Sesiunea Comunicări Ştiinţifice

SOCIETATEA ACADEMICĂ HYPERION UNIVERSITATEA HYPERION FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE, UMANISTE ŞI ALE NATURII

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

ŞTIINŢE POLITICE

2013

EDITURA VICTOR Bucureşti, 2013

Comitetul director: Prof.univ.dr. Sever Spânulescu, Rectorul Universităţii Hyperion Prof.univ.dr. Anca Gheorghiu, Preşedintele Senatului Universităţii Hyperion Prof.univ.dr. Ştefan Păun, prorector Universitatea Hyperion Prof.univ.dr. Iulian Cârţână, Universitatea Hyperion Conf.univ.dr. Corina Ene, prorector Universitatea Hyperion Conf.univ.dr. Dorel Bahrin, Universitatea Hyperion

Comitetul de Redacţie: Conf.univ.dr. Dorel Bahrin, Universitatea Hyperion Prof.univ.dr. Leonida Moise, Universitatea Hyperion Prof.univ.dr. Dănuţ Mircea Chiriac, Universitatea Hyperion Lector.univ.dr. Ioana Alexe, Universitatea Hyperion Lector univ.dr. Florin Grecu, Universitatea Hyperion

Secretariatul ştiinţific: Conf.univ.dr. Dorel Bahrin, Universitatea Hyperion – redactor şef Lector.univ.dr. Ioana Alexe, Universitatea Hyperion – redactor

Ştiinţele politice, între clasic şi modern, la începutul secolului al XXI-lea

– mai 2013 –

Volum coordonat de: Conf.univ.dr. Dorel BAHRIN

ISSN 1844-4946

SOCIETATEA ACADEMICĂ HYPERION UNIVERSITATEA HYPERION FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE, UMANISTE ŞI ALE NATURII

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

ŞTIINŢE POLITICE

2013

EDITURA VICTOR Bucureşti, 2013

Secretariatul ştiinţific: Conf.univ.dr. Dorel Bahrin, Universitatea Hyperion – redactor şef Lector.univ.dr. Ioana Alexe, Universitatea Hyperion – redactor

Ştiinţele politice, între clasic şi modern, la începutul secolului al XXI-lea

– mai 2013 –

Volum coordonat de: Conf.univ.dr. Dorel BAHRIN

ISSN 1844-4946

CUPRINS

Partea I

Regionalizarea – între deziderate politice şi exigenţele Uniunii Euro- pene ...... 9 Conf.univ.dr. Dorel Bahrin Rolul statului hegemonic în relaţiile internaţionale contemporane...... 21 Prof.univ.dr. Moise Leonida Aspecte teoretice privind democratizarea. Teoria păcii democratice ...... 33 Prof.univ.dr. Mircea-Dănuţ Chiriac Comunicarea electorală ...... 45 Lect.univ.dr. Ioana Valeria Alexe Evoluţia elitelor politice în perioada interbelică...... 55 Lect.univ.dr. Florin Grecu

Partea a II-a

Noile paradigme privind mediul de securitate european ...... 89 Student Mânican Romeo-Ionuţ Regimuri dictatoriale în România. Cazul regimului ceauşist...... 97 Studentă Al Hamdani Hanan Regimuri dictatoriale în România. Cazul dictaturii regale (1938-1940) . 105 Studentă Militaru Simona Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale – un catalog al drepturilor fundamentale ...... 113 Studentă Olteanu Daniela Roxana Contribuţia lui Kenneth Waltz la dezvoltarea neorealismului...... 121 Studentă, Udrea Teodora Constructivismul din perspectiva lui Alexander Wend ...... 127 Studentă Bleav Alexandra

PARTEA I

REGIONALIZAREA – ÎNTRE DEZIDERATE POLITICE ȘI EXIGENȚELE UNIUNII EUROPENE

Conf.univ.dr. Dorel BAHRIN

Abstract: Regionalization – between political goals and requirements of the European Union Today, Romania is no longer their own industry to create surplus value as the basis for a revival relevant, its own financial and banking system is less than 10%; Romanian private capital has fallen dramatically; approx. 3 million people work in other countries of which many specialists; a debt of 20 billion euros, the largest in modern and contemporary history of Romania, principally engaged in the International Monetary Fund, etc. For an eventual relaunch, Romania still has the energy and mineral resources, which sooner or later will be concessioned, depending on how. European funds in the 2014-2020 budget year and the outstanding and new partnership with China could unleash economic revival. On regionalization at the European level there is a strategic plan, seven years of cohesion policy takes into account the number of NUTS II regions in Europe and the level of development (GDP) of them in the current. So if Romania wanted to have another administrative division, had to notify the Commission by February 2013 for the new structure to operate in the EU system, in January 2015. Regionalization can still become a great opportunity, given that the project will be placed in a future draft Country – Romania 2020, or why not 2050. Keywords: regionalization NUTS – Nomenclature of territorial units for statistics, decentralization.

9 I. Consiliul Europei şi Uniunea Europeană – abordări istorice şi conceptuale privind regionalizarea

Problematica dezvoltării regionale a fost iniţial abordată în cadrul Consiliului Europei. În 1 anul 1957, Consiliul Europei a făcut primul pas în favoarea reprezentării puterilor locale prin înfiinţarea Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din Europa. În 1994, Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE) a fost înfiinţat în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din Europa. Planificarea teritorial-spaţială, ca prioritate strategică la nivel european, a fost abordată încă din anii ’60. În anul 1968 a fost publicat raportul „Planificarea regională, o problemă europeană”, elaborat de către Grupul de lucru al Consiliului Conferinţei Europene a Miniştrilor Responsabili cu Planificarea Spaţială. Raportul a fost dezvoltat, 15 ani mai târziu, în Carta europeană a amenajării teritorial-spaţiale, cunoscută sub numele de Carta de la Torremolinos (Spania), adoptată în 1983, de către miniştrii europeni responsabili cu amenajarea teritoriului, întruniţi în cea de a 6-a sesiune organizată sub auspiciile Consiliului Europei. Conform Cartei de la Torremolinos, obiectivele sale fiind: dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor, îmbunătăţirea calităţii vieţii, gestionarea responsabilă a resurselor naturale, protecţia mediului şi folosirea raţională a terenului. Prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene liderii UE decid înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CoR), ca adunare consultativă care le va da regiunilor şi oraşelor posibilitatea de a se face auzite în cadrul procesului decizional din UE şi va constitui o legătură directă între instituţiile de la Bruxelles şi cetăţeni. Conform tratatului, Comisia Europeană şi Consiliul UE au obligaţia de a consulta CoR în domeniile-cheie de interes regional. În martie 1994, CoR organizează prima sa sesiune plenară la Bruxelles. Din punct de vedere conceptual, Comitetul regiunilor, în Declaraţia sa asupra Regionalismului în Europa, adoptată în Adunarea

10 Generală de la Bâle, pe 4 decembrie 1996, defineşte la articolul 1.1 Regiunea – „fiind entitatea publică teritorială corespunzătoare nivelului imediat inferior celui de stat şi dotată cu un guvern care dispune de puteri politice proprii”. Comitetul Regiunilor este format în prezent din 353 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi), provenind din toate cele 28 de state membre. În anul 1999, Consiliul Informal al Miniştrilor responsabili cu planificarea spaţială din Uniunea Europeană a aprobat documentul „Perspectiva de Dezvoltare Spaţială a Europei-ESDP1”, dar a rămas doar un document consultativ, având în vedere că politica de planificare spaţială sau de dezvoltare spaţială nu era menţionată în tratatele europene. Proiectul de dezvoltare spaţială a Europei – ESDP a fost oprit, însă Comisia Europeană a rămas consecventă preocupărilor în domeniu, anul 2007, anul adoptării Tratatului de la Lisabona fiind şi anul în care Uniunea Europeană (UE) şi-a asumat ca obiectiv că „Uniunea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială precum şi solidaritatea între statele membre2”. Miniştrii responsabili de amenajarea teritoriului şi de dezvoltarea teritorială, în cooperare cu Comisia Europeană şi cu acordul Comitetului Regiunilor au lansat Agenda teritorială 2007. Ulterior Comisia Europeană, în anul 2008, a elaborat Cartea Verde privind Coeziunea Teritorială – Transfomarea diversităţii teritoriale într-un avantaj. (Green Paper on Territorial Cohesion), document ce face apel trimitere inclusiv la principiile enunţate în 1999 de ESDP. Miniştrii responsabili de amenajarea teritoriului şi de dezvoltarea teritorială, în cooperare cu Comisia Europeană şi cu acordul Comitetului Regiunilor, am revizuit Agenda teritorială lansată în 2007 şi am căzut de acord asupra noii Agende teritoriale a Uniunii Europene 2020 (AT2020). „Agenda Teritorială a Uniunii Europene

1 European Spaţial Development Perspectiv – ESDP 2 Tratatul privind uniunea Europeană, consolidat 2010, art. 3 alin. 3 11 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse” (ATUE 2020), adoptată în 19 mai 2011, reafirmă drept obiectiv comun al UE coeziunea teritorială. La pct. (8) se defineşte termenul de coeziune teritorială, cităm: „Considerăm că coeziunea teritorială reprezintă un set de principii pentru dezvoltarea teritorială armonioasă, echilibrată, eficientă şi durabilă. Aceasta creează oportunități egale pentru cetățeni şi întreprinderi, indiferent de locul unde se găsesc, permițându-le să-şi exploateze la maximum potențialul teritorial. Coeziunea teritorială consolidează principiul solidarității pentru a promova convergența între economiile teritoriilor mai dezvoltate şi mai puțin dezvoltate”. Priorităţile teritoriale pentru UE definite prin AT 2020 sunt: • promovarea dezvoltării teritoriale policentrice şi echilibrate; • încurajarea dezvoltării integrate în oraşe, regiuni rurale şi specifice; • integrarea teritorială în regiunile transfrontaliere şi transna- ţionale; • asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale puternice; • îmbunătăţirea conexiunilor teritoriale pentru indivizi, comunităţi şi întreprinderi; • gestionarea şi conectarea valorilor ecologice, peisagistice şi culturale ale regiunilor.

De asemenea, UE merge mai departe. În baza tratatului de la Lisabona a lansat proiectul macroeuroregiunilor prin două proiecte: Euroregiunea Marea Baltică – 8 state şi Euroregiunea Dunării (România Austria). Euroregiunile pot fi definite ca zone sau regiuni de interferenţă economică şi nu numai, în care două sau mai multe state valorifică în comun resursele materiale şi umane prin iniţierea şi derularea unor activităţi şi programe agricole, industriale, de transport şi comunicaţii, turistice, comerciale etc.

12 II. Aspecte generale privind organizarea administrativ-teritorială a României în perioada postbelică

Organizarea administrativ – teritorială reprezintă o activitate ce are drept scop constituirea pe teritoriul unui stat a mai multor unităţi administrative care să permită statului să poată conduce şi guverna societatea. În prezentul capitol se va relua doar procesul organizatoric, după 23 august 1944, prin care s-a ajuns la actuala împărţire administrativ – teritorială a României: Prin Legea nr. 5/1950 au fost desfiinţate cele 58 de judeţe (ca şi cele 424 plăşi şi 6.276 de comune rurale şi urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni (compuse din 177 de raioane, 148 de oraşe şi 4.052 de comune). Prin Constituţia R. P. România din 1952, numărul de regiuni a fost redus la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara şi, pentru prima dată după unire, s-a creat o entitate administrativă creată pe criterii etnice, Regiunea Autonomă Maghiară (redenumită în 1960 Regiunea Mureş Autonomă – Maghiară). Prin Decretul nr. 12/1956 s-au desfiinţat judeţele Arad şi Bârlad. Prin Legea nr. 2/1968 s-a revenit la tradiţia interbelică de împărţire administrativ – teritorială a ţării pe judeţe. (respective 39 judeţe, municipiul Bucureşti, 236 oraşe, dintre care 47 de municipii şi 2706 comune având în componenţă 13149 sate – la care s-au mai adăugat pe parcurs două judeţe (Călăraşi şi Giurgiu) – prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15 din 23 ianuarie 1981). În prezent sunt: 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Actuala Organizare administrativ – teritorială a României este reglementată în Constituţia României 1991, revizuită art. 3 alin. (3), Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată art. 20 – corespunzând organizării administrativ – teritoriale prevăzute în Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului 13 R.S. România, amendată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15 din 23 ianuarie 1981, încă în vigoare. Astfel, Constituţia României, revizuită, prevede la art. 3 alin. (3): Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. Unităţile administrativ-teritoriale, prevăzute de lege, sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Delimitarea, în anul 1998, a celor 8 „regiuni de dezvoltare” nu s-a făcut cu intenţia descentralizării administrative (de fapt, a descen- tralizării puterilor statului), ci în scopul atragerii fondurilor europene şi scopul birocratic al prezentării datelor statistice. În proiectul de revizuire a Constituţiei 2013 se prevedea în expunerea de motive, crearea unui sistem administrativ compatibil cu cel european, prin introducerea unui nou nivel administrativ-teritorial – regiunea, respectiv modificarea art. 3, 120-123 din actuala Constituţie. Decizia Curţii Constituţionale nr. 334/2013 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 5 iulie 2013, prin care se constată ca fiind constituţional pragul de 30% pentru validarea unui referendum de modificare a Constituţiei, sub condiţia aplicării acestei prevederi la 1 an de la adoptarea modificării, a blocat practic procesul de modificare a Constituţiei şi implicit promovarea unui act normativ privind o nouă împărţire administrativ-teritorială a României.

III. Descentralizarea, condiţie fundamentală a reuşitei procesului de regionalizare

Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană (UE) şi-a asumat ca obiectiv că Uniunea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială precum şi solidaritatea între statele membre.

14 Dar Uniunea nu a stabilit un calendar sau a promovat în acest sens un act normativ. De asemenea, Comisia Europeană, într-o recentă intervenţie, consideră că autorităţile din România ar trebui să-şi concentreze toate eforturile asupra absorbţiei fondurilor europene prin actualele structuri administrativ-teritoriale. Totuşi ce prevăd actualele reglementări concrete în domeniu: Regulamentul nr. 1059/2003 CE al Parlamentului European şi a Consiliului privind instituirea unui nomenclator comun al unităţilor teritoriale de statistică (NUTS), modificat prin: Regulamentul nr. 1888/2005 CE, Regulamentul nr. 105/2007 CE şi Regulamentul nr. 176/2008 CE

La Anexa nr. 1 prevede pentru România: NUTS 3 – cele 41 judeţe + mun. Bucureşti NUTS 2 – actualele 8 regiuni de dezvoltare1 prevăzute în Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională a României, care abrogă Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională a României.

1 Legea nr. 315/2004: 1. Regiunea de Dezvoltare Nord-Est – care grupează judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui. 2. Regiunea de Dezvoltare Sud-Est – care grupează judeţele Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Vrancea şi Tulcea. 3. Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia – care grupează judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman. 4. Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia – care grupează judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea. 5. Regiunea de Dezvoltare Vest – care grupează judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş. 6. Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest – care grupează judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş. 7. Regiunea de Dezvoltare Centru – care grupează judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu. 8. Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov – care grupează municipiul Bucureşti. 15 NUTS 3 – macroregiuni: nr. 1 (regiunile Nord-Vest şi Centru), nr. 2 (regiunile Nord-Est şi Sud Est), nr. 3 (regiunile Sud Muntenia şi Bucureşti-Bucureşti-Ilfov), nr. 4 (regiunile Sud-Vest Oltenia şi Vest). Regulamentul mai prevede că, dacă într-un stat membru nu există unităţi administrative de o dimensiune conformă cu nomenclatorul, acestea se constituie prin agregarea unui număr corespunzător de unităţi administrative existente, şi vor fi denumite unităţi neadminis- trative. Nu este vorba numai de date statistice comparabile. „Regu- lamentul” 1059/2003 este explicit: „Nomenclatorul NUTS împarte teritoriul economic al statelor membre… în unităţi teritoriale”. Este vorba aşadar în final de economia ţărilor respective. Date astfel raportate sunt prelucrate prin intermediul Eurostat – sistem gestionat de Comitetul Sistemului Statistic European1 (orga- nismul care răspunde de statistică în subordinea Comisiei Europene). Este adevărat că, din totalul fondurilor europene 35% sunt alocate dezvoltării regionale. Dar tot atât de adevărat este că, noul exerciţiu bugetar al UE 2014-2020 a fost negociat, iar banii europeni se vor derula în continuare prin mecanisme specifice – organisme de implementare ca: Unitatea de Management, Comitet de monitorizare, organisme intermediare regionale etc.

Procesul descentralizării

Noua Lege cadru a descentralizării nr. 195/2006 defineşte descentralizarea ca – transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

Fără o reală descentralizare, procesul regionalizării rămâne o operaţiune pur tehnică şi de imagine, devoratoare de noi resurs bugetare. Procesul descentralizării a început cu, Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, abrogată de prin Legea nr. 215/2001 a

1 Colaborează cu institutele naţionale de statistică. 16 administraţiei publice locale, republicată, a continuat cu Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, prin Legea cadru nr. 195/2006 a descentralizării, care abrogă Legea-cadru privind descentralizarea nr. 339/2004 şi prin recenta Lege (promovată prin asumarea răspunderii) privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică (atacată la Curtea Constituțională). Noua lege stabileşte că, în competenţele autorităţilor publice locale vor intra: – serviciile de sănătate publică la nivel judeţean; – administrarea plajelor turistice maritime şi fluviale, ale râurilor, pârâurilor; – administrarea sistemelor de gospodărire a apelor; – protecţia mediului, pescuit şi acvacultură; – administrarea unităţilor sportive şi de tineret, a taberelor şcolare, centrelor de agrement, caselor de cultură ale studenţilor, precum şi a cluburilor sportive de la nivel local; – dezvoltare şi promovare turistică; – organizează şi desfăşoară activităţi educative extraşcolare/de tip nonformal prin cluburile copiilor; – protejarea patrimoniului cultural de pe teritoriul judeţului.

IV: În loc de concluzii: analiza SWOT a proiectului privind Regionalizarea României

Puncte tari Puncte slabe

1. Regiunile vor avea bugete foarte 1. Modelul de descentralizare româ- mari. Vor primi atât banii corespun- nesc care se prefigurează nu ia în zători regiunii, cât şi sumele judeţelor calcul o reorganizare a comunelor şi şi ale administraţiei locale (comune, oraşelor şi nu vorbeşte despre des- oraşe, municipii. Adică până la de centralizarea fiscală, condiţii de bază 90% din bugetul central. pentru o reuşită a regionalizării.

17 2. Noua regionalizare va duce şi la o 2. Pericolele care pot apărea se referă adevărată descentralizare şi la con- la o politizare a procesului de centrarea deciziilor şi acţiunilor mai regionalizare, la creşterea birocraţiei mult la nivel local. şi a fenomenelor de corupţie la nivel local şi regional şi la adâncirea decalajelor între regiuni şi între zone

ale aceleiaşi regiuni.

3. De asemenea va scădea birocraţia. 3. Chiar dacă procesul de regio- Adică se va reduce numărul funcţio- nalizare se va realiza, banii europeni narilor publici, mai ales cei din vor fi gestionaţi tot la nivel central, ministere. Din moment ce cea mai de către Ministerul Fondurilor mare parte a deciziilor se ia la nivel Europene, Agenţiile de Dezvoltare regional, e firesc să se renunţe la o Regională vor funcţiona o perioadă bună parte din angajaţii de la centru, tot ca simple ONG-uri de utilitate dar şi la cei de la nivel judeţean sau publică, fără a avea o putere de local. decizie în managementul Progra- mului Operaţional Regional (POR) sau altor PO-uri.

4. Se estimează că prin formarea 4. Ungaria şi Polonia au beneficiat noilor regiuni fondurile europene ar de un lobby intens la Bruxelles, fi mai repede absorbite, proiectele având birouri de reprezentare regio- vizând infrastructura vor fi demarate nală, pentru promovare şi atragere de mult mai repede, iar rata şomajului fonduri. Ungaria şi Polonia au avut va scădea, adică va creşte ritmul de pentru perioada 2007-2013 câte un dezvoltare. POR pentru fiecare regiune NUTS 2, în funcţie de nevoile specifice ale fiecărei zone. Cu toate acestea, regionalizarea pentru Ungaria şi Slovacia nu a reprezentat, până în prezent un model de succes, deşi la gradul de absorbţie a fondurilor europene stau bine.

5. În viziunea reprezentanţilor UE, 5. Gerhard Stahl, secretarul general regiunile europene au rolul de a al Comitetului Regiunilor de la reduce diferenţele dintre zonele Bruxelles, care îi reuneşte pe aleşii bogate şi cele sărace dintr-o anumită regionali şi locali din Uniunea ţară. În acest sens, antreprenorii Europeană, apreciază că descen-

18 dintr-o anumită regiune pot primi o tralizarea reală a unei ţări poate dura serie de facilităţi economice, precum şi câteva generaţii. ajutoarele de stat regionale

6. Mai mult, la nivel local, instituţiile 6. Politica de coeziune şi politica de lasă de dorit la capitolul informa- dezvoltare rurală – prin caracterul lor tizare. Aşa că reducerea numărului integrator şi, într-o anumită măsură, funcţionarilor publici locali nu se va intersectorial – constituie instrumente putea face prea uşor, pentru că există cheie pentru încurajarea dezvoltării riscul ca multe servicii să devină teritoriale echilibrate a Uniunii nefuncţionale din cauza lipsei de Europene. angajaţi, dar şi a informatizării.

7. Principiul subsidiarității, atât de 7. O altă problemă pe care o pun necesar și destul de bine promovat la noile regiuni este aceea că multelor nivel european, este prea puțin resurse financiare ar putea fi redirec- aplicat. La alocarea de fonduri de la ţionate preferenţial către anumite nivel central trebuie avute în vedere elite locale, în condiţiile în care la criterii de necesitate și eficiență, ori nivelul judeţelor este cunoscut faptul acest lucru nu se respectă întot- că există relaţii clientelare, nepo- deauna. Orice guvernare locală tisme, cumetrii politice şi baroni trebuie să plece de la nevoile directe locali. ale comunității, ale cetățeanului. Din acest punct de vedere, regionalizarea poate rezolva această problemă, cu condiția ca toți factorii implicați în luarea deciziilor să se așeze la masa dialogului, să gândească şi să acţioneze unitar.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bahrin Dorel, Scurt tratat de administraţie publică, Editura Victor, Bucureşti, 2009; Barna, Radu Cristia, Dezvoltare regională în Europa, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2007; Constantin, Daniela Luminiţa, Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Editura Economică, 2000;

19 Pascariu, Gabriel, Curs dezvoltare regională, UAUIM, Facultatea de urbanism, 2006/2007 (http://www.iaim.ro/catedre/urbanism/ note/ dez– voltare_regionala) Regulamentul Consiliului (EC) Nr. 1083/2006 din 11 iulie 2006 stabilind regulile generale privind Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune şi abrogând Regulamentul (EC) Nr. 1260/1999, Jurnalul oficial al UE L 210 (31 iulie 2006) (http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/ official/regulation/newregl0713_en.htm şi http://www.fseromania.ro /images/downdocs/reg1083_ro.pdf) Programul Operaţional Regional al României 2007-2013 (http://www. mie.ro/ documente/POR/POR_august_07.pdf) http://ec.europa.eu/eurostat/ramon/nuts/splash_regions.html – Clasificarea NUTS http://ec.europa.eu/regional_policy/policy/history/index_ro.htm – Istoricul politicii de dezvoltare regională în Uniunea Europeană Regionalizarea României. De ce? 2013, Asociaţia Academia de Advocacy – www. advocacz.ro.

20 ROLUL STATULUI HEGEMONIC ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Prof.univ.dr. Moise LEONIDA

Abstract: The growing influence of economy over contemporary international relations has prompted scholars to focus on identifying the interrelationship between power and economy, given the fact that certain statements that emerged from the paradigm debate în the field of international relations did not manage to clarify several controversial or ambiguous issues. The debates featured discussions about the possibility of a hegemonic state to support a well-functioning international economy, starting from the assumption that the emergence of a leader state is necessary for protecting an international public good. Keywords: state, hegemony, international trade, international political economy, international relations, power, neorealism, leoliberalism, multinational corporations.

Problematica statului hegemonic în sistemul internaţional contemporan a preocupat mulţi cercetători din zona relaţiilor inter- naţionale, mai ales, că o serie de abordări teoretice nu erau suficient de clare în privinţa definirii conceptului. În general, formulele avansate conţineau ambiguităţi, o serie de paradigme nu erau în măsură să explice enunţuri internaţionale, printre care şi cele referitoare la teza statului hegemonic. Una din probleme, des analizate, este aceea a prerogativelor statului hegemonic în circumstanţele tot mai complexe ale sistemului internaţional actual. Spre exemplu, neorealismului i se reproşează că lasă nerezolvate mai multe probleme referitoare la anarhie, iar neoliberalii încearcă să

21 evidenţieze felul cum structurile hegemonice influenţează dezvoltarea regimurilor internaţionale. În opinia lui Stefano Guzzini, presiunea economicului asupra puterii, este atât de mare încât a necesitat reconsiderarea strategiilor şi acordarea în acest context a unui rol explicit şi imperativ politicilor economice: „Dacă se poate spune că economia politică internaţională are o dată de naştere, atunci aceasta este 15 august 1971, când administraţia Nixon a decis să suspende sistemul monetar Bretton- Woods. Această decizie unilaterală nu a însemnat doar schimbarea modului în care funcţiona sistemul monetar internaţional, ci şi recunoaşterea oficială de către Statele Unite a faptului că poziţia lor de putere era ameninţată. Cercetătorii americani au început pentru prima oară să aplice analiza declinului puterilor la propria ţară. Criza petrolului şi influenţa din ce în ce mai mare a armelor economice au transferat soluţiile economice în aria politicii de nivel înalt, adică a problemelor diplomaţiei şi războiului”1. Discuţiile s-au purtat în jurul posibilităţii statului hegemonic de a asigura buna funcţionare a economiei internaţionale, plecând de la ideea că emergenţa unei hegemonii este necesară pentru protejarea unui bun public internaţional. O primă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească statul hegemonic este să stabilizeze relaţiile monetare. Pentru realizarea unui asemenea obiectiv, acesta trebuie să ofere un mecanism de rescontare, în măsură să furnizeze lichidităţi în timpul crizelor economice. De asemenea, statul hegemonic trebuie să fie capabil să ofere, în situaţii fortuite, împrumuturi, să promoveze un management al sistemului monetar internaţional care să susţină şi să coordoneze politicile macroeconomice. În al doilea rând, statul hegemonic trebuie să stimuleze comerţul internaţional şi să asigure o circulaţie continuă a investiţiilor, iar în situaţii de criză, să sprijine sectorul privat pentru redresarea şi menţinerea acestuia pe piaţă.

