Revistă De Istorie Şi Cultură Anul VII, Nr.1 (71), Ianuarie 2018 Editată De Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI

An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr.1 (71), ianuarie 2018 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Sus: Teatrul Naţional din Caracal la 1905, considerat pe bună dreptate de către un corespondent anonim ,,...şcoala de corecţiune a moravurilor, pe cari mulţi o iau drept local de amuzament, spre a-şi goni plictiseala...”. Jos: Instantaneu surprins la 15 octombrie 1933, când s-a dezvelit în faţa Teatrului Naţional din Caracal bustul dramaturgului Haralamb G. Lecca (colecţia Dumitru Botar- Caracal). 2. O imagine rară, surprinsă în vremea ocupaţiei germane (1916-1918) la Slatina: militari germani în faţa Cazinoului din oraş. Cazinoul se afla în faţa bisericii ,,Sfânta Treime” şi aparţinea acesteia; în acea perioadă fusese concesionat lui Carol Zoller (cel care înfiinţase un cinematograf în 1912 la Hotel Jianu din Slatina, cerând primăriei voie să aducă un grup electrogen, întrucât în Slatina nu exista la acea dată uzină electrică). În vremea ocupaţiei, Cazinoul a fost ocupat de germani, aceştia amenajând aici Căminul Soldaţilor Germani. Ocupanţii nu au plătit nimic bisericii, datoriile rămânând tot în sarcina lui Zoller. Clădirea, care avea la etaj sală de spectacole iar la parter berărie, a fost prima casă de cultură a Slatinei (1949-1950). A fost demolată în 1966. 3. Sus: La Slatina funcţiona la începutul secolului al XX-lea atelierul foto L.A. Degen unde s-au executat şi aceste fotografii ce reprezintă aceeaşi persoană. Jos: Tot la Slatina, în atelierul foto-arte Chaland s-a executat această fotografie. 4. La atelierul fotografic al lui Albert Boga din Caracal s-a executat la începutul secolului al XX-lea şi acest tablou al unui copil neidentificat.

www.memoriaoltului.ro 1 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Cuprins

1. Ion Andreiţă- Un sat născut din dragostea pe furate...... /3 2. Ion Lazu- Jurnalul unui scriitor slătinean (XVII)...... /5 3. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (I)...... /7 4. Dumitru Botar- Lebedele Ghiţă şi Mariţa...... /16 5. Corneliu Nedelciuc- Unirea Basarabiei cu România în 1918 (I)...... /19 6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (IX)...... /25 7. Nicolae Popescu-Optaşi- Aromâni şi albanezi veniţi şi stabiliţi la Slatina...... /34 8. Nica Marcela- Din viaţa şi activitatea arheologului prof. dr. Marin Nica (1933- 2014). Repere biografice şi autobiografice...... /37 9. Dan Dumitru Anastasescu- Biserica ,,Sfinţii Voievozi” Deleni...... /40 10. Mircea Damian- ,,Tramvaiele”...... /46 11. Marin Petran-Vlădila- Două dintre personalităţile uitate ale comunei Vlădila...... /52 12. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (II)...... /55 13. Veselina Urucu- Câteva însemnări despre satul romanaţean Radomir...... /60 14. Cornel Manolescu- O foaie de zestre de la Morunglav...... /71 15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Ianuarie...... /73 16. Comandor (r.) Nicola Tudor- Legăturile părintelui Papacoic cu ţinuturile deveselene...... /75 17. Pentru biblioteca dumneavoastră...... /77 18. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (XI)...... /82 19. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Încă un pseudonim al poetei Ada Umbră...... /88 -Întregiri la biobibliografia poetei Ada Umbră...... /90 20. Col. (r.) Dumitru Matei- Aportul armatei române la realizarea Marii Uniri.../96 21. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian- Eroii din satul Dranovăţu, comuna Găneasa, judeţul Olt (II)...... /99 -Eroii satului Izvoru, comuna Găneasa...... /100 -Eroi căzuţi pe câmpul de luptă în primul război mondial (1916- 1918) din satul Grădiştea, comuna Găneasa, judeţul Olt….../102

www.memoriaoltului.ro 2 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Scrisori natale (I) Un sat născut din dragostea pe furate

ION ANDREIŢĂ

…Sunt scrisori pe vechea adresă – vorba lui Sorescu - primite de acasă sau trimise acasă, după caz: acasă adică, în ceea ce mă priveşte, judeţul Olt–şi, desigur, împrejurimile sale din marea Ţară a Olteniei; loc pe care Nichita îl numea atât de expresiv şi misterios: acasa fiecăruia, căci fiecare trebuie să avem, să fi avut o acasă a lui. La 1 martie 1934, în spaţiul administrativ al judeţului Olt se reînfiinţează plasa Mijlocu, cu reşedinţa la Perieţi, fiind cea mai mare din judeţ, cuprinzând 35 de comune. Am spus cele de mai sus pentru a arăta că această comună-capitală de plasă, Perieţi, însemna ceva pe harta judeţului Olt: avea însuşiri mai mult sau mai puţin urbane, ţărani frumoşi şi harnici, stăpâni pe loturile lor dintotdeauna (moşneni vechi, cu urice de Ştampila satului Perieţi din plasa Mijlocului, judeţul Olt (1861) la domnii dintâi, dar şi moşneni mai noi, deveniţi stăpâni pe pământul dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1864, când li s-a adresat sacerdotal: Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre). Perieţenii mai aveau şi câţiva boieri, nu mulţi, cu care se înţelegeau bine (dovadă că primăvara lui 1907 a trecut liniştită prin satele acestei comune, deşi oamenii ştiau despre faptele răsculaţilor din satele apropiate: Vâlcele, Crâmpoia, Şerbăneşti, unde conacele boiereşti ardeau ca nişte făclii ale osândei şi durerii suportate de atâta amar de vreme de către cei obidiţi; tot atunci, într-o comună apropiată, Tituleşti, ţăranii au dat foc conacului lui Gheorghe Burcă, socrul lui Nicolae Titulescu, căsătorit la 10 mai 1909 cu fiica acestuia, Caterina). Pe cât se putuse, mulţi dintre perieţeni aveau ştiinţă de carte: cele patru sau cinci clase primare din comună-alţii urcaseră şi alte trepte, iar unii reveniseră în sat ca învăţători, mici Hotărnicia moşiei Perieţii de Sus funcţionari, consiliindu-i de bine pe consătenii lor. a lui C. Romano (1905) www.memoriaoltului.ro 3 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Şi am mai spus cele de mai sus şi pentru că această comună capitală de Plasă, Perieţi, este locul meu natal, acasa mea- unde revin adesea şi de unde mă întorc vindecat de multe şi îmbolnăvit de multe altele. Mai ales îngrijorat de potrivirea, şi nepotrivirea, cu locul meu natal a frumoaselor versuri-îndemn rostite de Eminescu către Ţară: La trecutu-ţi mare, mare viitor! Trecut mare, precum s-a văzut (şi se va mai vedea) a avut (şi) comuna Perieţi; în legătură cu viitorul, lucrurile sunt discutabile, dacă nu chiar nefavorabile. Despre toate acestea, un bob de zăbavă. Documentar, locul este atestat la 30 iunie 1477, când Basarab cel bătrân Voievod (Laiotă) întăreşte slujitorilor lui Badea, Ivan şi Tâmpeanu ocine în Nănăşeşti, Mirileşti şi Conacul Massu de la Perieţi Urşi-Mirileşti fiind numele unui sat (mai târziu Mierleşti aparţinând de Perieţi) act pentru care, zice domnitorul: ,,Şi mi-au dat un cal, pentru că le-au fost vechi ocine”. Ceva mai târziu, la 19 iulie 1593, într-un act semnat de Petru Voievod, apare numele paharnicului Voinea ot Perieţi, care va reveni aproape anual în diferite zapise: 1599, 1600,1602, 1603, semn al importanţei sale locale. Dar comuna Perieţi- din vajnicul judeţ Olt- dăinuie mult mai demult. Conform valoroasei monografii întocmită de consătenii-profesori Claudia-Teodora Truţă şi Mihai Barbu, această comună are un trecut mult mai îndepărtat… o existenţă de câteva secole înaintea actului documentar; ea a fost situată încă din secolele IX-X la circa 2 kilometri spre răsărit, într-o vale numită Valea Caselor-după unii cercetători Valea cu Casele. În ceea ce priveşte numele comunei, există vreo două opinii şi mult mister. Autorii monografiei iau în semă- şi bine fac- un fel de baladă povestită de bătrânul Anton Dima, fost învăţător pe la 1840 şi pe care zice că a auzit- o de la un moş al său, petrecută în perioada vremelnicei stăpâniri habsburgice în Oltenia- 1718-1739- când pe Autorul împreună cu soţia Lia-Maria Andreiţă la Beijing, cu aici ar fi trecut un ocazia expoziţiei Tradiţii estetice în tapiseria românească austriac- militar?! – www.memoriaoltului.ro 4 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Etti cu ceva soldaţi (tâlhari?!) cu sine, care s-ar fi dedat la nişte jafuri. Posibil. Dar greu de crezut că această trecere scurtă să poată lăsa o urmă atât de importantă: însuşi numele locului (peri- pieri- muri- Etti- Eţi). Am în vedere şi faptul că aşa-zisa baladă, în pofida unei rime şi maniere aparent populare, pare/este o creaţie cultă- şi nu de cea mai bună calitate (rapsodul local putea fi chiar un învăţător). Ceea ce, cum spuneam, merită totuşi reţinut, ca o creaţie mai mult sau mai puţin populară, inspirată dintr-o întâmplare locală. Insuficient însă pentru a aspira la botezul unui loc; başca faptul că, în general, memoria colectivă repudiază astfel de eroi- tâlhari-şi nicidecum nu şi-i pune emblemă la pălărie. Cealaltă opinie- şi ea legendă- aparţine curat oralităţii: nişte întâmplări semnificative petrecute într-un timp mult mai lung pe aceste plaiuri, transmise din generaţie în generaţie. Este explicaţia cu care sunt (şi) eu de acord. O consemnează şi autorii monografiei ca pe cea care pare mai credibilă, citând dintr-un text ce-mi aparţine, pe care îl reproduc, la rându-mi, atât cât a fost el consemnat în această monografie: Bătrânii spun- că şi bătrânii lor spuneau- că era pe la începuturi, pe la zidirea satelor. Pe aici, pe această vale nu exista atunci nimic. Străjuia numai, la temelia timpului, o pădure uriaşă de peri sălbatici, cu poteci ascunse ispitei şi ochiului. Şi mai spun bătrânii că hălăduia pe aici ceata lui Eţu, un haiduc vestit până dincolo de Câmpia Boianului. Şi atunci când simţea Eţu miros de poteră, da fuga aici, în pădurea de peri, la adăpost. Satul era mai departe, la câţiva kilometri, pe o vale mai îngustă, care se cheamă şi azi Valea Caselor-sau Valea cu Casele. De aici se aproviziona Eţu cu merinde şi veşti de mersul poterei. În timp, o parte din haiduci, atraşi de licărul tainic din ochii codanelor de pe Valea Caselor, au schimbat flinta pe otic şi baltagul pe plug, rămânând definitiv aici, la Perii lui Eţu. Şi aşa, treptat, s-a alcătuit noul sat: Perii lui Eţu. Perieţu, Perieţi-undeva, de-a stânga Oltului, la o bătaie de cal faţă de Slatina. Sigur, există multe alte lucruri subordonate, în rotunjită completare, acestei posibile explicaţii-asupra cărora nu voi insista. Voi aminti doar că, odată cu numele încărcat de nobleţe haiducească, acest sat, născut din dragostea pe furate, are încă un motiv de mândrie: însuşi acest fel pătimaş de iubire, iubire pusă în temelia şi vatra lui.

Jurnalul unui scriitor slătinean (XVII)

Ion Lazu

5 iulie 1978. Prânzim la masa de sub mărul pipernicit. După ce a strâns vasele, mama s-a dus în casă, să se apuce de cusut, ca întotdeauna. Noi am rămas afară; nu e chiar ce trebuie, fără umbra unui mare copac în toată ograda, dar măcar adie vântul, sau oricum se mişcă aerul şi asta îţi dă speranţa că la următoarea pală ai să te răcoreşti puţin. Tata, de alături, cum stăm pe trepte, la umbră, dar vorbind parcă pentru sine: Rândunicile mereu şi-au făcut cuiburi la noi sub streaşină. În unele veri scoteau şi câte două rânduri de pui. Rândunica venea cu un alt soţ, făceau alt cuib şi scoteau încă un rând de pui, în verile lungi. La anul, veneau din nou, deamă le cunoşteam... cum or şti ele să se întoarcă în acelaşi loc?... Anul ăsta n-au mai venit, cât a fost primăvara, nu pot să-mi dau www.memoriaoltului.ro 5 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR seama din ce cauză. Şi uite, acum, perechea asta de-o vezi zburătăcind, vine aproape zilnic; încearcă, parcă ar căuta loc de cuib şi nu se hotărăşte. Ce se fac ele, dacă nu scot pui? Le vezi ce neliniştite sunt? Mă gândesc că dacă nu-şi fac cuib la noi în anul ăsta, e semn rău. Poate murim careva dintre ai casei... Sunt cu ochii pe ele... Se degajă un aer de sfârşeală din vorbele tatei, dar poate încă mai mult din gesturile sale. Are un fel de a-şi apropia mâna de stomac după ce a luat-o de pe genunchi, ca apoi să-şi desfacă degetele mâinii, de parcă ar vrea să alunge de la sine un rău lăuntric, nu doar o senzaţie de lehamite. * Apoi, într-o străfulgerare, şi-a amintit-o pe bătrâna lui Plecu, cea care trecea drumul frântă de mijloc, cu fruntea la nivelul genunchilor… Acea babă i-a ieşit în cale în dimineaţa când era să o calce cu roata căruţei pe copilă… De ce-i apare în faţa ochilor drumul satului şi baba cocârjată pe marginea şanţului, ca o mogâldeaţă? Doamne, când au trecut aceşti ani? Într-un fel, noaptea e mai lesne, dacă uiţi că n-ai voie să mişti, dacă nu iei seama că eşti răstignit pe crucea durerii. Doar te gândeşti şi asculţi, asta e tot ce rămâne din tine, pe întuneric; când te-ai astâmpărat sub pături, mai trăieşti doar cu auzul şi cu gândul. Ai crede că eşti tot cel din tinereţe, care nu putea să adoarmă, nerăbdător să dea piept cu încercările zilei de mâine. Te gândeşti în fel şi chip, întorci lucrurile pe o parte şi pe alta. Acum două zile m-am luat în gură cu cel mic. Încăpăţânat şi încăpăţânat. N-ar zice el o dată: hai, treacă de la mine, e tatăl meu, să nu-l contrazic, să mă fac măcar că-i accept sfaturile. Tu îi spui: asta şi asta, ca să nu mai risipească tot ce cu trudă mare câştigă; dar din prima clipă el zice nu! Ştie şi el tot ce-i spui, aşa că vrea să fie lăsat în pace; pe el nu-l învaţă nimeni, e om în lege, pe banii lui, la casa lui, cu femeia care-i place lui. Pleacă supărat, nici la revedere nu spune, nu-i pasă nici atâta că ţi-a stricat ziua.

13 mai 1980, Tg. Jiu. La venirea pe teren, o noapte şi o întreagă dimineaţă împreună cu ai mei. Relaxaţi ca prin minune, împăcaţi, tata cu chef de vorbă, iar mama prevenitoare şi blajină. Căţeluşa Narcisa are 13 ani şi nu mai vede, nu mai mănâncă; mama o scaldă, îi dă medicamente, o înveleşte, căci pare răcită, are o tuse aproape omenească, de fiinţă bătrână şi neputincioasă. N-am chemat-o pe nume ca să nu o umilesc, ştiu că nu mă aude şi că n-o să mai vină ca altădată, gudurându-se şi privindu-mă drept în ochi, cu un fel de rictus, de bucurie şi ataşament, care la câini nu se poate numi decât tot rânjet. Au adus-o înăuntru, stă pe un preş sub masă, ca să nu mai tremure în marchiză. Dacă nu se mai poate bucura, măcar să nu sufere… Tata: Ce vise frumoase! Le-am uitat pe toate… Şi ce memorie aveam ! Tot el: Îmi vine să mor de ciudă, nu mai am eu puterea aia! Să stau de-o parte şi să mă uit la Georgeta cum sapă?! Şi , curios lucru, inima rămâne aceeaşi, sufletul nu se schimbă, nu se potoleşte: te îndeamnă la una alta, ai vrea să faci, dar nu te mai ajută braţele. Mama ne spune şi ea că se simte slăbită rău şi fără pic de vlagă. Tata: Ai început să semeni cu tiotia Odochia, ea era aşa slabă. Mama îi notifică: Dar ea avea pe-atunci sub şaizeci de ani, pe când eu am deja şaptezeci şi trei. Şi ne arată, gest cu gest, cum se îmbrobodea Odochia (sora bunicului, moartă pe vremea războiului): iarna, pe sub bărbie şi înapoi în creştetul capului, înnodat cu o fundă, iar vara pe după urechi şi înnodat la ceafă. De o jumătate de metru sărea în sus la cumetria pe care ţi-am făcut-o, adaugă tata, admirativ. Aşa de mult îi plăcea să joace. www.memoriaoltului.ro 6 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Mama: Avea suflet bun. Şi era o gospodină fără pereche, foarte destoinică şi săritoare; ne-a ajutat mult, la începutul căsniciei: Când veneam seara de la câmp, găseam mâncarea făcută, caldă. Ce bine se nimerea, cum eram noi obosiţi! - Pe-atunci munceam, nu glumă, cât e ziulica! Nu-i aşa, huludiţă? Ne sculam la două din noapte şi până la opt, când trebuia să deschid prăvălia, aduceam două căruţe cu snopi la harmanul lui deadea Alexei. În doar şapte ani am ridicat una dintre cele mai frumoase gospodării din comună, precizează tata - şi îmi dau seama că fălcile i se încleştează, de emoţie. Asta am reuşit eu, acolo.

Un roman necunoscut al lui Paul Dogaru (I)

Poet, prozator, critic şi istoric literar de certă valoare, Paul Dogaru (5 iulie 1944- 8 aprilie 2012), a fost profesor de limba română la Şcoala Găneasa din judeţul Olt. Ne-a lăsat volumul de versuri ,,Fotografii voalate” (2002), romanele ,,Singurătatea lupului” (2007) şi ,,Obsesiile Mădălinei Crişu” (2008) ca şi monografia ,,Nicolae Fulga – între fabulaţie şi adevăr” (2010). O mulţime de articole de critică literară pe care ştim că le dorea adunate într-un volum de ,,Critice” au rămas risipite prin presa locală. Paul Dogaru a avut o viaţă tumultuoasă şi a avut prieteni puţini dar valoroşi. Un astfel de prieten i-a fost dl. Nicu Petria din Slatina, căruia scriitorul i-a înmânat spre sfârşitul vieţii manuscrisul unui roman cu rugămintea de a-l face cândva să vadă lumina tiparului. Dl. Petria a trudit cu devotament la tehnoredactarea manuscrisului, încredinţând redacţiei noastre acest text valoros care, nădăjduim, va apărea şi în volum la 6 ani de la moartea autorului. Manuscrisul romanului ,,Mirajul Afroditei” cuprinde 411 pagini de caiet Paul Dogaru dictando şi este scris cu tuş negru. Autorul a schiţat cu talent pe prima pagină portretul unei femei, iar la finalul celor 12 capitole urmate de un epilog notează că romanul a fost început la 28 mai 1972 şi a fost terminat la 12 septembrie 1972. Cum însă pe coperta 1 autorul a scris anul 1968, bănuim că ideea acestei cărţi este mai veche. Astfel, ca şi Demetru Iordana, Paul Dogaru ni se dezvăluie drept un alt valoros autor oltean de literatură de sertar din epoca totalitarismului.

MIRAJUL AFRODITEI

CAPITOLUL I

* Am început să trăiesc prin tine. Voi muri, oare, tot cu tine? * „Şi bobul de nisip cerşeşte căldura soarelui”

Întrebarea sunase banal, înrobitor de banală prin imensitatea serii, cabrându-se peste ghicitele vârfuri ale teilor. Straniu! Nu gândisem niciodată că poate exista asemenea întrebare sau dacă, chircită se strecurase cumva, intuitiv vorbind, în apropierea sau timpul www.memoriaoltului.ro 7 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR meu, nu putea fi decât un sol nerodnic în asemenea elucubraţii. „Ptiu!” făcui din limbă a deliciu şi a mirare, obişnuit să procedez astfel de câte ori mă cuprind durerile de măsele şi setea de întuneric. ,,Auzi, să mă sinucid. Când şi prin ce împrejurări de forţă majoră intrase în capul amicilor asemenea idee angoasă?” Aurelia se foia pe bancă alături de mine, ca un argint viu, înmuind drăgălaş degetul arătător în saliva buzelor cărnoase asemeni unui ceremonial indispensabil trădând un tic nervos. Instinctual pornesc spre dojană, dar rămân însă la prima alternativă, aceea că n-are rost să mă vâr în ideile lor, ale ei, ce mi se par în parte fanteziste, în parte obişnuite. Mă întrebase după multe ezitări, cu teamă terifiantă scursă în lumina ochilor (Ce tare Paul Dogaru... scânteiau ochii ei în lumina imuabilă a parcului!) rotunjind buzele a blam, necontrolat, inegal, şuierase parcă din alte lumi, cu o voce de salcie plângătoare necunoscută amândurora: - Dan, vrei să te sinucizi? Ochii mari ca două sfere de catran curgeau către mine topindu-se, cerându-mi un răspuns, incendiindu-mă. A urmat o tăcere gravă, dezmembrantă, în care înotam suspendaţi, fără a încerca ceva contra valurilor ce ne scufundau şi ne ridicau hilaric, când înăuntrul pământului, când în afară spre cerul boltit. Teii rămâneau sus, contopiţi cu zdrenţele murdare ale norilor, iar căderea-mi părea chinuitoare retezându-mi oasele, măcinându-le, ispăşind parcă cine ştie ce tâlhărie la drumul cel mare. Simţeam că-mi crapă fiinţa, se descompune, că-mi sar muşchii în lături din articulaţiile mâinii. Crispat ca un Prometeu încătuşat de zaua grea a destinului, în lanţuri, vinovat de sacrificiul suprem pentru umanitate, desfoliam în neştire, haotic întunericul, fărâmă cu fărâmă de parcă râvneam încăpăţânat să rămână pentru veşnicie al meu. Nu ştiu cât am stat aşa încadraţi în matca încremenirii, cu întrebarea frântă de mijloc grea pe ambii umeri, ca o stâncă prăbuşită întâmplător, ca un blestem unic pe muşuroiul furnicilor. Pedeapsa destinului n-are margini, nu le cunoaşte, n-are tăgadă, şi-i oarbă. M- adunam în taină monoton şi sigur, mustind a nerv şi surpriză. Când intuiesc că plutesc şi că-mi retrag rădăcinile împrăştiate în imensitate, râd dureros. Găsesc că-i nimerit să râd indiferent cum; şi de s-a întâmplat să am râsul strident, ...omul cu un scris inconfundabil... www.memoriaoltului.ro 8 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR diluant, nu-i din vina mea. Destinderea obligă să-mi înconvoi spinarea peste speteaza băncii, să plimb mâinile prin păr, deşi aerul de gânditor nu mă prinde, şi să caut un defect coafurii nicicând luate în seamă mai mult de câteva zeci de secunde. Cum râdeam sardanapalic, diminuam credinţa că sunt una din fiinţele dăruite vieţii relative, cu vârsta încă neînflorită şi mâinile incomplete în riduri. Aurelia îmi suspectează gesturile cu inocenţă şi credulitate, un regret profund îi stăruie pe obraji curgând din extremitatea buzelor – şi buzele-i sunt acum vineţii –, bănuiesc, clocotitoare şi întrebătoare sub impulsul nevrotic al celor şaptesprezece primăveri. Sufletul se înăcrise, aerul prea obosit- încercare lentă peste răspunsurile întregii lumi. Nu le ştia încă deoarece întrebase atât de copilăreşte! La drept vorbind întrebarea nu mi se părea copilărească, revendica o maturitate, problema devenind dintr-o dată ...şi copertă realizată de Paul Dogaru serioasă, dublată de-o naivitate disimulată şi-o deliberată, aşa, ca o anathemă, ca un lucru greu de digerat, refulat, sătulă fiind de complexul chinurilor. Se învinuie stăruitor, are obsesia crimei pe care n-o poate suporta uşor şi leală, la care se adaugă râsul demenţial ce sfârtecă din creştet până-n picioare. – Cum, tocmai tu, omul cu valenţe lirice de convieţuire, inteligentul Dan, să faci gestul dezaprobabil? Nu-i o meserie, se comite o singură dată, c-un efort epuizant, deasupra oamenilor situat. Nu ţi-ar lipsi efortul, zic eu, dar calea aleasă ridică un impediment copleşitor: Laţul? Otrava? Cuţitul? Hm! Şi pe ea n-o cheamă Ana Racliş şi nici nu-ţi este elevă la pension! Astfel aş fi crezut că totul se desfăşoară după liniile crude ale romanului lui Vlahuţă! Ah, ce proastă sunt că-mi permit asemenea gânduri. Nici nu sunt ale mele! Şi din nou dezvoltând frământări interioare, acelaşi deget, cel arătător, se înşuruba mecanic în deschizătura buzelor, rotindu-se sacadat. – Eşti copilă misterioasă, am îngăimat printre cascadele rumorii, n-am să cânt sacrilegiul fatal. Pari dezamăgită? Aurelia încremenise, ducea dorul cuvintelor care întârziau s-o scoată la liman. De ce aş face-o? Din dragoste? Nu crezi c-ar fi prea mare sacrificiul? Viaţa ne este dată s-o trăim, nu s-o renegăm, când începe să clocotească în trupurile noastre tinere. Moartea ne-o cere o singură dată, mai devreme sau mai târziu, n-are un criteriu anumit, de preferinţe, şi cât mai aproape de vlăguirea totală a sufletelor. Aşa e de dorit! Urmăresc degetele-i ce rup nervos câteva frunze scăpate din tei spre odihnă eternă, pe rotula genunchilor, mai sus, lângă tivul rochiei. Înţeleg curiozitatea voastră adolescentină (intenţionat nu singularizăm), gesturile suspecte şi toate celelalte reverberaţii etice. Se datoresc acestui crez. Nu-i aşa? Mă întrebam uneori de ce mă priviţi atât de patetic, de ce-mi vorbiţi teatral ocolind cu prudenţă anumite lucruri de neînţeles www.memoriaoltului.ro 9 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR pentru mine. Niciunul n-a îndrăznit să arunce adevărul pe balanţă aşa cum îl gândeaţi până astăzi, până la tine. Deci, te-ai făcut interpreta celorlalţi, te-ai înarmat cu cutezanţa ce ţi-o dă tinereţea şi altceva, habar n-am ce, ai aşteptat o seară ca aceasta când întrebările oricât ar fi de fatale nu dor şi-ai atacat deschis, fără involări ca un tigru ce şi-a pregătit minuţios şi cu calm atacul asupra prăzii. Îşi ascunsese faţa în căuşul palmelor şi gemea uşor. Un amestec de nedumerire şi umilinţă persista în atitudinea ei. O cuprind tandru după umeri cu braţul stâng. Câteva lacrimi luceau abia indescifrabil printre degete, în pulberea luminilor. – Cred că e bine să încetezi, îi impun, mai rugând-o mai obligând-o, enervat oarecum de întuneric şi singurătate. Lacrimile, te fac urâtă. Cum de nu ţii la frumuseţea ta? – N-am fost niciodată frumoasă! oftează suspicios. – Eşti, dar nu când plângi, încerc s-o tachinez. – Adevărat?! Eşti cinic, iartă-mă că nu te cred. Aş vrea să fie adevărat ce-mi spui, doar te numeri printre oamenii ce se poartă frumos cu mine, care caută să mă înţeleagă şi eu, netoata, te tratez cu neîncredere. Doamne, cât sunt de prostuţă! Cum de-am avut curajul să-ţi pun această stupidă întrebare? Mă ierţi, nu-i aşa? Îmi strânge degetele între ale ei, rugătoare. Aprob, înclin capul. Ştii, Dane... – Aurelia, să lăsăm spovedaniile pentru mai târziu. Îţi fac rău, şi-apoi putem vorbi şi despre altceva... – Nu, Dane, îmi place subiectul. Pe departe de a-mi face rău mă uşurează, cum să-ţi spun, îmi reduce din tristeţea densă în care sălăşlui. Stăruia cu încăpăţânare ca şi cum lucrul Prima pagină a manuscrisului acesta ar fi fost cel mai important din lume şi de el ar fi depins soarta pământului. Aş vrea să te întreb..., ştii tu... – Despre orice, întrerup oarecum nervos, numai despre viaţa mea presupusă, nu. Încearcă să înţelegi, sau din condescendenţă nu-mi sâcâi creierii; e împotriva experienţei mele, împotriva tuturor lucrurilor ce ne înconjoară acum, aici. Îmi pare rău că sunt crud şi mă înspăimânt căci printr-o similitudine de împrejurări – nu-s prea nimerite comparaţiile acum – îmi năvăleşte prin gânduri o situaţie consemnată cândva. Într-o încăpere, garsoniera inginerului Victor X, eu, el şi încă două suflete de sex feminin, firave şi agreabile ca două trestii în calea vicisitudinilor. Intrasem aici printr-o întâmplare, mergeam acasă, prietena m-a întâlnit şi mi-a spus că Lola ar fi entuziasmată să mă vadă, eu nu pun la îndoială simţământul spaniolei, şi-n câteva minute, cu presimţirile-mi transformate în vaer intim şi foarte ascultător la nimicurile ce nu ştirbesc în niciun fel farmecul jumătăţii de zi, descindeam în interiorul comprimat al camerei, cu magnetofonul dat la refuz, pe pat şedea Lola, mai încolo, aproape de aparat inginerul extrem de supărat că se uzase banda împrumutată cuiva cu treizeci de ore înainte. Ne cunoaştem fără menajamente, cu mişcări reci, dure şi bărbăteşti. Încropăm o discuţie, o www.memoriaoltului.ro 10 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR întrerupem ca s-o reluăm şi tot aşa, fără ca vreunul să aibă poftă pentru un anume fel de conversaţie. Paralel, inginerul chinuia magnetofonul şi înjura de mama focului învălmăşind între cei patru pereţi valuri-valuri de cuvinte schiloade. Lola supărată aplanează situaţia, încercând spre binele ei să ne liniştească: „Lasă-l, te rog, de ce nu-l slăbeşti ? Doar pentru muzică am venit. Devii agasant dacă nu încetezi.” „Vrei muzică? se incită inginerul. Dacă vrei muzică dă bani! Altfel, cum? Pe gratis? O, nu!” „Fii rezonabil, Victore, căci pari caraghios. Mă surprinzi!” „N-ai bani, pesemne. Fă rost” – îi dă el înainte frizând ridicolul. ,,Ştiu eu o situaţie când banii vin cu grămada, şi-n schimbul lor îţi ofer o muzică selectă. Facem târgul?” Singurul gând ce ne-a cuprins pe toţi trei a fost acela de a ieşi cât mai repede dintre cei patru pereţi. Târând după noi regretul de a fi urcat în zadar cele patru etaje ale blocului. Ne stăpânea jena care se accentua cu cât priveam mai întrebători la Lola, paralizată şi ea, stând pe marginea dormezei, cercetând obiectele din jur ca pentru a le întreba ce se întâmplă. Furasem ceva din grosolănia inginerului şi nu mă simţeam bine în ipostază de împrumut. Aurelia are dreptate când blamează şi prooroceşte în lanţ: – Eşti rău! – Poate, dar nu atât de grav încât să nu remarc că eşti atrăgătoare când te îmbujorezi. – Urâciosule! – Bine, fie şi aşa. Rămân la ideea dinainte. – Filistin fastidios! Te urăsc! – Cât nu se poate mai bine. Oho! Ai un vocabular bogat şi pe deasupra cu înflorituri inestimabile. Te felicit! De unde ai auzit asemenea expresii? Râdem amândoi, Ultima pagină a manuscrisului ea după mine, integral, cu zâmbete chinuite şi cu amprenta lacrimilor încă nedispersată pe translucizii obraji. Apoi, când se întinde tentacular, iarăşi liniştea. – Să nu-ţi faci impresia că... – Exclus. Mi-am schimbat-o deja. – Serios? Adică? Şi după o pauză: Ştiu că sunt disgraţioasă. Nu e în firea mea să fiu aşa. Crezi că nu vreau să fiu altfel cu oamenii, cu... tine? Nu pot şi pace! – Iarăşi? Curiozitatea mă îndemna s-o ascult, dar o stare uşoară de nervozitate îşi deşerta fiori alene prin corp asemeni unui rău pe mare pe care-l intuieşti cu mult înainte de apariţia lui. – Nu-mi dai voie să vorbesc ? Se supăra şi se înveselea cu atâta intensitate încât nu reuşeam să dau nuanţă cuvenită celor două stări. – Ţi-am spus că nu-mi place subiectul. Ţi-o repet de câte ori vrei tu. Hai să ne jucăm. Jocu-i frumos. Nu pot înlătura ironia din cuvinte, fapt observat de ea cu migală, primit cu pioşenie, inofensiv. Nu-mi reproşează. – Atunci vorbeşte tu. Te ascult. www.memoriaoltului.ro 11 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR „Ei, asta-i bună! Am căzut din lac în puţ!” – Ce? - o întreb nedumerit de întorsătura lucrurilor. – Tu întotdeauna ai ştiut cum trebuie să-şi valorifice omul calităţile, vorbind la modul realist. Îşi plătea poliţa tot ironic accentuând pronumele personal. Cu o mişcare serafică a mâinii, îndemnând mai mult a nebăgare de seamă, îşi dezgolise rotunjimea genunchilor, mai sus, reliefând pudoarea fecioarei cu alură de eden. Nu zâmbesc din prudenţă şi, o las să-şi continue dizertaţia, dacă asta-i era intenţia, trecerea în revistă a farmecelor. În schimb ea zâmbeşte, ca o iertare, ca un rău îngăduit peste posibilităţile noastre statuare, îmbujorându-se, presupun până-n vârful urechilor. – „Adâncul răscolindu-l suntem lut / Pe amintirea clipei de-nceput!”1 – Poftim! - exclamă tresărind ca dintr-un vis urât. – A, nimic, plagiez. Murmuram nişte versuri citite undeva, nu-mi aduc aminte precis. Aştepta. Ochii mei o fixau implacabil, după o rotaţie greoaie privirile ni s-au întâlnit, ea fiind cea dintâi care cedează. Era în ele o rază de adevăr, o umbră de minciuni şi pe deasupra neascunsă, o cădere în genunchi, gest vizibil romantic. Ştia dintr-o logică elementară că n-o pot iubi după cum nu-mi aparţine nici gândul acela necugetat, incapabil fiind (vocea lumii!) de sentimente statornice. Cândva îi spusesem ei sau altcuiva că nu agreez în plenitudinea fanteziei sexul frumos. Imprudenţă din parte-mi sau o doleanţă definitivă de a nu face privilegii nimănui? Ni se ating mâinile. Ale ei sunt fierbinţi, temătoare şi firave, ale mele reci, crispate de-o pretinsă maturitate. – Noaptea-i destul de ciudată, vibră vocea mea. Telurică! Vezi steaua dintre cei doi tei, spre vârf, acolo, întinsesem braţul cu degetele resfirate, mai strălucitoare decât celelalte? O vezi? Perfect. E steaua mea călăuzitoare! Tu n-ai o stea călăuzitoare? Fiecare are sau trebuie să aibă. De pe banca aceasta o priveghez neîncetat în universul ei abisal, de îngheţ. Mă sfătuieşte când sunt trist şi-mi temperează bucuriile, tâlhara! Îmi ştie pe de rost calvarul nopţilor de insomnie şi paradisul trăirilor profunde. Uneori mă ceartă, alteori mă mângâie oblăduindu-mi rănile. Râde şi plânge odată cu mine. De la ea am învăţat cum să înfrunt furtunile care adeseori pârjolesc iarba sufletului. Voi reuşi să-i mulţumesc pe cât merită în scurta mea traiectorie umană? Vorbesc pentru mine fără respiraţii repetate, vorbesc pentru ea dislocând o parte din tainele personale, bătucind cărarea gândurilor neverosimile. Şi desigur că o fărâmă de neseriozitate mă insatisface, căci am impresia că vorbesc singur. – Şi stelele n-au nevoie de mulţumiri, Dane. Sunt fericite în haosul lor peste care tronează şi nu iubesc căci sunt reci. Iată de unde derivă fericirea, o fericire eternă. Le invidiez. Citise undeva şi voia să-mi ţină o lecţie de filozofie astrală. – Doreşti să fii o stea? – Cred că... eu ştiu? Să zicem că da! – Şi să ţi se spovedească un tânăr, prosternându-şi ochii verzi dinaintea tălpilor goale. „Ca ai tăi”, citeam în şoaptele dintre buzele ei, dar au tăcut îngânate mocnit ca o sentinţă. Continui: – ... şi să-i sorbi lacrimile dezamăgirii jurându-vă o dragoste fantastică? Repetă un „Da” mecanic, fără o convigere premeditată.

