eternitãti,,, DINTRE RAMURI DE ARIN În ianuarie, când pãdurile trosnesc de ger, când sub zãrile dilatate de fum drumurile, de un albastru subtil, se încâlcesc de spasme, s-a nãscut cel mai mare poet al românilor. Ivit pe lume în þinutul care avea sã ni-i dãruiascã prin ani pe George Enescu, ªtefan Luchian, Nicolae Iorga, el s-a nãscut din dorul arborilor, din chemãri de izvoare, din clãtinãri de lanuri de grâu, din deschiderea lunii în flori de nufãr, din boarea de aur magic ce pluteºte peste Moldova ºi norodul ei de mãnãstiri în care-ºi dorm somnul binemeritat marii voievozi ai întemeierii noastre. Mihai Eminescu este numele unei þãri ºi al unui neam. El a dat limbii române fiinþã ºi destin de nemurire, înnobilând-o cu luminã de geniu, cu trestii þâºnind din fecunditatea Dunãrii ºi a visului fericit, cu dezmierdãri de aprilie, cu mare sub fereastrã ºi grãdini în care gândesc piersicii. Noi toþi (inclusiv cei ce-l denigreazã) suntem patimã clãditã pe cuvintele lui, ºi fiecare cuvânt al lui e o vatrã de jãratec lângã care se-ngânã poveºti ºi doine, ghicitori, eresuri. Mihai Eminescu este fulgerul rotund al României trecând prin glasul vechilor biserici ºi cazanii, e partea cea mai înaltã a istoriei. Cu el începe ºi urcã munþii lumii credinþa noastrã în pãmântul ce-l cãlcãm ºi-l iubim. El a sãdit eternitatea cu tei ºi cu plopi, cu turme încãrcate de amurg, ºi de liniºte lungã, el ne-a împodobit dragostea cu ºoapte ce fac stelele sã coboare vrãjite pânã în dreptul tâmplelor ºi ne-a schimbat fiecare gând în pasãre care bea lunã ºi pluteºte la nesfârºit numai în pânzele de apã vie ale cerului botezat în Uspenia Botoºanilor. Ziua naºterii lui Eminescu nu-ºi va usca niciodatã Vreme trece, vreme vine, clipele, iar frunzele ei albe vor suna în rãsãritul tuturor Toate-s vechi çi nouã toate; generaþiilor, vestind cã din noianul uitãrii se desprinde mereu un zeu încins cu hainã de umbre ºi raze fãrã Ce e rãu çi ce e bine seamãn, ca sã ne colinde sufletul cu primãveri, taine ºi flãcãri jucând pe comori. Tu te-ntreabã çi socoate; Iar noaptea stingerii lui nu se va întâmpla nici Nu spera çi nu ai teamã, mãcar în crãpatul ºi orbirea stelelor din cer. În ianuarie, inima ºopteºte versuri sfinte: Ce e val ca valul trece; Peste vârfuri trece lunã, De te-ndeamnã, de te cheamã, Codru-ºi sunã frunza lin. Dintre ramuri de arin Tu rãmâi la toate rece. Melancolic cornul sunã... ianuarie, 2004 SAECULUM 7/2004 1 aniversåri Florin Constantiniu 24 IANUARIE 1859, ASTÅZI Evocarea unui eveniment istoric – în cazul de faþã 24 spunã „da” ºi sã le punã astfel în faþa faptului împlinit. ianuarie 1859 – nu se poate reduce la simpla narare (pentru a Generaþie de demiurgi politici, paºoptiºtii au beneficiat de câta oarã?) a acelei admirabile performanþe politice a românilor doi factori favorizanþi: contextul internaþional ºi extraordinara (moldo-muntenii), capabili sã eludeze inteligent prevederile solidaritate naþionalã. Asupra acestuia din urmã se cuvine stã- Convenþiei de la Paris (1858), care, respingând cererea Adu- ruit, cãci fãrã vigurosul curent de opinie publicã, favorabil unirii, nãrilor (divanurilor) ad-hoc ca Moldova ºi Þara Româneascã acþiunea lor ar fi rãmas în aer. Când Kogãlniceanu a spus cã sã se uneascã într-un singur stat, numit România, nu a precizat „Unirea naþiunea a fãcut-o”, el a exprimat concis o realitate cã în fruntea celor douã Principate