Prezentare de la Saptamina Culturala 2010

Post impresionismul in literatura si arta romaneasca

Initial am gandit o prezentare axata pe literature si arta, dar, data fiind bogatia subiectului, am extins tema catre tot ceea ce tine de viata culturala, legata si de evolutia sociala si politica in dupa primul razboi mondial.

Impresionismul se sfarseste in jurul sfarsitului primului razboi mondial, odata cu incetarea din viata a lui Pierre Auguste Renoir, unul dintre cei mai mari pictori ai Frantei si un nume recunoscut oriunde in lume.

Odata cu sfarsitul impresionismului, o noua epoca incepe, si Romania va fi parte integranta a acestei noi lumi.

Infaptuirea Romaniei Mari, prin acte plebiscitare, de esenta democratica, poate fi apreciata ca fiind “suma vietii noastre istorice”, asa cum spunea Eminescu despre momentul in care Romania si-a dobandit Independenta de stat in 1877. Din perspectiva istoriei de durata lunga si a situatiilor dramatice pe care le-a parcurs natiunea romana in secolul XX, putem considera ca Marea Unire din 1918 ramane superlativul existentei istorice romanesti, momentul de apogeu al unei istorii multiseculare.

Infaptuirea Marii Unirii va dinamiza si evolutia culturala.

Iata citeva repere.

In 1919, Blaga isi publica volumul de cugetari “Pietre pentru templul meu” si “Poemele luminii”, incepandu-si cariera stralucita.

Lovinescu initiaza miscarea modernista de la Sburatorul, isi incepe cariera didactica si publicistica; in 1921, infiinteaza Institutul Social Roman, nucleul viitoarei Scoli sociologice de la Bucuresti; Iorga era in plina maturitate creatoare; Rebreanu pune bazele romanului romanesc modern.

Constitutia din 1923 consacra principiile democratice de organizare a statului si integrarea Romaniei Mari in fluxul civilizatiei europene moderne. O stralucita pleiada de creatori, din cele mai variate domenii, isi asuma noi responsabilitati spirituale si dau stralucire culturii romane prin operele lor. Enescu, Brancusi, Coanda sau exponentii avangardismului sunt integrati in viata artistica si stiintifica europeana.

Cultura romana s-a instalat in varsta ei efectiv moderna si se afirma competitiv in toate registrele semnificative ale creatiei: arta, stiinta, filosofie, gandire economica si sociala. Abia acum, va spune , creatorii romani se elibereaza de imperative politice si conjuncturale, avand sansa de a se concentra pe creatia de ordin spiritual.

Odata infaptuit acest ideal national, societatea romaneasca a fost pusa in fata unor optiuni strategice in ceea ce priveste politicile economice si sociale, reconstructia relatiilor externe, pentru a garanta unitatea nationala, precum si raporturile sale culturale cu Occidentul. Fiecare grupare culturala si ideologica din epoca a incercat o reformulare a constiintei de sine a culturii romane si a propus o solutie de dezvoltare pentru Romania.

Curentele de idei si personalitatile ce dau substanta culturii romane din aceasta perioada au abordat, din unghiuri diferite, problematica a culturii romane moderne: tranzitia spre modernitate, problema decalajelor fata de Occident, formula de evolutie sociala care ar fi potrivita cu specificul nostru national.

Am parcurs pana acum pasoptimul, junimismul, marxismul, poporanismul si samanatorismul. Confruntarile dintre aceste curente au dat substanta dezbaterilor ideologice, culturale, politice si filosofice. Dupa infaptuirea Marii Unirii, problematica aceasta este reluata si intrebarea la care sunt solicitati sa raspunda ganditorii si curentele de idei este: "Pe ce cale evoluam?"

In acest orizont problematic se reiau dezbaterile in jurul raporturilor dintre fond si forma, dintre si industrialism, dintre autohtonism si europenism, dintre politica “portilor deschise" (promovata de PNT) si politica "prin noi insine", promovata de liberali.

In plan teoretic, aceste polaritati sociologice si ideologice isi au corespondentul intr-o serie de teme prezente in gandirea filosofica, precum raportul dintre cultura si civilizatie, dintre si irationalism, dintre civilizatia traditionala si civilizatia moderna, dintre cultura nationala si cea universala.