1 Versurile ne duc cu gândul la poezia lui Paul Dogaru ,,Surpare în lut”, din volumul ,,Fotografii voalate” , ed. Scribul, 2002, p. 35. www.memoriaoltului.ro 12 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR – ... poeţii să-ţi închine versuri-continui eu jocul- şi să te sărute în apa râului flăcăii când se întorc de la secere sau coasă, iar filozofii şi astrologii să-ţi descifreze tainele mirifice prin telescoape uriaşe împlântate în sufletul tău? – Nu-mi plac filozofii şi astronomii. Curiozitatea lor mă înspăimântă. Ador poeţii lumii acesteia şi tot ce le aparţine ca motiv de inspiraţie, marea, cerul, natura însăşi... Continuă să pozeze în nimfa statuară, întâlnită de mine într-un tablou de un pictor flamand faţa ovală perfecţiunea elipsei, încadrată de bucle negre rânduite într-o coadă mare şerpuitoare pe spate, conturând linia delicată a umărului. Lumina încadra o parte din obraz şi frunte din care ţâşnea ca un dangăt de clopot în verticala nopţii farmecul uman cu supliciul ce te subjugă şi te naşte a doua oară. Gropiţa din barbă întregeşte ţipătul spre împlinire. În umbră nu se desluşea nimic. Aruncat leneş pe gât, un şirag de mărgele mari se pierde sub aceeaşi tacită umbră! Aureliei îi lipseşte! Unde-l lăsase? O dojenesc în mine de greşeală, ea nu ştie şi nu va afla şi doar genele-i care se închideau şi deschideau la intervale exacte, dovedeau că nu-i un portret, că există într-adevăr, dincoace de cearcănul închipuirii, iscată în sfera neveşniciei. Liniştea incoloră se extindea în stridenţă şi nepăsare, vinovaţii fiind noi, cei cu vorbele multe închise între o noapte şi o zi, plictisiţi de eliberări verbale. Aureliei, pesemne, în total dezacord cu indicele gravei delăsări, nu-i scapă tentaţia aurei, exploatează totul, nu aşa cum aş fi dorit, dar îndeajuns de scuzabil. Consideri că e normal să-ţi spun ce cred despre tine. Posezi „ceva” ce lipseşte lor. Nu ştiu clar ce, un anume timbru al vocii, o manieră distinsă de a începe şi întregi conturul lucrurilor... N-aş putea să-ţi spun... De, nu ştiu..., se înroşise de ciudă că zăbovea în căutarea cuvintelor care să releve nişte calităţi mai degrabă pretinse decât reale. Te scalzi într-o apă cu ceilalţi, dar eşti singurul ce se înalţă deasupra lichidului scrutând depărtările. De nu te-aş cunoaşte m-ar impresiona fizicul, fotogenia ta, pe când... – Mă îndepărtezi de realitate! Ce urmăreşti, fiinţă vicleană ce eşti?! Efectul nu întârzie. Plutesc deja în altă lume, legată doar prin nume şi obiceiuri de a noastră, sunt cu Ea, cea de odinioară, pe un câmp, aiurea, surpat în lunci cu miresme şi melci. Îşi flutura părul pe coama lacomului vânt, surâzătoare că prada se va preda singură, învălmăşindu-se în ierburi, fără viaţă. Nereceptiv la fatala tentaţie, am crezul meu care constă în a-i purta coşul cu florile culese, cu dubla doleanţă de a-i privi stupefiat frumuseţea pământeană şi de a ieşi neapărat din vraja suculentă a parfumului natural emanat din reuşita sculptură îngerească a corpului. – Credeam că te interesează ce gândesc despre tine! – Te ascult, dar îmi permit pe marginea celor spuse de tine mici refugii singulare. – Adori refugiile, nu? Cum ar fi cele fără întoarcere! – Nu eşti serioasă. Scoate-ţi ideea aceasta inumană din minte! Doar n-o să comit gestul de florile mărului! Observi, merii au înflorit şi fără sacrificiul meu, au flori albe şi nu prididesc cu risipa lor în cele patru vânturi. Respirăm. Ea, cred eu, urmăreşte pe faţă procesiunea înhumării mele, pe un trup nisipos în taifunuri, de vară, tâmpit ca un gropar gârbov sub greutatea anilor ce aruncă sacadat, obsesiv de calculat bolovani evlavioşi peste vopseaua coşciugului până la dispariţie. Supuneam raţiunea unor analize minuţioase şi neizbutind să scot ceva verosimil deduc că asemenea idioţenii, cu o parte aşezată sclămbăiat între viaţă şi moarte, zac pe drumurile serii, la fiecare pas şi-n destăinuiri, din lipsă de ocupaţie. Sau pură neseriozitate. Cine-i încolăcise în sânge ideea sacrilegiului? Ea? Femeia, veşnic femeia, cu intuiţia scurgerii timpului, a lucrurilor, dezvoltată, cu un număr incomensurabil de senzaţii www.memoriaoltului.ro 13 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR înaintea realităţii! Bărbaţii? Ce să vorbim despre ei? Sunt lipsiţi totalmente de intuiţie? Nu cred. Nu vreau să cred. De există în cutanata lor minte un calcul fix, îndrăzneţ, nealterat e deajuns. Îmi amintesc că Aurelia mi-a ieşit prima dată în cale purtându-şi cu evlavie culoarea trandafirilor pe obraji, unduindu-şi alene, emoţionată printre dinţi numele şi altceva ce n-am înţeles. „Te cunosc dintr-o fotografie, de la Ea!” Şi, crezând că-i obligată în numele prieteniei, se interesa înde-aproape cu aerul forţat cel mai firesc împletit de-o satisfaacţie ghicită, cum îi merge lui Dan, pe unde mai trăieşte. În urmă se bucura copilăreşte. Rodica – numele Ei – n-a vrut să gândească o clipă că Aurelia ar avea pentru mine mai mult decât nuanţa afectivă a prieteniei, sentimentul obişnuit defalcat în tot atâtea părţi câţi prieteni sunt. De data aceasta intuiţia ei de femeie a rămas inhibată. Un lucru la locul lui. Altfel cine ştie ce mai ieşea! Dar ce importanţă au toate astea când răul şi-a consumat şi ultimul zbor până la epuizare, când furtuna nebănuită a amurgului s-a dezlănţuit cu putere. Smulgând din rădăcini în rătăcire spre necuprins şi uitare evantaiul zilelor frumoase, solare şi nopţilor jumătate senine, jumătate inundate de-o răcoare binefăcătoare! Şi, Doamne, puţine sunt la număr! Cum de uit bogăţia lor? Fiecare minut, secundă îşi are seva ei, ascunsă acolo după perdeaua sufletului ca o petală de floare, un buchet de petale, un milion de buchete în hruba primăverii. Venise la mine în linie dreaptă, c-o lumină vitală sădită în fiinţă-i, scămoşind nisipul aleii cu rotatul tocurilor fine. Obişnuiam, îmi place cuvântul, de o vreme, mai precis de când drumurile noastre (al meu şi al ei) şi-au înstrăinat paralelismul şi uniformizarea să odihnesc în taină, refulat de incertitudinile aerului colectiv, printre tulpinile teilor cu prinos de frunze, în aerul tare şi copt al parcului. Aşa îmi rânduiam cu grijă, maiestos, una după alta amintirile, ca un eşalon la paradă, mă închinam peste ele admirându-le reflecţia din oglinda clară a sufletului. Arcuirea-i dureroasă, cu răni ce-şi leapădă coaja înainte de cicatrizare. Totul se ia de la capăt. (Deosebirea constă în aceea că amintirile rămân aceleaşi, fără schimbări radicale sau adaosuri). Deveneam un actor transfigurat de francheţea lor, icoane solemne mi se perindau prin faţă, uneori halucinante cu iz de rânjet cabalin, alteori învolburate de un mâl gros de izmă. Imobilizat şi drept proiectat pe un câmp ceresc de stele! Apoi se aşezase lângă mine amical, fără altă introducere decât un „Bună” nelinişit, cu clinchet de apă prăvălită de mâna exacerbată a destinului prin pietricelele alb-roşii ale văii, spre vărsare, care edifica mai mult decât oricare dintre reverenţele până-n pământ sau dincolo de el. Adăugase câteva efuziuni verbale despre cotidian, despre un deget de la mâna stângă ce-l înţepase cu un ac pe când lucra la o carpetă şi mai în glumă, mai în serios, se căina c-o doare. Şi acum după o sută de ceasuri. Venise la rând banala întrebare ce împietase aerul sfârtecându-l în neguri, neguri. Nu, hotărât lucru! Aurelia mă căutase asiduu de când aflase că Rodica este cu totul altceva decât o scumpă prietenă. Străină nu-mi fie, şi mi-a fost! Incredibil şi totuşi sfera liniştii crăpase! Când pronunţ o parte din maxilar îngheaţă şi ustură pieziş, cealaltă arde, se scrumeşte. Există un complex şi nicidecum ceva adevărat, material cu senzaţia grandioasei dureri amestecat. Ce dorea înţelegeam bine, sau pe undeva credeam că-i pedantă această înţelegere încrustată cu compătimiri. Vrea adevărul, să mi se destăinuie. Drăguţa de ea! Se mulţumeşte, sunt sigur, cum sub talpa mea scrâşneşte nisipul, să mă vadă vesel alături, exuberant ca altădată. Îmi dau seama că se străduia mult (of, şi pe câte căi!) să-mi împrăștie amintirile ce mustesc tristeţe, şi-n cele din urmă, cu inima limpezită ca după trecerea unor duhuri rele, şi cu mintea ameliorată să fiu al ei. Mă înfior la ultimele cuvinte! Aş putea eu oare s-o fac fericită, pe ea sau pe oricare alta? Mi-o închipui alături pe drumuri interminabile, glumind www.memoriaoltului.ro 14 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ca doi adolescenţi pe seama melcilor plecaţi la plimbare cu cohorta lor de zestre sau de frunzele galbene răsucite spasmodic în mâlul rădăcinilor de gard. Aveam şi acasă cameră mondenă cu joc de culori printre jaluzele şi mestecam parcă fiecare pentru sine silabe din gravele probleme ale vieţii, în dincolo de ea, mai departe, tot mai departe, în moarte. Pfiu! îmi alung gândurile. Ce trăznăi îmi închipui! – Dane, nu te întrebi de ce-am căzut instantaneu în preajma ta, fără de-a încerca să-ţi cer îngăduinţa prezenţei mele! Sunt nepoliticoasă. Ştiu. Fiecare cu gesturile sale. Trebuia, Dan, trebuia să vii. Tonul e grav, patetic, dens. E spre binele tău. Nu strigi după ajutor, cineva se va încumeta să vină din străfundurile tainei lui în miezul tainei tale, să te asculte, să te îndrume de ai nevoie... Pot fi eu, poate fi şi altcineva. Nu, nu mă întrerupe, n-am terminat. Îmi puse mâna pe gură oprindu-mi respiraţia şi pretinsele cuvinte pornite spre evadare. Voi să ard jurul cu cuvântul „fleacuri”, îmi pare rău că aş fi luat drept un aiurit ce-şi permite reflecţii hazardate. N-am împlinit nici douăzeci şi trei de ani şi m-am ostoit asemeni moşneagului octogenar ce-şi apropie într-o aştepare desăvârşită, ultima (chiar cea din urmă!) respiraţie pe Terra. Fata-şi sacrifică (dacă nu-i ea însăşi, dacă joacă un teatru de proastă calitate, lacrimogen? - mă inundă fiorul nesiguranţei) timpul tinereţii, al zborului spre lumină, ca ploile gândirii spre efervescenţă pentru a asculta dizertaţiile unui ins ca mine. O resping oare? De unde-mi vin aceste întrebări? Din mine în nici un caz. Cu siguranţă din afară, trimise de altcineva străin mie, duşman feroce mie. Frumoasă-i fata, are ochii negri şi-i joacă în orbite fosforescent. Că-mi trebuie suportul ei moral, Aurelia mi-a spus de nu ştiu câte ori. Definiţia mea ca om sucombă. Nu mai am definiţie. E dezastruos fără o definiţie. Devii imperceptibil material de la prima până la ultima literă. Eşti doar intuit şi perioada de tatonare presupune încetare prin dispariţie. Ce se va întâmpla atunci? Am viziunea bolovanilor mari aruncaţi în albia Oltului, apa se zbate tridimensional, se despică, lasă bulgărele să pătrundă hârşâit şi lin în adânc, apoi masa lichidă se completează, se nivelează. Doar nişte bule de aer ca o respiraţie ies la suprafaţă, se sparg, se pierd. Şi noi, copiii apelor râdem de procesiune şi-o respectăm până la plictiseală. La dracu‟ cu luciditatea, îmi joacă feste! M-ai văzut şi m-ai îndrăgit de tot. Şi eu aş putea să te iubesc, în fond n-am ce pierde, eşti o fată demnă de a deveni o soţie reuşită, dar mă întreb cât de mult înţelegi şi cunoşti omul de lângă tine, poţi tu percepe păţaniile lui de-a fir a păr, ce zace în capul lui, poţi să-i redai o speranţă luminoasă pe calea reabilitării? Dar cu ce-am greşit să mă reabilitez? Nimic! Cum nimic? mă răzvrătesc contra raţiunii, a lucidităţii? Nimicul nu există. Am înaintat prin viaţă, atent fiind la efemerul faptelor, al gesturilor de sacrificiu, supreme, ale geloziei, ale trăirii. Ce înseamnă „Viaţă”? Sinusoida drumului de la izvor până la vărsare a unui râu, lucirea previzibilă a unei stele până la prăbuşire totală în gura nemărginită a hăului, a întunericului veşnic, un cuvânt de duh evaporat în aer ca o scamă informă de fum, zdrumicată de naşterea şi dezlănţuirea senilică a furtunilor! Viaţa mea! Cea trecută, cea prezentă şi viitoare! O lume anacronică depusă anacronic în opacitatea şi freamătul parcului, cu tresăriri de basm şi cruzime de adevăr, o lume suspendată la catafalcul sufletului în perpetuă mişcare, iar dincolo, mai departe nu zăresc decât ochii negri ai soţiei şi copilului ce aşteaptă în răzorul drumului pe care voi merge catgoric, fără reticenţe. Am început să trăiesc nu de la naştere (nu-mi amintesc bine copilăria. Mă înşel, eu n-am avut copilărie. Când încerc să străpung negura densă înapoi mă întrezăresc dintr-odată mărişor, cam la unsprezece-doisprezece ani), ci mai târziu când urmăream involuntar dar inteligibil zborul frunzelor spre lut, pierderea cocorilor peste geana dealului, de frica toamnei târzii şi a iernii neîndurătoare topită în ceaunul razelor solare. De voiţi www.memoriaoltului.ro 15 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR povestea dragostei mele, frumos mai sună: povestea dragostei mele, sau dragostea deja crescută la sânul lui august când fructele se coc asemeni oamenilor intraţi în maturitate, când ţipătul îşi găseşte frenezia existenţei a nezădărniciei. Nu dau decât o clipă de adevăr, lacrimă de rouă rostogolită pe obrazul ierbilor într-o ciudată inversare, în ierarhia valorilor, în seară înaintată, la loc de taină şi grai. Şi eu cum rămân fără amintiri, fără dragoste de vi le dăruiesc vouă? „Goală-i viaţa omului fără amintiri! Gândesc că-i neverosimil, o ciudeţenie precum o rană arsă cu fierul” spunea în ultima oră de curs un profesor la facultate. M-au crispat cuvintele lui, dar mi-au dat şi vlagă. Amintirile-mi făceau de strajă zdravăn în jurul sufletului, eram liniştit. Toate se trec, iar m-au furat gândurile în iureşul lor, se veştejesc alte pubertăţi se înşurubează pe tulpina anilor, îşi asumă culoarea, îşi declamă numele, îşi golesc materia în refrene şi se pregătesc pentru mutaţii în vârsta unde nimeni nu râde sau plânge. O împietrire fără cusur, o împietrire perfectă până la absurd. Arătaţi-mi pe cineva mai în glumă, mai în serios, care nu gândeşte la final! Nu există, nu se va naşte. Prin valurile bucuriilor exaltă inconştient teama de nemărginire, în tristeţe doarme cu ochii pe jumătate închişi speranţa, aură şi soare, la capăt odihneşte aceeaşi teamă de neant! Şi culoarea şi tristeţea pălesc în rotaţia timpului, şi toţi o ştim, nu exact, dar destul de aproape de adevăr, pentru a mai face calcule sau noi disertaţii. Îmi vreţi poemul scris cu mâna stângă, se va găsi cineva să-mi ceară mai târziu cu asiduitate şi poemul gândirii, al raţiunii, scris în speţă cu ambele mâini. Le dăruiesc pe amândouă cu patimă, conştient fiind că sufletul este cu mult mai plin decât îmi închiui eu sau altcineva. Ascultă-mă Aurelia, tu cea de azi, femeie, mamă şi prietenă. Treci cu mine prin ani şi observă-mi viaţa de când am intuit-o, de când mi-am dat seama că nu trăiesc singular, ca un pui de leu în junglă. Râzi sau plângi, freamătă sau fii un sfinx, mie nu-mi pasă. Sunt fericit că-mi retrăiesc proologul vieţii... Şi mi-e greu, şi mi-e bine...

LEBEDELE GHIŢĂ ŞI MARIŢA

Dumitru Botar

Parcul „Constantin Poroineanu” din Caracal a fost şi este principalul loc de agrement de pe raza oraşului, locuitorii urbei noastre fiind prezenţi în număr mare pe aleile lui, plimbările devenind un adevărat ritual. Având o suprafaţă de 25,5 ha, este după parcul Romanescu din Craiova, cel mai mare parc urbanistic din Oltenia, amenajarea lui începând prin 1906 pe un teren mlăştinos donat de C. Poroineanu, iar

Cu barca pe lac în Parcul Poroineanu în perioada finalizarea s-a realizat în interbelică anul 1914. El cuprinde www.memoriaoltului.ro 16 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR în cea mai mare parte (circa 16 ha) plantaţii şi specii ornamentale şi decorative, arbuşti şi arbori de valoare dendrologică precum şi spaţii verzi cu plante floricole rare, dar şi stadionul, complexul de sere şi desigur lacul, despre care vom face vorbire în cele ce urmează. Toate acestea dau parcului o funcţionalitate complexă, dar principala sa funcţie ştiinţifică, pentru care a fost declarat monument de arhitectură peisagistică se datoreşte faptului că în acest parc se găsesc numeroase plante de mare însemnătate botanică şi dendrologică, un adevărat tezaur floristic. Nu trebuie uitat faptul că amenajarea acestuia s- a datorat celor doi peisagişti francezi REDONT şi PINARD, ultimul implicându-se şi în amenajarea parcului Romanescu din Bănie. Lacul era în perioada interbelică un loc de mare atracţie pentru caracaleni, atât iarna cât şi vara, fiecare anotimp cu specificul şi distribuţia lui. Iarna era un adevărat spectacol pentru caracaleni, se patina, chiar cu măiestrie, cei de pe margine urmăreau cu plăcere şi aplaudau cu generozitate pe cei care pur şi simplu valsau pe gheaţă lacului. Este vorba de celebrul VASTICĂ SAVU SEBASTIAN, pentru care patinele nu mai aveau niciun secret, tot ceea ce făcea era aplaudat cu frenezie şi chiar urale. Era cunoscut în Caracal şi pentru faptul că juca fotbal la echipa locală RĂSĂRITUL, provenea din cartierul PROTOSENI. Patina frumos şi elegant, piruetele sale erau de mare efect, un adevărat profesionist şi desigur o vedetă locală. Alt caracalean, dar nu de valoarea lui Vastică, era Gicu GOLANU, pe care l-am cunoscut şi eu, el a mai patinat şi prin anii 70, dar foarte rar şi Caracal. Vedere din parcul oraşului (Biblioteca fără prospeţimea din trecut, Academiei Române) oricum atât el cât şi Vastică deveniseră atunci celebri prin numerele lor mult gustate de un public prezent mereu pe cele două maluri ale lacului, în special duminica, atunci când în parc era o adevărată sărbătoare, unică, cu aplauze şi urale. Vara, pe lacul din parc se derula alt spectacol, începând cu anul 1938, când Primăria Caracal procurând două lebede: GHEORGHE (Ghiţă) şi MARIŢA, le-a lansat la apă, caracalenii venind în număr mare să admire această superbă pereche, care pur şi simplu făcea un adevărat balet. Spun cei care au văzut acele momente că nu ştiai unde să te uiţi, pe cine să admiri mai întâi, pe Mariţa veşnic neastâmpărată, într-o continuă mişcare, sau pe Ghiţă care o seconda până la sufocare, iar mai târziu când au apărut şi alte www.memoriaoltului.ro 17 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR lebede, era de o gelozie feroce, o proteja, astfel că nimeni nu se putea apropia de ea. Desigur ea simţea dragostea lui şi poate de multe ori intenţionat îl făcea să devină gelos la culme şi să se manifeste ca atare, spre deliciul celor de pe margine care urmăreau spectacolul, de multe ori cu înfiorare. Dar cum a ajuns Primăria Caracal să procure cele două lebede, aflăm din ROMANAŢUL /1.I.1939, unde găsim următoarea relatare picantă, cu destul umor:

POVESTEA PRIMELOR LEBEDE DIN PARC (Ghiţă şi Mariţa)

Dumneavoastră treceţi la plimbare, pe lângă lac, prea repede Şi deşi vă plac, nu ştiţi cu toţii povestea unor lebede De aceea îmi iau voie să vă spun în scurte şire Cum existenţa, lebedelor din parc îşi are azi înfăptuire.

Era după război, un poliţist versat în toate Ce pentru interese proprii, făcea şi dânsul tot ce poate Şi-ăst poliţai avea-n Brăila, un frate tânăr magistrat Ce zice-se că multă vreme şi-n Caracal a lucrat.

Edilii urbei văzând lacul plin doar de apă, dar pustiu Şi vrând ca să imite-ntocmai frumosul lac din Cişmigiu Dădură veste pretutindeni aşa ca să ajungă şi la noi Că în Caracal e nevoie de-o lebădă şi-un lebădoi.

Judecătorul din Brăila, aflând a cererii urgenţă Şi vroind, pentru Caracal, să facă-un act de complezenţă Rugă pe-un moşier, prieten să-i dea în dar ce vrea oraşul Şi le trimise lui frate-său, poliţaiul (judecătorul fiind deci naşul)

Şi astfel poposiră-n curtea Poliţiei, primi inauguratori Lebedele, „Ghiţă şi Mariţa” ce îi vedem de-atâtea ori Cu penele mereu zbârlite, îşi plimbă ale lor făpturi Ce-au dat oraşului atâtea cochete dragi progenituri C-atuncea când din parcul „Carol” furatu-sau trei exemplare Doar Caracalu‟-mplini lipsa, căci numai dânsul fu în stare (De-aia zice-se că părintele marelui municipiu Bucureşti Scrise scrisori de mulţumire în termeni foarte... lebădeşti).

Când poliţaiul primi cuşca cu lebedele pentru lac Îşi puse-ndată întrebarea: „Cu ele, ce o să mă fac?” Dar dezlegarea veni-n grabă: „Prea onorata Primărie În loc să dea banii la alţii, mi-i poate oferi şi mie” Şi-ndată făcu o ofertă „cu-o mie de lei bucata” Consiliul aprobă-n şedinţă şi „afacerea” fu gata.

Peste mulţi ani, judecătorul, ce-a trimis acest cadou Pentru lacul din Caracal, venind să afle ce e nou www.memoriaoltului.ro 18 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Luă la rost pe şeful urbei, că-n a sa-ndeletnicire N-a avut prilej ca pentru „Ghiţă şi Mariţa” să-i aducă mulţumire.

Dar primarul îi arată, scoţând un act de sub copertă Că frate-său, poliţaiul, îi făcuse o „ofertă” Ofertă plătită-ndată pe-ntâiele lebede de pe lac Deşi bugetul comunei era pe-atuncea cam sărac.

Ce-or fi vorbind între dânşii? Sau certatu-s-au ca fraţii? Eu îngăduiţi-mi scuza, nu pot da multe relaţii Am ţinut să-nscriu aicea, ca să nu îşi piardă spiţa Cum ajunse în Caracal, cuplul „Ghiţă” şi „Mariţa”. N. Nu cunoaştem autorul, doar un simplu N, nu ne poate duce spre cel care face această haioasă relatare despre perechea de lebede, rămasă celebră, dar mă gândesc că nu ar fi rău deloc dacă şi astăzi s-ar repeta, spectacolul de altădată, desigur nu cum a procedat poliţaiul. Parcul nostru încă nu este pus la punct, iar lacul trebuie să arate cu totul altfel, ca o oglindă. Nu se ştie când şi de unde pot apărea urmaşii lui Ghiţă şi Mariţa, noi îi aşteptăm, suntem pregătiţi să reluăm plimbările prin parc, atât iarna cât şi vara, dar nu depinde de noi să readucem frumosul şi farmecul de odinioară al acestui parc. Măcar pentru Poroineanu ar merita un asemenea efort. Ce ziceţi domnule Primar?

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA ÎN 1918 (I)

Corneliu Nedelciuc

In memoriam dr. Mihail Bajireanu, nepot al prof. dr. Anton Crihan, încrezător profetic în revenirea Basarabiei la Ţara Mamă

,,SAU ŢARA ACEASTA SĂ FIE TOATĂ ROMÂNEASCĂ SAU NU MERITĂ SĂ FIE” . M. Eminescu

Anul 1918 rămâne în istoria noastră milenară cel mai luminos an, un An cu adevărat miraculos, un An având conjuncturi sociale care ne-au împins ca popor de la agonie la extaz, un An când Dumnezeu a deschis pentru noi Românii porţile cerului şi sub a Sa ocrotire ne-am unit într-o singură ŢARĂ, pentru a ne duce viaţa între hotarele noastre fireşti. Din păcate, această situaţie unică a durat pentru noi Românii doar 22 ani (1918- 1940), după care au urmat ani grei, chiar cumpliţi, când poate şi din cauza greşelilor noastre am ajuns pe marginea prăpastiei, i-am simţit abisul şi tot în mod miraculous, totuşi am rămas cu o ŢARĂ, care deşi a pierdut provinciile care în 1918 se uniseră primele cu ŢARA MAMĂ, se menţine ca fiind a şaptea ŢARĂ a Europei. Ceea ce s-a realizat de către Românii uniţi în ŢARA lor rotundă ca o pâine în hotarele ei fireşti, nu s-a mai realizat niciodată atât pe plan economic, cât şi social, dar mai ales pe plan educaţional-cultural. Aceste realizări au fost o continuare firească a ceea ce www.memoriaoltului.ro 19 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR începuse să se realizeze de către noi sub conducerea celui mai capabil REGE al nostru, Carol I. Oameni de iniţiativă şi înzestraţi cu o putere de muncă extraordinară au pus bazele unei economii moderne, profitabilă în toate laturille sale. În ŢARĂ se trăia în armonie socială, educaţia era cu adevărat un domeniu prioritar, dezvoltată după o lege bine şi aprofundat gândită, cea elaborată de Spiru Haret, iar realizările culturale ne-au impus în rândurile popoarelor europene. Aceasta a însemnat, după părerea mea şi a multora, ROMÂNIA MARE, a unui popor liber, muncitor, respectuos al valorilor adevărate şi stăpân în Ţara Sa, un popor recunoscător lui Dumnezeu pentru ceea ce ne dăruise, care se străduia să păstreze relaţii paşnice, de bună înţelegere cu toate popoarele, dar în special cu vecinii. După părerea mea, poate că a fost o greşeală că după ce toate provinciile istorice se uniseră pentru a întregi ŢARA în hotarele ei fireşti, au fost păstrate cu denumirile lor în geografia noastră administrativă. Cred că după ce toţi locuitorii de pe aceste meleaguri ne dăduserăm mâna şi ne-am alcătuit ŢARA, s-a continuat mai departe să le menţionăm sub denumirea geografică avută înainte de UNIRE. Ce rost mai avea să ne mai numim moldoveni, bucovineni, ardeleni, basarabeni, bucovineni, olteni, dobrogeni, munteni, să existăm ca atare în anumite areale geografice în interiorul ŢĂRII, când de fapt cu toţii ,,cei de-un sânge şi de-o mamă”, majoritari fără putinţă de tăgadă, eram ROMÂNI, aşa cum Ţara noastră se numea ROMÂNIA?. Oare nu cumva menţionarea permanentă în publicaţii, vorbire, dar mai ales în cărţile de geografie a denumirilor de Banat, Bucovina, Moldova, Dobrogea, Ardeal, Oltenia, Maramureş, Muntenia a contribuit la ideea ivită în minţile încinse ale unor conducători hrăpăreţi şi vecini, că această Ţară era de fapt alcătuită printr-o unificare arbitrară a unor provincii, a căror limbă avea într-adevăr o origine comună, dar ea s-a impus ca unică doar prin hotărâri administrative şi nu este de fapt o continuare firească a unei istorii cu rădăcini adânc înfipte în conştiinţa noastră de unitate a neamului şi a teritoriului său ? Şi de aici nu a fost decât un pas că prin urmare oricând se putea rupe cu forţa şi impune ca din această ŢARĂ unele provincii să intre în componenţa altor state şi că deci ROMÂNIA MARE era o ţară conjunctural şi vremelnic unită. Ideile încă se mai vântură ca ,,o fantomă ce circulă prin Europa”. Am ferma convingere că dacă în cei 22 de ani dintre 1918- 1940, o politică administrativă adecvată şi mai ales perseverentă ar fi

Harta României Mari. Linia neagră reprezintă drumul familiei Nedelciuc, refugiată din Bădiceni- Soroca la Bărca-Dolj în 1944 (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 54/2016). Deasupra, doctorul Bajireanu a notat datele unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România în 1918. www.memoriaoltului.ro 20 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR desfiinţat aceste denumiri de provincii şi toţi cei majoritari ar fi fost consecvenţi numiţi numai ROMÂNI, fără numiri provinciale, cu specificaţii de origine etnică numai pentru minorităţi, ideile de mai sus s-ar fi izbit ca de un zid al unităţii noastre de NEAM trăitori în ŢARA lor unită. Cred că acea împărţire teritorială în cele 10 ţinuturi: Marea, Bucegi, Olt, Timiş, Mureş, Someş, Suceava, Prut, Dunărea de Jos, Nistru, care ,,încălcau” limitele teritoriale ale vechilor provincii istorice cu denumiri specifice zonale ne-ar fi fost mai folositoare. Revenind la începuturile unificării ŢĂRII în una singură, prima provincie care păşeşte cu sufletul curat şi deschis pe acest drum al unităţii teritoriale a tuturor Românilor a fost BASARABIA, cea care a întregit ŢARA până la hotarul cu cetăţi, cel de la Nistru, unic în Europa, apărător al acesteia prin jertfe de sânge românesc de năvălirile din stepa necuprinsă răsăriteană. În explicarea condiţiilor în care Basarabia s-a unit cu ROMÂNIA în 1918 mă voi folosi următoarele surse: 1. ,,Drepturile Românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti”, lucrare scrisă de Prof. dr. Anton Crihan (Humboldt State University, Arcata, California, 95521-4957, 1990); 2. Colecţia de documente ,,Albumul Basarabiei. Unirea Basarabiei cu ROMÂNIA, 27 martie 1918”, publicată de Cpt. Ghe. Andronache în 1932; 3. Revista ,,Patrimoniu” nr.4/1991 de la Chişinău. ANTON CRIHAN s-a născut în localitatea Sângerei, jud. Bălţi, Basarabia, la 10 iunie 1893. Studiile superioare le-a început la Universitatea din Odessa, Facultatea de ştiinţe, dar le-a întrerupt din cauza Primului Război Mondial când a luptat pentru independenţa Basarabiei şi Unirea ei cu ROMÂNIA la 27 martie 1918. În cursul campaniei de emancipare a Basarabiei de sub dominaţia de mai bine de 100 de ani a Rusiei ţariste şi apoi sovietice, Anton Crihan a jucat un rol de coordonator în calitate de comandant al Cohortelor Moldoveneşti şi apoi ca deputat în Sfatul Ţării, unde a votat pentru unirea necondiţionată cu ROMÂNIA. Şi-a reluat apoi studiile obţinând licenţa în drept de la Universitatea din Bucureşti şi doctoratul în ştiinţe politico-economice la Sorbona. A fost numit Profesor la Şcoala politehnică din Chişinău, iar după 1945 la Universitatea din Iaşi. În curând s-a despărţit însă, prin căsătorie, de regimul comunist din ROMÂNIA, stabilindu-se în S.U.A. (Washington D.C., apoi Saint Louis Missouri) împreună cu soţia sa Olivia. Paralel cu studiile academice, Anton Crihan a continuat să activeze ca om politic de frunte. În calitate de membru în comitetul executiv al Partidului Naţional Ţărănesc a fost ales ca deputat în Parlament de şapte ori, ultima dată în 1937, când Carol al II-lea a dizolvat partidele politice prin lovitura de stat din februarie 1938. În această perioadă a servit ca membru în Delegaţia Română la conferinţa Româno-Rusă de la Viena (1924), iar în 1932-33 a fost Subsecretar de Stat la Agricultură în guvernul Vaida. În străinătate, Anton Crihan a continuat lupta pentru libertatea şi dreptatea ŢĂRII sale ROMÂNIA şi a provinciei natale Basarabia, atât prin scrieri istorice bine documentate cât şi în cadrul unor comitete şi organizaţii ca Adunarea Naţiunilor Captive din S.U.A, Comitetul Naţional Român şi altele. Prin această lucrare apărută şi în limba engleză şi prin alte lucrări asemănătoare (Situaţia agrară în Basarabia în timpul dominaţiei ruse între 1812-1918; Populaţia Basarabiei; Le Capital etranger en Russie), marele român Anton Crihan a menţinut farul de lumină îndreptat spre caracterul românesc de netăgăduit al populaţiei basarabene, dreptul ei la autodeterminare faţă de URSS. Anton Crihan, fraţii şi surorile sale din Basarabia, ca şi nepotul său de soră din Balş, Dr. Mihail Bajireanu, de la care am primit spre amintire şi aducere aminte www.memoriaoltului.ro 21 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR permanentă copia xerox a acestei lucrări fundamentale, au continuat să creadă cu tărie că vor vedea reîmplinirea idealului de libertate şi dreptate naţională pentru Basarabia reintegrată în ROMÂNIA care a continuat să ardă în cugetul şi inima lor ca o candelă de rugăciune. Prof. Dr. Anton Crihan a decedat la 9 ianuarie 1993 în S.U.A. cu câteva luni înaintea împlinirii vârstei de 100 ani. Conform dorinţei sale exprese, sicriul cu corpul său a fost adus cu avionul la Bucureşti în 19.01.1993 şi expus la biserica Mânăstirii Caşin, unde a fost săvârşită slujba pe data de 20.01.1993 de către Mitropolitul Antonie Plămădeală împreună cu Petru, arhiepiscopul de Bălţi în fruntea unui impresionant sobor de preoţi, partipând şi poetul Grigorie Vieru, iar pe data de 21.01.1993 a plecat la Chişinău, unde a fost înmormântat. Aşa cum arată prof. A. Crihan în cartea sa ,,Istoria Basarabiei”, această provincie românească răsăriteană, care de aproape timp un secol şi jumătate este în litigiu între Români şi Rusia, constituind aşa numita Problemă basarabeană, a trecut în această perioadă prin următoarele etape: - în 1812, Basarabia e smulsă din Moldova (partea răsăriteană a ROMÂNIEI actuale) şi alipită Rusiei, dar numai partea care mergea până la Dunăre; - în 1829 reuşesc să ia şi partea sudică a Basarabiei (Bugeacul) şi ajung astfel la Dunăre; -în 1856, în urma Războiului Crimeii, Conferinţa Păcii de la Paris retrocedează Moldovei aproape toată Basarabia de Sud; -în 1878, Conferinţa Păcii de la Berlin, după Războiul Ruso-Turc, în care Armata Română sub conducerea Domnitorului Carol I a avut un rol esenţial şi prin care ne-am cucerit cu jertfe mari Independenţa, dă totuşi Rusiei întreaga Basarabie de Sud, ROMÂNIA primind Dobrogea, şi din acel moment, întreaga Basarabie s-a văzut sub stăpânirea rusească sub care avea să stea până în 1918, când datorită evenimentelor de atunci : Primul Război Mondial, care nu luase încă sfârşit, Proclamarea celor 14 puncte de către Preşedintele S.U.A., WoodrowWilson, Revoluţia Rusă din 1917, etc a putut să se despartă de Rusia şi să se unească cu ROMÂNIA, situaţie consfinţită şi de Conferinţa Păcii de la Paris din 1919/20; - în 1940, Rusia Sovietică la adăpostul înţelegerii ei cu Germania hitleristă din 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), i-a luat ROMÂNIEI, întreaga Basarabie, pentru ca în 1941 să fie silită să i-o dea îndărăt, deşi nu pentru mult timp, deoarece în 1944 i-a mai luat-o odată, situaţie consfinţită şi prin Tratatul de Pace de la Paris (1946), iar pe o parte din acest teritoriu, Stalin crează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. De data aceasta Stalin îşi ia măsuri de rigoare care să preîntâmpine o nouă posibilă reunificare cu România, prin modificarea hotarelor Basarabiei, căreia îi alătură acest teritoriu numit Transnistria şi statul fantomă Republica Moldovenească cu capitala la Balta, creaţie a minţii lui Lenin din 1920, iar partea de Nord (jud. Hotin şi Ţinutul Herţa) ca şi partea de Sud (jud. Cetatea Albă şi Ismail) le face cadou R.S.S. Ucraina, considerată atunci aliat de nădejde şi pe vecie. Astfel a gândit Stalin că un asemenea teritoriu nu va mai putea fi revendicat de ROMÂNIA pe criterii istorice. Această R.S.S.Moldovenească avea să dispară o dată cu U.R.S.S. în 1991 dar s-a dovedit că Stalin a avut dreptate, în sensul că având aceste graniţe de care cei din conducerea Republicii Moldova nu admiteau în niciun caz să se despartă, acest teritoriu nu va putea să facă parte din trupul ROMÂNIEI, deoarece ar însemna să ne dăm acordul pentru ca o parte (Transnistria) să ni se alăture, mai ales că guvernanţii de peste Prut nu doresc acest lucru nici în ruptul capului. www.memoriaoltului.ro 22 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR De unde provine însă numele de Basarabia, pentru această parte a Moldovei dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, care nu apare cu această denumire între hotarele teritoriului statal condus şi administrat de Domnitorii moldoveni, începând de la Alexandru cel Bun inclusiv Ştefan cel Mare şi urmaşii săi la domnie, nici la Dimitrie Cantemir, aliatul nu numai ostăşesc al ţarului Petru cel Mare şi chiar după aceea? Să apelăm tot la lucrarea prof. A. Crihan, care arată că ,,ceea ce se ştie mai puţin e că aceasta nu s-a numit astfel înainte de 1812, când aceasta făcea parte integrantă din vechea Moldovă din care cauză i se zicea în mod obişnuit Moldova din stânga Prutului, iar prin Basarabia se înţelegea numai partea de sud, Timbru poştal apărut în Republica Moldova cu imaginea adică aşa zisul Bugeac”. lui Anton Crihan În 1812, în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812, ruşii au rupt acest teritoriu din trupul Moldovei şi l-au transformat în final în gubernie rusească, extinzând totodată numele părţii de sud la întreaga provincie. Prin urmare ,,de atunci şi numai de atunci, poartă acest nume, adică Basarabia”. În acest sens, prof. A. Crihan îl citează pe L. S. Berg, geograf rus renumit, devenit preşedintele Societăţii ruse de geografie care arată că ,,denumirea apare numai după anexarea la Rusia, deşi mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud, adică Bugeacul”. În acelaşi timp, L.S. Berg, citat de prof. A. Crihan în cartea sa, prezintă şi caracterul diplomatic drept cauză a acestui fapt: ,,Unul dintre articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, dintre Împăratul Napoleon al Franţei şi Ţarul Alexandru I al Rusiei, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. Plenipotenţiarii ruşi arată că în acel tratat nu se spune nimic despre ,,Basarabia” şi insistă că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai ca Bugeac ci ca întreaga regiune dintre Prut şi Nistru”. Este adevărat că pretenţia Ruşilor de a da denumirea de Basarabia teritoriului se bazează pe evenimente istorice adevărate. În cursul secolului al XIV- lea, partea de sud a teritoriului dintre Prut, Dunăre, Nistru a aparţinut un timp oarecare Munteniei, respectiv Valahiei, cum o numeau străinii, care fiind constituită ca stat de către Basarab cel Mare întemeietorul la 1330, s-a numit Ţara Basarabilor, iar după permanentizarea numelui de Muntenia, a rămas cu denumirea de Basarabia numai teritoriul amintit, aşa cum după întemeierea ca stat a Moldovei de către voivodul Bogdan I la 1359, aceasta s-a numit şi Bogdania. Mai mult încă, deşi Basarabia de sud a fost luată de foarte timpuriu Munteniei de către Moldova, numele Basarabia era aşa de înrădăcinat în acest colţ al regiunii, încât această zonă, dar numai ea, a continuat să poarte acest nume până în momentul anexării de către Rusia în 1812 împreună cu întreaga regiune dintre Prut şi Nistru. www.memoriaoltului.ro 23 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Prof. A. Crihan mai adaugă : ,,ruşii au mai avut un motiv pentru a o numi astfel. Ruşii, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei Ţări basarabene, istoriceşte despărţită de Moldova propriu zisă.” Acreditând acestă idee, Rusia se considera ,,descărcată” moral de faptul că anexase o parte dintr-o Ţară a unui fost aliat (Dimitrie Cantemir) din urmă cu numai 100 de ani al întemeietorului Rusiei moderne, ţarul Petru I (cel Mare), căruia îi garantase ,,pe vecie" hotarele după cum arată Prof. A. Crihan. ,,În Tratatatul de alianţă din 1711 de la Luţk, încheiat de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, cu ţarul Petru cel Mare, hotarul din zona răsăriteană a Moldovei după drepturile sale antice sunt acelea pe râul Nistru, Cameniţa, Bender (Tighina) cu tot teritoriul Bugeacului”. Prin urmare reiese clar că graniţa dintre Rusia şi Moldova este pe Nistru. Numai cu un secol în urmă, Rusia încheia un tratat de alianţă în toată regula cu Moldova ca unitate statală, sub semnătura Fondatorului însuşi al Rusiei moderne, Petru cel Mare, prin care acesta din urmă recunoştea drepturile istorice şi naţionale ale acestui stat românesc şi asupra teritoriului său de la Prut şi Dunăre până la Nistru. Denumirea de Basarabia vine deci de la numele voivozilor Basarabi, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începuturile dinastiei Basarabilor aici la nord de Dunăre. Mircea Voievod (1386-1418), numit şi cel Bătrân, datorită înţelepciuni sale native încă din primii ani de domnie, îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă) şi de atunci partea de sud a Moldovei (Bugeacul) s-a numit Basarabia. În ceea ce priveşte Bugeacul, acesta a fost locuit un timp de tătari, aceştia erau nomazi şi fuseseră împinşi de evenimente istorice spre acest teritoriu şi pe urmă au dispărut de acolo fără urme în cine ştie ce parte a stepelor răsăritene. În lucrarea sa, prof. A. Crihan arată că ,,singura populaţie Timbru poştal apărut în Republica Moldova în 1998 stabilă în acele locuri a fost numai cea românească şi aproape singura care se mai afla acolo şi în momentul când Ruşii în 1812 au anexat întreaga provincie dintre Prut, Dunăre şi Nistru. Prin urmare, Bugeacul este pâmânt românesc, deoarece neamul nostru totdeauna, adică de când există ca neam, a constituit populaţia autohtonă a acestei regiuni, iar toţi ceilalţi, fie că s-au numit Turci, Tătari sau altfel, n-au fost decât oaspeţi nepoftiţi, asta în cazul cel mai bun sau pur şi simplu intruşi, care nu ne-au făcut decât rău şi niciun bine”. Rusia a ocupat Basarabia la 1812, arată Prof. A, Crihan ,,fiindcă astfel se apropiau de Balcani, le dădea posibilitatea să se pregătească pentru noi lărgiri viitoare ale teritoriului pe socoteala imperiului otoman în conformitate cu directivele Ecaterinei a II a. Acestea prin urmare erau motivele adevărate care îi mânau pe Ruşi spre Principatele dunărene şi Balcani la care bineînţeles se adăuga şi puternica atracţie pe care o exercita asupra lor capitala Sultanatului de pe malurile Bosforului". www.memoriaoltului.ro 24 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Prefecţii judeţului Romanaţi (IX)

Cornel Manolescu

TÂNJALĂ, ILIE L. *1938, februarie 10-11, prefect Romanați Colonel. Numit de ministrul de Interne Armand Călinescu prin decizia ministerială 4623-P din 1938, februarie 10. În ziarul Romanaţul-Oltul i se face următorul portret: ,,Colonelul Tânjală s’a născut la 9 Decembrie 1891 în inima Moldovei - în comuna Berheci din jud.Tecuci unde a absolvit școala primară – trecând apoi la Liceul Internat din Iași; - în anul 1910 a intrat în școala militară pe care a absolvit-o în 1912 – fiind repartizat ca sublocotenent în Regimentul 36 Infanterie;- în 1915 este avansat Locotenent și mutat în Batalionul 7 Vânători – Cu acest grad și cu această unitate face războiul cel mare pentru întregirea hotarelor – iar la 1 Aprilie 1917 este avansat Căpitan.- În 1918 dupe terminarea campaniei este mutat în Batalionul 16 Exploatări, iar în 1920 întră în școala superioară de Război pe care o termină în mod strălucit – ca brevetat de Stat Major – fiind imediat avansat la gradul de Maior; - trece în 1922 la Statul Major al Diviziei a IX-a, iar în 1926 la Comandamentul Corpului 3 Teritorial; la 1 Aprilie 1932 este avansat Lt.-Colonel, iar la 1937 – Colonel plin – luând comanda Reg. nostru – 19 Infanterie – nebănuind sărmanul de el că acesta va fi ultimul său popas. Colonelul Tânjală a trăit printre noi aproape 4 ani – dar a dus o viață așa de modestă și atât de retrasă, că foarte mulți orășeni îl vor fi cunoscut poate numai din auzite; - era o făptură plăpândă – o fire meditativă – delicată – melancolică, în cugetul căruia cred că se împleteau în ultimul timp, din ce în ce mai des – gânduri și întrebări amare, despre rostul acestei lumi și tristul ei destin...... Lt.-Colonel Al. D. Theodorian” ( Din ,, Romanațul – Oltul’’, nr. 45-46, 30 Noiembrie 1941). Colonelul Ilie Tânjală a decedat, în Caracal, la sfârșitul lunii noiembrie 1941. A fost înmormântat la Galaţi la 19 noiembrie 19412.