1 Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 269-270 22 În sfârşit, statul hegemonic trebuie să ia măsuri ferme împotriva actorilor din sistem care nu respectă regulile stabilite, deoarece astfel riscă să-şi pericliteze poziţia de lider în cadrul sistemului. Dintre cercetătorii care s-au ocupat de studiul economiei politice internaţionale putem aminti pe Robert Gilpin, Charles Kirdleberger, Stephen Krasner şi Susan Strange. Robert Gilpin este profesor de relaţii internaţionale la Woodrow Wilson School din cadrul Universităţii Princeton. Numele său este asociat cu teza stabilităţii hegemonice, deoarece majoritatea studiilor sale din anii ’70-’80 sunt orientate în direcţia susţinerii aserţiunii că statul nu şi-a pierdut din importanţă, dimpotrivă, în circumstanţele actuale, susţine Gilpin, ordinea economică internaţională depinde de existenţa unui stat puternic în măsură să furnizeze principalele bunuri publice internaţionale. În susţinerea afirmaţiilor sale, Gilpin foloseşte ca argument faptul că pieţele nu pot acţiona fără existenţa unor condiţii prealabile pe care numai statul le poate oferi. Deşi pieţele asigură prin intermediul mecanismului preţului transferul de bunuri şi servicii, practic, doar statul prin măsurile de reglementare şi impozite poate furniza bunurile publice, pe care pieţele nu le pot produce. Aceste bunuri cuprind: infrastructura legală a drepturilor de proprietate, infrastructura coercitivă pentru a asigura respectarea legilor şi un regim de schimb stabil pentru a garanta evaluarea standard a bunurilor şi serviciilor. La nivelul statului, guvernul este cel abilitat să rezolve aceste cerinţe, însă la nivel internaţional, nefiind un guvern mondial care să reglementeze toate aceste aspecte, se impune existenţa unui stat hegemon care să gestioneze bunurile internaţionale menţionate. În lucrarea US Power and the Multinational Corporations, apărută în 1975, Gilpin, analizează situaţia marilor companii internaţionale după cel de-al doilea război mondial. Criticând punctul de vedere al unor specialişti în acest domeniu, conform căruia activitatea corporaţiilor internaţionale după război nu s-ar afla sub incidenţa controlului SUA. Gilpin afirmă că exprimarea fără echivoc a hegemoniei americane în lupta împotriva comunismului şi susţinerea

23 de către SUA a principalelor instituţii internaţionale au constituit fundamentul pentru dezvoltarea comerţului internaţional şi asigurarea securităţii internaţionale. Următoarea lucrare, War and Change în World Politics este destinată prezentării situaţiei SUA, după revenirea spectaculoasă a Japoniei şi Germaniei, moment ce a însemnat declanşarea unor intense dezbateri teoretice asupra ascensiunii şi decăderii statelor hegemonice în relaţiile internaţionale. Folosind metoda opţiunii raţionale pentru explicarea apariţiei şi transformării sistemelor internaţionale, Gilpin construieşte diferite ipoteze la nivelul statelor şi la nivelul sistemului internaţional. În acest sens, acesta identifică trei tipuri de schimbări în relaţiile inter- naţionale. Primul tip de schimbare cuprinde doar schimbarea relaţiilor interstatale în cadrul echilibrului puterii, schimbarea având loc prin interacţiune; al doilea tip este schimbarea sistemică care se referă la starea generală a sistemului, schimbarea fiind definită de mişcările puterilor dominante, ale căror acţiuni variază de la menţinerea status- quo-ului până la tendinţa de a modifica distribuţia de putere; şi al treilea tip de schimbare care presupune schimbarea sistemelor, respectiv transformarea radicală a actorilor şi implicit a naturii sistemului. În transformarea ciclică a sistemului internaţional, Gilpin folo- seşte teoria microeconomică a alegerii raţionale, în baza căreia identifică cinci reguli importante referitoare la specificul schimbărilor din relaţiile internaţionale: – un sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă niciun stat nu consideră schimbarea sistemului profitabilă; – un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc costurile propuse; – un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiunea teritorială, politică şi economică, până când costurile marginale ale unei viitoare schimbări sunt egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate;

24 – odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile economice de menţinere a status-quo-ului tind să crească mai repede decât capacitatea economică de a susţine status-quo-ului; – dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat, sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va reflecta redistribuirea puterii1. În opinia lui Gilpin, sistemul internaţional, începând cu pacea westphalică a fost un sistem axat pe stat, iar în perioada care a urmat a fost caracterizat de o schimbare sistemică, stabilitatea sau insta- bilitatea sistemului fiind determinată de un hegemon politic şi militar. Deşi statele doresc ca schimbarea să se desfăşoare paşnic, datorită dezvoltării inegale, statele care dispun de un potenţial economic şi militar mai avansat vor apela la forţă pentru a-şi susţine strategiile, deoarece până în prezent „mecanismul principal al schimbării a fost războiul sau ceea ce noi numim războiul hegemonic (adică un război care determină ce stat sau state vor fi dominante şi vor guverna sistemul)”3. O trăsătură importantă a statelor hegemonice este că sunt trecătoare, deoarece costurile, de regulă, sunt foarte mari şi depăşesc resursele necesare pentru menţinerea acestui statut. În acelaşi timp, statul hegemon se confruntă şi cu alte provocări pe care nu are cum să le evite. Astfel, datorită circulaţiei capitalului şi diseminării tehnologiilor, practic, statul hegemon nu poate opri aceste procese, situaţie ce face ca „pasagerii clandestini” (free riders) să profite şi să devină o ameninţare pentru hegemon. Pe de altă parte, statul hegemon are probleme în interior, deoarece populaţia poate să nu mai accepte, la un moment dat, sacrificiile impuse pentru păstrarea supremaţiei. Gilpin este de părere că factorii externi cumulaţi cu cei interni duc în ultimă instanţă la o criză fiscală severă pentru statul hegemon.

1 Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981, pp. 10-11 3 Ibidem, p. 15. 25 Menţinerea puterii poate fi realizată prin varii mijloace, respectiv prin promovarea unor măsuri în interior care să determine populaţia să accepte politica statului, prin adoptarea unei strategii de forţă pentru anihilarea potenţialilor adversari sau prin iniţierea unor aranjamente de colaborare cu alte puteri, care îi recunosc statutul şi îi consolidează poziţia de hegemon. Având în vedere caracterul distructiv al unui război în circum- stanţele actuale, Gilpin apreciază că este necesar să se găsească alte soluţii pentru obţinerea schimbării în sistemul internaţional. Dacă în privinţa factorilor externi este greu de găsit o soluţie alternativă la război, Gilpin consideră că în domeniul intern, confi- guraţiile sociale pot constitui o sursă majoră a schimbării inter- naţionale întrucât acestea asigură ca surplusul economic să fie generat, transferat şi distribuit atât în interior cât şi în exterior. Trecerile de la o configuraţie socială la alta înseamnă, de fapt, trecerea de la un sistem internaţional la altul: „Trăsătura distinctivă a relaţiilor internaţionale premoderne şi moderne se datorează în mare măsură diferenţelor semnificative între configuraţiile sociale caracteristice. Dislocarea imperiilor şi a economiilor sub comandă imperială de către statele naţionale, precum şi o economie de piaţă globală ca principală formă de organizare politică şi economică, pot fi înţelese doar ca o dezvoltare asociată trecerii de la configuraţia agricolă la cea industrială”4. Deşi din punct de vedere al puterii, capitalismul este conflictual prin natura sa, atunci când îl analizăm din perspectivă economică putem să-l asimilăm ca un stat al bunăstării, fapt ce determină posibilitatea ca divergenţele şi contradicţiile la nivel intern să fie depăşite. Deoarece la nivel internaţional nu există un guvern mondial care să genereze bunăstare, Gilpin apreciază că: „logica economiei de piaţă ca sistem global în expansiune se loveşte de logica statului modern al bunăstării. În timp ce rezolvă problema unei economii închise, statul bunăstării nu face decât să strămute problema fundamentală a economiei de piaţă şi a capacităţii sale de supravieţuire la nivel internaţional”5. În consecinţă, în sistemul

4 Ibidem, p. 110 5 Stefano Guzzini, op.cit., pp. 328-329 26 internaţional statele participă la diviziunea internaţională a activităţilor economice în condiţii de concurenţă, situaţie ce înseamnă că orice stat urmăreşte ca reluarea procesului de producţie să se producă pe teritoriul său, aspect ce întăreşte componenta naţională a statului. Gilpin este de părere că numai un stat hegemonic poate rezolva această contradicţie, deoarece este singurul în măsură să ofere bunurile publice internaţionale, fără să afecteze baza liberalismului economic. O lucrare reprezentativă pentru modul de abordare a politicilor economice de către Gilpin este The Political Economy of International Relations, publicată în 1987. Plecând de la analiza evoluţiilor finanţelor, comerţului şi investiţiilor după Cel de-al Doilea Război Mondial, acesta ajunge la concluzia că hegemonia SUA este pe cale să fie înlocuită de către Japonia. Explicaţia pe care Gilpin o dă acestui fenomen este legată de costurile ridicate pe care SUA au fost nevoite să le suporte pentru menţinerea supremaţiei pe plan mondial şi de revenirea spectaculoasă a ţărilor din Asia-Pacific şi a Europei, ca urmare a investiţiilor americane în aceste zone. Erodarea poziţiei dominante a SUA a avut loc în contextul competiţiei economice mondiale, Japonia, considerată unul dintre cei mai temuţi „pasageri clandestini” fiind, datorită investirii surplusului de capital pe piaţa americană, un potenţial candidat la supremaţia mondială. În final, Gilpin apreciază că este posibil să apară o nouă formă de hegemonie, împărţită în zone regionale, în care rolul de lideri să fie obţinut de Statele Unite, Germania şi Japonia. Poziţia lui Gilpin faţă de schimbările din sistemul internaţional a fost supusă unor serioase critici, principala acuză referindu-se la faptul că demersul său teoretic nu este terminat deoarece încheierea perioadei Războiului Rece a eliberat SUA de povara cheltuielilor militare, şi a însemnat, totodată, inaugurarea unipolarităţii, conso- lidând astfel poziţia SUA pe plan internaţional, în condiţiile în care, ţările dezvoltate din Asia au înregistrat un relativ declin economic. Faptul că analiza lui Gilpin are în vedere doar mari puteri – Marea Britanie şi SUA – generează în opinia lui James Richardson

27 interesante dezbateri pe această temă: „Dacă Statele Unite sunt în faza de declin a ciclului, teoria lui Gilpin poate sugera atât o parte a motivelor, cât şi unele opţiuni şi constrângeri. Dar este oare aşa? Cum ştim noi că nu sunt capabile de refacere, întocmai precum China imperială sau ca Anglia şi Franţa secolului al XVIII-lea? ... teoria lui Gilpin nu este suficient de riguroasă pentru a specifica criteriile care ar soluţiona problema: el presupune că modelul declinului hegemonului se potriveşte Statelor Unite, dar, cu excepţia unei comparaţii cu situaţia din perioada postbelică, nu dezvăluie raţionamentul aflat la baza acestei ipoteze”6. Teza declinului a determinat în gândirea realistă numeroase dezbateri, al căror scop a fost clarificarea conceptuală a puterii în circumstanţele deosebit de complexe şi contradictorii ale situaţiei internaţionale actuale. Dezbaterile s-au purtat asupra unei probleme de percepţie, respectiv a specialiştilor americani care susţineau că există o diminuare a influenţei americane în lume şi pe de altă parte, a celor din afara Statelor Unite, care apreciau că America este în măsură să promoveze decizii unilaterale şi să-şi menţină prerogativele de unică mare putere în sistemul internaţional contemporan. Rezultatul acestor confruntări teoretice este redefinirea puterii în strictă concordanţă cu schimbările înregistrate în domeniul interna- ţional. Dacă analizăm teza hegemoniei, strict din punct de vedere al comerţului, într-adevăr, SUA nu mai au poziţia dominantă pe care au avut-o imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial. Având în vedere că sursele puterii nu se rezumă la o singură structură, putem să afirmăm că celelalte domenii din care derivă puterea, cum ar fi, sectorul militar, tehnologic sau informaţional îşi au relevanţa proprie, ceea ce înseamnă că, în mod real, Statele Unite nu şi-au pierdut hegemonia, dimpotrivă, în aceste sectoare şi-au consolidat primatul7.

6 James Richardson, „Paul Kennedy and International Relations Theory: A Comparation with Robert Gilpin”, în Australian Journal on International Affairs, nr. 45, 1991, pp. 73-74 7 Joseph Nye susţine că utilizarea puterii soft a însemnat promovarea în politica externă americană a unor mijloace mai subtile, în domenii precum regimurile, ideologia, cultura etc. 28 De asemenea, ideea că Statele Unite exercită un control mai slab asupra evenimentelor internaţionale, nu înseamnă că acestea nu mai sunt în ipostaza de hegemon, ci puterea se exprimă în modalităţi diferite, având, din această perspectivă un caracter mai difuz. Ample discuţii s-au purtat în jurul situaţiei SUA după căderea sistemului Bretton Woods, majoritatea analiştilor apreciind că acest moment coroborat cu insuccesul din Vietnam ar putea constitui un declin al Americii. Indiscutabil, în anii ’60 au existat presiuni din mai multe direcţii pentru schimbarea politicii monetare a SUA. Interesant de subliniat este faptul că Franţa a fost marea putere care a cerut insistent această schimbare, mai mult, pentru a submina poziţia americană, francezii au declanşat a strategie financiară extrem de provocatoare, acumulând cantităţi masive de dolari în aur, acţiune ce viza rezerva de aur a SUA. Această iniţiativă putea genera controverse şi instabilitate financiară, deoarece, multe ţări, printre care şi Germania, nu-şi schimbaseră rezervele de dolari în aur. Prin urmare, datorită creşterii deficitului balanţei de plăţi, şi neimplicării celorlalte ţări în rezolvarea acestor probleme, SUA au luat această hotărâre, de a înlocui rolul aurului cu un etalon al dolarului de hârtie. Următorul pas l-a constituit impunerea unor suprataxe de 10% asupra importurilor şi solicitarea a 80% din surplusul anual al ţărilor membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, respectiv 7 miliarde de dolari din totalul de 11. Liberalizarea dolarului şi creşterea autonomiei monetare americane a relansat economia Statelor Unite şi s-a demonstrat că, de fapt, America a avut suficiente resurse pentru a reforma sistemul financiar în concordanţă cu propriile strategii. Aşadar, teza declinului a trebuit să fie revizuită întrucât SUA erau departe de a-şi fi epuizat potenţialul de hegemon al acestei perioade. O abordare interesantă a tezei stabilităţii hegemonice o au şi neoliberalii. Robert Keohane, de pildă, referindu-se la modul cum puterea hegemonică relaţionează cu regimurile internaţionale, precizează: „structurile hegemonice ale puterii, dominate de o singură ţară, contribuie în cea mai mare măsură la dezvoltarea regimurilor

29 internaţionale puternice, ale căror reguli sunt relativ precise şi bine asimilate. Este de aşteptat ca declinul structurilor hegemonice de putere să prevestească o decădere a forţelor regimurilor economice internaţionale corespunzătoare”8. Opunându-se viziunii realiste susţinute de Gilpin, Keohane arată că păstrarea bunurilor publice, ameninţate de declinul puterii hegemonice poate fi asigurată prin cooperare, în acest fel, inter- dependenţa complexă susţinută de acesta în majoritatea lucrărilor sale devine realitate, deoarece realismul pierde din vedere că puterea poate fi influenţată în mare măsură de normele şi regulile sistemului internaţional. În continuare, Keohane susţine că furnizarea bunului politic are loc în anumite condiţii ale distribuţiei puterii, şi de aceea trebuie analizaţi din punct de vedere al resurselor, toţi actorii din sistem, întrucât există posibilitatea, ca pe lângă state, şi alţi actori, precum instituţiile internaţionale, să contribuie la crearea de bunuri. Apreciind că versiunea realistă a tezei stabilităţii economice reprezintă o variantă brută a acesteia, Keohane îşi propune să analizeze care din cele două paradigme, realismul sau neoliberalismul sunt mai explicite în privinţa cooperării, şi în acest sens, optează la nivel teoretic pentru o sinteză a realismului şi neoliberalismului, iar la nivel politic, pe un management multilateral al regimurilor. În ultimă instanţă, susţine Keohane, regimurile reprezintă o funcţie a distribuţiei puterii şi a relaţiilor care se stabilesc la un moment dat între state. Prin urmare, regimurile intervin în cadrul acestor relaţii ca nişte variabile, şi de aici concluzia că „hegemonia joacă adesea un rol important, chiar esenţial în crearea regimului internaţional”, numai că „mărimea şi incertitudinea costurilor tranzac- ţiei fac ca regimurile să fie mai uşor de menţinut decât de creat”9.

8 Robert Keohane, „The Theory of Hegemonic Stability and Changes in International Economic Regimes, 1967-1977”, în Change in the Internatonal System, Westview Press, 1980, p. 132 9 Robert Keohane, After Hegemony: Cooperation and Discard in the World Political Economy, Princeton University Press, Princeton, 1987, p. 49 30 Revenind la cooperare, concept ce stă la baza analizei lui Keohane, acesta optează pentru o definire a cooperării, nu ca absenţă totală a conflictelor, ci ca pe un proces ce presupune utilizarea neînţelegerilor pentru stimularea aranjamentelor reciproce10. Keohane precizează în lucrarea After Hegemony că „analiza alegerii raţionale nu este folosită pentru a întări părerea convenţională, conform căreia, cooperarea este ceva rar în politica mondială, ci pentru a arăta că ea poate fi promovată chiar şi de guvernele pur raţionale, conduse strict de propriile interese şi neînsufleţite de vreo preocupare idealistă pentru binele comun sau de vreun angajament ideologic pentru un anume model în relaţiile internaţionale”11. În acest fel, demersul critic al lui Keohane, deşi este îndreptat în mod evident asupra abordării realiste a stabilităţii hegemonice, în realitate, alternativa pe care acesta o oferă, nu se deosebeşte foarte mult de realismul tradiţional. În final conchide că „în mod logic, hegemonia n-ar trebui să fie o condiţie necesară pentru emergenţa cooperării într-un sistem oligopolist”12.

BIBLIOGRAFIE

Angell, Norman, The Fundations of International Polity, Hainemann, London, 1914; Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations, Calman-Lévy, Paris, 1984 Beitz, Charles, Political Theory and International Relations, Princeton University Press, Princeton, 1979; Black, Jeremy, War. Past, Present and Future, Sutton Publishing, Gloucestershire, 2000; Bull, Hedley, The Anarchical Society, Columbia University Press, New York, 1977;

10 Prin această afirmaţie Keohane oferă un argument în favoarea viziunii realiste a balanţei de putere; referitor la scopul normelor, acestea afirmă că „normele şi regulile regimurilor pot avea efect asupra comportamentului, chiar dacă ele nu întruchipează idealuri comune, dar sunt folosite de state şi corporaţii animate de propriile interese, angajate într-un proces de adaptare reciprocă”. 11 Robert Keohane, op.cit., p. 78. 12 Ibidem, p. 30. 31 Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000; Dahl, Robert, „A Critique of the Ruling Elite Model”, American Political Science Review, nr. 52, 1958; Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1994; Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981; Gilpin, Robert, The Political Economy of International Relations, Princeton University Press, New Jersey, 1987; Guzzini, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2001; Ionescu, Mihail E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993; Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Vintage Books, New York, 1987; Keohane, Robert, After Hegemony: Cooperation and Discord in the World Political Economy, Princeton University Press, Princeton, 1984; Keohane, Robert, Nye, Joseph, Power and Interdependence: World Politics in Transition, Little Brown and Co., Boston, 1989.

ASPECTE TEORETICE PRIVIND DEMOCRATIZAREA.TEORIA PĂCII DEMOCRATICE

Prof.univ.dr. Mircea-Dănuț CHIRIAC

Abstract: Cercetarea academică pe tema democratizării a evidenţiat o serie de modele. Modelele teoretice ale demo- cratizării sunt preocupate în primul rând de cauzele, interne şi externe, care generează acest proces; distincţia între un model sau altul este definită de factorii generatori ai democratizării asupra cărora modelul se articulează. Teoria păcii democratice este una din cele mai cunoscute şi influente idei din relaţiile internaţionale, devenind o axiomă pentru politologi şi publicul larg. Teoria susţine că demo- craţiile nu intră în război împotriva altor democraţii. Ea inspiră de decenii o politică externă care încurajează şi susţin democratizarea în lume, politică purtată atât de marile puteri occidentale cât şi de organizaţiile internaţionale. Cuvinte cheie: pace democratică, democraţie, democraţie liberală.

Teoria păcii democratice este una din cele mai cunoscute teorii privind democratizarea. Teoria susţine că democraţiile nu intră în război împotriva altor democraţii. O lume în care cât mai multe state au un sistem politic democratic1este o lume mai pacifică. În opoziţie cu teoria realistă, în care ordinea politică internă a statelor este considerată irelevantă pentru securitatea internaţională, teoria păcii democratice asociază stabilitatea şi securitatea interna- ţională nu atât cu acordurile geostrategice, cât mai ales cu prezenţa normelor şi instituţiilor liberal-democratice1.

1 Alexandra Gheciu, Relaţiile internaţionale între istorie, teorie şi politici publice. Lecţia americană, în Politica de Securitate Naţională, Concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 67. 33 Originea teoriei păcii democratice se află în filosofia lui Immanuel Kant. În eseul său filosofic „Pacea Perpetuă” (”Zum Ewigen Friedent”), publicat în 1795 în termenii unui tratat, Kant imaginează ca unică cale către o pace durabilă, o federaţie universală de republici libere, ai căror cetăţeni se bucură de drepturi funda- 1 mentale . Kant consideră că starea de pace nu este starea naturală a 2 societăţii umane . Chiar dacă nu există acte deschise de ostilitate, există în schimb ameninţarea constantă a unei izbucniri violente. De aceea, starea de pace trebuie creată, construită printr-un efort conştient, ca o datorie morala. Pacea perpetuă este înţeleasă ca un ideal. Însă nu ca o speculaţie utopică, ci ca un imperativ moral care trebuie şi poate fi realizabil. Kant defineşte trei condiţii indispensabile pentru pacea perpetuă. Numai pe măsură ce statele se vor apropia din ce în ce mai mult de îndeplinirea acestor trei exigenţe ne vom afla pe drumul către pacea perpetuă. Kant descrie, în termenii unui tratat, premizele păcii eterne: 1. „designul constituţional al fiecărui stat trebuie să fie repu- 3 blica” . Kant defineşte republicanismul ca principiul politic al 4 separaţiei puterii executive de puterea legislativă şi consideră republica drept unica constituţie care îşi are originea în contractul social, condusă de un guvern reprezentativ, şi fondată în acord cu principiile libertăţii, egalităţii, respectului tuturor faţă de lege şi în respectul proprietăţii private. Într-un regim republican consimţământul subiecţilor este necesar pentru a determina declanşarea unui război, ori având în vedere costurile umane şi financiare care ar trebui direct suportate de aceştia, consimţământul lor devine improbabil. O lume constituită din republici ar trebui să fie mai pacifică

1 Immanuel Kant, Perpetul Peace, pp. 106-136, accesat on line la data 2.01.2012. http://www.archive.org/stream/perpetualpeacea00kantgoog#page/n124/mode/2up 2 Ibidem, p. 118. 3 Ibidem, p. 121 4 Ibidem, p. 125 34 decât o lume constituită din monarhii, ai căror suverani se pot implica în războaie fără un mare risc asupra propriei persoane. 2. „legea care guvernează naţiunile trebuie să fie bazată pe o federaţie a statelor libere”; Kant argumentează că încercarea de a construi pacea într-o lume a statelor independente este sortită eşecului, pentru că independenţa implică definirea şi urmărirea unor interese naţionale egoiste care duc inevitabil la conflict; numai crearea unei federaţii de state republicane libere va face posibilă eliminarea conflictelor de interese ce duc la război; 3. „drepturile indivizilor, ca cetăţeni universali, vor fi limitate la un drept de ospitalitate universală”; orice cetăţean are dreptul de a vizita un teritoriu străin şi are dreptul de a fi tratat fără ostilitate; Kant prefigurează astfel un drept la cetăţenie universală. Disciplina Relaţiilor Internaţionale ia teza lui Kant ca punct de plecare în studiul empiric al relaţiei dintre democraţie şi război. Întrebările la care se caută un răspuns în sprijinul teoriei sunt: – Poartă democraţiile mai puţine războaie decât autocraţiile? – Intră democraţiile în război împotriva altor democraţii? – Sunt războaiele necesare pentru naşterea democraţiilor? – Reduce numărul crescut al democraţiilor probabilitatea războ- iului? Primii politologi care au căutat date empirice care să verifice modul în care tipul regimului politic influenţează politica externă a statelor au fost Wright (1942), Dean Babst (1972) şi Rudolf Joseph Rummel (1979). Wright nu a găsit dovezi statistice care să demonstreze că democraţiile s-au implicat în mai puţine conflicte decât autocraţiile. În schimb, utilizând o definiţie clară şi operaţională a democraţiei, Babst a concluzionat că în perioada 1789-1941, niciun război nu a fost purtat între naţiuni independente conduse de guverne care au rezultat în urma

35 1 unor alegeri . În anii ’70 Rudolph Rummel a investigat de-a lungul a 6 ani şi cinci volume cauzele şi condiţiile conflictului, identificând 33 de teze care explică conflictul. Una dintre aceste teze este că „sistemele 2 libertariene exclud violenţa reciprocă” . Rumell consideră că democraţia este o metodă de soluţionare non-violentă a conflictelor de interese, şi forma de guvernare asociată cu cel mai redus grad de violenţă externă şi război, dar şi de violenţă internă3. Rummel corelează pacea globală cu răspândirea democraţiilor şi concluzionează că democraţiile sunt puţin înclinate către război, nu numai între ele, dar chiar şi în relaţie cu state nedemocratice. Pacea democratică în această versiune este denumită „monadică”. Această teză este însă disputată de alţi politologi care pledează pentru o versiune „diadică” sau relaţională a păcii democratice4, care susţine existenţa unui spaţiu al păcii separat, împărtăşit doar între democraţiile liberale consolidate. În schimb, în relaţie cu statele nedemocratice, democraţiile consolidate sunt la fel de predispuse către conflict ca şi dictaturile. Atacul Egiptului din 1956 de către Marea Britanie, Franţa şi Israel, sau invazia Irakului de către Statele Unite în 2003, sunt considerate exemple elocvente. Michael W. Doyle este cel care a dezvoltat teoria modernă a păcii democratice, în varianta sa diadică. Doyle a recurs la analiza

1 Babst, în Industrial Research 1972, p. 55 2 RJ. Rummel, Understanding Conflict and War, vol. 4, 1979, p. 279 3 Rummel este cunoscut şi pentru că a lansat termenul de „democid”, definit ca uciderea, cu intenţie, a unei persoane sau a unei populaţii de către propriul guvern. El a estimat că în secolul XX au fost victimă a democidului 262 de milioane de oameni, de şase ori mai mult decât cei ucişi în războaie. Rummel a argumentat faptul că există o legătură direct între puterea politică şi democid: cu cât mai concentrate este puterea politică, cu atât mai mare este predispoziţia ei către democid. Din contra, când puterea politică este difuză, balansată şi supusă controlului interinstituţional, violenţa politică devine o raritate. 4 Daniel Biro, Teza pacifismului democratic, în Manual de Relaţii Internaţio- nale, coordonat de Andrei Miroiu şi Radu-Sebastian Ungureanu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 260-261 36 sistematică a datelor existente despre conflictele interstatale1, clasi- ficând în funcţie de regimul politic toate statele implicate în războaie. Acest demers i-a permis să reconfirme concluziile lui Babst şi Rummel, şi să aducă în actualitate teoria lui Kant, atrăgând atenţia întregii lumi asupra ideii că pacea liberală există, şi că este calea pentru a termina odată pentru totdeauna cu ameninţarea războiului. Interesul pentru subiectul păcii democratice a explodat după 1990. Un volum important de studii au fost dedicate investigării acestei teorii, şi, în ciuda unei minorităţi contestatare, există astăzi un consens general asupra ideii că statele democratice sunt pacifice în relaţiile dintre ele2. Samuel Huntington afirmă şi el că răspândirea democraţiei are implicaţii pentru relaţiile internaţionale: o lume divizată este predispusă spre conflict violent, în schimb ce, o lume în care demo- craţia se răspândeşte reprezintă o expansiune a zonei de pace în lume3. Doyle argumentează că pacea democratică se datorează în esenţă încrederii: democraţiile se bucură de încredere reciprocă, pe când dictatorii nu se bucură de încrederea liderilor democratici. De aceea războiul nu este declanşat între democraţii, dar este adesea întâlnit între democraţii şi dictaturi4. Cercetările din ultimele două decenii au încercat să identifice mai clar relaţiile de cauzalitate dintre caracteristicile democraţiilor moderne (separarea puterilor în stat, statul de drept, economia

1 Din proiectul Correlates of War al Universităţii Michigan, iniţiat în 1963 de profesorul J. David Singer. Scopul proiectului este acela de a acumula sistematic cunoştinţe ştiinţifice despre război. Istoricul Melvin Small se asociază proiectului şi contribuie la arhivarea unor date precise incidenţa şi amploarea războaielor intra şi interstatale din perioada post-napoleoneană. Pentru a asigura integritatea ştiinţifică a muncii lor, Singer şi Small au trebuit să soluţioneze chestiuni dificile, cum ar fi clarificarea noţiunilor „stat” sau „război”. Ei publică în 1972 lucrarea The Wages of War, care stabileşte definiţia standard a războiului, şi devine punct de referinţă pentru cercetarea ulterioară din domeniu. Datele acumulate în proiect sunt actualizate în continuare, fiind accesibile on line la adresa: http://www.correlatesofwar.org /Datasets.htm 2 James Lee Ray, Does Democracy Cause Peace?, în Annual Review of Political Science, 1998, pp. 27-46. 3 Samuel Huntington, The Third Wave, University of Oklahoma Press, 1991, p. 29 4 Michael W. Doyle, Ways of War and Peace, Norton New York, 1997 37 liberă de piaţă, proprietatea privată) şi comportamentul lor pacifist. Se conturează trei explicaţii de bază ale teoriei păcii democratice: 1 (1) instituţională, (2) normativă şi (3) relaţională .

