasdeu” din Chişinău. Vă dați seama că atunci când el a devenit redactor la „Viața Basarabiei” eu aveam doar 10 ani! Ni- colai era deja un scriitor format, intrat pe făgaşul scrisului, iar eu un copi- landru. Dudinka a schimbat această relație, am început să corespondăm şi ne-am apropiat sufleteşte. Era un tip cu care te puteai înțelege foarte bine, însă ca fire pot să spun că era dur, aspru. O compătimesc pe Maria, şotia lui, care l-a acceptat pe fratele meu, care nu admitea pruncuciderea şi a amenințat-o că, dacă face un avort, o „gâtuie ca pe un câine”. Astfel, Maria a născut şapte copii. Ileana este ultima, să fie toți sănătoşi şi multe bucurii de la unchiul din Bucureşti! În ultima mea călătorie în Basarabia, acasă, i-am făcut o vizită lui Teodor, un alt fiu, care locuieşte la Mereni. Am fost pe la cele două morminte, al Mariei şi al lui Nicolai, un copil al fratelui meu, care a decedat pe un şantier de construcții la Moscova. Mi-am luat iertarea de pe urmă cu ei. – Dar cum se face ca v-aţi despărțit? Întreaga familie a plecat, iar Nicolai a rămas în Basarabia, fiind şi deportat? – Eram în clasa a 7-a, prin 1939-’40. La sfârşitul verii mama a hotărât că eu tre- buie să o însoțesc la băi în județul Alba. Acolo, peste patru zile de la sosire, ne-a prins ultimatumul sovietic „Retrocedați Basarabia!”. În acest dulap de nuc, pe care-l păstrez cu sfințenie, singura reminiscenţă de la părinții mei, mama ținea toate bijuteriile de familie. În stânga era un palton de nutrie al tatei, în despărțitura din dreapta – blănurile mamei. Toate erau acasă, la Chişinău, noi la băi aveam cele necesare pentru un concediu de vară de 2-3 săptămâni. Papa DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE 145 a transferat banii de la bancă. A reuşit. Cu acei bani a cumpărat două case în Intrarea Domneşti, vis-a-vis de biserica Olari. În 1997 am fost obligat la retrocedarea casei, de care au beneficiat trei chiriaşi. Aceştia au cumpărat-o conform decretului 112. Aşa s-au făcut stăpâni pe casa mea, de atunci mă ju- dec, de zece ani. Azi, pe 28 martie, este a treia zi de când ne tot amână şedința. Ne judecăm cu actualii impostori. Fiica-mea se ocupă de proces. – Dacă v-ar returna imobilul, aţi putea reveni în casa părintească? – Nu mă mai interesează casa. Terenul valorează 800 mii de euro. E în plin centrul capitalei. – Aveți în casă multe tablouri scumpe, opere de valoare, sunteți un colecționar? – Cel mai valoros este cel ce reprezintă Catedrala şi Clopotnița din Chişinău. Autor este vărul meu, Gheorghe Leahu, arhitect la Bucureşti. Mi l-a făcut ca- dou când am împlinit 80 de ani. Clopotnița şi Catedrala din timpul copilăriei şi adolescenţei mele. – Mi-aţi zis, ceva mai devreme, că vă place să vi se spună Tolea Păduraru. Cum s-a simțit basarabeanul Tolea Păduraru în Bucureşti? – Nu am avut probleme, ne-am integrat în patria noastră în mod normal. Niciun fel de probleme. Mai mult, s-a întâmplat după ce am devenit sa- lariat la Institutul de Cercetări Ştiințifice, ca şi toți cei care veneau din Rusia, din U.R.S.S., eram invitat să fac traduceri, sigur că rusa mea este una vorbită, nu e o limbă literară. Am cumpărat un dicționar rus-român ca să traduc la Institutul de Zootehnie. Chiar am condus şi turişti români la Moscova şi Kiev. – Părinţii Dvs. ştiau ruseşte? – Sigur. Mama era din comuna Ciugureni, județul Orhei. Tata era din comuna Tipleşti, județul Bălţi. Bunicul meu era Păduraru. Mama era Leahu, numele de domnişoară. – Înțeleg că familia avocatului Păduraru s-a integrat firesc. Unii basara- beni însă au dus-o mai greu... – Cine era puturos. Am avut colegi din Chişinău care în clasa a opta au rămas corigenți pentru că nu vroiau să învețe. Am avut în casă profesor de franceză şi de germană. Veneau acasă şi făceam ore suplimentare. Faptul că vorbesc franceza şi germana fluent se datorează educației, culturii tatălui meu, Teodor Păduraru, căruia i-au plăcut oamenii culți, instruiți. 146 ROMÂNĂ – De aceste privilegii a beneficiat şi Nicolai Costenco? – Desigur, papa nu a făcut nicio diferență între mine şi Colea.