FLORESCU, PAVEL 1938, februarie 11 – septembrie 13, prefect Romanați. Colonel. Numit de ministrul de interne Armand Călinescu prin decizia ministerială 4824-P din1938, februarie 11. Colonelul Pavel Florescu s-a născut, în Corabia, la 04.01.1887.

2 Mihai Vânătoru- Şi noi am fost acolo, p. 117 www.memoriaoltului.ro 25 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Iată ce scria ziarul ,, Romanațul’’ nr. 28-29, din 1 Decembrie 1943, în articolul-necrolog ,,S’a prăbușit un titan’’: ,,În anul 1909, locotenentul Pavel Florescu, pe atunci adjutantul Regimentului 19 infanterie, participă în campania din 1916. Căpitanul Florescu luptă cu batalionul lui eroic în Dobrogea, și la Turtucaia cade prizonier în mâinile dușmane. Internat în lagărul de prizonieri, timp de aproape 2 ani duce o viață de chin și privațiuni, cari, cât pe aci era să-l dea pierzării. Majoritatea carierei, colonelul Pavel Florescu, și-a petrecut-o în Regimentul 19 infanterie, cu o întrerupere de 2 ani, cât a comandat Regimentul 11 Jandarmi. Afabilitatea, omenia și capacitatea lui au lăsat urme și regrete adânci în capitala Banatului. Luând comanda Regimentului 19 Infanterie, colonelul P.Florescu- deși ducea pe umeri aproape 55 de primăveri, se pune cu ardoare pe muncă și reușește să ridice regimentul 19 Infanterie la cel mai înalt nivel din toate punctele de vedere, atât ca pregătire de război, cât și ca înzestrare și gospodărie. El a știut să imprime tuturor deviza: Muncă, sacrificiu, cinste, tăcere.’’ Proaspăt pensionar în anul 1938, este delegat de ministru a îndeplini, în mod provizoriu funcțiunea de prefect al județului Romanați, prin decizia ministerială 4824 P. din 1938, februarie 11.3 În ziua de 6 aprilie 1938, il întâmpină în gara Caracal pe regele Carol al II-lea , căruia îi dă explicații sumare privitoare la situația județului și a proporțiilor incendiului devastator de la Dioști (,,Memoria Oltului’’, nr. 33, 34 /2014), care a distrus aproape în întregime localitatea. A gospodărit județul ca un părinte și a reușit să-l transforme complet. ,,Reface și repară șosele, drumuri, școli, primării, biserici,rețele telefonice. Satele au căpătat ca prin farmec altă înfățișare. Higena și buna orânduială s’au instaurat, fără silă peste tot. ,,Prin înalt decret regal No. Col. Pavel Florescu, prefectul judeţului 2679, din 16.07.1938 d-l col. Pavel Romanaţi, îl întâmpină în gara Caracal pe Florescu, prefectul jud.Romanați a fost Regele Carol al II-lea

3 Monitorul Oficial al României, nr. 40 / 18 februarie 1938, pag.932. www.memoriaoltului.ro 26 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR numit membru al ordinului ,,Meritul Agricol‟‟ în gradul de cavaler.‟‟4 De la prefectura județului Romanați , colonelul Pavel Florescu, trece ca prefect la județul Dolj. Acolo totul era de făcut. Ceea ce a înfăptuit Colonelul Pavel Florescu ca prefect de Dolj, se va Pavel Florescu la o petrecere cazonă vedea cândva. El se ghida de un principiu de bază: Disciplina întâi de toate, și apoi restul urmeză dela sine. Munca fără preget de la Dolj îl surmenează pe acest om de elită și este nevoit să demisioneze. Revine în Caracal.5 Colonelul Pavel Florescu a avut o frumoasă viață de familie. Căsătorit cu Maria (,,Marioara‟‟) Tobescu (n.1895 – ϯ 14.04.1981), a avut un fiu, pe Vinicius- Dumitru, născut pe 26 septembrie 1922, la Caracal. Acesta a îmbrățișat cariera militară, ajungând General-maior, Cavaler al ordinului Militar ,,Mihai Viteazul‟‟, decedând la 21 aprilie 2010. Colonelul Pavel Florescu a încetat din viață, la 13 octombrie 1943 și a fost înmormântat în Cimitirul nr.1, al orașului Caracal.

DĂNESCU, IOAN P. 1938, septembrie 13 – 1939, mai 22, prefect delegat de Romanați Locul de veci al col. Pavel Pe 31 martie 1938, Lt.col. Ion, din Florescu din cimitirul oraşului garnizoana Caracal a fost avansat la gradul de colonel. Caracal Ziarul ,,Romanațul’’ din 6 octombrie 1938, prezenta instalarea noului Prefect de Romanați: ,,Interese superioare de stat au determinat pe iubitul nostru Rege ca în înțelegere cu înaltul Guvern să decreteze numirea prin delegație ca Prefect al județului nostru în persoana D-lui Colonel Ion P.Dănescu, distins ofițer de stat major și comandant al Reg. 2 Călărași. După cum arătam mai sus ( n.n. ,,interese superioare de stat’’), în urma ultimelor orânduiri care țintesc la despoliticianizarea completă a țării, s’a încredințat conducerea județelor celor mai energici ofițeri activi. La noi la Romanați a fost instalat acum două săptămâni D-l Colonel Ion P. Dănescu, ofițer distins, cu vastă cultură, de o rară energie și cu un deosebit spirit de initiativă.’’

4 Romanațul, nr.25 / 1938. 5 Ibidem, nr. 28-29, din 1 Decembrie 1943. www.memoriaoltului.ro 27 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR În numărul 38, din 25 noiembrie 1938, ,,Romanațul’’ publica articolul ,,Programul succint al unui om activ’’, în care autorul, Ștefan Oprescu, caracteriza ,,programul Domnului Colonel Dănescu‟‟: 1)- Imprimarea cu hotărâre –în mod civilizat-a unei discipline profunde întregului popor din județ. 2)- Fiecare să înțeleagă cu temei că, pe lângâ drepturi are și datorii. 3)-Numai prin muncă ordonată și perseverentă se pot înfăptui în județ opere solide și de durată. Bazat pe aceste principii de bază, a început o serie de inspecțiuni în județ pe care le va continua până când: -Tot insul care deține o slujbă de stat, județ sau comună să-și înțeleagă perfect menirea intrând pe făgașul prescris de lege. Acolo unde se constată rea voință sancțiunea este aspră – fără drept de apel. *Problemele sunt: -Repararea și consolidarea șoselelor. -Înlocuirea actualilor stâlpi de telefon de pe liniile telefonice din județ, căci așa cum sunt au un aspect jalnic. -Reparațiunea școalelor la sate și înzestrarea lor. -Curățirea și amenajarea cimitirelor cari au un aspect grotesc, precum și ridicarea bisericilor la rangul ce trebuie să-l aibă. -Formarea unui personal administrativ la sate, demn , conștient și muncitor. -Asigurarea sănătății sătenilor, care lasă de dorit. -Luminarea sătenilor prin conferințe și demonstrațiuni practice “. În încheiere, autorul arată că ,,toți să-i dăm concursul, sprijinindu-l în opera de civilizare ce a întreprins, tăind cu curaj cu spada, în întunericul ce ne apăsa până acum!’’ . Colonelul-erou I.P. Dănescu, comandantul Brigăzii 8 cavalerie, cu D.R. Nr. 2886 /17.10.1941 a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul‟‟, cl.III ( post-mortem).

PREDESCU, NICOLAE *1939, martie 17 – iunie 3, prefect delegat. S-a născut în anul 1889 ( listele electorale din 1939- avea 50 de ani). ,,Romanațul’’, nr. 17 /15 aprilie 1937, la ,,Știri diverse‟‟ își anunța cititorii: ,,D-l Nicu Predescu prim- pretor al plășii Ocolu, a fost delegat cu îndeplinirea funcțiunei de sub-prefect la Prefectura Romanați în locul D-lui I. Dobrescu, care se găsește în concediu de boală”. În noiembrie 1940, era prim-pretor al Plășii www.memoriaoltului.ro 28 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Ocolul cu reședința în Caracal.

DOBRICEANU, MIHAIL A * 1939, iunie 3 – 1940, iunie 1, prefect delegat Născut în1889, decembrie 3, la Craiova. Fiul lui Alexandru și Aristița. În perioada 11 februarie 1938-24 martie 1939, a fost prefect al județului Arad. Prin ordinul din 3 iunie 1938, după ce face o vizită în comuna Drăuți ( jud.Arad ), aprobă din fondul bugetar al județului un ajutor de construcție pentru școala din această comună, de 100.000 lei. Prin D.M. 7341-P din 1939, iunie 3, este numit prefect- delegat al județului Romanați, iar după expirarea delegației este numit prefect al județului Vâlcea (1940, iulie - 1941, ianuarie). Dar, activitatea colonelului Dobriceanu în administrație, nu se oprește aici. Ziarul ,,Romanațul‟‟, în nr. 11-12, din 1-15 iunie 1943, scria: ,,D.Col. Mihail Dobriceanu, fost acum câțiva ani prefect de Romanați și dela eliberarea Transnistriei prefect al județului Dubăsari și recent mutat în aceiași calitate la Oceancov, a fost decorat de Fὕhrerul Adolf Hitler, pentru merite deosebite în conducerea județului cu ordinul ,,Vulturul German’’, cls. I. Solemnitatea înmânării decorației a fost zilele trecute la coma ndamentul armatei germane din Odessa.’’

TEODORESCU, ANTON P. *1940, iunie 1 – iulie 3, prefect cu delegație. S-a născut, la Focșani, pe 4 martie 1906,Fiul lui Pandele (căpitan de administrație) și Elena Teodorescu. Studii- liceul militar. A fost căsătorit cu Elena Lupașcu (profesoară), împreună având o fată. Prin D. 5435-P, din 1 iunie 1940, Lt. Col. (r.) Anton Teodorescu, este numit prefect cu delegație al județului Romanați. A funcționat până la 3 iulie 1940, când a fost mutat la județul Prahova.

www.memoriaoltului.ro 29 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR În anul 1951 a fost arestat și depus de către Parchetul Militar Galați, petru ,,Uneltire contra ordinii sociale, art 209 c.p. A făcut parte dintr-o grupare subversivă.’’ A fost condamnat la 1 an în perioada 3 septembrie 1951-2 septembrie 1952. A ieșit la 25 septembrie 1952, prin expirarea pedepsei.

DOBJANSCHI, ANIBAL 1940, iulie 3 – septembrie 11, prefect cu delegație. Numit cu delegație prin D.6861-P , din 1940 iulie 3. Mutat la jud.Vlașca în 1940, septembrie 11. Demisionat de la Vlașca. S-a născut în anul 1893, Fişa matricolă penală a lui ianuarie 28, la Botoșani. Familia sa s-a stabilit aici Anton Teodorescu refugiindu-se din Polonia. Căsătorit cu Natalia, fără copii.6 A urmat studii liceale la Botoșani și București și militare, la școlile de cavalerie din Târgoviște și Sibiu. A participat alături de Regimentul 8 Roșiori la Campania din Bulgaria din 1913 și la cele 2 războaie mondiale. Ca ofițer a participat la Campania din Transilvania din 1916 și la apărarea Moldovei din vara anului 1917. În 1918 ajunge la Chișinău având gradul de căpitan. Avea deja experiența conducerii Regimentului 3 Roșiori dislocat în Chișinău, de unde este numit în fruntea Regimentului 2 Roșiori ,,Prunaru‟‟, iar peste un timp revine la vechiul regiment. Definitiv se stabilește în Chișinău din 1922, unde a locuit cu mici pauze până la 28 iunie Col. Anibal Dobjanschi 1940. Calitățile sale de militar și de bun organizator au fost appreciate, ocupând funcția de prefect al județului Lăpușna, în mai 1939. A fost numit, prefect cu delegație, al județului Romanați, prin D.6861-P, din 3 iulie 1940. Iată ce scria ziarul ,,Romanațul”, Anul V – Nr. 27-28, pag. 3, din 30 iulie 1940, despre ,,Noul Prefect de Romanați’’și instalarea sa: ,,În locul D-lui colonel Anton Teodorescu, care a stat în fruntea județului nostru chiar mai puțin ca o lună, a fost desemnat de Înaltul Guvern cu aprobarea M.S. Regelui, să conducă destinele, D. Colonel Anibal Dobjanschi, care vine din Basarabia dela Chișinău. Instalarea D-sale s’a făcut în sala de festivități a prefecturii într’un cadru sobru datorat evenimentelor petrecute cu ocuparea Basarabiei. Au luat parte toți capii de autorități din orașul Caracal, pretorii plășilor respective, primarii celor două orașe nereședințe : Corabia și Balșul, primarul și

6 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați www.memoriaoltului.ro 30 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ajutorul de primar din Caracal cum și toți funcționarii prefecturii Romanați în frunte cu D.N.Predescu sub-prefectul județului cari, a rostit o emoționantă cuvântare în numele tuturor funcționarilor administrativi.’’ De la Romanați a fost numit comandant al unei unități strălucite de cavalerie, iar la 20 septembrie 19407, colonelul activ Anibal Dobjanschi este numit de către Mareșalul Antonescu, prefect delegat al județului Vlașca. Din 1941 a fost numit primar al Chișinăului. În 1944, în momentul retragerii din Basarabia, acesta a demontat statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt din oraș și-a adăpostit-o în parcul ,,Romanescu‟‟ din Craiova. Colonelul A.Dobjanschi a fost și publicist. A publicat studii, schițe și versuri în diferite reviste literare OPERA: Pagini din viață-nuvele și povestiri, Sibiu-1934. Decorații primite: *,,Coroana României’’ în grad de Ofițer. *,,Steaua României’’, în grad de cavaler. *,,Coroana României’’, în grad de Mare Cruce. *,,Medalia de 25 de ani de Serviciu Credincios.‟‟ *,,Medalia ,,Meritul Sanitar’’ și ,,Avântul Țării’’ acordate participanților la campania din Bulgaria din 1913. *,,Medalia Victoriei’’ acordată participanților la Primul Război Mondial. *,,Medalia comemorativă’’ Peleș. Astăzi, medaliile col. Anibal Dobjanschi se găsesc la Muzeul județean Botoșani.

CĂPITĂNESCU, TEODOR I. *1940, septembrie 11 – decembrie 13,prefect de Romanați Col. (r.). numit prin decizia Conducătorului Statului 4790, din sept. 11 în locul lui Anibal Dobjanschi mutat la Vlașca.8 ,,Născut în Balș, la 12 ianuarie 1888,9 ,,din părinți cuprinși, Ioniță B. Căpitănescu și Ancuța, absolvind cu distincție liceul ,,Carol I’’, din Craiova, îmbrățișează cariera armelor care i-a fost atât de dragă’’.

7 La 20 septembrie 1940 au fost numiți prefecți legionari în toată țara. 8 Monitorul Oficial, p.1, nr.212, din 12 septembrie 1940. 9 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Balș, registr.nr.29 / 1888-1889 www.memoriaoltului.ro 31 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR La 1 decembrie 1913, se căsătorește cu Angela (n.1892,octombrie 31), fiica lui Vasile V. Suditu (primar al Caracalului- 1911-1912) și a Luciei Rădulescu. Împreună au avut trei copii: Ionel, Magdalena și Ileana. Prin 1922-1923, T. Căpitănescu, construiește un conac în comuna Frăsinet. În prezent conacul este în pericol de degradare. ,,Face campania 1916-1918 cu Regimentul 59 infanterie . Trece după aceea în cartierul General la biuroul operații. După terminarea campaniei, intră în școala de războiu la C.R. Romanați, pe care l-a reorganizat pe baze moderne. Își atrage în decursul anilor simpatia tuturor și elogiile șefilor erarhici. Pe cine nu a servit domnul Lt.colonel Căpitănescu atunci, când s-a aplat la serviciile sale? Având în tot județul aproape toate sufragiile simpatiilor, venirea domniei sale în fruntea prefecturii, este pentru toți o reconfortare. Patriot distins, cetățean de frunte, cu multă inițiativă, putere de muncă uriașe, cu vederi largi, popular dar energic și foarte drept, domnul Colonel T. Căpitănescu și-a asumat o foarte grea și mare răspundere. Are avantajul că populația județului este muncitoare și docilă, așa că sub raportul economiei generale nu va fi atât de greu. Totul este să aibă în jur un stat major de oameni cinstiți,harnici și capabili, cari, cu toată însuflețirea să-l secondeze și să muncească pentru ridicarea județului. Cunoaștem bine temperamentul domnului colonel, domnia sa fiind om practic, neobosit și gospodar pasionat ,,nu crede până nu vede.’’ Așa că, cele mai mici cătune, se vor bucura de vizitele sale inopinate, cari vor avea darul să ușureze multe Conacul Căpitănescu de la Frăsinet (după Dumitru Botar- nevoi, să curme multe ,,Conace din Romanaţi”, ed. Hoffman, 2016) abuzuri, să dea avânt www.memoriaoltului.ro 32 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR inițiativelor particulare, să facă într’un cuvânt, din muncă, cinste și devotement, un cult real. În frumoasele d-niei sale intențiuni, intră și aceea de a creea cu încetul, un contingent de functionari selecți, distinși, gospodari și mai ales cinstiți, la sate, cât și la orașe. Exemplul ce-l dă este munca fără preget și are ca deviză ,,Omul sfințește locul.’’ Urăm domnului Lt. col Căpitănescu să ne gospodărească mulți ani județul cu progrese rapide pentru ca numele său să fie făcut nepieitor.’’10 Prin anul 1954, Sfatul Popular Raional Caracal, Sectorul cadre , dădea informatii scrise referitoare la T.Căpitănescu: ,,INFORMAȚII Asupra Colonelului Căpitănescu Teodor din orașul Caracal str. A. Mureșeanu, nr.4. Colonelul Căpitănescu Teodor în toată viața lui a fost cel mai rău om cu țărănimea săracă în timpul când erea propetar a 100 ha de teren arabil nu dedea voie la nici un cetățean să meargă cu vitele să le pască pe moșia acestui mare moșier Căpitănescu, când îi prindea îi lua la conacul lui dela Frăsinet cu vitele la gloabă și îi bătea, în prezent este dușman de moarte al Regimului nostru; în timpul când a fost naționalizarea caselor în anul 1950 din 20 Aprilie, spunea că el îl împușcă pe acel care va intra în casa lui. Iar în timpul lui când ereau ei la putere (boieri) acest Colonel a exploatat un sat întreg, și majoritatea oamenilor săraci din orașul Caracal. În timpul cât a fost prefect, din informații, nu ar fi stat mult timp ca prefect cam 2- 3 luni de zile dar totuși a avut o comportare rea cu cei săraci, acest colonel a avut destui servitori atât la el acasă cât şi la fostul conac din satul Frăsinet. Desigur că acuma acest element nu privește bine regimul nostru de azi, si nu mai merită să primească pensie şi chiar nu merita dela început să primeasca pensie. Ca politică acest colonel a fost cu toate Partidele Istorice și burghezo-moșierești din care categorie făcea el parte, în prezent este naționalizat în întregime de oare ce a avut 100 ha de teren arabil, conac în satul Frăsinet și una casă de locuit în orașul Caracal, str. A. Mureșeanu, nr.4.’’11 Conform notei de pe actul de naștere a decedat la 18.VIII.1969, în București (actul nr.1174, Reg. nr. 17, an 1969, octombrie, ziua 8).

TÂ[E]RNOVEANU, LIBER * 1940, decembrie 13 – 1941, ianuarie 21 Numit prin D. 4052 din 1940, decembrie 13, în locul lui Teodor I. Căpitănescu Născut în Craiova, la 15 martie 1890.12 Prezentăm date din actul de naștere: ,,Din anulu una mie optu sute nouă ȡeci luna Martie ȡiua șeapte sprezece ora două spre ȡece amieȡi. Actu de nascerea copilului Liber în religiunea crescină ortodocsă de secsu Masculinu născutu la cincispre ȡece curentu ora nouă și ȡece minute ante meridian în orașiulu Craiova la casa Părinților No.9 din Strada Solomonu sub urbia Sfântului Gheorghe fiu alu Domnului George Tărnoveanu de ani treiȡdeci și șeapte Proprietari și alu Doamnei Efimia George Tărnoveanu de ani două ȡeci și șeapte menageră [….]”. În anul 1914, se căsătorește, la Paris cu Germaine Berthe Rose Combes. Din căsătorie s-a născut un copil, Dani.

10 Romanaţul, nr. 35-36/44 septembrie 1940 11 S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul Popular al Raionului Caracal, dos. 5 / 1954, pag.139. 12 S.J.A.N. Dolj, Col. Registre de Stare Civilă, Reg. nr.2 / 1890. www.memoriaoltului.ro 33 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR În 1923 cei doi divorţează, după cum o dovedeşte documentul următor: ,,Grefa Tribunalului Romanați, secția I. La 1 ianuarie 1923, Liber Ternoveanu, din comuna Colibașu, județul Romanați a intentat acțiune de divorț contra soției sale Berthe Rose, născută Combes, domiciliată la Paris, pentru motive de refuz de a veni la domiciliul conjugal care este la comuna Colibașu, județul Romanați. Termenul înfățișerii la 30 mai 1923. No.8.988. 1923, martie 30.’’13

După mai multe citații de a fi prezentă la proces și la care Germaine Berthe Rose a fost absentă, s-a dat hotărârea în lipsă, iar căsătoria s-a desfăcut prin divorț. Notă înscrisă pe actul de naștere. ,,În baza decisiunei Consiliului de Miniștri cu No.110 din 24 Ianuarie 1921 transcrisă în registrul de naștere sub No. 992 / 926 persoana înscrisă în actul de față; și a adăugat la numele său patronimic de Ternoveanu pe acela de ,,de la Dessa’’, spre a se numi Liber Ternoveanu de la Dessa. Această mențiune s-a făcut de noi Icon. Stavrofor Gh. Pârșcoveanu, Consilier al Municipiului Craiova, plasa Balta-Verde , Județul Dolju și oficer al Stării Civile astă-zi la 23 Septembrie 1926 în urma cererii înregistrată la N.6541 din 23 Septembrie 1926. Oficer al Stării Civile, Ic. Gh. Pârșcoveanu.’’ Prin D. 4052, ,,dat în București la 13 Decembrie 1940, D-l Târnoveanu Liber se numește în funcțiunea de prefect cl.II al județului Romanați, în locul d-lui lt.col. în rezervă Teodor I.Căpitănescu’’.14 În 1944, Târnoveanu Liber avea conac particular la Colibașu, iar la 14 noiembrie 1945, soția sa Elena L.Ternoveanu avea în proprietate 50 ha. Avea 46 de ani (n.1899) și doi copii. În 1946 aveau 46 ha.

Aromâni şi albanezi veniţi şi stabiliţi la Slatina

Nicolae Popescu-Optaşi

Profesorul slătinean Nicolae Popescu-Optaşi (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 55/2016, 64, 66/2017), fost elev al lui Nicolae Iorga, a lăsat risipite prin presa locală o mulţime de contribuţii valoroase de istorie locală. Până când toate acestea vor fi adunate într-un volum, oferim cititorilor noştri acest text preluat din ziarul Oltpress din 11 august 2000.

Mulţi aromâni şi-au părăsit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşezările lor sud-dunărene venind în România. Unii dintre ei s-au stabilit la Slatina. Pe baza materialelor arhivistice şi a referinţelor date de urmaşii lor, am întocmit în anii 1965-1966, o listă a lor şi a urmaşilor lor, indicând locul de unde au plecat şi ocupaţia exercitată în Slatina. Milan Ivanovici. A venit de pe Valea Timocului, localitatea Zaicear, şi s-a căsătorit în Slatina cu Maria Pitiş, româncă, împreună cu care a avut patru fete şi doi băieţi. A exercitat meseria de brutar, pe care i-a moştenit-o fiul său mai mic, Mircea.

13 Monitorul Oficial al României nr. 42, din 27 mai 1923, pag. 1860. 14 Ibidem p.1, nr. 297, 17 dec. 1940, pag. 6874. www.memoriaoltului.ro 34 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Celălalt fiu, Petre, a avut o moară peste Olt. În primii ani de la venirea în Slatina a lucrat ca ucenic în brutăria evreului Iosif. O fată a căsătorit-o cu Marin Albulescu, care mi-a dat referinţe la 15. XII. 1965. Cum arată inscripţia funerară, a decedat în 1939, la vârsta de 70 de ani. A locuit pe str. Obrocari (azi Tudor Vladimirescu) la întretăierea cu str. Târgului. Leon Ştefan. A venit din Ohrida în anul 1882, din cauza asupririlor turceşti. A avut brutărie şi covrigărie pe str. Gării şi casă pe str. Mânăstirii, unde au locuit şi cei doi fii ai săi, Nicolae şi Slave, care i-au moştenit meseria. A avut şi o fată care a lucrat la spitalul ,,Vasile Roaită” din Bucureşti. Doi nepoţi ai săi, fii ai lui Nicolae şi Slave, au ajuns profesori de limba română şi, respectiv, de istorie. A decedat la 18.IV. 1924 (referinţă Profesorul Nicolae Popescu-Optaşi dată de Nicolae şi Slave Ştefan la 7. III. 1966). Petre Slave. Cu ocazia grevei brutarilor din 190615 i s-a rechiziţionat brutăria, iar el a înaintat Minsterului de Interne mai multe reclamaţii. Apare în dosarele primăriei. În anul 1909, la cerere, i s-a aprobat redeschiderea brutăriei din str. Gării, nr. 26, cu condiţia să se conformeze Regulamentului pentru cântăritul şi controlul pâinii. Anghel Slave. A rămas necunoscut. Era probabil frate cu Petre Slave, ambii veniţi din Ohrida. Apare în dosarele primăriei. La 14. VI. 1906, Poliţia oraşului Slatina ruga Prefectura să intervină către Ministerul de Interne pentru a fi expulzat, fiind instigator cu prilejul grevei. Era socotit de naţionalitate bulgară. Stavre Strejoff. Venit dintr-un sat din Ohrida, a exercitat meseria de brutar. A decedat în anul 1915, lăsând cuptorul fiului său, David Strejoff. Gh. Cârstea. A venit din Ohrida cu soţia sa, Sotirca, verişoară cu Constanţa, soţia lui Leon Ştefan. Sub numele Sotircăi, exista în 1924 covrigăria ,,La Orientul”, în str. C. G. Dissescu (fostă Bucureşti). Arghir Cârstea i-a continuat meseria (referinţă dată de Arghir Cârstea la 4. I. 1966). Dima Spirea. Într-o declaraţie din 1914 informează că este în România de 50 de ani, deci din anul 1864. A avut 5 fete şi un băiat, Costică Spirescu (1882-1953), care i-a continuat meseria de brutar până în anul 1948. Fiul lui Costică Spirescu este Ion Spirescu, avocat-notar, absolvent al Liceului ,,Radu Greceanu” şi al Facultăţii de Drept, de la care deţin informaţii.

15 Consiliul oaraşului Slatina a adoptat la 3 mai 1906, la cererea primarului C. Drăgoescu, ,,Regulamentul de control al pâinii, simigeriilor şi alviţarilor” prin care a luat fiinţă un serviciu special menit să asiste la fabricarea pâinii şi scoaterea ei din cuptoare. Agenţii comunali aveau dreptul să cântărească pâinea şi erau datori să vegheze la curăţenia vaselor şi camerelor în care se lucra pâinea. Pe fiecare pâine urma a se aplica un bilet ştampilat cu greutatea pâinii, al cărui cost urma a fi suportat de brutari. La 31 mai 1906, brutarii din Slatina au protestat împotriva măsurii iar la 10 iunie au declarat grevă. Primăria a fost nevoită să aducă pâine de la Craiova şi să apeleze la cuptoarele manutanţei Regimentului 3 Olt. Cu această ocazie au fost confiscate cuptoarele lui Milan Ivanovici şi Petre Slave. Mişcarea de protest a fost întreţinută şi politic, fruntaşul liberal local Al. Iliescu fiind proprietarul morii ,,Olteanca” şi având interesul de a stârni nemulţumirea populaţiei împotriva conservatorilor aflaţi la putere (vezi ,,Greva brutarilor slătineni din anul 1906” , de N. Popescu-Optaşi, în Oltpress/28 martie 1998, p.2). www.memoriaoltului.ro 35 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Lambe Spirea. Este fratele lui Dima Spirea. În 1924 deţinea covrigăria ,,La Macedoneanu”, pe str. Lipscani (Anuarul judeţului Olt, 1924). Clime Cârstea. Venit din Ohrida, a exercitat meseria de covrigar. A avut doi fii, Nicolae şi Manole. Costea Donevschi, brutar. După moartea sa, soţia a înfiat pe Nicolae, fiul lui Clime Cristea, ca s-o întreţină. Gheorghe Cotea. Macedonean născut la Resen (Resna), este din Ohrida. Anton Hristescu. Venit din Ohrida, a exercitat meseria de brutar. A murit în 1923. Clime Stavre, covrigar. A fost coleg de şcoală, la Ohrida, cu Leon Ştefan. Nicolae Serafimescu. Brutar pe str. Caricatură reprezentându-l pe C. Dissescu ţinând în braţe Gării (azi Al. I. Cuza), după primul război Constituţia din 1923, al cărui mondial a închiriat brutăria lui Nicolae ,,părinte” a fost. Ianculescu, nepotul lui Anton Hristescu,la care a lucrat şi pe care l-a moştenit. Stoian Bojin. A înfiinţat o brutărie pe str. Gării (Anuarul, statistica şi geografia judeţelor Argeş, Muscel, Olt, Teleorman pe anii 1902 şi 1903, p. 138). G. Dissescu, aromân din Tesalia, a fost grefier la Tribunalul jud. Olt, apoi judecător şi inspector pentru stabilirea contribuţiilor. Fiul său, C. Dissescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 51/2016), născut la Slatina la 8. VIII. 1854, şi-a făcut studiile superioare de Drept la Paris, unde şi-a trecut doctoratul. A ajund profesor universitar de Drept şi a fost, în mai multe rânduri, ministru. Din vilaietul (provincia) Kosovo, din Albania, au venit şi au rămas la Slatina fraţii Daud şi Sabit Memisch, care au deschis pe str. Gării un magazin de coloniale, sub firma ,,La atletul albanez”. Ocupaţia aceasta o practică, încă, urmaşii lor, strămutaţi în oraşul de jos. În anul 1993, cu prilejul festivităţilor prin care s-au celebrat 625 de ani de existenţă documentară a Slatinei, întreaga familie Memisch a primit ,,Medalia jubiliară” şi diploma de ,,Cetăţean de onoare”, numărându-se printre cei care s-au evidenţiat prin realizări deosebite în domeniul de activitate pe care-l reprezintă.

Djavid Memish www.memoriaoltului.ro 36 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Din viața și activitatea arheologului profesor doctor Marin Nica (1933-2014). Repere biografice și autobiografice Nica Marcela

Marele arheolog și profesor romanațean Dr. MARIN NICA a avut o activitate intensă și benefică de cercetare de teren și științifică, activitate care s-a desfășurat pe parcursul a peste o jumătate de veac. El și-a început activitatea arheologică în anii ‟60, rezultatele cercetărilor sale aducând contribuții importante la completarea schemei cronologico-culturale a neo-eneoliticului din regiunea Olteniei. Deosebit de importante sunt descoperirile sale care atestă începuturile procesului de neolitizare pe teritoriul României. Astfel, cercetările din siturile de la Cârcea și Grădinile, atestau existența primei faze a neoliticului pe teritoriul Olteniei. Acest mare arheolog oltean are meritul că a descoperit cultura Cârcea și, deși era de o modestie rară, îi plăcea să spună că realizarea vieții sale este că a reușit să intre în istorie,în cărțile de istorie. Evoluția neoliticului timpuriu de la sud de Carpați este împărțită de acest cercetător în trei faze. O altă contribuție majoră a acestui arheolog este reprezentată de săpăturile sale desfășurate pe terasa Tesluiului, în mai multe puncte de pe teritoriul localităților Fărcașele și Hotărani. La Fărcașele au fost identificate și cercetate începând cu anul 1966 două puncte Marin Nica în diverse ipostaze cu descoperiri aparținând culturilor Vădastra - ,, La cimitir” și Dudești-Vădastra– ,,Pe coastă”. La Hotărani au fost identificate două puncte, cu descoperiri aparținând culturilor Vădastra - ,,La Turn” și Boian V – ,, La școală”. Așezarea Vădastra din punctul ,, La turn‟‟ se află situată pe terasa inferioară a Oltului, la NV de ruinele turnului medieval din localitate. Aici M. Nica a întreprins cercetări de teren încă din 1960, iar primele sondaje în 1964 cu marele cercetător și îndrumător al său Dumitru Berciu. Alte sondaje au fost efectuate de M. Nica în 1966, urmate de săpături sistematice în perioada 1967-1969. La lista așezărilor aparținând www.memoriaoltului.ro 37 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR culturii Dudești se adaugă și cele de la Drăgănești- Olt și Dobrosloveni, ambele cercetate de M. Nica. O altă așezare aparținând culturii Vădastra a fost identificată la Piatra –Olt cercetată de M. Nica în perioada 1985-1987. Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice de pe Valea Oltului Marin Nica a stabilit mai multe faze și etape de evoluție atât pentru cultura Dudești cât și pentru Vădastra. Cercetările sale de la Fărcașele au relevat existența unui aspect cultural numit de cercetătorul oltean Dudești-Vădastra. Cultura Boian este atestată în dreapta Oltului prin cercetările de la Dobrosloveni și Piatra Olt întreprinse de acest arheolog, la Dobrosloveni fiind identificate materiale specifice culturii Boian V, iar în anul 1985 Marin Nica a efectuat sondaje de salvare identificând în punctele Nucet și Vadul Codrii materiale aparținând culturii Boian II,V. Având numeroase articole de specialitate pe care le-a publicat în reviste de arheologie atât în limba română cât și în limbile franceză și germană, a adus la lumină noi descoperiri științifice de o deosebită importanță atât pe plan local, național cât și internațional. Merită să enumerăm măcar câteva dintre ele: ,,Contribuții asupra originii și dezvoltării culturii Vădastra pe baza descoperirilor de la Farcașele – Caracal”, Centrul de istorie, filologie și etnografie, Craiova, seria arheologie,1968; ,,Evoluția culturii Vădastra pe baza descoperirilor de la Hotărani, Fărcașele”, (jud.Olt), Historica, II, 1971; ,,Cârcea, cea mai veche așezare neolitică de la sud de Carpați”, SCIVA, 27, 4 ,1976; ,,La culture Dudești en Oltenie”, Dacia , XX, 1976 ; ,,Grădinile ,o nouă așezare a neoliticului timpuriu în SE Olteniei” , Arhivele Olteniei ,1,1981; ,, Reprezentările antropomorfe în cultura Vădastra,descoperite în așezările neolitice de la Hotărani și Fărcașele,jud.Olt” , Oltenia, II,1980; ,,Reprezentarea pieselor de îmbrăcăminte pe figurinele antropomorfe ale culturilor neolitice Vădastra și Boian din Oltenia”, Oltenia, 2000,1-2; ,,Unitate și diversitate în culturile neolitice de la Dunărea de Jos”, Pontica, XXX,1997; ,,Grădinile , o nouă așezare a neoliticului timpuriu în SE Oltenei”, Arhivele Olteniei ,1, 1981; www.memoriaoltului.ro 38 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ,,Obiecte de lemn descoperite în așezarea neoliticului timpuriu de la Grădinile, Olt’’, Arhivele Olteniei , 2, 1983 și multe altele pe preistorie, istorie veche și istorie medievală. S-a ocupat în special cu studierea neoliticului, dar și a celorlalte epoci istorice, publicând împreună cu colegul său de la Insitutul Socio-Uman, Craiova, dl. dr. Gheorghe Popilian, reputat arheolog pe epoca romană ,,Monografia Gropșani”. Prin talentul și munca sa remarcabilă acest arheolog a reușit să îmbogățească patrimoniul multor muzee din Oltenia și nu numai, descoperind pe șantierele sale arheologice piese de o importanță deosebită și unele dintre ele de o frumusețe remarcabilă care au mers în expoziții itinerante chiar și în Asia, în China, cum este cazul piesei neolitice îmbrăcată în costum popular romanațean și pe care a numit-o Fetița de la Hotărani, ea aflându-se în colecțiile Muzeului Romanațiului. Iubea nespus de mult Muzeul Romanațiului din Caracal donând o colecție impresionantă de fragmente de ceramică la acest muzeu încă de când se afla în activitatea științifică, iar după moartea sa așa cum sigur și-ar fi dorit, fiicele sale au donat toată biblioteca sa muzeului său de suflet din Caracal. Rareori am avut ocazia să văd de mic copil atâta pasiune pentru arheologie cum avea el. Deseori mă lua cu el la Muzeul de istorie din Caracal- azi Muzeul Romanațiului- în special sâmbăta și duminica și-l vedeam cum își întindea cât era curtea de mare cioburile sale care-i păreau atât de prețioase. Le studia cu meticulozitate și le fotografia pregătindu-le pentru viitoare articole. Îmi mărturisea deseori când pășeam pe holurile Universității din Craiova că deşi fusese rugat să rămână profesor universitar la Universitatea din Craiova nu acceptase deoarece iubea nespus arheologia și n-ar fi putut renunța la ea pentru nimic în lume, aș zice că era mai mult decât împătimit, meseria sa făcea parte din el, arheologia îi intrase în sânge. Era un om energic, fire blândă și conciliantă și tot timpul pus pe glume chiar și atunci când era la o întâlnire mai specială care avea caracter comemorativ al unei personalități mari , el spre deliciul publicului evoca aspecte mai amuzante din viața acelui coleg arheolog. A fost un om extraordinar și un părinte special. Redau mai jos un fragment sugestiv din autobiografia sa. ,,M-am născut la 26 mai 1933 în satul Fărcașu de Sus, comuna Fărcașele (județul Olt), într-o familie de țărani cu 5 copii. Am urmat cursurile gimnaziale și liceale la Liceul ,,Ioniță Asan” din Caracal, promoția 1952. După absolvirea Facultății de Istorie din cadrul Universității din București am funcționat la școlile din Cușmir –județul Mehedinți și Fărcașele –județul Olt. www.memoriaoltului.ro 39 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Paralel cu activitatea didactică desfășurată între anii 1958-1966 am identificat prin cercetări de suprafață așezările preistorice dacice și daco-romane de la Fărcașu de Jos, punctele ,,Cimitir”, Hotărani ,,La Turn” și Fărcașu de Sus ,,Pe Coastă” și ,,Cimitir’’, care au devenit ulterior șantiere de importanță națională. Descoperirea celor mai vechi unelte de piatră cioplită din paleoliticul inferior- cultura de prund și paleoliticul mijlociu în prundurile Oltului de la Fărcașele mi-a facilitat participarea la lucrările Congresului Mondial de Antropologie și Etnologie de la Moscova din 1964. În aprilie 1966 am fost numit cercetător științific la Centrul de istorie, filologie și etnografie al Academiei din Craiova condus de C.S. Nicolaescu Plopșor,marele profesor care a avut rolul hotărâtor în formarea mea ca arheolog. Din 1966 am efectuat și condus săpăturile arheologice în peste 20 de așezări dintre care amintim: Fărcașele ,,Pe coasta”, Fărcașu de Jos ,,Cimitir”,Piatra –sat ,,Nucet” și ,,Vadul Codrii”, Slatina ,,Crișan II”, Dobrosloveni ,,S.M.T.”, Cârcea ,,Hanuri” și ,,Viaduct”,Drăgănești –Olt- ,,Corboaica”,Grădinile, Vlădila etc. În anul 1985 am obținut titlul de doctor în științe istorice cu teza având titlul ,,Neoliticul timpuriu și mijlociu în zona răsăriteană a Olteniei”, fiindu-mi coordonator științific profesorul universitar și membru corespondent al Academiei Române- Dumitru Berciu. Rezultatele cercetărilor în așezările amintite mai sus mi-au permis publicarea în peste 60 de studii și articole în revistele locale și de specialitate, în care am adus contribuții științifice inedite. De asemenea, aceste rezultate mi-au permis participarea la numeroase simpozioane naționale și internaționale dintre care menționăm pe cele de la Koln, Moscova, Cluj, Iași, Tmișoara, București, Bacău, Constanța și altele. Călătoriile de studii efectuate de mine în străinătate în țări din Europa cum ar fi: Grecia, Bugaria, Iugoslavia, Ungaria etc. mi-au lărgit orizontul de cunoaștere și interpretare a rezultatelor cercetărilor noastre din așezările amintite mai sus”.