Explicaţia instituţională

Instituţiile democratice constrâng liderii politici şi le impun limitări care îi descurajează să aleagă războiul ca alternativă politică. O primă constrângere este cadrul constituţional şi legal pe care puterea executivă trebuie să îl respecte; procesul decizional necesită timp şi respectarea unor proceduri legale, incluzând dezbateri parlamentare şi publice libere care permit nemulţumirilor şi diver- genţelor să fie exprimate şi dezamorsate, totodată diminuând posibilitatea liderilor de a declanşa un atac surpriză asupra altui stat2. O a doua mare constrângere este instituţia democratică a alegerilor. Ea impune elitelor politice care vor să fie realese mai multă precauţie pentru a evita eşecul politicilor implementate, inclusiv eşecul unui război. În consecinţă, elitele vor fi favoarea unui război doar atunci când anticipează victoria; odată un război declanşat, liderii politici vor face eforturi mai mari pentru a-l câştiga, investind mai multe resurse şi prelungind costurile şi durata desfăşurării conflictului; anticipând aceste costuri mari, liderii statelor democratice vor fi mai predispuşi spre negociere decât spre declanşarea războiului3.

Explicaţia normativă

Cultura politică dintr-o democraţie liberală valorizează respectul legii, negocierea şi compromisul, libertatea de expresie şi comunicarea,

1 RAND Reports, The Democratic Peace Idea, pp. 149/152, accesat on line la data de 03.01.2012, la adresa http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/ monograph_reports/MR1346/MR1346.appc.pdf 2 John M. Owen, How Liberalism Produces Democratic Peace, în International Security, 19:2, 1994, pp. 87-125 3 Bruce Bueno de Mesquita, James D. Morrow, Randolph M. Siverson, şi Alastair Smith, An Institutional Explanation of the Democratic Peace, în American Political Science Review, 93:4 (Decembrie 1999), pp. 791-807. 38 în defavoarea conflictului şi a violenţei. Normele şi valorile împărtăşite de statele democratice le fac pe acestea să se perceapă reciproc ca pacifice şi neameninţătoare1. Liberalismul implică independenţa politică, respectul reciproc şi neintervenţia în afacerile interne ale altor state liberale. Democraţiile cred că alte democraţii sunt raţionale, predictibile şi demne de încredere; cultura pacifistă din politica internă este proiectată la nivelul relaţiilor externe, creându-se astfel între democraţii un spaţiu de încredere reciprocă, pace şi stabilitate.

Explicaţia relaţională

Democraţiile tind să dezvolte între ele relaţii de interdependenţă economică care reduc probabilitatea războiului. Statele democratice au economii libere de piaţă şi oferă garanţii privind schimburile comerciale şi financiare mult mai credibile decât statele autoritare. În consecinţă democraţiile sunt înclinate spre comerţ reciproc, şi deci către cunoaştere, înţelegere, negociere reciprocă. Comerţul descu- rajează războiul datorită pierderilor cauzate dar şi pentru că dimi- nuează beneficiile unei cuceriri2. În zona de pace liberală statele îşi rezolvă conflictele de interese economice prin mijloace alternative, care previn izbucnirea unui război.

Teoria păcii democratice în practică

Unii politologi susţin că datele empirice din ultimele două decenii demonstrează că democraţiile moderne nu poartă un număr mai mic de războaie decât autocraţiile, chiar când este vorba de războaie de agresiune. În schimb însă, pentru că războaiele pe care le poartă nu

1 Zeev Maoz şi Bruce M. Russett, Normative and Structural Causes of Demo- cratic Peace, 1946-1986, în American Political Science Review, 87:3 (Septembrie 1993), pp. 624-638. 2 John R. Oneal şi Bruce M. Russett, The Classical Liberals Were Right: Democracy, Interdependence, and Conflict, 1950-1985, în International Studies Quarterly, 41:2, (Iunie 1997), pp. 267-294. 39 sunt pe teritoriul naţional şi se bazează pe tehnologie înaltă, ele nu cauzează mari suferinţe propriilor cetăţeni. Mai mult decât atât, datele statistice arată că democraţiile sunt în general victorioase atunci când luptă într-un război1. În perioada 1816-1992, 81% dintre ele au câştigat războaiele purtate. Democraţiile creează alianţe defensive, intră în aranjamente de securitate colectivă şi tind să lupte de aceeaşi parte într-un război major. Democraţiile aleg războaiele în care intră într-un mod mai responsabil, au tendinţa de a le câştiga şi de a suferi mai puţine pierderi, sunt mai puţin predispuse la a iniţia crize internaţionale şi doar arareori intră în războaie preventive. Viziunea liberală a păcii democratice a fost validată de lideri politici, ca Margaret Thatcher sau Boutros Boutros-Ghali şi a jucat un rol central în eforturile administraţiei americane de a crea în lume o „comunitatea a democraţiilor”. Inspirat de filosofia kantiană şi tradiţia iluministă, îmbogăţite de etosul misionarismului american, Preşe- dintele Woodrow Wilson a fost primul om de stat care a încercat să introducă morala şi criteriile etice în fundamentarea politicii inter- naţionale, justificând totodată politica externă şi de securitate americane în termenii răspândirii democraţiei în lume2. El considera că „puterea americană se va atrofia dacă statele Unite nu vor răspândi libertatea pe glob”. Argumentele sale au dominat curentul idealist din Teoria Relaţiilor Internaţionale3. Michael Doyle susţine că „zona de pace” bazată pe aceleaşi valori morale împărtăşite între statele liberale, a susţinut alianţele Americii cu NATO şi Japonia. Succesive administraţii americane şi-au justificat politicile externe prin retorica lărgirii sferei democraţiei. Mijloacele folosite pentru promovarea democraţiei în lume au fost diverse, de la asistenţă economică, suport politic şi consiliere tehnică acordată

1 http://www.tandfonline.com/doi/pdf/10.1080/13510340801991106 2 George Cristian Maior, Incertitudine Gândire strategică şi relaţii internaţional în secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2009, pp. 136-137 3 Vezi McElroy Robert, Moralitatea în politia externă americană, volum care dezvoltă tema excepţionalismului american fondat pe argumente morale. 40 democraţiilor emergente până la încercarea de a provoca căderea regimurilor autoritare prin presiune politică, sancţiuni economice sau intervenţii militare. Credinţa în faptul că democraţiile nu intră în război între ele inspiră curentul neoconservator1 şi justifică majoritatea intervenţiilor militare din ultimele decenii. În primul său discurs oficial privind Starea Naţiunii, în Ianuarie 1994, preşedintele Clinton afirma că niciodată două democraţii nu au intrat în război una împotriva celeilalte, şi din acest motiv promovarea democraţiei în lume va fi un pilon central al politicii sale externe2. Preşedintele Bush la rândul său, proclama în discursul inaugural al celui de-al doilea său mandat că „supravieţuirea libertăţii pe teritoriul nostru depinde din ce în e mult de succesul libertăţii în alte teritorii. Speranţa păcii în lume depinde de expansiunea libertăţii în întreaga lume”3. Discursul preşedintelui Obama de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace este considerat o articulare elocventă a teoriei păcii democratice: „pacea este instabilă acolo unde cetăţenilor le este refuzat dreptul de a se exprima liber, de a îşi alege religia sau conducătorii, de a se întruni fără teamă. Reprimarea revendicărilor, suprimarea identităţilor tribale şi religioase, duc la violenţă. Numai atunci când Europa a devenit liberă, a găsit în cele din urmă pacea. America nu a luptat niciodată un război împotriva unei democraţii şi cei mai apropiaţi prieteni ai noştri sunt guvernele care protejează drepturile cetăţenilor lor. Indiferent cât de brutal sunt definite, nici interesele Americii, nici cele ale lumii întregi, nu sunt servite prin negarea aspiraţiilor umane”4.

1 Curentul neoconservator crede în teoria păcii democratice, universalitatea valorilor liberale, dar are mai puţin respect pentru dreptul şi instituţiile internaţionale. 2 William J. Clinton, Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union January 25, 1994, http://www.presidency.ucsb.edu/ws/ index.php?pid =50409#axzz1i7tvHngO, Accesat online la 31.12.2011 3 http://www.nytimes.com/2006/01/01/magazine/01wwln_essay.html 4 http://www.demdigest.net/blog/2009/12/obama-makes-case-for-democratic- peace-and-for-engaging-autocrats/, site consultat la data 26.01.2012 41 Teoria păcii democratice rămâne populară şi astăzi, fiind folosită ca justificare a politicii externe nu doar de către guvernele occidentale, dar şi de marile organizaţii internaţionale precum ONU, NATO, OSCE sau UE, care promovează normele şi instituţiile democratice, ca mod de a asigura stabilitatea politică şi securitatea internaţională. Teoria este prezentă în special în discursul NATO din anii ’90, atât ca mod de argumentare cât şi ca strategie de abordare a contextului de securitate de după încheierea Războiului Rece1. Cea mai importantă iniţiativă lansată de NATO pentru a dezvolta un climat internaţional paşnic prin lărgirea comunităţii democraţiilor este Parteneriatul pentru Pace. Cu toată popularitatea şi influenţa de care se bucură teoria păcii democratice, valoarea sa predictivă asupra comportamentului statelor este pusă sub semnul întrebării.

Concluzii

Majoritatea analiştilor explică teoria păcii democratice printr-o logică reducţionistă şi cauzală. Adică, se încearcă explicarea unui fenomen observat – comportamentul democraţiilor liberale care în general nu se angajează în conflict una cu alta – prin identificarea unor atribute ale subiecţilor în cauză – cum ar fi aranjamente instituţionale, stilul de luare a deciziilor, cultura compromisului etc. şi atribuirea 2 unei relaţii cauzale între acestea şi comportamentul iniţial observat . Este probabil adevărat că o lume în care mai multe ţări sunt democraţii consolidate şi stabile este o lume mai sigură. Dar statele nu devin democraţii stabile peste noapte. Procesul de democratizare este

1 Alexandra Gheciu, Relaţiile internaţionale între istorie, teorie şi politici publice. Lecţia americană, în Politica de Securitate Naţională, volum editat de Luciana Alexandra Ghica şi Marian Zulean, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 69-70 2 Raymond Duvall şi Jutta Weldes, The International Relations of Democracy, Liberalism and War: Directions for Future Reasearch, în volumul „Democracy, Liberalism and War, Rethinking the Democratic Peace Debate”, editat de Tarak Barkawi şi Mark Laffey, Boulder London, 2001, pg. 200 42 întotdeauna unul lent şi complex, care combină în moduri subtile politicile populare cu interesele egoiste ale unei elite autoritare. Atenţia deosebită acordată teoriei păcii democratice demonstrează că democraţia ocupă un rol central în noua paradigmă a securităţii. Lipsa instituţiilor politice reprezentative şi funcţionale reprezintă o sursă majoră de insecuritate, injustiţie şi abuz. Pe de altă parte, lipsa securităţii statului şi a cetăţenilor este obstacolul major în calea dezvoltării politice, economice şi sociale. Democraţia şi securitatea sunt inseparabile.

BIBLIOGRAFIE Burnell, Peter, „Democratization”, în Politics in the Developing World. Oxford, Oxford University Press, 2001. Dahl, Robert A, Despre Democraţie, Institutul European, Iaşi, 2003. Grugel, Jean. Democratizarea. O introducere Critică, Editura Polirom, Iaşi, 2008. Huntington, Samuel P., The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, Oklahoma: University of Oklahoma Press, 1991. Huntington, Samuel P., Political Order in Changing Societies, New Haven: Yale University Press, 2006. Kaplan, Robert M., The Ends of the Earth, New York: Random House, 1996. Kaplan, Robert M., „Was Democracy Just a Moment?”. The Atlantic Magazin, December, 1997, p. 4. http://www.theatlantic. com/ magazine/ archive/1997/12/was-democracy-just-a-moment/6022/. Linz Juan J.,; Stepan, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Baltimore: The John Hopkins University Press, 1996. Mansfield, Edward D.; Snyder., Jack, „Democratization and the Danger of War”. International Security, 20:1(1995):5-38. Mansfield, Edward D.; Snyder, Jack, „Democratization and War”. Foreign Affairs, 74:2(1995):79-97. http://www.foreignaffairs.com/articles/50974 /edward-mansfield-and-jack-snyder/democratization-and-war. Mansfield, Edward D.; Snyder. Jack, Electing to Fight. Why Emerging Democracies Go to War. Cambridge: MIT Press Cambridge, 2005. Maoz, Zeev; Abdolali, Nasrin, „Regime Types and International Conflict, 1816-1976”. Journal of Conflict Resolution, 33:1(1989): 3-35. Østby, Gudrun. „Polarization, Horizontal Inequalities and Violent Civil Conflict”. Journal of Peace Research vol. 45, 2(2008):143-162.

43 Reynolds, Andrew, Designing Democracy in a Dangerous World.Oxford: Oxford University Press, 2011. Snyder, Jack L., From Voting to Violence: Democratization and Nationalist Conflict. New York: W. W. Norton, 2000. Stewart, Francis, ed. Horizontal Inequalities: A Neglected Dimension of Development. Working Paper 1, Centre for Research on Inequality, Human Security and Ethnicity (CRISE), 2002. http://www.crise. ox.ac.uk/pubs/ workingpaper1.pdf. Stewart, Frances, ed. Horizontal Inequalities and Conflict: Understanding Group Violence in Multiethnic Societies.New York: Palgrave Macmillan, 2008 Zakaria, Fareed, Viitorul libertăţii. Democraţia neoliberală în Statele Unite ale Americii şi în lume, Editura Polirom, Iași, 2009.

COMUNICAREA ELECTORALĂ

Lector.univ.dr. Ioana Valeria ALEXE

Abstract: Communication election. Emerged as a result of propaganda research study electoral campaign is long been a favorite area of political communication research. In this sense, one can say that the latter was founded primarily on behavioral observations in decisive moments for choosing government and public policy. In addition, interest in studying mechanisms campaign strengthened by current developments in politics, which tends to turn into a permanent campaign, the political staff in trying to legitimize actions relying on communication strategies. However, this trend appears to have resulted, to date, reducing the weight of political factors electoral communication. Keywords: communication, political campaign, political spectacle, political reality.

Comunicarea politică şi electorală este o disciplină de sine stătătoare. Termenul de comunicare politică, precum şi realizarea unui model structurat, apare pentru prima dată în spaţiul public american, fiind preluat ulterior şi de societăţile şi democraţiile vest-europene. Comunicarea politică şi electorală este strâns legată de actorii politici şi are drept scop păstrarea unei legături dintre aceştia şi cetăţeni, precum şi dezvoltarea legăturii ca atare, folosindu-se pentru atingerea acestor scopuri, de o multitudine de mijloace de exprimare. Pe lângă actorii politici, receptorii mesajelor, adică populaţia, şi o serie întreagă de mijloace de transmitere a acestor mesaje, se poate observa o caracteristică de bază a comunicării politice, şi anume intenţionalitate. „Comunicarea politică este acea acţiune planificată şi susţinută, menită să asigure climatul de bunăvoinţă şi de înţelegere între

45 organizaţie şi public”1. Este evident că această formă a procesului de comunicare are drept scop influenţarea opiniei publice. Prin comunicarea politică se realizează o influenţare în primul rând, voită, apoi transformată în acţiune, sau dimpotrivă, o acţiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenţie intenţională referitoare la un eventual comportament al receptorului. Există actori care asociază comunicarea politică în special cu mediul şi spaţiul de dispersie al acesteia. Se conturează astfel ideea de câmp politic, unde se cristalizează acţiuni direcţionate cu scopuri bine definite, implementate prin mesaje receptorilor, cu ajutorul unui palier foarte bogat de tehnici şi metode. D. Wolton dă o definiţie restrictivă acestui fenomen, separându-l de marketingul politic, sau mediatizarea politicii, pentru autoare, comunicarea politică este: „spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitate de a se exprima public asupra politicii şi care sunt: 1. oamenii politici; 2. ziariştii (mass-media); 3. opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie2”. Fiecare dintre cei trei actori dispune de un mod specific de legitimare în spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partide şi oameni politici); legitimarea statistică (ştiinţifică) pentru sondaje şi opinia publică; legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii). Alături de rolul lor de transmitere a informaţiilor, mijloacele mass-media au atât un rol formator de opinii şi păreri, prin creionarea unui anumit tip de profil, amplificând sau minimizând un anumit tip de masaj politic, cât şi unul de direcţionare al informaţiilor, spre anumite grupuri ţintă. Prin prisma acestor roluri, în special pe parcursul campaniilor electorale, este foarte greu de menţinut caracterul obiectiv al informaţiilor transmise de către mass-media.

1 Ghilezan, M. Cum să reuşeşti în viaţa politică. Manual de campanie electo- rală, Editura Active Vision, Bucureşti, 2000, p. 97 2 Tran, V. Stăncingelu, I., Teoria Comunicării, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001. p. 158. 46 Mijloacele mass-media sunt totuşi foarte benefice, pentru că prin intermediul lor se realizează legătura reciprocă dintre actorii politici şi opinia publică, legătură care are un rol fundamental în menţinerea sistemelor democratice. Comunicarea politică este o formă a comunicării prin intermediul căreia se transmit intenţionat şi direcţionat mesaje având conţinut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare şi acţiuni, transfer şi contra-transfer informaţional care se realizează într-un câmp sau într-un spaţiu de acţiune bine definit, într-o anumită perioadă de timp, folosindu-se tehnici şi metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicităţii politice şi care are drept scop principal realizarea unei legături pe cât posibil între actorii politici şi opinia publică şi invers. Comunicarea politică este un produs al spaţiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului. Comunicarea politică a fost definită în 1980 de Meadow ca fiind schimbul de simboluri şi mesaje între actorii şi instituţiile politice, public şi mass-media, simboluri şi mesaje care sunt produse sau consecinţe asupra sistemului politic. Legătura între comunicarea electorală, ca formă particulară a comunicării politice, mass-media şi comportamentul electoral a fost intens cercetată. În epoca actuală a noilor tehnologii şi a dominaţiei mass-media nimic nu se mai întâmplă în viaţa socială fără comunicare, aceasta devenind absolut centrală pentru teoria socială. În acest context, a comunica înseamnă a pune în comun, iar societatea este, prin excelenţă, locul de întâlnire al oamenilor. Societatea, ca unitate politică, poate exista prin întrebuinţarea cuvântului şi a puterii lui de pacificare a relaţiei sociale. Tehnicile şi ritualurile specifice comunicării politice sunt direct influenţate de faptul că această disciplină se prezintă sub forma unui câmp interdisciplinar privilegiat, în care semiologi, filosofi, lingvişti şi antropologi colaborează cu analişti politici, consilieri de imagine, consilieri de comunicare, cu scopul de a construi şi gestiona realitatea politică.

47 Comunicarea electorală este puternic influenţată de principiile care stau la baza marketingului şi a publicităţii, ea evoluând de-a lungul timpului de la forma spontană a discursurilor pe care un candidat le rostea la adunarea publică în secolele XVIII-XIX, până la comunicarea electorală prin intermediul internetului integrată într-un plan de campanie pus la punct cu mult timp înainte de începerea oficială a cursei electorale. Importanţa planului de campanie este accentuată de literatura de specialitate din ultimele două decenii. Între elementele de bază ale unui plan orientat spre câştigarea poziţiei puse în joc se află informaţia referitoare la context (deci şi la profilul pieţei media) şi strategia (care subsumează tema campaniei, cadrul temporal, spaţiul în mass-media pe care candidatul/partidul îl plăteşte, spaţiul pe care media îl acordă candidatului/partidului şi activitatea candidatului). Aceste elemente ne trimit la rolul pe care mass-media îl joacă în procesul electoral. Prin intermediul mass-mediei cei mai mulţi dintre alegători obţin informaţia pe baza căreia iau o decizie în faţa urnei de vot. În cazul campaniei electorale trebuie făcută o discuţie între paid media – termen ce desemnează spaţiul cumpărat de către un candidat sau un partid pentru a-şi prezenta mesajul în paginile unui ziar, la radio sau la televiziune, şi earned media – termen ce desemnează spaţiul acordat actorilor politici de către mass-media. În ceea ce priveşte efectele ştirilor de televiziune asupra opiniei publice s-a ajuns la concluzia că oamenii depind de informaţiile şi analizele din mass-media, şi că această dependenţă dă mediei o enormă capacitate de a influenţa gândirea publicului. În diferitele cercetări s-au identificat două efecte ale ştirilor de televiziune: agenda- setting şi priming. Efectul de agenda-setting implică faptul că acele probleme ca fiind cele mai importante probleme naţionale. Efectul de priming (înaintare) implică faptul că, acordând atenţie unor probleme şi ignorând altele, ştirile de televiziune influenţează standardele după care guverne, preşedinţi, politicieni, candidaţi sunt evaluaţi, deci au un impact semnificativ asupra opţiunilor electorale.

48 O altă modalitate prin care mass-media poate influenţa profund procesul electoral este încadrarea (framing). Un cadru este, în viziunea lui Thmas E. Nelson, un mecanism retoric care eticheteză. Defineşte sau categorizează o tematică sau un obiect politic, stabilind criteriile de evaluare ale acestora. Aşadar, există unele efecte semnificative ale mass-media în planul formării atitudinilor, evaluării atitudinilor, evaluării stimulilor sociali şi comportamentului politic şi se constituie într-un argument în favoarea studierii cât mai amănunţite a felului în care media reflectă procesul electoral. Dacă împărtăşim ideea potrivit căreia comunicarea reprezintă elementul dinamic al sistemului politic, atunci contribuţia sa la activitatea politică este inevitabilă. Rezultantă a integrării publicităţii, sondajelor şi televiziunii, comunicarea politică dominantă mediatizată implică o serie de mutaţii cu privire la selecţia actorilor politici şi gestionarea cotidiană a puterii. Astfel, activitatea politică se bazează pe utilizarea limbajului, fie că vrem să convingem, ori să intimidăm, recursul la limbaj se prezintă ca o alternativă la violenţă. Limbajul are în acest sens, o virtute pacificatoare în relaţiile sociale, permiţând aflarea unui acord sau a unui compromis între actorii politici. Dar limbajul poate însemna mai mult decât un simplu stoc de cuvinte, el devenind un instrument şi o emblemă a puterii. În acest sens afirma M. Foucault că puterea asupra limbii reprezintă una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii. Liderii politici se vor confrunta deci cu dilema discursului „potrivit” în raport cu grupul electoral pe care îl vizează. Inegalităţile de acces la cunoaştere şi limbaj se prelungesc în inegalităţi de achiziţie a competenţei politice şi implicit, a performanţei politice, cu alte cuvinte a şanselor de exercitare a puterii. Ca un corolar al relaţiei dintre limbaj şi putere, am putea aminti de distincţia dintre puterea din discurs şi puterea din spatele discursului; prima se referă la discurs ca un loc în care apare dominaţia, relaţiile de putere fiind puse în scenă, în timp ce a doua identifică discursul însuşi ca ţintă de dominaţie şi hegemonie. Neîndoielnic, relaţia dintre limbaj şi putere a fascinat în mod constant minţile gânditorilor din toate timpurile: cum anume, printr-un simplu discurs, se poate acţiona asupra maselor obţinându-se astfel,

49 transformări spectaculoase în planul acţiunii? Controlul exercitat prin intermediul cuvântului, forţa acţională ce se ascunde în spatele său, dar şi performanţa pe care acesta o impune receptorului reprezintă o veche temă de meditaţie, cunoaşterea fiind în general, asociată puterii sau chiar dominaţiei. În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor şi strategiilor, precum şi din punctul de vedere al situaţiilor de interacţiune politică. Standardizarea comunicării politice constituie unul din principalele argumente avansate atunci când se discută despre globalizarea spaţiu- lui public contemporan. Aşa-numita „americanizare a comunicării politice” trimite la un model de politică apărut în spaţiul public american şi difuzat apoi spre democratizarea vest-europeană. Americanizarea comunicării politice presupune adaptarea la acţiunea politică a unor strategii de comunicare specifice pieţei. Aceste strategii permit ca politicianul să devină un „personaj” care face parte din memoria colectivă – o prezenţă în imaginarul social. Din această cauză, actorul politic poate fi imediat recunoscut de electorat, prezentându-se nu numai ca persoană concretă, persoană socială care se legitimează cu un „trecut” ci şi ca persoană ideală. Strategiile de proiectare importate din marketing permit construirea ofertei politice în funcţie de profilul pieţei electorale. Acesta se stabileşte prin tehnici de sondare a pieţei rezultând grupuri sociale ţintă. Oferta politică se structurează, astfel, în funcţie de harta electorală rezultată. Strategiile de mediatizare impun o proiectare a ofertei astfel încât să poată suporta constrângerile specifice arenei televizuale. Strategiile discursive (importate mai ales din publicitate şi din show-business) sunt utilizate pentru a comunica mesajele politice, respectiv pentru ca actorul politic să poată oferi electoratului versiunea accentuată a ofertei sale. Strategiile discursive implică utilizarea limbajului verbal şi nonverbal astfel încât să se poată genera efecte de credibilitate. Actorul politic acţionează discursiv în sensul că el orientează electoratul spre o anumită interpretare a ofertei politice. Politicienii obişnuiesc să comenteze şi să îşi valorizeze oferta. În felul acesta, ei îşi construiesc personajul de care au nevoie sau, altfel spus, îşi etalează credibilitatea. Se reproşează adesea strategiilor prezentate

50 mai sus că dezvolta comercializarea politicului; că pe baza unui sistem de seducţie sofisticat, publicul este îndoctrinat nu cu ideologii, ci cu imagini şi pseudorealităţi. Cu alte cuvinte, prea multă comunicare elaborată scenic şi prea puţină substanţă politică. Din unele puncte de vedere, modelul american de comunicare politică este, ca şi în cazul spaţiului public mediatic, un fenomen cu efecte contradictorii, un fenomen care poate să democratizeze, dar şi să denatureze acţiunea politică. Totul depinde de cei care utilizează acest model, de tipul de democraţie din societatea respectivă precum şi de gradul de democratizare. Dacă politicienii au un model democratic şi există o mentalitate democratică în societate acest model nu poate transforma relaţia dintre actorul politic şi electorat într-una de subordonare. Istoria recentă arată că electoratul este atât de uşor manipulabil; acţiuni politice extrem de bine orchestrate din punct de vedere comunicaţional nu au primit votul electoratului. Nu este însă mai puţin adevărat că modul în care un politician îşi organizează comunicarea politică poate fi crucial în ceea ce priveşte răspunsul electoratului. În definitiv este un puternic mecanism de influenţare. Modelul de comunicare politică americanizată înlocuieşte ci atenuează efectele modelului vertical de comunicare politică. În tiparele actuale, comunicarea politică se poate manifesta ca un schimb discursiv între politician, mass-media şi electoral. Este creat astfel un spaţiu de interacţiune între cei trei actori sociali, rezultând posibilitatea ca discursul politicianului să fie imediat evaluat de către jurnalişti şi sondajele de opinie. Apare totodată riscul ca, în regim de mediatizare, acţiunea sa proiectată atât de laborios să nu mai aibă efectele scontate. Cei care consideră că marketingul politic reprezintă o ramură a marketingului social pleacă de la considerentul că politicul este o componentă a socialului, deşi recunosc faptul că scopul şi subiecţii activităţii de marketing politic – oamenii politici, ideile acestora şi formaţiunile de profil au particularităţi specifice. În acelaşi timp, însă, canalele de comunicare şi tehnicile utilizate de partide şi candidaţi sunt identice cu cele folosite de organizaţiile non-guvernamentale; piaţa de desfacere a marketingului politic şi a celui social este aceeaşi, diferitele categorii de cetăţeni, membri ai comunităţii; activitatea celor

51 două tipuri de marketing vizează, în principal, câştigarea (şi menţinerea) adeziunii în favoarea unor idei, dezvoltarea unor atitudini şi comportamente, în ceea ce priveşte cursul de faţă, deşi din considerente didactice marketingul social şi politic sunt analizate separat. Considerăm că marketingul politic este o componentă a marketingului social, ce-i drept cea mai bine conturată, cu obiective specifice, în interiorul căreia se pot identifica, deja, mai multe specializări/aplicaţii: marketingul electoral, public affairs, marketingul politic internaţional, lobbying, government relations etc. Dată fiind diversitatea opiniilor, nu se poate vorbi de un consens între specialiştii în domeniu privind definiţia marketingului politic. Michel Bongrand, unul dintre primii susţinători ai domeniului în Europa, îl consideră „un ansamblu de tehnici având ca obiectiv adecvarea candidatului la electoratul său potenţial, astfel încât subiectul să fie cunoscut de un număr cât mai mare de alegători şi să se creeze o diferenţiere faţă de concurenţi, pentru ca în final, cu un minimum de mijloace, să se optimizeze numărul de sufragii pe care la va câştiga în timpul campaniei”. 1 O definiţie mai cuprinzătoare o oferă Denis Lindon, care consideră că marketingul politic este „un ansamblu de teorii şi metode de care pot să se servească organizaţiile politice şi puterile publice, atât pentru a-şi defini obiectivele şi programele, cât şi pentru a influenţa comportamentele cetăţenilor”. 2 În ceea ce priveşte expunerea de faţă, vom considera marketingul politic un ansamblu de strategii, metode şi tehnici care au drept obiective: 1. Adaptarea imaginii unui subiect politic persoană sau organizaţie, în funcţie de categoriile de electorat vizate; 2. Cunoaşterea subiectului de un număr cât mai mare de cetăţeni; 3. Poziţionarea subiectului astfel încât diferenţele dintre el şi concurenţi să fie suficient de vizibile pentru a determina comportamentele dorite din partea publicului vizat; 4. Generarea unor atitudini şi comportamente pozitive faţă de subiect, măsurabile în exprimarea unor opţiuni, obţinerea unui număr

3 Michel Bongrand, Le marketing politique, 2 édition, Paris, Presses Universitaires de France, 1993, p. 15. 4 În Răzvan Zaharia, Marketingul social-politic, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, p: 36. 52 de adeziuni sau de voturi necesare câştigării competiţiei politice/ electorale. Pentru o conturare cât mai clară a specificităţii marketingului electoral, sunt necesare câteva precizări: Produsul promovat prin activităţi de marketing politic se referă la subiect (persoană sau organizaţie), ideile acestuia şi apartenenţa politică; Dat fiind specificitatea subiectului, nu se poate vorbi despre cerere, ofertă, formarea preţului şi tranzacţie în sensul de bază al termenilor, deşi se pot identifica similitudini şi se pot crea paralelisme; Piaţa de desfacere se referă, în primul rând, la cetăţenii cu drept de vot; Consumatorul este cetăţeanul cu drept de vot căruia i se furnizează informaţii despre ceea ce îl interesează; În marketingul politic şi electoral există cel puţin trei niveluri ale concurenţei – între indivizi, între organizaţii şi între idei. În ceea ce priveşte ideile, este greu de demonstrat superio- ritatea uneia faţă de altele. De aceea, cel mai adesea, diferenţa se face la nivelul stilului de comunicare, la modul de organizare a campaniei etc. Deşi costurile sunt semnificative, în cazul activităţilor de marketing politic este greu de cuantificat profitul. În fapt, este greu de stabilit, în primul rând, unitatea de măsură. În perioada campaniilor electorale, putem presupune că acesta ar fi exprimabil în numărul de voturi obţinute.