Dar, fapt caracteristic, in intervalul 1920-1940, disputele intre aceste orientari polare capata un caracter radical si generalizat.

Exista un autentic fond dramatic al acestei probleme, adevarat camp magnetic in interiorul caruia se dispun concentric sau radial teoriile asupra specificului nostru national. Teorii de ampla rezonanta, elaborate de personalitati de prima valoare, din unghiuri metodologice, filosofice si ideologice diferite, si-au conjugat eforturile analitice pentru a lamuri ecuatia culturii romane moderne.

Cautarile privind caile de evolutie si determinarea specificului national erau generate de noua situatie a tarii de dupa razboi, de redefinirea structurilor politice, economice si sociale, precum si de mutatiile survenite in plan geopolitic. Romania era prinsa intre tendintele expansioniste ale Uniunii Sovietice si tendintele revizioniste si iredentiste, care se exprimau in Germania si Ungaria.

In planul gandirii filosofice si sociale intalnim o diversitate de pozitii teoretico-filosofice, care dau bogatie acestei epoci. Fara indoiala, nu vom reusi sa construim decat o harta foarte sumara a pozitiilor teoretice exprimate in perioada interbelica. De aceea, ne vom referi la confruntarile de idei care au traversat epoca, la tensiunile culturale si ideologice, incercand sa combinam trasaturile globale cu cateva ilustrari particulare.

Acest lucru este foarte dificil. Daca ne ocupam de cadrele generale in care se deruleaza un continut problematic particular, tot ce putem obtine este o harta aeriana a unui relief complex, o geometrizare a unor teme, idei si tendinte dominante dintr-o epoca. O imagine sintetica asupra unei epocii atat de bogate si contradictorii nu putem avea decat dupa ce parcurgem analitic operele, personalitatile si curentele sale reprezentative.

Aici, pentru a exprima dificultatea in care ne aflam, este oportun sa invocam o idee formulata de istoricul Fustel de Coulanges, care spunea ca “o ora de sinteza presupune cateva decenii de analiza”. Si totusi, acceptand acest risc, propun o sistematizare a problemelor, nu o investigatie verticala a unora dintre ele.

Adeseori, in istoriile noastre din perioada comunista, sub constrangeri ideologice restrictive si cu abordari interesate doar de etichete rezumative, ganditorii romani erau inregimentati nediferentiat in tiparul unor curente de gandire, fiind redusi la ipostaza unui “de exemplu" -; cum spunea Noica -; adica la ipostaza de "ilustrari" ale acestor curente.

In felul acesta, opozitia materialism/idealism functiona ca o schema absoluta. Daca un ganditor era inregimentat in lotul idealismului, iar apoi era dovedit, prin doua-trei citate rupte din contextul organic al operei, ca are si unele accente irationaliste, urma evident ca este conservator si ca exprima o ideologie “burgheza”, deci retrograda, si era considerat reactionar. In felul acesta, respectivul ganditor era "terminat", era "impachetat" intr-un ambalaj ideologic pe care se punea o eticheta negativa si cu asta se incheia operatia de “valorificare critica”, desi i se puteau recunoste cateva "contributii" teoretice partiale.

Era perioada in care studentii se expuneau unui risc, fiind pedepsiti, daca se afla ca i-au citit pe Kant, Blaga sau Nichifor Cranic.

Ar trebui sa intelegem, cum spunea Noica despre cartile lui Hegel, ca nu putem trece nepedepsiti prin viata si prin istorie daca nu (re)citim cartile fundamentale ale culturii romane. Astazi avem obligatia de a reconsidera si epoca interbelica, de a reface scara de valori pe criterii specifice si de a reconstitui imaginea completa a gandirii romanesti, fara partizanate politice sau exclusivisme pagubitoare. Din pacate, acestea nu au disparut, chiar daca pozitiile partizane se legitimeaza acum cu alte criterii si perspective. Deci, trebuie sa ne ferim atat de abordarile globale, simplificatoare, cat si de cele unilaterale, partiale si partizane.

Campul teoretic si literar

Cultura romana realizeaza acum un moment de apogeu al dezvoltarii sale istorice, iar confruntarea dintre traditionalism si a devenit o axa problematica globala. Ea se manifesta mai puternic in plan literar, unde noile miscari moderniste si de avangarda coexistau cu formule estetice traditionale, cu exponenti straluciti in ambele orientari.

Diapazonul acestor stiluri merge de la proza de tip clasic a lui Rebreanu, Sadoveanu sau la noile formule sustinute de criticul E. Lovinescu, la Sburatorul, si confirmate artistic de scrierile lui , Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban sau Mircea Eliade; de la poezia lui Goga, Al. Philipide, Blaga, Bacovia si Arghezi, si ea cu inovatii de atitudine si de stil, pana la cea de factura declarat modernista si experimentala a lui , sau Tristan Tzara.

Astfel, spatiul literar romanesc este si locul unei importante manifestari a curentelor de avangarda. Revista (1922-1932), condusa de Ion Vinea (1895-1964), a dezvoltat modernismul pana la avangarda. De fapt, inca in timpul razboiului, prin 1917-1918, Tristan Tzara (1896-1963), fondatorul dadaismului, a participat la miscarile avangadiste din Occident; alaturi de el, alti scriitori legati de aceste curente si de revistele de avangarda sunt Gherasim Luca (1913-1994) si Ilarie Voronca (1903-1946), autori care s-au afirmat mai tarziu in strainatate. Alti scriitori care s-au afirmat in mediile avangardiste sunt Brunea-Fox si (1908-1993), care au revitalizat genul reportajului, precum si poetul Gellu Naum, unul dintre cei mai valorosi exponenti ai suprarealismului, cu o opera impresionanta.

La fel stau lucrurile in domeniul esteticii, al teoriei literare si al criticii literare, unde intalnim un evantai de abordari si de formule metodologice, de la cele ilustrate de Mihai Dragomirescu, , pana la abordarile noi, datorate lui Lovinescu, George Calinescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dimitrie Caracostea, , sau cu elaborari de teorie estetica datorate lui Vianu, Ralea, Liviu Rusu, s.a.

In istoriografie si in gandirea istorica se confrunta perspective ilustrate de Vasile Parvan, Nicolae Iorga, C-tin C. Giurascu, Ion Nistor sau Ioan Lupas, dupa cum in stiintele geografice si etnologice avem pozitii datorate lui Simion Mehedinti si Gh. Valsan, toate cu extensii in planul sociologiei istorice si al antropologiei culturale.

In arta romaneasca avem aceleasi luari de pozitii ca si in literatura.

Grigorescu, pictor scolit la Patris la scoala de la Barbizon, incetase din viata si o pleiada de artisti va incepe o noua epoca.

Pallady se naste la Iasi in 1871, dar familia sa se muta la Dresda, unde tanarul Theodor va studia ingineria in parallel cu artele frumoase, intre 1887 si 1889. Unl dintre profesorii sai recunoaste geniul sau si ii recomanda sa studieze la Paris. Acolo, la Academi ade Arte Frumoase, il va avea ca si coleg pe Henri Matisse, de care il va lega o lunga prietenie. Va adduce fauvismul in Romania, influentat fiind de Matisse, un current ce promova utilizarea culorilor tari si a unei pensulatii relaxate, tocmai pentru a marca energia si antagonismul trairilor artistului.

Tristan Tzara si Marcel Iancu sunt fondatorii miscarii Dada, cu ramificatii in Europa Occidentala. Victor Brauner a fost un exponent stralucit al avangardei si suprarealismului, prieten cu Constantin Brancusi.

Ajungand aici, Constantin Brancusi merita o prezentare. Nascut in Romania in 1878, este considerat primul mare sculptor modern, ale carui lucrari, sophisticate dar de o simplitate dezarmanta, au dat nastere tuturor curentelor moderne in secolul al XX lea.

In 1903 pleaca din Romania, prima data catre Munchen apoi catre Paris, unde este invitat sa lucreze in atelierul marelui Auguste Rodin. Va pleca de acolo peste doar doua luni, spunand “nimic nu creste sub marii copaci”.

Isi va dezvolta un stil propriu, revolutionary in epoca, simplificand formele pana la abstractizare si favorizand sculpura libera, opusa modelui classic cu model de ipsos si turnare ulterioara in bronz.

Printre lucrarile sale cele mai importante, mentionez Pasarea Maiastra, in peste 20 de versiuni, Domnisoara Pogany, si monumentul de la Targu Jiu, dedicat primului razboi mondial. Compus din masa tacerii, poarta sarutului si coloana infinitului, ansamblul stilizeaza locuri si obiceiuri funerare, prezente in traditia romaneasca. Coloana infinitului este o replica extinsa a stalpilor funerary utilizati in sudul Romaniei, in special in Oltenia, pusi la capatailui decedatilor neidentificati si prin extensie, a eroilor necunoscuti.

Poarta sarutului are de asemenea legatura cu ritul funerar, fiind poarta catre vamile sufletului si de asemenea poarta inainte de care mortul era sarutat de toate rudele si prietenii, inainte de a fi dus la biserica.

Masa tacerii este masa la care se oficiaza pomana sufletului celui decedat si o simbolizare a judecatii de apoi pentru sufletului celui trecut la cele vesnice.

Asa cum stim, Brancusi nu a mai revenit in Romania dupa 1938, anul in care a montat ansamblul de la Targu Jiu.

Trasaturi dominante in cultura romaneasca

O sistematizare si o geometrizare a temelor este foarte dificila, datorita evolutiei sinuoase a unor autori si interferentelor dintre curente si orientari. Si totusi, acceptand acest risc, sa incercam o caracterizare a perioadei si o minima sistematizare a problemelor si a curentelor.

1. In comparatie cu perioadele anterioare, gandirea filosofica si sociala este acum extrem de bogata si variata. Avem pozitii rationaliste si irationaliste, obiectiviste si subiectiviste, spiritualiste sau realiste, apropiate de stiinta sau contestand valoarea cunoasterii stiintifice, intuitioniste, fenomenologice sau marxiste. S-au elaborat sisteme complexe de gandire filosofica si sociologica.

Fara a stabili ierarhii valorice, cele mai impunatoare par a fi sistemele elaborate de Blaga, Gusti si C-tin Radulescu Motru. Operele monumentale de mai tarziu ale lui Mircea Eliade, C. Noica sau isi au stratul de geneza tot in problematica discutata in perioada interbelica.

2. In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cultura romana isi da masura capacitatii sale creatoare, fiind o epoca de performanta pentru gandirea romaneasca, asa cum a fost pentru creatia noastra literara si artistica. O pleiada stralucita de ganditori si creatori in diverse domenii ridica standardul cugetarii romanesti la nivele comparabile cu alte culturi europene.

3. Ganditorii romani abordeaza acum cu precadere domenii de varf ale reflectiei filosofice: probleme ale culturii si civilizatiei, criza culturii si criza valorilor, teme ale antropologiei si ale conditiei umane etc.

Avem acum o cultura desfasurata pe toate registrele creatiei teoretice, si - ceea ce este mai important, cu remarcabile contributii nu numai in domeniile clasice ale gandirii filosofice - metafizica, logica, teoria cunoasterii - ci si in noile domenii sau in domeniile de varf ale gandirii filosofice.

Cultura romana in perioada interbelica are nu doar personalitati exceptionale, ci si o medie valorica foarte ridicata, data de existenta unor personalitati si realizari cu statut mediu ca valoare, dar foarte importante pentru metabolismul si activitatea culturala. Sa mentionam si nivelul invatamantului filosofic, ilustrat de o serie de personalitati de vocatie, si activitatea publicistica atat de vie si framantata.

4. Exista o interferenta puternica intre elaborarile teoretice si pozitiile politice, astfel ca gandirea filosofica are o puternica implicatie si coloratura politica.

Handicapul nostru este ca trebuie sa raportam mereu istoria ideilor filosofice la evolutia ideilor politice si la istoria realitatilor politice. Interferenta dintre filosofic si politic este acum mai relevanta decat in alte epoci. Si daca am dispune de o imagine clara asupra confruntarilor politice si ideologice din epoca, tot ar trebui sa prelungim consideratiile noastre in plan politic pentru ca, un ganditor, discutand despre criza culturii, sugereaza sau da si o formula de evolutie a culturii romane, asa cum o vede el.

Curente si directii

O alta caracacteristica este data de tensiunile ideologice si culturale, de faptul ca spatiul gandirii filosofice este strabatut de puternice confruntari de idei intre tendinte opuse, pe toate planurile, dupa cum vom vedea. O sistematizare a acestor curente si personalitati este greu de facut. Dar, din necesitati didactice, putem incerca o clarificare a tabloului.

Pornind de aici, din perspectiva confruntarilor de idei care opun personalitatile, sunt posibile mai multe sistematizari didactice, pe diverse planuri.

O axa a delimitarilor ar fi aceea dintre vechea generatie si noua generatie afirmata in epoca. Vechea generatie de ganditori era constituita din "maiorescieni", precum C.R.Motru, P.P.Negulescu, , Simion Mehedinti, iar noua generatie, intrata in arena in timpul sau dupa razboi, din tinerii pe atunci , , Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, , Micea Vulcanescu, .

Maiorescienii sunt de obicei universitari si rationalisti, aplecati spre stiinta, spre constructii sistematice, cu disciplina severa a gandirii, orientati spre progres si democratie. Tinerii intelectuali, cei mai multi, sunt eseisti, fragmentari, cultiva publicistica, gandirea libera, fac procesul rationalismului si sunt inclinati, un segment masiv al lor, spre spiritualism si intuitionism, spre traire si viata, sondeaza pasiunile si framantarile psihologice, elanul vital, ispititi politic de miscari radicale si fac o critica accentuata a democratiei burgheze, unii dintre ei sunt aplecati spre ortodoxism si spre fondul autohtonist.

Din vechea generatie, dar dintr-o scoala de gandire opusa lui Maiorescu, mai sunt activi Parvan si Iorga, cu mari sinteze acum si cu influenta puternica in mediile studentesti, ca si altii, precum Lovinescu, Ibraileanu sau Stere. b. Alta axa de departajare ar fi aceea dintre rationalism si irationalism. Sa nu uitam ca si pe plan european perioada interbelica este una de criza a liberalismului clasic, de criza a rationalismului clasic, de cautari si reconstructii filosofice pe baze noi, aduse de psihanaliza, de filosofia limbajului, de lingvistica, de avantul antropologiei culturale, continuate si dupa razboi.

Orientarea dominanta este considerata cea rationalista, militanta pentru valorile democratiei si ale umanismului. Aici intra lotul masiv al ganditorilor romani: Motru, Negulescu, Stefan Zeletin, Lovinescu, Dimitrie Gusti (si cei mai multi dintre cei grupati in Scoala sociologica de la Bucuresti), D.D.Rosca, Mircea Florian, , Mihai Ralea, , , Tudor Vianu, Camil Petrescu etc.

Orientarea rationalista este diversa si se manifesta inclusiv in mediile universitare si academice, in revistele stiintifice, se exprima si in mediile literare si publicistice. Elocvente sunt revistele conduse de Motru (“Ideea europeana”, “Revista de psihologie” si “Revista de filosofie”) sau cea de Lovinescu, "Sburatorul"; revista "Viata romaneasca" - cu vechii ei mentori C-tin Stere si Garabet Ibraileanu, la care se adauga, cu acelasi crez democratic, rationalist si modern, tinerii intelectuali precum Mihai Ralea.

Poporanismul, cu formula democratiei rurale si a dezvoltarii agricole este absorbit de doctrina taranista, reelaborata in contextul epocii, pe alt palier teoretic, de Virgil Madgearu si de doctrinarii statului taranesc. Avem acum un rationalism nou reformat, diferit de cel clasic, dogmatic si formalist, detasat de pozitivism, o incercare de a refundamenta rationalismul filosofic, interesat de o reconstructie filosofica, proiect in care intra Mircea Florian, Mihai Ralea si Tudor Vianu, cu contributii exceptionale in axiologie, teoria culturii si antropologie, si DD Rosca.

Aceste departajari nu se suprapun. Un ganditor rationalist, in esenta, precum C.R.Motru, este exponent al unor pozitii conservatoare, iar un trairist zbuciumat si un eseist stralucit din tanara generatie, precum Cioran, este violent anti-traditionalist.

2. POLITICI SI STRUCTURI CULTURALE

Reconstructia sistemului de invatamant

Intregirea statala a Romaniei reclama politici si strategii menite sa cimenteze unitatea de fond a societatii romanesti, sub raport economic si cultural. Pentru a forma o entitate functionala, capabila sa intre intr-o noua etapa a modernizarii, statul roman trebuia sa integreze realmente Transilvania, Bucovina si Basarabia intr-un organism cu structuri centralizate si consolidate.

Aceste provincii, intrate acum in componenta statului roman, veneau cu structuri administrative si culturale eterogene, iar sub raport demografic ele cuprindeau, pe langa populatia romaneasca, si numeroase minoritati etnice. Imperativul integrarii nationale s-a realizat printr-un amplu program de unificare legislativa, institutionala, economica si culturala, pe suportul noii Constitutii din 1923.

Un element major al acestui program a fost unificarea sistemului de invatamant, atat sub raport institutional, cat si in privinta continutului educational. Treptat, legislatia in domeniul educatiei a dus la formarea unui sistem unificat de invatamant si la ridicarea nivelului general de cultura.

Sistemul educational a fost redimensionat si sprijinit masiv prin fonduri de la bugetul statului, iar invatamantul primar a fost prelungit de la patru la sapte clase, astfel ca, la sfarsitul perioadei interbelice, numarul stiutorilor de carte reprezenta circa 80 la suta (nivel foarte ridicat comparativ cu multe state europene).

Sub conducerea ministrului Constantin Angelescu (1922-1926), autorul unui program numit “ofensiva culturala”, sistemul de invatamant a fost reformat si modernizat sub toate aspectele. Aceeasi tendinta de reforma a fost continuata si de alti ministri ai invatamantului, precum Dimitrie Gusti (1932- 1934).

Factorii politici au inteles importanta strategica a acestui program si au sprijinit, prin investitii consistente, dezvoltarea bazei materiale a invatamantului si a retelei sale institutionale. Astfel, din 1918 pana in 1938, numarul scolilor si al elevilor a crescut de circa patru ori, iar al corpului didactic de peste cinci ori. Invatamantul liceal din Romania, care imbina nivelul teoretic cu cel practic (licee agricole, industriale, sanitare, scoli de arte si meserii etc.), era recunoscut ca unul dintre cele mai bine organizate pe plan european.

Invatamantul superior s-a dezvoltat intr-un mod exploziv; structurile sale anterioare s-au consolidat, paralel cu diversificarea gamei de specializari, pentru a acoperi necesitatile complexe al unei societati moderne. Pe langa universitatile cunoscute, de la Bucuresti, Iasi, Cluj, Cernauti si Chisinau, au aparut institute politehnice, academii de profil comercial, industrial si agronomic, de muzica si arta dramatica, de arhitectura si de arte plastice, precum si Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti.

Numarul de studenti a crescut de peste patru ori. Aceste institutii, care s-au afirmat prin standardul ridicat al procesului didactic si valoarea corpului profesoral, au devenit centre culturale puternice, in care s-au format elitele economice, politice, intelectuale si artistice ale perioadei, stimuland dezbaterile intelectuale si activitatea de cercetare stiintifica.

Personalitatile care domina acum spatiul cultural au dat stralucire si invatamantului romanesc, care a beneficiat de mari dascali, precum Nicolae Iorga, Vasile Parvan, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Virgil Madgearu, Simion Mehedinti, C-tin Radulescu-Motru, Ion Petrovici, P.P.Negulescu, D.D.Rosca, Tudor Vianu, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Nichifor Crainic, G. Calinescu, Dumitru Staniloaie.

Din nefericire, toata aceasta efervescenta culturala va lua sfarsit in mod abrupt odata cu sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si al instaurarii regimului ateu communist, care a rupt Romania de la cursul firesc pe care se asezase. O caracterizare a acestei perioade, poate anul viitor…

Va multumesc!