Biserica ”Sfinții Voievozi” Deleni

Dan Dumitru Anastasescu Date cu privire la familia Deleanu

Această familie16 este foarte veche, precum o menționează generalul Gigârtu17, încă dinainte de zidirea cetății Giurgiu, având sub stăpânire toată moșia Giurgiului. În județul Olt o găsim cu puțin timp înaintea domniei lui Matei Basarab, adică la anul 1633, avându-și moșia la Deleni-Olt. Tot aici, cel mai însemnat boier al familiei, Drăgușin Deleanu, va construi o mânăstire impunătoare pe malul Oltului18, cunoscută în tradiția locala drept ,,Mânăstirea Bolovanu”. Conform unor inscripții găsite la Drăgănești, se pare că marele boier Drăgușin ar fi

16 Memoria Oltului nr. 12/2013 17 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina, Ediția a II-a, 1908, p. 445 18 Ibidem www.memoriaoltului.ro 40 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR rudă apropiată cu Matei Vodă Basarab, dinspre mama acestuia, Stanca din Hotărani- Romanați19, însă nu este o dovadă clară a înrudirii celor două personalități, întrucât nu se cunosc rădăcinile familiei acestui boier dinspre tată și nici rădăcinile doamnei Stanca, mama marelui voievod. Cert este că într-un document din 10 iunie 162420 se menționează că mama lui Drăgușin Deleanu se numea Maria și că mai avea un fiu, Radu, care, după cercetările lui Ion Ionașcu, ar fi decedat de tânăr21. Unii cercetători afirmă că mama marelui boier ar fi originară din Mogoșești- Olt, iar în 1620-1624 ar vinde lui Preda, fiul lui Ion, nepotului lui Oprea logofătul din Mogoșești o parte din averea sa22. Documentul vânzării nu se mai păstrează, existând doar două copii posibile ale acestuia, dar neclare. Astfel, într-una se afirmă că Maria este soacra lui Preda, iar în alta, mătușa acestuia. Tot marele profesor Ion Ionașcu a făcut o cercetare prin care crede că Ion, tatăl lui Preda, ar fi văr cu Maria Doamna, afirmând că a doua copie ar fi cea exactă23. Acest Ion se pare că ar mai avea un văr, Radoslav bănișorul, de la care cumpărase partea lui de moștenire din Mogoșești. Preda mai avea un frate, Dumitru, care vinde la 1632 lui Tudor comisul partea lui Radoslav. Într-un document din 20 decembrie 1704 se menționează faptul că Drăgușin Deleanu vinde moșia lui Preda, iar acesta, în 1624, vinde, la rândul său, moșia cumpărată lui Tudor

19 I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p. 98 20 Ibidem 21 Ibidem 22 Ibidem 23 Ibidem www.memoriaoltului.ro 41 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Rudeanul, rudă cu Diicul biv vel logofăt24. Pentru o perioadă destul de mare de timp, se pare că aceasta ar fi soarta moșiei Mariei Deleanu. Despre tatăl lui Drăgușin Deleanu nu avem prea multe informații clare, dar se pare că era originar din satul Deleni-Olt, fiind rudă apropiată cu mama lui Matei Basarab și cu mama lui Diicu Buicescu25. Într-un document din 10 aprilie 1633 se menționează faptul că Andrei spătarul, fiul Vladului log. Rudeanul, vinde lui Drăgușin Delanu satul Deleni-Olt, cu toți oamenii săi, în schimbul a 170 de galbeni. Tot din acest document reiese că satul fusese cumpărat înainte de Andrei spătarul, vânzarea făcându-se în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Vodă Iliaș. De aici ne putem da seama că marele boier Deleanu avea de foarte multă vreme moșie în satul Deleni-Olt26. Un fapt pe care nu-l putem demonstra este anul nașterii marelui boier. Ceea ce se știe sigur este că, a avut cel puțin douăzeci de ani când și-a vândut moșia din Mogoșești, ceea ce ne conduce la concluzia că s-a născut pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind mai tânăr ca Matei Vodă Basarab. Pe Matei Vodă îl găsim într-o titulatură boierească la 160327, în timp ce pe Drăgușin Deleanu îl întâlnim în marea treaptă de postelnic abia la 163328. Dacă l-am plasa pe boierul nostru de aceeași vârstă cu Matei Basarab, ar fi ceva greșit, deoarece oricâte ar fi diferențele de capacitate și ascendență, nu ar fi posibil ca la 50 de ani să te afli într-un rang boieresc inferior, iar apoi, peste 11 ani, să figurezi în Sfatul Țării cu marea titulatură de paharnic. Drăgușin Deleanu a fost foarte implicat în lupta lui Matei aga din Brâncoveni- Romanați cu elementul grecesc din țară. Un izvor scris din acea vreme menționează că în perioada când Matei aga se afla în Transilvania, boierii l-au trimis pe Drăgușin Deleanu să-l cheme în țară pe Matei Basarab29. Un alt izvor spune că boierii Țării Românești au trimis cărți marelui domnitor prin sluga sa, Drăgușin30. Pentru tot ceea ce făcuse pentru Măria Sa, Drăgușin Deleanu primește titulatura de al 2-lea postelnic, în 163331 iar, la 1634 pe cea de vel sluger32. La 2 ianuarie 1642, boierul nostru era ridicat în rangul de vel armaș33 iar, la sfârșitul anului 1643, la treapta de paharnic34, probabil în locul lui Marco vel paharnic, care este însărcinat imediat cu funcția de armaș. Tot acest Marco Danovici este ctitorul bisericii din Sâmburești-Olt. Din acest moment, cel mai însemnat membru al familiei Deleanu avea o bună stare materială și, din grija pentru dobândirea vieții viitoare în ceruri, a luat hotărârea de a ridica o mânăstire impunătoare în pădurea Comăniței. Data morții marelui boier nu o cunoaștem, deoarece nu i s-a găsit mormântul,

24 Ibidem 25 Ibidem, p. 99 26 Gen. P. V. Năsturel, Genealogia Năsturenilor, în Revista pentru Istorie, Arhitectură și filologie, vol. XI, p.48 27 N. Iorga, Studii și documente, V, pp.292-4 28 Gen. P. V. Năsturel, Genealogia Năsturenilor, în Revista pentru Istorie, Arhitectură și filologie, vol. XI, p.48 29 Vezi în Magazin ist. p. Dacia, IV, p.315 30 Ibidem 31 Gen. P. V. Năsturel, Genealogia Năsturenilor, în Revista pentru Istorie, Arhitectură și filologie, vol. XI, p.48 32 I. C. Filitti, Arhiva G. Cantacuzino, doc.183, p.52 33 N. Iorga, Studii și documente, V, p. 298 34 Ibidem, p.94 www.memoriaoltului.ro 42 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR probabil fiind îngropat în ctitoria sa, dar din cauza ieșirii râului Olt din matcă, se pare că și mormântul a fost luat. Nu a mai trăit mult timp după zidirea mânăstirii, murind în anul 165035 deoarece atunci, la întrunirea Divanului, paharnicul lipsea, fiind înlocuit cu Hrizea vel paharnic36. Marele nostru boier a trecut la Domnul în jurul vârstei de 60 de ani, lăsând în urmă următorii urmași: Gorgan, Nicula, Fota, Stana, Aspra și Anca. Copii lui Drăgușin Deleanu nu au avut ranguri boierești mari, precum tatăl lor, apărând foarte rar prin documentele vremii. Gorgan clucerul, fiul cel mare, apare într-un document din 14 mai 1654, când vinde un țigan, cu frații săi37. Tot Gorgan se înfrățește cu un anume Mihai, și-i vinde acestuia moșia de la Gurguiați38. Gorgan Deleanu, postelnic la 9 ianuarie 1667, se căsătorește cu Ghiajna, fiica lui Radu ban Popescu (mare ban al Craiovei), fapt pentru care primește de la socrul său o impresionantă avere. În 1667 Gorgan postelnicul vinde lui Tudoran clucerul ot Aninoasa satul Sălătrucul-Argeș39. Un alt copil, Nicula Deleanu postelnicul, apare în scris în 1679 când vinde o țigancă cumnatului său, Necula, fratele lui Neacșu din Pitești40. Fota, fiul cel mic, este menționat drept proprietar de vii la Slatina, în 16 iunie 166241. Fiica boierului Drăgușin, Ancuța, o găsim căsătorită cu un anume Necula din Pitești, care făcea comerț cu diferite produse, precum mierea, după cum reiese dintr-un act emis de Radu din Oporelu-Olt, la 11 februarie 168242. Din testamentul pe care îl lasă Necula din Pitești, se pare că acesta nu a avut copii cu Ancuța Deleanu, lăsând, la 22 iunie 1687, soției sale, a treia parte din averea sa, iar restul, Mânăstirii Vieroșu-Argeș. Nepoților Necula și Dumineca le lasă haine, iar nepoatelor Gherghina și Nastasia, 8 stupi43. Necula apare în 1686 cu titulatura de pitar, când eliberează de rumânie un om din Tătulești-Olt, alături de el semnând un anume Drăgușin sin Necula pitar44. Acest nou Drăgușin apare și în timpul judecăţii moșnenilor din Mogoșești, care merg la domnitor să le rezolve diferendul cu pământul lor din moșia Delenilor, voievodul dând dreptate primilor45. Conform cercetărilor făcute de Ion Ionașcu, reiese că ctitorul actualei biserici din satul Schitu-Deleni ar fi fiul lui Drăgușin II Deleanu. Dar însă, se pune problema cine este mama lui Grigorie Deleanu, ctitorul bisericii. Despre Grigorie Deleanu nu se știe nimic, decât că a fost postelnic și că a zidit o bisericuță în cinstea strămoșului său, Drăgușin Deleanu.

35 Al. Ștefulescu, Doc. Slavo-române, V, p.547 36 I. C. Filitti, Arhiva G. Cantacuzino, doc. 689, p.217 37 N. Iorga, Studii și documente, V, p. 121 38 Ibidem, p. 626 39 St. Greceanu, Genealogi documentate, I, p.33 40 Hașdeu, Arhiva istorică a României, I, București, 1865, p.56 41 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina, Ediția a II-a, 1908, p.447 42 Hașdeu, Arhiva istorică a României,I, București, 1865, p.61 43 Ibidem, p. 62 44I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p. 103 45 Ibidem www.memoriaoltului.ro 43 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Singurul urmaș al lui Grigorie Deleanu, cu Ecaterina Deleanu, este Toma Deleanu. Grigorie Deleanu va muri în 177946. Toma Deleanu a avut diferite funcții, printre care amintim: judecător ot sud Olt, în 1797 când la bâlciul din Slatina, de Sf. Gheorghe, are loc un scandal și este scos din slujbă47. Tot Toma Deleanu capătă titulatura de șătrar, fiind și epitrop al averii Ionașcu, în 1797, când era din nou judecător la Slatina48. Toma Deleanu a ridicat, în 1802, cu soția sa Joița în satul Deleni o frumoasă biserică, destul de spațioasă pentru bisericile din acele timpuri, mormântul lui aflându-se și astăzi în această ctitorie a sa. Deoarece era ultimul membru al familiei Deleanu și, neavând urmași, a luat hotărârea să-l înfieze pe fratele mai mare al tatălui Generalului Gigârtu, pe Niță Gigârtu care ulterior devine Niță Deleanu. Însă această adopție s-a făcut cu condiția ca Niță Deleanu și urmașii săi să nu părăsească niciodată Slatina, făcându-se astfel și un jurământ în actuala Biserică Sf. Gheorghe-Ionașcu, pe atunci Biserica Ionașcu49 Ion sau Niță Deleanu a avut diferite funcții în Slatina și județele Olt și Romanați, dintre care cele mai importante sunt: serdar, paharnic și epitrop al averii Ionașcu. Acesta a avut și copii, amintim deci pe: Costache Deleanu (fost prefect de Olt), Mihail, Nae și Vasile. Fiii lui Costache Deleanu au fost: Costică Deleanu care a fost deputat și prefect al județului Olt, murind în 1890 de vărsatul negru, lăsând moștenitori trei fete și doi băieți: Constantin și Gogu; și Mihail sau Micu Deleanu, având moștenitori pe: Bițe ( din prima căsătorie) și Nicolae și Mihai ( din a doua căsătorie)50.

Istoricul bisericii din satul Deleni Clădirea are formă dreaptă, dreptunghiulară, cu pereți masivi de zid și acoperiș de tablă, cel inițial fiind din șindrilă. Din acoperiș iese o turlă, din zona pridvorului și a pronaosului, inițial fiind două turle, una deasupra pronaosului, și alta deasupra pridvorului. Turla actuală este una simplă, fiind acoperită în totalitate cu tablă, fără nicio fereastră. Turlele inițiale aveau următoarele caractere: prima avea formă dreptunghiulară, fiind acoperită în întregime cu tablă, fără nicio fereastră, iar a doua avea formă Pisania bisericii din Deleni-Olt prismatică octogonală, cu

46 Ibidem, p. 104 47 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina, Ediția a II-a, 1908, p. 447 48 Ibidem 49 Ibidem 50 Ibidem www.memoriaoltului.ro 44 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR înveliș de tablă51. Fațadele exterioare nu au nicio decorațiune, cornișa fiind simplă. În exteriorul bisericii nu există picturi, decât la intrarea în biserică, iar la baza turlei se află icoana cu Sfinții Voievozi Mihail și Gavril, fontul fiind complet alb ca și restul pereților. Pridvorul este susținut pe patru coloane libere și două coloane prinse în zid, unindu-se prin niște arcade destul de largi. Deasupra ușii de la intrare se poate vedea următoarea pisanie, scrisă cu caractere chirilice: ,,În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Ridicatu-s-a din temelie acest sfânt și dumnezeiesc Portretele ctitorilor bisericii din Deleni locaș în starea după cum se vede, fiind mai înainte de lemn, de robul lui Dumnezeu Toma Deleanu, vel șătrariu, și cucoana dumnealui Zoița, ce se prăznuiește hramul Sfântului Erarh Nicolae și Sfinți(i) voevozi Mihail Și Gavril și Sfântul Apostol Toma, ca să fie nouă și părinților noștri, Grigorie, Ecaterina, Velcea întru veșnica pomenire. 1802, Noemvre.”52 În pronaos, se află noua pisanie pusă în 1904 când s-a efectuat și restaurarea bisericii: ,,Această sfântă și dumnezeiască biserică cu hramul Sf. Nicolae și Sfinții Voievozi, s-a zidit de d-l Toma Gr. Deleanu la anul 1802. Din accidente naturale a crăpat și la anul 1904, iulie, 4 s-a reparat cu cheltuiala enoriașilor ei, dintre care cei mai principale ctitori sunt: Mihail C. Deleanu, C. Nosopol, Radu Ungheanu…”. 53 Tot în pronaos, se află și mormântul ctitorului, deasupra căruia se află o piatră tombală simplă, fără înflorituri, dar frumos săpată, care mărturisește următoarele: ,,Sub această piatră odihnescu oasele răposatului robu lui Dumnezeu, Toma Deleanu, biv vel șăt(rar), sin Grigorie și Ecaterina, carele s-au săvârșit la leat 1812 , sept(emvre) 24”54. Pictura actuală este recentă, din anul 2012, fără a avea valoare istorică, văzându-se doar chipurile ctitorilor dar fără să mai țină în mâini miniatura bisericii. După repictarea din 1904 nu s-au mai păstrat chipurile ctitorilor care țin miniatura bisericii în mâini, acestea fiind înlocuite de figurile celor doi donatori Radu și Elena Ungheanu, chiar dacă, la renovarea din 1904, a participat și un urmaș direct al lui Toma Deleanu. Întrebarea pe care și-a pus-o și marele profesor I. Ionașcu55, întrebare la care așteptăm și noi astăzi răspunsul este aceasta: de ce M. C. Deleanu a decăzut din dreptul de ctitor în favoarea acestor doi necunoscuți, el care era urmaș direct al Delenilor și rudă

51 I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p. 116 52 Ibidem, p. 117 53 Ibidem 54 Ibidem 55 Ibidem www.memoriaoltului.ro 45 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR apropiată cu vestitul neam al Craioveștilor? La momentul actual biserica nu mai are nicio carte de patrimoniu sau alt obiect vechi, însă, la 1935, existau diferite cărți vechi, dintre care amintim: Apostol, din vremea Voievodului Alexandru Ipsilanti și a mitropolitului Grigorie (București, 1774); Cazanie, fără copertă (secolul al XIX-lea); Liturghier, din vremea Voievodului Alexandru Ipsilanti și a mitropolitului Grigorie (București, 1780); Penticostar, fără copertă (1800); Octoih (Râmnic, 1811)56. Dintre cei mai importanți slujitori amintim pe: Pr. Nicolae, Pr. Avram și Diac. Barbul care au slujit în perioada 1825-1830, ,,scutiți, dând la episcopie boieri(i) o moșioară danie în Bunești”57. Această parohie nu a avut mulți preoți parohi, deoarece a funcționat mai mult timp ca filie a bisericii din satul vecin, Comănița, dar unul dintre cei mai importanți preoți din perioada interbelică și, îndrăznesc să afirm, cel mai important preot al acestei parohii a fost Gheorghe Popescu, licențiat în teologie care a păstorit această comunitate o perioadă destul de mare timp, înființând în perioada interbelică căminul cultural și o bibliotecă parohială. Un alt slujitor de seamă al acestei parohii a fost Constantin Apostolescu, din satul Teslui-Olt, fostul preot spiritual al Coloniei de Minori din Slatina și veteran de război care va poposi puțină vreme în acest sat. Așa cum am menționat mai sus, ultima renovare generală a locașului de cult a avut loc în anul 2012, când biserica a fost resfințită de către P. S. Sebastian, întâiul episcop al Slatinei și Romanaților, paroh fiind PC Pr. Ciocea Ovidiu, actualul slujitor al bisericii.

Tramvaiele

Mircea Damian

Cititorii noştri sunt familiarizaţi cu ativitatea de gazetar a scriitorului romanaţean Mircea Damian (1899-1948), fostul director al ziarelor Bucureşti (1941) şi Fapta (1943-1948). Aceasta a fost prezentată pe larg de noi în mai multe numere ale acestei reviste (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 59-69/2017). Textul pe care îl reproducem mai jos dovedeşte calităţile de umorist ale prozatorului romanaţean, calităţi care i-au fost remarcate încă de la debut de către Camil Petrescu, director în 1928 al revistei Universul Literar, umorul său fiind apreciat ca ,,umor american” (E. Lovinescu), ,,umor proletar” (G. Călinescu). Umor oltenesc am putea adăuga noi dacă ni se permite, oricum, umor de calitate.

Mircea Damian

56 Ibidem 57 I.Ionașcu- Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942, p.91 www.memoriaoltului.ro 46 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Fragmentul face parte din volumul Bucureşti (1935), primul din seria ,,Oraşe” apărut sub auspiciile Fundaţiei pentru Literatură şi Artă ,,Regele Carol al II-lea”. Volumul prezintă un oraş pitoresc, cu florărese şi olteni care îşi vând legumele din cobiliţe, cu ,,jurnalişti” care năvălesc pe străzi din Sărindar ţipând în gura mare, cu forfota Gării de Nord, ceasuri publice care nu arată aceeaşi oră, aglomeraţia de pe Calea Victoriei, bârfele din cenaclurile literare şi de la Capşa. Textul se reproduce respectând grafia originală.

Câţi dintre cititorii mei au avut cunosc, domnișoară?»... Devine însă odată, măcar odată chef să se plimbe cu numaidecât atentă, se uită lung la tramvaiul? Să se plimbe, pur și simplu. Dumneata, își răscolește amintirile, și Să se găsească fără nicio treabă pe-o zâmbește, veselă: stradă oarecare, să se oprească la o stație – Dar de sigur... Dar de sigur... Nu de tramvai și să se urce întrʼun vagon, în știi că mi-ai făcut o declarație întrʼa oricare și să meargă până la capul liniei, cincea? pe urmă să se întoarcă la capătul celălalt, Simți undeva, în inimă, pesemne, o sau să debarce spre a se urca în altul care părere de rău ascuțită. Și-ți spui, în gând: merge spre altă direcție, care se oprește «întotdeauna am fost un dobitoc, în pe alte străzi, la alte stații, ducând altă materie de femei!»... Pe urmă, bleg: lume, mereu altă lume? Și să fi mers așa – Mda... vasăzică dumneata erai... o după amiază întreagă, o zi întreagă, din – Doamne, ce cap! ... Cașicând nu cartier în cartier, din tramvai în ramvai, te-ai bucura că mă revezi! să fi coborât și să fi urcat mereu și să fi Ba bine că nu! Mai ales că femeia stat de vorbă cu conductorul când a continuă, fericită: rămas singur în vagon, să fi citit o carte – Mâine te invit la dejun... Să sau să se fi întâlnit cu o prietenă cunoști pe bărbatu-meu... dedemult, sau cu un prieten din «Să fie al dracului ... Cu măsa...» copilărie?!... îți spui în gând. – Nu vă supărați... Mi se pare că vă cunosc... Îi iei seama: Ați fost la bâlci, de sigur. Ei – Mi se pare și mie... bine, ați observat că tocmai acolo unde Și brusc: este lume mai multă și din toate părțile, – Tu ești, mă, Daravelă?! lume pe care nu o cunoști, întâlnești pe – Ce faci, mă, gâscane?! neașteptate, un domn pe care nu lʼai Ia uite, domnule, comedia dracului: văzut de multă vreme și pe care lʼai uitaseși că așa ți se spunea la școală: căutat de atâtea ori, fără să-i dai de gâscanul. Vorbești nițel pe nas și râzi urmă?... fâsâit... La București, nu e bine să cauți pe – Mă, dar te-ai schimbat mult! – te cineva, a cărui adresă ai uiat-o. Îl vei miri, stupid. întâlni cu siguranță în tramvai, în Moși – Parcă tu!... Ce vrei, zece ani... sau pe Calea Victoriei, duminica la Sau: prânz, când aglomerația este mai mare... – Nu vă supărați, domnișoară, mi se Veneam într- zi cu ramvaiul 15. Mă pare că vă cunosc de undeva... urcasem la stația Tache Ionescu. Femeia se uită la tine, alb. Știe ea: Conductorul după ce îmi taie biletul, se orice imbecil, începe așa: «de unde vă uită la mine lung. Eram pe platforma www.memoriaoltului.ro 47 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR dinapoi. I-am întors spatele. El a plecat arțăgoasă, și-mi făcu loc. în vagon să dea bilete, și cam la mijloc, – Poftiți, vă rog! – îi spun... Nʼam iar sʼa oprit și sʼa uitat le mine cu niște observat... ochi de parcă mʼar fi suspectat. «Ce – Ce creștere! dracu o fi vrând?!» - mʼam întrebat. «că Buzele încrețite, sprâncenele bilet am». Mai face doi pași. Iar încruntate. seʼntoarce, iar se uită. Nu pe furiș. Se – Hai, domnule și las-o în pace! – uită drept și stăruitor. Întâi mʼa stânjenit: strigă cineva dela spate. Nu vezi cʼa nu-mi place să fiu privit. În cele din mâncat aguridă? ... Ce dracu te-a găsit și urmă, mʼa enervat. pe dumneata să fii politicos în – Nu mă mai cunoașteți? – mʼa tramvai?!... întrebat tocmai când eram să sar din Apoi, către femeie, de sus, depe tramvai, ca să scap de el. Avea un cap platformă: dreptunghiular, era nebărbierit și se uita – Ce te zgâești așa cucoană?!... la mine serios și cu niște ochi negri. Și întorcându-se spre mine: – Nu – i-am răspuns agresiv. De – Dar ce crede ea, în definitiv?!... unde să te cunosc?! Îmi dați voie: – Dela Năsăud. – Popescu! – Dela Năsăud?! ... Nu, nu-mi aduc – Încântat! aminte. Nu prea eram, fiindcă am groază de La Năsăud, fusesem prin 1925. Și cunoștințe ocazionale. Dar așa se nici măcar la Năsăud, ci întrʼo comună obișnuiește. învecinată... – Ce crede ea? Că dacă e femeie, să – Eram elev la Școala Normală de rămân eu de tramvai?... Prea abuzează învățători... Veneați câteodată pe la noi... domnule... Înțeleg să fii politicos, dar nu pe la domnul... până la sinucidere... Ei, comedia Și mi-a spus un nume... Ionescu, mi dracului... Și pe urmă, pretind drepturi se pare... egale cu bărbații. Dreptul nu se cere: se – Știți, profesorul de... ia... Uite, să-și ia singură dreptul... Să se – Nu – îi spun... Nu-mi reamin- înghesuie, să dea cu coatele... Nʼam tesc... Sunt nouă ani de atunci și omul dreptate?... mai uită. – Ba ai. – Eu vʼam recunoscut, cum vʼați – Păi sigur că am... Că discutam urcat în tramvai... alaltăieri cu Ionescu dela justiție care... Și așa mai departe. – Poftiți, doamnă! Omul meu avea dreptate: sunt unele Era ora prânzului, când tramvaiele femei, și bătrâne și tinere, care se uită sunt pline, toate. De obicei nu mă înfipt la dumneata ca să liberezi locul. Te grăbesc, pentrucă niciodată nu șed: faci că nu observi, pe urmă o vezi, dar rămân pe platformă și fumez. Dar se continui să șezi, iar dacă femeia este grăbea toată lumea și eram luat de frumușică și dacă dumneata ai nițel curent. Am pus piciorul pe treaptă în tupeu, flirtezi. Ea tremură de ciudă și de acelaași moment cu o femeie foarte indignare și șoptește printre dinți: simpatică dealtfel, și tânără: – Ce obraznic! – Poftim dumneata! – răspunse ea Iar dacă îi oferi politicos locul, www.memoriaoltului.ro 48 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR sʼașează fără să te privească și uneori Acum nu-i mai vorbește cu fără să-ți mulțumească. Ba se uită rău la «dumneavoastră». dumneata, ca și când i-ai fi cedat un – Măgarule. drept al ei, din strămoși, pe care i l-ai – Te rog să vorbești frumos, altfel răpit cu forța... voi fi silit să-ți vorbesc cu acelaș – Pe vremea mea tineretul era mai vocabular. cu obraz! – se vaietă la toată lumea o Omul este o clipă deconcertat. Prea femeie cam în vârstă și cam grasă. vorbește radical conductorul, prea e calm A început să se vaiete și să facă și prea simte că are pe toată lumea de morală, de cum a ajuns în prag. partea lui... Vorbește în gura mare de – Poftim! – și-i întinde «timpurile când tineretul era cuviincios abonamentul. Mai spune și acum că mă și nu lăsa pe o biată femeie în vârstă să dai jos. stea în picioare». – Tot vă dau jos, dacă nu vorbiți – Pe vremea dumitale erau cuviincios. tramvaie, cocoană? – se interesează – Are dreptate! – se amestecă cineva depe bancă, foarte serios. cineva. – Erau! – țipă ea. Dar nu erau tineri – Dumneata ce te bagi, domnule, obraznici ca dumneata. unde nu-ți fierbe tingirea? Toată lumea râde și nu-i face Celălalt îi răspunde fără să-l nimeni loc. privească. – Eu mʼași scula, – zice unul. Dar – Dacă aș fi în locul dumnealui, lasʼ să stea în picioare... Că prea e (și-l arată pe conductor cu capul), de otrăvită... mult te-ași fi aruncat pe fereastră... – Domnu? – Taxa! – Poftim? – și tresare. – Abonament! – Taxa. – Să văd. – A-ha... Cât face până a hale? Pasagerul se încrută. Și dă să bage mâna după portofel. – Ce, nu mă crezi pe cuvânt? – Tramvaiul ăsta nu merge la hale. – Ba vă cred dar așa am ordin. – Nuuu?! – Și dacă nʼam chef să ți-l arăt? – Nu... Luați pe 15. – Atunci vă dau jos. La prima stație omul se coboară și Prea mult! Coductorul e obraznic. ia tramvaiul următor. O stație două se – Cu cine vorbești tu, mă? mai ferește. Dar până la a treia – Vă rog să-mi arătați abonamentul. conductorul dă cu chii de el... – Știi tu cu cine vorbeșt? – Taxa. Întâmplător, conductorul e student. – Dă-mi un bilet până la 11 Iunie. În anul II, la drept. – Luați tramvaiu 15... Sau 20. Ăsta – Nu mă interesează, – îi răspunde, nu merge la 11 Iunie... calm... Deocamdată, vorbesc cu un Și tot așa, făcând pe prostul și pasager în neregulă... Un contravenient... mutându-se din tramvai în tramvai, omul – Așa?! – și spumegă. ajunge la destinație, fără să scoată bilet... – Așa... La prima stație, te rog să te cobori. www.memoriaoltului.ro 49 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR – Îmi permiteți, domnișoară? – Lasă, că tot îmi schimbă. Mai sunt scaune libere. Dar el sʼa Și iar pasează un spirit. așezat, irezistibil, lângă domnișoara. – O să-mi dați o poliță. Tace un moment, și-i ia seama. Tace și – Hi, hi, hi! ea, și se uită pe fereastră. Așa. Și acuma, dupăce a primit – Ce cald! restul în palmă fără să se uite și fără să Sau: numere, – poate să-i vorbească mai liber – Ce frig! domnișoarei. Dar tot spiritual... Ca sʼo După sezon. Femeia tace mereu și epateze... mereu se uită pe fereastră. Și se strânge – Sper că mergeți până la capătul lângă perete. El sʼapropie din ce în ce... liniei?... – Taxa! – Ba nu... Mai aproape. Până în – Două! – și întinde conductorului Mătăsari... un pol, între degete, distins. – Da?... Și eu tot acolo mă cobor. – Pardon! – sare femeea, când a Minte. El merge mai departe sau înțeles că al doilea bilet este pentru ea. mai aproape. Dar vrea sʼo conducă. Apoi către individ: – Ia uite! – Se miră ea. Ce nostim! – Cum îți permiți?! – Locuiești pe Mătăsari? Vasăzică, nu sʼa prins. Omul nu e Acuma, îi vorbește cu «dumneata». chiar atât de prost să mai insiste. Are – Da. nițică experiență, ce dracu. Se ridică – Ai un profil foarte distins... Și nas îngânând o scuză oarecare, și pleacă. Iar grec... femeia, tremurând: Da de unde: profilul e cât se poate – Nemaipomenit!... de comun... Cât despre nas... potrivit. Și Dar se ʼntâmplă și altfel: fruntea, și sprâncenele... Potrivite toate. – Nu vă supărați dacă stau lângă Un singur semn particular, și acela făcut: d-voastră...? o aluniță la colțul gurii, sau undeva pe – Vai de mine!... Poftiți! bărbie... Își strânge fustele și-i face loc. Femeia se uită la el, recunoscătoare, – Oh, nu vă deranjați atâta. apoi se uită în jos rușinoasă... Și dupăce sʼașează, spiritual: – Glumești! – Nu sunt chiar așa de gras... Și ea îi vorbește acuma tot cu Ea zâmbește. «dumneata». Conductorul: – Îmi pare rău! - zice el. Pentru ce – Cine mai e fără bilet? ași glumi? – Aici, șefule! – Așa sunt bărbații. Și-i întinde o sută. Are și poli, are și – Or fi... Dar eu sunt altfel... Uite, și de cinci, și de zece... gâtul... O poezie... Și umeri rotunzi... Dar e mai bine așa... Să vadă – Atâtea complimente! femeia... Ea e fericită. Și se gândește că tipul – Aveți bilet, domnișoară? – și-i e foarte simpatic și inteligent. «Dar cum zâmbește. lʼo fi chemând? Că nu sʼa recomandat». – Nu... acuma... – Nu sunt complimente... Sunt – Oprește pentru două, șefule. constatări, domnișoară... Cum te chiamă? – Vai, dar cum se poate... Acuma, rândul ei să fie spirituală: www.memoriaoltului.ro 50 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR – Ești curios? Femeia tremură și ea și i-a pierit – Foarte curios. pofta de mâncare. «Ce cinism» – își – Îmbătrânești! spune. Totuși, se stăpânește. Conductorul strigă: – Întreabă! – Mătăsari! – În oraș, – unde? – Păcat! – oftează el. – Mʼam plimbat. Ea: – Cu tramvaiul? – Vai ce repede a trecut timpul!. Femeia tresare și se sperie. Își Se coboară întâi el, ca orice cavaler revine însă numai decât. cu educație, și-i ajută: îi ia palma în – Nu, nʼam obiceiul să mă plimb cu palma stângă, și-o prinde cu dreapta de tramvaiul. braț, strâns. Și după o pauză scurtă: – Mersi! – Ca tine. Apoi o conduce până aproape de El cască ochii mari. casă, și-i cere o întâlnire. – Ca mine!! Cum adcă?!... Cu – Mâine la aceeași oră, în acelaș tramvaiul eu nu mă plimb, cucoană... Cu tramvai, – se hotărește ea, după o ezitare tramvaiul, eu mă duc la serviciu... Și scurtă... după treburi... Restul, – nu ține de capitolul ăsta. Ea ironică: Cititorul îl va găsi în altă parte... – După treburi? – Da. În tramvai se ʼntâmplă și unele – Foarte interesant. tragedii. Se ʼntâmplă, adică nici mai Exasperat de ironia ei, o lasă mult, nici mai puțin, ca bărbatul să-și dracului de diplomație, – și strigă vadă nevasta în vagon la o încrucișare congestionat: lângă un tip oarecare, veselă și fericită, – Cu cine erai azi în vagonul 5? cum nu prea este acasă, cu el. Și Femeia se gândește că, în definitiv, seʼntâmplă ca și femeea să-și vadă sunt chit. Și strigă și ea: bărbatul cu o damă pe care nu o – Dar tu, cu cine erai?!... cunoaște, în aceeaș situație. Însfârșit, se Apoi amândoi în gând, opăriți: mai întâmplă ca nici unul să nu știe că a – Fir-ar-al dracului să fie de fost văzut de celălalt... tramvai... cu cine l-a inventat... Acasă, el pufnește, – ea îl ignoră. Până la friptură. Plouă des și repezit. Asfaltul – Ai putea să te mai ocupi de strălucește ca oglinda și ca de oglindă se bucătărie, dumneata. izbesc picăturile mari, apoi sar zdrobite Ea tace. în stropi, și se împrăștie. Lumea fuge sub – Nu?... Mi se pare că astăzi ai venit ploaie și sʼadăpostește unde poate: pe un cam târziu acasă. prag, întʼun gang, întrʼo librărie... – Cam. Nu găsești o trăsură sau un taxi, cu – Ași putea să știu unde ai fost? niciun chip și cu niciun preț. Tramvaiele, – În oraș... Dar dumneata, unde ai – gem. Stau călătorii înghesuiți pe fost? amândouă platformele și printre bănci, Bărbatul tremură: agățați de curele sau sprijinindu-se unii – Deocamdată, întreb eu. de alții... www.memoriaoltului.ro 51 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR – Avansați mai înainte, domnilor... strigă păgubașul. Să căutăm hoțul... Taxa, cine mai e fără bilet... – Cum să nu! – sʼamestecă cineva. – O corespondență, șefule: Dacʼai ști pe unde-o fi dumnealui Omul se răsucește ca să poată băga acuma... mâna în buzunar, și zice de duuă-trei ori, – Aveai mulți bani? – se interesează în drepata și în stânga, politicos: un vecin. – Pardon! – 5000 de lei. Ajunge cu mâna în buzunarul unde – Frumoasă sumă. păstrează portofelul: buzunarul gol! Un – Pe criza asta... moment nu mai simte nici inimă, nici – Dece nu te-ai ferit, domnule? nimic. Pe urmă începe să se scotocească Omul se uită la cel care-l întreabă, febril prin toate buzunarele: nimic!... și-i vine să-l înjure. Dece nu s-a ferirt, – Poftiți biletul! – zice conductorul. auzi! Păi când se lovesc atâția inși de – Aoleu! – țipă omul. Săriți!... tine, când te ʼmbrâncesc atâția la opririle – Ce sʼa ʼntâmplat, domnule?! tramvaiului, când plouă, însfârșit, și când – Portofelul... Mi-au furat mai ai și un pachețel în mână, – poți să portofelul!... te mai gândești la ceva, și poți mai ales, – Numai atâta?! – se miră unul. Eu să știi cine ți-a băgat mâna în buzunar, credeam că e foc... din cei care sʼau frecat de dumneata!... – Cine ți l-a furat, domnule?! – Uite, și pachețelul sʼa turtit de tot și sʼa întrebă altul prostește. udat. Păgubașul îl ridică îngrijorat, îl În momentul acela, toată lumea își privește cu jale pe toate părțile și, uitând pipăie buzunarele unde păstrează banii, pentru moment de bani, – se vaetă în fiecare rămâne cu mâna pe portfel, și neștire: suspectează pe celălalt... – Aoleu, mă omoară nevasta... – Oprește tramvaul, domnule! –