Concluzii

În faţa electoratului şi a mass-media, candidatul trebuie să accepte să fie evaluat, în acelaşi timp, candidatul interpelează contracandidaţii, lăsându-se la rândul său, chestionat de către aceştia. Într-o campanie electorală, comunicarea mediatică presupune o tematică relativ standardizată cu privire la diversele contexte

53 tradiţionale care alcătuiesc competiţia electorală, turneul electoral. Polemic, o campanie electorală este şi o competiţie între diferite proiecte de comunicare electorală folosind diferite tipuri de resurse (sistemul media, sistemul politic, sistemul electoral, un cadru juridic, simboluri politice, valori). Comunicarea politică şi electorală favorizează schimburile informaţionale între actorii mediului social-politic. Oamenii politici sunt tentaţi să-şi prezinte programele şi să-şi propage o imagine favorabilă, iar consumatorii de politică să acceseze informaţia. De calitatea comunicării depind înţelegerea problemelor cu care se confruntă electoratul, durabilitatea relaţiilor stabilite, raporturile structurii politice cu segmentele-ţintă de unde sunt culese informaţiile şi de la care va primi sprijin în structurarea ofertelor politice. Fenomenul comunicării asigură integrarea participanţilor într-un mediu dinamic, accesibil proliferării ideilor şi soluţiilor care circulă prin toate canalele deschise informaţiei.

BIBLIOGRAFIE

Beciu, Camelia, Comunicare politică, Bucureşti, Comunicare.ro, 2002. Chelcea, Septimiu, Opinia Publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, Bucureşti, 2002. Kapferer, Jean-Noel, Căile persuasiunii – modul de influenţare a comportamentelor prin mass-media şi publicitate, Bucureşti, Comunicare.ro, 2002. Kapferer, Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. Zaharia, Răzvan, Marketing social- politic, Editura Uranus, Bucureşti, 2001. Albouy, Serge, Marketing et communication politique, Paris, L’Harmattan, 1994. Balaure, Virgil (coord.), Marketing, Editura Uranus, Bucureşti, 2000. Brătucu, Gabriel, Marketing electoral, Editura Aula, Braşov, 1998. Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1998. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

EVOLUȚIA ELITELOR POLITICE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ înainte şi după INSTAURAREA MONARHIEI MINISTERIALE

Lector univ.dr. Florin GRECU

Abstract: The evolution of the political elites in the interwar period before and after establishment of ministerial monarchy. During the interwar, the political dignities were closely related to some criteria that, in our days, we could call them non- political and political variables. One of these variables is the profession which was the result of research and education and will occupy the most important positions in the political apparatus of the FRN. Therefore, the large number of professors highlights the role of elites in the construction of the State. Although the elites ruling National Liberal Party and the National Peasant Party did not support the monarchy authoritarian regime, these parties have agreed to the new regime. The evolution of the elites in the interwar period, before and after the establishment of the monarchy authoritarian regime, a population of 33 political elite, is the main dimension of intellectual site, subject to research, through the theory of political and hystorical analysis.

Keywords: elites, single party, non-political and political variables, political parties, professions. Introducere

Prezentul articol îşi propune să analizeze evoluţia elitelor partidului unic, Frontul Renaşterii Naţionale, înainte şi după instaurarea monarhiei autoritare, perioada 1938-1940. Studiul de caz

55 fundamentându-se pe 33 de itemi, aceştia reprezentând actorii politici ai epocii. Metodologia ştiinţifică propune atât metoda calitativă, atât şi cea cantitativă, specifică domeniului ştiinţelor sociale1. Cercetarea ştiinţifică, sub forma acestui articol, va utiliza atât variabile politice, cât şi nepolitice, prin care voi încerca să cuantific datele obţinute cu ajutorul programului SPSS, Statistical Package of the Social Science, care este un program informatic, sociologic, de analiză statistică a datelor. Ipoteza de lucru, supusă cercetării din prezentul articol, îşi propune să arate faptul că, cu cât regimul şi partidele au recrutat personalităţi cu studii universitare, cu atât procentul elitelor prezente în parlament şi guvern a fost foarte crescut. Interogaţia ridicată se referă la rolul actorilor politici, ca factori decidenţi, în structurile guvernamentale ale statului. Prin urmare, au influenţat sau nu elitele politice interbelice româneşti calitatea actului guvernării? Aceasta este întrebarea la care voi încerca să răspund pe tot parcursul acestui studiu de caz. Astfel, variabilele politice vor fi reprezentate de următorii indicatori: experienţa în partid anterioară anului 1938, funcţii parlamentare până în 1938, experienţa în instituţii publice până în 1938, funcţii în structurile FRN, funcţii în ministerele FRN, funcţii în parlamentul corporatist al FRN, precum şi evoluţia politică după 1945 a membrilor FRN. Actorii politici ai Frontului Renaşterii Naţionale, populaţia partidului unic cercetată, vor reprezenta unitatea de analiză şi va fi pusă în lumină cu ajutorul variabilelor nepolitice, care vor fi reprezentate de nivelul de educaţie, gen şi profesie, criterii pe care trebuiau să le îndeplinească orice membru, pentru a putea spera să ajungă pe listele partidului şi, în cele din urmă, în parlament sau în diferite funcţii statale.

1 Septimiu CHELCEA, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Ediţia a II-a revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 2004. p. 72 56 I. Variabile nepolitice

Populaţia partidului unic cercetată

Validitate Frecvenţă Procent Procent cumulativ procentuală Vali- ANGELESCU 1 3.0 3.0 3.0 ditate Constantin BLAGA Lucian 1 3.0 3.0 6.1 BUJOI Ion 1 3.0 3.0 9.1 CĂLINESCU 1 3.0 3.0 12.1 Armand CANCICOV 1 3.0 3.0 15.2 Mircea CONSTANTIES 1 3.0 3.0 18.2 CU Mitiţă ENESCU I.D. 1 3.0 3.0 21.2 FLONDOR 1 3.0 3.0 24.2 Gheorghe GAFENCU 1 3.0 3.0 27.3 Grigore GHELMEGEAN 1 3.0 3.0 30.3 U Mihail GHERMAN 1 3.0 3.0 33.3 Eftimie GIGURTU Ion 1 3.0 3.0 36.4 GUSTI Dimitrie 1 3.0 3.0 39.4 HAŢIEGANU 1 3.0 3.0 42.4 Iuliu IAMANDI 1 3.0 3.0 45.5 Victor IONESCU 1 3.0 3.0 48.5 Mihail MALAXA 1 3.0 3.0 51.5 Nicolae

57 MANU 1 3.0 3.0 54.5 Gheorghe MARINESCU 1 3.0 3.0 57.6 Ion MICESCU 1 3.0 3.0 60.6 Istrate MOCIORNIŢĂ 1 3.0 3.0 63.6 D. PERIEŢEANU 1 3.0 3.0 66.7 Grigore PETRE Andrei 1 3.0 3.0 69.7 RALEA Mihail 1 3.0 3.0 72.7 RUSESCU Gh. 1 3.0 3.0 75.8 SAMSONOVICI 1 3.0 3.0 78.8 Nicoale ŞERBAN Mihail 1 3.0 3.0 81.8 SICHITIU Ion 1 3.0 3.0 84.8 ŞISEŞTI Ionescu 1 3.0 3.0 87.9 SLĂVESCU 1 3.0 3.0 90.9 Victor ŞTEFĂNESCU 1 3.0 3.0 93.9 Amza TEODORESCU 1 3.0 3.0 97.0 Anibal VLAD Aurel 1 3.0 3.0 100.0 Total 33 100.0 100.0

Prima variabilă nepolitică pune în lumină faptul că nume de notorietate din politica interbelică figurează în partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale, de la generali la profesori universitari şi miniştri, la industriaşi şi bancheri. Toţi vor ocupa funcţii de conducere în structurile Frontului. De exemplu, Istrate Micescu, ministrul Justiţiei, era şi preşedintele organizării FRN a judeţului Muşcel, din Ţinutul Bucegi1. Grigore Perieţeanu era numit preşedinte al FRN din judeţul

1 A.N.I.C., Fond FRN, dosar 50/1939-1940, f. 22. 58 Dâmboviţa şi a fost ales vicepreşedinte al Senatului în sesiunea din 7 martie 1940 şi deţinea şi funcţia de preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România. Mihail Ghelmegeanu, ministru de Interne, era numit preşedinte al FRN al Ţinutului Bucegi1. Mihai Şerban a fost numit subsecretar de stat pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor sub guvernarea Gheorghe Tătărescu, care a preluat Preşedinţia Consiliului de Miniştri, după atentatul asupra lui Armand Călinescu. În ziarul Universul a apărut lista cu cei care vor conduce Directoratul şi Consiliul Superior al FRN. Compunerea Directoratului FRN arata că membrii, 30 la număr, erau distribuiţi corporatist şi conform Constituţiei de la 27 februarie 1938, pe categorii profesionale. Pentru agricultură şi muncă manuală: 1) Armand Călinescu, 2) Flondor Gheorghe, 3) Gherman Iftimie, 4) Jebeleanu Ioan, 5) Ionescu Siseşti, 6) Şerban Mihail, 7) Seşcioreanu Constantin. Pentru comerţ şi industrie: 1) Angelescu Constantin, 2) Bujoi Ion, 3) Const. Mitiţă, 4) Gafencu Grigore, 5) Gigurtu Ion, 6) Savu Eugen, 7) Slăvescu Victor. Pentru ocupaţii intelectuale: 1) Petre Andrei, 2) Conciacov Mircea, 3) Cazalciu Grigore, 4) Ghelmegeanu Mihai, 5) Haţieganu Iuliu, 6) Iamandi Victor, 7) Ralea Mihail 2. Directoratul se compunea din 30 de membri din care 10 reprezintă agricultura şi muncă manuală, 10 pentru comerţ şi industrie şi 10 pentru ocupaţiuni intelectuale; ei făceau parte din Consiliul Superior Naţional. Consilierii regali luau oricând parte la şedinţele Direc- toratului. Directoratul se pronunţa în caz de urgenţă asupra mersului administraţiei publice, controla şi îndruma mersul organizaţiilor Frontului şi aplica sancţiunile disciplinare3. Consiliul Superior Naţional al FRN era compus din 150 de membri, câte 50 pentru fiecare dintre cele trei îndeletniciri prevăzute

1 A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 50/1939-1940, f. 6. 2 Universul, Anul al 56-lea, Nr. 4, din 6 ianuarie 1939, „Regulamentul legii pentru înfiinţarea FRN, p. 9. 3 Revista de Drept Public, No 1-2, „Frontul Renaşterii Naţionale”, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, Bucureşti, 1939, p. 272. 59 de Constituţie. Consilierii regali şi membri fondatori luau oricând parte la şedinţele Consiliului Superior Naţional. Membri Directo- ratului şi Consiliului Superior Naţional erau numiţi prin decret regal pe termen de 2 ani şi la propunerea Consiliului de Miniştrii1. Consiliul Superior Naţional formula directivele politice ale Fontului, prezenta dezideratele sale guvernului, arata observaţiile asupra mersului administraţiei publice, aproba candidaturile ce se propuneau pentru alegerile parlamentare, administrative şi profesionale. Membrii Consiliului Superior Naţional al FRN au fost: 1) Lucian Blaga, 2) Mircea Concicov, 3) Gh. Dinopol, 4) Grigore Duca, 5) I. D Enescu, 6) Iuliu Haţiegan, 7) Hans Hedrich, 8) Nicolae Malaxa, 9) Ion Marinescu, 10) Istrate Micescu, 11) D. Mociorniţă, 12) Alexandru Romalo, 13) Anibal Teodorescu, 14) Aurel Vlad, 15) Gr. Prieţeanu, 16) Helmut Wolff. Cu ocazia desemnării senatorilor-numiţi de către Rege, a apărut în ziarul Universul lista membrilor fondatori ai FRN, şi anume: 1) Gen adj. G. Manu, 2) N. Samsonovici, 3) Gen. I. Sichitiu, 4) Dimitrie Gusti, 5) N. Karpen, 6) N. Miclescu, 7) Gen. C. Ştefănescu-Amza, 8) Gen. Mihail Ionescu, 9) Gen. C.C Brăiescu, 10) Ion Pelivan, 11) Gen. Gh. Rusescu2. Se poate observa că parte a conducerii FRN făcea parte din cadrul corpului militar. Prin urmare, încă de la început întreaga bază de conducere era militarizată în scopul menţinerii ordinii şi siguranţei publice. Astfel, militarizarea politicului a putut fi observată din lista publicată de ziarul Universul cu membrii fondatori ai FRN, unde prezenţa generalilor şi coloneilor din armata română era într-un procent semnificativ de mare. Astfel, arhitectura partidului era asemenea unei unităţi sau cazărmi militare. Militarii erau cei care coordonau activitatea FRN-ului, având rolul de a supraveghea membrii partidului, în interiorul şi în afara organizaţiei politice unice. Scopul era reprezentat de mobilizarea indivizilor în jurul regelui,

1 Universul, art.cit., Regulamentul legii pentru înfiinţarea FRN, p. 9 2 Idem, Anul al 56-lea, Nr. 153, din 7 iunie 1939, „Membrii fondatori ai FRN”, p. 11. 60 împotriva legionarismului şi propagandei comuniste, care agitau spiritele tineretului şi muncitorilor, conform documentelor arhivistice studiate. FRN a fost un organism politic hibrid, un conglomerat de grupuri, curente, orientǎri şi tendinţe, reunite sub aceeaşi firmǎ. Întreaga reţea a partidului, organele de conducere erau numite pe scarǎ ierarhicǎ. În ceea ce priveşte prezenţa elitelor în structurile partidului unic, putem să-i amintim pe Alexandru Romalo şi Anibal Teodorescu, ambii profesori universitari de drept public, care au fost aleşi ca secretari ai Senatului corporatist, în sesiunea din 7 martie 1940. Anibal Teodorescu a deţinut şi funcţia de Vicepreşedinte al Senatului. I. D. Enescu a fost raportor la Senat, el prezentând bugetul Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirii sociale pe anul 1940/1941. I. D. Enescu a deţinut şi funcţia de subsecretar la Ministerul Finanţelor, sub guvernarea lui Ion Gigurtu. Membrii Parlamentului corporativ, în special senatorii numiţi, erau emanaţia voinţei regelui Carol al II-lea, care le asigura diferite poziţii în stat sau administraţie, fapt care nu a fost vizibil din studiul asupra parcursului guvernamental sau parlamentar al elitelor politice din perioada interbelică. Se cunoaşte faptul că Nicolae Malaxa, Max Auschnitt sau Dumitru Mociorniţă, membrii ai camarilei, nu au deţinut funcţii importante până în 1938, dar s-a putut observa apariţia lor în structurile regimului autoritar. De ce industriaşii apar în parlamentul corporativ? Unul dintre răspunsuri ar putea fi reprezentat de fuziunea dintre politic şi economic, care a permis industriaşilor să ocupe funcţii în parlamentul corporativ. Parlamentul reunea personalităţile proe- minente ale societăţii româneşti interbelice, iar industriaşii se vor evidenţia prin rolul lor hotărâtor în afacerile economice, interne şi externe, ale ţării. Controlul industriaşilor s-a putut realiza, prin numirea lor în funcţiile de senatori. Afacerile lor puteau fi astfel controlate de palat, prin chiar natura funcţiei. Nu numai industriaşilor li se ofereau posturi de senatori, ci şi bancherilor şi juriştilor. Toate profesiunile şi toţi preşedinţii de bresle muncitoreşti sau patronale erau incluşi în parlamentul corporatist. Rolul parlamentarilor nu era unul real, de exercitare a atribuţiilor legislative normale, ci unul decorativ, fără drept de iniţiativă.

61 Nicolae Malaxa, inginer de profesie, membru în Consiliul Superior al Frontului Renaşterii Naţionale, categoria profesională comerţ şi industrie1, senator numit de rege în parlamentul corporatist, deţinea industriile strategice de oţel şi aluminiu ale României. Un alt mare industriaş, membru al camarilei, membru în Consiliul Superior al Frontului Renaşterii Naţionale, senator numit de rege în parlamentul corporativ, a fost Dumitru Mociorniţă, liberal, ca orientare politică. Acesta deţinea industria încălţămintei şi a pielăriei. Beneficiarul produselor oferite de Mociorniţă era armata. Cantităţile masive de încălţăminte nu puteau fi comandantate decât de armată. Afacerile industriaşului Mociorniţă, ca şi cele ale lui Malaxa, se desfăşurau cu statul, acesta fiind reprezentat de rege. D. Mociorniţă s-a încadrat în structura politică a noului regim carlist şi a fost numit secretar al FRN al Ţinutului Bucegi2. Max Auschnitt, membru al camarlei regale, nu ocupa vreo funcţie parlamentară nici în Frontul Renaşterii Naţionale. Industriaşul a deţinut uzinele Reşita. Regimul carlist i-a oferit vicepreşedinţia Uniunii Generale a Industriaşilor. Auschnitt deţinea acţiuni la societăţi, bănci româneşti şi străine, de unde regele Carol contracta credite pentru stat. Auschnitt a reprezentat interesele capitalului occidental în România. În urma unor fricţiuni de ordin „economic” între Malaxa, Carol al II-lea şi Auschnitt cu privire la orientările de capital fie spre cel german, fie spre cel englezesc, lui Auschnitt i se intentează proces, acesta fiind condamnat la şase ani de închisoare şi la plata unor despăgubiri consistente, „aşa a sfârşit unul dintre cei mai mari capitalişti din România perioadei interbelice”3. Concordatul dintre industrie şi politică, dintre industriaşi şi monarh era vizibil din configuraţia parlamentului carlist. Prin prezenţa industriaşilor în parlament, regele Carol al II-lea a beneficiat de susţinerea politică şi economică a naţiunii industriale. Prezenţa în parlament a industriaşilor reflectă sprijinul acestora acordat regimului, precum şi al regelui faţă de aceştia. Numirea industriaşilor, în funcţii

1 Universul, Anul al 56-lea, Nr. 153, din 7 iunie 1939, „Membrii fondatori ai FRN”, p. 11. 2 A.N.I.C., Fond FRN, Dosar 50/1939-1940, f. 9. 3 Ioan Scurtu, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 284. 62 de senatori de către rege, arată sprijinul acordat regimului de către industriaşi şi invers. Instaurarea noului regim, văzută din punct de vedere economic şi politic, a fost o consecinţă a necesităţii de stabi- lizare economico-financiară şi politică solicitată de camarilă. Noul regim a consolidat finanţele şi afacerile camarilei, prin comenzile de stat. Unul dintre arhitecţii noului regim autoritar, precum Armand Călinescu, deţinea aproape toate funcţiile în noul design instituţional. Astfel, funcţiile de Ministru de Interne, Preşedinte al Consiliului de Miniştrii, Preşedinte al Directoratului, membru al Consiliului Superior al FRN, deputat, ales la categoria agricultură şi muncă manuală, erau cumulate. Armand Călinescu, fost membru naţional ţărănist, a luat după el mulţi dizidenţi din partid. Nume sonore precum Mihail Ralea, Dimitrie Gusti sau Grigore Gafencu, au deţinut funcţii ministeriale şi parlamentare. În schimb, Iuliu Maniu nu a dorit să facă parte din guvernele de autoritate, dar nici nu s-a opus instaurării acestuia. A doua variabilă nepolitică este reprezentată de vârstă, în care media este de 60 de ani, ceea ce reprezintă o imagine a unei populaţii destul de îmbătrânite, mature, dar specifice perioadei interbelice. Accesul candidatului într-o funcţie de senator se putea realiza de la vârsta de 40 de ani şi de la 30 de ani pentru cea de deputat; iar cum cei mai mulţi dintre membrii Frontului erau sau activau în politică înainte de Primul Război Mondial, această medie de vârstă, putem spune, că ar fi una normală pentru acea epocă.

Nivelul de educaţie al membrilor partidului unic

Validitate Procent Frecvenţă Procent procentuală cumulativ Vali- Studii medii 1 3.0 3.0 3.0 ditate Studii post- 20 60.6 60.6 63.6 universitare Studii universitare 12 36.4 36.4 100.0 Total 33 100.0 100.0

63 Educaţia reprezintă a treia variabilă nepolitică, cea mai evidentă din punct de vedere al formării intelectuale şi profesionale a elitei frontiste. Se poate observa că procentul celor cu studii post universitare este de 60.6%, ceea ce sugerează că politicienii FRN erau oameni cu o înaltă educaţie, dobândită în ţările Occidentului, unde cei mai mulţi îşi obţineau doctoratele, după care se reîntorceau în ţară pentru a ocupa funcţii dintre cele mai reprezentative în statul român. Numărul celor cu studii universitare reprezintă un procent de 36.4%, ceea ce a demonstrat că o parte a membrilor elitei FRN a obţinut o diplomă de licenţă în ţară sau în străinătate. A patra variabilă nepolitică este reprezentată de gen. Procentul este de 100% în favoarea bărbaţilor, dintr-un total de 33 de politicieni, pentru toate funcţiile politice, deoarece actul prin care s-a promulgat legea sufragiului universal din 1919 specifica faptul că aveau drept de vot doar bărbaţii în vârstă de peste 21, iar legea electorală din 1938 acorda drept de vot bărbaţilor în vârstă de 30 de ani. Începând cu anul 1938, pentru prima oară, se introduce votul uninominal, pentru alegerile din 1-2 mai 1939, pentru bărbaţii cu vârsta de peste 30 de ani şi doar pentru femeile ştiutoare de carte, care aveau drept de vot doar la Maturul Corp. Candidaţii erau propuşi de unica organizaţie politică în stat, Frontul Renaşterii Naţionale, rezultatul votului fiind lipsit de orice fel de emoţii1. Parlamentul, fiind structurat pe categorii profesionale, avea o evidentă tentă corporatistă la Senat, senatorii fiind de trei tipuri: aleşi, numiţi şi de drept, aici predominând elitele. Această condiţie era valabilă şi pentru funcţiile eligibile, unde pentru a ocupa o funcţie de demnitate publică, trebuia ca fiecare candidat să fie bărbat şi dacă era naturalizat, putea ocupa o funcţie publică, cu condiţia să fie cetăţean român, cel puţin la cea de-a doua generaţie. Prima femeie aleasă într-o funcţie parlamentarǎ a fost Maria N. Popp, în „legislativul FRN”, la Senat, la categoria agricultură, unde femeile aveau drept de vot. În urma votului de la Senat, Maria Popp a fost aleasă ca secretară de birou. A candidat în circumscripţia

1 Florin Grecu, Construcţia, unui partid unic. Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, pp. 139-172. 64 electorală a oraşului Craiova. Vârsta la care se putea candida pentru funcţia de senator era de 40 de ani. Candidatul, conform legii pentru reforma electorală din mai 1939, avea obligaţia de a fi înscris pe lista electorală, reprezentând o anumită profesie. Parlamentarul frontist era membru al partidului unic. El se putea distinge prin uniforma pe care o purta, în funcţie de anotimp, albă pe timpul verii şi albastră restul anului. Măsura era specificată în Regulamentul de funcţionare al FRN, la secţiunea despre uniforme şi insigne, unde se specifica faptul că „toţi conducătorii şi membrii partidului erau nevoiţi să poarte uniforme, toţi trebuiau să presteze jurământ de fidelitate regelui şi ţării”1. Acest alineat din Regulamentul legii pentru înfiinţarea FRN era îndreptat împotriva legionarilor şi comuniştilor. Membrii Consiliului Superior Naţional nu puteau fi membri ai acestor mişcări.

Profesiile membrilor partidului unic

Validitate Procent Frecvenţă Procent procentuală cumulativ Vali- Arhitect 1 3.0 3.0 3.0 ditate Bancheri 2 6.1 6.1 9.1 Diplomaţi 2 6.1 6.1 15.2 Economişti 2 6.1 6.1 21.2 Generali 7 21.2 21.2 42.4 Industriaşi 3 9.1 9.1 51.5 Ingineri 4 12.1 12.1 63.6 Jurişti 5 15.2 15.2 78.8 Profesori 7 21.2 21.2 100.0 Universitari Total 33 100.0 100.0

Ultima variabilă nepolitică este reprezentată de profesie. Profesia este considerată, în perioada interbelică una de demnitate naţională,

1 Le Soir, N°6, 6 fevrier 1939, p. 4 65 întrucât ea era rodul educaţiei, fiind dobândită prin studii în ţările Occidentului. Ceea ce se poate observa este faptul că sunt reprezentate aproape toate categoriile sociale importante ale României interbelice. Din acest punct de vedere, variabila nepolitică numită educaţie joacă un rol major în toată această ecuaţie profesională şi evoluţie politică. Numărul elitelor cu studii universitare este majoritar, în ceea ce priveşte profesiile pe categorii. Astfel, procentul cel mai mare este reprezentat de profesorii universitari, 21.2%, categorie socială care va ocupa aproape cele mai importante funcţii în aparatul politic al FRN. Numărul mare al profesorilor universitari mai demonstrează faptul că regimul era construit prin intermediul elitelor şi de către elite. Înclinaţia regimului spre elitele intelectuale denotă intenţia monarhului de a depolitiza instituţiile statului. Monopolul depunerii candidaturilor era rezervat partidului unic, fapt care a condus la unanimitatea voturilor, la alegerile din 1-2 iunie 1939. Remodelarea corpului electoral, în timpul dictaturii regale, prin impunerea exigenţei ştiinţei de carte şi practicării efective a unei meserii, a avut ca efect eliminarea votului. Astfel, „noul regim s-a înclinat mai mult către elite, în ceea ce priveşte procesul de recrutare al noului corp legislativ, în vederea domesticirii votului”1, conform lui Ioan Stanomir, care evocă sistemul candidaturilor din intervalul totalitar postbelic. Parlamentul corporativ carlist era expresia elitelor şi a intenţiei regale amintite. Modalitatea de desemnare a membrilor puterii legislative se datora şi existenţei unui „context constituţional marcat de intruziunea unor idei corporatiste, autoritariste şi naţionaliste”2, care au reprezentat principalele criterii de selecţie a candidaţilor pentru parlamentul regal.