dunãrene nu putea fi aleasã fundamentalã: elita ºi masa au acþionat solidar ºi unitar. aceeaºi persoanã. A devenit astfel posibilã dubla alegere a lui Noi, cei de astãzi, am fi în stare sã repetãm fapta înain- Alexandru Ioan Cuza ºi realizarea, într-o primã etapã, a Unirii, taºilor? în fapt, a Moldovei ºi Þãrii Româneºti. Mã tem cã nu! Unul din marile adevãruri, mai puþin ºtiute însã, este cel Factorii de decizie au ratat, în 1990-1991, ºansa de a realiza rostit de Benedetto Croce, dupã care fiecare istorie este unirea Basarabiei cu România. ªi astãzi, o parte însemnatã a contemporanã, în înþelesul cã, în scrierea ºi receptarea istoriei, opiniei publice româneºti priveºte cu indiferenþã problema istoricul ºi, respectiv, consumatorul de istorie sunt preocupaþi eliminãrii unei anomalii, la originea cãreia se aflã Pactul Molo- sã gãseascã rãspuns la întrebãrile/sfidãrile timpului lor. tov-Ribbentrop: existenþa a douã state româneºti. Nu s-a mani- Comentând afirmaþia filosofului ºi istoricului italian, citatã mai festat la noi un curent de opinie publicã împotriva planului rus sus, H.I. Marrou scrie: „chiar când ea (istoria – n.n.) va trata de federalizare a Republicii Moldova, care urmãreºte pulveri- subiecte în aparenþã foarte îndepãrtate în spaþiu ºi timp, ea zarea unitãþii ei teritorial-politice ºi permanentizarea prezenþei nu-ºi va merita numele de istorie decât în mãsura în care se militare ruse în zona nistreanã, pentru a asigura premisa unei relevã ca o contribuþie la elucidarea problemelor puse conºtiin- politici active a Moscovei în Europa de Sud-Est. þei istoricului ºi a fraþilor sãi, de interpretarea situaþiei create Aspiraþia integrãrii României în NATO ºi Uniunea Europeanã prin conjunctura politicã, socialã, economicã ºi culturalã a a fost tradusã în politica noastrã externã printr-un ºir de perioadei în care ei sunt plasaþi” (H.I. Marrou, în vol. L’Histoire demersuri stângace, în care rãzbãtea teama de a nu supãra pe et ses méthodes, sub direcþia lui Charles Samaran, Paris, cei mari chiar în detrimentul demnitãþii naþionale. Gallimard, 1967, p. 7). Lecþia fãuritorilor actului de la 24 ianuarie 1859 pare a fi În lumina acestei corecte constatãri este locul sã ne rãmas uitatã în manuale. Istoria nu valoreazã însã doi bani, întrebãm: ce ne spune nouã, românilor de astãzi, Unirea din când învãþãmintele ei nu sunt luate în seamã. 24 ianuarie 1859? Ce ne spune ea în actuala conjuncturã, Dacã în faþa asaltului globalizãrii, cu a ei culturã de masã caracterizatã prin existenþa a douã state româneºti (România nivelatoare, nu vom afirma rãspicat individualitatea naþionalã, ºi Republica Moldova), de divizarea profundã – pe criterii atunci toatã strãdania ctitorilor din 1859 ºi 1918 se va dovedi politice – a societãþii româneºti, de contestarea statului zadarnicã: pe harta Europei va figura, desigur, un stat România, naþional, în numele globalismului ºi al regionalismului, de dar el va fi lipsit de suflet ºi de chip. urmarea docilã a diverselor comandamente venite din afarã? Afirmarea identitãþii ºi a conºtiinþei naþionale nu înseamnã Factorii ºi realitãþile enumerate mai sus par sã facã din închistare ºi provincialism, ci integrarea patrimoniului naþional actul de la 24 ianuarie 1859 un eveniment mult mai îndepãrtat în cel universal ºi european. Formula generalului de Gaulle, decât intervalul de timp scurs de atunci. Mai îndepãrtat de noi Europa patriilor, exprimã, în chipul cel mai fericit, soluþia unei ca români, care nu mai pãrem în stare de o asemenea ispravã. probleme, care, rãu pusã, poate pãrea insolubilã. Integrarea Generaþia paºoptistã a fost – incontestabil – generaþia cea înseamnã, în aceastã perspectivã, asocierea tuturor contri- mai creativã din istoria poporului român. A pus bazele statului buþiilor naþionale ºi împãrtãºirea dintr-un tezaur, creat prin naþional, i-a dat independenþa ºi a angajat ferm societatea aportul fiecãrei naþiuni. româneascã pe drumul modernizãrii. Paºoptiºtii au fost europeni, în sensul cel mai deplin al În 1848, când intervenþiile rusã ºi otomanã au stins flacãra cuvântului. Ideologia revoluþionarã a depãºit frontierele, într-un revoluþiei în spaþiul românesc, se pãrea cã împlinirea idealului sentiment de fraternitate a naþiunilor. De aici, Primãvara po- naþional ºi revoluþionar al paºoptiºtilor s-a îndepãrtat cu cel poarelor, cum a fost numit fenomenul revoluþionar paºoptist puþin câteva decenii. Adevãrat „jandarm” al Europei, Rusia era din Europa; de aici, bunãoarã, strãdania lui Nicolae Bãlcescu atotputernicã, ºi umbra ei ameninþãtoare acoperea cele trei de a se ajunge la o conciliere între Kossuth ºi Avram Iancu, în þãri româneºti. Paºoptiºtii nu s-au descurajat. S-au comportat numele solidaritãþii revoluþionare. dupã un principiu, pe care avea sã-l formuleze mult mai târziu Europenismul lor nu i-a împiedicat pe paºoptiºti sã-ºi Antonio Gramsci: „Pesimismul raþiunii – optimismul voinþei”, dedice toate forþele împlinirii idealului naþional ºi sã creeze altfel spus, cu cât evaluarea raþionalã a situaþiei îþi spune cã statul român modern, premisa Marii Uniri din 1918, adicã a aceasta este fãrã ieºire, cu atât voinþa de acþiune trebuie sã fie desãvârºirii unitãþii naþionale. oþelitã de perspectiva optimistã, dãtãtoare de încredere. Într-o conferinþã, rostitã la radio, în 1932, Despre sem- La numai câþiva ani de la reprimarea Revoluþiei de la 1848, nificaþia zilei de 24 ianuarie, Nicolae Iorga vedea în Unirea înfrângerea Rusiei în Rãzboiul Crimeii (1853-1856) modifica Principatelor un exemplu, „care scrie în faþa generaþiei de azi, radical cadrul geopolitic ºi geostrategic în Europa de Est. În impresionatã de toate insolenþele ºi stropitã de toate obrãz- condiþiile în care statutul Principatelor dunãrene a devenit o niciile, ca un nou «în acest semn vei învinge»: solidaritate, abne- problemã a echilibrului european, paºoptiºtii au gãsit formula gaþie, sacrificiu”. (N.Iorga, Sfaturi pe întunerec, ed. Valeriu dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca modalitate de Râpeanu, Bucureºti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 43) înfãptuire a unirii Moldovei ºi Þãrii Româneºti. Au avut curajul Cuvinte pe deplin actuale ºi astãzi. Sã învãþãm cu toþii din ca, atunci când cele ºapte puteri garante au spus „nu”, ei sã ele! 2 SAECULUM 7/2004 aniversåri Dan Berindei UNIREA PRINCIPATELOR ÎN CONTEXT INTERNAÞIONAL Secolul al XIX-lea a fost un veac al naþionalitãþilor, în cursul dus la încheierea ostilitãþilor, dar a clarificat poziþiile celor douã cãruia unele naþiuni au reuºit sã-ºi întemeieze state naþionale. pãrþi. Cãderea Sebastopolului ºi moartea þarului Nicolae II au Dacã Anglia, Franþa, Spania ori Rusia fiinþau de veacuri ca enti- creat apoi condiþiile pentru a se ajunge la pace.