Două dintre personalităţile ,,uitate’’ ale comunei Vlădila

Marin Petran-Vlădila

Cercetând mai de aproape, viaţa comunităţii noastre, înţelegem că cele mai multe lipsuri, frământări sau dureri, au însoţit întotdeauna omul. Ceea ce-l frământă însă şi mai mult pe om în lupta pentru existenţă a fost şi a rămas grija zilei de mâine. Era ceva obişnuit pentru el, omul, ce îşi odihnea sau sătura privirea peste şesurile întinse de câmpuri mănoase şi se bucura în sufletul lui, când porţile se deschideu şi primeau cu lăcomie belşugul carelor încărcate. Imperiul Roman, ca toate marile împărăţii pământeşti a suportat şi biruit toate atacurile venite din afară, atâta timp când a fost stăpânit de ,,obiceiuri‟‟ bune şi cetăţenii au trăit în respectul legilor. Comuna Vlădila, îşi are istoria sa proprie, care şi-a lăsat amprenta asupra vieţii economice şi sociale. Dar toate acestea rămân documentul cel mai grăitor de absenţa noastră de la ceeace s-a petrecut în vremurile cu adevărat aspre. Este ascuns în fiecare secol din trecutul comunei Vlădila... oameni mai ,,vechi‟‟ care s-au dat uitării sau abia se www.memoriaoltului.ro 52 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR mai aude de ei (din documente). Aceste rânduri vin a reîmprospăta numele lor, în memoria unor urmaşi demni prin tristul şi ultimul act de iubire către aceşti ,,fii ai comunităţii‟‟. În viaţa de toate zilele se oferă atâtea exemple, din care se vede că adesea oameni geniali se prăbuşesc şi în schimb alţii modeşti în capacitate, datorită voinţei lor ajung departe, de multe ori peste aşteptări. Astfel de exemple le are comuna Vlădila. Cele două personalităţi despre care vom aminti în rândurile ce urmează, vin de la sfârşitul secolului al-XVI-lea şi sfârşitul secolului al-XIX-lea. Primul, despre care sunt mai puţine informaţii este Alexie din Vlădila, amintit în documentele Ţării Româneşti prin actele de ,,danie‟‟ ale anumitor personalităţi ale vremii. Vornicul Danciu din Brâncoveni, a lăsat după moartea sa trei copii: Barbu, Matei (Basarab) şi o fiică, anume Calea. Barbu se întâlneşte pentru prima dată într-un document din 12 februarie 1598, prin care împreună cu mama sa şi cu faţii săi ,,miluiesc‟‟ pe un anume Alexie din Vlădila, cu lac, branişte, pădure şi cu jumătate din satul Hărvăteşti ,,pentru credincioasa lui slujbă ce a slujit părintelui lor, jupan Danciu vornic, cu credincioasă slujbă în ţări străine şi cu vărsare de sânge’’. Prin actul de la 23 mai, acelaşi an, Mihai Viteazul întăreşte ocini lui Alexie din Vlădila: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Mihail voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Io Petraşcu voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele slugii cinstitului dregător al domniei mele jupân Calotă fost mare ban, anume Alexie din Vlădila şi cu fii lui, câţi dumnezeu îi va lăsa, ca să-i fie jumătate de ocină din Hărvăteşti (şi din Hotărasca), de peste tot locul, din câmp şi din apă şi din pădure şi din vatră şi din branişte şi de peste tot hotarul, de peste tot, pentrucă jupân Danciul vornicul şi jupâniţa lui, Stanca şi fii lor, anume Calea şi Barbul şi Matei au dat şi au miluit cu această ocină mai sus zisă pe Alexie pentru slujba ce a slujit prin ţări străine. Pentru aceasta, au dat şi au miluit, ca să-i fie lui ocină ohabnică, lui şi cu fiii lui şi nepoţilor, strănepoţilor şi acestor boieri ce sunt scrişi mai sus < să le fie > pomenire părinţilor lor în veci, neîncetat. Şi iar a miluit jupan Danciu vornicul pe această slugă mai sus zisă la cununie şi la spălare cu un ţigan, anume Bădia şi cu ţiganca lui, anume Slavna şi toţi copiii” (1598- 23 mai, Târgovişte ). Tot din documente de arhivă aflăm şi cea de a doua personalitate care vine din familia Simionescu. Familia Simionescu a locuit în partea de N-V a satului Vladila Veche, vecin cu Fotescu M. Ştefan şi cu Tiţa Marin (frate cu străbunicul lui Oance). Despre familia aceasta se ştie că au fost arendaşi (logofeţi de moşii). Din menţiunile bătrânilor satului avem ştirea că ,,boieru’ sta în prispa conacului (conacul find pe un deal) şi urmărea prin binoclu cine muceşte pe moşia lui’’. Simionescu Stancu născut în 1869, a fost căsătorit cu Ileana, născută la 1875, au avut patru copii, primii trei născuţi la Vlădila: - Toma, născut la 29 decembrie 1894, decedat la 13 septembrie 1967, a locuit la Bucureşti; - Zoea, născută la 23 februarie 1896- decedată la 13 septembrie 1986 a lucrat ca funcţionară la Poştă, căsătotită cu avocatul Tătaru şi a locuit pe str.Carpaţi- Caracal; - Ilarie, născut la 10 octombrie 1897- căsătorit în 1936 la Craiova în 23 mai cu Elena Scarlat a locuit în Bucureşti, decedat la 14 ianuarie 1985; - Eliza, căsătorită cu Onofrei din Iaşi- geolog, proprietar al Palatului Copiilor. Simionescu Ilarie a fost General de brigadă, din arma infanterie. Sublocotenent- la 1 iulie 1917, locotenent la 1 aprilie 1920, căpitan la 1 iulie 1927, maior la 31 martie 1938. În anul 1927 absolvă Şcoala Superioară de Război, specialitatea infanterie, diploma fiindu-i semnată de directarul Şcolii de atunci , colonelul Ion Antonescu, viitorul Mareşal, www.memoriaoltului.ro 53 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ceea ce conferă acesteia valoarea de document istoric şi arhivistic. A fost apreciat ca un elev distins, cu o remarcabilă înclinaţie spre o pregătire militară superioară. Războiul al doilea îl găseşte profesor la Şcoala superioară de Război, unde a predat cu competenţă cursul ,,Tactică generală‟‟ şi ,,Stat major‟‟ timp de 7 ani. La decesul său din ziua de 14 ianuarie 1985, printre cei care i-au adus un ultim omagiu au fost şi foştii săi elevi în inima cărora ca un autentic dascăl militar şi un om ale cărui sfaturi şi învăţăminte le-au netezit vieţile militare. Din foile calificative întocmite de şefii săi ierarhici, rezultă că era o remarcabilă inteligenţă şi avea o excepţională putere de muncă, ofiţer de stat major de elită şi admirabil ofiţer de câmp. Pregătire şi cultură militară excepţionale, bun comandant, educaţie militară desăvârşită, spirit de disciplină ostăşească. Generalul Septimiu Pretorian îl aprecia astfel: ,,…îl caracterizează un fanatic sentiment al iubirii de patrie, prin care trece tot ce gândeşte, exprimă sau activează”. Era devotat instituţiei armatei Generalul de brigadă Ilarie Simionescu... pe care a slujit-o cu pasiune, cu orice risc şi sacrificii, foarte autoritar dar drept, caracter integru cu moral desăvârşit, ostaş de credinţă, om de nădejde. A dat dovadă de aptitudini fizice deosebite în cele 14 luni de front, atât în serviciul de stat major în timpul luptelor de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă, precum şi la comanda Grupului 92 Vânători de munte. Între 29 iunie şi 31 octombrie 1941 a activat la Secţia operaţii din Marele Cartier General, executând lucrări importante, dar a fost folosit şi în acţiuni exterioare fiind trimis la Corpul 3 Armată care a forţat Prutul şi a operat în Basarabia şi la Nistru. În calitate de şef al Secţiei operaţii, datorită pregătirii sale profesionale şi energiei deosebite, a reuşit (deşi condiţiile erau foarte grele ) să ţină la curent Marele Cartier General cu toate operaţiunile Corpului 3 Armată, făcând eforturi aproape supraomeneşti. Ca şef de Stat Major al Diviziei a V-a (10 iunie – 31 octombrie 1942) a ...născut la Vlădila la 10 luptat cu divizia la Cotul Donului, fiind de un real octombrie 1897 www.memoriaoltului.ro 54 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR folos în ocuparea unor poziţii în linia I, de unde a venit cu informaţii corecte, stimulându-i şi pe cei din jurul său prin zelul fantastic cu care îşi îndeplinea misiunile. La Armata a IV –a pe timpul luptelor din Calmucia şi a retragerii spre ţară s-a achitat corect de toate sarcinile primite. În perioada 1-30 septembrie 1944 s-a aflat la comanda Grupului 92 Vânători, remarcându-se în luptele pentru dezrobirea Ardealului, dovedindu-se un excelent comandant, prezenţa lui în locurile şi momentele fierbinţi aducând un plus de curaj şi încredere colaboratorilor săi. Deşi avea ordin să ocupe numai satul Huldireni, colonelul Simionescu, din proprie iniţiativă ocupă şi Dealul Fetelor care domina toată Valea Mureşului, fiind cel mai bun şi puternic observator al inamicului, comandantul fiind prezent tot timpul în linia I, în mijlocul camarazilor săi. Remarcabilă a fost însă activitatea ca membru în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului (C.R.A.A.). În calitate de şef al secţiei I care în cadrul C.R.A.A. se ocupa de aplicarea problemelor militare, a organizat şi condus foarte bine întreaga activitate, impunându-se atât printr-o cultură militară superioară cât şi printr-o remarcabilă cultură generală. Pregătirea sa deosebită i-a permis să prezinte în mod magistral toate chestiunile complexe şi subtile legate de aplicarea militară a Convenţiei de Armistiţiu, dând dovadă de mult tact şi diplomaţie în relaţiile cu misiunile aliate ; sovietică, americană şi engleză. Pentru întreaga sa carieră militară, mai ales în război şi în special în calitate de comandant pe câmpul de luptă, prin Ordinul General nr. 75 din 25 iulie 1945 al Ministerului Apărării Naţionale, colonelul Simionescu Ilarie este ,,propozabil la gradul de GENERAL DE BRIGADĂ ‘‟. A primit numeroase ordine şi medalii, din care amintesc ,, Ordinul 23 August „‟, clasa a IV –a (1966). A murit la Bucureşti la 14 ianuarie 1985.

Note: -Arhivele Olteniei, 1935, ian-mart. , pag. 46; -D.I.R. Ţara Românească, seria , B, sec. XVI, vol. VI, doc. 329, pag. 317; -Registrul Stării Civile, 1894- 1897, Arhiva Primăriei Vlădila. -Dumitru Botar- Fiii Romanaţiului, Editura Lotus-Co Craiova, 2005, vol. II.

Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (II)

Comandor (r.) Nicola Tudor

17 septembrie [1916] În drum spre Lupeni Regimentul primeşte Ordinul nr. 50 al Brigăzii 3 Mixte prin care Batalionul 2 să rămână în Lupeni spre a forma Rezerva Brigăzii, iar Batalionul 1 în Vulcan constituind Rezerva generală a Diviziei. Tot aici Batalionul 3 şi Bateria de artilerie au intrat din nou sub comanda Regimentului împreună cu Secţia mitralieră. Acest batalion reântors din luptele de la Dealul Zănoaga primeşte ordin să meargă cu 3 companii la nord de Dealul Babii, iar cu o companie în Petroşani. 18 septembrie Batalionul 2 a fost împins la Bărbăteni, la aripa stângă a Brigăzii pentru a forma susţinerea trupelor în luptă. 19 septembrie Compania a 6-a care se găsea la Lupeni în Rezerva Batalionului 2 a primit ordinul să ajute şi ea trupele care erau ameninţate la aripa stângă a Brigăzii. Din informaţii şi ştirile primite s-a aflat că inamicul concentrează forţe numeroase la aripa stângă precum şi la Dealul Babii. Divizia a întrebat telefonic dacă aceste trupe pot rezista pe poziţii până când se primesc ajutoare. Comandanţii de batalioane au raportat că pot rezista atacurilor www.memoriaoltului.ro 55 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR inamicului până la ora 5 p.m. ziua 20. La ora trei noaptea s-a ordonat retragerea trupelor spre frontieră unde se vor întări. 20 septembrie La ora 2 şi 30 minute, după prânz, Statul Major şi Compania a 6-a care făcuse gardă de poliţie la Lupeni s-au pus în marş, în retragere, în direcţia Vulcan sat, Pasul Vulcan, frontiera Românească. Celelalte batalioane au primit ordin de retragere telefonic, la orele ce s-au stabilit prin Ordinul de operaţii: la ora 7 seara după ce va rupe lupta cu inamicul, Batalionul 2 având direcţia de deplasare Vârful Straja; Batalionul 3 având direcţia Pasul Vulcan; Batalionul 1 direcţia de retragere Petroşani, Valea Jiului. La ora 9 seara Statul Major a ajuns la Buliga. 21 septembrie La ora 8 dimineaţa Batalionul 3 a ocupat: Pasul Vulcan, frontiera Românescă spre stânga până la Vârful Straja iar spre dreapta făcând legătura cu trupele din Brigada 22 Infanterie. Compania a 2-a ce făcuse însoţirea Batalionului 2 şi luptase la Dealul Mare a rămas pe loc până la sosirea Batalionului din care făcea parte. Compania a 5-a şi Compania a 7-a au ocupat Dealul Mutului şi Dealul Straja până la sosirea celorlalte companii ce se găseau pe drum în retragere. 22 septembrie Au sosit şi celelalte companii din Batalionul 2 şi s-a ocupat poziţia ordonată de Comandamentul Brigăzii. Trenul de luptă şi Trenul regimentar ce se retrăseseră de la Petroşani au sosit la Buliga de unde trupele s-au putut aproviziona. S-au înaintat Diviziei 11 douăzeci şi şase de oameni luaţi ostatici din Lupeni şi Uricani şi patru prizonieri luaţi în luptele de la Dealul Zănoaga. 23 septembrie Regimentul se găseşte dispus astfel: Batalionul 3 ocupă Pasul Vulcan cu Vârful Merişor şi Dealul Faţa având la dreapta Regimentul 43 din Brigada 22 Infanterie; Batalionul 2 ocupa Straja şi şoseaua dintre Straja şi Dealul Mutului; Batalionul 1 la 2 km sud Pasul Vulcan pe şosea; Compania mitralieră se găsea împărţită spre Merişor şi Dealul Futeţului; Bateria de artilerie de 53 mm se găsea în reparaţie la Târgu Jiu. La ora 10 seara s-a primit de la Brigada 3 Mixtă ordinul de a se lua contact cu inamicul pentru a proteja retragerea forţelor de pe altă direcţie. Datorită timpului ceţos Batalioanele 2 şi 3 au înaintat foarte greu trimiţând patrule numeroase. 24 septembrie Toate patrulele Batalionului 3 trimise în dimineaţa acestei zile în recunoaştere la nord de Vama Ungurească au fost primite cu foc din toate părţile iar avangarda a fost atacată cu focuri vii. Comandantul detaşamentului a trimis pe locotenentul Stănculescu Virgil pentru a recunoaşte tăria focurilor şi a susţine vârful de avangardă. Numitul ofiţer împreună cu plutonierul Pitorescu a rezistat energic contra focurilor inamice. La ordin, avangarda s-a retras raportând superioritatea inamicului. În scopul unui atac cu forţe superioare Comandantul detaşamentului a hotărât retragerea cu 500 m spre sud. La ora şase după amiaza inamicul a năvălit asupra detaşamentului de la sud şi est căutând a-i tăia retragerea. Comandantul detaşamentului, căpitanul Surugiu, fiind rănit este evacuat. Sublocotenentul Burileanu, înlocuitorul la comandă, văzând superioritatea inamicului a ordonat retragerea spre Cota 1350 la nord-vest de Şaua lui Crai. Fiind întuneric şi ceaţă, oamenii s-au pierdut retrăgându-se pe mai multe direcţii. Comandantul, locotenent colonel Mlădinescu, fiind înştiinţat printr-un sergent călare pe la orele 8 şi 30 minute seara, a venit pe Şaua lui Crai unde a oprit cele două companii spre a se reconstitui. Compania a 9-a a avut doi morţi şi trei răniţi iar Compania a 12-a, trei răniţi. Batalionul 2 a ajuns la stânga Muntelui Straja, Cota 1352 şi Colina Arsuri, Cota 1007. 25 septembrie Batalionul 3 se află la Buliga ca rezervă a sectorului. Batalionul 3 are două companii pe Straja, Compania a 11-a pe Şaua lui Crai şi Compania a 10-a pe Muntele Futeţu. Batalionul 2 ocupă versantul stâng al Muntelui Straja, Cota 1352 , şi Colina Arsuri, www.memoriaoltului.ro 56 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Cota 1007. Linişte pe tot frontul, afară de bombardamentul uşor de artilerie cu intermitenţă. Trupa a executat lucrări de tranşee pentru adăpost şi a trimis numeroase patrule pentru recunoaşterea amănunţită a terenului raportând la întoarceri că inamicul concentrează trupe pentru atacul de flanc. 26 septembrie-7 octombrie Situaţie neschimbată. Sâmbătă 8 octombrie În această zi se desfiinţează Brigada 3 Mixtă. Regimentul 59 Infanterie care era subordonat acestei Brigăzi, trece de azi sub ordinele Brigăzii 22 Infanterie, colonel Anastasiu. Duminică 9 octombrie Conform ordinului de zi din ziua precedentă al Comandantului Sectorului Vest Jiu Batalionul 2 şi Batalionul 3 au ocupat din Pasul Vulcan, Şaua lui Crai până la Piscul Rusesc iar Batalionul 1 între Piscul Rusesc şi Dealul Muncelele. Luni 10 octombrie Trupele inamice au bombardat cu intensitate poziţia Batalionului 1 Muncelele (Dealul Scurt) de la orele unsprezece la două şi jumătate după amiaza când, batalionul a fost forţat să se retragă din cauza artileriei care a distrus posturile ocupate de trupele noastre. La ora cinci după amiază artileria noastră de munte de la Gura Plaiului a raportat că o parte din batalion a fost respinsă către Piscul Rusesc şi o altă parte se retrage către Dealul Copilului fiind urmărite de inamic. 11 octombrie La şase dimineaţa s-a raportat că două companii (3 şi 4) ocupă tranşeele făcute de pionieri la Scărişoara, iar Companiile 1 şi 2 s-au retras spre Buliga. Din informaţiile culese de la un ofiţer al nostru rănit rezultă că inamicul dispune de artilerie numeroasă. La ora 9 seara s-a primit vestea că inamicul ar ocupa Gura Plaiului numai cu infanteria. De la celelalte batalioane nici o ştire până la 12 noaptea. Batalionul 1 văzându-se urmărit de forţe superioare inamice a fost nevoit a se retrage cu un număr restrâns de oameni, restul apucând alte direcţii în retragere prin Buliga, Vai de Ei. 12 octombrie După retragerea Batalionului 1 de la Pasul Vulcan (două companii) trupele noastre de pe restul sectorului, cu toată rezistenţa opusă, au rupt frontul pe la orele 8 seara. Inamicul a înaintat cu forţe superioare pe la Dealul Copilului şi au ocupat cu forţe superioare comuna Dealului care domina satul Vai de Ei, după ce rupsese şi comunicaţia telefonică a trupelor noastre. Nemaiprimind nici o ştire de pe poziţiile de luptă şi neştiindu-se nimic de soarta trupelor care luptau, s-au trimis numeroase patrule în direcţia Vai de Ei, ocupat de inamic, pentru a se convinge dacă ştirea cum că inamicul ar fi pătruns chiar în comuna Vălari este sau nu adevărată. Patrulele au raportat că inamicul a pătruns si a ocupat comuna Dealului. Atunci s-a trimis un pluton pentru o mai amănunţită recunoaştere. Nu mult după plecarea acestui pluton a început atacul cu arme asupra şoselei Vai de Ei, unde se afla instalat Statul Major al Regimentului 59 Infanterie împreună cu comandantul de regiment, locotenent- colonelul Homoriceanu şi Drapelul. Comunicaţia telefonică cu trupele care operau pe poziţie fiind ruptă şi lipsa informaţiilor despre trupele proprii au permis inamicului să surprindă Statul Major al Regimentului cât şi trupele care se retrăseseră din munte şi căutau să se retragă pe Valea Şuşiţei spre Vai de Ei. Inamicul care bătea cu violenţă valea Vai de Ei cu focuri de mitralieră a putut să coboare sub ocrotirea acestui foc până în sat unde a fost capturat întreg Statul Major format din locotenent-colonelul Homoriceanu Ion, comandantul regimentului, locotenent Ştefănescu Ion, adjutantul regimentului, preotul Emanoil Mărculescu, locotenent Căpitănescu Teodor, medic ajutor Carol Marcus, sublocotenent farmacist Alifantie Anastasie, agent de legătură, telefonişti precum şi Drapelul împreună cu Garda şi port- drapel Păunescu Constantin. www.memoriaoltului.ro 57 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Batalionul 1 ce se retrăsese seara, fiind trimis dimineaţa pentru a-şi reocupa poziţia părăsită, a fost întâmpinat spre Buliga de către inamic care pătrunsese şi pe la Pasul Vulcan fiind astfel nevoit a se retrage. Maiorul Gavrilescu Ion care însoţise Batalionul 1 fiind bolnav a fost trimis la spital. Batalionul 2 sub comanda maiorului Vasile Aristotel fiind respins şi voind a se retrage către Vai de Ei a fost înconjurat de inamic care ocupase coama muntelui. Acest batalion fiind somat de inamic a se predea, maiorul Vasile Aristotel a găsit nimerit a trimite parlamentar un locotenent de cavalerie ridicând un steag alb în semn de predare. După aceea batalionul cu un efectiv de 480 oameni şi ofiţerii s-a predat. Inamicul, probabil din informaţiile culese, a putut să pătrundă şi în comuna Vălari tăind astfel calea trupelor noastre de a se mai putea retrage către Vai de Ei. S-au putut scurge foarte puţine trupe care au luat drumul spre Stoieneşti, iar parte spre Batalionul 3 care se afla la Pasul Vulcan. Primind ştirea că trupele de pe restul sectorului au fost respinse şi că inamicul a ajuns până la Vai de Ei, a luat măsuri de a nu fi încercuit începând retragerea în mod metodic, luptând în retragerea sa, secondat de artilerie până la tranşeele de la Arsuri, unde a opus rezistenţă trupelor inamice ce veneau de la Schela. Cu toată rezistenţa opusă de trupele noastre atât la Schela cât şi la Arsuri, totuşi au fost nevoite să se retragă până la Jiu. La Jiu, trupele reculegându-se, au început ofensiva împreună cu trupele amice contra vrăjmaşului oprind şi respingând avalanşa inamicului. Secţia de mitraliere franceze ce fusese trimisă de dimineaţă pentru a da ajutor trupelor de infanterie de pe vârf, nu a putut să ajungă la locul ce i se destinase căci inamicul odată cu surprinderea Batalionului 2 a surprins-o şi pe ea cu o parte din personal. Asemenea şi Bateria de artilerie de 53 mm care fusese şi ea trimisă a fost respinsă împreună cu sublocotenentul Dumitrescu Gheorghe, comandantul bateriei. Tunurile, cu această ocazie, au putut scăpa din mâinile inamicului. Cu acestă ocazie au putut scăpa trenul de luptă şi Trenul regimentar împreună cu întreg personalul. Material foarte puţin s-a pierdut. Locotenent-colonelul Homoriceanu a fost rănit cu această ocazie şi a căzut prizonier. Joi 13 octombrie. În dimineaţa acestei zile Batalionul 3 s-a reformat cu oameni veniţi de la celelalte două batalioane care s-au retras în ziua de 12 octombrie prin Vai de Ei. S-a primit apoi ordin ca o companie din Regimentul 41 Infanterie sub comanda căpitanului Dumitrescu, o companie din Regimentul 43 Infanterie sub comanda căpitanului Mihăilescu şi o companie din Regimentul 59 Infanterie (Compania a 10-a comandată de locotenentul Pretorian Matei) să ocupe liziera de la nord de satul Turcineşti, unde se afla o grupare din Regimentul 18 Gorj călare pe drumul Turcineşti – Rugi şi două companii din acelaşi regiment pe dealul Cazinul, spre vest de Vai de Ei. Pe la ora 11 dimineaţa compania care se afla spre Rugi a primit ordin să meargă la Vădeni astfel că am rămas pe poziţie numai cu două companii. La orele 19 şi 30 minute am fost atacaţi de forţe superioare din direcţia Sâmbotin. Fiind întuneric şi neputându-se rezista inamicului, trupele s-au retras spre Vădeni iar pionierii au distrus podurile după ordinul pe care-l aveam. 14 octombrie Unităţile se găseau la Vădeni în urma retragerii, ocupând malul stâng al Jiulul, de la Vădeni la Cota 427 când, pe la orele 6 şi 30 minute dimineaţa, fiind atacaţi de forţe superioare inamice ne-am retras pe dealul dintre Vădeni şi Preajba Mică. Luând ofensiva generală pe la orele 10 a.m. inamicul a fost respins pe malul drept al Jiului retrăgându-se spre Sâmbotin. Încredinţându-ni-se subsectorul stâng nouă, compus www.memoriaoltului.ro 58 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR dintr-o companie din Regimentul 59 Infanterie sub comanda locotenentului Pretorian, două companii din Regimentul 43 Infanterie sub comanda maiorului Popescu Ion Negreanu, o companie din Regimentul 18 Gorj sub comanda căpitanului Dumitrescu Vasile am înaintat prin satul Turcineşti spre Dealul Cazinul pe care l-am ocupat respingând trupele inamice. Seara am rămas în avanposturi. 15 octombrie În dimineaţa acestei zile s-a continuat urmărirea inamicului formând două coloane. O coloană formată din două companii sub comanda maiorului Popescu Ion Negreanu urmând direcţia Cartiu-Horezu şi o altă coloană sub comanda căpitanului Negoiescu a luat direcţia Turcineşti – Rugi pe care sate le-a ocupat la ora 7 seara iar trupele inamice s-au retras în timpul nopţii spre Schela. 16 octombrie Conform ordinelor superioare, detaşamentul a rămas pe poziţie unde s-a întărit, ocupând tranşeele situate la nordul şi vestul satului Horezu. Pe la orele 10 a.m. s-a trimis conform ordinelor date un pluton din Regimentul 43 Infanterie care a înaintat până la Schela, unde s-a oprit ocupând o poziţie dominantă. Inamicul retrăgându-se în dezordine a lăsat în mâinile noastre tunuri, arme, trăsuri diferite, muniție și mult material de război făcându-se și 35 prizonioeri. Luni 17 octombrie După retragerea noastră de la frontieră și după luptele date cu inamicul pe Valea Jiului și în special în comuna Turcinești, s-au adunat toate resturile Batalionului 1 și Batalionului 2 care fuseseră luați prizonieri reconstituindu-se Regimentul 59 Infanterie cu un efectiv de 1478 oameni și 14 ofițeri. Compania a 10-a a ocupat tranșeele de la nordul satului Schela. Compania a 11-a a ocupat tranșeele de la nordul satului Horezu iar Compania a 9-a a ocupat tranșeele de la nordul satului Rugi. Compania a 12-a și cele formate din batalioanele 1 și 2 reculegându-se se aflau în rezervă. Toate aceste subunități astfel dislocate au luat parte la luptă. 18 octombrie Compania a 11-a cu un efectiv de 170 oameni s-a trimis la Dealul Porceni să facă legătura cu Regimentul 43 Infanterie spre est și la vest cu Detașamentul colonelului Trușculescu. Compania a 10-a la Vai de Ei. Compania a 10-a în rezervă. Compania a 9-a la nord de Horezu. Companiile din batalioanele 1 și 2 în reorganizare. Miercuri 19 octombrie Același dispozitiv. Nici o schimbare. S-au găsit însă morți ai Regimentului în satul Vai de Ei. Adam Gheorghe, maestru armurier, locotenentul Ștefănescu Ion, adjutantul Regimentului, un alt ofițer a cărui identitate nu s-a putut stabili deocamdată, precum și mai mulți soldați. Toți au fost înmormântați in cimitirul satului Vai de Ei. 20 octombrie Înaintarea de la Horezu cu două companii spre a ataca inamicul ce se găsea la Buliga. Acestea au întărit trupele de front. O companie s-a trimis spre Vai de Ei pentru paza flancului stâng. O companie s-a trimis spre est de Vama lui Mihai pentru paza flancului drept iar două companii au rămas în rezervă. 21 octombrie Compania a 10-a ocupă tranșeele de la nordul satului Horezu făcând legătura cu trupele din Arsuri. Compania a 9-a ocupă tranșeele de la nord de satul Rugi. O companie e plecată la nord de Vama Veche iar trei companii sunt în rezervă în satul Horezu. Sâmbătă 22 octombrie Același dispozitiv de luptă. În această zi s-a stabilit de către doctorul Vaias Coteanu identitatea sublocotenentului doctor Carol Marcus, îngropat alături de ceilalți camarazi în cimitirul satului Vai de Ei la 19 octombrie. Duminică 23 octombrie În seara de 22/23 octombrie s-a primit ordin de la colonelul www.memoriaoltului.ro 59 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Obogeanu, ca la ora 8 dimineața să fim la Arsuri unde să completăm lucrările de întărire, apoi să atacăm pe inamic. La ora 9 p.m. Regimentul s-a pus în marș în afară de Secția mitralieră și Compania a 11-a care au rămas în tranșee la nordul satului Horezu. Acolo, Compania a 10-a, Compania a 12-a și companile din batalioanele 1 și 2 au ocupat tranșeele de la nordul satului Arsuri în stânga șoselei, iar Compania a 9-a tot în stânga șoselei a avut însărcinarea de a întinde sârmă ghimpată pe parii bătuți de la nordul satului Arsuri pe dreapta și pe stânga șoselei căci se simțea că inamicul se mișcă și că ar fi posibilă o retragere. Tot în stânga șoselei se găsea și Secția de artilerie de 53 mm. Pe la orele 5 după amiază au rămas pe această poziție companiile a 10-a și a 12-a din Regimentul 59 Infanterie iar restul forțelor s-au înapoiat la Horezu. În acest timp companiile din batalioanele 1 și 2 au intrat în luptă la nord de Poiana lui Mihai împreună cu batalioane din Regimentul 43 Infanterie. 24 octombrie La ora 8 dimineața s-a primit ordinul verbal să pornim detașamentul la Vama Veche și să-l atacăm pe inamic. 25 octombrie Compania a 12-a a fost trimisă către seară în tranșee la nordul satului Arsuri. Compania din Batalionul 1 la nord de Poiana lui Mihai în luptă cu inamicul. Compania a 9-a la est de Drumul Neamțului sub comanda căpitanului Cerjca. Compania Batalionului 2 în tranșee la nordul satului Horezu. Companile: 10, 11, 12 în Rezerva generală a Sectorului la Vama Veche. În această zi trupele din rezervă au fost bătute de artileria inamică. 26 octombrie 1916 – 6 ianuarie 1917 Regimentul luptă în retragere sub diverse comandamente. Până la 6 ianuarie ajunge în zona de refacere în Poiana Câmpului, jud. Vaslui.

Câteva însemnări despre satul romanaţean Radomir

Veselina Urucu

Traversat în lungul lui de DN6, satul romanaţean Radomir se află la 15 km vest de oraşul Caracal. Împreună cu satele Ciocăneşti şi Dioşti constituie, din 1968, comuna romanaţeană Dioşti, în prezent comună cuprinsă în limitele judeţului Dolj. Puţin cunoscut în istorie, ca şi multe alte sate romanaţene, Radomir prezintă unele particularităţi istorico-geografice, a căror cunoaştere din partea specialiştilor dar şi a radomirenilor înşişi prezintă, incontestabil, destul interes. Poziţia geografică a vetrei satului indică o continuitate de locuire în acest loc încă din primele secole ale erei noastre. Numele acestei aşezări pare să indice, însă, o constituire a ei mult mai târzie. Până la 1800 cunoaştem doar trei documente istorice scrise care fac referire la Radomir şi acestea, începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, la câte un secol distanţă (1571, 1693, 1780). Primul dintre aceste documente menţionează doar apelativul Radomir. Denumirea satului. Pe harta ţării, Radomir, cu forma mai recentă Radomiru în unele scrieri şi în vorbirea curentă, este singurul sat cu acest nume. Pare a fi un nume de persoană, preluat de către o aşezare. De altfel, cunoscutul lingvist Iorgu Iordan aprecia în 1963 că denumirea Radomir este „un antroponim masculin cu forma de singular”58. În sudul ţării, nu este un caz izolat de antroponim. Amintim doar de satul Traian din fostul judeţ Romanaţi, în prezent în judeţul Olt, sat născut, însă, după Războiul de

58 Iorgu Iordan, Toponimie românescă, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R,1963, pp.179. www.memoriaoltului.ro 60 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Independenţă, pe când Radomir aparţine istoriei mult mai vechi. În cazul lui, deosebit de interesant este faptul că şi-a păstrat denumirea sub aceeaşi formă timp de secole, spre deosebire de Radomireştii de peste Olt sau Radomireştii din judeţul Bacău, a căror denumire s-a format, după Nicolae Iorga59, prin adăugarea în cursul secolului al XIX-lea a sufixului –eşti la numele proprietarului (boier, mănăstire). Numele Radomir se consideră a veni din slava veche, ca şi Dragomir, Dobromir sau Tatomir ori alte nume de acelaşi fel. Ca nume de aşezare umană sau de un anume loc geografic este prezent, dar nu frecvent, şi în Serbia, Bulgaria şi Muntenegru, în Bulgaria fiind chiar numele unui oraş cu aproape 15.000 locuitori. În România, denumirea Radomir a devenit toponim într-o epocă mai veche, ceea ce nu certifică, totuşi, şi apartenenţa slavă a comunităţii care a început să se numească astfel. Poate fi vorba doar de prezenţa unor nume slave, ca obicei sau ca modă, într-o perioadă istorică amintind de convieţuirea cu populaţii slave ce au trecut la sud de Dunăre, după cum astăzi devin tot mai Satul Radomir în a doua jumătate a sec. al-XX-lea frecvente apelative luate din alte limbi europene. Termen din slava medievală (rad, cu sensul de bucurie, fericire şi mir, cu înţelesul de lume şi pace), Radomir, în româneşte, ar putea să aibă semnificaţia de „oameni buni, bucuroşi”, poate, mai degrabă, oameni paşnici, primitori, după cum este şi firea românilor. În această semnificaţie a Cula de la Radomir înţelesului în româneşte a denumirii am putea considera că termenul „rado-mir” se referă la grupul de oameni şi că numele moşiei şi a aşezării medievale ar reprezenta o comunitate sătească mulţumită de starea ei. Totuşi, nu se referă la o obşte, în acest caz s-ar fi păstrat numele unui strămoş, întemeietor de neam şi de aşezare, aceasta trebuind să se fi numit, în spiritul satelor romanaţene de moşneni, Radomirenii, ceea ce nu s-a întâmplat. Considerăm, deci, după cum arăta deja istoricul Nicolae Iorga şi ulterior şi lingvistul Iorgu Iordan, că Radomir este mai degrabă denumirea unei moşii şi apoi a aşezării al cărui proprietar, probabil cu mult înainte de vremea lui Mihai Viteazul, purta acest nume. Rămâne, totuşi, greu de explicat de ce a rămas peste secole forma de singular a

59 Nicolae Iorga, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei Istorice, Seria III, Tomul XXIII, Mem.14, 1941, pp.339. www.memoriaoltului.ro 61 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR antroponimului Radomir şi nu a evoluat spre forma Radomireştii, doar din secolul al XIX-lea folosindu- se şi forma Radomiru. Păstrarea formei Radomir s-ar putea lega, probabil, şi de un regres sau chiar de o anumită involuţie demografică a aşezării timp mai îndelungat. Aşa s-ar părea, dacă constatăm că vornicul Gheorghe Fălcoianu cumpără moşia înainte de 1693 doar de la două neamuri, iar în 1780, când o cumpără Stoian Hagi Ţolea, acesta aduce oameni din alte locuri şi chiar şi de la sud de Dunăre să muncească pe moşie, de unde chiar considerarea eronată că satul ar fi fost înfiinţat de către noul proprietar la data respectivă. Satul şi moşia Radomir. Prima menţiune în documente istorice scrise a toponimului Radomir, definind o formă de relief, un câmp, şi, indirect, chiar Ziarul Vremea din 1 august a aşezării cu acest nume, este din anul 1571, când 1930 anunţa decesul într-un hrisov al lui Alexandru Mircea Voievod se învăţătoarei Eufrosina Văsâică spune, între altele, că ,,Armanca dieconeasa din Osica de Jos, originară din Radomir… dăruieşte Mănăstirii Boanta o vie în câmpul Radomir”60, cu sensul unui loc anume în vecinătatea Radomirului sau în proprietatea cuiva cu acest nume. Nu se poate preciza locul exact al acestei danii, dar cu siguranţă nu putem considera că acest câmp ar fi avut o prea mare întindere, deoarece încă la începutul secolului al XIX-lea pădurea se întindea compact, dinspre nord, de la Valea Lungenilor până aproape de Valea Aleşteului, deci aproape şi de vatra actualului sat Radomir. Mai degrabă, această însemnare arată că în vecinătatea aşezării Radomir fusese tăiată pădurea făcându- se câmp pentru păşunat şi pentru arătură. Documentul certifică, astfel indirect, existenţa unei aşezări ce purta acest nume. Aşezarea este, fără îndoială, mult mai veche decât data emiterii documentului respectiv. Ea continuă pe acelaşi loc, după secole, o aşezare străveche, din secolele II-III d.H., după cum este atestat arheologic. Astfel, istoricul Dumitru Tudor semnala la mijlocul secolului trecut că „la viile Hagiului, pe dealul Stăncilei, se vede un şanţ lung de 120 m, dintr- o epocă nedatată. Din locurile Livada Boierească şi Stupină s-au scos în 1860, multe cărămizi romane, vase şi monede61. De asemenea, semnalează că „în hotarul satelor Apele Vii şi Amărăştii de Sus cu satul Radomir ... şi fotografia acesteia