1 Ioan Stanomir, Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940”, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, Vol. III, No. 1, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 96. 2 Idem, „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938”, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, Vol. I, No. 2, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001, p. 371. 66 La paritate cu profesorii universitari sunt generalii Armatei Române care au luptat în Primul Război Mondial, care, ca răsplată pentru contribuţia adusă reîntregiri neamului, au fost cooptaţi în structurile politice. Acest număr mare de generali se datorează şi faptului că, încă din 1923, pe teritoriul României, a fost decretată starea de asediu, care se afla sub comanda Armatei, a Marelui Stat Major. Franţa reprezenta ţara în care cei mai mulţi studenţi români trimişi de părinţi îşi terminau studiile sau obţineau diplome cu precădere în domeniul dreptului. Astfel, procentul celor care profesează ca jurişti este de 15.2%, ceea ce reprezintă un factor de echilibru şi de progres, în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei şi a actelor normative de către specialişti, atât la Cameră, cât şi la Guvern. Procentul de 6.1% este reprezentat de categoria bancherilor, diplomaţilor şi economiştilor. Aici putem aduce ca argument faptul că aproape toţi politicienii din perioada interbelică aveau ca principal domeniu de activitate economia, care trebuia susţinută pe plan extern de către diplomaţi, prin camerele de comerţ exterior, dar şi prin activităţi de ordin economic în care România era subiect în activitatea relaţiilor europene. Bancherii erau mai discreţi din punct de vedere politic, însă, prin înrolarea lor în structurile FRN-ului, România anului 1939 a avut cea mai mare creştere economică dintre toate ţările continentului, deoarece activitatea celorlalte bănci era controlată direct de către guvern, prin intermediul guvernatorului BNR, Mitiţă Constantinescu, care era şi membru al guvernului deţinând funcţia de Ministru al Finanţelor.. Astfel, evaziunea fiscală şi falimentul băncilor erau mai puţin vizibile. Ideea unui minister gigant al economiei naţionale a fost acceptatǎ prin întrunirea sub conducerea unui singur ministru a departamentelor economiei naţionale, a agriculturii şi finanţelor. În aprilie 1938 s-a pus în aplicare reforma reorganizǎrii Ministerului Industriei şi Comerţului care a fost transformat în Ministerul Economiei Naţionale, condus de Mitiţă Constantinescu, care avea ca sarcinǎ îndrumarea, coordonarea şi încurajarea dezvoltǎrii

67 forţelor de producţie, distribuirea producţiei prin comerţul intern, orientarea şi supravegherea importului, întocmirea legilor economice pe tǎrâm industrial, comercial şi bancar. Prin decretul din octombrie 1939 Ministerul Economiei Naţionale putea hotărî sindicalizarea tuturor întreprinderilor dintr-o ramurǎ industrialǎ, stabilind sarcini concrete de producţie şi de desfacere a mǎrfurilor1. Mitiţă Constantinescu, în expunerea de motiva guvernului, sintetizează viziunea ministerului şi a noului regim despre modul în care ar trebui construită noua economie. Potrivit lui, „datorită conjunc- turii internaţionale şi la noi s-a simţit necesitatea unui regim unitar de administrare, îndrumare şi supraveghere a economiei naţionale pentru coordonarea factorilor economici şi realizarea interesului naţional”2. Discursul guvernului regal, în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul, este identic pentru toate ministerele. El poate fi observat la Ministrul de Interne Armand Călinescu, la Ministrul Muncii Mihail Ralea şi chiar la Ministrul Economiei Naţionale Mitiţă Constan- tinescu, şeful BNR. Fenomenul controlului şi dirijismului era încadrat perfect noii ordini europene autoritare, aşa s-a născut nevoia Ministerelor de Economie Naţională. Cu toate că s-a înfiinţat acest minister unic, al activităţilor economice şi industriale, convingerea lui Mitiţă Constantinescu era aceea că „acest minister nu va fi creator de bunuri, nu va fi comerciant bancar sau de mărfuri, nu va crea substanţa creditului”. Fiind format de doctrinele economice ale liberalismului, totuşi, Mitiţă Constantinescu afirmă, ca şi soluţie de rezervă, că „tot iniţiativa şi activitatea privată vor fi factorii esenţiali de producţie şi de comerţ, tot disponibilităţile pieţei capitalurilor vor alimenta creditul de la economiile ţării spre organismele bancare”3. Acesta a fost motivul prezenţei bancherilor în structurile partidului, şi mai târziu, şi în cele ale parlamentului corporatist. Băncile puteau fi controlate nu doar prin prezenţa unui reprezentant al

1 Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1996, p. 165. 2 A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Dosar 18/1938, f. 9. 3 Ibidem, f. 9. 68 statului în consiliul de administraţie al băncilor, ci şi printr-o modalitate directă. Aproape toată breasla bancherilor a primit funcţii de deputaţi sau senatori în scopul menţinerii ordinii fiscale şi financiare. Mitiţă Constantinescu a fost cel care a reuşit, la sugestiile regelui, să menţină finanţele statului.

II. Variabile Politice

Experienţa membrilor partidului unic în partidele democratice desfiinţate

Validitate Procent Frecvenţă Procent procentuală cumulativ Vali- 0 14 42.4 42.4 42.4 ditate Membru PNL 6 18.2 18.2 60.6 Membru PNŢ 11 33.3 33.3 93.9 Secretar PNŢ 1 3.0 3.0 97.0 Vice-preşedinte 1 3.0 3.0 100.0 PSD Total 33 100.0 100.0

Prima variabilă politică este reprezentată de experienţa în partid, până la instaurarea regimului monarhiei autoritare. Membrii FRN proveneau din fostele partidele politice liberale şi ţărăniste, precum şi din diverse facţiuni şi orientări politice din perioada interbelică, grupuri care au fost coalizate în partidul unic condus de regele Carol al II-lea. Cel mai mare procent al membrilor FRN care şi-au dobândit experienţa politică în partid sunt reprezentaţii PNŢ. Ţărăniştii au fost şi membri activi atât în organizaţia politică unică, pe băncile guvernării, cât şi în parlament. Pe lângă membrii PNŢ, cel de-al doilea procent este reprezentat de membrii PNL, care au activat în guvernele şi parlamentele majoritar liberale, mai mult de jumătate din perioada interbelică, adică peste 10 ani de guvernare. Un procent semnificativ este reprezentat de cei care erau înscrişi în Frontul Renaşterii 69 Naţionale, dar care nu au avut niciun fel de activitate în partid în interbelic, deoarece au activat în domenii economice sau militare, fără o susţinere politică importantă. Toate guvernele monarhiei autoritare au fost formate cu ajutorul vechilor actori politici, cu orientări de dreapta. Funcţiile regimului politic monopartidist erau deţinute de oamenii vechiului regim. Noul regim era, de fapt, o prelungire a vechiului regim, dar sub o altă formă, una de natură autoritară şi antidemocratică. Conducătorii Partidului Naţional-Liberal şi a Partidului Naţional- Ţărănesc, Constantin I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu, nu au sprijinit regimul monarhiei autoritare. În schimb, cadrele acestor partide şi-au dat acordul şi au susţinut noul regim. În PNŢ, gruparea Armand Călinescu Mihail Ralea a sprijinit regimul; de asemenea, Armand Călinescu a ocupat funcţia de ministru de Interne de prim-ministru. Mihail Ralea a ocupat funcţia de ministru al Muncii. În PNL, gruparea Gheorghe Tătărăscu a sprijinit noul regim. Tătărăscu a ocupat funcţia de prim-ministru ori de câte ori îi cerea monarhul, după formula „Se face Majestate”. Partidele favorabile politicii regale au fost: Partidul Agrar al lui Argetoianu, Frontul Românesc al lui Vaida Voevod, Partidul Naţionalist-Democrat al lui Iorga, gruparea liberală georgistă, de la Gh. Brătianu, şi cea naţional-ţărănistă, radicală, a lui Călinescu. Aceste partide au acceptat regimul şi au primit favorabil dizolvarea partidelor politice. În acelaşi timp, regele Carol al II-lea a permis acestor organizaţii să-şi continue activitatea, prin menţinerea legăturii dintre conducerea centrală şi organizaţiile din teritoriu, pe lângă faptul că le-a dat voie acestor facţiuni să editeze ziare proprii sub titulatură independentă1. Referitor la partidele favorabile dictaturii regale, articolul, „Pe marginea unui bilanţ”, a lui Constantin Argetoianu este definitoriu pentru antidemocratismul şi antiparlamentarismul epocii. Astfel, Argetoianu afirma că „noul regim, pentru a pune ţara în apărare, a

1 Ioan SCURTU, Carol al II-lea, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 245. 70 trebuit să facă în câteva luni, scump şi în prispă, ceea ce Regimul Vechiu nu putuse să facă, ieftin şi pe îndelete, timp de atâţea ani”1. Dictatura regală era considerată ca fiind un proiect cu costuri mult mai mari decât regimul de natură democratică de dinainte de anul de graţie 1938. Manifestările prodictatoriale ale lui Argetoianu erau cunoscute încă din anii ’30. Argetoianu era de părere că „dacă regimul politic instaurat în primăvara anului 1938 a putut da roadele pe care le-a dat, în mijlocul unei Europe sdruncinate până la temelie, dacă a putut păstra finanţele şi economia ţării intacte în conjuncturi internaţionale aproape catastrofale, apoi dovada este facută cu prisosinţă că acesta era regimul care ne trebuia! Să mulţumim încă o dată Regelui Carol că ni l-a dat!”2. Clasa politică românească nu împărtăşea în totalitate opinia politicianului Argetoianu. Iuliu Maniu şi-a manifestat opoziţia faţă de instaurarea noului regim autoritar3, precum şi opoziţia faţă de desfiinţarea partidelor politice şi aparaţia partidului unic. Astfel, „dictatura actuală a trimis în fruntea celor 23 de judeţe din Ardeal şi Banat ca prefecţi activi, 23 de colonei din Vechiul Regat. A pus în fruntea judeţelor militari. I-a sustras misiunii lor de ostaş şi le-a dat însărcinări politice”4. Elogiul la adresa regimului şi a acceptării lui de către Argetoianu era unul de natură personală şi s-a manifestat în urma numirii sale ca preşedinte al Senatului corporatist, precum şi în urma funcţiilor primite, cea de senator, de la regele Carol, în decursul decadei 30-40. Pentru că „aşa ne trebuia” reprezintă dovada faptului că reprezentanţii noului regim, precum şi membrii Frontului Renaşterii Naţionale

1 Constantin Argetoianu, „Pe marginea unui bilanţ”, Zece ani de domnie ai M. S. Regelui Carol al II-lea, Organizarea Politică, Juridică şi administrativă, Vol. I., Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 32. 2 Ibidem, pp. 32-33. 3 „Memorandumul românilor din Transilvania”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 106. 4 „Memorandumul românilor din Transilvania”, în Iuliu Maniu în faţa istoriei, apud., Ioan Stanomir, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, p. 106. 71 gândeau în acest mod, iar comportamentul politic s-a manifestat prin descătuşarea discursului radical la adresa partidelor politice şi a democraţiei interbelice. „Aşa ne trebuia”, reprezintă dovada dispre- ţului faţă de democraţie, Argetoianu expunându-şi mentalitatea dicta- torială. Afirmaţia despotică a lui Argetoianu induce ideea că regele avea toată competenţa, una exclusivă, în privinţa destinului comun. Argetoianu instaurează, prin afirmaţia rostită, dictatura asupra conştiinţelor indivizilor, prin faptul că arbitrul suprem care trebuia urmat era considerat a fi regele Carol. Membrii acestor partide şi grupări au ocupat funcţii şi demnităţi, oferind principala sursă de cadre pentru regim. Celelalte partide care au acceptat noul regim autoritar al regelui Carol al II-lea au fost: Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul Radical-Ţărănesc, Partidul Naţional Creştin, Partidul Social-Democrat1.

Experienţa politică a frontiştilor în instituţii publice, până în 1938

Validitate Procent Frecvenţă Procent procentuală cumulativ Vali- Min. Culte şi ditate Arte, Min. de 1 3.0 3.0 3.0 Interne Subsecretar de Stat la Min. Agr 1 3.0 3.0 6.1 şi Coop. 0 8 24.2 24.2 30.3 Deputat. Sub. 1 3.0 3.0 33.3 Secr. de Stat Guv. BNR, Subsecretar de 1 3.0 3.0 36.4 Stat în guv. PNL şi PNT

1 Ioan Scurtu, op.cit., p. 245. 72 Min. Just. Min. Culte şi Arte, 1 3.0 3.0 39.4 Min. Ed. Nat. Min. Agr. Dom. 1 3.0 3.0 42.4 şi Coop. Ministru de 1 3.0 3.0 45.5 Finanţe Ministrul al Apărării 1 3.0 3.0 48.5 Naţionale Ministrul Apărării 1 3.0 3.0 51.5 Naţionale Ministrul 1 3.0 3.0 54.5 Industriilor Pres. Înaltei Curţi de Casaţie şi 1 3.0 3.0 57.6 Justiţie, Min. Justiţiei Sec. Gen. Uniunii Muncitorilor 1 3.0 3.0 60.6 Şeful Poliţiei Capitalei, 1 3.0 3.0 63.6 Subsecr. de Stat Min. de Interne Subsecr. Min. 1 3.0 3.0 66.7 Muncii Subsecr. de Stat 1 3.0 3.0 69.7 Min. de Justiţie Subsecr. de Stat 1 3.0 3.0 72.7 Min. Industriilor Subsecr. de Stat şi Min. Luc. 1 3.0 3.0 75.8 Publice Subsecr. de Stat la Min. de 1 3.0 3.0 78.8 Finanţe

73 Subsecr. de Stat la Min. 1 3.0 3.0 81.8 Afacerilor Străine Subsecr. de Stat la Min. Fin. 1 3.0 3.0 84.8 Ministru de Finanţe Subsecr. de Stat la Min. Instr. 1 3.0 3.0 87.9 Culte şi Arte Subsecr. de Stat la Min. 1 3.0 3.0 90.9 Propagandei Subsecr. de Stat Min. Afacerilor 1 3.0 3.0 93.9 Străine Subsecretar de Stat Min. Culte şi 1 3.0 3.0 97.0 Arte Vice-Preş. al Senatului, Preş.al Uniunii 1 3.0 3.0 100.0 Avocaţilor din România Total 33 100.0 100.0

Experienţa membrilor FRN-işti, în instituţiile publice ale statului, în perioada interbelică, reprezintă principala dimensiune a studiului despre evoluţia politică, instituţională, guvernamentală, a membrilor partidului unic, începând din 1919 şi până în 1938. Totuşi, un procent de aproape 25% dintre membrii FRN studiaţi nu au avut activitate în instituţii publice, ceea ce reprezintă un factor de nepolitizare a instituţiilor statului. Membrii FRN care au sprijinit regimul monarhiei autoritare erau cadrele PNL şi PNŢ, însă conducerile acestor partide nu au aprobat regimul şi chiar l-au boicotat. Evoluţia cadrelor PNL şi PNŢ din guvernele interbelice pune în lumină efectul politicii regelui de a fracţiona şi crea disidenţe în aceste partide. Cadrele regimului 74 autoritar proveneau şi din Partidul Naţionalist Democrat a lui Nicolae Iorga, Liga Agrară al lui Constantin Argetoianu şi Frontul Românesc al lui Alexandru Vaida-Voevod. Partidele amintite reprezentau facţiuni sau erau create cu ajutorul regelui. Aceste partide au participat la formarea guvernelor personale ale regelui-jucător.

Evoluţia Elitelor FRN-ISTE sub guvernele perioadei interbelice

Din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, 1 decembrie 1919-13 martie 1920, au făcut parte Ion Pelivan, la Ministerul de Justiţie şi Aurel Vlad, la Ministerul de Finanţe. Când naţional-ţărăniştii au ajuns la guvernare, 10 noiembrie 1928-7 iunie 1930, sub conducerea lui Iuliu Maniu, mare parte din structura de conducere se va regăsi şi în cea a regimului autoritar patronat de regele Carol al II-lea. Astfel, Aurel Vlad deţinea funcţia de ministru al Cultelor şi Artelor, Emil Haţieganu era numit la ministerul Muncii Sǎnǎtǎţii şi Ocrotirii Sociale, iar Constantin Angelescu era numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne1. În guvernarea Nicolae Iorga, 18 aprilie-31 mai 1932, au fost numiţi următorii politicieni, care vor face parte şi din regimul de autoritate: Victor Vâlcovici a fost numit ministrul Justiţiei, gen. Const. Ştefǎnescu-Amza a fost numit ministrul Armatei, Gh. Ionescu-Şişeşti la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, N. Vasilescu Karpen la Ministerul Industriei şi Comerţului, şi Iuliu Haţieganu la Ministerul Sănătăţii2. În perioada 6 iunie-10 august 1932, din guvernul condus de Vaida-Voevod, au făcut parte următoarele personalităţi: Dimitrie Gusti, Ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, gen. Constantin Ştefǎnescu-Amza, Ministrul Apărării Naţionale, Grigore Gafencu,

1 Ion Mamina, Monarhia Constituţionalǎ în România, Enciclopedie Politicǎ 1866-1938, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2000, p. 333. 2 Ibidem, p. 337. 75 subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine, Mihail Ghelme- geanu, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, şi Mihail Şerban este numit subsecretar de stat la ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Tot sub Alexandru Vaida-Voevod, dar în guvernarea din perioada 11 august-17 octombrie 1932, au făcut parte următoarele personalităţi: Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, gen. N. Samsonovici, ministrul Apărării Naţionale, Grigore Gafencu, subsecretar la Ministerul Afacerilor Străine. După remanierea guverna- mentală a fost numit la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, ca subsecretar, Petre Andrei; tot subsecretari au mai fost numiţi Mihail Ghelmegeanu, la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi Mihail Şerban, la Agricultură1. Guvernarea Iuliu Maniu 20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933 continuă să numească în fruntea ministerelor aproape aceleaşi personalităţi din guvernele precedente. Astfel, Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor era condus de Dimitrie Gusti, Ministerul Apărării Naţionale era condus de N. Samsonovici. Subsecretar de Stat la Ministerul Cultelor şi Artelor a fost numit Petre Andrei; tot subsecretar, dar la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, a fost numit Mihail Ghelmegeanu. Ultima guvernare ţărănistă 14 ianuarie-9 noiembrie 1933 condusă de Alexandru Vaida-Voevod, reprezintă arhitectura guvernamentală care se va regăsi şi în guvernele de autoritate. Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor a fost condus de Dimitrie Gusti, Ministerul Apărării Naţionale va fi condus de gen. N. Samsonovici. Ministru de Stat va fi Emil Haţieganu, subsecretar de Stat şi Preşedinte Consil. Min. pentru Minorităţi va fi desemnat Mihail Şerban; subsecretar la Ministerul de Finanţe Mihail Ghelmegeanu şi, din 14 ianuarie subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Subsecretar la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor va fi

1 Ioan Scurtu, Ion Alexandescu, Ion Bulei, Ion Mamina (ed.), Enciclopedie de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, p. 138. 76 desemnat Petre Andrei, iar subsecretar de stat la Ministerul Industriei şi Comerţului va fi desemnat Grigore Gafencu1. După pierderea alegerilor de către ţărănişti, la guvernare au venit liberalii. Putem observa că şi din cadrul acestui partid au provenit numeroase personalităţi care au susţinut monahia activă a lui Carol al II-lea. Din guvernul Gheorghe Tătărăscu, 5 ianuarie-1octombrie 1933, putem identifica următoarele persoane: Victor Slǎvescu, la Ministerul de Finanţe, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Ministerul de Interne şi, după remaniere, Dr. Constantin Angelescu la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe a fost desemnat Mitiţă Constantinescu. Aceleaşi personaje le regăsim şi în perioada 2 octombrie 1934-29 august 1936, şi anume: Victor Slǎvescu, la Ministerul de Finanţe şi Victor Iamandi, ca ministru secretar de stat. În perioada 17 noiembie-28 decembrie 1937 guvern condus tot de către Gheorghe Tatǎrǎscu, putem observa următoarele personalităţi care intrau în componenţa executivului: Mircea Cancicov, la Ministerul de Finanţe şi Victor Iamandi, la Ministerul Cultelor şi Artelor şi dr. Constantin Angelescu la Ministrul Educaţiei Naţionale. Ultimul guvern al democraţiei reprezentative, 28 decembrie 1937-10 februarie 1938, care a durat doar 44 de zile, condus de Octavian Goga, a adunat o serie de personalităţi care vor fi folosite şi în guvernele autoritare. La Ministerul de Finanţe a fost desemnat Eugen Savu, la Ministerul Afacerilor Străine a fost numit Istrate Micescu. La 30 decembrie 1937 a fost numit ca ministru secretar de stat, Silviu Dragomir şi, de la 1 februarie până la 28 septembrie 1939, ministrul pentru Minorităţi, iar ca subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Străine, Lucian Blaga 30 decembrie 1937-10 februarie 19382. Evoluţia membrilor FRN sugerează faptul că prezenţa aceloraşi actori politici în guvernele personale autoritar carliste a reprezentat o continuitate a vechiului regim.

1 Ion Mamina, op.cit., pp. 340-341. 2 Ibidem, p. 347. 77 Funcţiile ministeriale deţinute de membrii partidului unic

Validitate Procent Frecvenţă Procent procentuală cumulativ Vali- 0 18 54.5 54.5 54.5 ditate Min. Afaceri 1 3.0 3.0 57.6 Străine Min. Agr. şi 1 3.0 3.0 60.6 Cooperării Min. Apărării 1 3.0 3.0 63.6 Naţionale Min. de Interne, Preş. Cons. de 1 3.0 3.0 66.7 Miniştrii Min. Instrucţiei Cultelor şi Arte 1 3.0 3.0 69.7 Min. Înzestrării 1 3.0 3.0 72.7 Armatei Min. Justiţiei 1 3.0 3.0 75.8 Min. Luc. 1 3.0 3.0 78.8 Publice Min. Muncii 1 3.0 3.0 81.8 Min. 1 3.0 3.0 84.8 Propagandei Min. Sec. de Stat 1 3.0 3.0 87.9 Ministru 1 3.0 3.0 90.9 de Finanţe Rezident regal, 1 3.0 3.0 93.9 prefect Subsecr. de Stat Min. Comerţului 1 3.0 3.0 97.0 Subsecretar de Stat Min. 1 3.0 3.0 100.0 Propagandei Total 33 100.0 100.0

78 Variabila politică referitoare la funcţiile ministeriale ale membrilor FRN este semnificativă prin faptul că un procent de 54.5% din populaţia de 33 de persoane nu ocupau funcţii ministeriale. În fond, ministerele erau apanajul regelui, deoarece sfetnicii nu mai depuneau jurământul în faţa parlamentului, ci a monarhului, care îi numea în mod direct, prin decret regal. În practica constituţională, în acei ani, s- a instaurat un primat al executivului asupra legislativului, dar şi un primat al regelui asupra guvernului. În felul acesta, „Constituţia de la 27 februarie 1938, a realizat ceea ce se numeşte Primatul Execu- tivului, înfăptuind, în acelaşi timp, şi principiul Regalităţii Active, care făcea din Capul Statului un factor determinant în opera de guvernare, cârmuitor şi înfăptuitor al vieţii şi destinelor Neamului”1. Pe de altă parte, „scopul noii puteri executive era acela de a apăra Statul înlăuntru şi în afară, de a-i da posibilitatea să aibă o cârmuire, ca să nu atârne de agitaţiile parlamentare, de a face ca viaţa poporului să nu fie continuu turburată, ci să se desfăşoare în ritmul cerut, pe o linie consecventă”2. Astfel, singurul om era regele, fiind şi capul statului şi şeful armatei şi şeful FRN, devenind „monarh absolut”. Mai jos vor fi menţionaţi membrii Guvernului Majestăţii Sale Regelui Carol al II- lea: Ion Bujoi ministrul Economie Naţionale, Paul Teodorescu general-adjunct, ministrul Aerului şi Marinei, Mihail Ralea ministrul Muncii, medic gen. N. Marinescu ministrul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Victor Iamandi ministrul Justiţiei, Victor Slăvescu ministrul înzestrării Armatei, Mihail Ghelmegeanu ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Mitiţă Constantinescu ministrul Finanţelor, prof. Petre Andrei Ministrul Educaţiei Naţionale, prof. N. D. Cornăteanu Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine, Nicolae Zigre, ministrul Cultelor şi Artelor, Silviu Dragomir, ministru Secretar de Stat pentru minorităţi, dr. Traian Pop ministrul Subsecretar al Avuţiilor Publice, Eugen Titeanu, ministru Secretar de Stat al Presei şi Propagandei, gen. Gabriel Marinescu, subsecretar de stat Ministerul de Interne, Mihail

1 Paul Negulescu, Curs de drept Român. După principiile Constituţiei de la 27 februarie 1938. Ţinut la Facultatea de Drept în anul şcolar 1938-1939, Editat de Ion. I. Borşan, Bucureşti, 1939, p. 87. 2Ibidem, p. 71. 79 Măgureanu, subsecretar de stat Preşedenţia de Consiliu, prof. Victor Jinga, subsecretar de stat la Economia Naţională, prof. Mihail Şerban, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, D. V. Toni, subsecretar de stat la Educaţie Naţională, S. S. prof. Nae Popescu, subsecretar de stat la Ministerul Cultelor, Ion Marin Sadoveanu, subsecretar de stat la Ministerul Artelor, Coriolan Băran, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, gen. adj. Emanoil Mihail, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale1. Miniştrii carlişti nu mai erau responsabili în faţa parlamentului, conform noii Constituţii, fiind în contradicţie cu regula monarhiei constituţionale engleze: regele domneşte, dar nu guvernează. În noul regim, monarhul numea şi revoca miniştrii, aceştia devenind răspunzători direct în faţa regelui, căci Cabinetul era al său şi, în acest sens, pentru a eluda puterea parlamentului şi a guvernului, se instituie Consiliul de Coroană.

Funcţiile parlamentare deţinute de membrii partidului unic până la 9 iunie 1939

Validitate Frecvenţă Procent Procent cumulativ procentuală Vali- 0 15 45.5 45.5 45.5 ditate Deputat 2 6.1 6.1 51.5 PNL Deputat 10 30.3 30.3 81.8 PNŢ Deputat 1 3.0 3.0 84.8 PSD Senator 3 9.1 9.1 93.9 PNL Senator 2 6.1 6.1 100.0 PNŢ Total 33 100.0 100.0

1 Theodor Vlădescu, Frontul Renaşterii Naţionale, Originea şi Doctrina, Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1939, p. 25. 80 Parlamentarii Frontului Renaşterii Naţionale

Validitate Procent Frecvenţă Procentaj procentuală cumulativ Vali- Deputat FRN 13 39.4 39.4 39.4 ditate Senator ales 4 12.1 12.1 51.5 Senator numit 16 48.5 48.5 100.0 de Rege Total 33 100.0 100.0

Ucenicia de partid era o primă condiţie spre accederea candidatului la funcţiile din structura propriului partid şi, ulterior, în funcţie de rezultatul alegerilor, în parlament sau la guvernare. Parlamentul interbelic a fost unul dinainte cunoscut, deoarece practica politică românească era una contrară regulilor democratice, culturii şi teoriei politice occidentale, astfel încât s-a creat acel „mimic democracy”1, de care amintea Mattei Dogan despre perioada interbelică. Observaţia majoră constă în faptul că un procent de 45.5% dintre membrii FRN nu au deţinut niciun fel de funcţii în parlamentele interbelice, nici ca senatori, nici ca deputaţi, ceea ce ne arată faptul că în partidul unic nu au fost înscrişi doar indivizi din clasa politică, ci din tot spectrul social şi economic. Prin numărul mare de membri, care nu mai făcuseră politică până în 1938, „regimul dorea o echilibrare a numărului de foşti politicieni cu apolitici”2. Totuşi, procentul deputaţilor PNŢ este de 30.3%, reprezentând cel mai mare procent al membrilor FRN. Ataşamentul lui Carol faţă de PNŢ este evident, deoarece acesta a fost partidul care a susţinut revenirea sa în ţară, prin manifestaţii populare de sprijin, participând la ceremonia înscăunării monarhului, la 16 iunie 1930. PNL este şi el prezent în adunarea

1 Mattei Dogan, România, 1919-1938, în M. Weiner, E. Ozbudum (ed.), Competitive Elections in Developing Countries, Duke Uni. Pres, 1987, pp. 380-381. 2 Florin Müller, Metamorfoze al politicului românesc: 1938-1940, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 234. 81 corporativă. Deşi procentul din acest studiu este doar de 9.1% senatori şi 6.1% deputaţi, în realitate procentajul este mult mai mare, deoarece cea mai mare parte a membrilor PNL nu se mai regăsea în structurile FRN, dezaprobând regimul autoritar instaurat de rege, peste voinţa partidelor politice şi contrar regulilor democratice existente în Regatul României.

Evoluţia politică a membrilor FRN după 1945

Validitate Procent Frecvenţă Procent procentuală cumulativ Vali- 0 29 87.9 87.9 87.9 ditate Deputat în Marea Adunare Naţională 1 3.0 3.0 90.9 Deputat în Marea Adunare 1 3.0 3.0 93.9 Naţională, funcţii academice Fondator al Partidului Popular, 1 3.0 3.0 97.0 în Marea Adunare Naţională Membru PCR şi Preş. al Academiei 1 3.0 3.0 100.0 Române Total 33 100.0 100.0

Ultima variabilă politică este reprezentată de evoluţia politică a membrilor FRN după 1945. Ceea ce este cuantificabil este faptul că 87.9% din cei 33 de membrii ai partidului unic care a reprezentat populaţia politică interbelică studiată nu s-a mai regăsit în structurile de conducere comuniste, însă 12% din numărul celor 33 de persoane studiate au ocupat funcţii în Marea Adunare Naţională, iar 6% au ocupat funcţii academice în regimul de debut al comunismului în România. Comunismul nu a avut nevoie de oamenii vechiului regim. 82 Aceştia au fost eliminaţi fiind trimişi în închisori sau au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă sau pe o perioadă lungă de timp. Însă cei 12% erau oameni cu orientări politice comuniste şi, din cauza lipsei de cadre, au devenit utili noului regim, în vederea implementării directivelor politice venite de la Moscova şi din acest motiv au avut acces la funcţii, dar poate şi datorită faptului că regimul era la început de drum sau s-au reconvertit sau au îmbrăţişat noile directive. Actorii politici carlişti care au colaborat cu regimul comunist1, şi care au deţinut funcţii sub monarhia autoritară au fost: Mihail Ralea şi Lothar Rădăceanu – Partidul Socialist Ţărănesc, Mitiţă Constantinescu – Partidul Naţional Popular, Aurel Mureşan – Frontul Muncii Raţionalizate, Vladimir Corbaşa – Partidul Umanitarist, Mihail Savodeanu- Preşedinte al Marii Adunări Naţionale, Petre Gheaţă – Partidul Popular Românesc, Ioan Flueraş – Partidul Socialist Democrat Român, Petru Groza – prim ministru, provenit din gruparea lui Alexandru Averescu, Liga Poporului, Dr. Nicolae Lupu, Partidul – Ţărănesc Democrat, D. R. Ioaniţescu – Partidul Ţărănesc Democrat, A. Bergman – Partidul Ţărănesc Democrat., Ioan Gheorghe Maurer – Partidul Ţărănesc Radical a lui Grigore Iunian, Constantin G. Giurescu – PNL, Deputat în Marea Adunare Naţională, Alexandru Mâţă, rezident regal, Partidul Ţărănesc Democrat. Carol al II-lea, conform Constituţiei de la 27 februarie 1938, deţinea puterea supremă, însă FRN nu era considerat un partid puternic, nici de membri partidului, nici de cei ai parlamentului. Configuraţia elitei FRN evoluează de la cele două partide politice interbelice majore ale vieţii politice româneşti, PNŢ şi PNL. Observăm că cel mai mare număr de reprezentanţi în structurile carliste sunt de la PNŢ. Această observaţie nu este întâmplătoare, deoarece acest partid a fost cel care l-a adus pe rege pe tronul României, iar recunoştinţa acestuia faţă de facţiunile prodictatoriale din PNŢ a fost una de ordin sentimental. Cu toate acestea, foarte puţini au fost cei care au mai avut vreun viitor politic după 1945, cu

1 Ioan Scurtu, Ioan Mamina, Ioan Alexandrescu, Ion Bulei, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2002, p. 314. 83 excepţia unui procent de 12% care a reuşit să intre în graţiile noului regim comunist, datorită faptului că nu au colaborat cu regimul antonescian care i-a exclus pe criterii de fidelitate faţă de regimul carlist. Situaţia nou creată a condus la colaborarea cu regimul comunist doar a acelor personaje de care noul sistem ducea lipsă. Lista celor care au colaborat cu regimul antonescian a fost anunţată cu ocazia publicării averilor foştilor demnitari. Printre aceştia îi regăsim pe Gheorghe Alexianu, fost rezident real al ţinutul Bucegi, D. Alimănişteanu subsecretar de stat, Petre Andrei ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, Paul Angelescu ministrul Apărării Naţionale, Constantin Argetoianu ministru de Finanţe, Petru Bejan subsecretar de Stat, Aurelian Bentoiu subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei, Eugen Bianu, director general de Poliţie, Augustin Bideanu subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, Gheorghe Argeşanu, Ministrul Apărării Naţionale şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, Victor Antonescu Ministru al Justiţiei, şi chiar Ion Antonescu, fost Ministru al Apărării Naţionale1, în guvernarea de 44 de zile Goga-Cuza.

Concluzii

Partidul unic avea o compoziţie eclectică deoarece Frontul lui Carol sau a lui Vodă, după cum era numit în epocă, era un partid creat prin adeziunea facţiunilor şi dizidenţelor fostelor partide politice, iar conlucrarea membrilor frontişti nu putea fi realizată prin intermediul cadrelor de partid, alcătuite eterogen şi eclectic. În perioada interbelică, elita partidului unic şi parlamentului corporatist nu a făcut politică, în totalitate, iar în anul 1938, niciun membru al societăţii, guvernului sau parlamentului nu se mai ocupa cu treburile politicianiste, pentru că toţi erau înrolaţi în parlamentul carlist, deţinând funcţii de deputaţi sau de senatori sau chiar de miniştri, în diversele guvernări carliste dintre anii 1938 şi 1940. Parlamentul din iunie 1939 era ales de formă şi exclusiv din oamenii

1 Florin Müller, op.cit., p. 293. 84 regimului, el nefiind convocat decât sporadic, fără să poată da o umbră de legitimitate loviturii de stat regale. El, „parlamentul carlist, a putut doar să consacre stări de lucruri deja existente şi considerate drept sacre”1. Punctul zero al analizei evoluţiei elitelor politice interbelice a fost reprezentat de anul 1938. Anterior acestui an, elita FRN se formează în diverse partide cu orientări democratice sau mai puţin democratice. Până în 1938 existau două blocuri politice, carlist şi anticarlist, care au evoluat şi după 1938, ceea ce dus la abdicarea regelui Carol al II-lea. Aproape toţi cei care au activat în perioada interbelică în diverse partide, instituţii publice, Senat sau Camera Deputaţilor, se vor regăsi şi în structurile noului regim, de la ministere până în funcţiile din Directorat şi Consiliul Superior Naţional. Studiul a pus în lumină diminuarea numărului membrilor partidului unic carlist care au intrat în noua ordine politică comunistă.

BIBLIOGRAFIE

Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Ediţia a II-a revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 2004. Dogan Mattei, România, 1919-1938, în M. Weiner, E. Ozbudum (ed.), Competitive Elections în Developing Countries, Duke Uni. Pres, 1987. Grecu Florin Construcţia, unui partid unic. Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012. Mamina Ion, Monarhia Constituţionalǎ în România, Enciclopedie Politicǎ 1866-1938, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2000. Müller Florin, Metamorfoze al politicului românesc: 1938-1940, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005. Negulescu, Paul Curs de drept Român. După principiile Constituţiei de la 27 februarie 1938. Ţinut la Facultatea de Drept în anul şcolar 1938-1939, Editat de Ion. I. Borşan, Bucureşti, 1939. Pătrăşcanu Lucreţiu, Sub trei dictaturi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1970. Scurtu Ioan, Carol al II-lea, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

1 Lucreţiu Pătrăscanu, Sub trei dictaturi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 171. 85 Scurtu Ioan, Ion Alexandescu, Ion Bulei, Ion Mamina, (ed.), Enciclopedie de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2002. Stanomir Ioan „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938”, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, Vol. I, No. 2, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001. Idem, Constituţie, „Coroană” şi „ţară”, Constituţionalism şi monarhie auto- ritară în intervalul 1938-1940”, Studia Politica, Revista Română de Ştiinţă Politică, Vol. III, No. 1, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003. Vlădescu Theodor, Frontul Renaşterii Naţionale, Originea şi Doctrina, Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1939.

Documente de Arhivă: A.N.I.C., Fond FRN. A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Ziare din epocă: Universul, Anul al 56-lea, Nr. 4, din 6 ianuarie 1939, „Regulamentul legii pentru înfiinţarea FRN. Universul, Anul al 56-lea, Nr. 153, din 7 iunie 1939, „Membrii fondatori ai FRN”.

Reviste de specialitate: Revista de Drept Public, No. 1-2, „Frontul Renaşterii Naţionale”, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, Bucureşti, 1939.

PARTEA A II-A

NOILE PARADIGME PRIVIND MEDIUL DE SECURITATE EUROPEAN

Romeo-Ionuţ MÎNICAN, student

Abstract: After the end of the cold war, the international security environment has experienced a series of changes that have led to new approaches to security and defence. The unpredictability and instability, through the emergence of new kinds of risks and threats, characterizes the global security environment. Part of this environment, the European security environment has experienced a number of internal and external challenges of a different nature. In order to respond to such challenges and to maintain security in Europe were launched a couple of new paradigms. Keywords: security environment, paradigms, security, the European security environment, The Cold War.

I. Consideraţii generale privind mediul de securitate

Mediul de securitate este influenţat de aspectele pozitive şi negative ale procesului de globalizare, precum şi de aspectele de pe scena relaţiilor internaţionale: reafirmarea pe plan internaţional a Federaţiei Ruse ca superputere, creşterea economică a Chinei dar şi a ţărilor emergente, poziţia şi rolul ţărilor arabe în Orientul Mijlociu în stabilirea şi menţinerea păcii etc. Conceptul mediu de securitate este frecvent utilizat atât în limbajul de specialitate cât şi în limbajul cotidian, reprezentând o realitate contemporană care include ansamblul condiţiilor, proceselor şi fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice, informaţionale şi de altă natură, ce au loc pe plan

89 intern şi internaţional şi care condiţionează nivelul de protecţie al individului, al comunităţii umane, al statului, zonei sau regiunii, pe timpul promovării propriilor interese. Acest concept este alcătuit din doi termeni, mediu şi securitate, care la rândul lor au mai multe înţelesuri. De pildă, mediul este definit ca fiind: „natura înconju- rătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află ființele și lucrurile; societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva: ambianță”1. Aceeaşi sursă defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol; protecție, apărare”. Conceptul de securitate este în mod inerent legat de risc, ameninţare şi vulnerabilitate. Începând cu anii ’70, au apărut o serie de încercări de definire şi redefinire a conceptului de securitate. În acest sens, s-a remarcat Şcoala de la Copenhaga, prin reprezentanţii săi (Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde), care au lărgit sfera analizării conceptului de securitate, adăugând analizei dimensiunii militare a securităţii şi alte dimensiuni, politică, economică, societală şi de mediu, precum şi implicaţiile securităţii (insecurităţii) asupra vieţii individului. Acest concept a devenit din ce în ce mai cunoscut începând cu sfârşitul Războiului Rece, neavând, încă, o definiţie clară. Pe agenda mediul de securitate sunt incluse şapte domenii principale: eforturile de redefinire a conceptului de securitate, teoriile despre factorii de mediu în conflictul armat, securitatea de mediu a naţiunii, legăturile dintre aspectele militare şi cele de mediu, agenda de securitate ecologică, securitatea de mediu – parte a securităţii umane şi problema de securitizare2. Actualul mediu de securitate este rezultatul transformărilor produse la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI,

1 http://www.dex.ro/mediu 2 Cf. Jon Barnett, The meaning of environmental security: ecological politics and policy in the new security era, Zed Books, 2001, p. 8, disponibil online pe: http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=jheOra9RUhIC&oi=fnd&pg=PR7& dq=european+environmental+security&ots=C0ztsVi739&sig=QAK3_7Y3N1ps3TiU NtoDs8u6eiU&redir_esc=y#v=onepage&q=european%20environmental%20security &f=false, accesat la data de 17.11.2013, ora 15:10. 90 concretizate în principal prin dispariţia sistemului bipolar determinate de dezintegrarea URSS, prin prăbuşirea sistemului comunist din statele din Europa de Est şi desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, prin reunificarea Germaniei, prin extinderea Uniunii Europene şi NATO şi prin încercările de extindere a procesului de democratizare a relaţiilor internaţionale la nivel global. Mediul de securitate contemporan este extrem de complex şi dinamic datorită multitudinii factorilor ce îl influenţează şi nu permit o evaluare exactă a sa. Bipolaritatea specifică perioadei Războiului Rece a luat sfârşit odată cu terminarea acestuia; de la o lume unipolară în care Statele Unite ale Americii deţineau o poziţie dominantă, la mare distanţă de orice alt stat al lumii, s-a trecut la o lume multipolară, în care problemele de securitate nu pot fi rezolvate doar de un singur actor statal, ci prin contribuţia tuturor actorilor statali şi non-statali. Principalul proces care caracterizează mediul de securitate internaţional este globalizarea, creând atât oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări1. Totodată, mediul de securitate internaţional rămâne marcat de riscurile şi ameninţările devenite clasice – teroris- mul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele interetnice, criminalitatea organizată2. Consecinţele crizei economice şi financiare s-au resimţit asupra tuturor domeniilor. În acest context, tot mai mult apare necesitatea de a acţiona şi reacţiona în cadrul unui mediu internaţional de securitate din ce în ce mai complicat şi cu resurse mai puţine3.

II. Mediul de securitate european – evoluţie

În ultima jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI, mediul de securitate a cunoscut o serie de schimbări majore. Una dintre aceste schimbări a fost confruntarea Est-Vest din perioada Războiului Rece, a cărei principală ameninţare o constituiau

1 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2006, p. 7. 2 Cf. dr. Teodor Frunzeti, dr. Vladimir Zodian, Lumea 2013, Enciclopedie Politică şi Militară (Studii strategice şi de securitate), Editura RAO, Bucureşti, 2013, p. 41. 3 Ibidem, p. 41. 91 armele convenţionale şi nucleare. În perioada ulterioară încheierii Războiului Rece, mediul de securitate european s-a caracterizat prin conflictele din spaţiul fostei Iugoslavii şi prin măsurile adoptate în direcţia rezolvării acestora prin cooperarea dintre principalii actori europeni şi NATO1. Apariţia noului stat Kosovo, a cărei independenţă a fost recunoscută pe plan internaţional2, poate constitui un precedent periculos pentru alte regiuni aflate în situaţii similare, cum ar fi de pildă Cecenia şi Transnistria. Serbia şi Bosnia-Herţegovina reprezintă încă un „grup de state sensibil”3 în mediul de securitate european. Pentru Serbia desprin- derea provinciei Kosovo, nucleul fostei Iugoslavii şi în prezent cel mai nou stat al Europei, rămâne cea mai adâncă rană. De cealaltă parte, Bosnia-Herţegovina se află în cel de al şaisprezecelea an sub conducere internaţională pe propriul teritoriu (potrivit multor specialişti această perioadă este considerată a fi destul de mare). Pe plan internaţional, Uniunea Europeană este adepta multi- polarităţii, asemeni altor state, precum China, Japonia, Rusia. În mediul de securitate internaţional, Uniunea Europeană s-a impus ca un actor important, prin forţa economică de care dispune (se situează pe locul trei după China şi SUA), prin populaţia celor 28 de state membre (circa 500 milioane de persoane), dar şi prin politicile de mare complexitate şi diversitate promovate în interiorul său şi în afara sa. Contribuţia UE la susţinerea unor cauze majore pe plan internaţional, precum pacea, reconcilierea, democraţia şi drepturile omului, a fost apreciată prin acordarea Premiului Nobel pentru pace în anul 2012. Uniunea Europeană nu este ameninţată în prezent de conflicte de tip clasic, constând în atacuri armate pe scară largă, în schimb este

1 Dorel Bahrin, Strategii şi politici de securitate, Editura Victor, Bucureşti, 2011, p. 31. 2 Până în prezent statul Kosovo a fost recunoscut de 88 de state. Spania, România, Grecia, Slovacia şi Cipru nu au recunoscut independenţa Kosovo; prin Rezoluţia Parlamentului European din 2012 se recomandă acestor cinci state să recunoască independenţa statului Kosovo. 3 Dorel Bahrin, op.cit., p. 32. 92 ameninţată de alte noi riscuri şi ameninţări, preponderent asimetrice, precum: presiuni şi acţiuni politico-diplomatice ostile, agresiunea informaţională, migraţia ilegală, confruntările interetnice, acţiunile teroriste, crima organizată etc. Mediul de securitate european a evoluat, cu deosebire după anul 1989, elementul său definitoriu fiind integrarea politică şi economică şi extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democratice. Nu pot fi excluse din analiza evoluţiei mediul de securitate european, „sistemul provocărilor interne şi externe, definit prin complexitate, interdependenţă, caracter deschis şi dinamism”1. Mediul de securitate european s-a construit în baza securităţii prin cooperare, tratatele semnate între statele membre ale Uniunii Euro- pene consfinţind translatarea graduală a unor atribute ale suveranităţii naţionale către autorităţile centrale de la Bruxelles.

II. Paradigme contemporane în mediul de securitate European

Secolul al XXI-lea a consacrat formula „securitate europeană egal structuri de securitate interconectate”2. Pentru a răspunde provocărilor asimetrice din mediul de securitate european contemporan, în anul 2003 a fost adoptată Strategia de securitate a Uniunii Europene care se referă la dimensiunea externă a securităţii, iar în 2010 a fost adoptată Strategia de securitate internă a UE, care vizează dimensiunea internă a securităţii. Securitatea internă a UE înseamnă protejarea persoanelor și a valorilor libertăţii și democraţiei. Cu toate că, integrarea politicilor europene de securitate şi apărare are o istorie de peste o jumătate de secol, realizarea ei efectivă s-a

1 Dr. Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, Provocări actuale pentru securitatea europeană, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010, p. 10. 2 Dr. Dorel Bahrin, Studii Europene, Editura Victor, Bucureşti, 2009, p. 230. 93 produs doar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, în contextul generat de criza din Balcani şi de situaţia din Kosovo1. Iniţial prin Politica Europeană de Securitate şi Apărare2 (PESA) şi apoi prin Politica de Securitate şi Apărare Comună3 (PSAC), Uniunea Europeană a dat un răspuns la crizele şi provocările la adresa securităţii şi interesele statelor membre, apărute după terminarea Războiului Rece şi a contribuit la promovarea Uniunii Europene ca actor politic global, capabil să mobilizeze toate resursele avute la dispoziţie (economice, comerciale, politice, diplomatice şi militare) pentru a acţiona în mod coerent şi eficient pe plan internaţional. În acelaşi scop, UE dispune atât de instrumente militare cât şi civile prin intermediul cărora înfăptuieşte obiectivele PSAC. Prin Tratatul de la Lisabona se urmăreşte construcţia unei Europe noi care să îndeplinească următoarele obiective: o Europă mai democratică şi mai transparentă; o Europă mai eficientă; o Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei; manifes- tarea Europei ca actor pe scena internaţională4. Analizată din perspectiva politico-militară, securitatea europeană este gestionată la nivel european de trei mari actori: NATO, UE şi OSCE, care formează Sistemul de Securitate European. Din perspectiva dimensiuni nonmilitare (dimensiunea economică, socială şi de mediu) a conceptului de securitate, Consiliul Europei are un rol important. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic reprezintă „piatra unghiu- lară a stabilităţii”5 în mediul de securitate euroatlantic, apărarea colectivă constituind nucleul de care depinde securitatea spaţiului.

1 Gabriel Naghi, Securitatea europeană. Fundamentări normative şi institu- ţionale, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1. 2 Naşterea oficială a PESA este considerat Summit-ul franco-britanic de la Saint- Malo din anul 1998. 3 Prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în anul 2009, s-a schimbat denumirea Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) în Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC). 4 http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm, accesat la data de 23 noiembrie 2013, ora 20.40. 5 Dr. Dorel Bahrin, Studii Europene, Editura Victor, Bucureşti, 2009, p. 231. 94 Agenda de securitate a NATO şi UE conţine elemente comune celor două organizaţii. Din anii ’90, în analiza mediului de securitate european regiunea Mării Negre a intrat în atenţia multor actori statali şi non-statali. Istoric, Marea Neagră a reprezentat, rareori, o regiune coerentă economic şi politic; în schimb, a constituit un punct în care s-au intersectat interesele marilor puteri. Poziţionarea strategică la întâlnirea dintre Europa, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, bogăţiile naturale sunt două atuuri importante care fac din această regiune una deosebită pentru mulţi actori statali şi non-statali. Pentru stimularea reformelor democratice şi economice din regiune, precum şi pentru promovarea stabilităţii şi susţinerea dezvoltării, Uniunea Europeană a lansat în regiunea Mării Negre o serie de programe de cooperare. Relevante sunt: politica europeană de vecinătate, parteneriatul strategic cu Federaţia Rusă şi procesul de preaderare al Turciei. Un alt aspect specific mediului de securitate european de la începutul secolului XXI îl constituie migraţia, atât legală cât şi ilegală. Migraţia a devenit un fenomen de actualitate în Europa, înregistrându- se valuri de migraţii dinspre est spre vest; în fiecare an, începând cu anul 2002, în Europa se stabilesc între 1,5 şi 2 milioane de noi imigranți1. Arhitectura mediului de securitate european evidenţiază trăsă- turile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează, anume: tranziţia către sistemul internaţional multipolar; competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncirea integrării statelor membre în UE; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe scena regională şi internaţională şi de a deţine poziţii cheie în structurile de securitate europene; conti- nuarea procesului de extindere a UE etc. În Europa începutului de secol XXI, securitatea se bazează pe stabilitate politică, economică şi militară, scopul fiind de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, promovarea dezvoltării, a deschi- derii şi transparenţei în relaţiile dintre state.

1 Cf. http://www.frontpress.ro/2013/04/migratia-si-perspectivele-demografice. html 95 BIBLIOGRAFIE

Dorel Bahrin, Strategii şi politici de securitate, Editura Victor, Bucureşti, 2011. Dorel Bahrin, Studii Europene, Editura Victor, Bucureşti, 2009. Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, Provocări actuale pentru securitatea euro- peană, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010. Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2013. Enciclopedie politică şi militară. Studii strategice şi de securitate, Editura RAO, Bucureşti, 2013. Gabriel Naghi, Securitatea europeană. Fundamentări normative şi institu- ţionale, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010. Revista Lumea Militară nr. 1 din 2011. Simon Dalby, Environmental Security, University of Minnesota Press, 2002, disponibil online pe: lOBQQcNYasC&oi=fnd&pg=PR9&dq=european+environmental+security&ots=iYHtDJtCt0&sig=NIeouk1dfhiWS0 VJmWAsQSvjAdw&redir_esc=y#v=onepage&q=european%20environ mental%20security&f=false

96 REGIMURI DICTATORIALE ÎN ROMÂNIA. CAZUL REGIMULUI CEAUȘIST Al Hamdani HANAN, studentă

Abstract: O formă de manifestare a dictaturii este totalitarismul. În secolul XX s-au manifestat două forme de totalitarism: totalitarismul de dreapta, sub forma nazismului german şi totalitarismul de stânga, sub forma comunismului sovietic.Indiferent de forma de manifestare totalitarismul are câteva caracteristici: se întemeiază pe o ideologie ce constru- ieşte o lume fictivă, monologul puterii, controlează întreaga societate, deposedează individul de el însuşi. Aceste caracteristici ale regimului totalitar comunist s-au manifestat şi în societatea românească, în timpul regimului ceauşist,din perioada 1965-1989. Puterea şi ideologia s-au împletit strâns în funcţionarea dictaturii personale a lui Ceauşescu. În ideologia regimului comunist român s-au amestecat populismul naţionalist, demagogia socială şi ataşamentul faţă de preceptele de bază ale stalinismului. Cuvinte cheie: totalitarism, naţionalism, socialism dinastic, neostalinism.

Totalitarismul este o formă extremă de manifestare a dictaturii. Acesta este o realitate apărută în secolul XX, când mijloacele tehnice au permis realizarea unui control total al societăţii. Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a managementului şi a represiunii, făcând posibilă gestionarea unui vast câmp concetraţionar. Totaliarismul este o „barbarie industrializată”, consideră Raul Hillberg1. În secolul XX s-au manifestat două forme de totalitarism: totalitarismul de dreapta, sub forma nazismului german şi

1 Raul Hillberg, La destruction des Juifs d’Europe, din l’Humanité, 18 martie, 1998. 97 totalitarismul de stânga, sub forma comunismului sovietic. Indiferent de forma de manifestare totalitarismul are câteva caracteristici.

1. Caracteristici ale totalitarismului

Totalitarismului îi sunt caracteristice cel puţin patru perspective: a. Regimul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce constru- ieşte o lume fictivă. Ea propune o religie seculară, care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a participa şi de a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel de care se poate folosi în urmărirea propriilor interese. Singurul mod liber de exprimare este exprimarea acestui adevăr oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989).1 Preluând terminologia lui K. Popper, putem spune că sistemele totalitare sunt sisteme închise în raport cu mediul politic exterior. b. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar. Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală măsură monopolul cuvântului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea domneşte în numele ideologiei. Ideologia devine temeiul regimului politic şi ea invadează întreg spaţiul discursului public. c. Regimul politic totalitar controlează întreaga societate, pentru că aceasta este una anemiată. În regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o comunitate de cetăţeni care se percep în mod reciproc inamici. Nimeni nu ştie cine este informator şi cine nu. De exemplu, în RDG, comitetele de cetăţeni formate pentru a ‹demonta› aparatul de represiune STASI (poliţia secretă) a evaluat efectivele sale la aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 de informatori, 4000-5000 de spioni profesionişti. Se presupune că 16,5-17 milioane de germani au avut dosare, ceea ce înseamnă ceva

1 Vaclav Havel, Essais politiques, Paris, Calmann Levy, 1989, p. 48. 98 mai mult de un adult din doi, după cum aflăm dintr-un articol al lui J. Amalric. Un astfel de regim politic nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată: „Frica, instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune lentă explică asfixierea întregii vieţi publice, aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip democratic. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit, ea este frica, pentru majoritatea cetăţenilor, de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, ca în timpul totalitarismului în timp de război”1. Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent şi omniprezent, ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene, cum spune Havel2. d. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. Această caracteristică se referă la fenomenul de depersonalizare a individului, care atomizează societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi ce trăiesc într-un univers indefinit reglementat, dar într-o manieră diferită de reglementarea de tip democratic. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie, individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini fabricate: vina de a fi sabotat sistemul. Şi cum reglementările erau nenumărate, aproape tot ce se putea face dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de lezmajestate. Motivul este uşor explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului totalitar. Astfel, nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic, spre exemplu, persecuta biologii, pentru că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile marxismului, puterea impunând teoriile aberante ale lui Lîssenko3. Aceste caracteristici ale regimului totalitar comunist s-au manifestat şi în societatea românească, în timpul regimului ceauşist, din perioada 1965-1989.

1 Jean Amalric, „Encombrante polices politiques” din Le Monde, 11 aprilie 1990. 2 Vaclav Havel, op.cit., p. 142 3 Ch. Debbasch; J. M. Pontier, La V-ème République, Paris, Economica, 1992, p. 95. 99 2. Caracteristici ale regimului comunist ceauşist, din perioada 1965-1989

Puterea şi ideologia s-au împletit strâns în funcţionarea dictaturii personale a lui Ceauşescu. În ideologia regimului comunist român s- au amestecat populismul naţionalist, demagogia socială şi ataşamentul faţă de preceptele de bază ale stalinismului. Prins în tensiunea dintre nemăsuratele sale aspiraţii politice şi mai limitatele angajamente ideologice, Ceauşescu a încercat să combine o politică internă strict stalinistă cu un simulacru de „titoism radical” în afacerile externe1. În plan extern, secretarul general al PCR a înfruntat Uniunea Sovietică în legătură cu anumite probleme (de exemplu, Orientul Apropiat, criza cehoslovacă din august 1968 şi relaţiile cu China), iar părerile sale polemice cu privire la aceste subiecte au fost transformate în doctrină oficială de partid şi de stat. În cadrul comunismului mondial, Ceauşescu a aplicat conceptele de suveranitate naţională şi egalitate în relaţiile dintre state şi dintre partidele comuniste. El a respins în mod constant încercările Moscovei, de la sfârşitul anilor 1960 şi din anii 1970, de a atrage România în campaniile sale antichineze. În 1968, el i-a susţinut pe comuniştii greci care au înfiinţat Partidul Comunist Grec (din Interior) în exil în România şi a expulzat din ţară facţiunea prosovietică KKE a lui Kostas Kolliyannis, consultându-se regulat cu conducerea iugoslavă. În plus, pentru că avea nevoie de relaţii bune în primul rând cu partidele care aveau o poziţie critică explicită faţă de expansio- nismul sovietic, Ceauşescu şi-a exprimat sprijinul prudent pentru eurocomunism şi i-a apărat pe liderii partidelor comuniste spaniol şi italian în faţa atacurilor sovietice. Mai întâi Enrico Berlinguer, apoi Alessandro Natta, au vizitat deseori Bucureştiul pentru a se întâlni cu Ceauşescu. Santiago Carrillo a fost descris public ca fiind prietenul personal al lui Ceauşescu. În plan intern economia de comandă a reprezentat baza unui sistem politic ierarhic, rigid şi autoritar. Partidul

1 Kunze, Thomas, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p. 27 100 – adică, Ceauşescu – concepea dezvoltarea societăţii în termeni militari, cu fronturi, campanii, flancuri, avangardă şi ariergardă1. În ciuda acestor artificii propagandistice, România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violări ale drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură constantă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale, care a contribuit la demoralizarea populaţiei2. În logica stalinistă, ideologia şi puterea nu pot fi disociate. Ca urmare, exponenţii regimurilor neostaliniste trebuiau să-şi menţină ortodoxia ideologică pentru a-şi păstra sursa principală de legitimitate. În cazul lui Ceauşescu, constrângerile ideologice şi politice erau întărite continuu, iar reforma era amânată mereu prin reorganizări instituţionale. Confruntaţi cu o represiune crescândă, cu o conducere defectuoasă a economiei şi cu o paralizie socială şi politică, românii aveau de ales între exilul intern – supravieţuire tăcută în patria lor – şi emigrare. Naţionalismul exacerbat a reprezentat fundamentul ceauşismului. Excesele naţionaliste ale regimului nu puteau fi criticate fără riscul de a atrage acuzaţii veninoase de „antipatriotism”. În acelaşi timp, nepotismul practicat pe larg de către regimul Ceauşescu a fost primul experiment european de socialism dinastic. Socialismul dinastic al lui Ceauşescu – denumit oficial „societatea socialistă multilateral dezvoltată” – a fost o combinaţie de rituri politice bizantine, tehnică

1 Steven Sampson: Muddling through in Romania (lucrare prezentată la Al Doilea Congres Internaţional de Studii Româneşti, Avignon, Franţa, 1983) şi Is Romania the Next Poland?, în „Critique”, nr. 16, 1983, pp. 139-166. 2 Anneli Maier (împreună cu secţia română), The Ceauşescu Era – An Era of Restrictions, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, 26 iunie 1985; vezi şi Paul Lewis, Economy Tight, Romanians Face a Long Winter, în „New York Times”, 15 decembrie 1985. 101 stalinistă de manipulare şi fantasme resentimentare care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia. Spre îngrijorarea altor lideri comunişti din blocul sovietic, „Conducătorul” de la Bucureşti practica propria-i versiune de socialism, în care individul era sacrificat în beneficiul partidului şi pentru a potoli setea de putere a detestatei familii domnitoare1. Prin Nicolae Ceauşescu, bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea inamicilor prin conspiraţii de culise, practicarea duplicităţii în gândire şi limbaj, demagogia ajunsă boală naţională, respingerea problemelor cu adevărat etice, manipularea şi înşelăciunea, toate aceste caracteristici dezgustătoare ale moştenirii Imperiului de Răsărit, recuperate şi consolidate sub Stalin, au atins apogeul în cultul personalităţii lui Ceauşescu. Poate că membrii aparatului de partid au fost uneori iritaţi de această pompă şi de atribuirea tuturor meritelor istorice lui Ceauşescu însuşi, dar s-au bucurat, cu toate acestea, de efectele psihologice ale cultului, adică de asfixierea întregii gândiri critice. Trebuiau doar să se supună orbeşte indicaţiilor lui Ceauşescu şi, atât timp cât nu-l supărau, li se îngăduia să-şi păstreze toate (sau cele mai multe dintre) privilegii. În acest sens, regimul român a fost numai o variantă a ceea ce a fost descris ca dictatura nomenclaturii2. În România, sursa puterii o constituia monoliticul aparat de partid, dictatul colectiv al birocraţiei PCR încarnată în declaraţiile Conducătorului. Pentru a frustra orice membru al nomenclaturii care ar fi încercat să-şi delimiteze un fief politic personal, Ceauşescu a accelerat rotaţia birocraţilor. Ca şi Stalin, el nu a permis apariţia centrelor de autoritate rivale, iar cei care au ignorat acest lucru au plătit scump pentru încercările lor nereuşite de a introduce un rudiment de dezbatere în luarea deciziilor de partid. Deşi moştenirea teoretică leninistă a fost invocată în România mai puţin decât în alte

1 Trond Gilberg, Nationalism and Communism in Romania. The Rise and Fall of Ceausescu's Personal Dictatorship, Boulder, Colo., Westview Press, 1990, pp. 49-57. 2 Michel Voslensky, Nomenklatura. The Soviet Ruling Class, Garden City, N. Y., Doubleday, 1984, pp. 243-319. 102 ţări comuniste, Ceauşescu nu a abandonat niciodată regulile despotice instituite de bolşevici după 1921: eliminarea oricărei forme de democraţie intrapartinică, centralism birocratic şi omnipotenţa secretarului general. El nu putea accepta lupte fracţioniste şi avea o viziune militaristă asupra rolului şi structurii partidului. Din moment ce, în mintea sa, partidul şi liderul erau unul şi acelaşi lucru, cultul partidului însemna implicit şi divinizarea liderului1. Ritualurile bizantine de glorificare erau intercalate cu referiri la ortodoxia marxist-leninistă, în timp ce slujitori umili se întreceau unul pe celălalt în lăudarea valorii şi a „clarviziunii” Conducătorului. Lăsându-l deoparte pe Enver Hodja, nici un alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reuşit să conceapă un cult al perso- nalităţii atât de sistematic şi de teatral. Probabil că acest cult al personalităţii atotcuprinzător îl va imortaliza pe Ceauşescu în istoria marxismului. Situaţia grea a întregii populaţii a României – şi nu numai a anumitor grupuri etnice, religioase sau profesionale – provenea direct din absolutismul lui Ceauşescu şi din încrederea sa într-un model politic şi economic anacronic. În timp ce socialismul de tip totalitar intrase,pe plan extern, într-o criză profundă, Nicolae Ceauşescu continua să creadă în „idealul comunist”. Dar „principiul dominoului” se declanşase, astfel că anul 1989 a marcat prăbuşirea „regimurilor comuniste” din Europa, inclusiv şi a regimului ceauşist din România. Se poate afirma ca înlăturarea regimului totalitar comunist a fost opera poporului român, pe fondul unei conjuncturi externe favorabile, legate de procesul de prăbuşire a sistemului comunist din estul Europei. Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate şi mai apăsătoare dintre regimurile totalitare din ţara noastră – dictatura comunistă – deschizând calea unor profunde transformări economice, social-politice şi culturale, ce au loc în societatea românească după 1989.

1 Ute Gabanyi, Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 113. 103 BIBLIOGRAFIE

Amalric, Jean, Encombrante polices politiques din Le Monde, 11 aprilie 1990. Debbasch Ch.; Pontier, J.-M., La Ve République, Paris, Economica, 1992, p. 95. Gilberg, Trond, Nationalism and Comunism in Romania. The Rise andFall of Ceausescu's Personal Dictatorship, Boulder, Colo., Westview Press, 1990. Hillberg, Raul, La destruction des Juifs d’Europe, din l’Humanite, 18 martie, 1998. Havel, Vaclav, Essais politiques, Paris, Calmann Levy, 1989. Kunze, Thomas, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Editura Vremea, Bucureşti, 2002. Lewis, Paul, Economy Tight, Romanians Face a Long Winter, în „New York Times”, 15 decembrie 1985. Maier, Anneli (împreună cu secţia română), The Ceauşescu Era – An Era of Restrictions, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, 26 iunie 1985; Sampson, Steven, Muddling through in Romania (lucrare prezentată la Al Doilea Congres Internaţional de Studii Româneşti, Avignon, Franţa, 1983) şi Is Romania the Next Poland?, în „Critique”, nr. 16, 1983. Ute Gabanyi, Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Voslensky, Michel, Nomenklatura. The Soviet Ruling Class, Garden City, N. Y., Doubleday, 1984.

104 REGIMURI DICTATORIALE ÎN ROMÂNIA. CAZUL DICTATURII REGALE (1938-1940) Simona MILITARU, studentă

Abstract: În evoluţia societăţii umane s-au manifestat şi se manifestă două tipuri de regim politic: regimul democratic şi regimul nedemocratic sau dictatorial. De subliniat faptul că primele regimuri politice care s-au manifestat au fost cele nedemocratice. Modelul istoric al evoluţiei regimurilor politice din România demonstrează că atunci când în Europa a predominat o formă sau alta de regim politic,acest lucru s-a transmis, prin contagiune şi în spaţiul românesc. Ca urmare, în preajma celui de al doilea război mondial, când în jurul României erau state cu regimuri politice dictatoriale, s-a instaurat şi la noi un regim dictatorial. Primul regim dictatorial din România l-a constituit cel al regelui Carol al doilea, din februarie 1938 şi începutul lunii septembrie 1940. Instaurarea primului regim dictatorial al lui Carol al II-lea, care a deschis, de fapt, suita regimurilor dictatoriale din România pe o perioadă de peste cinci decenii, are cauze atât interne cât şi externe. Cuvinte cheie: regim dictatorial, totalitarism, dictatura regală.

1. Trăsături ale regimurilor politice dictatoriale

Termenul de dictatură provine de la latinescul „dictatura” ce înseamnă a porunci, a domina nelimitat o persoană sau un grup de persoane. în strânsă legătură cu această noţiune s-a format şi cea de dictator (tot de la latinescu „dictator”), exprimând conducerea exercitată de o persoană, nesupusă controlului statului sau a altei instituţii politice, având puteri nelimitate, discreţionare. În politiologie, termenul de dictatură cunoaşte mai multe forme de exprimare, începând de la tiranie, despotism, autocraţie, absolutism, 105 până la totalitarism, ca reprezentare a dictaturii extreme. Deşi în literatura de specialitate există o diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii, politologul francez Raymond Aron a sintetizat esenţialitatea conceptului prin: monopolul unui singur partid, ideologia oficială de stat, monopolul statului asupra întregii puteri, caracterul absolut al autorităţii suverane1. Sintetizând, putem aprecia că regimurile politice nedemocratice, dictatoriale, se individualizează în teoria şi practica vieţii politice prin următoarele trăsături: • puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de către o persoană sau un grup de persoane care concentrează în mâinile lor întreaga putere, îndeosebi cea politică; • aplicarea puterii nu se realizează în baza principiului separării acesteia sau chiar dacă acest principiu se menţine, el este formal, având un rol propagandistic; • inexistenţa unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar dacă acestea sunt prezente în viaţa politică, atribuţiile şi prerogativele lor sunt considerabil restrânse. Organele puterii, atât câte există, sunt numite, ele subordonându-se total puterii. în aceasta situaţie nu se mai poate vorbi de existenţa statului de drept; • lipsa pluripartidismului politic şi ideologic şi, în consecinţă, a opoziţiei politice. În cadrul societăţii se instaurează dominaţia politică şi ideologică a unui singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisă este ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia oficială a puterii. Ea va întemeia şi va promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere, impunându-se adeseori şi prin forţă; • prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului are loc crearea cultului personalităţii şefului partidului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui A. Hitler, B. Mussolini, V. Stalin, I. B. Tito, Mao Tzedun, N. Ceauşescu, Kim Ir Sen etc.; • regimurile dictatoriale îşi au mijloacele şi metodele proprii de guvernare, de la cele legale, până la cele ilegale, de la manipularea „paşnică”, până la violenţa deschisă. Folosirea unora sau altora dintre

1 Raymond Aron, Democracy and Totalitarism, University of Michigan Press, 1990, pp. 103-127 106 aceste metode depinde de momentul concret istoric, de forţa grupului aflat la putere1 etc. În liniile sale esenţiale, consideră Philippe Braud2, noţiunea de dictatură,mai ales sub forma de manifestare a totalitarismului, cere două observaţii: Prima observaţie este legată de faptul că totalitarismul se referă la o formă de organizare politică relativ efemeră:“Fascinat de distrugere şi de moarte, totalitarismul veritabil presupune în fond o tensiune permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente; el creează o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare, tensiuni internaţionale, sau stare de război”3. A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia. Ştiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare ale regimului politic, iar la acest nivel, conceptul de totaliarism se dovedeşte operatoriu. De altfel, R. Aron, mergea pe ideea unui model operaţional de analiză, conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. Ideologia politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale, iar nu la nivelul conţinutului concret4. În fapt, aşa cum observă Philippe Beneton, abordarea feno- menului dictaturii este strâns legată de o participare subiectivă inconştientă, pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii însăşi5.

2. Caracteristici ale dictaturii regale din România (1938-1940)

România, în istoria sa contemporană, a cunoscut mai multe regimuri dictatoriale. Instaurarea acestora a fost generată, în primul rând, de existenţa unor condiţii externe favorizante. Se pare că

1 Ibidem. 2 Philippe Braud Sociologie politique, 10e édition, Paris, LGDJ, 2011. 3 Ibidem, p. 84 4 Raymond Aron, op.cit., p. 167. 5 Philippe Beneton, Introduction à la politique, PUF, „Quadrige”, 2010, p. 10 107 modelul istoric al evoluţiei regimurilor politice din România demonstrează că atunci când în Europa a predominat o formă sau alta de regim politic, acest lucru s-a transmis ,prin contagiune şi în spaţiul românesc1.Ca urmare, în preajma celui de al Doilea Război Mondial, când în jurul României erau state cu regimuri politice dictatoriale, s-a instaurat şi la noi un regim dictatorial. Primul regim dictatorial din România l-a constituit cel al regelui Carol al II-lea, din februarie 1938 şi începutul lunii septembrie 1940. Instaurarea primului regim dictatorial al lui Carol al II-lea, care a deschis, de fapt, suita regimurilor dictatoriale din România pe o perioadă de peste cinci decenii, are cauze atât interne cât şi externe Cauzele interne au avut la bază slăbiciunea clasei politice româneşti din perioada respectivă, dar, îndeosebi a partidelor politice. Rivalităţile exacerbate dintre partidele politice şi, mai ales, dintre cele două partide „istorice” – Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal – le-au împiedicat să întrevadă pericolul ajungerii la un regim dictatorial şi, ca atare, nu au fost în măsură să acţioneze corespunzător în direcţia prevenirii instaurării unui astfel de regim. Acest fapt rezultă mai ales din situaţia la care s-a ajuns în urma alegerilor electorale din noiembrie 1937 când, cele două principale partide au obţinut marea majoritate a voturilor (circa 75%)2 situaţie în care, dacă cele două partide ar fi acţionat unit ar fi putut forma guvernul. În condiţiile în care, între ele existau mari rivalităţi, orgolii, ambiţii personale acest lucru nu s-a făcut şi, în consecinţă, au fost eliminate de la guvernare. Potrivit prevederilor legii electorale din acea perioadă, care prevedea un minim de 40% de voturi obţinute de un partid sau de o coaliţie pentru a putea constitui guvernul, nici unul dintre partidele participante la alegeri nu a reuşit să îndeplinească această condiţie.

1 Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 96 2 Budrigă, Vasile, Sistemul electoral din România 1918-1940, Editura Planeta, Bucureşti, 1997, p. 263 108 Profitând de această situaţie, Carol al II-lea a dispus formarea unui guvern pe formula unui partid mic, Partidul Naţional – Creştin, în frunte cu Goga-Cuza, care avea o aderenţă redusă în rândurile electoratului şi care i-a dat posibilitatea lui Carol al II-lea să-l înlăture, în februarie 1938, cu destulă uşurinţă de la guvernare, instaurând un regim de dictatură. Rivalităţile dintre partidele politice au fost dublate de un politicianism veros cât şi de un fenomen accentuat de corupţie, îndeosebi la nivelul cercurilor politice, care au înlesnit drumul spre dictatură. Avem, de asemenea, în vedere şi acţiunile lui Carol al II-lea care, încă de la instaurarea sa ca rege al României, în 1930, a manifestat, pe lângă spiritul său aventurier şi un mare apetit de putere. El a reuşit să manevreze după bunul plac partidele politice, pe care le-a divizat şi le-a folosit în scopurile urmărite, de concentrare a puterii politice în mâinile sale şi de îmbogăţire1. Printre cauzele externe care au facilitat instaurarea unui regim dictatorial în România, figurează existenta în jurul ţării noastre a unor regimuri totalitare. De pildă, la răsărit exista statul sovietic, la apus regimul horthyst din Ungaria, la sud regimul fascist bulgar, la care s-a adăugat, începând cu 1933, regimul nazist din Germania, ce a cunoscut o ascensiune rapidă, cu consecinţe extrem de primejdioase pentru pacea şi securitatea europeană şi chiar cea mondială. România se găsea, aşadar, nu numai înconjurată de state cu regimuri dictatoriale, ci, mai ales, flancată de cele două mari puteri totalitare, Rusia sovietică şi Germania nazistă care au influenţat evoluţia politică din ţara noastră spre un regim de dictatură. Trebuie luată în calcul şi politica puterilor democratice occidentale care, prin comportamentul practicat, nu au constituit un sprijin pentru forţele democratice din România. În fapt, ţara noastră a fost abandonată de către aliaţii săi tradiţionali, fiind lăsată la discreţia puterilor totalitare2.

1 Scurtu, Ioan, op.cit., p. 103. 2 Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român. Univers Enciclo- pedic, Bucureşti, 1997, p. 147 109 După realizarea loviturii de stat, operată în noaptea din 10/11 februarie 1938 s-a constituit un guvern de aşa-zisă „uniune naţională” prezidat de patriarhul Miron Cristea. Primele măsuri ale guvernului Miron Cristea au vizat restabilirea ordinii şi institu- ţionalizarea noului regim. Astfel, au fost introduse starea de asediu şi cenzura pe întreg cuprinsul ţării, autorităţile militare având dreptul de a face percheziţii, a cenzura presa şi orice publicaţie, a opri sau dizolva orice adunare. S-a procedat la numirea unor noi prefecţi din rândul militarilor activi1. La 20 februarie 1938 a fost publicat textul noii Constituţii, redac- tată în grabă, iar la 24 februarie a fost supusă spre aprobare cetăţenilor României. Plebiscitul a fost organizat fără a se cunoaşte conţinutul Constituţiei, iar birourile electorale ţineau evidenţa celor care votau împotrivă. Potrivit datelor oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru şi 5.843 contra (adică 0,13 %)2. Noua Constituţie a fost promulgată în ziua de 27 februarie1938 şi oficializa noul regim, în care regele participa efectiv şi legal la actul guvernării. Principiile constituţionale de la 1938 au creat suportul legislativ în vederea instituţionalizării şi legitimării noului regim, prin care drepturile politice şi civile ale cetăţenilor, consfinţite de Constituţia din 1923, au fost suprimate. Prin abrograrea Constituţiei liberale de la 1923 şi promulgarea celei autoritare de la 27 februarie 1938, democraţia şi plupartidismul au fost înlăturate şi s-a ajuns la concentrarea întregii puteri în mâna unui singur om, a regelui Carol al II-lea. Constituţia de la 1938 a creat cadrul legislativ creşterii discre- ţionare şi arbitrare a puterilor acordate regelui, care putea modifica legile, inclusiv constituţia. De aceea Giovanni Sartori, analizând încălcarea actului fundamental de către regimurile autoritare şi totalitare sublinia că „o dictatură este o guvernare neconstituţională,

1 Decretul-regal, nr. 856, „Instaurarea stării de asediu”, Monitorul Oficial, Nr. 34, 11 februarie 1938, p. 2. 2 Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile Române, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 119. 110 pentru că cei ce guvernează fie că falsifică constituţia preexistentă, fie că rescriu o constituţie care să le acorde puterea, în mod practic, de a face orice doresc”1. Făcând o analiză a regimului dictatorial al lui Carol al II-lea se pot evidenţia o serie de caracteristici: ¾ a fost un regim de dictatură regală de ordin personal, Carol al II-lea concentrând în mâinile sale, prin abrogarea Constituţiei din 1923 şi înlocuirea ei cu o nouă Constituţie, principalele prerogative ale puterii, limitând drastic drepturile şi libertăţile democratice; ¾ principiul separării puterilor în stat s-a transformat în concentrarea puterilor în stat. Constituţia îi conferea regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă. Pe de altă parte, Constituţia acorda regelui drepturile tradiţionale consfinţite din anterioarele legi fundamentale şi anume dreptul de iniţiativă, sancţiune şi de promulgare a legilor. Separarea puterilor în stat, în executivă, legislativă şi judecătorească, a concentrat puterea, nu a divizat-o. Inversarea sensului democraţiei s-a realizat prin concentrare, nu prin pluralitate. Primatul executivului asupra legislativului, transformarea monarhului în Cap al Statului, implementarea dictonului „este guvernul meu”, miniştrii neavând răspundere decât în faţa monarhului, a transformat instituţia parlamentară şi pe cea ministerială în instrumente ale regalităţii. ¾ a interzis activitatea tuturor partidelor politice existente atunci2, înlocuindu-le cu un singur partid pe care şi-a sprijinit politica şi a cărui şef s-a autoproclamat, fiind vorba de Partidul Renaşterii Naţionale, transformat în 1940,în Partidul Naţiunii. Sistemul politic cu partid unic a reprezentat definiţia autoritarismului specific noului regim carlist. Aşadar, unipartidismul în România, cu rol negativ, îşi are punctul de plecare în regimul lui Carol al II-lea. ¾ a menţinut, deşi formal, anumite semne ale democraţiei, precum Parlamentul constituit după bunul plac al regelui, o anumită

1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 194. 2 „Decret-lege de desfiinţare a partidelor politice”, Monitorul Oficial, 31 martie 1938. 111 libertate a presei etc. Rezultă deci faptul că regimul politic din timpul lui Carol al II-lea nu a fost unul totalitar ci unul de dictatură personală; ¾ a promovat o politică oscilantă atât pe plan intern cât şi extern, cu consecinţe grave pentru ţară legate mai ales de rapturile teritoriale din 1940 când s-a cedat în faţa presiunilor sovietice care a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, cum şi în faţa dictatului de la Viena, din 30 august 1940, prin care Nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei; la fel şi în cazul cedării judeţelor dobrogene Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul), Bulgariei. Ca urmare a acestei tragice situaţii pentru soarta României, începutul lunii septembrie 1940 a fost marcat de mari proteste şi demonstraţii populare împotriva lui Carol al II-lea care în final şi sub presiunea unor forţe politice interne şi externe a fost silit să abdice, trecându-se la un nou regim de dictatură, cel antonescian.

BIBLIOGRAFIE

Aron, Raymond, Democracy and Totalitarism, University of Michigan Press, 1990. Beneton, Philippe, Introduction à la politique, PUF, „Quadrige”, 2010 Budrigă, Vasile, Sistemul electoral din România 1918-1940, Editura Planeta, Bucureşti, 1997. Braud, Philippe, Sociologie politique, 10e édition, Paris, LGDJ, 2011 Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. Muraru, Ioan, Iancu, Gh., Constituţiile Române, Editura Actami, Bucureşti, 2000. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

112

CONVENȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE – un catalog al drepturilor fundamentale

Daniela Roxana OLTEANU, studentă

Abstract: Drepturile omului joacă un rol foarte important în relaţiile dintre cetăţeni şi stat, deoarece ele controlează şi reglează exercitarea puterii statului asupra persoanelor, acordă libertăţi persoanelor în relaţia cu statul şi solicită statelor să satisfacă necesităţile umane de bază ale popu- laţiilor care se află în jurisdicţia lor. Aceste drepturi sunt descrise cel mai bine în textele (sau instrumentele) interna- ţionale care au fost acceptate de state şi care definesc normele ce trebuie respectate. Cea mai celebră dintre aceste texte este Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1948. Este o decla- raţie de principiu care continuă să exercite o mare influenţă în întreaga lume, fără forţă obligatorie, dar, care s-au impus în practica internaţională. Venind în întâmpinarea necesității unor standarde superioare și obligatorii, primul document – de mare forță, elaborate de Consiliul Europei a fost Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda- mentale – Roma 1950. Cuvinte cheie: drepturile omului, drepturile omului și libertă- țile fundamentale, drepturi civile și politice.

I. Considerații introductive

În august 1949, Comitetul pentru probleme juridice şi administrative al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, s-a adunat pentru a crea o organizaţie în cadrul Consiliului Europei, care să asigure garantarea colectivă a drepturilor omului. Acesta a ales

113 10 drepturi din Declarația Universală a Drepturilor Omului pentru a le dezvolta într-un concept comun şi înfiinţarea Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a unei Curţi Europene de Justiţie. Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cunoscută în doctrină ca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), elaborată în cadrul Consiliului Europei, a fost semnată în 4 noiembrie 1950, la Roma, și a intrat în vigoare în septembrie 1953. Este cel mai important document elaborat și promovat de Consiliul Europei, reglementează numai drepturi civile şi politice, nu și sociale așa cum o prevede Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, drepturi ce vor fi reglementate însă în Carta socială europeană. Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 şi amendată cu protocoalele 3,5,8 şi completată cu protocolul 2, în plus aceasta a aderat şi la protocoalele 1,4,6,7,9 şi 10. Prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea Protocolului 11 pe 11 mai 1994, România a adoptat şi la noua formă a mecanismelor Convenției.

Protocoale adiţionale la Convenţie (care au amendat Convenția în perioada 1952-2004): Categoriile de drepturi au fost lărgite prin protocoalele adiţionale care cuprind şi alte modificări: (Protocoalele 1-14): Protocolul 1: (adoptat la Paris la 20.03.1952): – dreptul de proprietate; – dreptul de educaţie; – angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile. Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963 atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative (semnat la Strasbourg). Protocolul nr. 3 din 6 mai 1963 de modificare a art. 29, 30, 94 din Convenţie.

114 Protocolul nr. 4 din 16 septembrie 1963 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional la convenţie, semnat la Strasbourg: – interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale; – dreptul la liberă circulaţie; – interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării colective a străinilor. Protocolul nr. 5 din 20 ianuarie 1966 de modificare a art. 22 şi 40 din Convenţie. Protocolul nr. 6 din 28 aprilie 1983 privind abolirea pedepsei cu moartea (adoptat la Strasbourg): – abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace. Protocolul nr. 7 din 22 noiembrie 1984 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (adoptat la Strasbourg): – garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara de unde îşi au reşedinţa; – dreptul la recurs în procese penale; – dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară; – dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; – egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi. Protocolul nr. 8 din 19 martie 1985 de modificare a art. 20, 23, 28, 28,29, 30, 31, 34, 40, 41 din Convenţie (Viena). Protocolul nr. 9 din 6 noiembrie 1990 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnat la Roma – creşterea competenţei curţii. Protocolul nr. 10 din 25 martie 1992 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnat la Strasbourg amendează art. 32 a Convenţiei. Protocolul nr. 11 – adoptat la 11 mai 1994 la Strasbourg referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie (noua Curte Europeană a Drepturilor Omului – CEDO). Protocolul 12: adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 (ratificat de România prin Legea nr. 103/2006): – interzicerea generală a discriminării.

115 Protocolul 13: adoptat la Vilnius la 3 mai 2002 (ratificat de România prin Legea nr. 7/2003): – a reglementat abolirea pedepsei cu moartea în orice circum- stanţe. Protocol 14: adoptat la Strasbourg la 13.04.2004 (ratificat de România prin Legea nr. 39/2005): privind noul sistem de control al Convenţiei (vizând noi puteri privind CEDO). În prezent protocolul 14 Bis – protocol tranzitoriu, și-a încetat efectele.

II. Prezentare generală a Convenției, cuprinzând inclusiv Protocolul 11

Până la adoptarea Protocolului 11 Convenţia cuprindea 5 titluri, iar în prezent cuprinde 3 titluri: Titlul nr. 1. Drepturi și Libertăţi. Titlul nr. 2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Titlul nr. 3. Dispoziții diverse după cum urmează:

a) Titlul nr. 1. – prezentare Drepturi şi libertăți – cuprinde 17 articole (art. 2-18) din care 11 articole privind drepturi propriu-zise, 3 articole privind drepturi rezultate din interdicţii (art. 7, 14, 17), 1 articol derogări (art. 15), 1 art. limitări (art. 8) şi un articol restricţii (art. 16). Drepturi conţinute în Declaraţia 1950, amendată cu protocoalele 3,5,8,11 şi completată cu Protocolul 2 (în principiu drepturi civile şi politice): − dreptul la viaţă; − dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante; − dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interzicerea muncii forţate; − dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei; − dreptul la un proces echitabil; − dreptul la viaţă privată şi la familie; − libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; − libertatea de expresie;

116 − libertatea de întrunire paşnică şi de asociere; − dreptul de a se căsătorii şi de a întemeia o familie; − dreptul la un recurs efectiv.

Privind interdicţii: – interzicerea discriminării; – nici o pedeapsă fără prevederi legale (dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse pentru o acţiune sau o inacţiune care în momentul săvârşirii nu constituie o infracţiune, sau cu o pedeapsă mai aspră decât cea care este aplicată în momentul când a fost săvârşită); – interzicerea abuzului de drept.

Deci, drepturile garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, amendată prin 14 protocoale (pe generaţii de drepturi) sunt:

A. Drepturi civile şi politice a. drepturi şi libertăţi privind persoana fizică: dreptul la viaţă (art. 2), interdicţia torturii şi tratamentelor inumane şi degradante (art. 3), interdicţia sclaviei, a muncii forţate (art. 4), dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5), libertatea de circulaţie (Protocol 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocol 6 şi Protocolul 13); b. dreptul la respect pentru viaţa privată şi de familie, domiciliu şi corespondenţă (art. 8); c. dreptul la un proces public echitabil, desfăşurat într-un timp rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, stabilit conform legii (art. 6), dreptul de recurs (Protocol 7); d. libertatea de gândire, conştiinţa şi religie (art. 9); e. protecţia activităţii politice: drepturile la alegeri libere prin vot secret şi la educaţie (Protocol 1); f. dreptul la proprietate (Protocol 1); g. Principiul nediscriminării (art. 14) (Protocol 12).

B. Drepturi economico-sociale şi culturale – nu este specificul Convenţiei (apar unele prevederi cu totul marginal). a. Protecţia activităţii sociale: libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, accesul la educaţie (art. 11) (Protocol 1);

117 b) Titlul nr. 2: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (noua Curte). Misiunea Curții este să vegheze la respectarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare. Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este, în primul rând, de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție. Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor contractante. Compoziţia Curții numără 47 de judecători în prezent. Nu există nicio restricție în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naţionalitate. Judecătorii sunt aleşi de fiecare dată pentru nouă ani, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Judecătorii îşi exercită activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibilă cu obligaţiile lor de independenţă şi imparţialitate sau cu disponi- bilitatea cerută de o activitate exercitată pe timp complet. Mandatul judecătorilor expiră la atingerea vârstei de şaptezeci de ani. Principiile sistemului drepturilor omului rezultate din filosofia juridică a Convenţiei sunt: principiul solidarităţii, rezultat din caracterul obiectiv al sistemului de protecție CEDO al drepturilor omului şi principiul suveranităţii. Convenția se bazează pe consimțământul statelor, exprimat prin ratificare.

Condiţii de admisibilitate a unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: 1. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne. 2. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. 118 3. Cererea să nu fie anonimă. 4. Cerere să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere anterior examinată de Curte. 5. Cererea să nu fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale, dacă nu conţine fapte noi (ex. Comitetului Drepturilor Omului – ONU) 6. Noua condiţie de admisibilitate: a suferit un prejudiciu important (Protocolul 14).

Plângerile individuale se referă la chestiuni din ce în ce mai diverse: − dispariţii şi asasinate; − tortura şi rele tratamente pentru deţinuţi; − privarea arbitrară de libertate; − absenţa accesului la un tribunal; − absenţa unui proces echitabil într-un timp rezonabil; − ascultarea telefoanelor; − deportarea şi extrădarea; − discriminarea homosexualilor; − libertatea presei; − drepturile părinţilor copiilor plasaţi în instituţii; − ingerinţe asupra dreptului la proprietate; − dezvoltarea partidelor politice.

c) Titlul nr. 3. Dispoziții diverse, vizează: imunităţi, limite, rezerve, denunţare etc.

III. Importanță – Concluzii

Convenţia europeană a Drepturilor Omului este un tratat internaţional adoptat în cadrul Consiliului Europei. Obiectivul autorilor a fost de a face primii paşi pentru aplicarea efectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Convenţia consacră nucleul dur al drepturilor omului, acele drepturi de primă generaţie. Convenţia Europeană este în vigoare din

119 septembrie 1953 şi a fost ulterior completată de 14 Protocoale adiţionale. Protocolul 14 a fost adoptat la Strasbourg la 13.04.2004 și ratificat de România prin Legea nr. 39/2005) și vizează noi puteri privind Curtea. Mecanismul pe care îl instituie Convenţia prezintă particularitatea de a consacra un recurs individual în faţa Curţii europene. Conform articolului 34 al Convenţiei europene, Curtea poate fi sesizată cu o cerere individuală „de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale”. Dintre toate sistemele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, posibilitatea introducerii cererilor individuale direct în faţa Curţii europene este unică.

BIBLIOGRAFIE

Bahrin Dorel, Sistemul european al drepturilor omului, Editura Victor, București, 2013. Dumitru Mazilu, Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2010 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. Ovidiu Predescu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009. Ioana Vida, Drepturile Omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996. Ionel Closcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995 Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Polirom, Iaşi, 2012, Wikipendia – 2013.

120

CONTRIBUȚIA LUI KENNETH WALTZ LA DEZVOLTAREA NEOREALISMULUI Teodora UDREA, studentă

Abstract: Kenneth Waltz, who laid the foundation of a new paradigma, of neorealism or structural realism, plays an important role in defining power in a state of anarchy. Trying to reestablish the fundamental values of realism, Waltz stated that the modifications seen at an actor's level can be explained more in terms of the system and less through its internal variations. Moreover, the the dynamics of the international system is guaranteed by the structural approach when the system maintains its principal characteristics such as the state of anarchy and the range of composing elements. Keywords: power, realism, neorealism, structure, anarchy, globalization, international system, power balance, theory, international politics.

În ceea ce priveşte evoluţia disciplinei relaţiilor internaţionale, se constată o puternică influenţă venind din partea programului de cercetare neorealist. Neorealismul, sau realismul structural, este o teorie a Relaţiilor Internaţionale a cărei autor este Kenneth N. Waltz, teorie lansată şi dezvoltată în cartea sa Theory of International Relations (1979). Deşi Waltz este considerat fondatorul neorealismului, s-a constatat că în cele trei decenii de abordare a acestei paradigme nu s-a elaborat o tipologie a conţinutului său ideatic. Kenneth Waltz se remarcă prin ambiţia sa de a elabora o teorie a politicii internaţionale şi de a completa opera predecesorilor săi. Acesta aduce în discuţie o abordare sistemică a politicii internaţionale, vizând analizarea forţelor care se manifestă la nivel internaţional şi nu 121 la cel naţional. Mai concret, acesta delimitează în mod abstract sistemul politic internaţional, de aici şi consecinţa unui sistem de state. Structura sistemului poate fi definită nu prin enumerarea unor caracteristici materiale ale sistemului, ci prin aranjamentul părţilor şi abstragerea din realitate. Structura, fără a determina comportamentele actorilor, funcţionează prin intermediul a două mecanisme: socia- lizarea şi competiţia dintre actori1. Această structură nu este vizibilă, iar Meyer Fortes observă acest aspect: „Noi distingem structura în realitatea concretă a evenimentelor sociale, doar în virtutea faptului de a fi stabilit mai întâi structura prin abstragerea din realitatea concretă”2. Important de remarcat este faptul că Kenneth Waltz îşi elaborează o viziune proprie a Relaţiilor Internaţionale şi a politicii acestora. Astfel, sistemul lui Waltz este definit prin trei elemente: unităţile componente sistemului, interacţiunea dintre acestea şi structura, definită ca un set de condiţii constrângătoare care afectează comportamentul unităţilor, reglând astfel întregul proces din sistem3. În cartea sa, Kenneth Waltz ignoră ceea ce vizează caracteristicile umane, focalizându-se pe explicarea interacţiunii actorilor la scară mondială, ajungând la concluzia că sistemul determină comportamentul şi nu motivaţiile în sine ale acestora. De asemenea, pentru neorealişti, sistemul internaţional este în mod cert conflictual. Un bun exemplu ar fi următoarea situaţie: dacă un stat îşi croieşte drum către o serie de câştiguri relative pentru a-şi îmbunătăţi calitatea forţelor militare, alte state vor fi forţate să menţină pacea. Această situaţie în care un stat nu-şi poate permite să aibă încredere în intenţiile pacifiste ale altuia pune în discuţie dilema securităţii. Neorealismul lui Waltz reprezintă baza structuralistă a teoriei realiste. Pentru Waltz, istoria,

1 Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics, Boston, McGraw-Hill, 1979, pp. 73-74 2 Meyer Fortes, Time and Social Structure, în Social Structure, Studios Prefended toA. R. Radcliffe – Brown, Clarendon, Express, Oxford, 1949, p. 56 3 Leonida Moise, Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti, 2008, p. 154 122 sau mai corect spus, contextul istoric nu are o importanţă crucială pentru a înţelege fenomenele majore în relaţiile internaţionale (războiul, de exemplu), deşi pentru a face o analiză corectă este nevoie de cunoştinţe în vederea dobândirii unei calităţi pe care acesta o numeşte a good sense of history. Astfel, nu ai cum să înţelegi prezentul, dacă nu cunoşti trecutul. Cei care se ocupă cu studiul de specialitate în relaţiile internaţionale trebuie să vadă şi să înţeleagă structura sistemului internaţional pentru a explica ceea ce el numea politica internaţională autonomă. Contextul istoric are un rol limitat, în cel mai bun caz, fapt pentru care Waltz a fost des criticat. În timp ce realiştii recunosc sistemul internaţional ca fiind anarhic – adică nu există a government of governments şi nici o autoritate superioară celei statale – neorealiştii accentuează acest fapt. Pentru neorealişti, anarhia reprezintă o condiţie sistemică care forţează statele să reacţioneze în modul în care acestea o fac. Cu alte cuvinte, sistemul este cea mai importantă condiţie a comportamentului actorilor.

Principiile structurii sistemului internaţional

Kenneth Waltz formulează trei principii fundamentale care să definească structura sistemului internaţional despre care s-a vorbit în primul punct. Cele trei eşaloane identificate de Waltz sunt: principiul organizator al sistemului internaţional, principiul specificităţii funcţiilor unităţilor şi principiul distribuţiei capabilităţilor între unităţi1. Principiul organizator al sistemului internaţional este anarhia, deoarece nu există o autoritate deasupra statelor, de aceea fiind definită şi ca o politică lipsită de guvernământ2, în condiţiile în care politica internaţională este anarhică, Waltz separă domeniul politicii

1 Leonida Moise, op.cit., pp. 154-158 2 Wiliam Fox, The uses of international relations theory, University of Notre Dame Press, 1959, p. 35 123 internaţionale de cel al politicii interne, care este organizată ierarhic. Waltz se foloseşte de analogia cu echilibrul pieţei, cu microeconomia. Această piaţă condiţionează comportamentul actorilor economici, prin recompensă şi sancţionare. Modelarea comportamentelor în acest sens îl conduc pe Waltz la asumpţia că unităţile vor căuta să supravieţuiască. Cel de-al doilea principiu referitor la specificitatea funcţiilor unităţilor face o distincţie între sistemul intern de diferenţiere al unităţilor şi cel internaţional, în care statele sunt unităţi similare. În domeniul intern, relaţiile de supraordonare-subordonare încurajează această diferenţiere a unităţilor, astfel fiecare să se poată specializa în vederea îndeplinirii anumitor funcţii. În domeniul internaţional, între unităţi se află o relaţie de coordonare. Conform lui Waltz, statele diferă considerabil între ele ca mărime, avuţie sau putere, dar se aseamănă tocmai prin faptul că au de îndeplinit aceleaşi sarcini. Al treilea principiu, cel al distribuirii capabilităţilor, vizează ansamblul sistemului. Polaritatea este o caracteristică la nivel de sistem, definită prin numărul marilor puteri din sistem. Aceasta condiţionează acţiunile statelor în plan internaţional. Tot aici este subliniată şi distincţia între sistemele bipolare şi sistemele multipolare. Waltz consideră că sistemele unipolare nu reprezintă decât faze tranzitorii. Kenneth Waltz întreprinde o analiză interesantă asupra conceptului balanţei de putere în cartea sa, Theory of International Relations. În viziunea waltziană, constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acţiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma balanţe de putere, nu în sensul că o balanţă odată creată va fi menţinută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută. Astfel, teoria se bazează pe presupoziţia că statele sunt actori unitari care se află într-un mediu de tipul auto-ajutorării, iar aceştia îşi doresc să supra- vieţuiască. Bineînţeles, statele pot urmări şi o ascensiune a puterii, mergând până la dominaţia mondială.

124 Pentru Waltz, sporirea puterii nu presupune neapărat maximizarea ei. Puterea nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea securităţii. Conform teoriei, restricţia şi stabilitatea nu constituie ţinte ale liderilor naţionali, acestea fiind derivate din urmărirea strictă a propriilor interese. Prin urmare, atâta timp cât statele caută să supravieţuiască şi se pot alia cu oricine ca răspuns la stimulentele externe şi sunt dispuse să recurgă la război, în cazul în care este necesar, atunci nimeni nu va fi capabil să domine, determinând apariţia altor forme de restricţie şi stabilitate. Waltz susţine faptul că statele luptă nu pentru maximizarea puterii ci pentru maximizarea securităţii. În cazul în care s-ar vorbi de o continuă obţinere a puterii, acest fapt ar conduce către o hegemonie mondială şi nu ar mai fi vorba de balanţe de putere. De exemplu, statele mici vor fi orientate către grupările mai slabe, grupare mai puternică reprezentând o ameninţare. Condiţia minimală este ca respectiva coaliţie sau grupare să descurajeze adversarii prin forţa pe care o dispune1. Potrivit lui Waltz, operaţia balansării indică abilitatea sistemului internaţional de a prevala asupra personalităţilor diverşilor oameni de stat, a tehnologiilor transnaţionale, a diferitelor climate de opinie şi asupra caracteristicilor interne ale statelor.

BIBLIOGRAFIE

Beitz, Charles, Political Theory and International Relations, Princeton University Press, Princeton, 1979. Bull, Hedley, Justice in International Relations, University of Waterloo Press, 1984. Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000. Claude, Inis, Power and International Relations, Random House, New York, 1962. Clausewitz, Carl von, Despre război, Editura Antet, Bucureşti, 2002.

1 Kenneth Waltz, op.cit., p. 177 125 Evans, Graham, Newnham, Jeffrey, Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura Dalsi, Bucureşti, 2001. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998. Moise, Leonida, Buşe, Dorel, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002. Moise, Leonida, Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti, 2008. Waltz, Kenneth N., Theory of International Politics, McGraw-Hill, Boston, 1979. Waltz, Kenneth N., Omul, statul şi războiul, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.

126

CONSTRUCTIVISMUL DIN PERSPECTIVA LUI ALEXANDER WEND

Alexandra BLEAV, studentă

Abstract: The constructivism analyzes the international system from a social perspective, starting from the idea that neorealism and neoliberalism – the dominant paradigms – don't take into account the fact that the entire speech in foreign relations is a social construct built on the ideatic communication between statal and non-statal actors. Alexander Wend strongly contributes to the founding and the development of constructivism, stating that its purpose is the relevance of the idea's structure, which is more expressive and persuading than the material structure other paradigms are focusing on. Keywords: foreign relations, structure, state, international entities, social construction, anarchy, cooperation.

Constructivismul este o nouă abordare a domeniului relaţiilor internaţionale, care s-a dovedit a fi un răspuns la celelalte paradigme principale din cadrul teoriei relaţiilor internaţionale: neoliberalismul şi neorealismul. Principala caracteristică a constructivismului este aceea că sistemul internaţional trebuie analizat din punct de vedere social, deoarece toţi factorii materiali invocaţi pentru a justifica şi explica comportamentul actorilor dintr-un sistem nu au nicio însemnătate, dacă nu se iau în calcul procesele sociale care se nasc în urma interacţiunilor complexe dintre diferite entităţi prezente în plan internaţional. Înainte de a fi acceptat ca paradigmă, constructivismul a fost privit, inclusiv de cei care l-au susţinut, ca o încercare de a explica

127 relaţiile internaţionale de pe poziţii diferite de celelalte abordări, în speranţa că anumite aspecte specifice domeniului internaţional, precum dilema securităţii, vor putea fi teoretic înţelese şi practic rezolvate. În urma acestei relatări, Nicholas Onuf, unul dintre adepţii constructivismului, susţine că iniţial constructivismul nu a fost o teorie ci mai degrabă, o abordare a investigaţiei sociale, o modalitate de studiere a relaţiilor sociale şi, mai ales, un instrument critic împotriva teoriilor empirice şi normative cu susţinere largă1. Contribuţii importante în ceea ce priveşte constructivismul, le-a avut Alexander Wendt, care a publicat un articol “Anarchy is what states make of it” în revista „Internaţional Organization” apărută în anul 1992. Revenind la constructivism şi la principalele sale repere, trebuie precizat faptul că mai înainte de toate, această paradigmă considera cunoaşterea ca un construct social. După cum susţinea şi Max Weber, oamenii sunt fiinţe culturale, care dispun de o voinţă şi de capacitatea de a-şi însuşi o atitudine conştientă faţă de lume, precum şi de a-i conferi o semnificaţie. Natura este inertă şi capătă semnificaţie doar atunci când oameni îi acordă valoare socială, indiferent că suntem sau nu conştienţi de acest aspect. În timp ce mediul natural există pur şi simplu, indiferent de semnificaţia pe care i-o atribuie oamenii, schimburile sociale se materializează în valorile culturale, sportive, religioase, economice, politice ce capătă coerenţa şi legitimitate pe parcursul timpului2. Durkheim evidenţiază existenţa unei conştiinţe colective, care stă la baza comportamentului şi acţiunii indivizilor, membri ai societăţii. Conştiinţa comună se materializează în identităţile acestor membri, în percepţiile lor, precum şi în autoritatea şi statutul lor social. Ideile şi practicile sociale sunt reafirmate ca fapte sociale, care sunt reprezentate prin mai multe modalităţi. În primul rând, individul

1 Leonida Moise, Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti, 2008, p. 196 2 Edward A Kolodziej, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 328 128 autonom se exteriorizează prin limbaj, o altă cale de a construi faptele sociale este mecanismul pieţei, în al treilea rând, fiecare individ are dreptul de a folosi instituţiile sociale şi autoritatea oferită de acestea1. Pornind de la ideile lui Weber şi Durkheim, constructiviştii au realizat noi instrumente conceptuale pentru valorificarea structurii colective de idei, prin care încearcă să explice modul cum spre deosebire de elementele materiale din mediu, actori înzestraţi cu inteligenţă şi autoreflectare sunt produsul faptelor sociale. Revenind la constructivism, trebuie precizat faptul că această paradigmă consideră cunoaşterea ca un construct social. Procesul cunoaşterii înseamnă că omul, ca fiinţă socială, este capabil să dea o semnificaţie socială naturii şi să creeze schimbări sociale. Astfel spus, cunoaşterea are două sensuri: pe de o parte, o modalitate folosită de oamenii obişnuiţi în viaţa cotidiană, iar pe de altă parte, o modalitate folosită de oamenii de ştiinţă pentru realizarea proiectelor lor ştiinţifice2. În viziunea lui Alexander Wendt, structura relaţiilor umane, respectiv relaţiile dintre indivizi, grupuri şi state, este rezultatul ideilor pe baza cărora aceştia comunică şi nu al forţelor materiale. De aici rezultă o idee care defineşte constructivismul şi anume, ca scopul acestuia este să creeze o nouă identitate, în sensul că actorii sunt interesaţi de ideile schimbătoare referitoare la cine cred actori că sunt aceştia şi nu invers, cum susţin unele şcoli de gândire. Cu alte cuvinte, relaţiile internaţionale pot fi înţelese nu prin mecanismele prin care puterea şi interesele se manifestă ca atare, ci prin felul în care acestea sunt gândite, construite şi înţelese de către actorii-state, prin intermediul acestui sistem global şi a culturii acestuia pe care statele au interiorizat-o. Wendt susţinea că neorealismul şi neoliberalismul tratează diferit într-un context conceptual închis o serie de aspecte importante ale relaţiilor internaţionale, cum ar fi: implicaţiile anarhiei, cooperarea

1 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 133 2 Leonida Moise, op.cit., pp. 198-200. 129 internaţională, interesul statelor pentru obţinerea unor câştiguri sau pentru putere absolută, importanţa intenţiilor şi capacităţilor statului, impactul instituţiilor şi al regimurilor. Prin urmare, acesta propune o nouă abordare: constructivismul, pe care îl defineşte ca fiind: “o teorie structurală a sistemului internaţional care face următoarele afirmaţii esenţiale: statele sunt principalele unităţi de analiză pentru teoria politică internaţională; structurile cheie din sistemul statelor sunt intersubiective; interesele de stat şi identităţile sunt în mare parte construite mai degrabă de aceste structuri sociale, decât date în mod exogen sistemului de natura umană sau de politicile interne”1. Apelând la filosofia lui Roy Bhaskar şi consideraţiile sociologice ale lui Anthony Giddens,Wendt susţine principiile teoriei structurării, precum că agenţii şi structurile nu pot exista independente. Acesta încearcă să răspundă la trei provocări: neorealismul lui Kenneth Waltz, încercarea de a subsuma proiectului constructivist celelalte paradigme şi nu în ultimul rând, dorea să răspundă la reţinerile colegilor săi. Referitor la neorealismul lui Waltz, Wendt apreciază că teoria structurală privind comportamentul statului este o abordare necesară şi interesantă, doar că întreaga construcţie este orientată într-o direcţie greşită deoarece se pune accentul pe condiţiile materiale şi pe constrângerile asupra agenţilor. Spunând că anarhia este lipsită de forţa cauzală, Wendt susţine că termenul în sine este lipsit de orice semnificaţie în afara înţelesului uman, şi de aceea, statele trebuie să adopte diferite modalităţi în care să depăşească dilema securităţii, specifică stării de anarhie2. Spre deosebire de Waltz care acorda o atenţie mai profundă proprietăţilor anarhiei, dintre care amintim: autoajutorarea, egoismul şi realizarea securităţii, Wendt susţine că în gândirea constructivistă relevante sunt identităţile statelor şi structura nonmaterială de idei. Această structură, susţine Wendt, rezultă din identitatea statelor şi este

1 Alexander Wendt, „Colective Identity Formation and the International State”, în American Political Science Review, nr. 88, 1994, p. 385 2 Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, Cambridge Univer- sity Press, Cambridge, 1999, p. 105. 130 mult mai puternică decât structura constrângătoare de ordin material a lui Waltz1. Wendt considera că sunt trei forme posibile de culturi ale anarhiei, pe care statele le pot adopta, deoarece ele sunt libere să aleagă forma care li se potriveşte cel mai bine. Fiecare cultură determină un anumit tip de anarhie, în care statele pot fi duşmani, rivali sau prieteni. Formele culturii anarhice pot varia de la modelul hobbesian, în care antipatia dintre state este evidentă şi singura formă de rezolvare a ostilităţii este războiul, la modelul lockean în care statele îşi respectă suveranitatea şi existenţa, cooperează în anumite situaţii, dar în anumite circumstanţe pentru impunerea sau recunoaş- terea unor drepturi se poate apela la acţiuni militare, şi în ultimul rând la modelul kantian, care promovează solidaritatea dintre state. Între cele trei tipuri de anarhie există diferenţieri, însă pentru evoluţia unui proces de transformare continuă trebuie să existe şi unele elemente comune, care să marcheze trecerea de la o formă la alta. Astfel, anarhia lockeană este superioară anarhiei hobbesiene tocmai prin faptul că face trecerea de la războiul permanent împotriva tuturor statelor, la un model de anarhie, care presupune promovarea unor reguli, care să solidarizeze statele între ele. Anarhia kantiană, la rândul ei, reprezintă o abordare diferită faţă de cea lockeană, deoarece statele într-un astfel de sistem cooperează între ele, declarându-se prietene. Un bun exemplu ar putea fi crearea Uniunii Europene, unde state precum Germania, Franţa, Marea Britanie s-au declarat pe parcursul istoriei rivale. Odată realizată această construcţie europeană s-a dovedit că avantajele cooperării, legitimitatea instituţiilor create şi mai ales conştiinţa apartenenţei la acelaşi spaţiu regional au generat noi reacţii, nu doar în cazul liderilor politici, ci şi în cadrul cetăţenilor, fiind într-adevăr convinşi că numai împreună pot răspunde provocărilor secolului al XXI-lea. În comparaţie cu acei constructivişti radicali, Wendt apreciază că statul va continua să existe deoarece nu s-a găsit până în prezent un înlocuitor capabil care să-i preia atribuţiile.

1 Edward A Kolodziej, op.cit., p. 343 131 Dintre numeroasele critici la adresa constructivismului, lipsa unei metodologii clare de cercetare este evidenţiată de mulţi cercetători. Majoritatea constructiviştilor resping ipotezele metodologice, episte- mologice şi ontologice specifice altor paradigme importante din teoria relaţiilor internaţionale şi nu iau în calcul ipotezele cauzalităţii succesive, care stau la baza teoriei empirice sau raţionale. Faptul ca unii constructivişti, în frunte cu Wendt, încearcă să găsească o cale intermediară, între cele două principale paradigme rivale, neoliberalismul şi neorealismul, iar alţi constructivişti, dimpo- trivă contestă sugestiile şi concluziile lui Wendt, imprimă abordărilor constructiviste un grad ridicat de relativitate şi inconsistenţă ce afectează integritatea paradigmei. Constructivismul mai este criticat şi pentru faptul că a evoluat mai mult în plan teoretic şi mai puţin în zona concretă a relaţiilor internaţionale, motiv pentru care se impune intensificarea cercetă- torilor pentru definirea mai clară a agendei de cercetare. Afirmaţia lui Wendt că „anarhia este ceea ce înţeleg statele din ea”, este acceptată în general ca fiind pertinentă, însă aprecierea acestuia că sistemul internaţional actual se îndreaptă către un model lockean, transformându-se poate în unul kantian nu mai este privită cu aceeaşi pertinenţă deoarece actualele dezordini şi conflicte regionale sunt departe de a prefigura o lume a păcii şi cooperării1. BIBLIOGRAFIE

Moise Leonida, Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti, 2008. Kolodziej A. Edward, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2007. Wendt Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999. Alexander Wendt, Colective Identity Formation and the International State, in American Political Science Review, nr. 88, 1994. Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003.

1 Leonida Moise, op.cit., pp. 205-207 132

Redactor : Elena DIATCU Tehnoredactor : Mihaela PASCHIA Postprocesare : Otilia STAVĂR

Bun de tipar : 24.01.2014. Format : 16 / 61 × 86. Coli de tipar : 8,5

Tipografia Editurii VICTOR Bucureşti, Calea Călăraşilor 169 Tel. / Fax : 021-323 69 80 ; Mobil : 0722-54 24 57

133