PRELUDIUL CULTURAL AL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

Ion NEGREI, Institutul de Istorie al AȘM

Abstract. The process of political emancipation of Bessarabian Romanians in 1917- 1918, in the background of democratic evolutions in Russia after the February 1917 Revolu- tion was supported by a movement for national renewal and reclaiming of the ethnic identity. The cultural renewal in the Bessarabian space amplified when Bessarabia (the Moldavian Democratic Republic), on January 24, 1918, proclaimed its political independence by voting a new declaration of the Sfatul Țării, an event that opened new perspectives for national and cultural expressions. In the new political context, the national cultural organizations existing in the space between Prut and Dniester, even if they were modest, were supported by Romanian cultural institutions. Performances in Chisinau by the National Theatre in Iasi, during January-February 1918, and the concerts in front of the Bessarabian audience of the Iasi Symphonic Orchestra, conducted by maestro George Enescu, in March 1918, when Sfatul Tarii was voting the Declaration of Union between Bessarabia and Romania, were a first occasion for familiarizing the Bessarabian public with the authentic Romanian cultural values, from which it was alienated during the century of Tsarist rule.

1. Preliminarii Conform Dicționarului explicativ al limbii române, preludiu înseamnă partea introductivă a unei compoziții muzicale mai ample; fig. ceea ce anunță, precedă sau pregătește o acțiune sau un eveniment de anvergură; acțiune pregătitoare. Activitățile politice în vederea pregătirii evenimentului Unirii din 27 martie 1918 au fost susținute de manifestări culturale pe potriva momentului istoric. Reviri- mentul cultural pe care îl trăiau românii basarabeni la începutul anului 1918 a fost comparat de către publicistul George Tofan cu o ploaie curată peste un sol cuprins de secetă. „Pe pământul uscat al Basarabiei, constata ziaristul de la România Nouă, cade de o bucată de vreme o binefăcătoare ploaie, o ploaie de acelea care au darul divin de a preface o pustietate tristă într-o grădină fermecătoare: e ploaia culturii naționale, pe urma căreia tot ce a fost uscat și veșted reînvie și începe o viață nouă”. Cu alte cuvinte, în iarna-primăvara anului 1918, în Basarabia se derula un proces de recuperare a identității etnice, o renaștere a conștiinței naționale a unui neam „al cărui suflet un veac întreg a trăit în întuneric și frig”1.

1 România Nouă, nr. 60, 31 martie 1918, apud O. Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, Editura Eminescu, București, p. 370. 364 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

2. Primele turnee ale Teatrului Național din Iași la Chișinău La invitația Societății de iluminare culturală Făclia (președinte – învățătorul Va- sile Țanțu, pe atunci și liderul Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării), la 23 ianuarie 1918, la Chișinău sosește, în primul său turneu în Basarabia, trupa Teatrului Național din Iași în frunte cu directorul acestuia, scriitorul Mihail Sadoveanu2. Naționalul ieșean a debutat la Chișinău la 24 ianuarie 1918, zi mare și remarca- bilă în istoria națiunii române și a ramurii moldovenești a acesteia. Ziua de debut a trupei ieșene la Chișinău a fost aleasă nu întâmplător. În această zi, românii marcau aniversarea a 59-a de la Unirea Principatelor Române. Suplimentar la acest moment aniversar, pentru ziua respectivă, deputații Sfatului Țării programaseră ședința le- gislativului basarabean, care urma să proclame independența Republicii Democra- tice Moldovenești. Conform celor programate, ședința Sfatului Țării s-a deschis în seara de 23 ianuarie 1918, s-a desfășurat într-o atmosferă de mare însuflețire și s-a încheiat după miezul nopții, când era deja 24 ianuarie. Declarația de independență, adoptată cu unanimitate de voturi, reprezenta actul istoric oficial prin care Republi- ca Democratică Moldovenească (Basarabia) se despărțea definitiv de Rusia3, sub a cărei stăpânire se aflase mai bine de o sută de ani. Parlamentul Basarabiei își motiva această decizie de importanță majoră în felul următor: „Înfrățiți prin sângele vărsat sub steagurile revoluției, noi ne‑am arătat dorința neclintită să trăim în unire cu re- publicile ce s‑au înființat pe pământul fostei împărății rusești, alcătuind toți la un loc marea Republică Democratică­ Federativă Rusească. Dar vremurile sunt schimbătoare și împrejurările politice­ de azi împiedică cu desăvârșire înfăptuirea acestei uniri. Republica Democratică a Ucrainei, vecina noastră de peste Nistru, s‑a proclamat neatârnată­ și noi astfel ne‑am despărțit de Rusia și republicile alcătuite în vechile­ ei hotare. În astfel de împrejurări și noi suntem siliți să ne proclamăm, în unire cu voin- ța norodului, Republică Democratică­ Moldovenească slobodă, de sine stătătoare­ și neatârnată, având ea singură dreptul de a‑și hotărî soarta în viitor...”4. Ședința Sfatului Țării din 23-24 ianuarie 1918 s-a încheiat cu aplauze frenetice, s-au scandat lozinci de încuviințare a deciziilor luate, deputații l-au purtat pe brațe pe președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț. Întreaga asistență trăia o stare de euforie generală. „Când va răsări soarele, noi vom vedea pe străzile orașului nostru mari solemnități. Și în această zi deosebită noi ne-am proclamat independența!”5 – rostea solemn de la tribuna Sfatului Țării, în prima oră a zilei istorice de 24 ianuarie 1918, , ministrul Instrucțiunii Publice, cel care a prezentat în ședință ra- portul referitor la proclamarea independenței. Într-adevăr, zorii zilei de miercuri, 24 ianuarie 1918, găseau Chișinăul pregătit pentru a marca Unirea Principatelor Române, contopită organic cu Ziua Independenței

2 Sfatul Țării, nr.17, 23 ianuarie 1918. 3 I. Negrei, Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, în Cugetul. Revistă de istorie și științe umanistice, martie 1998, pp. 77-81. 4 Șt. Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Chișinău, 1993, p. 198. 5 Sfatul Țării, nr. 19, 26 ianuarie 1918. ION NEGREI 365

Republicii Moldovenești. Clădirile din oraș erau pavoazate cu drapele naționale tri- colore. Deși era zi lucrătoare, autoritățile suspendaseră activitatea diferitor instituții, a școlilor, a unităților de comerț etc. Festivitățile au început cu o liturghie solemnă la Catedrala orașului, oficiată de către arhiepiscopul Anastasie, asistat de un sobor de 24 de preoți. Au fost prezenți membrii Guvernului și Parlamentului Republicii Moldove- nești, ofițeri români, mulți orășeni și locuitori ai satelor din împrejurimi. La sfârșitul slujbei religioase, arhiepiscopul Anastasie (rus de origine) a rostit o cuvântare prin care a salutat statele aliate, România și armata ei, care a venit în ajutorul Basarabiei. Mai apoi, mulțimea a asistat la parada militară comună a oștilor moldovenești și celor românești, paradă primită de generalul Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei a XI- a. În timp ce trupele treceau în pas cadențat prin piața centrală a orașului, deasupra ei planau șase avioane, acțiune ce a imprimat o nuanță spectaculoasă sărbătorii6. La ora prânzului, generalul Ernest Broșteanu, cu ocazia Zilei Unirii Principate- lor, a oferit o recepție, în onoarea autorităților Republicii Moldovenești și a organiza- țiilor obștești. Tema majoră în discursul public din acele zile era ideea unirii tuturor provinciilor românești cu Regatul României. Subiectul a fost abordat în practic toate discursurile participanților la recepție. Dacă președintele Ion Inculeț s-a pronunțat în acest sens într-o formă mai voalată, ceilalți oratori – , Daniel Ciugu- reanu, , Teodor Neaga și alții – au vorbit mult mai deschis, iar Pavel Gore, președintele Societății Culturale a românilor din Basarabia, și-a încheiat discursul cu exclamația „Trăiască Unirea!”7. În final, cei prezenți la recepție au ieșit în stradă și au încins Hora Unirii. Ziarul România Nouă (sub acest nume apărea, începând cu ziua de 24 ianuarie 1918, fosta gazetă Ardealul, redactată de ) scria următoarele: „Lumea era în culmea fericirii; vedeau doar cum visurile înaintașilor noștri și chiar ale noastre prind trup. De acum neamul nostru și-a început și în mod concret opera lui de întregire”8. Directorul Naționalului ieșean, Mihail Sadoveanu, participant la festivități, descria în cuvinte meșteșugite atmosfera plină de entuziasm ce domnea în acea zi la Chișinău: „La Cazino [Sala Adunării Nobilimii din Chișinău, unde s-a desfășurat recepția], se primesc felicitările. Se țin cuvântări calde. Apoi, deodată, spontan, toată lumea iese afară. Muzica intonează Hora Unirii și frați cu frați din Basarabia, din România și din celelalte țări ale neamului românesc se prind de mână și, în șiraguri, în mijlocul uralelor, încep dansul înfrățirii. E o însuflețire de nedescris. Nimeni nu s-a așteptat la aceasta. Hora aspirațiilor noastre seculare se întinde sub cerul senin al Chișinăului – și pretutindeni în juru-mi văd fețe strălucind de veselie și ochi plini de rouă”9. În continuare, în aceeași sală, s-a ținut „o șezătoare literară la care s-au citit poezii, iar horul moldovenesc a cântat cântece patriotice și naționale românești”10.

6 Ibidem. 7 I. Negrei, Cronica zilei de 24 ianuarie 1918, la Chișinău, în Destin românesc. Revistă de istorie și cultură, nr. 3 (61), 2009, pp. 12-26. 8 România Nouă, nr. 9, 27 ianuarie 1918, apud O. Ghibu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revo- luționară (1917-1918.) Amintiri, Universitas, Chișinău, 1992, pp. 519-520. 9 România (Iași), nr. 330, 31 ianuarie 1918, apud O. Ghibu, Oameni între oameni..., pp. 161-162. 10 Cuvânt Moldovenesc, nr. 11 (326), 31 ianuarie 1918. 366 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

Acordul final în suita de manifestări culturale din ziua de 24 ianuarie 1918 a fost înscris de actorii Teatrului Național din Iași, sosiți la Chișinău. În seara de 24, spectatorii au admirat jocul strălucit al maeștrilor scenei românești în drama Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri. În ziua următoare, 25 ianuarie, a avut loc o altă șezătoare literară, în cadrul căre- ia Mihail Sadoveanu a citit în fața unui numeros public mai multe fragmente din cre- ația lui Ion Creangă11, iar seara s-a dat cea de-a doua reprezentație teatrală, cu piesa Răzvan și Vidra de B. P. Hașdeu, „cunoscut scriitor moldovan basarabean”, cum era prezentat pe afișele lansate în ajun. La sfârșitul seratei, Vasile Țanțu, președintele So- cietății culturale Făclia, a citit, în fața celor prezenți – spectatori și artiști – o adresă de mulțumire pentru spectacolele prezentate, în care se exprima năzuința românilor basarabeni „de a fi și ei cândva uniți cu toți românii și de a alcătui cu toți la un loc o Românie nouă”. În amintirile sale, Pan Halippa, participant la aceste evenimente, menționează că, în semn de recunoștință, „artiștii au primit pe lângă o frumoasă cu- nună de lauri, lucrată în argint, și o impresionantă adresă de mulțumire”12. Adresa a fost apoi înmânată lui Mihail Sadoveanu, directorul Naționalului de la Iași. Mesajul lui Vasile Țanțu a fost întâmpinat cu multă însuflețire de cei prezenți, fiind întrerupt în câteva rânduri cu aplauze și cu exclamații: Trăiască România Mare!, Trăiască România Nouă! După încheierea spectacolului și a acțiunii de recunoștință, publicul entuziasmat a cerut ca orchestra militară să interpreteze imnul Deșteaptă-te, române! Conformându-se solicitării, orchestra a interpretat marșul, iar asistența a ascultat me- lodia revoluționarilor de la 1848 în picioare. Reflectând acest eveniment memorabil, ziarul România Nouă scotea în evidență pasajul din adresa citită de Vasile Țanțu, în care se afirma că românii din Basarabia își exprimă nădejdea că și provincia lor va fi „o parte întregitoare a României nouă de mâine”, și că pentru ei „astăzi, nu mai e hotar, și peste Nistru nu mai duce nici o punte, decât doar pentru a trece la cei o jumătate de milion de frați de-acolo, care s-au trezit și ei la viață națională”13. Mihail Sadoveanu, adânc mișcat de primirea ce li s-a făcut artiștilor ieșeni și de cuvintele de mulțumire venite din partea publicului spectator, în calitatea sa de președinte al Societății Scriitorilor Români, adresa „neamului moldovenesc din Ba- sarabia” un apel prin care îi îndemna pe frații din această parte „din țara lui Ștefan cel Mare și Sfânt” să se unească cu țara-mamă. În paginile ziarului România Nouă, marele maestru al cuvântului descrie cu multă forță de evocare durerea și suferința poporului român, provocată de răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Im- periul Rus, la 16 mai 1812: „Acum un veac și mai bine, împrejurări vrăjmașe ne-au răzlețit, și între noi, frați buni de același sânge, s-a ridicat ca un zid de negură. Apă- sați de groaza și întunericul țarist, fără libertate și fără lumină, ați trăit Dumnezeu știe cum. De la sufletul nostru la al vostru n-a putut trece nimic. Noi cei slobozi în pământul nostru românesc, priveam cu jale cum neamul nostru în Basarabia se întu- necă și se stinge, fără ca să-i putem da ajutor [...]. Dar a venit ziua slobozeniei. Peste apa cea blăstămată a Prutului s-a durat punte. A sosit ceasul cel mare întru care atâta

11 Ibidem. 12 Viața Basarabiei, 1942, nr. 4, pp. 1-6. 13 România Nouă, nr.10, 30 ianuarie 1918. ION NEGREI 367 am nădăjduit să ne întindem mâinile și să ne îmbrățișăm. A sunat ceasul înfrățirii, în care frate cu frate se caută. Am fost laolaltă odată țara lui Ștefan cel Mare și Sfânt, am luptat și am suferit împreună prin veacuri. A venit, fraților, vremea ca neamul moldovenesc să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui pentru limba noastră cea dulce. Cultura, limba și școala de-acum trebuie să ne unească pe veci, și nedespărțiți vom rămâne până la sfârșitul sfârșitului”. Mihail Sadoveanu își încheia apelul cu nemuritoarele versuri: „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată, /Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!”14. Dintr-o scrisoare din 31 ianuarie 1918 a lui Mihail Sadoveanu către Onisifor Ghibu, aflăm că înainte de a pleca din Chișinău după primul turneu teatral, directorul Naționalului de la Iași a convenit cu Vasile Țanțu, președintele Societății de ilumina- re culturală Făclia, în privința „organizării reprezentațiilor regulate de teatru la Chi- șinău și în Basarabia”. Revenit la Iași, Mihail Sadoveanu începea pregătirile pentru un nou turneu în Basarabia, de această dată cu spectacolele Apus de soare și Răzvan și Vidra. A expediat la Chișinău și partiturile cu note pentru corurile din eventualele spectacolele Cinel-Cinel și Baba Hârca, pe care intenționa să le aducă la Chișinău „ca să le învețe corul de acolo, iar noi să venim numai cu actorii”15.. La mijlocul lunii februarie 1918, trupa dramatică a Teatrului Național din Iași a revenit la Chișinău. În timpul acestei noi vizite, spectacolele au fost prezentate în sala Teatrului Societății Făclia, de curând deschis. La 13 februarie 1918, actorii Naționalu- lui din Iași au evoluat în spectacolul Răzvan și Vidra, după piesa lui B. P. Hașdeu16, iar a doua zi a fost prezentată drama în patru acte Apus de soare, după piesa scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, având în distribuție nume sonore ale scenei românești. Rolul lui Ștefan cel Mare a fost interpretat de Constantin Nottara, una dintre perso- nalitățile cele mai de seamă ale teatrului românesc. Pentru prima dată, strănepoților răzeșilor basarabeni le vorbea, firește, de pe scenă, cel mai mare și strălucit domn al Țării Moldovei, despre care în mediul basarabean circulau doar legende istorice. În percepția multora, Ștefan cel Mare era cea mai curată icoană a sufletului moldovenesc. Presa din Basarabia și cea vechiul Regat a reflectat pe larg turneele Naționa- lului din Iași la Chișinău. Publicistul de la România Nouă George Tofan califica drept „zile istorice” acele seri de iarnă17. Spectatorii basarabeni au avut prilejul de a cunoaște mari maeștri ai artei teatrale românești, dat fiind faptul că, în afară de C. Nottara, în trupa Naționalului ieșean, în acei ani (1916-1918), se regăseau artiști cu renume și de la Teatrul Național din București, și de la cel din Craiova, refugi- ați din cauza războiului în vechea capitală a Moldovei. Actrițele Aglaia Pruteanu, Olimpia Bârsan, actorii State Dragomir, Victor Antonescu, Miron Popovici, Vasile Brezeanu și alți maeștri ai scenei românești au produs o impresie de neuitat asupra spectatorului basarabean18. În ciuda faptului că mulți din spectatorii basarabeni încă nu erau familiarizați cu limba literară modernă în care au fost scrise dramele lui

14 România Nouă, nr. 11, 1 februarie 1918, apud O. Ghibu, Pe baricadele vieții.., p. 523-524. 15 O. Ghibu, Oameni între oameni..., p. 162. 16 Sfatul Țării, nr. 33, 13 februarie 1918. 17 România Nouă, nr. 23, 16 februarie 1918. 18 L. Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935). Schiță istorică, Chișinău, 2000, p. 12. 368 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

Vasile Alecsandri și Bogdan Petriceicu Hașdeu, spectacolele, dar mai ales șezătorile literar-artistice, cu participarea actorilor de la Iași și comunicarea cu Mihail Sado- veanu au lăsat urme adânci în conștiința basarabenilor, traumatizată de regimul țarist oprimator. Amintindu-și de acele zile, mai târziu, Pantelimon Halippa avea să scrie: „Se poate spune a fost atunci în capitala Basarabiei o sărbătoare care nu se va șterge niciodată din amintirea noastră”19. Alături de aprecierile elogioase, în presă au fost exprimate și unele opinii mai rezervate. Autorul cronicii publicate în ziarul Cuvânt Moldovenesc remarca, printre altele, că „limba în care e scrisă Fântâna Blanduziei e prea complicată pentru spec- tatorul basarabean, pe când piesa Răzvan și Vidra a fost mai accesibilă”20. Unele probleme de comunicare între actori și spectatori au fost semnalate de scriitorul Du- mitru Iov, care semnala, în 1919, că piesele Fântâna Blanduziei, Apus de soare (cu Nottara) și Răzvan și Vidra, jucate anul trecut „au lăsat rece pe basarabenii străini de anumite cunoștințe istorice”21. Spre sfârșitul lunii martie 1918, o altă trupă de la Iași a întreprins un turneu prin Basarabia. La 20 martie, ea a prezentat la Chișinău comedia muzicală Baba Hârca de Matei Millo și comedia într-un act Doi surzi, iar la 21 martie – Cinel-Cinel și Florin și Florica de Vasile Alecsandri. De aici trupa și-a continuat turneul basarabean la Orhei, Soroca și Bălți22. Situația teatrală la Chișinău și în Basarabia era contradictorie. Dacă pentru un segment important de spectatori exista problema comunicării și se atesta un deficit de cunoaștere a istoriei, literaturii și culturii românești, elitele din Basarabia nu erau prea entuziasmate de repertoriul alcătuit din „piese ușurele sau învechite”23, cum le califica un cronicar teatral. Condamnând o astfel de manieră de tratare a publi- cului spectator, renumitul actor român Ion Manolescu menționa: „Este o greșeală să ne închipuim că cei din Basarabia, Bucovina sau Ardeal n-au habar de teatru și trebuie să începem cu vodevilurile lui Alecsandri, care au fost bune, însă la epoca lor”24. Într-adevăr, publicul spectator din Basarabia avusese prilejul, încă prin anii 1908-1910, dar și mult mai devreme, să privească spectacole după piesele lui Vasile Alecsandri atât în interpretarea trupei de artiști amatori conduse de Gheorghe Ma- dan, actor la Teatrul Național din București, cât și de trupele de artiști români sosiți anterior în Basarabia, care la fel aveau în repertoriul lor aceste piese25. O abordare superficială a politicii repertoriale îi făcea pe unii basarabeni (și nu numai pe ei) să creadă că România „n-are nici repertoriu teatral, nici artiști”26 de valoare, lucru care nu corespundea realității. Problemele de ordin financiar, care, fără îndoială, erau pre- 19 Viața Basarabiei, 1942, nr. 4, pp. 1-6. 20 Cuvânt Moldovenesc, 31 ianuarie 1918, apud L. Cemortan, Teatrul Național din Chișinău..., p. 275. 21 Rampa, 19 iulie 1919, apud L. Cemortan, Teatrul Național din Chișinău..., p. 275. 22 România Nouă, 29 martie 1918. 23 Sfatul Țării, 19 octombrie 1919. 24 Rampa, 27 ianuarie 1919, apud L. Cemortan, Teatrul Național din Chișinău..., p. 275. 25 T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, București, 1975, p. 842; A. Dănilă, Opera din Chișinău. Privire retrospectivă, Chișinău, 2005, p. 10. 26 Sfatul Țării, 19 octombrie 1919. ION NEGREI 369 zente la moment nu puteau fi un impediment în selectarea și trimiterea în Basarabia a unei trupe alcătuite din cei mai buni artiști, „cu piese alese din repertoriul românesc clasic și modern”. În corespondența publicată în ziarul Sfatul Țării, din care am citat, se sublinia că, „gustul de teatru este deosebit de dezvoltat în Basarabia și succesul moral va fi fără îndoială cel așteptat”27.

3. Turneul Orchestrei simfonice de la Iași. George Enescu la Chișinău Competența și gustul rafinat al basarabenilor în materie de cultură muzicală a fost demonstrat cu ocazia turneului la Chișinău al Orchestrei simfonice de la Iași, în frunte cu maestrul George Enescu. Invitat în capitala Basarabiei de transilvăneanul Onisifor Ghibu, moldoveanul George Enescu avea misiunea ca, prin concertele sus- ținute, să demonstreze basarabenilor, „atât moldovenilor, cât și rușilor, că avem și noi (românii – n.n.) artă și mari artiști”28. Astfel, la sfârșitul lunii martie 1918, la Chișinău, care avea faima de oraș muzical (aici activa o secție a Societății Imperiale ruse de muzică, o școală de muzică și două clase muzicale), sosește în primul său turneu artistic în această parte a spațiului românesc marele violonist, compozitor și dirijor român George Enescu. A venit la Chișinău cu o pleiadă întreagă de muzicieni (cu întreaga orchestră) „ca să se vază-n Basarabia că la noi sunt multe elemente, și bune, nu numai câte unul ici-colea”29. Gazeta România Nouă făcea următoarea prezentare maestrului George Enescu: „neîntrecutul artist, care va da zilele acestea trei mari concerte la Chișinău, este una din cele mai frumoase glorii pe care le-a dat până acum poporul român, […] este un nume atât de cunoscut și de iubit dincolo de Prut, dar cu totul necunoscut în Basara- bia”30. Vinovat de o atare stare de lucruri se face regimul de oprimare țaristă. „Prutul a fost, vreme de o sută de ani, un zăgaz atât de puternic, încât a împiedicat aproape cu totul legăturile sufletești dintre frații de aceeași limbă. Moldovenii din Basarabia nu știau nimic din tot ce se petrecea la românii din celelalte părți; ei nu cunoșteau pe oamenii mari ai neamului, ba nici chiar pe aceia care au ieșit din mijlocul lor, ca de pildă pe A. Donici, Al. Russo, B. P. Hașdeu ș. a.”31. În Sala Mare a Adunării Nobilimii din Chișinău, orchestra simfonică sub ba- gheta maestrului George Enescu a susținut trei splendide concerte. La 24 martie 1918, G. Enescu a dirijat Orchestra simfonică din Iași, avându-l ca solist la pian pe Nicu Caravia. S-a cântat Uvertura Oberon de Weber, Concertul nr.1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski, Simfonia nr. 7 de Beethoven și o piesă de Saint-Saens. Al doilea concert de muzică simfonică, tot cu maestrul Enescu la pupitrul dirijoral, a avut loc duminică, 25 martie 1918, soliști fiind Flor Breviman și Socrate Barozzi. S-a interpretat Carnavalul de Paris de Svendsen, Concertul în la-minor, pentru vio- loncel și orchestră de Klughardt, Dansul macabru de Saint-Saens și Simfonia nr.5 de Beethoven. Publicul a rămas copleșit de prestația orchestrei și măiestria dirijorului. 27 Ibidem. 28 A. Dănilă, op. cit., p. 14. 29 Ibidem. 30 România Nouă, 23 martie 1918. 31 Ibidem. 370 CENTENAR SFATUL ȚĂRII

Cel de-al treilea spectacol, concertul solo al maestrului în cadrul acestui turneu, a fost susținut la 28 martie 1918, a doua zi după înfăptuirea mărețului act al Unirii Basarabiei cu România. Sub acompaniamentul orchestrei simfonice dirijate de Jean Bobescu, maestrul George Enescu a interpretat la violină piese din creația marilor compozitori ai muzicii universale. S-au interpretat concerte de Ceaikovski și Saint- Saens, Simfonia spaniolă de Lalo. Cronicarul de la ziarul România Nouă relata en- tuziasmat că publicul „a rămas cu desăvârșire vrăjit”. La sfârșitul concertului, sala, cuprinsă de „o însuflețire fără margini” a izbucnit în aplauze și ovații îndelungate, l-a rechemat la rampă mereu și a făcut să cadă pe scenă, la picioarele maestrului „cuceritor de suflete”, o ploaie de flori32. Într-un interviu acordat corespondentului ziarului România Nouă, maestrul Enescu mărturisea că a găsit la Chișinău „un public amator și doritor de lucruri frumoase, că din atitudinea ce-a observat-o, se desface o notă de cultură serioasă”33. Maestrul a rămas plăcut impresionat de „participarea largă a rușilor la aceste concerte”34. Solicitat să se pronunțe asupra muzicii rusești, maestrul a menționat că „școala muzicală rusească e bună, mai bună decât a englezilor și poate fi pusă îndată după cea franceză și germană. În tot cazul e mult mai interesantă decât a italieni- lor”35. Atingerea avută cu publicul artistic/muzical rusesc de la Chișinău i-a oferit maestrului prilej să evoce concertele date la Petrograd și Moscova în anul 1909. În acel turneu, primul de altfel în Rusia, pe Enescu l-a atins în mod straniu atitudinea neașteptată a publicului rusesc față de rapsodiile românești. „Aceste rapsodii – ne- cunoscute rușilor – li se păreau ceva nerespectuos în programul clasic ilustrat de celebrități muzicale, pe când aceleași rapsodii au impresionat la Paris și Berlin”36. Maestrul Enescu aprecia Basarabia ca „un giuvaer în toate privințele”, considera de datoria sa și îi îndemna pe contemporani „să ajute prin toate mijloacele trezirea poporului la viața culturală și artistică, făcându-le fraților noștri moldoveni tot bi- nele de care au fost privați atâta vreme”37. Noblețea maestrului Enescu într-adevăr s-a dovedit a fi fără margini. Mijloacele colectate la concertele susținute la Chișinău au fost donate refugiaților ardeleni aflați în Basarabia, copiilor orfani ai soldaților moldoveni căzuți în război și Societății de iluminare culturală Făclia din Chișinău. Aflarea la Chișinău, timp de aproape o săptămână, i-a oferit maestrului prilej să cunoască îndeaproape realitățile artistice și muzicale ale orașului. În acest sens, Enescu a schițat un proiect de construcție culturală pentru Basarabia. Considera ab- solut necesară întemeierea unui conservator național la Chișinău, care, în opinia sa, ar avea o „mare însemnătate artistică și națională”. Potențialul muzical local per- mitea realizarea acestui proiect. „Școala muzicală de aici se poate dezvolta la un conservator serios de muzică”, puncta maestrul. La Chișinău, G. Enescu găsea sufi- ciente elemente muzicale pentru înființarea unei orchestre simfonice. Proiectul său

32 România Nouă, nr. 59, 30 martie 1918. 33 I. Mateiu, Renașterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea națională, București, 1921, p. 103. 34 Ibidem, p. 104. 35 Ibidem. 36 Ibidem, p. 105. 37 Ibidem. ION NEGREI 371 de construcție culturală mai prevedea înființarea la Chișinău a unei universități și a unui muzeu de artă românească38. Revenit la Iași, maestrul Enescu a împărtășit ziarului Teatrul de mâine impresii- le sale despre turneul de la Chișinău, precum și planul de construcție culturală pentru Basarabia. „Eu aș dori, menționa maestrul, să creez acolo (la Chișinău – n.n.) nu numai o Societate muzicală, ci un Conservator și o Operă stabilă, cu o orchestră bine organizată, dar aceasta necesită fonduri mari. Trebuie, însă, realizat cât de curând așa ceva, căci, pe lângă unirea formală ce s-a făcut (este vorba de Unirea Basarabiei cu România, votată de Sfatul Țării din 27 martie 1918 – n. n.), mai trebuie și o unire sufletească, pentru a arăta fraților basarabeni că aici, la noi, există o cultură bine determinată”39. Cuprins în polemica ce se întreținea la acel moment la Iași și în alte centre culturale românești despre nivelul cultural al basarabenilor, Enescu găsea de cuviință să menționeze următoarele: „Publicul basarabean a știut să aprecieze ade- vărata valoare a concertelor simfonice. Lumea de acolo este în mare parte cultă. De aceea este foarte răsfățată, iar noi i-am trimis lăutari, dansatori și artiști de operetă cu „Baba Hârca”, ceea ce i-a făcut pe frații noștri basarabeni să creadă că suntem mai înapoiați decât dânșii. Concertele noastre, deci, au făcut un mare contrast și au fost îndeajuns de bine apreciate”40. La rândul lor, basarabenii au pus o notă înaltă prezenței enesciene la Chișinău. „Venirea lui Enescu în Basarabia, scria corespondentul de la România Nouă, are o importanță culturală epocală, mărită prin împrejurările în care s-a petrecut. Prin genialitatea artei sale fără termeni de comparație, pe care ca s-o zugrăvească limba e prea săracă, cuvintele prea banale și tocite și pana omului de rând prea neputincioa- să, el a făcut pentru trezirea și întărirea neamului nostru mai mult decât s-ar fi putut face în ani de propagandă stăruitoare”41. Procesul de emancipare politică, parcurs de românii basarabeni în anii 1917-1918 pe fundalul evoluțiilor democratice din Rusia de după revoluția din februarie 1917, a fost susținut de o amplă mișcare de renaștere națională și de recuperare a identității etnice. Revirimentul cultural din spațiul basarabean s-a amplificat în condițiile în care Basarabia (Republica Democratică Moldovenească), la 24 ianuarie 1918, și-a procla- mat independența politică prin votarea în acest sens a unei declarații de către Sfatul Țării, eveniment ce a deschis noi perspective de manifestare națională și culturală. În noul context politic, organizațiile culturale naționale, modeste de altfel, existente în spațiul dintre Prut și Nistru au fost susținute de instituțiile de cultură din România. Spectacolele prezentate la Chișinău de Teatrul Național din Iași, în lunile ianuarie-fe- bruarie 1918, și concertele susținute în fața publicului basarabean de către Orchestra simfonică de la Iași, sub bagheta maestrului George Enescu, în martie 1918, în zilele când Sfatul Țării a votat declarația de Unire a Basarabiei cu România, au constituit un prim prilej de cunoaștere de către publicul basarabean a valorilor culturale autentice românești, de care acesta a fost înstrăinat pe parcursul secolului de stăpânire țaristă.

38 Ibidem,, pp. 104-105. 39 Teatrul de mâine, 18 aprilie 1918, apud A. Dănilă, op. cit., p. 16. 40 Ibidem. 41 România Nouă, 30 martie 1918.