60 D.I.R. Veac XVI. Ţara Românească, vol.IV, 1571-1580, pp.47-48; Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Repere în istoria socială a satului românesc.I.Dioştii din Romanaţi, în Arhivele Olteniei, Serie Nouă, nr.15, 2000, pp.68. 61 Dumitru Tudor, Oltenia romană, ediţia a- II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp.187. www.memoriaoltului.ro 62 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR se găsesc numeroase urme romane: cărămizi romane, ceramică, monede romane”62. Această aşezare romană din cuprinsul satului actual Radomir, după cum notează Dumitru Tudor, depindea administrativ de oraşul Romula, de mai la nord. Vatra acestui sat, după urmele arheologice ale locuirii în perioada daco- romană, era situată în vestul actualei localităţi, dincolo de gâldanul63 numit Ştampila satului Radomir, plasa Ocolu, Dârjan, existent până la desecarea lui în a judeţul Romanaţi (1861) doua jumătate a secolului trecut în mica

depresiune de început a Văii Aleşteului. Urme importante de locuire, probabil din secolele următoare, indică o vatră şi în nord-vestul actualei aşezări, pe Dealul Stăncilei. Ca şi satele vecine din lungul văilor Aleşteului şi Bratii şi din câmpul de mai la sud, evoluţia aşezării medievale de pe locul actualului sat Radomir este mai greu de cunoscut, aceasta fiind, fără îndoială, supusă presiunilor şi distrugerilor populaţiilor ce au trecut ori au rămas în sudul ţării. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea nu sunt informaţii cunoscute despre Radomir în documente istorice scrise. Menţiunea din hrisovul lui Alexandru Mircea Voievod din 1571 indică indirect existenţa unei aşezări cu numele Radomir, dar nu ne permite nici o altă apreciere asupra acesteia. Foarte important de subliniat este, însă, şi faptul că Radomiru nu apare printre satele rumânite în vremea lui Mihai Viteazul, ceea ce ar putea presupune rămânerea acestuia ca aşezare de ţărani liberi şi în secolele următoare. Cum de nu a fost aservită această aşezare în timpul Primăria comunei Radomir. Construcţia clădirii a domniei lui Mihai Viteazul, costat 170 000 lei şi a fost finalizată în 1935 când aproape toate satele romanaţene din valea Oltului şi din câmpul romanaţean de la sud de Caracal, au fost cumpărate de către Domnitor sau de către boierii Craioveşti? Este destul de curios ca Radomir, situat în vecinătatea domeniului aservit de Mihai Vitezul sau de marii boieri olteni, să fie ocolit. Am putea deduce că acesta nu a prezentat

62 Idem, op.cit, pp.157. 63 Gâldan – baltă de dimensiuni mici pe cursul unei văi minore sau într-o excavaţie creată de către om, deobicei pentru a prelua nisip, pietriş sau argilă, ca materiale de construcţie (termen vechi, regionalism). În cazul acesta se pare că termenul gâldan şi dârjan au acelaş înţeles, utilizarea denumirii de dârjan pentru gâldanul de la începutul văii pierzându-se odată cu asanarea acestuia, dar păstrându-se pentru lacul format la răsărit de biserică, după trecerea apei pe sub DN6. www.memoriaoltului.ro 63 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR interes pentru preluarea lui în stăpânire domnească sau boierească ori că Radomirul era deja în altă stăpânire. O explicaţie ar putea fi legată, poate, şi de dimensiunile mai mici ale aşezării sau de numărul redus de locuitori şi deci şi de forţă de lucru ori chiar de starea moşiei (cui aparţinea, cât era pădure, islaz sau teren arabil etc). Nu excludem însă şi posibilitatea ca la sfârşitul secolului al XVI-lea, Ştampila primăriei comunei Radomir Radomirul (1866) să nu mai fi existat ca aşezare, moşia aparţinând unor neamuri din grupul de moşneni ce s-au desprins din aşezarea învecinată, existentă pe Dealul Nucilor, înainte sau după aservirea acesteia de către boierii olteni între 1593-1595. Această ipotează ar porni de la felul cum este prezentată mai târziu moşia Radomir în documente de Ştampila primăriei comunei vânzare, foarte asemănător cu moşia moşnenilor Radomir, plasa Ocolu, judeţul dioşteni Romanaţi (1877) , de care este alipită spre vestul ei. Informaţii foarte preţioase despre moşia Radomir, asupra cărora trebuie să ne oprim, conţine, abia după un secol, hrisovul domnesc din 5 martie 1693. În 5 martie 1693 Constantin Brâncoveanu dă o „carte” prin care întăreşte lui Gheorghe Vornicul din Fălcoi stăpânirea peste ocinele sale de la Radomir şi din Dioşti, din judeţul Romanaţi. Prezentăm o bună parte din această „carte” brâncovenească, fiind singurul document cunoscut, în care găsim o delimitare amănunţită a moşiei Radomiru şi prin care aflăm că un boier Fălcoianu devine proprietarul acestei moşii, cumpărată de la În 1873, învăţătorul M. Diţulescu din moşnenii radomireni. Documentul domnesc Radomir informa pe Al. Odobescu despre justifică emiterea lui pentru Gheorghe antichităţile de pe raza localităţii Vornicul64, ,,... ca să-i fie lui ocină în sat în (Academia Română, mss.) Radomir ot sud Romanaţi, den câmpu, den pădure, den apă, den seliştea satului cu tot venitul dă prişte tot hotarul, pre cât s’au ales cu 12 boiari hotarnici, pentru că această moşie fostuo-au cumpărat boiarinul Domniei Mele Gheorghe Vornicul de la moşnenii den Radomirul pre bani gata Unghi .... (loc alb în

64 Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, Bucureşti, Editura A.P.P., 1998, pp.57. www.memoriaoltului.ro 64 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR original) cu zapise de vânzare de la mâinile lor şi cu boiari mărturii iscăliţi în zapise, şi după ce au cumpărat, iar când au fost acum în zilele Domniei Mele vrănd boiarinul Domniei Mele Gheorghe Vornicul ca să-şi aleagă cumpărătorie lui de către Dan cu fraţii lui şi de către văru-său Cărstea cu fraţii lui şi de către alţi moşneni şi cumpărătorile de acolo, [...] şi au tras moşia satului Radomirul pren 4 locuri, şi s’au aflat la capul mo(şi)ei den sus, despre Ciocăneşti la piatra cea bătrână care să împreună cu hotarul Ciocăneştilor şi cu al Gropşanilor şi cu al Deoştilor şi au tras moşiia den piatra cea bătrână pănă în hotarul Lăngenilor în cale, şi s’au aflat toată moşiia satului Radomirul priste tot stănjeni 1301; şi detraceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele Gheorghe Vornicul ce are de cumpărătoare stănjeni 966 la capul moşii de sus şi au pus piatră de către Dan cu fraţii lui şi dă cătră văru-său Cărstea cu fraţii lui, şi la a doua trăsură pre lăngă silişte den hotarul Lăngenilor, păn de la hotarul satului Deoştilor, şi s’au aflat priste tot stănjeni 1407 dentr’aceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele lui Gheorghe Vornicul stănjeni 1404, şi iar au pus piatră de către Dan cu fraţii lui şi de către văru-său Cărstea, şi a treia trăsură den hotarul satului Apelelor Vii, care iaste al Predii Spătar Părşcoveanul păn în hotarul satului Deoşti, aflatu-s’au priste tot stănjeni 1323, dentr’aceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele lui Gheorghe Vornicul stănjeni 993, şi iar au pus piatră di cătră Dan cu fraţii lui şi de cătră verii lor, a patră trăsură la capul moşii den jos despre Grozăveşti, den hotarul satului Apelor Vii, den Calea Cocoru păn în hotarul satului Deoşti, aflatu-s’au priste tot stănjeni 1102, dentr’aceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele lui Gheorghe Vornicul stănjăni 818, şi iar au pus piatră dă cătră Dan şi fraţii lui şi dă cătră verii lor, şi de acolo [... ]. Şi iar să fie boiarinului Domniei Mele Gheorghe Vor(nicul), ocină iar acolo însă den moşia satului Deoştii stănjăni 246, den cămpu, den pădure, den apă dă priste tot hotarul şi cu tot venitul, care o au cumpărat de la moşnenii den Deoşti, cu zapis şi cu mărturii dreptu bani gata ughi .....(loc alb în original) care moşie şi aceasta o au ales şi o au hotărât iar cu aceşti 12 boiari ce scri mai sus şi o au lipit lângă moşia dela satul Radomirul, moşie lângă moşie după obiceiu şi au pus pietre şi semne de către moşnenii dela Deoşti însă: în capul moşii den jos despre Ghizdăveşti şi în capul Tălciunului au pus piatră şi de acolo direptu în sus în piatră la Ulmuleţi, şi de acolo iar direptu în sus în coasta Dărjanului iar în piatră şi de acolo iar în sus păn Dumbravă în capul moşii, unde se hotărăşte cu Gropşanii la Mlăci iar au pus piatră, şi de acolo în sus pe la capul moşii pre Padina Mlăcilor păn iar în piatra cea bătrână, unde se împreună hotarele.....” În 1998, din analiza documentului brâncovenesc, pe care îl prezentase în monografia întocmită asupra satului Dioşti, Mihai Bălăianu65 constata că vornicul Gheorghe din Fălcoi a cumpărat mai înainte de 1693 aproape trei sferturi din moşia Radomiru (966 stănjeni din 1301) şi i-a aservit. Tot atunci acesta a cumpărat şi aproape trei sferturi din moşia moşnenilor dioşteni, cei din ceata moşului Vijulie, adică 246 stj., reprezentând 590 de pogoane, dar aceştia şi-au mai păstrat 94 stj. (232 pogoane) şi au rămas tot moşneni, formând de atunci cătunul Vijuleştii, situat la aproape un kilometru mai la răsărit de satul Radomir, de la vremea respectivă. Ulterior, boierul Fălcoianu a cumpărat şi restul din moşia Radomirului, unindu-le într-o singură proprietate de 1547 stj., adică de peste 3710 pogoane. Deci, la sfârşitul secolului al XVII-lea, moşia Radomir a devenit moşie boierească. Înainte de 1693 radomirenii au fost moşneni, după cum este specificat chiar în „cartea” lui Constantin Brâncoveanu când se spune ,,că această moşie a fost cumpărată

65 Mihai Bălăianu, op.cit., pp.58. www.memoriaoltului.ro 65 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR de boiarinul Domniei Mele Gheorghe Vornicul de la moşnenii den Radomirul”. Putem presupune că Dan cu fraţii lui, dar şi Cârstea cu fraţii lui, sunt ultimii dintre neamurile, cetele, care stăpâneau în devălmăşie moşia Radomirului, stare proprie doar obştilor de moşneni. De asemenea, constatăm că la data respectivă Radomirul exista ca aşezare, din moment ce în „cartea” brâncovenească se spune să-i fie ocină în sat în Radomir iar după numai trei decenii îl găsim menţionat pe hărţi. În urma cumpărării moşiei de către boierii Fălcoieni, de la sfârşitul secolului al XVII-lea Radomiru a devenit o aşezare de clăcaşi, pe când cătunul alăturat Vijuleştii s-a constituit ca sat de moşneni liberi. La mijlocul secolului al XVIII-lea, sau cu ceva timp mai târziu, moşia Radomiru ajunge, se pare, în proprietatea mănăstirii Boanta. Presupunem că a avut loc fie o vânzare, fie o danie către mănăstire. Considerăm că este vorba chiar de mănăstirea Boanta, aceasta fiind în apropiere şi spre aceasta făcându-se danii importante şi în secolele anterioare şi, după cum se arată şi în Monografia judeţului Romanaţi66, ,, în 1780 Stoian Hagi Ţolea a cumpărat moşia Radomiru de la nişte călugări”. În Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj67 este notat însă eronat că „după 1728, din sat megieşesc, ajunge în proprietatea lui Şerban Ştirbei” şi, de asemenea, că „în 1845 era proprietar Bica Bâlciuleasa”. De fapt, Radomiru devine sat boieresc chiar de la sfârşitul secolului al XVII-lea (înainte de 1693), iar în 1845 aparţinea văduvei lui Malciu Hagi Ţolea68, cunoscută şi ca Mălcioaica (poate şi Mălciuleasa!), de unde şi numele derivat al unei părţi de moşie ca „Măcioaica”. De asemenea, în monografia judeţului Romanaţi din 192869 se consideră greşit că „satul Radomiru a fost înfiinţat la 1780 de către Stoian Hagi În 1886 se face Hotărnicia moşiei Radomir Ţolea, din Macedonia, negustor de vite între Viena şi Ţarigrad. La 1780 Stoian Hagi Ţolea a cumpărat moşia Radomiru de la nişte călugări şi a adus pe ea oameni din diferite părţi de-i munceau pământul dându-i 10%. Aşa au dus-o până la 1864 când 75 de oameni au luat loturi”. Incontestabil, Radomiru nu a fost înfiinţat ca aşezare abia în 1780, deoarece cu şase decenii mai înainte, în 1722, Radomirul apare deja trecut pe harta întocmită de către austriacul Friederich Schwanz, iar la 1693 cronica brâncovenească îl defineşte ca sat. Catagrafiile de la începutul secolului al XIX-lea menţionează că în 1831 proprietar al moşiei era Malciu, fiul lui Stoian Hagi Ţolea.

66 Ştefan Ricman, Vasile Enescu, Fr. Iosif, Paul Constant, Contribuţii la monografia judeţului Romanaţi, Craiova, Editua Ramuri, 1928, pp.461-462. 67 Cezar Avram (coordonator), Paul-Emanoil Barbu, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj, Craiova, Editura ALMA, 2004. 68 Paul-Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Craiova, Editura Hofman, pp.294- 324. 69 Ştefan Ricman şi colab., op.cit., pp.461-462. www.memoriaoltului.ro 66 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR La cererea lui Malciu Hagi Ţolea, în 1835 se face hotărnicia moşiei Radomir, moşie care după moartea acestuia este vândută de către cei doi fii, o parte rămânând, însă, surorii lor Teodora, căsătorită cu Nae Cernătescu. O relatare foarte interesantă asupra moşiei Radomir, aflată în proprietatea familiei Hagi Ţolea, o face la sfârşitul secolului al XIX-lea, în însemnările sale, dioşteanul Marin Dumitru Pătru (Dop). Redăm întocmai cele relatate de către acest dioştean: „Malciu era proprietarul moşii Radomir. Malciu70 a făcut în Radomir biserica care este şi acu închisă cu zid (aşa era şi curtea lui, care acu e a lui Cionea) şi ...şi planul moşiei Radomir casa lui Cionea cu două caturi înaltă şi ascuţită ca o culă după moda veche. Acolo sus, spunea mai demult un cizmar Nicolae Nătărău că erau saci cu bani, într-o odae, ce da ocol pe lângă zid. Cizmaru se ducea de cerea piei de bivol în care punea său71 şi-l trimitea la Ţarigad, că toată moşia lui Malciu era numai pădure şi avea cirezi de vite. Malciu era foarte zgârcit şi zicea că o să se ajungă să se vândă lemnele cu ocaua şi el nu tăia o creacă să puie pe foc. El a avut 2 ficiori şi o fată Teodora pe care a luat-o Nae Cernătescu şi care trăieşte şi acu. Ficiorii când a murit ta’său au mâncat banii cu prostiile; spunea Ion Cojocaru, când era el în Craiova la cojocărie, că puneau câte 8 cai, unu înaintea altuia şi se plimbau prin oraş. Au mâncat toţi banii, apoi pădurea şi pe urmă moşia, iar când au isprăvit tot s-au împuşcat.72” De la urmaşii lui Malciu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, aşa cum rezultă şi din relatările lui Marin Dumitru Pătru, moşia Radomiru ajunge în proprietatea lui Anastase Gh. Cionea şi va rămâne şi după decesul prematur al acestuia din 1904 în proprietatea urmaşilor lui. În perioada interbelică, în administrarea moşiei Radomiru s-a implicat direct doamna Clemenţa (Manţi) Vrăbiescu-Radian, reuşind o anumită modernizare a exploatării moşiei. După 1989 Simona Vrăbiescu-Kleckner a recuperat o parte din vechea moşie Radomiru ce a aparţinut bunicului său. Suprafaţa moşiei Radomir s-a schimbat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, de când există prima menţiune a dimensiunilor acesteia, până în prezent. Astfel, moşia cumpărată, înainte de şi după 1693, de către vornicul Gheorghe din Fălcoi avea 3710 pogoane, adică 1855 hectare. Până la Alexandru Ioan Cuza satul era doar un component al moşiei boiereşti, de situaţia acesteia depinzând şi situaţia oamenilor de pe moşie. O dovadă o poate constitui chiar aducerea de noi familii în sat la sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru a munci pe moşia ce o stăpânea noul proprietar Stoian Hagi Ţolea.

70 Nu Malciu, ci Stoian, tatăl acestuia, a construit conacul (cula) şi biserica din Radomir, aşa cum este inscripţionat chiar în zidul bisericii. 71 Său, seu – grăsime animală (de la bovine, ovine şi cabaline). 72 Veselina Urucu, Satul romanaţean în însemnări mai vechi, în Memoria Oltului şi Romanaţilor, An. V, nr. 6 (52)/ 2016, p.61. www.memoriaoltului.ro 67 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Prin împroprietăririle din 1864, 1921, 1924 sau 1948, o parte tot mai importantă din moşia Radomir devine proprietate a sătenilor, deşi moşia rămasă în proprietate boierească reprezintă încă o parte semnificativă a teritoriului administrativ al satului Radomiru şi al comunei din care face parte. Astfel, prin reforma din 1864 au fost împroprietăriţi 43 săteni, nu 75, cât se menţionează în monografia judeţului Romanaţi din 1928. În 1921 au fost împroprietăriţi alţi 23 săteni iar în 1945 încă 14. La recensământul populaţiei din 1948, satul Radomir avea 2185 hectare iar cătunul Vijuleştii 291 hectare, împreună comuna Radomir având, deci, 2476 ha, cu 621 hectare mai mult ca la 1700. Între 1925 (când Manţi s-a căsătorit cu magistratul Vrăbiescu) şi 1930, dl. Vrăbiescu a făcut controlul financiar al moşiei şi a găsit că nu este bine administrată, rezultatele fiind nesatisfăcătoare deşi pământul este de calitate. După divorţ, Manţi a preluat direct administrarea moşiei, chiar şi după căsătoria ei cu Alecu Radian. A concediat pe administratorul Casnetti şi l-a înlocuit cu Johan Schöbel73. Vatra satului Radomir. Pentru Radomir prezintă interes şi cunoaşterea felului în care s-a constituit vatra actuală a satului. În secolele II-III d.H. aşezarea daco-romană se afla în partea de vest şi nord-vest a aşezării actuale. Nu se ştie când a fost părăsită, dar se poate presupune că a fost expusă presiunilor şi distrugerilor din secolele următoare din partea populaţiilor care au ajuns şi în Câmpia Dunării. Este posibil ca oamenii să se fi retras pe locurile mai înalte ale văii Aleşteului, deasupra Dârjanului, pe aşa-numitul deal al Stăncilei şi pe fruntea câmpului de la sud de Valea Aleşteului. La 1790, pe harta austriacă, apare o vatră situată de o parte şi alta a începutului de vale a Aleşteului. Pe această hartă nu este încă marcat cătunul Vijuleştii. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, harta Szathmari dă o imagine mult mai precisă a vetrei satului Radomir. De asemenea, de această dată, este bine reprezentată şi vatra cătunului Vijuleştii, la ceva distanţă spre răsărit de Radomir, deşi nu este scrisă şi denumirea lui. Harta respectivă arată că la jumătatea secolului al XIX-lea vatra Radomirului era constituită doar din construcţiile de pe „botul de deal” pe care se afla conacul familiei Hagi Ţolea şi din grupul de locuinţe de pe coasta opusă, sudică, a Văii Aleşteului. Foarte interesantă apare indicarea drumului ce venea de la Ciocăneşti pe la răsărit de biserică, legând satele de mai la nord cu Vijuleştii şi în continuare spre sud cu Dioştii. Deci, cu un secol şi jumătate în urmă, vatra Radomirului era constituită dintr-un grup de locuinţe aflate pe aşa-numitul deal al Stăncilei, inclusiv conacul (cula) familiei Hagi Ţolea şi biserica construită de către Stoian Hagi Ţolea în 1815, dar şi de un grup de locuinţe pe partea opusă a Văii Aleşteului, rezultat după împroprietăririle din 1864. La începutul secolului al XX-lea, harta geografică realizată între 1904-1912 arată dezvoltarea vetrei Radomirului spre răsărit şi unirea cu Vijuleştii, constituind deja o singură localitate, alungită de-a lungul drumului naţional. În unificarea vetrelor celor două cătune alăturate, Rădomir şi Vijuleştii, un rol important l-a avut constituirea comunei Radomiru în 1864, cât şi mutarea drumului de poştă spre sud de Ciocăneşti, cu staţie în Vijuleşti. Catagrafia statistică a satului Radomir din 1837, după cum notează şi Mihai Bălăianu în 198374 arată că „erau 76 familii, împărţite pe următoarele clase sociale: o

73 Simona M.Vrăbiescu-Kleckner, Pe urmele mele în două lumi : România-SUA, vol. I, Bucureşti, editura Curtea Veche, 2013, pp.138. 74 Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, vol.III, manuscris, Biblioteca Academiei, Bucureşti, 1983- 1985, pp.44-49. www.memoriaoltului.ro 68 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR familie de proprietari, 2 familii boiereşti (robi, ţigani), 52 familii clăcaşi, 21 familii de moşneni, care constituiau cătunul Vijuleştii, ca descendenţi ai neamului moşului Vijulie, cât şi a câtorva familii venite mai târziu din Dioşti (Vlădoi, Voinea Bunică, Amza)”. Aceeaşi situaţie demografică se consemnează şi în Obşteasca Catagrafie din 1838 a judeţului Romanaţi75, unde se arată că Radomirul avea 446 locuitori, reprezentând 63 familii de români, 11 familii de sârbi şi 2 familii de ţigani. Avea 740 pogoane lucrate, cele mai multe cu orz (163) şi grâu (149). Se confirmă prin aceste date faptul că Stoian Hagi Ţolea, cumpărând moşia a adus în Radomir mai multe familii din alte părţi, între care 11 familii de sârbi şi 2 familii de ţigani. După alte două decenii se remarcă deja creşterea numărului de radomireni proprietari de pământ, concomitent cu scăderea numărului de clăcaşi. Astfel, în catagrafia din 1855 se menţionau pentru Radomir 78 familii, dintre care 39 de moşneni proprietari, 38 birnici şi 1 boier de neam. La începutul secolului XX, după cum este prezentată comuna Radomiru în Marele Dicţionar Geografic al României76, aceasta era formată din satul Radomiru, cu 400 locuitori şi cătunul Vijuleştii, cu 247 locuitori. După încă o jumătate de secol, la recensământul populaţiei din anul 1948, satul Radomiru avea 912 locuitori şi o suprafaţă de 21,85 kmp (2185 ha) iar cătunul Vijuleştii, cu care constituia comuna Radomiru, avea 323 locuitori şi o suprafaţă de 2,91 kmp (291 ha). În 2018 nu mai putem vorbi de o moşie Radomir şi nici de o suprafaţă a satului, atâta timp cât modificările repetate ale limitelor administrative dintre judeţe şi dintre comune nu au respectat vechile proprietăţi ale sătenilor. Din analiza puţinelor documente istorice existente în care se fac referiri la Radomir, a hărţilor mai vechi, dar şi din observarea geografică directă a locurilor se poate ajunge la concluzia că nucleul locuirii şi al vetrei satului actual Radomir se află în partea vestică, acolo unde începe Valea Aleşteului, delimitând doi versanţi, cel nordic ceva mai ridicat (circa 142 m altitudine), cu uşor aspect de coastă (bot) de deal. Acest început de vale, cu oarecae aspect depresionar, cu o baltă (gâldan), cu maluri ceva mai înalte, ca nişte coaste de deal împădurite, a oferit de-a lungul timpului condiţii atrăgătoare şi o anumită siguranţă pentru a fi aleasă ca vatră de locuire. Urmele vechi de locuire, dar şi cele din secolele trecute, confirmă favorabilitatea acestui loc. Constatăm că în evoluţia vetrei satului Radomir în acest loc, în ultimele două secole se deosebesc câteva etape. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea se impune momentul Hagi Ţolea, care alege să-şi plaseze „curtea” pe coasta nordică a Văii Aleşteului, în faţa dârjanului (gâldanului) format de Valea Aleşteului la începutul ei (numită până aici ca Valea Fântâniţei), construind în 1815 o casă fortificată, o adevărată culă, aproape la fel cu cea de la Măldăreşti Vâlcea, şi anexe încăpătoare pentru activitatea de mare proprietar, dar şi o biserică alăturată. Această dezvoltare a vetrei a atras la mijlocul secolului al XIX-lea mutarea drumului de poştă dintre Craiova şi Caracal (cu staţie la Ciocăneşti) cu 4-5 km mai la sud, cu staţie de poştă în Vijuleşti, la început pe la nordul-estul vetrei de sat a Radomirului şi apoi, în scurt timp, chiar pe traseul actual. Fixarea traseului şoselei naţionale prin mijlocul satului a impulsionat extinderea liniară a vetrelor celor două cătune alăturate de-a lungul acestei axe rutiere. De asemenea,

75 Paul-Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Craiova, Editura Hofman, pp.294-324 76 George Lahovari, C.I.Brătianu, Grigore Tocilescu, Marele Dicţionar Geografic al României, vol.V, Bucureşti, Socecu, 1902, pp.157. www.memoriaoltului.ro 69 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR legăturile strânse vechi cu dioştenii au accentuat, în a doua jumătate a secolului trecut, tendinţa de unire a vetrelor celor două sate, atât dinspre Dioşti cât şi dinspre Vijuleşti. Împroprietăririle din prima jumătate a secolului XX au adăugat spre sud şi vest de nucleul vechi al satului mahalale noi în Radomir. Astfel, până la mijlocul secolului trecut se consolidase deja un centru civic în jurul bisericii, culei, şcolii şi primăriei. Prezenţa dârjanului, dar şi amenajarea văii ce porneşte din acesta, delimitată de arbori majestuoşi de tisă, oferea satului o imagine bine definită. Această imagine a fost însă anihilată treptat. Prima lovitură a fost dată în 1961 prin demolarea conacului boieresc, monument istoric declarat prin decret regal din 15 martie 1947, pentru a face loc grajdurilor CAP-ului nou înfiinţat. Demolarea conacului respectiv este un fapt nu numai regretabil pentru Radomir, ci şi o mare pierdere pentru istoria şi patrimoniul acestor locuri. Aşa cum îl prezintă şi Simona Vrăbiescu-Kleckner77, care l-a cunoscut într-o vacanţă la Radomir înainte de 1940, conacul cuprindea „casa principală, amplasată în mijlocul unei curţi imense, înconjurată de clădirile administraţiei, o magazie mare din cărămidă pentru cereale şi un mare grajd de cai”. Casa principală era de fapt o culă, adică o casă fortificată, aşa cum impuneau condiţiile istorice ale secolului al XVIII-lea, Oltenia fiind supusă permanent incursiunilor turcilor de la sud de Dunăre. Cula, denumire ce vine de la cuvântul turcesc kule (cu sensul de turn), a fost construită de către Stoian Hagi Ţolea, după toate probabilităţile imediat după cumpărarea moşiei Radomir în 1780, în ultimele decenii ale secolului al XVIII- lea, şi nu odată cu biserica, aceasta fiind o construcţie ulterioară, din 1815, adică spre sfârşitul vieţii lui Stoian şi Ilincăi Hagi Ţolea. În lucrarea Culele din Cula de la Radomir (după Ilie Constantinescu- România, apărută în 1969 în ,,Monografia judeţului Romanaţi”, 1943) Bucureşti, citată şi de Simona Vrăbiescu-Kleckner78, Radu Creţeanu arată că fosta culă din Radomir „era alcătuită din trei etaje, nivele: o pivniţă boltită, un parter cu o sală încăpătoare în care se intra printr-o uşă de stejar apărată de două metereze, şi un singur etaj. [...] Accesul în beci se făcea din sala de la parter şi tot de acolo pornea scara foarte abruptă, cu trepte masive de stejar, închisă sus printr-un chepeng. Cula nu avea ceardac. Cei care au dărâmat cula de la Radomir au lipsit patrimoniul istoric al ţării de un monument valoros, cu totul original, care prezenta şi interesul de a fi cea mai sudică culă din Oltenia” (pp. 6, 40). Simona Vrăbiescu-Kleckner îşi aminteşte că „acoperişul era ţuguiat, fiind prevăzut cu un coş înalt, acoperit cu şindrilă. Zidurile erau de circa un metru grosime. Parterul avea un hol mare şi două odăi. [...] La etaj scara se termina cu două uşi mari de lemn aşezate orizontal peste ultima treaptă, închise cu ajutorul unei bare de fier cu lacăt mare. [...] La etaj se găsea un hol pătrat şi trei odăi, două de culcare şi o baie, cu apă adusă de la fântâni”79.

77 Simona M. Vrăbiescu-Kleckner, op.cit., pp.139. 78 Idem, pp.140. 79 Idem, pp.140-141. www.memoriaoltului.ro 70 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Ca amintire, din această culă a mai rămas doar pivniţa. După 1989, intrarea în sat dinspre Craiova este reprezentată de noile construcţii ale unor familii de ţigani, în felul în care aceste case, mai modeste sau mai pretenţioase, s-au construit şi în alte sate din ţară. Mai recent, şcoala veche, o construcţie reprezentativă a perioadei interbelice, a fost şi ea demolată, iar în ultimii ani, stănoage supradimensionate şi greoaie din beton dau „originalitate” drumului naţional, care este însă axa de-a lungul căreia se desfăşoară întregul sat. Radomirul arată, totuşi, în ultimele decenii un real dinamism, vizibil şi în o anumită renovare a multor case din a doua jumătate a secolului trecut sau în construcţia altora noi în stilul „urban” actual, ceea ce schimbă mult în bine imaginea vetrei acestui sat.

O foaie de zestre de la Morunglav

Prof. Cornel MANOLESCU

Comuna Morunglav, localitate în nord- vestul județului Olt , la granița cu județul Vâlcea, se află situată la 35 km nord-vest de Municipiul Slatina. Vecini: nord- județul Vâlcea, nord-est- comuna Cârlogani, est- comuna Pleșoiu, sud-est- comuna Găneasa, sud-comuna Bobicești, sud–vest- comuna Oboga; vest-comunele Călui și Iancu Jianu. Comună înființată prin legea administrativă din 31 martie 1864.80 Până la această lege, localitățile rurale, aveau ca unitate administrativă satul. Posed în arhiva personală între alte lucruri vechi şi o ,,Foaie de zestre‟‟, întocmită de către ,,Sfatul Morunglav‟‟, al Satului Morunglav, județul Romanați, la 1861, decembrie 7, scrisă cu litere chirilice.81 Transcrierea primei pagini: Foaie de zestre, pagina 1... ,,Foe de zestre mult puțin ce dă Dumnezău ce dau eu fiu meu Radu ce pos să iscălesc lucruri în număr de douăspre dece 1861 ,,2 adecă doi boi de jug ,,1 vacă stearpă ,, 4 oi adecă patru oi ,, 15 adecă cincisprezece rânduri vie bătrână din gard și până în gard lung și locu al sterp pă în do ( o ) ,, Din câți pruni are 12 [?]… să-i dau în două cu frate meu.

80 ACADEMIA ROMÂNĂ –Institutul de Cercetări Socio-Umane C.S. Nicolăescu-Plopșor, Craiova. ,,Dicționar istoric al localităților din județul Olt’’ ( G-O ), pag.182. Coordonator N.Stoicescu, Editura Alma-Craiova- 2009. 81 După 1864 s-a renunțat la scrierea cu caractere chirilice și a început folosirea alfabetului latin. www.memoriaoltului.ro 71 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ,, un galben îi dau să și ea plap[umă] pentru pat earăşi de zestre ,, 1un butoi mare de o sută vedre ,, 1un butoi de 8 vedre ,, hărdău de apă ,, 2 două căldări una tot de aşa 4 și alta 3 [vedre] ,, 1 tigae de aramă… ,, 1 vătrai ------12 în douăsprezece …lucruri date de zestre fiu meu Rad să fie stăpânitor copii din copiii lui și soția sa Trana fără să să mai arădice cineva cu vreo pricină că de a mea bună voe lui am dat fără nici o silă copilului meu în care ca să fie iscălindu-mă și eu prin condeiu scriitorului nostru și trăgând cu degetu ca pecete și rugând și sfatu de l-au adeveri ... şi pagina a doua spre a-ș avea temei. 1861 Decevre 7 -eu Bălașa vv adeverezi -eu Nuță ceaușu [ -eu Stan țoi [ -eu Matei moiu [ martori -eu Dumitru olaru [ adeverezitori -eu Costain al mitri [ -eu Matei Andrei.”82 [

Transcrierea paginii a doua: ,, Sfatul Morunglav Această foae de zestre cu vorbirea ce să cuprindă în față find pă fința adevărului să adeverează 1861 Decevre 7

Sfatul ,,sandu bărdăcea Morunglav ,,barbu vladu L.S. ,,Nicolae c..... ,, barbu vlad”

Menționăm că această foaie de zestre a fost întocmită de către Sfatul satului Morunglav. Sfatul satului, Primăria de mai târziu, întocmea diferite acte, care erau semnate de ,,martori adeveritori‟‟. Bălașa era desigur mama lui Radu, cel care primea drept zestre 12 ,,obiecte‟‟, care să fie stăpânite de urmașii săi și de soția sa Trana, prenume frecvent în satul Morunglav (jud. Romanați), la vremea aceea. ,,Sfatul‟‟ Morunglav era compus din 4 membri: Sandu Bărdăcea, Barbu Vladu, Nicolae C. și Barbu Vlad. Scriitorul actului era ,,Gi. Ciociescu‟‟.

82 Andrei Matei ( n.cca 1829 – ϯ 1894, decembrie 7 ) www.memoriaoltului.ro 72 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Calendarul MEMORIEI OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR– Ianuarie

-20 ian. 1368, prima atestare documentară a oraşului Slatina. -18 ian. 1480, prima atestare documentară a localităţii Bărăştii de Cepturi. -ian. 1528, m. Vlădaia, soţia jupanului Manea Perşanu. Sunt ctitorii m-rii Seaca-Muşeteşti. -4 ian. 1529, m. Radu de la Afumaţi. Din inscripţia de pe piatra sa tombală de la Curtea de Argeş rezultă că una din luptele sale a fost la Slatina. -18 ian. 1610. m. Radu Buzescu clucer. Înmormântat la M-rea Căluiu. -3 ian 1739, m. Iane Slătineanu vel cămăraş za ocne, frate cu Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii ,,Maica Domnului” din Slatina. -ian. 1794, n. la Slatina poetul Barbu Paris Mumuleanu. -17 ian. 1831, m. la Strejeşti C-tin Buzescu, ultimul descendent în linie bărbătească al familiei. -11 ian. 1838, are loc cutremurul de pământ care distruge biserica satului Brâncoveni. -15 ian. 1843, m. Amza (2) Jianu, fratele cel mare al haiducului Iancu Jianu. -6 ian. 1850, n. Pake Protopopescu, om politic liberal (Poboru-Olt). -25 ian. 1857, P.S. Aurelian de 24 ani, cere bursă lui Barbu Ştirbei pentru a studia agronomia. -26 ian. 1857, m. dascălul craiovean Gr. Pleşoianu din familia romanaţeană a Pleşoienilor. -3 ian. 1859, m. la Caracal Ion Dumitriu, deputat al oraşului în adunarea Ad-hoc. -7 ian. 1881, n. poetul Ion Minulescu. -21 ian. 1885, n. poeta Ada Umbră (Eugenia Ionescu). -9 ian. 1892, n. g-ral Damian Raşcu la Caracal. -4 ian. 1897, apare la Caracal ziarul ,,Progresul din Romanaţi”. -12 ian.1897, apare la Caracal ,,Romanaţii”, organul P.N.L. Romanaţi cu un apel al lui N.B. Locusteanu. -7 ian. 1901, n. academicianul Nicolae Petrulian la Româna- Balş. -ante 29 ian. 1901, G. Poboran scoate la Slatina ,,Progresul Oltului”. -15 ian. 1902, n. geograful Ion Conea la Coteana. -26 ian. 1902, m. mitropolitul Iosif Naniescu, fost egumen al schitului Şerbăneşti- Morunglav. -12 ian. 1903, Take Ionescu devine deputat de Romanaţi pentru a doua oară. -1 ian. 1904, apare la Slatina şi Curtea de Argeş ,,Calea Vieţii”, revistă bisericească. -13 ian. 1904, premiera piesei ,,Casta Diva” de H.G. Lecca la Teatrul Naţional din Bucureşti. Debutează actriţa Marioara Voiculescu. -15 ian. 1904, C. Dissescu este ales deputat de Teleorman. -23 ian. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Caracal”, organ P.N.L. -2 ian. 1907, n. pictorul Ion Popescu-Negreni. -24 ian. 1908, n. la Cruşov prof. Pătru Crăciun. - între 1-15 ian 1908, N. Titulescu susţine la Slatina o conferinţă despre care a scris N. Iorga în ,,Neamul Românesc”. -1 ian. 1909, apare la Caracal ,,Conservatorul din Romanaţi”. -24 ian. 1909, m. P.S. Aurelian. -26 ian. 1911, apare la Caracal ziarul ,,Izbânda”. -28 ian. 1912, n. prof. univ. Alfred Henrich la Caracal. -9 ian. 1914, n. Ion Dumitrescu, dr. în filologie (Optaşi). -28 ian. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Opinia Oltului”. www.memoriaoltului.ro 73 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR -28 ian. 1914, C. Basarab Brâncoveanu devine şeful P. Conservator din Romanaţi în urma întrunirii de la Caracal la care participă şi Al. Marghiloman. -3 ian. 1916, O. Goga pierde alegerile la Romanaţi din cauza intervenţiei guvernului, fiind ales V. Oroveanu. -26 ian 1918, n. la Scorniceşti N. Ceauşescu, preşedinte al României. -13 ian. 1919, apare la Caracal ,,Lumina satelor”, organ al corpului didactic şi preoţesc din Romanaţi. -1 ian. 1923 apar la Caracal ziarele ,,Coasa” organul Partidului Naţionalist Democrat şi ,,Sorcova”, săptămânal independent scos de librarul Ilie Mărculescu. -ian. 1927, apare la Celaru revista ,,Zorile Romanaţului”. -17 ian. 1928, apare la Slatina ziarul ,,Oltul”. -29 ian. 1928, n. la Slatina istoricul Mihai Butoi. -25 ian. 1929, Mitropolitul Nifon Criveanu publică ,,Cugetări şi maxime pentru viaţă”. -31 ian. 1929, Liviu Rebreanu şi Mircea Damian scot la Bucureşti ,,Gazeta literară”. -24 ian. 1932, n. actorul Silviu Stănculescu la Timişoara. A făcut liceul comercial Caracal. -14 ian. 1936, n. la Amărăştii de Sus poetul Ion Stoica. -1 ian. 1937, apare la Caracal ,,Şcoala Romanaţului”. -1 ian. 1938, n. la Dobreţu, istoricul Gheorghe D. Iscru. -1 ian 1939, apare la Caracal ziarul ,,Renaşterea”. -6 ian. 1940 , n. poetul Ion Lazu (Cioburciu- Tighina). -23 ian. 1940, n. (Corabia) Emil Boroghină, actor şi fost dir. al Teatrului Naţional Craiova -14 ian. 1941, n. la Vădăstriţa poetul Alexandru Tănase. -28 ian. 1941, n. la Dioşti-Romanaţi dr. Veselina Urucu, geograf. -30 ian. 1941, m. la Ştefăneşti-Vâlcea preotul folclorist Teodor Bălăşel . -21 ian. 1942, n. scriitorul Grigore Albu- Gral la Seaca-Olt. -30 ian. 1942, D. Popovici scoate revista ,,Studii Literare”. -18 ian. 1943, n. poetul Dan Rotaru la Slătioara. -28 ian. 1943, n. la Vişina prozatorul Petre Preoteasa. -14 ianuarie 1946, Mircea Damian înfiinţează un cenaclu literar în redacţia ziarului ,,Fapta”. -20 ian. 1947, m. Iuliu Moisil, fost profesor al Gimnaziului din Slatina. -29 ian. 1949, n. la Slatina istoricul Alexandru-Ceciliu Popescu. -15 ian. 1950, n. poetul Ilie Bobescu (Grădiştea- Găneasa, jud. Romanaţi). -30 ian. 1950, n. (Optaşi Măgura) N. Oprea, scriitor şi istoric literar. -1 ian. 1951, n. la Corabia Cornelia Petrescu, grafician. -25 ian. 1961, n. la Bobiceşti pictorul George Păunescu. -5 ian. 1971, m. poetul, actorul şi regizorul Şt. Braborescu (n. Caracal 31 aug. 1880). -7 ian. 1976, n. la Craiova poetul Ionuţ Botar. -6 ian. 1980, m. poetul Mihai Bărăgan (n. Coteana, 3 mai 1900). -1 ian. 1990, C-tin Dumitrache scoate la Slatina ,,Agora literar -artistică”. -18 ian. 1995, arde Teatrul Naţional din Caracal. -8 ian. 1997, m. la Slatina prozatorul Mircea Andreescu (n. 29 nov. 1940, Radomireşti). -1 ian. 2000, m. la Roma poeta Yvonne Rossignon (n. 1912, Vlădila). -26 ian. 2000, m. poetul Pan M. Vizirescu (n. Braneţ-Romanaţi , 1903). -1 ian. 2003, m. ziaristul Dumitru Tinu (n. Coteana-Olt, Memoria Oltului nr.8/2012). -26 ian. 2015, m. la Drăgăneşti pictorul, sculptorul, arheologul şi muzeograful Traian Zorzoliu. www.memoriaoltului.ro 74 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Legăturile părintelui Papacioc cu ţinuturile deveselene

Comandor (r.) Nicola Tudor

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc , unul din marii duhovnici ai ortodoxiei, s-a stins din viaţă la mănăstirea „Sf. Maria” din Techirghiol. Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august 1914 în com. Perieţi, sat. Misleanu, jud. Ialomiţa, fiind al şaptelea copil al lui Vasile Papacioc, agent sanitar peste şase sate. Străbunicul părintelui Papacioc a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei şi se numea Albu. Era aromân şi i s-a spus: „Popă cu cioc” – Papacioc. Şi de aici vine numele. Bunicul părintelui Papacioc, Mircea, a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie şi satele erau rare. Pe numele său de copil Anghel, viitorul părinte Papacioc o întreba pe mama sa, când dădea oaia din picior înainte de culcare: „ De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” Punându-şi problema ca în fiecare zi să poată cuceri Veşnicia ajuge la concluzia că acesta nu e un scop omenesc ci este idealul. Deci idealul este să slujeşti la ce este mai înalt posibil. „Dacă nu ştii să slujeşti lui Dumnezeu, Care e Veşnic, ai să te împotmoleşti”. Începutul călugăresc îl face la Mănăstirea Frăsinei care avea un metoc la Râmnicu Vâlcea. De la metoc a plecat la Părintele Arsenie Papacioc Mănăstirea Cozia. Este apoi numit profesor de educaţie la Mănăstirea Turnu. Intrând în conflict cu securitatea este mutat la Moşia Episcopiei din satul Comanca, com. Deveselu. Iată cum descrie contactul cu zona romanaţeană marele duhovnic Arsenie Papacioc în lucrarea „Iată Duhovnicul”, Vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 22- 24: „M-au numit profesor de educaţie la Mănăstirea Turnu. Şi am anunţat subiectul pentru un an de zile la elevi: Despre Iisus Hristos. După un trimestru au venit comuniştii din Râmnicu- Vâlcea să-mi schimbe subiectul să nu mai predau pe Hristos, să predau ARLUS, adică pe dracul. Şi eu zic: „Cum ? Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Stareţul meu, Ghermano, era şi el profesor, tot de educaţie, dar la alte clase. Şi el a primit să colaboreze cu comuniştii. Eram un băiat disciplinat, când vă zic „stareţul meu”, vă zic ca de un om mare, că era stareţul meu. Am fost sincer cu plecarea la mănăstire. Mi-am dat demisia de la şcoală. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a treia demisie, şi nici nu m-a mai interesat dacă mi-au primit-o sau nu. Şi nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur şi simplu stareţul m-a chinuit. M-a mutat din chilia în care eram cu fraţii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde pietrele erau mucegăite din cauza Oltului, că bătea în ele. Eram fericit vă rog să mă www.memoriaoltului.ro 75 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR credeţi. Dar eram şi hotărât: „Dacă mă dă afară mă duc în altă mănăstire dar nu plec de voia mea !” Era o moşie de 300 ha pe care erau proprietare şase mănăstiri, printre care şi Cozia, şi se situa la 2 km de Caracal în comuna Comanca. Acolo trimiteau lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia cu oamenii de la celelalte. În sfârşit, stareţul, ca să scape de mine, el, care la început mă declarase un înger, acum Ştampila satului Comanca ,,plasa Ocolu, eram un drac, m-a trimis acolo şi m-am oraş Caracal”. În stânga sus se poate citi dus cu mare plăcere. ,,Pârcălab” În sfârşit, nişte lucruri mi s-au întâmplat acolo ! Dacă eu n-aveam în viaţa mea şi astfel de întâmplări... o frumuseţe de lucruri..., dar cu suferinţă! Fără jertfă nu se poate face nimic! Ce-am făcut? M-am dus în Caracal, că erau aproape 2 km şi mi-am cumpărat o capră. O capră care fătase. Când am trecut eu cu capra legată, au început oamenii pe la porţi să mă roage să le dau iedul. Zic: „Ce să fac eu cu iedul acesta?”... şi când l-am vândut, l-au băgat într-o curte mare, acolo, să-l taie, şi capra într-o parte, şi iedul acesta ţipa că-l tăia şi stăteam la mijloc. Mi-a fărâmat inima. Şi am plecat. Nu voia să meargă capra, că îi rămăsese iedul. Dar mie ce mi-a venit în minte: am luat pielea iedului şi am dat-o omului cu care eram să meargă înainte cu ea şi mergea şi capra... Domnule, mi s-a îmblânzit capra, de nu mai stătea fără mine. Luam apă de la un puţ, de dincolo de moşia aceea şi se ţinea după mine ca un ieduţ. Şi nu stătea la muls la nimeni. Făcea stricăciuni, fugeam după ea, mă necăjea, mă pândea... Aveam un brăduţ acolo. Şi fiind verde, o ispitea să mi-l rupă. Şi unde credeţi că se suia ? Sărea pe un pod unde era o magazie mare, unde veneau căruţele cu bucate şi se puneau sacii pe pod, apoi se depozitau în magazie. Acolo pe pod am văzut că nu se poate apăra, n-am lovit-o pentru că oricum nu mai avea unde să fugă. Eu fugem după ea s-o sperii. Şi de atunci, de câte ori o goneam, fugea pe podul acela, pentru că ştia că acolo nu o bat. Animale! Dar să vă spun una mare de mi-a fărâmat inima. Am intrat în magazia aceea mare să mă rog. Capra ţipa afară s-o bag şi pe ea înăuntru. Nu puteam pentru că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup şi de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche, şi-am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru... am îngenunchiat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, a venit şi s-a aşezat singură în genunchi, ca rândul trecut. Vă daţi seama, unde mă trimisese Ghermano (stareţul), la ce mare fericire ? După şaisprezece luni se rupsese dulama de pe mine şi nu aveam alta de schimb... Stareţul, dacă a văzut că am reuşit să obţin trei vagoane de grâu, pe care primarul de la Comanca nu voia să le cedeze mănăstirii, în semn de răsplată mi-a zis: „Îţi dau blagoslovenie să pleci, dar unde te duci ?” I-am răspuns: „Nu-mi mai sunteţi stareţ, aşa că nu vă spun !” Eu mă smeream, dar nu eram neajutat de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu. De acolo m-a luat un părinte, Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, care ulterior a fost arestat şi când a murit în închisoare zicea: „Uite, văd Lumină! Văd numai alb! Numai alb! Şi aşa a murit...” www.memoriaoltului.ro 76 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Pentru biblioteca dumneavoastră

Cornel Manolescu- Conducătorii judeţelor Olt şi Romanaţi. De la ispravnici la prefecţii de azi, Ed. Hoffman, 2017, 418 pagini. Lucrarea, prefaţată de istoricul Dumitru Botar, este rezultatul unei laborioase cercetări în arhivele şi presa locală şi centrală, din care şi revista noastră a prezentat fragmente. Sunt trecuţi în revistă prefecţii judeţelor Olt şi Romanaţi cu datele de stare civilă, realizările lor, picanterii din presa timpului. Ampla bibliografie, expusă la finalul lucrării şi consultată de autor, face dovada unui efort de documentare al cărui rezultat vine să completeze cartea de vizită a domnului Cornel Manolescu, autor a încă două valoroase lucrări dedicate primarilor oraşelor Slatina şi Caracal. Reţinem modul de lucru şi titlul lucrării, în contextul apropiatului referendum pentru Olt-Romanaţi, minimă reparaţie morală pentru cei ce susţin- pe bună dreptate- păstrarea denumirii de Romanaţi.

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian, Floriana Tîlvănoiu- Contribuţii la biografia lui Constantin Poroineanu, Ed. Hoffman, 2017, 180 pagini. Volumul, prefaţat de istoricul Dumitru Botar, valorifică fondul de documente păstrat la Arhivele Naţionale din Bucureşti (Fondul Poroineanu), fond ce a aparţinut profesorului Ilie Constantinescu din Caracal. Sunt prezentate documente de familie, corespondenţă, traduceri şi încercări literare ale lui Sache Poroineanu-tatăl, care îl aşează pe acesta alături de primii noştri scriitori, Mumuleanu ori Grigore Alexandrescu. Politicianul şi filantropul romanaţean Constantin Poroineanu ni se dezvăluie ca un bun administrator al averii moştenite de la înaintaşi, aflat în elita Partidului Liberal (secretar al Camerei Deputaţilor), ataşat de oraşul Caracal căruia îi va dona în final averea sa. Eufrosina Poroineanu, sora acestuia, apare ca o femeie instruită, cultă, cu legături de prietenie în elita bucureşteană. Analiza documentelor de arhivă infirmă ipoteza că Poroineanu ar fi avut un fiu care s-a sinucis aflând că este îndrăgostit de sora sa, legendă pusă în legătură cu monumentul funerar din cimitirul Bellu.

Marin C. Firu- Monografia judeţului Ilfov, Ed. ASE, Bucureşti, 2015, 242 pagini. Marin C. Firu s-a născut în comuna Teslui din judeţul Olt la 27 octombrie 1910 şi după ce îşi susţine teza de doctorat www.memoriaoltului.ro 77 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR în 1939, ajunge asistent universitar (1940). Ulterior este admis la Universitatea din Berlin, ajunge în Germania unde se căsătoreşte. Duce o viaţă grea între 1945-1957, obţine cetăţenia germană în 1966 şi încetează din viaţă la 17 iunie 1975. Manuscrisul lucrării Monografia Judeţului Ilfov a fost descoperit de fiica sa, Angelika Schutz, printre lucrurile rămase de la Marin C. Firu şi a fost publicat cu sprijinul Academiei de Studii Economice din Bucureşti.

Vârstele Slatinei- Film documentar realizat cu ocazia aniversării a 650 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Slatina (20 ianuarie 1368). Proiectul, finanţat de Primăria Slatina, a fost realizat de d-na dr. Aurelia Grosu în parteneriat cu Muzeul Judeţean Olt, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Olt şi Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, grafica fiind asigurată de d-na Cristina Botez. Filmul recompune în imagini evoluţia aşezării din cele mai îndepărtate timpuri şi până astăzi, trecând prin vârstele: preistorică, antică, prefeudală, medievală, modernă şi contemporană. Spectatorul îndrăgostit de istorie face cunoştinţă prin acest film cu povestea podului de la Olt, cu monumentul Ecaterinei Teodoroiu, bisericile şi şcolile oraşului, negustorii din centrul vechi, grădinile publice, palatele şi casele de patrimoniu ale oraşului, statuile, esplanada, parcul industrial care conferă Slatinei deopotrivă parfum de epocă şi dinamism.

Elena Sîrghie- Dascăli slătineni. Profesorul Traian Biju, Ed. Arena Artelor, 2017, 230 pagini. Profesorul Traian Biju s-a identificat cu Liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina pe care l-a condus ca director în mai multe rânduri, el putând fi considerat un model şi un exemplu pentru dascălii prezentului. De numele său se leagă multe realizări cum ar fi ridicarea etajului clădirii, editarea Anuarelor Liceului ,,Radu Greceanu”, organizarea semicentenarului (1934), editarea unor valoroase manuale de geografie, organizarea unor excursii geografice cu elevii ori a Ateneului Cultural din Slatina. A fost foarte activ în presa locală iar în 1941 a fost, pentru o scurtă perioadă, primar al Slatinei. Dar cea mai importantă realizare a sa rămân elevii săi, unii dintre aceştia evocându-l cu emoţie (Pan Vizirescu, Mircea Damian, Mihai Stănescu, Leonida Gherasim, Ioan Georgescu ş.a.).

Georgel Piţulescu- Iubim Slatina, Ed. Hoffman, 2017, 100 pagini. Albumul, apărut în condiţii grafice de excepţie este realizat cu sprijinul www.memoriaoltului.ro 78 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Primăriei Municipiului Slatina şi pune faţă în faţă imagini din Slatina de ieri şi de astăzi, completate cu povestea filantropului Ionaşcu Cupeţul, cel care a dat oraşului cişmelele, spitalul, catedrala şi şcoala care i-a purtat multă vreme numele ca şi strada de la intrarea în oraş.

Gheorghe Bănică- Din Caracal pe Acropole via Meteora. Jurnalul regăsirii, Ed. Hoffman, 2017, 220 pagini. Autorul, aflat la cel de-al 10-lea volum, colonel inginer, om de cultură şi pasionat filatelist, ni se relevă ca un neobosit călător, stăpânit deopotrivă de dorinţa de a cunoaşte şi având vocaţie de reporter. Pentru autor, o călătorie nu este numai o simplă deplasare în spaţiu şi timp, grija sa permanentă fiind şi de a sublinia măreţia naturii, acţiunea inevitabilă a timpului deopotrivă distructivă- când este vorba de vestigii istorice- dar şi creatoare de magii şi legende.

Sabina-Elena Vasilescu, Alina-Elena Marin- Cavalerii înălţimilor. Aviatori romanaţeni şi olteni sub negura vremurilor, Ed. Hoffman, 2017, 234 pagini. Volumul reuneşte evocări şi mărturii pline de dramatism având în prim-plan cavaleri ai aerului ridicaţi din Olt şi Romanaţi. Cartea face un pas important înainte în recompunerea memoriei, autoarele adunând cioburi de istorie într-un proces de reparaţie morală atât de necesar şi benefic. Cititorul se va întâlni în paginile acestei cărţi- document cu Mihai şi George Basarab-Brâncoveanu, Raicea Ştefan, Nunucă Protopopescu, Octav Oculeanu, Alexandru Şerbănescu, Gheorghe Jienescu ori Emanoil Ionescu, eroi ai înălţimilor despre care s-a scris şi în revista noastră de atâtea ori.

Corneliu Vasile- Acreditări livreşti, Ed. Editgraph, Buzău, 2017, 136 pagini. Autorul (n. 1947 la Dobrosloveni-Romanaţi), doctor în filologie şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, trece în revistă lucrări recente ale unor autori reprezentativi, unii apropiaţi spaţiului cultural oltean (Marin Beşteliu-Poezia simbolistă românească. Antologie; Ion Georgescu- La marginea lumii de tunete; Florea Miu- Muzeul cu nemărginiri; C. Voinescu- Bomba lui Ţeparu; Mai mult ca trecutul; Viorel Frâncu- Istoria presei buzoiene şi râmnicene în date (1839-2008); Stan V. Cristea- Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948); Ion Catrina- În vârtejul timpului. Articole ). Unele materiale, autorul le-a publicat în paginile Memoriei Oltului şi Romanaţilor (interviul cu www.memoriaoltului.ro 79 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR poetul Ion Potopin, recenzia volumului ,,Un vechi locaş de închinăciune: schitul Seaca-Muşăteşti (Olt)”, de Mircea Tomescu (1941) ori ,,Monografia comunei Dobrosloveni”, de Viorel Şoancă.

Florin Brutaru- F.C.Olt Scorniceşti, o viaţă scurtă dar intensă, Slatina, 2017, 190 pagini. Un valoros cercetător al fotbalului şi vieţii sportive din Olt şi Romanaţi este dl. Florin Brutaru, deţinătorul unei impresionante colecţii de fotografii, decupaje din presă, afişe şi date despre fotbalul oltean, cu luminile şi umbrele sale. Este prin urmare firesc ca, după ce o mare parte din aceste date au fost publicate în presa locală, acum dl. Brutaru să le adune într-un volum. Cititorul face cunoştinţă aici cu povestea unei echipe de fotbal cu un destin singular, fiind singura echipă românească divizionară A reprezentantă a unei aşezăti rurale care după 6 ani de la înfiinţare a trecut pragul a 4 categorii competiţionale. Cei trecuţi de prima tinereţe îşi vor aminti cu nostalgie de Bold, Şoarece, Ciocioană ori Răduţ.

Florin Brutaru- Olt. Fotbal de la A la Z, Ed. Casa Ciurea, 2010, 164 pagini. Autorul realizează o incursiune în istoria fotbalului slătinean care începe la 21 octombrie 1922, când s-a înfiinţat Societatea Sportivă ,,Oltul” în care au activat foşti elevi ai Liceului ,,Radu Greceanu” din oraş, militari şi funcţionari, cel mai activ membru fondator fiind căpitanul (ulterior general) Mihail I. Mihail. Informaţţile despre parcursul sportiv al echipelor oltene sunt completate cu imagini şi date esenţiale privind antrenorii (Fl. Halagian, Ion Oblemenco, Constantin Oţet, Cornel Dinu) şi principalii jucători care s-au afirmat aici de-a lungul timpului, cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai ultimei perioade fiind Gheorghe Craioveanu, Claudiu Niculescu, Răzvan Raţ ori Ion Dănciulescu.

Paul-Emanoil Barbu- Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Ed. Hoffman, 2017, 380 pagini. Cartea, dedicată ,,iubitului meu profesor universitar Vasile Maciu” (născut la Caracal) recompune principalele momente ale revoluţiei de la 1848, pornită la 9 iunie la Islaz, în judeţul Romanaţi şi extinsă cu repeziciune în întreaga ţară. Sunt evidenţiate meritele intelectualilor patrioţi locali: N. B. Locusteanu, Radu Şapcă, Gheorghe Magheru, Ioan Arcescu. Bun cunoscător al perioadei regulamentare, autorul- care este un împătimit al istoriei locale- analizează cu obiectivitate cauzele care au generat revoluţia, face o radiografie a sistemului politico-administrativ şi militar, analizează mănunţit evoluţia demografică şi situaţia economico-socială www.memoriaoltului.ro 80 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR subliniind caracterul progresist al proclamaţiei de la Islaz de ale cărei idei au fost călăuziţi apoi reprezentanţii generaţiei care au realizat Unirea Principatelor (1859), cucerirea Independenţei de Stat (1877) şi Marea Unire (1918). Iubitorii istoriei locale găsesc în carte date esenţiale asupra proprietarilor de moşii din Romanaţi la 1837, valoarea arendei acestor moşii, numărul locuitorilor, efective de animale şi culturi, cercetarea lor fiind uşurată de un preţios indice de nume şi locuri.

Paul-Emanoil Barbu- Aspecte ale agriculturii României între anii 1921-1944, Ed. Alma, Craiova, 2015, 368 pagini. Lucrarea dedicată ,,iubiţilor mei părinţi Tudor şi Paraschiva, ţărani din satul Prapor, com. Amărăştii de Jos” (fost Romanaţi) analizează proprietatea funciară şi exploataţiile agricole din România după reforma agrară din 1921, insistând asupra pregătirii specialiştilor în agronomie, asupra progreselor în cercetarea agricolă şi a mediatizării acestora, evidenţiază rolul băncilor populare şi al cooperaţiei în progresul agriculturii acestei perioade. Este cercetat şi prezentat inventarul agricol şi forţa de muncă, sunt prezentate date importante despre culturi agricole, creşterea animalelor şi alte ramuri ale agriculturii (sericicultură, apicultură). Lucrarea este completată cu un indice de nume şi locuri menit să uşureze munca cercetătorilor.

Paula Bănică, Adriana Buică, Elisabeta-Luminiţa Vasile- Monografia comunei Bobiceşti, Ed. Reprograpf, Craiova, 2015, 380 pagini. În 10 capitole sunt prezentate date privind aşezarea geografică, istoricul, evoluţia administrativă, viaţa economică, evoluţia proprietăţii, populaţia, învăţământul, instituţiile publice, personalităţile, tradiţiile localităţii de pe malul Olteţului. Interesante şi complete datele despre eroii din Bobiceşti, Bechet, Leoteşti şi Belgun, ca şi aminirile oamenilor în vârstă despre proprietarii din Bobiceşti din familia Soreanu. Documente interesante despre vechii proprietari din neamul Brătăşanu, Bunescu, Stăncescu, Chintescu, Gârleşteanu, Geblescu şi Otetelişeanu. Reţinem între personalităţile locale pe Gh. Chiţu, Marin Manolescu, g-ral Tudor Cearapin, Traian şi Ovidiu Bărbulescu, Severică Mitrache, Virgil Delureanu ş.a.

www.memoriaoltului.ro 81 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (XI)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

Instituţie de cultură emblematică a oraşului Caracal şi a judeţului Romanaţi, Teatrul Naţional a fost şi rămâne locul unde au poposit atâţia oameni de cultură de valoare şi unde s-au adăpat din izvorul limpede al culturii atâtea generaţii. Continuând serialul început în luna mai a anului 2016, facem un călduros apel către toţi aceia care deţin informaţii, documente, afişe legate de evenimente găzduite de scena Teatrului Nostru, să ni le pună la dispoziţie spre a putea reface istoricul acestei prestigioase instituţii de cultură.

1932-1933

Răsfoind presa locală, aflăm că în anii marii crize financiare din anii 1929-1933 situaţia teatrului din Caracal nu era tocmai bună, cea mai presantă problemă fiind încălzirea acestuia în perioada de iarnă. Aspectul este semnalat de un cronicar anonim al ziarului Vremea care scrie în februarie 1932: ,,Ce este cu teatrul? Recunoaștem eforturile și bunele intenții ale d-lui Vintilă Niciu, primarul orașului nostru, de a însufleți nițel viața culturală a cetățenilor, punându-le la dispoziție posibilitatea distracțiilor inteligente. Știm că, în ciuda tuturor lipsurilor, a încasărilor care merg din ce în ce mai prost, a curbelor de sacrificii și a concedierilor de funcționari, domnia sa a luat măsuri să se repare caloriferul teatrului, ceea ce s-a și făcut, fără însă a se fi izbutit totuși, cu toată reparația, ca teatrul să fie încălzit. Ceva mai mult, încă din august sau septembrie, în tot cazul destul de devreme, domnia sa a numit chiar un director al teatrului comunal, în persoana simpaticului și distinsului nostru concetățean, domnul Iencuț Zaman, salariindu-l cu 4000 de lei lunar, pentru a dirija gestiunea intendentului și lucrările de amenajare și reparațiuni, în vederea bogatei stagiuni teatrale ce urma să se desfășoare. Foarte frumos și foarte lăudabil. Noi cetățenii plătim fără să cârtim, birurile, chiar când e vorba de… paști murgule, iarbă verde, dar mai ales când ne așteaptă perspectivele fericite de a zgâi ochii pe scena teatrului, uitând, la naiba, concertul cacofonic al mațelor flămânde și belelele zilei de mâine. Ce e cu teatrul însă? E legenda lui Manole? Trebuie zidită în calorifer vreo Manoleasă, ca să se repare odată și să se poată încălzi? Fiindcă la Școala Moga se strivea lumea, la 24 ianuarie într-o sală neîncăpătoare, pe când teatrul, gol și rece, e pe cale să fie transformat în frigorifer, iar directorul, dezolat și rebegit de frig, în lipsă de actori și alte spectacole, joacă singur-singur irindeaua ca să se încălzească.”83

83 Vremea, An. IV, nr. 42/14 februarie 1932, p. 4 www.memoriaoltului.ro 82 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Dintr-un document de arhivă84 vedem că între 25 martie – 15 iunie 1932, Mielu Constantinescu ,,societar pensionar al Teatrului Naţional” din Bucureşti a efectuat un turneu prin ţară cu piesa ,,Domnişoara Iulia”. Din trupă mai făceau parte: Const. Orendi, Mihail Nichita, Felicia Frunză, Maria Severineanu şi Petre Ştefănescu. Conform itinerariului anexat la cererea adresată Directorului General al Teatrelor şi Operelor Române, trupa urma să ajungă la Caracal la 3 aprilie 1932 (la Slatina pe 1 aprilie şi la Corabia pe 4 aprilie). Nu deţinem în acest stadiu al cercetării dovezi că acest spectacol a avut loc dar este posibil. Pentru o evidențiere cât mai amplă a vieții culturale și a interesului către frumos, artă și cunoaștere de care au dat dovadă locuitorii orașului Caracal, merită să consemnăm orice formă de manifestație culturală care s-a desfășurat, fie pe scena teatrului, fie pe scene improvizate din școlile orașului, cu prilejul diferitelor ocazii: sărbători naționale, religioase, aniversări, comemorări. Dovada că toate aceste manifestări au fost la timpul lor reale reușite , sunt consemnările din presa locală dar și publicului caracalean care de fiecare dată a fost prezent în număr mare și a răsplătit cu aplauze îmbelșugate aceste reprezentații. O astfel de manifestare culturală, cu dublu scop (unul cultural și unul de autogospodărire) este consemnată în binecunoscutul ziar VREMEA85: ,,În seara zilei de 2 mai a.c. (a doua zi de Sf. Paști) a avut loc o frumoasă și reușită serbare culturală în localul Școlii No. 3 de fete din Caracal, dată de un grup de elevi secundari din localitate și cu concursul domnului Remus Scarlat student, și sub conducerea domnului Gh. C. Eftimescu. După un inimos și binevenit îndemn la asemenea manifestări, rostit de domnul Eftimescu, evidențiind totdeodată scopul pur cultural al acestei serbări, au urmat monoloage, dialoguri și recitări, cântece solo și vioară bine redate. După aceasta s-a reprezentat piesa Mort fără lumânare de domnul Bacalbașa, prelucrată de domnul Popilian. Piesa a fost bine aleasă redând situația critică, caracteristică vremurilor de astăzi. Interpretarea, cu toate mijloacele modeste, a întrecut toate așteptările recoltând binemeritate aplauze de la publicul foarte numeros. La reușita acestei serbări s-au remarcat domnii: T. Sandu, I. Scarlat, M. Jianu, A. Dumitrescu, V. Popescu etc. Această serbare s-a dat în folosul Școlii No. 3 de fete.” Cu lux de amănunte, este adusă în atenția cititorilor romanațeni vizita poetului Octavian Goga la Caracal, din 29 mai 1932. Manifestația, cu profunde rezonanțe politice, a cuprins, în amploarea sa, întregul oraș, transformându-l într-un viu și animat teatru, pe scena căruia au evoluat atât oamenii politici cât și cei de rând.86 Se pare că la acea vreme,

84 Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Dosar 33/1932, filele 42-43 85 VREMEA, Anul V, Nr. 2, Caracal, 15 mai 1932- articolul intitulat ,,Manifestație culturală”, semnat I.O. 86 VREMEA, Anul V, No. 5, Caracal, Iunie 1932 www.memoriaoltului.ro 83 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR această vizită a poetului, care în poeziile sale a plâns și a suferit împreună cu țăranul român, a fost un prilej de mare bucurie, legăturile poetului cu oraşul fiind vechi87. Din viața culturală a orașului Caracal nu se pot exclude șezătorile literare sau serbările școlare de sfârșit de an. Acestea, de cele mai multe ori, se desfășurau în localul școlilor de fete sau băieți din oraș. Publicul asistent era numeros, format nu numai din colectivele de elevi și profesori, ci și din locuitori ai orașului care veneau în număr mare spre a se delecta cu reprezentațiile artistice. Chiar dacă aceste manifestări aveau în desfășurător nume de artiști amatori, de cele mai multe ori, se ridicau la rang de interpretare profesionistă. Dovadă că aceste serbări erau urmărite și așteptate cu viu interes de public sunt anunțurile care apăreau în presa locală.88 În VREMEA, Anul V, no. 27 și 28, Caracal, 13 noiembrie 1932, la rubrica ŞTIRI, apar două anunțuri pentru două viitoare manifestări artistice ce vor avea loc la teatru. Primul anunț aduce la cunoștință strălucitul eveniment teatral (cu piesa VEDENIA) susținut de o trupă de actori de la Teatrul Național din București, dar și conferința scriitorului Horia Furtună89 și recitalul maestrului Cristide90.

87 În decembrie 1915, Octavian Goga candida la Romanaţi din partea Federaţiei Unioniste pentru un post de deputat (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 65/2017) 88 VREMEA, Anul V, No. 6, Caracal, 19 iunie 1932: ,,Duminică, 12 iunie,a fost serbarea școlară de finele anului a Șc. No. 1 B[ăieți]. Sala teatrului comunal devenise neîncăpătoare la ora 4, cu toate că programul era anunțat la ora 5. Un public select, în majoritate părinți ai copiilor și intelectuali ai orașului au ținut să vadă unele minuni ce se pot face în școală, când se muncește cu râvnă. O montare mai fastuoasă ca în feeria A fost odată… nici că se putea, iar costumele piticilor, damelor, etc., a peste 50 persoane, au fost impecabile. Soții institutori Natalia și Vasile Enescu, ei înşiși autorii feeriei, au putut obține un succes necontestat. Corurile pe 2 și 3 voci conduse de d-na Natalia Enescu cu acompaniament de orchestră, executate splendid, iar dansurile naționale, executate de băieți și fete au fost răsplătite prin ovații. Exercițiile ritmice ale celor 32 de elevi, costumați ireproșabil, au stârnit admiraţia unanimă, prin ordinea și exactitatea mișcărilor, alcătuite și conduse de Vasile Enescu. Cuvântarea ocazională a rezumat munca de realizări într-un an la Șc. N0. 1 b[ăieți], care poate servi de călăuză, căci în aceste vremuri, puțini mai sunt din cei care să consolideze școala ca un apostolat, căci aici s-au înfăptuit: cantină școlară, biblioteci pe clase, șezători săptămânale cu elevii, excursiuni școlare și atâtea manifestări culturale, unde munca creatoare a unui dascăl conștient de rolul său, are teren suficient. Încă o dovadă în plus că se găsesc încă și elemente idealiste și cu avânt, atât de necesare astăzi. Ceea ce s-a reprezentat la 12 iunie a întrecut în fast tot ce s-a văzut până azi în orașul nostru, pentru care corpul didactic al Școlii No. 1 b. de sub direcția d-lui V. Enescu- d-na L. Popescu, Ecat[erina] Sfetcu, Natalia Enescu și G. Constantinescu- merită cu prisosință elogiile, singura răsplătire ce le putem da.”- (semnat ,,Asistent”).

89 HORIA FURTUNĂ- prozator, poet și dramaturg născut la Focșani, la 21 iunie 1888, decedat la București, la 8 martie 1952. Multe din scrierile sale sunt semnate cu pseudonim: Mefistofel, Ion Dracu, Mercator, Ariel, Horia Făget, Constantin Paul sau Aghiuță. www.memoriaoltului.ro 84 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Al doilea anunț este pentru data de 28 decembrie 1932, unde în sala teatrului a avut loc un bal mascat.91 O ştire din Rampa92 aminteşte despre spectacolul Manon Lescaut ce a avut loc şi la Caracal la 4 decembrie 1932 în cadrul unui turneu organizat de Maria Filotti alături de care au evoluat Ionel Ţăran şi Mielu Constantinescu. Trupa a mai dat spectaole şi la Craiova (5 decembrie), Tg. Jiu (6 decembrie) Tr. Severin (7 decembrie) şi în alte oraşe. Pentru anul 1933, documentele de arhivă93 amintesc despre turneul lui V. Brezeanu şi N. Gărdescu, membri ai Sindicatului Artiştilor Dramatici şi Lirici. Conform itinerariului anunţat, trupa compusă din V. Brezeanu, N. Gărdescu, Gr. Chamel, I. Frimu, Mica Marinescu şi Silvia Alexandrescu urma să ajungă şi la Caracal pe 12 mai 1933, venind de la Corabia (11 mai 1933) şi în drum spre Craiova (13 mai 1933). Reţinem o ştire din presa locală care anunţa pentru data de 10 iunie conferinţa lui Silviu Dragomir: ,,Sâmbătă, 10 iunie a.c. orele 21 va avea loc în sala teatrului comunal, sub auspiciile Ateneului din Caracal, conferinţa aniversară a evenimentului de emancipare civică de la 1848, ţinută de d. profesor universitar Silviu Dragomir, membru al Academiei Române. Toţi cetăţenii de seamă ai oraşului sunt rugaţi să ia parte”94. Acelaşi eveniment este prezentat de ziarul Buretele95 care descrie şi întrunirea Partidului Naţional- Agrar care a avut loc a doua zi (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 61/martie 2017, p. 13-14). A fost prezent O. Goga şi lideri locali. La 30 iunie 1933 cerea autorizaţie pentru organizarea unui turneu prin ţară şi Al. Şerban cu o trupă formată din 11 persoane. Conform itinerariului, a poposit şi la Caracal la o data neprecizată, probabil în iulie 193396. Despre o serbare culturală pregătită de asociaţia învăţătorilor din Romanaţi care a avut loc la 29 august 1933 la Teatrul Naţional citim în presa locală97 următoarele: ,,Ştiri. Se aduce la cunoştinţa tuturor că serbarea culturală pregătită de asociaţia învăţătorilor se va da la Teatrul Naţional din Caracal în ziua de 29 august iar la Corabia în seara de 31 august a.c.”.

90 ,, Între 10-15 decembrie a.c. orașul nostru va avea fericitul prilej să asiste la una din acele strălucite desfătări artistice care se sapă adânc în amintire. Se va juca ,,Vedenia”, delicioasa piesă a maestrului Valjean, cu actori de la Teatrul Național din București, va conferenția cunoscutul scriitor Horia Furtună, va cânta maestrul Cristide, etc” 91 ,,Miercuri seara, 28 Decembrie a.c. Comitetul monumentului lui Popa Șapcă anunță că va avea loc în sala teatrului comunal un mare bal mascat și costumat.” 92 Vezi ,,Marele turneu sub conducerea marii artiste Maria Filotti”, în Rampa, an. XV, nr. 4461 bis/24 noiembrie 1932, p. 2 93 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, dosar 19/1933, filele 43- 45 94 Vremea, an. 3170 95 An. I, nr /20 iunie 1933 96 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, dosar 19/1933 Fila 74 97 Orizonturi, Caracal, An. I, nr.3/15 august 1933, p. 2 www.memoriaoltului.ro 85 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR La 15 octombrie 1933 s-a dezvelit statuia lui H. G. Lecca de la Caracal care, iniţial, s-a aflat în faţa Teatrului Naţional, ulterior fiind mutată în parc. O ştire din ziarul Vremea saluta evenimentul: ,,Duminică 15 octombrie a.c. va avea loc desvelirea monumentului lui H. Lecca din faţa teatrului comunal. Monumentul acesta e opera unui singur om, dar hotărât şi inflexibil, d. Ştef. Constantinescu, preşedintele S[ecţiei]. a II-a a Tribunalului Romanaţi. Şi solemnitatea dezvelirii tot graţie stăruinţei d-sale va avea loc. Ca să se ştie.98” O scurtă ştire despre acest eveniment- datorată probabil lui Ilie Constantinescu- apare şi în revista Teatrul Naţional din Caracal şi bustul lui Arhivele Olteniei99 din Craiova. Haralamb G. Lecca dezvelit la 15 octombrie 1933 Destul de mâhnit se arată după eveniment directorul ziarului Vremea, Ştefan Ricman100, care scrie în ziarul său: ,,S-a dezvelit în sfârşit monumentul scriitorului H. Lecca din faţa teatrului comunal. Şi înfăptuirea şi dezvelirea sunt opera unui om de bine şi din cale afară de perseverent, d. Ştefan Constantinescu, preşedinte la Tribunalul local şi fiu al acestui oraş, căruia i se cuvine desigur toată lauda. Am aflat însă un lucru trist: s-a găsit cineva care văzând bustul marelui donator Poroineanu turnat în bronz şi abandonat în librăria d-lui Ilie Mărculescu a exclamat: ,,Caracalenii tot caracaleni. În loc să ridice un bust lui Lecca, îi ridică ăstuia care n-a fost decât un simplu politician”. Dar ce suflet a avut acest politician! De aceea, pesemne, îi ciocăneau unii cu degetul în capul lui de bronz pe când sta ciucit pe o ladă din librărie, spunându-i: ,,Cine o mai face ca tine, ca tine să pată!” Şi-n adevăr. Dacă bronzul lui Poroineanu Spectacolul ,,Nu-i nimic” pe scena Teatrului Naţional din s-a turnat graţie d-lui I. D. Caracal Ianculescu şi dacă a fost aşezat (după ani de zile pe soclul acela meschin până la ridicul) în parcul oraşului, graţie

98 Vremea, An. VI, nr. 22-23/6 octombrie 1933, p. 2. 99 ,,Din Caracal. Bust lui H. Lecca la Caracal. Din iniţiativa câtorva localnici s-a hotărât acum câţiva ani ridicarea unui bust poetului şi Dramaturgului Haralamb Lecca, născut în 1873 la Caracal. Lucrarea terminată- execuţia este a sculptorului I. Dimitriu-Bârlad- bustul a fost dezvelit şi dat în primire autorităţei orăşeneşti, cu deosebită solemnitate, în ziua de 15 octombrie” (Arhivele Olteniei, An. XII, nov. 1933, p. 426). 100 ,,Se dezvelesc monumentele şi...talentele”, în Vremea, An. VI, nr. 24-25/22 octombrie 1933, pp. 1- 2. www.memoriaoltului.ro 86 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR ziarului nostru, dezvelirea lui s-a petrecut într-o atmosferă de lamentabilă parodie. Douăzeci- treizeci de persoane apatice şi plictisite au ascultat două-trei discursuri de circumstanţă iar corul catedralei care cântase cu un sfert de oră înainte la Lecca, a dispărut de la ceremonia celui mai de seamă dintre ctitorii ei, Constantin Poroineanu. Şi după ei, pentru gloria legendei băştinaşe101, d. Primar, ostenit de lectura celor două discursuri, s-a În cererea lui Romald Bulfinsky... urcat flămând în trăsură şi a luat-o repede spre casă, abandonând birturilor mai mult sau mai puţin economice pe cei doi delegaţi ai Ministerului Instrucţiunii Publice şi Societăţii Autorilor Dramatici, ca pe nişte simpli voiajori comerciali... Şi caracaleanul dintâi şi caracaleanul de pe urmă şi caracalenii care s-au purtat aşa de caracaleneşte, vai, trebuie să încep a recunoaşte că sunt veritabili caracaleni”. La amenajarea locului din faţa teatrului, unde s-a amplasat statuia, se lucra încă din vară, din moment ce ziarul Buretele, făcând un bilanţ al realizărilor primarului Nicolae Betulescu, menţiona la punctul 9: ,,A construit cu dale de beton trotuarul din jurul statuii Haralamb Lecca şi o porţiune de 441 m.p. pe bulevardul Regina Elisabeta”102. Un document de arhivă103 aminteşte despre ,,turneul de propagandă naţională şi culturală în vechiul Regat” al lui Romald Bulfinsky cu piesa Samson, de H. Bernstein. Conform itinerariului, trupa urma să ajungă la Caracal duminică 15 octombrie 1933, adică în chiar ziua inaugurării bustului lui Lecca. Din trupă făceau parte: Romald Bulfinsky, Ion Manu, Lică Teodorescu, Al. Jeles, Al. Şerban, St. Holban, Maria Ciucurescu- Bulfinsky, Nelly Cutava-Vinea, Jeni Ioanin şi Adriana Şerban. Este foarte posibil ca delegaţii Societăţii Autorilor Dramatici despre care se vorbea în articolul din Vremea, să fie dintre aceştia. O ştire tristă aflăm din ziarul Vremea care anunţă scoaterea la vânzare ...este menţionat şi oraşul Caracal, unde prin licitaţie publică a averii lui Vasile C. trupa sa poposeşte la 15 octombrie 1933 Brânduşaru din Caracal (sentinţa 59/1932 a Tribunalului Romanaţi, secţia I comercială). Mulţi ani, Vasile Brânduşaru a fost un sprijinitor al teatrului din Caracal, biletele de spectacol cumpărându-se de la el. Averea scoasă la licitaţie se compunea dintr-un teren de 180 m.p. pe strada Filipescu nr. 7, Caracal, unde avea o casă cu 4 camere, pardosite cu blană de brad şi 2 sobe104.

101 Aluzie la ,,carul cu proşti” 102 Buretele, An. I, nr. 2/4 iunie 1933, p. 2, articolul ,,O activitate edilitară la Caracal”, semnat ,,Buretele” (Sterie Ionescu ?) 103 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, dosar 19/1933, Fila 75 104 Vremea, An. VI, nr. 30-31/3 decembrie 1933. Vasile Brânduşaru datora lui magistratului Ion P. Dacianu din Caracal suma de 600 000 lei, dobânzi şi cheltuieli de judecată. www.memoriaoltului.ro 87 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Inscripții

ÎNCĂ UN PSEUDONIM AL POETEI ADA UMBRĂ

NICOLAE SCURTU

Istoricul literar Nicolae Iorga menționează în una din sintezele1 sale asupra literaturii române contemporane un nume ciudat, Ana din Coștilă, ca fiind colaboratoare la revista Sburătorul, pe care o conducea criticul literar E. Lovinescu. Recitind cartea2 cercetătorului literar Gheorghe Gheorghiță despre revista și cenaclul Sburătorul nu am întâlnit acest nume, care, de fapt, este un alt pseudonim al poetei Eugenia Ionescu, ci numai în bibliografia revistei. Eugenia Ionescu, excelentă învățătoare în comuna Ianca din județul Romanați, publică cu acest nume, Ana din Coștilă, doar două poezii, Apus de soare și Răsărit de soare, pe care, din motive ce îmi scapă, deocamdată, nu le-a inclus în placheta3 sa de versuri. La o lectură recentă și printr-o altfel de grilă de evaluare, cele două poezii ale Anei din Coștilă surprind prin modernitatea metaforei și, mai ales, prin dominarea absolută a imaginii astrului tutelar. Expresiile poetice, deloc comune, au menirea de a potența valorile astrului și de a-i individualiza măreția. * Apus de soare Triumfător apune în slava-i somptuoasă Se prăbușește-apusul, comori s-afund, le- Pe-a lumii boltă vastă târând măreț el lasă nghite, Din mantia-i regală fășii însângerate. Prăpastia căscată... Prăpăd aerian. Sub poala lui de flăcări, sub dogoreli, aprinse Înhobotează amurgul pământul ațipit; Murinda licărire, o pasăre ce zboară, Stau undele-nroșite, câmpiile încinse. Cu aripa atinge, iar somnoroasa seară În limpedele ape săgeata lui străbate Simțind gingașul freamăt din somn a Imperiul adâncimii; o clipă de lumină tresărit. Ne-arată cum în tihnă și fauna și flora O leagănă-nvelind-o răcoarea cristalină. Apoi, încet văzduhul se-ntunecă, orbește... Urmează o tăcere, e tot aproape șters... Pe marea larg pustie, pe sterpul Bărăgan, Un Ce, ce nu-nțelegem, ființa-o îngrozește Pe țărmurile mute, ce stau ca sfincși Căci întrerupt se pare al vremii ager mers. lungite, Septembrie, 1911

www.memoriaoltului.ro 88 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR * Răsărit de soare

Acolo unde pare al lunilor hotar, Încet, sub geana zării, vii licăriri apar. Norași plutesc a lene cu zimțuri aurite, S-adună, se-mpreună ca unde încrețite. Culorile se-mbină ca în arc de curcubeu, Se joacă între ele pe spațiul etereu. Apoi, pe nesimțite, în fețe tot mai vii Desfășurat se pare pe-albastrele câmpii Că fâlfâie în vânturi al cerului stindard. Rubine și smaralde în vatră mare ard; Odoare făurite se fac și se prefac, Comori nemaivăzute în jar și flăcări zac. Iar aburii din vale ușor cum se ridică Învăluie-n marama suavă, virginală icoana matinală.

Stăpânitorul lumii încet, solemn apare, C-o singură privire cuprins-a cer și mare, Și mantia-i de flăcări pe ceruri aruncată Ca în apoteoză, măreț el ni s-arată.

Norași jur împrejur, Ca flamuri în azur, S-adună, fac pervaz Cerescului extaz. Iar vieți ce n-ar mai fi, La raza lui de foc. Și nimeni nu le-ar ști, Chemate-s să-și ia loc

Note  Cele două poeme ale Anei din Coștilă se transcriu astfel ~ Apus de soare din Sburătorul, 2, nr. 3, 29 mai 1920, p. 45 și Răsărit de soare din Sburătorul, 2, nr. 24, 23 octombrie 1920, p. 380. 1. N. Iorga ~ „După război“ și criza bolilor literare. Publicații periodice în Istoria literaturii românești contemporane. [Volumul] 2. În căutarea fondului. București, Editura Adevărul, 1934, p. 258. 2. G. Gheorghiță ~ Sburătorul. Revista și Cenaclul. București, Editura Minerva, 1976, 530 pagini. (Momente și Sinteze). 3. Ada Umbră ~ Sub plopi. Poezii. Craiova, Editura „Ramuri“, [1921], 112 pagini. Inscri

www.memoriaoltului.ro 89 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ÎNTREGIRI LA BIOBIBLIOGRAFIA POETEI ADA UMBRĂ

Așa cum am mai menționat, într-unul dintre articolele mele privitoare la Ada Umbră, cel dintâi și cel mai profund cunoscător al biografiei și operei acestei poete este, negreșit, C.D. Fortunescu, intelectual distins și istoric literar care a urmărit fenomenul literar din Oltenia. Și nu numai. În paginile prestigioasei reviste Arhivele Olteniei i s-a publicat, postum, și Adei Umbră, un ciclu de șaisprezece Strofe, ce vin să completeze necrologul elaborat de C.D. Fortunescu. În finalul acestui necrotext autorul mărturisește că va citi și reciti placheta de poezii, Sub plopi, și se va pronunța asupra valorii unicei cărți rămase de la această enigmatică scriitoare. Eseul lui C.D. Fortunescu, Frunzărind poeziile Adei Umbră1, se constituie în cea dintâi analiză atentă a motivelor și temelor creației poetei din ținutul Romanaților. Autorul, un excelent cunoscător al poeziei moderne și tradiționale, identifică și comentează imagini și sintagme din cele mai izbutite. Uneori, pentru a demonstra ipotezele sale de aproximare a valorii estetice, recurge la reproducerea integrală a unor poezii demne să figureze în orice crestomație literară. Un exemplu convingător și seducător, în acelaşi timp, îl constituie poezia Să vii, în care poeta își prevede sfârșitul atât de trist și de tragic. * Frunzărind poeziile Adei Umbră

Am recitit azi o dată, şi a două oară, cartea în care o poetă105 şi-a fixat, ca un entomolog în cutiuţele lui nişte fluturi cu aripi strălucitoare, simţirile ei cele mai intime, povestea sufletului său. O poveste tristă, ca a atâtor vieţi neştiute, şi care se înşiră în versuri muzicale, de o delicateţe şi discreţiune puţin comune.

105 Am fi dorit ca acest prilej să consemnăm aci câteva notiţe biografice cu privire la poeta noastră. Cererile repetate ce am făcut în acest sens familiei Adei Umbră au rămas fără rezultat până astăzi. Şi e regretabil lucru, cu atât mai mult că nici «Contribuţiune la Bibliografia românească» (3 fascicole) a d[omnu]lui Ghe. Adamescu nu-i înregistrează măcar numele. www.memoriaoltului.ro 90 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Temperamentelor lirice, mai vibrante ca altele, li se impune în mod firesc confesiunea, ca mod de expresie sincer şi integral al ideilor şi simţămintelor lor poetice. Astfel de poeţi nu pot fi decât subiectivi. Şi chiar când, conştient şi voluntar, ei or izbuti să câştige o victorie asupra propriei firi, impunându-şi o disciplină din afară, opera lor creată în astfel de condiţiuni s-ar resimţi de acest efort. În locul spontaneității şi sincerității cuceritoare, poza şi artificialitatea ar însemna-o cu ştampila lor de plumb. Exemple de acest soi abundă în literatura zilelor în care trăim. E rătăcirea celor care nu şi-au găsit încă drumul lor, şi cărora poamele din grădina vecinilor li se par, chiar când sunt găunoase şi putrede, mai bune şi mai arătoase ca acelea din livada lor. Poezia Adei Umbră e toată şi nimic mai mult decât o confesiune, o confesiune abia şoptită, ca una ce abia cutează să se exprime, şi care se sfârşeşte pierdută în umbră şi-n noapte: o copilărie amărâtă, câteva vise înfiripate în anii tineri, o iubire mult aşteptată şi care înşeală speranţele, o viaţă în care arare dulci amintiri şi multe regrete crestează răbojul zilelor surii şi monotone, apoi braţe căzute în gestul oboselii, renunţare, resemnare, şi peste toate acestea, liliac cu fâlfâiri de aripi din ce în ce mai dese şi mai stăruitoare: gândul morţii... Să întoarcem foile cărţii, să lăsăm caierul poveştii să se toarcă, şi să ascultăm puţin, câteva crâmpeie măcar, din vrăjitul fir al ei. În Sară de iarnă, când poeta, pe o viforniţă neîndurată, ar vrea să scrie o scrisoare, condeiul îi încremeneşte pe hârtie, în vreme ce ascultă vântul, care i se pare că-i spune:

Trista poveste La uşi streine De altădat‟ Plângea umil Când dezbrăcat Un biet copil Pe-un vânt de-aceste Orfan ca mine.

Şi în sfârşitul de la Slăvită primăvară: Şi mă-nfior de-amintitorul gând Al anilor mei tineri... O, ‟ntunecate, friguroase zori, Sub recea soartei ghiară Trecui prin anii fragezi fără flori Şi fără primăvară. Copilărie tristă, tinereţe tristă. Rari sclipiri de lumini trecătoare: visuri, ademeniri ale vrăjitoarei bătrâne, mama natură:

Sub poale de sălcii, Şi nu ştiu: cerescul, Pământul bătrân Albastrul senin M-ascunde, mă-mbată Coboară spre mine Cu floare de fân.... De cântece plin,

Sub poale de sălcii, Sau eu urc spre dânsul Cu ochiul deschis, Cu aripi de nor, Aievea mă fură Pe unde de aier Un limpede vis. Săltată uşor...?

www.memoriaoltului.ro 91 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Singurul mijloc de evadare din realitatea dezolantă e pentru dânsa visul, domeniu în care se simte bine, o cvasirealitate pe care ea şi-o creează. Şi iubirea-i chiar, unica-i iubire, nu poţi şti dacă a fost aievea, or de este doar o plăsmuire poetică, atât de gingaş e redată în puţinele-i versuri ce exprimă acest sentiment, cum bunăoară în Icoana ta:

Icoana ta e-n juru-mi de-o vreme necurmată, Privirea ei mă arde c-un foc nebiruit... Şi nu mi-a spus-o nimeni, nici te-am văzut vreodată... Din versurile tale aşa te-am plăsmuit.

Mă uit în ochi-ţi negri şi simt cum se coboară Adâncul lor pe gându-mi c-un dor necunoscut, Cu raze de lumină pe viaţa-mi solitară Şi umbre de uitare pe tristul meu trecut.

Iar când mă dau învinsă dorinţelor nebune Şi-mi las în voie gândul, colindător pribeag, Întorc de-odată capul la şoapta care-mi spune Că tu în clip-aceea eşti pe-al chilii-mi prag.

Ce-n darn sunt toate astea!... Tu nu vei şti de mine Şi nu vei şti de visul în versul meu cântat, Cum steaua ce pluteşte în sferele-i senine Nu ştie niciodată ce lumi a luminat.

Or poate, într-adevăr floarea tragică a dragostei va fi prins a-i îmboboci în suflet. Dar atunci ea n-a cutezat s-o lase a-şi desface petalele în lumina soarelui, ci a înăbuşit-o în inima sa, mărturisire moartă pe buze, ca-n Ce să-ţi scriu?

Ce să-ţi scriu? – E sară, Ce credinţă-mi nărui...... Şi nu ştiu ce-am az‟, Nu, n-am ce să-ţi scriu. Că mi-e gândul iară – Din grăbita goană Turburat talaz; De icoane vii, Şi-ncep să-mi dau samă Crud ca o dojană Că plătesc cu-amar Stăruie prin mii Desnădejdii vamă Gânduri trecătoare, Printr-un vis zadar, Ce cum vin apun, În durerea cărui Tristul dor pe care Singură eu ştiu Nu-ndrăznesc să-l spun... sau în cele patru strofe din Ci-n juru-mi:

Fug norii, umbrite dantele, În aprigă goană; Mă-mbie din zilele mele O veche icoană.

Şi luna se urcă râzându-mi www.memoriaoltului.ro 92 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Din stinsa ei lume: Un val de căldură-i pe gându-mi, Pe buze-mi, un nume.

Ci-n juru-mi şi-ntinde uitarea Pustia ei noapte; Nu-i nimeni s-audă chemarea Stingherelor şoapte.

Doar plopii-n răstimpuri, alene, Suspină cu vântul, Şi-mi moare c-o lacrimă-n gene Pe buze cuvântul

Dar iubirea, pe unde a trecut, sau chiar şi pe unde a fost aşteptată şi n-a venit, este un jar care arde şi pustieşte. La proaspetele-i dezastre poeta, suflet răvăşit de furtună, priveşte ca de departe, cu melancolia resemnării, în Noapte, cum

Norii călători Umblă rătăcind Curg necontenit Noaptea pe poteci... Argintaţi, uşori, Soră vântului Către răsărit; Veşnic şoptitor, Şi-şi rostogolesc Frunza plopului Vălurelele Tremură uşor; Şi-mi învăluiesc Tremură şi mi-i Luna, stelele. Greu s-o mai ascult: Dusă-n somnu-i greu Focul inimii Lumea s-a lăsat, Stinsu-s-a demult, Şi nu ştiu nici eu Iar pe vechiul loc Ce m-a mai chemat Ars şi pustiit, Valea s-o colind, Floare cu noroc Când cu aripi reci N-a mai răsărit.

Desigur, viaţa nu i-a dat ce i-a promis, or ceea ce ea a visat, ceea ce putea aştepta de la ea. Şi totuşi poeta şi-a acceptat soarta, fără revoltă, fără murmur. Marea mâhnire ce i-a pricinuit-o nedreptatea destinului tiran, i-a nimicit toate resorturile unei firi care fusese odată o mândră senzitivă, cum o spune în spovedania ei Visând:

În umbra mea, Dar s-abătu Sunt trista şi firava floare, O mână duşmană spre mine, Care nu bea Şi-n urmă-mi fu: Virtutea luminii de soare. Chin, visul; nădejdea, suspine....

În colţul meu, Azi nu mai vin Sunt floarea-n uitată grădină, Din cetini şoptiri să mă-mbete... Ce-n visu-i greu De vechiu-mi chin, Păleşte şi fruntea-şi înclină. De vechia-mi mândrie mi-e sete. www.memoriaoltului.ro 93 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Şi-am fost cândva Şi tot ascult, O verde feregă de munte, Şi simt că nimic n-o să vină, Ce nu-şi pleca Şi tot mai mult Nici vântului mândra ei frunte. Sărmana mea frunte se-nclină. Atunci, obosită de viaţă, renunţând la orice luptă zadarnică împotriva unei fatale ananghie, se lasă a fi luată şi târâtă, ca un vreasc neputincios, de apa turbure a disperării. Gândul morţii o cheamă ispititor:

Lună, lut pustiu, Aur de la tine, Ce n-aş da, să fiu Lacrimi de la mine Sub privirea ta Se-mpletesc torcând Stană moartă, ca Firul unui gând, Neclintita cruce, Care-n orice sară Care la răscruce Viu mi-aprinde iară Doarme-n recea-i vatră Foc nepotolit, Somn adânc de piatră. Dorul văduvit. Lună, lut ceresc, Leac de alinare? Unde să-i găsesc Amuţita-i larmă Ăstui vajnic dor Somn adânc să doarmă Neliniştitor În inima mea Tâlc de zbuciumure, Sub o piatră grea.....

Şi totuşi, câteodată o milă de sine o cuprinde, păreri de rău de viaţa care i-a fost odată dragă o copleşesc:

Voi plopi înalţi, Şi voi cântări. Şi tei, şi alţi Cu tremurări Copaci bătrâni, De freamăt lin Care-aţi avut în viaţa mea un rost, Când în april pădurea v-o-ngâna, Ca mâini, ca mâini Pe-un ţărm strein Eu voi muri. De-oi odihni, Voi veţi trăi Zefiri de-aci Şi nu veţi şti, Mi-or mai veni Ce dragi, ce dragi mi-aţi fost. Şoptindu-vă cândva?

Poteci, cărări Ce zile, sări, Sub paşii mei Atâtea veri de-a rând aţi tresărit, De voi, de voi Când m-oi sfârşi, Când n-oi mai fi, Tot voi simţi Un dor nemărginit. Cu ce filosofică împăcare cu sine primeşte, bucuroasă la oaspele aşteptat, această femeie tânără ideea că mâine va fi în mormânt! Ai spune, citind strofele din Să vii, că sunt scrise sub puterea unei misterioase previziuni. www.memoriaoltului.ro 94 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Să vii la groapa mea. Ţi-or spune plopii Cum într-o zi, pe umed amurgit, M-au coborât în umbra rece-a gropii Cu visul cel mai drag neîmplinit.

Să vii la groapa mea. Deasupră-i spinii, Aduşi aci din mila vreunui vânt, Ţi-or spune-n graiul lor cum mor străinii, Acolo unde soarta i-a înfrânt106.

Să vii la groapa mea în fapt de sară, Când zările au murmur îngânat, Când vie-o răsări peste hotară Lumina stelei care m-a-nşelat. Şi să-ţi aduci aşa de mine-aminte: Cum am cântat şi eu ce-am pătimit, Cum am avut şi-un cânt făr de cuvinte, Rămas de pana mea netâlmăcit.

Şi să-ţi aduci aşa de mine-aminte, De versul caldei mele Nebunii, De sfântul cânt rămas fără cuvinte, De tot ce n-ai putut din el să ştii,

Şi să-nţelegi aşa, c-o tristă milă, Mai bine ca din gura nimănui, Privind pământul care-l calci în silă, Că nu-i al nostru el, ci noi ai lui.

Astăzi plopii despoiaţi de frunză străjuiesc cimitirul unde odihneşte biata Ada Umbră. Zăpada, mama bună pentru toţi copiii ei, a acoperit gropile sărace, pe care le înseamnă doar crucile de lemn. Poeta doarme somn fără vise, acolo «unde nu este întristare, nici durere, nici suspin». Ceva din sufletul ei, însă, în ceea ce a avut el, poate, mai bun: poeziile sale, a rămas la noi, în această vale a plângerilor care i-a fost viaţa, dar care trebuie să-i fie şi a reabilitării şi a recunoaşterii postume măcar. Este de datoria criticii şi a istoriei literare a vremurilor noastre să facă această dreptate şi Adei Umbră, destul de nedreptăţită cât a trăit, dându-i modestul loc cuvenit în panteonul literaturii noastre, între poetas minores ai generaţiei şi şcolii sămănătoriste. Noi nu facem decât să atragem atenţia asupră-i, socotind că prin aceasta ne-am îndeplinit o datorie faţă de scriitoarea pe care am preţuit-o, şi că am făcut un act de dreptate unei îndelung nedreptăţite. C. D. Fortunescu

Notă 1. C.D. Fortunescu ~ Frunzărind poeziile Adei Umbră în Arhivele Olteniei, 8, nr. 41- 42, ianuarie-aprilie 1929, p. 137-142 + 1 foto bust Ada Umbră.

106 Cu mici modificări, aceste versuri sunt scrise pe crucea de pe mormântul poetei din cimitirul satului Ianca www.memoriaoltului.ro 95 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

APORTUL ARMATEI ROMÂNE LA REALIZAREA MARII UNIRI

Colonel (r) Matei Dumitru

De la început ţin să evidenţiez faptul că fără intervenţia armatei române este greu să ne imaginăm realizarea aspiraţiilor de unire a tuturor românilor într-un singur stat, aşa cum l-a realizat pentru scurt timp Mihai Viteazul şi cum l-a prezentat în opera sa Nicolae Bălcescu. Pentru a prezenta aportul armatei române la realizarea Marii Uniri, trebuie să rememorez pe scurt operaţiile la care aceasta a participat în urmă cu un secol, operaţii la care şi unităţile din garnizoana Caracal au participat. Având în minte idealul pe care, în cele din urmă l-au realizat, ostaşii armatei române, sub faldurile tricolorului au intrat în război în august 1916 trecând Carpaţii şi în mai puţin de două săptămâni au eliberat o treime din teritoriul Transilvaniei. Deşi formal politicienii au fost de acord cu hotărârea Consiliului de coroană de a lupta împotriva Austro-Ungariei, unii dintre ei au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe inamici, reuşind să oprească ofensiva victorioasă din Transilvania pentru a pentru a trece Dunărea, apoi a renunţat la aşa zisa Manevră de la Flămânda, aducând din nou trupele pe frontul transilvan. În timp ce armata română făcea marşuri din Carpaţi peste Dunăre şi înapoi, inamicul a adus trupe de pe frontul de vest, experimentate în luptă şi bine dotate cu artilerie şi mitraliere. Totuşi, trupele române au reuşit un timp să reziste în trecătorile Carpaţilor. Regimentele din Caracal, Slatina, Craiova, Târgu Jiu au luptat în cadrul Grupului Jiu, devenit Divizia 1 Infanterie până când, copleşite de numărul mare al atacatorilor, dotaţi cu armament modern, în cantităţi mari, au fost nevoite să se retragă pe malul stâng al Oltului. Inamicul a pătruns prin trecătorile Carpaţilor sudici şi peste Dunăre, reuşind să câştige bătălia pentru Bucureşti şi capitala a fost predată fără luptă inamicului. Armata română ducea lupte îndârjite pentru a-şi acoperi retragerea în Moldova. În campania din 1917 armata a primit de la Aliaţi artilerie şi muniţie în cantităţi mari, mitraliere, iar soldatul român s-a dovedit a fi între cei mai viteji luptători, fiind capabil să înfrângă trufia ostaşilor bavarezi. În ultima luptă, din campania 1917, la Muncelu, în munţii Vrancei, a fost adusă din rezervă Divizia 11 Infanterie, formată din regimentele care luptaseră la Jiu. Regimentele 43 şi 59 Infanterie, din judeţelor Olt şi Romanaţi formau Regimentul 43/59 Infanterie. Din compania a 4-a Regimentului 43/59 Infanterie făcea parte plutonul comandat de sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu. Pornind la atac în fruntea plutonului, ea a fost răpusă de gloanţele unei mitraliere inamice.

Dispozitivul trupelor române pe frontul din Moldova la 25 iulie 1917 www.memoriaoltului.ro 96 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Pe soclul monumentului aflat la intrarea de vest în Slatina se află chipul eroinei materializat în bronz de sculptorul D. Măţăoanu, la iniţiativa ultimului comandant al Regimentului 43 Infanterie, locotenentul colonel Nicolae Teodorescu. În Caracal a fost ridicat monumentul la care evocăm astăzi jertfa înaintaşilor noştri în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe frontul din Moldova ostaşii ruşi au aderat la ideile revoluţionare, iar cei aflaţi la Iaşi intenţionau să înlăture guvernul legitim, să-l asasineze pe rege şi să transforme ţara – atâta cât mai era – în republică sovietică. La intervenţia unei unităţi de artilerie, după câteva lovituri de tun trase ca avertisment, trupele ruseşti au părăsit oraşul.

Ocuparea Budapestei

Ajunşi în Basarabia, soldaţii ruşi s-au dedat la jafuri pentru supravieţuire, nemaiavând mijloace de subzistenţă. La cererea legitimă a conducerii provinciei, armata română a intervenit, alungând peste Nistru aceste hoarde. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării votează cu majoritate Unirea Basarabiei la mama sa România, de azi înainte şi pentru totdeauna. Unirea Basarabiei cu ţara mamă este consfinţită prin Înaltul Decret Regal din 23 aprilie 1918. Trupele ruse trecute peste Prut consideră aceasta ca un act de ostilitate, ard şi pradă depozitele, jefuiesc avutul locuitorilor şi constituie un comitet al lor la Chişinău, considerându-l unicul reprezentant al guvernului de la Pertrgrad. La 6 ianuarie 1919, Sfatul Ţării cere ajutor guvernului român, care trimite 4 batalioane la Chişinău, dar detaşamentul a fost atacat în gară şi dezarmat. Bolşevicii prind, arestează şi condamnă la moarte pe unii membri ai Sfatului Ţării. În Chişinău domneşte teroarea bolşevică, iar Sfatul Ţării trimite delegaţie la guvernul român, cerând ajutorul armatei. La 20 ianuarie 1919, Marele Cartier General hotărăşte să intervină în Basarabia cu Diviziile 11 şi 13 Infanterie, 1 şi 2 cavalerie. Regimentul 19 infanterie făcea parte din Divizia 11 Infanterie. Scăpată de anarhia bolşevică, populaţia a întâmpinat cu ochii plini de lacrimi trupele române pe pământul lui Ştefan cel Mare. Diviza 13 Infanterie, general Popescu, într-o săptămână curăţă întreaga regiune, apoi trimite Regimentul 47 Infanterie colonel Dragu Constantin la Ismail. Divizia 1 Cavalerie controla tot nordul Basarabiei, iar Divizia 2 Cavalerie a asigurat legătura dintre Diviziile 11 şi 13 Infanterie. Consiliul Naţional Român din Bucovina, având în frunte pe Iancu Flondor, a chemat în ajutor armata română. Ca urmare, Divizia 8 Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadic, a intrat în Bucovina la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 alungând trupele generalului Simion Vasilievici Petliura, care avea pretenţii anexioniste asupra teritoriului www.memoriaoltului.ro 97 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR bucovinean şi dezrobind mormântul lui Ştefan cel Mare aflat sub ocupaţie 243 ani şi Congresul General al Bucovinei proclama unirea necondiţionată cu România în vechile ei hotare, de la Ceremuş, Colacin şi Nistru. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul român a adresat un ultimatum lui von Mackensen, comandantul armatei germane de ocupaţie (15 divizii) prin care i-a cerut să ordone de urgenţă retragerea armatei sale de pe teritoriul României. În aceeaşi zi, prin Înaltul Decret nr 3179 comandantul suprem a ordonat mobilizarea oştirii În Transilvania bandele şovine maghiare terorizau populaţia românească şi în aceste condiţii Diviziile 7 Infanterie şi 1 Vânători au trecut munţii şi la 2/15 noiembrie 1918 au depăşit, în nord, Reghinul, iar în sud se apropiau de Braşov şi în ajunul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia elementele înaintate ale armatei române erau deja concentrate în estul Transilvaniei. La 1 decembrie, când cei 1228 delegaţi proclamă la Alba Iulia unirea cu patria- mamă la 319 ani de la încoronarea lui Mihai Viteazul, Regele, guvernul României şi ostaşi din unităţile ale armatei române, între care şi cei din Caracal, reveneau în Bucureşti. Se încheia astfel unirea tuturor românilor într-un singur stat sub sceptrul Regelui Ferdinand. I. C. Brătianu a cerut la Paris recunoaşterea Hotărârii de la Alba Iulia şi Aliaţii au admis linia de demarcaţie până la Satu Mare – Oradea – Arad, dar Bela Kun, venit la conducerea statului maghiar, nu a recunoscut această hotărâre şi a atacat România, înaintând pe direcţiile Zalău şi Cluj. Comandamentul român a completat efectivele diviziilor şi la 16 aprilie 1919 trupele române au pornit ofensiva împotriva trupelor maghiare, iar la 1 mai 1919 au atins Tisa peste tot. Bela Kun a făcut propuneri de armistiţiu, dar se pregăteşte, şi la 20 iulie trece Tisa cu toate forţele, atacă armata română, cucereşte Oradea Mare şi continuă înaintarea spre Arad. Armata română, edificată cu intenţiile inamicului, la 25 iulie realizează o manevră dublu învăluitoare şi la 26 iulie inamicul este aruncat peste Tisa, apoi urmăreşte inamicul care se retrage în dezordine, capitulează pretutindeni, iar Bela Kun fuge cu un tren blindat la Viena, unde este arestat, dar reuşeşte să scape şi fuge în Rusia. La 3 august cavaleria română este la porţile Budapestei, dar generalul Rusescu intrase acolo în ajun, cu 4 escadroane de cavalerie. Precizez că Regimentul 19 Infanterie a fost detaşat pentru menţinerea ordinei pe graniţa de vest a ţării, în Banat şi Crişana, apoi în Basarabia, până în 1921 când a revenit în Caracal. Regimentul 2 Călăraşi a luptat în Ardeal şi Ungaria până la Budapesta. În şedinţa din 6 august a reprezentanţilor celor 5 mari puteri, Alexandru Vaida Voevod spunea: ,,Ungurii sunt duşmanii noştri de ieri, învinşii noştri de astăzi şi prietenii noştri de mâine”. Guvernul român a dispus evacuarea Ungariei între 4 octombrie 1919 şi 30 martie 1921. Aşa s-a scris încă una dintre paginile cele mai gloriose ale armatei române, pagină care a consfinţit cu litere de aur hotarele României Mari şi a împlinit visul de aur al multor generaţii din toate teritoriile locuite de români. www.memoriaoltului.ro 98 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii din satul Dranovăţu, comuna Găneasa (II)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian

În troiţa amenajată în curtea bisericii din satul Dranovăţu, judeţul Olt, pe peretele nordic sunt înscrise numele eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial: 1. Lt. Ioan Gheorghe 2. Slt. Butucea I. C-tin 3. Slt. Ioan Oproiu 4. Ioan D. Stoian (subofiţer) 5. Munteanu Ştefan (subofiţer) 6. Stănăsulescu Const. (subofiţer) 7. Nedeloiu M. Ioan (subofiţer) 8. Sold. Ioan D. Neacşa 9. Sold. Dobre I. Gheorghe Troiţa eroilor de la Dranovăţu 10. Sold. Preda Marin 11. Nicolae I. Gheorghe 38. Barbu Dumitru 12. Dumitru Şt. Andrei 39. Tatomir C. Gheorghe 13. Nicola R. Nicolae 40. Eremia N. Ştefan 14. Lisăndroiu Marin 41. Rotaru N. Ştefan 15. Lisăndroiu Dumitru 42. Bădescu Gheorghe 16. Şerban Ilie Dumitru 43. Teşoiu V. Ştefan 17. Brezoi I. Marin 44. Sfătosu T. Dumitru 18. Brezoi R. Ioan 45. Sfătosu T. Ştefan 19. Ungureanu R. Dumitru 46. Teşoiu T. Aurel 20. Iliescu Şt. Ioan 47. Soare P. Dumitru 21. Tîlvănoiu Gheorghe 48. Brezoi R. Marin 22. Rizoiu C. Dumitru 49. Catrina D. Marin 23. Fieraru Fl. Ioan 50. Alexandru St. Floarea 24. Barbu Şt. Ilie 51. Gheorghe M. Floarea 25. Fieraru Fl. Dumitru 52. Catrina C. Traian 26. Topoloiu P. Gheorghe 53. Naum I. Gheorghe 27. Şerban I. Ioan 54. Sfătosu Mielu Dumitru 28. Andrei M. Marian 55. Petre Preda Matei 29. Serg. Florea I. Bujan 56. Nedelcu Ioan 30. Sold. Vătafu Ioan 57. Pârvu Marin 31. Sold. Călinescu C-tin 58. Dincă Ioan 32. Ioan R. Zarioiu 59. Gheorghe Zidaru 33. Dumitru Chiriţă 60. Nedeloiu Marin 34. Ilie I. Chiriţă 61. Andrei D. Zarioiu 35. Vasile Topoloiu 62. Băicoi Ioan 36. Ioan Băicoi 63. Eremia Ştefan 37. Stăncescu Marin 64. Lixăndroiu Ghe. www.memoriaoltului.ro 99 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Eroii satului Izvoru, comuna Găneasa, judeţul Olt

În centrul satului Izvoru, în colţul sud-estic din curtea bisericii, s-a construit în anul 2008 un monument închinat eroilor din cele două războaie mondiale. Monumentul este construit din beton, placat cu marmură albă, are forma unui trunchi de piramidă cu baza pătrată, având deasupra o cruce din marmură. Pe trei din cele patru feţe laterale sunt înscrise numele eroilor. Incinta este închisă cu un gard metalic. Din lista cu numele eroilor înscrise pe monument nu rezultă care au murit în primul război mondial şi care în cel de-al doilea. Într-un raport înaintat Protoieriei Slatina în 1976 de către preotul paroh Lascu Gheorghe de la parohia Grădiştea (de care aparţinea şi Izvoru), acesta menţiona numele a 65 de eroi căzuţi pe front în primul război mondial. Pe monument, numele acestora este scris pe faţadă (est) şi lateral-dreapta (nord). De asemenea, numele primului erou înscris pe lateral- stânga (sud)- Neacşu Alexandru- face parte tot din lista eroilor din primul război mondial. Numele celorlalţi 34 eroi de pe această parte sunt din cel de-al doilea război mondial. Între numele înscrise pe monument şi lista preotului Lascu sunt diferenţe minime (apare pe monument Voicu Dumitru, nume ce nu figurează în lista preotului Lascu, lipseşte de pe monument Meşină Ilie, prezent pe lista preotului).

1. Neagoe Vasile 15. Raliță Preda 2. Stegaru Florea 16. Raliță Constantin 3. Purcăroiu Ion 17. Tîlvănoiu Ion 4. Purcăroiu Marin 18. Jianu Alexandru 5. Pavlac Ion 19. Petroșanu Ion 6. Mătușa Nicolae 107 20. Lilieceanu Dumitru 7. Meșină Ilie 21. Tîlvănoiu Marin 8. Meșină Ștefan 22. Purcăroiu Nicolae 9. Voicu Ilie 23. Purcăroiu Ilie 10. Miu Ilie 24. Lică Vasile 11. Dumitraşcu Nicolae 25. Lică Stancu 12. Păun Nicolae 26. Mănuță Ion 13. Jianu Marin 27. Răduț Marin 14. Epuran Ion 28. Catrina Constantin 29. Chitucea Ion108 30. Văcaru Gheorghe 107 Mătuşa Nicolae este fratele mai 31. Nicolae Marin mare al scriitorului Mircea Damian (Constantin Mătuşa). Scriitorul l-a evocat în romanul ,,Viaţa 32. Pitulice Ion unui băiat de ţară” (1946, p. 28, 49). Moartea 33. Mustățea Ilie acestuia o descrie la 13 noiembrie 1926 într-o 34. Alexandru Stan povestire intitulată ,,Pentru ţară”, apărută în ziarul Someşul din Dej, semnând Delavarona. O fotografie a eroului a apărut în Memoria Oltului şi 108 Aceste nume sunt înscrise pe faţada Romanaţilor nr. 32/2014, p. 15. monumentului (est) www.memoriaoltului.ro 100 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 35. Ţeghe Vasile 3. Stăiculescu Andrei 36. Nicolae Constantin 4. Ceranu Gheorghe 37. Avram Barbu 5. Vătafu Ion 38. Fîlcu Toma 6. Răducu Marin 39. Danciu Ion 7. Fesan Ilie 40. Cîrloganu Marin 8. Miu Ion 41. Croitoru Ilie 9. Raliţă Ilie 42. Meşină Ilie 109 10. Păun Vasile 43. Popescu Gheorghe 11. Catrina Nicolae 44. Nină Dumitru 12. Bălaşa Ion 45. Nină Ion 13. Ciucu Petre 46. Ţeghe Florea 14. Guşatu Dumitru 47. Lică Nicolae 15. Neagoe I. Ion 48. Năstase Marin 16. Năstase Constantin 49. Constantin Grigore 17. Bodescu Gheorghe 50. Gușatu Barbu 18. Nădrăgilă Alexandru 51. Popa Ion 19. Răduţ Ilie 52. Mara Năstase 20. Neagoe Constantin 53. Bădiță Radu 21. Vlad Dumitru Ciucazan112 54. Munteanu Mihalache 22. Croitoru Marin 55. Fesan Grigorie 23. Lică Marin113 56. Răducu Dumitru 24. Meşină Grigore 57. Rotaru Marin 25. Neagoe Marin 58. Nicola Ilie 26. Roşu Ilie 59. Vasîlca Ion 27. Topoloiu Gheorghe 60. Ghiță Andrei 28. Creineanu Gheorghe 61. Nicolae Marin 29. Neagoe Florea 62. Radu Păun 30. Musteţea Gheorghe 63. Manda Ion 31. Miuleţ Ion 64. Neacșu Constantin110 32. Dincă Ion 65. Neacșu Alexandru 33. Vasîlca Mihai 34. Bodescu Ion

Eroii din satul Izvoru, comuna Găneasa- al doilea război mondial

1. Văcaru Dumitru 2. Tîlvănoiu Gheorghe111

109 Numele acesta nu figurează pe monument, ci doar pe lista preotului Lascu 110 Aceste nume sunt scrise pe partea de nord a monumentului 111 Fratele bunicului meu, Ion M. Tîlvănoiu, care a supravieţuit războiului. Conform unei informaţii primite de la cercetătorul Mihai Ocoleanu, Gheorghe M. Tîlvănoiu, născut în 1907 112 Bunic matern al actualului primar la Izvoru- Romanaţi, a căzut prizonier la ruşi la 26 Costea Dumitru de la Găneasa iunie 1941 la Chilia Veche. A fost dus într-un lagăr 113 Mort la Oarba de Mureş, tatăl din Kazahstan unde a decedat la 26 august 1942. locuitorului Lică Gheorghe, azi în vârstă de 81 de Făcea parte din Batalionul 15 Marină. ani. www.memoriaoltului.ro 101 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Eroi căzuţi pe câmpul de luptă în primul război mondial (1916-1918) din satul Grădiştea, comuna Găneasa, judeţul Olt

Tot preotul Lascu Gheorghe raporta cu aceeaşi ocazie şi eroii din primul război mondial din satul Grădiştea, făcând menţiunea că ,,respectivii sunt înscrişi pe zidul din interior al bisericii Sf. M. M. Dumitru din satul Grădiştea”. Pe troiţa aşezată în curtea bisericii nu sunt scrise numele eroilor ci inscripţia de pe placa de marmură aminteşte doar că troiţa a fost sfinţită la 26 octombrie 2009.

1. Dima Ștefan 2. Băluță Dumitru 3. Băluță Gheorghe 4. Badea Vasile 5. Băluță R. Dumitru 6. Bimbirică Florea 7. Bimbirică Marin 8. Băluță Ilie 9. Cozma Constantin 10. Călina Marin 11. Ciobanu Dumitru 12. Dinu Ilie Troiţa eroilor din curtea bisericii Grădiştea 13. Enache Florea 14. Geană Ion 25. Sfătosu Dumitru 15. Geană Savu 26. Tucă I. Ilie 16. Iordache Ilie 27. Tucă R. Ilie 17. Ivan Dumitru 28. Tatomir Florea 18. Mitrache Marin 29. Tucă Dumitru 19. Neacșa Alexandru 30. Tucă Constantin 20. Năstase David 31. Tucă I. Dumitru 21. Neacșa Ilie 32. Tucă Alexandru 22. Petcu V. Ion 33. Vanghelie Ilie 23. Pungaru Marin 34. Vanghelie Dumitru 24. Pungaru Dumitru 35. Zamfir Marin

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

www.memoriaoltului.ro 102 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 103 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 104 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 105 An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR