editorial Rodica Lăzărescu

SEMNE BUNE ANUL ARE…?

De regulă, la orice început de an se trage linie şi se des igur, s-au formulat păreri, acoperind toată gama, de face bilanţul celui tocmai încheiat. Cum primul nostru la îndoieli până la negare fermă, privind valoarea premi- număr apare abia în luna Mărţişorului, mai aproape de atului. De aici n-a mai fost decât un pas până la a ni se ziua păcălelilor decât de Sfântul Vasile, când toate con- aminti situaţii similare din trecutul foarte apropiat. Şi-a cluziile au fost deja formulate, iar anul este bine pornit făcut calul senator, s-a exclamat la 2000 de ani de la pe drumul lui, m-am gândit să punctez câteva dintre în- domnia lui Caligula şi s-au întocmit statistici privind nu- tâmplările acestui prim trimestru al lui 2015, într-un fel mărul de pagini sau de rânduri alocate cutărui sau cu- de „mărţişoare”, mai mult sau mai puţin pretabile a fi tărui scriitor în cutare istorie literară. S-a spus că, prinse de bicolorul şnuruleţ şi aninate la pieptul prota- dincolo de mizeria acuzelor, e bine să vedem partea goniştilor. plină a paharului – faptul că hărmălaia aceasta în jurul * unui premiu ce poartă numele Luceafărului ar avea O excelentă, dar involuntară lecţie despre libertatea darul de a-l înălţa pe Eminescu, de a-l scoate din sce- de expresie ne-o serveşte – sub anonimat – „Ochiul nariile conspiraţiei împotriva poetului naţional şi de a-l magic” al „crucişătorului” presei culturale din România. repune acolo unde îi este locul pe firmamentul culturii Urmând „logica” demonstraţiei, lucrurile stau cam aşa: române. (O fi, dar teamă mi-e că în joc sunt, totuşi, nişte revista pariziană beneficiază, desigur, de totala libertate bani, că doar pentru justificarea cheltuirii lor se cere de exprimare. Concret, în virtutea acestui principiu de- DNA-ul, nu pentru slava Eminescului.) Grav este că mocratic, caricaturiştii de la „Charlie Hebdo” pot desena breasla scriitorilor şi-a dat cu stângu-n dreptul, anu- Sfânta Treime în deplinătatea unui pidosnic act sexual lându-şi singură propunerea pentru mult râvnitul premiu sau pe regina Angliei arătând către irlandezi son cul, suedez: să susţii la Nobel un scriitor care, în ţara lui, căci ça calmera les esprits, dar numai Mircea Badea se iese învins din competiţia cu câţiva confraţi băştinaşi, numără printre „protagoniştii vulgarităţii”. Într-o „bulă” oricât ar fi aceştia de valoroşi, mi se pare cel mai nein- din revista tocmai ieşită din anonimat stă scris că Le spirat gest. Dar, ca toate cele din ţara lui Mitică, şi Coran, c’est de la merde, însă pe unii îi deranjează ex- această „minune” se va stinge probabil după trei zile. clusiv „căcaţii” din gura lui Radu Banciu. Jésus revient Năvăleşte politicul peste noi şi, cum bine se ştie şi se – aflăm privind un euforico-drogat chip christic, Moi practică, un scandal se stinge cu un scandal şi mai aussi – rosteşte sec, în spatele lui, un Hitler înfricoşător mare, de care, har Domnului, nu ducem lipsă! E intere- (şi zău că nu-ţi vine a râde, un fior rece te furnică pe sant însă de urmărit cum va funcţiona respectarea mult şira spinării), dar cel care deraiază „de la cel mai ele- clamatului (exact în aceleaşi zile şi săptămâni cu scan- mentar bun-simţ” este… C.T. Popescu. Înfierându-i pe dalul Charlie Hebdo) principiu al libertăţii de exprimare cei numiţi, cronicarul îi dă dreptate – fără voia lui, de- în interpretare useristă. Cu alte cuvinte, cine – dacă, sigur, ba chiar împotriva demonstraţiei sale – lui Andrei unde, când şi cum – va fi pus la index. Şi câţi. Pleşu, şi el trecut în rândul celor care nu înţeleg cum e * cu libertatea asta. Libertatea de expresie, scrisese, „im- Constat că sunt oarece greutăţi fie în înţelegerea pardonabil”, Pleşu, nu e libertatea să-ţi pui poalele-n conţinutului unui premiu (cum altfel să interpretez acor- cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Exact asta înţelegem şi noi darea pe meleaguri severinene a Premiului „Mihai din lecţia magică a misteriosului Ochi! Em i nescu”, ce trebuia să recompenseze cartea anului, * unei cărţulii fără legătură cu literatura, darmite cu După logica unor legiuitori, „Pro Saeculum” nu este Em i nescu), fie, pur şi simplu, în traducerea în română „utilă publicului” – de-a valma cu alte multe publicaţii – a denumirii unui premiu (altă explicaţie n-am cum de „Cultura”, „Contemporanul”, „Caiete critice”, „Litere”… Leipziger Buchpreis zur Europäischen Verständigung / Asta e! Noroc că ne aflăm într-o companie foarte se- Leipzig Book Award for European Understanding – lectă de „inutilităţi”! adică Premiu al Cărţii pentru Înţelegere Europeană al * Oraşului Leipzig – a ajuns pe meleagurile dâmboviţene Multă cerneală a curs (cum s-ar putea adapta ideea Premiul pentru cea mai bună carte la Târgul de la exprimată de această sintagmă la noile realităţi ale Leipzig). Să fie vorba, totuşi, nu de greutăţi, ci de nu- scrierii la computer?) pe tema Premiului Naţional mele „beneficiarilor” neînţelegerii? „Emi nescu” de la Botoşani. S-au cerut demisia juriului * şi intervenţia DNA, tangenţial s-a pus sub semnul între- O zi ciudată – 19 februarie. Îl serbăm pe Liviu Ioan bării modalitatea de alegere (care conduce, inevitabil, Stoiciu, îl plângem pe Mircea Dinutz… Soroc de viaţă la eternizarea uneia şi aceleiaşi persoane în fruntea şi soroc de moarte… Uniunii) a preşedintelui ei, apoi doleanţele s-au radica- * lizat – se cere „dovada” privind activitatea USR pentru Între Marte şi Minerva, primele trei luni ale lui 2015 ultimii trei ani (rapoarte de activitate, situaţia financiară, s-au scurs în ritm accelerat. Dacă semnele noului an situaţia patrimoniului, a sumelor colectate etc. etc.), nu sunt bune sau rele – rămâne să ne lămurim în lunile ştiu dacă se va merge (în logica rostogolirii bulgărelui ce-au mai rămas. de zăpadă) până la a se cere şi capul lui Moţoc. Şi,

PRO SAECULUM 1-2/2015 1 eseu

Acad. Dumitru Radu Popescu

TRAGEDIA VERIŞANILOR MIORITICI

I mioreaua se trezeşte în faţa tragicului abandon al pă- curăraşului!... Poate nu e vorba chiar de o resemnare, Oierii, în drumurile lor peste munţi şi văi, peste dea- o acceptare a eşecului vieţii, ci e o împăcare cu umbra luri şi văi, coborând pe un picior de rai, într-o gură de necruţătoare a morţii?!... Cu… dictatura implacabilă a rai, duc mereu cu ei obiceiurile părinţilor şi bunicilor lor, Sorţii?!... ale neamurilor lor, ale localităţii din care se trag, ale ţării Păcurăraşul pare – şi chiar este! – o întrupare a vieţii în care s-au născut?!... Dacă da, atunci ne putem în- pământeşti a sfinţilor… O întruchipare – de ce nu? – a treba ce s-a petrecut în minţile celor doi verişani, mai în aurei lor umane? vârstă decât păcurăraşul căruia i s-au pus la cale, în trei Goana lumească a verişanilor păcurăraşului după zile, chiar în coborârea de pe un munte, moartea, într-o mai multe bogăţii îi duce pe aceştia la o moarte sufle- gură de rai?! tească înainte chiar de a împlini moartea rudei lor fără Zile şi luni la rând, în felul de a se purta cu verişorul nume… Dorinţa lor de puteri economice nelimitate le lor mai tânăr nu s-a schimbat nimic: mâncau la fel, în şterge groaza faţă de sentimentele lor hârşite, vinovate mare prietenie, discutau la fel, cântau, probabil şi la flu- – ca şi cum n-ar mai trăi în aceeaşi gură de rai cu pă- iere, la fel! Totuşi, cei doi s-au gândit ca la apus de curăraşul – în aceeaşi realitate! E ca şi cum ar trăi într-o soare să-şi pună verişorul într-o stare de vasalitate altă realitate!... Cu cât soarele îşi alungeşte lumina slă- eternă – luându-i zilele, oile şi caii! Acesta să fie visul bită, coborând spre propriul său apus – incapacitatea lor de fericire, moartea păcurăraşului? Se pare că da, celor doi verişani de a simţi propria lor natură slăbeşte, mai ales că în afară de ei doi nimeni nu ştia nimic – şi se stinge, rămânând vie doar raţiunea întunecată de a nici n-ar fi putut să afle în vecii vecilor! Moartea păcură- se împlini pe ei înşişi, ucigând… Ucigând până şi ima- raşului ar fi putut să treacă în rândul unor accidente stu- ginaţia binelui!... Astfel că ştiinţa fiinţei celor doi verişani pide: să-l fi împins un nor de zăpadă sub o stâncă, să-l copleşiţi treptat de scăderea luminii din ei nu mai as- fi ronţăit nişte lupi flămânzi etc. Nimeni n-ar fi aflat în cultă decât de suflul plin de vicii, bălegăros, ce-i înfier- veci nimic!... Mai ales că verişanii criminali nu vorbeau bântă!... Aşteaptă să vadă, spre seară, cum din ultima – zgomotos, precum cei cărora, în lupta pentru averi şi umbră a păcurăraşului pe pământ se va ridica, vioaie, putere, în campanii electorale, doldora de gânduri mo- moartea! rale, gura nu le mai tace! Însă gândurile lor tainice, îm- puţite de urâţenie, erau, totuşi, auzite de o inimă II curată!... Divină?! De, am putea vorbi de un trimis divin?!... De un înger, de un duh vorbitor ascuns într-un Vasăzică… animal, într-o pasăre?!... Înainte de naşterea lui Iisus, În îndelungata istorie a transhumanţei, fără să fie un glas divin i-a anunţat venirea pe lume!... Vestea… vorba de împlinirea sau de salvarea unor idealuri poli- venirea pe lume a unei făpturi eterne – a cărei viaţă veş- tice, doi ciobani mai hârşiţi de munci, drumuri, zile şi nică va călca şi moartea cu moarte!... Acum, înaintea nopţi de veghe, pun la cale – ca la apus de soare! – morţii unui păcurăraş christic – în fond! – un glas parcă să-şi împlinească un vis: să devină mai bogaţi! În ciuda divin îi anunţă chiar păcurăraşului sfânt, moartea!... entuziasmului ce-i copleşeşte, ei nu trăiesc o bucurie Eternitatea morţii! deplină, fiindcă împreună cu ei se mai află un verişor, Mioriţa bălaie vrea să preîntâmpine întâlnirea păcu- pe care n-ar vrea să-l facă părtaş la desăvârşirea visului răraşului cu însăşi fatalitatea? Nu poate suporta să lor! Mai ales că el este chiar mai înstărit decât ei! Sal- vadă împlinindu-se tragedia ce se pune la cale?... Pen- varea le vine din generozitatea morţii, care le insuflă o tru mioreaua laie poate chiar forma de alienare a celor idee!... În ei, da, moartea, autoreflexivă, le şopteşte ce doi verişani ar mai putea fi salvată – la o adică! – dacă să întreprindă în gura de rai!... Pentru a pune mâna pe în intimitatea lor absolută poate chiar păcurăraşul – vor- oile, caii şi câinii verişorului lor, era nevoie de o crimă: bindu-le deschis despre planul lor de asasini! – ar putea adică de o idee măreaţă, realistă! Şi destul de uşor de să le clatine dorinţa de îmbogăţire prin crimă şi să facă împlinit! Mai ales că doar ei şi moartea cunoşteau ade- să triumfe spaima de istoria ce nu-i va uita! Numai că vărul ce trebuia să aibă loc în pragul apusului de soare!

2 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu Astfel, cei doi verişori – înţelegându-se prin gânduri, nu Totuşi, până la urmă, intră în scenă personajul care prin sonorităţi verbale! – se hotărăsc să-şi sacrifice întrupează enigmaticul sclipăt al adevărului stelar, din seara pentru o idee!... O, ce formă curajoasă de eroism: gura de rai: moartea, ca o nuntă cosmică, eternă! să-l ucidă pe verişorul – care era mai tânăr decât ei!... Şi care, da, da, nu-şi putea închipui că neamurile sale IV voiau să-i ia zilele – ca să-i ia oile şi caii!... În gura de Când păcurăraşul află ce gând rău i-au pus verişanii rai iarba era verde şi dulce, pădurea era virgină, pomii săi, ziua e plină de lumina soarelui! Moartea i-ar fi… fost erau în floare – sau intraţi în rod!... Cei doi verişani adusă pe la apusul soarelui, atunci când şi toate um- mândri de ideea împlinirii lor plenare, aflaţi în faţa eve- brele mor! Dar dacă el, păcurăraşul, era sortit să nu se nimentului fundamental al existenţei lor, trebuiau să stingă precum soarele, sau să se stingă doar pentru a scape cât mai repede de puterea gravitaţională a pă- răsări din nou, într-o nouă veşnicie? Verişanii aşteptau, mântului din gura de rai – şi de o posibilă apariţie a unor vasăzică, clipa cea repede, rece, pustie, când ziua se pădurari-lotri, veniţi în apus de soare să taie, civilizat, dezgoleşte de umbre!... cu securi, topoare şi fierăstraie, nişte stejari, salcâmi, Dar dacă păcurăraşul, asemeni Luceafărului blând, tei!... Cine mai ştie ce impulsuri comerciale îi puteau îm- cu „veşnicia este legat”?... verişanii vor de veşnicie „să-l pinge pe aceştia la muncă!... Visul lor – al verişanilor! – dezlege”?... Ultima noapte trăită înainte de a coborî în se putea îngusta, se putea topi în zădărnicie – dacă nu gura de rai să fi fost ultima sa noapte?!... Şi în trecerea şi-l împlineau cu grăbire! Ezitând, ezitând, meditaţia li- acestei ultime nopţi pe pământ să fi trăit el ultimul său rică a îmbogăţirii lor devenea o utopie, o alienare a pro- somn? Şi ultimul său vis? Şi ultima aducere aminte a priului lor vis! De aici până la ratarea propriilor lor raţiuni mamei sale?... Dar dacă există şi o eternitate nocturnă, nu mai era decât un pas! O raţiune e mai uşor s-o vinzi a umbrelor? Doar luna şi stelele nu sunt oarbe, nu sunt – decât s-o risipeşti prosteşte!... Şi, da, desigur, raţiunea lipsite de o lumină răcoroasă, nemuritoare… Chiar dacă nu se vinde – ca şi ţara, care nici ea nu se vinde!... Hm! lumina lor nu e vie şi tandră ca a soarelui! Dacă păcu- Aşa că trebuiau să pună mâna pe coase!... Aşa le dicta răraşul e sortit să-şi continue viaţa în veşnicie?... Sigur, gravitatea înţelepciunii! Trebuiau să întâmpine apusul el nu are elocinţa Luceafărului, dar nu e străin de forţa soarelui cu ochii deschişi!... demiurgică a nunţilor printre stele, atunci când soarele Păcurăraşul… aflând de la mioriţa bălaie că pentru şi luna ţin nuntaşilor cununa… Cei doi verişani, îmbo- verişanii săi îmbogăţirea deja devenise un fel de torent găţindu-se printr-o crimă, vor să fie fericiţi – nemuritori iraţional, orb, gata de orice mârşăvie, făcând din toate printre muritori?... Păcurăraşul, acceptându-şi moartea făpturile omeneşti un fel de pasageri ai istoriei, e cuprins efemeră, la apus de soare, pare că visează – sau e de un fel de milă faţă de ei şi faţă de prostia lor că viaţa sigur! – că se va întâlni cu a sa mireasă, cu a lumii cră- nu înseamnă fericirea de a trăi, ci un drum zăpăcit care iasă, şi va trăi într-o veşnicie erotică? Dacă Hyperion, se termină în cimitir! O fi fost moartea, de când a păşit răvăşit, tulburat de paşii prea frumoasei fete pentru care pe pământ, nu se ştie de unde, o babă cu coasa în fusese în stare să se lepede de nemurire, pentru o oară mână, dar moartea mai avea în mâinile ei o putere as- de iubire, spune… „ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac’oi fi cunsă: forţa de a deschide porţile nunţilor din cer! Ei!... eu sau altul?” – păcurăraşul ajunge să priceapă că pen- tru verişanii săi oricine putea fi ucis – ca să i se ia oile III şi caii!... Bogăţia era mai îngrozitoare decât tandra şi viscerala iubire a Cătălinei!?... Să se fi născut cei doi În „Mioriţa”, personajele energice, active, cei doi ve- verişani doar din păcat, să fi prins ei chip de lut, fără rişani ai păcurăraşului, care-i pun la cale moartea, par măcar o clipă de iubire?... Oare mireasa din vis îi va două umbre mute. Ei îşi arată firea doar în ce-i poves- oferi păcurăraşului o iubire nemuritoare?... Nunta din teşte Mioreaua – păcurăraşului, despre ei!... Mioriţa îi cer, luminoasă, nu putea fi decât un început al veşni- prevesteşte ciobănelului un fel de destin christic – de ciei?... Şi astfel păcurăraşul cu veşnicia va fi legat? care acesta nu se înfricoşează şi pe care nu încearcă să-l împiedice să se împlinească!... De parcă moartea V sa, în gura de rai, de pe un picior de plai, nu mai putea fi oprită nici de cei doi verişani criminali! Şi verişanii erau Acum, bine, bine, în cursul îndelungatei istorii a po- nişte supuşi ai Sorţii: trebuiau să-şi ucidă verişanul!? poarelor, omenirea n-a dus lipsă de fericirea de a des- Tragedia lor începea odată cu înţelegerea misiei lor de coperi motive chiar doldora de sfinţenie pentru punerea ucigaşi!... Trebuiau să-şi umple mâinile de sânge – pen- în exerciţiu plenipotent a morţii! Să-ţi ucizi un verişor, tru nişte oi mai mândre şi cornute, pentru nişte cai mai ca să-i iei oile, e un fleac! O tragedie-fleac pentru cei bărbaţi!... După crimă, mai aveau de dus în spinare o doi consângeri fascinaţi de magia îmbogăţirii! Nu era în pacoste ruşinoasă: aceea de hoţi ordinari?! Motivaţia joc nici măcar o crimă pentru pământ, sau o crimă în crimei nu avea nimic înălţător!... Păcurăraşul nu voia să numele credinţei în patrie, sau în numele credinţei în aducă oamenilor o nouă religie – cu moartea pre moarte Iisus! călcând!... Drăgălaşul Savonarola, aprigul iubitor al Mântuito-

PRO SAECULUM 1-2/2015 3 eseu rului Cristos, sau mai bine spus purul, angelicul compo- lel?!... Bună organizatoare, juna copchilă-zeiţă i-a mo- nent al oastei lui Dumnezeu – căci şi Tătânele ceresc bilizat pe cei 400 de fraţi ai ei… în lupta de ucidere a avea nevoie de ostaşi care să-i apere divinitatea, nu? – propriei lor mame! Aşa că în scurt timp a început răz- a aprins destule ruguri purificatoare, în numele Zidito- boiul sfânt pentru uciderea propriei lor mame!... E teribil! rului cerului şi pământului, pentru a igieniza prin foc Nu era vorba de o verişoară, nu!... Da, e cumplit! Şi aerul infectat de respiraţia şi de paşii necredincioşilor! foarte la zi – ca să nu spun modern!... Acest teribil exemplu de istorie religioasă a fost pre- Numai că povestea nu se termină aşa cum a fost luat şi prelucrat până la perfecţiune, în secoli, cu exce- planificată!... În sprijinul Zeiţei pământului au coborât lente rezultate – şi de către isteriile politice, ideologice, din ceruri 400 de războinici! Fraţii şi sora au fost puşi rasiale… Dacă ordinul Dominican este echivalat… cu… pe butuci, umiliţi – şi Mama a putut să nască!... hm… Câinii lui Dumnezeu (de la Domini canes), o, câte Pe noi, acum, ne interesează ceva ce poate fi legat soiuri există… de savonarolici buldogi, maidanezi, em- de nunta din ceruri a păcurăraşului mioritic!... bleme ale libertăţii, căţelandri, apărători ai cerurilor şi Puteau să ajungă la nunta sa din ceruri şi cei doi ve- pământurilor!... Ba… s-ar mai putea spune şi că rugurile rişani? Oile, caii şi câinii rămânând pe pământ?... Pu- savonarolice s-au descalificat, ajungând, bunăoară, în teau să ajungă cei doi verişori la nunta din ceruri, unul secolul XX, şi chiar în veacul de azi, nişte exerciţii pio- pe post de lună, altul… de stea?!... De ce întreb? Pentru niereşti!... Lagărele, Hiroşima, rezoluţiile pentru dreptu- că în povestea Zeiţei pământului şi a fertilităţii – război- rile omului etc. – astea da, au pus în valoare inteligenţa nicii agresivi, pruncii ei, fraţii şi sora, n-au rămas pe pă- umană şi integritatea lilială a credinţelor în divine idea- mânt, au ajuns în ceruri – şi acolo Zeiţa jună a!... Da, luri!... Savonarola poate fi socotit – prin ritualul curăţe- cei 400 de fraţi au ajuns 400 de stele, iar dânsa… Fi- niei sufletelor şi trupurilor necredincioşilor prin foc – reşte, a ajuns răcoroasa şi spelba lună!... întemeietorul mitului Savonarola! Dar cum se pot numi M-aş bucura dacă verişanii păcurăraşului ar fi ajuns patronii fanatismelor politice şi economice, împăraţii ci- şi ei la nunta din ceriuri, unul pe… post de lună, altul pe vili ai ideologiilor aberante, alienante?... Să vorbim de post de stea! Da, asta… să fie răsplata crimei lor, tra- mitul celor cu mustăţi, cu mustăcioare, cu părul albit – gedia lor cumplită: în vecii vecilor să vadă nunta şi feri- nu prea ţine… Deşi tot ce au întreprins craii imperiilor cirea eternă pe care le-au pus la cale în gura de rai de moderne a avut un rost, un sens mitic!... Să vorbim de pe pământ! un fel de demenţă politico-economică, de… anti- 5 Martie 2015 mituri?!... Dar să revenim la mitul oilor noastre mioritice… Bă- laiele mioriţe pun în valoare esenţa alienării verişanilor secretoşi… Ele ne arată – ca într-o magică oglindă! – esenţa rosturilor crimei!... Inocenţa lor divină declină rugul ce se aprinde în căpăţânile celor doi verişani uci- gaşi… Laptele, lâna, carnea fericitelor mioare incită în verişanii păcurăraşului ideea pe care ei o consideră fe- ricită!... Ei, desigur, nici civilizaţiile… nepastorale, antice şi de demult, nu duceau lipsă de idei criminale înmires- mate în ritualuri sfinte! Mayaşii aveau zei cu duiumul – tutelarii tunetelor, fulgerelor, albinelor, porumbului etc. Exista şi un zeu care avea în cătare şi jertfele omeneşti: Zeul războiului! Pe noi, acum, ne interesează însă o altă zeitate: Zeiţa pământului! Ei, ce să vezi?! Ea a rămas grea în urma unei întâmplări ce-ar putea fi socotită mi- noră, dacă în cazul zeilor am putea vorbi de poveşti mi- nore! Ei, în pântecul dânsei – al Zeiţei pământului, reţineţi, boieri dumneavoastră! – a pătruns cică o pană, un fulg!... Cum o fi pătruns, şi de ce, şi pornită de la cine?... Eu nu ştiu încă!... Ce ştiu e ce-am citit şi m-a cutremu- rat! Fiica Zeiei pământului – juna zeiţă, zeiţă şi ea, fi- reşte! – supărată foc pe fertilitatea de care mămica sa avea din nou prilejul să-şi demonstreze putinţa procrea- tivă, s-a hotărât – fiica, nu verişoara Zeiţei pământului, să reţinem! – să-şi omoare mama! Ca să nu mai apară, cumva, o nouă zeiţă – zeişoară?!... Un nou zeu-para- Constantin Severin - Text şi Timp 82

4 PRO SAECULUM 1-2/2015 anul DRP

În această vară, acad. Dumitru Radu Popescu, statornic colaborator şi prieten al revistei noastre, rotunjeşte o vârstă. „Pro Saeculum” decretează 2015 Anul DRP şi îi dedică rubrica creată ad-hoc.

Theodor Codreanu

„ANTIGENEZA” LUI D.R. POPESCU (II)

3. De la moderni la postmoderni, prin estetică şi timp însă, criticul observă că, în Vânătoarea regală, ca est-etică în întreg ciclul F, invazia bizarului e semn al unui uni- E curios cum în plină estetică neomodernistă rema- vers tragic, nicicum spectacol artistic gratuit: „Inocentul nenţa est-eticii marxist-leniniste supravieţuia, încât se omoară pe salvatorul său, săvârşind, astfel, un act sim- poate spune că a existat o continuitate neîntreruptă bolic: procurorul devenise culpabil prin încercarea de a între aceasta şi est-etica de semn întors revigorată în da la o parte misterul care stăpâneşte peste o lume 1989 pe urmele Monicăi Lovinescu. În 1977, Valeriu Râ- plină de tragedii irecuperabile”6. peanu scria despre Afirmarea unor înalte valori morale În limitele cenzurii dintre 1974-1978, Eugen Simion în trei dintre romanele lui D.R. Popescu: Vânătoarea re- nu putea spune mai mult, retezând orice tentaţie de her- gală, Împăratul norilor şi Ploile de dincolo de vreme, în- meneutizare în plus, dincolo de aspectele tehnice ale cadrându-le într-o direcţie a prozei vremii, alături de esteticului. Cu atât mai puţin îşi va îngădui critica din cărţile lui Marin Preda, Eugen Barbu şi Constantin Ţoiu. anii ’80, predispusă, mai degrabă, la a plonja în gratui- Şi asta „în ciuda unei formule literare faulkneriene şi a tăţile verbioase ale textualismului postmodernist. Aşa unei expresii stilistice ce devine câteodată stufoasă”, se şi explică de ce s-a produs reacţia de negare a „neo- încât cele trei romane „sunt înscrise într-o tradiţie româ- modernismului” generaţiilor ’60-’70 în favoarea noii nească prin sensul lor moral”: „Conflictul acestor trei mode împrumutate din Occident, dar fără suportul post- cărţi se desfăşoară între adevăraţii revoluţionari, şi unii modernităţii organice de acolo, cum va sesiza Adrian ca Gălătioan care a denaturat principiile urmărindu-şi Dinu Rachieru: „Golit de postmodernitate, postmoder- interesele lor egoiste, străine de cauza revoluţiei”1. nismul românesc riscă să suporte un tratament «juni- Fidel, în schimb, esteticii va rămâne Eugen Simion, mist», dovedindu-se păgubos, o nouă formă fără fond”7. specialistul numărul unu al momentului în lovinescia- De aceea, nuanţări interesante despre proza lui nism2. Sub această fidelitate faţă de estetic îşi va pu- D.R. Popescu vor veni, în continuare, dinspre criticii an- blica seria de volume Scriitori români de azi coraţi în modernitate, chiar veniţi din generaţia ’80. (I-IV, 1974-1989), cu un capitol substanţial despre „Şaptezecistul” Dan Culcer, bunăoară, deşi nu pără- D.R. Popescu. Universul artistic derepopescian se spri- seşte calea estetică a lui Eugen Simion, vorbind despre jină, în lectura lui Eugen Simion, pe trei piloni: „gustul aceleaşi două romane de sfârşit de ciclu (Împăratul no- pentru mister şi spectaculos, o intrigă bogată şi, instalat rilor şi Ploile de dincolo de vreme), revine totuşi la o est- în inima notaţiei realiste, poeticul, manifestat în prefe- etică implicită, ca opţiune a cititorului, concordantă cu rinţa pentru simboluri”3. Eugen Simion este, se pare, cel a autorului: „Fără a moraliza, opţiunea etică şi politică dintâi comentator care părăseşte grila intenţiilor a autorului este clară, el fiind de partea valurilor pozitive „est-e tice” la D.R. Popescu, într-un sens aproape ale istoriei şi implicarea noastră de cititori este cu atât nietzschean: „Viaţa apare astfel ca o poveste confuză, mai profundă cu cât ne identificăm pe nesimţite, aler- neîncheiată, constituită dintr-un amalgam de fapte, gând, analizând, discernând semnificaţii şi fiind obligaţi bune şi rele, urâte şi frumoase, verosimile şi neverosi- să confruntăm propriile noastre versiuni cu poziţia au- mile, care se agresează reciproc şi se îngăduie cu difi- torului…”8 În realitate, din cele spuse de Dan Culcer, cultate. Înfăţişând-o, prozatorul nu intenţionează s-o nu-i deloc clar care este „opţiunea etică şi politică” a ordoneze şi s-o judece more geometrico. La sfârşitul scriitorului, cel puţin în sensul postării „de partea valu- cărţii, istoriile sunt tot atât de tulburi, contradictorii, iar rilor pozitive ale istoriei”. Care „valuri pozitive”? Ambi- cititorul este silit să caute el însuşi un sens şi să dea o guitatea, în ce-l priveşte pe critic, trebuie să se fi soluţie”4. Calea urmată de prozator este, astfel, pe de- prelungit până în anul 1987, când s-a hotărât să se au- plin modernă, cu părăsirea naratorului omniscient şi toexileze la Paris, urmându-şi soţia, prozatoarea Maria omniprezent. Eugen Simion nu mai este şocat etic de Mailat. Iată de ce putem din nou anticipa că între est- „bizareriile” personajelor, puse de criticii anteriori, dar etica de sorginte sovietică şi cea „anticomunistă” pari- nu numai, pe seama reminiscenţelor vechiului care nu ziană nu era decât un pas. se lasă „învins de nou”: „Fără să împingă lucrurile până Se cuvine, de aceea, să ne confruntăm cu opinia cri- la acest punct, D.R. Popescu a deprins din proza mo- tică a unui „optzecist”, nemţeanul Cristian Livescu, dar, dernă gustul de a relativiza adevărurile naraţiunii, şi is- mai degrabă, „neomodernist” prin opţiunea esteticului. toriile sale, debitate repede, într-un stil colorat şi Se pronunţă şi el despre ultimele două romane ale ci- împleticit, vorbesc în chip firesc de întâmplări nefireşti clului, într-un articol pe care-l va include în cartea Scene şi de indivizi ce trăiesc normal în bizarerie”5. În acelaşi din viaţa imaginară (1982). Cristian Livescu sesizează

PRO SAECULUM 1-2/2015 5 anul DRP o încercare de depăşire a narativităţii din Vânătoarea pieire. Din fantezia bolnăvicioasă a lui Francisc – ne regală, „accentuând cu deosebire pe incoerenţa indivi- lasă autorul să înţelegem – erupe crima odioasă a lui dualităţii umane şi mai puţin pe freamătul de fundal al Moise, prin care acesta se autodistruge. Pentru că răul colectivităţilor degradate, în care încă izbucnesc furii to- nu poate fi subminat şi învins decât de un alt rău, cobo- temice”9. De fapt, nu este vorba despre o „depăşire”, ci rât din sublimuri. În parabola inclusă în Împăratul norilor, de o întregire, la nivelul coerenţei ciclului, a „antiepo- D.R. Popescu infiltrează aşadar un personaj cu cheie, peei”/antigenezei, F(acerii) în oglindă derepopesciene. un necesar «salvator», care graţie calităţilor sale ne- Altfel spus, uriaşa degradare/turbare a colectivităţilor nu obişnuite face să triumfe vrerea colectivităţii. Francisc putea să nu atingă şi individualităţile umane. Împletirea simbolizează, în cadrul sistemului complex de traiectorii realului cu „fantasticul”, zice Livescu, se interiorizează şi semne ale romanului răbdătoarea unealtă a adevă- aici, procesul „e mai elaborat, implicat în chiar viaţa as- rului, triumfând cu inteligenţă şi fantezie”14. cunsă a personajelor, le creează o dublură convulsio- Dar Francisc nu poartă în el justiţia hristică, ci con- nată, o a doua stare pe care o poartă cu ele ca pe un trastul ei luciferic, comparându-se deopotrivă cu Diavo- însemn al «puterii», dar şi al ruinei lăuntrice”10. De lul şi cu Dumnezeu. Iată de ce concluzia optimistă a aceea, tot ce vrea să clarifice Tică Dunărinţu „mai rău criticului este, cel mult, una „raţionalistă”, domeniu în le învăluie în mister”, care „fascinează” nu ca mister în care Diavolul este neîntrecut. Păcat că pătrunzătorul sensul blagian al cuvântului, ci, poate, ca mysterium tre- critic s-a împotmolit la malul unei investigaţii remarca- mendum, fără acces la mysterium fascinans. Cristian bile. Or, intuiţia romancierului, chiar împotriva ispitei ra- Livescu bănuieşte că există în romane „o filosofie de ţionaliste, impuse de constrângerile ideologiei oficiale, subtext”, poate un „«joc» cinic”, o strategie a răzbunării, a pătruns mult mai departe. Iată de ce, după acest for- „centrală în romanele lui D.R. Popescu”11. Din această midabil travaliu (care este ciclul de romane F), el a simţit perspectivă, Moise devine, în Împăratul norilor, „un că soluţia din Împăratul norilor poate seduce şi dezo- monstru cu «suflet negru şi rău», un «bătrân drac îm- rienta. În consecinţă, s-a simţit îndatorat s-o ia de la pieliţat»… care se vindecă de boli scăldându-se la capăt, cu un nou ciclu romanesc, cel despre Viaţa şi «moara cea veche a lui Adolfică»”12. Interesant că tot opera lui Tiron B. I, Iepurele şchiop (1980); Viaţa şi „moara lui Adolfică” este invocată şi de către Marin opera lui Tiron B. II, Podul de gheaţă (1982). Preda în Delirul, unde dictatorul nazist este simbolizat De la bun început, acest nou „ciclu” a derutat, cei de pasărea cu penaj roşu din Delta Dunării, destinată mai mulţi considerându-l o descreştere valorică, până a-şi extermina propria specie. De astă dată, simbolul la ilizibil. Scriind despre Iepurele şchiop, Mircea Iorgu- penajului roşu i-a fost de ajutor lui Preda. Dar, în defini- lescu îl vede „deconcertant”, semnificativ pentru „elas- tiv, şi D.R. Popescu recurgea la vechea zicală: bate ticitatea extremă a formulei întrebuinţate de scriitor”15. şaua ca să priceapă măgarul, căci „moara lui Adolfică” În acelaşi timp, un roman „total” prin abandonul auto- nu se diferenţia prin nimic de „moara lui Iosifică” sau de nomiei şi purităţii speciei, semne deja prezente în ante- cea autohtonă a lui „Nicolaecică”. Dl Livescu găseşte în rioarele romane, acum însă „această atitudine este finalul ciclului romanesc şi rezolvarea crizei sacrificiale, împinsă până la ultimele consecinţe: personajele şi re- pe care, desigur, nu o numeşte astfel, rezolvare prin mij- laţiile dintre ele, evenimentele, situaţiile, timpul narat şi loacele precreştine, mitice ale „vrăjitoarelor din planul timpul naraţiunii, chiar înşişi naratorii se multiplică şi se secund, Sevastiţa şi Anghelina. Răpunerea demonului distorsionează continuu, ca într-o nesfârşită trecere se produce ca un act justiţiar, de anulare a unuia din re- printr-un labirint coşmaresc de oglinzi deformatoare. Nu prezentanţii răului, hulit de cei ce i-au detectat aparte- este un joc inocent şi crud, nici un experiment şi prin nenţa la lumea întunericului. Iar finalul din Împăratul proporţii considerabil, ci o aventură a scrisului şi conşti- norilor împlineşte un aprig blestem introdus la un mo- inţei creatoare”16. Dacă în ciclul F, scriitorul pariase pe ment dat în roman, pus pe seama mamei lui Calaghe- „destabilizarea naraţiunii” prin acea derutantă multipli- rovici, blestem care accentuează acel hybris ce care a naratorilor, aici, „se face o încercare de destabi- planează neiertător peste destinul personajului. lizare a înseşi creaţiei”. Artificiul vechi era găsirea unui D.R. Popescu concepe un sistem de oglinzi, care să manuscris valoros care obliga restituirea lui către publi- pregătească halucinant căderea lui Moise. Comunitatea cul potenţial, pe când, în noul roman, Tiron B. este un nu mai este o forţă oarbă, care acţionează – ca în Vâ- „amator”, un „semiprofesionist”, încât din motivaţia pu- nătoarea regală – în slujba infernalului misionar, ci îl îm- blicării lipseşte „considerentul artistic”. Convenţia se presoară, îl doboară printr-o serie de mijloace ţinând de transformă în lipsa oricărei reguli, deci într-o „impostură arsenalul magic, a căror acţiune e avantajată de turnura a convenţiei”: „Nu mai este, ca în F şi celelalte romane oarecum ezoterică pe care o ia romanul, apelând la un din aceeaşi serie, un univers fără centru, zbătându-se «pendant» de aşteptare, regenerator şi integrator, menit chinuitor şi inutil într-un carnaval suferind, este o lume să sporească misterul naraţiunii”13. Secretul acestei lumi aplatizată şi fără sens, trăind sub teroarea nimicului pro- subterane pare să-l deţină, observă Cristian Livescu, liferant, agresiv şi multiform”17. Diagnosticul este corect personajul Francisc Pirelli, zis Emyro, recte „împăratul şi extrem de important, chiar dacă Mircea Iorgulescu norilor”, sosit de pe un alt tărâm pentru nimicirea mons- nu-i înţelege perfecta „armonizare” cu celălalt ciclu de trului ipostaziat în Moise. El completează cuplul Sevas- romane, adică esenţa „antigenetică” de întoarcere tiţa-Anghelina, cvasieficient la nivelul colectivităţilor, haosmică la nimicul din creaţie, încât, finalmente, criticul criticul comparându-l pe Francisc cu Messerul Otta- crede că e vorba doar de un nou experiment romanesc: viano din Princepele lui Eugen Barbu: „Francisc e trimis „Importanţa cărţii este în primul rând una de ordin ex- să împlinească dreptatea, să restabilească adevărul, e perimental”18. Ceea ce contrazice şi anulează diagnos- un «raisonneur» din stirpea celor cu clarviziune magică, ticul anterior. pe care fantezia îi face respectabili, tot ea ducându-i la Cel de al doilea volum, Podul de gheaţă, i se pre-

6 PRO SAECULUM 1-2/2015 anul DRP zintă total autonom faţă de primul, în ciuda faptului că faptul constând în „descoperirea”, pentru prima oară, în reapar câteva personaje. Eliberându-se de convenţia proza modernă, a basmului românesc, ceea ce trezeşte narativă din primul volum, rezultatele de aici i se par „re- protestul unui istoric literar ca Ion Rotaru, care o acuză marcabile” prin revenirea la structura narativă din F, de fragilitate encomiastică şi lipsă de spirit critic, Mirela deşi nu e o revenire aidoma. Tatonările descărnate din Roznoveanu uitând de Ion Creangă şi de Mihail Iepurele şchiop „îşi arată abia acum rostul” şi prin faptul Sa do veanu23. Totuşi, înălţarea edificiului romanesc (dar că absorb în povestire „elemente de natură direct do- şi a prozei scurte) pe fundament folcloric are o noimă, cumentară”19 din timpul celui de al Doilea Război Mon- pe care o va integra mult mai bine în istorie şi estetică dial (confruntările dintre Antonescu şi regele Mihai etc.). Cornel Ungureanu, în 1985. Pe fondul arhaic şi folcloric, De asemenea, se abandonează laitmotivul anchetei al Mirela Roznoveanu descifrează în structura narativă a cărei protagonist era Tică Dunărinţu, acesta apărând, ciclului F un soi de Decameron modern, „în care toate în Podul de gheaţă, în postura de ornitolog. Acum, un personajele se străduiesc să fabuleze pe marginea unei personaj ca Zoltan nu mai caută adevărul, ci vrea doar aceleiaşi şi eterne fabule”24. Aceste personaje sunt, to- să-şi salveze conştiinţa. Criticul bănuieşte că podul de todată, „sacrificaţii pe care se întemeiază o nouă con- gheaţă simbolizează această trecere de la adevăr la strucţie, de astă dată nu expres materială, ci spirituală”. conştiinţă. Derutante îi sunt şi referinţele la Mioriţa. De Aşadar, autoarea, în optimismul ei, vede în romane o fapt, trecuse şi peste „simbolul” iepurelui şchiop. Con- geneză spirituală fundată pe sacrificaţii numeroşi, inte- stată, în schimb, în Podul de gheaţă, că lumea e căzută graţi într-o intrigă poliţistă, dar cu „sens mitologic sau la nivel zoologic, la cinism şi grosolănie, ceea ce, de tragedie antică”25. Convertirea mitologică a crimelor într- adevăr, „finalizează” apocalipsa fără finalitate a pro- s-ar concretiza, estetic, în câteva dominante cronoto- zei lui D.R. Popescu. Aspect fundamental peste care pice: fabulaţia, visul, geografia şi bestiarul, pe care Mi- Mircea Iorgulescu şi alţi critici trec cu superficialitate, rela Roznoveanu le trece în revistă, cu mare cedând în faţa est-eticii. Demn de semnalat, totuşi, este scrupulozitate, pe întinse pagini. Ea surprinde, pentru finalul cronicii: Podul de gheaţă stă, valoric, pe aceeaşi prima oară, caracterul epopeic al ciclului F. Îl vede pe treaptă cu F şi Vânătoarea regală. Tică Dunărinţu drept personajul principal, un Telemac Prin tematică, în acelaşi ciclu al istoriei ar putea fi in- modern, „inapt pentru aventură”26: „Odiseul modern nu clus şi romanul Oraşul îngerilor (1985), critica fiind tot are prin urmare şansa de a atinge vreodată Ithaca. El mai tentată să-l perceapă nu doar sub semnul esteticii, se complace într-un paradis al cuvintelor, o adevărată ca Dinu Flămând20, dar şi sub spectrul est-eticii din insulă a Circei, unde totul devine text, cuvinte care se prima fază a creaţiei lui D.R. Popescu, însă în varianta interpun ca un ecran între personaj şi idealul său, acela deschisă de al IX-lea Congres al P.C.R21, în documen- mult dorit al ordonării şi al sintezei. Inofensivă în apa- taţia istoricilor Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat. renţă, această sinteză este de fapt atât de tiranică, încât e capabilă să-l smulgă din real şi să-l împiedice pe erou 4. Câţiva istorici literari şi monografişti (1) să descopere marele fals, viciul de fond al aventurii Primul studiu mai aprofundat al operei lui D.R. Po- sale”27. Sunt semne, în definitiv, de „antiepopee” care pescu îl datorăm unei femei iniţiate în traseele moder- nu conduce nicicum la vreo geneză spirituală. Poate nităţii europene a timpului: Mirela Roznoveanu. Ea va doar in potentia. Impasul insolitului Telemac Tică Dună- publica chiar o carte cu titlul Lecturi moderne (1978), în rinţu devine, în chip, ironic, impasul criticii, totodată. care va include şi studiul D.R. Popescu şi romanul mo- Cu totul dezamăgitoare este imaginea scriitorului în dern, care va constitui şi nucleul viitoarei micromono- scurta Istorie a literaturii române de la început până azi grafii din 1981. Cu alte cuvinte, va încerca să (Editura Univers, Bucureşti, 1981) a lui Al. Piru, fără depăşească limitele criticii de întâmpinare, preponde- nicio observaţie originală, preluând câteva clişee ne- rent impresionistă. Studiul debutează abrupt, cu decizia semnificative ale criticii curente. că proza lui D.R. Popescu „este a unui justiţiar al lumii Mult mai bine raportat la spaţiul şi contextul istoric rurale care, în ciuda tuturor eşecurilor, reacţionează ob- se arată Cornel Ungureanu într-o carte de veritabil is- stinat la impactul cu ilogicul şi imoralul”22. Estetica ei toric literar: Proza românească de azi (1985). Este cea este, aşadar, strâns legată de est-etică: „Procesul este, mai apropiată interpretare a fenomenului D.R. Popescu moral şi epic, ceva mai complicat: ferocitatea desacra- de spiritul eseului eliadesc din 1953, cu extindere la în- lizatoare a profanului, reprezentat prin demonii distruc- treaga generaţie (inclusiv a „cincizeciştilor” Marin Preda, tivi ai realităţii, îi răspund imense forţe reparatoare care Eugen Barbu), dar şi la spaţiul tuturor literaturilor aflate neutralizează lent, dar tenace, agentul vitriolant.” sub ocupaţie sovietică. Probabil nu întâmplător Cornel Dar nu cumva se întâmplă tocmai invers? Ungureanu va da, mai târziu, o bună şi pătrunzătoare Ca să ne convingă, autoarea apelează la inserţii carte despre Mircea Eliade28. comparatistice, invocând „misterele” teatrului blagian şi După crunta reprimare a elitelor din „obsedantul de- ritualurile ezoterice din proza lui Mircea Eliade, uitând ceniu”, devenise limpede că nu existau decât câteva so- însă că acolo antinomiile „transfigurează”, pe când la luţii de reacţie: puşcăria, exilul, adaptarea la D.R. Popescu „desfigurează”. Ea însăşi ştie prea bine proletcultism şi căutarea unei noi forme de rezistenţă că literatura lui D.R. Popescu este una a traumatisme- culturală. Ultimele două soluţii s-au întretăiat la o serie lor, în linia Marin Preda, Al. Ivasiuc sau Augustin Bu- de scriitori: Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii vs Des- zura. Originalitatea, în raport cu aceştia, ar veni din făşurarea, la Marin Preda, ca să dau exemplul cel mai valorificarea singulară, modernă a poeticii folclorice şi pilduitor. Printr-un asemenea balans al destinului, a tre- a conştiinţei arhaice, cu puternice elemente expresio- cut şi generaţia lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi niste. În monografie, va face din instanţa estetică folclo- D.R. Popescu. Din instinct creator, aceşti scriitori au re- rică dimensiunea principală a prozei lui D.R. Popescu, curs la o dublă sincronie, renăscând mitul feţelor lui

PRO SAECULUM 1-2/2015 7 anul DRP Ianus. Nu întâmplător, în momentul biruinţei definitive a pune stavilă, Marin Preda invoca celebrul În lături! al lui generaţiei ’60, Edgar Papu va scrie o carte chiar cu titlul Titu Maiorescu! Prozatorul ignora că D.R. Popescu re- Feţele lui Ianus (1970). Sincronismul unilateral (în sim- găsea, simultan cu lirismul, şi „satul românesc de altă- plificarea ideologică a lovinescienilor) se transforma în dată”, ca în Păpuşa spânzurată: „Scriitorul descoperise sincronism bilateral prin complementarizare cu ceea ce o formulă de acces către arhetipurile rurale, el nu idola- Papu va numi protocronism. D.R. Popescu se va sin- trizează străvechea matcă, mumele: ele sunt, în formula croniza, simultan, cu Faulkner şi cu Mioriţa şi Antigona spectacolului popular (cu numeroase momente groteşti) lui Sofocle. Dar, în procesul plăsmuirii, punctul de greu- babele. Într-una din piesele tipărite mai târziu (dar scrise tate era cel „protocronic”, recte „complexele de profun- când?) Baba se va preschimba în Servă – va deveni, zime”, care ţin de arhetipuri, în vreme ce „complexele pentru iluzia spectatorului o tânără cu forme abundente, culturale”, pariul sincronismului unilateral, duc la trecă- adevărată zeiţă a rodniciei”33. Totuşi arhetipurile nu mai toarele mode, numite şcoli şi curente literare. Am vorbit sunt cele născătoare de lumi fireşti, devin, în contem- în cartea mea Complexul Bacovia (2002) despre dubla poraneitate, generatoare de lumi pe dos, demonice, ca faţă a complexelor, sprijinindu-mă pe gândirea lui şi în marile romane de mai târziu. Nunta, bunăoară, nu C.G. Jung şi Gaston Bachelard. Explicând de ce Pierre mai e cea din satul tradiţional, nici cea cosmică din Mio- Louys a ratat, într-o operă, „utilizarea” miturilor lebedei riţa, nici cea înalt spirituală din poezia lui Ion Barbu. Pro- şi a oului, Bachelard conchidea: „Sub forma lui cea rea, priu-zis, nunta devine imposibilă: „ceremonia înaintează complexul de cultură este obiectul şcolăresc al unui în gol, ea nu slujeşte o adevărată întemeiere, ea conti- scriitor lipsit de imaginaţie”29. Scriitorul de geniu poate nuă în virtutea inerţiei unui spectacol. Numeroasele mi- regăsi drumul inconştientului, al arhetipului nu învăţând rese ale operei sale de început ratează unirea, din cărţi, ci lăsând materia să colcăie, visele să zboare, căsătoria lor e o maculare. În virtutea inerţiei, ea devine să treacă totul prin inimă şi, în plan secund, prin minte pentru cei din jur ca o sărbătoare fără seamăn. Nunta (cum ar fi spus Eminescu): „Psihanaliza unui complex – falsa unire – are loc lângă un şir de spectacole cu cultural va pretinde deci totdeauna separarea a ceea ce măşti. Protagoniştii spectacolelor pun în mişcare mane- ştim de ceea ce simţim, aşa cum analiza unui simbol chine. Ceva e iremediabil pierdut în spectacolele me- cere separarea a ceea ce vedem de ceea ce dorim”30. canice ale nuvelisticii lui D.R. Popescu, păpuşile nu pot O asemenea probă de foc va trece D.R. Popescu, de reprezenta o lume, spectacolul e fals, magia lui e iluzo- exemplu, prin Duios Anastasia trecea, reînviind, în plină rie”34. Aşadar, Preda nu avea dreptate: în proza lui teroare a istoriei, mitul Antigonei. D.R. Popescu, satul se schimba, dar nu spre binele Rezistenţa prin cultură a scriitorilor din fostul bloc so- aprioric oficial, ci spre o antigeneză, pe care o va dibui vietic, observă Cornel Ungureanu, s-a produs prin re- şi marele prozator în volumul al doilea al Moromeţilor, găsirea căii spre arhetipuri, incompatibile cu ideologia care va apărea în 1967. Totuşi, în perioada nuvelelor, marxist-leninistă, care voia ca totul să fie „nou”, rupând predomină şi la D.R. Popescu miturile fertilităţii şi reîn- definitiv cu trecutul, cu miturile, cu tradiţia. Desigur, cri- vierii. Sub acest aspect interpretează Cornel Ungu- ticul nu explică în aceşti termeni fenomenul (ne aflam reanu prozele cu elevi încarceraţi în internate (de în 1985!), dar intuiţiile sale bat în proximitate, datorită exemplu, imaginea tânărului care „reînvie” după ce das- lepădării oficiale de tarele deceniului proletcultist. călii adorm după o orgie) sau cea a leului albastru din La început, subliniază Cornel Ungureanu, D.R. Po- nuvela omonimă, bătând înspre nunta mioritică, leul pescu a crezut că poate rezista reducţionismului prolet- care, scăpat din cuşcă, îşi găseşte, în liniştea din urmă, cultist prin lirică divagantă, ca redescoperire a „inocenţei moartea. masacrate de profesioniştii masacrului”31, lăsându-se Arhetipurile lucrează regresiv şi în romane. Noul chiar în voia unei „expresivităţi involuntare”, prezentă în Moise, personaj central în ciclul F, este copie demonică prozele dintre 1955-1966. Calea aceasta însă nu-i place şi caricaturală a profetului care transmite, de la noul lui Marin Preda, care, în faţa lirismului lăudat de critici Tată, devenit Tătuc, o altă tablă a legilor, care este a fă- (unul dintre ei, Valeriu Cristea), dă o replică dură în rădelegilor. Medicii, ca şi Moise, practică asasinatul, presă, afirmând că autorii de „proză lirică” cad în făcă- regii vânează ca braconieri, model după care se pro- torie de cuvinte, neoferind „nicio enigmă a existenţei lor duce şi vânătoarea regală din romanul omonim. Trans- de dezlegat”, propunând starea „unei deveniri vegetale cendenţa noii religii e goală, dar nu în accepţia din şi animale care are ca focare vizuale prisăcile, florile, poezia modernă teoretizată de Hugo Friedrich. Labirin- butoaiele, cramele, pădurile, frunzele galbene, ţigăncile, tul narativ al lui D.R. Popescu este cuprins de un pro- haiducii, crâşmele, flintele, gurile de plai, picioarele de fund scepticism din care, crede Cornel Ungureanu, plai, răzoarele, viroagele, luna, strigătele misterioase, prozatorul iese în Viaţa şi opera lui Tiron B., care ar re- câinii, păsările, grajdurile, grâul cu boabe (copt sau cu face legătura cu opera de tinereţe, producând „o explo- lapte în el), tufişurile, pâraiele, viţeii cu botul crud, mân- zie a fertilităţii Labirintului”35, lucru greu sustenabil. jii, răstoacele, şi toate acestea chiar astăzi în ciuda ne- Arhetipul podului (v. Podul de gheaţă), de largă răspân- contenitei schimbări a peisajului nostru în această febră dire autohtonă, ar deveni la D.R. Popescu un mit al tre- creatoare care modifică toate aceste văioage, şipote şi cerii-naştere, indicând „măreţia raţiunii, singura în stare cavalcade…”32 Şi asta o spunea Marin Preda în 1965, să construiască un pod către dincolo”36. Dar tot criticul după ce trecuse valul proletcultist. Să se fi exprimat se îndoieşte, interogativ: „Să înţelegem că geneza nu Preda în sensul volumului al doilea din Moromeţii, la şi-a împlinit rostul, sau că Paradisul a fost invadat de care lucra? Sau rămânea, teoretic, în spaţiul est-eticii obiectele stricate ale unei lumi care – prin noile obiecte impuse de partid? El voia „o problematică umană veri- – şi-a cioplit alţi idoli?” Fireşte, fiindcă ne aflăm în plină tabilă”, în consonanţă cu idealul schimbărilor socialiste, antigeneză. În rest, criticul are dreptate: „Eroii… în- „nu cum o descriu aceşti vrăjitori” de cuvinte. Spre a le cearcă a trece dincolo, pentru a trage un semnal de

8 PRO SAECULUM 1-2/2015 anul DRP alarmă: să nu pierdem legătura cu lumea străvechimilor, Note să refacem puntea, să lăsăm lumii arhetipale dreptul de 1. Valeriu Râpeanu, Afirmarea unor înalte valori morale, a-şi folosi limbajul ei.”37 în „România liberă”, an. XXXV, nr. 10030, 2 februarie 1977, Într-adevăr, acesta este mesajul cel mai profund al p. 2. recurgerii la arhetipuri ca mod de rezistenţă la antige- 2. Eugen Simion va realiza ediţia de Scrieri ale lui Lovi- neza comunistă. Fără pod de trecere (Duios Anastasia ne scu, vol. I-IX, 1969-1982, iar în 1971 va publica monografia trecea), lumea se prăbuşeşte în dejecţie. Proza gene- E. Lovinescu, scepticul mântuit. raţiei ’60, cu personajul inocent predominant, avea „me- 3. Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, ediţia a doua nirea de a întineri lumea”, intenţionalitate găsită şi-n revăzută şi completată, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, prozele lui D.R. Popescu: inocentul „trebuie să îndepli- 1978, p. 616. nească riturile de trecere, să intre în contact cu energiile 4. Ibidem. primare”38. Numai că, la adevăraţii creatori, între cei doi 5. Ibidem, p. 617. poli stilistici, cum i-am numit cândva, teza nu se trans- 6. Ibidem, p. 622. formă în tezism, „complexul ideatic” este salvat chiar de 7. Adrian Dinu Rachieru, Elitism şi postmodernism, energiile primare, „complexele de profunzime”. Şi aşa Ed. Garuda-art, Chişinău, 2000, p. 268. se întâmplă şi la D.R. Popescu. Riturile de trecere, la 8. Dan Culcer, Etică şi roman, în Serii şi grupuri, Ed. Car- un popor creştin, se desfăşurau în prezenţa preoţilor. tea Românească, Bucureşti, 1981, p. 150. Or, regimul comunist a suprimat tocmai această pre- 9. Cristian Livescu, Fantasticul parabolic, în Scene din zenţă. În Vânătoarea regală, preotul este el însuşi un viaţa imaginară, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 150. rătăcit în comunitate. Cornel Ungureanu observă că ri- 10. Ibidem, pp. 150-151. turile, abundente în proze, se fac în absenţa preoţilor, 11. Ibidem, p. 151. 12. Ibidem, p. 153. ceea ce înseamnă cădere în precreştinism, o întoarcere 13. Ibidem, p. 154. în timp cu două milenii, dar fără eficienţa salvatoare mi- 14. Ibidem, pp. 155-156. tologică. De aici iniţierea imposibilă din Duios Anastasia 15. Mircea Iorgulescu, „Iepurele şchiop” sau ficţiunea trecea sau din Podul de gheaţă, „un roman despre ab- totală, în Ceara şi sigiliul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, senţa celor ce cunosc căile”39, adică preoţii. Locul aces- 1982, p. 177. tora este luat de „eretici”: „Ei încearcă a reface legătura 16. Ibidem, pp. 177-178. cu o lume ignorată sau falsificată în trecutul deceniu. 17. Ibidem, pp. 179-180. Străduindu-se a recupera nu numai tipologii ci şi tradiţii, 18. Ibidem, p. 183. ei redescoperă o umanitate în care obiceiuri precreştine 19. Mircea Iorgulescu, Glasurile istoriei, în „România asigură libertatea gândului şi demnitatea neştirbită a în- literară”, an. XV, nr. 28, 8 iulie 1982, p. 10. făptuirii; ei redescoperă miturile care să-i asigure fiinţei 40 20. Dinu Flămând, O cronică într-o zi, în „Amfiteatru”, umane deplinătatea” . Dar miturile nu mai funcţionează an. XX, nr. 3 (243), martie 1986, p. 2. în lumea modernă ca în treapta mitologică a istoriei. Ele 21. A.I. Brumaru, Istoria şi romanul, în „Astra”, an. XXI, maculează în loc să purifice. Cornel Ungureanu face tri- nr. 5 (176), mai 1986. mitere şi la subterana dostoievskiană, pe care, într-ade- 22. Mirela Roznoveanu, D.R. Popescu şi romanul modern, văr, prozatorii şaizecişti o redescoperă, în frunte cu în Lecturi moderne, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, Nicolae Breban, nu numai cel din Animale bolnave. La 1978, p. 163. D.R. Popescu, nici măcar demonia subteranei nu mai 23. Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini poate fi autentică: „Observăm însă că fiecare călătorie până în prezent, Ed. Dacoromână, Bucureşti, 2006, p. 1067. către Cealaltă lume este ratată. Subteranele prezente 24. Mirela Roznoveanu, op. cit., p. 165. în proză nu au nicio legătură cu lumile infernale, nici piv- 25. Ibidem. niţele şcolii hortiviticole, nici labirinticele galerii ale mi- 26. Ibidem, p. 168. nerilor din Vânătoarea regală, nici mormintele atât de 27. Ibidem, p. 169. numeroase, care, de atâtea ori, sunt «false morminte». 28. Cornel Ungureanu, Mircea Eliade şi literatura exilului, Acest mesager al naratorului – căutător al adevărului – Ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 1995. se confundă – nu o dată – cu eroii demonici ai lui 29. Gaston Bachelard, Apa şi visele, Ed. Univers, D.R. Popescu. Fiindcă, de fapt, demonia lor e mereu Bucureşti, 1995, p. 24. parţială, incapabilă de a redescoperi adevărurile ini- 30. Ibidem, p. 50. ţiale”41. Ca în Fraţii Karamazov, dacă Dumnezeu nu 31. Cornel Ungureanu, Dumitru Radu Popescu, în Proza există, totul este permis: „Odată abolită ideea de trans- românească de azi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, cendenţă, Tatăl dispare, familia îşi pierde sensul: copiii, 1985, p. 359. fiii, fiicele nu sunt mai mult decât instrumente. Venirea 32. Marin Preda, Problematica umană veritabilă şi făcătorii lor pe lume e întâmplătoare, lipsită de o semnificaţie de cuvinte, în „Contemporanul”, 1 octombrie 1965, p. 3. în altă. Dacă, aşa cum am văzut în Duios Anastasia tre- 33. Cornel Ungureanu, op. cit., p. 360. cea, riturile sunt abandonate, ordinea lumii e trădată. În 34. Ibidem, p. 361. locul eroilor apar claunii, în locul adevărului, parodia 35. Ibidem, p. 380. lui”42. 36. Ibidem, p. 386. Toate consecinţe ale tablei de legi aduse de noul 37. Ibidem, p. 390. Moise. Caricatură a Marelui Inchizitor dostoievskian? 38. Ibidem, p. 391. 39. Ibidem, p. 392. (va urma) 40. Ibidem, p. 393. 41. Ibidem, p. 399. 42. Ibidem, p. 402.

PRO SAECULUM 1-2/2015 9 anul DRP

Constantin Cubleșan

D.R. POPESCU – ROMANELE DE ÎNCEPUT

DESPRE COLECTIVIZARE ALTFEL (Zilele săptă- (Editura Tineretului, București), cu tematică inspirată din mânii) lumea satului contemporan. E abordată, desigur, viața După debutul în revista „Steaua” (1954), cu schița O în colectivă dintr-un sat – Valea Arinilor – din câmpia Ol- partidă de șah, Dumitru Radu Popescu se impune cu- teniei, însă nu avem de-a face cu atât de mult ilustrata, rând în contextul literar al momentului ca un prozator literar vorbind, campanie de lămurire a oamenilor pentru viguros, cu o viziune aparte asupra actualității, despre unirea pământurilor într-o gospodărie comună. La care scrie și publică frecvent povestiri și nuvele, în re- D.R. Popescu lucrurile stau oarecum pe dos. Colectiva vistele literare („Gazeta literară”, „Luceafărul” ș.a.), de- funcționează, se presupune cu bune rezultate, întrucât venind un reper al noii orientări, ce se va numi ulterior gospodarii și-au propus construirea unui grajd nou, în- generația șaizecistă, mai ales după apariția primului său căpător pentru o mulțime de vite, așa încât bătălia, câtă volum, Fuga (1958), în care și-a reunit bună parte dintre și cum se duce, este pentru a respinge cererile unora aceste texte. Elogios primit de critica literară și apreciat și altora care la început au ezitat să facă pasul, iar acum de forurile de îndrumare culturală, avea nevoie totuși voiau să vină… la de-a gata („Eu, dacă m-ați primi – de o implicare mai directă, prin scrisul său, în susținerea zice Dumitru Crețu – aș duce șapte căruțe [cu piatră, campaniilor politice ale acelui timp. E drept, nimeni nu-i pentru construirea grajdului – n.n., Ct.C.] numai să mă solicitase expres acest lucru, dar era de la sine înțeles primiți cu voi…”). Există în această stare conflictuală, că i se cerea obolul pentru a putea fi considerat un crea- dezvoltată de prozator, o doză de ironie subtextuală, pe tor, cum se spune azi, politically correct. Au făcut acest care o regăsim, la drept vorbind, în întreaga compromis și alții (Nichita Stănescu, Ilie Constantin, desfășurare factologică a romanului („În colectiv nu se Grigore Hagiu, pentru a numi doar câțiva poeți) așa că, intră atât de ușor cum cred unii, a zis Călărașu, și n-o strategic vorbind, avea nevoie de un roman care să pro- lua pe ocolite, că nu-i nimeni atât de prost să nu te pună un subiect pe o temă arzătoare la ordinea zilei în înțeleagă”). Acest Matei Călărașu, unul dintre persona- epocă. Iar aceasta nu putea fi alta decât aceea a colec- jele principale ale romanului, are ceva din hâtroșenia lui tivizării, căreia i se dedicaseră, de-acum, sumedenie de Moromete, fiind un mucalit și un zurbagiu, mereu dispus pagini, scrise cu mult sârg după rețetarul metodei rea- a lua totul în răspăr. Așa făcuse și în ședința de consti- lismului socialist. Cu un an mai înainte, bunăoară, sau tuire a gospodăriei la ei în sat: „La ședința de înființare cu doi, fuseseră publicate numeroase romane, înseriate a gospodăriei, ținută la școală, Matei, care fusese prin ca titluri de inventar, precum Furtuna stârnește valu- alte sate să se «documenteze» cum trăiesc colectiviștii, rile de Șerban Nedelcu, Sub arșița verii de Letiția s-a îmbrăcat cu niște pantaloni făcuți de el, ca ai clov- Papu, Pământ și oameni de Mihail Șerban, Cuscrii de nilor de la circ […] Vreau să arunc rogojina afară din Alecu Ivan Ghilia, Nedeea din Poiana Miresei de Ni- casă și să dau cu DDT, să scap și de pureci că, slavă colae Deleanu, Făclia s-a aprins de Dumitru Almaș, domnului, am pureci de pot împrumuta la tot satu […] Mălina de Elena Mătasă și lista ar putea fi mult conti- Uite, cracul acesta vechi îl rup și-l calc în picioare. Asta nuată, până la romanul în versuri al lui Ion Gheorghe, e tot ce mi-a dat burghezia și regele”. Pâine și sare. Toate acestea înfățișau o realitate edul- Prozatorul nu urmărește o acțiune lineară, într-o corată, un entuziasm debordant al țăranilor în dorința dezvoltare dinamică, propriu-zisă. Viața satului, a co- lor de a se înscrie în gospodăria colectivă unde lucrurile lectivei, se alcătuiește oarecum rapsodic, din episoade erau prezentate în culori trandafirii, desigur nelipsind menite a prezenta fapte și oameni în firescul existenței acțiunile sabotorilor, atitudinea refractară a chiaburilor lor cotidiene. De aceea se și vorbește mult în roman, și a altor elemente… dușmănoase orânduirii sociale din personajele stau adesea la MAT, se iscodesc și sunt țară. Abia în 1963 avea să apară Cordovanii lui Ion aduse la vedere întâmplări mai mult sau mai puțin Lăncrănjan, primul roman ce înfățișa cât de cât realist compromițătoare ale membrilor obștii („Oamenii din încrâncenarea țăranilor ce se opuneau colectivizării Valea Arinilor o găseau în fiecare dimineață acolo pe forțate a pământurilor. podeț, privind în toate părțile și ascultând cum se Lumea mediului rural îi era bine cunoscută tânărului trezește satul și pleacă la muncă în câmp. Tudorița știa prozator D.R. Popescu, el copilărind într-un sat din Ol- încă de cu seară cine unde avea să plece a doua zi. tenia, nu departe de Dunăre, spațiu ce va deveni în timp Toți opreau să stea de vorbă cu ea, s-o întrebe de una arealul revelator al unei dramatice și fabuloase mitologii de alta, și, fără să vrea, se spovedeau ei […] Știrile ve- contemporane, ilustrată printr-un amplu, vast ciclu ro- neau pe uliți, de dimineața până seara, spre mijlocul sa- manesc. Dar, până atunci, mai era… tului, în răscruci, și se adunau în mintea Tudoriței. Pe În 1959 publică, așadar, romanul Zilele săptămânii bună dreptate spusese cineva că, prin firul ce-l toarce

10 PRO SAECULUM 1-2/2015 anul DRP ea zilnic, se adună și se răspândesc toate știrile din sat de trompe nevăzute, soarele îi soarbe nesățios, ca și și din toată lumea”). Așa, de-o pildă, faptul că cum dogoarea-i inepuizabilă ar avea izvorul în pământ. președintele Ilie Bojicea „de când a ajuns președinte s-a Pe movilă, la umbra unei sălcii, Marin Presură taie cu boierit. Are palton lung până în pământ, cizme și cra- briceagul flori de trandafir pe un ciomag de corn și as- vată. Dumineca nu mai joacă la horă. E om mare, nu cultă spovedania prietenului său, Lae Guran. Stau unul se mai amestecă cu sătenii. Stă pe marginea horii și în fața celuilalt, despărțiți de un mușuroi de cârtiță, mare privește, cum făcea altădată primarul din Valea Arinilor”. cât o căciulă neagră de noatin […] În răstimpuri pune Numai că e demascat ca speculant. „Radio Firimițoaia lângă el ciomagul și, luând cu vârful degetelor limba anunțase din știri sigure că, la Caransebeș, Ilarie ceruse cuțitului, îl înfige cu îndemânare – jucându-se – în pe căpățâna de varză de trei ori mai mult decât îi era mușuroiul din fața sa. Apoi îl curăță pe pantaloni, și-l prețul în Crăiești. Unii cumpăraseră, că aveau nevoie, face să strălucească, tăind mărunt câteva nuiele de sal- alții făcuseră scandal și-i strigaseră că e speculan,t”. cie. Pare să nu-i acorde prea multă importanță socoti- Pentru asemenea fapte este pus în discuția colectivei torului ce-i povestește cum l-a părăsit nevasta și ce și se caută un nou președinte. „La conducere ne trebuie vorbe lipsite de adevăr umblă prin Valea Arinilor despre un om deștept, spuse din nou Călărașu, care nu tăcea el”. Ș.a. deloc […] Alții din alte sate o să mă întrebe: «Tu ești din Construcția romanului are o arhitectură geometrică, Valea Arinilor?». «Sunt!» «Și e adevărat că în gospo- factologia lui fiind concepută a se derula pe parcursul dăria voastră aveți speculanți?», „Adevărat», am să răs- doar a unei săptămâni obișnuite de lucru („– Ce treburi, pund eu, că nu-mi place să mint niciodată. «Și de ce nu că acum nu e cine știe ce muncă de pus osu: am termi- i-ați măturat afară, ca pe gunoi?» «N-am putut, că se li- nat treieratu și până la culesu porumbului și al viei, mai piseră de scaune înalte și nu ajungeam cu mătura la stăm și noi pe prestelci, muierile, mai vedem de casă, ei»”. iar bărbații, ca bărbații, învârt vorbele”). O săptămână Personajele sunt niște suciți, cum catalogase critica însă în care se revelează, din detalii oarecum disparate literară galeria eroilor nonconformiști din schițele unor și banale, o întreagă existențialitate rurală, fermentând tineri prozatori aparținând aceleiași generații: Nicolae mocnit sub semnul înnoirilor pe care le aduce societa- Velea, Fănuș Neagu ș.a. Adică, nu sunt tipice, după tea și în acest areal, totul sub semnul implicării cerințele criteriilor partinice, anume de a fi… modele în circumstanțiale a oamenilor, văzută de prozator cu un lupta de clasă. Nu mai departe, în romanul lui D.R. Po- ochi mai degrabă insidios decât încrâncenat și drama- pescu, secretarul de partid al comunei, Miron Boboc, tic. este un tip cultural care citește și recită poezii („– Îți dă vreun premiu la raion de înveți poezii? / – Nu. / – Atunci * de ce te chinuiești degeaba. / – Nu mă chinuiesc deloc, ROMANUL DE COTITURĂ (Vara oltenilor) îmi place”). Inginerul agronom Titi Anghel, care La cinci ani de la debutul în roman, cu Zilele săptă- „învățase la Cluj”, era „mare amator de excursii în mânii (1959), discursul naratorial practicat de Dumitru munți, mai ales în Făgăraș”, iar cât fusese student „cân- Radu Popescu a devenit altul, dobândind consistență tase și sâmbăta și duminica la baluri studențești sau la și maturitate în Vara oltenilor (Editura Tineretului, balurile din cartiere”, așa că aici, la Valea Arinilor, „se București, 1964; ediția a doua în 1967, iar o a treia, re- cam plictisea, n-avea societate”. Zoița lui Ion Glăv se văzută, în 1972), roman ce reprezintă o bornă de coti- întorsese în sat după ce „statul îi naționalizase atelierul tură în creația sa, la drept vorbind afirmarea de-acum a de croitorie” din București și acum nu voia să știe nimeni unui stil propriu, inconfundabil în peisajul prozei mo- că „fiica unui cârciumar patronase case de toleranță în mentului. Construcția se edifica astfel, după un demers marile orașe ale Olteniei”. Ș.a.m.d. E o lume contorsio- nuvelistic extrem de bogat, într-o continuă evoluție ca- nată, a unui sat ce apucase pe făgașul colectivizării, în litativă, așa cum se prezintă în volumele Umbrela de care oamenii se comportă după cum le vine bine lor, soare (1962) și Fata de la miazăzi (1964), ca o primă bravând ipocriți, ca demagogi apărători ai noului, în ipostaziere a cadrului social în care dramele umane, ședințe. Intriga romanului se așază, de altfel, oarecum provocate de impactul indivizilor cu noul regim parodic, cu multă discreție însă, pe linia acelui conflict existențial, propriu mediului rural, și nu numai, își dez- major, dedus din exemplul literaturii sovietice, în care văluie convulsiile de profunzime, reverberațiile acute în lupta nu se mai dădea acum între bine și rău, ci între conștiințe. Tematic vorbind, avem de-a face cu aceeași bine și mai bine. Compoziția romanului lui D.R. Po- dezbatere problematică, a colectivizării agriculturii, ce pescu trebuie deslușită astfel tocmai în sensul ilustrării reprezenta un obiectiv prioritar în politica statului. unei realități sociale pe care toată lumea o acceptă, fără Satul de lângă Dunăre, undeva între Craiova și Se- convingere însă, căutând fiecare individ a dobândi un verin, este unul de-acum colectivizat („Suntem gospo- profit oarecare, fie și de moment, de pe urma prezenței dărie milionară și tot satul e colectivizat”), cu o viață ce sale ca figurant într-un joc al puterii ce se tranșa oricum, se arată a fi prosperă – există anexe de mecanizare, altundeva decât în Valea Arinilor. Tocmai de aceea, pe baie comunală, fermă de vite și se construiește un grajd prozator îl interesează a compune tablouri de viață ve- nou, este amenajat un eleșteu cu pește, care se vinde ridică, particulare, familiale, urmărindu-și eroii în coti- pe piață la Craiova etc., dar prozatorul nu este interesat dianul manifestărilor lor intime ce par ieșite oarecum în de modul cum funcționează efectiv toate aceste mij- afara timpului, în preocupări banale și într-un peisaj mai loace economice (așa cum se întâmplă în atâtea alte degrabă idilic: „E vremea amiezii. Sătule, vacile s-au to- romane de duzină pe aceeași tematică, din acei ani), ci lănit la marginea bălții ponorenilor și rumegă leneșe de modul în care relațiile interumane se reașază („cum iarba mâncată, privind trestiile ce tremură, îngânând un să faci socialism cu niște oameni care se tem unii de cântec imperceptibil. Din pământul mustind de apă, se alții?”). Sistemul colectivist, organizația de partid înalță spre cer aburi fumurii, rarefiați și calzi; prin zeci („acesta crede că la partid se dau fripturi de porumbel,

PRO SAECULUM 1-2/2015 11 anul DRP cu murături și vin altoit”), îndrumarea de la centru ș.a. acolo unde lumea lor e alta decât cea pe care o lasă a nu sunt decât formalisme, oferind un cadru de manifes- fi văzută în afară: „orice om poate să se uite în el, mai tare vitală, conform cu pretențiile sistemului politic, în ales din când în când. Și ăia de nu pot trebuie făcuți să care se consumă însă drame umane de profunzime, le- poată. Machedon, că-ți vorbi, cum spuseși, din inimă, gate de atitudini morale, de suspiciuni, de abuzuri de înseamnă că se uită și el în el, ca într-o oglindă”. Aici e putere („Aha, faci pe dictatorul…”), toate circumscriind cu adevărat noutatea pe care o aduce dezbaterea con- în final o crimă pe care romancierul nu cată neapărat a flictuală din romanul Vara oltenilor. Prozatorul nu mai o elucida sub aspectul ei juridic, cât mai ales al implicării lucrează cu prefabricate, ci coboară în intimitatea trăiri- obștii în conștientizarea ei individuală („Eu am crezut că lor autentice ale eroilor săi. Iar viața acestora nu e deloc Biciușcă face din suflet ce face, și când am văzut că lină, e complicată, e contorsionată, ei căutând mereu m-am înșelat, am fost ca mort. El umbla numai ca să un adevăr al propriei lor existențe: „E ușor să nu-mi dai se ajungă, el voia s-ajungă bogat, el voia să-și facă sco- dreptate și să râzi de pe mal, când nu ești în apă, și mai pul acesta, făcând pe comunistul, adică să ajungă un ales după ce a trecut vârtejul. De-ți cer acum să-mi dai fel de grangure al satului”). E un limbaj de care uzează dreptate, dai din umeri. Nu crezi. Nici alții n-au crezut, romancierul oarecum strategic, lăsând impresia că uti- când le-am cerut ce era dreptu meu […] Dar lui când lizează aceleași arme/procedee expresive, în rând cu i-am cerut să-mi dea dreptatea mea, că fiecare om are ceilalți prozatori conduși după rigorile canonului realist o dreptate a lui, a dat din umeri, cum dăduși tu. Drepta- socialist. E însă o falsă impresie. Discursul naratorial tea asta este dreptul meu”. urmează calea unor investigații de conștiință („Pentru Toată țesătura aparent haotică a întâmplărilor satului mine e limpede, în mine te-am judecat și nu te mai nu este altceva decât complicata căutare a adevărului, judec înc-o dată și nici nu-mi pasă de-o să te afle cei a fiecăruia în parte și a tuturor la un loc. Romanul pul- care trebuie să te judece […] În oala acoperită, nimeni sează astfel de viață autentică, dincolo de rău și bine, nu știe ce fierbe”), nu neapărat într-o clasică psihana- dincolo de vreun tezism ideologic, debordând trăiri tu- liză, ci în descripția meticuloasă a banalului mișcărilor multuoase, văzute de romancier din diferitele unghiuri zilnice ale indivizilor, cu viața lor obișnuită, cu întreaga în care se așază fiecare personaj, afișându-se în felul ritualică măruntă înfruntărilor și confruntărilor dintre ei, său. ambalându-se insinuant pe cele mai diverse și mai ne- Ultima imagine, cu care se încheie romanul, este însemnate probleme de viață. cea pe care o descoperă cuplul tinerilor Gică și Fili- Dumitru Radu Popescu dă încărcătură semnificativă mona, una metaforică, simbolizând tocmai „tiribomba” acestui tip de amănunt, dialogului polemic, pălăvrăgeli- bâlciului vital în care ei intră naivi și luminoși deocam- lor, sporovăielilor clevetitoare, confesiunilor și certurilor, dată („Părea că înflorise tot pământul”), prinzându-se în gesturilor comune, mai mult sau mai puțin spectacu- caruselul cel mare, ca într-un autentic angrenaj loase etc., din care, din toate aceste elemente amalga- existențial. Spectacolul vieții nu e astfel decât cel pe mate, rezultă amploarea unei fermentații mocnite a care îl poate oferi marea „tiribombă” a lumii. nemulțumirilor, a suspicionărilor reciproce, a culpabilității fiecărui erou în parte și în același timp a nevinovăției lui („Eu zic ce-o să zică satu. Și-o să mai zică satu: bine, a adus peștele la gospodărie și l-a dat bucătăresei de la grădiniță… Dar dacă nu era văzut, ce făcea cu el, unde-l ducea?”). Amănuntele iau amploare, se dilată; se instalează între personaje o anume ordine a dezordinii din care rezultă atitudini, stări emoționale, tragicul menținându-se mereu la limita farsei; trama este dezvoltată foarte liber, cu accente fanteziste ade- sea, nelipsind nici insertele lirice. E o vorbărie continuă: toate personajele au o plăcere nestăpânită în a-și co- munica unele altora opinii, informații (reale sau false, imaginare), evocând întâmplări de mai demult sau re- cente, într-un păienjeniș factologic departe de a fi linear, or tocmai aici apare capacitatea prozatorului în a crea, sub impresia unei nebuloase, în care viețile oamenilor se disipează și se coagulează pentru a se învrăjbi ori a se iubi, creându-se astfel iluzia, impresia, în fapt imagi- nea autenticității satului aflat mereu în mișcare. Nu ne- apărat o mișcare exterioară, ușor de urmărit evenimențial, cât una lăuntrică, absconsă și tocmai de aceea dificil de diagnosticat. Conflictul propriu-zis, căci există un nucleu conflic- tual autentic: „omul nu e bolovan sau scaun să-l pui unde vrei și să rămână acolo. Că nu e mort omul, e viu. Biciușcă așa voia să-i bage în gospodărie, ca pe niște scaune, și să se urce el pe ele”; eroii lui Dumitru Radu Popescu depășesc schematica alcătuire antagonică, dintre buni și răi. Ei au o viață lăuntrică complexă și sunt capabili a se cerceta înșiși în forul lor decizional interior, Constantin Severin - Text şi Timp 68

12 PRO SAECULUM 1-2/2015 anul DRP

Anemona Liliana Pătrulescu

PROIECTAREA EXISTENŢEI ÎN PLAN MITIC ŞI ALUZIV LA D.R. POPESCU

Miturile în zilele noastre apar ca un marcator cultu- prefigurării arhetipale, prin amplificarea eroică şi simbo- ral, ce ne permit să surprindem, în registru simbolic, ten- lică a însuşirilor, prin coordonate spaţio-temporale care siunile, contradicţiile şi utopiile societăţilor în care trăim, trădează funcţionalitatea unui tipar al reiterării. De ase- cu alte cuvinte, ele poartă marca epocii. Miturile sunt menea asistăm şi la un proces de inventare a unor sce- deformate de conştiinţa omului modern acesta fiind in- narii mitice. capabil de a mai intui sacralitatea, universalitatea şi Constatăm că marile modele ale scriitorului sunt păstrând doar frânturi din obiceiurile arhetipale şi aces- Shakespeare, Eschil, dar şi I.L. Caragiale, afirmând că tea fără suportul hierofaniei. „Mitul dobândeşte (...) Cei şapte contra Tebei constituie model pentru romanul structură sincronică deoarece e veşnică reîncepere a Cei doi din dreptul Ţebei. Mitul la D.R. Popescu este unei cosmogonii, şi prin aceasta un remediu contra tim- deformat prin parodiere. Desacralizarea, demistificarea, pului şi a morţii, deoarece conţine în sine un principiu deformarea, disimularea sunt modalităţile proprii scri- de apărare şi de conservare pe care-l comunică ritului”1. sului autorului. Utopia mesianică a „Epocii de aur” se La D.R. Popescu, mitul se constituie într-o strategie cristalizează în jurul unor nuclee simbolice, resemanti- prin care este delegitimată şi discreditată chiar structura zate printr-un proces de demitizare-remitizare. Imagi- mitică subsidiară discursului ideologic în romanele ci- narul politic al epocii comuniste nu poate fi înţeles în clului F. Ariile de inspiraţie sunt cele din mitologia biblică dimensiune profundă în absenţa referirii la structurile şi cea elină. imaginarului romanesc şi la raporturile acestuia cu con- Deşi marea temă a literaturii o constituie „nostalgia textul psiho-istoric căruia i se circumscrie. „Totalitaris- paradisului” şi una din funcţiile esenţiale ale mitului o mul îşi trădează deci mai limpede ca niciodată constituie deschiderea spre Marele Timp, regăsirea pe- apartenenţa la logica utopică (...), societăţile totalitare riodică a unui Timp Primordial, prin neglijarea timpului sunt nişte lumi logomahice, în care numai recurgând la prezent, a momentului istoric, totuşi D.R. Popescu in- o rostire mimetică şi utopică poţi învinge faptele. Aşadar strumentalizează mitul ca formă esopică şi ca strategie se poate vorbi despre o veritabilă «logocraţie»: «se pro- a disimulării, bazată pe forţa de resimbolizare a realului, duce o sciziune între realitate şi suprarealitate»”5. raportând mitul la contextul politic. Spaţiul mitologic e o D.R. Popescu nu face apel la mitosul ce implică constantă atemporală a dezvoltării lumii. „D.R. Popescu inexplicabilul, ci preia din mitologia creştină aspecte cu crede în multipla funcţionalitate a mitului în lumea con- semnificaţii istorice şi sociale. Miturile sunt deformate temporană. Aceasta pentru că lumea însăşi, la limita prin parodiere şi reliefate prin ritualuri magice, superstiţii unei fantezii obligatorii, se consideră în permanentă am- contrariante, profeţii mincinoase, dereglări biologice, bianţă mitologică. (…) mituri perene produc realitate”2. psihoze colective, fiind duse în derizoriu. Parabolele politice publicate de D.R. Popescu îşi con- Moartea este Marea Iniţiere, dar pentru lumea mo- struiesc semnificaţiile la interferenţa mitologiei artistului dernă, Moartea este vidată de sensul ei religios şi din cu pseudomitologia creată de putere ca instrument de cauza aceasta e asimilată Neantului în faţa căruia omul autolegitimare simbolică. Devenit teritoriul simbolic al modern este paralizat. Capitolul al V-lea al romanului unei întoarceri a refulatului, romanul lui D.R. Popescu Vânătoarea regală debutează cu nişte versete din Biblie deconstruieşte, apelând deseori la strategiile de defa- referitoare la deşertăciunea vieţii: „Care mărire stă pe miliarizare specifice distopiei, episoadele reprezentative pământ neschimbată, care suflare, care înălţare? Şi ale noii istorii sacre ale cărei figuri şi scenarii sunt an- care desfătare lumească este lipsită de întristare? Toate trenate în accepţiunea lui J.J. Wunenburger într-un pro- sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelă- ces „de deformare, de defigurare vizând dezvăluirea toare decât visurile...O clipă numai, o clipă şi pe toate elementelor ocultate în discursul originar”3. acestea moartea le apucă...”6. D.R. Popescu desacralizează miturile şi mitizează Moartea, pentru omenirea devenită promiscuă, îşi realităţile din nevoia de invenţie a sensibilităţii contem- pierde valenţele sacre. Ea nu mai eliberează omul de porane: „Astfel se întâmplă că atât mitul, ca valoare ab- povara telurică, relativizând, astfel, păcatul ontologic, solută, cât şi realitatea, ca banalitate absolută, sunt căderea. Comuniunea christică nu are loc, momentul respinse instinctiv de autor. Mijloacele sunt, ca de obi- înseninării de dinaintea marii treceri este anihilat. Dato- cei, surprinzător de simple: desacralizarea mitului şi sa- rită comportamentului omului promiscuu, thanatosul e cralizarea realităţii întâmplătoare”4. Tratarea Bibliei ca perceput sub forme groteşti, terifiante şi răul atinge ar- referinţă mitică se face prin deturnarea şi inversarea hetipul. Cultul morţilor devine la fel de inutil ca apărarea semnificaţiilor originare, iar modul în care comunismul valorilor morale. ca mitologie ocultată distorsionează sensul cronotopului Un alt mit biblic reconfigurat de D.R. Popescu este paradisiac este vizibil în romanele lui D.R. Popescu prin mitul lui Cain şi Abel, strâns legat de problema vinei şi demantelarea unor structuri simbolice. Situaţiile epice a ispăşirii. Complexul cu dublă faţă, cel al lui Cain şi poartă amprenta gândirii mitice: iniţierea, moartea, naş- Abel, e prezent aproape în întreaga proză şi opune cri- terea, precum şi personajele sunt construite prin tehnica minalul şi victima, inocentul şi vinovatul, călăul şi marti-

PRO SAECULUM 1-2/2015 13 anul DRP rul, procurorul şi apărătorul, asociind fraţii vrăjmaşi. Per- lenă în care cu toţii sunt captivi, fără şansa de a ieşi la sonajele sunt indivizi ai unui alt timp istoric, dintr-o lumină. E o aluzie la orice sistem politic imperfect în epocă care şi-a creat astfel de exponenţi: „victimele şi esenţă, dar şi la condiţia umană ce determină nefericire călăii, cei puternici şi cei slabi, naratorii şi personajele, veşnică. cei ce povestesc şi cei ce prevestesc, martorii şi anche- Degradarea, satanizarea, revolta împotriva lui Dum- tatorii – toate «măştile» personajului lui D.R. Popescu nezeu sunt exprimate direct de către personaje într-un se conturează în perspectiva efortului cunoaşterii şi al limbaj încărcat de ură: „Dacă eşti aici, Doamne, Dum- dovedirii libertăţii sale (...), fiecare îşi creează o lume şi nezeule, ieşi şi răspunde: Ieşi! altfel te scuip în faţă, îţi o istorie numai ale sale, în care se cuprind şi lumea şi zgârii ochii alor tăi... că şi Cornel, şi omul ăsta... istoria timpului”7. Doamne, dacă eşti, ai curajul şi răspunde...”11. Aceste Mitul christic e utilizat în romanul Cei doi din dreptul fraze ne amintesc de Psalmul VI, Te drămuiesc în zgo- Ţebei. Tibor, un tânăr ungur, răstigneşte pe cruce un mot şi tăcere, de T. Arghezi, în care psalmistul pretinde preot ortodox, Dumitru, şi un preot catolic legându-i cu pentru a crede – ceva nemijlocit care să aparţină vede- funia de lemnul bătut în cuie, apoi le introduce aer în rii, pipăirii: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” stomac cu pompa de la bicicletă până leşină şi le ples- Inconştienţa renunţării la Dumnezeu dintr-un orgoliu nesc nasturii de la cămăşi, dându-şi sufletul. Tibor şi nemăsurat nu îmbracă numai forma discursului ori a ceilalţi schingiuitori săvârşesc fapta din demenţa de a unor atitudini izolate, ci se manifestă şi prin gesturi sim- vedea oameni murind. Istoriile de toate felurile sunt me- bolice. Blasfemia se realizează într-un mod grotesc şi nite să sugereze demenţa colectivă, „haloimisul” în care printr-o negare totală: „L-au scos de acolo şi l-au purtat au intrat oamenii din satul Pătârlagele. În O bere pentru pe umeri, cu cruce cu tot, până pe malul râului, dar când calul meu, nevasta lui Patriciu pretinde că l-a născut pe să-l treacă dincolo, apa fiind rece, au renunţat şi-au zis Iisus, nişte ţărani au vise coşmareşti şi, trezindu-se, să-i dea drumul la vale, printre sloiuri, să vadă cum plu- sapă la temelia casei, de unde ies cinci căţei vii, visul teşte (...) şi-aşa a trecut prin mijlocul oraşului, plutind adeverindu-se. Pitulicea, soţia lui Fruntelată spânzură cu faţa în sus pe crucea înaltă, cu ochii la cer. (...) Un icoanele cu sfinţi, apoi le aruncă în apă. Calul Mişu este val de rugină i-a acoperit faţa şi mâinile din scursorile considerat Iisus, ţiganii îi fură părul calului, considerat de la fabrica de cuie şi tinichea şi de la combinatul de sfânt şi-l vând. acid sulfuric”12. Restaurarea mitologiei eline se produce la D.R. Po- Concluzionând, putem afirma că miturile construite pescu prin reevaluarea mitului labirintului. Mitul labirin- sau deconstruite în încercări ridicole, în derâdere până tului e o aspiraţie spre eliberare, dar şi procedeu de la grotesc ambiguizează proza lui D.R. Popescu şi condamnare a monstruozităţilor morale. În romanele „cheia pentru înţelegerea operelor de artă (...) este lec- sale, autorul e preocupat de „labirintul vieţii ca adevăr tura mitului”13. absolut, în care negaţia şi afirmaţia se confruntă şi se Autorul apelează la mitologie pentru a sugera con- complinesc”8. Labirintul ca spaţiu întortocheat aflat la cepte precum: libertatea, eroismul, binele, răul. Mitul umbra întunericului l-a obsedat întotdeauna pe autor: reapare când realitatea e bolnavă, când mecanismele „Mă obsedează demult ideea labirintului ca spaţiu al lip- raţionale ale lumii s-au dereglat. Imaginea umanităţii de- sei de raţiune unde monstrul înghite flămând vieţi şi oa- gradate e o constantă majoră a operei lui D.R. Popescu. meni, nenumărate vieţi şi nenumăraţi oameni. Viziunea demitizantă este dură şi izvorăşte din convin- Întortocheatele sale căi erau o prejudecată, la umbra gerea că numai recunoaşterea şi acceptarea greşelilor întunericului totul era posibil. A fost nevoie de o idee, ar mai putea salva o naţiune. de o dragoste, de un fir de aţă ca acest imperiu al nopţii să cadă, a fost nevoie de cunoaştere, de raţiune, de o Note sfântă lege a firului de aţă ca monstrul să fie răpus. Li- 1 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginaru- bertatea vine dintr-o idee, întunericul a fost învins de o lui. Traducere de Marcel Aderca, Bucureşti, Editura Univers idee. Şi fiindcă ideile se adună în cărţi văd întunericul Enciclopedic, 2000, p. 348. labirintului spulberat de lumina unei cărţi”9. 2 Valentin Taşcu, Dincoace şi dincolo de F, Cluj-Napoca, D.R. Popescu îşi apropriază semnificaţiile mitului pe Editura Dacia, p. 222. linie clasică şi face trimiteri explicite la figura Minotau- 3 J.J. Wunenburger, Création artistique et mythique, în rului şi a lui Tezeu ca în literatura greacă, dar şi prin dez- Questions de mythocritique. Dictionnaire (sous la direction de voltarea unor idei despre labirint care privesc sfera Danièle Chauvin, André Siganos et Philippe Walter), Paris, omului ca în Renaştere. Marea problemă a istoriei a fost Editions Imago, 2005, p. 75. o întrebare permanentă: cum se poate ieşi din labirint 4 Valentin Taşcu, op. cit., p. 223. de vreme ce întunericul n-are zilele numărate şi e de 5 J.J. Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului. Tradu- neînvins? Explicaţia este şocantă: „în umbra şi în întu- cere de Tudor Ionescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, nericul puternic şi al puterii din labirint poate, mulţi ajun- p. 271. seseră înaintea lui Tezeu să-l omoare pe Minotaur, dar 6 D.R. Popescu, Vânătoarea regală, Bucureşti, Editura ucigând monstrul şi nevenind înapoi, neştiind drumul Eminescu, 1976, p. 166. către lumină înseamnă că le plăcu întunericul şi că şi ei 7 Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, deveniră prinţi ai întunericului, sau mai pe şleau mino- Editura Cartea Românească, 1987, pp. 80-81. tauri, asasini ce doriră la rândul lor jertfe şi tribut de 8 Marian Popa, Dicţionar de literatură română sânge pentru burta lor. Problema e şi mai clară: cine contemporană, Bucureşti, Editura Albatros, 1977, p. 445. uită de unde a plecat îşi uită rădăcinile şi calea spre lu- 9 D.R. Popescu, Virgule, Cluj-Napoca, Editura Dacia, mină şi prinde gustul puterii…”10. 1978, pp. 240-241. Oamenii par a fi prizonierii unui univers visceral, din 10 Ibidem, p. 355. care l-au alungat pe Dumnezeu. Demitizării îi cores- 11 D.R. Popescu, Podul de gheaţă, Cluj-Napoca, Editura punde un pol intens mitic, nucleu pentru configuraţia Dacia, 1982, p. 176. realului în creaţiile apărute mai recent. Într-un univers 12 Ibidem, p. 62. din care l-au alungat pe Dumnezeu, oamenii se simt 13 Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei – De captivi, fără şansa de a scăpa. În viziunea lui Frank din la mitocritică la mitanaliză, Traducere din limba franceză de romanul Oraşul îngerilor spaţiul este un pântece de ba- Irina Bădescu, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 293.

14 PRO SAECULUM 1-2/2015 viața după viață

Magda Ursache

ONESTITATE ŞI MALONESTITATE EDITORIALĂ

„Planul amplu şi cutezător” al Editurii Minerva, de a tologiei lui N. Manolescu, Poezia română modernă, Bă- republica valorile literare interzise de staliniza(n)ţi, ne nuţă a fost trimis la „Albina”. Dar de Crăciun făcut de spune Iordan Datcu în Sub semnul Minervei (Ed. Uni- Leonte Răutu. Pe Şora l-a eliminat peste un an acelaşi versal Dalsi, 2000), l-a croit Mihai Şora. Minerva/Pallas Leonea. Motivare: „preluarea necritică a întregii literaturi Atena, ieşită cu zvâc din creierul lui Jupiter/Zeus? Aşa din trecut”. Ceea ce se numea „valorificarea moştenirii zice mitul. Creierul Minervei a fost Şora, cum afirmă literare” era primejdioasă. decis Iordan Datcu, lăudându-i inteligenţa, curajul, con- „Celor cu ciocanul în mână toate în jur li se par cuie”, secvenţa, ingeniozitatea soluţiilor în a fenta cenzura. Pe sună o lege a lui Murphy. Cum să nu se aplice aidoma dreptate, îi apreciază diplomaţia, tactul în relaţiile cu au- hotărârile şi măsurile Secţiei CC/PCR de Propagandă torii, fiinţe greu de mulţumit. Mihai Şora a profitat de mo- şi Agitaţie, în domeniul activităţii editoriale? mentele de respiro. Cu risc. Nealinierea la indicaţii era În fapt, cum bine se ştie, prin antologia lui N. Mano- cu risc major: scoatere din sistemul editorial, cum s-a lescu, scăpaseră la tipar Gyr, Crainic, exilatul Ştefan întâmplat cu directorul EPL Ion Bănuţă şi cu redac- Baciu chiar. Absent din sumar, Jebeleanu l-a reclamat torul- şef Mihai Şora. Chiar a doua zi după apariţia an- pe critic „sus”. Acuza: antologase reprezentanţi ai ex- tremei drepte, „fascişti” sadea. Ce poet n-ar fi vrut să scrie Iisus în celulă sau Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane? El, Jebe, nu. După eliminarea lui Ion Bănuţă şi a lui Mihai Şora, noul venit, Aurel Martin, a desfiinţat Redacţia de folclor. Aşa cum se întâmplă la noi cu ce-i bun şi bine făcut, succesele celor doi dioscuri, Ioan Şerb – Iordan Datcu, în editare n-au contat. Şerb a trecut la secţia Ediţii cri- tice; Datcu, la Istoriografie literară şi folcloristică. Nu s-a mai putut publica etnografie. Nici albume. Albumul Ion Muşlea a apărut abia în ’95, la Grai şi suflet – Cultura naţională, editura particulară a lui Ioan Şerb. Pe Mihai Şora l-a înlocuit . Lucrase la ESPLA, între ’55-’59, sub Petru Dumitriu, apoi la Meri- diane, între’66-’69. Aurel Martin a fost şi el înlocuit de Vasile Ileasă (’86-’89). Acest Ileasă se opunea publicării folclorului. I se părea (minte de activist „iluminat”) că ti- părirea literaturii populare ar însemna un protest la ac- ţiunea („dementă”, în opinia lui Iordan Datcu) lui Ceauşescu de demolare a satelor. Folclorul avea destui inamici: poetul Vasile Nicolescu, foarte activ (sau tre- buia să-i fi spus activist?) până-n accidentul cerebral, se lăuda că el însuşi desfiinţase Redacţia de folclor, că desfiinţarea fusese „opera” lui. Nici lui Jebeleanu nu-i plăcea folclorul. Ca membru extern al colegiului edito- rial, se pronunţa în şedinţă: Iarăşi folclor? Folclorul la Academie! Să-l publice Academia! În Argument la Sub semnul Minervei, autorul ţine să precizeze: „n-am cunoscut printre colegii mei editori vreunul care să fi avut în structura lui intelectuală nici Constantin Severin - Text şi Timp 48 cea mai vagă fibră de cenzor”. Dimpotrivă, „spiritul mi-

PRO SAECULUM 1-2/2015 15 viața după viață nervist” în editare a fost benefic. Redactorii au vânat la unison perioadele de aşa-zisă liberalizare. S-au bătut (şi e verbul potrivit) pentru texte integrale, fără nesăbui- tele croşete. După scurtele momente de „dezgheţ”, asupra lor se abătea potop de directivări şi de directive, şedinţe de instruire şi de consfătuiri. Cadre bine înfipte-n scaune urmăreau editarea cărţii din punct de vedere politico- ideologic; se luau „măsuri de organizare şi de perfec- ţionare”. După acel hiatus, tezele din ’71, claxoniştii ştiinţifici pregătiţi de Academia „Ştefan Gheorghiu” au tot strâns şurubul. Trebuia să fim, după cenzori, „limbi fără gură”. „Reacţionarii n-au ce căuta lângă noi”, s-a răstit la mine Virgil Cuţitaru. Se întâmpla ca Securitatea să fie mai blândă decât lectorul de carte. Nu că la re- dactorul-şef al Editurii Junimea, V.C., nu intrau coloneii ca la ei acasă, conform documentelor CNSAS. În 11 au- gust ’81, pandant la tezele din ’71, s-au desfiinţat Direc- ţia Monumentelor Istorice şi organizaţia PCR a USR, mult prea răzvrătită, după foruri. De ce a căzut în diz- graţie Aurel Martin? În ’84, C. Mohanu publicase două romane ale sămănătoristului Ioan Adam (1875-1911), Rătăcire şi Sybaris. În cel de-al doilea, din 1902, apărea un cămătar evreu rapace, de unde acuza de antisemi- tism. Urma să fie scoşi din literatură amândoi, şi Martin şi Mohanu, dar s-a revenit după audienţe peste au- dienţe, jalbe peste jalbe la Suzănica Gîdea. Victima co- laterală: Ioan Adam, criticul şi eseistul contemporan, confundat cu sămănătoristul. Lui Iordan Datcu, prietenia cu Ioan Şerb i-a schimbat destinul. Şerb l-a recomandat lui Şora şi Şora l-a şi an- Constantin Severin - Text şi Timp 99 gajat în ’63, în Redacţia de folclor a Editurii pentru Lite- ratură din strada Orlando: „am învăţat cât am învăţat, riu, s-a spus, că-l aveam pe Marx la raft. „Aceeaşi aro- scrie I.D., să redactez şi să tipăresc o carte, ceea ce ganţă dublată de ignoranţă a foştilor activişti”, s-a mâh- nu-i puţin lucru”. nit Bătrânu meu. Sediul din strada Orlando, unde am intrat şi eu cu După războiul komintern contra cărţii (ca duşman al Petru Ursache, fusese sediul Editurii Fundaţiilor Regale. poporului muncitor) şi culturii române, a venit şi al doilea Nu puteai să nu te gândeşti că pe scările elegante ur- război, postsocialist: s-a început cu privatizarea edituri- caseră Arghezi, Blaga, Ion Pillat, Voiculescu, Adrian lor şi tipografiilor, cu biblioteci arse, închise, desfiinţate, Maniu, Sadoveanu, Gala Galaction, Al. O. Teodo- lichidate. În proletcultură, bibliotecile şi librăriile erau go- reanu… Eminentul editor-estet Al. Rosetti, fondatorul lite de clasici, după plan; acum, clasicii au căzut în diz- FRPLA în ’33, i-a avut consilieri pe G. Călinescu, pe graţie, ca să se facă loc te miri cui şi de ce. Camil Petrescu, pe D. Panaitescu-… În anii ’70, vitrina de librărie de la Continental (azi, În ’48, editura a fost desfiinţată, iar „Revista Fundaţiilor dispărută în favoarea unui Outlet), recomanda cărţi de Regale”, cu un an mai devreme. mare rezonanţă: Rostirea filosofică românească Moştenită tot de la Editura Fundaţiilor Regale a fost (Noica), Iona (Sorescu), Moromeţii (Preda), Animale şi biblioteca Minervei. Al. Rosetti crease „un fond naţio- bolnave (Breban), Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter nal”. În ’73 însă, sediul a fost închiriat, pe valută, Am- (Matei Călinescu), Sonetele închipuite ale lui Shakes- basadei Iranului; din str. Orlando, editura a fost mutată peare (V. Voiculescu). Acum, în vitrina librăriei Humani- în Casa Scânteii. De bibliotecă, sub directoratul lui Aurel tas din Piaţa Unirii, stau şold la şold Mihaela Rădulescu Martin, s-a ales praful: cărţile au fost luate de Biblioteca şi Esca, flancate de Pablo Coelho. Iar culturalizatorii de Municipală „M. Sadoveanu”, fără a se constitui „fondul la Ministerul Culturii au distrus, uneori, mai eficient Minerva”, cum fusese convenit. Aşa s-a întâmplat cu bi- decât culturnicii. blioteca Iorga (5000 de volume), cu bibliotecile conace- Să nu fi avut tot ce s-a tipărit ante Humanitas nicio lor, cu bibliotecile episcopale, cu atâtea donaţii. valoare? Iată una: Antologia de poezie populară a lui La Iaşi, după acel Decembrie, importanta donaţie Lucian Blaga, cu ilustraţiile lui Mihu Vulcănescu. Zăcea Traian Chelariu s-a risipit aiurea. Dă-l încolo pe Chela- pe jos, în strada Lăpuşneanu din Iaşi, aruncată pe asfalt

16 PRO SAECULUM 1-2/2015 viața după viață de buticarii obscuri, vorba lui Patrick Modiano, instalaţi Iată şi lista seriilor Minerva: „Universitas” (unde a de- acolo. O perlă editorială, după Iordan Datcu: tipărită butat şi Petru Ursache cu lucrarea de doctorat despre doar pe o faţă a filei (tehnică anopistografică). Cine a Artur Gorovei; chiar Iordan Datcu i-a împrumutat colec- spus că sunt bune de zvârlit la gunoi cărţile de dinainte ţia întreagă a revistei „Şezătoarea”, din biblioteca lui de Humanitas n-a ştiut ce spune. S-a vrut, pesemne, G. Cardaş), „Opere”, „Restitutio”, „Scrieri”, „Arcade”, să nu se moştenească nimic. Nimic sau nimica toată. „Patrimoniu”, „Meşterul Manole”, „Momente şi sinteze”, Numai că, atunci, apăreau cărţi ciuntite de cenzură; „Confluenţe”, „Documente literare”, „Memorialistică”, acum, apar cărţi ciuntite de superficialitatea editorilor, „Introducere în opera lui…” Toate lucrate cu ştiinţă. Ior- puşi pe căpătuială rapidă, ca Ignat Hertz, negustor, nu dan Datcu, editor cu răspundere în pregătirea manus- editor de carte, cu Femei celebre, Doxuri etc. Să con- crisului pentru tipar, vorbeşte despre documentarea teze interesul comercial mai mult decât profesionalis- prealabilă în domeniu, pentru a se putea urmări origi- mul? Da şi da, aici am ajuns. În loc să se urmeze calea nalitatea scrierii. Şi-mi amintesc de un iaşiot apropitar Rosetti, I.V. Socec, C. Georgescu-Delafras, Benvenisti, de editură, care, aflând că anume lucrare era 95%, s-a urmat exemplul negativ al lui Hertz, publicându-se copy&paste, a republicat-o. Cum? s-a mirat (sancta romănaşe de iubire de 1 leu, spre bucuria prozatorilor simplicitas!) e posibil să plagieze o conferenţiară de la industrioşi şi thrillere de 2 lei, pe placul cititorilor de „al- „Cuza”? Să fure tocmai o universitară? Da, a făcut-o manahe”, cărora nu le pasă de neglijenţele ortografice. fără ruşine. Editorul SRL nu este şi paznic al limbii române corecte; Un exemplu de „devoţiune totală” faţă de procesul nu gramatical incorect, ci politic incorect e ce-l preo- de editare dat de I. Datcu? Sărbătorile la români de Si- cupă. meon Florea Marian, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Au auzit editorii noştri improvizaţi şi lacomi de Ben- 1994, trilogia impunând o muncă imensă, de la corecturi venisti, al cărui nume e legat de Rebreanu? La „Ancora” la sute de citate verificate. A realizat-o Ioan Şerb, unul au publicat Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Ben- dintre cei mai redutabili editori ai Minervei. gescu, Bacovia, Camil Baltazar, Aderca, Pompiliu Con- Numai Popescu-Dumnezeu n-a vrut să recunoască stantinescu… Preţurile lui modice („cu omenie faţă de truda editorilor, refuzând un statut al lor. Nu merită, le-a condiţia scriitorului român”, cum nota Lovinescu) au fost trântit el capacul. jertfă consimţită pentru literatura română. Spui Pienescu, spui ediţia Arghezi, spui Corneliu Si- Pe cine respectă Iordan Datcu e clar: pe Carol Müler mionescu, spui ediţia Sadoveanu, spui Delavrancea, (director literar D. Stăncescu) despre care scria Arghezi, spui ediţia Emilia Şt. Milicescu, spui Andrei Rusu, spui în ’35, la falimentul editurii, că o idee bună, făcând bine ediţia Călinescu, spui Elisabeta Brâncuş, spui ediţia Ion literaturii (Biblioteca pentru toţi, 178 de numere) „i-a fost Creangă (în colaborare cu Iorgu Iordan) şi ediţia Al. Ma- glorios fatală, târându-i în neant toată averea”. Binele cedonski (în colaborare cu Adrian Marino) etc. După public nu înseamnă şi bine personal. Altă editură de cum, când spui Papadima, Caracostea, Caraman, tre- urmat: Editura Librăriei Şcoalelor. Despre fraţii Şaraga buie menţionat numaidecât numele Iordan Datcu. A de- de la Iaşi, G. Călinescu nota: „rămâne o uimire să vezi butat la EPL ca editor cu o antologie de cântece lista editorială a fraţilor Şaraga în care totul a intrat în bătrâneşti, în 80.000 de exemplare, tiraj prim; apoi, cu istoria literaturii, în care nimic nu e obscur, efemer şi o ediţie critică şi studiu introductiv, în ’68, a colecţiei din plat comercial; Naţionala Ciornei, Cartea Românească, 1924 a maramureşeanului Ion Bîrlea. Din decembrie ’69 Editura Institutului Grafic Minerva (importantă prin (redactor-şef Z. Ornea), a lucrat alături de Maria Simio- ed. I. Scurtu din M. Eminescu şi prin lansarea celor trei nescu, Rodica Rotaru, Gabriela Omăt, Victor Iova. Tu- volume Sadoveanu, în 1904) au trecut cu toatele peste turor le face, în Sub semnul Minervei, portrete omagiale, interese strict comerciale. preţuindu-le destoinicia şi curajul. Cenzura, scrie I.D., Repet: marile edituri ne-au ţinut treji spiritual. Ion Ca- se lăsa înşelată cu bună ştiinţă sau din ignoranţă. Da, ramitru nu se simte vinovat, ca ministru al Culturii, de dar trebuia să vrei s-o înşeli. privatizarea editurilor Minerva şi Meridiane? N-a citit ni- Iordan Datcu a rezistat comitetelor peste comitete, ciun BPT scos de Minerva, n-a răsfoit vreun album ti- congreselor şi plenarelor, propagandei cultural-educa- părit de Modest Morariu? tive prin „Cântarea României”. A fost recunoscut ca edi- După ’89, timp de un an, directorul Minervei a fost tor de întâiul dintre editorii români, Al. Rosetti. Şerban D. Micu. A venit apoi Z. Ornea, care a desfiinţat Redac- Cioculescu îi scria în ’85, cu mulţumiri ab imo corde. La ţia de istoriografie literară şi folcloristică. Omul denumit fel Papadima, la fel Ovidiu Bârlea, dar şi mulţi eseişti instituţie literară era şi domnul directori, deţinând post care-şi pot reedita textele fără revizuiri, graţie lui Iordan şi la Minerva, şi la Fundaţia Culturală Română. De la Datcu. aproximativ 90 de titluri tipărite pe an, în ’91 s-a ajuns Sub semnul Minervei ţine loc, deocamdată, de o is- la 36 şi tot aşa. Publicul s-a îngustat. În decembrie ’93 torie a editării româneşti, lipsind din cultura noastră. Pe (alt dar otrăvit de Crăciun), Minerva a fost încorporată care o poate scrie, cu competenţă, impecabilul editor Casei de Presă şi Editură „Cultura Naţională”. A urmat, Iordan Datcu. O aştept. în 8 decembrie ’99, licitaţia, apoi dezastrul.

PRO SAECULUM 1-2/2015 17 registrul LIS

Liviu Ioan Stoiciu

O AUTOBIOBIBLIOGRAFIE RAPIDĂ*

La 65 de ani poți să tragi, totuși, niște concluzii și să Mama mea, Ioana Sandu: părinții ei (Anica și Gheorghe apeși pe o linie sau alta a desenului unui autoportret, Sandu) erau moldoveni din moși strămoși, din Adjudu să subliniezi niște trăsături. Ce e sigur e că mi-am făcut Vechi, vatra Adjudului. Mama mea a murit când eu datoria față de mine însumi (din câte am înțeles eu că aveam un an și patru luni, în 21 iunie 1951, trăsnită în e o datorie, venind pe această lume), după puterile bucătăria de vară la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu mele și după cât mi-a fost scris, chiar dacă am ratat Vechi), unde abia se stabilise cu tata, venită de la Piatra „obiective personale” pe ici, pe colo (poate chiar prin Neamț mai aproape de părinții ei. Tatăl meu, Ioan Stoi- părțile esențiale; de exemplu mi-am ratat, cu bună ciu: mama lui (Steliana Balaci) era de origine din Ardeal, știință, ascensiunea în plan social, „cariera”; viața dedi- refugiată la Adjud, iar tatăl (Milea Stoicev / Stoiciu), era cată inconștient literaturii, servituților creației literare, nu aromân din Bulgaria actuală, de la granița cu Grecia, m-a lăsat; pentru mine era incompatibil „studiul obliga- venit din Macedonia grecească în România, refugiat în toriu sistematizat, superior” cu libertatea și intuiția la urma unei răscoale a macedonenilor aromâni de la în- masa de scris; m-am temut mereu că voi fi influențat de ceputul secolului 20, sub imperiul otoman. Tatăl tatălui „sursele de gândire” ale „modelelor”, de stilul lor, meu era specializat în „lucrări de artă”, în poduri CFR, care-mi pot banaliza sau duce în derizoriu, dacă nu în a murit în 1940. Părinții tatălui meu aveau casa lor în comun, „mentalitatea”, spontaneitatea, coloana verte- Adjud… Altfel, tatăl meu a fost prizonier trei ani în Si- brală; din păcate, nu știu nici azi dacă nu sunt un im- beria (capturat cu mașina de Cruce Roșie pe care o postor în societate, de fapt, sau o mediocritate fără conducea, la Cotul Donului), a murit la 90 de ani, în pretenții; am avut detractori care m-au arătat cu degetul 2007 la Adjud, a fost ceferist (la colectivizare i s-au con- și în acest sens). Am încercat tot timpul să mă comport fiscat pământul arabil, animalele mari și uneltele agri- „ca un om obișnuit”, în primul rând: am avut casă, masă, cole, sărăcind brusc). După ce i-a murit soția (mama serviciu, am avut (și am) familie, soție (Doina Popa, azi mea), tatăl meu s-a recăsătorit cu Elena Berescu scriitoare; când ne-am cunoscut, cenaclistă) și copil (dintr-un sat de pe Trotuș, Bâlca) și a mai avut patru (Laurențiu Ion Stoiciu, azi are 39 de ani; a terminat copii, trei fete (Mela, Fănica-Ita, Sofia; Sofia a murit la Dreptul, dar azi are afaceri exclusiv pe internet, în do- 18 ani) și un băiat (Marian), surioare și frate buni mie meniul IT). Am trăit la limită, de azi pe mâine, neavând (toți au copii la rândul lor, azi). În 1965 tatăl meu s-a „posibilități materiale” (am făcut tot posibilul cât am fost mutat cu familia în casa lui, în Adjud (azi casa părin- în funcții, pus de destin în funcții împotriva voinței mele, tească e în ruină, depozit). Eu am copilărit la Cantonul să mă achit de obligații și să mă retrag, să nu dau de 248, Halta CFR Adjudu Vechi (aici era locuința de ser- gustul puterii, să nu mă trezesc peste noapte corupt, in- viciu a tatălui meu, șef de echipă la întreținere de cale clus în sistem, tentațiile fiind mari). Am reușit abia în ferată, cu district la Bacău), la 2 kilometri de comuna 2014, după ce am vândut apartamentul din Piața Unirii Adjudu Vechi și la 4 kilometri de orașul Adjud. Dat de din București, să ne mutăm fiecare la casa lui (și fiul, și șase ani la școală, fac primele șase clase la Adjudu soția, și eu). Cum arată biografia unui scriitor ca mine Vechi. Din clasa a VII-a sunt mutat la Adjud, de unde (nu contează din ce linie sau ierarhie a literaturii ro- iau diploma de bacalaureat a liceului teoretic (secția mâne), în interpretare personală și fără să se compare? umană) în 1967, la 17 ani… Am „editat” (scrise de Îmi pot permite luxul să fac pe nebunul la 65 de ani? mână, pe foi A3 îndoite, dublate) la Adjud, „ca licean”, șapte publicații ale mele, în care pot să spun că am de- Să fac o periodizare. Perioada 1950-1967, în mare butat cu poezii, proze, eseuri, dramaturgie, publicistică parte legată de Adjud: de la copilărie la terminarea li- sau desen. Din toamna anului 1967 am părăsit locurile ceului. Din 1968 sunt plecat de la casa părintească natale (în acest an am debutat într-o pagină literară a (unde am revenit numai pentru a mă pregăti pentru fa- ziarului regiunii Bacău, Steagul Roșu, cu un poem). cultate), în armată (un an și patru luni) și la diverse lo- curi de muncă, în toată țara. Perioada de boemă: 1968-1975. A fost cea mai in- M-am născut la 19 februarie 1950 la un canton CFR tensă, mai „fără de căpătâi”, mai scoasă din țâțâni pe- (Dumbrava Roșie) de lângă Piatra Neamț din părinți rioadă din viața mea, am schimbat locuri de muncă, moldoveni trecuți de 30 de ani, din orașul Adjud (tata, meserii și localități. Dominată de „băutură, tutun, femei” Ioan) și din comuna Adjudu Vechi (mama, Ioana). – plus tentative de sinucidere. În octombrie 1968 am plecat voluntar în armată – repartizat la tancuri, la Bâr- *Prezentare susţinută pe 13 februarie a.c. la Ateneul Po- lad, radiotelegrafist (aveam 18 ani; fusesem din februa- pular „Maior Gh. Pastia” din Focşani, cu prilejul conferinţei ani- rie 1968 profesor suplinitor într-o comună de pe malul versare „Destinul unui scriitor vrâncean, Liviu Ioan Stoiciu 65”. Trotușului, Ruginești), provocat de intrarea în forță a tru-

18 PRO SAECULUM 1-2/2015 registrul LIS pelor URSS (ale Tratatului de la Varșovia, mai puțin ale cenaclistă, Doina Popa (care avea să-mi devină soție), României) în Cehoslovacia. După care, în martie 1970, pregătit pentru filozofie la fără frecvență… Aici am făcut am venit la o mină de cupru, la Bălan, să muncesc în un „cenaclu familial”, am scris și eu și Doina Popa în subteran (în paralel munceam și la birouri, la suprafață, prostie, să avem ce să citim la fiecare ședință. Practic, „calculator”, la contabilitate) și să mă trezesc la realitate așa ne-am regularizat (și profesionalizat, de ce nu) scri- (îndoctrinat în armată)… Îmi căutam un drum al meu, sul. Fiindcă n-am găsit loc de muncă la Cluj-Napoca și bețiile crunte și aventurile amoroase m-au destabilizat, nu mai aveam posibilități de supraviețuire, Doina Popa mi-au agravat până la cer frustrările. Scriam poezie și rămânând gravidă, ne-am întors la București. Se termi- proză fără speranță, pentru sertar. Din aprilie 1971 am naseră de mult banii luați pe casa moștenită, m-am an- fost transferat la Miercurea Ciuc, la ziarul Informația gajat la București în siderurgie, la „fabrica de țevi” Harghitei, șef al secției scrisori și corector. Previzibil, am Republica, „controlor de calitate” (calificat; curios, în supărat autoritățile cu articolele mele, și în noiembrie cartea de muncă sunt trecut tot „muncitor necalificat”), 1971 am fost trimis la facultatea de ziaristică la în martie 1975 – dar n-am rezistat decât trei luni, în mai București, dar am preferat filologia. Trebuind să mă 1975 mi-am dat demisia, intrat în conflict „sindical” cu întrețin singur, am muncit din greu la „Spicul”, la conducerea, din cauza condițiilor de muncă… Ce să București, la fabrica de pâine, încărcător-descărcător fac, în situația în care Doina Popa trebuia să nască? (observ, e o perioadă necuprinsă în cartea de muncă). Am venit împreună la casele noastre părintești, la Adjud Din luna mai până în august 1972 am fost angajat la și la Focșani, ne-am căsătorit (nu aveam nici „lingură Frigotehnica, mă ocupam de export, verificam acte (dar de lemn”; dezamăgirea era maximă în ambele noastre tot „muncitor necalificat” eram trecut în acte), apoi, din familii de origine, altele fiind așteptările lor) și în 25 iulie septembrie 1972 până în februarie 1973, inclusiv, m-am 1975 s-a născut Laurențiu-Ion, fiul. Aveam domiciliul transferat la Uzina de Pompe „Aversa”, tot la birouri, la într-o cameră a apartamentului de trei camere al coordonat ieșirile și intrările mașinilor de marfă („mun- părinților Doinei Popa (Vasile și Maria Popa, care locu- citor necalificat” în acte, la fel). Am date exacte din car- iau cu fiul lor pensionat de boală, Aurel). Am lucrat ziler tea de muncă, scoasă acum (când scriu aceste rânduri) la Focșani pe șantier la Vinalcool, și la reparat lădițe și la vedere pentru pensionare… În 1972 am primit pre- spălat vane la Fabrica de coniac – până în septembrie miul revistei Vatra pentru proză (în juriu cu Romulus 1975, când am devenit pedagog, prin concurs, la Liceul Guga și Dan Culcer). Am învățat pentru facultate „prin- industrial 1 (Grup școlar IDSMSA). La finalul anului tre picături”. Din 1972 până în 1975 am frecventat și 1975, aveam 25 de ani, „m-am lăsat” pentru totdeauna condus la București (la Casa de cultură din Str. Mântu- de „băutură și tutun” (cu femeile m-am mai încurcat leasa) un cenaclu studențesc intitulat „3,14” (zece după Revoluție, dar m-am învățat minte), devenind de membri de atunci ai lui azi sunt membri ai USR). În mar- nerecunoscut pentru foștii prieteni… tie 1973 am plecat iar la mină, în subteran (aveam ca- Am mai repetat, am observat că la 7 ani (cu un an lificare de „miner”), la cărbune, la Petroșani-Dâlja (azi în minus sau în plus), „în medie”, mi se schimbă viața: mina e închisă), în mai 1973 m-am accidentat la o la 7 ani (dat de la 6 ani), elev la Adjudu Vechi (navetă mână. După accident, am abandonat și locuri de muncă de la Cantonul 248 în comună); la 14 ani, mutat la oraș, și studii, nimic neavând rost, trăiam „liber” din expe- la Adjud, elev la liceu (la 15 ani am fost exmatriculat trei diente… În 1973, la 23 de ani, am avut șapte tentative zile, fiindcă am afișat poezii critice la gazeta de perete, de sinucidere și șapte salvatori (cifra 7 e obsedantă), am fost mutat disciplinar de la casa părintească la in- considerându-mă un ratat incurabil. Natural însă, în ternatul liceului, urmărit îndeaproape); la 21 de ani sunt această perioadă de boemă am scris (de altfel, la ce- transferat de la Combinatul Minier Bălan (unde eram naclul pe care-l conduceam la București trebuia să vin angajat miner în subteran), la Miercurea Ciuc, șef al la toate ședințele lui cu texte obligatoriu originale-ine- secției scrisori și corector la ziarul Informația Harghitei dite, asemenea tuturor membrilor lui; citeam toți, (alungat pentru articole care deranjau în noiembrie ședințele se prelungeau la nesfârșit), dar nu-mi găseam 1971); la 27 de ani, debut editorial cu un ciclu de poeme un timbru al meu. După eșuarea ultimei tentative de si- într-un „Caiet al debutanților – 1977” apărut la Editura nucidere (cu Verde de Paris, dus tocmai la Năsăud de Albatros în 1978… Etc. un poet cenaclist), în decembrie 1973 m-am retras la casa părintească, la Adjud, pregătit moral să o iau de Perioada 1976-1989-Revoluție. „Așezat” la Focșani la capăt cu pregătirile pentru facultate (filozofie), să-i fac (ins neînsemnat), 15 ani de creație. pe plac tatălui meu. Curios, la 24 de ani, din senin, am Căsătoria și nașterea unui fiu la Focșani m-au definitivat și dactilografiat primul meu volum de versuri schimbat radical, am uitat de boemă și am intrat în – cu banii luați pe casa moștenită de la mama mea, de regim strict de „om serios, cu scaun la cap”, de nerecu- pe Strada Mare din Adjud, vândută acum de tata (am noscut de vechii mei prieteni. Am strâns din dinți, aveam împărțit banii, legal, cu el), în speranța că mă voi mai totuși un copil de crescut… Am trăit de azi pe mâine de echilibra psihic, am cumpărat și o mașină de scris. când mă știu (cu mici excepții). Interesant, pentru mine Coincidență, în revista Familia, în acest an 1974, Ștefan Focșani era un oraș necunoscut. Până în 1967, când Aug. Doinaș m-a prezentat original, publicându-mi o pa- am terminat liceul, orașul Adjud (unde am și azi casa gină de poezie. Cu banii luați pe casa moștenită am stat părintească) era capitală de raion și aparținea de regiu- cu chirie la București și am frecventat cenaclurile nea Bacău (iar Focșani, capitală și el de raion, bucureștene, boema mea s-a radicalizat, atingând cote aparținea de regiunea Galați) și drumurile mele erau le- insuportabile („băutură, tutun, femei”, știți). În toamna gate numai de orașul Bacău și de interiorul regiunii anului 1974 am plecat din București la Cluj-Napoca (am Bacău… De altfel, observam în „Cartea zădărniciei” găsit gazdă în cartierul „Dâmbul Rotund”), însoțit de o (Editura Pallas, 2008) că destinul meu a tot stat pe o

PRO SAECULUM 1-2/2015 19 registrul LIS linie de graniță, la propriu și la figurat: Adjudul (unde am mărit zi de zi până la Revoluție; din cauza acestui dosar copilărit și am fost educat, nod de cale ferată și de dru- de la Securitate (mi se reproșa până și faptul că nu sunt muri europene) e și azi pe linia de graniță dintre județe, membru PCR și nici al FDUS) n-am fost primit în Uni- cum a fost și între regiuni, aici se varsă Trotușul în Siret. unea Scriitorilor, deși ar fi trebuit să fiu primit automat, Pe graniță stau și între zodii, pe 19 februarie se termină acordându-mi-se un premiu al USR (premiu care a fost Zodia Vărsător și începe Zodia Peștilor (ba chiar în 19 o pavăză în fața securiștilor, alături de următoarele cărți februarie 2015, în zodiacul chinezesc, începe Anul Ca- publicate, primite de critică laudativ; în timp ce în Vran- prei sau Oii de lemn). M-am născut în anii transformării cea eram „oaie neagră” și „ultimul om”, în țară numele regatului României în republică populară (nu degeaba meu era vehiculat printre câștigurile noii generații și nu repet că sunt un produs al comunismului) în ținuturile se putea să nu se țină cont oficial). N-o să fac aici caz orașului de munte Piatra Neamț și am copilărit în de necazurile mele cu Securitatea. În 1982, la 32 de ținuturile de câmpie ale Adjudului, apoi am fost născut ani, mi-a apărut a doua carte (cenzurată, mi-au fost eli- de o mamă și am fost crescut de altă mamă, adoptivă… minate zece poeme) – „Inima de raze”, tot la Editura Al- La nivel profesional, social și literar sunt în această batros, pe care scriam: „împotriva faraonismului în situație, de a nu fi nici cal, nici măgar, nici mare, nici general” (pe copertă, în manuscris, era fotocopiat un mic, pe post de outsider (chiar dacă titulatura de scriitor poem, cuprins în volum, în care se putea citi de la le acoperă pe toate, fiind și câștigător de premii și per- distanță: „aici, în / nimica / unde zacem în propriile dant în mod firesc). Mai nou, m-am mutat la două noastre / excremente // păcătoși, în / utopie”). Această adrese și nimeni nu mai știe unde pot fi găsit (nici eu nu carte i-a scos din minți pe securiști (din Vrancea și de știu, de fapt). la centru) – până la urmă „Inima de raze” a fost retrasă La Focșani, în cei 15 ani cât am locuit aici, mi-am din librării și scoasă de pe raftul bibliotecilor publice, scris „opera”, profitând de faptul că m-am stabilizat, pusă la „Fondul Special”. În 1985 am reușit, nesperat, repet (cu familie, masă, casă; mă rog, până la Revoluție să public la Editura Cartea Românească (lector Mircea am locuit cu chirie la bloc, la stat; întâi într-un aparta- Ciobanu) al treilea volum de versuri – „Când memoria ment în Cartierul Sud, apoi în Str. Bucegi). Din toamna va reveni” (titlul spune totul). Și tot aici, tot cu Mircea anului 1975 am intrat în serviciu permanent, nedetermi- Ciobanu (cu care am dus adevărate bătălii împotriva nat; de câte ori l-am schimbat de aici înainte am plecat cenzurării), am apărut în primăvara anului 1989 cu al prin transfer: de la pedagog școlar la Liceul 1 (până în patrulea volum de versuri, „O lume paralelă” – și acest august 1979) și la Liceul 4 din Focșani (până în august titlu spune totul, trăiam într-o lume paralelă. Deși nu 1981), la mânuitor de carte și bibliotecar la Biblioteca eram membru PCR, aveam un statut bine determinat în Județeană „” Vrancea, unde m-a prins noua generație apărută în literatura română, care, în în- Revoluția (deși am fost instalat „președinte de județ” pe tregul ei, nu prea era pe placul autorităților ceaușiste. 22 decembrie 1989, în cartea de muncă sunt trecut În 13 octombrie 1989 am semnat, alături de câțiva scrii- numai de la 1 ianuarie 1990 la CPUN-CFSN). În fiecare tori optzeciști și de Doina Cornea, Apelul împotriva rea- an am definitivat (dactilografiat) volume de versuri pe legerii lui N. Ceaușescu la al XIV-lea Congres al PCR. care le-am trimis la concursuri de debut editorial, fără Din acea zi am avut domiciliu obligatoriu și am fost niciun rezultat ani la rând (stilul meu de a scrie, care anunțat că nu mai am loc de muncă (dar eu am conti- avea să se numească „optzecist”, poezie a realului co- nuat să vin la Biblioteca Județeană, cerându-le o hârtie tidian, a trebuit să aștepte aproximativ șase ani să în acest sens, cu motivație; nu mi-au dat). În noiembrie poată fi acceptat de jurii). În „Caietul debutanților – trebuia să fiu aruncat din trenul rapid (după ce mi se în- 1977”, apărut la Editura Albatros în 1978, am fost pu- scena un furt) cu care voiam să merg la București, să blicat cu un ciclu de patru poeme – și m-am bucurat semnez un nou protest anticeaușist, inițiat de Stelian cum nu m-am mai bucurat la nicio carte a mea. Am apă- Tănase, dar maiorul de Securitate (care răspundea de rut apoi cu alt ciclu (de data asta cu zece poeme) în alt cultură) Teodor Ghețu nu m-a lăsat să urc în tren. Ar fi „Caiet al debutanților” – 1978, la aceeași Editură Alba- trebuit să fiu oricum lichidat fizic (eram pe o listă tros, în 1979. În 1980, la 30 de ani, juriul de la Editura națională a „disidenților-opozanților” ), mi-a spus la Albatros dominat de Laurențiu Ulici mi-a premiat volu- Revoluție șeful Securității Vrancea, pe care-l arestasem mul de versuri „La fanion”, care avea să aibă un impact (m-a asigurat că datorită lui mai eram în viață – și să țin nesperat (a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, pe atunci cont). În 5 decembrie 1989 am avut parte de un proces de mare autoritate; e cartea care a intrat în „canon”, în public instrumentat de Securitate și de Cultura vrân- dicționarul de opere ale literaturii române; în același ceană (condusă de Georgeta Carcadia) și de Cenaclul mare dicționar a intrat și „Inima de raze”, apropo). În Uniunii Scriitorilor (condus de Florin Muscalu) la care 1981 mi se deschide dosarul de urmărire informativă mi s-a cerut să mă dezic de semnătura pe Apelul operativă la Securitate – în acest an Virgil Ierunca a citit anticeaușist, aberant (în noiembrie Ceaușescu fusese la Radio Europa Liberă un poem al meu dedicat… fa- reales); și fiindcă n-am făcut-o, s-a hotărât să-mi pierd raonului nostru. Securiștii vrânceni, în frunte cu un ofițer locul de muncă și să fiu trimis la mină! Șansa mea a fost violent, „Prodan”, care m-a bruscat (a fost avansat mai că a izbucnit, cu totul neașteptat, în decembrie, apoi la București), m-au anchetat o zi întreagă (fără apă Revoluția… În 1984, convins că n-o să mai reușesc să și fără voie să merg la toaletă), după ce m-au luat pe public versuri, după ce mi-a fost interzis volumul „Inima sus de pe stradă, că la cine mă refer în poem și cum de raze”, am definitivat-dactilografiat un roman, intitulat am trimis acest poem la Paris; iar eu nici nu știam des- „Grijania”, n-am reușit să-l public, cenzura și-a făcut da- pre ce e vorba (nu ascultasem emisiunea lui Virgil Ie- toria (și dosarul meu de la Securitate), a apărut după runca). Poemul citit, intitulat „Lanțul”, era publicat în Revoluție, când mi-am amintit de el că-l am în sertar, în revista Viața Românească, atunci apărută… Am fost ur- 1999. În 1986 am definitivat-dactilografiat „Romanul-

20 PRO SAECULUM 1-2/2015 registrul LIS basm (Trup și Suflet)”, la fel, n-am reușit să-l public Grupul de la Durău, după ce am fondat Caietele de la până la Revoluție, a apărut în 2002, cerut tot de un edi- Durău, din aceleași motive de incompatibilitate, desco- tor optzecist care se respectă. Mai mult decât atât, perită în timp). Mi-am scris cărțile și mi-am văzut de multe dintre cărțile mele publicate după Revoluție au drum, până azi am publicat 14 volume de versuri (și fost scrise în mare parte înainte de Revoluție. Pentru două antologii), cinci romane, o carte de teatru și trei mine Revoluția n-a tras o linie despărțitoare la masa de cărți de jurnal-memorialistică-eseuri-publicistică. Am pri- scris. mit premiile care contează (ale Uniunii Scriitorilor, ale Perioada de după Revoluție. Schimbare spectacu- ASPRO; al Academiei), slavă cerului. Poate fi consul- loasă de destin la Revoluție (și schimbare neașteptată tată fișa-mi biobibliografică, în dreptul cărților mele de domiciliu stabil, mă mut de la Focșani la București) fiind puse în paranteză premiile primite. S-a adunat din 22 decembrie 1989 – până azi. în timp o carte de cronici la adresa cărților mele (îndeo- Nu mi-am dorit niciodată să fiu șef, îmi cunosc lungul sebi cronici favorabile, de top). Puteau foarte bine să nasului. În mod incredibil, destinul m-a pus „președinte lipsească, odată ce n-am un critic literar care să mă de județ” la Revoluție, în Vrancea, la Focșani și trei luni susțină până în pânzele albe și nicio editură care să-mi mai apoi, redactor-șef la un nou săptămânal al Uniunii cumpere drepturile de autor (un asemenea critic și o Scriitorilor, Contrapunct, la București (fusesem ales în asemenea editură pot suplini lipsa unui agent literar în lipsă redactor-șef; pe când eram și director al unei noi România). Nu sunt un scriitor de succes. Asupra mea publicații de cultură în Vrancea, fondată de mine în 15 planează, perfid, în continuare îndoielile dacă sunt atât ianuarie 1990, Revista V, și eram și președinte al Ligii de mare cum cred unii. În general sunt trecut între „mai Scriitorilor din Vrancea). Le-am abandonat pe toate mulții” lideri ai generației optzeciste – sunt supraeva- după trei luni, în Vrancea, sau după maximum un an, la luat? Sunt considerat în primul rând poet. Nu mai pun București… Nu-mi plac funcțiile înalte, nu suport să fiu la socoteală că degeaba am explodat în publicistică și la putere, să dau ordin, să depind de sistemul corupt în eseistică după Revoluție (am avut și am rubrici peste toate planurile (politic, economic, social, cultural). Prefer rubrici în ziare și reviste literare; unele publicații la care de când mă știu să stau în banca mea, liber, fără am colaborat zilnic, săptămânal sau lunar au dispărut obligații. Aș fi putut să mă perpetuez în „structurile sta- în timp), n-am reușit „să rup gura” cititorilor. Am publicat tului” până azi, dacă rămâneam în fruntea județului 14 ani, de exemplu, chiar și zilnic, articole în ziarul lui (eram și membru în Parlamentul Provizoriu și eram che- Ion Rațiu, Cotidianul (un ziar experimental, de tip occi- mat la ședințele Guvernului) și candidam pe listele FSN, dental), s-a uitat – ba chiar am fost înlăturat dintre co- unde eram pus pe primul loc, la primele alegeri libere, laboratorii angajați atunci când ziarul a fost vândut (e pe 20 mai 1990. Am preferat, atunci când FSN s-a adevărat, s-a ales praful de el mai apoi, n-am ce să re- transformat în partid, să plec, în martie 1990, la Uni- gret; așa cum s-a ales praful și de revista Contrapunct, unea Scriitorilor. N-am acceptat să primesc nici măcar nu mai departe, după ce am plecat din redacție). Nu- certificatul de revoluționar (transformat într-un act poli- mele meu nu lipsește din dicționare, enciclopedii, ma- tic), cu toate avantajele lui materiale. De la revista Con- nuale pentru liceu și cursuri universitare, sau din istoriile trapunct am demisionat în ianuarie 1991 (nu mi s-a literare „reprezentative” (nici din aceea a lui N. Mano- aprobat însă demisia), în luna mai 1991 am fost trans- lescu, cel care mereu mă amendează), stau alături de ferat la revista Viața Românească, redactor principal, vrâncenii Duiliu Zamfirescu și Emil Botta, dar nu simt că unde sunt și azi (culmea, am fost numit și redactor-șef sunt simpatizat. N-am niciun fel de cotă la pariurile lite- adjunct ani la rând la această revistă de tradiție, tot rare sau jurnalistice (norocul meu că nu există aseme- peste voința mea, pe când revista aparținea financiar, nea pariuri), nu știu dacă e bine sau rău. Mă mir că salvată de la faliment, de Redacția Publicațiilor pentru supraviețuiesc, încă, la vârful unor ierarhii literare. În Străinătate, un departament guvernamental; până ce anii 2000, în așteptarea apocalipsei, la 50 de ani, am am fost demis din funcție, abuziv, de Nicolae Manolescu reintrat în ciclul obsesiei pentru sinucidere (obsesie în 2005 fiindcă l-am publicat pe Paul Goma cu pagini care a durat șapte ani; mă mir că n-am intrat în spitalul incomode de jurnal; am rămas însă în redacție, „muritor de nebuni; cu atât mai mult cu cât, din 1997, s-a deschis de rând”, din 2011 cu salariu minim pe economie; pro- imediat sub apartamentul în care locuiam o cârciumă babil că destinul s-a răzbunat pe mine înainte de a mă cu muzică non-stop și mirosuri infecte de la bucătărie; pensiona, taman la bătrânețe, când îmi imaginam că cârciuma ilegală e și azi acolo, din cauza ei m-am mă voi liniști sufletește și voi avea din ce să trăiesc; de mutat)… Acum, la 65 de ani, nu mai aștept nimic, vă reținut, un an am fost angajatul Ministerului de Externe, dați seama. Anul ăsta, de 15 ianuarie 2015, m-am „referent relații”). învățat minte și cu Premiul Național „Mihai Eminescu” Din martie 1990 (la 40 de ani) am lucrat în redacții (pe care credeam că merită să-l ai în biobibliografie; nu ale Uniunii Scriitorilor, am cunoscut îndeaproape viața merită, e controversat) – eu n-am prieteni în juriu. Nu literară. La Contrapunct am descoperit, între colegi de mă interesează „ieșirea în străinătate” (câtă vreme în generație, ce înseamnă să ai un caracter public discu- propria-mi țară sunt un necunoscut pentru marele pu- tabil (și să fii un dușman ascuns). Las la o parte faptul blic), mi s-a tradus poezie în toate limbile de circulație, că nu m-am adaptat la spiritul de gașcă, gregar, specific și ce dacă? Am de gând să mă retrag din lumea literară, majorității scriitorilor (n-o spun cu tentă peiorativă). Mă să mă izolez total. Mi-a mai rămas să fac o cerere pri- simt bine în lumea scriitorilor, dar numai dacă stau de- marilor din București (primind Ordinul Meritul Cultural oparte, dacă nu mă alătur nimănui – să fiu sigur că nu în gradul de Ofiţer, categoria A „Literatură”, acordat de dezamăgesc și că nu voi fi dezamăgit de cei pe care-i Preşedintele României în 2004, la propunerea USR şi cunosc îndeaproape. Am rămas un singuratic (în anul a ministrului Culturii) și din Adjud (unde sunt Cetățean 2000 m-am desprins de altă comunitate de scriitori, de Onoare din 2001), să-mi dea și mie un loc de veci

PRO SAECULUM 1-2/2015 21 registrul LIS (inclus în aceste distincții), nu știu de ce o tot amân. În „Argeş”; Premiul Festivalului-concurs Internaţional de rest, Dumnezeu cu mila, dacă mă vor mai ține „baie- Poezie „Avangarda XXII”, Bacău (Ediţia a VII-a, 2007). rele”, mintea, sufletul și inima – voi mai citi și voi mai Craterul Platon (Editura Vinea, 2008) – Premiul pentru scrie… Poezie al Revistei „Observator cultural” (Ediţia a III-a, 2009), volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor. (Editura Cartea Românească, 2010), Anexă. Liviu Ioan Stoiciu (fragment din Fișa biobiblio- Pe prag / Vale-Deal volum nominalizat la Premiile Radio România Cultural şi la grafică) A primit premii ale unor „festivaluri internaţionale de poe- Premiile Revistei „Observator cultural”. zie” (Cluj, , Deva, Iaşi, Bacău, Galați) şi ale unor re- Lanțul, antologie de versuri de autor (Editura Tipo Mol- viste literare, pentru poezie („Observator cultural”, „Poesis”, dova, Iași, 2012, colecția Opera Omnia. Poezie contempo- „Cuvântul”, „Ateneu”, „Antares”, „Argeş”, „Mișcarea literară”) rană). sau pentru publicistică („Convorbiri literare”). I s-a decernat Substanțe interzise (Editura Tracus Arte, București, marele premiu al Congresului Naţional de Poezie (la prima lui 2012, Colecția Neo), Premiul Cartea de Poezie a anului 2012 ediţie, în 2004, la Botoşani). A primit Marele Premiu „Virgil Ma- (acordat pe 15 ianuarie 2013 la ICR, la Gala Scriitorilor Tineri, zilescu” (în 31 mai 2013, pentru întreaga operă poetică, la Co- ediția a III-a, președinte de juriu Eugen Simion); Premiul pen- rabia, Olt). tru Poezie al revistei „Mișcarea literară” (Bistrița, 27 februarie A fost selectat cu poeme în mai multe antologii reprezen- 2013, președinte de juriu Alex Goldiș); Volum nominalizat la tative (în volume), în țară. Premiile USR; („Premiul Național pentru Poezie Mircea Ivă- Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990 (la nescu”, Sibiu, 13 iulie 2013, președinte de juriu Al. Cistelecan; Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti – Secţia Poezie, azi Filiala premiu recuzat de Liviu Ioan Stoiciu) „Premiul Național pentru USR București Poezie), membru în Consiliul USR (până în Poezie” (Târgu Jiu, în cadrul Atelierului Național de Poezie octombrie 2013). A fost scriptic și membru al Asociației Scrii- „Serile la Brădiceni”, 8 septembrie 2013, președinte de juriu torilor Profesioniști din România (ASPRO). A primit Ordinul Gh. Grigurcu); Premiul de excelență al Festivalului de poezie Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A „Literatură”. A „Emil Botta” (Adjud, 15 septembrie 2013); Premiul Balcanica fost nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Emi- pentru Poezie la Festivalul Poeților din Balcani, la 27 septem- nescu” – Opera Omnia la 15 ianuarie 2014 și 2015 brie 2014, Brăila (președinte de juriu Daniel Cristea Enache). (președinte de juriu N. Manolescu). Născut în România / Born in (Editura MTTLC.ro, București, 2014), antologie de poeme traduse în A publicat volumele de versuri (pentru care a primit pre- mii literare, selectiv): engleză de Leah Fritz și Ioana Bușe, colecția Contemporary Literature Press, Universitatea București La fanion (Editura Albatros, 1980) – Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. (În 2015 a apărut ediția a (http://editura.mttlc.ro/carti/Liviu%20Ioan%20Stoiciu.%20CLP. doua, la Editura Rafet, cu adăugarea ciclurilor poemelor apă- pdf), 101 p. rute la Editura Albatros în „Caietul debutanților –1977” și „Ca- ietul debutanților – 1978”.) A apărut într-o „antologie de grup” (cu 40 de poeme) ală- turi de Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan şi Ioan Inima de raze (Albatros, 1982). Es. Pop, intitulată (Editura Paralela 45, Când memoria va reveni (Editura Cartea Românească, Băutorii de absint 1985). 2007, Colecţia „Biblioteca Românească”). O lume paralelă (Cartea Românească, 1989). : Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991) – Premiul pen- A publicat volumele de memorialistică / publicistică tru Poezie al Uniunii Scriitorilor. Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piaţa Universi- – Editura Humanitas, 1992. Singurătatea colectivă (Editura Eminescu, 1996) – Pre- tăţii, Bucureşti) miul „Mihai Eminescu” al Academiei României; Premiul pentru Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – Editura Paralela 45, 2002, volum nominalizat la Premiile (ASPRO); Premiul „Poesis” („Cea mai bună carte a anului Uniunii Scriitorilor şi Premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucu- 1996”); Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. reşti. Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997) – Marele Pre- Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu miu al ASPRO; Marele Premiu al Festivalului Internaţional de & „Inspiraţii” de început) – Editura Pallas, 2008. Poezie, Ediţia I, Oradea; Premiul pentru Poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei „Cuvântul”. A publicat romanele: (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Post-ospicii (Editura Axa, Seria „La Steaua – Poeţi opt- Femeia ascunsă zecişti”, 1997) – Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Editura Cartea Românească, 1997, Colecţia „Biblioteca Bu- din Bucureşti; Premiul Festivalului Internaţional de Literatură cureşti”) – Marele Premiu „Alexandru Vlahuţă” al Salonului li- Româno-Canadian, Ediţia a III-a, Iaşi, 1999. terar Dragosloveni, Vrancea. (Editura Paralela 45, 1999), volum nominalizat la Poemul animal (Editura Călăuza, 2000, colecţia „Poeţi Grijania români contemporani”) – Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Premiile Uniunii Scriitorilor, ASPRO şi Asociaţiei Scriitorilor din Scriitorilor din Bucureşti (volum nominalizat la Premiile Uniunii Bucureşti – Premiul Naţional de Proză „Ion Creangă” (Humu- Scriitorilor şi ASPRO); Premiul pentru Poezie al Festivalului leşti, Neamţ). Internaţional de Poezie „Lucian Blaga” (Cluj); Premiul „Poesis” Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi), Editura Cronica, („Cea mai bună carte de poezie a anului 2000”); Premiul pen- 2001. tru poezie al Festivalului Internaţional de Poezie (Ediţia a II- a, Romanul-basm (Trup şi Suflet), Editura Dacia, 2002. 2001, Deva). Vrăjmaș, Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd, 2014. La plecare (Editura Vinea, 2003). : Cantonul 248, antologie de versuri de autor (Editura A publicat volumul de teatru Vinea, colecţia „Scriitori Români Contemporani – Ediţii Defi- Teatrul uitat, Editura Muzeul Literaturii Române, 2005 – nitive”, 2005) – Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru teatru al Zilelor Culturale „Poesis”, 2007. pam-param-pam (adjudu vechi), Editura Muzeul Litera- turii Române, 2006 – Premiul pentru Literatură al Revistei

22 PRO SAECULUM 1-2/2015 rondul de noapte

George Bălăiţă

GLUMA

Descriu o întâmplare trăită de mine în urmă cu vreo au şi ajuns pe trotuarul opus. Cel cu sacoşa scoate un cinci luştri, toamna, într-o sâmbătă, înainte de prânz. gogoşar şi îl aruncă peste maşinile în viteză. Apuc să-i Am scris-o chiar atunci, direct, cum mi-a ieşit din minte, mai văd cum se aruncă tustrei într-un Ford vechi parcat fără precauţii de stil, fără niciunul din trucurile meseriei, acolo, pornesc în trombă. altfel strict necesare. Urc la noi acasă. Mă baricadez în odaia mea, între Tocmai făcusem piaţa. În familia noastră, sfârşitul de marile ziduri de cărţi. Din bucătărie vine un foarte plăcut săptămână este încă din tinereţe un soi de plăcere neş- miros de gogoşari copţi. Nu cumva am apăsat prea tare tirbită. Domestica mea este rezerva de energie care îmi pedala? Furaţi, mă? Nu, glumim! Merită comentat acest înlesneşte o cale de acces spre imaginar. remember caraghios? Nişte derbedei şi un domn în vâr- Ca de obicei, parchez maşina pe trotuar, în faţa stă nimerit în arena circului, unde o face pe clovnul, dar casei. Între altele, scot din portbagaj un sac cu gogoşari. nimeni nu râde? Îl reazem de zidul cenuşiu, la un pas de roata maşinii. Propun un final imaginar. Intru pe jumătate în portbagaj, unde mai sunt cartofi, Am ajuns împreună cu cei trei la tribunal. Judecăto- mere, varză, struguri, pâine, mălai, nuci. Toamnă de rul e un bărbat între două vârste, sobru, grav, s-ar putea modă veche! Pe lângă mine se strecoară trei inşi. Îi văd spune, dacă pui la socoteală cuta dintre sprâncene şi o clipă, pieziş, de sub capota ridicată. Îmi dau seama maxilarul ferm, tăios. Reputaţie neîndoielnică. Mai de că se întâmplă ceva, simt, dar îmi văd de ale mele. Văd mult, la început, procuror. Va fi, nu încape îndoială, nu capul unei chei franceze, naiba ştie cum mascată în lă- peste mult timp, un avocat de succes. Îmbrăcat într-o caşul roţii de rezervă, crezusem că s-a pierdut. Cum de robă neagră, cu jabou mov şi perucă argintată. Secon- se pitise acolo, când şi de ce o vedeam tocmai acum? dat de două doamne, aceleaşi robe, dar, în loc de pe- Taina lucrurilor neînsufleţite. Prin anii ’60, o temă literară rucă argintie, şepci de golf negre, marile cozoroace la modă. Iar cheia franceză, înţepenită parcă în locul jghebuite, mov. Doamna din stânga judecătorului sea- acela. mănă izbitor cu Anjelica Huston. Completul ascultă păr- Instinctiv, îmi scot brusc capul din portbagaj. Câţiva ţile, acuzarea, apărarea, martorii etc. Apoi curtea se paşi mai încolo, cei trei râd pe înfundate. Se mişcă retrage pentru meditaţie şi chibzuială. Revine doar ju- încet, legănat. Cel mai vârstnic să tot aibă patruzeci de decătorul. Mult mai relaxat. E sigur că a luat cea mai în- ani. Ceilalţi doi, mai tineri, unul spre treizeci, celălalt ţeleaptă decizie. Într-adevăr. Cei trei sunt oameni abia vreo douăzeci. Curat îmbrăcaţi, frumos tunşi, unul onorabili. Mahalagii cu loc de muncă stabil, familii res- duce sub braţ un fel de mapă neagră, celălalt cară o sa- pectate în cartier, vecinii confirmă unanim. Ăl de e mai coşă mare de pânză roşcată, grea, borţoasă. Mă uit la copt a lucrat trei ani în Italia şi Spania, a strâns un mic sacul meu cu gogoşari. Fusese plin ochi. Nu mai este. capital şi vrea să pornească o afacere. Junele şade cu Golit pe jumătate. Cei trei mai fac un pas şi se opresc. părinţii „pă Colintina”, casă bătrânească, şase odăi- Întorc capetele spre mine. Unul îmi arată pumnul strâns vagon, grădină de zarzavat, pomi fructiferi, ciupercărie în jurul degetului mare scos printre arătător şi mijlociu. rentabilă în beciul adânc de sub bucătăria de vară. Râd toţi în hohote. Cel mic scuipă artistic printre dinţii Aşadar, domnule judecător, aceşti cetăţeni cumse- strânşi. Cum, când au reuşit să ia ce au luat? Jumătate cade au furat sau n-au furat? Judele zâmbeşte paternal: din sacul cu gogoşari. De sub nasul meu. Strig pros- sigur că nu! Au glumit. teşte la ei: măăă, furaţi? Răspunde ăla cu sacoşa: am Vă mulţumesc, spun la rândul meu. Zâmbitor fac glumit. Râsul lor creşte în cascadă. câ ţiva paşi până la masa judecătorului. Mă opresc în Uit disproporţiile, caraghioslâcul, teama de penibil. faţa lui. Prietenos, el se apleacă spre mine. Eu îi ard o Văd roşu, mă reped spre ei. Ei o rup la fugă. Dar nu ori- pereche dublă de palme. Îşi duce mâna la gură, umblă cum. Se scălâmbăie, scot limba, înjură. Unul ridică un pe acolo cu două degete şi scoate un dinte cu rădăcina picior, îşi apleacă trunchiul înainte şi trage un vânt. Altul lungă, ascuţită, sângerie. Îl priveşte mut, pare curios. se întoarce din fugă spre mine şi face cel mai obscen Peruca argintie i-a alunecat şmechereşte pe o sprân- gest pentru un bărbat, un fel de împrumut de la ţigăncile ceană. Întreaga asistenţă îngheaţă. Nici musca nu se care îşi ridică poalele în cap. Câţiva trecători râd şi ei mai aude. Cu mâna la falcă, judecătorul întreabă, pare din mers, nu se opresc, se duc în treaba lor. În buricul mai degrabă mirat decât indignat: Ce-aţi făcut?! târgului, la Bucureşti. Între timp, cei trei au năvălit pe Nimic, spun eu. Am glumit! carosabil, printre maşini, claxoane, înjurături, huiduieli,

PRO SAECULUM 1-2/2015 23 memoria istoriei

Acad. Alexandru Zub

UN AŞEZĂMÂNT ISTORICO-MEMORIAL DE AMPLITUDINE EUROPEANĂ*

Am avut uneori mereu de stima breslei. În opinia istoricului St. Courtois, ocazia să mă refer faimos îndeosebi ca editor al sintezei Cartea neagră a la inspirata şi teme- comunismului, „Memorialul de la Sighet ar trebui luat ca rara instituţie Memo- model” şi pentru alte ţări din arealul dominat, după răz- rial Sighet, creată boi, de sovietici2. sub egida Fundaţiei Sensul prospectiv al proiectului, iniţiat de Ana Blan- Academia Civică şi diana în luna ianuarie 1993 şi adoptat de Fundaţia Aca- cu sprijinul unor or- demia Civică la 21 aprilie 1994, era descris astfel de ganisme europene. iniţiatoarea însăşi, rămasă de atunci, alături de Romu- S-a publicat în acest lus Rusan, inima acelei creaţii istorico-memoriale. „Me- sens şi un volum moria – citim în acea prezentare – trebuie să fie un sintetic, la aniversa- drum nu numai spre trecut, ci şi spre viitor. Muzeul de rea bidecenială, cu la Sighet va fi muzeul tuturor închisorilor româneşti de un succint comenta- după război şi chiar al mentalităţilor, în care ecoul terorii riu al semnatarului mai persistă încă. Cu durere, raţiune şi speranţă, com- de faţă1. Dacă revin parându-ne în spaţiu cu cei din jurul nostru, compa- acum, la fel de expeditiv, este fiindcă între timp instituţia rându-ne în timp cu noi înşine din trecut şi din viitor. în cauză, condusă de Ana Blandiana (preşedinte) şi Ro- Memorialul de la Sighet va strânge, va prezenta şi va mulus Rusan (director), pe seama unor colegi mai tineri analiza dovezile memoriei noastre colective, transfor- (Ioana Boca ş.a.), a făcut să apară noi publicaţii pe mându-le în istorie. Pentru că, în fond, ce este scrierea teme afine, iar un dialog între Ana Blandiana şi istoricul istoriei dacă nu exorcizare a demonilor trecutului pentru Dennis Deletant, la Ateneul Român, a produs recent un a-i împiedica să pătrundă în viitor?” (Ana Blandiana, semnificativ ecou în lume. 1994). Este ceea ce s-a realizat efectiv la Sighet, acolo Fundaţia Academia Civică se află la originea acestui unde închisoarea de tristă amintire a ajuns o „deschi- aşezământ multifuncţional, care s-a bucurat de înalte soare”, muzeul a fost dublat de un fecund centru de is- aprecieri, între care V. Bukovski, St. Courtois, J. Gauck, torie recentă, de reuniuni ştiinţifice de profil şi chiar de V. Havel, A. Michnick se cuvin amintiţi în primul rând, o „şcoală a memoriei”, menită a pregăti noile generaţii dat fiind rolul lor eminent în procesul decomunizării eu- pentru asumarea sinceră a trecutului, condiţie sine qua ropene. „Sighetul este o deschisoare prin care istoria non pentru o mai bună întemeiere a viitorului nostru. unei jumătăţi de Europă se eliberează şi îţi face loc spre Palmaresul publicistic al Fundaţiei se vădeşte cu libertatea adevărului”, nota în acest sens un prieten sta- totul impresionant, sub unghiul temelor asumate, ca şi tornic al Memorialului, publicistul norvegian Jardar al calităţii demersurilor, conturând o arie vastă de „inte- Seim, ale cărui iniţiative în acest domeniu s-au bucurat rese” istorico-memoriale. Ansamblul lor a fost sistema- tizat, la răstimpuri, bibliografic, de Romulus Rusan şi *La 13 martie, Romulus Rusan calcă pragul unei vârste colaboratorii săi, ultima prezentare având şi un rost ani- 3 frumoase, prilej de a-i face cuvenitele urări şi de a prezenta – versativ . Unele mai noi, dar nu mai puţin relevante, în semn de omagiu – instituţia care, mai mult decât orice altă s-au adăugat între timp, spre exemplu culegerea tema- realizare a sa, îl va reprezenta, peste ani, cu cinste. Memo- tică Spirit printre gratii: Memorialul românesc de la Si- rialul de la Sighet, întemeiat împreună cu Ana Blandiana, a ghet, îngrijită de K. Kilzer şi H. Müller-Enbergs (2014), fost nominalizat de Consiliul Europei printre primele trei locuri şi impresionanta mărturie a medicului Miltiade Ionescu, de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Detenţie totală, editată de Romulus Rusan ş.a., o reali- 4 Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. zare de vârf în acest domeniu al cazuisticii fără istov .

24 PRO SAECULUM 1-2/2015 memoria istoriei Prefaţa la volum se încheie cu o memorabilă reflec- în frunte cu dr. Ioana Boca şi coordonată generos de ţie asupra modelului forjat acolo, în cea mai aspră re- artizanii providenţiali ai aşezământului, Ana Blandiana cluziune: „Pedagogia existenţială a unui om înlănţuit şi Romulus Rusan8. poate părea inutilă şi utopică, dacă ea n-ar avea ca re- zultat conturarea unui model. Un model anume tot atât de rar ca porumbeii de pe corabia lui Noe în timpul di- luviului. Şi totuşi atât de necesar azi, ca exemplu ideal într-o lume în care călăii îşi sfidează victimele, iar amo- ralitatea naşte monştri cu acte în regulă”5. Sentinţă dra- matică, tulburătoare, rostită la un sfert de secol după evenimentele acelui miraculos Decembrie ’89, în care oameni de felul lui Miltiade Ionescu, „doctorul fără ar- ginţi”, au sperat mai mult decât îngăduia realitatea lu- crurilor. Formele de rezistenţă în recluziune comportă o mare diversitate, fiecare manifestându-se după firea sa şi după temperamentul său. A contat imens acea „zes- tre genetică” pe care au avut-o supravieţuitorii atenţi la fondul biopsihic al oricui ajungea după gratii6. Un medic, silit să îndure ani grei de temniţă şi lagăr, definea astfel, în loc de concluzii, acest ansamblu monstruos: „Comu- nismul a fost cel mai vast capitol de patologie socială înregistrat de istorie, fundamentat pe o imensă fraudă. Patologie premeditată, minuţios construită, instalată şi dezvoltată sistematic şi progresiv, evoluând între alie- narea generală ce dăinuie şi după pretinsa dispariţie a sistemului. S-a practicat zeci de ani, cu obstinaţie, ul- Note tragierea permanentă a normalităţii prin agresarea fi- 1. Alexandru rescului naturii umane, sfârşind prin lansarea Zub, O instituţie 7 monstruozităţii numite «omul nou»” . Nu se poate închi- pentru Româ- pui o definiţie mai exactă şi mai dramatică a sistemului nia: Memorial pe care a trebuit să-l suportăm (unii şi să-l înfrunte) de- Sighet, în Con- cenii de-a rândul. vorbiri literare, N-ar fi exclus ca în timp, la Memorial Sighet, intere- CXLVII,4 (208), sul public să scadă în raport cu dimensiunea muzeis- apr.2013, tică, sporind semnificativ interesul pentru cercetările p. 47-49. 2. Fundaţia întreprinse sub aceeaşi egidă, de la banca de date şi Academia Ci- studiile punctuale, cazuistice, la sintezele întocmite în vică, Memoria- orice clipă. Momentan şi din fericire, echilibrul între lul Victimelor aceste dimensiuni e asigurat de o bună echipă de tineri, Comunismului şi al Rezistenţei. Ghid al Muzeului, Bucureşti, 2014, pliant. 3. (Romulus Rusan), Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Introducere şi ghid, Sighet, 1993-2013, FAC, 2013 (cu o reeditare în 2014). 4. Miltiade Ionescu, Detenţie totală, coordonare şi prefaţă de Romulus Rusan, FAC, 2014. 5. Romulus Rusan, Prefaţă la Miltiade Ionescu, op. cit., p. 14. 6. Miltiade Ionescu, op. cit., p. 180. 7. Ibidem, p. 180-181. 8. Vezi, pentru unele consideraţii ad-hoc, Alexandru Zub, Ana Blandiana în spaţiul memorial. Note ego-istorice, în Con- vorbiri literare, CXLVIII, 5 (221), mai 2014, p. 46-49; O institu- ţie pentru România: Memorialul Sighet, în Convorbiri literare, CXLVII, 4, apr. 2013, p. 47-49; Romulus Rusan – ipostază is- toriografică, în Scriptor, I, 1-2, ian.-feb. 2015, p. 55-57.

PRO SAECULUM 1-2/2015 25 confesiuni

Romulus Rusan

„DACĂ NU-S ÎNTÂMPLĂRI, NU-S AMINTIRI” trei întâmplări care mi-au modificat viața

I să înființeze facultatea de Mecanică la Cluj, în orașul rămas chiar după retrocedarea Ardealului de Nord, pe Prima întâmplare de care cred că a depins bună linie de partid și administrativă, sub conducere predo- parte din viața mea: împlinisem 13 ani, tata fusese „epu- minant minoritară. După eliberarea tatei (și tot „în spiritul rat” (adică dat afară din serviciu) și într-o dimineață Genevei”), rectorul avea de gând să mă păstreze la ca- ne-am trezit fără el. Mama – nedormită, cu ochii plânși tedra lui. Dar tot atunci avea să apară la Cluj un săptă- – ne-a spus că la ora 2 noaptea l-au ridicat. I-au spus mânal de limba română, Tribuna, care avea nevoie să nu-și ia haine groase (toată lumea știa ce înseamnă urgentă de redactori. Lucian Blaga era interzis, mulți o „ridicare”). „Va răspunde la o verificare și se va în- dintre foștii lui studenți erau arestați sau interziși, Ion toarce”, i-au spus agenții. „Verificarea” a durat 8 ani. Agîrbiceanu abia fusese reabilitat, iar pe noi, câțiva ti- Câțiva ani n-am știut nimic de el, credeam că e mort neri, ne-au angajat fiind încă studenți. Spre dezamăgi- sau dus în Siberia. Apoi a scris o carte poștală spunând rea profesorilor de la Mecanică, ultimele două semestre că e bine, sănătos, și că are voie să primească un pa- și examenul de stat le-am făcut în paralel cu redacția, chet cu haine și alimente. Mama, care ne avea în grijă părăsind practic ingineria. Dar la Tribuna (fiind singur pe mine și pe sora mea mai mică, vindea lucruri din printre literații care fugiseră de matematică, de fizică și casă ca să poată să facă pachetele tatei. Dar, uneori, de chimie, și care se duceau la doctor doar ca pacienți) după câteva luni, pachetele se înapoiau și iarăși cre- am devenit titularul paginilor de Știință. Acolo mi-am deam că e mort. Așa au trecut cei opt ani de arest, fără făcut ucenicia de intervievator al marilor medici clujeni mandat și proces, până când securitatea a introdus în (Hațieganu, Goia, Bologa, Benetato, Fodor), de reporter codul penal un articol secret (193/I = „activitate contra prin fabricile unde lucrau foștii mei colegi sau pe clasei muncitoare”) și l-au condamnat retroactiv la pe- șantierele unde ajunseseră conductele de gaz ale tată- deapsa pe care deja o ispășise. Avusese loc Convenția lui meu. Și în același timp, pe calea aceasta întorto- de la Geneva, fără respectarea căreia Republica Popu- cheată, reușeam să mă reapropiu de visul, interzis până lară Română nu era admisă în ONU. Tata – absolvent atunci, de scriitor. de Drept – a lucrat apoi, aproape până la sfârșitul vieții, La Tribuna ne-am cunoscut și cu viitoarea mea soție, ca pontator pe un șantier de gaz metan, fără dreptul de care debutase cu câteva poezii într-un grupaj al cena- a se întoarce în orașul unde îi rămăsese familia. clului „Iosif Vulcan” din Oradea, pentru ca, brusc, să fie Pentru mine, detenția lui a însemnat o deturnare a interzisă. Tatăl ei, preot ortodox din Oradea, ridicase o vocației (pe vremea aceea nu se vorbea de joburi sau biserică într-un cartier de ceferiști, fusese arestat, iar cariere). Aș fi vrut să fiu istoric sau literat, dar facultățile autoritățile se grăbiseră să anunțe toate revistele și „ideologice” erau interzise fiilor de „dușmani ai poporu- universitățile că sub pseudonimul Ana Blandiana se as- lui”. În primul an după bacalaureat nu mi-au primit ac- cunde fiica unui dușman al poporului. Ne-am căsătorit tele nici la Istorie, nici la Filologie, dar nici măcar la ostentativ, deși eu fusesem avertizat că-mi stric din nou „Sorbonica” (numele luat în derâdere al școlilor de 2 ani, dosarul, iar cinicul șef adjunct al Tribunei îi ceruse ca, postliceale, care produceau învățători). Am intrat în dacă mă iubește, să mă părăsească. Interdicția ei a producție, fochist de noapte la uzina Carbochim din durat patru ani, timp în care s-a angajat ca zidăriță pe Cluj, și abia apoi am fost admis la Politehnică, cu media un șantier de locuințe, unde eu îi duceam prânzul cu zece (și în liceu eram un foarte bun matematician). Rec- sufertașul, iar meșterii, niște țărani-meseriași din Săvă- torul, cunoscut al familiei, i-a promis mamei că mă va disla, erau mândri și îndatoritori că pot învăța o poetă putea ține în facultate, și chiar cu bursă, dacă nu voi co- să întindă mortarul cu mistria. borî sub nota 9 la toate examenele. Inginer vechi, me- Primită după patru ani la Filologie, Blandiana a ter- talurgist specialist în sinterizare, venise de la uzinele minat-o ca șef de promoție, dar n-a primit niciun serviciu din Cugir, cu o întreagă echipă de ingineri și tehnicieni, la Cluj. Atunci am migrat la București, unde un alt clu-

26 PRO SAECULUM 1-2/2015 confesiuni jean, Adrian Dohotaru, ne-a angajat la proaspăt apăru- cenzura (refăcută curând ca un balaur cu multe alte ca- tele reviste studențești Amfiteatru și Viața pete). Dar în paranteza aceasta de libertate mi-a apărut Studențească. Ea a redebutat și ca poetă în Contem- un best-seller: „America ogarului cenușiu”. Manuscrisul poranul lui George Ivașcu și amândoi am obținut la fusese citit superficial de fosta cenzură și la lectura cărții Viața Studențească regimul privilegiat de a ține – alter- sute de mii de români au descoperit gustul adevărului nativ – o rubrică de interviuri, într-un fel apolitică, în care spus fără ocolișuri, atât despre țara în care trăisem noi singuri ne alegeam conlocutori dintre marii intelec- amândoi cinci luni cu o bursă lunară de numai patru tuali interbelici care începuseră să fie reabilitați (unii sute de dolari, cât și despre țara noastră în care, la abia ieșiți din închisori). Ne-am simțit grozav în acea pe- distanță de nouă fusuri orare, în timp ce noi călătoream rioadă, de navetism între Clujul iubit, dar care ne res- ziua cu Greyhound-ul, „douăzeci și două de milioane de pinsese, și Bucureștiul încă neaoș și fără români dormeau și visau lei” (parafrază după „Bătrânul cartiere-dormitor, în care miticii lui Caragiale coborau și Marea”, care – totuși – îmi fusese scoasă de cen- cu tine din tramvai ca să-ți arate la al câtelea colț zură). Cartea a făcut o vâlvă la care nu mă așteptasem. găsești strada de care întrebi. Dormeam când la un Toate ziarele și revistele i-au dedicat cronici entuziaste, hotel de mâna a treia, când la Căminele Grozăvești, iar o editură din Iași a adăugat (ca să-și acopere bugetul când la casa de creație Mogoșoaia, până la care fă- de încasări) încă o sută de mii de exemplare la cele ceam o oră cu tramvaiul 6 și autobuzul 60. După 70.000 ale ediției prime, scoasă la București de Cartea aproape doi ani în care am retrăit o studenție întârziată Românească. Ulterior, am aflat că exemplare ale cărții am reușit să avem o locuință stabilă printr-un schimb erau furate în compartimente de tren, în biblioteci sau complicat, pe care l-am făcut alegându-ne, din 500 de pe plaje, iar cele împrumutate nu se mai dădeau înapoi. apartamente vizitate după mica publicitate din România Încă și azi aflu că unii români care ajung ca turiști în liberă, pe acela de pe strada Colonadelor nr. 3, etajul 7. America își aleg autobuzul și itinerariul de 16.000 kilo- metri pe care l-am parcurs noi în urmă cu 42 de ani. II Adăugându-se mutării noastre la țară, succesul cărții ne-a întors cu totul spre scris. În afară de lucrul manual A doua întâmplare a fost cutremurul din 4 martie în grădina din plantele căreia trăiam, nu făceam decât 1977. Blandiana era în spital, suferise o operație, urma să scriem și, din doi în doi ani, să publicăm câte o carte. să fie externată, iar seara aveam musafiri. Făcuse febră Din onorariul pe cărți și din cei 220 lei primiți săptămâ- și doctorul Pavel i-a spus că externarea se amână cu nal pentru rubrica din revistă reușeam să trăim decent. 24 de ore. Am contramandat vizita și, în seara fru- Cei 22 de ani trăiți în casa de paiantă de la Comana – moasă, primăvăratică, neobișnuit de liniștită, mi s-a în- cu toate necazurile și interdicțiile ținând de cenzura si- tâmplat să fiu una din miile de victime ale cutremurului nistră reinstaurată de Ceaușescu după aneantizarea de 7,1 grade Richter, desfășurat nu mai mult de un Uniunii Scriitorilor, în 1981, și după consfătuirea ideo- minut, între orele 2122 și 2123. logică de la Mangalia, în 1983 – au fost un paradis în Minutul acela, care putea să-mi pună capăt zilelor, care ne-am scris cărțile cele mai bune și am reinventat mi-a dat în realitate o nouă viață. Blocul s-a rupt la ni- ontologic – doi oameni născuți la oraș – adevărata viață velul etajului doi și toate cele 11 etaje s-au unduit și la țară. tasat între ele, ca burdufurile unui acordeon. Etajul 7, unde locuiam, a ajuns pe la nivelul etajului 3. Prins între III grinzile de beton, răstignit între cărțile bibliotecii, dar apărat de ele, riscam să fiu asfixiat cu praf de moloz. Interdicția de publicare a Blandianei, în august 1988, După cinci ore, un tânăr, Gabriel Barbu, care trecea în- ne-a scos pentru un timp din cetatea de frunze de la tâmplător, a urcat pe dealul devenit cimitir pentru trei Comana. Rubrica ei săptămânală din România liberă, sute de colocatari și, după o oră de muncă, m-a des- dispărută peste noapte, era pentru zecile de mii de citi- carcerat și m-a scos printr-un tunel săpat cu mâinile tori semnul că s-a întâmplat ceva, iar fabrica de dezin- goale. formări a securității a lansat imediat zvonuri din cele mai Cum puteam mulțumi lui Dumnezeu pentru această greu de verificat: că este plecată în Portugalia, că este nouă viață decât pornind-o de la capăt cu toată seriozi- internată într-un spital psihiatric și în cele din urmă că a tatea? Ne-am luat o casă țărănească, de pământ la Co- făcut cerere de plecare definitivă în America. Ca să fim mana, ca să scăpăm, măcar un timp de obsesia văzuți, am revenit la București, dar aici, în fața casei, etajelor. Am ieșit amândoi din redacțiile în care lucram ne-a fost plasată o ciudată „Škoda” albă, în care o fe- (Blandiana fusese redactor zece ani, eu douăzeci) și meie tânără stătea opt ore pe zi nemișcată ca un ma- am început aventura riscantă de scriitori profesioniști, nechin. De la un timp „oameni de bine” spuneau care trăiesc nu din salarii, ci din scrierile lor. Startul l-am vecinilor pe la colțuri că presiunea slabă a gazului din luat în condiții ideale (deși în moloz mi-a rămas manus- cartier se datorează Anei Blandiana. Mai mult, unor cre- crisul unui roman). Întâmplarea (iarăși întâmplarea) a duli li se șoptise că a fost „tăiată în bucăți”, aruncată făcut ca la 1 martie în acel an să fie desființată formal într-o gură de canal.

PRO SAECULUM 1-2/2015 27 confesiuni Ca să scăpăm de această apăsare sinistră ne-am întors la țară, dar și aici primeam vizite ciudate ale unor necunoscuți care ne spuneau că au ținut să ne cu- noască, pentru că tocmai fuseseră în excursie în pădu- rea de lângă noi. Un tânăr, care s-a prezentat drept nepot de ilegaliști și juca rolul de bolnav psihic, ne-a amenințat că se va sinucide dacă nu-i dăm adresele ambasadei sovietice, a Mossadului și a Monicăi Lovi- nescu, pentru a protesta contra dictaturii lui Ceaușescu. În octombrie 1989 am fost chemați urgent la București sub pretextul că o țeavă spartă i-a inundat pe vecini (în ziua în care am lipsit din Comana casa ne-a fost percheziționată), iar în noiembrie, tocmai în timpul Con- gresului al XIV-lea, am avut un accident suspect pe digul Neajlovului (un tractor ne-a agățat în timp ce-l depășeam și era gata să ne arunce în râu). Revoluția ne-a găsit la București (unde ne întorse- sem, cu toată oroarea mașinii albe, când n-am mai Constantin Severin - Text şi Timp 97 putut răbda frigul). Am fost tot timpul pe străzi și la prie- teni, casa noastră fiind blocată din cauza împușcăturilor degrabă memoria, dar și ca un panteon al celor ce și-au din zona Radiodifuziunii, unde se trăgea ca pe un poli- dat viața pentru țară, Memorialul este – cel puțin cât gon. Nu ne despărțeam, naivi, de valiza cu manuscrise, vom trăi noi – o cetate fortificată a adevărului istoric. singurul lucru adus din Comana. Deși, fără să fie con- Fiind vizitat, în cei 22 de ani de existență, de aproape sultată, fusese anunțată ca făcând parte din Consiliul 2 milioane de oameni, el este și cel mai vechi, și cel mai FSN, Anei i se puneau în cutia poștală foi de hârtie cu cunoscut memorial de acest gen din lume – fapt recu- cap de mort. De altfel, la 29 ianuarie a demisionat, în noscut, din păcate, mai puțin de istoricii și ziariștii din urma declarării FSN ca partid și a violențelor care au Bucureşti decât de publicul și presa din străinătate. urmat. Cutia poștală se umplea zilnic cu zeci de scrisori Expozițiile de la Parlamentul European, din Germania, injurioase puse cu mâna sau trimise poștal. („Cine nu Cehia, Polonia, Ungaria, Norvegia, Belgia, Italia l-au este cu noi este împotriva noastră!”). A vorbit din balco- făcut apreciat pretutindeni. Proba o fac însă la fața lo- nul Pieței Universității și biletele de amenințare s-au cului vizitatorii români și străini, care ies din muzeu înmulțit. Ziarele puterii (Dimineața, Azi, Europa) scriau transformați sufletește și în același timp lămuriți asupra despre ea lucruri incredibile, minerii din 14 iunie, în tre- rădăcinilor relelor de azi, vizibile în mărturia exponatelor cere prin cartier, strigau: „Moarte Blandianei!”, iar un din fosta închisoare. editorial din Adevărul regreta că n-au ucis-o, cum me- rita. Dar, întorcându-mă la persoana mea, mă întreb: ce Mineriada a destrămat societatea. Până la mine- era oare de preferat şi mai de folos: să rămân în cetatea riadă foarte mulți tineri se implicaseră civic. După, 60 de frunze de la Comana (unde aș fi scris în acești ultimi de mii dintre ei (inclusiv câteva sute de revoluționari) au 25 de ani 10-12 cărți care m-ar fi confirmat ca un scriitor părăsit țara. Partidele istorice au fost diabolizate și nu- în pas cu vremurile)? Sau să mă rup de literatură și să mărul aderenților tineri a scăzut de teama concedierii. mă sacrific pentru civismul pur (cum am făcut-o, exclu- A urmat Marșul în alb din 13 iulie 1990, iar în noiembrie siv, la Alianța Civică și la Memorialul Sighet)? a luat ființă Alianța Civică, un liant care a reușit să reîn- Pentru Alianța Civică am încă îndoieli: poate că fără vie spiritul societăţii și care, prin presiunea asupra pu- „vânarea de vânt” din cei 10-12 ani de luptă, zi și terii, dar şi prin încurajarea partidelor timorate din noapte, pe baricadele ei istoria următoare ar fi fost di- opoziție, a reuşit să dinamizeze lupta pentru democra- ferită. Răspunsul mi-l va da evoluția politică a țării noas- ţie, până când, în decembrie 1996, opoziția democratică tre, felul în care idealurile altruiste ale Alianței Civice a ajuns la guvernare. Guvernarea CDR a dezamăgit pe („Nu putem reuși decât împreună!”) vor fi recunoscute mulți, dar, printre multe eșecuri datorate inexperienței, drept cea mai bună moștenire democratică. a reușit să schimbe direcția țării dinspre Est spre Vest. În ce privește Memorialul, el este deja un lucru în- Pe acest front am fost în campanie neîntreruptă până cheiat, căruia nicio negare nu va face decât să-i afirme, în anul 2001, când, împreună cu Ana, m-am retras nu indirect, realitatea. Dacă voi avea sau nu remușcări că ca un resemnat, ci ca un rezervist, gata să revină în i-am dat douăzeci și doi de ani din viață, asta depinde luptă, dar consacrat unui ideal de bătaie mai lungă: Me- tot de mine. Îmi voi putea recupera timpul furat literaturii morialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la în clipa când voi reuși să termin propriul meu „memo- Sighet. Conceput ca un muzeu, dar şi ca manual pentru rial”, pe care începusem să-l scriu încă dinainte de tinerii cărora programa de istorie din școli le șterge mai revoluție.

28 PRO SAECULUM 1-2/2015 critica criticii

Florin Mihăilescu

POSIBILA OBIECTIVITATE

Cea mai aprigă controversă referitoare la critica cele prin care acesta își realizează finalităţile estetice, artei s-a declanşat şi persistă cu obstinaţie până astăzi neapărat însă numai pe temelia datelor obiective ale în jurul ideii de obiectivitate. Cum să fii imparţial şi echi- operei. Cu totul altceva se petrece atunci când critica distant când impresia estetică depinde în mod insur- face pasul mai departe către ceea ce numim interpre- montabil de gust? Ar trebui să rezulte de aici că, mai tare, adică descoperire sau atribuire de semnificaţii, mult decât a fi o reacţie de ordin sensibil, adevărata după cum se porneşte de la realitatea ficţională a ope- judecată estetică este o critică a ei. Simpla impresie rei sau de la sistemul de lectură al criticului. Trebuie nu poate să nu fie subiectivă şi individuală; verificarea arătat, de fapt reamintit aici că universul artistic are în ei prin raportare la simţul comun şi la o teorie estetică general un caracter simbolic. Artistul spune, mai ales o obiectivează şi devine astfel singura modalitate care ca prozator, poetul însă mai ales simbolizează, deşi ne conduce către adevăr. Critica personalistă generează întâlnim adeseori şi cu poeţi în proză şi prozatori în artişti ai comentariului, care produc, incontestabil, ve- poezie, sau mai precis în versuri. Simbolismul artei re- ritabile opere de artă, reprezentându-i deci pe autorii prezintă una dintre caracteristicile ei fundamentale, lor, iar nu obiectul, respectiv creaţia, despre care chi- modalitate specifică de limbaj, radical distinctă de va- purile dau seama. Nu înseamnă însă că intuiţia lor nu rianta logicii formale. De aici şi rolul şi locul indispen- merge uneori direct la ţintă. Dar tocmai datorită carac- sabil al interpretării în procesul de asimilare şi terului său unicamente intuitiv, ea trebuie supusă în- totdeauna unui control, prin comparaţie contextuală şi examinare teoretică, adică unei instanţe mai com- plexe, dar mult mai sigure, care este aşadar o a doua critică, formă superioară a aceluiaşi oficiu. Însă dincolo de această obiectivitate care ţine, după cum se vede, de atitudinea şi metodologia actului cri- tic, este posibilă şi necesară în acelaşi timp o alta, pe care opera însăşi o impune prin natura ei. Ca nara- ţiune sau reprezentare, arta construieşte o lume de obiecte, în sensul cel mai cuprinzător. Chiar şi poezia transmite sentimente şi stări de spirit, descrise ori su- gerate, care pot fi reconstituite cu suficientă exactitate. Un critic atent și corect nu poate modifica datele reale, atribuite de un artist, fie scriitor, fie pictor, lumii sale po- sibile. În cea dintâi operaţie care declanşează exame- nul exegetic şi care nu e alta decât ceea ce numim analiză, critica de rigoare, care respectă ordinea de- mersului său, procedează la o „descompunere” a obiectului artistic, spre a vedea şi a înţelege cum e al- cătuit şi cum funcţionează, pentru a-şi produce efec- tele estetice. Aici totul se desfăşoară pe baze inevitabil obiective, de vreme ce criticul nu poate schimba nimic din ceea ce înfăţişează lumea creată de imaginaţia ar- tistului. Această lume este stabilă, fixă şi construită o dată pentru totdeauna. Reconstituirea ei critică este obligată să se conformeze felului în care aceasta i se prezintă. Dar analiza nu este o simplă descriere. Ea îşi restructurează obiectul, pentru a-i descifra mijloa- Constantin Severin - Copilul lui Gauguin

PRO SAECULUM 1-2/2015 29 critica criticii aprehendare a oricărei autentice creaţii artistice, care nu spune, ci doar sugerează. Problema obiectivităţii se pune în acest cadru de o manieră esenţialmente alta decât în cadrul, deja expli- cat, al procedurii analitice. Actul de semnificare nu se poate dezvolta decât din direcţia unui subiect, ceea ce dă naştere din nou riscului unei eventuale derive per- sonaliste. E o primejdie reală, căci aici ne aflăm pe te- renul cel mai favorabil speculaţiilor, conjecturilor şi bavardajelor de tot soiul. Ce sens ar putea avea aşa- dar noţiunea de obiectivitate hermeneutică? În ciuda aparenţelor, posibilitatea adoptării şi menţinerii unei atitudini ferite de subiectivism nu e lipsită de o înteme- iere cât se poate de convingătoare. Un interpret obiec- tiv este acela care nu oscilează arbitrar în judecăţile şi comentariile sale şi se manifestă cu o atentă coerenţă ideatică şi principială. Obiectivitatea lui vine din fideli- tatea logică şi hermeneutică faţă de un sistem de lec- tură, pe care singur şi l-a ales şi-l reprezintă. De aceea, este mai mult decât firesc, este obligatoriu pentru orice hermeneut serios să-şi declare şi să-şi expliciteze grila de interpretare. El va putea fi astfel urmărit şi apreciat după consecvenţa lui sistematică. Sistemele de inter- pretare a simbolisticii estetice sunt îndatorate astăzi mai mult decât oricând principalelor ştiinţe umane, ceea ce face ca operaţiile semnificării unei creaţii ar- tistice să fie, prin originea lor, mai puţin relevante din punct de vedere estetic decât rezultatele analizei, care se sprijină pe datele obiective ce configurează struc- Constantin Severin - Teha'amana tura operei de artă. Prin urmare, analiza vizează în- ainte de toate forma creaţiei, iar interpretarea mai cu rei depinde întotdeauna de supunerea la obiect, ale seamă substanţa ei semnificantă. O interpretare cu cărui constrângeri nu pot fi sabotate decât cu preţul adevărat estetică nu poate fi decât aceea, mult mai celei mai flagrante inadecvări. rară, care porneşte de la o teorie estetică, iar nu de la S-ar putea desigur observa că fidelitatea faţă de nişte sugestii ale disciplinelor ştiinţifice, oricât de im- grila de lectură nu implică în acelaşi timp şi fidelitate portante ar fi acestea în alte privinţe. O perspectivă so- faţă de operă. Dacă însă, pe segmentul său de interes ciologică, psihanalitică, morală, filosofică, religioasă, (sociologie, psihologie etc.), interpretarea urmează da- politică ş.a.m.d. nu are nicio şansă dacă nu aduce dis- tele obiective ale textului, atunci ea serveşte incontes- cuţia în planul estetic al operei, unicul care se consti- tabil mai bunei cunoaşteri a operei. Racordarea la tuie în factor de decizie, nerecunoscând altora decât, planul estetic presupune însă o încercare mult mai am- exclusiv, rolul de instrumente auxiliare. biţioasă, şi anume explicarea efectului estetic făcând Toate criticile extraestetice îşi demonstrează statu- apel la instrumente, inclusiv extraestetice prin natura tul de obiectivitate, înainte de orice, prin respectul per- lor. Pe cât e de posibilă, pe atât de delicată se dove- manent şi integral faţă de premisele asumate, altfel zis deşte în practică o asemenea întreprindere. A discuta principiile care decurg din diferitele grile de lectură, pe problematica formei estetice din perspectivă sociolo- care le pot adopta, şi numai în al doilea rând faţă de gică sau psihanalitică nu e deloc inadecvat, chiar dacă datele materiale ale operei. Există prin urmare o obiec- filosofia artei pare a fi mai revelatoare, întrucât trece tivitate analitică, reprezentată de conformitatea cu da- dincolo de zona cauzalităţii în aceea a finalităţii artis- tele descriptive şi confesive ale textului epic sau liric, tice şi asigură o obiectivitate estetică dincolo de cea şi o obiectivitate hermeneutică, reprezentată de con- ideologică. În toate împrejurările, ceea ce decide suc- formitatea cu sistemul de interpretare al fiecărui critic. cesul unei abordări exegetice corecte este abandona- Este evident că, având în vedere multitudinea discipli- rea viziunii personaliste în beneficiul celei nelor umanistice de referinţă, rezultatele hermeneuti- socio-culturale. Dar, indiferent de tipurile criticii în ge- cilor extraestetice vor fi, la rândul lor, mai adeseori nere, toate vor trebui să traverseze etapele analizei, diferite decât concordante. Convergenţa lor posibilă şi interpretării şi explicării, evaluarea revenind întot- bineînţeles dezirabilă pentru imaginea completă a ope- deauna criticii estetice.

30 PRO SAECULUM 1-2/2015 radiografia unei capodopere

Mircea Tomuş

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: „CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH” (III)

Cum a fost să se vadă, în cadrul trilogiei romaneşti principii, nu se poate baza decât pe ceva de natura a Hortensiei Papadat-Bengescu, începută cu Fecioa- unui adaus la datele iniţiale ale problemei. Ceea ce face rele despletite, continuată cu Concert din muzică de deîndată actuală întrebarea privitoare la ce anume Bach şi încheiată cu Drumul ascuns, cea dintâi sec- aduce în plus romanul din mijlocul trilogiei, faţă de ele- venţă este purtătoarea tensiunilor de deschidere, fiind mentele prin care suma de începuturi comunică, prin in- construită din vectorii iniţiali ai unor traiecte lansate spre termediul lui, cu suma de încheieri a acestei trilogii. atotcuprinzătorul univers romanesc, dintre care unele Răspunsul la această întrebare, deşi este desigur con- chiar sunt ceea ce s-ar putea numi parabole (în sensul ţinut în puternica impresie de lectură pe care o creează geometric, dar şi în cel semantic al termenului) pierdute. Concert din muzică de Bach, pretinde, totuşi, un răgaz Cea de a treia secvenţă cuprinde tensiuni de închidere, de atenţie. segmentele finale ale traiectelor pe care, pe parcursul Va să zică, înainte de toate, acest roman de mijloc proiectului integral, s-au cristalizat principalele forma- al trilogiei, a cărei analiză am lăsat-o pentru partea fi- ţiuni actanţiale care compun proiectul respectiv. Atât în nală a încercării de aşezare a romanului (romanelor) secvenţa iniţială cât şi în cea finală, s-au inventat şi pus Hortensiei Papadat-Bengescu în destinul cuprinzător al la punct, mai întâi, iar apoi s-au condus spre finalizare romanului românesc, conţine principalele linii de comu- principalele componente ale acestui proiect: sincretis- nicaţie dintre zona începuturilor spre zona sfârşiturilor, mul diegetic sau diegeza de ansamblu, totală, con- respectiv traiectoriile esenţiale ale principalelor cupluri stând, în esenţă, din unitatea cosmotică interrelaţionată din care se compune conţinutul romanului (romanelor): a întregului existenţial al romanului (romanelor), care doctorul Walter şi, mai întâi, Lenora, iar apoi, Coca- deţine, ea însăşi, o progresie narativă spre propria cul- Aimée, Lina şi Rim, Ada Razu şi „prinţul” Maxenţiu, iar, minaţie şi propriul final, materializată expresiv în pasta mai târziu, Lică Trubaduru, ca şi, în fine, Elena cu Mar- narativă unitară; întruparea corporală a fiinţei sufleteşti cian, după ce căsnicia acesteia cu Drăgănescu îşi gă- a actanţilor în figurile spectaculare care compun şi sise izbăvire prin sfârşitul industriaşului; sunt animă, prin propria mişcare dar şi prin propriul joc de perspective narative care se conturează încă din Fe- colorit şi plastică, atât fiecare secvenţă, cât şi ansamblul cioarele despletite şi care se vor încheia, fiecare în felul cinetic al romanului (romanelor); orchestrarea planurilor ei, în Drumul ascuns. Faţă de aceste date, pe care principale între ele şi a fiecărui component în parte şi le-am putea numi sigure, Concert din muzică de Bach împreună într-un sistem armonic simplu în liniile lui ge- aduce povestea nefericitei Sia, fiica din prima tinereţe nerale, dar complicat în structura lui de amănunt. a Linei şi a vărului acesteia, Lică, poveste împletită atât În acest triptic, compus din trei panouri narative, din de nenorocit, spre finalul ei, cu apariţia în scena roma- care unul deschide, iar celălalt închide, cel din mijloc nescă a grotescului cuplu de gemeni, progenituri târzii stă între cele două laterale cu enigma individualităţii, a şi ratate ale mariajului Lenorei cu Doru Hallipa; deci, funcţiei sale narative particulare, dar şi a frumuseţii sale într-un fel, premoniţii vii, organice, ale sfârşitului cel oarecum neînţelese, ca un misterios fruct de onix între puţin lamentabil, dacă nu dezastruos, al acestui mariaj. două frunze de opal. Potrivit unei logici fireşti a raţiona- Aceasta ar fi, ca să spunem aşa, socoteala cea mai mentului care stabileşte o funcţie de deschidere şi alta simplă a componentelor narative ale trilogiei şi a repar- de închidere, ca două extremităţi, segmentul median ar tizării lor pe secvenţe. Dar cum, prin raţiunile de princi- urma să fie cel neutru, care duce de la (deschidere) piu ale interpretării noastre, am stabilit că „romanul” până la (închidere). Și nici nu este altfel, Concertul din Hortensiei Papadat-Bengescu, ca obiect de arhitectură muzică de Bach înnodând şi prelungind toate traiectele narativă, are în componenţă liantul, răspândit în toate iniţiate în zona de obârşii din Fecioarele despletite, pen- structurile sale, sau altfel spus: din care se constituie tru a le conduce spre delta din Drumul ascuns; consti- aceste structuri, al sincretismului diegetic, putem aduce tuindu-şi, însă, cu toate acestea, o proprie autonomie întrebarea privind surplusul particular din Concert din funcţională care se bazează nu numai pe un mecanism muzică de Bach şi pe acest teren. Deci: ce aduce în de tranzit, ci şi pe unul de progresie a propriilor tensiuni plus romanul din mijloc al trilogiei, în ce priveşte diegeza narative spre o culminaţie proprie şi spre un final pro- unanimă şi materializarea ei în expresie textuală, pasta priu. Având, din etapele precedente ale analizei noas- narativă? O parte din răspuns a fost anticipată în altă tre, destul de limpede, sperăm, formula ecuaţiei ordine de idei: motivul Cetăţii vii trece din registrul in- narative a trilogiei romaneşti în întregul ei, este de do- strumentarului ostentativ în cel al celui ascuns, presu- meniul şi, am zice, competenţa unei judecăţi elemen- pus, topindu-se în unanimitatea diegetică şi, deci, în tare încheierea că o asemenea autonomie funcţională, pasta narativă. Acestui element de realitate romanescă, în cazul unui întreg care funcţionează după propriile în care nu trebuie să facem niciun efort pentru a identi-

PRO SAECULUM 1-2/2015 31 radiografia unei capodopere fica un vechi motiv, legat strâns de înseşi originile ro- este aceea dacă poate exista sau există vreo corespon- manului românesc, Bucureştiul, i se estompează, dar denţă de intenţie constructiv narativă şi de semnificaţie nu până la nerecunoaştere, datele particulare, de strictă între sfârşitul trist şi depărtat al lui Maxenţiu, izbăvitor identitate geografică, prezervându-i-se, în schimb, un în liniştea şi discreţia absenţei, apoi cel precipitat şi atât nucleu de reprezentativitate nici foarte extins, nici foarte de crud al Siei, izbăvitor şi el, dar printr-un prag cathartic complicat, dar puternic în evidenţa elocvenţei sale, ale abrupt, pe de o parte, şi concertul de Bach, în ambele cărei figuri principale sunt tocmai protagoniştii cuplurilor sale accepţiuni, de execuţie şi conţinut muzical, pe de mai sus enumerate. Cetatea vie este redusă, astfel, la alta? Oricât de puţin vizibile sau detectabile ar fi sem- un eşantion, la un mic grup de perechi care formează, nele şi semnalele unei astfel de corespondenţe, reali- strict cantitativ vorbind, ceva mai mult decât o familie, tatea textului romanesc, care pune alături, chiar şi fără dar infinit mai puţin decât o societate întreagă, dar care nicio justificare vizibilă, cei doi termeni, ne împiedică să poate purta întregul de semnificaţii ale acelei comunităţi dăm un răspuns negativ acestei întrebări. Într-adevăr, umane pe care cel dintâi roman al trilogiei o botezase romanul există, el este scris într-un anumit fel, cu anu- „Cetatea vie”. Și hora de figuri umane a acestei dimen- mite cuvinte, propoziţii şi fraze, în anumită ordine a lor, siuni narative este animată, ritmic, dar nu ostentativ, de adică, iar în această realitate textuală dată, cu ordinea câte o actualizare fugară, dar vie, proaspătă, a sufletului ei particulară, atât cele două nefericite poveşti, cât şi întrupat al naturii, în jocul ei circular pe treptele anotim- concertul, cu povestea şi muzica lui, există. Ceea ce purilor; este ceva evident mai puţin decât o prezenţă ca poate să însemne că o minimă corespondenţă, strict atare, dar sigur mai mult decât o totală absenţă, ceva cantitativă, situaţională, de grad zero i-am putea spune, de puterea unei scurte răbufniri de aer proaspăt, intrate funcţionează în mod obiectiv şi nu se poate face ab- pe un ochi de geam deschis, odată cu schiţa de peisaj stracţie de ea, chiar dacă am înscri-o în contul elemen- din care provine. Încât preparativele progresive pentru telor de structură nemotivate sau neexplicate, lăsate concert, care în mod cert realizează acumulări decisive astfel, în sistemul textului, cu enigma inexplicabilităţii în contul evenimentului, sunt acompaniate contrapunc- lor. tic de cele pe care natura însăşi le face, pentru sărbă- Dar, pe lângă aceasta, există, şi încă destul de evi- toarea veşnic viitoare a înnoirii sale eterne. Fiecare din dentă, o lipsă de corespondenţă sau o corespondenţă componentele acestei realităţi narative îşi urmează, negativă, de grad destul de ridicat, care instituie, în sim- desigur, linia proprie de destin care duce, cum am spus fonismul de ansamblu al romanului, încă de la început, de atâtea ori, de la începutul din Fecioarele despletite, un dezacord constitutiv, ceva ca o cheie muzicală falsă la sfârşitul din Drumul ascuns. Dar toate împreună sunt sau dizarmonică. Statutul „princiar” al lui Maxenţiu este cuprinse, de data asta, respectiv în Concert din muzică grav subminat de o defecţiune de ereditate, întocmai de Bach, spre deosebire de celelalte romane, în valul cum statutul său biologic, oglindă fidelă a celui social, comun al unei singure mişcări epice, aparent fără por- este subminat de debilitatea sa generală, iar apoi înfrânt tanţă deosebită, din punctul de vedere al dinamicii na- de morbul insidios al tuberculozei; încât, dincolo de co- rative, aceea care reface etapele şi componentele respondenţele strict faptice, se ridică întrebarea despre pregătirii şi executării concertului organizat de Elena funcţionarea unei justiţii imanente care ar sancţiona, în (încă) Drăgănescu în primitoarea şi fastuoasa ei casă. acest fel, abateri de la anumite legităţi naturale. Între- Ceea ce vrea să spună, iarăşi în termenii limpezi ai barea se poate repeta, cu un accent în plus, în cazul procesului verbal prozaic, că acest roman cuprinde po- Siei, care poate fi văzut ca pedeapsa târzie, dar cât de vestea unui concert, a proiectului şi organizării sale încă severă!, a unei lejerităţi de tinereţe a genitorilor săi, Lina din faza în care nu era mai mult decât o simplă reverie şi Lică, aşa cum gemenii Hallipa fuseseră pedeapsa pă- nostalgică a Elenei, până la aceea în care, prin acumu- catului ascuns, ce caria mariajul Lenorei cu Doru Hal- lări de elemente şi sporuri de substanţă, concertul re- lipa. În planul de reverberaţie simbolică a faptelor nude, prezintă realitatea certă, de mâine, a tuturor, ieşind, nefericirea Siei, încheiată printr-un accent tragic, încăr- aşadar, în primplanul desfăşurării epice, ca un pretext cat de suferinţă extremă şi pătat din plin cu sânge, narativ de maximă importanţă. Pe lângă aceasta, însă, având dimensiunea unei înfrângeri fizice, cu răni mor- prin acţiunea acelui sincretism diegetic care constituie tale, în războiul crunt al existenţei, poate să fie plata însăşi substanţa narativă a romanului (romanelor) Hor- grea, plata extremă, pedeapsa capitală pentru un păcat tensiei Papadat-Bengescu, „concertul” coboară din pla- capital. În propria ecuaţie genetică, în orice combinaţie nul strict faptic al romanului, adăugând, la condiţia sa posibilă, fie alături de tatăl său, Lică, fie alături de mama de eveniment cu concreteţe existenţială individuală, mai sa, Lina, Sia rămâne un bastard; e ca şi cum vechea întâi, pe aceea de simbol coagulant al întregului roma- superstiţie a mentalităţii ancestrale ar fi însemnat naş- nesc, iar mai apoi, pe aceea de factor atât dinamic cât terea ei rea, naşterea ei greşită, cu semnul unor grave şi ordonator a ceea ce am numit până acum pasta na- deficienţe fizice, fiziologice şi chiar mentale; pătimirea rativă, adică expresia verbală a sincretismului diege- ei finală şi moartea ei dau măsura abisului în care i-a tic.(15) Punctat, cum am spus, ici şi colo, de semnalele fost plămădit şi i s-a consumat destinul. Numai că atât călătoriei prin zodii şi sezoane. cota mereu joasă la care se derulează firul acestuia cât După cum vedem, concertul din muzică de Bach, în şi mizeria umană care o înconjoară oarecum legic, care această cel puţin triplă semnificaţie/funcţie a sa, este este atrasă ca un magnet de constituţia ei din naştere aşezat, în principiul arhitectural intim al romanului, faţă strâmbă, deviată, greu ar corespunde, în sens de rezo- în faţă cu sfârşitul „poveştii” „prinţului” Maxenţiu şi cu nanţă, cu demnitatea inerentă oricărei interpretări de aproape întreaga „poveste” a nefericitei Sia. Ceea ce profunzime a acestor teme date, lângă care chiar şi nu poate scăpa de bănuiala unei intenţii de raportare apelativul de tragic se lipeşte cu greutate. Există, aici, de vreun fel a celor doi termeni. În adevăr, întrebarea în proiectul de structură fundamentală a romanului Hor- care se pune, în acest moment al interpretării noastre, tensiei Papadat-Bengescu, un hiatus, o nepotrivire con-

32 PRO SAECULUM 1-2/2015 radiografia unei capodopere stitutivă atât de categorică, între, pe de o parte, adân- o apreciabilă doză de mondenitate, respectiv ca „nume” cimea de bolgie de infern mizer a experienţei atât de pe un program; ca ansamblu de ritmuri în care se rea- scoborât umane pe care o reprezintă Sia, şi, pe de alta, lizează progresia evenimentului propriu-zis, undeva pe profunzimea sau înălţimea esenţial umană pe care ar la mijlocul construcţiei; în fine, în substratul cel mai pro- putea-o rezona, ca pe un ecou, trista, cruda şi mizera fund, ca principiu stimulator şi organizator prin efect mu- ei experienţă, încât tentaţia interpretativă de a stabili o zical şi armonie generală a tuturor componentelor acoladă între cei doi termeni se simte oarecum blocată. structurii narative, de la detaliile cele mai mărunte, prin Unde să mai punem faptul că, din realitatea textului lip- asocierea lor treptată spre împlinirea finală a întregului sind cel de al doilea termen ca atare, pe care numai o omogen. interpretare post facto ar putea să-l adauge, odată de- În acest complex rol al său, „motivul” concertului (de păşit pragul acelui blocaj inerent, este prezent, în Bach), care încetează să fie un simplu motiv, urmând a schimb, ca un plan narativ mai întâi de fundal şi apoi de fi o realitate/componentă narativă primordială, continuă suprafaţă, concertul; adică nu numai muzica lui, dar şi să fie, totuşi, un „motiv”, cu propria individualitate, con- vraja acesteia, magia ei unificatoare, care activează cret exprimată textual tot timpul, sau aproape tot timpul, disponibilităţi sufleteşti, estompează asperităţi, instituie până în pragul finalului, de unde, printr-o neaşteptată punţi peste prăpăstii de identităţi individuale şi înscrie, mişcare, lipseşte; aceasta, poate, pentru ca să se aso- sub semnul aceluiaşi elan generos, fireasca diversitate cieze, peste prăpastia profundă care îl separă, ba mai umană. Încât, până la urmă şi mereu, realitatea textului mult: tocmai prin mijlocirea acestui abis, cu „motivul” na- ne scoate şi ne menţine în faţă numai strania, bastarda rativ pe care îl reprezintă Sia; pentru că muzicii, între alăturare dintre pătimirile mizere ale acestei fiinţe in- toate artele, mijloacele de exprimare, limbajele, cum forme, copilă fără copilărie, fiică fără părinţi, fecioară vrem să le spunem, ale omenirii, i-a fost dată posibilita- fără virginitate, femeie fără feminitate, care a fost Sia, tea, care uneori a fost numită magică, de a trece peste şi progresia, mai întâi lentă, abia simţită, apoi din ce în cele mai adânci prăpăstii şi de a apropia cele mai ire- ce mai iuţită şi mai ritmată, a pregătirilor concertului şi mediabile depărtări.(17) Muzica, şi mai ales muzica semnalele noului anotimp; geneza adumbrită de miracol acestui uriaş clasic: Johann Sebastian Bach, care mai a misterului muzical şi geneza perpetuă a misterului na- poartă în el deplina vigoare şi întregul suc de arome ale turii. primitivităţii, cu perspectiva abisală a înţelesurilor Realitatea progresiv instituită şi constituită a eveni- eterne, fiind totodată şi arta de sofisticate subtilităţi a mentului muzical în proiectul narativ al romanului este modernităţii, este nu numai aceea care ar putea, dar un factor care câştigă tot mai mult teren atât în strategia care condiţionează interpretarea corectă şi integrală de lui arhitecturală de ansamblu cât şi în gramatica lui de obligaţia de a stabili conexiuni între termenii cei mai în- detaliu. Fireşte că pregătirea concertului ţine loc de tra- depărtaţi şi punţi peste cele mai radicale prăpăstii. Vrem iect evenimenţial care înaintează treptat şi insidios din să spunem, deci, că muzica, respectiv concertul din mu- planurile depărtate spre cele de suprafaţă ale textului şi zică de Bach, cu toate detaliile fiinţei sale sensibile şi că, în această ordine de idei, avem de semnalat, de- semnificative, cu toate componentele sale de eveni- ocamdată, că evenimentul ca atare, al concertului din ment faptic, este cea care poate şi ne obligă să apro- muzică de Bach, lipseşte din romanul care tocmai aşa piem povestea Siei, atât de încărcată de mizerie şi este întitulat: Concert din muzică de Bach. Dar este umană, ca o viţă sălbatică de roadă malefică, de terme- neapărat necesar, pentru asigurarea unei premize co- nii ei cei mai îndepărtaţi posibili, să o proiectăm, adică, recte de receptare a acestui roman, să conştientizăm şi aşa cum este ea, cu îngălarea ei în exprimare şi îmbă- planul de substrat pe care acţionează motivul; „concer- larea ei în apariţie, cu sângerarea imundă în care îşi tul” nu este numai faptul care se pregăteşte şi a cărei află sfârşitul, pe infinitul înalt şi înstelat al marilor înţe- istorie o povesteşte romanul, dar şi felul în care „este lesuri şi adevăruri umane eterne. Completând, cu ac- spusă” această poveste. Având la dispoziţie instrumen- centul tragic pe care putem înţelege acum cât este de tele principale ale artei sale romaneşti, care sunt sin- necesar, istoria pe cât de frământată pe atât de macu- cretismul diegetic, întruparea spectaculară a corpurilor lată a cuplului (cuplurilor) esenţial, pe care o ilustrează, sufleteşti şi acordarea lor simfonică de ansamblu, în- în diferite variante, perechile trilogiei romaneşti a Hor- tocmai cum un componist/dirijor are la dispoziţie instru- tensiei Papadat-Bengescu, episodul mizer al Siei, în su- mentele şi mijloacele sale, adică corpul celor de coarde, blima lui încadratură de muzică mai mult celestă decât care vor emite pasta narativă a concertului, principalele pământeană, forţează puternic, cu un ton profund de in- individualităţi instrumentale, apoi, care vor emite, pe strument de maximă gravitate, înţelesurile cele mai rând şi când este cazul, partiturile lor solistice, şi propria mari, mai profunde, mai grave. Semnificativ, în ordinea artă, ca o menire dar şi ca o demnitate, învestitură, a aşezării diferitelor modalităţi şi trepte de sugestie mu- armonizării simfonice, romancierul a tratat planul de an- zicală, în cel mai profund grad semnificativ, pentru că samblu al construcţiei sale ca pe un plan de edificiu mu- este cel mai neexplicat, mai misterios, este faptul că, zical, după criteriile şi pe urma efectelor de sugestie din povestea (istoria, romanul) concertului din muzică primordial muzicală; adică după legile şi normele armo- de Bach, povestită în toată sensibilitatea sugestivă a nizării de detaliu şi de ansamblu.(16) Astfel încât, nici pregătirii sale minuţioase, lipsind tocmai execuţia con- „concertul din muzică” şi nici numele emblematic al certului propriu-zis, în proiectul progresiei spre împlinire compozitorului, Bach, nu sunt simple inscripţii pe o co- al acestui roman, culminaţia se realizează prin simfo- pertă cu finalitate în vreun fel promoţională sau, în altă nismul bizantin al slujbei ortodoxe de înmormântare. receptare, chiar gratuită; şi sintagma şi numele îşi păs- Mai ales partitura coralei, dirijată prin inspiraţia subită a trează şi tind chiar să-şi amplifice, prin rezonanţă, pro- compozitorului Marcian, este aceea care aşază accen- pria semnificaţie, prin dispunerea activă şi etajată în tele muzicale de final ale întregii drame umane consu- arhitectura romanului: pe frontispiciu, ca eveniment, cu mate în roman, cu ascunzişurile şi adâncimile ei

PRO SAECULUM 1-2/2015 33 radiografia unei capodopere convertite în înălţime(18); preparativele se fac prin ac- cuţită ca un tăiş de lamă subţire, un sopran special, un tivarea sincretismului diegetic, de data aceasta, culoa- glas fără sex, ca de arhanghel, urcând zigzagul unei rea fiind preludiul sunetului, armonia picturii, uvertura slave, ca serpentina luminoasă a unui trăsnet… Apoi se celei muzicale: pentru început, nişte mişcări concrete, aşeză un ecou permanent, pe care-l slujeau toate vocile care ar putea fi echivalentul acelor clipe de aşezare a scoborâte în mezzo. executanţilor şi acordare a instrumentelor: „Cercul din …Ici, colo o invocare debilă se urca de la tenor sau jurul catafalcului se lărgea din ce în ce, pe când aerul de la soprană, şi printre tot începu a trece panglica ne- se îngreuia cu tot ermetismul cosciugului şi parfumul întreruptă a unei melodii ce părea desfăşurată dintr-un florilor. Două ochiuri prelungi [de fereastră a bisericii] ghem fără capăt ce-şi întorcea volutele de mătase asu- mai fură deschise dintr-o dată. Invadă un nou curent pra lor înseşi în sute de unduiri. Aşa neîntreruptă, me- cristalin şi un susur uşor de păsări. O spirală vânătă de lodia îţi da intermitenţe de puls şi firul ei înnodat ca fum şerpuit din cădelniţe, se urcă şi dispăru pe fereas- ochiuri în jurul gâtului îţi făcea o împletitură sufocantă tră, lăsând o risipă plăcută de mirodenii. prin care respiraţia se strecura ca un suspin de plâns. Soarele căzuse probabil mai jos. Mini, care nu mai Toţi ochii se muiase uşor… Armonia uneori se umfla ca vedea nici reflexul vioriu, nici fâşia mătăsoasă de cer, de un ferment, creştea cum creşte un aluat şi alteori se fu atrasă de aurul ce trăgea contururi capricioase pe destrăma ca un putregai… Voci îngemănate succesiv, icoane în zona de penumbră a bisericii; contururi care apoi întreite, începură a aclama osanale… atunci, din radiau aşa de preţios, că lumina venită prin ogive, elec- gongurile de aur ale acompaniamentului de bas porniră tricitatea candelabrelor, flacăra lumânărilor groase pă- acorduri regulate, egale, care se urmăreau unele pe al- reau sarbede. Era ici o tiară, dincolo numai o bandeletă, tele metodic, mereu mai pline, mai sonore… Erau fraze o stea undeva, sau curba armonioasă, ca un fluviu, care aprigi care întrebau neantul… Acordurile se înteţeau, împresura o hlamidă de sfânt. La Sia, la tragedia Rimi- goneau unele după altele, cohorte sistematice, dar fră- lor, Mini nu se gândea de fel. Erau pentru ea lucruri iz- mântate de însuşi mersul lor succesiv, aproape simul- băvite. tan. Se repetau mereu mai frecvente, deşi în cadenţă, – Ce frumos e aurul! zise încet lui Nory. obsedau, cuprindeau în spaţiul lor auzul ca într-un haos – Ba bine că nu! prins între munţi. Dure, inexorabile, durerile împietrite Tocmai atunci, curmând isonul popesc, se auzi un în marmora acordurilor vocale urcau în legiuni grele, zvon nou. Lui Mini îi păru că vine din catapeteasmă pline de jale, pe suişul lor neisprăvit spre eternitate. unde licărea cu nobleţe conturul de aur al unor crini.” Părea că pasul lor nu se va mai isprăvi niciodată acolo Urmează, apoi, muzica propriu-zisă, cu primele ei so- sus în infinit, pasul lor aci, jos, înfipt în camera convul- nuri, în pianissimo, trecând, în crescendo, prin piano, sionată de un acelaşi spasm, în trupul unic al celor vii spre forte şi, mai târziu, fortissimo: acolo în biserică…” „Cutremurarea uşoară pornea, în adevăr, de la am- Iată, deci, că, reducând romanul la schema lui cea vonul din fund. Ca şi cum acolo, deasupra corului, se mai simplă, „povestea” concertului din muzică de Bach clătinau gonguri de aur şi veşmintele de mătase vechi se încheie înainte de încununarea ei firească: execuţia ale icoanelor foşneau. Corul intona un fragment de ora- propriu-zisă a concertului; iar „povestea” Siei se com- toriu. Pe scăriţa în spirală unul câte unul bachiştii cora- pletează, dincolo de sfârşitul ei de episod extrem al mi- lului se adăugase camarazilor. Elena îşi simţi ochii zeriei umane, prin tocmai ceea ce pare a lipsi celuilalt deodată umezi şi îi şterse fără sfială cu batista fină, tivită traiect narativ: prezenţa concretă, ca o acţiune, o faptă, cu negru. Ar fi voit să se uite spre locul unde văzuse a muzicii. Pe de o parte, o lipsă, ca o sincopă, un gol stând pe Marcian, dar nu cuteza să întoarcă capul. Nici de respiraţie; pe de alta, un surplus, compensatoriu în nu observase că e lângă Ada Maxenţiu, de lângă care direcţie oblică, ca o ridicare pe vârfuri, ca o respiraţie Marcian dispăruse. din aerul înălţimilor. Fiecare din aceste incidente-devieri Vocile păreau a porni o şoaptă, îndată stinsă în văz- din final poartă în sine înţelesul simplu dar adânc al con- duh, un fel de suspin cules de cer, pe când acelaşi trazicerii pe care viaţa, desfăşurarea firească a lucruri- vuiet, slab pornit, ca din gonguri de aur, răzbătea cu lor, o aduce în orice traiectorie, de fapt sau semnificaţie, preludiul lui. prestabilită; în împlinirea lor naturală, evenimentele nu Fraza asta întreruptă şi repetată şi încercarea vocilor vor fi niciodată după cum li se anticipează proiectul şi de a-şi vorbi durerea lor una alteia trecea fiori prelungi nici semnificaţia lor aceea presupusă de interpretarea peste trupul acum uniform al asistenţei. Sub acel eflu- comună. Cursul unitar şi însumat al existenţei, subiectul viu, toată lumea se încovoia ca sub o cădelniţă. De vreo unic şi unica perspectivă a romanelor Hortensiei Papa- trei-patru ori, aripile vocilor împreunate bătură în surdina dat-Bengescu, transpus, în plan narativ, în sincretismul unui sunet unic, combinat în delicateţa lui istovită din diegetic, conţine, în tocmai logica lui cea mai firească, atâtea sunete suprapuse şi acoperite încă de acompa- întrupată în culminaţia şi încheierea lui, acest fel de in- niamentul ca de un zăbranic moale… Apoi porniră încet, cident deviatoriu care, abia el, îi deschide şi explicitează de departe, clopote de glas ce se apropiau. Crescură adevărata semnificaţie; pentru că adevărata semnifica- până răsunară peste toată zidirea, făcând să tremure ţie a concertului din muzică de Bach, pentru colectivita- zimţii candelabrelor. Puterea sunetelor era acum uni- tea umană pe care evenimentul şi-a subsumat-o şi pe formă şi cu intensitatea crescendului, mereu magnifiată, care, prin aceasta, a şi definit-o, este cel mai puţin exe- dar părea totuşi a trece printr-un nor ce-i netezea orice cuţia finală, iar cu adevărat în primul rând efortul antici- stridenţe. Lui Mini i se păru că vede parcă intrând de pat şi preparativele materiale şi sufleteşti; reala afară o procesiune numeroasă. Erau privirile celor din semnificaţie a acestui concert rămâne misterul muzicii, amvon acum înclinaţi spre interiorul bisericii şi care îşi pe care absenţa prezenţei lui faptice poate să îl exprime pornise într-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens, as- mai bine decât chiar prezenţa execuţiei lui. După cum censiunea vocilor fu curmată… se auzi o chemare as- adevărata semnificaţie a scurtei existenţe a Siei este

34 PRO SAECULUM 1-2/2015 radiografia unei capodopere acea izbăvire prin pătimire pe care niciodată limpezi- structură de rezistenţă pe care se aşază valorile de re- mea cuvintelor, ci numai profunzimea întunecată a mis- prezentativitate general umană ale întregii construcţii terului muzical o pot exprima integral; şi căreia muzica romaneşti. După cum, în fine, aceleaşi fantasme dau fi- din adâncuri pământească şi înalt cerească a ritualului inţa de viaţă ritmată a naraţiunii, reprezintă canavaua înmormântării îi dă acea perspectivă supraindividuală pe care se brodează, ca pe un plan de concert, textura care poate face din mizera, trista şi cruda ei dramă mij- narativă suavă şi gravă totodată. locitoarea, indirectă, din punctul de vedere al planului de semnificaţii, dar directă, din cel al strategiei narative Note caracteristice romanului, a adevăratei şi ultimei înţelep- 15) Autoarea însăşi a definit rolul „concertului” în roman: ciuni a faptelor din roman. Fireşte că, nici de data „Concertul din muzică de Bach mi s-a prezentat deodată, şi aceasta, litera textului nu ne comunică termenii expliciţi ca titlu, şi ca axă de construcţie. Concertul nu e propriu-zis ai acestei înţelepciuni; dar fiinţa lui vie ne transmite subiectul romanului, e însă coloana în jurul căreia acţiunea se semnalele clare ale acelor valori prin negarea cărora desfăşoară, rampa de sprijin a întregului parcurs.” (ap. op. cit., s-a putut construi, în sens invers, înspre abisuri, edificiul pp. 611-612). sub-etajat al dramei Hallipilor. „În ajun coralul din Bach 16) Încă la foarte scurt timp după apariţia romanului, Pom- emoţionase pe Elena până la intimidare şi aiureală. piliu Constantinescu găsise o memorabilă formulare asupra Corul de azi o purtase spre un fel de bucurie interioară, planului constructiv al acestuia: „Prin Concert din muzică de fără de energii fizice. Din toţi, ea singură îl ascultase ca Bach, dna Papadat-Bengescu smulge biruinţa geometriei în pe un imn de slavă, nu de jale; ea şi cu Mini căreia i se spaţiu proprie romanului.” (ap. op. cit., p. 615). Şi tot foarte păruse că aurul cânta. Ceilalţi se gândeau, pe semne, devreme, alt interpret inspirat, Anton Holban, intuise simfonis- la Dumnezeu, fiindcă mâini parcă nedezlegate bine în- mul construcţiei romaneşti de ansamblu: „Drumul ascuns este cercau semnul crucii cu mănuşi negre sau cenuşii. Mo- şica Mari se închina cu mătănii şi Lenora făcea crucea o simfonie. Aceeaşi arhitectură. O temă principală şi teme se- plină. Elena avu şi ea un gest al mâinilor din care îşi tră- cundare care o întovărăşesc şi o reliefează. Luciditatea au- sese mănuşile lungi. Un gest de adorare vagă. Și ea re- toarei se întrevede prin insistenţa cu care se susţin motivele. cunoscuse dumnezeirea armoniei.” Şi, la un loc, simfonia, prezenţa unei fiinţe vibrante şi impal- Ni se pare limpede că sensul şi funcţia cathartică a pabile.” (id., ibid., p. 627). întregii trilogii aici sunt concentrate, anticipativ faţă de 17) Poate că tot lui Pompiliu Constantinescu i-a fost dat sfârşiturile fără izbăvire din Drumul ascuns, în finalul să rostească cel mai potrivit cuvânt: „concertul magic consti- Concertului din muzică de Bach; e ca şi cum autorul- tuie metoda cea mai revelatoare a romancierei…” [subl. ns., demiurg a ţinut să se asigure şi să asigure prezenţa pă- M.T.] (ap. op. cit., p. 615). puşilor/figuri create de el în momentul de culme a 18) Din textul romanului nu reiese nicicum în mod expres suferinţei şi înţelegerii, atunci când fiecare putea fi su- că ceea ce au cântat coriştii la înmormântarea Siei ar fi fost pusă cutremurării maxime a curentului viu al ispăşirii, a „muzică de Bach”, cum susţine G. Călinescu.(ap. op. cit., fiecăreia în parte şi a tuturor împreună, sub semnul p. 642). Se spune numai că, în lăcaş, „concertul Bach era mântuitor al muzicii şi la fereastra deschisă iarăşi a pri- complect”. Ceea ce înseamnă că era completă formaţiunea măverii etern renăscătoare. Jertfă a păcatului uşurătăţii care repetase concertul Bach şi avea să-l cânte în ziua urmă- al părinţilor săi, Sia, care nu a avut o vină alta decât a toare. La înmormântarea Siei, „Corul intona un fragment de propriei sale fiinţe strâmbe şi informe, s-a jertfit sau a oratoriu”. Care poate să fie un oratoriu funebru, iar după toată fost jertfită pentru toţi, iar apoi cântată cu cântece de atât de fidela transpunere a muzicii în cuvinte, e de crezut că jale în prag de nouă primăvară. „Fecioară nesocotită”, era un oratoriu bizantin, aşa cum sugerează şi încadratura cu cum i-a şoptit Rim în închinarea de pe urmă, ea este aur şi tabloul cu cer şi crini, citat de noi la locul potrivit. mai degrabă o mioară maculată, sacrificată pentru suita 19) Aprecierile superlative la adresa secvenţei mediane a de vini şi păcate a comunităţii din Cetatea vie.(19) trilogiei ca şi pentru întregul ei, de altfel, n-au lipsit; dimpotrivă. În acest fel, trilogia Hortensiei Papadat-Bengescu in- A început, foarte timpuriu pentru cariera critică a romanului, stituie o mitologie a unor atrizi moderni, transplantaţi pe Eugen Lovinescu, pentru care „Concertul din muzică de Bach un alt pământ, pe care, împreună cu localnicii în rătăcire înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, pute- şi cu alţi pierduţi, veniţi de aiurea, au găsit prilejurile şi rea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, motivaţiile cauzale să mai joace odată actele crude şi literatura română n-are ce să-i pună deasupra.” (ap. op. cit., pline de suferinţă ale destrămării principiului familial şi p. 629). Pentru Mihail Sebastian: „Concertul se construieşte a valorilor sale, prin bunul plac al poftei egoiste, cu vio- lenţă şi sânge, în cadenţele şi acordurile sublime ale stând pe dimensiuni cumpănite îndelung, fără pagini de pri- structurării muzical-armonice. Fantasma muzicii vechi, sos, fără insuficienţe, cu o siguranţă în drumul povestei şi un ca şi cea a celei moderne, a celei occidentale ca şi a echilibru în succesiunea episoadelor care ar fi putut primejdui celei autohtone, a celei grav pământene ca şi cea a mersul lor spontan, creşterea lor inspirată şi liberă.” (id., ibid., celei înalt celeste reprezintă principii stimulativ-organi- p. 633). Pentru G. Călinescu: „Dacă nu e totdeauna excelentă, zatoare ale traseelor narative care traduc, acum, în ter- şi câteodată nici satisfăcătoare, H. P.-Bengescu are însă menii unei construcţii romaneşti de o noutate rezonând structura marii scriitoare şi opera ei conţine prin aceasta mai de ecouri pierdute, vechile depozite de tragism. Tot ele multă valoare exemplară decât operele izbutite la nivel mai sunt cele care dau echivalentul cel mai valabil şi mai jos.” (id., ibid., p. 644). Magdalena Popescu: „Ciclul Hallipa e apropiat al acelui sincretism diegetic pe care l-am văzut o capodoperă izolată în cadrul literaturii române şi al operei întrupat în pasta narativă a romanului (romanelor), cu Hortensiei Papadat-Bengescu” (id., ibid., p. 667). Constantin care fac un firesc corp comun. Și, iarăşi, aceleaşi fan- Ciopraga: „Hotărât, autoarea Concertului… a realizat un mare tasme muzicale, cu componentele lor succesive de pre- film panoramic, subtil şi complex, ridicând analiza la o culme zenţe faptice şi ecouri, asigură un fel de reţea, de greu de atins.” (id., ibid., p. 674).

PRO SAECULUM 1-2/2015 35 literatura fără frontiere

Context și text: BUJOR NEDELCOVICI ŞI FESTIVALUL „BOOKCITY MILANO”, 2014

În zilele unei săptămâni de toamnă rodnică, în pe- neriat cu Institutul Român de Cultură și Cercetare Uma- rioada 13-16 noiembrie 2014, s-a desfășurat în Italia nistică de la Veneția și Consulatul General al Poloniei Festivalul Internaţional de Literatură „BOOKCITY Mi- la Milano, cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la că- lano”, 2014. BCM 2014 și-a propus, ca orice festival de derea Zidului Berlinului și a comunismului în țările din elită, să promoveze sans frontières universul cărții, im- Europa Centrală și Răsăriteană. În cadrul acestuia, plicit cu actanţii direct implicaţi în actul cultural: scriitori, scriitorul Bujor Nedelcovici a susţinut o comunicare cu editori, traducători, critici literari, în dialog cu Măria Sa, titlul „De la Ian Palah la Vàclav Havel și implozia comu- Cititorul. nismului”. Alături de Bujor Nedelcovici, au luat parte Festinul a ținut patru zile, în diferite locuri din Milano Martin Machovec (Cehia), Barbara Torunczyk (Polonia), – oraș devenit simbol al Cărții, cu numeroase eveni- Francesco M. Cataluccio şi Maria Serena Natale (Italia). mente literare dedicate tuturor vârstelor: întâlniri cu scriitorii, prezentări de carte, lecturi, spectacole, expo- Vineri, 14 noiembrie, a fost simpozionul literar „Eu- ziţii, ateliere de lectură sau de creative writing etc. ropa şi călătoria”, eveniment organizat de Institutul Francez din Milano, în colaborare cu membrii cluster ului La ediția din 2014, reprezentant al României a fost EUNIC Milano din care face parte şi Institutul Român invitat scriitorul Bujor Nedelcovici. de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneţia. La ediţiile precedente, Institutul Român de Cultură Evenimentul s-a desfășurat în Sala del Grechetto a și Cercetare Umanistică de la Veneţia a susținut parti- Bibliotecii Centrale din Palazzo Sorman, o sală de ciparea scriitorului Vasile Ernu, la ediția din 2012, iar la conferințe și evenimente culturale impozantă, cu pereții ediția 2013 pe cea a scriitoarei şi poetei Nora Iuga. în întregime operă de artă, prin ciclul de douăzeci și trei de picturi care descriu mitul lui Orfeu, vrăjitorul păsărilor Dens în dezbateri a fost evenimentul de la Consula- și animalelor, picturi atribuite pentru o lungă perioadă tul General al României de la Milano – o întâlnire a scrii- de timp genovezului Giovan Battista Castiglione, zis torului Bujor Nedelcovici cu o parte din publicul Grechetto. festivalului, în centrul discuțiilor fiind cartea La mattina Alături de Bujor Nedelcovici, la simpozion au luat di un miracolo, Editura Rediviva, Milano, 2014, versiu- parte Josef Formánek (Cehia), Felicitas Hoppe (Ger- nea în italiană a romanului Dimineața unui miracol de mania), Natalia Sanmartin Fenollera (Spania), Marco Bujor Nedelcovici. Întâlnirea fost moderată de scriitoa- Modenesi (Italia), Alexandre Blokh (Jean Blot) şi rea Ingrid Beatrice Coman, traducătoarea romanului, Chri stian Giudicelli (Franţa). prezentat și cu câteva luni înainte, în 11 mai 2014, la În cadrul acestui simpozion, scriitorul Bujor Nedel- Salonul Internațional de Carte de la Torino. covici a susţinut comunicarea cu titlul „Icar zboară liber Un alt eveniment de prestanță, desfășurat sub pa- deasupra Europei”. Pornind de la construcția unei Eu- tronajul Comisiei Europene, a avut loc în Sala Viscontea rope libere și unite, survolează prin mitul lui Icar și de- – Castello Sforzesco, o întâlnire cu scriitori și jurnaliști asupra biografiei unor scriitori, sub semnul, fast ori disidenți din Republica Cehă, Polonia și România, eve- nefast, al lui „homo viator”. niment organizat de Centrul Ceh din Milano, în parte- (Maria Nițu)

Bujor Nedelcovici

ICAR ZBOARĂ LIBER DEASUPRA EUROPEI

Europa și călătoria plugul ogorul, fără să ridice ochii spre cer și nu vede Titlul este inspirat de un tablou al lui Pieter Bruegel prăbușirea lui Icar. Cutezanță și nepăsare… (cel Bătrân) care îl reprezintă pe Icar (personajul mito- Este o parabolă a eroismul zborului spre cer și in- logic) zburând cu aripile spre cer, dar care s-a apropiat certitudine, și a indiferenței țăranului legat de pământul prea mult de soare și aripile – ce fuseseră lipite cu ceară lui. Astăzi, Icar zboară liber spre cer, iar țăranul ridică – au început să se desprindă. privirea spre Icar și îi urmărește zborul în văzduhul Eu- Jos, în partea stângă a tabloului, un țăran își ară cu ropei…

36 PRO SAECULUM 1-2/2015 literatura fără frontiere Utopia Statelor Unite ale Europei s-a născut de mai esențială a liberei circulații a persoanelor și a… călăto- multe secole. Se spune că Napoleon Bonaparte ar fi riilor. intenționat să realizeze acest proiect, dar pe calea răz- Europa și călătoriile… boiului, Bismarck de asemenea, dar a rămas numai un Călătoriile pot fi făcute din diverse explicații și justi- vis neîmplinit. ficări: de afaceri, comerciale, diplomatice, arheologice, Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul mai cercetări științifice, ecologiste, umanitare, culturale etc. multor proiecte, planuri și tratate între țările din Europa Noi ne vom ocupa de călătoriile umane – migrația și care a început cu Planul Marshall din 1947, prin care călătoriile oamenilor de artă și în special ale scriitorilor. U.S.A. a ajutat țările din Europa să se reconstruiască și Statele Unite ale Europei, identitatea comună, cul- să depășească războiul rece și răspândirea comunis- tura comună, desființarea națiunilor, cosmopolitismul? mului. Țările din Estul Europei și care se aflau sub Ce naționalitate ai? Ce patrie ai? Care îți este trecutul influența Kremlinului au refuzat Planul Marshall. istoric? Sau familial???? Planul Alcide De Gasperi a fost adoptat pentru o po- Călătoria, „homo viator”. Migrația… litică atlantică favorabilă Italiei, dar urmat de „Comuni- Cu multe secole înainte, popoarele migrau dinspre tatea economică a cărbunelui și oțelului” (Ceca) – Est spre Vest și au ajuns până Tratatul de la Roma – 1957. în Spania… Vizigoții și Ostrogoții… În Franța, ideea federalismului european a fost lan- Acum migrația provine din Orient, dar în special din sată odată cu „Planul Monnet” din 1950. Monnet a fost Sud și din țările africane. În fiecare zi, zeci și sute de un „euro-american” care a fost legat de lobbying-urile imigranţi ajung pe îmbarcațiuni improvizate în Sicilia, cercurilor politice americane și financiare, oamenilor de Malta și Lampedusa. Din Italia se îndreaptă spre Eu- afaceri, ale producătorilor de armament. „Comunitatea ropa Centrală și de acolo se dirijează spre Calais, în- de cărbune și oțel” semnată în 1951 la Paris a fost o cercând cu disperare să treacă Canalul Mânecii și să adevărată „redactare americană”. Monnet avea un ajungă în Marea Britanie. Tineri – 3000 astăzi –, obiectiv nemărturisit, de a transforma Ceca în Statele dezorientați, încearcă o aventură tragică în care mulți Unite ale Europei. își pierd viața… Din ce cauze? Foamea și lipsa unui vii- Charles de Gaulle era favorabil unei Piețe Comune, tor asigurat. Nu văd nimic în fața ochilor decât… fuga… dar nu unei Uniuni între statele europene. Aceeași din țara lor… poziție a avut-o Georges Pompidou. În anii 80, s-a cu- Este una din dramele acestui secol care nu a găsit noscut o ruptură între viziunile statelor europene. În o soluție de integrare a refugiaților… anul 1984, Mitterand a afirmat în fața Parlamentului Eu- O altă problemă este a refugiaților (3 milioane) din ropean că este de acord cu un tratat al unei uniuni eu- Siria spre Liban, Iordania și Turcia și a celor deplasați, ropene în spirit federal. Se punea o problemă decisivă: încă 6 milioane. Se apropie iarna și ei nu au nici cel moneda unică euro pentru Europa, care presupunea un puțin corturi suficiente pentru a-și găsi un adăpost. acord între băncile principale din Europa. În 1995 s-a Scriitorii au plecat în călătorii nu numai pentru motive format Banca Centrală Europeană și s-a adoptat mo- politice, dar și din alte explicații. neda unică euro. O ultimă problemă: Tratatul de la Călătorii libere Maastricht al liberei circulații în Europa, la care Franța Platon se duce la Tiranul Denis din Siracuza. Îi pro- nu a fost de acord, apoi, în cele din urmă, a semnat pune o utopie în care poeții să fie excluși de la condu- acest tratat. cere. Denis îl refuză. A doua călătorie la fiul lui Denis. Îl Se pune permanent dilema dacă Europa Generalu- vinde pe Platon ca sclav în Egipt, unde este recuperat lui de Gaulle va fi o Europă de State-națiuni sau va fi o de un om bogat din Atena. Platon deschide Academia Europă-federală? Încă nu s-a găsit o soluție și statele de la Atena și colaborează cu Socrate, care nu a scris națiuni sunt reprezentate în Parlamentul European. nimic, ci doar Platon scrie dialogurile cu el. Socrate, Cele 77 de milioane de locuitori ai Europei sunt repre- după Tirania celor 30 de tirani și în plină democrație, zentate în Parlamentul European după proiectul care este condamnat la moarte pentru că a corupt tinerii. El datează din 1957 cu Tratatul de la Roma – Ceca. acceptă să bea cucută, pentru că respectă legile Repu- Iată că au trecut aproape 60 de ani de când s-a năs- blicii şi nu vrea să evadeze din Atena. cut această Utopie care ne amintește de utopia lui Pla- Până azi ard trei ruguri: Socrate, Iisus şi Jeanne ton din „Republica” sau „Utopia” lui Thomas Morus. d’Arc. Utopiile de obicei nu au rezistat, mă gândesc la Utopia Arthur Rimbaud – „Le Bateau ivre”, „Je est un regimului nazist, care se dorea o mie de ani, sau utopia autre” (rejoindre le moi profond et l’unité cosmique), „Il- regimului comunist, care era gândit și planificat pentru lumination”, „Une saison en enfer” (18 ani de tăcere), totdeauna. Conflictul cu Verlaine. Traficant de arme în Abisinia, Iată că utopia Uniunii Europene există, rezistă, chiar moare la Marsilia, după ce i s-a amputat un picior. dacă sunt anumite grupuri de eurosceptici în diverse Paul Gauguin se naște în Insulele Marchize. Vine țări. la Paris și își părăsește soția și copiii. Se consacră Heraclit era de părere că „totul se mișcă”, iar budis- concepției simboliste și pune ca prioritate ideea și voința mul este partizanul conceptului „impermanenței”. de a regăsi sursele primitive ale artei. După trei luni pe- Da! În Europa și în lumea întreagă, prin globalizare trecute la Arles cu Van Gogh – care se va solda cu un și mondializare, totul se mișcă și instabilitatea regimu- dureros eșec – lansează ideea unui nou impresionism rilor democratice este recunoscută ca fiind structurală: și afirmă originalitatea stilului său. Pleacă în Haiti, unde alternanța partidelor politice pentru a se evita dictaturile, exprimă simbolismul propriu, la care adaugă nuanțele despotismul și loviturile de stat ale regimurilor militare. exotice din Polinezia. Se întoarce la Paris. În 1898 Odată cu Tratatul de la Maastricht intrăm în problema pleacă din nou în Insulele Marchize, unde apără cauza

PRO SAECULUM 1-2/2015 37 literatura fără frontiere indigenilor contra puterilor coloniale. Influențează pro- landa, alături de prietenii lui, Kamenev, Zinoviev și fund pictorii Picasso, Modigliani și moare rostind cuvin- Rikov, au ajuns la Petersburg și s-au alăturat lui Troțki, tele: „ J’ai voulu établir le droit de tout oser”. care începuse deja Revoluția din 1917. Van Gogh s-a născut în Olanda. Spirit chinuit, mis- Trecem la scriitorii care au fugit din „lagărul de Est” tic, fiu de calvinist. Lucrează în familie. Pictează scene și au trăit în exil până în 1989, după „căderea zidului de din viața țăranilor „Les Mangeurs de pommes de terre”. la Berlin”. Vine la Paris, unde îl întâlnește pe fratele Théo, care îl Începem cu Alexandre Soljenițîn care după „O zi ajută material. Corespondența lor este publicată în „Let- din viața lui Ivan Denisovici” cu „Arhipelagul Gulag” apă- tres à Théo” . Vrea să creeze un falanster. Se duce la rut în 1974 a provocat un cutremur în ideologia politică, Arles, iar după o dispută violentă cu Gauguin, Van Gogh în Europa și lumea întreagă, trăgând cortina de fier și își mutilează urechea, într-o criză de delir. Se întoarce arătând tot ce ascunde „colonia penitenciar ” kafkiană, la Paris în 1890, dar înainte pictează „Le Champ de blé din Europa de Est. aux corbeaux”. În 1890 se sinucide cu un glonte în cap. Czselaw Milosz („Gândirea captivă”) A fost precursorul expresionismului. Eugène Zamiatine („Nous autres”) Utopia descrisă Samuel Beckett – romancier și dramaturg irlandez, la nivel existențial are rădăcini din Platon și Thomas născut la Dublin și care a trăit la Paris din 1938. Scrie More și ajunge până la Aldous Huxley și George Orwell. în principal în franceză (după 1945) o operă influențată Condamnat la exil, sufocat de angoasă, moare la Paris de Kafka și Joyce, care i-a fost traducător și prieten. în 1937, în vârstă de 53 de ani. Scriitorul prezintă o viață care se degradează și care se George Orwell reduce până la limita ontologică, „une grande bouche Witold Gombrowicz, Kundera. (cei trei români) idiote”, „qui parle en vain ... des mots qui l’obstruent”. Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade… Formă de bufonerie sinistră și extenuată. „En attendant „Homo viator”. Călătoriile mele… Godot”, „Oh! les beaux jours”. O ființă ce se agață de Cuvântul călătorii îmi produce un frison de revoltă și o nemiloasă bucurie. O interminabilă confesiune… protest, dar și de înțelegere istorică, raţională și spiri- Lawrence Durrell – poet şi romancier englez, năs- tuală. În Europa, după 1945 a căzut „o cortină de fier”, cut în India, a voiajat și a locuit și în Franța. Ambasador cum a profetizat Churchill. Jumătate din Europa a trăit al Angliei la Cairo a scris patru romane „La bienheu- soarta unui Prometeu înlănțuit în munții Caucazului, de- reuse Alexandrie” în care folosește diferite tehnici lite- vorat de vulturul „homo sovieticus”. rare subtil elaborate și cu forță evocatoare. A scris mai Lagărul socialist era o definire oficială și reprezenta multe romane, dar și un volum de corespondență: „Law- o realitate: frontierele erau închise cu sârmă ghimpată rence Durrell et Artur Miller”. și libertatea de circulație încă nu se inventase nici ca Joseph Conrad – romancier englez de origine po- expresie. Zidurile despărțitoare dintre țări au fost cunos- loneză. La 17 ani a plecat la Marsilia, apoi în Antile și, cute încă de la Marele Zid din China, Zidul lui Adrian din în sfârșit, în Anglia. Unde a fost naturalizat în 1886. Pa- Scoția, Zidul de la Berlin, dar toate până la urmă s-au sionat de aventură, și-a format un stil diferit de limba dovedit inutile și de ocolit. Poate zidurile interioare din maternă. Scrie mai multe romane de călătorie marină; fiecare om care încă nu s-au prăbușit prin luciditate și toată opera a fost „o oglindă a mării”. „Amintirile” dove- responsabilitate personală… desc o personalitate care reface opera lui Stevenson în Prin anul ’80 am vrut să fac o călătorie la Ruse, un maniera lui Henry James. mic oraș de provincie din nordul Bulgariei, dar nu am Goethe – în 1786 părăsește Weimer și pleacă în Ita- primit pașaportul necesar. Eram închis în libertate… lia, la Roma, până în 1788. Acolo își descoperă pacea, Lucrurile s-au complicat… Un roman, „Zile de nisip”, soliditatea interioară, o seriozitate fără să fie seacă, o adaptat pentru un film, a fost interzis direct de Monarhul natură liniștită. Legătura cu Christine Vulpius dă naștere Absolut Comunist care domnea atunci, Nicolae a cinci copii. Scrie „Voyage en Italie”, în care spune că Ceaușescu. „Tout l’éphémère n’est que symbole”. Goethe a fost un Un alt roman a fost interzis (cenzurat), „Al doilea me- favorit al destinului și viața și opera lui au fost o cucerire sager”, pe care l-am trimis pe căi clandestine în Franța a libertății de creator asupra fatalității pasiunilor. și a apărut la Editura Albin Michel la Paris. Romanul a ...Hemingway, Faulkner, Henri Miller (Sextus, Ple- primit Premiul Libertății acordat de PEN Club Français. xus) și iubita lui Anaïs Nin (Jurnal, La maison de Gestul a fost impardonabil și după doi ani am primit l’incest)... un pașaport și am plecat definitiv din România. În 1987 Călătoriile forțate de împrejurări istorice. EXILUL am ajuns la Paris și am cerut azil politic. Vladimir Ilici Lenin trăia la Zürich în Elveția. Făcuse De atunci, adică de 27 de ani, trăiesc la Paris… câteva călătorii la Londra, unde locuia prietenul său En- M-am salvat din proba inițiatică a exilului scriind trei vo- gels, cu care scrisese câteva cărţi, printre care „Mani- lume de jurnal și până la urmă mi-am găsit echilibrul su- festul partidului comunist”. La Zürich era întreținut de fletesc, nervos și mental. milionarul Parvus, refugiat rus, care făcuse afaceri în Exilul este una din cele mai grele probe: o moarte și Turcia. În 1971 Lenin voia să plece în Rusia, unde în- o înviere. Cine le-a depășit este alt om… cepuse Revoluția condusă de Troțki. Pentru că Polonia Vă mulţumesc pentru atenția acordată… nu îi acorda liberă trecere spre Rusia, generalul german Kersula a conceput ideea „trenului plumbuit” care să nu se oprească în Polonia și să ajungă direct în Rusia. Pla- Conferință susținută la Centrul Cultural Francez nul a reușit, pentru că Germania voia ca Imperiul Țarist din Milano – 15 noiembrie 2014 să explodeze și astfel să fie mai ușor de învins în răz- Festivalul de Literatură Europeană – boiul care începuse. Și iată cum Lenin a trecut prin Fin- Bookcity Milano

38 PRO SAECULUM 1-2/2015 istorie literară

Ioan Adam

„ÎN RĂZBOI”, OCOLUL FRANCEZ

Paradoxal, romanul În război, a treia verigă din Ciclul persistă. Pentru a se edifica îi solicită impresii şi lui Ma- Comăneştenilor, a apărut în volum mai întâi în franceză iorescu într-o scrisoare din 5/17 sept. 1896 în care res- la Paris, în 1900, la Editura Ollendorff, şi abia apoi în trânge aria temporală a viitoarei cărţi: „Voi să urmez cu română, în 1902, la Editura „Clemenţa” din Bucureşti. al 3-a roman. Am însurat pe Saşa şi Matei, am trimis pe Cauza acestei neobişnuite evoluţii a rămas până acum lumea cealaltă pe Tănase Scatiu, ne mai rămâne Mihai „o enigmă nesplicată”. A fost din capul locului o carte şi baciul Micu. Aceştia au să se mişte în cadrul războ- „cu probleme”. De creaţie şi nu numai! Lunga gestaţie, iului din ’77. Vă rog să-mi spuneţi ce valoare istorică are circa doi ani, din octombrie 1894 până în septembrie cartea d-lui Th. Văcărescu, pe care aţi premiat-o la Aca- 1896, şi chiar scrierea lui, întinsă pe mai mult de un an, demie: Luptele românilor? De valoarea ei literară îmi până în octombrie 1897, stau mărturie. Ideea că Duiliu cam dau eu seama. [...] Puteţi să-mi recomandaţi şi altă Zamfirescu ar fi avut de la bun început intenţia să de- scriere?” (Opere, VII, Corespondenţă. Ediţie îngrijită, dice un roman aparte Războiului de Independenţă nu note, comentarii şi indice de Al. Săndulescu, col. Scrii- se susţine. Un nucleu al acestuia mai făcea corp comun tori Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 351). în 1894 cu un altul legat de traiectoria lui Tănase Scatiu. Până a rezolva problema „adevărului istoric” se impu- Romancierul terminase Viaţa la ţară (din iulie „Convor- nea găsirea unei soluţii privitoare la „adevărul roma- birile” începuseră publicarea ei) şi se gândea la o con- nesc”: precizarea protagoniştilor, definirea partiturilor tinuare intitulată provizoriu Viaţa la oraş. Negruzzi, un acestora. Alt prilej de indecizie care durează! În planul partener de corespondenţă mai puţin inhibant decât iniţial al romancierului al treilea episod al Ciclului Co- Maiorescu, primea din Bruxelles, în 12 octombrie, infor- măneştenilor ar fi trebuit să aducă în avanscenă un per- maţii despre cartea proiectată: „Cu persoanele din acest sonaj până atunci secundar: „Apoi, cu baciul Micu vreau roman (cele tinere) încep un al doilea, care se va pe- să scriu un al 3-a roman: Poetul” (scrisoare către Titu trece, parte în provincie, parte în război (’77-’78)”. (Vezi Maiorescu din 9/21 iun. 1895). A intervenit în curând o Duiliu Zamfirescu, Opere, VIII, Corespondenţă. Ediţie nouă dilemă: fantomaticul baci refuza să ia contururi de îngrijită, note, comentarii şi indice de Al. Săndulescu, protagonist, ci prefera să rămână în fundal, căci proza- col. Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, torul nu cunoştea suficient mediul. Titlul dintâi se relati- p. 142.) Începuse, concomitent, să se documenteze vizează, îşi pierde articolul hotărât şi glisează într-o altă asupra subiectului şi-i mai cerea aceluiaşi Negruzzi in- scrisoare, din 13/25 septembrie 1895, spre cel nehotă- formaţii despre o sinteză istorică dedicată evenimentu- rât: Un poet. „Poetul” nu va fi Micu, care devine, simp- lui, publicată cu şapte ani mai înainte: „Vă rog să-mi tomatic, „umbra” lui Mihai Comăneşteanu, personaj spuneţi ce credeţi despre Luptele românilor de Th. Vă- împins la rampă cu finalităţi multiple. Ca ţăran, Micu nu cărescu”. Despre lucrarea respectivă avea „o rea opi- putea fi erou de roman. N-avea „fineţea cunoaşterii de niune” alimentată de statutul social al autorului sine”, calitate mare în poetica scriitorului. În plus, îi lip- (Văcărescu fusese mareşal al Curţii lui Carol I şi minis- seau copărtaşii, cu care să formeze „mase colective”, tru plenipotenţiar la Roma, suficiente motive pentru singura ipostază în care ţăranii puteau fi „interesanţi” şi Zamfirescu de a bănui că premierea, „încununarea” constitui „o putere”, cum îi scria Zamfirescu lui Maio- opului de către Academia Română, se făcuse pe alte rescu în aceeaşi epistolă. Mihai Comăneşteanu, în criterii decât cel valoric), dar Negruzzi îi temperase par- schimb, cu complicaţiile, ezitările, dilemele, avânturile ţial temerile: „Am o foarte bună idee de chipul cum şi coborâşurile lui sociale şi sentimentale, era mai po- Th. Văcărescu scrie româneşte. Nu ştiu dacă cele trivit pentru rolul de protagonist. El ar fi trebuit să fie în- scrise de el sunt totdeauna absolut conforme cu ade- carnarea epică a unei idei scumpe autorului: aceea a vărul istoric; ştiu numai că Văcărescu cetea scrierea sa regenerării prin sânge, prin jertfa pentru ţară, a unei capitol cu capitol regelui până a nu-i da forma definitivă. aristocraţii tot mai vlăguite şi mai „internaţionalizate” din Afară de aceasta mai ştiu că Văcărescu posedă şi mâ- clipa în care se despărţise de pământ. O ciornă a unei nuieşte minunat de bine limba noastră. Cartea lui e în scrisori din noiembrie 1895 către Maiorescu, păstrată toate feliurile bine de consultat” (ibidem, p. 439). ca prin minune printre manuscrisele zamfiresciene, con- Totuşi, bănuiala unui „aranjament” în sferele înalte firmă un început de clarificare a intenţiilor auctoriale:

PRO SAECULUM 1-2/2015 39 istorie literară „Doresc să scriu al 3-lea roman din seria Viaţa la lul precipitat al romanului: „Credeam că o să iasă mai ţară şi Tănase Scatiu. Se va chema, probabil, În război. lung. În planul meu, Anna şi Natalia trebuiau să ducă Îmi propun două lucruri: Războiul mai departe, pe o altă lature. Însă temperatura a) Să arăt înrâurirea binefăcătoare ce a avut războiul la care s-au ridicat sufletele, în acţiunea propriu-zisă a asupra claselor conducătoare de la noi, prin aceea că luptelor milităreşti, nu îngăduie o mai departe dezvol- a oprit pentru câtva timp dezvoltarea caracterului scep- tare, fără scoborâre a căldurei” (scrisoare către Maio- tic şi zeflemist al acestei clase, moştenit în origine de la rescu din 11/23 oct. 1897). În atâţia ani de latini şi agravat de fanarioţi, punând-o faţă cu primejdia corespondenţă şi conversaţie cu criticul învăţase să-i şi mai cu seamă cu firea puternică a ţăranilor; „citească” idiosincrasiile şi cauta să le conjure ab initio. b) Să încerc a dovedi cât este de nefirească şi ne- Una dintre ele se referă la utilizarea în plan romanesc umană instrucţiunea curat mecanică, ce se dă soldaţilor a documentului. Cu o poetică a romanului mai modernă noştri, şi cât ar fi de folositor, pentru apărarea ţării, să decât a seniorului, Zamfirescu sesiza valoarea estetică se scoată din popor [= fructifice, valorifice – n.m.I.A.]. şi psihologică a documentului. întreagă energie naţională pe calea educativă” (Opere, Între cei doi s-a purtat o luptă de idei care are ecouri VII, ed. cit., p. 338-339). doar în scrisorile lui Zamfirescu, căci cele maioresciene Că din cele două obiective, atât de categoric fixate, s-au pierdut. „Umbra de nor” lăsată între ei „în vremurile nu-l va atinge până la urmă decât pe primul – şi pe din urmă” din cauza colaborării romancierului la „Lite- acela parţial! – e altă căciulă. Romanul nu va mai fi viaţa ratură şi artă română” îl face pe Maiorescu mai iritabil unui „poet”, recte Mihai Comăneşteanu, ci „icoana” unei şi mai neînduplecat. Îi reproşează lucruri mici, „liniuţele”, societăţi puse în faţa unei încercări cruciale. Cu sau fără aşadar clauzulele ce constituie un semnalment stilistic voia lui, mai degrabă cu voia, trebuia să se confrunte şi inconfundabil al scrisului zamfirescian, încercuieşte sar- el cu un model ilustru: romanul tolstoian Război şi pace, castic cuvinte pretenţioase („reintegrare”, „frigurile in- pe care-l citise, adnotase, comentase inteligent în „mo- fective” ş.a.), propune reducerea poeziei lui Milescu nografia” neterminată Leon Tolstoi, publicată în vara şi Preajma codrilor, provocând astfel o vie amărăciune toamna lui 1892 în „Convorbiri literare”. Aşa că în adevăratului autor, subliniază inclement caracterul apo- aceeaşi scrisoare face loc unei întrebări chinuitoare: crif al telegramei marelui duce Nicolae prin care cerea „Un lucru mă nelinişteşte: să nu fiu bănuit că imitez ajutorul armatei române şi în cele din urmă, în pornirea pe Tolstoi în La Guerre et la Paix. Ce să fac? Nu mă pot lui obsesivă contra documentelor incluse în ficţiune, despărţi de o idee care mă încălzeşte numai pentru a cere „reducerea” ordinului de zi al generalului Cernat. nu da loc la o bănuială.” Şi totuşi „bănuiala” persistă, îl Amănuntul final indică adevărata natură a relaţiilor din- chinuie preţ de doi ani, dar brav, cu o bună părere des- tre ei. Sigur pe sine şi pe gustul său, autoritar, în pofida pre sine (pe care faptele şi cărţile lui nu o confirmă în- amenităţii pe care o afişează, Maiorescu are un irepre- totdeauna) în 10/22 sept. 1897, când romanul ajunsese sibil instinct cenzorial. A cenzurat Luceafărul lui Emi- rapid spre final, o înlătură cu semeţie tot într-o scrisoare nescu şi nu putea accepta rezistenţa unui autor mai către Maiorescu: mic. Va elimina cu aprobarea silită, de ultimă oră, a au- „Ţiu numai să vă spun că, înainte de a începe, torului, vestitele ordine, cum o va mai face şi în cazul mi-am dat seama că se vor găsi oameni cari să zică – eseului Istoria diplomatică a chestiunii israelite ori al Po- cum sunt oamenii – că am imitat pe Tolstoi. poranismului în literatură. Spre uimirea lui, întâmpină o Dar gura lumei cine o astupă? împotrivire. Eckermannul din Roma e dârz: Ceea ce a încolţit de demult în sufletul meu şi a prins „Întru cât priveşte ordinele de zi, admit şi aci redu- rădăcini puternice nu se poate da la o parte pe o simplă cerea celui dintâi, aşa cum îl cereţi. Daţi-mi voie însă bănuială. Cine va ceti romanul meu din cei ce au cetit să nu admit pe cel de-al doilea. pe al lui Tolstoi va vedea deosebirea esenţială dintre Ordinul de zi dat de generalul Cernat în preziua lui amândouă: creaţiunea mea e latină, pe când a sa e 30 august nu e pus de mine ca detaliu ostăşesc, ci ca slavă. De vor fi asemănări, acelea vor fi datorite faptului documentul cel mai sugestiv – artistic sugestiv – din că, la urma umei, sufletul omenesc este acelaşi peste toată campania. El e scris prost, redactat în pripă; dar tot. Dar nu vor fi” (Opere, VII, ed. cit., p. 365). Chestiu- proza lui copilărească dă detaliele cele mai emoţionante nea pendinte este că vor fi, iar receptarea critică a ro- ale organizării atacului. [...] Prin urmare, datele istorice, manului îi va confirma temerile. acţiunea propriu-zis militărească fac parte dintr-un tot, Peste o lună cartea era terminată, iar sfârşitul ei era la care nu pot renunţa decât în mici lucruri.” (Scrisoare trimis cu emoţie lui Maiorescu. Nu cuprindea toate as- din 3 oct./11 nov. 1897, în Opere, VII, ed. cit., p. 373). pectele avute în vedere în planul iniţial. În război suferă Dreptatea era de partea lui (criticii importanţi de mai de sumaritate ca şi alte scrieri ale autorului. O cauză târziu îl vor aproba în unanimitate!), ceea ce nu l-a îm- este şi emotivitatea. Pe Zamfirescu îl mişcă, îl încălzesc piedicat pe Maiorescu să „suprime” documentele cu pri- propriile creaţii şi-şi încheie demonstraţiile epice mai re- cina din textul publicat în „Convorbiri”. Adept al pede decât plănuise. Argumentul „caloric” justifică fina- „conducerii unitare” a fluxului narativ, Maiorescu îi mai

40 PRO SAECULUM 1-2/2015 istorie literară imputa prozatorului, într-o formulă junimistă în doi peri tanţi, dar nu ca Erou decisiv, rolul acesta fiind rezervat consemnată scrupulos de corespondentul său, că fe- poporului, revenit pe scena istoriei mari „cu toate cali- meile din roman „rămân de regularisit cu oarecare silă”, tăţile lui strămoşeşti, ascultător, simplu, eroic”. ceea ce ar vrea să spună că partitura lor narativă era Se poate vorbi, desigur, de o subterană conspiraţie suspendată prematur. Pe tema aceasta izbucneşte un a tăcerii iniţiată „de sus”, cum dădea de înţeles autorul conflict surd între romancier şi „cronicarul” său. Zamfi- însuşi. Altă pricină, fundamentală, chiar firea scriitorului. rescu, expertul în sondarea psihologiei feminine, adoptă Se pare că în pofida bunelor maniere, a politeţei proto- o atitudine de macho: „Înţelegeţi cât de jos rămăseseră colare (sau poate tocmai din cauza acestora!), Zamfi- femeile, cât de banale îmi păreau cu duplicitatea instinc- rescu nu era popular printre recenzenţi. Stimat, dar nu tivă a sufletelor lor. Singura care poate m-ar fi interesat iubit, numele lui era pomenit rar în comentariile critice, ar fi fost Elencuţa, nebună. Dar atunci ne îndrumam favoarea popularităţii fiind acordată adesea unor autori spre melodramă. Nu mai rămânea nimic din gravitatea mai puţin talentaţi. Sigur, prea sigur, adesea, pe valoa- solemnă a morţii eroului, diluată, stillată cum s-ar zice rea lui literară, romancierul ignora (surprinzător la un italieneşte, prin toate filtrurile mai binelui” (ibidem, discipol al lui Maiorescu!) „relaţiile”, tactica subtilă de a p. 373-374). În continuarea acestor rânduri urmează un capta bunăvoinţe şi de a le întreţine cu grijă. În dispe- avertisment surescitat ce-ar viza, chipurile, „publicul” şi rare de cauză, el a încercat să se impună pe căi indi- „criticii”, ţinta fiind în realitate una singură, Maiorescu: recte. În condiţiile date, a publica romanul în franceză „Daţi-mi voie să vă spun acum, în oarecare aprindere la Paris, „oraşul lumină”, însemna o revanşă asupra sufletească, că foarte puţin mă interesează ce o crede snobilor şi contestatarilor din umbră. Primul traducător publicul şi cum s-o mulţumi el de sfârşitul romanului; al cărţii ar fi trebuit să fie Léo Bachelin (1857-1930), un după cum foarte puţin mă importă ce vor zice criticii.” O elveţian care fusese studentul lui Taine, Renan şi se sta- notificare mai fermă nu putea exista. bilise în 1889 în România. Profesor de franceză şi ger- Nu se ştie ce-a mai „glăsuit” epistolar criticul, căci mană la licee importante din Bucureşti şi, mai ales, scrisorile lui s-au pierdut. Probabil că a râs în barbă, bibliotecar al lui Carol I, Bachelin îi tradusese în fran- cum îşi închipuia Zamfirescu în aceeaşi scrisoare. Dar ceză pe Caragiale, Carmen Sylva, Vlahuţă, N. Herjeu a citit repede „romanul războinic al lui Duiliu Zamfirescu” ş.a., prezentase străinilor Castelul regal de la Sinaia, (Însemnările zilnice din 26/27 oct. stil vechi 1897 stau galeria de tablouri a regelui şi îi introdusese în atmos- mărturie) şi l-a încredinţat spre grabnică publicare „Con- fera ţării de adopţie în Bucarest et la Roumanie. După vorbirilor literare”. Trebuia dejucată tentativa celor de la multe amânări, elveţianul renunţă la traducere în vara „Literatură şi artă română”, revistă elegantă, stipendiată lui 1899, deşi semnase un contract, ba chiar adoptă o de Palat, la care Zamfirescu începuse să colaboreze, atitudine bizară. „Dacă aţi şti ce stranie purtare a avut de a insera în coloanele lor o carte a unui autor care domnul acesta cu mine, v-aţi uimi – îi scrie Zamfirescu avea totuşi cotă. Cu siguranţă, Maiorescu a fost cel care lui Maiorescu în 20 februarie 1900. Trebuie să v-o spun a decis publicarea imediată a romanului în revista Juni- odată: când s-o prezenta ocaziunea, deşi nu intră în mii, chiar dacă finalul acestuia, cerut telegrafic, nu-i par- firea mea să vorbesc rău de oameni. Am impresiunea venise încă, iar Negruzzi – păţit cu studiul Leon Tolstoi că e la mijloc Sturdza. Nerodul de Bachelin trebuie să – înclina spre temporizare până la primirea textului in- fi intrat în coteria de la Palat ce are în frunte pe d-na tegral. Romanul a apărut în „Convorbiri”, începând din Ics, care doamnă lucrează pentru întoarcerea aceluia octombrie 1897 până în aprilie 1898, dar receptarea lui la putere. Bach. este traducătorul chestiunii Dunării şi a fost modestă. O va recunoaşte, cu amărăciune, auto- al ultimului volum al lui St. asupra regelui. Prin urmare, rul însuşi într-o confesiune destinată lui Maiorescu: neapărat, tot ce vine de la junimişti, bun sau rău, este „Bietul meu Război a trecut nebăgat în seamă, deşi rău şi nu se cuvine să fie tradus. Dar dacă va îndrăzni parcă aici oamenii sunt vii şi întâmplările adevărate” vreodată să sufle, acest trivial şoacăţ, îl iau de urechi. (scrisoare din 13/25 nov. 1899). Pricinile acestei ignorări Şi când mă gândesc că vi l-am prezentat ca pe un sunt nu puţine. Una este concurenţa altor autori preo- om cumsecade!... Se vede că tot mai sunt naiv în apre- cupaţi de acelaşi subiect. Coşbuc tocmai publicase în cierea oamenilor”. 1899 Războiul nostru pentru neatârnare şi Povestea Un dram de adevăr trebuie să fie aici. E posibil ca unei coroane de oţel, despre care Zamfirescu nu avea Zamfirescu să fi fost victima unor rivalităţi politice de cu- o părere bună. Vechiul inamic, Dimitrie Sturdza, încre- lise. Ca ramură a conservatorilor, junimiştii erau mai dinţase tiparului în acelaşi an primul volum din Charles I tranşanţi, mai verticali în relaţia cu suveranul. Ana Ma- Roi de Roumanie, fiind urmat, în 1900, de maiorul iorescu, o bună cunoscătoare a dedesubturilor politice, C. Negreanu cu tomul encomiastic Maiestatea sa Re- se bucura şi ea că traducătorul romanului nu mai era gele Carol I, „istoric” pe care părintele Comăneştenilor Bachelin. Locul acestuia fu luat de un coleg de diplo- îl dispreţuia, de asemenea. În comparaţie cu cei men- maţie al romancierului, prinţul Dimitrie Ghica (n. 1875- ţionaţi anterior, Zamfirescu avea un ton ponderat. În m. după 1936), în acel moment ataşat de legaţie la roman, Carol I e prezentat „în război”, printre comba- Paris. Livrată prompt, versiunea lui Ghica, născut la Is-

PRO SAECULUM 1-2/2015 41 istorie literară tanbul, cu studii de Drept şi politologie făcute în capitala de petrol ale României de tentaculele trustului american Franţei, nu l-a încântat pe Zamfirescu, aşa cum se Standard Oil. În unul din ele combătea ideea unei con- poate deduce dintr-o scrisoare către Maiorescu din ducte americane spre Constanţa ce-ar fi adus la fali- 7 febr. 1900: „Ştirea bună este că În război e tradus în ment căile ferate române care utilizau franţuzeşte. Traducătorul e Dem. J. Ghica, secretar II-a vagoane-cisternă... la Legaţiune, cunoscător al limbei franceze mai mult Briol nu era, fireşte, un critic literar, însă era un om decât al limbei române. Impresiunea mea e mai mult de gust, cu lecturi întinse. În viziunea lui, În război e un rea decât bună; dar nu face parale, deoarece autorul e fragment de „istorie contemporană”, un tablou „viu şi alipit de gândurile sale româneşti, pe cari niciun grai animat”, compus din scene pline de culoare, în care au- altul nu le poate exprima cu valoarea proprie a cuvinte- torul ştie să presare detalii semnificative: „Toutes ces lor noastre. De aceea, sunt foarte îndatorat colegului scènes sont colorées et l’auteur aime à y piquer le détail care şi-a dat osteneală să traducă. Luna viitoare mă duc matériel exact qui reconstitue le milieu à nos yeux.” la Paris, să-l public”. Componenta erotică a intrigii e examinată suspicios, S-a ţinut de cuvânt mai repede. În 17 februarie era semnalându-se ezitările lui Mihai Comăneşteanu: „Une în Oraşul-lumină, de unde-i scrie fratelui său, Constan- histoire d’amour, broderie obligée du roman à la trame tin Zamfirescu, dându-şi pe faţă planurile secrete: „Eu la plus solide, s’ébauche sous le toit de Milesco, décon- sunt la Paris, venit cu gând a tipări în marele acesta certante pourtant et d’une psychologie un peu vague. oraş romanul meu În război. Voi să dau asalt franţujilor Le jeune Michel Comaneshteano a une maitresse et il şi totodată să silesc pe românii noştri (cari nu citesc ne l’a plus; il est fiancé à Anne Villarà et il ne l’est pas; decât în linghi străine) să citească această lucrare a il aime des deux côtés et il n’aime pas, s’avouant lui- unui compatriot al lor” (Opere, VIII, p. 338). même avec ingénuité ses incertitudes.” Importantă e în În 20 februarie se găsea tot la Paris şi-l înştiinţa pe ochii cronicarului exactitatea naraţiunii istorice: „les Maiorescu: „Lucrarea se va publica în editura Ollen- pages d’histoire sont d’une exactitude absolue”, şi gra- dorff, deocamdată în 1500 exemplare. Volumul va apă- ţie acestei calităţi acţiunea e atractivă: „l’action du rea la finele lui martie, cu titlul Temps de guerre, fără roman s’y applique seulement pour les rendre vi- introducere, fără vorbe goale” (v. Opere, VII, p. 406). brantes, littéraires et du plus haut intérêt.” O observaţie Impulsiv, pripit, cum n-ar trebui să fie un diplomat, a de fineţe vizează şi psihologia autorului. Idealist, român uitat un amănunt esenţial pentru o bună receptare a până-n măduva oaselor, romancierul evită tonul patrio- cărţii: exemplarele de autor, ce-ar fi trebuit trimise re- tard, glorificarea oamenilor şi a realităţilor româneşti: cenzenţilor. O recunoaşte târziu, într-o epistolă din „l’auteur ne s’abandonne pas un instant à la flagornerie, 10 martie 1900, expediată din Roma vechiului său prie- à l’admiration hyperbolique des hommes et des choses ten, Trandafir Djuvara: „am fost la Paris, ca să mă ocup de son pays, naïves quand elles tombent de la plume de publicarea romanului În război, tradus în franţuzeşte, d’un Roumain, écœurantes quand elles sont édulcorées pe care-l editează casa Ollendorff. par une main étrangère.” Amestecul de exactitate isto- Prin urmare, la sfârşitul lunii aceştia, stil nou, cere-l rică şi ficţiune romanescă e urmărit apoi în scenele de de la un librar din Bucureşti şi citeşte-l. Să mă ierţi că luptă. Ofiţeri sau simpli soldaţi, combatanţii rămân şi în nu pot să ţi-l trimit: nu-l am, fiindcă nu m-am gândit cele mai grele momente oameni ai pământului, fixaţi su- să-mi rezerv un număr de exemplare” (Opere, VII, fleteşte în locurile de-acasă: „L’état d’âme des officiers p. 63). et de leur hommes pendant la veillée d’armes est mer- Romanul a apărut la termenul convenit şi a avut un veilleusement analysé. C’est le chapitre le plus saisis- ecou prompt nu la Paris, ci... la Bucureşti. În 18 aprilie sant de l’ouvrage. La préoccupation des choses du era deja recenzat în L’Indépendance roumaine de un terroir, jusqu’au dernier moment, dans l’âme des pay- enigmatic Diogène. Identitatea cronicarului ce împru- san est d’une observation juste, profonde, et le déve- mutase numele filozofului cinic din Sinope a rămas ne- loppement en est poétique...” Spre finalul cronicii cunoscută lui Zamfirescu. O putem dezvălui acum, rezerva şi lauda îşi dispută atenţia cititorului educat în după 115 ani. Adevăratul nume al recenzentului era cultul unităţii clasice de caracter care a fost Oscar Briol: Oscar Briol. Era un francez născut în 1854 în Bucureşti, „Dans la première partie, on peut y être surpris par les plecat la studii la Paris, unde a urmat cursurile liceului manifestations subites de sentiments dont la chaine Sainte Barbe şi ale Facultăţii de drept, dar întors în ţară, n’est pas suffisamment indiquée. Cela tient, sans doute, pentru a îmbina gazetăria militantă (de bune sentimente à ce que les personnages de l’auteur sont trop réels. Or româneşti!) din coloanele ziarului francez ce-i dăduse la réalité ne comporte pas cette unité de caractères que multe dureri de cap regelui Carol I cu beneficiile funcţiei nous voulons retrouver dans les ouvrages de l’esprit de secretar-arhivar al Legaţiei Franţei. S-a stins în sous l’obsession de nos traditions classiques.” 1919, lăsând în urma lui numeroase poezii publicate Concluzia, elogioasă, subliniază şi calitatea tradu- prin diferite ziare şi o puzderie de articole semnate Dio- cerii (de care Zamfirescu era nemulţumit): „Très beau gene şi Tic-tac, în care apăra, printre altele, rezervele livre, en somme, et si parfaitement traduit qu’un étran-

42 PRO SAECULUM 1-2/2015 istorie literară ger le croirait écrit directement en français, tandis que le Roumain est charmé d’y retrouver des équivalents Cronica, până azi neştiută, merveilleusement ingénieux aux termes les plus origi- din L’Indépendance rou- naux du terroir.” Opinia lui Diogène ar fi trebuit să-l „în- maine, XXIV, 7106, 18 apr./1 călzească” pe romancier. Dar el n-a răspuns decât în mai 1900, p. 2. treacăt, fugitiv, peste şapte luni, directorului ziarului francez din Bucureşti, atunci când fusese solicitat să răspundă la o anchetă despre starea literaturii române la 1900: „Je profite de cette occasion, un peu tardive, pour exprimer mes remerciements au directeur de L’In- depéndance, aussi qu’au critique qui signe «Diogène» pour le bienveillant article publié sur mon roman Temps de guerre” (Opere, VII, ed. cit., p. 90). Până acum, ni- meni n-a cercetat această pistă... Nu s-au făcut până azi nici cercetări asupra recep- tării romanului În război în presa franceză. Am intrat însă de curând, graţie domnului Gabriel Funica, în po- sesia unei copii a cronicii publicate sub genericul Livres nouveaux în L’Illustration, LVIII, 3001, 1 sept. 1900, p. 138. O reproducem integral: „Temps de guerre, par Duilius Zamfiresco, traduit du roumain, 1 vol. in-18, Ollendorff, 3 fr.50. À le considérer comme un roman, ce livre roumain n’est guèrre fait pour intéresser un lecteur français. L’in- trigue est banale et rudimentaire; les personnages, sous leurs noms exotiques, se ressemblent si fort qu’on a souvent peine à les distinguer; et, pour comble, une note nous apprend que Temps de guerre n’est que la troisième partie d’une grand roman dont les deux Un ecou parizian, premières n’ont jamais été traduites, et nous sont ainsi în L’Illustration, LVIII, tout à fait inconnues. Mais on a bien fait, sans doute, 3001, 1 sept. 1900, de ne pas nous traduire ces deux premières parties; et p. 138. l’on a bien fait, à coup sûr, de nous traduire la troisième: car celle-çi n’est pas, en réalité, un roman, c’est un fidèle et consciencieux tableau de la campagne russo- turque de 1877; et l’auteur, qui peut-être a été lui même témoin des faites historiques qu’il nous décrit, nous les décrit avec une vérité si saisissante, un si heureux mé- lange de réalisme et de passion poétique, que parfois il nous fait songer aux plus belles pages des Souvenir de Sébastopol et de La Guerre et la Paix. Son long récit de la bataille de Plewna, en particulier, a une couleur, un mouvement, une vie admirables. Et nous regrettons seulement que le traducteur n’ait pas cru devoir alléger pour nous, en le debarrassant de sa partie romanes- que, une oeuvre d’une aussi haute portée historique et F r o n - psichologique.” t i s p i c i u l Sunt deocamdată singurele urme lăsate în conştiinţa r e v i s t e i cititorilor francezi ai romanului lui Zamfirescu. Puţinăta- L ’ I n d é - tea lor arată încă o dată câtă dreptate avea Arghezi pendance când spunea că lacătul limbilor nu poate fi deschis cu roumaine chei străine.

1 februarie 2015

PRO SAECULUM 1-2/2015 43 cronica limbii

Gheorghe Moldoveanu

RESPECT DE SINE

Ca orice fenomen social, limba este un ansamblu de reia viaţa există numai pe pămînt, şi nu poate accepta; tradiţii concretizate în nenumăratele posibilităţi de rea- ceea ce pentru Luceafăr este nemurire, pentru ea e lizare practică, impunînd* o singură restricţie: respecta- moarte. Viaţa se leagă indisolubil de moarte, negarea, rea normelor de funcţionare a sistemului: procesul de dar şi confirmarea vieţii, ca atare unde nu e moarte nu e decodare să conducă la realitatea de la care s-a pornit nici viaţă. Nemurirea este dincolo de moarte, dar şi de în procesul de codare. Tradiţiile lingvistice fixează nor- viaţă. mele, drumurile deschise de practica socială, dar apli- Astfel de neînţelegeri nu sînt provocate de Eminescu. carea normelor este în funcţie de virtuţile fiecărui Modelele circulă în limbajul comun, material de construc- individ, atît locutorul, cît şi conlocutorul. Cu alte cuvinte, ţie în literatura populară. Să ne gîndim numai la poveştile tradiţia îngrădeşte aptitudinile individului, aflat mereu în cu Păcală, inspirate din viaţa reală şi spuse într-un limbaj căutarea modalităţilor de personalizare a mesajului său pe măsură; rugat ca, la ieşirea din casă, să tragă uşa nu numai prin ideile comunicate, ci şi prin folosirea mij- după el, acesta o scoate din ţîţîni şi o ia în spate, tră- loacelor lingvistice cele mai potrivite, în consonanţă cu gînd-o după el. conţinutul mesajului, căruia să-i dea vigoare, putere de Ne aflăm în faţa unor situaţii cînd se exploatează vir- convingere. Numai aşa se poate spera atingerea fru- tuţile limbii, în spiritul normelor limbii, nu prin încălcarea mosului, definit ca armonia dintre ideea comunicată şi acestora, nu din dorinţa de a şoca, ci, cum spunea ci- forma de realizare. neva, invitînd cu bagheta cuvintele să-şi ocupe locul cel Poate părea ciudat, dar această preocupare nu mai potrivit în enunţ sau la înlocuirea unei forma grama- aparţine doar poeţilor, ci tuturor celor cărora nu le este ticale cu alta mai nimerită în locul respectiv pentru a da indiferentă reacţia partenerului la dialog. Sigur că nu gîndului veşmîntul cel mai potrivit. Un exemplu, tot din toate încercările sînt reuşite, dar cele care reuşesc fac Eminescu, mai cunoscut de majoritatea românilor: Mi-oi ca sistemul limbii să devină mai bogat, mai variat, mai desface de-aur părul, din Floare albastră, încalcă o suplu, mai capabil să răspundă nevoilor societăţii. În normă de construcţie a sintagmelor cu atribut substanti- această luptă dintre tradiţie şi inovaţie mai puternică în val prepoziţional, care cere ca atributul să ocupe doar orice moment este tradiţia, care asigură funcţionarea poziţia de după regent. Şi totuşi aici nu se simte nicicum sistemului pe o perioadă destul de lungă, fără ca modi- încălcarea normei; ba chiar construcţia astfel realizată ficările din orice moment să-i împiedice funcţionarea. sporeşte expresivitatea, sintagma devenind nedisocia- Aşa se face că limba poeziilor lui Eminescu, de pildă, bilă, fapt probat şi de articularea substantivului aşezat este înţeleasă de toţi; neînţelegerea mesajului este de- după determinant, altă nerespectare a normelor uzuale, terminată nu de limba însăşi, ci de maniera particulară care, din nou, sporeşte expresivitatea comunicării. a lui Eminescu de a folosi limba, înnobilînd-o, îmbogă- Construcţiile de acest fel, care ne par nepotrivite ţind-o cu semnificaţii aparte. Să ilustrăm. dintr-o perspectivă sau alta, nu sînt deloc rare, nu Cînd fata de împărat îi reproşează Luceafărului Deşi numai în limbajul artistic, îndeosebi în poezie, ci şi în vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe ne pune în în- comunicarea obişnuită, din care poeţii adesea se in- curcătură, pentru că ce e pe înţeles poate fi priceput, spiră, părînd apoi că încifrează mesajul. Un poet vorbea aparent, de toată lumea. Încurcătura provine din modul despre minunea că eşti, întîmplarea că sînt şi pare a diferit în care cele două personaje privesc viaţa şi moar- spune într-o manieră cu totul personală că îndrăgostitul tea în interrelaţionare. Relaţia dintre cei doi este carac- se descoperă pe sine dintr-o întîmplare, aceea de a-şi terizată de fata de împărat prin eu sînt vie, tu eşti mort, descoperi iubirea. Dar în limbajul popular circulă expre- în timp ce Luceafărul aşază termenii altfel: eu sînt nemu- sia frumoasă să o bei într-o bărdăcuţă cu apă, care ac- ritor / Şi tu eşti muritoare. Folosind cuvinte pe înţeles, Lu- tualizează aceeaşi idee, fără a fi deloc mai puţin ceafărul îi propune fetei să o ducă în lumea lui: Colo-n sugestivă. Imaginează-şi cineva ce chip poate vedea în palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe; în părul bărdăcuţa din care bea: numai pe cel propriu. Dar tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să aceasta îi readuce în minte imaginea iubitei, iar atunci răsai / Mai mîndră decît ele, dar fata raportează realitatea să tot bea apa! invocată de cuvinte la propria ei experienţă, conform că- Astfel de expresii, încîntătoare, sînt, cu siguranţă, contribuţii ale unor personalităţi înzestrate cu puteri *Textul respectă ortografia autorului, la cererea expresă a creatoare, trecute apoi în folosinţa altora, unele deve- acestuia.

44 PRO SAECULUM 1-2/2015 cronica limbii nite bun comun. Prezenţa în limbă a unor expresii ce această poezie, cu molcomia moldovenească şi ate- mîngîie oricui auzul, să ne gîndim numai la cele gno- nuarea asperităţilor unor sunete (buciumul e mai curînd mice, care aglomerează enormă cantitate de informaţie búŝum) ar dori să se apropie de această rostire. În Fiind în minimum de cuvinte, e o binefacere pentru cel inte- băiet păduri cutreieram e aceeaşi rostire moldove- resat de frumuseţea zicerii, aducînd şi avantajul sigu- nească, menită să evoce timpul copilăriei poetului, cînd ranţei efectului căutat. Apelul la general pentru a era băiet, căci aşa spuneau şi spun cei din partea locu- caracteriza particularul atrage atenţia că nimeni nu se lui. Să remarcăm că sara şi băiet nu sînt reclamate de poate sustrage normelor verificate de societate, nimeni prozodie! Şi seara şi băiat, corecte din punctul de ve- nu poate trece peste modelele de comportare impuse dere al limbii literare, ar fi sunat neadecvat, urît1. de societate, că excesul conduce la încărcarea norme- Au cele spuse legătură cu modul cotidian de a vorbi? lor. Omul prea bun e nebun zice o zicală, care tinde să Răspunsul nu poate fi decît afirmativ. Limba literară, va- pună în încurcătură, căci, se spune, bunătatea nu are rianta exemplară a limbii, numită şi academică, pentru margini. Totuşi un om cu minte va înţelege că ce e prea că este, trebuie să fie!, în acord cu normele elaborate mult strică, după cum avertizează un alt proverb româ- de Academie, tinde să neutralizeze elementele menite nesc, o calitatea se poate transforma în opusul ei. Prea să dea culoare, să asigure expresivitatea, ca într-o con- multa bunătate, rău înţeleasă, împiedică intervenţia în ferinţă la Academie pe o temă de fizică a pămîntului, de corijarea greşelilor, iar rezultatul e uneori nefericit. pildă. Într-o scrisoare trimisă de un fost elev primului Exemple se găsesc destule. său dascăl, de care îl vor apropia tocmai cuvintele şi Ca să ajungă la forma care încîntă, expresiile de rostirile specifice acelui loc, o astfel de limbă ar fi însă acest fel au trecut prin prelucrări succesive, atît în cazul total nepotrivită, oficială, rece, lipsită de căldura apro- expresiilor populare, cît şi al celor poetice. Se spove- pierii celor doi. deşte un poet: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / În ultima vreme se aduc în atenţie numeroase expri- Eu am ivit cuvinte potrivite, pe care, Frămîntate mii de mări inadecvate, nerecomandate. Astfel de situaţii au săptămîni, / Le-am prefăcut în versuri şi icoane. Cam existat întotdeauna, atît în limbajul popular, cît şi în cel cu un veac în urmă un alt poet spunea că Limba noas- considerat îngrijit. În limbajul popular folosirea formule- tră-i o comoară, prin bogăţie şi flexibilitate, adunînd în lor „acreditate” de vreme a condus nu numai la perfec- puţine cuvinte ceea ce cu încă peste jumătatea de veac ţionarea acestora, ci şi la exprimări respinse apoi de uz. înainte spusese alt poet: avem un dialect bun, uşor şi Au circulat şi circulă expresii în care apar cuvinte for- îmmlădios. Observaţia îl îndreptăţea să-i încurajeze pe mînd oximoron, de la care a luat modelul Caragiale, cu cei cu puteri creatoare: noi trebuie să formăm, / Să dăm al său curat murdar. un aer, un ton limbii în care lucrăm; / Pe nebătute cărări Superlativul absolut se formează cel mai adesea cu loc de trecut să găsim, / Şi nelucrate cîmpii de ghimpi adverbul foarte, care însă şi-a pierdut expresivitatea. să le curăţim. Cîtă deosebire faţă de cei ce s-au plîns Pentru a depăşi regimul inexpresivităţii, Goga zice ni-e de neajungerea limbii româneşti, vinovată de nereuşi- jale nouă foarte, ca în limba veche, renunţînd la adver- tele lor! bul pus la superlativ. Faptul că superlativul se formează Cei mai mulţi dintre vorbitori folosesc modele impuse cu diferite adverbe, care îşi păstrează şi valoarea de cu- de tradiţie, dar aceasta nu înseamnă renunţarea la in- vinte cu sens lexical deplin, adăugată celei de instru- dividualizarea discursului, rezolvată prin alegere. Din mente ale superlativului, a dus la apariţia unor expresii nenumărate modele sau formule, fiecare o alege pe pleonastice sau oximoronice. După modelul e tare deş- aceea care îi pare cea mai potrivită. Apare atunci între- tept, unde tare nu păstrează aproape nimic din sensul barea de ce sînt preferate, cel puţin uneori, expresiile său lexical şi se foloseşte doar pentru înlocuirea lui urîte. E cazul să facem precizarea că urît nu înseamnă foarte, pentru varierea expresiei, s-a ajuns la formulări totdeauna şi nepotrivit. Cînd poetul zice: El guvernează, de tipul cînd plouă, terenul e tare moale, în care ideea neică, energic, după chef, / Cu trei principii: Mă-ta, Te de superlativ este prezentă pentru oricine, dar asocie- bag şi Ai sictir, sugerează, cu minimum de cuvinte, o rea lui tare cu moale gîdilă urechea în mod neplăcut. Şi realitate; grosolănia personajului, îngroşată de limbajul nu e singura situaţie de acest fel. Un personaj dintr-un acestuia, redus la înjurături şi invective. film aprecia ceva ca fiind bun rău, în loc de foarte bun. Exprimarea urîtă e cea care alege modele nepotri- Aşa se face că în unele cazuri cuvintele ajung din anto- vite pentru situaţia concretă a comunicării. Conceptul nime sinonime; cineva întreba dacă rănitul fusese bătut corectitudine nu acţionează la modul abstract, la fel în rău, iar răspunsul a fost că fusese bătut bine. toate ocaziile, ci se raportează la situaţia concretă. Una Un alt adverb cu care se formează superlativul ab- dintre poeziile lui Eminescu se intitulează Sara pe deal, solut este enorm. Acest adverb nu are grade de com- sugerînd prin forma sara spaţiul moldovenesc, inco- paraţie pentru că realitatea sugerată este văzută la rectă dacă o raportăm la limba literară. Numai că litera- gradul cel mai înalt, idee pe care o redă superlativul ab- rul seara ar fi aici lipsit de expresivitate şi putere de solut. Îmi place enorm spune suficient, nemaifiind ne- sugestie. Cine l-a ascultat pe Mihail Sadoveanu recitînd cesară prezenţa lui mult, devenit superfluu. Totuşi

PRO SAECULUM 1-2/2015 45 cronica limbii adăugarea acestuia apare nu numai la persoanele ne- cu ideea de vînzare. Asociat cu femeie, de pildă, oricît instruite, îmi place enorm de mult devenind foarte uzual. s-ar dori să fie de înălţător, nu va conduce la sensul De aici a apărut şi construcţia îmi place enorm de puţin, „vită”, dar de sensul „destinat vînzării” nu va scăpa. greşită din toate punctele de vedere, căci enorm în- Una dintre expresiile cele mai ciudate care ar dori seamnă „foarte mare, imens, colosal”, deci marchează să sugereze aceeaşi idee de superlativ este băiat de însuşirea numai în sens crescător, nu şi descrescător. băiat. În limba română există expresii formate din sub- Dacă pleonasmul enorm de mult poate fi trecut cu ve- stantiv + de + substantiv, ca veci de veci, neam de derea, cum se întîmplă cu am auzit cu urechile mele, neam, în care se poate regăsi sensul „toţi, toate, întreg”. mereu folosită, în ciuda faptului că nu se poate auzi În veci de veci înseamnă „în (pentru) toţi vecii3”, iar decît cu urechile şi numai cu urechile proprii (de fapt neam de neamul meu înseamnă „întreg neamul meu”. aici este explicaţia: cele relatate sînt din mărturie di- Putem adăugă aici şi pe care (mai) de care, cu sensul rectă, nu preluată de la altcineva!), enorm de puţin de- „fiecare mai mult (grozav) decît fiecare; unul mai mult ranjează pe oricine este interesat de logica din (grozav) decît altul; pe întrecute”. Băiat de băiat pare a comunicare; ori enorm, ori puţin. fi pornit din limbajul argotic. Folosirea expresiei în mu- Ideea de superlativ presupune totdeauna raportarea zica manelelor pare a proba acest fapt. Două piese mu- la comun, obişnuit, cu care se face comparaţia, explicit zicale4 în al căror titlu se regăseşte expresia se înscriu sau implicit. Fuga de obişnuit este aproape o constantă. în genul trilulilu. Cum s-a impus această expresie e greu O probează, între altele cuvîntul ordinar, care însemna de spus, mai ales că se dezvoltă nu din formula sub- „obişnuit, comun, normal”. Astăzi cuvîntul e folosit mai stantiv + de + substantiv, ci din care (mai) de care, de ales cu sens peiorativ; ceea ce e ordinar e „de calitate care se apropie prin sensul „pe întrecute”. Dar pronu- inferioară, ordinar grosolan, vulgar”, ca în atitudine, mele primeşte sens doar prin trimitere la antecedent, comportare ordinară. Această schimbare de percepţie cuvîntul înlocuit, pe cîtă vreme substantivele au propriul a făcut ca expresia ca lumea, folosită pentru etichetarea lor sens, ceea ce face ca băiat de băiat, fată de fată etc. unui obiect acceptabil, să fie înţeleasă „de calitate (su- să devină de neînţeles. Oricît s-ar căuta explicaţii prin perioară)”. Că nu toţi raportează expresia la sensul ori- devieri semantice nu se poate vorbi nici de băiat de ginal o probează faptul că s-a ajuns să se scrie băiat, nici de fată de fată. Conotaţiile nu pot fi invocate; calumea, într-un singur cuvînt, iar alţii se plîng că nu gă- orice conotaţie se dezvoltă din sistemul denotaţiilor. sesc cuvîntul în dicţionare; faptul că apelează la dicţio- Procesul de democratizare, invocat pentru dreptul la cir- nar e un pas extrem de important în formarea unei culaţie a faptelor de limbă, nu trebuie să conducă la de- exprimări corecte cel puţin din punctul de vedere al se- teriorarea limbii, iar în acest caz e sigur o deteriorare. lectării cuvintelor. Aşa pot afla sensul expresiei ca Limba oferă modele de toate felurile. Alegerea este lumea, cel mai bine sugerat în om ca (toată) lumea. la îndemîna oricărui vorbitor, care trebuie să ştie că prin Auzim adesea că ceva de calitate superioară este modul cum vorbeşte oferă ascultătorului prima imagine beton. Cuvîntul conduce la ideea de rezistenţă, la şocuri a personalităţii sale, măsura în care este preocupat de sau în timp, dar, cînd acest sens nu se actualizează, respectul de sine. Nu cred că există oameni care să nu apar sintagme lipsite de sens. O persoană poate fi ca- pretindă respectul altora şi nici nu ar trebui să existe, racterizată prin orice, numai prin beton nu. Această aso- dar respectul de sine este o invitaţie la respect din par- ciere m-a dus totdeauna cu gîndul la un cîntec popular tea celorlalţi şi o dovadă a respectului faţă de ceilalţi. în care se zice: Ia te uită cum se-ntoarce, / Parc-ar fi le- Cînd vorbim ar trebui să ne gîndim la un proverb adap- gată-în doage. Cîtă deosebire faţă de trupul sugerat de tat: să te aud cum vorbeşti şi-ţi spun eu cine eşti! poet: Spune-i să nu mai facă / Sălcii, nuferi şi ape cînd joacă, / Şi stoluri şi grădini şi catapetezme. Ambele ima- 1. Mioriţa, recitată de un vrîncean adevărat, nu poate avea gini vor să înalţe frumuseţea, numai că betonul ţintu- pronunţarea literară, ci cea locală: Pĭ-un ќiŝor di plaĭ, / Pĭ-o ieşte visarea la pămînt. culmi di raĭ, / Ĭatâ vin în cali, / Sâ scobor la vali / Triĭ turmi di Un alt cuvînt ce ar vrea să marcheze superlativul, oĭ, / Cu triĭ ŝobăneĭ. Cu pronunţarea literară Mioriţa poate fi de oriunde. marfă. Vorbind despre vite, cuvîntul este cum nu se 2. În textele vechi se vorbeşte despre marhăle duse la tîrg. poate mai potrivit, chiar pleonastic din punct de vedere Forma veche e apropiată de cea originală; cea actuală a su- etimologic, la origine fiind magh. marha „vită”. Comerţul ferit o modificare prin fenomenul numit hipercorectitudine, cu cu vite era într-o vreme foarte dezvoltat în ţările româ- h devenit f (reacţie la pronunţări de tipul hultur, bolohan, în loc neşti, ceea ce poate explica modul în care marfă şi-a de vulture, bolovan), ca şi în viclean, provenit din magh. hitlen, extins sensul de la „vită”, fără să reuşească a înlocui sau pofti, împrumutat din sl. pohotĕti. În scrisoarea lui Mihai vechiul cuvînt2, la orice obiect destinat vînzării. Cum Viteazul către împăratul Rudolf II apare expresia pohta ce-am obiectele destinate vînzării trebuia să îndeplinească mai pohtit, dorinţa de a avea în acelaşi hotar Ardealul, Moldova şi înalte condiţii de prezentare, marfă a ajuns să desem- Ţara Românească. 3. Forma veche a lui veacuri de astăzi. neze superlativul calităţii. Totuşi, ca şi în cazul lui beton, 4. Autori sînt Nicolae Guţă şi Florin Mitroi. atributul nu poate fi atribuit unei realităţi incompatibile

46 PRO SAECULUM 1-2/2015 gastrocomica

Bogdan Ulmu

O CINĂ EDUCATIVĂ

Într-o seară, sunt invitat la un amic acasă. Amicul meu are o soră. Sora are o colegă. Ambele, puse pe salvat inconștienți. În frunte cu mine. Obișnuit cu mii de asemenea ocazii, cred că cunosc protocolul: încep cu o tărie. Doamnele, mârâie. Le privesc mirat. – Tăria e otravă, fiindcă nu-i naturală, ci-i din chimi- cale. N-ai voie decât 20 ml., și numai din cea făcută la cazan, în fața ta! Pun sticla de whisky la loc, oftând ușor. Dau să-mi torn un Cola. Doamnele se frisonează ceva gen „sacri- legiu!!!”. Fiindcă Pepsi, aflu, este bombă chimică și el. Dacă era fresh, mai mergea... Constantin Severin - Johnny Răducanu Fug și-arunc sticla de Cola la chiuvetă. Bărbatul- – O să iau margarină... gazdă trage un suspin jalnic, gândindu-se c-a irosit 6 – Oah! – dă să leșine nutriționista. E și mai pericu- lei... și-a mai și cărat-o până acasă. loasă! Mai bine ungi untură pe un sfert de felie de pâine! Pun un șnițel în farfurie; de porc. Femeia gazdă, pri- – Da’ slănină, am voie? vindu-l cu dispreț, îmi adresează un mustrător „așa, – Rar, o dată pe săptămână, un cubuleț. Și cu bagă mortăciuni în tine! Buahhh!!!”. Îl pun deoparte. Pri- ceapă, s-o topească... vesc în farfuria ei: avea un pește fript. – Da-n Oaș ăia topesc slana cu pălincă... – Da’ văd că și tu ai o „mortăciune” în farfurie!... – Au obișnuință. Tu n-ai. Deci, mănânci clisă numai – Asta nu-i ce zici tu; e bronhiotul Domnului. E sacru! cu ceapă, fără pâine și fără horincă! Altfel intră direct în Ăsta nu moare niciodată! ficat... Disperat, înfometat, însetat, îmi ung o felie de pâine, – Da’ sare, am voie? cu unt. Oaspetele în fustă nu mai suportă: – Nix! Ține apa-n organism. – Nu-nțelegi nimic! Untu-i dăunător! (nu-mi explică – Pot să mă duc la chiuvetă, să-mi pun un pahar cu de ce, dar o cred). apă? – Cu clor?... Una din doamne, mai bisericoasă, scoate o cărticică de rugăciuni și-ncepe să bolborosească ceva, cu ochii închiși. Acum observ că pe bărbat îl menajează. Privesc, cu ură, în farfuria lui: câteva grămăjoare de rucola stau cuminți și nevinovate, în compania unor măsline. Omul își toarnă un pahar de apă plată și mestecă o ridiche, victorios, privindu-mă cu superioritate. De-acum, știu: dacă voi mai fi invitat, mănânc trei mici înainte și la masă voi servi o frunză de salată și o corcodușă. Poate mă reabilitez... și-mi și prelungesc Constantin Severin - Iată expresionismul viața cu câteva minute. arhetipal!

PRO SAECULUM 1-2/2015 47 contemporanii noştri

Mihai Neagu Basarab

„PENTRU MINE, ROMÂNIA ETERNĂ, ÎN INTEGRALITATEA EI, ESTE O PARTE DIN RAI”

Interviu de Rodica Lăzărescu

şi istoric muntean pe nume Codin Rădulescu. Mergând pe urmele preoţilor ctitori de biserici zugrăviţi în pronao- sul acestor biserici, în zona de graniţă a fostelor judeţe Muscel şi Dâmboviţa, a ajuns până spre vremea lui Mihai Viteazul, constatând, şi din alte izvoare, că toţi aceşti preoţi şi protopopi cu numele de Cercel erau foar- te bogaţi, mai bogaţi decât mulţi boieri, din păcate, această bogăţie măsurându-se mai mult în „galbeni” decât în „pogoane”. Există legende despre comoara Cerceilor, dac-aş fi mai tânăr şi mai puţin înţelept, cred că m-aş apuca şi eu s-o caut, ca mai multe mătuşi şi câţiva unchi, cărora această căutare le-a îndulcit existenţa sub regimul comunist, cel care pendula cu atâta talent şi dăruire între vigilenţă, ostilitate şi crimă împotriva poporului român. Genealogia domnitorilor ro- mâni nu e o taină, dar are totuşi zone mai ceţoase. Stin- gerea Basarabilor este sigură, din punct de vedere oficial. Până a nu ajunge în Germania, cea atât de riguroasă nu numai în memoria nemţilor, iubeam din istorie mai mult legendele. Asta nu era numai un tribut Dr. Mihai Neagu Basarab – „personalitate pe care trebuia să-l plătesc profesiunii de scriitor, ci şi enciclopedică amintind de Renaştere şi de Pico della dobânda încasată pentru practicarea profesiunii respec- Mirandola” (Mario Sorin Vasilescu) – pendulează cu tive. E foarte plăcut să constaţi, după ce ieşi la pensie, aceeaşi competenţă şi plăcere între homeopatie, astro- că tributul nu se mai scade din dobândă, ci se-adună. logie, boema bucureşteană, acupunctură, Tristan Ber- E atât de plăcut, că aproape nici nu mai simţi biciul da- nard, biblioteca freiburgheză, Paracelsus, filatelie, exilul toriei, care te-ndeamnă să-mpingi creionul pe hârtie. românesc, dramaturgie… şi enumerarea poate conti- Fără tragedia neamului românesc în postcomunismul nua! acesta nostalgic, mai întâi la nivelul romantismului conducătorilor miliardari, dar, în cele din urmă şi pentru fiziologia digestivă a poporului, căruia nu-i ajung banii „Un scriitor care iubeşte exactitatea să cumpere, ceea ce Ceauşescu exporta pe vremuri, trebuie să utilizeze trei nume” lăsând naţiunea cu portofelele doldora, probabil că aş fi fost mai discret ca scriitor astăzi. – Stimate domnule dr. Mihai Neagu Basarab, fiindcă Un scriitor care iubeşte exactitatea trebuie să utili- cine este curios poate obţine destule date despre dvs. zeze trei nume, eventual în pseudonim, sau două nume accesând atotştiutorul Google, vă propun în cele ce şi o iniţială între ele, ca Dumitru M. Ion, care în acest fel urmează să aruncăm „o privire pe dinăuntru”. Ce v-a nu mai poate fi confundat cu Ion Dumitru, alt poet determinat să vă alegeţi drept pseudonim numele voie- român. Când mă gândesc câţi Mircea Popa şi câţi Mir- vodului întemeietor? După câte ştiu, pe linie maternă, cea Popescu există în literatura română, toţi talentaţi, sunteţi (sau cel puţin aşa zice legenda despre neamul toţi pricepuţi şi totuşi, în enumerări, în bilanţuri, foarte Cerceilor de pe Valea Cârcinovului) urmaş al domnito- dificil de identificat, am un sentiment de nemulţumire, rului Petru Cercel! De ce Basarab? de om căruia i se relatează într-o limbă necunoscută lui, – „Legenda despre neamul Cerceilor de pe Valea atâta vreme cât nu ştiu despre cine este vorba. Ca să Cârcinovului” este, de fapt, un studiu întreprins în a nu se creadă că mi-ar fi dispărut simţul umorului, trebuie doua jumătate a secolului al XIX-lea de către un etnolog să menţionez că mă distrează teribil felul în care unii

48 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri interpreţi mondiali de muzică uşoară îşi iau ca pseudo- a înţelegerii raţionale şi poate că, într-o oarecare nime nume ale unor genii din Renaştere, devenind măsură, combinat cu alţi factori favorizanţi, chiar a astfel mai greu de confundat cu contemporanii lor. intuiţiei. Apreciez la dumneavoastră faptul că, după ce puneţi Când spun că am avut parte de o dezvoltare optimă o întrebare incomodă, cum sunt, de fapt, întrebările pri- sunt modest: oricine în locul meu, cu asemenea părinţi vitoare la pseudonime (jurnaliştilor le plac, ca şi cititori- s-ar fi dezvoltat cam la fel, este meritul părinţilor, dacă lor, întrebările incomode, „diabolice”), sub impulsul am reuşit să realizez câte ceva. Îmi pare rău că evoluţia iubirii creştine îmi întindeţi o mână de ajutor amintind democraţiei şi a mentalităţilor ne-a emancipat în ase- de „legenda Cerceilor de pe Valea Cârcinovului”. Ale- menea măsură copiii, încât frumoasele lor deveniri sunt gând acest pseudonim, m-am gândit că nu-i voi deranja astăzi în mult mai mare măsură decât la generaţiile pre- decât pe aceia pe care oricum îi enervam din alte cedente, nu atât efectul strădaniilor părinteşti, cât rezul- cauze. Fiind un tradiţionalist, în cele din urmă, nu de- tatul rezistenţei lor individuale faţă de ce-a intenţionat ranjez nici măcar caracteristicile româneşti ale numelui. să modeleze şcoala din ei. Pe vremea când funcţionam în cadrul Facultăţii de Istoria literaturii este plină de medici. Arta medicală, Medicină Generală din Bucureşti, un student sirian din bazându-se pe ştiinţe pentru care rigoarea este foarte alt partid a vrut să ştie ce legătură am eu cu partidul importantă, a adus un plus de autoexigenţă, vreau să Baas Arab. Prin acest element autobiografic fac parte cred, şi în domeniul scrierilor mele. Eu sunt născut de dintre cei fericiţi, că Statul Islamic nu s-a înfiinţat mai dimineaţă, la ora 7 şi în acest fel am Ascendentul în devreme. Chiar dacă astfel am ratat probabil un sfârşit zodia Gemenilor. Acest fapt, Gemenii, mă constrâng la voievodal. două profesii, la două domicilii şi, desigur, la „şapte vieţi în pieptu-mi de aramă”. Cu Ascendentul în Gemeni, sau „Educaţia nu e mai puţin importantă în Peşti de pildă, nu vreau să fiu exclusivist, mai ales că vorbim despre multiplicări, în mod instinctiv ai două decât ereditatea” meserii, pe care poţi să le diversifici în continuare, cum, „Şi eu şi fratele meu datorăm imens de altfel, mi s-a şi întâmplat. Sunt încântat că şi medic am devenit tot atât de firesc, de spontan, „fără program în formarea noastră mamei noastre” sau plan de muncă”, precum am devenit şi scriitor, dintr-un fel de preaplin, în primul rând energetic. – Să o luăm deci cu începutul – familia – a cărei tradiţie aţi urmat-o! Cât datoraţi părinţilor în formaţia dvs. şi cât datoraţi formaţiei medicale în construirea „Ca să ai modele este necesar personalităţii Domniei Voastre? să doreşti să te dezvolţi” – În formarea oricărui om contribuie mai mulţi factori, între care educaţia nu e mai puţin importantă decât ere- – Aşadar, părinţii ca modelatori prin ereditate şi prin ditatea. Eu cred puternic în posibilitatea de a descifra educaţie. Ce alte modele aţi avut în viaţă? cu ajutorul astrologiei tendinţele destinelor forjate de – Ca să ai modele este necesar să doreşti să te anumite legi care până acum n-au intrat în patrimoniul dezvolţi, deci să fii perfecţionist, deci să fii şi modest, ştiinţelor. Nae Ionescu vorbeşte primul la noi despre for- simţind totuşi nevoia de a te respecta tu însuţi în orice marea şi funcţionarea structurilor, iar Mircea Eliade, caz; şi să ai norocul de a întâlni modele care să ţi se evocându-l pe Nae, reia discuţia astfel încât să nu potrivească. Mama îmi spunea deseori: „Nimeni nu vă putem uita această teorie reamintită de marele savant iubeşte, cum vă iubesc părinţii voştri. De aceea, marea al Istoriei religiilor. Când educaţia ţi-o dau cei de la care lor dorinţă este să găsiţi oameni de la care să învăţaţi ai primit şi ereditatea, alături de profesionişti care-i iu- lucruri bune, mai mult decât vă pot învăţa părinţii voştri”. besc pe cei care te-au zămislit, rezultatul, în mod nor- Primul meu maestru, de la care am învăţat să gândesc mal, este remarcabil, dacă nu intervin pedepse carmice. în registrul stoic, a fost scriitorul Oscar Lemnaru, care Când acestea există, ele sunt atunci mai adecvat, mai învăţase să gândească de la Ştefan Antim şi a avut economic primite, în planul suferinţelor posibile. înaintea mea alţi doi discipoli, succesiv: Adrian Rogoz Şi eu şi fratele meu datorăm imens în formarea şi Mihai Ungureanu, primul soţ al Mariei Luiza Criste s- noastră mamei noastre, care avea un instinct pedago- cu, fără legătură de rudenie cu politicianul pericomunist. gic ieşit din comun, aşa cum o dovedesc scrierile lui Al doilea magistru mi-a fost Petre Ţuţea al cărui medic Jean Piaget, apărute ulterior trăirii de către noi doi a de familie am fost 25 de ani, motiv pentru care am fost celor şapte ani de acasă. Amintirile personale iniţiale în mai multe rânduri anchetat de securitate. Petre Ţuţea şi-au pierdut acuitatea, dar îmi amintesc de când fratele mi-a desăvârşit educaţia naţional-creştină iniţiată în fa- meu avea trei, patru ani, eu aveam pe atunci şase, milie de părinţi, şi apoi de bunici şi unchi, înainte şi după şapte, iar mama ne arăta la amândoi (mie mi-era ce au ieşit din închisorile comuniste. Am avut şi la fa- de-acum foarte uşor, nu mai eram „novice”) cărţi cu cultate profesori care m-au fascinat prin erudiţie şi mod poze pentru copii. Şi trebuia să semnalăm fiecare măr de a gândi, ca Titus Păunescu, Tiberiu Spârchez, Alfred sau pasăre din arbori, fiecare floare sau gâză de pe Teitel, Grigore Pambuccian, Victor Ciobanu. Nefiind de pământ, ne forma mama, cu multă grijă spiritul de felul meu invidios sau înfumurat, învăţ mereu, de la fel observaţie a cărui funcţionare generează satisfacţii ce -i de fel de oameni, din păcate, nu întotdeauna numai lu- asigură în continuare dezvoltarea şi funcţionarea cruri bune. Am însă discernământ critic şi-mi dau foarte optimă. Când spiritul de observaţie se dezvoltă de tim- bine seama ce anume mi se potriveşte din lucrurile rele puriu, faptul atrage după sine şi o mai bună funcţionare pe care nu încetez să le tot asimilez, oricât m-aş tot

PRO SAECULUM 1-2/2015 49 contemporanii noştri pregăti s-ajung în rai. au imunitate parlamentară.” Neavând imunitate parlamentară şi agitându-mă, ulterior mi-am dat seama, „«O duce destul de bine toată viaţa, dar sfârşitul destul de haotic-anticomunist, m-am grăbit să mă pun la adăpost luând calea exilului. În legătură cu motivul va fi apoteotic, nativul moare în plină glorie»” pentru care am ales Freiburgul, Vă răspund mai întâi semimetaforic: după ce îmi aleg cu grijă maximă valul, – Dar astrele ce rol au jucat în destinul dvs.? mă las dus de val. Apoi Vă răspund mai concret că, pe – Eu consider astrele drept instrumente de măsurat lângă toate motivele bănuite de dumneavoastră la un tendinţele caracterului, temperamentului, diverselor ap- loc, s-a mai adăugat şi acela de a avea deja acolo socrii titudini posibile şi ale destinului, în general. Astrologia instalaţi cu mai mulţi ani în urmă. Este adevărat, mi s-au sporeşte confortul trăirilor, pentru oamenii care nu vor mai oferit diferite servicii în alte oraşe, poate cu per- să rişte gratuit. De pildă, tatăl meu fiind medicul lui Ar- spective mai interesante, dar consider că atunci când mand Constantinescu, eu am ştiut de la acesta, încă eşti mulţumit trebuie să stai, naibii, liniştit locului. Consi- din clasele elementare, de la 13 ani, că nu pot depăşi der că Leon Bloy, când afirmă în „Exegeza locurilor co- vârsta de 78 de ani şi că până la 74 de ani nu am decât mune” că „Mai binele e duşmanul binelui”, are perfectă probleme minore de sănătate, fapt care continuă să mă dreptate. Când dau de bine, optimizez binele local şi nu satisfacă. Apoi, Armand mi-a atras atenţia că, dacă m-apuc să caut aiurea mai binele. Taurul, semnul zo- mă-nsor înainte de a împlini 30 de ani, voi avea mai diacal al Soarelui meu natal, este semn fix, ca şi Leul, multe căsnicii. L-am ascultat şi n-am avut surprize. Mi-a Scorpionul şi Vărsătorul. Gemenii de la Ascendent îmi atras atenţia, nu cumva să încerc să mă fac chirurg, ca dau mobilitate spirituală, nu geografică. O dovadă că tata. Am avut prilejul să verific că, şi atunci când intru detest mobilitatea geografică o constituie şi faptul că, în sala de operaţie numai ca pacient, tot se-ntâmplă o pentru optimizarea sănătăţii mele, merg în fiecare zi catastrofă. N-aş vrea însă să se afle că înrăutăţesc sta- 10.000 de paşi. tisticile marilor chirurgi, prudenţa mă obligă la această discreţie cu ajutorul căreia sper să ajung la 78 de ani „O insulă de Românie eternă” cât mai nevătămat. Ar mai fi o problemă, pe care vă las s-o interpretaţi. – Vorbiţi-ne, vă rog, despre Biblioteca Română de Armand scrie în horoscopul meu: „o duce destul de bine la Freiburg, pe care o conduceţi. E o necesitate – mai toată viaţa, dar sfârşitul va fi apoteotic, nativul moare în ales în epoca internetului (chiar aşa: românii din exil ci- plină glorie”. Chestia asta m-a făcut să mă cam feresc tesc mai mult decât cei din ţară?) sau o extravaganţă, să-mi dau drumu’ 100%. Când, fără să vreau, îmi iau un „moft” cum ar fi zis Caragiale? Din ce „trăieşte” mai mult avânt, mă trag singur de mânecă şi-mi spun: instituţia? Ce „comori” ascunde? Ce personalităţi „Nu te grăbi, băiete, toţi ajungem acolo, când ne sună polarizează în jurul ei? Ce viitor îi prevedeţi? ceasul, nu te grăbi!” De altfel, şi marea diversitate a – Biblioteca Română din Freiburg, înfiinţată în 1949 preocupărilor mele are o rădăcină în această prudenţă de către profesorul Virgil Mihăilescu, reprezintă şi de a nu epuiza cumva vreun domeniu de cunoaştere astăzi, cu minime scăpări de care mă consider vinovat, atâta vreme cât mi-e încă dragă viaţa. mai ales pentru a evita pe viitor repetarea lor, „o insulă de Românie eternă”, cum au fost puşcăriile politice din „După ce îmi aleg cu grijă maximă valul, România comunistă, câteva lagăre din Siberia unde erau majoritari basarabeni, bucovineni sau ostaşi ro- mă las dus de val” mâni luaţi prizonieri după 23 august 1944 de către cri- minalii de sovietici. Se poate ca astăzi să mai existe – Să rezumăm: v-aţi născut la 3 mai 1946, în chiar prin România câteva mânăstiri care să constituie, Bucureşti. V-aţi făcut studiile, aţi început să profesaţi în mai puţin controlate de episcopii locali, partizani ai lui spitale bucureştene, dar şi ca asistent la Facultatea de Victor Ponta, insule ale României eterne. Pentru mine, Medicină Generală, v-aţi luat doctoratul în ştiinţe medi- România eternă, în integralitatea ei, este o parte din cale în 1977. Aţi debutat ca scriitor încă din 1967. În Rai. Insulele existente ar corespunde oarecum icoane- 1990, adică după schimbarea regimului comunist (în lor. Iubesc Biblioteca Română din Freiburg, muncesc care, spuneaţi undeva, rudele dvs. au fost condamnate harnic şi cu multă plăcere pentru ea, dar n-am fost în şi au executat peste 200 de ani de puşcărie), aţi părăsit stare s-o apăr îndeajuns de neocomunişti, în sfârşit – ţara. Nu vă întreb de ce, doar pot să comentez că aţi de aşa-zişii postcomunişti, care vor să bifeze în progra- intuit bine… Vă întreb însă ce v-a dus şi v-a reţinut la mul lor că popularizează Biblioteca Română din Frei- Freiburg: pitorescul localităţii, aşezarea lui pe Drumul burg. Biblioteca Română din Freiburg nu ascunde vinului ori poate plasarea pe Route Verte, tradiţia lui nimic. Mă simt vinovat de tot ceea ce este încă necu- universitară…? noscut în această bibliotecă, respectiv scrisori, – Voi încerca să fac faţă amabilităţii dumneavoastră declaraţii, articole în periodice cu circulaţie limitată ilus- excesive, răspunzând mai întâi la întrebarea pe care trând poziţii morale care, în manualele şcolare m-aţi anunţat că nu mi-o puneţi. Am părăsit România, româneşti din perioada interbelică şi mai veche, erau destul de grăbit, a doua zi după ce Ion Iliescu, la televi- atribuite dacilor şi romanilor, în perioada războaielor din zor, a rostit următoarele cuvinte: „Dragi mineri, vă care a dospit poporul român. A trebuit să adun propria mulţumesc că aţi venit pentru a restabili ordinea în experienţă, n-am beneficiat de învăţătura rezultată din Bucureşti, dar vă rog să mai aveţi puţină răbdare: pe intrarea lui Iosif Constantin Drăgan, colaborator al lui Raţiu şi pe Câmpeanu încă nu-i putem aresta pentru că Ceauşescu, patriot în stil comunist, care infiltrându-se

50 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri cu zeci de mii de dolari în Societatea Academică atunci când numai eu bag de seamă, şi mă străduiesc Română, la nivelul anilor ’70, a dus treptat la să mă corectez, să dreg lucrurile „din mers”, ca să nu desfiinţarea acestui înalt for cultural, prin demisiile suc- pierd timpul. Pentru mine, a pierde timpul este unul din cesive ale unor scriitori şi savanţi cu caracter, pe care cele mai mari păcate. dacă-i considerăm „cu exces de caracter” ne compro- Trebuie să recunosc că în Germania am devenit mai mitem şansele de perfecţionare a moralităţii noastre ci- riguros, în sensul că „lucrul bine făcut”, care era în Ro- vice de care este atâta nevoie astăzi. Până la primirea mânia o deviză încântătoare, dar cam în ceaţă, a deve- lui Drăgan, Societatea Academică Română a fost, mai nit aici mai distinctă, mai obositoare, dar cu satisfacţii mult de un deceniu, o părticică din România eternă, mai autentice la finalul efortului de execuţie a acestui care trebuie să continue să existe, pentru că această „parşiv” lucru bine făcut. (Un exces de românitate nefericită Românie de azi supravieţuieşte numai atâta nostalgică mă constrânge să utilizez acest atribut, chiar timp cât mai există părticele din România eternă, după ce lucrul bine făcut „mi-a ieşit”.) Când sunt obosit, răspândite în toată lumea. nostalgia vinovată a balcanismului mă mobilizează, deşi Avem norocul că între cei 60 de membri activi actuali acesta mi-a fost teribil de drag, ca sursă de odihnă ai Institutului Român din Freiburg, marea majoritate activă, cum zicea Ţuţea: „Aflarea în treabă ca metodă sunt în regulă, nici nu-i ştim pe cei de teapa lui Drăgan, de lucru la români”. Nu m-ar mira să aflu, când voi şti nu sunt aşa celebri, care-or fi, de-or fi. Biblioteca tot, pe lumea cealaltă, că dac-aş fi trăit în acea Românie trăieşte din cotizaţii, din donaţii şi dintr-o chirie de 600 eternă desfiinţată de dictatura lui Carol al II-lea, aş fi de euro pe lună, pentru un mic apartament de 3 camere fost un balcanic mai intens dedat plăcerilor vieţii, lăsând de la etajul al II-lea. Personalităţile care-au ilustrat-o grijile Ţării pe umerii unora cu vocaţia chinului. Nu sunt sunt mai importante decât cele care o ilustrează astăzi. totuşi sigur, dar nimic nu te mobilizează mai tare decât Ca să vă daţi seama, numai anul trecut i-am pierdut prin o autoapreciere cu bemol. deces pe Dr. Nicolae Stroescu Stânişoară şi pe Dr. Dr. Augustin Alexandru Bidian. Oricare dintre ei este „Numai neamul şi Dumnezeu, care nu te plătesc de neînlocuit. Desigur, preşedintele Dr. Matei Cazacu este o minte luminată, cum mai avem mai multe: Pavel niciodată, nu te pot compromite, chiar dacă Chihaia, Prof. emerit. Dr. Dr. h.c.(mult.) Vlad Constanti- în slujba lor îţi poţi pierde viaţa…” nesco, Prof. Dr. Alexandru Herlea, Prof. I. Ungureanu, Pia Bader Fărcăşanu, Rodica Moşinschi şi lista poate – Cum se împacă Medicul cu Scriitorul? Citeam con- continua încă. Desigur, avem şi caractere oţelite, dar, cluzia unui cronicar la una dintre cărţile dvs.: „Cititorul din păcate, oameni în vârstă, care nu mai pot lupta efi- rămâne cu un tablou clinic: o etiologie, o simptomatolo- cient, ci doar reprezenta modele de comportare gie şi un prognostic al boemei.” Scriind, sunteţi/vă simţiţi exemplară, ca Ing. Valerian Dobrescu ş.a. un medic ce pune diagnosticul? Are actul critic valenţe Cât timp mă mai ţine Dumnezeu în putere, viitorul terapeutice? pe termen scurt al Bibliotecii nu ridică probleme. Sper – Medicul se împacă foarte bine cu scriitorul, ca în următorii 10 ani să fim, măcar aparent, uitaţi de căruia i-a asigurat mereu o anumită independenţă România actuală, ale cărei oficialităţi ne poartă ghinion, materială, baza independenţei spirituale, a cărei şi să ne ia în grija Lui, cu mai multă îngăduinţă, Cel de importanţă este covârşitoare, chiar dacă în România Sus. încă nu-şi dau seama prea mulţi de acest lucru, scriito- rul român din România, în ultimii 80 de ani fiind cam „Nimic nu te mobilizează mai tare simbriaş, exagerând lipsa de importanţă a acestui fals diminutiv. Când începi ca simbriaş, nu rămâne nimic decât o autoapreciere cu bemol” după tine. Înregimentându-te după ce ai ajuns la o anumită notorietate, se poate spune că ai totuşi o operă – Să ne întoarcem la Domnia Voastră! Puteţi zice de compromis prin înregimentarea ta, la oricine te-ar dimpreună cu Arghezi: „În mine sunt nişte doi”? Germa- plăti. Numai neamul şi Dumnezeu, care nu te plătesc nia şi România, rigurozitatea (şi rigiditatea) nemţească niciodată, nu te pot compromite, chiar dacă în slujba lor şi spiritul balcanic, medicina şi literatura – se împletesc, îţi poţi pierde viaţa, cum i s-a întâmplat, de pildă, şi ma- se completează sau, dimpotrivă, se ciocnesc, se relui Eminescu, atunci când conservatorii lui s-au înfruntă, vă divizează lăuntric? înţeles cu liberalii, pentru că Luceafărul nu mai voia şi – Dacă numai doi ar fi în mine, n-aş avea chiar atât nu mai putea să-şi servească decât patria şi limba nea- de multe probleme de rezolvat. Să ştiţi că împletirea şi mului. completarea sunt sinergice, se stimulează reciproc. A pune diagnostice în literatură înseamnă a formula Ciocnirile şi înfruntările sunt uneori cerinţe morale, la adevăruri esenţiale. Artistul diagnostician se care, din păcate, de multe ori trebuie să renunţ, în inte- îndepărtează de originalitate pe măsură ce se apropie resul unui randament crescut. Nu-mi pot permite să mă de adevăr. Fac parte dintre artiştii, din păcate – fără a fi las parazitat de dileme chinuitoare care blochează ac- suficient de consecvent, care se străduiesc să-l pla- tivitatea. Mă consolează luciditatea care-mi adie o gieze pe Dumnezeu. E o treabă foarte grea, care nu umbră de regret peste lipsa de disponibilitate de a mi-a ieşit decât atunci când mi-a scăpat din vedere zăbovi în înfundăturile excesului de scrupule. Mă feresc intenţia. cât pot de greşeli, desigur că nu evitând munca, sub de- Valoarea terapeutică a artei şi a actului critic este viza „Cine nu munceşte nu greşeşte.” Muncesc, mai relativă. Acelaşi text care-l vindecă pe un naţionalist, greşesc, îmi dau întotdeauna seama de asta, chiar adică pe acela care pune interesele patriei deasupra

PRO SAECULUM 1-2/2015 51 contemporanii noştri propriilor sale interese, îl îmbolnăveşte pe un când Franţa era cam ca Statele Unite astăzi. Desigur internaţionalist, adică pe acela care, împreună cu cole- că pentru a verifica cele spuse de mine aici, trebuiesc gii lui de clasă socială din toată lumea, vrea să lichideze citite ediţiile princeps, nu ce-a revizuit Maestrul după ce celelalte clase sociale din ţara lui, socotindu-i, ca a optat definitiv pentru simularea disperării. Ceauşescu, pe românii care nu sunt din aceeaşi clasă Mircea Eliade… socială cu el şi fără vreo posibilitate de a se emancipa, – Mircea Eliade a avut o minte strălucită care s-a drept trădători de patrie ce trebuiesc exterminaţi în dezvoltat ca a lui Goethe, fără să invidieze pe nimeni, cazul că nu se supun orbeşte directivelor clasei care s-a fără să poată urî, dornic să afle cât mai exact o hotărât să se alieze cu clasele echivalente din alte ţări. grămadă de lucruri cât mai bine sistematizate. Desigur Boala comunismului, în faza ei delirantă, ajunge să că pe meschini şi ticăloşi îi enervează ireproşabilitatea vorbească de naţionalism comunist, atunci când co- mai mult decât orice defect. De aceea, în cercurile su- mandantul suprem continuă să-şi înfometeze cronic şi prarafinate, Eliade e cotat pe nedrept sub Cioran. Eu îl handicapant poporul, pentru a strânge bani ca să-i îm- iubesc pe Eliade, chiar dacă, după gustul meu, n-a fost prumute pe musulmani, pentru ca aceştia să-şi rafineze suficient de creştin. Dar să nu uităm că, tot după gustul petrolul înainte de a-l vinde cu profit mai mare şi a fi meu, eu însumi nu sunt suficient de creştin, ca menta- apoi iertaţi de cea mai mare parte din datorie de către litate. Ca potenţial de jertfire, sunt totuşi mai fanatic, succesorii criminali, dar servind aceeaşi ideologie cu poate şi fiindcă nu m-am realizat mai deplin. Ceauşescu, plus mai multă lăcomie, imposibil de – Constantin Noica… ascuns faţă de cine nu-i analfabet, transformând orice – Constantin Noica a fost nu numai o minte partizan într-un ticălos criminal la rândul lui, cu părţi din strălucită, ci şi un mare pedagog, un Nae Ionescu ceva pradă proporţional mai mici, desigur. mai discret datorită excesului de bună creştere care i-a Sufăr îngrozitor că, în calitate de scriitor, când vreau bărbierit toate excesele şi excrescenţele artistico- să fac diagnostic şi tratament, mă văd constrâns să trăiriste care-i dădeau atâta culoare, atâta har şi pito- intru în domeniul ideologiei, care este cel mai murdar resc lui Nae. L-am cunoscut bine şi l-am îngrijit în spital. lucru din lume. Sunt disperat că nu poţi face azi politică Era tuberculos şi mi-este extrem de dificil să-mi imagi- fără să te compromiţi, fie ca bandit şi criminal, sau ca nez excesele lui erotice, imposibil de evitat când suferi victimă ridicolă, dacă încerci să fii cinstit. Nu m-a inte- de tuberculoză. Constantin Noica a fost un mare boier. resat niciodată politica, dar mi-ar plăcea să fie o mese- Era atât de bine educat încât intram într-o stare de rie pe care s-o poţi practica fără să te murdăreşti. ruşinare, ca şi când nu mi-aş fi făcut pantofii în ziua aia, Pentru că, teoretic, politicianul căruia i-am dat votul tre- ori de câte ori stăteam de vorbă cu el. buie să fie un om în care am încredere, de la care pot – Petre Ţuţea… să sper ce-mi convine în calitatea mea de om cinstit. – Petre Ţuţea este cel care mi-a şlefuit iubirea de Cred c-am făcut destulă medicină răspunzând la neam şi de Dumnezeu, care, înainte de a-l cunoaşte, această întrebare. în 1964, credeam că nu mai pot fi perfecţionate. Era – Medicină ziceţi? Fie şi… medicină! fo arte vesel şi de regulă nu-i păsa că e genial. Era foar- te timid cu femeile, încă din prima tinereţe. Îi era ruşine, „Pe meschini şi ticăloşi îi enervează sub comunişti, că, pe vremea studenţiei, cochetase cu ideile comuniste. S-a şi certat cu unii colegi de ireproşabilitatea mai mult decât orice defect” gazetărie, care voiau să-i publice articolele apărute în periodicul Stânga, unde colaborase alături de – Să continuăm! Aţi scris despre cele mai alese spi- Pătrăşcanu, Pandrea şi Sahia. Cred c-a fost cel mai cin- rite din cultura română a secolului trecut. Pe unii i-aţi stit om pe care l-am cunoscut. Nu numai că n-ar fi putut cunoscut direct (aţi fost, cum aţi menţionat mai la înce- fi duplicitar, dar era chiar incapabil de cele mai simple put, medicul lui Petre Ţuţea). Că veni vorba de „diagno- strategii diplomatice, după cum nu era în stare să bată stic”, v-aş ruga să-i caracterizaţi cât mai succint – un cui sau să-şi coasă un nasture. N-am cunoscut om folosindu-vă „ochiul clinic”! – pe Emil Cioran… mai neîndemânatic decât el. – Despre Emil Cioran am aceeaşi părere cu – Petre Pandrea… Ale xan dru Mironescu, exprimată în volumul Calea ini- – Pe Petre Pandrea l-am cunoscut târziu ceva mai mii, tipărit la Editura Anastasia în 1998. Ca şi Mirone- bine. Îl ştiam de când a publicat amintirile lui despre scu, consider că filosoful din Răşinari are o minte Brâncuşi. Dar mai mult am stat cu el la cafenea şi la genială, cu ajutorul căreia simulează strălucit o dispe- re staurantul Casei Scriitorilor din Bucureşti abia după rare pentru care a optat aflându-se în stare histrionică. ce i se pusese diagnosticul de cancer hepatic şi ştia, A ridicat pe culmile desăvârşirii simularea autenticităţii sau numai simţea poate, că nu mai are mult de trăit. vieţii, pe care o practică între naştere şi moarte orice N-aş putea spune dacă îi părea rău că fusese comunist bun francez. De fapt îl trădează primele două cărţi. A în tinereţe, sau că nu se putea dezice complet de crezul debutat cu Pe culmile disperării. Corneliu Zelea Co- său iniţial, în anii bătrâneţii. În orice caz, pe comuniştii dreanu a citit cartea şi i-a trimis o scrisoare în care lui Ceauşescu nu-i putea suporta. Era cam taciturn afirma: „Domnule Cioran, strălucirea minţii dumitale n-ar atunci. Cărţile lui apărute postum le-am citit toate, m-au trebui să te lase să construieşti o viziune atât de sumbră surprins şi m-au bucurat extraordinar. despre viitorul neamului românesc.” Şi a urmat exalta- – Alexandru Paleologu. rea: Schimbarea la faţă a României, cea mai entuziastă – Alexandru Paleologu este pentru mine omul viziune asupra poporului român căruia Cioran îi ura să care -mi dă acum un curaj extraordinar. El s-a dezvoltat aibă populaţia Chinei şi destinul Franţei, pe vremea cu epoca, mai repede decât epoca. L-am auzit prima

52 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri dată vorbind cred că la Casa Scriitorilor din Bucureşti, organizate înconjurate de mantale de guguştiuci, fără când s-au comemorat cinci ani de la moartea lui Ion deosebiri doctrinare semnificative pe hârtie, în realitate Barbu. Ceva mai târziu, prin 1968 cred, era secretar li- doctrina fiind ce-ar trebui să-nveţe studenţii la facultate, terar la Teatrul Nottara. Am avut o rundă de convorbiri adică o teorie pe care liderii niciunui partid n-o cunosc, cu el pentru un spectacol cupe, cu piese într-un act de pentru a nu fi găsiţi cumva vinovaţi că n-o respectă Naghiu, Leonida Teodorescu şi mine, până la urmă eu intenţionat. n-am fost acceptat de autorităţile cultural-educative ale – În fine, vă rog să vă adresaţi singur o întrebare – capitalei. Cred că nici nu şi-a imaginat că ar fi putut să pe care aţi aşteptat-o şi nu v-am pus-o! mă ajute în vreun fel. Ca lector la Cartea Românească – Propunerea dumneavoastră îmi dă fiori pentru că devenise mult mai autonom în gândire (sau redeve- e o întrebare de interviu la angajare foarte răspândită nise?). Apoi a continuat să se dezvolte la bătrâneţe în Occident când râvneşti posturi dintr-o anumită cate- într-un mod minunat. Cărţile lui publicate între 60 şi 80 gorie mai acătării. Cu voia dumneavoastră, iertaţi-mi de ani sunt din ce în ce mai bune, precum cărţile publi- ipocrizia accidentală, aş prefera să vă pun eu o între- cate de un eseist „normal” între 20 şi 40 de ani. Să bare. Sigur, Google ştie foarte multe, dar simt că reţinem şi faptul că religiozitatea lui a sporit, de aseme- exageraţi când îl desemnaţi a toate ştiutor. Am convin- nea, constant, de la 60 la 80 de ani. gerea că aţi mai avut şi alte „izvoare” pentru a cunoaşte o serie de amănunte despre mine. Aş putea şti care „Era loc pentru speranţă, anume? – Prietenul nostru comun, scriitorul şi editorul Nicu- căci nu bănuiam că prea multe părţi lae Gheran, ascultându-ne, v-ar spune că răspundeţi din schimbare vor fi înspre mai rău” evreieşte – cu o întrebare!

– Sunteţi foarte racordat la actualitatea românească, „Orice final de operă (…) presupune un sentiment nu doar culturală. Cum se vede de la distanţă evoluţia poporului român în ultimul sfert de secol de libertate şi de uşurare, de regret, de nostalgie a începutului…” democraţie? Ne aflăm şi noi în situaţia lui Paul – căutăm – Stimate domnule dr. Mihai Neagu Basarab, ajunşi adică, precum personajul dvs. din Pieptenele lui Paul – la finalul dialogului nostru (pentru care vă mulţumesc, pieptenele până chelim (dacă n-am făcut-o deja!)? în numele cititorilor şi al meu), sunt tentată a completa – Monologul meu Pieptenele lui Paul face parte prezentarea din preambul cu replica unuia dintre per- dintr-un şir de compoziţii dramatice în care „cânt” sonajele dvs. (Omul din piesa Scurtă poveste cu un su- zădărnicia, inutilitatea unor zbuciumuri. Faza mea veran zănatic): „om, pur şi simplu, când mă privesc pe dramaturgică a fost oarecum pesimistă, pentru că dinăuntru... Artist... Erou... Sfânt... Suveran înfăşurat în situaţia politică, economică, socială, culturală etc. o nimic...”. Greşesc? cerea. Era loc pentru speranţă, căci nu bănuiam că prea – Nu greşiţi, dacă vă gândiţi la acea zădărnicie multe părţi din schimbare vor fi înspre mai rău. Pentru imprimată de realităţile „epocii de aur”, cum a numit-o speranţă e loc întotdeauna, dacă ai de la natură porniri cu convingere Octavian Paler, pesimismului meu juve- optimiste. Pe de altă parte, „cine se arde cu ciorba suflă nil. Mintea mea păstrează o anume vioiciune şi un şi-n iaurt”. Se poate spune că e mai avantajos să speri anume umor tragic, „negru”, cum i se spunea la apariţie, în mai bine, în egală măsură cu cum e mai avantajos înainte de a fi inflamată susceptibilitatea africanilor. să crezi în Dumnezeu (Pariul lui Pascal). Sunt contra Orice final de operă, sau „lucrătură” artistică, presupune pesimismului, chiar în absenţa argumentelor pentru a un sentiment de uşurare, de regret, de nostalgie a în- dezvolta optimism. Toţi luptătorii contra corupţiei şi im- ceputului, de teamă faţă de responsabilitatea sugerată posturii sunt fraţii mei mai mari, pentru sănătatea şi suc- de viitorul început încă necunoscut. Trebuie să vă cesul cărora mă rog la Dumnezeu. Este adevărat, gândiţi că exceptând piesa „România 1988”, prezentată există o entropie, toată planeta, cu excepţia Chinei, Co- publicului sub alt pseudonim în acelaşi an la München, reii de Sud, Norvegiei şi a încă vreo două, trei ţări mai activitatea mea de dramaturg se restrânge la perioada mici, merg din rău în mai rău, dar sunt sigur că, fără 1966-1978. După vârsta de 32 de ani n-am mai scris nicio explicaţie raţională, speranţa într-o redresare, deci decât o singură piesă de teatru. Sunt foarte trăită de cât mai mulţi, poate realiza un asemenea dorit mulţumit că le-am putut publica până la urmă pe toate, progres, împotriva ticăloşilor corupţi şi impostori. M-a aproape aşa cum le-am scris, chiar dacă în 1971, de surprins extraordinar victoria lui Iohannis şi, o pildă, după „tezele din iulie”, dintr-un întreg tiraj mi s-au mărturisesc cu ruşine, dacă ştiam că el iese, n-aş fi stat smuls două pagini, două finaluri de fapt, care au trebuit şase ore şi jumătate la coadă, la Consulatul de la Stras- optimizate spre a căpăta o chinuită alură mai optimistă bourg, ca să-l votez şi eu. Simţeam nevoia să-mi fac realist socialistă, de care îmi închipui că ar trebui să-mi neapărat datoria, numai în cazul în care dorinţa mea fie ruşine. Şi poate că mi-ar fi chiar, dacă mi-aş putea legitimă nu se va îndeplini. Vorbiţi despre libertate şi aminti de vreo sinucidere în rândul celor care au exa- democraţie. Dacă acest interviu apare măcar aproape gerat prea tare, nesiliţi de nimeni. Ruşinându-mă, aş integral, putem vorbi despre libertate. Dar atâta vreme schimba, vorba lui Richard al III-lea al lui Shakespeare, cât mentalitatea pericomunistă este tot atât de puternică o coroană pentru o Rosinantă. Frumuseţea artistică la guvernare şi în opoziţie, cred că este totuşi mai bine rezultă din faptul că nu se găseşte partener de schimb. să vorbim despre fărâmiţarea partidului unic, decât Şi totuşi, dacă Don Quijote ar fi fost de faţă, nu se ştie de spre existenţa democraţiei, a mai multor partide, dacă tragedia rămânea-n picioare. ace stea fiind de fapt la noi astăzi grupuri infracţionale

PRO SAECULUM 1-2/2015 53 contemporanii noştri

Constantin Severin

„CRED CĂ ÎNTRE POETUL ŞI ARTISTUL CU NUMELE MEU EXISTĂ O PERFECTĂ CONSONANŢĂ”

Interviu de Rodica Lăzărescu

Valsează cu gra- tură şi artă video (fac parte, în fiecare an, din juriul Fes- ţie şi cu succes între tivalului Naţional Videoart, de la Colegiul „Petru Rareş” Baia de Aramă şi din Suceava) la instalaţii, performance sau videoinsta- Suceava, între Io- laţii. Cele mai complexe forme de artă de avangardă au nescu şi Severin, devenit probabil instalaţiile (show-urile) de postlitera- între Facultatea de tură, aici aş da ca exemplu grupul Osmose din Mont- Chimie şi expresio- real, despre care am scris, iar marile puteri investesc nismul arhetipal, imens în artele vizuale, fiind conştiente că acestea con- între pădurea de li- stituie un motor de dezvoltare economico-socială. Voi liac mehedinţeană da un singur exemplu: în urmă cu 15 ani, Bilbao era un şi culorile mănăstiri- oraş ca Suceava, puţin cunoscut şi frecventat, ajungeau lor bucovinene, acolo doar circa 500.000 de turişti pe an, dar după ce între pictură şi post- autorităţile locale au avut inspiraţia să înfiinţeze acolo literatură, între muzeul de artă contemporană Guggenheim Bilbao, în Er nesto Sábato şi urma unui parteneriat, oraşul a crescut exploziv din Gauguin, între poe- toate punctele de vedere, iar acum are circa 5 milioane zie şi roman, între de turişti anual. „Pasărea de foc” şi Aţi reuşit în prima întrebare să surprindeţi într-o frază Brâncuşi, între Bue- aproape întreg labirintul căutărilor mele spirituale şi nos Aires şi scufun- existenţiale, probabil toate aceste preocupări data Ada-Kaleh… Pe scurt – Constantin Severin, pa ra do xale au ca punct comun curiozitatea mea de scriitor şi artist vizual. copil.

„Probabil toate aceste preocupări paradoxale „Nu cred că aş putea fi invitat vreodată au ca punct comun curiozitatea mea de copil…” de vreo universitate din România să-mi expun ideile” – Stimate domnule Constantin Severin, în primul rând, vă mulţumesc că aţi acceptat să purtăm această – O afirmaţie de mai sus – „marile puteri investesc discuţie. Pentru început, v-aş ruga să lămurim nişte ter- imens în artele vizuale” – mă face să deschid o paran- meni. Să zicem că ştiu ce este un , deci aş în- scriitor teză în şirul întrebărilor lămuritoare asupra termenilor. cepe prin a vă întreba ce este un – aşa artist vizual Aveţi parcă drept motto/deviză sintagma „a supravieţui cum vă prezentaţi pe cartea de vizită. prin imaginaţie”! Pentru Suceava, pentru România în – Dacă am fi făcut acest interviu în urmă cu vreo general, nu cumva trimiterea la Bilbao depăşeşte… 30- 40 de ani, aş fi afirmat fără vreo urmă de îndoială că orice imaginaţie?! sunt un artist plastic. De câtva timp am devenit însă Să continuăm însă! Ce este conştient, în urma unor lecturi captivante, de la Richard expresionismul arhe- ? Rorty şi Gilles Deleuze la Adrian Marino, că noi nu sun- tipal – Da, din nefericire corupţia aproape apocaliptică a tem generaţia unei schimbări de paradigmă doar pe clasei noastre politice a făcut ca Suceava şi România plan politic, ci şi pe plan cultural. În urmă cu 50-100 de să bată pasul pe loc, nu mai există idealuri naţionale şi ani trăiam încă într-o epocă dominată de literatură, iar nici măcar un minim interes faţă de proiectele culturale în prezent devine tot mai clar că ne aflăm într-o eră de anvergură. Îmi amintesc că în urmă cu vreo 7-8 ani post-literară, cu accentul pus pe lumea vizualului. Cu am organizat la Suceava împreună cu un prieten, Joa- unele excepţii, artiştii competitivi pe plan internaţional quin Garrigos, directorul Institutului „Cervantes”, un sim- sunt fascinaţi de aproape toate artele vizuale, de la pic- pozion internaţional cu scriitori români şi spanioli şi am

54 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri solicitat o sponsorizare de la Primărie, era primul eve- sau despre postliteratură/post-literatură, cele două con- niment literar de impact internaţional care avea loc după cepte teoretizate şi promovate de mine, nici nu cred că 1989 în Bucovina. „Cervantes? Cine-i Cervantes ăsta?” aş putea fi invitat vreodată de vreo universitate din Ro- – a ţipat primarul Ioan Lungu la telefon (ulterior a mai mânia să-mi expun ideile, la noi sunt promovaţi doar cei câştigat două mandate) şi bineînţeles că de atunci re- care au diplome, nu viziuni originale. Eu mă consider laţia mea cu autorităţile locale s-a încheiat. un discipol fidel al maestrului Ion Ţuculescu, în opinia Expresionismul arhetipal este un concept de artă mea cel mai valoros reprezentat al expresionismului ar- pe care l-am teoretizat şi lansat în 2000-2001, pe vre- hetipal în pictură, de aceea nu am fost preocupat să am mea când aproape nimeni în lume nu vorbea despre o pregătire academică în domeniul artelor vizuale, mai arta arhetipală, fiind inspirat din cercetarea în profun- ales în România, unde diplomele şi titlurile se acordă zime a artei unor monştri sacri precum Constantin Brân- pe bandă rulantă.Din acest motiv sunt conştient că cuşi, Paul Klee, Ion Ţuculescu, George Apostu sau m-am expus unei marginalizări, atât ca artist vizual, cât Ovidiu Maitec. Nu mi-a fost greu să remarc că toţi aceşti şi ca scriitor, de altfel la fel a fost tratat şi Ţuculescu în artişti de valoare universală au ceva în comun: sunt ar- timpul vieţii, dar exact ca în cazul său marii colecţionari tişti expresionişti (după opinia mea, „Pasărea în Spaţiu” de artă şi casele de licitaţii compensează, prin interesul a lui Brâncuşi este corespondentul în sculptură al fai- lor, această atitudine nedreaptă şi îmi asigură liniştea moasei picturi „Ţipătul” de Edvard Munch, o lucrare sufletească necesară creaţiei. Cunoscând din adoles- port-drapel a expresionismului), dar nu figurativi, ei au cenţă engleza şi franceza, care m-au ajutat enorm să lucrat cu arhetipuri (simboluri universale) pentru a-şi fiu la curent cu ce se întâmplă important în lume în sfera desăvârşi viziunea. De altfel, Brâncuşi menţionează ar- culturii, am încercat să mă salvez printr-un fel de autoe- hetipul în scrierile sale, semn că era un artist cultivat, la xil, să încerc să public mai mult în străinătate, după ce curent cu ideile unui alt mare contemporan, Carl Gustav m-am convins că în viaţa noastră culturală a proliferat Jung. Spre deosebire de aproape toţi istoricii de artă din modelul găştilor agresive şi corupte din lumea politică; comunitatea academică, convinşi că în artă avem doar dacă doreşti să rămâi un autor independent, şansele de două paradigme majore, figurativul şi abstractul, eu a te impune sunt minime. De aceea e o mare bucurie cred că există şi cea de-a treia paradigmă, chiar ante- pentru mine că atât dvs., cât şi colegii dvs. de la o re- rioară celorlalte două, arta arhetipală. Recent, am avut vistă atât de frumoasă şi de prestigioasă, Pro Saecu- surpriza plăcută să constat că, în sfârşit, un curator de lum, care şi-a sărbătorit de curând centenarul… la Muzeul de Artă Modernă din New York, Laura numerelor, îmi acordaţi atâta atenţie, vă mulţumesc mult Hop tman, a dedicat o expoziţie unor artişti americani şi vă urez La mulţi ani! actuali preocupaţi de arta arhetipală, dar în acelaşi timp – Vă mulţumesc şi pentru aprecieri şi pentru urări! surpriza neplăcută să aflu că tot ce am realizat timp de – Aproape nu mai ştiu ce este post-literatura, un 15 ani, pentru a impune o nouă perspectivă, nu-mi este concept care îşi trăieşte de mult timp propria viaţă şi recunoscut de această prestigioasă instituţie de artă, este într-o efervescentă schimbare, prin contribuţiile nu există nicio referire la contribuţia mea, deşi dacă veţi altor autori şi artişti de pretutindeni, unii mai valoroşi căuta pe net peste 90% din materialele pe acest subiect decât mine. Îmi amintesc însă cu plăcere că în 2002, au legătură cu activitatea mea. Ca să nu mai spun că când mi-a venit ideea de a numi o realitate spirituală expresionismul arhetipal, un concept premiat, a devenit atât de complexă şi de incitantă, având drept catalizator deja un curent artistic de impact internaţional, cu zeci fervoarea lecturilor din doi gânditori contemporani dragi de artişti din toată lumea care se regăsesc în manifestul mie (filozoful francez Gilles Deleuze şi americanul Mi- meu, conceput la începutul acestui secol. O fostă ex- chael Heim, supranumit părintele realităţii virtuale, care pertă în artă de la MoMA (Muzeul de Artă Modernă) din se numără acum printre prietenii mei), eu eram convins New York m-a căutat pe Facebook şi mi-a scris că era că noul concept pe care l-am propus şi am încercat să-l imposibil ca un curator preocupat de fenomenul artei teoretizez se referea la o nouă formă de artă, existentă arhetipale să nu fi aflat de cercetările mele. deja în stare incipientă în unele centre culturale impor- – Înainte de a mai lămuri un termen – post-litera- tante, o artă care îngloba şi literatura, noile tehnologii, tura – v-aş adresa o întrebare rezultată din nemulţumi- muzica sau meditaţia filozofică. Un astfel de show de rea exprimată mai sus. Chiar dacă Internetul anulează postliteratură nu poate fi realizat decât de o echipă mul- distanţele, totuşi New Yorkul e hăt, taman peste ocean tidisciplinară, alcătuită din artişti vizuali, electronişti, (tot atât de depărtat în spaţiu pe cât e Cervantes de scriitori, muzicieni, specialişti IT, filozofi ş.a. Au trecut pierdut în timp pentru pomenitul primar!). Dar aici, în 13 ani de atunci şi eu încă nu am avut şansa de a intra ţară, cât se ştie despre cercetările dvs.? Vă descopăr într-un astfel de team în România... Viziunea mea a fost în compania unor artişti din numeroase ţări, lucrările înţeleasă şi împărtăşită corect mai ales în SUA, de pildă dvs. sunt publicate în diverse periodice, literare şi de în urmă cu opt ani mi-a scris o tânără artistă americană artă, majore, din înşiruirea cărora numai „Vatra” e din de origine chineză, Lily Yang, care mi-a mărturisit că România… eseul meu a ajutat-o să-şi găsească un drum propriu în – În era realităţii virtuale nimic nu e departe, mai ales artă, ajutată şi de profesorii ei de la Universitatea Mas- atunci când eşti interesat de o veritabilă competiţie de sachussets din Boston, care au inclus eseul în biblio- idei. Întâmplător sau nu, în ultimele săptămâni, de pildă, grafia generală a studenţilor. După mine au venit însă am aflat de la prietenii mei de pe Facebook mai multe alţi gânditori, precum francezul Richard Millet, care a lucruri inedite despre activitatea directorului Muzeului deturnat termenul către o literatură de după literatură, de Artă Modernă din New York decât despre cea a di- în esenţa sa apocaliptică, aşa cum face în cartea sa, rectorului Muzeului Bucovinei... În ţară nu au fost iniţiate „L’enfer du roman. Réflexions sur la postlittérature”, pu- încă dezbateri serioase despre expresionismul arhetipal blicată în 2010 la Gallimard. Nu am verificat încă dacă

PRO SAECULUM 1-2/2015 55 contemporanii noştri am fost citat în studiile sale, aşa cum au făcut alţi scrii- care dintre aceste două spaţii aparte se revendică „ma- tori străini, ceea ce mă deranjează este faptul că cei tricea stilistică” a artistului Constantin Severin? doi-trei scriitori români care au făcut până acum referiri – Nici mie nu-mi este uşor să înţeleg de unde vin flu- despre postliteratură mă trec sub tăcere, deşi eseul a xurile directoare ale creaţiei mele, cred că între poetul fost publicat şi în limba română în revista „Vatra” sau pe şi artistul cu numele meu există o perfectă consonanţă, site-ul „Poezie.ro”. ambii sunt expresionişti şi probabil în mod natural, de oarece pe filiaţie maternă prin venele mele curge şi sânge germanic. Vâna de oltean este, de asemenea, „Poate că peste 50 de ani se va vorbi vizibilă în tot ceea ce fac, e vorba de un anumit neas- mai mult despre tehno-sensibilitate” tâmpăr existenţial, de pasionalitate mediteraneană şi de curaj (pe vremea în care lucram ca jurnalist de investi- – Să zicem că am lămurit cât de cât termenii cu care gaţii mi-am riscat de câteva ori viaţa, pentru a apăra de- operaţi, iar eu nu-mi doresc să teoretizăm prea mult, zinteresat nişte oameni simpli, striviţi de maşinăria deşi parcă tot v-aş mai întreba unde se află sensibilita- infernală a sistemului politico-poliţienesc care a înlocuit tea, inefabilul, emoţia, „poezia” într-o astfel de formă de comunismul după revoluţie). În ce priveşte matricea sti- artă interdisciplinară, tehnicizată, computerizată listică a creaţiei mele artistice, deşi iubesc mult „Imperiul ş.a.m.d. Sacru”, dulcea Bucovină, cred că ar trebui să fiu de – Poate că peste 50 de ani se va vorbi mai mult des- acord cu gânditorii care afirmă că spaţiul natal are un pre tehno-sensibilitate; cyborgul, omul cibernetic cu im- rol primordial în evoluţia noastră şi poate nu întâmplător planturi de cipuri şi programe de calculator este deja o idolii mei în artă, Constantin Brâncuşi şi Ion Ţuculescu, realitate, de două sau trei decenii. Primul cyborg din is- s-au născut nu departe de Baia de Aramă. M-am născut torie este probabil Steve Mann, profesor la Universita- lângă pădurea de liliac din Baia de Aramă, dar părinţii tea din Toronto, cel care are o experienţă de peste 30 mei s-au mutat de acolo când aveam abia doi ani şi am de ani în această lume apropiată de SF. Am avut o co- amânat o viaţă, timp de 50 de ani, întâlnirea cu pădurea respondenţă cu el în urmă cu vreo 5-6 ani, se numără de liliac de la Ponoare. Şi bine am făcut, fiindcă mi-am printre savanţii care mi-au apreciat eseul despre postli- imaginat-o întotdeauna mult mai mare şi mai frumoasă teratură şi pare a fi convins că urmează într-adevăr o ca în realitate, i-am dedicat de altfel unul din primele lume post-umană, în care computerele ne vor controla mele poeme publicate: „toată viaţa m-am pregătit / pen- pe toţi. Elemente ale acestei lumi viitoare sunt lansate tru a vedea pădurea de liliac / din ţinutul natal / – pădu- şi teoretizate încă de pe acum, precum „destin digital” rea de liliac adaugă / o cătuşă de rouă clarvăzătorilor – sau „înger digital”. Sper să nu fie chiar aşa, eu cred că // blând poet visător al realului / teamă îmi era să nu şi peste 50 de ani vor fi admirate şi vor coexista armo- orbesc / «orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oraş nios toate formele de artă, de la cele preistorice la cele de cărbune / o ţară se învaţă / pe linia de uimire a ochi- digitale. Şi nu este exclus ca într-o astfel de lume super- lor» // teamă îmi era să nu orbesc / până într-o noapte tehnicizată, emoţia în faţa unui tablou de Tonitza să fie a tuturor nopţilor / hublou prin care îţi priveşti / muşcă- mai intensă. Realizez acum că anterior am folosit un tura astrală: / – cândva poeţii orbeau /în piscul oglinzilor clişeu, preistorie, poate ar trebui să se vorbească mai / nu mai aveau ochi / dar vedeau cu trupul / prin respi- curând despre istorie primordială, nu despre preistorie; raţia înaltă a rănilor / dacă nu mai aveau trup / vedeau frumuseţea cosmică a unui vas de Cucuteni, de pildă, cu cerul / de parcă inimă le era o stea / iar creier sintaxa încă neegalată până în prezent, ar trebui să ne facă mai cristalelor –”. Sufletul meu a fost bântuit peste 50 de ani prudenţi în folosirea unor cuvinte peiorative despre de o absenţă aurorală, pădurea de liliac, dar am făcut acea perioadă şi acele culturi şi civilizaţii enigmatice. greşeala să o văd şi, de atunci, nu se ştie prin ce trans- Eu am repertoriat circa 120 de semne sacre sau litere, formare misterioasă a trecut interiorul meu, încât am vechi arhetipuri ale istoriei primordiale de pe teritoriul fost obligat să renunţ la poezie. Am înlocuit parţial ţării noastre şi din Europa Centrală, pe care le utilizez această pierdere de suflet cu revenirea la pictură, prima în compoziţiile mele ca artist, mi-am dat seama destul iubire. de repede că au o mare încărcătură estetică, de altfel multe dintre ele au „migrat” în celebrele ii româneşti sau „Viaţa oricărui artist sau scriitor este presărată pe porţile maramureşene. Eu sunt un primordial fascinat din adolescenţă de arta modernă, poate tocmai de cu un nesfârşit şir de pierderi şi renunţări” aceea în multe lucrări semnate de mine coexistă arhe- tipuri utilitare, culturale sau sacre din toate erele, aşa – Într-adevăr, cine vă urmăreşte biografia constată cum au remarcat şi unii critici de artă. aceste părăsiri şi reveniri – pictura până la 25 de ani, poezia pentru următorul sfert de veac, cam la 50 de ani aţi revenit în forţă la şevalet şi v-aţi făcut debutul în „Spaţiul natal are un rol primordial proză cu romanul „Iubita lui Esto”. Soarta face ca şi în evoluţia noastră” acum să vorbim de o „pierdere” în cel mai propriu sens al cuvântului – ştiu că ating o rană încă deschisă: „Pa- – Aş vrea să aruncăm o privire „pe dinăuntrul” omului sărea de foc” şi-a luat tributul? şi artistului care sunteţi. V-aţi născut într-un târguşor – Ceea ce s-a întâmplat recent, în dimineaţa zilei de mehedinţean, Baia de Aramă, aţi locuit la Turnu-Seve- 8 ianuarie 2015, este în primul rând tot o imensă pier- rin, la o azvârlitură de băţ de Ada-Kaleh, apoi aţi tăiat dere de suflet, „Pasărea de foc”, atât de sublim pusă pe ţara în diagonală şi aţi ajuns în „Imperiul Sacru”. De la note de Igor Stravinski, unul din compozitorii mei prefe-

56 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri raţi, s-a întrupat şi a prefăcut în scrum 13 dintre tablou- de răbdare şi iubire pentru a scrie această poveste şi a rile mele cu mănăstiri din ciclul „Imperiul Sacru”, rodul reînvia în text un mit fondator, probabil şi pentru evoluţia a sute de ore de penitenţă în faţa şevaletului şi de iubire mea spirituală, celelalte două fiind pădurea de liliac din întru frumos. Incendiul devastator de la sediul Arhiepis- ţinutul natal şi savantul Ştefan Odobleja, care locuia în copiei Sucevei şi Rădăuţilor a făcut ca de acum înainte Turnu-Severin pe aceeaşi stradă cu noi, Decebal. Nu lucrările mele, achiziţionate de ierarhii bucovineni în ştiu prin ce curios proces alchimic o absenţă, în esenţă urmă cu 5-6 ani, să nu mai poată fi admirate decât pe o pierdere, te poate uneori îmbogăţi spiritual şi afectiv, site-ul meu de artă sau în acest număr al revistei „Pro te poate face mai sensibil şi mai înţelegător, mai dornic Saeculum”. Mă aflam în acele clipe îngrozitoare doar la de a privi lumea cu ochii sufletului. câteva sute de metri de locul dezastrului şi am alergat într-un suflet, presimţeam cu acuitate că arde ceva din sufletul meu, mă simţeam rău, şi în câteva minute m-am „O poveste de dragoste între două mari culturi” trezit în apropierea IPS Pimen, stăteam amândoi muţi de uimire, cu privirile întoarse în noi înşine, la 50 de – Trei chestiuni rezultă – vorba lui Ilie Moromete – metri de o uriaşă torţă cu flăcări de o intensitate atât de din cele spuse mai sus! Prima ar fi că viitorul are obice- mare, încât forfota pompierilor era inutilă. Mitul „Păsării iul să se nască pe strada Decebal din Turnu-Severin. A de foc” s-a întrupat cu şi mai multă forţă şi cu pierderi doua, că personajele Domniei Voastre au drept prototi- incalculabile şi în existenţa unui mare prieten şi artist, puri prieteni de-ai dvs. (fie şi pe Facebook!). Legat de Ovidiu Maitec, al cărui atelier din Bucureşti a ars com- această a doua constatare, v-aş ruga să ne spuneţi, mai plet în zilele revoluţiei. Cred însă că viaţa oricărui artist întâi, cu Ernesto Sábato cum a fost, adică ce-a fost mai sau scriitor este presărată cu un nesfârşit şir de pierderi întâi – prietenia cu Ernesto Sábato sau personajul şi renunţări. O parte din făptura mea, de pildă, cea mai Esto? Şi apoi, fiindcă, la rându-vă, sunteţi personaj, e frumoasă şi curată, din perioada copilăriei, e scufundată drept, episodic, într-un roman – ce simte un om când în Dunăre, odată cu insula Ada Kaleh. se recunoaşte/regăseşte în această inedită ipostază? – Mai întâi a fost admiraţia mea pentru opera lui Er- nesto Sábato, încă din perioada adolescenţei. Şi fiindcă „O absenţă, în esenţă o pierdere, sunt un artist conceptual, în 2008 am avut ideea destul te poate uneori îmbogăţi spiritual şi afectiv” de excentrică de a imagina o poveste de dragoste între Sábato (cel care a fost întotdeauna extrem de zgârcit în informaţii şi relatări despre viaţa sa intimă) şi o buc- – Insulă pe care, după cum citesc în revista bilingvă vineancă, ajunsă profesoară de fizică la Universitatea „Orizonturi culturale italo-române/Orizzonti culturali italo-romeni”, aţi început să o scoateţi la suprafaţa amin- tirii. Muncă de arheolog sufletesc, presupun. Deci ce şi cine este „Străinul din Ada Kaleh”? – „Străinul din Ada Kaleh” va fi cel de-al doilea roman al meu, îl visam de mult timp şi am început să-l scriu, cu entuziasm şi speranţă, începând din decem- brie 2010. Din martie 2011 nu am mai fost însă în stare să concep un singur rând, vreme de aproape doi ani, după ce ochii sufletului mi-au orbit în timp ce urmăream imaginile cu acel tsunami apocaliptic din Japonia, un tragic memento despre fragilitatea trecerii noastre prin această lume şi despre caracterul efemer al oricărei creaţii. Este un roman în care încerc într-adevăr să fac un fel de arheologie sufletească, personajul principal fiind bineînţeles insula Ada Kaleh, mitul/paradisul exotic al copilăriei mele, în jurul căreia vor gravita Giovanni Esposito, un bibliotecar, magician şi alchimist născut la Napoli, apoi prietenul meu, Omer Kadri, un fost insular care trăieşte acum în Orşova şi, în sfârşit, scriitorul şi artistul Constantin Ionescu (un alter ego, de altfel acesta era numele meu pe primul certificat de naş- tere...). E un roman dificil, care necesită multă docu- mentare, de pildă „nemuritorul” Giovanni Esposito (prieten pe Facebook, care locuieşte acum în Australia) trăieşte pe la 1700 în Napoli, apoi în Viena şi ulterior în Ada Kaleh, trimis cu o misiune secretă de Prinţul Euge- niu de Savoya al Austriei. Nu e uşor să încerci o recon- stituire a vieţii cotidiene din Napoli şi Viena în secolul al XVIII-lea, apoi să surprinzi cu acurateţe esenţa sufletu- lui colectiv al insulei Ada Kaleh, timp de peste două se- cole, până la tragedia din 1971, când a dispărut sub apele Dunării. Cred că voi avea nevoie de mulţi ani şi Constantin Severin - Autoportret cu înger păzitor

PRO SAECULUM 1-2/2015 57 contemporanii noştri din Buenos Aires. I-am recitit cărţile, romane, eseuri, in- 1989 nu am putut să obţin un paşaport. Cred că voi terviuri etc. în încercarea de a mă impregna de spiritua- ajunge cândva şi în Tahiti, un gest în memoria unui litatea sa specială, ardentă şi cu o mare încărcătură mare pictor pe care îl iubesc, Paul Gauguin. etică, şi m-am apucat de lucru cu o imensă satisfacţie – Pentru că, spre regretul meu, spaţiul acestui inter- în momentul în care Maestrul mi-a transmis, printr-un viu, dar şi răbdarea dvs. au nişte limite, trebuie să ne prieten comun, vecin cu el vreme de peste 50 de ani, apropiem de final. Nu-mi reprim însă o curiozitate: între dramaturgul Salvador Amore, că este de acord să scriu pană (metaforic vorbind; apropo, cum scrieţi – la com- această poveste şi se bucură că devine din nou perso- puter, de mână?) şi penel, printre videoinstalaţii şi cy- naj de roman, după „Abaddón, exterminatorul”. Perso- borgi, ce loc sau rost îşi are… saxofonul? najul Esto are biografia şi prietenii lui Ernesto Sábato, – Saxofonul din pictura „Autoportret cu înger păzitor” însă viaţa lui afectivă poartă desigur în mod pregnant nu e decât un simbol al celei mai mari absenţe/pierderi pecetea sensibilităţii mele. Până la urmă însă cred că „Iubita lui Esto” (Editura Curtea Veche, 2010) a devenit din viaţa mea spirituală: incapacitatea de a învăţa să o poveste de dragoste între două mari culturi, română cânt la un instrument, deşi părinţii mi-au procurat în co- şi argentiniană, deoarece aproape toate personajele pilărie o vioară (pe care nu o mai am, mi-a spart-o sunt reale, mari creatori din cele două spaţii, de la Er- mama în cap, pe la vreo 12 ani...) şi un acordeon. Şi la nesto Sábato, J.L. Borges, Xul Solar, Astor Piazzola la şcoală, la orele de muzică, citirea notelor muzicale mi Liviu Ciulei, Alexandru Vona şi Ovidiu Maitec, pe cei din se părea o operaţiune mai dificilă decât învăţarea limbii urmă având norocul de a-i cunoaşte personal, am pu- chineze, pe care o imitam uneori la vreo agapă cu prie- blicat şi interviuri cu ei. Evident, fiindcă acţiunea se pe- tenii. Am compensat probabil această pierdere prin în- trece în principal în Buenos Aires (oraş pe care sper să-l cercarea de a aduce muzica în poezie şi pictură. De vizitez abia după ce versiunea în limba spaniolă va fi obicei scriu pe diverse caiete, am câteva zeci încă din publicată), tangoul argentinian a devenit practic un per- perioada adolescenţei, cu note de lectură, poezii, proză, sonaj principal, laitmotivul romanului. eseuri, dar în ultimii ani scriu uneori şi direct la compu- Anterior, devenisem şi eu într-adevăr un personaj ter. episodic în romanul „Întoarcerea huliganului”, semnat – Stimate domnule Constantin Severin, sunteţi un de cel mai cunoscut scriitor sucevean, Norman Manea, interlocutor extraordinar – nu-mi vine să pun punct dia- şi el un mare admirator al scrisului sabatian, iar în „Iu- logului nostru (purtat, evident, prin poşta electronică!). bita lui Esto” nu i-am rămas nici eu dator. E interesant Şi totuşi, va trebui să încheiem (cel puţin pentru acest să afli cum te văd alţii, în mod sigur acest lucru te ajută interviu destinat unei reviste). Pentru final, vă propun să te cunoşti mai bine. Limita dintre starea de a fi scriitor un exerciţiu de imaginaţie. Într-o minunată pagină, şi cea de a fi personaj este adeseori fluctuantă şi vagă, cei mai mulţi autori îşi varsă preaplinul în lumea luxu- E. Lovinescu îşi închipuia povestea celor cinci ursitoare riantă a ficţiunii, iar personajele o iau uneori razna şi se care s-au adunat în jurul leagănului pruncului Sado- întorc împotriva autorului, îi pot pune chiar viaţa în pe- veanu – prilej metaforic de caracterizare a omului şi ricol, cazul Salman Rushdie, un alt scriitor pe care îl scriitorului. Vă propun, cum ziceam, un exerciţiu de ima- apreciez mult. Chiar şi după ce am recitit dialogul nostru ginaţie – ce or fi menit ursitoarele adunate în jurul lea- am avut un uşor frison: nu cumva suntem amândoi mai gănului pruncului Constantin într-o înzăpezită zi (sau mult personaje decât autori!?... noapte??) de 8 februarie a anului 7460 de la facerea lumii, iar de la naşterea Domnului 1952?? „Cred că pruncului născut în apropierea – Îmi place să cred că pruncului născut în apropie- rea pădurii de liliac ursitoarele i-au dorit să fie fermentul pădurii de liliac ursitoarele i-au dorit unui proiect major în arta secolului al XXI-lea, un muzeu să fie fermentul unui proiect major dedicat Expresionismului Arhetipal, în Suceava sau Baia de Aramă. Această mişcare artistică este deja un în arta secolului al XXI-lea” brand în ascensiune pe plan internaţional, a fost întâm- pinată cu entuziasm de artişti de talie internaţională, – În fine, a treia constatare, şi anume că aveţi mirajul MoMA din New York încurajează artiştii americani să spaţiilor îndepărtate şi, eventual, exotice, şi nu doar în meargă pe calea artei arhetipale, în curând se va lansa literatură, ci şi în pictură – Tahiti ar fi un exemplu. Vă un site cu nouă dintre cei mai valoroşi reprezentanţi place să călătoriţi? Aţi „bătut cu pasul” locurile evocate? (Doru Covrig – Franţa/România, Alberto D’Assumpcao – Da, îmi place mult să călătoresc, atât mie cât şi so- – Portugalia, Nathalie Detsch Soutworth – Elveţia, Yulia ţiei mele, Corina, care adoră să se ocupe de toate de- Kirschner – Rusia/Elveţia, Pablo Maire – Mexic, Bruce taliile unui sejur, lăsându-mi timp pentru lecturi şi Rimell – Marea Britanie, Constantin Severin – România, creaţie, dar până în prezent nu am fost decât pe două Fefe Talavera – Brazilia, Michal Trpak – Cehia), mai ră- continente, în mai multe ţări din Europa şi de câteva ori mâne ca şi cei care conduc destinele culturale ale aces- în America, la copiii noştri din Canada şi la nepoţelul tei ţări să fie conştienţi de importanţa sa, de impactul pe Matei, care va împlini în curând 8 ani şi are deja o bio- termen lung în satul cultural global, deşi am senzaţia că grafie de creator, citeşte enorm de mult, desenează, acest vis se va întrupa abia peste 10-15 ani, cu o altă scrie povestiri, joacă teatru şi cântă la pian. Uneori nu clasă politică. Dacă nu se va putea la noi, alţi artişti din am „bătut cu pasul” locurile evocate în poezia şi proza grupare vor găsi în mod sigur sprijin şi înţelegere în altă mea, mi-am păstrat obiceiul din copilărie de a călători zonă a lumii. şi prin lecturi sau imaginaţie, mai ales că înainte de

58 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri

Nicolae Cabel

„SINGURA «ENTITATE» PE CARE NU O DEVOREAZĂ CRONOS ESTE VISUL...”

Interviu de Rodica Lăzărescu

strigătul frunzei”... Apelam, metaforic (şi nu numai!) acel strat temporal (la care sigur ne vom întoarce!) în care era posibil acel limbaj nonverbal, la care au... acces as- tăzi florile, copacii, iarba... La începutul anilor ’70, un ţăran de pe Valea Slănicului de Buzău, Ilie Valeriu, îmi spunea: „Pământul are sensibilitatea lui...” Documenta- rul meu se numea „Pământul, ca un dar frumos...” Şi ce poate fi mai plastic şi mai expresiv decât sentinţa-afo- rism al acelui ţăran, cu foarte puţină şcoală, al cărei tâlc l-am descifrat mai bine, după mai multe lecturi despre „logica viului”, entitate în care un loc primordial, dacă nu cel dintâi, îl are Pământul, a cărui „siluire” a devenit irepresibilă în lumea contemporană... Visăm la un Eden în care această exprimare metaforică să devină normă de conduită umană, morală, civică... Închipuiţi-vă, o Regizor, redactor, producător delegat, consilier ar- floare, o frunză, o ramură – ambasadori şi parolă într-un tistic, director artistic, director de producţie, corector, se- circuit de sensibilitate/comunicare capabil să şteargă cretar de redacţie, jurnalist, scriitor, membru în diverse „bariere” de orice natură... Puteţi spune jurii de film – naţionale şi internaţionale, cadru didac- utopie/distopie... Dar să lăsăm limbajele poetice să des- tic… Şi-a pus semnătura pe ceva mai mult de o sută de congestioneze tensiuni, animozităţi, superficialitate... filme documentare, de scurt şi mediu metraj, pe câteva monografii, pe nenumărate cronici de film. Dar şi pe opt volume de poeme, nuvele, confesiuni. „Sintagma «florile recunoştinţei» Într-o extrem de sumară prezentare, acestea ar fi este caducă pentru mine...” bornele activităţii profesionale a domnului Nicolae Cabel. Şi totuşi, de-ar fi să caracterizez complexa per- – Pentru câţiva dascăli (învăţătorul Constantin sonalitate a acestuia, aş spune doar două vorbe: sen- Stoica şi profesoara de română din gimnaziu Maria timentul recunoştinţei – pentru meleagurile natale, Vencov, dar şi pentru profesorii de la Colegiul buzoian pentru oamenii care i-au marcat devenirea, de la cei „B.P. Hasdeu”) aţi montat câte o placă comemorativă, dintâi dascăli din şcoala primară până la maestrul Victor pentru un alt profesor (regizorul inegalabilei La Moara Iliu. cu noroc, Victor Iliu), printre altele, aţi instituit un premiu. Vreţi să infirmaţi zicala cu recunoştinţa – floare rară? „Pământul, ca un dar frumos...” – Trebuie din nou să vă contrazic... Şi astăzi când am materializat gândul „conservării” memoriei celor – Stimate domnule Nicolae Cabel, mărturiseaţi enumeraţi, nu m-am situat pe palierul recunoştinţei co- într-un poem: Învăţasem cândva că oamenii / se pot în- mune (mi-ai dat, îţi dau!), să zicem... În ani, treptat, mi ţelege prin flori… Sunt acestea florile recunoştinţei? s-a cizelat, lucid, conştiinţa faptului că fără tutelarea spi- – Citaţi versurile cu care „deschidea” Mircea Dinutz rituală de către aceşti oameni, devenirea mea ar fi fost însemnările Domniei Sale la cartea mea „Lăstun, sub alta. La proporţiile muncii lor de fiecare zi, aceştia au in-

PRO SAECULUM 1-2/2015 59 contemporanii noştri vestit în mine parte din personalitatea lor, parte din cre- voce unică, distinctă într-un cor... pe multe, foarte multe zul lor de viaţă şi de omenie... Fac o confesiune mai voci din lumea celor care aspiră la statutul de om de mult decât delicată... Târziu, mama mea, Violanda s-a artă... Aş trimite la condiţia copilului care, la un moment destăinuit... Cântăriţi singuri... Unei mame, aşadar, pro- dat, începe a se înscrie pe propriul drum în viaţă. Cu fesoara de Limba Română – Maria Vencov – îi cere să răspundere plenară faţă de toate actele sale... Detalie- fie de acord cu înfierea copilului cel mare, adică eu, elev rea statutului de model, în aria exprimării artistice, în în clasa a cincea... De atunci, cât a trăit, mama mea a toate genurile, depăşeşte condiţia unui asemenea „dia- avut un extraordinar camarad în acea profesoară, log-interviu”. într-un fel, o soră mai mare... Şi cu parte din profesorii Hasdeului, evocaţi şi cu alte „Capacitatea şi simţul de a echivala prilejuri, am păstrat nu „floarea recunoştinţei”, ci acea revelare treptată a investirii neostentative în mine, a stări, idei, emoţii…” ceea ce era mai valoros în entitatea lor spirituală. După – Revenim la Victor Iliu, personalitate în jurul căreia cum tot părinte spiritual, nu numai la nivelul profesiei, îl se învârteşte o parte însemnată a activităţii dvs. Ce a socot şi astăzi pe Victor Iliu. Acesta a investit în mine însemnat La Moara cu noroc pentru cinematografia încredere... În mine, cel care veneam dintr-un colţ de noastră? ţară, anonim, într-un Bucureşti care, atunci ca şi acum – Un aşteptat şi nesperat început de drum... Pentru (la altă scară!) era/este rabiat de orgolii, fanfaronadă, concizie şi expresivitate apelez la confesiunea semnată veleitarism... Vedeţi de ce sintagma „florile recunoştin- de Lucian Pintilie după... urcarea în Empireu, în 1968, ţei” este caducă pentru mine... a mentorului său: „În fond de ce îl iubim, tot mai stărui- Veţi găsi în biofilmografia mea repere/testimonii întru tor, pe măsură ce ne depărtăm de moartea lui? Pentru memoria lui Victor Iliu. În afară de plăci memoriale, la că inteligenţa sa era, într-un climat ambiguu, de sărăcie fosta locuinţă bucureşteană a acestuia, am mai montat spirituală şi entuziasm primitiv, singura forţă critică mo- una la Sălişte (Mărginimea Sibiului) pe casa copilăriei deratoare; inteligenţa sa sceptică era singurul criteriu acestuia, am instituit o marcă/premiu cu acelaşi nume, de nezdruncinat pentru cei care aspirau spre un alt ci- am emis o medalie omagială la Centenarul naşterii sale nematograf.” (2012) şi am determinat/contribuit la realizarea unui – Să rămânem în lumea filmului. Sunteţi şi cineast bust al acestuia... Şi mă laud că este, singurul până şi scriitor, l-aţi avut profesor pe Victor Iliu. Care este se- acum, bust al unuia din pionierii cinematografului româ- cretul unei adaptări de succes? Cum se face trecerea nesc şi întâiul Preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Ro- de la forţa cuvântului la puterea imaginii? mânia... În afara cărţilor monografice, dedicate acestei – Se cuvine să mă raportez şi la propria experienţă... personalităţi, amintesc faptul că pe lângă el au ucenicit, În contextul în care am început munca de regizor de film întru rosturile filmului, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie şi coordonatele ideologice erau proprii sistemului... Dar nu încă mulţi alţii... pot ignora (le-am simţit din plin!) coteriile, subterane, În ceea ce priveşte recunoştinţa faţă de părinţi şi me- evident din lumea filmului acelor ani... Proiecte care leagurile natale, aici raportul este consonant cu cele eşuau din varii motive... Niciodată nu mi s-au invocat afirmate până acum... „Trimiterea” mea în aria Buzăului, motive de ordin financiar... Fie că un erou-femeie nu prin Gheorghe şi Violanda, a hotărât-o acea forţă cos- putea să aibă statut de divorţată, ceea ce era/este con- mică, principiu al Universului, căreia noi, fiinţe efemere, trar firescului vieţii... Şi cum o anumită lipsă de flexibili- ne adresăm/apelăm cu un cuvânt primordial – Dumne- tate din partea mea, faţă de asemenea constrângeri era zeu... Nu sunt habotnic, dar am simţit întotdeauna ocro- manifestă, rezultatul se deduce foarte simplu... Sau alt tirea de către o... mână, o aripă (de înger?!), de către exemplu. Apăruse prima mea carte – „Somnul pe râu”, un „gând” generos (şi prin părinţii mei!), ce m-a ajutat cu girul moral al lui Marin Preda... Mi se oferea, la o să-mi păstrez un echilibru în clipe de cumpănă şi să Casă de Filme, un proiect ce astăzi se numeşte, ca gen, nu-mi risipesc energia solară ce a venit constant tot de docudramă. Unul din primii factori de decizie, un reputat la CEL DE SUS... azi coleg cineast, avea atunci un raport mai „delicat” cu – Mai avem nevoie de modele? fiica autorului cărţii, bază a ecranizării. Decupajul regi- – Modele?... Tipare?... Contagiuni?... Un raport ex- zoral pe care trebuia să-l avizeze avea următorul său trem de dificil... În ceea ce numim instruire/instrucţie in- „enunţ”: „regizorul este şi scriitor. Să facă singur scena- fluenţele sunt fireşti, până la un anumit punct... riul”... Ar mai fi şi alte exemple, dar nu se cade să frizeze Asimilarea este o condiţie, apoi dezvoltarea indepen- lamentarea... Întrebării dvs., în stricto sensu, îi pot răs- dentă, distinctă, te aşază pe un traiect al propriei expri- punde foarte simplu. Dacă ai capacitatea şi simţul de a mări, ca entitate ce te deosebeşte în context... A-ţi echivala stări, idei, emoţii (specifice prozei) în aceleaşi propune un model pe care să-l... urmăreşti/urmezi con- entităţi (dar cu mijloacele specifice şi filmului) ai câşti- stant, cu fidelitate, poate anula orice urmă de indepen- gat... Desigur, nu se poate ignora în niciun fel ceea ce denţă faţă de ceea ce ar trebui să fie personalitatea ta,

60 PRO SAECULUM 1-2/2015 contemporanii noştri numim „de nervum rerum”... Închipuiţi-vă ecranizarea – Mijloacele tehnice – calculatorul, 3D-ul s-au în- lui Lampedusa, fără Claudia Cardinale şi Alain Delon... stăpânit pe acest gen... Îmi amintesc faptul că, pentru sau Cidul, fără Charlton Heston... Ca să nu mai amintim noi, în România, când vedeam la televizor „Aventuri în de costume, decoruri ş.c.l.... Revenind la lumea noas- epoca de piatră” şi aveam mărturia folosirii calculatoru- tră, numai statutul pe care-l avea Eugen Barbu în epocă lui pentru/în animaţie, repet, faptul era uluitor... Colegii, a determinat obţinerea fondurilor pentru a se prieteni de la „Animafilm”, trudeau pe acetofane/dese- construi/reconstrui la Buftea cartierul în care se desfă- ne, cadru cu cadru şi filmare adecvată la truka... O şoară acţiunea filmului „Domnişoara Aurica”... Şi mai e muncă uriaşă, extrem de laborioasă, fascinantă... Din ceva: fidelitatea faţă de spiritul operei literare în discuţie. păcate, rezultatele muncii lor sunt azi la discreţia mi- Ecranizarea are un statut moral. Adaptarea – un altul... croorganismelor... Ca de altfel şi cele mai bune docu- A se vedea cele două rezultate care au avut acelaşi mentare... Acelaşi statut de... biodegradare le este punct de plecare, romanul lui Camil Petrescu – „Ultima rezervat cu... dezinvoltură miilor de alte documentare- noapte de dragoste, întâia noapte de război”... mărturii despre un timp revolut pe care ar trebui să-l ju- – Care este – în opinia dvs. – cea mai bună adaptare decăm lucid, fără prejudecăţi „impuse” de din cinematografia românească? Motivaţi, rogu-vă! circumstanţele istorice... Starea animaţiei româneşti?! – Ar fi hazardată o astfel de ierarhizare. Ea comportă Un efort sisific, acum, pentru a se apropia de mitul pă- o analiză/studiu cu deosebită acribie... Îmi permit să sării Phoenix... amintesc doar câţiva autori al căror spirit a fost onorat cu eleganţă de scenarişti/regizori, fapt care a condus la „Puntea între cele două limbaje „rostiri” cinematografice de referinţă: Ioan Slavici (nu numai cu „La Moara cu noroc”), Ion Agîrbiceanu, mai poate deveni devreme citaţii Camil Petrescu şi Eugen Barbu... Dintre extrem de rafinată…” contemporani mă gândesc la Horia Pătraşcu sau Au- gustin Buzura... Cu scuzele de rigoare pentru involun- – Aţi realizat foarte multe documentare. Cum se îm- tarele omisiuni... pacă palpabilitatea documentarului cu inefabilul poe- ziei? Câtă poezie e într-un documentar? Cineastul şi Ion Popescu Gopo – „pionier scriitorul sunt opozabili, sunt complementari? – Inefabilul?! Îl găsim într-un fir de iarbă, într-o aripă într-un gen fără emuli în România, de flutur, în saltul unei lăcuste... Adică volume, culori dar şi fără discipoli...” în... mişcare! Filmul, între altele, s-a născut şi din nevoia de a... conserva mişcarea... Toate acestea, ordonate – Aţi cunoscut, aţi lucrat, aţi scris, aţi editat mono- după reguli ce pot trimite, prin asociaţii de idei, spre o grafii despre o serie de iluştri reprezentanţi ai cinema- stare/emoţie, înseamnă şi film documentar... Parcă sea- tografiei româneşti. Într-un cuvânt, cum i-aţi caracteriza mănă mecanismul cu „jocul” raportului de cuvinte?!... pe: Elisabeta Bostan; Liviu Ciulei; Colea Răutu; Ion Po- Iar la film mai avem o „armă” secretă – sunetul. Entitate pescu-Gopo? numită coloană sonoră în care pot fi disimulate, cu rafi- – Telegrafiez: Elisabeta Bostan – deschidere nativă, nament, cuvânt, zgomot, muzică... Altfel spus o „con- dublată de acribie profesională, spre lumea transcen- strucţie” specială care a impus şi se impune prin denţei proprie basmului, proprie copilăriei; Liviu Ciulei sintagma „poetica” filmului... Şi, fără infatuare, puntea (teatru şi film), un demiurg; Colea Răutu – histrion de între cele două limbaje poate deveni extrem de rafinată, geniu care nu a avut totdeauna roluri pe măsura înzes- dacă nu-ţi sunt străine cele două limbaje. Primul pas trări sale (pe alte meridiane i-ar fi eclipsat pe Spencer l-am făcut, ca elev de liceu, în Cenaclul buzoian Tracy sau Jean Gabin); Ion Popescu Gopo (ar fi putut „Al. Sahia”, iar al doilea l-am deprins de la profesorul concura cu un Walt Disney); tot el, în lumea ficţiunii ci- Victor Iliu şi l-am şlefuit în peste cele două decenii la nematografice, pionier într-un gen fără emuli în Româ- Studioul cinematografic „Al. Sahia”... Predestinare?! nia, dar şi fără discipoli... – Surâde-n ram / de vechi iluzii / acelaşi soare / ado- lescent… Cât de adolescent este (deja) septagenarul „Un efort sisific, Nicolae Cabel? – Metafora din metaforă se naşte... Singura „enti- acum, pentru a se apropia tate” pe care nu o devorează Cronos este VISUL... de mitul păsării Phoenix...” Onest, răspunsul la întrebarea dvs. este generat de în- săşi melancolia versurilor citate... Alt răspuns, mai doct, – Că veni vorba de Gopo… Aţi propus cititorilor, în îl oferă Titus Vîjeu în postfaţa volumului „O cometă în 1996, o Călătorie în lumea animaţiei româneşti. Care cuşcă”, etichetându-mă „adolescent pe viaţă”... este astăzi starea animaţiei româneşti, de-ar fi să ne „călătorim” în lumea ei, am merge printr-un deşert?

PRO SAECULUM 1-2/2015 61 contemporanii noştri „Cred că în însuşi destinul meu, metaforic – O întrebare de final sau de început: eşti fericit, sau există aceste două clivaje – munte/câmpie” vieţii tale slugă / şi-n umilit orgoliu te-nfăşori? – Orice om ce trăieşte, a trăit, cât de cât, onest faţă – Precizaţi într-un interviu recent că tatăl se trage din de sine însuşi, nu poate ignora „pendulul” tribulaţiilor Calvini (sat în nord-vestul judeţului Buzău, mai spre care conduc la această întrebare... Întrebare care, de deal), iar mama din Largu (aşezare din sud-estul jude- cele mai multe ori, poate rămâne fără răspuns tran- ţului, pe Valea Călmăţuiului). Sunteţi, carevasăzică, o şant... diagonală a ţinutului buzoian, a pământului ca un dar – Sigur, aceasta e întrebarea de final: aţi găsit răs- frumos. În ce parte vă simţiţi mai atras – spre deal sau puns unei frământări: neprihănire, cine-i cel ce sunt? spre câmpie? Apartenenţa la acest spaţiu v-a amprentat – Acestei întrebări, altfel formulată, am răspuns, fără într-un fel creaţia? Care e matricea stilistică a lui Nicolae a folosi acum aceleaşi cuvinte... Vine un prag, vine o zi Cabel? când o mână nedeprinsă cu caligrafia va aşterne pe (Şi o întrebare la care puteţi răspunde sau nu! De două scânduri, în cruce, numele celui care voi fi fost... unde vă vine numele – Cabel?) – Vă mulţumesc, în numele cititorilor şi al meu, pen- – Din Valea Buzăului pleacă un drum spre Vălenii de tru aceste gânduri împărtăşite nouă şi vă doresc multă Munte... Prima comună – Calvini. De acolo a plecat bu- sănătate şi drum lung, cât mai lung, până la pragul, nicul patern, copil încă, şi a rămas într-un cătun limitrof până la ziua… Buzăului... Satul Calvini, după Basil Iorgulescu, a fost – Vă mulţumesc pentru pacienţa lecturii acestor rân- înfiinţat de o parte din calviniştii persecutaţi care, ajunşi duri... la Braşov, au intrat şi au coborât pe Valea Buzăului, în- temeind aşezarea pomenită... Călmăţuiul este râu-fe- 10 februarie 2015 nomen. Iese de sub pământ, curge ce curge, apoi se ascunde în altă albie subterană, ca să se ridice din nou în câmpie. În Câmpia Buzăului traseul său subteran este marcat de sărături... Cred că în însuşi destinul meu, metaforic, există aceste două clivaje – munte/câmpie. Am nostalgia lor, ştiu că acolo-mi sunt rădăcinile, ancestrale... Iar dacă reţineţi că sunt născut în noaptea dintre Scorpion şi Arcaş, „tabloul” este com- plet... Numele familiei de acolo vine... Dar el este men- ţionat şi în Dicţionarul de vechi nume româneşti... Poetul şi editorul clujean al „Cometei...”, Nicolae Mo- canu, îmi spunea că în Banat există o unitate de mă- sură – CABLĂ –, în lumea satului, pentru cereale, struguri, prune şi altele... Într-o Enciclopedie italiană a Spectacolului am găsit acelaşi nume purtat de o actriţă italiană celebră acum câteva secole... Principalul exe- get al lui Hemingway s-a numit James Cabel; primarul Dalasului în 1963 – George Cabel, general, fusese co- mandantul eşuatei debarcări din Cuba; numele apare şi cu „l” dublat şi pe genericele multor filme americane... Şi aş mai avea şi alte exemple oferite prin şi din varii in- formaţii... Ce mai, uomo universale, nu?!... Dincolo de glumă, ştiu că forţa magnetică a acelor meleaguri a avut şi are încă un „ecou” puternic în întreg spiritul meu... Este matricea ce m-a adus întotdeauna acasă... Lângă mormintele alor mei, în Limba mea fără de care, spiri- tual, m-aş neantiza...

„Vine un prag, vine o zi…”

– Cum e să figurezi în Who is who în România? – Pur şi simplu... Dacă lăsăm în urmă semne/repere se cuvine măcar consemnate, mai ales azi, când com- petiţia lui Gutenberg cu Internetul este atât de acerbă... Constantin Severin - Text şi Timp 4

62 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu

Grigore Codrescu

DESPRE UN NOBEL „FĂRĂ BIOGRAFIE ŞI PATRIE” – HERTA MÜLLER

„Patria mea e într-un sâmbure de măr”. recreare, nu de traducere. Probabil şi alţi cititori au fost Herta Müller fascinaţi de „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” (1992), „Regele se înclină şi ucide” (2005), „Leagănul M-am aşezat să scriu un text despre proza acestei respiraţiei”, „Animalul inimii” (2006) şi altele. Noi l-am timişorence, laureată a premiului Nobel pentru literatură preferat pe acesta din urmă pentru cuprinderea în 2009, dar de vreo două-trei ori m-am blocat. Acum, tematică, puterea metaforei şi cruzimea adevărurilor ex- după ce am vizionat şi filmul Ultimele zile la TV, în care primate, la care ne vom referi mai mult. drama naţională şi moral-psihologică germană este Herta Müller este, prin excelenţă, tipul de scriitor privită şi cinematografic, raportând-o la „Zidul Berlinu- care nu trişează nici când e în defavoarea vocii aucto- lui”, am crezut că pot exprima ceva din extraordinara riale, are maximă credibilitate chiar prin asta, iar forţa forţă creatoare a acestei scriitoare, plecată din România expresivă desfiinţează graniţele, câte pot apărea, în ex- la treizeci şi patru de ani, care a mai revenit în ţară după primare, numai în sprijinul adevărului. Această Revoluţia Română, dar la Ateneu dialogul cu Gabriel internaţionalitate stilistică devine cu atât mai dificilă, cu Liiceanu a fost un semi-eşec acum vreo doi ani. D-sa a cât instanţa naratorială îmbracă mereu tripla ipostază: mai intenţionat să-şi revadă ţara copilăriei şi a primei de erou, martor şi narator, chiar şi în secvenţele drama- tinereţi în 2013, când se împlineau şase decenii de la tizate (dialogate). Adie un aer kafkian sau orwellian. moartea lui Stalin, iar scriitoarea ar fi rotunjit o vârstă Cu o putere extraordinară se fixează în memorie frumoasă. A putut veni însă anul acesta la Iaşi, unde profilurile personajelor: Lola – colega din studenţie, ma- Festivalul Naţional de Literatură şi Traduceri a derulat iorul anchetator Piele care o interoghează sadic pe un adevărat regal de personalităţi. Reluând lectura tânăra eroină ţinută goală în faţa sa; bunicile – cea cărţilor sale şi receptându-i dialogurile, am înţeles-o şi cântătoare şi cea închinătoare (care înveleşte mortul de mai bine, inclusiv când a vorbit despre „laşitatatea pe catafalc să nu-i fie frig); scenele din „patratul” de la intelectuală” şi înţelesurile sintagmei din titlu care îi Căminul studenţesc – emblematice pentru epocă; fe- aparţine: „Ţara poţi s-o iei numai pe fondul unei biogra- meile care ascund aurul în organul sexual când vin din fii, şi biografia mea e tot atât de valabilă ca biografia ţara vecină; lumea în care lucrează foştii săi colegi, unui securist, sau a unui dictator. Dar eu am plecat, ei Edgar – învăţătorul, Georg la prelucrarea lemnului, Kurt au rămas, şi această lipsă de egalitate, această pier- la abator, unde lucrătorii beau cu voluptate sângele cald dere a biografiei, pe mine întotdeauna m-a deranjat” de vacă; imaginile stranii cu tatăl care construieşte ci- (după „Dilema veche”). Am revăzut, tot pentru mitire pe front, sau cântă marşurile fuhrerului, dar şi un- înţelegere mai bună, şi motivaţia celebrului premiu acor- guroaica Margit, gazda care îl sărută pe Iisus peste tot dat în 2009: „Premiul Nobel pentru literatură este acor- într-o voluptoasă şi sacră pornire. dat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei Uneori, dincolo de sfera grotescului, al cotidianului concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor care se converteşte în straniu, nu se mai întrevede deposedaţi”. După toate acestea, mi-am propus ca din- nimic, din moment ce naratoarea, cu o prietenă, umblă tre cărţile sale, la care am avut acces, să o încununez cu borcanul cu fecale pe la poarta locuinţei securistului pe cea mai bună. Nu mi-a reuşit convingător nici măcar să scrie ceva; copiii băutorilor de sânge de la abator par pentru mine, căci nici presa noastră literară nu mi-a fost a deveni ei înşişi culpabili; maiorul Piele desface plicu- de ajutor. Ecourile prezenţei acestei laureate cu Nobel, rile cu firele de păr roşcat sau brunet etc. ce fuseseră tradusă în 24 de limbi, au fost palide şi întâmplătoare. semne între expeditor şi destinatar; iar graniţa e Ea s-a ivit însă în spaţiul şi lumea culturii, şcolii şi aglomerată de cadavrele celor care au încercat să fugă universităţii româneşti. Se vede asta în cărţile publicate, în „lumea liberă” şi au fost executaţi de grăniceri. inclusiv în gesticulaţia sa publică. Nu ne mai referim la Totuşi se întrevăd ori apar şi secvenţe detensionate, personajele, mediile, psihologiile, evenimentele şi plăcute sau de speranţă? Da, însă pline de ambiguitate: situaţiile proiectate cu o crudă sinceritate şi grotescă vi- întâlnirile erotice ale protagonistei în pădure, cu un ziune în romanele transpuse în limba română – e drept bărbat anonim, femeia fixându-şi privirea pe bolta de – mai ales de Nora Iuga. Acestea sunt în totalitate azur fără sentiment sau dăruire; credinţa care circulă româneşti, iar eforturile excelentei traducătoare sunt de enigmatic că şi dictatorul va muri odată.

PRO SAECULUM 1-2/2015 63 eseu O ciudată metamorfoză stilistică suportă secvenţele Bărbaţii se suduiau şi strigau unul la altul înainte de a-şi unor cunoscute cântece de lume, care preiau din con- da cu sticlele goale în cap. Când un dinte cădea pe jos, text înţelesurile grave ale unei copleşitoare tristeţi ce râdeau, de parcă unul şi-ar fi pierdut un nasture.” Al- bântuia în lumea anilor ’80 în ţară. Registrul straniu-gro- teori, limpezimea de cristal şi directeţea evaluării tesc este, de fapt, destul de bogat, adesea preluând, intersectează enunţurile unei creatoare cum puţine au prin simboluri, sensurile unei lumi în vizibilă disoluţie, apărut în această parte a Europei: „Toţi pot fi folosiţi ca de pildă „oile de tablă” şi „pepenii de lemn”. drept copoi, spuse Kurt, fie că au fost cu Hitler sau cu Memorabilă rămâne imaginea sfrânciocului: „…Glasul Antonescu […] La câţiva ani după Hitler toţi plângeau lui se distinge de toate fluierele… sfrânciocul, când e după Stalin, spuse el. De atunci îl ajută pe Ceauşescu sătul, îşi continuă vânătoarea. Bătrânii se târăsc în jurul să facă cimitire. Informatorii mici nu vor cine ştie ce tufişurilor de cătină şi fluieră. Pasărea zboară deasupra funcţie înaltă în partid. Pot fi folosiţi fără jenă.” Acei citi- capetelor lor în tufiş şi se aşază. Nu se lasă stingherită. tori ai cărţilor Hertei Müller, care se miră că n-au detec- Îşi înfige prada liniştit în spini pentru foamea de a doua tat în ele vreo undă de simpatie pentru lumea zi. Ca pasărea asta ar trebui să fim, scria Georg”… românească, ignoră faptul că descendenta şvabilor Moravurile epocii, atmosfera generată de bănăţeni a fost deposedată de mai multe repere valo- interacţiunea factorilor de putere se resimte peste tot: rice decât românii, atât prin destinul istoric, cât şi prin „Până şi bodega era o minciună, feţele de masă şi plan- cel politic. tele, sticlele şi uniformele roşii ca vinul ale chelnerilor…

Ionel Necula

PETRU URSACHE – UN POLIHISTOR SAGACE ŞI LABORIOS

Am spus-o de multe ori, şi-mi face plăcere s-o repet constructorul piatra în temelie şi, fireşte, concluziile ex- ori de câte ori am ocazia, că Petru Ursache – prin abi- trase de el erau totdeauna cele optime. Nu făcea cultură lităţile sale fastuoase în probleme de etnografie şi etno- aleatorie, şi nu era interesat de aspectele circumstan- logie şi prin autoritatea cu care a optimizat cele două ţiale ale unui fenomen cultural, ci-l supunea unei viziuni discipline – se ipostaziază ca un polihistor remarcabil şi filosofice autoritare, făcea apel la doctrinele cunoscute, cu mare aplecare pentru lucrul bine gândit, bine făcut la autoritatea unor gânditori reputaţi şi, atunci când tre- şi bine perspectivat. A fost, şi rostesc cu tristeţe acest buia să-şi susţină un punct de vedere, cita copios din fatidic perfect compus, de o hărnicie neobişnuită, cum lucrările acestora, ceea ce conferea depoziţiilor sale as- mai rar se întâmplă în vremurile noastre dinamice, cu pect de rigoare şi de lucru temeinic aşezat. atâtea iluzii şi amăgiri captivante. Prea suntem acapa- Ceea ce surprinde cu adevărat la Petru Ursache raţi de empirie şi rudimentar ca să ne rămână timp su- este branşarea lui permanentă la piaţa cărţii şi la vitrina ficient şi pentru o implicare sporitoare în problemele cu noutăţi livreşti. Recenta culegere Antropologia – o adânci ale rostului nostru în lume. ştiinţă neocolonială (Editura Eikon, 2014) confirmă Cu Petru Ursache era altceva. Adoptase o manieră încă o dată imaginea de cărturar neobosit, mereu în proprie de a-şi trăi viaţa cultural şi n-ar fi consimţit în priză şi mereu interesat să ia pulsul noutăţilor literare, ruptul capului o despărţire de spaţiul bibliotecii. Cu avi- istorice şi filosofice. Rar se întâmplă ca un profesor uni- ditatea sa de cunoaştere şi cu apetenţa pentru tot ce versitar să continue opera de investigaţie şi de infor- înseamnă trăire cărturărească, a rămas cu toate ante- mare neîntreruptă chiar şi după ce şi-a câştigat o nele îndreptate spre nou, spre piaţa cărţii şi spre tot ce anumită faimă în mediul universitar. Se ştie doar că, la însemna zbatere spirituală. Puţine fapte de cultură tre- vremea lui, chiar Maiorescu a fost acuzat că nu-şi ceau indiferente pe lângă el şi la fel de puţine rămâneau aduce informaţiile la zi şi c-a rămas statornicit în fondul fără reacţie din partea sa, lăsate adică în neprocesare de informaţii dobândit în anii formării sale intelectuale. sau nedistribuite într-o constelaţie de sensuri, cum Fără să insinuăm o generalizare imprudentă, putem numai el, cu polivalenţa lui fabuloasă o putea face. Aco- spune că meteahna e veche, evidentă chiar la unii căr- perea o suprafaţă culturală impresionantă şi circula cu turari cu firmă pretenţioasă, dar care nu-l priveşte şi pe o abilitate aşa de fastuoasă printre doctrine, cărţi şi idei, Petru Ursache, care-a făcut din profesorat o religie şi că trecea, pentru multă lume, drept un reper, un îndrep- n-a încetat nicio clipă să se documenteze riguros şi tar şi o călăuză cu toate datele, vorba lui Patapievici, la să-şi aducă informaţiile la zi cu tot ce se întâmpla să vedere, la purtător. Cu erudiţia sa excelent sistemati- apară în domeniul ştiinţelor umane. zată integra fiecare fapt de cultură într-o dioramă potri- Aflu din prefaţă că volumul asupra căruia mă voi opri vită, îl aşeza într-un ansamblu aşa cum aşază în rândurile ce urmează adună între două scoarţe tex-

64 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu tele disipate de autor în revista „Convorbiri literare”, şi pusă pretutindeni în acte comprehensive. Că şi locul unde a ţinut şi-a alimentat o rubrică permanentă între cercetătorului singular este luat în zilele noastre de o anii 2000-2006. Regăsim, aşadar, comentariile autorului echipă complexă şi eterogenă este tot o consecinţă a la lecturile sale neîntrerupte, opiniile şi punctele de ve- coparticipării mai multor specializări menite să eficien- dere asupra unor cărţi ajunse pe masa sa de lectură. A tizeze cercetarea interdisciplinară. Chiar autorul recu- fost, mărturiseşte autorul, şi un mod de a pune la punct noaşte că etnologia, dar putem adăuga fără rezerve sau o parte din bibliografia necesară cursului meu de An- reticenţe şi etnografia, sunt ştiinţe interdisciplinare şi re- tropologie (I) pe care l-am ţinut la Facultatea de Litere clamă abordări din mai multe direcţii şi cu participarea a Universităţii „Al.I. Cuza” (p. 9). unor specializări diferite. Bineînţeles că printre specia- lişti poate şi nu trebuie să lipsească antropologul, dar Este Antropologia o ştiinţă colonială? nu în calitate de colonizator, ci de partener loial şi dis- Uzurpă şi se întinde expansiv peste teritorii şi ţinuturi pus, cel mult să asigure funcţia de dispecer al cercetă- nelegitime? De vreme ce l-a aşezat, ca titlu, pe frontis- rii. piciul cărţii, răspunsul autorului nu poate fi decât afir- De asta spun, autorul, de-ar fi reeditat, după ani (de mativ, ba chiar supralicitează precizând că, deşi îl care n-a mai dispus), acest volum, nu şi-ar fi rescris detestă, îl consideră totuşi prea blând. Mă tem că, la a termenii discursului şi n-ar fi apelat la o recuzită con- doua ediţie, va trebui rescris în acord cu gravitatea fap- ceptuală mai agresivă, ci ar fi confirmat nevoia coparti- telor, tolerate de noi cu regretabilă inconştienţă. Nici au- cipării mai multor specializări şi în parteneriat egal torul n-a crezut cu ani în urmă că antropologia, materie pentru toate participările la investigarea fenomenului strict descriptivă la origine şi restrânsă ca domeniu (cu uman în toată diversitatea manifestărilor sale. antropos la bază, în rădăcină şi în tulpină) ar fi în stare Dac-am socotit bine, volumul asupra căruia ne aple- să detroneze toate ştiinţele umanului, de la paleografie căm conţine 52 de comentarii la cărţile lecturate – dis- la muzicologie, de la medicină la estetică, să le acapa- tribuite în cinci diviziuni distincte, ceea ce ar putea reze teritoriile în fond bine delimitate şi inconfundabile, însemna un raft burduşit de bibliotecă. În prim-plan stau pentru a prelua comanda în chip dictatorial, îndepăr- cărţile care reprezintă tratate, surse sau instrumente de tându-le la grămadă, într-o direcţie de neînţeles (p. 5). lucru. Apreciază trudnicia lui Iordan Datcu, autorul unui E un punct de vedere asupra căruia se poate dis- excelent dicţionar, în trei volume, al etnologilor români, cuta. Colonizarea ca fenomen social-istoric n-a fost po- şi subliniază că în cele trei volume de dicţionar este cu- sibilă decât acolo unde a găsit un teren slab şi unde a prinsă întreaga etnologie românească, în toată comple- existat cineva/ceva care să aştepte colonizatorul. An- xitatea ei, de la Cantemir la cea mai nouă generaţie de tropologia nu trebuie privită precum barbarul care ase- cercetători (p. 12). diază cetatea cu apărare fragilă, ea poate avea şi o Culegerea lui Pavel Ruxăndoiu Folclorul literar în funcţie de emancipare. De multe ori, acolo unde a des- contextul culturii populare româneşti (Editura Grai cins colonistul a găsit şi adeziuni indigene, energii aflate şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2001) îi oferă în aşteptare cu care a raliat pentru a desăvârşi coloni- prilejul unor reflecţii rezolubile şi pertinente despre cul- zarea. Numai din cauza orgoliului său, Napoleon şi-a tura populară, care dispune de mecanisme interne de irosit şansa de a coloniza Rusia. Masa de mujici răscu- funcţionare şi-a construit ansambluri subsecvenţiale şi laţi aştepta doar un semnal şi colosul rus s-ar fi prăbuşit spaţii specifice de afirmare şi-a fixat coduri de protocol singur, cu un zgomot lugubru ce-ar fi înfiorat Europa şi şi de limbaj, prin care îşi asigură propria-i identitate fără intervenţia grenadierilor. (p. 13). De asta spun, colonizarea invocată de autor are mai Reflecţii copioase mai sunt prilejuite şi de tratatul de mult rolul de element într-o alcătuire binomică, lucrând Antropologie culturală al lui Achim Mihu, publicat la împreună cu disciplina cucerită la construcţia unui edi- Editura Dacia din Cluj. Cartea, ţine să precizeze comen- ficiu epistemic. Nu spun o noutate. În volumul postum, tatorul ieşean, chiar are înfăţişarea unui tratat universi- Experimentul şi spiritul matematic (Editura Ştiinţifică, tar de tip american, dar comentatorul nu pierde ocazia Bucureşti, 1969), Blaga a indicat cu destulă acribie lo- de a readuce în discuţie, de data aceasta într-o tonali- gica formării cuplurilor metodologice, alcătuite în tan- tate mai apropiată de opinia noastră, funcţia colonială dem, din două ştiinţe complementare, în scopul a antropologiei. Antropologia subsumează un număr asumării gnoseologice a unor teritorii ontologice mai mare de discipline (antropologia religioasă, antropologia stufoase. Că unul dintre cei doi termeni ai dualităţii fizică, sociologia, etnologia), ceea ce poate însemna poate fi învestit cu funcţii dispecerale este mai mult o exact formarea de cupluri epistemologice, de binomuri problemă de orgoliu şi de eficienţă, pentru că binomul funcţionale, în care, ce-i drept, antropologia îşi poate are deja atribuţiile distribuite pe componentele cuplului asuma sau i se pot încredinţa funcţii dirijorale. Şi mai epistemologic. Aşadar, antropologia poate alcătui un reţinem observaţia sagace şi pertinentă a cronicarului cuplu metodologic cu multe discipline, dar nu cred că că, vorbind despre culturile populare, acestea nu se uni- ea, antropologia, trebuie privită ca intrus uzurpator, ci formizează. Ele îşi păstrează identitatea sau mor ca parte într-o ecuaţie epistemică având ca obiect şi (p. 29). scop al cercetării nuanţele mai subtile ale omului şi Tot în această secvenţă a lucrării mai sunt comen- umanităţii. De altfel, cercetarea interdisciplinară, prin tate şi trei monografii apărute în anii din urmă şi citite coparticiparea mai multor discipline la elucidarea unor de autor cu rigoare de specialist şi de cercetător al cul- aspecte mai problematice este azi unanim împărtăşită turii populare săteşti. Este vorba de monografia Pădu-

PRO SAECULUM 1-2/2015 65 eseu renii Hunedoarei (Editura Fundaţiei Mirabilia, Bucu- nească nu este nici azi o premisă filosofică epuizată, ea reşti, 2004) semnată de Rusalin Işfanoni, de Cornova, continuând să rămână în atenţia gânditorilor români şi apărută la Chişinău ca reconstituire a dosarului socio- să genereze alte şi variate poziţionări, subliniind, fireşte, logic din 1931, când a fost cercetat de o echipă com- fie asupra presupuselor calităţi diamantine şi galvanice, plexă a profesorului D. Gusti şi care înfăţişează, la fie asupra defectelor cronice, generice şi arhetipale din scară redusă, istoria tăcută şi tragică a Basarabiei, de firea românească. multe ori răpită şi sacrificată (p. 44) şi de monografia Ca unul care şi-a făcut o profesiune de credinţă din Cetaşilor scrisă de Ilie Moise şi publicată sub titulatura cercetarea eposului românesc, a folclorului, a datinilor Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori. Con- şi credinţelor bătrâne – ba chiar a articulat fundamen- cluzia care se desprinde din aceste comentarii labo- tele unor discipline speciale, menite să adauge per- rioase este că Şcoala de la Bucureşti întemeiată de spective şi direcţii noi de cercetare etnică, precum D. Gusti poate fi luată drept reper director pentru satul etnografia sau etnoestetica –, Petru Ursache era, de de astăzi. departe, cel mai indicat să se pronunţe asupra exege- În sfârşit, tot în această diviziune tematică gene- zelor de acest fel apărute în anii din urmă pe piaţa cărţii roasă mai este comentată şi problema Calendarelor româneşti. care circulau prin ţările române şi care au fost analizate Un studiu semnat de Dumitru Stan, ca prefaţă la vo- în anii din urmă de Antoaneta Olteanu într-o lucrare ma- lumul Introducere în etnologie şi antropologie, de sivă de 740 de pagini, apărută la Editura Paideia. Din fapt o traducere apărută la Polirom, îi oferă autorului pri- comentariul lui Petru Ursache aflăm că aceste calen- lejul de a reveni asupra ideii că antropologia este o şti- dare erau, cel mai adesea nişte broşurele (tipărite, inţă colonială. Am spus de la început că antropologia ad.n.) pe hârtie proastă şi la preţuri convenabile, la în- este o ştiinţă colonială. E un adevăr ce se referă la tre- demâna oricui trăgea o raită prin iarmaroc şi cuprindeau cutul disciplinei, în epoca ei clasică. Sunt semne că între paginile lor şi zilele anului cu sfinţi şi sărbători, şi noua ei înfăţişare în sistemul disciplinelor socio-umane sfaturi gospodăreşti pentru muncile curente şi înştiinţări o recomandă drept o ştiinţă neocolonială (p. 74). Se pentru starea vremii, dar şi anecdote, păcălituri, zo- vede că ţinea mult la această concluzie, deşi în cuprin- diace, pentru bună petrecere (p. 51). Petru Ursache nu sul comentariului sesizează că Dumitru Stan priveşte ezită să sublinieze apăsat travaliul imens depus de au- antropologia, etnologia şi sociologia în relaţii de trium- toarea nevoită să străbată un maldăr de documente fol- virat în cadrul antropologiei generale (p. 71). Este, cum clorice pentru a selecta textele reprezentative şi a le se vede, în preajma ideii de cuplu epistemologic, con- sistematiza în ordinea strictă a ideii de calendar. Spre stituite ad hoc pentru descrierea unor fenomene de gra- exemplu: răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu niţă, sau a celor care reclamă o participare conjugată a venite din 773 de sate şi cuprinse în 17000 de pagini, mai multor discipline. adică 19 volume de format mare; răspunsurile la ches- A revenit asupra acestei idei (neocoloniale) şi în cro- tionarele lui Nicolae Densuşianu, cel cu Dacia preisto- nica la Manualul de etnografie al lui Marcel Mauss, rică, provenind din 930 de localităţi şi adunate tot prin tradus în româneşte de Cristina Gavriluţă şi apărut în intermediari de Th. D. Speranţia, incluse în 8 volume şi 2003 la Editura Institutului European din Iaşi. Textul, având 5678 pagini (p. 52). În concluzie, studiul Calen- constată cronicarul, este îmbătrânit, sub experienţa de darele poporului român reprezintă nu o sumă de ca- teren prin şcoala sociologică de la Bucureşti şi prin lendare anuale şi comerciale, ci o tipologie sistematică şcoala etnografică de la Cluj, incomparabil mai bună şi de interes ştiinţific major (p. 54). faţă de ceea ce putea oferi Manualul în discuţie (p. 75). Ultimul comentariu inclus în această secţiune răs- Ca de obicei, şi acest comentariu este asociat cu alte frânge anuarele şi revistele de etnologie apărute în di- lucrări înrudite tematic, face analogii şi disocieri şi caută, ferite localităţi din ţară şi din Moldova, cel mai adesea cum îi stă bine unui cronicar bine informat, să inducă patronate de instituţiile muzeale, care preiau şi duc mai cititorului o informare pe cât posibil completă. departe tradiţiile cercetării etnologice româneşti şi îm- O notă oarecum discordantă faţă de tematica gene- bogăţesc zestrea depoziţiilor privind specificul modului rală a cronicilor face comentariul la Articolul unu din de fiinţare românesc. Constituţie, unde regăsim câteva reflecţii indelebile pri- vind conştiinţa naţională a românilor, aşa cum este sti- Petru Ursache – cronicar la retorica modului de pulat în primul articol din Constituţia ţării noastre. De fiinţare românesc altfel, a remarcat pe bună dreptate şi autorul, etnopsi- Problema specificului românesc şi a distincţiilor care hologia, ştiinţa care se pliază pe modul de viaţă al unei caracterizează firea românească a fost abordată dese- etnii, îi radiografiază specificul, ansamblul determinaţii- ori şi cu o mare diversitate de mijloace de majoritatea lor care îi conferă o anumită identitate şi-o distinge faţă gânditorilor români. Mulţi dintre ei, de la Cantemir şi de alte etnii şi naţionalităţi a cunoscut în epoca modernă Pompiliu Eliade la Dimitrie Drăghicescu sau Cioran, un interes anticipat doar de gânditorul Wilhelm Wundt s-au aplecat asupra ideii dintr-o perspectivă oţioasă ac- care a elaborat, în 1920, tratatul de psihologie a popoa- centuând asupra defectelor firii româneşti, dar au fost relor (în zece volume) şi-a căutat să identifice specificul destui, de la Blaga la Mircea Vulcănescu, care au insis- popoarelor europene. După Primul Război Mondial tat asupra calităţilor noastre solare, din care şi-au extras multe, să nu zic toate, etnii europene au devenit intere- seva şi temeiurile gândirii lor filosofice. Se-nţelege că sate să-şi discearnă distincţiile, să-şi radiografieze ca- problema distincţiilor care caracterizează firea româ- lităţile şi defectele prin care se legitimează în marele

66 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu concert european şi chiar mapamondic. Petru Ursache binet, pe seama timpului. menţionează mai multe titluri de lucrări prin care Franţa, Germania, Marea Britanie sau Italia îşi caută distincţiile Calofil prin etnoistorie şi imagologie şi specificul în pandant cu alte naţionalităţi megieşe. Deşi variate, lecturile lui Petru Ursache n-au fost atât Gândirea românească n-a făcut nici ea excepţie, a de diversificate încât să nu poată fi grupate în câteva mobilizat atâta energie în această direcţie, că puţini teme privilegiate, cele ţinute în graţie şi urmărite obse- gânditori români, mai cu seamă în perioada interbelică, siv, cu interesul cărturarului scrupulos şi dispus la epui- au rămas nebranşaţi la idee. Cum C. Rădulescu-Motru zarea lor integrală, sub aspectul cuprinderii fusese unul dintre elevii străluciţi ai lui Wilhelm Wund bibliografice. Câteva dintre ele răsfrâng probleme de et- (se spune că magistrul german intenţiona chiar să-l re- noistorie şi de imagine a specificităţii modului românesc ţină la catedră), s-a implicat tenace şi sporitor în defini- de fiinţare, cu calităţile şi beteşugurile lui generice, cro- rea specificului românesc. Era convins că o etnie, deci nice şi genetice. şi cea valahă, se defineşte prin trei, cel mult patru tră- Una dintre ele este alcătuirea Mituri şi simboluri în sături stilistice comune: de origine, de limbă, de destin Europa Centrală, o traducere din franceză a lui Liviu şi, eventual, de credinţă. Papuc care informa cititorii francezi cu elemente ale cul- Petru Ursache nu trece cu vederea nici capcanele turii Europei Centrale şi de Est, mai puţin cunoscute ci- acestor demersuri etnopsihologice care au contaminat titorilor galici după deceniile de funcţionare a cortinei de Europa şi, bineînţeles, România, între cele două con- fier. Având un fundament religios, mitului i se refuză flagraţii mapamondice. Este greu pentru un cercetător, conotaţia istorică sau politizantă. De asta, spune co- chiar bine intenţionat, să ţină cumpăna dreaptă, între mentatorul, comunismul nu este un mit, ci o utopie calităţile şi defectele etniei sale. Nici Pompiliu Eliade (p. 120). Ideea, creditată de autorii francezi, despre pre- (Histoire de l`influence française en Roumanie, Paris, supusele intenţii bune şi civilizatoare ale Ungariei pen- 1898), nici Dimitrie Drăghicescu (Din psihologia popo- tru unificarea Europei prilejuieşte o replică fermă şi rului român, 1907) n-au reuşit să penduleze detaşat şi perfect logică din partea comentatorului. Idealul buda- obiectiv prin complicatele labirinturi ale firii româneşti; pestan continuă să fie, ca în Evul Mediu, reunificarea au supralicitat aşa de copios metehnele modului româ- tuturor maghiarilor (p. 121). Şi mai spune Petru Ursa- nesc de fiinţare, că n-a mai rămas loc şi pentru inven- che că intenţii asemănătoare pot emite şi alte etnii, pre- tarierea calităţilor sale. Abia C. Rădulescu-Motru, în cum românii, sârbii sau ucrainenii, la fel de îndreptăţite conferinţa Sufletul neamului nostru (calităţi bune şi să dispecereze un ideal unificator. defecte), susţinută la Ateneu în 1910, dar şi în alte lu- Un cântec popular ucrainean despre Ştefan Voie- crări ulterioare (Naţionalismul, 1909, Românismul, vod, publicat de cunoscutul slavist Petru Caraman, îl 1936, Etnicul românesc, 1942) va mai îndrepta câte antrenează pe autor într-un comentariu laborios, cu ceva din imaginea negativă unilaterală despre spiritul multe prelungiri colaterale despre prigoana la care a românesc. Evident, prin toată această expunere desfă- fost supus editorul în vremea lungii dictaturi comuniste, şurată, comentatorul ieşean legitimează stipularea în când a fost epurat din Universitate pe considerente ima- Constituţia României a caracterului naţional al statului ginare. Avea această obligaţie morală: nu numai ca sla- român – o formulare care tulbură, încă, socotelile fabri- vist, dar şi în calitate de român am crezut să sunt dator canţilor transetnici de destine care ne-au şi etichetat eu- să tratez subiectul în întregul său, pe cât posibil sub rolaci (p. 104). toate aspectele (p. 124). Insistăm: este vorba de un O altă carte care l-a intrigat şi asupra căreia autorul cântec în care un popor, cel ucrainean, cântă fapte şi se pronunţă cu toate dovezile la vedere este cea sem- eroi de-ai altuia, vecin, de-ai celui românesc (p. 124). nată de George Sörös, Despre globalizare, apărută la În conţinutul său cântecul popular evocă personalitatea Polirom în 2012. Trâmbiţată pe toate canalele media, voievodului moldovean dintr-o perspectivă mai puţin ideea globalizării a devenit un subiect la ordinea zilei, prezentă în alte surse. În prim-plan este o domniţă dis- asupra căruia toată lumea este dispusă să se pronunţe, pusă să accepte mâna acelui peţitor care o urmează chiar şi cei ce n-au înţeles nimic din subtilităţile lui. necondiţionat. Competiţia dintre cei trei competitori Sigur, autorul nu este un fan al fenomenului, dar scep- (conducători de oşti) este strânsă, dar până la urmă ticismul său manifest este matlasat cu dovezi, cu ana- este preferat voievodul Ştefan. lize pertinente, cu argumente. Este momentul, ne Tot în acest plan problematic, al specificului româ- avertizează, măcar acum, să ne gândim la problemele nesc, se înscrie şi comentariul la volumul Firea româ- noastre majore, cu simţ de răspundere, să ne exami- nilor, alcătuit de Daniel Barbu şi publicat la Editura năm potenţialul nostru valoric, pentru ca internaţionali- Nemira în 2000. În esenţa ei, cartea răspunde curiozi- zarea instituţiilor proprii să nu se facă numai în pagubă tăţii noastre de la lua la cunoştinţă de modul în care Trăim într-o lume dinamică şi fracturată, fărâmiţată ne văd alţii. Regăsim în această alcătuire mărturiile într-o puzderie de componente distincte, conchide Nicu unor călători străini, în trecere prin principatele române, Gavriluţă în teza sa de doctorat Fractaliile şi timpul cele mai mult abrazive şi piezişe, dar comentatorul nu social (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003), pe care se lasă dus de val şi-şi exprimă o îndoială: nu cumva Petru Ursache o comentează apretat şi colegial suge- aceste răutăţi la adresa noastră pornesc de la cancela- rându-i autorului să apeleze, în viitoarele sale dispuneri ria maghiară ca străinii să înţeleagă motivul atrocităţilor eseistice, şi la fondul paremiologic românesc, unde inimaginabile comise împotriva românilor din Transilva- poate găsi răspunsuri gata făcute la chestionare de ca- nia? (p. 133). Multe dintre aceste mărturii vorbesc des-

PRO SAECULUM 1-2/2015 67 eseu pre lipsa religiozităţii la români, ceea ce pare cel puţin proşa acestei lucrări, poate unele amănunte (p. 162). ciudat dacă avem în vedere martirajul lui Constantin Apărută şi în traducere românească la Editura Uni- Brâncoveanu care a primit cu seninătate moartea în vers în 1995, cartea autorului german este printre puţi- schimbul păstrării credinţei. Mai mult: polonezii şi ungu- nele care consideră că românii nu sunt purtătorii tuturor rii nu încetează nici astăzi să afirme, cu fruntea sus, că păcatelor lumii, că mulţi dintre călătorii străini care au au stat ca adevărate metereze împotriva năvălitorilor ră- scris exagerat despre români au făcut-o vădit tenden- săriteni, ocrotindu-i pe vestici. De ce nu ni se aplică ţios ori în necunoştinţă de cauză. Concluzia comenta- aceeaşi măsură? (p. 142). torului este că prin observaţiile sale Klaus Heitmann Un comentariu mai astringent a redactat Petru Ur- face adevărată operă de igienizare (p. 167). sache la cartea lui Mircea Bălan Istoria trădării la ro- Lucrarea este concepută în doi timpi. În prima fază mâni, apărută în 2001 la Editura Eurostampa din subliniază comportamentele negative ale românilor, Timişoara. Ea premerge volumului Istoria beţiei la ro- după impresiile călătorilor care l-au precedat pe ger- mâni, apărut ulterior, la aceeaşi editură, în 2006. Citind man, iar în al doilea timp identifică pe cale arhivistică acest comentariu, mi-am amintit că un articol asemă- rolul benefic al Hohenzolernilor în devenirea româ- nător, Renegaţii în trecutul românesc, mai scrisese, nească. Ar mai fi de reţinut concluzia autorului alema- cu decenii în urmă, Arşavir Acterian – articol inclus mai nic, reţinută şi de comentator, că românii sunt un popor apoi în volumul Cum am devenit creştin (Editura Ha- cu viitor (p. 172). risma, Bucureşti, 1994). Mircea Bălan investighează Ultimul comentariu integrat în această diviziune – a mărturiile extrase din diferite izvoare istorice, pentru a etnologiei şi imagologiei – răsfrânge lucrarea coordo- demonstra că pe teritoriul vechii Dacii vinul a curs în şu- nată de Vintilă Mihăilescu Vecini şi vecinătăţi în Tran- voaie, dar concluzia comentatorului este că demonstra- silvania, consacrată instituţiei vecinatului, crucială a ţia autorului cam scârţâie. Iniţiativele, priorităţile, societăţii medievale transilvane. Vecinatul era o formă centrele de moralitate negativă prea se amestecă. În de asociere obştească din Transilvania, dar şi din Ţara orice caz, cu desigur, cu probabil, cu şablonul imago- Românească (Ţara Oltului, bunăoară) condusă de un logic al râurilor de vin care se revarsă în şuvoaie peste rector, un custode şi un provizor realeşi anual. Ei deţi- veacuri nu se ajunge decât la… politicale, necum la in- neau cheia lăzii şi ştampila societăţii (p. 175). Se-nţe- formaţie ştiinţifică decentă şi corectă (p. 148). lege că Petru Ursache nu împărtăşeşte ideea O carte interesantă, curajoasă, care pune probleme eufemistică a cărţii – că saşii ar fi strămoşii românilor. noi şi incitante în cuprinsul fiecărui capitol este Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, scrisă de Nicolae Condiţia românească din perspectivă etnolin- Panea şi apărută în 2001 la Editura Cartea Româ- gvistică nească. Pliată pe un teren nou şi mai puţin cercetat, cel Că limba şi etnolingvistica în general au o importanţă urban, cartea lui Nicolae Panea urmăreşte evoluţia esenţială în descifrarea specificului unei etnii e un lucru mentalităţii ţăranului care a fost transplantat la oraş şi-a bine statornicit printre etnologi. Limba şi legile ei dez- devenit, prin forţa împrejurărilor, orăşean. La timpul său, voltă cugetarea, spusese la vremea lui Eminescu şi Ibrăileanu observase că ţăranul devenit orăşean mai până acum nimeni n-a pus la îndoială paradigma poe- întâi se mahalagizează. Devenit orăşean, ţăranul a ieşit tului. din noimele ancestrale, din cutumele statornicite istoric Consecvent preocupărilor sale etnografice şi etno- şi-a căpătat deprinderi noi, frecventează tribunele sta- logice, Petru Ursache, cu o hărnicie devoratoare, s-a dioanelor, iar noile relaţii constituite în condiţii de oraş aplecat asupra lucrărilor de acest gen şi-a extras din ele au alte întemeieri. Dar, vorba comentatorului, cartea are tot ceea ce putea contribui la configurarea spiritului ro- toate şansele să stimuleze cercetările într-o direcţie mânesc şi la identificarea însuşirilor esenţiale din firea spre care antropologia românească abia începe să se noastră etnică. Una dintre lucrările comentate de poli- îndrepte (p. 155). historul ieşean este Limba română în faţa Occidentu- Din acelaşi cadru tematic face parte şi cartea Antoa- lui, semnată de Eugenio Coşeriu. Sunt mai multe idei netei Olteanu, Homo Balcanicus. Trăsături ale men- catalitice şi rezolubile subliniate de comentator în mar- talităţii balcanice, apărută în 2004. În ansamblul ei, ginile acestei cărţi. În primul rând este reafirmată teza, cartea este o pledoarie pentru dreptul la identitate al lui cu valoare de postulat, că latinitatea constituie nucleul Homo balcanicus, cu toate însuşirile lui specifice fiind din care s-a dezvoltat Europa (p. 182). În al doilea rând moştenitorul de drept al valorilor elenistice şi bizantine. se precizează încă o dată şi cu toată fermitatea că limba Nu numai etnografii români au cercetat firea româ- noastră este una dintre limbile romanice, alături de cea nească, dar şi alţi cercetători de diferite etnii s-au inte- italiană, spaniolă, portugheză, franceză etc. Una din resat de specificul românesc şi au dat seama de ceea piesele de greutate în dezvăluirea latinităţii românei l-a ce au constatat. Unul dintre aceştia este Klaus Heit- constituit corpus-ul de variante valahe la rugăciunea mann, care a publicat în 1985, la Köln, cartea Imaginea Tatăl nostru. Se cunosc şapte variante la această ru- românilor în spaţiul lingvistic german, o cercetare găciune extrase din diverse surse documentare serioasă, riguroasă şi binevenită pentru cei interesaţi (p. 185). de modul românesc de fiinţare. Klaus Heitmann, con- În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi comentariul la stată comentatorul, ne dă o lecţie pe merit. Fireşte, nu cartea lui Vasile Arvinte Normele limbii literare în era în intenţia sa, dar a găsit terenul, aşa că imagologii opera lui Ion Creangă, apărută în 2002 la Editura Uni- noştri se cuvine să ia aminte. Nimic nu i se poate re- versităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Nu insistăm asupra varie-

68 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu tăţii faptelor de limbă (fonetică, morfologie, sintaxă şi Ţiganiada redevenită mai actuală ca oricând prin ver- vocabular) aduse în discuţie, dar consemnăm şi noi siunea ei bilingvă reprezintă un document antropologic constatarea că numai în Povestea lui Harap-Alb există de interes maxim, pentru că se bazează pe realităţi is- 44 de formule paremiologice disipate în textura poves- torice incontestabile. Într-adevăr, epoca lui Vlad Ţepeş tirii. Prin toată pledoaria sa, autorul confirmă teza lui a fost eroică în sensul exact al cuvântului (p. 220). Kant potrivit căreia omul de geniu reprezintă propria lui Revine la Ion Creangă şi consideră că formula in- normă (p. 192), de unde şi gestul asocierii pehlivanului dusă de G. Ibrăileanu, care vedea în scriitorul humuleş- de la Humuleşti acestei categorii. tean un Homer al românilor, poate fi reformulată sub Alte reflecţii pertinente şi pline de sagacitate i-au fost expresia un Hesiod al românilor. Nu este numai o prilejuite comentatorului de conferinţa lui Mihai Zamfir, schimbare de repere, ci o schimbare de viziune, căci ţinută la Muzeul de Literatură al Moldovei, despre spe- Hesiod, se ştie, reconstituie o adevărată concepţie des- cificul naţional românesc, publicată mai apoi în revista pre devenirea lumii. Cel puţin prin Povestea poveştilor „Dacia literară”. Este unul din puţinele comentarii în care şi prin felul cum instaurează ordinea în lume (într-o anu- tonul lui Petru Ursache capătă o notă mai acidă şi mai mită lume), Creangă este mai aproape de Hesiod decât oţărâtă. Ce anume îl nemulţumeşte pe cronicar? În pri- de Homer. mul rând deducem că este partizanul formulei izvodite Tot dintr-o perspectivă etnologică este recitit şi Sa- de C. Rădulescu-Motru, care în locul sintagmei bătăto- doveanu, al cărui imaginar narativ răsfrânge lumea ro- rite a specificului naţional folosea expresia comunitate mânească în integralitatea ei, cu oameni, cu istoria şi de limbă. Apoi, mai constată comentatorul, conferenţia- cu pitorescul ei, de parcă şi-ar fi propus special să ser- rul face câteva erori de datare, încurcând deceniile de vească şi perspectiva etnologică. Sadoveanu a cuprins proliferare a cercetărilor în problema specificului naţio- ca într-o enciclopedie toate formele şi domeniile de nal. Nu trebuie pierdut din vedere nici amestecul politi- viaţă carpatină, de la domnie la biserică, de la ocupaţiile cului în această problemă, ştiind că doi dintre cei mai de bază ale locuitorilor la relaţiile cu vecinii, de la îm- implicaţi cărturari, este vorba de Mircea Vulcănescu şi brăcăminte la invazii armate, de la alimentaţie la sărbă- de Gh. I. Brătianu, au sfârşit în lagărele comuniste. torile calendaristice, păgâne şi creştine (p. 241). Comentatorul va reveni asupra ideii de specific na- Mai insistent se apleacă Petru Ursache asupra lui ţional şi în articolul Suntem slavi romanizaţi – un titlu Paul Goma, scriitorul cu un destin atât de incredibil, c-a sugerat de textul aceleiaşi conferinţe susţinute (mai şters hotarul dintre fabulos şi realitate. Ca profesionist apoi publicate) de Mihai Zamfir. Cine şi cum i-a slavizat al protestului politic, a luptat pentru demnitatea cuvân- pe români? Că românii ar fi slavi romanizaţi, că relaţiile tului fără să ţină seama de convenţiile politice, simple cu popoarele nordice datează doar de la întemeierea înţelegeri de moment între patronii puterii şi banului principatelor române, că slavii din sudul Dunării au mi- (p. 247). De la Ostinato la Garda inversă sunt decu- grat spre nord începând cu secolul al XV-lea fiind obli- paje narative integrabile într-o biografie unică, autorul gaţi de turci sunt afirmaţii pentru care un elev de liceu asumându-şi fapta scriitoricească, aceea de a transcrie riscă să rămână repetent (p. 204). În plus, autorul ne- în cuvânt, cu fidelitate şi curaj, fabulosul cotidian tragic glijează o evidenţă – aceea că nu există rase pure, că şi sălbatic, oricât de incredibil ar părea în ochii cititorului istoria a amestecat neamurile între ele, iar rasa nu este (p. 247). atât un concept cultural, cât unul biologic. Din gândemele (termenul este împrumutat de la Luca Piţu) socraticului Petre Ţuţea, cel cu oroare de Paideic prin etnoliteratură scris, şi de ignoranţă, comentatorul ieşean se opreşte Am mai spus că Petru Ursache a rămas toată viaţa la Tratatul de antropologie creştină, unde accentul conectat la piaţa cărţii, că trecea drept un cititor stăruitor pare să fie mutat de la teocentrismul biblic la antropo- şi fluidic şi n-ar fi acceptat vreodată să se desprindă de centrismul mundan, deşi mai mult pendulează între ele, această dulce zăbavă. Lecturile lui erau extrem de di- pentru că, se vede de departe, fabulosul înţelept refuză ferite şi diversificate, dar dincolo de varietatea lor per- cu obstinaţie fixarea în una sau alta dintre direcţii. A spectiva etnografică şi grila etnologică urmărite de cititor transferat teologiei sarcina studierii adevărului suprem erau totdeauna clare, ductile şi predictibile. Prin urmare, şi s-a situat, prin termenii autocunoaştere şi autosal- nu mai trebuie să ne surprindă diversitatea lecturilor lui vare într-o zonă de graniţă şi de interferenţă (p. 245). câtă vreme azimutul din care privea fiecare lectură era De reţinut şi definiţia dată de Ţuţea omului, un ani- totdeauna acelaşi – fix şi invariabil. Şi nu trebuie să ne mal care se întreabă, de unde ideea omului întrebător, surprindă nici frecventele descinderi în literatură, pentru diferit de omul religios. Dacă omul întrebător, chiar dacă că n-o făcea pentru a-şi exersa abilităţile de critic literar, activează ştiinţa, arta şi tehnica, trăieşte sub semnul ne- ci tot aşa, din dorinţa de a găsi temeiuri noi pentru ob- împlinirilor, omul religios, exersând revelaţia şi dogma, sesiile sale etnologice. se împlineşte prin mântuire. Şi tot Ţuţea a fost cel care Trec peste idiosincraziile sale la ideea de globalizare a adăugat la trinitatea kalokagathonică (adevăr, bine şi afirmate şi reafirmate ori de câte ori i s-a oferit ocazia frumos) ideea de sacru, ca să poată întemeia sistemul şi mă opresc la bucuria cu care salută apariţia în limba de antropologie creştină, precizează comentatorul ie- franceză a Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, pe care şean. o consideră un model de antropologie literară şi un mij- Apariţia ediţiei complete a publicisticii religioase, di- loc de a atrage atenţia Occidentului – deja infestat cu sipată de Nae Ionescu prin publicaţiile vremii (ediţie în- imagini şi opinii deformate – asupra realităţii româneşti. grijită de Dora Mezdrea în asociere cu diac. Ioan I. Ică

PRO SAECULUM 1-2/2015 69 eseu jr.) este o altă ocazie pentru Petru Ursache de a face fost Ovidiu Papadima dacă realitatea românească ar fi câteva consideraţii mustoase şi pertinente. Teologia. cunoscut o evoluţie normală, nepângărită de sminteli Integrala publicisticii religioase reprezintă un semn bolşevice. Cele două volume, conchide şi comentatorul că a venit momentul să ne întoarcem faţa, cu atenţia lor, sunt destinate să-i indice lectorului contemporan cuvenită, şi spre scrierile celui mai incitant, mai curajos măsura şi posibila normalizare a receptării valorilor au- şi mai nedreptăţit publicist din anii interbelici tentice, fie şi sub presiunea regretabilului şi irecupera- (p. 260- 261). Cum se ştie şi cum recunoaşte şi Petru bilului dacă (p. 277-278). Altfel, continuă comentatorul, Ursache, Nae Ionescu a fost un Socrate consacrat sti- marele dacă, întruchipat în seceră şi ciocan, a clonat o lului oral, mânuitor iscusit al unei retorici de amfiteatru. mulţime de alţi dacă, mărunţi şi agili, ivindu-se la tot Lectura textului naeionescian îi oferă comentatorului pasul (p. 274). pretextul unei personale mărturisiri de credinţă. În ce Mai comentează autorul cartea lui Daniel Dubuis- mă priveşte m-aş intersecta cu Nae Ionescu în direcţia son, Mitologii ale secolului XX, apărută şi în traducere escatologică a salvării şi cu Petre Ţuţea în legătură cu românească la Polirom în 2003. Este o lucrare cu multe adevărul de credinţă, concept de bază în marele tratat artificii, care induce o denigrare vădită, chiar prea vădită despre omul îndumnezeit (p. 262). a lui Mircea Eliade. Desigur, comentatorul ieşean nu Nae Ionescu a observat bine curentul viciat care este intrigat de diversitatea punctelor de vedere în pri- bântuia printre clerici, de alunecare în treburile lumeşti. vinţa lui Eliade, dar denunţă falsurile, artificiile, trucurile Exemplul era dat de însuşi patriarhul României care a şi maniera perfidă în care este incriminat scriitorul acceptat să figureze în Consiliul de regenţă. Cum ar fi român. Referindu-se, bunăoară, la anul 1946, când Mir- putut năbădăiosul Nae Ionescu să privească indiferent cea Eliade a fost invitat de Georges Dumezil la secţia a la spectacolul dislocuirii teocentrismului de antropocen- V-a de la Ecole practique des Hautes Etudes, unde a trism? Dar ceea ce sesiza Nae Ionescu la vremea sa, susţinut două serii de conferinţe, Daniel Dubuisson vor- constată exegetul, a intrat în cursul curent. Clericii de beşte despre numărul mic de cursanţi care audiau modă nouă nu se mai jenează, împotriva multor pro- cur surile acestui obscur exilat român, ceea ce este in- teste ale laicilor, să se cocoaţe în Parlament, să facă firmat de alte surse, dar şi de faptul că puţin mai târziu, politică de partid, să se desfrâneze, să adune averi, aici, în 1949, ele vor fi publicate la Editura Payot din Paris, pe pământ, alături de cele mai căzute exemplare ale ca prim volum al Tratatului de istorie a religiilor. Este regnului uman. Nici în Vest lucrurile nu cunosc alt curs greu de crezut că exilatul român făcea o treabă de mân- (p. 263). tuială la catedra lui Georges Dumezil. Sigur, Daniel În aceeaşi notă duhovnicească se înscrie şi comen- Du buisson îşi împănează filipicele cu citate selectate tariul la cartea Împăcarea Bisericii ortodoxe de Petru special din Isac Chira, Adriana Berger, Leon Volovici, Movilă – un text descoperit printre manuscrisele cuvio- Norman Manea, dar nu aminteşte şi de Mihail Seba- sului ierarh ortodox şi publicat în 2002 la Polirom în tra- stian în memoriile căruia putea găsi şi altfel de referinţe. ducerea lui Ştefan Lupan. Cartea conţine mici istorioare O dispunere mai generoasă realizează Petru Ursa- culese de Petru Movilă, multe dintre ele cu accent anti- che în marginile Cazului Anton Golopenţia prilejuit de catolic, şi restituite credincioşilor în predicile sale din o carte, Ultima carte (Editura Enciclopedică, 2001), da- amvon. Să nu pierdem din vedere că Petru Movilă s-a torată fiicei cărturarului, Sanda Golopenţia. Volumul implicat în consolidarea şi dezvoltarea complexului re- conţine dosarul procesului intentat de regimul comunist ligios de la Lavra Pecerska, fapt benefic pentru izbânda pentru vini închipuite. Surprinde mai ales francheţea de- ortodoxiei în zonă şi, nu este exclus, pentru destinul po- claraţiilor date de Golopenţia în condiţii de detenţie, litic al întregii Rusii (p. 267). când continua să-şi spună gândul întreg şi neprefăcut, deşi bănuia, probabil, şi consecinţele la care se expune. Pomelnic cu martiri şi destine frânte A plătit cu viaţa această sinceritate a mărturiilor sale de A treia mare diviziune a comentariilor lui Petru Ursa- credinţă, ca şi Sandu Tudor, Gh. I. Brătianu, Mircea Vul- che este consacrată universului concentraţionar şi me- cănescu, Al. Marcu sau Iuliu Maniu. Securitatea nu glu- moriilor celor ce şi-au lăsat osemintele prin lagărele mea cu cei ce se dovedeau integri în cadrul anchetelor. comuniste. Găsim aici comentate mai multe lucrări evo- Trec peste ultimele două secvenţe ale cărţii, cea catoare despre martirajul unor cărturari de excelentă consacrată Capodoperelor Mioriţa şi basmului Tine- calitate, a căror activitate a fost întreruptă tragic şi brutal reţe fără bătrâneţe, cărora sperăm să le dedicăm o prin înalte hotărâri de partid. Autorul denunţă teroarea abordare distinctă, şi cea care ne arată cât de variată la care a fost supusă intelighenţia românească în vre- era tematica urmărită de eruditul cărturar ieşean, şi în- mea cumplitei dictaturi comuniste, dar o face tot aşa, cheiem subliniind încă o dată foamea de lectură a au- din condiţia de lector al dezvăluirilor livreşti apărute în torului, dispoziţia sa pentru o informare la zi cu tot ceea ultimele decenii. ce apare nou pe piaţa noastră livrescă. Se vede de de- Una dintre ele este semnată de Liviu Papuc – Leca parte că era unul dintre cei mai informaţi universitari de Morariu. Studiu monografic, apărută la Editura Timpul la instituţia ieşeană. Din nefericire, cuminţenia, cumse- din Iaşi în 2004 (la origine teza de doctorat a autorului), cădenia şi modestia sa proverbială l-au ţinut departe de alta este Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima, alcătuită recunoaşterile pe care le merita şi pe care nu le-a aş- de Dorina Grăsoiu şi apărută tot în 2004 la Editura Ves- teptat niciodată. M-ar bucura să aflu că posteritatea în- tala – carte complexă care adună între coperţile ei nu- dreaptă câte ceva din nedreptăţile cu care l-au tratat meroase mărturii cumulate în timp despre ceea ce ar fi contemporanii.

70 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu

Viorel Chirilă*

I.L. CARAGIALE ŞI CONSTRUCŢIA INTERIORITĂŢII EPICE

Printre primii autori epici de la 1900, angajați în con- zată de o amenințare resimțită ca imperativă. Zibal e turarea unor interiorități epice semnificative, se numără bulversat interior de amenințarea efectivă a lui Gheor- și nenea Iancu. După ce o lungă perioadă din activitatea ghe, fosta slugă, că-l va jefui în noaptea de Paște; Sta- sa literară fusese implicat în persiflarea derutei, vrache e scos din tihna sa interioară de o amenințare insuficienței și sărăciei sufletești a mahalagiului – potențială: posibila întoarcere a fratelui pentru a-și re- funcționar mărunt sau mic-burghez – victimă a formelor vendica proprietățile, moștenite de hangiu, în absența fără fond, alienat de vârtejul modernizării pripite, câteva din sat a celuilalt, popa Iancu, de mai mulți ani. Sluga din nuvelele sale vin să confirme faptul că omul de pe rea și fratele nedorit – popa Iancu, căpetenia de tâlhari meleagurile carpatine are și adâncime sufletească, e – devin brusc alteritatea amenințătoare pentru cele capabil să trăiască dramatic, are substanță interioară în două conștiințe ce se descoperă asediate. stare să susțină diverse evoluții dramatice. Această in- Ne vom opri în cele ce urmează mai ales la modul vestigare a interiorității ca factor epic complex și con- de cristalizare a interiorității lui Zibal. Urmărind cu tradictoriu, uneori enigmatic, apare în nuvelele O făclie atenție fluxul trăirilor implicat în nuvelă vom descoperi de Paște sau În vreme de război. Leiba Zibal și Stava- că substanța afectiv-ideatică din care se întregește rache Georgescu sunt învestiți cu același tip de interio- această interioritate este de fapt un ciclu deliberativ, al- ritate cu evoluție stadială, productivă himerogenic. Sub cătuit din patru faze. Avem întâi o amplă etapă de eva- presiunea amenințării, tensiunile se sublimează în luare, prin retrospecție, a eșecurilor din viața lui Zibal, coșmaruri extenuante, dar și acte deliberative disperate care includ și cearta cu sluga, amenințarea acestuia; care, în final, duc la prăbușirea în nebunie. Avem, prin urmează cristalizarea tensionată a unei soluții salva- cei doi eroi, două conștiințe care evoluează de la o re- toare, care nu este întrezărită de personajul victimă lativă armonie interioară – oglindă a ordinii exterioare a decât numai după ce agresorul își dezvăluie propriul lucrurilor aflate sub control – spre stări de spaimă paro- plan de atac; a treia fază surprinde implicarea xistice, în care conștiința trebuie să găsească soluții de conștiinței în acțiunea de contracarare a primejdiei, de salvare. Obiectul analizei va deveni tocmai mecanismul anihilare a agresorului prin ideea inspirată a imobilizării căutării și elaborării acestor soluții fundamentale pentru brațului ucigaș ce s-a ridicat asupra vieții sale și prin in- supraviețuire. În ambele cazuri, ieșirea din echilibrul in- cinerarea acestuia; se va încheia prin bizara evaluare terior inițial, expresia rutinei, a ființării inerțiale, e cau- finală a victoriei, ce devine simptom al prăbușirii inte- rioare a eroului. Tetrada e chiar un element de *Absolvent al filologiei clujene (promoția 1973), Viorel compoziție exterioară, pentru că stadiile ei acoperă Chirilă este profesor de limba și literatura română la un liceu chiar cele patru momente ale narațiunii. orădean. Scrie încă din anii de facultate, când debutează ca În cazul lui Zibal, agresiunea e legată de un termen poet în revista Echinox (1971). Mai înainte de toate, se precis, apropierea sorocului precipită procesele inte- dorește a fi un cititor pasionat. Fără să fi făcut din scris o me- rioare, ele nu pot divaga prea mult în incertitudine, serie, Viorel Chirilă scrie mult, foarte mult, adeseori la provo- carea amicilor, risipind de ani buni zeci de poeme și eseuri amenințarea e trăită la nivelul conștiinței într-un ritm prin revistele care au bunăvoința să-l găzduiască. În primul alert, etapizat în secvențe distincte, ce decurg logic una rând, revista Familia, al cărei colaborator mai constant este, din alta. Materia interioară se decantează în operații im- și, mai apoi, Arca, Cele Trei Crișuri, Symposion, Unu, perative. Chiar dacă interioritatea lui Zibal devine un flux Confluențe, Mișcarea literară, Vatra veche sau Pro Saeculum, afectiv-ideatic spectaculos, incontrolabil pentru rațiunea fără să se fi învrednicit însă până acum să-și strângă într-un eroului, aceasta nu poate stagna în staze nesemnifica- volum ceva din ceea ce a publicat. Autor al unei poezii ab- tive. Actorii scenei interioare devin spaima de o forță stracte, într-un registru grav, cu notații reci, lapidare, de un im agism ermetizant, grefat pe experiențe existențiale funda- anihilantă, panica în fața unei mari primejdii, pe de o mentale ale omului, Viorel Chirilă se ilustrează, de asemenea, parte, și impulsul conservator, instinctul de apărare, pe ca eseist, dovedind, în acest sens, erudiție, eleganță sobră și de altă parte. Acestea sunt cele două instanțe care își siguranța intelectualului înzestrat cu o metodă critică rigu- vor disputa câmpul de luptă, tabla de șah a conștiinței roasă. Și-a susținut doctoratul în 2012 la Universitatea Ora- lui Zibal, pe care se vor confrunta argumentele. Fluxul dea, cu teza Ana Blandiana – între exultanță și revoltă (2012), interior se constituie din evaluări succesive insistente coordonator: prof. univ. dr. Ioan Derșidan. ( ) Marin Iancu ale evoluțiilor exterioare, dublate de proiecții ale

PRO SAECULUM 1-2/2015 71 eseu inconștientului, de factură onirică, semnificative pentru nate de fluxul lax al frânturilor de gând, al imaginilor sin- cele două pulsiuni. Spaima își caută obiectivări, în ima- copate, furnizate oarecum arbitrar de inconștient: „Și gini halucinante, pe măsură, în care agresorul este hi- gândul începu să depene pe fluxul conștiinței bol- pertrofiat până la dimensiunea de stihie monstruoasă, nave [s.n.] mai rar și tot mai rar și înmuind treptat for- demonică și invincibilă. Instinctul de conservare e im- mele și culorile închipuirilor… Gheorghe… Noaptea plicat mai ales în căutarea de soluții, tactici, gesturi, Paștelui…Tâlhar… Ieșii… O cârciumă în miezul târgu- obiecte care să contracareze forța și viclenia adversa- lui…” Etapa evaluării include unele pendulări între tre- rului. zie și somn, ceea ce deschide posibilitatea inserării în Evaluarea contextului existențial e concepută ca o context a unor secvențe de coșmar. Zibal, extenuat de lungă retrospecție a etapelor mai importante din viața friguri și de amenințarea lui Gheorghe, adoarme și își hangiului. Autorul ne conduce de la început spre inte- visează familia victimă a unei agresiuni absurde. Un rioritatea eroului implicată în această reeditare a trecu- nebun furios, antisemit, năvălește peste familia sa, îi tului. Procesul evaluator se va întregi din fluxul liber al ucide nevasta și copilul chiar sub ochii săi și el nu poate amintirilor legate de eșecurile sale ca hangiu de țară, face nimic; autoritățile, deși prezente, nu intervin nici visul tinereții de a lucra cândva într-o mare prăvălie din ele. Coșmarescul oniric întregește tabloul conștiinței Iași, de necazurile pe care le are cu mușterii din Podeni. aflate în această situație-limită. Interioritatea e proiec- Se adaugă apoi o serie de evaluări și raționamente le- tată și în mijlocul unor procese receptive mai sofisticate, gate de condiția sa în acest sat de oameni ostili, cu concentrându-se să rețină subiectul și problematica din funcție de a contura primul vector interior – frica. Bilanțul discuțiile celor din jur. E vorba de efortul de a percepe șederii aici e dezastruos: țăranii din Podeni „sunt răi și și procesa detaliile furnizate de discuția dintre studenții pricinași”, a avut parte numai de „ocări… batjocuri… su- poposiți la han, despre fiziologia criminalului, pe care duituri… acuzări de otrăvire prin vitriol…” Conștiința imaginația sa se grăbește să le încarneze în imaginea face sublinieri, marchează consecințe, ierarhizează: lui Gheorghe. Detalierile legate de bestialitatea crimina- „Dar amenințările! Amenințarea este mai grea pentru lului înnăscut sporesc potențialul malefic al adversarului un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura”. Re- cu care urmează să se confrunte. Portretul generic al memorarea aduce la lumina conștiinței insatisfacția, ce criminalului, din teoria lui Cezare Lombroso (L’uomo de- pare a pune în umbră câștigul obținut din relația cu „goii” linquente, 1876), la modă în epocă, specimen uman din sat. E surprins momentul când interioritate lui Zibal, „care trebuia să reproducă în timpurile noastre caracte- apropiindu-se termenul amenințării, este invadată de rul omului primitiv și mai jos, până la carnivori”, adus în imaginea agresorului, când inconștientul i-o furnizează discuție de cei doi studenți, are ecouri la nivelul vie și amenințătoare. Memoria involuntară o păstrează imaginației lui Zibal. Spaima îl ajută să vizualizeze vie, copleșitoare, teribilă, încât ajunge să domine, prin „cazul de regresie”, să obiectiveze specimenul atins de repetiție obsesivă, cadrul în care e actualizat potențialul „regresia” biologică în rivalul său. Conștiința timorată agresor: „în mintea omului prins de friguri, se repeta reține detaliile fizice: „criminalul propriu-zis, luat ca tip, bine [s.n.] impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui are brațele peste măsură de lungi și picioarele prea vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; amenințătoare. Cum se deștepta așa limpede [s.n.] chipul lui e de o caracteristică asprime și bestialitate, acea amintire?” Memoria selectează și subliniază deta- bătătoare la ochii deprinși: e un rudiment de om; e, cum liul definitoriu, cu potențial maxim de amenințare: figura, am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea gestul scoaterii din sân, cuvintele pline de mânie. Firul numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul sus, spre tensionat al retrăirilor interioare, favorizat și de boala de cer, către lumină!” Urmează identificarea modelului ab- friguri, se scurtcircuitează, aducând în prim-plan lucrul stract cu un exemplar din mediul său ostil. Procesul e cel mai grav legat de Gheorghe: amenințarea cu moar- surprins în dinamica sa specifică de raționament deduc- tea. Zibal își amintește că: „Noaptea care venea era tiv: „Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât ori- noaptea Paștelui: scadența făgăduielii lui Gheorghe…” cine, mai bine decât chiar conferențiarul, era ilustrația E nevoie de acest fond de tensiune și de imagini agre- izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoștea în sive pentru ca revelația copleșitoare să se poată carne și în oase: era portretul lui Gheorghe. Acest por- declanșa. Noua achiziție privind vechea sa relație con- tret, din care până mai adineauri păstra numai trăsătu- flictuală cu sluga, reactualizarea acestei amenințări fac rile fundamentale, i se redeștepta acum în spirit cu o ca universul din jurul lui Zibal să-și piardă valențele. perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate Spațiul rural e reevaluat, acesta se impregnează de alte amănunte”. Secvența e montată de narator în fluxul na- minusuri: singurătatea văii în care se află hanul e apă- rativ cu o marcată tentă ironică, semn că ar face aici o sătoare, întunericul nopților și tăcerea din jur sunt pri- concesie modei legate de inserările livresc-scientiste în mejdioase, locul e mlăștinos și generator de boli, de epic. Perspectiva auctorială ușor ironică față de această aceea toată familia sa suferă de friguri. Vin și unele hibridare a epicului, care-și trădează natura, e subliniată proiecții utopice, cum e dorința de a scăpa de aici cât expres: „Atavismul… Alcoolul cu urmările-i patologice… mai repede și de a se stabili în Iași. În constituirea Apoi nevroza! Atâtea și atâtea cuceriri ale științei mo- interiorității intră și momente de trăire mai fluidă, domi- derne… Dar cazul de reversie! Darwin… Haeckel…

72 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu Lombroso…” Ironia o regăsim și în discretele evaluări resurselor interne în vederea primejdiei. Scena negative ale „teoriei” inserate în drama personajului: interiorității e eliberată de reziduurile așteptării prelun- „Zibal era departe de a fi priceput «luminoasa» teorie. gite și e deschisă spre proiectul de acțiune. Se naște Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se nevoia de clarificare a modului cum va proceda, ea mo- rostogoleau așa de înalte vorbe, așa de nobile delează direcția și fazele proiectului. Se cristalizează subtilități de gândire” [s.n.]. În ciuda comentariilor iro- câteva operații obligatorii. Întâi alege să-și aștepte agre- nice la adresa procedeului epic, rezumarea detașată a sorul camuflat în liniște și întuneric, să dea impresia că subiectelor discutate, cu punctările specifice, are funcție e plecat, că hanul ar fi gol. E prima soluție strategică: estetică, întregește panica hangiului determinată de camuflarea într-o „absență” ar putea să anuleze intenția apropiata confruntare cu „fiara”. Perspectiva teoriei nu vindicativă a agresorului. Luându-se după liniștea și în- face decât să intensifice valențele malefice ale slugii, în tunericul din han, adversarii chiar cred, la un moment percepția lui Zibal. În același timp, aceste punctări me- dat, că nu au pe cine să se răzbune, că întoarcerea lui tanarative țin să sublinieze detașarea naratorului față Gheorghe s-ar părea că nu are obiect. Dar grupul se va de obiectul muncii sale: efortul de a inventa o interiori- răzgândi totuși în momentele următoare. Strategia ca- tate semnificativă. Goana obsesivă după materii afec- muflării nu dă rezultat pentru hangiu, agresorii revin, vic- tive inedite, după mijloacele și procedee narative tima nu este însă surprinsă. Camuflajul îi dă senzația adecvate, menite a face mecanismul sufletesc verosi- unui avans față de rival. Hangiul dobândește ceva din mil, suscită și astfel de reacții auctoriale. Chiar dacă se superioritatea și viclenia păianjenului ce-și așteaptă vic- mai ia și peste picior, în ipostază de constructor al tima la marginea pânzei întinse ca să cadă în ea. Numai interiorității, Caragiale își va duce travaliul la bun sfârșit. în spațiul securizat al hanului, Leiba se va putea mobi- Seriozitatea constructivă nu are de suferit. Se vede și liza pe sine peste măsură, pentru a găsi un nou mod de mai bine încrâncenarea meșterului, capacitatea sa de operare și resursele necesare. În ființa lui Leiba, se a se identifica, dar și de a se detașa de obiectul artistic deșteaptă o voință nebănuită de a fi la înălțimea primej- la care trudește. Logica înlănțuirilor e riguroasă, poate diei de afară. Faza proiectivă se întregește din studiul prea strânsă, de aceea sunt posibile și astfel de mo- atent al mișcărilor de afară, integrarea lor într-un sce- mente de declic. Ingredientele sunt dozate cu grijă: visul nariu coerent. Ipotezele sale despre ce fac și ce gân- anticipase teoria și pregătise interioritatea eroului pentru desc oamenii lui Gheorghe nu admit nicio fisură. Atenția „a pricepe… mai bine decât oricine” natura malefică a și auzul intră în slujba nevoii de a înțelege și de a anti- adversarului. Conștiința hangiului selectează detaliile cipa. Evocând momentele tensionate ale găsirii soluției, care fac din Gheorghe un adversar supraindividual. Caragiale se limitează la a urmări mai ales auzul și Acesta e perceput ca o întruchipare a urii de rasă, are văzul eroului său, cu scurte intervenții ale unor frag- în ființa sa o pornire supraindividuală de antisemit, do- mente de gândire, suficiente pentru a sugera astfel di- vadă că-și plănuiește răzbunarea în noaptea de Paște. namica interiorității. Modul de utilizare a celor două Evreul e „vinovat” nu numai pentru că l-a dat afară din simțuri devine indiciu al demersurilor interioare. Acestea slujbă, ci și pentru „păcatul” neamului său de-a fi pus intră cu bune rezultate epice în mecanismul simptoma- umărul la crucificarea lui Isus. De aceea pedepsirea lui tologic de sugerare a frământărilor și deliberărilor lăun- Zibal trebuie să aibă loc tocmai în această noapte sacră trice. E atent la fiecare manevră a atacatorilor, reține pentru creștini. Leiba resimte în jurul său presiunea an- dialogurile, simularea plecării, întoarcerea discretă la tisemită în presupusa răutate a țăranilor din Podeni, în poarta hanului, efortul de a nu se da de gol. Trebuie să apelativele și gesturile lipsite de respect ale mușteriului treacă timp până le va înțelege modul de operare și ce-l trezește cu brutalitate din somn. intențiile. Conștiința lui Leiba „citește” în cea mai deplină Faza proiectivă din evoluția conștiinței traumatizate liniște modul de acțiune a celor două instrumente alese capătă în text o dimensiune la fel de consistentă. E mo- de atacatori pentru penetrarea porții. Aici trebuie să gă- mentul pe care naratorul îl dilată cât mai mult pentru a sească un sens, numai acest sens îl poate ajuta cu ade- face ca tensiunea nașterii soluției salvatoare să devină vărat. O vreme acesta nu se întrezărește, iar șansa miezul nuvelei. Îi stoarce la maximum resursele psiho- salvării e departe: „A mai gândi la scăpare?... Absurd!...” logice, face din implicarea interiorității în elaborarea de- cugetă el. Naratorul înregistrează tensiunea crescândă ciziei un câmp al ezitărilor și al dibuirilor deliberative. din ființa hangiului, determinată de faptul că nu înțelege Demersul proiectiv se concretizează lent și etapizat. planul urmat de agresori, în timp ce asculta neputincios Întâi operează nevoia de securitate și adăpost, înaintarea sfredelului în scândura uscată de stejar. Con- precauția de a nu se expune în fața atacatorului. centrarea simțurilor e atât de puternică, încât actul per- Aceasta duce la decizia bizară – pentru nevastă și unii ceptiv o ia razna, trece dincolo de ordinea fizică. Primul mușterii întârziați – de a închide porțile hanului mai de- care intră în derivă e auzul, începe să audă voci imagi- vreme. Instinctul de conservare intră în acțiune, pune nare. Momentul e marcat succint, indicându-se și origi- capăt astfel stării amorfe de așteptare și frică, nea acestui moment de himerogenie – instinctul de inerțialității, ce-l stăpâniseră toată ziua. Acesta acti- conservare, speranța. Acesta inventează dovezi că sal- vează inițiativa proiectivă, datoria de a elabora o stra- varea e posibilă: sosirea miraculoasă a diligenței, care tegie, trezește simțurile, determină mobilizarea ar anihila intenția de jaf a celor de afară. Speranța

PRO SAECULUM 1-2/2015 73 eseu crește iluzoriu, dar se stinge la loc: „Atunci, printr-un evoluție e surprinsă de vocea narativă ca o metamor- caprițiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în foză interioară misterioasă. Momentul capătă valoarea urechea omului dinăuntru foarte tare și lămurit: «Leiba! unei veritabile iluminări: „Se petrece atunci în această sosește diligența!» Era neîndoios glasul Surei… O ființă un fenomen ciudat, o completă răsturnare; tremu- caldă rază de speranță… un moment de fericire… este rătura lui se opri, abaterea dispăru, și figura-i, descom- iar un vis!…” În oglindă cu pulsiunea instinctului conser- pusă de o atât de îndelungată criză, luă o bizară vator, e proiectat ecoul himerogen al spaimei: hipertro- seninătate”. Seninătatea bizară nu poate fi decât fierea sfredelului agresor până la dimensiuni stihiale. consecința găsirii unei soluții, fie ea și monstruoasă, Acum văzul iese din cadrele realului pentru a avertiza pentru impasul în care se afla. Intuirea planului urmat conștiința de primejdia insurmontabilă: „În creierul care de Ceilalți îl face pe Zibal un om puternic, sigur de sine: ardea, imaginea sfredelului lua niște dimensiuni nemai- „El se ridică drept, cu siguranța bruscă a unui om să- închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creștea la in- nătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns”. finit, și borta devenea tot mai mare și mai mare […], Etapa implicării conștiinței în acțiune e mai concen- încât, în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în pi- trată, transpunerea proiectului de imobilizare a brațului cioare fără să se aplece”. Naratorul încearcă să dea un ucigaș e urmărită prin gesturi ce sugerează sentimentul sens rațional derivei senzoriale, aberațiilor perceptive, de stăpânire a lucrurilor. Capcana întinsă de Zibal lui fenomenul e pus pe seama încordării exacerbate: Gheorghe este mai ingenioasă decât cea concepută de „Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gân- slugă pentru fostul stăpân. A doua va ieși învingătoare. dirii umane: viața se ridicase la o treaptă de exaltare din Mâna uzurpatoare e prinsă cu lațul, înainte să ajungă care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, la bârna care bloca poarta. Zibal are timp suficient să de proporții haotice”. E o intervenție naratorială ce pune pregătească ochiul frânghiei, să fixeze brațul și să-l accent pe exacerbare, pe unicitatea tensiunii psihice, tragă instantaneu înăuntru. Momentul e surprins din ce duce la himerogenie. Pendulând între percepția ri- perspectiva lui Zibal, constatările și aprecierile sunt ale guroasă și momente de halucinație, creierul lui Zibal lui. Este evidentă satisfacția provocată de derularea ri- intuiește totuși planul celor de afară: vor fi patru găuri guroasă și rapidă a planului propriu. Bucuria reușitei e care urmează a fi unite de tăieturile fierăstrăului și apoi dublată de răcnet, unul „de triumf”, opus celui „de pier- decuparea unei bucăți de scândură, pe unde mâna zanie”, scos de adversarul său. Eroul evaluează dușmană să deschidă apoi poarta. Operațiile sfredelului totodată corect situația de moment: îngenuncherea ata- și ale „heresteului” urmează liniile anticipate de brusc catorului, reușita anihilării brațului amenințător și dispe- iluminatul creier al lui Leiba. De la acest punct, nimic nu rarea din tonul acestuia: „Într-o clipă operația fusese mai contrazice așteptările sale. Planul agresorului și al gata… Două răcnete o însoțiră, unul de pierzanie, altul celor de afară urmează pas cu pas strategia anticipată de triumf: mâna era «țintuită pe loc»”. Surpriza pregătită de victimă. Capacitatea anticipativă îi dă lui Zibal brusc hangiului, în miez de noapte, de către sluga ticăloasă siguranță de sine, puterea de a se ridica deasupra se va transforma într-o surpriză fatală pentru agresor. situației. Nu se mai mișcă într-un cadru-capcană gândit Momentul subsecvent victoriei e modelat de un difuz de Celălalt, cum i se întâmplase până acum, deodată complex de superioritate al învingătorului. Înțelege re- are senzația că ține toată situația în mână. Abia acum pede că Gheorghe a fost abandonat, tovarășii lui au urmează momentul de răscruce al deliberării: găsirea fugit, iar ticălosul a rămas în mâinile sale. În logica soluției veritabile, partea majoră a deliberării. Precauția învingătorului se impune dorința de răzbunare, hangiului dă roade, deși aflat la întuneric, Zibal „vede” combinată cu o pulsiune sadică de a-l chinui pe măsura de după poarta grea de stejar toate mișcările tâlharilor traumelor îndurate de el însuși. Secvența e marcată de de afară: „«Mai sunt trei», gândi Leiba, și cu precauția o bizară dinamică a privirii, cu rol de a traduce indirect celui mai încercat vânător, intră binișor în dugheană”. procesul de prăbușire interioară, ieșirea lui Zibal din Din victimă, devine vânătorul celor de afară. Detaliile granițele raționalității. Și această ruptură din conștiința manevrelor de afară nu-i mai pot provoca surprize, el eroului rămâne nemotivată. Explicația urmează s-o poate să-și elaboreze în siguranță propria strategie de construiască cititorul. Naratorul se mulțumește să sem- apărare. „Mintea” omului agresat, dar care înțelege con- naleze noul stadiu prin limbajul ochilor: „La vederea textul, găsește, în fine, soluția de a-și învinge adversa- acestui fenomen, Zibal tresări… prin ochii lui scăpărase rul. Ultima fază a momentului proiectiv se întregește o inspirație excentrică. Începu să râdă cu un hohot care abia acum: va aștepta ca brațul inamic să pătrundă în- zgudui bolta gangului”. Privirea, ce urmărise cu o ăuntru și-l va imobiliza cu un laț tocmai când va căuta concentrare unică manevrele sfredelului și ale să activeze mecanismul de blocare a porții. Nașterea „herestrăului”, pentru a descoperi în ele un sens, a soluției e semnalată de vocea narativă, fără a fi deta- rămas fără obiect după imobilizarea inamicului. Totuși, liată. Simpla ei mențiune face ca „saltul” comprehensiv impulsul sadic reactivează rolul privirii, ea capătă acum din interior să rămână destul de enigmatic pentru cititor. o bizară funcție contemplativă, trebuie să savureze Efectul său imediat este progresul paradoxal de la spectacolul cărnii ce se mistuie sub flacără. În ochii lui, spaima maladivă la stăpânirea de sine, ce dă naștere fosta slugă nu mai este decât un specimen subuman, unui nou raport de forțe, favorabil victimei. Această ucigașul înnăscut pe care societatea ar fi trebuit să-l eli-

74 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu mine din sânul ei de multă vreme. N-au făcut-o fisurată. Al doilea indiciu al prăbușirii interioare este bi- autoritățile, o va face el acum. Leiba își asumă clar rolul zara evaluarea a victoriei sale asupra tâlharului, sensul de justițiar, în locul autorităților, în care nu mai are în- straniu atribuit evenimentelor. Operația inductivă e dusă credere, după cum sugerase și evoluțiile din coșmarul într-o direcție ce scapă logicii comune. Ori eroul nu mai său. Se dezvăluie în același timp și fondul de ură acu- stăpânește valoarea cuvintelor, nu sesizează blasfemia mulat ani de zile de victimă. Leiba învingătorul are acum din propriile cuvinte, într-o zi de mare praznic pentru ocazia de a-și da pe față ura depozitată în inconștient. creștini, ori o sesizează și vrea să sfideze astfel lumea El urăște din spaimă, iar spaima cronicizată dă urii sale care l-a traumatizat. Nu știm prea bine. În loc să aștepte față de „goi” o intensitate nouă, sporește pofta de autoritățile, pentru a depune mărturie cu privire la cele răzbunare față de agresor. Ființa sa vulnerabilă e petrecute, el pornește într-o direcție necunoscută. Bucla capabilă deodată să emane o ură sadică, ce se va con- deliberativă s-a încheiat, interioritatea a parcurs cei centra doar asupra mâinii care i-a dorit moartea. Deși patru pași pentru a-și dezvălui miezul, procesele speci- imobilizată și inofensivă, mâna intrată fraudulos în in- fice, spectacolul crizei. cinta sa devine obiectul fixației sale punitive. Ea trebuie Câteva concluzii. Trecerea prin meandrele textului trecută prin supliciul focului, trebuie să sufere până la relevă prezența unei organizări a noii realități care este lichidarea celui căruia îi aparținuse. O ură fanatică, de fluxul interior. O posibilă modalitate de configurare a inchizitor, stăpânește conștiința hangiului în aceste acestuia ni se pare a fi tetrada deliberativă, proces min- clipe. Fanatismul eroului se traduce în această preocu- tal, oarecum constant, constituit mereu din patru faze: pare bizară de a traumatiza cu metodă mâna inamică. evaluarea lucidă a situației existențiale, elaborarea unui Nu iese în drum să-l înfrunte pe adversar în întregul proiect de remediere a acesteia, implicarea cogito-ului său, se mulțumește cu puținul mâinii ce a cutezat să în actul reformator și bilanțul acestei experiențe. Cele intre în perimetrul său. Partea de afară o ignoră, Gheor- patru operații, ce formează o buclă sau un ciclu delibe- ghe întreg i se pare inabordabil. Dușmanul trebuie ani- rativ, sunt primele moduri de cristalizare a interiorității hilat pe bucăți. Hangiul e puternic numai la adăpostul epice în curs de adaptare la lume sau de subiect ce porții ferecate. Va sta ore întregi să studieze spectacolul reformează lumea. Ele sunt ușor de identificat în fazele torturii, al confruntării focului cu țesutul cărnii. Când e prin care trec conștiințele transfigurat epic, din primele perturbat de soție, cere să nu fie deranjat. Tortura noastre texte analitice. Ciclul deliberativ funcționează sadică devine pentru conștiința sa în disoluție altceva cu bune rezultate atât în proza interiorității onirice, cât decât este, un fel de spectacol compensativ. Umilința și în cea a interiorităților preponderent lucide, cantonate îndelungată vrea o compensație, un spectacol care să-i în domeniul conștientului. Structurarea stadială a pro- recompenseze suferințele. Recompensa o oferă tabloul ceselor interioare din nuvela lui Caragiale o vom regăsi inedit al disoluției carnale și, în egală măsură, de ino- în Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu. fensivare a mâinii dușmane, prin carbonizare. Nu știm ce vede, nici ce gândește călăul de ocazie, naratorul ne lasă doar șansa de-a presupune că firul său reflexiv s-a întrerupt, relațiile sale cu realul au încetat. Evaluarea situației finale survine numai dimineața, când „goii” se întorc de la procesiunea religioasă cu făcliuțe de Paște aprinse în mâini. Soția deschide poarta hanului, iar sătenii descoperă încercarea de jaf și consecințele ei tragice. Abia acum eroul se poate eli- bera din bizarul său studiu, se ridică, aparent netulburat și grav, în picioare, apoi își face loc să treacă, dând lumea cu calm la o parte. Gesturile lui emană o neașteptată stăpânire se sine, dar și forță, cam surprin- zătoare pentru un ins vulnerabil ca hangiul. Pare o altă persoană. Replica adresată oamenilor confirmă acest lucru. Evenimentele trăite peste noapte l-au marcat pro- fund. Lucrurile petrecute capătă în conștiința lui o semnificație aberantă. O singură replică e suficientă pentru a sugera că mecanismul reflexiv al eroului a fost dat peste cap: „ Leiba Zibal – zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg – merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!” Primul semn al ieșirii din coerență este persoana a treia a verbelor și modul impersonal prin care se referă la sine. E clar că eul lui Leiba a devenit altul, că interioritatea sa este Constantin Severin - Text şi Timp 9

PRO SAECULUM 1-2/2015 75 eseu

Mircea Braga

LABIRINTUL LUI NIETZSCHE*

DITIRAMBUL SANS RIVAGES. Expresie a acele- plicaţie” a cultului, ci, într-un fel, chiar esenţa acestuia, iaşi organicităţi de substanţă şi, în parte, de formă cu dezvoltând un mod propriu de a articula atât principii scrierile lui Nietzsche din ultima perioadă a creaţiei, deci morale, cât şi elemente venind dinspre o particulară în- conturând semnificaţii pluriraportabile, Ditirambii lui Dio- ţelegere filozofică a realităţii. Şi, poate, n-am greşi dacă nysos conţin doar nouă poeme, majoritatea preluate din am vedea întregul proiect al lui Nietzsche ca supus ori- apariţii anterioare şi revăzute de autor, două dintre ele zontului sincretic oferit de ditiramb, frecvent susţinut fiind chiar „translări” ale unor fragmente din proza teoretic, dar cu o evoluţie stilistică destul de lentă până „evangheliei” după Zarathustra. Iniţial, această comple- la acea sofisticată împlinire din Aşa grăit-a Zarathustra. mentaritate fusese subliniată încă din titlul grupajului, Dintr-o asemenea perspectivă însă, ceea ce s-a consecvent prezentat drept Cântecele lui Zarathustra. considerat a fi stabil în Naşterea tragediei – respectiv Într-o ultimă instanţă însă, intenţia reprezentativităţii, dezvoltarea antinomiei apolinic/dionisiac ca unitatea de fiind vorba şi de o selecţie riguroasă, dublase, poate o echilibru şi armonie spirituală – se dovedeşte a se afla şi depăşise pe cea a sublimării „doctrinare”: la transcrie- pe nisipuri mişcătoare. Consultarea şi a altor texte apar- rea definitivă a poemelor efectuată în vederea tipăririi ţinând aceleiaşi perioade, unele antume (cazul, de lor, act consumat cu puţin timp înaintea tragicului episod pildă, al Consideraţiilor inactuale), altele postume (şi ne din Piazza Carlo Alberto din Torino, culegerii i se acordă vom referi, îndeosebi, la Concepţia dionisiacă despre o altă „apartenenţă”, fără echivoc. Dar, bun cunoscător lume), apoi revăzând ansamblul scrierilor care au al culturii eline, Nietzsche n-ar fi putut afirma, altădată, urmat, vom constata fără dificultate că filozoful înclinase că ditirambul a fost creaţia lui Dionysos. Cu această balanţa, referinţele la apolinic rarefiindu-se, până la a fi aserţiune, nu aderăm, de fapt, la opinia privind irespon- chiar părăsite. Dionisiacul este supralicitat şi, prin sabilitatea filozofului încă la respectivul moment: nimic aceasta, categoria în cauză se suprapune practic nu- din textul poemelor nu conduce la o atare concluzie. Şi, cleului ulterior al gândirii nietzscheene, implicând, prin- totuşi, dacă nu pierdem din vedere că, la doar trei zile tre altele, absolutul cauzalităţii „naturale”: „Serbările de efectuarea transcrierii, Nietzsche îi scria Cosimei dionisiace nu numai înnoadă legătura dintre om şi om, Wagner: „Mi se relatează că un anume măscărici divin ci şi împacă omul cu natura”, prin ele manifestându-se şi-a terminat zilele acestea Ditirambii lui Dionysos...”, „întreaga supramăsură [subl. aut. – n.n.] a naturii în iar apoi că, după instalarea definitivă a alienării, îşi va ceea ce priveşte bucuria şi suferinţa şi, totodată, cu- asuma, frecvent, identificarea cu zeul-filozof (cum îl cre- noaşterea”. În aceeaşi scriere, Concepţia dionisiacă dita în Prefaţa la Ecce homo), atunci putem privi faptul despre lume, lucrarea antinomică e deja dezechilibrată ca o prefigurare, posibilă psihopatologic. Ditirambii lui prin delimitarea valorică dintre contemplarea sensibilă Dionysos înlocuiesc masca din Cântecele lui Zarathus- la forme şi sensul de profunzime al trăirii: „Cu cât creş- tra cu o a doua mască, părăsită şi aceasta în cele din tea [...] mai puternic spiritul apolinic, cu atât mai liber se urmă... dezvolta zeul-frate Dionysos: în acelaşi timp în care pri- La origini, ditirambul fusese parte a ritualurilor con- mul ajungea la deplina contemplare, oarecum impasi- sacrate lui Dionysos – în unele tradiţii privit ca zeu al bilă, a frumuseţii, pe vremea lui Fidias, celălalt explica pământului (studii mai recente consideră că, izolat, şi în tragedie misterul universal şi spaima universală şi, în Ariadnei i se acordase o atare calitate) –, fiind recitat, muzica tragică, exprima cel mai intim gând al naturii, ţe- cântat şi dansat în jurul altarelor din templele destinate sătura «voinţei» în şi peste toate fenomenele”. Planurile cultului. Caracterul orgiastic al manifestărilor s-a accen- sunt inegale, iar reunirea lui Dionysos cu Apollo se pe- tuat în cadrul dionisiilor campestre, cenzurat fiind apoi trece într-o „lume intermediară [subl. aut. – n.n.] între în marile dionisii, desfăşurate în mediul urban, cenzură frumuseţe şi adevăr”. Pradă, prin dionisiac, extazului apărută în urma puternicei infuzii artistice, situaţie care, „clar [subl. aut. – n.n.] văzător” şi scârbei existenţiale, în timp, a facilitat evoluţia spre tragedie. Funcţionând grecul „trebuia să se tămăduiască”, aici intervenind apo- sincretic, ditirambul antic nu era doar un adaus şi o „ex- linicul: sub presiunea armoniei formelor şi a capacităţii lor de „prelucrare”, realul primeşte haina verosimilităţii, * Fragment din volumul Ecce Nietzsche. Exerciţiu de lec- „împăcarea” cu tensiunile proximităţii având loc nu pe tură hermeneutică, în pregătire. canavaua mimesis-ului, ci a simbolizării adevărului.

76 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu „Forţa dionisiacă a fermecării – precizează Nietzsche – sacre şi ţinuta poeziei, doar formal delimitabilă, din Di- încă se menţine aici pe piscul cel mai înalt al acestei tirambii lui Dionysos. Dacă, până aici, poemele sale pot concepţii despre viaţă: tot ce este real se dizolvă în apa- fi, uneori, mai ales în perioada de început, desprinse ca renţă, iar din spatele acesteia se anunţă natura unitară relativ autonome şi chiar „sentinţele poetice”, cum le a voinţei [sublinierile aut. – n.n.], complet învelită în glo- numea filozoful, pot fi, la limită, decupate, deşi vibraţia ria înţelepciunii şi adevărului, în orbitoare strălucire”. lor este complementară suprafeţei în care suveran este Acesta este momentul în care este chemat la rampă conceptul „neprelucrat” liric – aceasta se explică prin ditirambul, cel care oferă omului şansa de a se mani- faptul că ele nu sunt, încă, reportabile la acel text-bază, festa „nu ca individ, ci ca fiinţă generică” [subl. aut. – absolut integrator, care să instituie tocmai amintita n.n.], împlinindu-se ca „fiinţă a naturii printre fiinţe ale „lume-spectacol”, complexă şi enigmatică, al cărei „corp naturii”. Doar în acest fel se atinge pragul de pe care aparent” îşi asigură vitalitatea prin dinamica esenţelor înţelegerea existenţei şi a participării la real primesc, ca fiinţării ca întreg. Revăzând, acum, şi comentariul lui instituire a adevărului, dimensiunea naturalului: „Prin di- Nietzsche cu privire la mit, aşa cum este sintetizat în tirambul dionisiac [...], exaltatul dionisiac este stimulat aceeaşi „consideraţie” Richard Wagner la Bayreuth, în- la intensificarea supremă a tuturor potenţelor sale sim- ţelegem că momentul „lumii-spectacol” este atins bolice: ceva nemaisimţit niciodată dă buzna să se ex- de-abia în Aşa grăit-a Zarathustra, ca act de re-creare prime, nimicirea individuaţiei, identificarea cu geniul a lumii, unificând sufletul şi „viaţa elementară”, „ţesătură speciei, chiar cu natura. Acum se va exprima esenţa na- cea mai tainică a interiorului ca fenomen” şi sensul exis- turii: o nouă lume de simboluri este necesară, reprezen- tenţei, condiţia fiinţării în real prin înţelegerea acestuia, tările însoţitoare devin simbol prin imagini ale unei cunoaşterea întregului şi mobilitatea atitudinală racor- esenţe umane intensificate, [...] prezentate cu cea mai dată la natural. „Evanghelia” zarathustriană textuali- mare energie psihică...”. Cu nuanţări şi cu accente su- zează, de fapt, întemeierea unei alte lumi printr-o nouă plimentare, puterea de reprezentare a ditirambului este şi, totuşi, veche paradigmă a cunoaşterii şi a trăirii, ridi- sesizabilă, consideră Nietzsche, oricând şi oriunde când ideea şi, în egală măsură, emoţia prin suprave- creatorul se manifestă ca forţă de cuprindere a vieţii. În ghere metaforică şi parabolică, degajându-şi morala ca „consideraţia inactuală” Richard Wagner la Bayreuth sentinţă şi aforism. Adeseori, senzaţia este că imagina- (subliniind însă, în Ecce homo, că în marele compozitor rul se prăbuşeşte în sine, că asistăm la o prelungită im- se proiecta pe sine însuşi), filozoful afirmă că structura plozie care lasă loc şi unor scurte, extrem de scurte şi dinamica polimorfe sunt componente esenţiale ale secvenţe de linişte, pe suprafaţa cărora apariţiile ludi- lumii, ale universului, iar afirmarea acestora în spaţiul cului (când e cazul) nu reuşesc să acopere tumultul creaţiei „se aseamănă cu o erupţie vulcanică a capaci- subteran. Poemele din Ditirambii lui Dionysos repre- tăţii artistice totale şi sincretice a naturii înseşi...”. Pentru zintă un asemenea spaţiu interstiţial, ele se desprind a accentua, imediat, că o operă completă, depăşind li- din întregul „evangheliei” fără a o părăsi. Sau, altfel mite şi obstacole, nu poate fi decât lucrarea unui artist spus, ritualul ca un tot este oficiat – complet şi la în- cu adevărat liber, înlăturând convenţiile şi practicile a treaga sa intensitate – de către profetul Zarathustra, din căror consecinţă este spargerea unităţii funciare a ac- chiar substanţa ritualului desfăcându-se „ditirambul” în tului creator, un artist care, dincolo de sincretismul for- sumare recitative, în incantaţii, cu inflexiuni când de melor, aduce irepresibilul sincretism al trăirii, al fiinţării „mantre” de fixare a înţelesurilor, când de refuzuri în to- în sens larg. Esenţa creatorului ditirambic ar fi de căutat, nalităţi epigramatice. deci, în faptul că „arta sa îl duce mereu pe un drum Mai mult decât însoţitori ai textului-bază, ditirambii dublu, dintr-o lume a reprezentaţiei auditive într-o lume- tind spre luminarea acelor sensuri rămase ocultate în spectacol enigmatic înrudită şi invers; el este în perma- pre-textul zarathustrian, trimiţând la acea dimensiune nenţă nevoit – şi privitorul o dată cu el – să retraducă auctorială care iniţiase proiectul, dar fusese, cu bună mişcarea vizibilă în limbajul sufletului şi al vieţii elemen- ştiinţă, acoperită metaforic şi parabolic, deci de încă una tare şi să vadă [...] ţesătura cea mai tainică a interiorului dintre multele măşti ale filozofului. Nietzsche ştie că „po- ca fenomen şi s-o înveşmânte într-un corp aparent”. În vestea” despre şi, sublimat, a lui Zarathustra se con- complexa logică a creaţiei, sincretismul va atinge, însă, fundă, până la un punct, cu lucrarea poetului, de unde împlinirea doar atunci când cunoaşterea de sine şi, im- şi apariţia „coralului” Un biet nebun! Un biet poet! Ni se plicit, înţelegerea lumii vor conferi creaţiei calitatea de propune, în consecinţă, un preambul cu menirea de a suport al unui act de cunoaştere generalizat: scriitorul, oferi un cod de lectură adiacent celui formalizat în res- „o dată ce a reuşit să-şi transforme instinctul în cunoaş- pectiva „poveste”: creaţie fiind a unui poet care-şi afirmă tere, speră că în sufletele cititorilor săi va surveni pro- intenţia de a fi „peţitor al adevărului”, corul contestă ima- cesul invers: cu această perspectivă scrie”. Nu ginea-opinie raportabilă la un mental comun vulgariza- specificul gândirii lui Nietzsche e, aici, de recunoscut, tor („un biet nebun”), pentru a releva ceea ce străjuieşte ci al scriiturii sale, al ceea ce l-a făcut deopotrivă înţeles întregul deopotrivă în intenţie şi fapt. Poetul nu este nici şi neînţeles. „statuie-ncremenită”, nici „columnă zeiască” înălţată „în faţa templelor”, ci creatorul ce „îndelung priveşte-ncre- „STEMA NECESITĂŢII”. Teoria vine, astfel, să con- menit în hăuri, / în hăurile sale...” [subl. aut. – n.n.]. Poe-

PRO SAECULUM 1-2/2015 77 eseu zia însăşi e doar o mască: formări. Absenţa noului întemeietor de lume reface sau „Aşa, instituie (uneori, la Nietzsche, acestea sunt sinonime) de vultur, de panteră trăirea pe suportul ne-naturalului, sesizabilă în „amără- sunt dorurile poetului, ciunea norilor bolnavi, a tristeţilor plânse, a cerurilor sunt dorurile tale sub mii de măşti, acoperite, a sorilor furaţi, a vânturilor de toamnă urlând, nebunule, poetule!... – amărăciunea urletului şi-a strigătului nostru de primej- die...” (Între fiicele pustiului). E vorba de primejdia mo- Tu, ce-ai văzut în om ralei, a „răcnetului virtuţii”, trădând nimic altceva decât şi dumnezeu, şi oaie –, „înflăcărare de european, lăcomie de european!” Psal- dumnezeul sfâşiindu-se în om, mul-avertisment pe care îl născocise, odinioară, poetul, precum şi oaia-n om, în aerul „limpede şi pur de la Soare-Răsare”, „o altă-mpărăţie a cerului albastru”, „departe de vechea şi sfâşiindu-se cum râd – Europă înnourată, umedă şi tristă”, radicalizează: „Pustiul creşte: vai de-n piept îl ai! aceasta, aceasta-i fericirea ta, fericire de panteră şi de vultur, Sfărmând la pietre,-nfulecă dihai. fericire de poet şi de nebun...!”[sublinierile aut. – Se-ncruntă monstruoasa moarte rău n.n.] Şi mestecă [subl. aut. – n.n.] – e rostul său...”. Aşa grăit-a Zarathustra şi, de fapt, întreaga operă a Nu patima (lumească!), ci dionisiacul se deschide lui Nietzsche poartă sigiliul dorinţei „ca alungat să fiu / lumii şi vieţii, de aceea „fetele pustiului” trăiesc într-o de orice adevăr”, respectiv de oricare dintre vechile „oază mitică”, de presupus, prin aceasta, a fi creaţia lui „adevăruri” înălţate pe „curcubeie de minciuni, / între ce- Dionysos, pe care Nietzsche îl vedea aparţinând, ca şi ruri false...”. Şase retrageri, şase sihăstrii îşi permisese Zarathustra, pământului Asiei (precizarea se află în Zarathustra, fiecare dintre ele consecinţă fiind a faptului Concepţia dionisiacă despre lume, filozoful necunos- că falsul, deşi în eroziune, continua a marca existenţa când sau neagreând legenda provenienţei tracice – omului. Gestul profetului nu avea, însă, semnificaţia deci europene – a zeului). abandonului: venea doar ca necesitate a unei alte, noi Poezia lui Nietzsche nu-şi ascunde, aşadar, liniatura coborâri în sine însuşi, în acel „acolo” unde se împli- filozofică, aşa cum nu şi-o ascunsese nici amplul „poem neşte şi se lărgeşte cunoaşterea întregului, cu întărită epic” Aşa grăit-a Zarathustra, de unde şi sudura nu de deschidere în mesaj. Marile energii interioare, parte a suprafaţă, ci de adâncime între cele două texte. Sepa- energiilor lumii, se cer refăcute, se cer din nou aduse la raţia se face, în fond, prin diferita condiţionare formală nivelul în care devin fertile prin difuzare. Fiindcă reclu- a textualizării: faţă de naratorul în mare măsură extra- ziunea nu este sinonimă odihnei, „ştiutorul” – „cunoscă- diegetic din „evanghelia” lui Zarathustra (chiar dacă torul de sine”, „înţeleptul” – ştie că, atunci când „ai Nietzsche nu-şi suspendă autoritatea de gestionare a „infratextului filozofic), poemele, tocmai pentru că se ali- căutat povara cea mai grea: / şi te-ai găsit pe tine [subl. aut. – n.n.] –, de tine nu te lepezi...”. Iar Zarathustra, niază de fiecare dată sapienţial, subminează măştile asemeni bradului, auctorialului aparent, exterior, lăsând loc autoreferen- ţialităţii. Adusă în scenă poetică, „ideea” îşi reclamă „... prinde rădăcini apartenenţa, pe care masca numită „poetul” (v. Între fii- acolo unde stânca însăşi în adânc cele pustiului, pentru a nu mai vorbi de Un biet nebun! priveşte înfiorându-se –, Un biet poet!), masca numită „Zarathustra” (v. Semnul el zăboveşte-n marginea genunii, de foc sau Apune soarele) şi chiar masca numită acolo unde totu-n preajmă „Ariadna” (v. Tânguirea Ariadnei) nu vor mai fi în măsură e gata a se prăvăli: să o oculteze. printre nerăbdarea Sihăstriile însele sunt ale filozofului-poet, fiecare în- grohotişului sălbatic, a şuvoiului năvalnic, chisă în una sau chiar două cărţi, până la primii paşi răbdător îndurând, ne-nduplecat, tăcut, efectivi către Reevaluarea tuturor valorilor. Ultima si- singur...”. hăstrie, cea de a şaptea, putea fi şi ultima, din moment (Printre păsări de pradă) ce lumina farului fusese aprinsă, iar semnul de întrebare Sihăstria devine, în acest fel, condiţie a reîntoarcerii, devenise inutil: pentru că un destin trebuie împlinit, pentru că orice me- „Aici, unde din mări crescut-a insula, nire te supune, nu se supune. De aceea, chiar atunci un altar zidit prăpăstios în sus, când se afla la cote încă scăzute, „fapta” comunicării nu aici, sub ceru-ntunecat, şi-aţâţă se irosise, drept care „călătorul”, cel care se recunoaşte Zarathustra focul pe înălţimi, ca fiind „umbra lui Zarathustra”, altfel spus poetul înso- semn de foc pentru năierii rătăciţi, ţitor al efectului în real al învăţăturii (decalc după co- semn de-ntrebare pentru cei ce ştiu răspunsul...”. mentatorul-poet al tragediei antice), va consemna în (Semnul de foc) vers subtila oboseală existenţială lăsată de cuvintele A şaptea sihăstrie se ridică, acum, pe condiţia celui profetului, ea îi apare ca indice al unei posibilei trans-

78 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu care aşteaptă împlinirea a ceea ce s-ar putea numi Zeitatea e, totuşi, o convenţie, cel care se apropie şi i „destin după destin”: se arată Ariadnei e doar o imagine-mesaj, el aduce cu „Nicicând nu mi-am simţit sine firul călăuzitor prin singurul labirint, al vieţii, care e atât de-aproape dulcea siguranţă totodată esenţa şi justificarea realităţii, a existenţei: aşa atât de cald-a soarelui privire. cum consemnează una din legendele vechii Elade, mo- – E stinsă gheaţa piscurilor mele? mentul adevărului va fi atins doar prin căsătoria Ariadnei Peşte uşor, argintiu, cu Dionysos. pluteşte astăzi luntrea mea în larg...”. Prin labirintul lui Dionysos rătăceşte şi Zarathustra, (Apune soarele) rătăceşte şi Nietzsche, fiecare apropriindu-şi astfel Transfigurările, măştile, artificiile stilistice ţin, nece- „adevărul, / îndulcit de soare, rumen de iubire”, cu o sar, de scriitură, se definesc ca prim pas în mai gene- semnificaţie singulară: rala bătălie pentru adevăr, dar înseamnă şi luptă în „Tu te jertfeşti, te chinuieşte bogăţia ta –, intimitatea expresiei, cu neadevărul originar al cuvân- te dărui, tului – precizase filozoful, apăsând asupra faptului că, nu te cruţi, nu te iubeşti: de fiecare dată, esenţial este drumul, cel pe parcursul cumplitul chin te biruie întruna, căruia se adună energiile, se petrece actul de re-facere e chinul hambarului prea plin, al inimii prea pline a interiorităţii şi, implicit, a exteriorităţii, a înţelegerii [sublinierile aut. – n.n.] – acesteia. Poate fi o bătălie purtată în etape şi, atunci, dar nimeni nu-ţi mai mulţumeşte...”. fiecare pas presupune existenţa rupturii între starea de (Despre sărăcia celui mai bogat) adevăr şi cea de neadevăr, drept care nu este posibilă Iar când ultimul vers al acestui poem, detaşat de text victorie fără durere, cum se detaliază şi în studiul men- şi apărând concluziv pentru tot volumul, este o replică, ţionat anterior: „În beţia dionisiacă, în parcurgerea fur- punctând din exterior dezlegarea „tânguirii” lui Zara- tunoasă a tuturor gamelor sufleteşti prin excitaţiile thustra: „Eu sunt adevărul tău...”, faptul suprimă ambi- narcotice sau prin descătuşarea instinctelor primăvăra- guitatea asumării: nu Dionysos, ci Nietzsche intră în tice, natura se manifestă cu cea mai mare forţă a sa: scenă, fiindcă – în ordinea filozofiei – zeul însuşi nu ea strânge iarăşi laolaltă indivizii şi-i face să se simtă putea fi decât o efigie, decurgând din chiar adevărul că una; aşa încât acel principium individuationis apare oa- labirintul este, în primul rând, străjuit de o superioară recum ca stare de slăbiciune continuă a voinţei. [...] Din „stemă a necesităţii”: acele stări deci ţâşneşte parcă un elan sentimental al „Supreme stele ale fiinţei! voinţei, un «suspin al creaturii» după cele pierdute: din Tablă cu imagini veşnice! plăcerea supremă răsună ţipătul de groază, bocetele Tu vii la mine ? – languroase după o pierdere ireparabilă”. Ce nimeni n-a zărit, E ceea ce se întâmplă cu Ariadna după părăsirea ei frumuseţea ta mută, – de către Tezeu: din moment ce abandonarea ei fusese cum? nu fuge de privirile mele? posibilă, iubirea dintre ei a fost un neadevăr şi, pe tipa- ...... rul vechilor, bolnavelor tipare morale, Ariadna dislocă Stemă a necesităţii! realitatea pentru a căuta explicaţia într-un exterior ine- Supremă constelaţie a fiinţei! xistent, al egoismului divinităţii. Principiul compensaţiei – de nicio vrere-atinsă, prin cedare şi supunere în faţa zeului – care, lovind, îi – de niciun nu pătată, cere părăsirea de sine pentru a-i acorda doar lui „toată veşnic da al fiinţei, iubirea” – i se relevă însă ca nefiresc, ca dispersare în eu veşnic sunt da-ul tău: avital, de unde accentele blasfemice: căci te iubesc, o, veşnicie!” [subl. aut. – n.n.]. „Nu câine – doar vânat îţi sunt (Glorie şi veşnicie) o, cel mai sălbatic vânător! E şi un capăt de drum, căruia i se ataşează şi o Ul- îţi sunt cea mai trufaşă pradă, timă dorinţă, ca reluare şi aceasta a unei teze din lucră- tâlharule de dincolo de nori... rile filozofului: Grăieşte-odată! „... un destin stând drept pe propriul destin, Tu, învăluitule-n trăsnet! Necunoscutule! grăieşte! aspru, pe gânduri şi după, şi ’nainte...”, Ce vrei, tâlhar de drumul mare, de la – mine?... când lupta se duce cu bucurie, când victoria în- ...... seamnă sfârşit de destin şi, ca atare, când extazul îm- Pe mine [sublinierile aut. – n.n.] – mă vrei? pe mine? plinirii (al „morţii” astfel înţelese) are funcţia de mesaj chiar – pe mine?” pentru cei ce vor urma. Exaltată, uneori violentă şi pă- (Tânguirea Ariadnei) timaşă, alteori ludică, dar şi patetică, poezia lui Ca parte a existenţei, ca episod al acesteia, Ariadna Nietzs che nu părăseşte niciodată ideea, colorată vita- va accepta durerea şi, din adâncurile suferinţei, va în- list, consacrând – chiar dacă neocolind totdeauna infle- ţelege, în cele din urmă, că zeul care îi cere iubirea în xiunile minore – tot filozoful. acelaşi timp i-o oferă, fiindcă şi el îşi are „chinurile sale”.

PRO SAECULUM 1-2/2015 79 eseu

Nicolae Havriliuc

DESPRE EMOŢIE ŞI CREAŢIE ÎN LUDICUL SCENIC

Se ştie că emoţia artistică este legată de inteligenţă labili, adică preferă să cedeze for mal în favoarea facto- şi, ca atare, emoţia artistică se declanşează atunci când rilor decizionali. Aceştia, din urmă, fiind orgoli oşi, sunt se descoperă inteligenţă în tr-un „obiect producător de iubitori de formă; emoţii”, spune Camil Petrescu*. Aş lua, ca exemplu, 3) Reacţia poate fi însoţită sau nu de „conştiinţa de spectacolul de teatru. Numai că într-un spectacol de valoare”, provo când alte reacţii. teatru, atenţionează Camil Petrescu, „emoţia artistică Aceste trei caracteristici fac funcţionabilă „trăirea es- este emoţia unei prezenţe” întreţinută de participarea tetică”. În cazul dispariţiei uneia dintre caracteristici se inteligenţei care menţine controlul şi face ordinea înăl- produce diminuarea „trăirii estetice” până la anularea ţimii atinse („arta implică obiectivarea inteligenţei”). „prezentului”. Ceea ce înseamnă că, fenomenologic Obiectivarea înseamnă o modalitate de „abstragere din vorbind, „trăirea estetică” este legată de practica exis - concret”. De aici apare înţelesul că „emoţia artistică este tenţei, de imediat. Spectacolul de teatru, mai mult decât luciditatea în trăire”, luciditatea derivând din inteligenţă oricare altă formă de spectacol, aparţine de imediat, şi conştiinţă conjugate la prezent. În termeni camilpe- fiind dintre artele actuale, căci se desfăşoară în mişcare tresceni, emoţia artistică modelează o formă de percep - „hic et hunc” (S-ar spune că şi spectacolul de cinema ţie, dar şi un impuls creator sub influenţa cărora se desfăşoară cu imagini în mişcare, numai că acestea lucrează artistul („emoţia creatoare a artistului”). sunt prinse în cadre fixe). Prin transpunere scenică (scena poate fi diferită prin formă şi loc), spectacolul de teatru, păstrând „in nuce” mesajul textului de autor drept Ludicul între actual şi durabil valoare eternă, „se realizează în actualitate” prin „factori prezenţi” (viziunea regizorului, jocul actorilor, plastica Regândirea valorii, ca termen şi ca operă de refe- scenografului, designlight, sunetul muzicii, efectele teh- rinţă, are în vedere, două aspecte: găsim valoare într-o nologice aser vite scenei, conlucrând spre edificarea lucrare de durată unde termenul se păstrează şi se îm- unităţii). prospătează în timp, dar găsim valoare şi-ntr-o lu crare de circumstanţă, servind momentul ca impresionare şi ca inspira ţie. Dar unde există arta? Potrivit lui Camil Pe- Ajustarea tehnologicului pe terenul spectacolului trescu, „arta implică în esenţa ei ideea de durată”, de- oarece operele de artă „vor fi preţuite şi-n timpurile Prin alcătuirea ei, fiind variabilă, civilizaţia audio- viitoare”. Aşadar înţelesul ce apare imediat este că o video este îndemnată spre formal, spre ţinutul ca mă- operă de artă păstrează ca un „fond metafizic” bine con- rime unde să-şi plaseze produsele din dorinţa creării servat si cu străşnicie păzit „intenţia de a supravieţui”. limbajelor noi de comunicare, mai mult ca să impresio- Altfel spus, „instinctul metafizic” al oricărei opere de artă neze şi să şocheze. „Noua simţire” se vrea o rupere de presupune „intenţia de a supravieţui”. Existenţa operei conţinutul ce a crescut sub semnul valoric (sau asu- de artă îndeamnă la „trăire estetică”. Văzută ca feno - mând valoa rea) pe traseele umanismului. Dar lucrarea men, „trăirea estetică” (sau erlebnis-ul estetic), după „maşinii”, oricât de performantă ar fi, nu poate renova Camil Petrescu, se constituie din trei momente: creaţia în absenţa omului, ci numai în colaborare cu el. 1) Ceva în viaţa omului este provocat de o forţă din Sunt producţii aşa numite „ştiinţifico-fantastice” (în cine- afara lui, fără să-i fie cunoscută valoarea; matograf şi-n literatură) sau de underground (în teatru 2) Apare o reacţie a cărei intensitate variază de la şi-n arte plastice) ce se consideră că propun o nouă va- individ la individ. loare (fără să se ştie cât de autentică este), deşi, într-un Nu toţi suntem la fel, dar tindem să ne înţelegem. sens, ele modelează percepţia, stimulând emoţia. Teh- Cei care deţin un adevăr sau au acces la el sunt mode- nologicul, însemnând dinamica maşinii prin răceala mă-

80 PRO SAECULUM 1-2/2015 eseu surii şi ordi nii aflate sub control în convieţuire cu sensi- bilitatea elementului uman spre a echilibra produsul, ajută omul să se exploreze pe sine şi să-şi întreţină ima- ginarul. Se instituie un dialog între ceea ce este exclusiv al omului şi ceea ce este al maşinii, între învelişul emo- ţional şi sâmburele ideatic al textului şi impulsurile ve- nite din vizual şi auditiv, fermentate de rafinamentul limbajelor multimedia. Spectacolul Hamlet de la The Wooster Group, New York, regia: Elizabeth LeCompte, văzut în Festivalul Internaţional Shakespeare, Bucureşti, 2010, pro- punându-şi să vizualizeze piesa, nu cu plecare directă din text, ci de la un film de excepţie (înregistrarea spec- tacolului de pe Broadway 1964, cu Richard Burton), se desfăşoară prin imitarea formelor întemeiate, căutându-le în continuare mărimi şi sensuri. Asistăm la Kate Valk şi Scott Shepherd o redefinire a spectacolului, în măsura în care The într-o scenă din Hamlet Wooster Group promovează o nouă tehnică de joc şi un stil. Aşa cum s-a fixat înţelesul din perspectivă (ca urmare a unor interese sau relaţii de amiciţie cu europeană, prin joc actorul primeşte trăirea persona- artistul), intră în dezacord cu percepţia. Este momentul jului, dar iată că, prin joc, el repetă intrarea în haina de contactului real cu spectacolul în cauză ce dezvăluie împrumut a personajului, organizându-se interior. Ac- prea puţin sau deloc din liniile valorice ale spectacolului, torul nu ştie chiar totul despre rol, deşi este îndemnat dar căruia, în mod forţat, evident dintr-o grabă a să-l joace. Şi abia jucându-l, el îl descoperă pe scenă; spunerii, i se aduc atâtea laude. raportările stricte la imaginea cinematografică au darul să-ntreţină efortul pentru a crea iluzia jocului şi a face din actor iluzia ce se revelează (de neuitat este Scott Autoritatea actului critic Shepherd în Hamlet). Fără a strivi emoţionalul din artă, tehnologicul se strecoară învăluitor între actor şi jocul Artistul este o conştiinţă creatoare ce poate rămâne lui, urmărindu-i (sau retuşându-i) evoluţia îndeaproape o valoare în sine, realizând zbaterea între limita ca printr-o succesiune de înfăţişări venite din calcul sau abstracţiunii şi a formei căreia îi conferă suport uman, prin imaginea derulată a ecranului. Nevoia de „Noua până ce nu apare o altă conştiinţă numită critică şi, simţire” nu vine numai din experimentarea unor punându-l în lumină, îi stabileşte sensuri şi înţelesuri producţii scenice, plastice sau cinematografice. Ea utile pentru ceilalţi, adică îl aşează în valoare. „Există există în potenţialul contemplator şi consumator al omu- numai ceea ce e înregistrat şi de o altă conştiinţă”, lui, după ce a trecut prin şocul unor întâmplări de viaţă precizează Camil Petrescu. Înţelesul dobândit de un ce i-au provocat „dislocări” interioare, schimbându-i critic de teatru, în exerciţiul funcţiunii sale, că unii dintre simţurile şi percepţiile (Am în vedere şocul planetar de actori se desfăşoară pe scenă cu vocea adusă din co- la 11 septembrie 2001, prăbuşirea colosului ce părea tidian, primeşte conotaţia unui alt critic de teatru care eternă neclintire sau loviturile frecvente, probabil din spune că sunt şi actori ce-şi „copleşesc rolul” şi fac din „raţiuni” pline de mister ale naturii, prea zgândărită în personaj un om viu prin datele şi însuşirile caracteristice aşezările iniţiale, ce se reîncorporează şi mişcă planeta personalităţii lor. şi pe omul ei, cutezător peste măsură şi profanator de În general, gesturile actorului sunt particularizate de mistere). Creatorul de artă (aruncând o privire şi spre scenă, iar actorul se joacă pe sine, mai ales, când îşi viitor) va trebui să-şi coreleze propriile viziuni cu inte- exfoliază posibilităţile de expresie în relaţie cu celălalt rioarele întortocheate şi apăsate de negură ale privitoru- partener. E de-a dreptul ilariant să vezi că respectivul lui, modelându-i trăirile şi predispunându-l gest săvârşit de actor pe scenă seamănă cu gestul pe conştientizării, iar, în cele din urmă, să-i apară ca o des- care, într-o situaţie specială, actorul îl execută pe coperire bucuria vieţii. stradă. Într-un fel îţi ajuţi colegul să se ridice, după ce Funcţionând în apropierea creatorului, criticul de artă rolul i-a indicat o anumită cădere, şi în altfel ajuţi să se este îndemnat la un proces riguros de selecţie şi de ridice omul din apropiere care, din felurite motive, a preţuire a valorii. Numai că uneori, imaginaţia criticului căzut pe stradă (Scenele teatrale din cotidian apar când de artă, presupunând o investire de facto (nu de drept) respectivii inşi intră în relaţie prin complementaritate, ca în planul emoţional şi ideatic al unui spectacol anume şi cum dinainte ştiau că vor fi antrenaţi într-o anume acţiune). Spectacolul, uneori, devine interesant, nu atât

PRO SAECULUM 1-2/2015 81 eseu prin mesaj (care, ajuns deranjant, va fi acceptat de o parte a publicului sau refuzat) ci prin felul de joc al ac- În loc de concluzie torului. Actorul îşi asigură pe termen lung rezistenţele, adică Teatrul este acţiune la orice nivel, nu poate exista în îşi face armonios talentul distribuindu-l în momente de afara acţiunii. Or, acţiunea încorporează viaţa, artă prin rolurile interpretate, cu o singură condiţie (din întreţinând-o ca pe o combustie. Deci, teatrul nu numai păcate, adeseori neluată în seamă): să cultive neîncetat că nu poate exista în afara vieţii, ci, prin formele de joc, caracterul omului din el, ridicându-l până la nobleţea reconsideră viaţa la concurenţă sau ca model pentru de caracter. Frecuşurile cotidiene, de mică sau mare cea reală. Am întâlnit un licean care-mi spunea: „Sunt intensitate: invidia, gelozia, răzbunarea, subminarea atras de teatru pentru că acolo este viaţă, mai serioasă colegului de breaslă, goana după bani îl pot doborî pe şi mai curată decât cea trăită. Pe scenă trebuie să fii actor, făcând din el o ruină. Osmoza actor-om, înainte atent la ceea ce spui. N-ai voie să greşeşti, îţi deranjezi de a fi o metaforă, este un mod de a întreţine legătura partenerul. Ştii când spui replica”. Mărturisirea adoles- vitală într-un corp valoric predestinat să transmită valori. centului m-a trimis la un gând formulat de Talentul hărăzit actorului se hrăneşte din afectul şi K.G. Dürkheim: „Viaţa este ceea ce face ca tot ceea ce mintea omului din el, ales să-l poarte ca pe o manta trăieşte... să trăiască”**. Viaţa se desfăşoară prin acţiuni particulară printre convieţuitori. Dar închiderea actorului făcute de fiecare dintre noi sau de cineva din afara într-o carapace scenică, prin rolul ce i-a adus glorie sau, noastră pentru noi. mai modest, un număr sporit de aplauze, ca într-o deplinătate de sine (în absenţa performării), face din el Note un nostim până la rizibil sau un deplorabil până către * Citatele sunt preluate din: Camil Petrescu, Modalitatea artistică a teatrului, în: C.P., Comentarii şi delimitări în teatru, lacrimă. vol. I, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, Bucureşti, 2006, Prezenţa conştiinţei critice, fie în atingere, fie în mar- pp. 195-227. ginea conştiinţei creatoare a artistului este necesară, ** Karlfried Graf Dürkheim, Centrul fiinţei, Bucureşti, deoarece, astfel, se-ntregeşte un aspect de artă, fără a Her ald, 2011, p. 103. se institui un control riguros pe terenul definirii artei. Se ştie că mereu ceva imposibil de înţeles şi imprevizibil în intenţie surpă limita prinderii definibilului. Arta, spre de- osebire de ştiinţă, există ca un flux acumulând emoţii, trăiri şi reprezentări ce nu suportă aşezarea în formule definitive. Rostogolirile de sens (sau acel „ar mai fi ceva de spus”, deşi un „deocamdată” intervine în „hic et hunc”) conferă artei prospeţime şi aderenţă la realitate, conştientizând-o. Când un critic de teatru spune că admiră cutare sau cutare dintre regizori, venerează cutare sau cutare dintre actori, cu toate că aceştia sunt diferiţi (chiar opuşi) în plan uman şi artistic, înseamnă că el îşi structurează emoţia (modelând impresia ca pe un afect ce mişcă raţionalul) prin „obiectivarea inteligenţei”, adică, situându-se la distanţă, emite judecăţi, aproximând valoarea. Acestea sunt gânduri în întunecimea sălii sau inspirate de luminile scenei, în mereu alte şi alte spaţii de vizualizare. De aceea, criticul de teatru este atât de singur (particular) în „iubirile sale”, pentru că este atât de infidel (sau poate pretutindeni căci mişcarea îl (pe)trece situându-l mereu deasupra şi în spor de putere). Mai presus de teatru este cerul, despre care nu ştim ce acte teatrale găzduieşte şi dacă le găzduieşte, iar, dacă totuşi ar fi, este nevoie de un semn sau de un impuls venit din univers care să con- firme că şi-n acel punct există fiinţe trăitoare, adică viaţă. Teatrul nu poate fi decât în contact cu viaţa. Este barometrul ce-i măsoară devenirile. Constantin Severin - Text şi Timp 100

82 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări

GEORGE BĂLĂIŢĂ – LA COTA 80

Petre Isachi

SURÂSUL MEFISTOFELIC AL ROMANCIERULUI

Autorul romanului Lumea în două zile nu este „unul ciană şi ludicitate faustiană, ce creează sub tirania cen- din cei mai leneşi, alături de Bănulescu, scriitori din ge- zurii comuniste alchimia unei scriituri atipice, în care in- neraţia 1960”, cum, cu graţie critică de cobră neagră, frarealismul, hiperrealismul şi intertextualitatea susţine Nicolae Manolescu, în recenta Istoria Literatu- configurează metaromanul polifonic, în care „realitatea” rii Române pe înţelesul celor care citesc, decât dacă se arată, iar „realul” se demonstrează, încât Textul de- apreciem lenea (în spiritul lui Creangă cel din Povestea vine inclasificabil după canoanele epice tradiţionale: unui om leneş) forma supremă de libertate în elabora- „Cronică, poveste, romanţ sentimental cu aventuri şi fi- rea unui Text, mai precis, dreptul la contrasens al auto- losofie, baladă, farsă, epopee, ehei, frescă, mozaic, rului în estetica, poetica şi poietica romanului, încât mai Kaaba, ehei, carte de învăţătură, de joc, de visare, aproape de adevăr, George Bălăiţă ar putea spune flau- sigur, sigur, bildungsroman, avatarurile unui tânăr în bertian, fără să greşească: Antim sunt Eu plus ambigui- prima, a doua sau a treia tinereţe, câte nu poartă în lada tăţile dualismului de la pitagoreici, la Kant şi Hegel. Un căruţei trupa noastră care cuprinde, fireşte, the best ac- Antipa aparent imuabil structurat, dar infinit continuabil tors in the word, cei mai buni actori din lume”. Stricta tocmai prin gândirea dualistă a autorului, ce acoperă dependenţă a destinului romanului de prezenţa „acto- arii foarte diferite: antropologia care opune în om sufle- rului” (indiferent de ceea ce este acesta: caracter, voce, tul şi trupul, raţiunea şi pasiunile; metafizica unde se funcţie, agent, semn, participant, fiinţă de hârtie, perso- disting cele două lumi: cea de aici şi cea de dincolo; naj) confirmă ideea că odată cu constituirea nucleelor etica ce deosebeşte datoria şi impulsurile; cosmologia narative se impune şi dezvoltarea unor constelaţii ac- în care se opun cel puţin două cauze ce acţionează în tanţiale cu roluri şi măşti bine definite, capabile să re- lume. Asemenea lui Empedocle, scriitorul radicalizează, prezinte pluralitatea lumilor şi cameleonismul omului programatic, dubla distincţie pitagoreică: două perechi obligat să supravieţuiască într-un regim totalitar. de contrarii acţionează în lume. Iubirea şi ura pe de o Practica scriiturii violent tiranică a Eului de hârtie parte. Unul şi multiplul pe de altă parte. Lectura operei este prima care provoacă zâmbetul mefistofelic al in- (Călătoria, 1964; Conversând despre Ionescu, 1966; stanţei auctoriale, ce-şi permite să experimenteze în Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, 1968; sistemul său romanesc toate „fantasmele” „Textului” lui Lumea în două zile, 1975; Ucenicul neascultător, Roland Barthes din studiile „De la operă la text” şi din 1977) revelă originalitatea scriiturii generată nu doar de „S/Z”, pentru a trimite întâmplătorul cititor într-un spaţiu vocaţie, ci şi de voinţa autorului de a făuri din Text un al indirectului, al incertului, într-un Text ce nu vrea să fenomen viu, plural, instabil, ce face o deosebire clară spună cu predilecţie ceva anume, încât „eul-pâlnie” al între cum ni se arată nouă lucrurile şi cum sunt ele în celui care citeşte se lasă produs de un discurs persua- sine etc., clamând, în spiritul lui Foucault, „moartea siv (tip ars combinatoria) a cărui forţă de subversiune Omului în chip de subiect”. Cu alte cuvinte, romancierul se naşte din faptul că este inclasificabil şi dependent. nu se mai erijează în centru de autoritate şi legitimitate, Nu se supune decât aparent ierarhiilor literaturii (epicu- de fondator al realităţii, încât omul rămâne în operă „o lui, liricului, dramaticului, eseisticii etc.), pune totul sub simplă ficţiune”, după expresia lui Nietzsche. semnul întrebării, exclude hermeneutica comodă şi con- Aspiraţia către „romanul total” (de fapt o utopie po- fortabilitatea spiritului, nu urmăreşte cu orice preţ per- ietică) l-a obligat pe scriitor să asimileze gândirea este- suasiunea, e paradoxal, miza lui e una aflată dincolo de tică a unor romancieri de referinţă, precum Dostoievski, raţiunea raţiunii. George Bălăiţă (re)afirmă camilpetres- Michel Butor, Dos Passos, Thomas Mann, William cian primatul subiectivităţii, prin multiplicarea instanţelor Faul kner, Robbe-Grillet, Gogol, Camil Petrescu, narative, prin organizarea discursului romanesc plural H.P. Bengescu, Virginia Woolf ş.a., dar şi a unor teore- şi contradictoriu, prin coordonatele corelaţiei efemere ticieni grupaţi în jurul revistei „Tel Quel”, pe care-i inte- care se creează între gând şi cuvânt. Totul în discurs grează demiurgic în Lumea în două zile, o este polisemie, echivocitate, contradicţie, „asociaţie oxi- (capod)operă ce prefigurează postmodernismul româ- moronică” (Nicolae Oprea), stare de tensiune potenţată nesc. Frazarea autoironică din Ucenicul… trădează prin oniric, halucinaţii, greaţă sartreiană, anxietate, frică, poetica şi poietica unui scriitor cu luciditate camilpetres- revoltă, resemnare, „dubluri parodiante” (v. inocenta Fe-

PRO SAECULUM 1-2/2015 83 aniversări licia şi senzuala Silvia) etc. Personajul se dezvăluie în atunci când descoperă în presupusul profet, un impos- esenţă, pe măsură ce se confruntă cu propriile lui prin- tor ce nu are „fanatismul ideii duse până la capăt”, „nu cipii, gânduri, dialogând în sine, cu sine, cu Celălalt şi crede în lucrul lui” şi nu-şi asumă natura miraculoasă. trădând permanent „natura ambivalentă a omului”. Antipa, domesticul de la Albala, devine la Dealu-Ocna, Pentru autorul vol. Conversând despre Ionescu, ucenicul vrăjitor care-şi permite să se joace cu incon- spaţiul interior dominat de gând devine un spaţiu al ştientul pe care nu-l înalţă la lumina conştiinţei, decât oglinzii, în care personajul se priveşte şi priveşte lumea, pentru a batjocuri mai bine conştiinţa, plecând, probabil, capătă contur prin cuvânt, devine, adică, element de de la credinţa transfigurată de Goethe, în Faust: „sunt poetică. Ancheta (în acest sens, Bălăiţă se dovedeşte o parte a puterii care, vrând să facă Răul, face doar Bi- un profet, în prezent suntem o ţară de anchetatori şi an- nele”. chetaţi) în Lumea în două zile şi cronica în Ucenicul… Surâsul mefistofelic al romancierului ascunde şi filo- schimbă continuu perspectiva narativă asupra eveni- sofia lui Platon pentru care lumea în n+infinit zile nu e mentelor. Apare „distanţa” cu implicaţii asupra dezvol- decât umbra depărtată a singurei realităţi adevărate şi tării naraţiunii. În cazul anchetei, timpul scriiturii – timpul perfecte care e lumea Ideilor şi Formelor, lume trans- anchetei impune o durată nouă, alături de timpul eveni- cendentă, existând dinainte de orice început şi făcută menţial; cronica presupune un timp al scriiturii care se să dureze veşnic. Faţă de această Lume desăvârşită şi identifică cu timpul evenimentului. Ambele romane trimit incoruptibilă, lumea pământeană transfigurată „în două la acelaşi principiu estetic: reconstituirea unor fapte ve- zile” nu e decât o aparenţă trecătoare, copie fugară a rosimile, ce fac din scriitură „o epopee a unei lumi fără originarului/originalului etern. Între cele două „Lumi” sin- zei”. La un moment dat, romanul se dezvoltă din sine, gura legătură admirabil revelată de romancier e dată de pentru sine şi-l scrie pe autor, oferindu-ne peste timp un participarea lumii sensibile la ideile lumii suprasensibile: portret spiritual în palimpsest al eului de hârtie, cel care orice obiect ori fiinţă a celei dintâi ascunzând în lutu-i a scris Textul. Această autonomie a textului (ca nara- ceva din esenţa divină/demonică din care se naşte. ţiune impersonală) repetă în fapt autonomia şi fatalita- (Post)modernitatea romancierului cu surâs mefisto- tea evenimentelor. Atât „ancheta”, cât şi „cronica”, felic de Ianus bifrons şi, simultan, de Giocondă sedusă folosite ca modalităţi de cunoaştere a lumii şi a sinelui, şi abandonată (de lume, de ea însăşi) începe prin cău- impun ca procedeu narativ esenţial multiperspectivismul tarea şi crearea unei literaturi parabolice imposibile, si- configurat într-o simultaneitate (ce aminteşte de trilogia tuată între „farsă şi tragedie” (Eugen Negrici), capabilă SUA a lui Dos Passos) potenţată de „fluxul memoriei” să inducă suspiciunea, teroarea totalitarismului, să şi de viziunile „naratorilor flotanţi”. Fiecare personaj cu- nască legenda, mitul etc., să reveleze, prin rememorări cerit de adevărul său creează simultan ambiguitatea, proustiene, inconsistenţa lumii în care trăim, să suge- veridicitatea şi dualitatea lumii ca teatru. reze sinuciderea limbajului. Experienţele ludice îl ajută Principiul de construcţie al (capod)operei Lumea în pe romancierul cu surâs de Giocondă uitată să desco- două zile nu este similaritatea (un sens care trimite pa- pere demiurgia scriitoricească, sentimentul euforizant radigmatic la alt sens), ci contiguitatea (un sens care se că poţi „să nu cenzurezi, să faci un colos de cuvinte, leagă sintagmatic de alt sens). Eul de hârtie nu moti- ceva ca Sfinxul sau Golemul, pe care nici vântul deşer- vează textul romanesc, ontologic, ci ludic. Sintezei de tului, nici o formulă magică să nu le poată distruge”. sorginte hegeliană, George Bălăiţă îi substituie (de)con- Mormanul „de texte eteroclite” decupate din fişe de strucţia şi antiteza; originii şi cauzei – diferenţa şi urma; lucru, benzi de magnetofon, din presa comunistă sau transcendenţei – imanenţa, principiul falic; iubirii – ura. reproduse din caietele de anchetă etc. îmbracă atât Adevărurile (supreme) care au la baza lor principiul pre- „forma non-exprimării”, cât şi opusul acesteia, care este zenţei de sine (identitatea) sunt înlocuite, de ironie, joc limbajul plural, simultan, dubitativ, interogativ. Lumea (v. jocul lui Antipa, „funcţionarul neantului”), indetermi- este contemplată caleidoscopic, unghiul de percepţie nare, hazard, destin. Sinele din adâncuri (nu cel al per- se modifică brusc, impresia simultaneităţii ia sau poate cepţiilor fugitive) apare ca un arhetip etern lua fiinţă. Textul e metonimic, lipsit de centru şi de limite, (v. comportamentul lui Antipa în Domestica şi în Infer- el eliberează o energie simbolică atemporală. Orgoliul nalia) al artistului (naratorului anchetator care aplică romancierului cu surâs mefistofelic a fost să scrie îm- convenţia romanului în roman: Viziru, Alexandru potriva romanului, adică altfel decât s-a mai scris. Mai Io nescu) ce încheie un pact cu diavolul, în spiritul lui precis spus, împotriva modelelor romaneşti consacrate. Thomas Mann din Doctor Faustus. Sub surâsul mefis- Pentru acesta trebuie să fii însă un „fiu al romanului” tofelic, autorul ascunde tendinţa perversă a spiritului (Cioran), născut, capabil să modifice permanent sferele care nu trezeşte forţele inconştientului decât pentru a distincte ale genului: conceptul de realitate, natura for- găsi în ele puteri şi satisfacţii imposibil de integrat mei, tipul de relaţii ce se pot stabili între ele, comutarea într-un ansamblu armonios de acţiuni omeneşti. Nu în- neaşteptată a contextelor, examinarea iluziei, mitizarea tâmplător, mistificatorul Antipa de la Dealu-Ocna, orgo- şi demitizarea ei, pastişarea, parodierea Bibliotecii luată lios, malefic, maliţios, petrecăreţ, persiflant, posesor al ca model al realităţii, limbajul. Uzurpator prin vocaţie, unei energii negative şi al darului divinaţiei, cel ce pre- romanul Lumea în… exprimă în negativ civilizaţia ai zice în joacă decese în serie (care într-adevăr au loc) cărei fii suntem. Spaţiul epic virtual transfigurat până la este la rându-i mistificat de maniacul Anghel care-i gân- limita fantasticului sugerează existenţa unor lumi para- deşte destinul în felul în care o face el însuşi cu ceilalţi, lele. Tema nebuniei nu mi se pare una adiacentă

84 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări (v. comportamentul lui Anghel), în condiţiile în care mefistofelic al romancierului comunică şi vizualizează nimic nu pare mai nebunesc decât înţelepciunea pentru propoziţia: şi eu am prefigurat în Textele mele cele cinci cel care nu cunoaşte altă regulă decât cea a bunului- principii ce definesc postmodernismul: ♦heterogenitatea simţ. Romanul Lumea în… vândut tuturor cauzelor (impuritatea) codurilor/simbolurilor; ♦reciclajul (nu res- face, cu graţie de curtezană sacră, „trotuarul literaturii” pinge trecutul cultural, ci îl absoarbe şi-l redistribuie în (v. clienţii cârciumii lui Moiselini), pentru a culege florile conţinutul operei); ♦pervertirea, tratarea răului prin rău, mediocrităţii şi a figura unitatea kantiană a contrariilor. nu refuzul, ocolirea lui; ♦acceptarea simulacrului gene- În afara talentului epic (criticul Adrian Dinu Rachieru ralizat şi a artificiului; ♦conştiinţa că păşim într-o nouă susţine că are „demonul povestirii”) şi al competenţei eră a barocului. teoriei Textului însuşite nu doar de la Roland Barthes, Practica scriiturii lui George Bălăiţă confirmă „para- ci şi de la Derrida, surâsul mefistofelic al lui G.B. as- doxul Turnului Babel” (Monica Spiridon) care ar consta cunde o ştiinţă a banalităţii şi a derizoriului în acţiune, în a face consonante şi complementare estetica de care exprimă într-o retorică aparent accesibilă obiecti- identificare cu cea de opoziţie, pentru a depăşi ruptura vitatea ireconciliabilului. milenară între creaţia aulică şi cea carnavalescă, „de Intervine în scriitura Textelor lui Bălăiţă ceea ce Cio- piaţă” şi a împăca registrul grav, înalt, solemn cu cel ran numea „artistul inteligent”, mai precis autorul pe umil, trivial, banal. Desigur, „paradoxul Turnului Babel” care romanul îl conţine. Romancierul cu surâs mefisto- nu poate provoca, în ultimă instanţă, romancierului năs- felic (citeşte: veşnic nemulţumit de sine şi de lume) e cut în oraşul lui Bacovia decât un surâs mefistofelic ine- înainte de toate un estet şi un poietician. Subminând fabil şi cameleonic. În orice, inclusiv în surâsul credibilitatea mimesis-lui specific prozei tradiţionale, Giocondei, căutăm nu ceea ce comunică, ci ceea ce as- George Bălăiţă lasă toată grija operei romaneşti în cunde surâsul. Un surâs prefigurează întotdeauna măş- seama poiesis-lui, un poiesis conştient de sine şi au- tile prezentului. toironic, la fel de dictatorial ca şi instanţa auctorială tra- diţional-modernă. Sintetizând, putem spune: surâsul Bacău, februarie 2015

Mihaela-Adelina Chisăr-Viziru

GEORGE BĂLĂIŢĂ: REVELAŢIA ROMANULUI SAU POVESTEA FĂURIRII LUMII…

Format în lumina obscură, dar blândă a provinciei, hotărâtoare în ceea ce privește revelația romanului pen- cunoscând mai târziu culorile pestrițe ale capitalei, ex- tru un scriitor care păstrează solida convingere că perimentând, cu nenorocul celui care nu știe că va fi numai ce este scris rămâne cu adevărat. scriitor, mai multe domenii de activitate, George Bălăiță „Într-o bună zi, mă opresc la o moară veche de își găsește adevărata cale, recunoscând în sine SCRI- apă, sub munte, la marginea unei păduri de tei. […] BUL, recte diacul realității pe care o poate supune prin Cum stăteam întins pe o laviță îngustă și înaltă și forța imaginației și o cuprinde într-un sul de papirus. Go- priveam tavanul de bârne afumate de care atârnau, golian în esență, dar păstrând convingerea că trebuie lângă peretele opus, un bici împletit și o foarfece să fie un om al timpului, Bălăiță debutează în literatură uriașă pentru tuns oile, mi-am amintit brusc tavanul în perioada de tinerețe, descoperind plăcerea scrisului văruit din casa bunicii mele. Îl priveam deseori în după tentația sălii de gimnastică, după numeroase ta- adolescență din patul lat, moale și adânc. Era curat, dar tonări și, mai ales, după un intens exercițiu de lectură. peste măsură de coșcovit, nenumărate straturi succe- În aprilie 2015, George Bălăiță împlinește 80 de ani, iar sive de var, zeci de ani la rând. Erau acolo toate for- Lumea… sa jumătate din această vârstă… Volumul din mele de relief posibile. Gata să adorm atunci, în casa 1975 – Lumea în două zile – este, indiscutabil, cartea bunicii (mi-am amintit în casa morarului, după atâția ani, care i-a asigurat celebritatea, fiind intens discutată de eram trecut bine de treizeci), mi-am spus: mare plic- exegeza surprinsă de o construcție romanescă oferind tiseală și oboseală pentru un scriitor să descrie tot o altfel de imago mundi. Geneza acesteia a fost acope- ce vede în tavanul acesta, și n-are încotro, el trebuie rită de comentariile critice, care valorizează opera s-o facă, puah… Chiar așa! Am sărit de pe laviță, am scoasă din ansamblul întregii creații a scriitorului. Pen- găsit hârtie și creion și am umplut câteva pagini cu tru că aniversările sunt și prilej de aduceri-aminte, pro- «descrierea» odăii morarului. Era un fel de desen punem o rememorare a momentelor liminare, dar hiperrealist, de care eram foarte mândru. Nu lipsea

PRO SAECULUM 1-2/2015 85 aniversări nimic, iar detaliile aveau o fosforescență care mă raturii române erau sub incidența regimului comunist, amețea… […] Acasă, am recitit cele trei cărți publicate cu toate rigorile pe care acesta le-a implicat, de la până atunci, uitate de mine și de toată lumea!... În des- rețetarul unei literaturi schematice și clișeizante dedi- tul de puțin timp am scris fără întrerupere, noapte cate partidului și conducătorului până la presiunile asu- de noapte, câteva mii de pagini. Din care am coagulat pra scriitorilor. Există în acest climat pernicios și abile apoi, într-un an și jumătate, Lumea în două zile. A digresiuni ale autorilor, concretizate în opere care se vor rămas atâta «material», încât și mai repede, aproape în impune ca modele pentru generațiile viitoare. Un astfel grabă, am extras primele părți din Ucenicul neascultător de moment este cel al apariției romanului Lumea în din aproximativ aceeași lume, dar altă problematică, alt două zile (în vara anului 1975), despre care Bălăiță tip de construcție, alte ritmuri, sintaxa chiar își modifică mărturisește că „am reușit atunci să înșel vigilența 1 articulațiile, își schimbă accenteleˮ [s.n.]. Ampla măr- oficială. Ironia este vehiculul care transportă aici turisire a scriitorului este elocventă pentru ceea ce în- tragicul. Travestit deseori și el în grotesc. A fost să seamnă momentul tentației romanești, astfel că, aidoma iasă, partea norocoasă a aventurii. Fiindcă sistemul madlenei proustiene, tavanul coșcovit trezește în Geor- comunist suspectează și în cele din urmă con- ge Bălăiță amintirea casei bunicii (atât de îndrăgită!), damnă ironia. Râsul și chiar surâsul înfurie oficialita- dar și impulsul creator, dorința de a transpune în cuvinte tea, cu toate că moș Marx recomandase că trebuie să tot ceea ce simțurile înregistrează, surprinzând toate te desparți de trecut râzândˮ3. Oricât ar părea de brutală detaliile. Fosforescența amănuntelor, năucitoare la în- rezonanța verbului utilizat – am înșelat – indică moda- ceput, va deveni un deziderat al operei și al scribului. litatea prin care un volum eluda rigurozitatea unui regim Dincolo de aceste aserțiuni, bazate pe teoriile privitoare absurd implicat nefiresc în literatură. Lumea în două zile la memoria involuntară, se poate intui, ca mesaj subli- reușește, așadar, să se sustragă de la atentul și com- minal, tendința de a mitiza momentul scrierii uneia din- plexul proces de supraveghere, rămânând anecdotică tre cele mai discutate cărți ale literaturii române, Lumea replica cenzorului: „N-am înțeles nimicˮ4. Fără a sesiza în două zile. Amplele construcții narative sunt, așadar, miza cărții, cenzorul aprobă publicarea acesteia, moti- o consecință a uceniciei în proza scurtă în care fusese, vând că nu există greșeli ideologice, astfel că apariția de altfel, exersată capacitatea de a surprinde detaliul, ei nu ar leza interesele partidului. Cu toate acestea, dar și a revelației avute în moara veche de la marginea pentru Bălăiță „Lumea în două zile este sursa de aur pădurii de tei. Peisaj idilic, cu valențe mitizante, este a patimilor mele politice! Cartea asta m-a situat mai evocat de scriitor pentru a reda un moment de referință sus în ierarhia literară a timpului. Aveam o anume în cariera sa, rezultând un soi de legendă a făuririi al autoritate profesională. […] Dactilograma a stat vreo cărei alchimist este capabil să cuprindă realitatea în cu- doi ani prin edituri și la cenzură. Am avut noroc că cen- vinte. zura nu se desființase! Bătrânul profesionist a pus grila. Tot cu aceleași valențe, cărora li se adaugă și N-a găsit ce căuta. Restul nu-l interesa. Vezi, eu nu am inocența copilului Bălăiță descoperind lectura în scris-o ca pe un manifest politic. Era pur și simplu preajma bunicii, notabilă este și amintirea nevinovată a un roman! O ficțiune absolută, o vastă construcție unui vis: „în adolescență, pe la 15 ani, fără să știu de epică. […] Împiedicată să apară și tenace vânată după fapt cine sunt și ce vreau, după a doua lectură făcută apariție. Nu i s-a putut face nimic, așa că în cele din în vacanța de Crăciun, vreo cinci zile de dimineața de- urmă a fost acceptatăˮ5 [s.n.]. Primind încuviințarea vreme și până spre miezul nopții, adormit la prima cân- pentru a fi publicată ca urmare a unei scăpări a cenzurii, tare a cocoșilor (când intră hoții în sat, cum zicea în cartea lui Bălăiță se dovedește o altfel de proză în pei- poveștile ei bunica), picat de somn pe ultima filă a cărții sajul bizar al literaturii române sub comunism, impu- ce atât mă tulburase, am visat că eu însumi scriam nând o formulă romanescă eclectică, susținută de o cu pană de gâscă și cerneală verde nemaipomenita conformație binară. Astfel de momente rămân notabile istorie a contelui plebeu Monte Cristo… Doar bunicii în istoria literaturii române, demonstrând că, deși Alexandra-Ileana i-am povestit drăcia asta. […] M-a pri- creația literară fusese sufocată de schematismul și vit ușor încruntată, gura strânsă într-o linie dreaptă clișeul canonului realist socialist, a existat o breșă către și un surâs scurt, neașteptat. Vezi dacă a dat în clocot normalitate, au existat opere și scriitori care au asigurat apa aia pe plită și pune și tu la fiert tăițeii pentru supă. evoluția firească a fenomenului literar. Peste câțiva ani i-am arătat prima mea povestire ti- Apariția romanului Lumea în două zile a schimbat părită în «Luceafărul» (pe atunci cu totul altceva percepția criticii literare asupra întregii creații a lui decât în anii următori). Bunica A.I. știa tot și ceva Ge orge Bălăiță, fiind opera datorită căreia scriitorul s-a pe deasupra. Vezi, mi-a spus alb, supa aia de găină impus pe scena literară și prin care a confirmat talentul 2 bătrână a fost cu norocˮ [s.n.]. Visul de a scrie și pri- anunțat de Eugen Barbu în Prefața volumului de debut. virea plină de înțelesuri a bunicii atotștiutoare Preocuparea scriitorului pentru temeinicia construcției însuflețesc un episod din copilărie, dar sunt și mărturia epice în care detaliile și simbolurile alcătuiesc lumea, unor impulsuri creatoare, inconștiente la vremea aceea, dar și reversul acesteia, misterele încifrate și dezlegate devenind, peste ani, o coordonată a existenței lui Geor- ulterior de exegeza dornică să descompună și să ana- ge Bălăiță. lizeze fiecare dintre elementele ansamblului dublu Povestea făuririi Lumii… este plasată, așadar, cu fațetat au scos volumul de sub înrâurirea literaturii aser- nostalgie, sub semnul ineditului, al revelației și al visului, vite, asigurându-i modernitatea. Lumea în două zile dar realitatea în care urma să fie publicată nu repre- este, întâi de toate, un titlu, un artificiu scriitoricesc, ca- zenta un climat tocmai favorabil. Astfel, anii ’70 ai lite- pabil să suscite interesul oricărui tip de cititor, iar mai

86 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări apoi un volum care prezintă viața duală a personajului plasează creația. Deloc condamnabilă, opțiunea scrii- Antipa, având drept pretext ancheta morții acestuia. torului, în cele din urmă, subliniază geneza unui edificiu Așadar, o ficțiune care surprinde două variante ale textual remarcabil în care pecetea talentului scriitoricesc aceleiași lumi, Domestica și Infernalia, ale cărei meca- este pusă asupra realității cuprinse în cuvânt și ordo- nisme de funcționare se concretizează în instanțe ma- nate în virtutea acestuia ca principiu întemeietor al lumii, jore ale epicului, aglutinând detalii, surprinzând prin fie ea și ficțională. tonalitățile discursului cu inflexiuni poetice. Din magma Cu admirație necondiționată, un alt Viziru este ispitit acestei lumi inedite, va ieși o nouă poveste publicată în să recompună Lumea… lui Bălăiță, căutându-i locul 1977, adică cea de-a doua construcție epică majoră a într-un laborator de creație cu vocația pluriperspectivei lui Bălăiță, Ucenicul neascultător, povestea neamului și activ încă. La mulți ani, domnule George Bălăiță! Adamilor, o cronică scrisă de Naum Capdeaur. Cele două formule structurale – ancheta și cronica – repre- Note zintă cadrul de desfășurare a spectacolului epic în care 1. George Bălăiță, Cubul este gândit. Sfera e ivită din pluralitatea instanțelor narative este coordonata neant, interviu consemnat de Tania Radu, inclus în vol. Opere esențială, capabilă să creeze efecte cu o simbolistică III, Marocco (II), Cronologie de Marilena Donea, Editura Poli- inedită. rom, [Iași], 2011, p. 323-324. Cărțile lui Bălăiță, deși rezultat al aceleiași 2. Idem, În treacăt, despre roman, în Cum se scrie un efervescențe creatoare, s-au individualizat sub impulsul roman, Editura Cartea Românească, București, 2012, p. 21. comentariilor critice, care au valorizat Lumea… drept 3. Idem, Între omul care vorbește și omul care scrie este punctul terminus al unui ansamblu eterogen, astfel că un gol de netrecut, interviu consemnat de C. Stănescu, inclus Ucenicul neascultător a avut de trecut, încă de la înce- în vol. Opere III, ed. cit., p. 349. put, o probă de rezistență în fața exegezei care decre- 4. Ibidem, p. 352. tase deja apogeul creației. Analizate separat, ambele 5. Idem, Copilul e vrăjitor și filozof, interviu consemnat de volume își relevă particularitățile, dovedindu-se a fi di- Ștefan Agopian, inclus în op. cit., p. 402. viziuni indispensabile într-o creație complexă ai cărei poli se stabilesc ținând seama de toate nuanțele pe Acknowledgement: Această lucrare a fost cofinanţată din care epicul le comportă de la prozele scurte până la ro- Fondul Social European prin Programul Operaţional Sec- manele autorului. Modernitate, parodie, minuțiozitatea torial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Cod detaliilor, ironie sunt doar câțiva dintre termenii în care Contract: POSDRU/159/1.5/S/140863, Cercetători competitivi opera lui George Bălăiță a fost discutată – rămânând, pe plan european în domeniul științelor umaniste și socio-eco- de altfel, repere ale interpretărilor succesive suportate nomice. Rețea de cercetare multiregională (CCPE). – dincolo de revelația sub semnul căreia scriitorul își

Elena Pârlog

DESPRE UN DIALOG AL TEXTELOR

1. Despre începuturi. În căutarea unui model sunt un periplu prin operele şi autorii care l-au impre- În peisajul generaţiei ʼ60, proza lui George Bălăiţă sionat şi care, din acest motiv, au iniţiat acel „dialog spe- face notă distinctă faţă de tot ceea ce au scris conge- cific de la text la text”1 la care face referire Nicolae nerii săi. În momentul în care critica literară a încercat Manolescu, invocându-l pe Jauss. să-i descopere afinităţile, rezultatul a fost acela că Imposibilitatea de a-i stabili cu certitudine rădăcinile aproape fiecare şi-a dat seama de dificultatea demer- datorată faptului că scriitorul George Bălăiţă se înscrie sului. Şi aceasta deoarece, înainte de a fi un bun crea- în tiparul omului de carte, definit de Gilbert Durand drept tor de caractere, prozatorul este un avid devorator de un locatar permanent al „Cărţii celei mari a Lumii”2, îi literatură. Toate textele pe care el ni le propune, fie că face pe mulţi critici să încerce tot felul de apropieri. vorbim despre genul prozei scurte sau despre roman, Astfel, în postfaţa la ediţia din 1985 a romanului Lumea în două zile, Zoe Dumitrescu-Buşulenga îl aşază, *Elena Pârlog (n. 26.09.1979, Paşcani), profesor de limba datorită inteligenţei şi ironiei, în siajul lui Joyce, numind şi literatura română la Liceul Tehnologic „Petru Rareş”, Bacău, romanul drept „cel mai joycean roman al nostru”. doctorandă a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, cu Acelaşi model este indicat şi de N. Manolescu încă din proiectul de teză „George Bălăiţă – recursul la mit” (coord. prima cronică la romanul amintit3, doar că acesta prof. univ. dr. Vasile Spiridon); articole de critică literară, cronici continuă să descopere şi alte „dialoguri specifice”, ajun- şi eseuri în reviste băcăuane („Ateneu”, „Plumb”, „Junimea gând să conchidă în istoria citată deja: „Sterne, Gogol studenţească băcăuană”).

PRO SAECULUM 1-2/2015 87 aniversări şi Joyce se află la originea procedeelor lui George pee grotescă, Sadoveanu construieşte o mitologie Bălăiţă”4. Eugen Simion îl plasează într-o companie venită direct din epos”10, înţelegând prin acest ultim ter- selectă, pornind de la faptul că acţiunea acestui prim men povestirile în care autorul Fraţilor Jderi descoperă roman se desfăşoară pe parcursul a două zile: „Modelul fiinţa naţională a românilor. Prozatorul dezvoltă această Joyce îi stă și lui în față. În Ulysse sunt transcrise 18 idee chiar în cadrul interviului din care am citat şi ore din viața unui mărunt funcționar din Dublin (în ziua, completează: „Îndrăznesc să cred că dacă un om, un celebră de acum, de 16 iunie 1904). Butor descrie în traducător ideal […] ar traduce chiar şi o viaţă întreagă, Passage de Milan (1959) o noapte într-un imobil pari- întreaga operă a lui Sadoveanu […] Sadoveanu, care zian, iar Malcom Lowry reconstituie în Sub vulcan se integrează organic marilor valori universale, ar fi ac- (1947) ultima zi din viaţa unui diplomat englez în Mexic ceptat fără nicio îndoială ca atare”11. Nu stă în firea lui (2 noiembrie 1938). În Moartea cotidiană (1946), Dinu George Bălăiţă să aducă asemenea recunoaşteri unui Pillat descrie, după acelaşi model, viaţa personajelor scriitor lipsit de talent, în ciuda faptului că este într-o singură zi. R.M. Albérès vede în astfel de cazuri cunoscută tendinţa de mistificare manifestată în epocă. o ordine secretă şi o sugestie iniţiatică. Dar înainte de Pentru a demonstra că Mihail Sadoveanu reprezintă orice este o convenţie epică nouă”5. un adevărat model pentru creatorul Ucenicului Încercarea de înscriere a operei într-un anumit tipar neascultător, ne oprim asupra a două creaţii, una nu se opreşte însă aici. Este cunoscut deja demersul dedicată comemorării prozatorului născut la Paşcani, lui Corin Braga care, într-un articol apărut în 1998, îl cealaltă făcând parte din opera de ficţiune a lui George apropie pe scriitor de modelul realismului magic, invo- Bălăiţă, o povestire apărută în volumul Nopţile unui pro- când, mai degrabă, criterii care ţin de manifestarea unei vincial, apoi reluată în Opere III. Marocco (II). spiritualităţi de sorginte creştină6, mai ales atunci când Primul text, intitulat Sadoveniană, a fost publicat în explică atingerea unui topos religios prin utilizarea mo- revista „Ateneu” sub pseudonimul Gheorghe Teg. Pla- tivului farsei, „farsa şi parodia fiind, în gândire creştină, sat lângă un articol aparţinând lui Constantin Ciopraga, un act de deconstruire a creaţiei. Neputând să dea prefaţatorul operelor lui Sadoveanu şi unul dintre fiinţă, diavolului nu îi rămâne decât să maimuţărească exegeţii de marcă ai acestuia, articolul lui George şi, prin aceasta, să desfiinţeze ceea ce a făcut Dumne- Bălăiţă prezintă un itinerar prin ţara Moldovei, urmând zeu”7. Apropierea este, din punctul nostru de vedere, traseele personajelor din romanele istorice sadove- forţată, mai ales că, încă din 1975, cronicile romanului8 niene. Atenţia reporterului se fixează, contrar uzanţelor, evidenţiază îndepărtarea de modelul Márquez. pe călăuza aleasă pentru a-l conduce prin ţinutul Scriitorul însuşi se revendică, în toate interviurile pe Neamţului, un om simplu care devine întruchiparea unui care le acordă, de la realism, deşi nu respinge ideea fel de a fi, al modului de a vorbi şi de a se comporta al molipsirii de un anume morb al fantasticului pentru care, eroilor sadovenieni: „Omul ştia să calce drumurile mun- însă, oferă altă explicaţie. Afirmând hotărât că „Sunt go- telui, nu-i păsa de ploaie, râdea de ea numind-o golian până în măduva oaselor! Sufăr de sindromul «zăludă», mângâind-o în acelaşi timp cu vorbe lungi, Gogol. Cehov îmi ameliorează din când în când moldoveneşti, ca pe o ibovnică neuitată. Acest muntean suferinţa asta...”9, scriitorul nu lasă loc de dubii în cunoştea semnele vremii ca un alt Kesarion Breb, el privinţa modelului care a stat la baza creaţiei sale, de- ştiuse cu mult înainte că ploaia ce cădea acum va fi monstrând, o dată în plus, că este altfel decât colegii înceată şi caldă şi va ţine două zile, ştia când va da săi de generaţie, poate şi pentru că acceptă fără re- prima zăpadă şi cum va arăta primăvara ce va să vie. zerve, chiar şi după 1989, apropierea de un model care Şi mai ştia lucruri tulburătoare despre trecerea ar putea părea perimat. depărtată pe aici a bunului domnitor Ştefan Voevod, scut şi reazem domniei sale lungi şi rodnice fiind înşişi 12 2. Întâlnirea cu Sadoveanu. Exerciţiul mitoge- strămoşii lui munteni” . Uimitor la acest pasaj este fap- netic tul că autorul reuşeşte să ocolească tiparele limbii de Trecând în revistă felul diferit în care critica literară lemn care caracteriza majoritatea articolelor de acest a încercat să aşeze proza lui George Bălăiţă într-o tip, în epocă, şi, departe de a se opri la lucruri de anumită categorie, am urmărit să arătăm că prozatorul suprafaţă, alege să prezinte întâlnirea cu eposul şi eto- construieşte o operă complexă, greu de încadrat în ti- sul românesc, cel creator de mit, dezvoltând, parcă, pare. Felul nou de a scrie al acestuia îi pune în dificul- ideea fostului său profesor, conform căruia „descoperi- tate chiar şi pe criticii experimentaţi cum sunt cei a căror rea unui timp şi a unui topos românesc, apropierea de părere am invocat-o anterior. Ce ne miră însă este formule originare, sentimentul unei autohtonii străvechi dispariţia numelui lui Mihail Sadoveanu dintre cei pe angajează progresiv conştiinţa, imaginaţia lucrând care analiştii îi consideră a fi modelele ce au stat la baza adecvat”13. scriiturii lui George Bălăiţă. Al doilea text este un exerciţiu narativ ce probează Legătura care, în opinia noastră, există între operele faptul că cititorul avid care este creatorul lui Antipa a celor doi prozatori ţine de descoperirea mitului şi de simţit nevoia interiorizării acestui topos mitic prin ivirea crearea unei mitologii ce îşi are originea în etos. George unei creaţii în stil sadovenian. Publicată în volumul Bălăiţă însuşi, realizând o paralelă între I.L. Caragiale Nopţile unui provincial, apărut în 1983, apoi reluată în şi Mihail Sadoveanu, ca figuri care au marcat dezvolta- Opere, povestirea, cu un nume extrem de sugestiv, pur- rea literaturii române, spune: „Caragiale propune o epo- tând amprenta lui George Bălăiţă – Anul 1574 (după

88 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări „Vremuri de bejenie”) sau variaţie pe o temă din Sado- vorbim despre mărcile clasice ale subiectivităţii sau veanu – urmăreşte, aparent, să explice plecarea de la doar de conectarea trecutului la prezent prin intermediul Liov, unde se afla la studii, către casă, a tânărului imperfectului, respectiv a perfectului simplu, apropierea Hramură, fiul boierului Gligorcea. La fel cum face şi în este vizibilă: „Demult, eram eu copil, moş Precu ţinea cazul lui Gogol, prozatorul nu copiază un model, nu crâşmă”16 alege Sadoveanu să-şi înceapă povestirea, imită vreo formă goală de conţinut, ci traduce şi în timp ce textul lui Bălăiţă este aproape contaminat de completează, astfel încât ţesătura textului de origine stilul jurnalistic: „Schimbarea petrecută cu câteva zile în răzbate uneori prin noua creaţie, la fel ca urzeala, prin urmă căpătă în dimineaţa de 21 decembrie o intensitate câte o întorsătură de frază sau prin subtilitatea vreunui neobişnuită”17. În spatele notaţiei fruste stă, de fapt, pro- artificiu narativ. În cazul acestei povestiri, prozatorul misiunea prezentării unei întâmplări excepţionale, păstrează doar rama istorică, în timp ce descrierea, introdusă treptat, în maniera povestirii, fie prin sugera- spre exemplu a Liovului, se supune rigorilor stilului care rea trecutului neguros al moşneagului, în textul sado- l-a consacrat prin romanul Lumea în două zile, bazat pe venian, fie prin relativizarea statutului pălărierului acumulări de fragmente care să surprindă evoluţia August care observă lucrurile „fără să creadă sau să se realităţii, tot astfel precum, utilizând o metaforă pe care îndoiască”18. el însuşi o foloseşte într-un interviu, o intersecţie oferă Asemănările dintre cele două texte sunt, de cele mai toată istoria mijloacelor de transport: „Universitate cu zi- multe ori, uluitoare şi se revelă imediat la analiza duri de piatră şi studenţi cu beretă, şi pelerină, şi spadă comparată a lucrărilor. Remarcăm de la început scurtă la şold, profesori pedanţi, virtuozi ai scolasticii, prezenţa minciunii, a falsificării realităţii prin ascunderea specialişti în demonologie post-hoc, ergo propter-hoc unor elemente ce ar asigura o interpretare exactă, [subl. în text – n.n.], dar şi în matematică şi astronomie. cauzală a felului în care evoluează personajele. Astfel, Vestitul armurier Zaluga, hangii şi tâlhari cu ochi veseli începuturile lui moş Precu par a coborî direct din şi nepăsători, poeţi cu plete mătăsoase, gulerul lat şi legendă: „avea un trecut destul de neguros, nimeni nu-i fluturător cam jegos, fete palide şi subţiri, râsul lor cunoştea tinereţa”19. Tot astfel este prezentat şi Antipa, ascuţit, bancherul evreu bogat şi umil”14. La fel ca în eroul romanului Lumea în două zile, ale cărui rădăcini cazul articolului citat anterior, autorul insistă asupra sunt trecute sub tăcere prin referirile sumare făcute la aurei de mit ce învăluie faptele tânărului Hramură. Pen- adresa tatălui său, bătrânul Antipa. Impresia pe care o tru ca aceasta să fie mai credibilă, prozatorul părăseşte lasă naratorul este aceea a apariţiei din vidul creator a pentru o clipă tonalitatea ironică, deconstructivă, pentru unui funcţionar al neantului care a beneficiat de a se referi, în manieră postmodernă, la drumul încărcat cunoaşterea deplină a clasicilor şi care îşi asumă, în de legendă pe care urmează să-l parcurgă personajul, glumă, rolul de ordonator al istoriei prin completarea realizând un exerciţiu narativ pentru finalul romanului acelor certificate de deces. Ucenicul neascultător: „Totul e gata, şi acum bătrânul La fel ca tuturor eroilor mitici, şi personajelor din cele pocneşte cu biciul lui lung peste convoiul în aşteptare două opere li se refuză un viitor obişnuit, destinul lor su- şi totul se face un măr, să zicem, pe care bătrânul îl prauman fiind sugerat, în text, de lipsa copiilor. Cum va ascunde în cutele vestmântului său. Pe urmă el urcă în proceda şi George Bălăiţă, Sadoveanu pune lipsa munte. El va locui într-o peşteră sau pe un platou, poate urmaşului în cârca femeii, dezvăluind astfel o mentali- în scorbura unui copac. Când vremurile se vor linişti, el tate tradiţională, specifică spaţiului românesc („Cătră va coborî din nou lângă apa Moldovei. Va scoate mărul, bătrâneţă au mai fost zile rele, din pricină că n-aveau va plesni cu biciul deasupra lui şi viaţa va reîncepe ca copii, şi Anghelina de multe ori a dormit pe sub garduri, şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”15. Este o bătută şi alungată, ca vai de ea”20). Lipsa devenirii este surprinzătoare descriere a unui exerciţiu de tocmai ceea ce Antipa îi reproşează, într-un acces de mitogeneză, căci singura modalitate prin care lumea vitalitate, Feliciei, el considerând că un copil le-ar putea aceea poate ieşi din universul în care a fost închisă pen- scoate viaţa din platitudinea în care s-a cufundat. Pe de tru a-şi continua nestingherită mersul este cea a ritua- altă parte, femeia este conştientă de faptul că naşterea lului existenţial, prin care gesturile trecutului sunt reluate copilului nu se poate realiza decât după moartea în posteritate. soţului, el însuşi nedepăşind un anume stadiu adoles- centin, care trezeşte în soţia lui instinctele materne. 3. O lume cu parfum sadovenian Dacă la Sadoveanu botezul sau claca reprezintă Dacă am arătat anterior cum reuşeşte George modalităţi de apropiere a omului de sacralitate prin re- Bălăiţă să traducă şi să completeze modelul eposului petarea unor gesturi cu funcţie magică, pe care o are şi sadovenian, vom merge mai departe cu analiza, încer- descântecul prezent în povestirea cu Zaharia lui Za- când să descoperim cum se inserează acesta în creaţii doina, luarea în râs a acestor ritualuri atrage oprobiul complexe, precum romanul Lumea în două zile, în ale public, colectivitatea manifestând un rol decisiv în cărui pagini respiră o lume ce coboară, parcă, direct din păstrarea tradiţiei. Astfel, gestul de impietate al popii curtea cârciumii lui moş Precu. Tărăboi, care alege să boteze, conform ritualului, o La fel ca volumul Crâşma lui moş Precu, romanul iapă, este aspru sancţionat de săteni. Aceştia fie nu-i Lumea în două zile stă sub semnul invocării unui trecut mai recunosc statutul de model şi încep să bârfească ce îşi pune amprenta pe construcţia prezentului. Perso- pe seama lui ori de câte ori au ocazia, fie plănuiesc, najele celor două texte trăiesc într-un timp mitic. Fie că asemenea notarului Ifrimescu, ajutorului de notar

PRO SAECULUM 1-2/2015 89 aniversări Costică Pipirig şi comersantului Ilieş, să se răzbune. dere, exemplele utilizate de profesorul clujean trimit către o Pe de altă parte, în romanul Lumea în două zile ri- astfel de latură a textului. tualul este demitizat. Astfel, deşi serbează Crăciunul, 7. Corin Braga, George Bălăiţă şi realismul magic, în sărbătoare creştină, membrii familiei Antipa se „Ste aua”, nr. 4-5/apr.-mai 1998, p. 28. 8. „George Bălăiţă nu exagerează cu implicarea fantasti- raportează la un ritual păgân, plin de conotaţii ezoterice, cului pentru a nu cădea sub influenţa tulburătoare a lui Garcia sărbătoarea Saturnaliilor, suprapusă datei solstiţiilor. Márquez”, G. Taşcu, George Bălăiţă, „Lumea în două zile”, în Trebuie observat că cele două zile ale romanului cores- „Ateneu”, nr. 123/oct. 1975, p. 13. pund, de fapt, celor două zile inegale ale anului în care 9. Fără harul de a gândi pe cont propriu lumi imaginare, lumina ia locul întunericului şi viceversa. Aceasta este care includ, dar depăşesc cotidianul, te duci numai la vale, nu şi logica imaginii potopului care le domină. Spre deose- urci nicăieri, apud George Bălăiţă, Opere III Marocco (II), Iaşi, bire de textul sadovenian, colectivitatea nu mai are Ed. Polirom, 2011, p. 386. acelaşi rol de păstrare a tradiţiei. Deşi se miră de 10. George Bălăiţă, Consecvenţa personajului şi dinamis- obişnuinţa familiei lui Antipa de a devansa Crăciunul, mul realităţii, în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie, sinteze bibliografice şi indice de vecinii nu condamnă în niciun fel instaurarea acestei nume de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, vol. I, Bucureşti, datini. În ceea ce-i priveşte pe prietenii familiei, Ed. Minerva, 1985, p. 266. pălărierul August sau profesorul Baroni, nici ei, chiar 11. Ibidem, p. 267. dacă nu înţeleg obiceiul, nu concep să lipsească de la 12. Gheorghe Teg (George Bălăiţă), Sadoveniană, în masa oferită şi aşteaptă invitaţia ca pe un ritual, în zi „Ateneu”, nr. 4/ noiembrie 1964, p. 6. fixă, la oră fixă. 13. Constantin Ciopraga, Fascinaţia tiparelor originare, Încercarea de a prezenta asemănările care arată Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, p. 223. apropierea de realismul mitic de sorginte sadoveniană 14. George Bălăiţă, Anul 1574 (după „Vremuri de bejenie”) nu ar fi completă fără prezentarea locului de care sunt sau variaţie pe o temă din Sadoveanu, în Opere III. Marocco (II), Iaşi, Ed. Polirom, 2011, p. 151. legate faţetele greu explicabile ale acţiunii din cele două 15. Ibidem, p. 154. construcţii în proză. Acesta este crâşma sau cârciuma, 16. M. Sadoveanu, Crâşma lui moş Precu, în Opere, vol. I, spaţiu al poveştilor şi al întâlnirii dintre mit şi realitate. Bucureşti, ESPLA, 1954, p. 553. Atmosfera pe care o creează, pe de o parte Sado- 17. George Bălăiţă, Lumea în două zile, Iaşi, Ed. Polirom, veanu, pe de altă parte Bălăiţă, unul în curtea lui moş 2004, p. 7. Precu, celălalt la Moiselini, este aproape identică. 18. Ibidem. Asemănându-se unui tip de paratrăsnet, cei doi cârciu- 19. M. Sadoveanu, Op. cit., ed. cit., p. 555. mari au capacitatea de a orienta miraculosul, fie că 20. M. Sadoveanu, Op. cit., ed. cit., p. 557. ace sta înseamnă farmecele babei cârne sau gluma cer- Lucrarea a beneficiat de suport financiar prin proiectul cu tificatelor de deces completate în avans. titlul „SOCERT. Societatea cunoaşterii, dinamism prin cer- cetare”, număr de identificare contract 4. Concluzii POSDRU/159/1.5/S/132406. Proiectul este cofinanţat din Opera lui George Bălăiţă stă sub semnul dialogului Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial cu toate cărţile pe care, în calitate de cititor avid, le-a Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în parcurs. Nu-i stă în fire prozatorului să copieze, în Oameni! manieră epigonică, vreun model, indiferent de cât de mare ar fi fost impactul pe care un anumit tip de scriere l-a avut asupra sa. Cu siguranţă că acest prozator face parte din categoria celor care, urmărind un proiect pro- priu de lume narativă, îşi apropriază idei descoperite la ceilalţi, consolidându-şi, în felul acesta, creaţia.

Note 1. N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 se- cole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004, p. 13. 2. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei – De la mitocritică la mitanaliză –, traducere de Irina Bădescu, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 54. 3. Cronica lui N. Manolescu din 1975 este anterioară catalogării realizate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Motivul pentru care am amintit-o după aceasta este acela că N. Ma- nolescu, spre deosebire de regretata profesoară, nu se opreşte la Joyce, ci descoperă şi alte asemănări, cu alte mo- dele romaneşti. 4. N. Manolescu, Op. cit., ed. cit, p. 1153 5. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984, p. 450. 6. Nu încercăm – şi nici Corin Braga nu face acest lucru – să arătăm că proza lui George Bălăiţă este una mistică. De- parte de noi acest gând. Doar că, din punctul nostru de ve- Constantin Severin - Text şi Timp 66

90 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări

LIVIU IOAN STOICIU – 65

Corneliu Antoniu

ZIUA ARBORELUI DE FIER

Mă gândesc că uneori ziua trece prea repede ca liricii noastre contemporane. Timpul l-a înconjurat griju- apoi să revină cu cea mai mare iuţeală pentru a se în- liu asumându-şi-l cu dragoste şi respect, ca şi contem- depărta din nou. Liviu Ioan Stoiciu a rămas la fel de poranii săi pentru care a devenit recuperator „o inimă tânăr ca atunci când părăsea cantonul 248 – Adjudu de raze” şi de speranţă. Vechi (acum celebru) pentru a deveni unul dintre liderii

Dan Culcer care domină presa post-Zaveră. Se mai poate critica sistemul comunist, dar cei ce vor să mănânce bostani Scrisoarea de mai jos este un omagiu adus atitudinii trebuie să lingă mâna noilor stăpâni, restauratorii Capi- corecte și onorabile a unui scriitor care nu admite cen- talismului de gangsteri, în Cleptocrația care poartă zura nici în zona sa de acțiune, nici în principiu: Liviu blana Democrației. Ioan Stoiciu. Scrisoarea este și un document privitor la relațiile din DOCUMENT viața literară în România de după Zaveră. Oameni considerați de mine onorabili, înainte de 1989, au evo- Scrisoare deschisă membrilor Consiliului Uniunii luat în ochii mei spre dezonoare, cu o dezinvoltură vi- Scriitorilor din România întruniţi la 10 noiembrie 2005 novată. la Bucureşti Faptul că Liviu Ioan Stoiciu lucrează tot în redacția Elancourt, 8 noiembrie 2005 „Vieții Românești” și că „pedeapsa” care i s-a aplicat a fost doar (!) pierderea funcției de conducere transformă Domnilor Consilieri, în simulacru toată ceremonia organizată în jurul acestei În calitatea mea de membru al Asociaţiei scriitorilor sordide tranzacții. din Târgu-Mureş, de membru al uniunii noastre profe- O tranzacție sordidă, dar nu între acuzat și tribunal, sionale, şi în baza articolelor 1, 2, 4, 7 ale Statutului ci între tribunal și comanditarii deciziei, cei cărora li se USR, vă adresez acest mesaj public, într-o chestiune plătea astfel un tribut de supunere. Încasarea unui tribut de maximă urgenţă şi de maximă gravitate: încercarea implică o relație de putere. Și obținerea unui privilegiu de reinstalare a post-cenzurii în presa culturală din Ro- de cel care plătește. mânia, după ce am constatat că, între 9 septembrie Cine observă știe ce privilegii s-au obținut de cei 2005 şi data acestei scrisori, Uniunea Scriitorilor din Ro- implicați în plata tributului. Ni se oferea atunci, în 2005, mânia, prin reprezentantul său legal, preşedintele, nu încă o pildă despre faptul că justiția în România nu răspunde nici mesajelor private, nici celor publice pe funcționează, nu este independentă. Nici măcar atunci care eu sau alţi confraţi scriitori i le-au adresat. Iar când, când este vorba de o „justiție” internă, de onoare, în ca- totuşi, se exprimă în spaţiul public, intervenţiile unor drul unei asociații de drept privat. Am scris o carte des- membri ai Comitetului director sunt autoritariste, eva- pre cenzura de dinainte de 1989. zive şi neargumentate. Exemplu de mai jos, ca și alte mici întâmplări pe Prin prezenta, contest cu fermitate decizia Comite- care le-am notat, îmi dovedesc că mentalitatea cenzo- tului director, despre conţinutul căreia am aflat din rială e mai puternică decât instituția cenzurii, teoretic presă, privind demiterea din postul de redactor-şef ad- desființată în 1977. junct al revistei „Viaţa Românească” a ziaristului şi scrii- Mentalitatea cenzorială stă la baza autocenzurii, a torului Liviu Ioan Stoiciu. cenzurii. Frica păzește bostănăria. Nici măcar paznicii Această decizie, care implică reinstaurarea cenzurii, nu se mai pot înfrupta din aceste cucurbitacee, fără să pe care eu o calific forma gravă de abuz de putere şi se adape la izvoarele poluate ale corectitudinii politice, de interpretare, foloseşte ca pretext al demiterii lui Liviu Ioan Stoiciu, apariţia unui fragment de Jurnal semnat

PRO SAECULUM 1-2/2015 91 aniversări de scriitorul exilat, Paul Goma, în numărul 6-7 al revistei Acestea să fie calităţile pentru care Nicolae Mano- „Viaţa Românească”. lescu a fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor, acesta Contestaţia mea se bazează pe următoarele seturi mandatul care i-a fost încredinţat? Articolul 1 al Statu- de argumente: tului este ignorat de Domnia sa. Primo: Jurnalul este o specie literară. Textul în cauză Quarto: Revista „Viaţa Românească” este editată de este un jurnal şi are un autor. Responsabilitatea pentru Uniunea Scriitorilor şi de Redacţia Publicaţiilor pentru conţinutul textelor, aşa cum se menţionează pe coperta Străinătate, un departament al Cancelariei Primului Mi- a III-a a revistei, revine în întregime autorilor, deci lui nistru. O decizie cu caracter punitiv cere aplicarea Co- Paul Goma. dului Muncii cu implicarea ambilor editori. Care este Citez: „Redacţia revistei «Viaţa Românească» pu- temeiul legal pentru a decide degradarea cu aspect pu- blică opiniile, oricât de diverse, ale colaboratorilor ei. nitiv, dintr-o funcţie superioară într-una inferioară, a unui Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text apar- ziarist care nu a făcut nimic contrar legislaţiei muncii? ţine, în exclusivitate, autorului.” „Conform prevederilor Organizaţiile internaţionale de apărare a ziariştilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este res- faţă cu abuzurile editorilor vor fi sesizate. Cancelaria ponsabilă pentru politica editorială a publicaţiei şi nici Primului ministru, Redacţia Publicaţiilor pentru străină- pentru conţinutul materialelor publicate.” tate, de asemenea. Acţionând în contrasens cu aceste prevederi, Comi- Aspectul penal al acuzaţiei aduse autorului Jurnalu- tetul director încalcă Statutul. În consecinţă, vă rog să lui, Paul Goma, repet, singur responsabil, este o ches- analizaţi şi sancţionaţi această încălcare a prevederilor tiune care depăşeşte competenţa Domniilor voastre. Nu statutare prin care, în mod explicit şi implicit, Comitetul sunteţi istorici. director şi preşedintele Nicolae Manolescu îşi arogă Nu mai există nicio împuternicire prin care unii, scrii- funcţia de post-cenzură, aşa cum era aceasta practicată tori-activişti de partid, se erijau în judecători, în numele de către Direcţia publicaţii a fostului Consiliu al culturii oamenilor muncii de la oraşe şi sate, aşa cum se prac- şi educaţiei socialiste. ticau, sub Comunism, şedinţele publice de acuzare, pe Ignorarea acestor implicaţii şi aprobarea acestor de- care Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu le-au îndurat deja. cizii v-ar face, domnilor consilieri, coresponsabili de Unii dintre dv. le-au cunoscut de asemenea. Şi eu. reinstaurarea cenzurii în România anului 2005. În schimb, în planul culturii, decizia (administrativă) Secundo: Funcţia lui Liviu Ioan Stoiciu este aceea a unui comitet nu absolvă de responsabilitate conştiinţa de redactor-şef adjunct, aceasta implică publicarea şi intelectuală individuală. Şi, din acest punct de vedere, nu cenzurarea operelor confraţilor săi. o conştiinţă critică are dreptul şi obligaţia să se diso- Tertio: Calificarea, de către Comitetul director, care cieze de o atitudine sau decizie administrativă pentru este autorul comunicatului, a jurnalului lui Paul Goma că datele problemei sunt complet schimbate: analiza se ca fiind „antisemit”, şi implicit a autorului cu acelaşi ter- petrece în spaţiul public, unde veghează justiţia şi ridi- men, nu are nicio bază morală şi legală. Simpla califi- colul. care, afirmaţie lipsită de orice argumentare, citare sau Sunt sigur că veţi avea forţa şi înţelepciunea să con- analiză contextuală, este o calomnie şi va fi tratată ca testaţi inerţia etichetelor. Să judecaţi cu luciditate con- atare de orice instanţă. Iată în ce termeni face Nicolae secinţele unei decizii pripite a Comitetului director. Să Manolescu această calificare „incontestabilă”: interveniţi cu răbdare pentru a-i convinge pe membrii „Problema noastră era că în revista Uniunii a apărut săi că se află pe o cale a abuzului. Să curmaţi abuzul. un text pe care noi l-am considerat antisemit şi, din pă- Şi să lăsaţi justiţia sau înţelepciunea cercetătorilor, a is- cate, nu e discutabil, chiar aşa este.” (Revista „22”, toricilor – odată adunate suficiente elemente probatorii, nr. 813, interviu de Rodica Palade). Adică Nicolae Ma- care pentru moment lipsesc în bună parte – să judece nolescu îşi declară opinia indiscutabilă. Din fericire, situaţia la care se referă scrierile lui Paul Goma. chiar şi o hotărâre de justiţie poate fi contestată. Iar dacă dl Nicolae Manolescu va considera că a fost Ceea ce este mai cu seamă grav: o acuzaţie de na- dezavuat de decizia Dv. calmă şi vă va propune demisia tură penală este lansată, în modul cel mai iresponsabil, sa, acceptaţi-o. Nu e singurul om din România care direct în presă, fără măcar lectura integrală a textului poate salva de ruşine şi ridicol Uniunea Scriitorilor, şi incriminat, adică a seriei de fragmente care au fost pu- prin ea pe noi toţi, membrii săi. Se vor mai aflând chiar blicate în numerele anterioare ale „Vieţii Româneşti”. printre Dv. oamenii liberi de care avem nevoie. Declaraţiile unuia din membrii Comitetului, consemnate de presă, stau mărturie că această lectură nu fusese fă- Scrisoare Deschisă lansată şi pe site-ul cută la data Comunicatului. Iar scoaterea din contextul „Alternativa”http://www.alternativaonline.ca/ unei opere a unui fragment, pentru a defini opţiunile mo- ALTERNATIVA/THE ALTERNATIVE/L’ALTERNA- rale şi politice ale unui scriitor, pentru a-l acuza penal, TIVE ANUL 3 Nr. 25 – NOIEMBRIE 2005 descalifică moralmente şi intelectualmente un critic lite- rar, devenit acuzator, agent al poliţiei spiritului sau cen- Dan Culcer, zor. scriitor şi ziarist

92 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări

Maria Nițu

LA ANIVERSARĂ

CONVERTIREA „ZĂDĂRNICIEI” ÎN SENS ŞI ROST

Dacă vrei să cunoşti un scriitor dincolo de textul ofi- curge şi propensiunea pentru fenomene paranormale, cial al operei, să-i înţelegi intimitatea cu gânduri, aspi- vrăji, farmece, spre epicul fantastic şi magic din proză raţii, satisfacţii, în adevărul bilanţului la 65 de ani, să-i şi teatru. Din tinereţe, gândul suicidal, care-i revine ob- poţi spune cu sufletul deplin „La Mulţi Ani!” (şi la mai sesiv, în stări de depresie (record într-un an cu şapte multe ISBN-uri!), atunci îi citeşti printre rânduri paginile tentative de sinucidere), îl consideră, de asemenea, ca de proză, poezie, jurnal, interviuri (e drept, un ideal cam un dat al sensibilității astrale. cronofag!), ca să aduni piesele de puzzle... Că poţi fi antipatic, după cum recunoaşte, pentru că Dar când a apărut o carte de-a gata a mărturisirilor, nu te laşi înregimentat în vreun partid ori gaşcă literară mai răsufli a uşurare: acolo găseşti un vademecum de de grup ori de redacţie (p. 80), e de înţeles – mulţi sunt răspunsuri la multe întrebări posibile (chit că, dincolo de aşa! – dar dacă pui asta fatalist pe seama astrelor, ca prezumţia de nevinovăţie gândeşti că pot fi cosmetizate dat din naştere şi de neschimbat, nu se mai votează! confesiunile, ca orice carte pentru tipar, jurnal intim care Einstein spunea doar că totul e relativ, iar fizica de- iese în public, afară din hamacul propriu). monstrează că mereu există un punct de spijin. Să crezi Subiectul aserţiunilor noastre este scriitorul Liviu în el şi-l vei găsi. Ioan Stoiciu. Orice „zădărnicie” se poate converti în sens şi rost. Datorită firii sale cam retractile, acesta poate uşor Și Liviu Ioan Stoiciu asta face cu scrisul său continuu. deveni antipatic, dar dacă citeşti „povestea vieţii” măr- Mergând pe „mâna” scriitorului, fideli direcţiei proprii turisită în volumul Cartea zădărniciei: convorbiri de sfâr- de decodare (potrivit unor vechi practici de astrologie, şit cu Al. Deşliu, Ed. Pallas, Focşani, 2008, îl percepi ori filosofii hinduse şi chineze), data şi locul naşterii sunt într-o stare de empatie, mai ales dacă te regăseşti cin- bombe virtuale de semnificaţii. stit şi prieteneşte în multe ipostaze comune ca trăire şi Cum tangent cu numerologia, un rol determinant în gândire. previziunile astrale îl are data naşterii, şi chiar ora, pen- Alexandru Deşliu, fondatorul revistei focşănene „Pro tru a stabili zodia şi ascendentul, data de 19 februarie Saeculum” (dragă precum un copil de suflet), a murit 1950 este astfel miez de informaţii, la răscrucea dintre puţin, dar a lăsat în urmă astfel de „cărţi-poveste”, pro- Zodia Vărsătorului şi Zodia Peştilor (s-a născut într-o vocări unice la arheologii psihologice şi spirituale. Mir- dimineaţă de iarnă grea, aflăm, o zi de vineri, deci cu cea Dinutz, continuatorul la directoratul revistei „Pro ascendent în Capricorn) (p. 11). Saeculum”, în paginile sale de critică literară, de ase- Pentru prefigurarea destinului, locul naşterii la fel e menea i-a conferit lui Liviu Ioan Stoiciu locul de top. Toţi fundamental în hărţile astrale folosite în zodiace, cu trei erau apropiaţi şi prin similitudini structurale, de ver- „energii speciale”, sub influenţa energiilor cosmice din ticalitate, onestitate şi trăire prin cultură. acel moment al conjuncţiei astrelor. Acest loc a fost Deşi LIS a plecat din Focşani spre mirajul Bucure- Dumbrava Roşie, la 5 km de Piatra Neamţ, apoi s-a ex- ştiului, ca fluturele atras de lumina lămpii, tot Focşaniul tins la meleaguri natale, căci s-au mutat după un an la e cel care îi cultivă notorietatea (obţinută, cum altfel?!, Cantonul 248, mai spre sud cu 110 km, lângă Adjudu cu patalama de la centru). E un truism faptul că, dacă Vechi. Un „spiritus loci” în plus se transmite şi prin moş- ar fi rămas în urbe, nu ar fi ajuns de notorietate naţio- tenirea colectivă din originile familiei: părinţii mamei nală, după cunoscutul paradox de la Iisus probaţiune: erau ţărani moldoveni din Adjudul Vechi (pe unde se nimeni nu e profet în s(t)atul său, ci trebuie să ajungă oprea iubăreţul Ştefan cel Mare), tatăl tatălui era mace- în capitala Regatului! donean aromân („din vatra istorică a Macedoniei lui Ale- Şi se întoarce, copilul teribilist al urbei natale, des xandru cel Mare”) – consemnări în ideea energiei de la matcă. glorie a pământului transmisă urmaşilor. Titlul volumului – „Cartea zădărniciei” – nu prea în- Psihanalizând, locul copilăriei e decisiv pentru per- curajant, intarsiază un spirit deloc optimist, chiar pesi- sonalitatea sa. Statutul casei părinteşti, de locuinţă de mist rău de tot! Mărturisirile devoalează un fatalism pe serviciu a tatălui ceferist, „canton”, deci de provizorat, care Liviu Ioan Stoiciu şi l-a cultivat (peste marginile ier- fără stabilitatea caldă a unui „acasă”, „sweet home”, e tate!) în mod obstinat din copilărie, convins astfel de sub semnul nesiguranţei, provizoratului, al nisipurilor predestinare dată de hartă astrală, de zodiace şi horos- mişcătoare. coape, de previziuni cu „cumpene urâte” etc. De aici de- Pe de o parte e întreaga copilărie „la canton”, cu vi-

PRO SAECULUM 1-2/2015 93 aniversări ziunea lumii în continuă tranziţie, în mişcarea de glisare s-a înrolat voluntar în armată, revoltat la maximum pen- între veniri şi plecări, lumea văzută de pe un peron de tru trupele sovietice în Cehoslovacia, un an jumătate, a gară, ori din tren. Pe de altă parte, pentru copil, e natura stat mai mult în arest, pentru insubordonare, a detestat de vis a Siretului, copilăria la Canton, mărturiseşte scrii- apoi armata, pentru că atentase la libertatea sa inte- torul, într-o „ogradă magică” cu păsăret şi animale de rioară; a fost miner, în Harghita, Petroşani, de unde face toate soiurile. sesizări despre abuzurile din mină, apoi, după Revolu- În acelaşi timp era un Canton la 248 de kilometri de ţie, e preşedinte CPUN în Vrancea, dar nu a rezistat în Bucureşti, izolat în câmpie, cu fantomele celor tăiaţi de nicio funcţie, ratând toate oportunităţile de prosperare. tren, care dispăreau după ce sfinţea preotul linia, un Pe lângă excursul autobiografic, Liviu Ioan Stoiciu ţinut al drogării inconştiente, când la cantonul vechi se face un bilanţ al propriei vieţi, e drept, la finele anului puneau seminţe de cânepă pe pietre fierbinţi, iar fumul 2008, dar, mai rotunjind cu vreo 7 ani în plus, rămâne producea halucinaţii... Un volum antologie e numit perfect valabil şi-n anul de graţie 2015, dând „samă” „Cantonul 248”, bornă în destinul său. despre peste „30 de ani responsabili”, ca persoană pu- Se insinuează astfel, imperceptibil, un amestec fas- blică, în dubla postură, de scriitor şi publicist. „Când eşti cinant de real, horror, magic şi fabulos, un fantastic à la activ pe scala istoriei şi răspunzi provocărilor prin ceea V. Voiculescu, ca o magie neagră, din superstiţiile şi vră- ce eşti sau ceea ce vrei să fii”, „ca scriitor care se res- jile populare. pectă eşti de la sine o persoană publică prin cărţile pe Latura firii asociale din copilărie şi-o cultivă de ase- care le publici (şi prin comentariile de publicist, dacă eşti menea apăsat. Își conștientizează timiditatea, dar nu angajat în acţiunea civică, dezinteresat)” (p. 160). caută deloc s-o diminueze, ci se lasă în voia ei, stăpânit Încă din liceu a avut morbul gazetăriei (şi-a făcut re- până la dependenţă, ca de un drog, mărturisindu-se izo- viste proprii, scrise de mână). După ’89 a intrat ca un lat de lume, de familie, de prieteni: „retras până la ab- tanc în presa scrisă. Gazetăria „i-a mâncat” cei mai buni surd (nu caut pe nimeni nici măcar la un telefon) nu ies ani de creaţie, 14 ani s-a confundat cu ziarul „Cotidia- din casă să caut compania cuiva” (p. 48), conside- nul” (fondat de Ion Raţiu – „un spirit democrat real”). A rându-se outsider (p. 80). fost trecerea cruntă de la o distopie a dictaturii roșii, la În şcoală, în particular era „timid”, „ca o domnişoară”, construirea unei utopii postcomuniste, degenerată și „singuratic, visător, dar cu opţiuni ferme în viaţa de zi ea în distopie a tranziției continue. cu zi”, descoperindu-şi „firea inadaptabilă”, dar la ga- Jurnalismul i-a rămas în sânge şi după ce a fost zete era un insurgent, ca urmare des exmatriculat, ex- „lăsat la vatră” din gazetărie, prin 2005, continuând cu perimentând astfel frustrările vârstei. Agresivitatea din diverse articole de publicistică de atitudine, ori cea lite- gazetărie și de la maturitate, unde recunoaşte că a fost rară (neplătită!). A renunţat la rubrici, sub acelaşi semn „ziarist neiertător”, e în fond o urmare a timidităţii sale, al zădărniciei, „mi-a pierit cheful să tot pun şaua pe cai din nevoia de compensare, de exteriorizare totuși a tu- verzi pe pereţi”. multului interior. Cu toate acestea, mai „comite” articole vitriolante, la La şcoală făcea kilometri pe jos, şi era iarnă şi erau acelaşi diapazon al intransigenței maxime, fără să ac- lupi, iar în acea singurătate sălbatică era singur cu sine cepte compromisuri conjuncturale ori circumstanțe ate- – condiţii de adâncire a firii interioriza(n)te, de însingu- nuante, contra vânzătorilor de neam şi ţară (maghiarii rare ca o formă de autoapărare, de protecţie contra din România care vor Ţinutul Secuiesc cu statut special agresivităţii exteriorului. şi la fel cei dintr-o Ligă Bănăţeană pentru Banat, contra Incongruenţa familială, freudian, ștanțează atmos- celor care, sub masca inocentă a regionalizării, vor fe- fera din familie, prin lipsa echilibrului în familie şi a se- deralizare, destrămarea ţării etc.) cu tot riscul de a fi pus ninătăţii induse. Căutarea disperată a acestora, din la zid de pretinşi progresişti, cu ironia cioară vopsită a nevoia de remediere a prejudiciului (ca-n schema bas- unor inepții, că ar fi retrogradă și primitivă ideea unui melor), e sub același semn al neîmplinirii. În lipsa stat naţional în era globalizării, bla-bla-bla... Deşi nicio mamei (care a murit când el avea un an şi 4 luni, fiind mare putere nu renunţă la drapelul şi imnul său naţio- apoi crescut de diverse alte figuri feminine cu grijă ma- nal, aşa cum e în stare să renunţe românul, ca să fie în ternală de împrumut), autoritatea model, tutelară în fa- pas cu trendul globalizării, că ar pierde ceva de la îm- milie, rămăsese tatăl. Pentru refacerea echilibrului, întru părţirea colacilor, pomana mondială la parastasul ţărilor optimism, era nevoie de puterea luminoasă a tatălui, de mici, firimituri la ospățul vulturilor! Și te simţi jenat că nu care însă nu a avut parte. ai forţa şi anvergura revoltei sale, parcă vizat cu fraza: Lipsa acestui sprijin e un motiv în plus, subconştient, dacă politicienii sunt iresponsabili şi vânzători de frate, al frustrărilor: tatăl nu l-a înţeles şi apreciat ca scriitor, intelectualii de ce tac?! pentru el era un om ratat, neîmplinit, fiind fără maşină, E ca un Paul Goma în interiorul granițelor, în atitudini funcţie, renume. „A considerat că mi-am făcut singur rău fără audiența scontată, Vox clamantis in deserto, pre- scriind şi citind, trăind de azi pe mâine” (p. 36). Până la cum editorialul „Apel către intelectualii români: căsătorie, când i-a părut neverosimil să devină om aşe- Treziţi-vă, România e făcută praf...”. zat la casa lui, l-a considerat „un vagabond, un om de De altfel, toţi scriitorii care nu rămân gazetari pur- nimic” (p. 38). Nici după aceea nu i-a înţeles dăruirea sânge, ci se-ntorc la masa de scris, consideră gazetăria deplină scrisului. vampirică, cronofagie inutilă. Sentimentul final e de in- Și biografia sa se continuă îndeajuns de accidentat: satisfacţie: „nu m-am ales după 18 ani de gazetărie a

94 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări «evenimentului» decât cu frustrări şi însingurare” lor-șefi ori al titularilor de rubrici... S-a aplatizat totul, (p. 93). după Revoluţie, afirmă el, mai ales când scriitorul îşi Compensatoriu, pentru că n-a mai fost ieșirea în plăteşte cartea şi la fel îşi plăteşte şi criticul. Se impune arenă prin gazetărie, este poate crearea unui blog, din şi se bate şaua pe literatura tânără, chiar dacă nu are nevoia firii interiorizate de a socializa, dar nu face to acoperire, doar ca principiu de promovare: literatura tâ- face, privindu-te în ochi, ci prin interpunerea unui ecran nără vrea să-şi impună opera pe piaţă, ca pe un obiect protector, virtualitatea spațiului de contact, socializarea comercial, de larg consum, deci scrie pentru cititor, fie facebook. Din nevoia de a consemna evenimentul zilei şi porno, nu pentru sine, fără ştachetă estetică. Puțin şi de a se scrie pe sine a fost dintotdeauna propensiu- trist că nu e citit de generaţia actuală, nu e model pentru nea spre jurnal (Jurnal stoic din anul Revoluţiei, 2002), scrisul tinerilor, cum și-ar dori orice mare scriitor să aibă lansat la apă acum prin spațiul unui blog. discipoli. Dincolo de diverse păreri critice, sunt mult mai inte- Firesc, concluzia e în spiritul ecleziastic al zădărni- resante şi lămuritoare propriile mărturisiri despre scrisul ciei: „regret că trăiesc în această lume exclusivistă, ma- său, prin răspunsurile la întrebări directe, ori inserate nipulată imoral de o mână de oameni «nărăviţi la indirect printre alte răspunsuri. Au un plus de pertinență, putere», profitori, cinici, oportunişti, conformişti” (p. 81). prin girul autenticității, fiind din interior, despre valoarea Zădărnicia a fost pe plan material şi a pornit din co- scrisului pentru sine, dincolo de cea pentru public. pilărie, când s-a lăsat înrobit de morbul scrisului şi al ci- Însingurarea socială e în tandem și cu cea din viața titului, fatal, iremediabil, total, fără alternativă, într-o literară, chiar dacă e asimilat generaţiei ’80 (debutat şi opţiune definitivă, luată la 15 ani. Scrisul e viaţa lui din- susţinut de Laurenţiu Ulici, nu de N. Manolescu, cel totdeauna: „când mă voi hotărî să nu mai scriu şi să nu care-și susținea trupa de la Cenaclul de Luni). E un opt- mai citesc, mă voi sinucide, indiscutabil” ( p. 15). O ale- zecist atipic, singuratic: „am prins primul tren al optze- gere, ca o magie a literaturii, ca un drog, care a însem- ciştilor, după ce-am scăpat ultimul tren al nat „nebunie fără nebunie”, pentru ceilalți transpusă în şaptezeciştilor” (p. 53). ratări socioprofesionale. Din acest punct de vedere, îi Timiditatea și însingurarea sa l-au sensibilizat la ma- dădea dreptate tatălui său: a fost un nepriceput, mate- ximum și privind receptarea de către cei din jur. Deşi rialiceşte înscriindu-se în plutonul (de fapt o armată în- multipremiat, cu cronici favorabile, lipsa din clasamente treagă) de poeţi nedescurcăreţi şi amărăşteni, trăind și diverse ierarhii l-a îmbolnăvit afectiv, amăreală mai doar de pe urma unui salariu de stat, faţă de miliardari ales când e prea evident spiritul de gaşcă! (p. 85). Sunt ca Mircea Dinescu, ori propuşi la nobelizare, ca M. Căr- similitudini cu Al. Ecovoiu, şi el lup singuratic, deși mul- tărescu, ori și una și alta, în plus cu funcții peste funcții tipremiat, dar incomod, retras, și în parte neîncadrabil politice ca Varujan Vosganian ş.a. cărora li se plăteşte în vreo direcție literară, singular în scriitura sa. (Doar orice frază, oricât de banală. Jenat şi-n familie, ca un că el nu a descoperit publicistica de atitudine, ieşirea în bărbat ce nu aduce bani şi prosperitate în casă, „am arena publică, civică.) momente când mă simt penibil în pielea proprie” (p. 65). Deși mulți bravează că nu citesc și nu le pasă de cri- Dacă pe de o parte e sentimentul zădărniciei, mai tică, LIS recunoaște cotizația criticii de întâmpinare, ales în acest galop al lumii spre deculturalizare, ca un care l-a încurajat și l-a susținut pe linia perseverenței în stigmat, scrisul rămâne cu funcție terapeutică și catarc- scris, și la fel rolul stimulator al premiilor, care l-au ținut tică: „prăbuşit sufleteşte, obsedat de sinucidere, am la masa de scris. scris şi voi scrie până la ultima clipă (probabil) ca să uit Despre creația sa, LIS notează că se scrie cu două de mine”. Doar când scrie, mai ales poezie şi proză, are unităţi de măsură: poezia în sfera iraţionalului, proza şi sentimentul împlinirii. teatrul în cea a raţionalului, astfel că poetul n-ar datora Deși, în momentele când vrea să se apropie mai nimic prozatorului şi nici invers, dar recunoaşte posibile mult de Dumnezeu, gândul este dacă nu cumva, din- unele „obsesii de autor!”. Este o autopercepție relativă, colo de mândrie, scrisul nu e o probă de trufie, condam- pentru că în orice moment autorul se scrie pe sine ca nată ferm de Dumnezeu?! (p. 91). ființă bio-psiho-socială, și suntem concomitent conștient Poezia sa, la limita dintre liric și epic, convertind în și subconștient, rațional și irațional, și pentru că tot el e poem cotidianul prozastic, e alături de poezia limbajului de acord cu ideea relativizării genurilor literare de la simplu care a pus „piatra tombală” pe excedentul de postmodernism pornire, a întrepătrunderilor lor, fiind de- metaforă, având chiar acoperire estetică pentru viitor. limitări doar strict didactice. Extrapolând viziunea sa ciclică, referitor la poezia me- Viața literară se consemnează prin prisma zădărni- taforică versus cea a limbajului simplu, cotidian, consi- ciei, cu atât mai mult în societatea actuală, deculturali- deră că revenim la poezia de la origini, care era epică: zantă, când „a fi poet azi? egal cu zero”. (Nici măcar „tindem firesc spre scrisul de la începuturile lumii, re- acest titlu nu mai e titlu, nimb, aureolă, deși, însăși cifra prezentate ideal de un Homer, se încheie un «ciclu cos- zero e rotundă, ca o aureolă.) mic spiritual» şi la acest nivel al sufletului” (p. 158). Critica actuală e fără repere morale: după compro- Cea mai recentă apariție editorială semnată Liviu misuri şi simpatii de gaşcă de revistă, criticii mari, de Ioan Stoiciu este romanul „Vrăjmaș”: va fi pesemne autoritate, au renunțat la cronica literară, iar noii critici punctul de plecare pentru o altă carte de convorbiri, tineri îşi promovează doar colegii de generaţie, revistele mărturie de istorie literară, la ceas de întrebări și răs- literare reciclează aceleaşi nume, sub cultul redactori- punsuri mărturisitoare.

PRO SAECULUM 1-2/2015 95 aniversări

Daniel Tache

UN ROMAN AL DERIVEI EXISTENŢIALE

După ce am ezitat îndelung, neştiind cum ar fi mai diul literar şi politic postdecembrist, experimentează tot bine să încep acest articol, mi-am spus că, urmând să mai acut, pe măsură ce numărul anilor activi i se împu- vorbesc despre un roman mai degrabă atipic pentru pei- ţinează, frustrarea de a nu fi realizat nimic excepţional, sajul literar contemporan, singura deschidere potrivită de a nu fi scris nici măcar o capodoperă. ar fi una de tip metatextual. Adică exact cea pe care o Întâmplările cu caracter senzaţional sunt nu puţine citiţi acum. Şi aceasta nu va fi singura libertate pe care la număr: călugărul Iordache fuge de la schit după ce mi-o voi permite. câştigă o sumă fabuloasă la loto, relaţia pe care o are Mi-o voi lua şi pe aceea de a nu acorda credit, în cu Oana se naşte din nimic, gândul sinuciderii, inoculat chip deplin, mărturisirilor făcute de către scriitor cu pri- de către Ivan, îi dă târcoale tot mai insistent, face dra- vire la geneza romanului*: La lansarea romanului, în 23 goste cu două femei pe malul unui lac, adoarme, iar noiembrie 2014, atrăgeam atenția că eu scriu spontan după ce se trezeşte se întreabă, în tradiţia fantasticului nu numai poezie, ci și… roman. Chiar, am scris proză magic românesc ce demonizează femeia, dacă nu spontan, fără să am idee dacă ajung undeva cu ea, cumva cele două n-au fost doar nişte năluciri, se lasă dacă pot să încheg un roman. De regulă romanele au apoi implicat într-un act homoerotic cu un călugăr (şi nu subiecte „preconcepute”, construite din mers, eu am este singurul act de acest tip ce apare în roman), un alt plecat la drum fără nimic**. Pentru a nu-l contrazice to- călugăr, ce văzuse în el Vrăjmaşul, este ucis în pădurea tuşi pe Liviu Ioan Stoiciu, pentru că romanul despre ce înconjoară mânăstirea Sitaru, iar Iordache se teme care mă tot pregătesc să vă vorbesc este Vrăjmaş, ul- să nu devină principalul suspect etc. Dacă spectaculoa- timul publicat de către acesta, să spunem că sponta- sele răsturnări de situaţie se ţin lanţ, nici coincidenţele neitatea despre care pomeneşte se dovedeşte, la nu sunt puţine la număr. Oana, deşi convinsă că este lectură, una… îndelung exersată. sterilă, rămâne însărcinată cu Iordache, dar pierde fătul Romanul despre care tocmai am aflat că s-a născut de Bobotează, apoi, descoperind că a fost părăsită şi din nimic şi se îndrepta către nicăieri reuşeşte să inter- ajungând la spital în urma unei lovituri la cap, află că preteze, pe parcursul a peste 500 de pagini, nu doar cu este din nou însărcinată. Ivan, cel ce îl călăuzeşte tele- o dexteritate de invidiat, ci şi într-o manieră extrem de patic pe Iordache, se dovedeşte a fi nimeni altul decât personală, unul dintre mitemele escatologiei creştine, Fără Nume, dragostea din cea de-a doua studenţie a şi anume, aşa zicând, cel al maculatei concepţiuni a An- Oanei. Deşi se află în colţuri diferite ale ţării şi pe punc- tihristului. În preajma intens mediatizatului sfârşit al lumii tul de a fi jefuiţi, atât Oana, cât şi Ivan sunt salvaţi (si- din 2012, călugărul Iordache, fost profesor de geografie, multan?) de o maşină a poliţiei apărută de nicăieri. fuge de la schitul de pe Ceahlău, o cunoaşte pe Oana, Cu toate acestea, nimic cu adevărat senzaţional nu trăieşte o perioadă în vila de la ţară a acesteia, fuge din se întâmplă în cele din urmă: Iordache, neştiind că ne- nou, cere adăpost la mânăstirea Căldăruşani, de aici se vinovăţia în cazul călugărului ucis i-a fost dovedită, îşi retrage la mânăstirea Balamuci-Sitaru, iar în cele din pierde urmele, probabil în Grecia, Oana, vizitată tot mai urmă fuge în Grecia. Oana, funcţionară la o bancă din insistent de gândul că l-ar purta în pântece chiar pe An- Bacău, femeie modernă, lipsită de prejudecăţi, se refu- tihrist, intenţionează să apeleze la ajutorul lui Fără giază, după o legătură destul de zbuciumată cu un băr- Nume pentru a-i da de urmă lui Iordache, prilej cu care bat mai în vârstă cu 20 de ani, într-o căsnicie comodă, reia, dar doar pentru puţină vreme, legătura pasională lipsită de mize majore, însă în cele din urmă rămâne cu Paul/Ivan, iar acesta din urmă, dezamăgit că nici văduvă. Deşi îşi împarte cu Iordache nu doar vila, ci şi măcar momentul anunţatului sfârşit al lumii nu i-a des- viaţa, nu ţine să afle despre el nimic din ceea ce acesta chis o poartă către cealaltă dimensiune, renunţă la a nu simte nevoia să-i spună. După dispariţia bărbatului, mai căuta un ghid spiritual. va constata că nu-i cunoaşte nici măcar numele de fa- La această senzaţie de „bagatelizare” a senzaţiona- milie. Ivan (a cărui dată de naştere coincide cu cea a lului contribuie însă, în primul rând, diseminarea în fic- autorului), cel ce interferează telepatic atât cu Iordache, ţiune, prin telepatie, a veritabilului dosar de presă pe cât şi cu Oana, jurnalist cu numeroase contacte în me- care Ivan îl întocmeşte pe tema sfârşitului lumii. De la

96 PRO SAECULUM 1-2/2015 aniversări învăţături şi prorociri ale Sfinţilor Părinţi, până la predic- lunga serie de prorociri este deconstruită prin trecerea ţiile Uraniei, totul este reprodus cu maximă acurateţe, în revistă a nesfârşitei liste de sfârşituri ale lumii înde- ceea ce conduce în cele din urmă, prin caracterul ex- lung trâmbiţate, dar niciodată produse, Oana păstrează cesiv al acumulării de informaţii cu caracter ezoteric, la arhivate discuţiile purtate cu Fără Nume pe chat, cu un- anularea oricărui posibil efect. Cumva, pare că intenţia sprezece ani în urmă, iar naratorul le inserează cu fide- naratorului este aceea de a-şi supune sistematic nara- litate în discurs etc. În plus, pe lângă jucăuşa sugestie tarul aceluiaşi bombardament informaţional căruia îi a autoreferenţialităţii (Ivan şi Liviu Ioan Stoiciu au este supus, în viaţa reală, cititorul, bombardament al aceeaşi vârstă), chiar strategia fantasticului, ce valori- cărui efect pervers implică nu doar relativizarea adevă- fică în manieră tabloidizantă locuri comune ale miracu- rului sau a oricărui sistem de valori, ci şi desensibiliza- losului creştin şi New Age, sfârşeşte prin a arunca în rea omului contemporan. derizoriu evenimentele excepţionale, cele care, modifi- Fără a fi neapărat un docu-roman, dar cochetând cu când destine, ar fi putut determina transmutaţii, pentru literatura de graniţă, în măsura în care ficţiunea este an- a folosi un termen consonant cu atmosfera ezoterică în corată, intertextual, în realitatea isteriei generate de (pa- care se scaldă ficţiunea. radoxal!) atât de aşteptatul sfârşit al lumii din Am evitat să pun în relaţie romanul Vrăjmaş cu 21.12.2012, romanul documentează, de fapt, unul din- scrierile din literatura europeană, nici multe, dar nici pu- tre aspectele definitorii ale condiţiei omului postnie- ţine, pe tema venirii Antihristului. Apropieri se pot face, tzschean: imperativul realizării transcendenţei, în pofida desigur (am făcut mai devreme o trimitere la textul lui conştientizatei morţi a lui Dumnezeu. Ambele căi, cea Soloviov şi nu este aceasta singura ce poate fi reali- christică, a mântuirii prin iubire, şi cea gnostică, a mân- zată), însă cu menţiunea că Liviu Ioan Stoiciu sondează tuirii prin cunoaştere, figurate prin destinele celor doi aici o zonă a imaginarului contemporan pe care puţini protagonişti, Iordache şi Ivan, duc către nicăieri. Chiar scriitori până la el s-au încumetat să o exploreze, rezolvarea, în spiritul Antihristului lui Soloviov (unde această dimensiune ezoterică îmi pare a rămâne totuşi mama aceluia era curtezană, iar tatăl era necunoscut), doar un pretext de la care pornind, scriitorul dă expresie a împrejurărilor în care este conceput presupusul Vrăj- derivei existenţiale a omului contemporan. Pentru că, maş dă expresie, prin echivocul situaţiei (tatăl biologic, în cele din urmă, vrăjmaşi ne suntem doar noi nouă în- Iordache, şi-a pierdut urmele, iar cel spiritual, Ivan, ră- şine. mâne, în pofida scurtului, dar necesarului episod al re- naşterii pasiunii, departe), unei lumi în care absenţa *Liviu Ioan Stoiciu, „Vrăjmaş”, Iaşi, Polirom, 2014. ** tatălui, şi a celui cu minusculă, şi a celui cu majusculă, http://www.liviuioanstoiciu.ro/romanul-vrajmas-o-martur- face ca transcendenţa să nu mai fie posibilă. Şi nici ne- isire/ *** voia lui Ivan de a-şi găsi, prin telepatie sau autohipnoză, Idem. un ghid spiritual în lumea de dincolo nu reprezintă alt- ceva decât nevoia de a-şi recupera Tatăl, nevoia de a fi ocrotit şi călăuzit a celui ce trăieşte într-o societate se- cularizată, într-o lume ce a divorţat de sensul unic în fa- voarea unei multiplicităţi a sensurilor ce este generatoare de confuzie. În încheiere, îmi voi lua şi libertatea de a nu da cre- zare unei alte mărturisiri a scriitorului: În proza românească, în aceste vremuri de postmodernism, nu mă simt în apele mele, e o epică setată pe un tipar pe care nu-l împărtăşesc decât tangenţial***. Chiar dacă na- ratorul, în spiritul construcţionismului postmodern, iese la scenă deschisă o singură dată (E o întâmplare trasă la indigo, cum a păţit şi Oana, poate sunt aceiaşi ţigani, dar şoseaua e alta, ce e iraţional în ea? Nu are nimeni nimic de împărţit cu ţiganii… Sunt atingeri în timp, în- călecări, reîntoarceri sau avansări în viitor? Numai sub- conştientul sucit, instabil, plin de neprevăzut al lui Ivan e de vină, aici trebuia să se ajungă, dacă-şi doreşte im- posibilul; Ivan a pătruns şi-n mintea Oanei, nu numai a lui Iordache; a trăit întâmplarea ei într-atât, încât a păţit şi el la fel – Vrăjmaş, p. 232), un anume spirit ludic gu- vernează totuşi organizarea discursului: Ivan ţine un jur- nal pe care naratorul îl transpune la persoana a treia, Constantin Severin - Text şi Timp 73

PRO SAECULUM 1-2/2015 97 remember

Constantin Coroiu

ION CREANGĂ, 125 DE ANI DE POSTERITATE

Când cu câţiva ani în urmă am publicat un serial sub Moartea scriitorului este anunţată a doua zi prin flu- titlul „Casele scriitorilor”, nu întâmplător am început cu turaşi răspândiţi în oraş: „Ioan Creangă / Profesor în Casa-muzeu din Humuleşti-Neamţ şi l-am încheiat cu vârstă de 52 de ani după o lungă suferinţă a încetat din Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicăul Iaşilor, unde se află viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea primul muzeu memorial din România, înfiinţat în 1918, loc marţi 2 ianuarie ora 1 precis în cimitirul Eternitatea an crucial în întreaga noastră istorie modernă. Nu e lip- unde se află depuse rămăşiţele lui. / Fii, frate şi surori sit de semnificaţie faptul că cele două case au fost vizi- roagă pe toţi amicii, colegi şi cunoscuţi a asista la în- tate, cercetate, admirate mult înainte de a deveni mormântare. / 1890, ianuarie 1”. S-au ocupat de înmor- muzee memoriale, începând chiar din 1890, primul an mântare un vechi prieten al său, Ioan S. Ionescu – care al posterităţii lui Creangă. va ridica şi primul monument la căpătâiul scriitorului, Ion Creangă a scris Amintirile din copilărie, Poveş- adus în 1923 în curtea Bojdeucii şi înlocuit, la mormânt, tile, clasice toate încă din timpul vieţii sale, în Bojdeuca cu cel ce există şi astăzi – şi Miron Pompiliu. La cere- din „mahalaua celestă”, unde a locuit, alături de Tinca monia înhumării a fost prezent şi Nicolae Iorga, atunci Vartic, din 1872 – când, fiind răspopit, a părăsit mănăs- student la Universitatea din Iaşi, viitorul şi primul mare tirea Golia – până la moarte, adică până la 31 decem- exeget al operei lui Creangă, cum convingător a de- brie 1889. S-au scurs, iată, 125 de ani de la acea ultimă monstrat într-un excelent eseu criticul Cristian Livescu. zi a unui an nefast, poate cel mai nefast din istoria lite- Au rostit scurte discursuri Toma Săvescu din partea cor- raturii şi culturii noastre. În volumul „Ion Creangă şi pului profesoral şi Eduard Gruber, ginerele Veronicăi lumea în care a trăit” – o riguros documentată trecere Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în ca- în revistă a tuturor evenimentelor importante petrecute drul căruia Creangă citise capitolul al IV-lea al „Aminti- în ţară şi în lume de-a lungul vieţii lui Creangă (1837- rilor din copilărie”. Nicolae Iorga va evoca momentul: 1889) – cercetătorul, prozatorul şi memorialistul Con- „Se uita multă lume la dânsul – şi oameni învăţaţi, dacă stantin Parascan, fost timp de decenii muzeograf la nu chiar de la «Junimea», unde făcuseră atâta haz de Complexul memorial din Ţicău, notează că în acea dânsul. Nu era un mort urât: căzuse bun sănătos şi era seară de ajun de An Nou, marele povestitor, dascăl şi roşu la faţă, cu gura întredeschisă ca pentru a vorbi, şi autor de manuale ieşea din scena vieţii în larma făcută lumina făcliilor parcă făcea să-i joace pleoapele apăsate de copiii care veniseră să-l colinde. Parcă cineva din ca pentru somn. Şi era în stare s-o fi făcut într-adins. alte sfere nepătrunse de gândul oamenilor regizase un spectacol unic în care veselia colindătorilor, cărora Creangă le spusese atâtea poveşti nemuritoare, inclu- siv cu urători, trebuia să se însoţească cu tristeţea de dincolo de fereastra modestei căsuţe a magicianului… În acea seară, Creangă fusese văzut pe strada Lă- puşneanu. Un martor ocular, amic al său, profesorul Drăghici, a lăsat mărturie că Ion Creangă a cumpărat dintr-o franzelărie de pe amintita stradă crafle, un fel de gogoşi umplute cu dulceaţă, pe care le-a mâncat cu poftă „înghiţind una după alta” şi a mai cerut 20 la pa- chet, plătind doi franci, în monezi de argint, pe care le-a scos dintr-un chimir. Apoi, împreună cu Drăghici, s-au oprit la o băcănie unde au băut coniac. De acolo, cei doi au plecat împreună, iar aproape de Ţicău şi-au urat cele cuvenite pentru Noul An şi s-au despărţit, de faţă fiind şi sergentul aflat la post în zona respectivă. Constantin Severin - Putna, tăcere de piatră

98 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember De ce să supere el atâta lume mai subţire decât dânsul din 5 decembrie, Eminescu semna cronica la spectaco- care dacă venise să-l vadă, nu trebuia să ducă înapoi lul cu „Revizorul” lui Gogol. Între scriitorii care îşi trag acasă o întipărire rea…”. seva operei din viaţa reală a popoarelor lor, cronicarul Adevărul e că Ion Creangă era bolnav de mai mulţi îl menţionează pe Ion Creangă. În lume se năştea Jack ani, dar asta nu mai contează în ordinea şi sub specia London şi murea rusul A.N. Afanasiev, arheolog, primul eternităţii… editor al basmelor şi poveştilor ruseşti pe care le com- Să ne întoarcem însă la Bojdeucă şi la filmul în date pară cu producţiile similare ale altor popoare. Mark al unei vieţi văzute în relaţie, nu doar temporale, cu eve- Twain începe publicarea „Aventurilor lui Tom Sawyer”. nimentele – în primul rând cele culturale – ale lumii şi În România se năştea la Iveşti (Galaţi) Hortensia Papa- epocii în care a trăit Creangă. Cum precizează şi cel ce dat-Bengescu. Slavici se angajează redactor la Timpul, l-a realizat, Constantin Parascan, el nu este nici colecţie unde îi va avea colegi pe Eminescu şi Caragiale. Dimi- de documente şi scrisori, nici antologie, nici dicţionar, trie Petrino îl denunţă pe Eminescu, acuzându-l că ar fi dar este câte ceva din toate acestea. Să luăm, la întâm- furat cărţi şi mobilier din inventarul Bibliotecii Universi- plare, anul 1876. La 13 august, moare mama lui Emi- tare din Iaşi. De fapt, aşa cum se va dovedi, el contri- nescu – Raluca Eminovici. În acea perioadă Eminescu buise substanţial la îmbogăţirea patrimoniului Bibliotecii. stătea la Bojdeuca din Ţicău, unde prietenul său l-a Eminescu semna în „Curierul de Iaşi”, din 29 septem- găzduit vreme de şase luni. De aici a plecat poetul la brie, necrologul „unuia din cei mai nobili bărbaţi ai Ro- Ipoteşti, la înmormântarea mamei. Peste mai bine de mânilor” – Costache Negri. Ion Creangă scrie corosiva trei ani, la 1 ianuarie 1880, avea să scrie cunoscuta „Poveste a lui Ionică cel prost” menţionând: „Scrisă de poezie care a înfiorat atâtea generaţii de elevi – „O, Ioan-Vântură-Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi de- mamă…”, una dintre puţinele pe care le-a datat. O va dicată cărăcudei din Junimea îmbătrânită în zile rele, la publica în „Convorbiri literare”, numărul din 1 aprilie. De prilejul aniversării a treisprezece ani, numărul dracului”. subliniat: este singura poezie publicată de Eminescu în Etc… tot anul 1876. În acelaşi an, Creangă publică unul dintre Revin însă la anul 1889. În ziua de 18 iunie, Ion faimoasele sale manuale – „Povăţuitoriu la cetire prin Creangă află din ziare că marele său prieten, Mihai scriere” – şi scrie una din capodoperele sale: „Moş Ni- Eminescu, a murit. Este el însuşi bolnav. Nu mai are nici chifor Coţcariul”. Maiorescu, acum mutat la Bucureşti, timp, nici putere să călătorească de la Iaşi la Bucureşti, cere printr-o epistolă adresată junimistului Anton Naum pentru a-l petrece pe ultimul drum pe cel al cărui „nume să i se trimită grabnic nuvela pentru a o citi înainte de va trăi cât veacurile”. La aflarea veştii, Creangă des- tipărire: „…Aud despre o frumoasă nuvelă a dlui chide volumul POESII, ediţia Maiorescu, unica apărută Creangă, a[le] cărui scrieri în genere sunt o adevărată antum, şi îl citeşte în Bojdeuca sa, de la prima la ultima îmbogăţire a literaturii noastre. Fă bine, spune-i să-mi filă, plângând. Apoi, copleşit de emoţie, suferind, trimeată pentru 5 zile manuscriptul nuvelei şi îl voi retri- adoarme cu capul pe carte. În acelaşi pat va adormi – mite desigur după acest timp. Nu mă oropsiţi de tot, pentru totdeauna – peste mai bine de şase luni, în ul- rogu-vă. Sau poate i-l aduc în persoană la aniversarea tima seară a anului 1889… Era ajunul unui Nou An şi al «Junimei»”. Maiorescu primeşte textul după câteva zile, primului din fabuloasa posteritate a celui pe care Ibrăi- confirmând într-o scrisoare datată 20 octombrie: „Mul- leanu l-a numit „Homer al nostru”. ţumiri pentru trimiterea mijlocită a istoriei lui Creangă, care a făcut cel mai mare haz la toţi câţi au cetit-o pe aici, şi sunt mulţi, căci începe a înmuguri şi în Bucureşti un vlăstar al Junimei. Ştii că vlăstarele noastre înmugu- resc iarna. Încă o dată, vă rog pe toţi nu mă oropsiţi”. Maiorescu, ardeleanul, olimpianul, cel ce s-a con- struit pe sine cu o perseverenţă şi cu o severitate pe care Jurnalul său le atestă cu asupra de măsură, omul politic, ministrul, profesorul auster – în ipostază senti- mentală. Mi-aş permite aici o scurtă paranteză: din păcate, aproape nimic din ceea ce s-a fondat şi s-a edificat la Iaşi – cu o fericită excepţie: Unirea de la 1859 – nu a mai avut la Bucureşti aceeaşi anvergură chiar dacă a „înmugurit” sau a reînmugurit şi acolo. Nici Junimea, nici, mai târziu, celebrele prelegeri de estetică ale lui Călinescu sau „Jurnalul literar” al aceluiaşi. Iar exem- plele ar putea continua. Ce se mai întâmpla în acel an? În „Curierul de Iaşi” Constantin Severin - Putna în oglindă

PRO SAECULUM 1-2/2015 99 remember

MIRCEA ZACIU – DUPĂ 15 ANI

Ion Pop

MIRCEA ZACIU, ÎN AMINTIRE

Despre Mircea Zaciu am vorbit şi scris de nenumă- silvania, de care s-a simţit întotdeauna profund ataşat, rate ori. Nu puteam să nu scriu şi să nu vorbesc despre a fost pentru el locul emblematic al unor asemenea im- el, fiindcă face parte din biografia mea esenţială. Mi-a plicări. A afirmat, desigur, în mai multe rânduri, că idea- fost profesor şi, mai mult decât atât, îndrumător pe lul său de critic era mai degrabă G. Călinescu, şi lucrul multe căi ale vieţii, am fost colegi de catedră ani de-a e de înţeles tocmai în măsura în care şi în cazul său rândul, m-a onorat cu o minunată, generoasă prietenie. cercetătorul arhivelor literare naţionale, ca şi al contem- Constat acum, cu melancolie, că au şi trecut cincispre- poraneităţii, era concurat sau, mai bine spus, se asocia zece ani de la prea grăbita sa dispariţie (tocmai în ziua organic scriitorului. George Călinescu – se ştie – zicea echinoxului de primăvară!) şi mă emoţionează gestul că trebuie să fi ratat multe încercări de literatură ca să frumos al revistei „Pro Saeculum” de a-şi aduce aminte poţi deveni un critic adevărat, şi ştia ce spune, nu fiin d- de acest strălucit om de cultură, într-o vreme când că ar fi eşuat el însuşi în calitate de creator al unor uni- uităm prea uşor şi prea adesea valorile autentice ale versuri fictive, ci pentru că pretindea pe drept cuvânt că spiritului românesc, lăsându-ne furaţi de întâmplări efe- e un mai bun cititor de literatură cel care cunoaşte din mere şi de frivolităţi mondene. Mircea Zaciu a fost o per- interior truda scrisului, care a trăit experienţa confrun- sonalitate complexă, un scriitor în sensul deplin al tării cu obstacolele din calea condeiului şi a ştiut să se cuvântului, şi nu doar un critic literar „parazitând” cărţile bucure de mult-puţinele sale izbânzi. Mircea Zaciu n-a altora, s-a exprimat direct în sute şi sute de pagini pe reuşit, ce-i drept, să scrie nici proză de ficţiune – cum sine însuşi, cu sensibilitatea sa rafinată, cu puterea sa voise să facă în anii debutului –, nici teatru de înaltă ca- de evocare şi de imaginaţie. Profesorul meu n-a fost ni- litate, ceva mai târziu. Spaţiul său cu adevărat fertil a ciodată un cititor neutru, simplu contabil de universuri fost unul de frontieră, situat între document şi ficţiune, imaginare sau ideatice, analist sec al atâtor texte stră- într-o operă critică în care cel dintâi, folosit întotdeauna ine, ci şi-a transformat meseria de „grefier”, plasat „în cu mare interes, cu o pasiune consecventă, putea de- tinda unei magistraturi”, cum spunea cu modestie des- veni un punct de plecare, sol fertil pentru imaginaţie. pre sine un Perpessicius, într-un act de creaţie, fie şi pe Era atras deopotrivă de omul care scrie şi de scrisul în suprafaţa redusă a câte unei cronici literare ori a unui sine, pe care nu-l putea concepe izolat de biografie şi eseu critic. S-a dorit şi a fost cu adevărat un participant de epocă, nu putea privi opera fără a o pune într-o in- la viaţa scrisului, cea de ieri şi cea din imediata apro- timă legătură cu viaţa scriitorului şi cu vremea lui. piere, a văzut adesea printre rândurile cărţilor comen- Ardelean eminent, a avut un foarte viu sentiment al tate figura autorilor, evocaţi în memorabile portrete. A tradiţiei, începând de la cea ţărănească (avea rădăcini făcut şi critică de întâmpinare, însă măsura spiritului său şi în aceste straturi), continuând cu cărturarii de toate cercetător şi a talentului şi-a dat-o, mi se pare, mai ales mărimile ai Transilvaniei începutului de secol XX şi de în studiile sale întoarse către predecesorii mai apropiaţi mai târziu. Multe dintre personajele eseurilor sale fac ori către strămoşii literari. Era şi firesc, îndatoririle de parte din această lume de aparenţă modestă, cu scrieri dascăl de literatură română îl obligau la incursiuni în mai de plan secund adeseori, dar demnă de evocat pentru toate epocile literaturii noastre, dar s-a instalat mai ales că a fost a unor constructori de cultură, a unor purtători în spaţiul modernităţii, în speţă al secolului XX, cu pre- lumină spirituală în vremuri deloc prielnice. Cine citeşte dilecţie pentru perioada dintre cele două mari războaie splendidele pagini din tomul intitulat „Ca o imensă mondiale. A fost întâi şi întâi istoric literar, interesat prin scenă, Transilvania” (1996) poate măsura dimensiunile forţa lucrurilor de contexte şi circumstanţe ale creaţiei, şi intensitatea acestei participări la procesul de resurec- la o Universitate şi într-o provincie a României pentru ţie a spiritului ardelean în ceea ce a avut el mai defini- care Istoria a constituit dintotdeauna, în chip explicabil, toriu, mai pozitiv. În toate aceste pagini se impune un obiect sensibil şi de interes maxim. puternica năzuinţă constructivă, angajamentul pentru o Însăşi formaţia sa, sub tutela unor profesori presti- cauză a emancipării pe care transilvănenii de ieri şi de gioşi ai Literelor clujene, ca Dumitru azi l-au putut ilustra. Autorul acestei cărţi şi al celor din Popovici şi Ion Breazu, l-a orientat într-o anumită jur s-a integrat acestei colectivităţi de spirite nobile, dă- măsură spre cercetarea conjugată a scrisului literar cu ruite unei cauze – cuvântul sună astăzi poate cam re- faptul istoric şi social, spre expresii ale angajării omului toric, dar o asemenea cauză a existat, a meritat să se de cultură în serviciul unor cauze constructive; iar Tran- lupte pentru ea. Mă gândesc la generaţia extraordinară

100 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember a Marii Uniri, cu idealismul ei frumos şi cu spiritul de sa- 1968, care este de fapt un fel documentar ficţionalizat, crificiu pe care l-a dovedit, cu perseverenţa în a atinge căci evenimentele ce par notate la faţa locului sunt doar un scop înalt – pe care l-a şi atins. Or, Mircea Zaciu reconstituite de cineva aflat în realitate în Germania, făcea, în fond, parte din această familie de spirite evo- care se documentează, dar, în egală măsură, inven- cate adesea, de la care a învăţat mult şi care l-au că- tează în marginile verosimilului personaje şi întâmplări, lăuzit în multe direcţii ale scrisului său. A avut şi el, cum dialoguri cu adaos de cugetări analitice, de observator scrie într-un loc, un „sentiment viu al tradiţiei”, conştiinţa politic şi de „pedagog” civic. Foarte importantă mi s-a că valorile, modeste sau majore, ale trecutului pot fi in- părut că poate fi – şi este – partea inedită, adăugită la tegrate fertil în fluxul viu al actualităţii constructoare. acest jurnal sui-generis, care se completează, după în- Cum începusem să spun ceva mai sus, „arhiva” a toarcerea în ţară a Profesorului, cu însemnări privind contat pentru Mircea Zaciu nu doar ca masă documen- evenimente de rezonanţă ale momentului, cum a fost tară de hârtie scrisă ori tipărită, ci ca relicvar uman pro- invadarea Cehoslovaciei de către armatele Pactului de mis Învierilor. Măruntele biografii, operele de fundal şi la Varşovia, evocate în spaţiul încă aproape bucolic de penumbre devin în scrisul Profesorului prilejuri de emo- la Gura Râului, de pe lângă Sibiu. Or, asemenea texte ţionantă evocare: umbre ale fostelor existenţe prind sunt probe grăitoare ale înzestrărilor unui prozator mas- viaţă în mediile reconstituite cu un ochi de prozator au- cat în jurnalist, căci nicio pagină nu e convenţională. tentic, o pagină de revistă îngălbenită a Ardealului de Nu mai puţin edificatoare, sub acelaşi unghi, sunt odinioară reverberează în imagini care rămân, un por- cele patru masive volume ale Jurnalului publicate între tret uman se deschide spre fragmente de frescă a unei anii 1993 şi 1998, unde însemnările zilnice recompun epoci. Tocmai de aceea, am crezut întotdeauna că pa- imaginea în mozaic a unei epoci, în speţă numitul „de- ginile cele mai valoroase ale criticului sunt – şi ar fi putut ceniu satanic”, ultimul al dictaturii lui Ceauşescu. În să fie, substanţial înmulţite dacă timpul ar mai fi avut prim-plan se află aici, desigur, lumea literară, viaţa Uni- răbdare – un fel de biografii pe jumătate document, pe unii Scriitorilor la care Mircea Zaciu participa în calitate jumătate ficţiune, cam de felul marilor cărţi dedicate de de membru al Consiliului, dar acest mic univers emble- G. Călinescu lui Eminescu şi Creangă. I-am şi spus-o, matic pentru viaţa intelectuală a României momentului nu doar o dată, dascălului devenit cu timpul unul dintre rămâne mereu conectat în viziunea diaristului cu lumea prietenii cei mai apropiaţi. A şi vrut să scrie, în anii mai mai largă a societăţii româneşti. Perspectiva asupra târzii, un fel de eseu despre sentimentul morţii, pornind acesteia nu e deloc senină, – dimpotrivă, prevalează de la opera lui Arghezi, – dar n-a mai fost să fie... Un cenuşiul, tristeţea, dezamăgirea, sentimentul recluziunii. început îl făcuse cu mica monografie dedicată lui Ion Cronicarul vieţii literare are ocazia acum să-i „comen- Agârbiceanu, reuşită doar parţial, în împrejurări acci- teze” şi pe unii dintre protagoniştii dărilor sale de seamă dentate, şi n-a mai găsit energia care să-i permită ex- critice, să schiţeze portrete, să reconstituie epic epi- tinderea şi aprofundarea la care năzuia. O revanşă faţă soade semnificative din viaţa „breslei”. E un document de venerabilul autor al „Arhanghelilor” a fost totuşi par- desigur marcat subiectiv, foarte important însă, care ticiparea sa la reeditarea seriei de Opere ale acestui aruncă o lumină puternică asupra a ceea ce se nu- scriitor despre care vor fi încă multe de spus şi de des- meşte astăzi, uneori doar cu jumătate gură, „rezistenţa coperit. Dar ar fi atâtea de spus despre sensibilitatea lui prin cultură” a scriitorilor noştri, reală totuşi, în contexte la fenomenul contemporan al scrisului, pe care l-a ur- dintre cele mai dificile pentru afirmarea spiritului creator mărit „cu cărţile pe masă”, învecinând „lecturi şi zile”, liber. Desigur, e şi multă anecdotică în aceste pagini nu „alte lecturi şi alte zile”, împărţind însă interesul între o dată maliţioase, scrise cu acizi, uneori şi nedrepte în prezent şi trecutul imediat sau mai de departe, cum se calificarea unor confraţi şi a unor situaţii, dar întot- şi cuvenea la un istoric literar pentru care vremurile co- deauna imaginile sunt pline de nerv, ochiul vede cele munică fertil între ele, luminându-se reciproc. mai adesea esenţialul, „moralistul” nu greşeşte decât Că Mircea Zaciu avea ochi şi condei de prozator, dar rareori. În orice caz, ca şi „Teritorii”-le, Jurnalul este unul care simţea mereu nevoia de un contact reîmpros- opera unui observator acut, spirit frământat, anxios, pătat şi hrănitor cu realitatea, pentru ca „ficţiunea” să sceptic nemântuit, foarte rar mulţumit de sine şi de reziste şi să fie credibilă, o dovedesc scrierile sale cu lumea în care trăieşte, dar şi dornic de comunicare, caracter jurnalistic-memorialistic. Un foarte bun exem- deschis, cum se spune acum „socializării”. I s-au făcut, plu îl oferă „Teritorii”-le, jurnalul său german, în care se desigur, în viaţă, şi multe nedreptăţi, dar sensibilitatea răsfrânge experienţa sa de lector român la Köln şi la lui era şi uşor de rănit, pe un fond de nesiguranţă, de Bonn spre sfârşitul anilor ’60, publicat în 1976. Ca unul sentiment al precarităţii şi neîmplinirii. N-a fost – reiese care am îngrijit o ediţie mult adăugită a acestei cărţi şi din Jurnal – întotdeauna drept chiar cu prieteni ai săi (Editura Limes, 2011), am putut urmări paralel notele apropiaţi, avea mai degrabă o sensibilitate de ciclotimic, originare, de jurnal propriu-zis, şi trecerea lor în registru – dar aceste variaţiuni şi oscilaţii de meteorologie sufle- fictiv-memorial. Ştergerea, adesea, a graniţelor dintre tească nu pot afecta cu adevărat imaginea omului de notaţia diaristică şi „proza” fără dată, cu configurarea mare fineţe intelectuală, afectuos şi fratern cu mulţi din- unor „rame” peisagistice, de civilizaţie urbană, de mediu tre oamenii în care avea încredere. A fost, în fond, un universitar, cu reflecţii de analist politic şi de atitudine sentimental... Era, ce-i drept, foarte selectiv în priete- morală, am putut-o remarca foarte frecvent. Unele sec- niile sale, cercul celor primiţi în casa de pe strada clu- venţe sunt reasamblate, numele reale de personaje jeană a Bisericii Ortodoxe era relativ restrâns, – câţiva schimbate, ba apare un întreg capitol de „reportaj” des- scriitori din ambianţa „Echinoxului”, de la revista „Vatra”, pre zilele de insurgenţă studenţească pariziană din mai de la „Steaua” şi „”. Erau momente de minunată

PRO SAECULUM 1-2/2015 101 remember comunicare intelectuală, afectuoas-amicală, în care se desigur, şi momente de tensiune, temperamentul lui nu judeca, desigur, cu umor sau amărăciune, „mersul era unul foarte echilibrat şi senin, în ciuda geometriilor lumii”... aparente, neliniştile, insatisfacţiile, frustrările au tulburat, Dar Mircea Zaciu a fost, pentru cei mai mulţi dintre când şi când, legăturile dintre noi, mai venea şi câte-un clujeni, pur şi simplu Profesorul. Cu o meritată majus- intrigant să agite apele. Toate aceste momente, de altfel culă, căci prestigiul lui era mare nu doar în lumea Lite- rare, nu au reuşit şi nu vor reuşi să desfigureze imagi- relor, ci şi în ambianţa mai largă a Clujului intelectual. nea Exemplului şi Modelului care a fost pentru mine in- Dascălul comunica mai degrabă sobru, de nu manifesta telectualul, scriitorul, omul Mircea Zaciu. La Cluj, se ştie, chiar o anumită răceală şi distanţă faţă de ucenicii din nu s-a simţit niciodată în largul lui, avea sentimentul că bănci, dar ceea ce spunea era întotdeauna foarte bine este mereu nedreptăţit, ar fi vrut să facă multe lucruri în cumpănit, cu miez, convingător, urmărit cu cea mai materie de construcţie culturală pentru care nu a găsit mare atenţie. Omul aparent distant ştia să fie însă şi sprijinul şi solidaritatea de care avea nevoie. A construit foarte apropiat de studenţi – mai ales tinerii de la „Echi- totuşi, împreună cu Marian Papahagi şi Aurel Sasu, im- nox” au avut în el un îndrumător preţios, iar pedagogia portantul „Dicţionar al Scriitorilor Români”, în trei va- sa cred că a avut ecou şi în afara strictelor ore de curs. riante, şi el cu un destin foarte accidentat într-o epocă A şi sprijinit, de altfel, afirmarea unui număr de tineri dis- ieşită din ţâţâni. Ştiu şi că a suferit mult când, în mo- cipoli, cu care a ţinut, de pildă, un curs special pe tema mentul distrugerii de către cenzură a primului volum, „jurnalului intim”, încredinţându-le îngrijirea de ediţii n-a avut parte de nicio dovadă de solidaritate din par- pentru seria de „Restituiri”, pe care o coordona sub tea... scriitorilor români. O lecţie amară în plus... egida Editurii Dacia, le-a însoţit cu cuvinte de încurajare Una dintre cărţile sale reprezentative, apărută în debuturile. Personal, îi sunt pe veci recunoscător pentru anul 1973, poartă titlul, împrumutat din Apollinaire, „Or- rândurile luminoase cu care mi-a prefaţat al doilea dinea şi aventura”. Formulă foarte potrivită, definitorie, debut poetic, pe o pagină din revista „Luceafărul”, în căci Mircea Zaciu s-a mişcat mereu între aceste două mai 1963, dar şi pentru tot ceea ce a făcut în formarea stări de spirit. A fost tentat de-a lungul întregii sale vieţi mea profesională şi umană. Am învăţat enorm de la el, de atingerea unei geometrii interioare stabile, l-a ispitit de la ţinuta vestimentară mereu foarte îngrijită, până la şi dezordinea creatoare, evadarea din convenţional, o anumită calitate a relaţiilor cu ceilalţi. Cred că atunci prin cultivarea unor momente de convivialiate, de co- când am vorbit, nu numai o dată, în legătură cu scriitorii municare destinsă, neprotocolară. Ştia că şi scrisul os- în formare din „atelierul” Echinox, despre o „prietenie cilează între aceste două mari repere, că este căutare exigentă”, imboldul a venit, conştient sau nu, de la mo- a unei lumi lăuntrice şi exterioare în care echilibrul să delul Mircea Zaciu. se împace cu energia liberă a imaginaţiei şi sensibilităţii. Aş avea încă atâtea lucruri de spus despre neuitatul N-a găsit decât rareori această armonie, însă căutarea meu dascăl şi prieten. Cu puţini oameni am comunicat ei, credinţa că trebuie atinsă, nu l-a părăsit niciodată. la fel de sincer, de deschis şi încrezător, într-o vreme Tocmai de aceea a putut fi simţit ca un mentor, a şi fost de disimulări ca şi generale, pe puţini i-am simţit atât de un mentor, fie şi discret, pentru mulţi dintre cei care i-au generoşi în tot ceea ce au făcut pentru mine. Am avut, fost aproape.

Marin Iancu

MIRCEA ZACIU. DEMNITATEA CRITICII

Acum cincisprezece ani, în ziua de 21 martie 2000, tară, împrumutând de la marii săi dascăli, Dimitrie Po- într-un început de primăvară clujeană, a plecat dintre povici și Ion Breazu, ceea ce aveau ei mai valoros, pre- noi, la vârsta de numai 72 de ani, profesorul universitar luând, la rându-i, arta de a întreține pasiunea studenților Mircea Zaciu, critic și istoric literar, memorialist și eseist. săi pentru studiul literaturii. Ca istoric și critic literar, a Născut la 27 august 1928, în localitatea Oradea, ur- debutat de tânăr, după 1950, într-o epocă învolburată, mează la școala primară și prima clasă a li- în care alegerea drumului nu părea deloc pe măsura ceului, continuat, din cauza presiunilor politice impuse intențiilor, ideilor și dorințele tânărului scriitor. Cercetând de Dictatul de la Viena, la Liceul „Moise Nicoară” din numeroasele culegeri de nuvele, povestiri și, cu deose- Arad și, finalmente, la Liceul „Emanuil Gojdu” din Ora- bire, romanul Arhanghelii, impresionat de natura rurală, dea, unde în 1947 își susține bacalaureatul, devenind, aspră, cu toate aspectele proprii vieții de la țară, Mircea în același an, student al Facultății de Filologie a Zaciu publică, la puțin după moartea lui D. Popovici, mi- Universității din Cluj (1947-1952). Aici, după un stagiu cromonografia Ion Agârbiceanu (1955), care, reluată și foarte scurt de preparator și asistent la Catedra de lite- revizuită structural în 1964 și în 1972, are meritul de a-l ratură română, urcă treptat întreaga ierarhie universi- plasa pe scriitorul transilvănean în tradiția lui Slavici, cu

102 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember oarecare afinități cu reprezentanții școlii naturaliste și după marele act de la Alba Iulia”, Mircea Zaciu presu- apropiat de marii prozatori ruși. Trecând peste unele pune că „succesul excepțional și interesul critic trezit în influențe ce țin de un anume didacticism creștin, Mircea jurul Poemelor lui Blaga s-au împărtășit și din via Zaciu identifică în scenele caracteristice vieții satului și conștiință a românimii că regăsindu-se într-un tot unitar orașului ardelean de la începutul secolului al XX-lea ele- politic primeai și garanția tonică a unei ecloziuni artistice mente ale unei ample cronici transilvănene. După ce fără precedent”, mai mult decât atât, apariția Poemelor mult timp existența Arhanghelilor și a nuvelisticii au luminii fiind interpretată ca „un dar al provinciei reintrate rămas în afara orizontului critic, Ion Agârbiceanu s-a bu- în matca firească a destinului ei istoric”, în măsură să curat prin cele două ediții de o analiză critică menită demonstreze că „teritoriul care-l dăduse pe Budai-De- să-i precizeze dimensiunile lăuntrice și semnificațiile. leanu și Petru Maior, pe Șincai și Inochentie Micu, pe Pe întreaga durată a activității sale foiletonistice, după Coșbuc și pe Goga confirma – în chiar solemnul mo- cum o atestă și articolele sau studiile risipite în revistele ment – virtuțile sale creatoare, nesecate de la Școala literare „Almanahul literar”, „Tribuna”, „Steaua”, „Fami- ardeleană încoace.” Dincolo de preocuparea specială lia”, „Astra”, „Transilvania”, „Vatra”, „România literară”, pentru viața literară din Transilvania, o dată cu volumele „Manuscriptum” „Revista de istorie și teorie literară”, Lecturi și zile (1975), Teritorii (1976), Alte lecturi și alte pentru a le numi pe cele mai importante, comentariul lui zile (1978), Lancea lui Ahile (1980), Cu cărțile pe masă Mircea Zaciu devine tot mai prompt și include în fond (1981), Viaticum (1983) și Clasici și contemporani cam tot ce s-a produs semnificativ în spațiul literar ro- (1994), Mircea Zaciu acoperă prin scrisul său toate epo- mânesc, confirmând virtuțile școlii clujene de istoriogra- cile și perioadele literaturii române, netrecând cu vede- fie literară și apartenența la generația de critici rea niciun nume dintre cele care meritau o mențiune. transilvăneni care au îmbogățit semnificativ spiritualita- De la Dinicu Golescu, cu a sa Însemnare a călătoriei tea românească. mele, apărută la Buda (1826), cu titlul german Reise- Criticul și istoricul literar Mircea Zaciu a aparținut, Beschreibung, pentru induce în eroare cenzura împă- fără îndoială, generației anilor ’60, întemeiate în bună rătească, și ale cărei pagini sunt apreciate pentru parte pe încrederea imensă în propria originalitate, cu „modul meticulos al comentariului” boierului muntean, mari realizări, dar și cu minusuri ce decurg atât din dog- atenția criticului și istoricului literar se oprește asupra matismul epocii, cât și dintr-o oarecare incertitudine în „întemeietorilor” culturali de la mijlocul secolului al propria identitate în evoluția culturii. Fără să fi teoretizat XIX- lea, I. Heliade Rădulescu („un poet surprinzător, cu insistență rolul lecturii ca tehnică de alimentare spi- luat pe fragmente și versuri izolate”) fiind perceput ca rituală, Mircea Zaciu a fost conștient de ceea, cu vreo un spirit în care pot fi descifrate „profunzimi neașteptate, două decenii mai înainte, Mircea Eliade numea o ase- multe depășindu-și epoca”, „opus celorlalte grupări ale menea experiență spirituală un fel de „energie sufle- patruzecișioptului”, în timp ce C. Negruzzi este văzut tească latentă în cărți.” Dedat acestei pasiuni, criticul și ca un „independent” și fundamental scriitor român. Re- istoricul literar citea enorm, tot ce-i cădea în mână, citea citindu-l pe Alecsandri-prozatorul, Mircea Zaciu subscrie la întâmplare sau poate respectând anumite etape ale situării acestuia în plină modernitate prin semnalarea sufletului și cine știe ce alte cerințe profesionale, dar și promptă a anticipărilor și a unor uluitoare filiații cu de- din convingerea sigură că lectura deține, după propria-i mersul lui Macedonski, Odobescu, Duiliu Zamfirescu, mărturisire, posibilitatea „de a ne apropia concret, de C. Hogaș, M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu (cel din Adela), marile ritmuri ale naturii de care noi ne-am desprins și până la Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, pe care noi ne trudim să o înțelegem.” De la un poziti- Ion Pillat, V. Voiculescu ori (metafora norilor vism de tip universitar, odată cu Lecturi și zile, discursul din Cartea Oltului). Într-un alt context, M. Sadoveanu sobru devine de tip artist, cu puncte de vedere incitante, este prezentat în toată evoluția sa literară, de la „debutul sugerând prezența unei critici creatoare, de model că- quadruplu” din 1904 până la etapa de maturitate, după linescian. Aflat într-o permanentă nevoie de exprimare, cum la fel de interesante sunt și analogiile și înrudirile scrisul său devine tăios, incisiv, fraza plină de subtile și dintre romanele Răscoala și Desculț, autorii acestora, rafinate ironii, lipsit de laude de circumstanță sau de Liviu Rebreanu și Zaharia Stancu, apropiindu-se consemnări galante. Fără ca demersurile sale critice printr-o „comună atitudine estetică, a unui realism deli- să-l fi dus spre crearea și a altor studii de sinteză con- berat, programatic,, formulat în numeroasele explicitări sistente de istorie literară după modelul studiilor Înce- ale fiecărei opere în parte.” „Atât Liviu Rebreanu, cât și puturile romanului românesc și Nuvela românească, Zaharia Stancu, este de părere Mircea Zaciu, aduceau realizate după 1965, Mircea Zaciu a imaginat, într-un în literatura epocii lor o zestre spirituală intim legată de spirit caracteristic creatorilor de literatură, sisteme de universul rural”. Dintre prozatorii contemporani, pentru analiză și interpretare. Simțul estetic al criticului s-a păs- a cita la întâmplare, Laurențiu Fulga „este unul dintre trat mereu simplu și receptiv, deloc reticent sau perver- puținii prozatori de azi care continuă, în forme autentic tit, vizibil contaminat de direcții apusene mai noi, moderne (nu mimetice, epigonice sau frivole), o tradiție autorități pe care firea sa deschisă nu le-a respins, aso- eminesciană a unui fantastic convertit în meditaţie filo- ciindu-le într-o manieră personală într-un concept al sofică”, volumele sale de proză (Straniul paradis, 1942, „criticii complete”, operant și lipsit de unele erori. Anali- Alexandra și infernul, 1966, Moartea lui Orfeu, 1970, zând, de exemplu, apariția Poemelor luminii, volumul fiind considerate etape în elaborarea unei vaste de debut al lui Lucian Blaga din 1919, „deci imediat construcții epice, sinteză a motivelor (și obsesiilor)

PRO SAECULUM 1-2/2015 103 remember excepțional împlinite în Fascinația, 1977, o proză în- în fine, dar refuzând estetismul ambiguu d´annunzian.” scrisă, în ansamblu, „în spațiul estetic al unui «realism Analizat în context european, romanul lui L. Rebreanu magic» (în accepția sa originară, așa cum a fost definit este asociat capodoperelor care „punctează prefațator de M. Bontempelli), adică de regăsire modernă a «sen- mutațiile prozei (în spațiul unui realism propriu veacului sului misterului», de echilibru între mister și țărână”. Cu al XX-lea). În alt context, revendicându-se din D. Popo- aceeași exactă intuiție, evitând cu grijă orice abuz ter- vici, îndrumătorul său spiritual, istoricul literar se minologic, criticul literar dă verdicte dintre cele mai sur- servește de argumente certe pentru a demonstra prinzătoare, pătrunderea analitică și scriitura eseistică bogăția literaturii transilvănene (Caragiale și Transilva- dovedindu-se remarcabile. „Contrar aparențelor (și gra- nia, „Convorbiri literare” și Transilvania, Centenarul As- bei cu care critica l-a catalogat), scrie Mircea Zaciu, tre- trei), impunându-și opiniile, chiar dacă uneori depășind când la un prozator dintr-o cu totul altă generație, proporțiile, în privința operelor scriitorilor Ion Breazu, romanul Rug și flacără (Editura Dacia, 1977) de Eugen , Octav Șuluțiu, Al. Ciura, Aurel P. Bănuț, Victor Uricaru, nu e proză istorică în sensul clasic (didactic) al Papilian, Teodor Mureșanu, Constantin Daicoviciu, că- termenului”, apreciind că, dincolo de talentul autorului ruia, de altfel, îi face și un memorabil și complex portret. de a izbuti să refacă fără niciun efort stilistic toată În alte împrejurări, pornind de la accesul îngrădit la ma- ambianța (colorată verbal cu măsură) a prozei veacului terialele de arhivă și la documentul literar, necuprinse al XIX-lea, „romanul e superior livresc, asimilând mo- încă în corpusuri organizate după criterii științifice mo- tive, tipologii, situații și efecte tipice romantismului au- derne, Mircea Zaciu deplânge marea suferință în care tohton”. Într-un amplu eseu din Alte lecturi și alte zile, se află istoricul literar, susținând necesitatea apariției Mircea Zaciu selectează din complexa creație a scriito- unor reviste de istorie literară românească, de tipul celor rului Ion Brad volumul Transilvane cetăți fără somn conduse în perioada interbelică de N. Cartojan sau (1977), relevând procesul „de limpezire și organizare a după modelul „elegantelor Studii literare de sub direc- motivelor” în lirica poetului, de la Ecce tempus (1968) toratul lui Dumitru Popovici”, mentorul său. Alteori, Mir- încoace, ceea ce ar putea duce la identificarea unei cea Zaciu comentează edițiile altora (Ion Heliade continuități și consecvențe „în delimitarea unei geografii Rădulescu. Opere, vol. I-III, 1967-1975, Ed. Minerva, lirice proprii”, aspectul găsindu-și corespondentul în pa- ediție critică de Vladimir Drimba; Octavian Goga în leta luminoasă a atâtor „peisaje intime”, prezente mai corespondență, ediție îngrijită de V. Netea, Ed. Minerva, cu seamă în plachetele Orga de mesteceni și Zăpezile 1975), prefațează propriile sale ediții, știind să se de acasă, „de o picturalitate delicat-grațioasă, în pronunțe asupra unor aspecte prin care să elimine seria consonanță cu plastica românească și cu o tradiție pil- răstălmăcirilor de toate felurile (Duiliu Zamfirescu, Nu- latiană, în cel mai bun sens al cuvântului.” Această ati- vele, 1957; Al Macedonski, Poezie și proză, 1960; Ni- tudine precumpănitor estetică a avut în G. Călinescu colae Iorga, Peisagii, 1972; B.P. Hasdeu, Sarcasm și exponentul cel mai radical, prin eliminarea din câmpul ideal, 1975; Camil Petrescu, Note zilnice, 1975 ș.a.). observației a tot ce nu reprezintă valoare literară dura- Intelectual cu o deschidere occidental-europeană, bilă peste timp. asemenea comiltonului său, Adrian Marino, profesor În tot ce are ea mai reprezentativ, viziunea critică a universitar cultivat, cu multe angajamente și implicări lui Mircea Zaciu este mobilă și inteligentă. Demersul culturale, mentor spiritual al „Echinoxului”, prețuit și iubit informațional și analitic întreprins de Mircea Zaciu im- de tinerii scriitori care gravitau în jurul acestuia, Mircea presionează prin valoarea și temeinicia documentării, Zaciu a fost liderul recunoscut și sfătuitorul ascultat și prin erudiția și subtilitatea cu care stabilește venerat în lumea cenaclurilor, unde, arătând o înaltă interferențele operelor analizate cu diverse coordonate idee despre literatură și un mod elegant, aristocratic de al literaturii universale, reușind, prin aceste multiple a fi justițiar, reușise să instaureze în mediul cultural al filiații, pe linia criticii comparatiste practicate cu rele- Clujului un climat spiritual deschis și de o mare vitalitate. vante combinații de Al. Piru, Dumitru Micu, Gelu Io- De o eleganță rece și precisă, cu o politețe aproape ce- nescu, Mircea Martin și Liviu Petrescu, să schimbe în remonioasă, Mircea Zaciu impunea prin judecata sa lim- bună măsură optica interpretărilor de până atunci în pede și prin luciditatea spiritului său disociativ. Cu o cazul multor scriitori. Cu întinsele sale lecturi din Dante, aderență entuziastă, afectivă, pentru tot ceea ce repre- romanticii germani, poeții greci ori rapsozii indieni, poe- zenta o faptă spirituală autentică, fiindu-i dat să tul G. Coșbuc este numit „un rafinat, un alexandrin”, un depășească asperitățile ce se manifestau între factorul tip de rafinament echivalent cu o „căutare de forme sti- politic și cultural, profesorul visa la formarea unei lizate, noi (precum la Țuculescu), transfigurarea folclo- comunități elitiste, incoruptibilă intelectual, „un fel de rului realizându-se în direcția prelucrării motivelor până Păltiniș citadin, al literaților” după cum îl descria Petru la forme pure”, după cum, recitindu-l pe Goga, cu în- Poantă, la nivelul căreia s-a acreditat ideea că „ar fi treaga sa lirică „fundamental clasică” și „elementară”, funcționat ca un guru al echinoxismului.” Încântat să Mircea Zaciu realizează surprinzătoare asocieri ale constate meritul deosebit al noii generații de critici clu- creației poetului Oltului „cu sonurile liricii Risorgimentu- jeni în perfecționarea mijloacelor cercetării, cărțile aces- lui, cu care împărtășea același vis al unității naționale tora au constituit un prețios indiciu atât pentru (...); cu naturalismul carduccian impregnat de sănătate virtualitățile lor interpretative, cât și pentru capacitatea morală, exaltare a vieții, messianism și tentație a mito- de evoluție a criticii literare românești. Printr-o deschisă logicului (...); cu frisonul nou al poeților «crepusculari» acțiune de susținere, „obsedat de dorința de a depista

104 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember și cel mai mic semn de talent” (Virgil Ardeleanu), profe- Spirit dinamic și impetuos, Mircea Zaciu s-a angajat sorul remarcă la Ion Vartic „libertatea de mișcare, în alte proiecte de anvergură, pentru care avea întot- asociațiile neașteptate, ca și detectările de afinități, deauna argumentele rigurozității și culturii sale supe- relații, modele”, strălucind prin aplicație și inteligență, în rioare. Realizat într-o primă variantă în 1978, coordonat măsura în care „exercițiile de lectură” ale criticului Ma- în colaborare cu Marian Papahagi și Aurel Sasu (Scrii- rian Papahagi erau plasate „sub sigla rigorii”, iar nota tori români) și, ulterior, într-o formă mai extinsă, inconfundabilă a personalității lui Petru Poantă, afirmat Dicționarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002), acest stăruitor pe tărâmul inefabil al criticii poeziei, era identi- dicționar a avut meritul ca până la apariția Dicționarului ficată în familiarizarea acestuia cu „fenomenul contem- general al literaturii române, apărut sub egida Acade- poran” și în neobișnuit de rara sa intuiție artistică, de miei Române, coordonator general Eugen Simion (vol. maximă apropiere a criticii de operă. Deasupra tuturor 1-7, Editura Univers Enciclopedic, 2004-2008), să ofere este plasat Ion Pop, ca una din expresiile cele mai îm- „o imagine a literaturii române fără mari distorsiuni”, plinite ale conștiinței critice a acestei generații, „sever într-o viziune unitară, de o credibilitate a informației, cu sine și de o autoexigență puțin obișnuită (...), profund constituindu-se într-o „sursă de informații precise și de cunoscător al fenomenului poetic românesc”. Pledând caracterizări adesea pregnante, exacte” (Dan Culcer). pentru o anumită demnitate a actului critic, Mircea Zaciu Spirit iscoditor, cu un anume interes față de jurnal, se împotrivește „asaltului mediocrității”, bucuros să corespondență și însemnări de călătorie, cum au dove- constate că „adevărata critică românească de azi se dit-o observațiile despre memorialistica lui Onisifor poate mândri cu personalități distincte, mature, crea- Ghibu și paginile de jurnal aparținând lui C.A. Rosetti toare, cu opere durabile, moderne, receptive la tot ceea sau lui Camil Petrescu, Mircea Zaciu a devenit el însuși ce a fost și este poezie sau proză valoroasă, adevă- autorul unui jurnal de mare întindere (I-IV, 1993-1998), rată.” un fals-jurnal, după cum însuși autorul îl intitulează În viziunea lui Mircea Zaciu, „critica e o vocație, o dintr-o anume precauție. „Nevoia de confesiune a criti- disciplină, dar ea e și o «funcție» matematică în viața cului” s-a concretizat în pagini echivalente cu adevărate unei literaturi și, onorând-o ca atare, i se cuvine și spo- documente istorice și de creație, cu date de istorie lite- rul de eficiență practică, împreună cu restabilirea încre- rară, unele cu caracter anecdotic, unde eruditul care ne derii reciproce creator-critic.” În fiecare analiză din informează „cu grație severă” se intersectează cu por- cărțile sale, de la Ordinea și aventura (1973) până la tretistul și cu pamfletarul ironic și uneori prea malițios, Clasici și contemporani (1994), se simte același stil de devenit dintr-o dată sentimental la gândul de „acasă”. analiză a unei opere prin valoarea sa, într-un comenta- Mentorul, modelul, omul esențialmente moral, cu riu elegant și liber, de o eleganță rece și precisă, la baza convingerile sale ferme, dar și cu angoasele unei ființe căruia stă criteriul etic. „Abdicarea de la comandamen- veșnic contrariate de încă atât de multele nedreptăți ale tele etice ale criticii, este de părere Mircea Zaciu, a timpurilor de azi, pe care, asemenea lui Tudor Vianu în putut genera cazuri spectaculoase, de genul tentativei altă vreme, aștepta în zadar să se stingă ori să obo- de a implanta în conștiința publicului nonvalori sau va- sească, Mircea Zaciu s-a pronunțat mereu în favoarea lori excesiv dilatate.” „Criticul se poate înșela. Mari critici unei lumi originale și creatoare, tot mai tranșant împo- au greșit în aprecierile lor contemporane, explicațiile, triva atâtor boli cronice ale acestor vremuri, individua- justificările n-au lipsit. De altă parte, funcția criticului îi lismul exacerbat, scepticismul, „trăncăneala”, recomandă o legitimă prudență, stilul exaltat fiind puțin neîncrederea în viitor, „complexul de a avea complexe”, recomandabil, dar tot atâta și derobarea, fuga de orice după cum le numea un alt mare critic și moralist al zi- judecată limpede, ascunderea în hățișul aproximărilor lelor noastre, Eugen Simion. Cu argumentele unui spirit și frazelor fără sevă.” În multe dintre paginile sale de în- pe care conjunctura istorică nu l-a putut îngenunchea, semnări, stilul eseistului este de o rară virtute stimula- Mircea Zaciu s-a risipit frenetic, cu o participare intensă toare și de o mare eleganță expresivă, gândurile și în dezbateri, conferințe, participări la colocvii, în articole trăirile sunt exprimate în fraze perfect încheiate, pline risipite prin revistele literare, impunându-și astfel ideile de savoare, trădând când afecțiune, când maliție și sar- cu replici care, după cum însuși o mărturisea, se încăr- casm. Pledând, bunăoară, pentru o carte din care „să cau „involuntar cu un potențial de sensibilitate”. Pe de se desfacă în toată lumina lui spațiul românesc”, un fel altă parte, profesorul a avut, după cum s-a mai spus, de „geografie spirituală” care „să ne recomande astfel ceea ce francezii numesc „bunele frecventări”, în sensul înscriși în spațiul nostru național și Timpului”, Mircea cunoașterii persoanelor din rândul intelectualilor, în spe- Zaciu vibrează sentimental, descifrând misterul atâtor cial scriitori, pictori, artiști și oameni de știință, oameni „priveliști năucitoare de frumusețe”, de la „fânețele de o intensă curiozitate intelectuală, conectați frecvent Maramureșului” până dincolo de Carpați, spre „valea în- la tensiunea înaltă a gândului, ideii și sensibilității. Co- volburată a Oltului” și, mai în sud, spre imaginea „încăr- nectat mereu la o tensiune spirituală neobișnuită, tulbu- cată de Istorie a Curții de Argeș”, elemente ale unui rătoare, spirit constructiv în adevăratul înțeles al spațiu autohton, unde peisajul străbătut se încarcă cu cuvântului, sfidând circumstanțele și comoditatea, Mir- „o nouă dimensiune, temporală”. În asemenea împre- cea Zaciu a reprezentat în literatura română o exem- jurări, scrisul său devine discret și delicat, grațios și con- plară conștiință culturală și critică. templativ, în pagini descriptive, dominate de prezența culorii, alteori numai de sugestia ei.

PRO SAECULUM 1-2/2015 105 remember

MIRCEA ZACIU ÎN DIALOG EPISTOLAR CU NICULAE GHERAN

[nov.-dec. 1974] Cartea, în felul ei, este unică. Citită cu linişte, te pune Domnule Zaciu, în faţa unui calvar, „aşa cum a fost”. Cred sincer că ni- meni, niciodată, nu va putea omite acest tom, atunci Veţi trăi mulţi ani. După o tradiţie păgână, omului că- când va încerca să scrie despre intrarea lui Liviu Re- ruia i se trag degeaba clopotele, e condamnat la viaţă breanu în literatură. îndelungată. Şi-acum explicaţia (cerând iertare pentru I-am scris lui Cubleşan că, repede, i-aş putea pregăti indelicateţea comunicării directe). un al doilea volum. (Deşi, la drept vorbind, grija elabo- Deunăzi, scriind o epistolă lui Cubleşan, şi amintind rării unei asemenea cărţi m-ar fura de la treburi mai im- istoria Caietelor, inevitabil, vă pomeneam numele. Ci- portante.) Şi-ar găsi locul acolo locul planurile tind, nu ştiu cum, epistola în redacţie, rămân paralizat romanelor: Ion, Pădurea…, Adam şi Eva (deja cunos- când un coleg (Gh. Fischer) mă apostrofează (să bat în cute), Răscoala (o adevărată uzină) şi ale celorlalte, lemn): „Bietul Mircea Zaciu…”, spunându-ne că aţi intrat pentru care, un cititor ar trebui să aştepte încă mulţi ani în lumea umbrelor. Gheorghe Rădulescu, unul dintre re- să le vadă tipărite. Continuarea cronologiei m-ar obliga dactorii şefi de la Enciclopedie, îmi „confirmă” acelaşi la sistematizări. De asemenea, o addenda ar putea face lucru. Am rămas trăsnit. Iartă-mi vulgaritatea vorbirii di- cunoscute părerile scriitorului despre propriile opere. recte (deşi ardelean, n-aţi fost niciodată lipsit de umor), Într-un cuvânt, o carte. Nu din cele inutile. O carte care, am rămas interzis. De o lună de zile mă lăsasem de astfel aşezată, ar ţine, vremelnic, locul unei solide cer- băutură (cochetărie a vârstei, persecutat de kg.). Dar cetări. La anul se împlinesc şi 90 de ani de la naşterea m-am îmbătat, domnule Zaciu, cui. Nu ştiu cine şi când scriitorului. Ar cădea bine. vă va plânge, dar cât am putut să înjur în noaptea Vă spun toate acestea fără nicio intenţie. Pot foarte aceea, numai eu ştiu. Nu ne cunoaştem, nu ne datorăm bine lucra mai departe la editarea seriei de Opere, aşa nimic. Dar atunci am simţit că taie cineva din mine. Aşa cum de altfel, se intenţionează pe aici. Nici eu nu ştiu cum sunt, fără să fi rupt încă „inima târgului”, găsisem ce este mai bine să fac. un om care, de departe, să fi înţeles ceva din dorurile V-am scris toate acestea, aşa, dintr-o mare priete- mele. Tipărisem, cândva, trei volume în B.P.T., când, nie, fericit că vi le pot spune. domnia-ta citindu-le, aveai să constaţi satisfăcut că, un Cu dragoste, singur om, nu „colective”, dovedeşte că este posibil să N. Gheran realizeze o ediţie critică. Şi am început s-o fac. Intuiţia P.S. Târziu, îmi sosesc ecouri de la Universitate se verifica perfect. Publicasem câteva articole, din su- în legătură cu povestirile fantastice ale lui Mircea Zaciu. tele care îmi stăteau la îndemână, şi acelaşi om acru Vă promit un „regal”, cu prilejul primei noastre întâlniri. cu alţii, întrevedea cartea la care lucrez. De ce trebuia Profesorului, sobru, nu-i va face plăcere că a putut ţine să moară? Suntem prea singuri, domnule Zaciu; atunci, în loc, o clipă, inima confraţilor săi. Scriitorul, eliberat de poate mai mult decât altădată, am simţit această singu- huma din care e făcut, va râde cu lacrimi. (Sper.) rătate. Astfel de lucruri, un om bine crescut nu le scrie, chiar dacă au existat. Şi totuşi… slovele pe care le aşterneţi, Cluj, 11 XII [19]74 chiar când sunt „pagini de critică”, aparţin unui scriitor, Dragă Domnule Gheran, şi acesta va şti să mă ierte. Aşa au stat lucrurile la Bu- cureşti. Treceţi peste grosolănia notaţiilor şi reţineţi un Îţi mulţumesc pentru ultima scrisoare, care mi-a mai lucru: mă bucur, ca un copil, că vă scriu, că mă citiţi. ridicat moralul. Întâmplarea cu „moartea” mea, colpor- Restul n-are nicio importanţă. În ţara celor 5000 de va- tată peste tot, ba spusă şi studenţilor la un curs de către riante ale Mioriţei, vi se cuvenea şi această legendă. George Munteanu (vestitul autor al „descoperirii” „Vocii Am citit „masa rotundă”, prezidată de dvs. Ca să vă patriotului naţionale”!!!) mi-a ajuns repede la urechi. mulţumesc e prea puţin; stă la îndemâna oricărui Drept să-ţi spun, mi s-a părut extrem de ciudat să asist băcan. Deie Domnul să aveţi dreptate şi să nu vă de- la reacţiile… „postume” ale diverşilor prieteni, amici, cu- zamăgesc. Îmi trebuie numai linişte. Ştiu aproape tot ce noscuţi. Undeva, trebuie să recunosc, acest „test” mi-a cred că trebuie scris. În principiu, n-am cum să greşesc. întărit convingerea că am numeroşi prieteni sinceri, care Acum mă deranjează doar câţiva martori mincinoşi, ca- m-au „plâns” din toată inima. Senzaţia a fost din cele pabili să demonstreze, vorba lui Caragiale, „că şi nimic mai bizare. Am şi eu felurite mici anecdote pe seama mişcă”. Dar asta nu contează. acestui episod. E undeva plăcut să ştii că ai prieteni pe Am trimis „Daciei” toate corecturile. O strângere de care un atare hazard i-a „verificat”. De altă parte, am inimă o am şi acum. Tare mult aş fi dorit să însoţesc avut şi sentimentul, straniu de tot, că moartea a făcut o maldărul de documente nu numai cu comentarii seci de eroare, că altcineva a murit în locul meu, că de fapt eu istoriografie literară. S-ar fi putut spune multe lucruri fru- eram cel sortit etc. etc. De aceea, fără să-l fi cunoscut, moase, care să întregească ceea ce, fără îndoială, do- am simţit o mare tristeţe pentru moartea acestui Zahiu, cumentele izbutesc să transmită. Fie însă şi aşa. despre care toată lumea îmi spune că era un om serios,

106 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember bine pregătit etc., ba că trebuia chiar să preia direcţia Cluj. Pe 31 e înmormântarea. Am avut de desfăcut lo- Editurii politice etc. Bietul, am încă senzaţia că a murit cuinţa ei, de făcut pomeni, de dat slujbe, de împărţit lu- în locul meu! crurile, de sistat conturi ş.a. Totuşi, sper să pot să mă Cât priveşte cele scrise relativ la ediţia Rebreanu şi arunc până la Bucureşti şi să vorbim atunci. Vreau să-ţi Caiete etc., ştii foarte bine că nu obişnuiesc să scriu scriu deocamdată doar că multă vreme n-am avut nicio decât ceea ce cred cu adevărat, astfel că dacă rândurile ştire despre Dicţionar2. Sasu3, din Canada, deşi promi- mele ţi-au fost de ajutor, te-au stimulat sau au jucat un sese, a scris târziu şi doar scrisori literare frumoase, nu cât de mic rol în realizarea proiectelor Rebreanu, simt zic, însă aşteptasem să ia legătura cu exilul din America cu bucurie că mi-am făcut datoria de critic. Aştept cu şi să completeze fişele absente. Eu aici am făcut acest nerăbdare apariţia la Dacia a Caietelor. Sper că vei con- lucru pentru zona franco-germană, ba am scris şi în tinua lupta cu aceeaşi îndârjire. Era mereu vorba să SUA. Din păcate, am recoltat puţin material, fiindcă ro- scoatem un număr la Restituiri, cu Crăişorul, nu ştiu de mânul oriunde ar trăi e tot român, adică lăsător, negli- ce nu l-ai da cât mai grabnic? Poate evităm unele difi- jent, indolent, pentru ca apoi să se plângă pe toate cultăţi. După câte am înţeles însuşi Martin ar fi de acord cărările că e ignorat şi că nu „figurează”. Cam aşa va fi ca înaintea volumului din Opere, să apară textul întâi în şi aci. În fine, totuşi pentru AC4 am făcut ceva şi aduc colecţia noastră. Ce zici? textele. Le revăd şi pe ale mele, aduc şi exemplarul meu Am încercat să „pătrund” la Editura Dvs., cu prilejul din corectura 2, venind acum cu maşina. Cu Marian nu ultimului meu drum la Bucureşti, dar mi-a fost imposibil. am putut stabili decât un schimb de două scrisori, din Speram ca astfel să facem în fine cunoştinţă! Dar însuşi care am aflat vag cam ce se face cu DSR, el spunând Puiu Şuteu mi-a spus că nu-mi poate face bon de in- că lucrează de zor. Mi s-a părut cam supărat, cam fără trare înainte de orele 12, or, era 10 jumătate eram la chef, dar nu mi-a dat detalii. Cât despre Vartic, nu a dat „România literară” şi nu aveam ce face până la 12, nici măcar un semn de Anul Nou, un rând de urări, cum când, în schimb, trebuia să fiu la Uniune. Aşa că am aş fi aşteptat de la el. Cele ce-mi scrii, cred că aşa sunt, ratat şi de data asta prilejul de a ne întâlni! Rămâne pe cunoscând şi eu oamenii, în speţă pe cei pomeniţi de altă dată. Dta. Dar, dragul meu, eu am făcut de mult experienţa Cu cele mai bune gânduri, acestei mari dezamăgiri cu oamenii ce mi-au fost odi- Mircea Zaciu nioară apropiaţi, prieteni, colaboratori, foşti studenţi, bă- ieţi admirabili, pe care i-am ajutat cât mi-a fost în putinţă Notă: Întâmplarea a fost povestită de Niculae Gheran în în anii aceia, cu care m-am simţit bine (vorba lui Saxo- vol. „Întoarcerea învinsului. Întâlniri cu Mircea Zaciu”, nicus), cu care am tras greul cot la cot multă vreme şi Ed. Limes, Cluj, 2001, prilej cu care a redat prima parte a scri- cu care, am sperat prosteşte, să tragem şi unele foloase sorii de răspuns a lui Mircea Zaciu. din faptul că am fost totuşi nişte intelectuali oneşti în ve- 1 chiul regim. Nu ne-am dat în bărci, n-am fost lingăi, nici Bonn, 10.III. [19]92 ticăloşi. Ulterior, ştii bine cum a evoluat fiecare din amicii mei mai tineri (sau mai puţin tineri). Nu vreau să mai Dragă Niculae, revin asupra acestui capitol. Trecutul e mort. Vreau doar să-ţi spun că te înţeleg şi că noi doi, cum necum, ne po- Am primit ieri, în 9, scrisoarea Dtale, cu copia celei trivim măcar la sărăcie: am fost, prosteşte, cam idealişti, către Marian Papahagi. Îţi mulţumesc. De multe ori visând opere monumentale pentru cultura asta, care m-am gândit să-ţi scriu, îţi eram dator o lungă scrisoare, zău că nu ştiu dacă (nu dacă le merită, că le-ar merita!) ştiu, dar crede-mă că de când m-am întors (mereu fu- le doreşte, le vrea cu adevărat! Cred că lumea româ- gărit, cum zic ardelenii) adică din decembrie am trecut nească s-a degradat în aşa hal încât îi va trebui un printr-un coşmar adevărat. Boala soacrei mele a luat secol să-şi revină măcar la nivelul interbelic. Iar noi (noi forme tot mai grele, a fost externată din clinică, nemai- doi) ştii bine că nu suntem dispuşi să mai trăim atâta… putându-i-se face nimic. Nu mai vreau nici să te plicti- Mai multe, când ne vom revedea şi dorind sincer să ne sesc, nici să-mi mai rememorez prin ce am trecut aşezăm şi la taclale şi la puţină treabă dacă se poate, împreună cu ai mei, dar greul cădea pe mine, căci ne- să urnim căruţa. În esenţă: te înţeleg, îţi dau dreptate, vastă-mea şi fiica mea fiind toată ziua la muncă, eu ră- te preţuiesc prea mult, ştii bine, ca să nu regret (pentru mâneam s-o îngrijesc, să-i fac şi să-i duc de mâncare cultura asta nenorocită) că nu ai poziţia pe care ai fi me- ş.a., ş.a. Spectacolul decrepitudinii umane, faptul că ritat-o din plin! Încă o dată, aştept să ne revedem şi să acea femeie falnică, frumoasă, plină de energie şi vita- discutăm. Complimente Dnei şi micuţului5, îmbrăţişări, litate se stingea sun ochii mei m-a aruncat în stări ner- acelaşi, voase teribile. Cred că am făcut, sau era să fac, o Mircea Zaciu nevroză de situaţie. În fine, te scutesc de toate detaliile ultimei etape. Pe ziua de 12 febr. biata de ea s-a stins. 1. După 1990, Profesorul se stabilise la Bonn, dar revenea Literalmente, căci era caşectică, nu mai rămăsese din frecvent în ţară. ea decât un pumn de om. A urmat o altă odisee, care-mi 2. „Dicţionarul scriitorilor români”, coordonat de Mircea amintea mereu, obsesiv, Cimitirul… arghezian, cu acea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, care, după un lung pro- „moarte sălbăticită” analizată de un mare istoric al men- ces de elaborare, avea să vadă, în cele din urmă, lumina ti- talităţilor şi pe care eu o aplicasem odată operei arghe- parului în perioada 1995-2002. ziene. În adevăr, moartea în Occident diferă categoric 3. Aurel Sasu se afla în Canada, ca Resident Scholar la de moartea noastră încă tradiţională, din Balcani. Te Multicultural History Society of Ontario (Toronto). mai scutesc iarăşi de naraţiune. Dorise să fie incinerată 4. E vorba de literele A-C. şi urna să fie dusă la Cluj, depusă în mormântul mamei 5. Nedeea Burcă, soţia lui Niculae Gheran, şi Niculae-Liviu ei. Abia pe ziua de 6 martie am avut incinerarea, la Gheran, fiul lor. Köln. Aşteptăm urna şi cred că în jur de 29 vom fi la

PRO SAECULUM 1-2/2015 107 remember

„MI-E DOR DE VOI ȘI VĂ SĂRUT” GRIGORE VIERU AR FI ÎMPLINIT 80 DE ANI

Acad. Valeriu Matei

REGĂSI-VOM ADEVĂRUL?

„Lasă-te răstignit, adevărule, poate că astfel te va poet începe să fie căutat de românii de la răsărit de găsi lumea în sufletul ei aşa cum l-a găsit pe Iisus Prut, aflaţi de două decenii într-un chinuitor şi dramatic Hristos” – spunea în unul dintre aforismele sale, cu o proces de redobândire a propriei identităţi. înţelepciune esenţializată de dramele pe care le-a trăit, Aşadar, în plan social şi naţional, adevărul pe care poetul Grigore Vieru. Spirit al veacului, autorul Numelui l-a căutat şi pentru care a militat Grigore Vieru mai ră- tău a focalizat în opera sa poetică gândurile şi mâne şi astăzi în câmpul bătăliei ce se dă între forţele sentimentele omului contemporan, dar şi pe cele ale care doresc reîntregirea noastră spirituală, refacerea unei comunităţi rupte brutal de vatra ei matricială, conştiinţei româneşti şi a celei civice, revenirea la valo- sentimentele autentice de neam şi de ţară: „Dar mai rile tradiţionale, la normalitatea unei vieţi naţionale, întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. / Ploaie să fii. / demne pentru orice popor la începutul mileniului al trei- Lumină să fii. Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de lea şi cele malefice, care ne-au ţinut în captivitatea im- sabia duşmană // Brăzdar să fii. / Duminică să fii. / periului răului: „În raza candelei mereu / Sub care sufăr Doină să fii. / Ca să ai dreptul / a săruta / acest pământ şi creez / Noi ne unim cu Dumnezeu. / Dar voi?! Cu / îndurerat / de-atâta rod.” („Dar mai întâi”); „Pământule, cine?! Cu ce crez?! / Cu ura pentru tot ce-i sfânt, / Cu tu cel de glorii, / Te caut prin străvechi istorii, / Că-n ura pentru acest pământ / Ce v-a primit frumos – pe vremea noastră, de acuma, / Ce-a mai rămas din tine? câţi! – / Iar voi aşa ne mulţumiţi!..” („Inscripţie pe stâlpul Huma! / Doar huma cu de aur fire, / Ce, de atâta siluire, porţii”). Această revenire la firescul etnic şi naţional nu / Degrabă nici pe ea, o, Doamne, / N-o vom cunoaşte-n se poate realiza în absenţa unei viziuni integrale şi ar- veri şi toamne. / Ridică-te, Basarabie, / Trecută prin foc monioase asupra valorilor culturale şi spirituale naţio- şi prin sabie...” („Ridică-te”); „Din Basarabia vă scriu, / nale, asupra istoriei şi destinului naţional. O asemenea Dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea viziune, imperios necesară conştiinţei moderne, nu târziu, / Mi-e dor de voi şi vă sărut” („Scrisoare din poate fi formulată şi exprimată decât de personalităţile Basarabia”), dragostea pentru limba maternă şi exponenţiale pentru o comunitate (entitate sau naţiune). asumarea datoriei sacre de a o apăra în condiţiile unui Grigore Vieru este exponenţial atât pentru Basarabia, regim de ocupaţie, ce aplica măsuri drastice de cât şi pentru modernitatea românească „nu doar prin asimilare şi deznaţionalizare: „În limba ta / Ţi-e dor de demersul său naţional-identitar.., ci şi prin culoarea lui mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi existenţială, ontologică” (Mihai Cimpoi), prin efectele doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta produse de integritatea operei şi a personalităţii sale: / Te poţi opri din plâns...” („În limba ta”). E una dintre „Ceţos ori clar ca o ninsoare / Eu sunt poetul-acestui funcţiile sociale primordiale ale poeziei, aşa cum neam / Şi-atunci când struna îmi vibrează, / Şi-atunci aprecia T.S. Eliot, marii poeţi fiind şi ctitori de nou limbaj când cântece nu am”. Despre el putem afirma cu de- poetic, care, în timp, devine normă şi obişnuinţă în plină justificare, ceea ce Jorge Luis Borges menţiona, limbajul uzual: „De-aceea, până-asfinte / Poetul stă cu cu referire la Paul Valéry, că e „un poet exemplar” creat gura / Lipită de cuvinte... // Un grai e-un strop de sunet de propria operă, ceea ce-i sporeşte valoarea ca simbol / Topit ca într-o mare / În zvonul veşniciei, / În muzica al rezistenţei spirituale în timpuri vitrege, ca simbol al cea mare. // Ci în cuprinsu-i rodnic, / Cu cele vechi şi unei infinite sensibilităţi în vremurile unui materialism nouă, / Noi încăpem cu toţii...” („Graiul”). Grigore Vieru, vulgar, agresiv. menţiona Ioan Alexandru e „un poet care şi-a asumat În plan estetic, adevărul său e comun cu al tuturor greul unui grai, trecându-l prin inima sa, încărcat de poeţilor reprezentativi pentru o comunitate, un popor, o răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce naţiune – revelarea prin Logos a marilor probleme semenilor săi...” existenţiale, a frumosului care va salva lumea. În pofida Deşi în Basarabia opera sa e, în aparenţă, unor clişee de interpretare, veridice, dar şi stânjenitoare, cunoscută de toată lumea, aceasta însoţind viaţa poezia lui Grigore Vieru întruneşte calităţile unui univers câtorva generaţii de la primii paşi şi până la adânci poetic complex, nerevelat încă sub toate aspectele de bătrâneţe, deşi versurile sale sunt recitate sau cântate investigaţiile critice. Nici captiv al desfătărilor lucide ale de mulţi actori şi interpreţi, doar după dispariţia tragică gândirii, solicitându-i lectorului efort logic de analiză a a lui Grigore Vieru adevărul vieţii şi al operei marelui conceptelor filosofice sau estetice pentru a ajunge la

108 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember miezul frumos al poemului, nici subjugat de idolii haotici restabilirea tradiţiilor marilor clasici, are un rol important ai sub- sau inconştientului, ce resping orice participare în comunicarea mereu vie a neamului nostru, iar creaţia a raţiunii la actul artistic, Grigore Vieru, orientat, aşa lui Grigore Vieru îşi are un loc distinct în viaţa poeziei cum menţionam mai sus, spre o viziune integrală şi româneşti şi în poezia vieţii românilor. armonioasă în care locul central îi revine omului Aşadar, poetul Grigore Vieru avea, se pare, toate contemporan cu toată gama sa de sentimente şi motivele să fie fericit. Opera şi viaţa păreau împlinite, gânduri, a transfigurat „natura gândirii în natura naturii”, preţuirea şi admiraţia de care se bucura era unică şi ra- „împrimăvărându-ne cu o toamnă de aur”, cum îl risimă pentru un scriitor de la răscrucea acestor milenii. aprecia marele său coleg de generaţie poetică Nichita Cel puţin aşa cred cei pentru care un astfel de dezno- Stănescu. Lucrând cu expresii şi imagini ostentativ de dământ individual ar fi chiar pricina intimă şi interioară limpezi, făcând uz de mijloacele clasice, fără a renunţa a existenţei lor. la tezaurul folclorului românesc, Grigore Vieru a ajuns Poetul Grigore Vieru, cel înrudit, prin simplitatea sa prin poezia sa la efecte spre care adepţii altor curente profundă, cu Bacovia, era convins, la fel ca oricare alt şi orientări literare tind să ajungă, făcând uz de mijloace mare poet al acestui neam, că fericirea ar fi trebuit să mult mai sofisticate şi mai diverse, iar bigoţii şcolilor la fie, dacă nu a tuturor, cel puţin a vorbitorilor limbii în modă nu ajung vreodată. Unitatea organică a poeziei care şi-a visat imaginile şi a îndurat suferinţele. E chiar sale o înalţă în domeniul superior al artei, cel metafizic, felul de a fi al artiştilor autentici, e modul sublim, supe- creând, aşa cum menţiona poetul Mihai Ursachi în rior de neglijare a fericirii personale, caracteristic celor, eseul său „Arta metafizică”, „tulburătoarea impresie de în fiinţa cărora, aşa cum o spunea marele Eminescu, mister şi elevaţie, de gravă participare la ceva se bate inima lumii. Iată de ce poetul a fost mereu un suprafiresc şi totuşi conţinut în lucrurile cele mai limpezi neliniştit, un captiv al zbuciumului neîmplinirilor noastre şi fireşti...”: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să comune, un semănător de lumină într-o societate de- mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi zinformată şi intoxicată de minciuni, mai abitir decât în Pământ!” („Făptura mamei”); „Sub un tei ce înfloreşte / perioada ocupaţiei sovietice. Iată de ce el era ferm con- Ea, frumoasă, se opreşte. / «Bună seara, fete două, / vins că poetului, aidoma călătorului, îi stă bine cu dru- Cu ochi luminoşi de rouă!» / «Bună seara, dar sunt mul, fiindcă, oriunde acest drum întâlneşte o aşezare, una...» // Printre genele femeii, / Răsărea pe cer şi luna. acolo sunt mulţi dintre cei cărora Logosul său le poate // De sub tei ce înfloreşte / Ea, frumoasă, se porneşte. fi de mare ajutor întru a-şi găsi rostul şi împlinirea su- / «Rămâneţi cu bine, doi / Tei cu tremurate foi!»/ «O. fletească. Şi oriunde întâlneşte nefericirea, care are Drum bun! Nu-s unul oare?!»// Printre foi ca printre mereu la origine o nedreptate, poetul vibrează ca o lacrimi / Răsărea şi sfântul soare” („Femeia, teiul”), sau strună rănită de un cântec neîmplinit. Verbul lui devine generând parabole complexe, memorabile, ca în tăios, izbucnirile publice poartă necruţătoarea lavă a ar- poemul „Pădure, verde pădure”. O astfel de artă poetică derii slinului şi nepăsării. îi lasă fiecărei generaţii posibilităţi de reinterpretare, de Neliniştea lui Grigore Vieru a fost aidoma unui fluviu revelare a altor aspecte şi semnificaţii, de redescoperire pe timp de arşiţă. Celor mai mulţi le-a potolit setea şi a adevărului vieţii şi operei Poetului. Regăsi-vom acest le-a înrourat sufletul, motoceilor de negură le-a adus adevăr? disconfort şi aceştia au aruncat cu pietre în apele-i ră- coritoare spre a-i tulbura fireasca alunecare spre marea FERICIREA ŞI NEFERICIREA POETULUI cea mare. Încolţit de cei din urmă – neajutoraţi ucenici ai moftului de salon cu sânul mereu plin de pietre – poe- De ce poetul Grigore Vieru a fost un neliniştit chiar tul a fost nevoit să le răspundă, şi de multe ori a făcut-o, şi în ultimii ani ai vieţii? De ce nu s-a retras în spatele cu liniştea domoală a fluviului ce aruncă şi asupra nisi- cortinei aurite a laudelor binemeritate sau a exegezelor purilor sterpe o undă răcoritoare. Cine ştie, poate se ample şi asiguratorii de clară statuare în contextul literar mai stinge invidia lor potopitoare sau, vorba cântecului: general românesc, nu a stat proptit în vreun jilţ de piele „Poate vor rodi vreodată”. Oricum, chiar şi cel mai infim de forma tronului spre a da verdicte şi a fi mentor de rod poate diminua cât de cât nefericirea generală, iar şcoli literare la care aspiranţii la gloria Parnasului să-şi fluviul, oricâte furtuni s-ar abate asupra-i, îşi recapătă drămăluiască biografiile. Ba mai mult chiar, întristat de treptat senina claritate, urmându-şi neabătut fireasca laude, el le-a dat acestor jinduitori prilejuri de altfel de albie. interpretări, când, în replică, afirmă public: „N-am geniu Poetul Grigore Vieru a avut un motiv în plus să fie şi nici nu ştiu dacă sunt un mare poet”. „Asta e!” – îşi senin şi încrezător în diminuarea treptată a nefericirii spuneau şmenarii biografiilor lustruite la lumina noastre colective, în inevitabila atingere a limanului, din- opaiţelor unor critici de gaşcă, care-i dau ghes literaturii colo de care ne vom regăsi, integri, în spaţiul ce ni l-a cu istorii scrise pe apă. „Poate că noi suntem mai buni hărăzit Dumnezeu. Acest motiv – sunt prietenii şi con- ca el, mai mari.” Şi l-au tot încolţit pe la adunări obscure temporanii săi fideli – copiii, crescuţi cu Abecedarul său, sau în epistole colective, fluturate-n proţapul cea mai cutremurătoare de conştiinţă carte (Nichita Stă- inconsistenţei lor. Să-i lăsăm în plata domnului, iar nescu) şi Albinuţa sa, o veritabilă Odisee a copiilor ba- noţiunea de geniu să le-o restituim romanticilor, oricum sarabeni, menită să-i reîntoarcă în Itaca frumosului şi e apanajul lor. Cât despre poezia lui Grigore Vieru s-o adevărului propriei lor identităţi. Nu cunosc un alt scriitor plasăm acolo unde îi este locul – alături de operele important al ultimei jumătăţi de veac, opera căruia să fi create de alţi mari poeţi ai generaţiei sale: Nichita avut un rol atât de hotărâtor în destinul generaţiilor ce Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan i-au urmat. Dar tocmai această situare distinctă a auto- Alexandru, Cezar Ivănescu. Oricum, creaţia literară a rului Numelui tău i-a sporit durerea şi nefericirea, de acestei generaţii, care a asigurat revenirea la firesc prin vreme ce, la distanţă de câteva decenii de la apariţia

PRO SAECULUM 1-2/2015 109 remember acestor cărţi de căpătâi ale copiilor de la răsărit de Prut, mele decenii în cohorta autorilor de ţidule antivierene), în satele româneşti din stânga Nistrului şcolile de limbă şi câteva studente la secţia de poezie, originare din Ba- română sunt închise cu forţa, în dreapta Nistrului cohor- sarabia. tele întunericului mai uneltesc încă împotriva istoriei ro- Se face cazarea, Grigore Vieru îşi lasă geanta şi mânilor şi a limbii române, iar prin târgurile noastre mergem în camera mea să luăm prânzul la care-i invi- blazate heralzii negurii debutează „critic” dând verdicte tasem şi pe colegii mei din Moldova, dornici să-l vadă veninoase operei poetului, fără să ştie că urna de gunoi pe maestru. a istoriei e deja plină de asemenea verdicte, pronunţate Ajunşi sus, poetul îşi scoate vestonul şi observ pe cândva de vârcolacii defunctului imperiu sovietic. Încre- cămaşă, de-a dreptul inimii, o pată mare albastră. Mina zător în puterea divină, în taina care îl apăra şi ne apără pixului, care n-a mai fost folosit la scris în timpul tuturor fiinţa, poetul Grigore Vieru, cu destinul şi opera călătoriei, a curs, murdărindu-i buzunarul interior al împlinite, a trecut la cele veşnice întristat că bucuria co- vestonului şi cămaşa. Maestrul îşi scoate cămaşa, dar piilor de a-şi redobândi propria lor identitate mai este pata de cerneală densă i-a pătat şi maioul şi pielea de încă ameninţată. El era profund îndurerat de nefericirea pe piept. altora, de nefericirea noastră a tuturora. A neamului din – Trebuie să curăţăm de urgenţă hainele, iar care a făcut şi face parte. D-voastră trebuie să mergeţi la duş – îi spun. – La mine, în cameră – zice poetul – n-am văzut să MODESTIA DE A NU DESCHIDE fie baie. UŞILE LA ÎNTÂMPLARE – Sunt duşuri la noi, la demisolul edificiului. Îi dau maestrului cele necesare pentru baie, şi-l Câte nu s-au spus şi nu se spun despre un mare conduc spre duşuri, având de coborât opt etaje. poet. Se mistifică evenimente sau se inventează situaţii, Întâlnim mai mulţi studenţi şi doctoranzi ai Institutului de dar, de cele mai multe ori, pe la noi, ca şi pe la case mai literatură care-l salută pe maestru, el fiind un poet foarte mari, pur şi simplu, se bârfeşte. Grigore Vieru a fost o cunoscut în întreg cuprinsul fostei uniuni sovietice, fire artistică autentică şi pe lângă faptul că era excesiv graţie traducerilor din poezia sa, apărute în diferite limbi de modest mai era – o ştie o lume-ntreagă – şi foarte – Zdravstvuite, maestro! (Bună ziua, maestre!) – e distrat. I s-au întâmplat atâtea lucruri hazlii, încât s-ar salutat la fiece pas şi tot aşa până ajungem la duşuri, putea scrie tomuri întregi, dar nu de către cei care nu unde la ora aceea nu era nimeni. Îl las pe poet, urc sus au nimic de spus şi fură întâmplări şi subiecte de la alţii, şi le rog pe studentele noastre ca înainte de a veni la ticluind volume şi volumaşe de basne spre a-şi acoperi masă să cureţe vestonul, cămaşa şi maioul maestrului. inconsistenţa. Trece aproape o oră, fetele aduc hainele proaspăt Întâmplarea ce urmează nu este inventată. Uneori, curăţate, vin şi Nicolae şi Emil, masa e pusă, dar când ne reîntâlneam cu poetul Grigore Vieru, sau chiar Grigore Vieru nu-i. Cobor jos şi ce văd? O droaie de într-un cerc mai larg, o repovesteam, distrându-ne studenţi, dornici să discute cu Grigore Vieru, au coborât copios pe marginea celor întâmplate, acum mai bine de şi ei la duşuri, unii înarmaţi şi cu cărţile poetului, dornici douăzeci de ani. Cum era şi de aşteptat, a ajuns şi la să discute literatură. Grigore Vieru, potopit de jetul de urechile celor care nu prea au ce spune şi unii dintre ei apă al duşului din colţul extrem, ruşinat de situaţia s-au apucat s-o ticluiască denaturându-i esenţa. Să-i creată, cu mâinile lacăt în faţă, le răspundea, cu vocea lăsăm, însă, în grija celui de sus, chiar dacă, ştim bine, stinsă, curioşilor ucenici la multele întrebări despre arta aceştia se „integrează” lejer oricând şi oriunde. poeziei şi... condiţia poetului. Venirea mea a fost de Era pe la sfârşitul lui august – începutul lui septem- natură să-i întristeze pe admiratorii poetului, dar brie 1987, când poetul Grigore Vieru, primind o invitaţie salvatoare pentru maestru. la festivalul internaţional de poezie de la Varşovia, îmi Urcăm, stăm la masă, râdem amintindu-ne de telefonează la Moscova, unde reprezentam pe atunci recentul dialog despre poezie susţinut în baie, apoi Uniunea Scriitorilor din Moldova, şi mă roagă să-i fac Gr. Vieru ne invită la el: rost de un bilet de tren până la Varşovia şi să-i comand, – Am adus un vin grozav din Basarabia! – zice. pentru o noapte, şi o cameră la hotel. Zis şi făcut. Acceptăm cu plăcere. Ajunşi la hotel deschid uşa din În ziua sosirii îl întâmpin pe poet la gară. Căldură şi dreapta intrării în cameră şi, uimit de ceea ce văd, zăduf. După o zi şi o noapte, petrecute în compartimen- exclam: tul vagonului, maestrul pare obosit. Îmi mărturiseşte că – Maestre, aveţi cameră de baie! pe drum l-a chinuit un poem nou, dar n-a cutezat să – Unde? – întreabă mirat, privind cu ochi mari în scrie spre a nu-şi incomoda vecinii de compartiment. interiorul camerei de baie. Da eu, – zice – n-am deschis Îmi spune, însă, cu bucurie că: „Mi-a rămas ideea poe- uşa asta! Credeam că-i a vecinilor. mului!” „E bine, maestre, – îi spun – alţii se grăbesc să Am izbucnit cu toţii în hohote de râs, apoi am scrie fără a avea nicio idee.” observat că şi geanta cu lucrurile sale maestrul o lăsase Ajungem la hotelul Uniunii Scriitorilor, situat la par- într-un colţ al camerei, de parcă s-ar fi sfiit să nu terul aripii drepte a căminului Institutului de literatură din deranjeze pe cineva. strada Dobroliubov nr. 18. Nu aveam locuinţă şi eram Modest în cele lumeşti, cu teamă să nu deschidă la în acei ani cazat într-o cameră la ultimul etaj, al şapte- întâmplare vreo uşă străină, poetul e şi autorul unei lea, al acestui cămin, lăcaş unde, la acea vreme, locu- poezii de mare fineţe ce se aşază cu modestie în un- iau şi poeţii Nicolae Popa şi Emilian Galaicu-Păun, unul gherele tainice ale sufletului, de unde ne iluminează urmând cursurile superioare de literatură, iar altul doc- întru a ne face mai uşoară clipa existenţei. torantura cu o teză chiar despre poezia lui Grigore Vieru, pe care n-a mai susţinut-o (înscriindu-se în ulti-

110 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember

Valentin Marica

CÂND RANA ÎN TAINĂ SE VINDECĂ

„Nu harul, ci lacrima mea e mare. Nu Scria Grigore Vieru: M-am amestecat cu viaţa / Ca sunt nici primul dintre poeţii ţării, nici al doi- noaptea cu dimineaţa. / M-am amestecat cu cântul / Ca lea, nici al treilea... dar nici ultimul.” mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu dorul / (Grigore Vieru, în vol. Linia de contur Ca sângele cu izvorul./ M-am amestecat cu tine / Ca de Valentin Marica) ce-aşteptă cu ce vine. Spunea, mereu, că face parte din cea mai tragică Pe când apunea ziua naşterii lui Mihai Eminescu, ră- generaţie de scriitori. Suferinţa însă nu i-a încruntat chi- sărea ziua morţii lui Grigore Vieru. 18 ianuarie... Era pul şi râul inimii. Sufletul rănit naşte mărgărit... Poetul tânăr Vieru când a scris poemul Legământ, o prefigu- hotăra prin puterea harului, bunătate, demnitate, since- rare a morţii, la căpătâi cu o carte de Eminescu. A fost ritate, fericirile de a nu fi cântat păunii, duse până la sta- un eminescian în viaţă şi e un eminescian în moarte... rea de puritate, ca nicicând să plece cu ruşine ochii în Întrebăm, eminescian, dacă îi ştim sfintele văi ale vieţii jos înaintea fratelui; omenindu-i pe cei ce poartă dorul şi ale scrisului şi, mai departe, dacă ştim să-i anunţăm nesfârşirii spirituale. Era indignat însă, ca statornic uni- moartea... onist, să afle, la Bucureşti, că Eminescu e xenofob, A trăit în durere christică. A scris în lumină, călărind Mihai Viteazul e paranoic, Arghezi şi Călinescu sunt co- calul mărului sub o sfântă sudoare de flori; ştiind că laboraţionişti sau să audă la Iaşi, la un post de radio, că poetul este un duh al vieţii. A scris cu forţa candorii, în- Al.I. Cuza e un mit creat de comunişti. Pentru cel care făşurat în manta-i de sfinţenie a cuvântului; şi a celui scria că dragostea e un sinonim moral al Patriei şi na- rostit în vorbirile cu noi (îi era teamă că nu ne iubeşte tura e istoria vie a Patriei, lecţia ei de omenie şi de în- îndeajuns) şi a celui sortit să fie poem, să fie iarbă lim- credere în bine, denigrările, ca cele enumerate, erau pede. Într-un autoportret, Grigore Vieru îşi mărturisea răni. Acum, rănile lui şi-au început vindecarea în taină. dorinţa de a fi iarbă; căci, mai firesc şi mai simplu decât A trăit dezbrăcându-se de noapte, căutând veşnicia atât n-ar putea fi. în laptele mamei şi în zi de duminică. A murit într-o zi Avea în statura lui isusiacă arderea pe care o avea de duminică, intrând în taina care să-l apere, vestită în Eminescu, aceea de a străbate teritoriile româneşti în poemul Clopotul învierii: rană pe rană în taină se vin- cruciş şi-n curmeziş. A fost la Târgu-Mureş, în Sala decă... Oglinzilor, la Teatrul Naţional sau la Radio, unde a defi- nitivat poemul Transilvania, devenit şi acesta manual de Târgu-Mureş, istorie sau nelinişte interioară (aşa îşi numea cânte- 18 ianuarie 2009 cele), la Reghin, Bistriţa, Maieru, Alba-Iulia, Sebeş, Lan- crăm, bucurându-se că vine de-acasă-acasă, că în aceste locuri ţara îl aude. Ţara i-a auzit poetului Viaţa; i-a auzit-o şi i-a uitat-o, apoi iar i-a auzit-o şi iar i-a uitat-o... Căci banul, spunea Grigore Vieru, începuse prea mult să ţină loc de talent şi caracter; şi, astfel, poe- tul recita Mica baladă, poem dedicat lui Marin Sorescu, în Sala Oglinzilor din Târgu-Mureş, pentru a ţine loc de credinţă. S-a amestecat cu credinţa în limba română cea sănătoasă, cu ideatica şi filozofia folclorului (era uluit de proverbul: Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind), cu soarele care nu poate răsări fără pă- mânt, cu norocul de a se simţi arbore, cu umbletul ce- lest al mamei şi al patriei, dureros vieţuind în istorie. Constantin Severin - Moldoviţa, rapsodie în roşu

PRO SAECULUM 1-2/2015 111 remember

ORDO UNIVERSALIS ÎN LIRICA LUI GRIGORE VIERU

Ceea ce afirma Gheorghe Grigurcu despre Bacovia, ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, în monografia Bacovia – un antisentimental, căruia şi încercarea nădejde.” (Romani 5,3) complexitatea i se ascunde într-un suflu al simplului (1) În poemul Seism din „Imne şi blesteme”, Dumitru ne devine punct de referinţă în aprecierile asupra operei Matcovschi i se adresează, ca şi Grigore Vieru, prin su- lui Grigore Vieru; într-un câmp actual polarizat al recep- blimul rugăciunii, Creatorului Suprem: „Îndepărtează, tării operei poetului. Simplitatea scrisului vierean, curge- Doamne, nenorocul / De-această ţară, de acest pă- rea lui soteriologică, întemeierea cuvântului (o rescriere mânt...” (5), sau, cerând ocrotirea divină în situaţii-limită a genezei limbii) în simbioza celest-telurică a fiinţei lirice ale suferinţei, în finalul poemului Plânge-m-aş: sunt aspecte ale complexităţii, aprecieri mai rar întâlnite „Doamne sfinte, mă păzeşte, / Azi mi-e tare, tare greu” în exegeza autorului Tainei care mă apără. Aspectul, (6). Acelaşi superlativ al suferinţei, marcat prin repetiţie deloc neglijabil, apare reliefat în pagina critică a lui poetică, apare la Grigore Vieru în poemul Litanii pentru Mihai Ungheanu ce desluşeşte în simplitatea operei lui orgă din antologia de autor Strigat-am către tine: Grigore Vieru şi în impresia de persistenţă a unei sin- Doamne, atât de singur, / Atât de singur / N-am fost ni- gure teme, de fapt o diversificare literară într-o sinteză ciodată! Invocarea divinităţii însoţeşte zbaterea fiinţei aparte: „Grigore Vieru pare la prima vedere poetul unei exilate în nenorocul istoriei, marcând, în puritatea co- singure teme şi al unor mijloace simple şi lipsite de va- muniunii cu divinitatea, semnul ce-i sublimează eului riaţie. Dificultatea este de a-l analiza, atunci când pare liric înfrigurarea singurătăţii. „...singur într-o chilie / în inanalizabil. În realitate, scrisul lui Grigore Vieru este bi- care nu mai e loc / decât pentru tine şi Dumnezeu” scrie furcat şi diversificat (...) Derutanta simplitate a mijloa- Nicolae Dabija în Început de singurătate. (7) Nenoro- celor ascunde sensuri grave.” (2) cul istoriei naşte în „regimul sufletesc” al basarabeanu- Noua lectură pune în evidenţă intensitatea ideatică lui o mişcare închisă. „Întreaga literatură basarabeană şi nuanţarea la nivelul expresiei a liricii vierene „într-un – de la Hasdeu până la autorii sfârşitului secolului XX – vers sculptat, plin de forţă şi nobleţe clasicistă, înfrăgezit consemnează academicianul Mihai Cimpoi – poartă pe- deopotrivă cu rouă şi auroră romantică, sentenţios şi di- cetea acestei puternice marcări ontologice: înscrierea rect, ca un verdict judecătoresc, înmuiat în milă creştină pe traiectele umbroase ale mişcării închise”. (8) şi în rugă adevărată adresată Domnului.” (3) Încătuşarea fiinţei în absurdul vieţii, împingerea ei în Sentimentul continuu al frustrării fiinţei, al zbaterii în umbra nedreaptă a istoriei, mărginirea, îşi caută, com- nenorocul istoriei se dimensionează, deodată, în fatum pensatoriu, dezmărginire prin lumina cuvântului, prin fi- şi creaţie lirică, omul şi poetul – Stropit de slavă / ca de inţa poeziei. Încărcătura fiinţei istorice se revarsă – ca sânge – coexistând în profunde interiorizări, sensuri ale dat al autoapărării – în încărcătura lirică, cea care poate reîntemeierii lumii potrivnice, ale „mutării” teluricului elibera, sublima, fiinţa încarcerată istoric. Aflat între (Patria noastră de jos) în învelişuri celeste (Patria noas- lumi, Poetul devine o insistentă – dramatică – interoga- tră de Sus), printr-un testament al luminii. Eu lumina o ţie, verificându-şi, astfel, Sinele. Recluziunea fiinţei is- presor, se confesează poetul în Casa mea, amintind de torice naşte ecloziunea fiinţei întru poezie, deschiderea versurile lui Ioan Alexandru din poemul Imnul sacru: eului liric în virtuţi interioare. (9) Dacă istoria, prin neno- „dar steaua lui (a pruncului!) / Şi maica din care fost-a rocul ei, urzeşte fiinţa „din lacrimi şi sudoare”, aceeaşi rupt / Vor lumina cum se cuvinte.” fiinţă se reîntemeiază, în interioritate lirică, prin forţa Într-un poem-generic al creaţiei vierene, Descrierea unei istorii spirituale invincibile, amintindu-ne de arhai- lacrimii, închinat Preafericitului Părinte Teoctist, între citatea spirituală, ca tărâm al rezistenţei, din Plugarii lui un timp abrupt, nefast, şi timpul speratelor armonii Octavian Goga: „Când doarme plugul pe rotile, / În eterne, omului şi poetului le este dată vieţuirea pentru pacea serilor de toamnă, / La voi coboară Cosânzeana, a învinge răul istoriei şi al vieţii, căutând, dureros, până / A visurilor noastre doamnă, / Vin crai cu argintate la jertfă, căi de învingere: „Eu ştiu de la cei sfinţi / Că co ifuri / Şi-n aur zânele bălaie; / Atâta strălucire ’ncape Dumnezeu / Ne urăşte cum suntem / Şi ne iubeşte / / În bordeiaşul vost’ de paie.” (10) Cum ar dori să fim. / Doamne, cum / Trebuie să vieţu- La Grigore Vieru, interioritatea devine matricea întă- iesc eu / În lacrima ochiului meu, / Ca să birui fiara?! / ririi fiinţei Duhului, care, mai târziu, în exterioritate, va Şi cât de multă / Ar trebui să fie / Jertfa sângelui nostru traversa conflictualitatea istoriei, cu căpcăunii / care în- / Ca să nu ne zbatem / Atât de singuri, / Atât de la mar- junghie Steme şi călăii / care vor pune pe trunchi / capul ginea lumii?!” (4) Limbii Române. (11) Un fond spiritual indestructibil este Astfel de versuri-generic aparțin unor numeroase conştientizat de Poet, aparţinând, antropologic, fiinţei pagini din literatura basarabeană, venind din cuvintele lui lirice: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cântec Sfântului Apostol Pavel: „ne lăudăm şi în suferinţe, bine spus. / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi.

112 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember // Nu poţi din ape smulge / Un soare oglindit. / De mine speranţa, dragostea ilustrează împărăţia valorilor pure, chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi.” (12) Lăuntricul ab- lăuntricul fiinţei autentice, soluţii izbăvitoare de ieşire din soarbe înfăţişările pure ale lumii prin credinţa în „exis- situaţii-limită, precum cele invocate de Nicolae Stein- tenţa sufletului” şi cuprinderea ei într-un limpede credo hardt în Jurnalul fericirii: a ieşi „dintr-un univers concen- liric în poemul Urcarea la cer. În ideea de reîntemeiere traţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc existenţială, de „febră a eternităţii”, Grigore Vieru, în de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din poemul Urcarea la cer, îi cere Creatorului unic o reor- teamă şi panică, din orice coşmar fenomenal.” (16) donare/mutare a lumilor în armonia cosmică, ceea ce Energia interioară, energia purităţii Sinelui, aidoma sluj- criticul Ion Pop numea, vorbind despre Poemele luminii bei demiurgice din „anatomia duhului nostru”, după ex- ale lui Lucian Blaga, „sumă de elemente perfect inte- presia lui Lucian Blaga (17), edifică fiinţa. Ca motto al grate într-o rotunjime originară” ca parte constitutivă a poemului Cu viaţa, cu dorul, Grigore Vieru invocă uni- oricărei lirici, „raportul dintre eul individual şi marele uni- versul folcloric: „Cine mă vede cântând / Crede că n-am vers...” (13) Ceea ce la Lucian Blaga este iubirea de niciun gând...”, amplificând, apoi, în poem, coexistența flori, ochi, buze, morminte, la Grigore Vieru este iubirea fiinţă-veşnicie: „M-am amestecat cu cântul / Ca mor- creştină, confraternă, integratoare cu sufletul păsării, al mântul cu pământul. // M-am amestecat cu dorul / Ca stejarului verde, al copilăriei, al cântecului, părţi ale Ma- sângele cu izvorul.” Patria cosmică şi pacea divină sunt relui Tot: „Cred, Doamne, / În existenţa sufletului. / În refugiile eului liric pândit de nimicniciile timpului ce lo- urcarea sa la cer / Cred. / Dar sufletul păsării, / Sufletul veşte „în creştet cu placatul”, ca minţile să rătăcească, căprioarei?! / Şi cel al furnicii / Şi cel al stejarului verde ceea ce Ioan Alexandru numea, metaforic, ceasul greoi. / Şi cel al copilăriei mele / Şi cel al cântecului nostru – / Peisajul lăuntric al poetului primeşte vibraţia veciei prin Sufletul lor / Tot la ceruri se urcă?! / Dacă nu, atunci / măreţia suferinţei şi sacralitatea ei: „...din suferinţă-şi ia Ce să caut eu acolo, / În nesfârşirea albastră / Fără su- fiinţa / Vecia-n care credem şi cântăm.” (18) Imuabilul fletul lor?! / Dacă tot sunt toate / În puterile Tale, / De cosmic înfruntă timpul degradărilor contingente. „Vin le- ce n-ai muta / Patria noastră de jos / În Patria noastră pădaţii, / vin renegaţii / cu toată furia”, în timp ce eul liric de Sus?!” (14) O imagine asemănătoare apare în poe- se retrage, apărându-se, în liturghia cosmică: „Cineva mul testamentar Rămas-bun al lui Valeriu Gafencu, cu- sus pe coastă / Spală faţa Lunii / Cu lacrima noastră.” prins în volumul Sfântul închisorilor apărut la Editura Poetul se identifică cu timpul cosmic, echinoxial, deasu- Reîntregirea din Alba-Iulia, 2007, p. 307: „şi-am vrut / pra timpului aflat sub semnul solstiţiului (19): Toate se Neamul să-l mut / De-aici, de jos, / La Domnul Iisus schimbă în viaţă, / Numai izvorul nu.” Prin elementele Hristos”. Poezia înnoirii lăuntrice prin descoperirea pa- Marelui Tot, fiinţa poetului se încarcă în plenitudinea lu- radisiacului sufletesc – poezia martiriului, ca ridicare a minii. Deasupra timpului istoric, degradat, a înserării, se suferinţei la biruinţă, la „împăcare îngerească” – îi este ridică ziua cosmică fără de sfârşit, ca în finalul poemului familială lui Grigore Vieru. Izvorul: „Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri stră- În coliziunea cu lumea ca spaţiu concentraţionar, bune. / «Bună seara», îi spun, / «Bună ziua», îmi destructibil, fiinţa îşi caută indestructibilitate în lumina spune.” (20) patriei cosmice, Patria de Sus, în care devine fiinţă re- Zguduirea fiinţei în nenorocul istoriei îşi caută linişte flexivă, concentrată pe numirea „tiraniei” marginii, dar în liturgicul sufletesc, venind din cel cosmic, ca în în- şi pe eliberarea din constrângeri. Sentimentul marginii, treaga poezie a martiriului românesc. „Doamne, dă-mi ca împovărare, devine obsesiv pentru fiinţa ce se reîn- şi mie pacea Ta cerească...”, scria Nichifor Crainic, nu- temeiază în lumina patriei cosmice, prin puritatea lăun- trindu-se, în Cântecul potirului, din dumnezeirea revăr- trică şi ruga către Creatorul unic. Pentru poet, marginea sată pe pământ: „Podgorii bogate şi lanuri mănoase, / e zădărnicirea fiinţei, înstrăinarea ei, cântecul de leagăn Pământul acesta, Iisuse Cristoase, / E raiul în care ne-a trecut în descântec, ca în poemul La o margine: „Când vrut Dumnezeu. / Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne / pe lume-am apărut / La o margine de Prut, / Lângă râul Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine, / Tu, viaţă pătimit, / O străină m-a răpit / Şi astfel mă legăna: / de-a pururi a neamului meu.” Aceeaşi sacralitate pul- «Nani, nani, nani-na, / Peste Prut trăiesc jandarmi, / Să sează în viaţa de-a pururi numită de Ioan Alexandru în creşti mare, să îi sfarmi! / Peste Prut trăiesc potăi, / Iar poemul Imnul sacru: „Pe temelii de foc ne-am strâns co- nu frăţiorii tăi!»”. lumna / Casei şi sămânţa în valurile noului pământ / Mersul înspre centru (înspre ne-margine, mijloc) Le-am pogorât spre tainică urzire. / Sacre sunt toate esenţializează fiinţa, îi sporesc căile de învingere. Iubi- ape şi lumini...” La Grigore Vieru, imuabilul valorilor rea, cântecul, pâinea, ca teritorii ale marginii locuite de pure, liturgicul sufletesc şi cel cosmic, sacralitatea lu- poet, se esenţializează în corespondente superioare ale crurilor atinse prin libertatea spiritului, în căutarea reor- trăirii, cele ale centrului, mijlocului: credinţa, speranţa şi donării lumii, sunt relevante în constituirea unei poezii dragostea de semeni. În amplificarea tensiunii lirice, echinoxiale: „Şi apele unde sunt / Limpezi de sufletul dinspre margine spre mijloc, verbul a locui este esen- nostru?! / Şi sufletul unde e / Limpezit de tremurul ţializat prin sinonimul a trăi. Dacă marginea ca dat al lo- apei?” Versul vine din ordo universalis, din întâlnirea cuirii este ambiguă, este a unei iubiri, a unui cântec, a dintre uman şi transcendent, după principiul chipului şi unei pâini, trăirea în mijloc are accente de identificare, asemănării; ceea ce fiind în Dumnezeu este şi în om: îi aparţine vădit poetului: credinţa mea, speranţa mea, „Doamne sfinte, plânge-ne! / Nu-ţi suntem noi sân- dragostea mea pentru voi: „Locuiesc la marginea / Unei gele?!” sau „Te caut, Doamne, de-o viaţă. / De-o viaţă / iubiri. / La mijlocul ei / Trăieşte credinţa mea. // Locuiesc Caut fiinţa Ta. Nu ştiam / Că sălăşluieşti / În cântecul la marginea / Unui cântec. / La mijlocul lui / Trăieşte nostru...” (22) Celestul se răsfrânge în teluric, teluricul speranţa mea. // Locuiesc la marginea / Unei pâini. / La devine receptacul al celestului, al fiorului cosmic: „Al cui mijlocul ei – / Dragostea mea pentru voi.” (15) Credinţa, e cerul, / Liniştea lui? / Când stelele care cad / Sunt ste-

PRO SAECULUM 1-2/2015 113 remember lele noastre, / De jale căzând”, scrie poetul în Iubito, derea” când distructivul atentează la armoniile eului: preluând aceeaşi imagine poetică în Ce tânără eşti!: „Suflet scăzut, / Idee înaltă. / Dar / Încă-i frumos în cân- „Curând / Va asfinţi soarele / Şi va avea îndureratul / tec.” (30) Meu chip. / Ape îl vor sorbi, / Pământul l-o coperi.” Asis- tăm la cununia cer-pământ, amplificând matricea para- Note disiacă în care dominantă este „fără de moartea”. 1. Gheorghe Grigurcu, Bacovia – un antisentimental, Edi- Edificatoare sunt versurile din Poem în munţi: „La tura Albatros, Bucureşti, 1974, Colecţia „Contemporanul nos- munte izvorul / Din cer izvorăşte. / Ca sufletul mamei, / tru”, p. 198. 2. Mihai Ungheanu, Prefaţă la Grigore Vieru, Văd şi măr- Ca sfântul ei grai / În care te văr / Fără de moarte. / turisesc, Editura Minerva, 1996. Apud textul preluat în revista Acolo, iubito, / Cetina leagănă / Mireasma pletelor tale. Limba română, nr.1-4 (163-166) 2009, ianuarie-aprilie, Chişi- / Dulcea suflare a lor / Apropie cerul de pământ. / Şi eu nău, p. 110 şi 112. în / Adâncu-i cel rodnic / Ca-n lumina ochilor tăi / Fără 3. Mihai Cimpoi, Grigore Vieru: Moarte întru adevăr, în de moarte mă văd.” Lirica lui Grigore Vieru devine răs- „Critice”, vol. 8, Prăpastia lui Pascal, Fundaţia Scrisul Româ- frângerea divinului peste vremelnicie, fixarea rădăcinii nesc, Craiova, 2009, p. 107. fiinţei în unduirea trupului cosmic generativ (rodnic!), în 4. Vezi Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Volum antolo- adâncimea înaltului, cu „peceţile” dimensiunii româneşti gic de autor, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, existenţiale, aidoma celor conturate de Mircea Vulcă- 2002, p. 332. nescu (23). Dacă Grigore Vieru nu a cunoscut, la timp, 5. Vezi Dumitru Matcovschi, Imne şi blesteme, Chişinău pecetluirile de trăire românească din opere reprezenta- Hyperion, 1991, p. 164. tive, literare şi filosofice, sau le-a cunoscut-o doar în 6. Idem, Ibidem, p. 62. 7. Nicolae Dabija, 101 poeme, Editura Biodova, Colecţia parte, cu siguranţă a intuit acel „ceva” irepresibil al lăun- „Ideal”, Bucureşti, 2009, p. 62. tricului fiinţei româneşti. În prefaţă la Dimensiunea ro- 8. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din mânească a existenţei, Mircea Vulcănescu îndemna „să Basarabia, Ediţia a II-a, Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 10. descoperim ceva care este în noi”. Pentru Grigore 9. Împrumutăm termenul dintr-o mărturisire, cu o altă temă Vieru, „faţa proprie” a acelui „ceva” este intrarea omului decât cea prezentă, a eminescologului Dumitru Irimia. Vezi în cosmocentric, prin trecerea semnelor de recunoaş- revista „Limba română”, Dumitru Irimia – promotor al identităţii tere, cum le numea Mircea Vulcănescu, (pământul, sân- românilor, Chişinău, nr. 1-2, 151-152, 2008, p. 40. gele, trecutul, legea, limba, datinile, cugetul, credinţa, 10. Octavian Goga, Poezii, Reproducere prin procedee virtutea, durerile, bucuriile, stăpânirile şi asupririle), în anastatice a ediţiei apărute în 1905, Editura C.N.I. Coresi valori ale „sufletescului”. Prin aceste „peceţi”, fiinţa lirică S.A., Bucureşti, p. 8. îşi exprimă modulaţiile – în formularea ei ca verb (24) – 11. Poemul Discurs electoral, Strigat-am către tine (v. nota 4), p. 170. dinspre fiinţa neîmplinită spre fiinţa săvârşită: „Se aude 12. Poemul Versuri albe, în Strigat-am către tine sunând / Ora clară a dimineţii (...) // flori / Care vor po- (v. nota 4), p. 138. vesti copiilor noştri / Istoria luminii şi-a Învierii. / Va fi un 13. Ion Pop, Lucian Blaga – Universul liric, Editura Cartea soare al tuturor...” (25) Întâmpinând lumina, poetul în- Românească, 1981, p. 6. tâmpină veşnicia, absorbind, ca şi Lucian Blaga, cânte- 14. Poemul Urcarea la cer, în Strigat-am către tine cul lumii. Pentru Lucian Blaga, în poemul Biografie din (v. nota 4), p. 244. volumul „Laudă somnului”, lumea e cântare: „...mă is- 15. Poemul Locuiesc din Idem, p. 111. pitesc singur să cred / că lumea e o cântare...” „Făcând 16. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţia a VII-a, Editura tăcere în sine – argumentează criticul Ion Pop, cu refe- Dacia, Cluj, 2001, p. 9. rire la Lucian Blaga – fiinţa umană se deschide de fapt 17. Lucian Blaga, Censura transcendentă, 1933, p. 209. cântecului universal, expresie de dincolo de cuvinte, a 18. Poemul Glontele internaţionalist, în vol. Strigat-am deplinei armonii a Totului. Realitate transindividuală, către tine (v. nota 4), p. 163. 19. În Eminescu – modele cosmologice şi viziune poetică, cântecul e, ca şi tăcerea, solidar cu începuturile tuturor Ioana Em. Petrescu delimitează un timp al echilibrului etern, lucrurilor şi aparţine intimei lor substanţe, constituind, echinoxial, şi unul al stagnării, al degradării, care îşi pierde am putea spune, liantul care le face să comunice în caracterul cosmic sub semnul „punctului de solstiţiu”. Vezi sânul aceleiaşi unităţi. El este un alt nume al poveşti op.cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 55-56; 122-123. evocatoare de obârşii uitate – iar contextele în care 20. Poemul Izvorul, în Strigat-am către tine (v. nota 4), apare (sugerează aproape întotdeauna întoarcerea p. 41. spre rădăcinile fiinţei, către adâncul din care purced 21. Poemul O ceaţă caldă, în Strigat-am către tine toate ale lumii, către un timp fără timp, frate cu eternita- (v. nota 4), p. 66. tea.” (26) În poemul Sus al lui Grigore Vieru, eul liric, în 22. Poemul Auzi-ne, în Strigat-am către tine (v. nota 4), plenitudinea armoniilor Totului, devine cântec şoptit, so- p.245 şi poemul Te caut, Doamne, Op.cit., p. 257. teriologic, ca element doveditor al debarasării fiinţei de 23. Mircea Vulcănescu, Op. cit., Editura Fundaţiei Cultu- contingent: „În munţii cu brazi / Alb răsărit. / Orice necaz rale Române, Bucureşti, 1991. 24. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Edi- / M-a părăsit. // Am văzut veşnicia – / Era singură. / Tă- tura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 53. cută / Ca laptele mamei.” În peisajul lăuntricului, acolo 25. Poemul Descrierea luminii, în Strigat-am către tine unde fiinţa se reîntemeiază, cântecul e taină – „Să cânţi (v. nota 4), p. 251. într-o pâine / Nu e uşor” (27) – e semn dominant al păcii 26. Ion Pop. Op.cit., p. 234. liturgice – „Iar eu mai cânt / Nimica alt’ nu cer...” (28) – 27. Poemul Într-o pită, mierla..., în Strigat-am către tine preluând „miezul vorbei” şi al „suflării” poetului în rever- (v. nota 4), p. 112. beraţia unor stări de puritate: „Ceea ce, îndepărtat, / 28. Poem (fără titlu), Op.cit., p. 114. Sună în cântec / Sunt cuvintele noastre. / Dar cântecul? 29. Poemul Iubito, Op. cit., p. 100. / Sărbătorile lui?” (29) Cântecul e imuabilul, „contrapon- 30. Poemul Litanii pentru orgă, Op. cit., p. 132.

114 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember

Marin Iancu

GRIGORE AL NOSTRU

De aceeași vârstă cu Nicolae Labiș, mai mare cu un din fața casei, românește...” „Știam de la școală, din an decât Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei, dintr-o mincinoasele manuale, că sunt moldovean, și nicide- generație „peste care a trecut umbra lui Dumnezeu”, cum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă și de împreună cu Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae altă datină. (...) Deci «nu» eram român, dar atunci când Mătcaș, Anatol Ciocanu, Nicolae Dabija, Mihail Ion Ciu- mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii privind botaru, Andrei Burac sau Anatol Codru, Valeriu Matei și prin păienjenișul sârmii ghimpate spre satul de pe celă- Vasile Căpățână, talente congenere, reductibile la lalt mal.” După absolvirea celor șapte clase în sat și a aceleași imagini și formule poetice, poetul Grigore Vieru școlii medii în orășelul Lipcani, tânărul Grigore Vieru s-a ar fi împlinit la începutul acestui an, pe la mijlocul lunii hotărât să plece la învățătură, devenind, la vârsta de 17 februarie, vârsta de 80 de ani. S-a născut la 14 februa- ani, student în anul întâi la Institutul Pedagogic „Ion rie 1935, într-o „casă văduvă și tristă / De la margine de Creangă” din Chișinău, Facultatea Filologie-Istorie. „Am Prut”, „din părinți plugari”, Eudochia și Pavel, „într-un plecat cu un cufăr de lemn, în care aveam câteva ma- sat de pe malul stâng al Prutului, fostul județ Hotin, în- nuale școlare, ce vorbeau despre viața «fericită» adusă conjurat din trei părți de păduri, nu departe de Miorcanii de «eliberatori», despre istoria moldovenilor, care înce- lui Ion Pillat”, după cum singur mărturisește în Văd și pea, desigur, la 1812.” „Mi-a fost îngrozitor de greu. mărturisesc (1996). „Satele noastre – și-al meu, Pere- N-aveam nici palton, umblam și iarna în cel mai ieftin rita, și-al marelui poet sunt ca o comună mai mare trenci.” Viitorul poet a crescut și s-a format într-o lume despărțite de o apă; pe un mal se află părinții, pe celălalt plină de suferință și de bunătate, „cinstind mama, pâi- – copiii lor, bătrâni și ei de-acum; pe un mal – sora, pe nea, graiul și izvorul, numele și plaiul”, în cultul față de celălalt –fratele (...). Dacă la noi în sat lătra în liniștea limba română, pe care a deprins-o de la primii poeți ba- nopții un câine, îi răspundeau câinii din Miorcani. La hă- sarabeni, de la „strălucitul poet, prețuit și de Pan Ha- măitul unui câine din Miorcani răspundeau câinii din lippa – Nicolae Costenco (...), valori de excepție și unul satul nostru. Astfel aflaseră cei de pe malul drept al Pru- și altul.” Aici, în facultatea de la Chișinău, s-a produs tului că viața din satul nostru nu murise, astfel aflaserăm pentru prima oară întâlnirea cu poezia lui Eminescu și noi că nici pe malul celălalt viața nu se stinsese.” („reperul absolut”, „lacrima de foc a universului”), a tânjit Rămas la doar o jumătate de an fără tatăl adevărat, după marea poezie română, la care cu greu a avut mort în război, este crescut de tatăl vitreg, mort însă și acces. („Știu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit el, la puțin timp, tot în război. Copilăria și-a petrecut-o de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărții în mare sărăcie („Copilăria mi-a fost desculță...”), culti- Sale” – Legământ). „Nu pot concepe devenirea mea vând pământul, arând, secerând, culegând porumbul și poetică fără Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, dar și strugurii („...am cules desculț strugurii tămâioși din fără generația lui Labiș – Stănescu, închegată din mari viișoara noastră, nici ea nu prea întinsă.”), alături de poeți, unii dintre ei de geniu, cum ar fi Ioan Alexandru, sora mai mare, Sofia. „Iar cucul copilăriei mele era mo- Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Ion torul morii din Miorcani, al cărei melodios cântec, ce Gheorghe, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu, Adrian Pău- ajungea până la noi ca bătaia unei inimi de frate, mai nescu, Gheorghe Tomozei, Horia Zilieru. Cred că ni- sună și azi în sufletul meu.” „Un an și ceva, când a venit meni, din poeții adevărați basarabeni, nu poate afirma, secetă mare și pârjol asupra noastră, iar păgânii, pro- fără să cadă în păcat, că s-a zidit ca poet în afara poe- gramându-ne moartea, au măturat podul oamenilor de ziei române, adică în afara Țării de suflet. Norocul ultimul grăunte, m-am hrănit numai cu știr și lobodă. (...) poeților basarabeni a fost poezia română, iar poezia lor Am murit de foame, mai mulți decât am murit în război.” a fost norocul Basarabiei.” Imaginea satului, oaza lui de Copilăria și-o petrece în satul natal, într-o atmosferă, în liniște, spațiul basarabean, mama, casa, limba și patria care, dincolo de vremurile „neiertătoare, crâncene și îl vor însoți pe întreaga sa evoluție artistică, „cultul co- mincinoase”, „întregul sat cânta românește, punea bu- pilului și al copilăriei, al mamei și al maternității, al pă- suioc la icoană românește, torcea, țesea și broda mântului cu valoare mitică universală sau – mai românește, se lăsa duminica joc, în răcoarea nucului particulară – de plai mioritic” (Mihai Cimpoi) ajungând

PRO SAECULUM 1-2/2015 115 remember să-și pună tot mai puternic amprenta asupra creației lirismul adânc subiectiv, puternic concentrat în eul liric, sale lirice. Poet al graiului matern („săpat până la la- fiind străbătut de o conștiință trufașă a misiunii speciale crimi”) și al îndureratului plai natal, Grigore Vieru și-a ce îi este conferită poetului, considerat un ales, un pre- iubit Patria cu aceeași evlavie în care și-a iubit mama: destinat. Dincolo de unele similitudini de destin, multe „Nu poți să smulgi din aer / Al mierlei cântec spus / De versuri din creația lui Grigore Vieru sunt, prin atmosferă vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poți. // Nu poți și dispoziție lirică, direct împrumutate din esența poeziei din ape smulge / Un soare oglindit / De mine chipul lui Goga, în opera căruia, în Istoria literaturii române, mamei / Să îl desparți nu poți.” (Versuri albe). „Mama și G. Călinescu a intuit acel „inefabil de origine metafizică, Patria sunt două ființe gemene în sufletul meu. Îmi iu- o jale nemotivată de popor străvechi, îmbătrânit în besc atât de mult Patria, nu pentru că este cea mai fru- experiența crudă a vieții, ajuns la bocetul ritual, transmis moasă, ci pentru că este la fel de singură, cum a fost și fără explicarea sensului.” „Păstrând proporțiile, scrie maică-mea.” În anul 1957, cu un an înainte de absolvi- Eugen Simion în acest sens, el [Grigore Vieru, n.n., M.I.] rea facultății, Grigore Vieru debutează editorial, sub gra- și generația sa reprezintă pentru această provincie ro- fie slavonă, cu placheta pentru copii Alarma, mânească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, îmbrățișând literatura pentru copii pe care nu a mai pă- la începutul secolului, generația lui Goga pentru Tran- răsit-o nicicând. „Atunci m-am închis în casă și am stat silvania. Similitudinea de destin are și o prelungire în o întreagă zi cu cartea în față, ca și cu prima dragoste.” plan poetic. Sub presiunea circumstanțelor, poezia se De la adevăratul debut editorial, cu volumul intitulat întoarce la un limbaj mai simplu și își asumă în chip de- Versuri (1965), prefațat de Ion Druță, până la Cântec de liberat un mesianism național, pe care, în condiții nor- leagăn pentru mama (2003), Grigore Vieru parcurge un male, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae traseu poetic edificat printr-un impresionant număr de Dabija și toți care sunt ca ei cultivă în chip deliberat te- volume (Numele tău, prefață Ion Druță, 1968; Duminica mele tradiționale și recurg la formule lirice mai accesi- cuvintelor, 1969, Versuri, cu o prefață George Meniuc, bile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ținuți, 1971, Un verde ne vede, 1976, Steaua de vineri, prefață de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne.” de Nichita Stănescu, 1978, Fiindcă iubesc, 1980 Izvorul Poet al satului „conceput ca sălaș al veșniciei”, în care și clipa, prefață Marin Sorescu, cu un portret de Sabin spațiul natal, tradiția și familia, mama, vatra, patria și li- Bălașa, 1981, Taina care mă apără, 1983, Scrieri alese, bertatea se contopesc cu alte arhetipuri umane, Grigore prefață Mihai Cimpoi, 1984, Lumina toamnei, ediție bi- Vieru se întâlnește, în această latură, cu poezia lui Ioan lingvă română-rusă, 1985, Cel care sunt, prefață Mihai Alexandru și a lui Teofil Răchițeanu, poetul din Munții Cimpoi, 1987, Mama, 1988, Rădăcina de foc, prefață Apusului, după cum tristețea, deznădejdea, lipsa ori- Ioan Alexandru, postfață Victor Crăciun, cu ilustrații de zontului transcendent din poezia lui Bacovia se consti- Sabin Bălașa, 1988, Cine crede, 1989, Spune-i soarelui tuie în alte forme proprii de sensibilitate. „Poezia mea o poezie, 1989, Cartea ghioceilor, 1990, Frumoasă-i vine din marea singurătate și greaua suferință”, spunea limba noastră, 1990, Hristos nu are nicio vină, postfață într-un interviu Grigore Vieru. O altă formă de sensibili- de Dumitru M. Ion, prefață Carolina Ilica, 1991, tate, și tocmai în acest sens revelatoare, ne oferă Gri- Curățirea fântânii, 1993, Rugăciune pentru mama, gore Vieru prin evocarea întoarcerii în melancoliile prefață Tudor Nedelcea, 1994, Văd și mărturisesc, copilăriei și ale adolescenței dominate de imaginea prefață Mihai Ungheanu, cu un medalion de Mihai Cim- mamei „veghitoare și însuflețitoare” a acestui spațiu poi, Acum în veac, 1997, Izbăvirea, 1999, Cartea vieții sacru, devenită „Mama Naturii și a Cosmosului” (Mihai mele, 2002, Întregul cer, 2002, Cântec de leagăn pentru Cimpoi): „Ușoară, maică ușoară, / C-ai putea să mergi mama, postfață de Adrian Dinu Rachieru, 2003), în călcând / Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ care, din punct de vedere tipologic, poetul se dovedește / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuși ești – / Iarba un autor ajuns de la început la o formulă lirică persona- știe cum te cheamă, / Steaua știe ce gândești.” (Făptura lizată, la propria rezoluție poetică. mamei). Modernă în transfigurarea poetică a emoției și Grigore Vieru a cântat prin poezie iubirea. Eul său tradițională în expresie, lirica lui Grigore Vieru îmbină, liric aspiră la posibilitatea pătrunderii esențelor senti- într-o meșteșugită combinație, simplitatea emines- mentului erotic în relație cu Dumnezeu ca o imensă, dar ciană, gravă și melancolică, pecetea metafizică bla- necesară acumulare incendiară de stări și gânduri giană și profunzimea graiului popular. Nu lipsite de răzlețe. „Mama, limba română și dragostea, mărturisea grație sunt poeziile pentru copii, echivalente cu o poetul, alături de credința în Dumnezeu, au ținut și va renaștere inițiatică, prin intermediul trecerii nostalgice ține ființa noastră națională.” Exprimarea duioasă și prin copilărie. „Vieru, notează Adrian Dinu Rachieru, re- sensibilă a apartenenței la un spațiu, o limbă, o religie descoperă candoarea și inocența copilăriei, acea «să- comună a determinat apropierea de versul eminescian, răcie fericită», trăită în preajma măicuței Dochița de la

116 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember Pererita...” De la o poezie profund trăită, în care senti- prin delicatețea „gesturilor sale adesea spiritualizate, de mentele sunt mărturisite cu o nespusă gravitate, se ființă fragilă și celestă totodată” (Mihai Drăgan). trece la o altă dispoziție lirică, în manieră argheziană, Îi văd fotografia din ultimii ani. Mă impresionează cu reapropiată de înțelepciunea alfabetului și de jocurile privirea sa de ascet, pecete a unor începuturi grele de lingvistice de o incontestabilă gingășie ale copiilor, în viață, destul de stăruitoare nu doar asupra versurilor, ci versuri în care vibrează tonice simțiri, dimpreună cu ce- și asupra omului ce părea fără pavăză, descoperit și lelalte teme legate de evenimente de un bogat ritual, cu vulnerabil. Grigore Vieru avea o fizionomie interesantă, predilecție pentru datini, ritmuri și ceremonii. de om cotropit de suferință, atrăgând imediat atenția Născută din conștiința dramaticei apartenențe la un prin acele semne ale unui om blând, sfios și retras, neam și la o limbă, la o religie și, mai ales, la un spațiu amintind de puritatea unui sfânt, dar care, odată stârnit, și la o istorie, dorința „visătorului de peste Prut” era consimțea bucuros să ofere spectacolul unei aceea de a nu-și vedea neamul trădat și dezbinat de personalități dinamice, al unui om învăpăiat, cu o inimă secole. Într-o perioadă tot mai tulbure și de mare con- tânără, pasională, aducând cu el, în spațiul cultural ro- fuzie a valorilor, înfruntând invidiile și calomniile, defăi- mânesc, energia „marginilor”. Devenit un poet-simbol, mat, huiduit și bătut cu pietre, amenințat cu moartea de o adevărată legendă vie, „purtător de lacrimă colectivă” necunoscuți, în ceasurile cele mai grele ale istoriei, Gri- (Mihai Ungheanu), Grigore Vieru lăsa mereu impresia gore Vieru a avut puterea să ardă și să se consume tra- că este transmițătorul unui mesaj încredințat lui parcă gic pentru durerile neamului său întreg, a luptat prin de puterea divină, oscilând între deznădejde fără izbă- cuvânt pentru îndeplinirea marilor idealuri de unire, de vire și speranță. Ne-a câștigat dintr-odată, obținere a grafiei latine sau de recunoaștere a limbii ma- devenindu-ne, cu fiece zi, tot mai apropiat și mai drag, terne ca limbă oficială a Moldovei. Poet creștin, punând ca unul de-al nostru, cum s-ar zice, frate și prieten. S-a în centrul lumii iubirea și graiul matern („săpat până la alăturat de la primele sale drumuri în România tuturor lacrimi”), iubirea de neam, și venerația pentru îndurera- valorilor românești, simțindu-se aici ca printre ai lui, cu tul pământ natal, deschis și sentimental, verbul lui Gri- adevărat acasă. A redescoperit doina românească, gore Vieru devine energic și tăios în argumente. steagul național și frumusețea cărții românești, de la Neobosind să-și poarte iubirea și durerile poetice pe frații săi „de dincolo de Prut”, asemenea lui Badea față, după 1973, pe când își începuse vizitele în Româ- Cârțan din alte timpuri, ciobanul simplu de la poalele nia, la întoarcere la Chișinău, entuziastul bard al Basa- Făgărașilor, care, folosind cartea românească și cartea rabiei mărturisea următoarele: „Dacă visul unora a fost de istorie, a trecut munții aducând din Vechiul Regat, în ori este să treacă Prutul, eu viața întreagă am visat să traistă, sute de cărți românești pentru frații săi din Tran- trec Prutul”. De atunci, până în 1990, în ciuda numeroa- silvania. Și, fără să se plângă vreodată că „umerii săi selor dificultăți pe care le întâmpină, Grigore Vieru este sunt prea fragili pentru o asemenea ispravă”, Grigore tot mai prezent în România, în neobositul său mers Vieru a rămas un entuziast și credincios crezului său. către izvoare, vizitând diferite zone ale țării, de la mă- L-am iubit de îndată ce l-am descoperit, arătându-se năstirile vechi din nordul Moldovei la locurile la fel de mereu un om fermecător, de o cordialitate extraordi- încărcate de istorie ale Transilvaniei și Dobrogei, des- nară, neobosit și mânat de același dor de a-și vedea chizând în felul acesta perspectiva unor colaborări între neamul salvat de suferința pierderii de identitate. Hărțuit scriitorii din ambele părți ale Prutului. Bogata sa încăr- de contestatari, vulnerat sufletește și tot mai obosit de cătură omenească de cântăreț și tribun, deschiderea in- toate umilințele la care a fost supus, Poetul avea pute- telectuală și nostalgia după bine și frumos l-au impus rea să-și revină și să se reculeagă. Loviturile vieții le-a peste timp ca un mesager al poeziei și gândirii primit întotdeauna cu demnitate și senin. Lipsit de în- românești. În 1990 devine membru de onoare al Aca- gâmfare, și-a adunat puterile în ceasuri grele, rămâ- demiei Române, în 1991 este numit membru în Comisia nând senin și cinstit în căderi și în înfrângeri, până la de Stat pentru problemele limbii, ca în 1992 să fie pro- săvârșirea sa din această viață, într-un tragic accident pus de Academia Română pentru Premiul Nobel pentru în apropiere de Chișinău, în ziua 19 ianuarie 2009, la pace. Creației sale lirice îi sunt dedicate numeroase ar- întoarcerea de la o comemorare a lui Eminescu. Și nu ticole și studii de critică literară, este editat tot mai frec- împlinise nici 74 de ani. Cărările îi sunt și acum revene vent cu versuri, aforisme și confesiuni la cele mai prin luncile de lângă Prut, păstrând urma pașilor neobo- importante edituri, este ales membru corespondent al sitului peregrin de ieri, dar ale cărui „scrisori din Basa- Academiei Române (1993), membru în Consiliul de rabia” întârzie de acum să mai sosească la frații săi „de Administrație pentru Societatea Română de Radiodifu- dincolo de Prut”: „Din Basarabia vă scriu, / Dulci frați de ziune, participă la numeroase întâlniri cu elevi și profe- dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot și prea târziu, / Mi-e sori din România, câștigându-și încrederea și simpatia dor de voi și vă sărut.”

PRO SAECULUM 1-2/2015 117 remember

Cornel Galben

IN MEMORIAM SERGIU ADAM

N. 16 iulie 1936, în comuna pului de tineri scriitori care au fon- Cos meşti, judeţul Tecuci (azi, Galaţi) – dat noua serie a revistei Ateneu, m. 26 februarie 2015, la Bacău. Poet, fiind angajat ca redactor cu o ju- prozator, traducător, profesor, biblio- mătate de normă. Coordonează, tecar, metodist, redactor. Fiu al preo- din aceeaşi vară, cenaclul „Geor- tului Teodor Adam şi al presbiterei Ana ge Bacovia” al revistei, timp de un (n. Popovici), viitorul om de litere şi-a în- sfert de veac sprijinind zeci de ti- ceput studiile în satul natal (1943- neri să se afirme atât în cadrul 1947), iar după absolvirea ciclului acestuia, cât şi în paginile publi- primar a fost înscris la Liceul Internat caţiei, unde ani la rând a fost titu- „C. Negruzzi” din Iaşi. Vreme de un lus- larul rubricilor Corespondenţă, tru (1947-1953) a avut parte de un Poşta literară şi Poşta redacţiei. regim cazon, dar şi de îndrumarea unor Selectat, la rându-i, cu poezie în profesori iluştri, între care cel de ro- culegerile locale Imn în mers mână, Mihai Costandache, i-a călăuzit (Bacău, 1963), Colocviu liric paşii spre rigoarea poeziei clasice şi i-a 16 iulie 1936-26 febr. 2015 (Bacău, 1964) şi Pagini literare înlesnit întâlnirea cu o parte din scriitorii (Bacău, 1964), în 1967 e inclus în ieşeni. La o astfel de întrunire, în clasa a XI-a, l-a în- antologia O sută de poeţi, editată de Comitetul de Stat demnat să citească din creaţia proprie, iar poetul Mihai pentru Cultură şi Artă şi Casa Centrală a Creaţiei Po- Codreanu i-a ales un sonet, pe care l-a publicat peste pulare, însă i se întocmeşte şi primul dosar de scoatere câteva zile în Flacăra Iaşului. În 1953 este admis la din redacţie, pe considerente legate de detenţia tatălui secţia de română-istorie a Facultăţii de Filologie din ca- şi de profesia acestuia. Salvat de redactorul-şef Radu drul Universităţii „Al.I. Cuza”, pe parcursul celor cinci ani Cârneci, continuă să semneze în Ateneu articole de is- de studii având şansa să studieze, între alţii, cu presti- torie şi critică literară, recenzii, note, comentarii, poeme, gioşii profesori Constantin Ciopraga, Alexandru Dima, traduceri, interviuri, anchete, mese rotunde, dar poeme Mihai Gafiţeanu, I.D. Lăudat, Gavril Istrate, N. Petrescu- şi traduceri îi mai apar în Iaşul literar, Tribuna, Cro- Dâmboviţa şi Gheorghe Platon. Continuă să scrie, pu- nica, Astra. În pofida acestor prezenţe, precum şi a in- blică sporadic poeme în cotidianul băcăuan Steagul cluderii în încă două antologii (Culegere de lucrări roşu, e inclus în antologiile Plaiurile Bistriţei (Bacău, literar-artistice, Bacău, 1966; Imnuri, Bacău, 1968), 1956, 1958), iar la absolvire, în 1958, e repartizat ca în volum debutează abia în 1971, când Editura Emi- profesor de limba română în comuna băcăuană Nicolae nescu îi publică Ţara de lut. Scrisorile blândului şi în- Bălcescu. Un an mai târziu, tatăl e încarcerat pe motive singuratului Sergiu Adam către prea iubita lui soaţă politice, fapt ce avea să-i aducă apoi destule necazuri. – Doamna Otilia. Bine receptat de critică, volumul pri- Cum în 1959 i se naşte prima dintre cele patru fiice, în meşte premiul pentru debut al primei ediţii a Festivalului 1961 reuşeşte să vină mai aproape de casă şi funcţio- literar-artistic „George Bacovia”, deschizând seria altor nează, ca bibliotecar-metodist, la Biblioteca Regională recunoaşteri naţionale şi internaţionale, cum au fost Bacău. Peste trei ani se transferă ca metodist cu pro- Premiul Uniunii Scriitorilor din Gruzia (1977), Premiul bleme de creaţie literară la Casa Regională a Creaţiei Festivalului Internaţional de Poezie de la Praga (1982), Populare Bacău şi tot în 1964, în august, se alătură gru- Premiul „Lucian Blaga” al Ministerului Culturii şi Cultelor

118 PRO SAECULUM 1-2/2015 remember (1992), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Mol- sai” de Mihail Kolesnicov (Editura Tudor-Cobuţ Prod- dova (1992), Premiul cotidianului „Deşteptarea” pentru com, Bacău, 1993) şi tipăreşte, un an mai târziu, volu- întreaga activitate culturală (1996), Premiul de mul de versuri Scrisori din Ţara Cocorilor Albi Excelență al Consiliului Județean Bacău pentru (Editura Junimea, 1994), răsplătit cu Premiul Filialei Iaşi contribuția adusă în domeniul cultural și la promovarea a Uniunii Scriitorilor (1995), volum ce avea să dea, în județului Bacău în țară și în străinătate (2011). Atestarea 2001, şi titlul primei antologii din creaţia sa (Editura Emi- ca scriitor se pare că nu a fost pe placul oficialităţilor, nescu). O variantă prescurtată a volumului documentar care tot în 1971 scot la iveală al doilea dosar politic. De apare apoi la Cluj, întâmpinând sub titlul Ctitoriile lui data aceasta îl apără prozatorul George Bălăiţă şi o Ştefan cel Mare (1457-1504). Biserici, mănăstiri, ce- scurtă perioadă respiră în voie, publicând în 1973 volu- tăţi, curţi domneşti (Editura Casa Cărţii, 2003) cei 500 mul de traduceri Brazii ninşi de Rimma Kazakova (Edi- ani de la moartea Voievodului. Devenit, din 2002, direc- tura Junimea, Iaşi) şi devenind, în acelaşi an, membru tor onorific al revistei Ateneu, părăseşte redacţia la în- al Uniunii Scriitorilor. Ultima tentativă de eliminare a sa ceputul lui 2006, din aprilie acelaşi an preluând din redacţie a avut loc în 1974, când e salvat de noul atribuţiile de redactor coordonator al periodicului băcă- redactor-şef, Dumitru Mitulescu, printr-un compromis: uan Vitraliu. Inclus cu poeme în volumele Jurnalul li- transformarea postului de secretar de redacţie ocupat terar, II (Municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1982), de poet într-unul de tehnoredactor. Păstrat în colectiv, Pământ etern (Editura Minerva, Bucureşti, 1983), O a fost însă retribuit corespunzător celor cu studii liceale mie şi una de poezii româneşti (Editura „Du Style”, şi asta până în 1981. Cu frisoanele unei noi epurări în Bucureşti, 1997), Antologia poeziei româneşti de la suflet, până în 1989 a izbutit să publice două volume de Dosoftei până în 1993 (Editura Teora, Bucureşti, poezie (Gravuri, Editura Junimea, 1976 şi Peisaj cu 1998), Icoana mamei (Editura Amurg sentimental, Bu- prinţesă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, cureşti, 1999), Poezia pădurii (Editura Orion, Bucu- 1987), două romane (Iarna, departe…, Editura Juni- reşti, 1999), Poezia română după proletcultism mea, 1976 şi Chipuri şi voci, Editura Cartea Româ- (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000), Poètes roumains nească, 1984), un volum documentar de istorie şi artă contemporains (Ecrits des Forges, Quebec, 2000), O (Ctitorii muşatine, Editura Sport-Turism, Bucureşti, cercetare lirică asupra poeziei române până în 2000 1976), unul de traduceri (Richard Sorge aşa cum a (Editura Paralela 45, Piteşti, 2001) şi Autografe pentru fost de Mihail Kolesnikov, Editura Junimea, 1977, în co- „Bucovina literară” (2000-2009) (Editura Muşatinii, laborare cu Tiberiu Ionescu) şi să îngrijească ediţia Suceava, 2009), a trudit până în ultima clipă la cartea Despre apusul soarelui de Mihail Sabin (Editura Juni- de memorii Lumea din care plec, din care a publicat mea, 1977). Dintre acestea, romanul Chipuri şi voci a fragmente în presa culturală. La acestea se adaugă fost încununat cu Premiul Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scrii- creaţiile şi opiniile inserate în paginile revistelor Ateneu, torilor (1985), iar celălalt roman şi volumul documentar Antiteze, Bucovina literară, Contemporanul, Cro- au fost reeditate în variantele neciuntite de cenzură sub nica, Convorbiri literare, Echinox, Familia, Iaşul li- titlul Moartea avea ochii verzi (Editura Cartea Româ- terar, Luceafărul, Orizont, România literară, Sinteze, nească, 2000) şi, respectiv, Ctitorii muşatine. Biserici, Steaua, Tribuna, Viaţa Românească, Vitraliu ş.a., mănăstiri, cetăţi, curţi domneşti. Secolele XIV-XVI precum şi zeci de traduceri din creaţia scriitorilor Anna (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001). Pe Ahmatova, Bella Ahmadulina, Ivan Bunin, Alexei Cer- 24 decembrie 1989 e ales de colegi redactor-şef al re- kasov, Evghenii Evtuşenko, Antonio Gallo, Rasul Gam- vistei Ateneu, funcţie validată de ministrul Culturii, An- zatov, Go-Mo-Jo, Iordan Iancov, F.A. Iskander, Valentin drei Pleşu, iar în 1990 devine, prin vot, membru al Kataiev, Rimma Kazakova, Leonid Martinov, Iosif No- Comitetului Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Revine în neşvili, Alexandru Popov, Giuseppe Porcano, Moris Poţ- câmpul editorial în 1991, când publică, împreună cu Ti- hişvili şi Hun To, în bună parte nereunite încă în volum. beriu Ionescu, volumele de traduceri O zi din viaţa lui La rândul său a fost tradus cu poeme în armeană, bul- Ivan Denisovici de Aleksandr Isaievic Solzenicyn (Edi- gară, franceză, gruzină, italiană, maghiară şi polonă, tura Quintus, Bucureşti) şi Moartea lui Rasputin de semn că notorietatea scriitorului băcăuan a depăşit de Felix Iusupov. Reeditează, cu un titlu uşor schimbat, Ri- mult graniţele ţării. chard Sorge (aşa cum a fost). Operaţiunea „Ram- Fie-i amintirea veșnică!

PRO SAECULUM 1-2/2015 119 scriitori români de pretutindeni

Nicolae Mătcaş* (Chişinău)

ÎN VISElE ŞI-alEaNUl ROS DE mOlII Şi rotofel şi bucşă la fişic. Noi doi, imuni splendorii lui florar, O iederă-puştoaică,-ulmându-i* harul, Ca două semne de-ntrebare-folii. Cât ai clipi îi aruncase zarul: Cu două evantaie de magnolii „Să fiu a ta şi altceva – nimic”. Aţâţă cerul pulberea din jar. De-atunci nu-s alte iederi să-l agaţe. Cum să se-nvoalbe apele în dolii Îi ţine trunchiul încleştat în braţe Ori potolească focul la grătar, Şi urcă, pas cu pas, înspre coroană. Niciunul când nu vrem un sfat în dar, Nici să tăiem caneaua la orgolii? Când n-o mai fi nici sevă, nici vigoare, El va rămâne-n zare ca o stană, Doar când ne-om pierde-n hău definitiv Pe altul, tânăr, ea – căţărătoare. Ori ne-a cânta pe casă-o cucuvea, Ne-om aminti, duios, c-au fost cândva Un cer suav şi-un evantai nativ. Că, la ZamOlXE SaU la DUmNEZEU În visele şi-aleanul ros de molii Viaţă – moarte. Luptă violentă Ne-or coperi linţolii de magnolii. Ce-anunţă începutul sau sfârşitul Ori două puncte simple-n infinitul Materiei în spaţiu-timp fluentă? ŞI ChIhlImbaRU-aSCUNDE ImPURItăţI ŞI tINă Când fătul se dezbracă de placentă, Când zămisli Preasfântul fiinţa ta, firáva, Lumin’-aclamă flamboaiant sositul Gingáşă ca o coardă, smerită ca un mir, Cu milicandeli, dar nemulţumitul Îţi dete cine ramul de spini c-un trandafir O ceteră cu vreavă inocentă. Şi îţi turnă în suflet şi mierea, şi otrava? Iar când, bătrân, se gată-n strai de nuntă, Când prora vieţii tale se zgâlţâie rău, grava, Deprins cu dalba zi şi noaptea laie, Că n-o mai potoleşte un picur de gambir, Se trece omu-n lumea bucălaie Iar roata gurii dulce nu are talaghir, Senin şi împăcat cu ce se-nfruntă. Faimoasa coastă oare să-ţi sprijine etrava? Că, la Zamolxe sau la Dumnezeu, Catargul tău cum poartă splendoarea şi cruzimea, În lumea ceea va trăi mereu. Mândria şi dispreţul, tăria şi ruina? Ce casă fac în tine grandoarea şi micimea, Frumosul şi vulgarul ori marmura şi tina? CI mă lăSaţI fURtUNIlOR CălaRE Şi chihlimbaru-ascunde impurităţi şi tină, Când s-o-ntâmpla să plec din astă lume, Dar câtă strălucire e-n via lui lumină! Gorun m-aş vrea, pe creste, în picioare. Nu mă băgaţi prin sobe sau cuptoare În foc să ard ca-n versurile postume. CâND N-O maI fI NICI SEVă, NICI VIGOaRE Nu-mi treceţi anii, mulţi, în numerare Măreţ şi falnic, viguros, stejarul. Şi nu-ntrebaţi de preţul pieţei cum e Doar pletele îi dase-un pic în spic Sau care-i preţul cel real anume, Şi-i scârţâia, în iarnă, un tălpig. Ci mă lăsaţi furtunilor călare În rest, tăria să i-o cari cu carul În cracii mei nesaţiul să-şi consume, *La 27 aprilie, distinsul nostru colaborator va număra 75 Tâlhari faimoşi şi hoţi de drumul mare de primăveri. Îi dorim viaţă lungă, sănătate, multă inspiraţie, Să-şi pomenească propriile mume, spor în tot ce întreprindere. La mulţi ani, domnule Nicolae Mătcaş! *ulma – a adulmeca, a mirosi

120 PRO SAECULUM 1-2/2015 scriitori români de pretutindeni Feciorii la green card ni se-mbuluc, Iar timpul dur, în mândra-i cadenţare, Visând în căzi de lapte să se scalde, Să mă prefacă-n stană orbitoare Prin opinteli, icneli, vrăjeli şi şoalde Spre-a ţintui duşmanii la hotare. Spre alte ţări luând-o la papuc.

COCORII ŞtIm C-OR Să REVINă-N PRImăVaRă Iar noi, cu iarna-n plete, la fereastră, Jelim de dor şi inimă albastră. Moş crivăţ fum sloboade din ţigară. Îşi face toamna ordine-n abalde. Paraşutează frunzele de nuc. Planează fulgii-n cercuri marabu. Dorm trei bobiţe, bete, sub butuc. Cocorii ştim c-or să revină-n primăvară, Cocorii-au decolat spre zări mai calde. Pe când feciorii,-aproape sigur, nu.

Mihai Neagu Basarab (Freiburg, Germania)

MEMORIA CULTURALĂ A EXILULUI ROMÂNESC (I)*

Din capul locului trebuie precizat că, încă mult îna- fiind însă bilingve, sau chiar trilingve. Puţine din ele au inte de a deveni sursă de exilaţi, teritoriul României a fost exclusiv politice, majoritatea din acestea – buletine fost loc pentru exil. Aici a scris Ovidiu, în anii în care pentru legionari, unele mai echilibrate, altele conţinând Hristos era copil, Tristia şi Epistule ex Ponto. Peste o sumedenie de explozii temperamentale provocate cu milenii, dorul de patrie dezvoltat de poetul latin la Tomis precădere de neînţelegerile fundamentale dintre aripa a fost chiar întrecut parcă la Roma şi-n alte cetăţi ita- simistă şi aripa credincioasă memoriei lui Corneliu Co- liene de către Dinu Adameşteanu, Eugen Drăguţescu, dreanu, din cadrul mişcării legionare. Adversitatea Nelo Manzatti, Alexandrina Mititelu, Mircea Popescu şi acestor tabere era ireductibilă, fiind întreţinută şi de mulţi alţi valoroşi cărturari şi artişti români care, în pe- către agenţii trimişi din ţară, precum şi de anumiţi so- regrinările lor, au suferit de dor de ţară în Italia. cialişti şi liberali, din rândul emigranţilor români de bună Este adevărat că şi dictatura lui Carol al II-lea şi cea credinţă, neangajaţi în slujba securităţii. Încă în lagărul antonesciană au produs exil. Totalitarismul comunist a de muncă de la Buchenwald, unde în cursul bombarda- bătut însă toate recordurile, în ciuda faptului că, sub co- mentelor aliaţilor, alături de mulţi evrei şi comunişti ger- munişti, graniţele ţării erau impermeabile pentru cine nu mani au murit şi o sumedenie de legionari români, prezenta aşa numitele „garanţii moral-politice”, nu era aceştia din urmă se separaseră în Brigadieri (e-ul nu se cumpărat de rude bogate deja evadate din lagărul so- rosteşte), adepţi ai lui Sima, şi Mexicani, cei credincioşi cialist, sau nu-şi risca viaţa, sau măcar libertatea deja memoriei Căpitanului. În următoarele decenii, aceste ciuntită, într-o tentativă de „trecere frauduloasă a fron- două varietăţi de legionari s-au diferenţiat foarte tare, tierei”. simiştii manifestându-se întreprinzători, cu picioarele pe Este un fapt puţin cunoscut, dar uşor de bănuit că pământ, capabili să „scoată bani din piatră seacă”, iar până spre 1970, când s-a hotărât ca majoritatea jude- codreniştii au rămas mai visători, mai artişti, cu capul în ţelor ţării să aibă câte o revistă culturală lunară, numărul nori, mai evlavioşi, chiar ceva mai fericiţi cu dragostea ziarelor şi revistelor exilului românesc era cu mult mai lor mai mare pentru Dumnezeu, patrie, limba şi cultura mare decât numărul periodicelor care apăreau în ţară română, neamul românesc şi cu mai puţin angajament şi că, după această hotărâre a conducerii P.C.R., situa- faţă de economia politică şi roadele ei direct negusto- ţia nu s-a schimbat, ci doar scorul a devenit ceva mai reşti. Pentru a înţelege mai bine această diferenţă între strâns, tot în favoarea exilului, desigur. Faptul pare greu ei, simiştii erau ca orăşenii, sau ca saşii, dintre nemţii de crezut, dar cine vizitează Biblioteca Română din din România, iar codreniştii erau mai ţărani, mai ca Freiburg, de pildă, poate constata în camera periodice- şvabi. lor exilului că, în afara graniţelor României, între 1941 Oricum, revistele preponderent politice rămân mai şi 1989 au apărut numai în Europa şi în cele două Ame- puţin interesante din punct de vedere cultural, fie şi rici peste 2000 de ziare şi reviste care se adresau emi- numai datorită faptului că personalităţile marcante ale graţiei româneşti, majoritatea în limba română, unele exilului cultural n-au prea colaborat la presa politică. Între rarele excepţii se distanţează, în faţă, Mihai Făr- *Conferinţă susţinută pe 18 septembrie 2014 la Palatul căşanu. Şuţu din Bucureşti. Revistele culturale, în marea lor majoritate, aveau

PRO SAECULUM 1-2/2015 121 scriitori români de pretutindeni desigur pagini rezervate criticării situaţiei culturale, so- lorică, dacă ar fi de aur, ar fi de 18 carate. ciale, economice, politice etc. din ţară. Erau înfierate cri- Poate că s-ar cuveni să vorbim puţin şi despre Me- mele comuniştilor, regimul ucigător pentru deţinuţii cenaţii culturii exilului românesc: prinţul Nicolae, Aureliu politici din închisori şi lagăre de muncă, lipsa tuturor li- Răuţă, Constantin Nagacevschi, Ion Dumitru, Niki Con- bertăţilor care nu se observase că existau, mai mult sau stantinescu. Erau oameni de tot felul: Răuţă, Naga- mai puţin, înainte de război, abuzurile sovieticilor şi ale cevschi şi Dumitru – de o cumsecădenie excesivă, adepţilor lor din România. Aceste demascări şi înfierări veritabili filantropi; Niki Constantinescu, mai cârcotaş, le mai uşurau sufletele grele de suferinţe şi dor ale exi- dar cu destule fapte bune în palmares şi el, trăia încă laţilor. Mai erau în aceste reviste şi poezii, chiar proze acum vreo 15 ani în Elveţia, când am vorbit ultima dată şi articole, unele nu prea valoroase, şi anume acelea la telefon cu el. Acest lucru este, între altele, îngrozitor elaborate de abonaţi şi de cei care subvenţionau aceste în exil: ţii legătura cu un compatriot, poate că de valoare periodice. Prin această secţiune de compromis, presa deosebită, din punct de vedere românesc. Îmbătrâneşti exilului semăna oarecum cu periodicele din ţară, în care şi tu şi el. De la o vreme, nu vă mai întâlniţi la simpo- lipsa de talent, chiar dacă nu făcea parte din dotarea zioane sau sărbători naţionale, dar corespondaţi şi mai creatorilor, era asigurată de tematica obligatorie a crea- vorbiţi la telefon. Apoi, unul dispare, pur şi simplu: nu ţiilor. mai răspunde la telefon şi la scrisori. La un moment dat, Presa culturală a exilului mai conţinea însă ceva: scrisorile se întorc la expeditor, cu menţiunea: „Necu- creaţiile nemuritoare ale marilor artişti români constrânşi noscut la adresă”. Şi se poate întâmpla să afli, după să trăiască în afara graniţelor ţării, creaţii ale lui Eugen şapte, opt ani, că tocmai a murit într-un azil, după ce Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Stamatu, rămăsese paralizat printr-un ictus cerebral, sau dezvol- Aron Cotruş, George Racoveanu, Mircea Popescu, Mo- tase o demenţă Alzheimer, fiind încă tânăr, până-n 70 nica Lovinescu, Mihai Cismărescu, Nicolae Stroescu de ani. Stânişoară, Ştefan Baciu, Mihai Niculescu, Pamfil Şei- Multe sute, poate că mii chiar de reviste au apărut caru, Vintilă Horia, Constantin Amăriuţei, Crişan Muşe- într-un număr, două, maximum trei, când un diletant a ţeanu, Paul Miron, Ionel Jianu, Alexandru şi George strâns bani, un an, doi, trei, pentru aşa ceva. Multe re- Ciorănescu, D.C. Amzăr, Dimitrie Găzdaru, Eugen Co- viste apăreau bătute la maşină şi trase la xerox în zeci şeriu, Bazil Munteanu, George Uscătescu, Alexandru sau sute de exemplare. Aşa a apărut Vatra lui Petre Vă- Vona, Lucia Popovici, Horia Roman, Nicu Caranica, Ni- limăreanu din 1950 (la Roma) până în 1994 (la Frei- colae Novac, Mihnea Romalo, Constantin Papanace, burg), deci 45 de ani, sute de numere, lunar sau Octavian Bârlea, Grigore Nandriş, Duiliu Sfinţescu, trimestrial, după posibilităţi. Petre Sergescu, Alexandru Busuioceanu, Constantin Nu exagerăm câtuşi de puţin când afirmăm că viaţa Sassu, N. I. Herescu, Dorina Ienciu, Petre Iroaie, Virgil culturală cea mai efervescentă a exilului românesc s-a Ierunca, Ştefan Teodorescu, Ion Popinceanu, Vasile desfăşurat la Paris. Aici a funcţionat, de pildă, Fundaţia Posteucă, Radu Florescu, Eugen Giurgiu, Constantin regală universitară Carol I, care a editat peste 20 de vo- Sporea, Dinu Adameşteanu, Nicolae Adămeşteanu şi lume şi următoarele periodice: Bulletin scientifique încă mulţi, mulţi alţii, de valoare cu totul deosebită. roumain (1952-1957), Revue des études roumaines Dacă în România existau revistele: Viaţa Româ- (1953-1964) şi Fiinţa românească (1963-1968). De re- nească, Gazeta literară şi Luceafărul, ca presă lite- marcat şi faptul că aici a fost cea mai intensă activitate rară centrală de maximă importanţă, în exil situaţia era cărturărească feminină, în presa românească din Paris cu totul alta. Reviste importante erau: Revista scriito- publicând frecvent: Monica Lovinescu, Laetiţia Tur- rilor români, care era organul Societăţii Academice Ro- deanu-Cartojan, Sanda Stolojan, Mira Simian, Maria mâne, prezidată de Monseniorul Octavian Bârlea, cu Golescu, Maria Parfenie şi românce ce-şi trăiau exilul Mihai Popescu secretar şi redactor responsabil al revis- în alte ţări, ca Lucia Popovici, Lucia Trandafir, Antoaneta tei, Cuvântul în exil şi Îndreptar, scoase de George Bodisco şi Maria Găzdaru. Deşi nicio femeie nu cred să Racoveanu, Caiete de dor, republicate în România de fi scris ceva despre bărbaţii exilaţi cărora le e ruşine că Nicolae Florescu la Editura Jurnalul Literar, tot la Paris sunt români (doar pe Lucia Popovici o văd în stare de – Fiinţa românească, avându-i în comitetul de redacţie aşa ceva), mai mulţi bărbaţi au inventariat românce că- pe Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Emil Tur- rora le era ruşine că aparţin neamului nostru: Elena Vă- deanu şi Virgil Veniamin, Destin, care apărea la Madrid, cărescu, Martha Bibescu precum şi o actriţă şi lista ar putea continua mult şi bine. basarabeancă trăitoare în Italia, care se dădea rusoaică În cadrul Buletinului Bibliotecii Române din Frei- şi căreia Mihai Popescu nu-i dă numele. O identifica- burg, pe care din acest an am plăcerea şi responsabi- sem la un moment dat, dar n-am notat atunci şi-acum litatea de a-l edita, voi prezenta integral sumarele mai îmi scapă. În realitate, bărbaţii români cărora le e ruşine multor reviste importante ale exilului. Fiindcă tot veni că sunt români, în cadrul exilului, n-au suficient acces vorba, şi acest Buletin, care apare din 1953 aproape la notorietate, ca să ne spună eventual ceva numele lor. anual, cu o pauză mai mare în ultimii 20 de ani, este M-a entuziasmat la un moment dat titlul din fişier Fe- unul din periodicele importante ale exilului cultural ro- meia nouă, fără să sesizez că suna oarecum suspect. mânesc. Când am luat colecţia în mână, am constatat că este În general, a fost un mare noroc pentru exilul cultural vorba despre „Organul frontului antifascist al femeilor că românul, cu cât e mai dobitoc, cu atâta se simte mai din Voivodina”, între anii 1949 şi 1953. Dacă articolul atras de politică. Prin acest mecanism de selecţie ne- „Femeia iugoslavă şi construirea socialismului” ar fi fost gativă, cultura exilului românesc are o mare puritate va- semnat, probabil că m-aş fi ostenit să-l citesc.

122 PRO SAECULUM 1-2/2015 scriitori români de pretutindeni Pentru a constata că nu exagerez când afirm că exi- în continuare vom prezenta câteva grupuri de persona- lul românesc a editat mult peste 2000 de periodice, iată lităţi şi apoi chiar câteva personalităţi ale exilului cultural cinci al căror titlu începe cu literele Fa: Facla (apărută românesc. la Tel Aviv, având chiar rubrică de astrologie), Făclia Vom începe prin a menţiona faptul că în exil, mai (apărută la Londra, timp de 7 ani), Fapta (editată la Ma- mult decât în ţară, importanţa bisericii este deosebită. drid, timp de 8 ani, de Mihai Fotin Enescu, avându-l ca Avem un puternic cler greco-catolic şi un mai mare redactor pe Horia Stamatu), Fara armânească (presă număr de enoriaşi ortodocşi. În principiu, elita enoriaşi- aromână), Farul (revistă religioasă lunară a tineretului lor ortodocşi manifestă un respect deosebit, atât pentru baptist român din SUA; la Biblioteca Română din Frei- clerul ortodox verificat, cât şi pentru cel greco-catolic, burg avem colecţia din 1974 până în 1976). Iată acum în general. Când afirm „în principiu”, se deduce uşor că şase periodice al căror titlu începe cu literele Re: Rea- este vorba despre o situaţie de fapt pe care securitatea litatea, Renaşterea, Revista familiei, Revista Funda- şi P.C.R. aveau datoria sfântă faţă de stăpânii de la ră- ţiei Drăgan, Revista mea, Revers. Şi pentru că sărit s-o spulbere, s-o destrame, s-o transforme în con- penultimul periodic menţionat apare la Tel Aviv, este trariul ei, înlocuind respectul cu dispreţ, iubirea creştină cazul să amintim că tot din Israel vine şi unul din foarte cu ură înverşunată etc. La români, realizarea unui ase- puţinele cotidiene în limba română de peste hotare şi menea obiectiv învrăjbitor e floare la ureche. Sarcina anume: Viaţa noastră. securităţii a fost simplu de împlinit şi vom găsi preoţi or- De remarcat este faptul că revistele extraeuropene todocşi venerabili, demni de toată stima fiecare în parte, sunt mult mai puţin cunoscute în Europa decât cele de care nutresc unul faţă de altul o absolut necreştinească aici. Din America, doar lunarul canadian al lui Gh. Bă- ură. Noroc că mai există şi Dumnezeu, care mai vine laşu Cuvântul românesc, care a apărut mai multe de- cu câte o corecţie. Aşa s-a-ntâmplat de a trebuit să-i cenii, se bucură de o anume notorietate. Canadianul taie piciorul chirurgii părintelui Boldeanu, parohul bise- Litterae, revistele argentiniene Romanica şi Cuget ro- ricii ortodoxe române din Paris, tocmai când se pregă- mânesc, editate de Dimitrie Găzdaru, primul la La tea să săvârşească, cu ocazia unei călătorii la care Plata, al doilea la Buenos Aires, precum şi periodicele ulterior a renunţat definitiv, o mare porcărie, pe care n-a braziliene Înşir’te mărgărite şi Căminul sunt puţin cu- mai înfăptuit-o, înţelegând semnificaţia avertismentului noscute în Europa, unde periodicul elveţian Căminul divin; nu intru în amănunte, dar presa exilului este plină românesc, deşi de dimensiuni mai reduse şi mai re- de scandaluri religioase, teoretice sau de practică bise- cent, este mult mai cunoscut. ricească, la care teologii neprofesionişti au impresia că Într-un fel, revistele pot fi mai importante decât per- au dreptate întotdeauna, iar preoţii nu se îndoiesc nicio sonalităţile, pentru că sunt vetre de cultură. În alt fel clipă c-ar avea ei dreptate. însă, oamenii sunt mai importanţi decât periodicele, (va urma) pentru că ei scriu presa, prin ei există presa. De aceea,

Horst Fassel (Wuppertal, Germania)

TEATRUL GERMAN ÎN ROMÂNIA (1917-1918) (II)

Viaţa teatrală la Bucureşti în timpul ocupaţiei mică a Teatrului de Comedie, iar în timpul stagiunii de vară s-a văzut silit să cedeze colegilor germani şi La Bucureşti exista o viaţă teatrală foarte complexă. această sală. În acest fel, nu se putea ajunge la o înţe- Reprezentaţiile scenice se dădeau în limbile română, legere, nici între artişti. germană şi idiş. Artiştii Teatrului Naţional au emigrat, în La Bucureşti şi-au desfăşurat, până la sfârşitul răz- bună parte, la Iaşi, atunci când capitala României a fost boiului, activitatea mai multe teatre româneşti: teatrul ocupată de trupele Puterilor Centrale. Totuşi, Teatrul particular al Mărioarei Voiculescu, trupa lui Avram Nico- Naţional şi-a continuat şi la Bucureşti activitatea sa. lau, teatrul de operetă Grigoriu, precum şi alte formaţii S-ar fi putut ajunge la un schimb fructuos de idei şi de de operetă. Au existat şi teatre de revistă şi spectacole spectacole cu artiştii germani, cu trupele venite în tur- date de unii artişti cunoscuţi. Dar cel mai mare succes neu, dacă măsurile comandamentului german n-ar fi l-a înregistrat compania de operetă Grigoriu, condusă creat şi tensiuni: din martie şi până la 1 mai 1917, atât din 1914 de Velimir Maximilian (mai târziu asociat cu Ni- ansamblul german cât şi Teatrul Naţional Român au dat colae Leonard). Ansamblul şi-a reluat activitatea în 17 spectacole în clădirea Naţionalului. După aceea, an- ianuarie 1917, fiind pe atunci singurul teatru în oraşul samblul Naţionalului a fost obligat să se mute în sala ocupat. După terminarea războiului, trupa Maximilian-

PRO SAECULUM 1-2/2015 123 scriitori români de pretutindeni Leonard a cutreierat ţara unită şi au popularizat pretu- nu au reuşit să satisfacă publicul. Dar căpătând expe- tindeni opereta românească şi cea internaţională (în rienţă, nivelul spectacolelor a crescut, şi în cele din 1917 revista Rumänien in Wort und Bild susţinuse, în urmă succesul nu a întârziat să vină. Teatrul din Con- mod greşit, că nu există o operetă românească). Pre- stanţa a dat spectacole şi la Cernavoda. Cronici teatrale zentând săptămânal câte o producţie nouă, compania au apărut în ziarul Der Dobrudschabote (Vestitorul do- Grigoriu a ajuns la un repertoriu de operetă considerabil brogean), publicat între 1916 şi 1918 în limbile ger- până în noiembrie 1918 şi a avut o continuitate mai mană, bulgară şi turcă. Directorul ansamblului a fost mare decât ansamblurile teatrale germane. mai întâi subofiţerul Reimann, după aceea Karl Simons. Pe lângă teatrul românesc a existat, în timpul ocu- O trupă de comedie de la Bucureşti a venit în turneu la paţiei, şi un teatrul evreiesc înfloritor. La grădina Jigniţa Constanţa în ianuarie şi februarie 1918. În ianuarie tur- (sau grădina Lieblich, până în 1913 proprietar al grădinii neul s-a încheiat cu un insucces, din cauza şi a deco- din cartierul Văcăreşti a fost Boris Lieblich), ansamblul rurilor sărăcăcioase şi a instrumentelor muzicale, care lui Kanner&Goldenberg nu şi-a întrerupt activitatea în nu erau la nivelul aşteptărilor. Cel de al doilea turneu sezonul cald, iar iarna s-au dat spectacole în sala (din 18 până în 24 februarie 1918) a fost de succes. S-a Dacia. Au mai venit în turneu şi membrii vestitului an- prezentat un program de revistă, în care a excelat mo- samblu evreiesc de la Vilna, iar în 1918 a sosit în capi- deratorul Kurt Robitschek cu interpretarea de cântece tală basarabeanul Iacob Sternberg, care a pus în scenă şi poezii proprii, s-au remarcat scamatorul de cărţi de piese de critică socială, înlocuind operetele melodrama- joc Walter Rhon, scenetele cu comediana Relly Berthe, tice îndrăgite de spectatori. Spectacolele pregătite de venită de la Viena, cântăreţele Elly şi Lilly, precum şi Sternberg şi Botoşanschi au avut loc în gradina de vară dansatoarea Else Rusella. Spectacolele au fost acom- numită Cămin cultural cu piese ca Tzines/Ghiveciul sau paniate de orchestra batalionului XII/19, care a şi inter- Hop şi eu cu ţaţa Lina. pretat uvertura la opereta Die Nürnberger Puppe În limba germană au prezentat producţia lor ansam- (Păpuşa din Nürnberg) de Adolphe Adam. Cronicile tea- blul german de la Naţional şi trupele aflate în turneu: trale nu dau o imagine completă a activităţii teatrului de Theater an der Wien, operele din Darmstadt şi Dessau, la Constanţa, dar, în majoritatea cazurilor, au fost foarte baletul Charell din Berlin, ansamblul Schlettinger de la critice la adresa ansamblului de amatori. Viena, teatrul de farse din Budapesta, ale căror repre- Teatrul german din Bucureşti a fost, din mai 1917, în zentaţii se dădeau în limba germană, teatrul de operetă turneu la Brăila, cu comedii, dar şi piese cunoscute, al armatei a 9-a, teatrul Orpheum, un ansamblu de pan- cum ar fi: Iphigenie auf Tauris (Ifigenia din Taurida) de tomimă. Se poate vedea, fără să intrăm în amănunte, Goethe şi Die versunkene Glocke (Clopotul scufundat) că viaţa teatrală bucureşteană a rămas foarte complexă de Gerhart Hauptmann, cu intenţia de a populariza cla- chiar şi în timpul ocupaţiei. Capitala a oferit, pe lângă sicii scenei germane. La Brăila ar fi existat, cum afirma un repertoriu clasic (românesc, german şi internaţional), Hermann Pörzgen, numai în februarie 1918 un teatru şi mostre ale teatrului de avangardă (prezentate pe larg german, dar autorul german s-a înşelat din nou. Teatrul în revista Scena). brăilean german şi-a desfăşurat activitatea până în luna Pe lângă teatru, Bucureştiul beneficia şi de concerte mai 1918, chiar dacă nu se cunosc toate amănuntele. date de către germani, turci, bulgari, dar tot mai mult – Deja în ianuarie 1918 fusese semnalat un turneu al unui probabil când li s-a permis – şi de către artişti români. ansamblu de cameră vienez la Brăila. Din 21 ianuarie De asemenea, se puteau urmări şi expoziţii de foarte s-au prezentat acolo farsele Herrschaftlicher Diener ge- bună calitate (de ex. în septembrie 1917 se aduseseră sucht/Se caută o slugă domnească, de Eugen Burg, la Bucureşti mari rarităţi ale picturii germane de la Lucas Hans Huckebein, de Blumenthal und Kadelburg, piese Cranach până la Zeitbloom). Cu o asemenea abun- într-un act (Ein Heiratsantrag/O cerere în căsătorie de denţă de activităţi artistice nu putea concura provincial, Cehov, Lottchens Geburtstag/Aniversarea lui Lotte, de de la Craiova la Ploieşti sau de la Focşani şi Brăila. Ludwig Thoma, In Zivil/În haine civile, de Gustav Kadel- burgs), comediile Die Hausdame/Guvernanta, de Erik Constanţa şi Brăila: teatre germane de amatori Hostrup şi Charleys Tante/Mătuşa lui Charley, de Bran- don Thomas, ultima piesă făcând parte din repertoriul La Constanţa a existat un teatru de limbă germană internaţional (piesa a fost prezentată în anul 1893 în An- din 30 septembrie 1917 până în februarie 1918. Aşa glia, pe urmă la New York, iar în 1915 s-a turnat un film scria Hermann Pörzgen, cronicarul teatrelor de război cu Oliver Hardy). germane. Nu este sigur că acest teatru şi-a început ac- Între 20 martie şi 30 aprilie au fost jucate în oraşul tivitatea într-adevăr abia în septembrie 1917. Cert ră- de pe Dunăre următoarele piese: Willys Hochzeitstag mâne că teatrul a mai dat spectacole şi în octombrie (Ziua nunţii lui Willy), Flachsmann als Erzieher de Otto 19181, când trupele germane se pregăteau să pără- Ernst (Institutorii), Der Herr Senator (Domnul senator), sească România. Constanţa şi Brăila nu aveau ansam- Im weißen Rössl (La Calul Bălan), interpretate într-un bluri formate din actori profesionişti. În plus, la turneu al ansamblului de comedie al armatei a 9-a. În Constanţa rolurile feminine au fost interpretate de băr- mai s-a organizat o Săptămână pentru Regele Carol cu baţi, toţi militari din cadrul armatei şi ai marinei ger- un program festiv şi mai multe concerte simfonice (pe mane. Niciunul dintre actorii de la Constanţa nu şi-a data de 1 şi 2 mai putea fi audiată la Brăila Asociaţia de continuat, după sfârşitul războiului, cariera sa într-un muzică de cameră de la Berlin). În mai 1918 a venit teatru profesionist. într-un turneu ansamblul teatrului german de la Bucu- Ştim, aşadar, de la început, de ce interesul pentru reşti2. acest teatru a fost mai redus: atât artiştii, cât şi regizorii

124 PRO SAECULUM 1-2/2015 scriitori români de pretutindeni Râmnicul Sărat în nicio bibliotecă germană (nici la Detmold, Heidelberg sau Regensburg). Se ştie însă că, în timpul turneelor Cele mai active şi importante ansambluri de teatru celor trei ansambluri, la Râmnicul Sărat s-au ţinut în german au existat la Focşani şi la Râmnicul Sărat. La sala teatrului conferinţe (de ex. subofiţerul Mohr a vorbit Râmnicul Sărat funcţionau trei formaţii de teatru ale ar- la 10 februarie 1918 Despre istoricul apariţiei războaie- matei a 9-a germane, care se aflau, de regulă, în turnee lor, căpitanul Zache prezenta la 14 februarie Luptele din de durată la Brăila, Gulianca (Brăila), Găeşti (Vrancea), Africa de est cu ajutorul unei serii de fotografii). S-au Grădiştea (Vrancea), Buzău, Târgovişte (comunele dat concerte (de ex. pe data de 8 februarie 1918). Dacă menţionate n-ar fi avut public pentru un asemenea tur- nu s-a apelat, cum era obiceiul, la ajutorul colegilor de neu, dar pe atunci s-au aflat acolo trupe germane şi la Focşani (v. prima parte publicată în nr. trecut), râm- austriece). Sediul de la Râmnicul Sărat a găzduit din nicenii s-au mulţumit şi cu spectacole de film, de ex. cu august 1917 opereta armatei a 9-a (a rămas activă Dorritchens Vergnügungsreise (Călătoria de agrement a până la 9 noiembrie, susţine Hermann Pörzgen, dar tru- lui Dorrit) sau Soll und Haben des Kriegsjahres 1917 (Ce pele germane au părăsit ţara la sfârşitul lunii octombrie s-a obţinut şi ce s-a pierdut în anul 1917 în timpul războ- 1918). Ansamblul a fost condus de locotenentul de iului). Bruyn şi făcea escale la Buzău, Târgovişte, Brăila şi Bu- Văzând că sursele de informaţie din Germania ne- cureşti, unde trupa s-a prezentat în sala Teatrului Mo- cesită completări, am urmărit, prin această prezentare, dern. La Râmnicul Sărat a existat, pe lângă operetă, şi să şi invit cercetătorii români la investigaţii la faţa locu- un ansamblu ambulant de teatru al armatei a 9-a (se în- lui: memorii scrise despre anii 1917-1918, afişe şi pro- fiinţase în august 1917, sub conducerea subofiţerului grame de sală ale teatrului german vor fi existând şi în Rudolf Otto). Cel de al treilea ansamblu, teatrul de co- România, poate chiar şi colecţii mai complete ale zia- medie sub conducerea lui Ludwig Colani, îşi începuse relor germane din acea vreme (Armeezeitung der 9. activitatea pe 19 ianuarie 1918 şi a întreprins turnee mai Armee, Putna-Zeitung, Der Dobrudscha-Bote). ales la Brăila, Buzău şi Târgovişte. Ansamblul de come- die a obţinut cele mai mari succese cu melodrama Note Enoch Arden de Richard Strauss, cu piesa lui Frank 1. Ultimul spectacol s-a dat pe data de 27 octombrie cu Wedekind Musik (Muzică), cu comedia Flachsmann als farsa Hans Huckebein de Gustav Kadelburg şi Oskar Blumen- Erzieher (Institutorii) de Otto Ernst şi cu operete, de ex. thal. cu Die Fledermaus (Liliacul) de Johann Strauss. N-au 2. De la 11 la 22 mai 1918 s-au prezentat: comedia Zwei lipsit curiozităţile: melodrama lui Richard Strauss a fost mal zwei ist fünf (De două ori doi fac cinci) de Gustav Wied, cântată de sora medicală Johanna von Drygalski, acom- piesa Die Neuvermählten (Proaspeţii căsătoriţi) de Björnson, paniată la pian de doctorul Nicol. Jungendfreunde (Prieteni din copilărie) de Ludwig Fulda, Clu- Repertoriul celor trei ansambluri nu poate fi recon- bleute (Membrii clubului), Meine Frau, die Hofschauspielerin stituit azi, aşa cum ne-am dori, întrucât informaţiile din (Soţia mea, actriţă de curte), Liebelei (D-ale amorului) de Ar- ziarul armatei a 9-a (Kriegszeitung der 9. Armee) sunt thur Schnitzler, Emilia Galotti a lui Lessing şi comedia Kom- lacunare, iar o colecţie completă a acestui ziar nu există tess Guckerl (Contesa Guckerl) de Franz von Schönthan.

Nicolae Rusu (Chișinău) STRĂJER ŞI GRĂDINAR

La două secole de la primul rapt al Basarabiei, mai speră la dispariţia de pe Terra a românilor. De un această provincie românească demonstrează extraor- experiment macabru în acest sens au avut parte în ul- dinara vivacitate a spiritului naţional al poporului despre timele două secole şi românii dintre Prut şi Nistru, iar care Friedrich Engels spunea în toiul revoluţiei bur- acest lucru este minuţios şi exhaustiv analizat în volu- gheze din 1848, că „fiind un popor fără istorie”, românii mul „Basarabia eminesciană” (Editura Junimea, Iaşi, sunt o naţiune-obstacol în „calea revoluţiei mondiale”. 2013, 236 p.) semnat de Theodor Codreanu. După „Ba- Dat fiind „conservatorismul” lor naţional, „propria lor sarabia sau drama sfâşierii” (în trei ediţii) şi mai multe existenţă în general reprezintă prin ea însăşi un protest volume de studii eminesciene, autorul evidenţiază iarăşi contra unei măreţe revoluţii istorice”, iar „dispariţia lor amploarea şi profunzimea gândirii lui M. Eminescu, des- de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (K. Marx și pre care N. Iorga scria încă în 1934, că „stăpânea cu F. Engels, „Opere complete”, vol. 8, Editura Progres, desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era per- Moscova, 1977, p. 229). fect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui Această dură şi cinică opinie a lui Engels despre po- n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al porul român a fost moştenită ulterior şi de fondatorii Ko- istoriei (…). E uimit cineva astăzi (…), când constată minternului (1919) şi, oricât ar fi de paradoxal, este cât ştia, cât înţelegea acest om” („Basarabia emines- vehiculată şi astăzi de anumite curente şi grupări etno- ciană”, p. 8). sociale care, având pretenţii la teritoriul lui naţional, încă Volumul începe cu un capitol care trezeşte interesul

PRO SAECULUM 1-2/2015 125 scriitori români de pretutindeni prin „nefastul număr 28 care-l leagă, indescifrabil «ca- nescu despre cadrul istoric al Unirii principatelor ro- balistic», de destinul Basarabiei” (p. 9). Într-adevăr, s-ar mâne şi al Războiului de Independenţă din 1877-1878, părea că există ceva mistic între aceste trei jaloane ale autorul fiind impresionat de capacitatea poetului şi de timpului istoric: primul este 28 mai 1812, când prin Tra- „puterea de a pătrunde în tainiţele contextului istoric, tatul de la Bucureşti o jumătate din Ţara Moldovei este politic, economic şi cultural, surprinzând constante ale ocupată de Rusia ţaristă (cu pretenţia de a fi eliberată intereselor pe termen mediu şi lung ale principalilor pro- de turci, fără ca otomanii să o stăpânească, ci doar tagonişti din Orient şi din Occident” (p. 30). Eminescu, având-o în protecţie), în realitate teritoriul ocupat fiind simplu gazetar la „Timpul”, este unicul care înţelege cât cumpărat, plătindu-i-se o mită substanţială dragomanu- de abilă este diplomaţia rusă, transformând chestiunea lui Dimitrie Moruzi, reprezentantul Porţii Otomane în orientală în una europeană, dar panslavistă, şi consi- Moldova; al doilea este 28 iunie 1883, când începe cal- derând că în realitate Rusia nu era „amicul României”, varul şi ruinarea fizică, premeditată, a lui M. Eminescu, ci „inamicul nr.1 al ei şi nu doar pentru a relua în posesie fiind ziua când a fost internat în azilul psihiatric al lui Ale- judeţele sudice ale Basarabiei, ci întreaga ţară” (p. 49). xandru Şuţu. (În acest context, P. Goma sesizează că Fiind angajat la „Timpul” după ce fusese alungat de la procedeul de a închide gurile celor care deranjează prin „Curierul de Iaşi”, M. Eminescu declanşează o luptă cuvânt, internându-i abuziv în spitale de nebuni nu este aprigă pentru a demonstra cât de absurde şi dezono- o invenţie a organelor comuniste de securitate, ci este rante sunt pretenţiile Rusiei, invocând argumentat, pre- preluat de la anumite cercuri ale societăţii româneşti din cum scrie şi Th. Codreanu, că „logic ar fi fost ca, drept a doua jumătate a secolului XIX. Impresionat de acest recunoştinţă, Rusia să ne restituie toată Basarabia, nu procedeu, Titu Maiorescu, mentorul poetului şi gazeta- să ceară ce ne-au înapoiat puterile europene la 1856” rului incomod, notează senin în jurnalul său: „Aşadar, (p. 55). Or, opinia poetului vizionar este imbatabilă la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună atunci când afirmă că „Basarabia întreagă a fost a noas- ziua!”. (Deci, pentru a închide gura cuiva, a sugruma tră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia nişte adevăruri şi a promova un interes ori o ideologie, întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi această metodă este simplă ca bună ziua); al treilea cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul este 28 iunie 1940, când Basarabia este „din nou inva- veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al dată de către moştenitoarea Rusiei ţariste, marea Uni- nouăsprezecelea” (p. 55). Până la fatidica zi de 28 iunie une Sovietică” (p. 10), pe motiv că, precum persifla în 1883, având ca armă de neînvins „forţa dreptului contra cartea sa „O istorie a expansiunilor ruseşti” prozatorul dreptului forţei”, poetul reacţionează vehement împo- Ion Iachim, „Rusia se simţea jignită că pământurile ro- triva propagandei antiromâneşti din străinătate întreţi- mâneşti aparţin românilor!” („Basarabia eminesciană”, nută de Rusia, care nu se aşteptase „să găsească într-o p. 105). ţară mică, dispreţuită, o asemenea rezonanţă la nivelul În continuare, autorul evocă într-o formă succintă is- filosofiei dreptului, al geopoliticii, al etnologiei” (p. 57). toria răpirii Basarabiei în contextul războiului ruso-turc Poetul era conştient că „cestiunea retrocedării Ba- din 1806-1812, când, ca o prefigurare a viitorului Pact sarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă Molotov-Ribbentrop, Rusia şi Franţa îşi împart în 1807 pentru poporul român”, subiect analizat de „zonele de interese”, ţarului rus revenindu-i Moldova şi Th. Co dreanu în alte trei capitole. În acea perioadă se Ţara Românească, pe care le şi ocupă vremelnic. Un prefigurase deja în Balcani o opinie generală referitor sentiment de profundă amărăciune şi dezgust trezeşte la români şi se ştia că „oricine s-ar război cu românii, descrierea actului de corupţie prin care a fost vândut pe chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte bani ruseşti teritoriul dintre Nistru şi Prut. Nu diluează natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de acest sentiment nici faptul că pe dragomanul Porţii Oto- aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce mane, grecul Dimitrie Moruzi, care pentru „eroica” sa au, cu drept au, şi al lor este” (p. 77). Un moment mai faptă se căpătuise de la ţarul Alexandru I şi cu ordinul puţin cunoscut ţine de atitudinea unor politicieni ai mo- „Sfântul Vladimir”, gradul III, pe fratele său Panaiot şi mentului faţă de această „cestiune de existenţă”, în spe- pe turcul Capudan paşa Ramiz, doar la câteva luni îi cial a lui Titu Maiorescu, liderul Societăţii literare ajunge mânia cerului. Astfel, după ce afacerea lor a fost „Junimea” şi susţinătorul lui Eminescu din perioada deconspirată, pentru înaltă trădare sultanul îi decapi- când poetul studia la Berlin. Fiind şi om politic, Maio- tează şi doar prevăzătorul Manuc-bei reuşeşte să rescu ajunge să-l urască pe fostul său protejat pentru scape cu viaţă, fugind în Transilvania, apoi la Viena, bătăioasele articole din „Timpul” şi să regrete încetarea după care, având protecţia celor care-l plătiseră, se sta- războiului, fiind privat de noi câştiguri, deoarece era în bileşte la Hânceşti, în Basarabia ocupată de Rusia. cârdăşie cu un grup de speculanţi (în frunte cu banche- Theodor Codreanu explică fenomenul „insulei mereu rul Warşawsky), care făceau achiziţii pentru armata rusă roasă pe la margini” de slavi şi alte etnii, precum vede cantonată pe teritoriul României. În plus, dându-şi pe Eminescu România, pornind de la afirmaţia anticului faţă atitudinea sa „pragmatică” de afacerist de război, Herodot că „principala meteahnă a tracilor este dezbi- Maiorescu împărtăşea în problema Basarabiei punctul narea” şi profeţia acestuia că „nu vor fi niciodată puter- de vedere al Austriei: „fiindcă tot nu mai putem păstra nici, fiindcă nu sunt uniţi”. Este menţionat şi faptul că Basarabia faţă de pretenţiile puternicei Rusii, atunci tre- „pe acest fond arhe-mioritic s-au născut şi structurile buia din vreme pregătită compensaţia de bună voie…” statale româneşti”, deoarece doar „lipsa de unitate a (p. 98). dus la crearea a trei state româneşti, care nici ele n-au Atitudinea eminesciană pentru cauza naţională a ro- cuprins întreaga românitate din juru-le” (p. 17). În alte mânilor a fost preluată ulterior şi de basarabeanul capitole – „Cestiunea Orientului” şi „Către a treia pradă C. Stere, care gândea, precum Eminescu, „nu pentru imperială” – sunt analizate cu acribie reflecţiile lui Emi- clipa istorică, ci pentru destinul naţiunii” (p. 121), şi de

126 PRO SAECULUM 1-2/2015 scriitori români de pretutindeni istoricul Gh. I. Brătianu, autorul cărţii „O enigmă şi un „nedesprins de comunism, naţionalismul rămâne o miracol istoric: poporul român” (publicată în 1940), formă de imitaţie a internaţionalismului moscovit” volum din cauza căruia i se trage şi moartea în închiso- (p. 212), implicit şi a globalismului kominternist. În or- rile comuniste. În scrisoarea sa către Moş Ion Co- becăiala sa pământească, „geniul Carpaţilor” abia în ul- dreanu, publicată la 10 aprilie 1930 în revista timele sale luni de viaţă a intuit că enigma nedezlegată „Adevărul”, C. Stere atenţionează, că „Basarabia, ruptă a carierei sale de politician este Basarabia, care nu este din trupul naţiunii româneşti nu poate fi decât o materie nici a ruşilor, nici a celor cu ideea de creare pe teritoriul inertă”. Se dumeriseră până şi kominterniştii că Basa- ei a unui alt stat, ci aparţine lui Eminescu, cel care spu- rabia devenise un simbol al rezistenţei naţiunii române sese ferm şi răspicat încă la timpul său, că „a rosti nu- în calea „mondializării” ţariste, apoi şi a celei comuniste. mele Basarabia e totuna cu a protesta contra Conservatorismul etnic al românilor îi supărase nu doar dominaţiunii ruseşti”. La ultimul Congres al comuniştilor pe ruşi, ci şi pe „globaliştii” din Occident, primul dintre români Ceaușescu îndrăzneşte să declare: „În primul ei fiind, evident, chiar Engels, care preciza că „românii rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără sunt destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale”. echivoc, de condamnare şi de anulare a tuturor acor- Făcând trimitere şi la alt basarabean, Paul Goma, per- durilor încheiate de Germania hitleristă, trăgându-se sonalitate din aceeaşi categorie de oameni înzestraţi cu concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor gândire eminesciană, Th. Codreanu e de părere că „din acestor acorduri şi dictate” (p. 217). Abia în al doispre- 1917, Basarabia a fost considerată în spaţiul rusesc ca zecelea ceas, a fost rostit ceea ce România trebuia s-o o dublă «pierdere»: pe de o parte, de către ruşii bolşe- facă în permanenţă. Doar că „stăpânii”, de oriunde erau vici, moştenitori ai «onoarei» ţarilor, iar pe de altă parte, ei, „nu doreau ca Basarabia să aparţină României şi nici de către bolşevicii evrei, care au sperat că spaţiul ba- România României”! (p. 217). Astfel, destinul lui Ceau- sarabean să ajungă a fi, precum le promisese Stalin, şescu este pecetluit în ziua de Crăciun 1989, iar amicii Republică Sovietică Socialistă Evreiască” (p. 146). În lui Gorbaciov, care preluaseră puterea la Bucureşti, prin acest context e de menţionat poziţia în această che- gura lui Corneliu Coposu, răspund în stil kominternist stiune a unui oarecare Yarrow, vicepreşedinte al Comi- unui grup de politicieni de la Chişinău care veniseră cu tetului pentru „Europa liberă”, convins că „Basarabia nu ideea reîntregirii Ţării: „Nu avem nevoie de încă patru a fost niciodată românească şi nici ruşii nu au dreptul milioane de minoritari!” (p. 234). În viziunea acestuia, la ea…, părere generată de ideea că Dacia, cică, fu- conform sentinţei genocide a lui Engels, românii din Ba- sese colonizată de evrei „cu câteva secole înaintea ro- sarabia dispăruseră deja! A fost primul şi cel mai impor- mânilor”. Această opinie e împărtăşită cu ardoare şi de tant semn de încă o lepădare de Basarabia, ea fiind un autor (D. Haham) al revistei „Еврейскоеместечко” nevoită să existe până în prezent în formă de stat con- („Târguşor evreiesc”), care apare la Chişinău, el afir- trafăcut, ajuns la cheremul unor conformişti şi profitori mând, acum vreo zece ani, că toate denumirile de lo- politici, afectați de ideile „moldovenismului” primitiv, o calităţi din Basarabia au origini ebraice. În opinia lui, doctrină prăfuită stalinist-kominternistă şi susţinută cu numele oraşului şi al cetăţii Soroca se trage de la sorăk, o nesecată forţă imperială până în prezent de fosta me- ceea ce din ebraică s-ar traduce „neted” sau „lins”, tropolă. Orhei ar provine de la orăh sau orăah, adică „lung” sau Cu o scrupulozitate de savant şi exeget notoriu, „oaspete”, Teleneşti ar veni de la telen, adică „delușor”, Th. Codreanu demonstrează în volumul „Basarabia Mărculeşti – de la markuli, care e „tarabă” şi tot aşa, la eminesciană” misterioasa relaţie şi interacţiune dintre rând, toate localităţile, precum Bălţi, Briceni, Holercani, geniul naţional al românilor şi cea mai năpăstuită pro- Goian, Donduşeni, Călăraşi, Chetrosu, Chişinău, Flo- vincie a lor. Preocupat de soarta poporului român, im- reşti, Leova, Râşcani, Străşeni… În ceea ce-l priveşte plicit a Basarabiei, poetul n-a pregetat să-şi sacrifice pe Stalin, perfidul „părinte al popoarelor” s-a ţinut de cu- viaţa pe altarul adevărului istoric, iar basarabenii prin vânt şi a creat o Republică autonomă sovietică socia- jertfa lor au demonstrat omenirii, în pofida oricăror ten- listă Evreiască în… extremitatea estică a Siberiei. tative de a-i scoate din istorie, vivacitatea naţiunii ro- Acesta mai considera că Uniunea Sovietică nu câşti- mâne, stăpâna eternă a Grădinii Maicii Domnului, gase cel de-al Doilea Război Mondial şi sarcina de a precum a numit România papa Ioan Paul al II-lea. In- cuceri întregul continent european, pe care şi-o pusese discutabil, unul dintre Îngrijitorii şi Străjerii devotaţi ai la începutul lui iunie 1941, nu fusese realizată. Din aceste Grădini este M. Eminescu, susţinut de o armată acest motiv, Stalin nici nu a participat la Parada Victoriei de urmaşi care devine tot mai mare, printre ei din 24 iunie 1945, festivităţile fiind conduse de mareşa- găsindu-şi locul său distinct şi semnatarul cărţii „Basa- lul Jukov, iar el având convingerea că înfrângerea lui rabia eminesciană”. La fel ca Eminescu, pentru care Hitler a fost pentru Uniunea Sovietică o victorie à la Pyr- este caracteristică puterea lui „de a integra faptele mă- rhus. runte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în Fiind parte a Tratatului de la Varşovia, care fusese maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice” (N. Iorga), performanţa maximă a Rusiei sovietice după cel de-al şi Theodor Codreanu, străjer şi grădinar, ilustrează în Doilea Război Mondial, pentru conducerea României această carte, precum şi în celelalte lucrări emines- socialiste problema Basarabiei rămânea una tabuizată. ciene, extraordinara sa capacitate de analiză, de cer- Abia după ce reuşeşte să obţină o relativă indepen- nere şi de esenţializare a unui enorm volum de denţă faţă de Moscova (în 1968, când refuzase să par- informaţii în intenţia de a extrage aurul adevărului isto- ticipe la invazia Cehoslovaciei), atitudinea României ric, această valută forte a oricărei naţiuni, în special a faţă de Basarabia se schimbă, deşi „îndepărtându-se neamului românesc. de centrul imperial, nu s-a putut desprinde, simultan, de comunism” (p. 207). Astfel, Th. Codreanu conchide că

PRO SAECULUM 1-2/2015 127 restituiri

Mircea Dinutz

„MĂ VOI STINGE ÎN TĂCERE…”

Pe 19 februarie s-au împlinit doi ani de la prea grăbita plecare a lui Mircea Dinutz în lumea, poate mai bună, oricum mai liniştită, de dincolo. Contrar previziunii, s-a stins când vocea lui începuse să se facă tot mai auzită la nivel naţional. Îi aducem un îndurerat omagiu, deşi cuvintele sunt prea sărace, niciodată la înălţimea a ceea ce însemnat criticul literar Mircea Dinutz pentru „Pro Saeculum”, pentru Vrancea literară și nu numai…

Focşani, 20 ianuarie 2010

Stimate domnule Constantin Ciubotaru,

Mă aflu într-o „pasă proastă”, cum se spune, toate-mi merg de-a-ndoaselea (mă bate gândul să re- nunţ la revistă), aşa că – la această oră – nu prea am simţul umorului. Or, oamenii lipsiţi de simţul umorului au, indubitabil, un grav deficit de inteligenţă. Vă rog să trageţi D-vstră concluziile!! Scrisoarea D-vstră, plină de poante şi giumbuşlucuri (verbale), mă obligă la câteva precizări şi… câteva nedumeriri! De o pildă, „puterea de creaţie este numai pentru cei care şi-o doresc”, spu- neţi D-vstră. Chiar aşa?! E destul să-ţi doreşti asta şi… se rezolvă?!... Chiar credeţi că numărul cărţilor contează în vreun fel? Poate în ochii celor apropiaţi să contribuie la con- solidarea unui prestigiu social (oare?) la nivelul unor grupuri şi grupări mai mult sau mai puţin avizate, dar pe segmente de timp limitate! Cred, cu toată sinceritatea, că scriitorul român, chiar atunci când e harnic şi talentat, pierde foarte mult pentru că stă cu ochii pe prezent şi tânjeşte spre posteritate… o bună parte din energie se consumă aşa, în loc să o aloci creaţiei, lucrului bine făcut! Mult prea mult contează (oare de ce?) ce cred cei din jur despre ceea ce fac eu, dacă Piscupescu m-a citit sau nu, dacă mă agreează sau nu Fasolescu, dacă… Posteritatea este o fantasmă care ne hipnotizează şi ne „goleşte” de substanţă! Ea vine oricum şi, orice am face, n-o putem anticipa, n-o putem controla! Vreţi să spuneţi că eu lucrez într-o „redacţie”? Glu- miţi!! Nu contest, am visat asta. „Redacţie” e camera mediile literare. Mă rog frumos, asta este „redacţie”? E mea, controlată autoritar de o pisicuţă neagră, pe nume adevărat că problemele manageriale revin Puşa. Aici se adună toate materialele care se cer citite, doamnei Deşliu. evaluate, selectate – multe sute de pagini. Cele rămase Eu v-am trimis „Ioan Dumitru Denciu” nimic altceva, sunt organizate după un criteriu sau altul; urmează co- din seria „Scriitori vrânceni contemporani” (nr. 4). Nu- rectura I, corectura a II-a, produsul final, după care toate mărul 3, alcătuit tot de mine, după concepţia mea, cu supărările, frustrările, nemulţumirile celor nepublicaţi se eforturile mele exclusive, îl avea în vedere pe „Florin sparg în capul meu. Presiuni din toate părţile şi nu vă Muscalu” (2007). Iar numerele 1 şi 2 tratau despre viaţa ascund că, în unele cazuri, acestea nu vin neapărat din şi activitatea lui „Virgil Huzum” (2005) şi „Ion Larian Pos-

128 PRO SAECULUM 1-2/2015 restituiri tolache” (2006), acestea două fiind realizate în colabo- rinescu… Gheorghe Stroe e un bărbat prea înţelept ca rare cu regretatul Al. Deşliu. De unde ştiţi, de unde aţi să-şi piardă timpul făcând schiţe monografice, mono- consultat D-vstră „I.L. Postolache”? Vreau să vă spun grafii despre scriitori teleormăneni. Nu că aceştia n-ar foarte clar: Nr. 5 NU VA MAI EXISTA. În perioada 1985- merita neapărat, dar el se preferă în ipostaza de pro- 2009 am scris, în afară de cele pomenite mai sus, peste zator şi mai ştie, în parte şi de la mine, că rezultatul unui 140 de recenzii, cronici, studii, eseuri dedicate literaturii asemenea efort ar fi acelaşi… ca şi în cazul meu. VRÂNCENE, chiar şi atunci când valoarea scriitorilor Mulţumesc mult pentru cărţi… De citit le voi citi, dar autohtoni era mai modestă. Am îngrijit două ediţii critice nu ştiu ce se va întâmpla cu revista, mai bine zis dacă Duiliu Zamfirescu („Lydda” şi „Viaţa la ţară”) şi toate voi continua această relaţie păguboasă cu revista. Să astea ÎNTR-UN SFERT DE VEAC când aş fi putut să nu uit, v-am rămas dator la o „maliţie” a D-vstră dintr-o mă ocup de lucruri mult mai nobile! Dar… nimeni nu ob- epistolă anterioară. Faptul că primesc multe cărţi şi re- servă, nimănui nu-i pasă! Ba mă mai şi bârfesc, calcă viste nu mă face să mă simt „vedetă”, cum aţi insinuat!... mitocăneşte peste tot ce am făcut! Răutate, ură, încrân- Cei mai mulţi aşteaptă, ba chiar mă somează să scriu cenare! Jur că nu mai fac nimic… în această direcţie! despre cărţile lor!! Şi zău, nu toate merită efortul lecturii, Mă voi stinge în tăcere regretând până în ultima clipă măcar. În plus, din punct de vedere fizic şi spiritual nu că am trudit inutil pe altarul culturii vrâncene… puteam pot dovedi să scriu nici despre 10% din cărţile primite. să vând seminţe în piaţă, să mă ocup de muieri, să pun Aveţi idee câţi neprieteni scriitori am în toată ţara?! Dar, gogoşari pentru iarnă, să văd şi eu lumea: Băleşti, Răs- oricum, mai puţin răi şi mai puţin agresivi decât aceştia toaca, Balş, Roşiorii de Vede… O viaţă irosită! de aici!! Sper că data viitoare să mă aflu într-o dispoziţie su- fletească mult mai fastă! Toate cele bune D-vstră şi fa- miliei D-vstră, Mircea Dinutz

P.S. M-am uitat acum pe volumul Taniei Grig şi m-am înspăimântat – nu prea are de-a face cu poezia. Îmi cer iertare dacă v-am supărat, Mircea Dinutz

Nu spun că n-am să mai scriu (asta e boală grea), dar mai puţin, numai din plăcere, în revistele băcăuane şi… om mai vedea!! Vă imaginaţi că n-aş mai avea cărţi şi informaţii despre scriitorii teleormăneni, vă înşelaţi! Până acum am scris despre Gheorghe Stroe, Stan V. Cristea (am „Dicţionarul scriitorilor teleormăneni”), Gheorghe Filip, Ana Dobre. Mai am câteva cărţi sem- nate de Florea Burtan, Delceanu, Ştefan [indesc.] Ma-

PRO SAECULUM 1-2/2015 129 poesis

Șerban Codrin

CERTURI CU POEZIA, ÎMPĂCĂRI, CONTROVERSE LA CEASUL DE LA UNIVERSITATE, DE MULTĂ VREME DEMOLAT, SAU AIUREA, CUM AR FI ÎN TABLOUL „LAN DE GRÂU CU CIORI”

(1) (4) Căci tu eşti slava, poezie, eşti La braţ cu poezia pe pământ, În cer şi pe pământ împărăţie Ce-înalt temei să am, de bucurie, Lui Dumnezeu şi soare-într-o mândrie Decât să mă închin cu-ardoare ţie, De patriarh al umbrei omeneşti, De-a fi apologia din cuvânt, Edenul eşti, şi piaţă de poeţi, Căci după cântători, în primii zori, Perpetuă şi sacră evadare, Eşti cofa şi urcuşul de lumină Prin vijelie, de-albatroşi pe mare, Și roua de turnat la rădăcină În numele-împlinitei libertăţi; De-ocrotitori şi tămăduitori; Tu, poezie, te mărturiseşti Cu-întotdeauna răsăritul eşti Înlănţuită şi zdrobită, frântă, Amurgul făgăduitor de vise Prea toţi te-alungă, prea puţini te cântă, Dincolo de neporţile deschise Însă ne-înduri, ne ierţi, ne păsuieşti Ale caligrafiilor cereşti: Și calea ne deschizi, şi poarta-albastră Te-a scris Necineva şi-încă te scrie Spre-adânc neînstelată noaptea noastră. Într-o astral de-ermetică grafie. (2) (5) Din mii şi mii de fulgere-încâlcit, Pământul, focul, apa, aerul Un miez de foc al miezului se-aude Zidit interior ni-s temelie, Cum urlă, susură, şopteşte jude- Iar sufletul, fecunda poezie cătoarea voce-a tablei de granit; Ni-l criptografiază somnambul; Ca-între profeţi, i se toceşte-în gol Nu-i nor, nu-i ceas, nu-i pasăre, nu-i stea, Lumina lumii, flacăra decade Ci-i place zborul şi-învierea-i place La stare de scânteie cumsecade Și are-în suflul ei cel mai dibace În lenevie, face-un amplu-ocol, Fel de-a cânta din feluri de-a tăcea; Se-aspreşte, bântuie, loveşte-în plin Copii mai are, cam făcuţi din flori, Și bate cu porunci, sclipeşte-a rouă Nebucurii, din soartă şi credinţe, Pe sacrele mărturisiri de nouă Dar niciodată-obscure prisosinţe Încoronare-a omului cu spini: Nu-i satură-în neaşezarea lor: În voluptate-ori groază infinită, Butoaie câte umple cu cerneală Ascult cum poezia îmi recită. Știu să le bea până la doaga goală. (3) (6) Cântă zeiţă, te-îndemna Homer, În crăpături, vârteje-înfundă nori Iar Don Quijote-îmbolnăvit de vise Pe-o crâmpoţită zarişte-în furtună, Te căuta-între cărţi şi manuscrise Snopi se-încâlcesc, de-a valma, se-împreună În mii de biblioteci restanţier; Cu-aripile ţipând năucitor: Spălai cu zel podelele, frecai Un cârd se năpusteşte negru, ciori Mizeria vomată peste lume Deasupra spicelor, când ploaia vine De-un bard cu-atât gălăgios renume Și poezia tremură sub cine Încât În gura mare te-împuşcai; O tăvăleşte-în lan de subsuori; La sărituri împinsă de brotaci Culori se năclăiesc, despotmolit Spre-o baltă cu răsunete-efemere, Neaşezarea îşi revarsă ape, Tu preferai o duşcă de tăcere De vijelia nu le mai încape Călare-în şaua unui drum cu maci, În patru laturi de tablou zvârlit Aşa că mai încerci să-ţi faci dreptate Să-l calce holda câmpului, cu-amare Din versurile noastre-amanetate. Vopseli zvârlite dintr-o răzbunare.

130 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis (7) (11) Toamna, la-îndemnul ei, mestecenii Stau singur, fără niciun sentiment Ţin salbelor de galbeni socoteala, Pe-o ruptă bancă-în parc, şi udă, rece Cât despre soare, le-învoieşte fala Ca poezia: dar o văd cum trece, Buimacilor cocoşi de-a-l răsări; Săracă, totuşi nu desculţă, lent Belşug şi-ispită, în palate mari Și-absent; nu-aruncă împrejur nicio O-întrece-în broderii pe Reine de Saba, Privire; aşadar nu mă zăreşte, Dar bate cu inchizitorii laba Cu toate că-aş dori suprafireşte Și-în birturi se-înhăitează cu ţuicari; De-astral să-i semene lui Salammbô, Când credincioasă, când umilă, când Când urcă-în Templul tulburei Tanit Și-alungă-amanţii să nu-i prindă zorii, Spre cerul sau altarul cu-adiere Prea o-ameţesc luminile grandorii, De somtuoase vise-într-o tăcere Cu minţile-în derivă, delirând, Pustie, de-ascultat la nesfârşit; Aşa că nu-au norocul, nici dovadă De frig, o ploaie mă trezeşte, stropii Poeţii-în poezie să se-încreadă. Restaurează-în fresce de-aur plopii. (8) (12) Trei îngeri cu găleţile vopsesc Dar ce-i cu tine, poezie, ce-i Din bidinea pe ceruri o planetă Cu mutra de maşină tamponată, Cu mult albastru, verde, alb de cretă Ori te confund, când râzi şi plângi, cu-o roată Într-un vârtej aproape sufletesc, De compresat azur în stânjenei; Iar dedesuptului cu draperii Nici mie vis, nici altora coşmar, De nori pe-arhipelaguri, munţi, savane Drum infinit să te-înţeleg cu pasul, Și ape împărţite în oceane Eşti cel mai scump, când îţi măsor impasul, Îi umplu aerul cu ciocârlii; Bob, ultimul, nu de-aur, în hambar; Prin târg se spune şi-unii nu-s de-acord, De-mi reproşezi că port bocancii sparţi, Că-înaripaţii storc din fiecare Mult mai degrabă în picioare goale Un cântec de se-aude până-în soare, Beau şi alerg pe cioburile tale, Un fel de-universal, astral record, În praf şi pulbere să te împarţi; De-acum omologat pe veşnicie Abjectă nepricepere, continui Și consemnat în cărţi de poezie. Din beatu-amurg cu zorii să te-învinui. (9) (13) Rău, după crivăţ, şi oropsitor, În loc de poezie-aş prefera De-o noapte flagelând coşmare-în mine, O cât mai împlinită neputinţă, Se-învârtoşează-afară, zac ruine Din datorie şi recunoştinţă Înzăpezite pe nelocul lor, Să nu devină favorita mea; Himere se-înroşesc în semafor, Himere în versete, la ce bun Dărâmături de-aripi, credinţe sparte, Zădărnicia, îi refuz minciuna Trădări şi-idei secrete pe o parte, Tăcerilor şi alte-o mie una Desculţe, pe cealaltă,-într-un picior; De amăgiri, astral să nu-o-încunun; În loc de-ochi, cu trei cepe de-arpagic La mătură sau liră, slujitori Și clopoţei agonizaţi la gură, Strâmb o maimuţăresc, îi cântă-în strună De beată poezia mă înjură Și vinu-i beau, filtrat prin mătrăgună, Din sania netrasă de nimic, Încât nu-aud prin gălăgia lor De parcă, oropsit, nu-aş şti la câte Nici timp, nici umbre-în ceasuri cum răsună, De negrăit e-în stare-în vremi urâte. Nici albatroşi pe mările din lună. (10) (14) Pe înecată-o stradă în noroi, În soare-o-înalţă şoim sau ciocârlie, Ţineam de vorbă poezia, însă, De-o dăruiesc ocult cu-înaripare, În felul ei, cu o privire-aprinsă, Alţii-o blamează la spânzurătoare Mă respingea, ba încă pe-amandoi, Și-o îmbrâncesc în groapă, cu mânie; Nişte-orăşeni nemernic de flecari; Unii pe cinste-i cârpăcesc pereţii Cu ochii spre-o bodegă într-o rână, Colibei, hârbuiţi ca-într-o furtună, Pândea câţiva ţărani; tăceau, în mână, Fardând-o-între lumini cu vestea bună Gol, sau pe jumătate, cu-un pahar; Că-în casa ei, la-altar, slujesc poeţii, Cam după-un preţ de vreme, repezit, Alţii o smulg, o storc din balamale, Pe masă-un cerşetor le-infipse nota Se-îngraşă pântecos, până-o îneacă De plată, cu dojeni: „Sus, pe Golgota, În tobe cu zdrăngănituri, aşa că La-arat cu plugu-în spate, la prăşit, O-înalţă la doi bani şi trei parale, Că vine ceasul zilelor de mâine Cu-atât la colţ de străzi, pe veresie, Și nu-o să-avem, din vina voastră, pâine!” Se vinde amărâta poezie.

PRO SAECULUM 1-2/2015 131 poesis

Dan Petrușcă

fEmEIa la PatRUZECI DE aNI dar mai ales pentru ochii ei discret asiatici unul, cel stâng, mai trist decât celălalt E ceva care poate să semene cu un portret fără pentru coapsele ei dispărând rușinate surle fără trâmbițe fără lascivități inutile fiindcă sub fustă, pentru spatele ei muzical eu țineam morțiș c-o iubesc pe Elena pentru alunița dintre omoplați despre care așa că mă-ntreb: pe Elena din Troia? nicidecum spunea că e moștenire de familie și toate astea se întâmplau pe când pentru cei patruzeci de ani ai ei tot mai scriam un fel de studii despre iubire rătăciți dispăruți decapitați îngropați sub pat niște nimicuri un serial pe cât de penibil pe atât de absurd mizând pe cititori ipotetici aceleași lucruri, mereu aceleași lucruri și toate celelalte cuvinte am învățat să i le spun eu țineam morțiș c-o iubesc, mâzgăleam mai ales pe acelea din dicționare uitate niște pagini încercând să scriu o poveste pe care astăzi nicio femeie nu le pricepe, despre într-un oraș de la marginea lumii, prăfuit, de beton dragoste și alte nimicuri, niște cuvinte sughițând de ploaie de zăpezi de beție, un oraș duhnind a boască a aer stătut și a utopie uneori cu flori căzute în scârnă, un oraș în care fiindcă eu aproape știam c-o iubesc, însă ea dragostea e pusă la uscat pe balcon doar îndrăgostit mă credea, mereu iscodindu-mă ori la conserve pe iarnă sau atârnă dintr-o zăpadă în clocot a trupului ei ca limba câinelui care m-așteaptă, vara îmi spunea: ești un vrăjitor, te cunosc la semafor, să trecem strada-mpreună în liceu, am scris în jurnal despre tine îmi pari un adolescent bezmetic la pensie demult, niște truisme îmi zicea mama eșuat la mine în așternut sau o mătușă sau altcineva din istoria mea din istoria altora, azi nu prea mi-e limpede și chicotind, cu trupul gol între perne că o femeie la patruzeci de ani e în floare atingându-mă, foarte mirată că sunt dacă-i deșteaptă, iubește se confesează: cred că-nțelegi, zice și nu-și mai face iluzii eram studenți și primul meu soț, într-o zi ea chiar atunci pentru tine a luat toți banii să-și cumpere blugi și-ar face perfuzii cu dragoste, cu moarte rupți roși tăiați să fie trendy naiba s-o ia, mai zicea vocea aceea din am răbdat câteva zile de foame istoria mea sau a altora apoi mă întreabă, întorcându-se, cu părul astfel, după o vreme, după ce războiul în ochi, stând într-un cot, cu sânii abandonați troian s-a făcut Iliada și-a început să se ridice dulci sub propria lor greutate: ei, spune tu alene marele zid chinezesc, după cruciade nu-i așa că era infantil? iar al doilea soț după căderea Constantinopolului, după ce tatăl copiilor mei, muncește mănâncă doarme prin vest s-a găsit drumul spre Indii, după prin Europa, se întoarce acasă, mă observă revoluții cu miros de ciorapi și democrație doar când mă folosește, citește uneori după niște conflagrații mondiale, după ce de zece ani e student în anul al doilea războiul din Golf a trecut și accizele s-au sălbăticit, după ce mi-am părăsit iubitele și alte asemenea lucruri, am preluat eu am divorțat de neveste și numărul târfelor era șirul enumerației, urmărind cum buzele ei deja generos pe șoseaua de centură a orașului rostogoleau peste mine cuvintele

în sfârșit, după toate astea într-un târziu se-ntunecă lumea, se luminează parcă-ntr-o vineri, nu sunt chiar sigur pentru câteva clipe tăcerea latră prelung prin pereți când tocmai se surpă noaptea în haos știi? îmi spune ea dintr-odată, nu vreau și chiar Menelaos e neatent să mă prindă din urmă nici dimineața, nici eu țineam morțiș c-o iubesc pe Elena duhoarea bărbaților, nici ziua de ieri așa că mă-ntreb: pe Elena din Troia? nicidecum în Ahaia, în afară de mare, Grecia mea are pământul roșcat și e plină de pietre, nu cred însă eu țineam morțiș c-o iubesc pentru toate că vreau să mă-ntorc, așa că ține-mă strâns iubirile ei puțind a scorțișoară a pelin a putregai a hoit niciodată nu m-a ținut în brațe un zarzăre pentru oboseală pentru insomnie pentru blegeală

132 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis

Ion Roşioru

ÎN lOtCa lUNII NOI

Din Dunărea-n răspăr bătută de vânt ies aburii vâlvoi: Sunt poate sufletele celor ce-şi vor destinele-napoi!

Năvalnicele valuri albe se zdrenţuiesc în plopii goi: Sunt poate cai-fantomă-ai celor ucişi de ultimul război!

Către pontonul ce icneşte de ger se-ndreaptă primul sloi: Constantin Severin - Text şi Timp 61 E poate holograma fetei peţite vie de-un strigoi!

Din anaforul negru urcă spre nori un suplu sorb vioi: Calul meu cu şa de aur se preumblă prin blestem: E poate cel ce-a vrut s-ajungă la mal în lotca lunii noi! Nu mai are rost să-l caut, nu mai are rost să-l chem!

am fOSt tERmItE amâNDOI l-am StRIGat ÎN CER Să-l PaSC Pe frunze s-aşternuse bruma şi stelele clipeau, târzii: Calul şarg era doar tremur sub cioltarul de brocart: Nebuna pretindea că vede cum intră morţii în cei vii! În preziua nunţii tale gheaţa râului s-a spart! Se deşteptase vântul rece şi se-ncerca în triştii tei: Calul alb era doar zvâcnet sub cioltarul de şiac: Spunea că sabia lui Ares se află chiar sub casa ei! În preziua nunţii tale s-a pornit zăpor buiac! Pe boltă gâştele în stoluri păreau uşor debusolate: Calul roib era doar clocot sub cioltarul de sandal: Nebuna-mi descria reţeaua de subterane obturate! În preziua nunţii tale n-am tras podul de la mal! Castanul de deasupa noastră ne asculta cu ochii goi: Calul murg era doar crivăţ sub cioltarul de satin: Ea susţinea că-n altă viaţă am fost termite amândoi! În preziua nunţii tale s-a iscat un ger hain!

Calul şui era doar spumă sub cioltarul de atlaz: mă tEm Să NU PURCEZI la fEl În preziua nunţii tale aveam rouă pe obraz! Copacu-n V din parcul sumbru e secundat de cel în I: Calul sur era doar freamăt sub cioltarul de şălac: Dacă-mi vei mai ieşi în cale de ochiul tău mă voi feri! În preziua nunţii tale morţii i-am făcut pe plac: Copacu-n V îl ţine straşnic pe cel în I de el legat: Calul pag era doar sânge sub cioltarul porfiriu: La unison îmi râd în faţă de când netot i-am descifrat! În preziua nunţii tale mi-au făcut ai mei sicriu! Copacu-n V urmat demonic de cel în I m-au sorcovit: Calul corb era doar nour sub cioltarul de damasc: Să caut Ielele prin stepa albastră-n noapte am pornit! În preziua nunţii tale l-am strigat în cer să-l pasc! Copacu-n V precum un templu pe cel în I îl vrea în el: De-mi vei adăposti destinul mă tem să nu purcezi la fel! CalUl mEU CU Şa DE aUR

Înainte de-a purcede spre pădurea de argint aI REVENIt DIN mOaRtE M-am întors să-mi caut biciul în palatul-labirint! Petale moi de zarzăr au evadat din rai: Calul şarg mi se cabrase fornăind la cap de pod: Le-ai aşternut sub troica fantasticilor cai! Prin demitizare basmul nu-mi mai poate fi izvod! S-au îmbătat cireşii de-atâta alb pe deal: Veacul meu deja trecuse cât am zăbovit prin vis: Te-ai reîntors cu veacul la cel din urmă bal! Să răpun un urs totemic nu-mi fusese încă scris!

PRO SAECULUM 1-2/2015 133 poesis A murit clarvăzătoarea. Din reţea fura curent. A nins ca niciodată, a nins înmiresmat: N-a mai apucat să-mi spună de-o să intru-n faliment! Te-au renăscut salcâmii la ceas de dor curat! A murit clarvăzătoarea. De-o bordură s-a izbit. Întru fiesta firii au nins sublimii tei: N-a mai apucat să-mi spună cât mai mai de suferit! Ai revenit din moarte cu tine să mă iei! A murit clarvăzătoarea. I-a căzut un geam în cap. N-a mai apucat să-mi spună de ursită cum să scap! CâND NE ÎNtURNăm DIN VID A murit clarvăzătoarea. A fost prinsă-n anafor. Ochi albaştri-avea evreul ce-a murit sub un salcâm: N-a mai apucat să-mi spună de-o să pier jinduitor! Cum de-i are oare negri când din moarte coborâm? A murit clarvăzătoarea. Geru-a prins-o pe un grind. Ochi mâloşi avea evreul ce-a murit sub un stejar: N-a mai apucat să-mi spună cât o să mai risc minţind! Cum de-i are oare limpezi când venim pe lume iar? A murit clarvăzătoarea. A atins-o un şrapnel. Ochi perfizi avea evreul ce-a murit sub un migdal: N-a mai apucat să-mi spună cât nu voi păţi la fel! Cum de-i are oare sinceri când ne rupem de astral? A murit clarvăzătoarea. Strugurii în beci i-a stors. Ochi păgâni avea evreul ce-a murit sub un molid: N-a mai apucat să-mi spună cât din caier mi s-a tors! Cum de-i are oare sacri când ne înturnăm din vid? A murit clarvăzătoarea. I-a ieşit un stâlp în drum. N-a mai apucat să-mi spună unde, când va fi şi cum!

ORICât DE NImENI NU-I ÎN faţă A murit clarvăzătoarea. A iertat-o Cel-de-Sus. N-a mai apucat să-mi spună că din rai voi fi exclus! Oricât de lat e trotuarul, ţiganii tot spre mine vin Să-mi vămuiască tristul aer şi-aşa pârdalnic de puţin! A murit clarvăzătoarea. N-au expus-o în coşciug. N-a mai apucat să-mi spună cât o să mă tot distrug! Oricât de-a tuturor e strada, ţiganii cred că-i doar a lor: Să-i ocolesc eu sunt, vezi Doamne, în vecii vecilor A murit clarvăzătoarea. A ajuns-o multu-i sârg: dator! N-a mai apucat să-mi spună dacă să mă duc la târg!

Oricât de multe bănci îs goale ţiganii tăbărăsc pe-a mea A murit clarvăzătoarea. S-a zbătut în pa(c)tul ei. Şi n-am decât să-mi caut alta să mă aşez puţin pe ea! N-a mai apucat să-mi spună bine cu Mefisto ce-i!

Oricât de nimeni nu-i în faţă, de mă apropii de-un ghi- A murit clarvăzătoarea. I-a sunat fatalul ceas. şeu, N-a mai apucat să-mi spună câte zile mi-au rămas. Apare un ţigan să-mi spună că-n urma lui e locul meu! A murit clarvăzătoarea. A-ncălzit un şarpe-n sân. N-a mai apucat să-mi spună cum e cu dormitu-n fân! a mURIt ClaRVăZătOaREa A murit clarvăzătoarea. A urlat-o vâlcul sur. A murit clarvăzătoarea. Au găsit-o în derea. N-a mai apucat să-mi spună pe ce lacrimă să jur! N-a mai apucat să-mi spună ce-a văzut în soarta mea!

A murit clarvăzătoarea. A călcat-o un rădvan. A murit clarvăzătoarea. I s-a pus cucută-n blid. N-a mai apucat să-mi spună ce-o să treier la arman! N-a mai apucat să-mi spună care poartă s-o închid!

A murit clarvăzătoarea. Hornul i s-a înfundat. A murit clarvăzătoarea. I s-a-nfipt blestemu-n gât. N-a mai apucat să-mi spună cât noroc m-a evitat! N-a mai apucat să-mi spună în ce iad m-ai coborât!

A murit clarvăzătoarea. A sfidat un streptococ. A murit clarvăzătoarea. Şi-a făcut sirop de mac. N-a mai apucat să-mi spună care-i ziua de soroc! N-a mai apucat să-mi spună cum, de ce şi când să tac!

A murit clarvăzătoarea. Scotea demoni din oglinzi. A murit clarvăzătoarea. S-a transpus în pielea ta. N-a mai apucat să-mi spună dacă vii să mă colinzi! N-a mai apucat să-mi spună cât şi ce voi regreta!

134 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis

Viorel Chirilă

VEGhE Nu există un sens care Trebuie confirmat, Un fel de veghe în care spiritul Dus la destinație, Ar vrea să deschidă breșe, tuneluri, Din a cărui potecă să nu te abați, Cu mii de bisturie, Căruia să-i servești ca un sclav În țesutul cornos al clipei. Până la moarte.

Săpate minuțios Nu există decât apriga nevoie Între starea sufocantă de-acum De a pleca pur și simplu, Și explozia așteptată Mai puternică Să năruie totul. Decât șuvoiul de munte.

Penetrare Drumul tău În arcanele fosforescente Se hrănește cu toate sensurile Ca o pipăire sărbătorească Văzute deodată, A unor bănuite vârtejuri. Luptându-se între ele – Pe viață și pe moarte, Vedere anticipatoare a fulgerului Constituind aerul pe care-l respiri. Ce se va naște din mugurele Nopții Nu există scăpare din chingile lui, Șiva sfâșia obosite epiderme. Nicio șansă de-a dezerta În landuri mai calme. Întrezărire nedezmințită a formelor, Ce vor țâșni Se intră în cămașa călătorului, Din bezmeticele seve Se ia toiagul de drum Ale miezului nostru îndărătnic. Și se pornește fără precauții.

Insomnie rodind Totul e să pășești ritmic Peste incertele geometrii ale pietrelor Fără să șovăi la intersecții, Alte spirale – foșnind Încrezător că tot ce-ți iese În limba lor nepământească. În cale e un fel de predestinare.

Îmbrăcare Trebuia să-ți întregească Cu trupul curat al unei alte lumi, Vederea, pulsul inimii, osul frunții. În hainele unui alt anotimp – Trebuia să se impregneze Neîmpărțit, îndelung provocat. Adânc în carnea ta, Ce se țese celulă cu celulă Din toate aceste vibrații. haGIalâC

Nu există punct de plecare lOCUIRE Pe care să-l sărbătorești cu fast, Ca la pornirea în marile expediții. Locuire în miezul semnelor Nu există punct de sosire fixat Aflate în derutantă gonire, Pe vreo hartă a sufletului Ce-și caută Unde să te aștepte O mai dreaptă sintaxă. Galeria de admiratori. Fragilă Se pleacă în singurătate Ca pereții secundei, Și se ajunge în singurătate, În care trec unul pe lângă altul, Călăuzit doar de câinii tăi Două trenuri de mare viteză. Flămânzi de noile peisaje. Trudnică invocare a materiei

PRO SAECULUM 1-2/2015 135 poesis Să intre în trupul semnelor, Ar curge Ce nu mai acceptă însă În covorul anost al câmpiei Domesticirea. Fără identitate. Cum o lavă Câștigarea unui sens: De hieroglife înspăimântate Acolo unde apele și uscatul S-ar rostogoli de-a lungul paginii, Refuză Năpustindu-se isterizate Să se mai întâlnească. Unele asupra altora În lacomă devorare. Nașterea lui în golul obsedant Dintre da și nu, Prinzându-ne ființele obosite Cu care îți hrănești În vârtejul lor necruțător, Popasul precar. Dizolvându-ne definitiv În fluidul fără întoarcere. În așteptarea unei clarități – Ce poate nu va sosi niciodată La masa ta înnegrită StIRPE De atâtea deducții. Stirpe izgonită în vetre amare, Iscodind Agonizând în preajma sterpelor lucruri, O sărbătoare a celui Cu umbrele aripilor sfârtecate de viscole, Spălat de noroaiele clipei, Uneori transparente de prea mult frig. Trecut prin flacăra minții. Prea devreme despuiați Încăpător De cămașa iluziei, Ca pielea unei sfere – Cu brațele goale – Din care pot fi plăsmuite În adulmecarea ghețarilor. Numele tuturor lucrurilor. Împietresc pe rând fluviile, Existând în inexistența sa. Cascadele, În urmă-ne, De prea îndelungă exasperare. Ca ŞI CUm Fără scăpare: Ca și cum deodată lucrurile Cuibărit în moleculele viitorului, Din jurul nostru Înghețul Ar începe să curgă – Nu mai face nicio alegere. Ca dislocate din ele însele De un invizibil tsunami, Ca o gaură neagră, vai, Spre destinații neliniștitoare. Îngurgitează toate silabele Le descoperi În care până aici Îngrozite și nesigure de vestea „Șezum și plânsem”. Că trebuie să pornească la drum, Că sunt obligate să se desprindă Contorsionate de spaime, Din uzatele lor tipare. Priveliștile ni se contractă Până devin Ca și cum pereții caselor Minuscule văgăuni. Ar deveni deodată Transparenți și fluizi, Potecile de sub picioare ni se închid. Prin ei s-ar vedea mobilele Dizolvați iremediabil în grohăit de fiare. Și cărțile din bibliotecă Pretutindeni Curgând spre nebănuite fiorduri. Crevase flămânde. Odată cu petecul de cer S-ar scurge în adânc Trecute prin ghilotine, glaciațiunii: Și turlele catedralelor noastre, Vocabulele rămase-n cămări, Tulpinile copacilor, Din care am mai putea Acele ierbii. Să ne încropim ființa, Ca și cum muntele obosit Rugăciunea de pe urmă.

136 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis

Miron Ţic

laCRImă DE VaRă

Alerg cu gândul către anotimpul care vine, Mă îndepărtez de întinsurile pustii, Fântânile au secat de atâtea suspine, Şi nu-mi ajunge o vară să le pot privi.

Visul meu este doar de tine ştiut, Constantin Severin - Text şi Timp 98 E ca o pasăre albă singură pe cer, Cineva măsoară distanţa dintre cer şi lut, Într-o lacrimă de vară cred şi sper.

DE CE? Ţărâna sub paşi arde fără vreo vină, Lumina clipei intră în cetatea de cuvinte, Este târziu Iarba simte muşcătura impertinentă de rugină, Şi toată lumea doarme. Deşi,vara respiră metafore sfinte. Nu mai are nimeni puterea Să mă privească şi să mă asculte. Numai zeii ChIaR ŞI-N SOmN Îşi prelungesc privirea Peste chipul meu Herghelii ale nopţii, Obosit. În tropote lungi, Într-o clipă, Trezesc firava clipă, Îmi vine să râd, Pe care, în suflet, încerci s-o ajungi. Apoi, să întreb De ce atâta nepăsare? Oricând, semănăm, în gând, Când la casa mea Cu acea cerneală ce nu dispare Toate uşile sunt deschise, curând. Liniştea Ochii tăi, Din sufletul meu Dimineţi în care crezi, Arde în psalmi. Chiar şi-n somn Tu îmi spui că mă vezi. GâNDURI DE PRImăVaRă

O tăIEtURă Gândurile tale Înfrunziri adevărate Bătăile inimii înecatului, Frumoase linişti Erau în prag să devină tăcere. În care Doamna ce ţinea fluturi în palmă Te aştept, să-ţi aud bătăile inimii Părea cuprinsă de depresie. Şi să te prind de mână Distanţele par că zac Şi să fugim împreună, Ca nişte gâşte bătrâne. Frumoasa mea, Citindu-l pe Camus, Ce porţi, în căuşul palmei, Văd, din loc în loc, Zmeura verii, Zei învinşi. Invadaţi de vise. Coaptă pe buzele tale, Undeva, linia roşie a orizontului Fierbinţi de dorul sărutului Intră-n apa mării, amară. Ce mi-l datorezi O tăietură, lungă, Din prima zi a acestui secol. Desparte albul genunchilor tăi De aşteptările mele.

PRO SAECULUM 1-2/2015 137 poesis

Ion Gheorghe Pricop

…Ca O aPă tUlbURată… …ŞI CONStat CUm SE DUC aNII…

Cum te-ai scurs prin ţarini vreme ca o apă tulburată şi de-ai luat lumina toată n-ai de nimeni a te teme …stau culcat pe ierburi mâna-mi flutură ca steag adio mă priveşte sole mio şi-mi înmoaie faţa spâna de ascunsu-mi-ai bunicii şi-ale vârstei jocuri sfinte stau înţepenit pe creste n-ai pe nimeni a mai minte şi constat cum se duc anii că vieţii tale-aplici-i a-i reţine-n chingi şi a ni-i face sclavi firesc nu este şi pe bucurii sprinţare de mi-ai pus grele sechestre primăverile silvestre eu ţi-am prins noaptea de nare stau tăcut între ogive s-aud vremea cum se scurge bate toaca peste burge plâng corale emotive iară banii scule lutul de-am supus voinţei mele trecere e peste toate ţi-am pus talpa să se spele în salon se-nvârt petreceri şi stomacul ţi-am umplutu nu e grâul copt să seceri însă moar-a prins să-nroate ca să fii scoasă din hulă ţi-am mai dat fânaţuri iască clipa mea nu-ţi trebuiască faptele-mi te facă nulă trecere şi-apoi risipă dealul se preface-n vale vlaga vocii dumitale prea mă fură prea mă-mpripă tu mai tare eu mai slabu ne-am luptat până la oase să nu las în geam perdele ca privirile-ţi tăioase şi păreri de rău să-nvraje să le-nchid după prohabu gustul vieţii din bagaje cu-adormirea morţii cele… dar n-am reuşit pustio şi din toate m-am alesu cu iţarii şi cu fesul zdrenţe – roada? cazna ştie-o …VINE lUPUl GRaV CalIC…

…DE-mI VENI-Va ClIPa aIa… …ca piston al vieţii mele vremea trece vremea vine haită din păduri străine anii trag osul din piele …oh şopârlă vede neagră te târăşti printre fânaţe gheara ta tot dă s-agaţe malurile de pelagră lipitorile-mi sug sânge iepurii ciupesc din frici tot se-ntinde a ta bală dus de-acolo pân-aici peste floarea-mi peste joacă risipirea-n colţ mă strânge soare pe chindie toacă ziua mea cea principală vine lupul grav calic cu trădări să mă inculpe dă a mă muşca de pulpe însă eu deja-s… nimic şi te verşi în gârlă vreme din milen îţi prind doar peştii ca din glanţ să-mi coase-aceştii diademele supreme tâmple-n groapă nasul hâmb mai e asta frumuseţe? schimb de gardă fac nepoţii vreme-a prins ape să-ncreţe cu mătuşe cu bunicii peste vale peste dâmb. legătura de arnici-i între toatele şi toţii şi mă trec cu râvna toată peste creastă undelemn este ceasul ca să-nsemn dâră-a fumului de cioată… cade frunza pică ploaia eu m-ascund în paranteze las un cuc să-mi divineze de-mi veni-va clipa aia… Din volumul Elegii albastre, ceasul crud de mătrăgună ciclul Vremea, în pregătire ce mă tragre-n crăpătură şi mă-ncântă şi mă fură şi pe rădăcini m-adună…

138 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis

Vasile Filip mă SImt POPRIt VENIţI!

Mă simt poprit ca într-un ţarc de oi, Veniţi toţi şi din toate zările, Am încercat, dar nu mai pot să-l sar. Noi singuri să ne facem de joacă Aş număra numai din doi în doi, Prin ce mai arată cărările – Să pot obţine doar un număr par. Câte un crâng sau câte-o toloacă.

E numărul ce şade între noi, Să scrutăm cu dor depărtările, Precum ar sta o bornă de hotar; Nefăcutul prin noi să se facă; Mă simt proprit ca într-un ţarc de oi, Veniţi toţi şi din toate zările, Am încercat, dar nu mai pot să-l sar. Noi singuri să ne facem de joacă.

Încerc să-mi caut paşii prin noroi, Dumnezeu deschide intrările Dar urma mea are destin bizar. Spre cerul cu miros de prisacă, Mă uit spre stele, dar mi-s ochii goi, Diavolul ne gâtuie nările Doar un cuvânt mă face să tresar. Şi ne pune copite de vacă.

Mă simt poprit ca într-un ţarc de oi. Veniţi toţi şi din toate zările.

ZăRZăRElUl RECUNOaŞtEREa faPtEI

Un zărzărel se uită peste gard, Mă văd silită, domnule jurat, Ca un copil ce s-a făcut de şcoală, Să recunosc şi să declar deschis: Fudul de picăturile de fard – Această crimă eu o am comis Mici candelabre-n ardere domoală. Şi nimeni altul nu e vinovat.

Precum ar fi victorios stindard Ştiam mai dinainte că-i păcat Îşi fâlfâie crenguţele cu fală Să făptuieşti ce nu-ţi este permis; Un zărzărel, privind de după gard, Mă văd silită, domnule jurat, Ca un copil ce s-a făcut de şcoală. Să recunosc şi să declar deschis.

Deasupra lui, un bondărel bastard, Acum când totul, iată, s-a aflat, Parcă ieşit dintr-un cazan cu smoală, Iar dumneavoastră tot nu m-aţi închis, Îşi bâzâie poemul lui de bard, Vă dau răsplata: trupul meu curat Cu gura plină, dar cu burta goală. Şi neatins de nimeni, nici în vis.

Un zărzărel se uită peste grad. Mă văd silită, domnule jurat... atUNCI CâND SE SPUNE...

Atunci când eu mă voi opri din mers Se spune că s-a dat pricaz Şi umbra mea va înceta să meargă, Să strângă oamenii cureaua, Vreau să urmez un semn în Univers, Căci fi-va bine, dar nu azi, Pe care nimeni n-ar putea să-l şteargă. Şi va să cânte cucuveaua.

Vor mai vibra doar rima unui vers Ci dacă n-om avea obraz, Şi numai raza care mă aleargă, Ei ne vor bate cu nuiaua; Atunci când eu mă voi opri din mers Se spune că s-a dat pricaz Şi umbra mea va înceta să meargă. Să strângă oamenii cureaua.

Prea multe mi s-au stins şi mi s-au şters, Şi ne vor scoate pe izlaz, Poate că lumea mi-a şi fost prea largă! Să învăţăm a paşte neaua. Şi mie însumi mi-oi fi fost advers, Va râde peştele în iaz, Pentru ca cercul singur să se spargă. Că ne-am găsit şi noi beleaua.

Atunci când eu mă voi opri din mers. Se spune că s-a dat pricaz...

PRO SAECULUM 1-2/2015 139 poesis

Mihai Oprişor* sunt rădăcină în plapuma adâncului căutând sărurile mării

trag frunzele galbene să mă învelesc cu ele SCUfUNDat ÎN atâta lINIŞtE să citesc slovele sparte de clorofilă uscată E atâta linişte în singurătate că-mi pare, mă simt rădăcină hrănită că de prea mult mine, cu gândurile soarelui sunt sufocat într-un clopot de scafandru, cu sărurile mării în mare.

E doar o problemă de acomodare, bOltă de scufundare, mi se şopteşte din off. Din cer au căzut în ţărână stelele, odoarele. Nu mai da din picioare Tăciunii lor ne-au ars sufletul şi picioarele. caraghios ca o raţă, Candele n-au mai ars în pustie, acolo, sus. oricum vei fi ridicat la suprafaţă. Să le urcăm iar pe boltă l-am născut pe Iisus. Nu te speria dacă n-ai aer, dă sonorul mai tare. O să primeşti de pe sticlă, lIbERtatE ÎN ZEGhE de pe noua arcă a lui Noe, zgomot şi cuvinte cât o să ai nevoie. Nu pot spune că sunt liber dacă paşii cântului Nu întreba însă de porumbel, se împiedică de adâncimea nu întreba unde e Araratul. sau de străfulgerările gândului. Zgomotul ăsta de fond a inundat tot uscatul. Nu pot spune că sunt liber dacă mersul gândului Bucură-te, nu vei mai fi singur, şchioapătă, bolboroseşte, chiar de nu vei mai şti cine eşti. peste prundul colţuros al cuvântului.

Atunci e mai bine, cred eu, Pot spune doar scufundat, sufocat în clopotul meu de linişte, că atunci când gândul zidit printre corali şi peşti. atârnă de carnea bătrână ca iedera de un zid învechit, libertatea nu-i nici măcar GâNDURI DE tOamNă stare de veghe, ci doar clepsidră plină cad frunzele toamna cu nisip de oase gerul a ars gândurile soarelui ţesut amar scrise vara pe ele în vargă de zeghe. de pe fruntea mea s-au şters sărurile mării CalEIDOSCOP ochii îmi cad din zare Ziua mă sparge în cioburi pe galbenul ars noaptea somnul mă adună ca pe un caleidoscop nu pot privi depărtarea niciodată întreg niciodată acelaşi gândurile mă trag în pământ din visele mele se nasc mereu alte lumini alt sânge să închege ce se va sparge mâine *Mihai Oprişor, născut la 15.02.1959 în comuna Pleşoiu, judeţul Olt. Absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti, 1984. în mereu mai ciobitul şi mai puţinul de mâine În prezent, inginer la SSH Hidroserv Slatina. Romane scrise – 6. Romane publicabile – 3: „Gura de peşte” (în curs de edi- fragmentele de mine se înghesuie ţipând tare), „ARO pe motorină”, „Inamicul poporului”. Poezii scrise stol de păsări speriate ce nu-şi mai ştiu locul – nu foarte multe. Poezii publicabile – mult mai puţine. Poezii de atâta ciobire nu-şi mai încap marginile publicate – ceva prin vremea studenţiei. (Maria Niţu)

140 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis ce se încheagă cu mai puţin suflet nu o să te pot recompune. cu mai multe cicatrici sângerânde Nici n-o să te pot uita, în mereu mai ciobitul şi mai puţinul de mine cât de departe va fi ziua de ieri, chiar dacă nici măcar amintirile în mai puţinul de mâine nu vor putea să te-adune. De aceea ochii mei te vor căuta fără să te vadă, abSENţă înlăuntrul meu, ori în femeile ce vor trece pe stradă. Merg pe străzi cu garduri ce-mi par zăbrele dorm într-un pat ce nu mai e al meu chiar gândurile îmi par a nu fi ale mele SElECţIE NatURală de parcă în mine altcineva ar fi eu La marginea ochiului japonez cu apă caldă sunt sufocat de lucruri ce nu-mi trebuiesc maimuţele de rang inferior tremură de frig. pe gură fraze străine îmi lasă cicatrici Ele nu se vor împerechea, ele vor muri în zăpadă, cel din mine mă întreabă de ce mai trăiesc ele se vor supune înfrânte voinţei semenilor lor simt că niciodată cu totul n-am fost pe aici ce se încălzesc nepăsători în ochiul japonez de apă caldă. aş crede-n absenţă acolo nu-i nici măcar frig aş fi singur acolo şi n-ar fi nevoie să strig Che Guevara, icoană întoarsă pe dos, înjurătură imprimată CUlORI DE tOamNă pe tricourile roşii purtate la manifestaţii.

Toate culorile se subţiază, Pe pielea arsă de soare a celor ce încă sapă porumbul toate culorile se aşază peste ierburi nu va scrie niciodată armani, nu va scrie niciodată şi scad. nimic. Nu se va mai desena niciodată din sudoarea lor Pigmenţii coboară cu roua rece blasfemia chipului tău bărbos cu stea roşie pe bască. în pământ, alături de gâze, la iernat. Pielea lor nu va cunoaşte niciodată răcoarea piscinelor aşa cum maimuţele prinse în frigul zăpezii Chiar negrul se scurge obosit în ţărâna nu vor şti cum arată căldura apei interzise. din care soarele l-a ridicat. Che Guevara, Singură apa se urcă şi îşi pierde străvezimea. zeu strâmb fără altar, Ea singură devine opacă. blasfe,mie imprimată Se pregăteşte să refacă, dezinvoltă, pe tricourile purtate la manifestaţii. ţesătura ramurile copacilor. Să o răscroiască în mii de oglinzi geometrice, de Maimuţele japoneze vor merge resemnate gheaţă. să-l întrebe pe Darwin de ce e aşa de rece zăpada. Peste milioane de ani unii oameni vor purta Singură apa se ridică deasupra pregătită cămăşi armani, va răspunde el trist. să fie memoria îngheţată a copacilor. Iar la televizor vor privi în direct, satisfăcuţi, Pentru ca în primăvară, topindu-se, cum leii vor smulge din turme pui plăpânzi de antilopă. să se scurgă în rădăcini, să le amintească cum să-şi crească ramurile. Che Guevara, Ramurile care vor fi strâmbate de soare, fals profet, de soarele puternic de primăvară. apă neagră imprimată pe tricourile roşii purtate inutil la manifestaţii.

NEPUtINţă Nu, Che Guevara, în ochiul acela de apă caldă nu sunt binevenite toate maimuţele; Te simt spartă în mii de cioburi Nu, Che Guevara, în piscina ta nu se puteau scălda toţi ascunse în femeile ce trec pe stradă. oamenii osteniţi; Oricât te-ar căuta Nu, Che Guevara, nu poţi hrăni cu cinci pâini şi cinci ochii mei nu vor putea să te vadă. peşti toţi năpăstuiţii, Dacă eşti peste tot i-a spus Darwin, asta nu-i selecţie naturală. nu te voi găsi nicăieri. Nu o să te pot alcătui,

PRO SAECULUM 1-2/2015 141 poesis Emil Ariton

PE POVâRNIŞUl CU măCRIŞ ŞI CImbRU

O ofilire de cicoare-n luncă sau de mimoză-anticipează stropii de ploaie-ntrezărită ce s-arată fără ritmicitate unde dropii şi ţărci piţigăiate dau ocoluri unui sud-vestic iezer din Strehaia, în dup-amiaza de sfârşit de vară cu levitaţii ce adastă ploaia.

Pare-mi-se, mai graţioasă-i o acvilă unde pletele toamnei, eşarfe cu oglindiri peste gârle fărâmiţându-se, nuanţează înfrăgeziri preschimbate în vestejiri. Guşteri şi fluturi molâi iscodindu-se prin tihăraia de cătină, pe ponor, pe sub o încăierare de crengi prea spinoase, se înfruntau, se holbau pânditor. Constantin Severin - Text şi Timp 5 Pe povârnişul cu măcriş şi cimbru nedibuid la mânuirea coasei al măzărichei fir cu albă floare, Zburând din Eurasia în America, din Valea lui Ion în a Frumoasei din Africa în Australia mult râvnită, Viroagă eu strunit-am neodihna, dinspre Nilul Superior în Zair și Rodesia, iscând prin scris arpegii, repetare ele se îngăduie ciripind, fluierând și nutrind de vers sprinţar de spus unor muntence o solidaritate neomenească. râvnite de pândari în Vânju Mare. SUb SEmNUl balaNţEI O SOlIDaRItatE NEOmENEaSCă Reconsiderat romantismul prescrie enunţuri Povestiți-mi ornitologi despre păsări anarhice în privinţa salvării metaforei, din neamul felurit al cioconiformelor, avertizând că uscăciunea pustieşte bâtlani, egrete, berze, lopătari, havuzu-n care se strecoară provocând stârci, ibiși ocrotiți de egipteni, o dezolare inofensivă. vorbiți-mi despre cuibăritul lor, despre migrații peste Alpi și Dardanele. Sub semnul Balanţei născându-se cormoranii se vor grăbi să-şi reprime infirmităţile Dacă vom numi năpârlire schimbarea penajului, prin zboruri, incursiuni, scufundări, marea zvâcnire a frumuseții în penele cozii bălţile înmulţindu-i şi oglindindu-i, rolul de cârmă își va păstra, făcându-le mai haotică dispersarea. pulsațiile, dilatările bronhiilor asigurând ventilarea plămânilor, Amurgul prilejuindu-ne cu pescarii în timp ce craniile cu oase subțiri, pneumatice, despre Deltă repovestite taclale, vor dirigui agerimea vederii stăruie a ne însufleţi preumblările anihilându-le rătăcirea. pe unde lăsate-s să se-nfioare, să susure şuviţele stufărişului abundent. Unduiri de zefir când le-ncaieră urmele, umbre imperiale şi-o faună-bell Pentru un plimbăreţ devenit pelerin între răstimpuri de istovire, şi-o înserare prefăcută-n bal mascat, lipsa de pace universală vor igoni se-ndeamnă geieri, fluturi, libelule, dintr-un arondisment unde albu-i predominant în sal- a delecta, ison şi zvon stârnind, câmi, şi nedoriţi ţânţari fără astâmpăr

142 PRO SAECULUM 1-2/2015 poesis roiesc mai agresivi ca teroriştii. în care eclipsa de lună n-a eclipsat exuberante ispititoare, Cu penitenţă de cărturar amintindu-mi precum Simona Senzual sau Şachira. năzdrăvănii ale tinereţii şi şotii, sub semnul Balanţei când se repetă descumpănirea voi mai întârzia ispitit de imagini. mIERlE, StăNCUţE ŞI DUmbRăVENCE

Faptul de-a presupune că-ntr-o montană privelişte SURSă DE INtERlUDII PăDUREa este o zi şi o oră în care culoarea subtilizându-se atinge un maxim al însuşirii de fascinaţie, Dintr-o sihăstrie reîntorcăndu-mă, pe cât de veridic pe-atât de întâmplător se vădeşte. solfegii m-au incitat să le-ascult şi să cred că-i sursă de interludii pădurea. Insuficient implicaţi în expunere, în transcriere, Nu cred c-a fost un cvartet de privighetori, cu ochii deprinşi a surprinde detalii, ci poate un concert mai spontan, în aer vizionar, în vernil stejăriş obişnuit în zăvoi şi în codru. tihnă găsirăm şi dezumflările stresului ne-au înlesnit să ne inspirăm ascultând Unde viziuni şi senzaţii se înfiripă solfegii mai auzite şi-n alte dăţi. şi aburii ridicându-se, grămădindu-se, vestesc o după-amiază ploioasă, Prin interludii şi şuiere neîncetând a huli percepţii, concepţii când asaltându-ne ne smintesc, nostima noghiobie a râşilor ce nu mângâie nevăstuici, pot să închipuie un eres, o halucinaţie, dinspre cotloane cu-aluni, rugi de mure şi zmeuriş, vizibile într-o zonă astrală. ritmică stare de strămutare-n resurse de avuţii, vara se-ndepărta către sudice plaiuri. Când ziua se-ngână cu înserarea aceeaşi culoare apropiindu-le, Mierle, stăncuţe şi dumbrvence-n dumbrăvi dorul şi elegia din suflet exersau, modulau intonaţia orfică ca un frunziş tresărind, ce ludic iscându-se ni se releva perceptibilă, vor mai zăbovi un răstimp cu nesomnul, şi-ntr-un hăţiş sângeriu poticnindu-ne, până într-un vremelnic târziu. cu libertatea peregrinării spre înălţimi avântându-ne fără prefigurări de recorduri, Văile-n care cucul îşi strigă progeniturile frunziş şi metamorfoză-n declin observarăm fiind în amurg cotropite de pâclă, la contopirea inepuizabilei vegetaţii mult foşnet au zămislit într-o seară, cu aurorile toamnei.

Iancu Grama

SINGURElE DOVEZI alE ÎNChIPUIRII spun cuiva nişte rânduri din memorie la care se adaugă accente unele cu spini crescuţi în secetă adevăraţii susţinători sunt îndepărtaţi se foloseşte mult nisip şi apă care-i filtrată mereu există o carceră un provizorat accentuează declinul iar formele sunt singurele dovezi ale închipuirii un instrument al detectării înaintea unui control sau amănuntul dintr-o returnare care schimbă înfăţişarea

Constantin Severin - Text şi Timp 6

PRO SAECULUM 1-2/2015 143 poesis este un fond returnat şi măsurarea antecedentelor PROPORţII UZatE unii susţin pătimirea iar după o revărsare pagubele se extind puţinul dintre cuvinte o spaimă trece neobservată şi se plămădesc numai reîntoarceri şi forma dăinuirii este încă neclară alteori dintr-o singură tânguire apar conotaţii care ştir- un observator autentic şapte proporţii uzate iar ado- besc lescenţii exactitatea contururilor repetă forma intranzitivă a arderii sunt gesticulări grăbite mersul spre sincronizare şi-un semn tăcut între atâtea larme RUPEREa INStaNtaNEElOR

o întrebare şi mai multe răspunsuri cu ruperea instan- GEStUl mâINIlOR talE taneelor şi devierea coloanelor care mărşăluiesc se înmulţesc măruntaiele iar gâzele foiesc zi şi noapte este o zi după stăpânirea care – a ieşit din luna cu im- se înfioară cu orice clipă într-o devenire sunt crepus- provizaţii culare sunt nedumeriri succesive iar spontaneitate rămâne în care lucesc peste zare există o rotire sfântă un adaos primejdie măreşte spaţiul iar gestul mâinilor tale rămâne sus- se reproduce imaginea terifiantă are douăsprezece pendat impacturi o ultimă forţare înlăuntrul unui singur cuvânt şi se dezvoltă pe aripa şubrezită

EXaCtItatEa CONtURURIlOR ŞOaPtElE ÎŞI SChImbă ÎNfăţIŞaREa vine şi pleacă resemnarea are şapcă cu cozorocul fără ea solstiţiul se îmbracă în cuvinte negre ros este o margine unde şoaptele îşi schimbă înfăţişarea evidenţa are o scurtă trecere de la expozeu la încer- fata morgana rămâne singură în deşert carea s-au mărit felinarele cu ocazia unui început de noapte care înlătură disponibilitatea iar la fiecare răspântie furişul aclamă un rest din întâr- ziere

Lazăr Magu

VINUl SPRE ŞamPaNIE aDâNCUl DE SUS

Cum culegeau odată, pe brumă, podgorenii Când se trudeau, odată, ocnaşii, prin unghere, preacopţii struguri, care bolboroseau a vin, să scoată din adâncuri oglinzile de sare, în toamna de iluzii, cu vise şi vedenii, primeau ca şi răsplată o lingură de miere culeg târziu feteasca din coapsa ta de in. şi, pentru o secundă, puteau privi la soare.

Acalmic sunt. Beţia îmi alunecă în vene. Asemeni lor, eu, astăzi, trudesc cu-ncrâncenare Îmbrăţişez carafa cu pântec de femeie. să dau culoare vieţii, şi gust, şi împlinire, Beţia e o uşă iar vinul e o cheie şi-aştept să-mi fii meniul de miere şi iubire, spre lumea-n care fost-am pescar iubit de mrene. ocnaşului să-i dărui privirea ta, ca soare.

În camera-mi pustie, ca lampă arde via. Nedrepte legi condamnă atingerea, uimirea, Prin vene-mi curge vinul – ceresc sânge de îngeri, cum ieri întemniţară copiii pentru-o coajă. iar tu eşti proprietara de suferinţe, Mia, Dar pot să te arunce în ocnă şi iubirea, eşti lupta mea pierdută, trofeul meu de-nfrângeri. iluzia, regretul şi-a amintirii vrajă.

Asemeni celor care trudeau din greu, în toamnă, Sunt condamnat de-o viaţă într-un adânc de cer adun, pe brumă, vorba şi zâmbetul tău, Doamnă. şi-o atingere terestră din când în când îţi cer.

144 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză

Niculae Gheran

VI. INTERVIURI

Odată cu desfiinţarea Securităţii fusese pus pe liber marea majoritate a timpului petrecut în vechiul depar- şi Radu Vărzaru, decizie ce-l lăsase totalmente indife- tament cu asta m-am ocupat. Alte lucruri nu m-au inte- rent. Şi-aşa se gândise să-şi vadă de treburile lui, ve- resat şi habar n-am cu ce se mai ocupau subordonaţii, ghind la propriile afaceri. Acelaşi lucru se petrecuse şi folosiţi de mine strict ca meseriaşi. Mi-ajunge. N-am cu alţii pe care îi mai ştia, deoarece nu se putea lăuda stofă de poliţist, veleităţi şi mai puţin. că-şi cunoaşte toţi colegii, unii lucrând acoperiţi. Numai – Nici eu, numai că ţara asta trebuie şi apărată, nu că după revenirea instituţională a vechii firme se pomeni de proşti. Locul dumitale de bază a fost la Externe. Tot chemat de un mahăr, Gumăreanu, căpitan în vechea acolo ar urma să funcţionezi. De arhitectură te-ai ocu- structură, acum mai mare decât generalii subordonaţi, pat, cu arhitectura te vei ocupa în continuare. pe principiul „funcţia bate gradul”. Pe culoare se şoptea – Ce era de făcut în ambasade, am făcut. Sau cel că era unul din conspiratorii loviturii de stat, ştire discu- puţin mă reprezintă. Asta nu înseamnă că un confrate tabilă, de vreme ce putea proveni din direcţia dezinfor- n-ar putea imprima o altă ambianţă arhitecturală. Am mării, probabil reactualizată. Ca argument suprem se bătut lumea-n lung şi-n lat. O să vi se pară bizar: locuri invoca faptul că tipul fusese adesea văzut în vizită la noi aş avea de văzut în România: deunăzi, am rămas vechiul director al Editurii Tehnice, devenit peste noapte cu gura căscată vizitând Cheile Bicazului. Câteva zone Numărul Unu în stat. Curvele bătrâne ale ohranei erau neindustrializate din ţară sunt de un interes turistic co- sceptice faţă de ce auzeau, dacă nu chiar în cunoştinţă losal, iar pe acest fundal arhitectura poate deveni re- de cauză. Întrebarea pe care şi-o puneau te invita să gină. Rămân acasă, nu mai plec nicăieri. alegi una din două: O făcuse de capul lui? Ori fusese – Nu te obligă nimeni să lucrezi în străinătate. Mi se înşurubat să-i măsoare tensiunea şi temperatura? Ex- spune că ai cantonat în lumea gazetărească. Rămâi în trem de important pentru cunoaşterea febrilităţii celui ur- ea ca om de încredere. Cum ai fost la Externe, vei fi şi mărit, atâta timp cât alţi doi ginitori din maşina postată aici. la locul de muncă, alţi doi din faţa locuinţei sale, plus – Acolo îmi vedeam de treaba mea; aici ce să fac? doi din schimbul de noapte nu-i puteau urmări decât Să mă bag peste redacţie? Să-l supraveghez pe Dră- mişcările exterioare. Curios, dar Gumăreanu se miş- guş? N-am făcut-o cu nimeni nici până acum. Ca să nu case dezinvolt în preajma „obiectivului”, aşa cum nu-şi spun că omul ăsta joacă cinstit, deşi pe două planuri: îngăduia niciun ispravnic aflat pe trepte ierarhice supe- ori, ori! rioare în Centrala Editorială sau Comitetul de Stat pen- – Ca şi noi; numai c-o facem cu o atenţie sporită şi tru Cultură şi Artă. În discuţiile iscate se invoca faptul mai distribuită: nu pe 180 de grade, stânga-dreapta, ci că pe uşa clădirii centrale a Casei Scânteii forfotea un pe 360, de jos în sus şi viceversa. Trebuie să fim pre- puhoi de oameni, greu de aflat cine sunt şi unde se duc. zenţi peste tot. Eu zic să te mai gândeşti, că de bani nu Numai că aparatura electronică din birourile şefilor era te-ntreabă nimeni! trează tot timpul. Nu degeaba la numirea lui Iliescu di- – Ce bani? rector al Editurii Tehnice i se amenajase un birou spe- – Ţi-am spus adineauri că nici eu n-am stofă de po- cial, altul decât cabinetul fostului interimar. Urmărirea liţist. Doar ăştia mai vechi să cunoască ceva în plus. se făcea, oricum, ca la carte. Odată, ministresa Suzana Uneori mă şi înfior de câte ştiu, despre unul şi despre Gâdea fusese informată că în biroul lui Domokos Geza, altul, de nu te duce mintea. Ştiu doar că pe mine nu mă director al Editurii Kriterion, se află un covor pe peretele au la mână cu nimic. După cum, s-ar zice, n-au nimic din spatele său, în ţesătura căruia predomină cromatica nici cu dumneata, câtă vreme te vor coleg. Tot ce le-am drapelului maghiar. Vigilentă, a şi dat dispoziţia să fie cerut e să nu distrugă sau să înstrăineze documentele. îndepărtat, numai că, „pe loc repaus”, ordinul i-a fost Aşa că te mai gândeşti. Patria o Muerte!1 anulat de cei care, şi mai vigilenţi, montaseră dedesub- – Los cubanos no volverán al pasado!2 – replică tul textilei aparatura de resort, deşi individul era Radu zâmbind, amintindu-şi de-un alt slogan castrist, pe-atunci membru al Comitetul Central al P.C.R. „Curat răsauzit cu ani în urmă la Havana, ce-i venea acum şi violare de domiţil!” – vorba lui Pristanda. lui mă nuşă. Gumăreanu era bine informat cu ce se ocupase Se despărţiseră amical, deşi cortina căzuse pe-o re- până atunci Radu Vărzaru, ba mai mult, chiar şi ce in- plică scurtă ce părea să ţină loc de decizie. Sfârşit de tenţiona să facă, după cum acesta ştia vag câte ceva act, ori de piesă? Greu de spus, mai ales că la urmă despre omul ce-l invitase, între altele că fusese asistent fostul maior se văzu ridicat în grad: „Să ne vedem cu sau lector la şcoala de partid „Ştefan Gheorghiu”. Aşa bine, colonele”. că la oferta reîncadrării pedală pe această calitate uni- Ajuns în stradă, Radu coborî pe Povernei spre bu- versitară. – Dragă domnule profesor, ce-a fost verde s-a uscat. 1. Patria sau moartea (span.). Profesia mea de bază-i arhitectura şi, credeţi-mă, 2. Cubanezii nu vor reveni la trecut (span.).

PRO SAECULUM 1-2/2015 145 proză levardul Ana Ipătescu, tot întrebându-se: „De fapt ce-o supune. „Ai în faţă rapoartele tuturor direcţiilor de spe- fi vrut meşterul de la mine? Ba că mă vrea arhitect la cialitate şi din judeţe. Citeşti, opreşti informaţiile de nota Externe, ba mobilizat pe loc, ca «om de încredere»?! 10 şi uiţi tot ce ţi-a trecut pe dinaintea ochilor. Uiţi abso- Încredere în ce? Că nu-s angajatul niciunei tarabe poli- lut totul. Dacă-ţi alunecă ceva pe de-alături, unde-ţi sunt tice, recunoscând deasupra mea, efectiv, doar pe Dum- pantofii îţi stă şi capul. Tovarăşul vede ştirile şi, unde bi- nezeu. Că mulţi dintre foştii camarazi au devenit cadre fează, furnizezi documentarea suplimentară din ra- de bază la ţărănişti, liberali, socialişti, democraţi, poarte, tot comprimată, nu mai mult de două pagini. liber-schimbişti e treaba lor. Au făcut-o voluntar sau la Text bătut la maşină cu litere mari, că tovarăşul nu sarcină? Iarăşi nu-i treaba mea, fiind în afara jocului. poartă ochelari.” Treaba ca treabă, numai că omul trăia Sau, cine ştie? Poate că prezint interes tocmai prin izo- cu spaima-n suflet: dacă vreun secret se află de pe tra- larea asumată, ca la nevoie să fiu luat de pe tuşă şi seu şi-l bănuieşte pe el că lătrase? După 22 decembrie, aruncat în arenă?! Şi apropo de bani! Ce dorea?! Bătea când au venit doi de la M.F.A. să-l invite la o şedinţă, a şaua să priceapă iapa? Iapa n-a semnat nicăieri, nicio- crezut că-l cară la Jilava, dar s-a pomenit condus într-o dată, de primirea vreunei sume de bani. Nimănui. Nici sală cu alţi indivizi, militari şi civili, între care şi foşti co- măcar la bancă, unde s-a folosit de-o parolă. Ce-o fi în- legi, nu mulţi, în aşteptarea noului stăpân. Atunci Gu- dărătul acestei bâlbâieli nu pricep, că prost Gumăreanu măreanu a dat citire unei liste cu noile isprăvnicii şi şefi, nu e. Drept e că nici nu străluceşte, dar, oricum, este la între care figura şi el. S-a mirat, dar pe urmă i s-a părut kilometri distanţă de Postelnicu sau Pleşiţă, ambii mi- normal: ca redactor, nu depăşise cu nimic atribuţiile unei zerabili, de joasă condiţie intelectuală: proşti, canalii şi comunicări profesionale. Nu doar că nu făcuse vreun fuduli. Despre ce bani să fie vorba? Au reactivat reţeaua rău cuiva, dar nici măcar nu cunoştea subsolurile clădirii şi foştii spioni îşi cer lefurile din urmă? Ce-am eu cu po- unde lucra. Îi era clar că statutul siguranţei de stat fu- vestea asta? Întrebări da! Şi asta pentru că nu cunosc sese de mult lăbărţat, dar se considera exonerat de niciun «acoperit», după cum, mirare, n-am văzut nicăieri rele, ca unul ce nu măcinase la moara anchetelor în ziare sau la televizor pe vreunul demascat. Ca şi te- şi-abuzurilor colaterale. roriştii: au existat fără să fie. Desigur, ideal în practica La fel gândea şi Radu, aflat dintotdeauna şi mai de- profesiei, dar nu şi în condiţiile unei veritabile schimbări parte de bucătăria fostei Securităţi. Nu o dată spunea de regim. Să-i fi întrebat careva: «Ce facem, băieţi, ce altora, când venea vorba de monstruozităţile de tip bol- facem fetelor? Ridicăm rochiţa? Vă dăm în vileag ca şevic: „Să răspundă, fir-ar ai dracului de derbedei, să unelte oarbe ale odiosului regim sau servim patria iu- înfunde şi ei ocna. Să înceapă cu Nicolschi, să-l mute bită? Hotărâţi: spioni sau patrioţi?» «Patrioţi, să trăiţi!» la Piteşti, să suporte acelaşi regim torţionar pe care l-a Şi alerta a mers și merge mai departe. Curios este că iniţiat, să-l pună şi pe el să mănânce din hârdăul cu Serviciile străine tac, că nu s-au scandalizat defel. Ai căcat, ca neam de neamul lor să nu mai aibă curajul să noştri ca ai noştri, dar C.I.A., MOSAD, G.R.U. să nu fi schingiuiască pe cineva. Să se judece bob cu bob ce-a fost interesate cine s-a strecurat pe ferestrele lor, cine făcut fiecare, în funcţie de sarcini, de bune şi rele.” le-a lăsat vreo uşă întredeschisă? Tăcere pe tot frontul, Desigur, răspunderile erau individuale, dar cerceta- ceea ce nu-i exclus ca «patrioţii» să fi fost recrutaţi în rea lor ducea ierarhic şi la cei care le ordonaseră. Şi contra-partidă. Să-i ia dracu pe toţi. Eu n-am bani de asta nu convenea multora dintre cei moşteniţi din ve- dat, iar în chiverniseala mea sunt mult prea sărac faţă chile structuri. Ba chiar şi celor de deasupra lor. de buzunarele sursei primare. Mortul de la groapă nu Mergând pe jos până-n Dorobanţi, unde fuseseră se mai întoarce.” aşezate atelierele tipografiei, depozitele şi administraţia, Mătură nouă sau reciclată, Gumăreanu n-avea cum meditase îndelung la etapa ingrată prin care trece în- să preia o funcţie importantă în sistem, renunţând total treaga ţară, la mult dorita „ieşire din tunel”, aşteptată de la concursul unor cadre vechi. Oricum, structura servi- unii să se petreacă peste-o lună-două, după alţii peste ciilor secrete fusese defectată, iar el nu cunoştea labi- douăzeci de ani, iar în viziunea altora la calendele gre- rintul instituţiei atât de suprasecretizat, încât o mână nu ceşti, des pomenita „luminiţă” fiind totuna cu lumânarea ştia de alta. Cum să cunoască el ce stă în spatele unor de la căpătâiul mortului. Jucând cinstit, i se părea firesc indicative, cum să dezlege nodurile încâlcite ale unei să-i spună fratelui tot ce se petrecuse, mai ales că Va- reţele în care cifrele ţineau locul onomasticii reale, du- silică fusese cel care, prevăzător, se ferise de angajarea blate sau triplate după nevoi? Birjă fără cai şi-un grajd vreunor turnători în schema de organizare. Numai că în plin de gloabe. Şi-aşa pensionarea expresă a multor biroul directorului, larmă mare. cadre ce împliniseră vârsta de 50 de ani scurtcircuitase – Ce s-a-ntâmplat, fraţilor? A căzut guvernul? pe-alocuri vechile structuri. Aşa că, de bine de rău, fo- – Aş! Mircea Danciu a ciocănit-o pe superba Maria, losirea unor vechi colaboratori se impunea cu necesi- curiera de la „Călăuza bibliotecarilor”! tate. Schimbări s-au făcut, dar nu totale. Mai mult: o – Ţara arde şi baba se piaptănă! vreme s-au menţinut în funcţie foşti directori cu aceleaşi – Bine şi-aşa, că-n România tot nu se-ntâmplă mai atribuţii. Cazul celui de la Sinteze, un filolog însărcinat nimic, peste împuşcarea la zid a Ceauşeştilor. Acum a să redacteze informarea zilnică a lui Ceauşescu asupra împuşcat-o-n fericire pe Maricica, dar n-a murit: trăieşte celor mai importante evenimente. Una, două pagini, cu şi păcătuieşte. a căror citire îşi începea ziua de muncă. Sarcină deloc – Iar voi sunteţi nişte javre, dacă faceţi băşcălie de uşoară, fiindcă tot mecanismul Securităţii raporta „ca- ea. zurile speciale”, pe zeci de pagini, din care trebuiau se- – Nici vorbă, în afară de noi patru – te-am socotit, lectate doar ştirile de forţă majoră. Directorul fusese după cum vezi, şi pe tine – doar cinci inși cunosc is- colat încă din studenţie, fără să ştie la ce riscuri se va prava.

146 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză – Parcă erau patru. – Deocamdată s-o vedem pe schemă. După cum – Şi cu Marioara cinci, că s-a aflat la locul crimei. arată la faţadă, sper ca Ionică, şeful revistei, s-o anga- Habar n-are de pariul nostru. jeze, că şi el iubeşte femeia, nu doar de 8 Martie, mai Femeia se prezentase cu luni în urmă în căutare de ales c-avem un post liber de curieră. Pe ce facem pariu serviciu. Bine îngrijită şi-n banca ei, nu cocheta precum că-n trei zile, după angajare, îi pun pielea pe băţ? alte semene jucăușe ce profită din naştere de-o înfăţi- Şi-au pariat, iar acum Mirciulică ieşise la raport, cu şare agreabilă. Să tot fi avut până-n treizeci de ani, precizarea că merge şi în biserică, moschee sau tem- blondă, cu ochi verzi, cu talie strâmtă şi funduleț obraz- plu, dispus să jure la cerere şi pe Biblie, Coran sau Tora nic, broască pretenţioasă de Yale, la care nu se potri- că nu minte. veşte orice cheie. Şcoală n-avea, decât zece clase, – A ciocănit-o băiatu’. Cum, necum, nu contează. meserie nici atât, poseda în schimb un soi de verticali- Oricum, nu bătută, ci doar cusută – ca să nu zic altfel – tate ce-i conferea un aer aparte. cum spune şi Internaţionala: „Rob cu rob să ne unim”. – Şi din ce-aţi trăit până acum? – Cum bă, că n-avea moacă de fluşturatică? – Ca toate gospodinele, cu grija casei – spălat, gătit, – Nici nu e! M-ar bate Dumnezeu să afirm aşa ceva. curăţenie şi copil –, nevastă care face economii bărba- Dar, să fim corecţi: nici personalitatea mea nu-i de arun- tului, obligaţi toţi să trăim dintr-o leafă. Numai că acum cat. A acţionat pe baza formulei „Plicul”, stratagemă ero- e dus din ţară şi nu ştiu ce face, că n-am mai avut nici tico-sentimentală ce-ar merita să-mi poarte numele, bani, nici veşti de la el. Măcar de l-aş şti sănătos. ca-n fizică, „Efectul Coandă”. Două zile după angajare, Întâmplarea făcuse ca de faţă să fi fost Radu Văr- m-am purtat frumos cu dânsa – ca şi de-acum încolo, zaru, meşterul Mircea Mocanu şi Mircea Danciu, secre- că fata merită –, am tratat-o cu ce i-a plăcut la bufet, tar de redacţie la Călăuza bibliotecarilor. i-am adus ciocolată şi n-am uitat dimineaţa să-i pup – O iau eu la plane, deocamdată ca puitoare; aşază mâna. La prânz, atent, am condus-o cu limuzina perso- colile şi le adună, până vin maşinile noi din Germania – nală, marca Trabant – maşină cu un consum redus de interveni prompt maistru. combustibil. Foarte bună pentru buzunarul unui om cin- – Eu zic că-i mai bine să lase fata o cerere, cu ce stit, maşină la volanul căreia nu poţi adormi, că te scu- trebuie: cum o cheamă, data şi localitatea naşterii, tură de pierzi şi piatra de la rinichi. adresa de acasă şi numărul de telefon, dacă are aşa – Treci peste astea! ceva – interveni Danciu. – Ce să trec, tăticu? Fără aceste delicateţuri boie- – Am! reşti n-ajungeam la esenţial. Aşa că veni şi ziua a treia, – Aşa, doamnă, să fie bine, că poate găsim o ofertă când Dumnezeu a separat apele de pământ, cu iarbă mai bună, care să te scutească să stai toată ziua-n pi- şi verdeaţă, aruncând sămânţă să rodească. Mititel, eu cioare. Uite, ia şi cartea asta de vizită, să ştii cu cine-ai trebuia la rându-mi să separ intenţia de faptă, s-arunc vorbit şi ce ţi-a promis. Că de oase rupte găseşti sămânţa unde trebuie. Am luat din birou o hârtie şi am oriunde. Încerc să te scap de salopetă, că-n hainele du- scris la repezeală o misivă, am pupat plicul de faţă cu mitale, iată, arăţi mai acătării. Aştepţi trei zile, poate nici dânsa – spunându-i că-l trimit unei persoane foarte atât, după care alegi: Tanda sau Manda! dragi –, am aşternut pe el un nume şi o adresă, dese- Femeia a lăsat ce i s-a cerut, Danciu aruncă o privire nându-i pe-o coală configuraţia casei, singură în curte, pe cerere, după care împături hârtia şi o băgă-n buzu- şi uşa la care trebuie să bată, lăsând-o să plece la au- nar. După plecarea femeii, îşi legănă capul dojenitor, tobuzul 31, să-l schimbe cu troleibuzul 70, iar apoi să adăugând: se îndrepte pe jos spre Piaţa Traian, pe unde stau de – Puitoare, ai? Va trece apă multă pe Dunăre, până mic copil. M-am urcat apoi şi eu în Trabantul vă scuturaţi de bolşevism. Numai la muncă vă gândiţi, roşu-grena, şi m-am îndreptat spre casă, oprind la o flo- prăpădiţilor, la producţie. Aplecată pe maşină, mânjită rărie, de unde am luat câţiva trandafiri, jumuliţi în dor- cu cerneală, că fardată niţeluş nu-i stă bine! C-o bro- mitor de petale, cu care am ornat cearşaful alb ca boadă-n cap, să nu-şi prindă părul în vreun angrenaj, neaua. Şi-am aşteptat-o cu răbdare, cu masa întinsă, să nu calce normele de protecţie a muncii. Nu, tăticu, o bunătăţi din Occidentul apusean, făcute „senveş”, ba- protejează băiatul, potrivit normelor creştine de bună nane şi prăjituri. Pân-a sosit, am făcut şi un duş, am convieţuire, care zic să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine băut un coniac „Metaxa” şi-o cafeluţă amăruie, că am însuţi. Asta te obligă să ţi-o apropii cât mai bine. Voi glicemia ridicată. Când a sosit şi m-a văzut în halatul de aveţi neveste, ce vă pasă? mătase roşu şi papuci de casă, a avut un şoc, aşa c-a – Parcă tu n-ai! trebuit să-i fac o mărturisire: – Am, dar nu-s egoist, nu pot să trec cu vederea că – Măriucă dragă, azi e ziua mea de naştere şi am femeia n-are bărbat. V-a spus-o cu gura ei. Despărţirea simţit nevoia s-o sărbătoresc cu cine mi-e drag. a adus-o aici, iar eu, ca bun samarinean, îi sar în ajutor, Replică la care Chioru tresări: că nu-s idiot s-o las pe mâna unui derbedeu s-o batjo- – Chiar era ziua ta? corească. Voi aveţi copii, eu n-am. Nevasta nu-mi face. – Bă Vasilică, tâmpit eşti. Doar ţi-am spus adineauri: Trebuie să mă gândesc şi la viitor. Nu ştii de unde sare era ziua a treia. Şi nu întrerupe oratorul. Ascultă şi ia epuru! notiţe. Fata m-a felicitat, am mâncat, am desfăcut sticla – Licheaua dracului. Nu ți-e teamă că te bate Dum- de şampanie, ne-am pupat, ea a dat-o pe dulciuri, eu nezeu!? pe gât, după care am pus-o să deschidă plicul, să vadă – Nu mă bate! Dumnezeu e bun, iar dracu-i meşter. ce zice scrisorica, s-aud şi eu. Cuvinte puţine, dar bine – Cum eşti tu de obraznic, cu asta nu faci nimic. Cel simţite. A citit-o surprinsă cu voce stinsă: mult gargară.

PRO SAECULUM 1-2/2015 147 proză „Mult prea îndrăgită şi dorită Marioară, după ani şi de „Golf”, poftiţi bani, ia-ţi şi tu, dragă, pentru ce-ai venit, ani de aşteptare, în sfârşit ai apărut în viaţa mea ca o şi hai acasă. rază de soare. De mult te aşteptam şi inima îmi spunea Precum găina hipnotizată de ochii şarpelui, fata abia că vei veni. Azi e ziua noastră, a unirii depline. S-o săr- apucă să zică: bătorim cu bucurie în suflete, cum se cuvine, cu flori şi – Da’ trebuie să merg la servici, intru-n schimbul gânduri bune. Te îmbrăţişează cu dragoste, al tău, doi... numai al tău, Mircea” – Niciun serviciu, păpuşă, niciun schimb, că n-am nevastă umblăreaţă de colo-colo. Să stea acasă, să-şi Până s-apuce să zică ceva, m-am şi repezit iarăşi vadă de gospodărie şi de copii. C-aşa m-a crescut şi s-o pup pe obraji, de data asta şi pe guriţă, ne-am ţinut mama, Dumnezeu s-o odihnească. Pe dumneavoastră, de mână, după care i-am acoperit ochii să vadă surpriza doamnă, ştim de unde să vă luăm, iar dumneata, dom- din dormitor: cearşaful trandafiros şi focos. Proastă nu-i, nule, rogu-te, dă-ne numele şi adresa. Că mai întâi aşa c-a priceput planul de atac: avem de discutat cu părinţii, treabă-socoteală, înţelegi. – Sunt măritată, domnu’ Mircea! Mă cheamă Mircea Danciu. Pe dumneavoastră? – Şi eu sunt însurat, Mario! – Radu Vărzaru. – Am copil, domnu Mircea! – Iar pe tine, puiuţ? – Să-ţi trăiască, Mario. – Nina! – Nu se face, domnu’ Mircea! – De-acum, Nina Danciu, fată mare. – Ba se face, Mario. După ce băieţii îşi notară numerele de telefon, mirele – E păcat, domnu’ Mircea. îşi luă jumătatea de mână şi plecă, ea insistând să – Nu-i păcat, Mario. Într-o lume atât de ticăloasă, treacă, totuşi, pe la policlinică, să-şi ia un concediu me- doar iubirea ne mai poate salva. Nu-mi sfâşia inima, că dical, fiindcă-l cunoaşte pe medic. de renunţat eu nu renunţ la tine, după cum nici tu nu – O facem şi p-asta, iubire! poţi rămâne surdă la vocea destinului. Curios, Radu i-a dat peste câteva zile un telefon, să Şi ca un toreador mi-am fluturat halatul roşu în faţa ştie ce se mai întâmplă cu finii: taurinei, obligată să-mi vadă floreta. Puţa nu ştie carte, – Bătrâne, am divorţat fără să vă mai târăsc pe la aşa că la asemenea reacţie – ca să nu-i zic erecţie – primărie şi biserică. Totală nepotrivire de caracter: ea n-a mai rezistat. În concluzie: băieţi, pariu-i pariu, îm- aştepta să plece la filatură, să nu piardă şi schimbul de brăcarea şi îmbarcarea. noapte, eu îmi aşteptam nevasta să se întoarcă de la – O dată vede naşul jucărioara finei. serviciu, după ce le schimbasem niţeluş între ele, ocro- – E prea fină să nu răspundă la bătăile inimii și nu tindu-mi consoarta de hamalâc. N-a rămas loc de re- doar ale ei. Să vedeţi ce duios se poartă cu băiatu’. grete: fata s-a scuzat că n-a fost fecioară – aşa cum o C-am invitat-o şi pe dânsa la petrecere. Catifea, nu alt- apreciasem încă din tutungerie –, eu am iertat-o c-a ceva. profitat de bunele mele intenţii şi a rămas ca, atunci – Să te ia naiba de puşlama – râse Radu. De tine ar când mai am „chef de aiureală” – expresia ei la plecare, fi avut nevoie azi Gumăreanu. s-o aştept la ieşirea din schimb. Şi-uite aşa: din schim- – Cine-i ăsta? bare în schimbare, menţinem unealta tare! – Alt scamator de treabă mare. Deşi cu firi temperamentale opuse, băieţii se împrie- Deşi în glumă, Radu se apropiase de adevăr. Mircea teniseră, mai ales că Facultatea de Litere şi cea de Ar- era om de acţiune. Pentru el nu exista cuvântul „impo- hitectură erau vecine, iar berea de la „Dunărea”, din sibil”. Cu mănuşi albe sau cu tractorul, mergea înainte. preajma Universităţii, le rămăsese cratimă. Mircea ter- Vărzaru îl ştia de când erau studenţi. Îl cunoscuse într-o minase Institutul Pedagogic de trei ani – denumită în tutungerie, unde veniseră amândoi să-şi ia ţigări. La câ- particular şi Sorbona –, iar acum dădea examene de teva secunde după ei, sosi în prăvălioară şi-un pui de echivalare, pentru absolvirea a încă doi ani, să poată fi muiere, o domnişorică drăguţă, firavă şi modestă în profesor de liceu. De învăţat nu prea învăţa, ceea ce-l toate privinţele. Înalt, spătos, cu trăsături masculine pro- făcea să se laude cu media de cinci în linie. O singură nunţate, bine cioplit la chip, extrem de cochet şi cu un dată a venit supărat de la un examen. tupeu geamăn cu obrăznicia, Mircea o luă de mână, ca – Mi-a dat tova de rusă un şase, ’tu-i mama ei de şi cum ar fi cunoscut-o de-o viaţă întreagă: idioată! – Câţi ani ai, duduie? – Şi? – Nouăşpe! – Cum şi? Mi-a stricat media. Nu râde, că nu glu- – Eşti căsătorită? mesc. Cu ani în urmă, notaţia era între 1 şi 5, nu între 1 – Nu! şi 10. Scripta manent. Cine-şi mai amintea de anii vechii – Minune!!! A mea eşti, splendoare. În sfârşit, s-a pe- evaluări? Când notele fuseseră înlocuite cândva şi cu trecut minunea îndelung aşteptată, mi-am găsit ne- trei calificative: „suficient”, „bine” şi „foarte bine”. Ce fac vasta. eu cu 5,15? Şi, fără a-i slobozi mâna, se adresă tutungiţei, nedu- – Stai liniştit! Nu te mai întreabă nici dracu’ cu ce merită de ce vede şi aude. medie ai terminat facultatea, ci doar ce studii ai! – Dragă doamnă, vă rog frumos să acceptaţi să ne – Dar oi mai avea şi eu olecuţă de mândrie intelec- fiţi naşă, împreună cu domnul. Nu vă costă nimic, tuală. Am să rad cu lama sau dau cu „Pic” peste zeci- n-avem nicio pretenţie, decât lumânările la nuntă. Nu male şi tot cu 5 rămâne băiatu’. Tot 5 am luat şi la ne trebuie altceva, c-avem casă, mobilă, iar eu câştig materialism dialectic, unde nenorocitul ăla de maso- cât patru, s-avem tot ce ne trebuie. Daţi-mi un pachet chist, dacă te vedea mai spălat, te trântea. Cum să

148 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză merg eu cu o cămaşă scrobită şi cravată de mătase ve- presă. Brusc, precipitarea înnoirilor, dar mai ales potlo- ritabilă, să vorbesc despre Tezele din aprilie ale sifiliti- găriile unor „foşti” îi stimulaseră râvna de a intra în cului de Lenin, când calmucul chelios, în loc de venirea scenă. I se părea, pe drept, că izolarea de tumultul eve- primăverii, scria despre cooperativizarea agriculturii? nimentelor este o formă de supremă laşitate. „A sta azi L-am văzut pe un amărât c-o blană ciobănească, legată cu braţele încrucişate şi a lăsa pe şmecheri să taie şi c-o sfoară în jurul gâtului, de nu se zărea sub floace să spânzure – spunea colegilor – te face răspunzător nimic – de n-o fi împrumutat-o şi el pentru ocazia de pri- de falimentul năzuinţelor de libertate. Dacă nu acţionăm lej –, ş-am intrat în examen. „Tovarăşe profesor, de în- concentrat şi dezinteresat, ne vom merita soarta!” Zi-i văţat la ţară e greu; nu din cauza lămpii de gaz, dar ca că n-avea dreptate! învăţător bat drumurile toată ziulica, până noaptea târ- Max Drăguş nu-l cunoştea, dar îi plăcea ce spune. ziu, mergând din casă-n casă, să duc lumina partidului. Îl urmărise în paginile Adevărului, moştenitorul vechii M-au schimbat de la raion de câteva ori – nu de rău, ci Scântei, care începuse să respire lung, de când Mitică de bun –, fiindcă împreună c-un lăcătuş de la S.M.T. am Pozaru îşi luase mâna după „organul partidului”, având făcut trei colective. Aşa că n-o duc prea bine la teorie, acum grija exclusivă a celui personal. dar esenţa luptei o am în sânge.” Lasă că şi blana puţea – Tinere, te urmăresc cu plăcere. Prin forţa împreju- al dracului, să omoare toate gângăniile din încăpere, rărilor doar de curând, întrucât dumneata ai intrat sub aşa că mi-a dat un 5 să dispar din faţa lui, fără întrebări cupola lui Gutenberg când eu o părăseam, ca apoi să suplimentare. trec în împărăţia lui Edison. Cu voia domniei tale, m-ar – Bă Mirciulică! Tu ai stofă de politician. Tocmai bun interesa să ştiu cum vezi actualitatea politică, cu o gu- să te descurci printre nemernicii de-acum. Eu te ştiu că vernare majoritară, dar violent contestată. Întrebarea: scriai la Viaţa studenţească şi nu prost. Ce cauţi tu se- stă pe un scaun cu patru picioare, pe trei sau pe-o băn- cretar de redacţie la Călăuza bibliotecarilor? N-ai vrea cuţă susţinută în sfori de un păpuşar? să treci la un ziar serios, de tiraj? Aş vorbi cu Drăguş – Pe leagăn, domnule, dar prins în lanţuri, ca la despre tine. Moşi, numai că din păcate nu ştiu numele patronului, – Ne cunoaştem, că-ntr-o vreme ambii am mâncat stăpân şi pe căişorii din jur, că v-aş spune mai mult. Ori- rahat la acelaşi ziar. Numai că n-aş cam vrea să fac po- cum, orice prognoză serioasă trebuie să ia în calcul pe litică. Mai curând m-ar atrage faptul divers şi rubrica ju- vecinul din răsărit sau pe unchiul Sam. diciară. Una din două. Dacă tot ai o vorbă cu el, luaţi-l – Sau pe amândoi. pe Tărbacă. E puţin rigid, niţeluş paranoic, are veleităţi – Şi asta-i posibil, dar numai în cadrul unui târg, ca de scriitor şi pretenţii de gazetar independent. Cântă troc. însă destul de bine şi are o calitate: e atât de orgolios, – Scoasă la vot liber, lumea l-a dorit pe Iliescu, într-o încât greu s-ajungă cineva să-l influenţeze în vreun fel, proporţie la care nici el nu se aştepta. Ce te deranjează greu de corupt. Se vrea deasupra. În plus, îi place să în acest proces de schimbare de regim? Îi pui la îndo- se considere condei consacrat şi cultivă în jur băieţi ti- ială buna-credinţă? neri, unii mai talentaţi decât el, flatat că-i zic „maistre”. – Nu! Ci capacitatea. Omul e robit vechii ideologii Nu-i cu nimic mai rău decât celălalt „maistru”, zis și comuniste şi nu-şi va trăda matca. Made in balşaia Buză Întoarsă, numai că ăsta o suceşte de azi pe Rasia. N-a divorţat niciodată de iluzia egalizării oame- mâine, joacă tontoroiul în funcţie de starea vremii. nilor, păstoriţi în legile lui Marx, şi speră să împace doc- – L-am văzut deja pe Giurcă în lista lui Max. trina proletară cu economia de piaţă, printr-o Tărbacă, pe adevăratul său nume Alexandru Giurcă, perestroikă gorbaciovistă. Ca la comandă, s-au adunat nu era un om rău, ci doar „apucat”. Considerat intrus în în jurul lui păduchii de aceeaşi culoare, în cap cu ploş- tagma scriitorilor, fiindcă provenea din altă branşă, o niţa de Silviu Borcan, spiritus rector, mai bine zis: spiritul vreme fusese ignorat, după cum, la rându-i, îşi ignora rectului. N-au vrut defel să taie coada câinelui confraţii grupaţi în jurul unor lideri ca Barbu, Jebeleanu, dintr-odată, ca în Cehia sau Polonia. Miloşi, o secţio- Macovescu, ejusdem farinae, consideraţi că au o uşă nează centimetru cu centimetru, s-o doară cât mai deschisă la stăpânire. Intrat în ieslea alfabetizaţilor, era puţin. Au preluat o ţară fără un sfanţ datorii, stăpână pe atent la ce face el şi prea puţin alţii. Nu crease nicio toate bogăţiile ei, şi-o fac ţăndări, cu ajutorul unor con- gaură în literatură, dar nici nu scria rău, având meritul tabili din fostul Comitetul de Stat al Planificării şi Minis- că-şi aliază cititorii în soluţionarea conflictelor sale. terul de Finanţe. Ca inginer hidro, Iliescu înoată în Frecventa Casa Scriitorilor – susţinută de putere să-i moarea butoiului cu murături, contând pe vechi tovarăşi aibă strânşi la un loc –, fără să se înghesuie la bufetul ca Mârlădeanu, Vodcăroiu şi Strâmbăjan. Au cheltuit din grădină, unde intelighenţia apuca adesea şi rarităţi două miliarde, găsite în bancă, şi acum au devenit ne- comerciale: o bucată de caşcaval, pui durdulii şi proas- gustori de second hand, vânzând o întreagă avuţie na- peţi – nu gen „Fraţii Petreuş, doi la pungă” –, conserve ţională. În spatele acestui paravan, s-au făcut şi se fac cu sardele, bomboane cubaneze sau ţigarete „Arberia”. tranzacţii oneroase. Praf în ochii orbilor, a creat iluzia Curios din fire, se înălţa, totuşi, să vadă peste codiţa de „marii privatizări”, prin trâmbiţata „cuponiadă”, menită, 5-6 persoane, „ce s-a băgat”, să ştie dacă merită să chipurile, să împroprietărească pe mujici cu 30% din facă un compromis şi să se aşeze la rând. Autoritar şi averea tuturor. Vax albina, crema Gladys! dur, îşi falimentase căsnicia, ajungând la divorţ. Pe copii – Ce să-ţi spun?! Şi asta se datorează Prezidentu- îi îndrăgea, obişnuindu-i însă de mici cu bătaia. „Viaţa-i lui? aspră – încerca să se justifice soţiei –, iar odraslele tre- – Şi lui, că-n loc să facă un pas înapoi, au rămas cu buie să se obişnuiască s-o înfrunte, să nu-i ia pe nepre- mâna pe coliva lui Ceauşescu, să ne ducă pe toţi la gătite!” Până în decembrie ’89, n-avusese legături în groapă. Ca să se menţină, au înlocuit vechea luptă de

PRO SAECULUM 1-2/2015 149 proză clasă cu false conflicte de interese, între chiriaşi şi pro- tam-nisam, i-a luat buletinul şi a cerut funcţionarei să-i prietari, între salariaţi şi pensionari, civili şi militari, mi- treacă numele, cu drept de retragere a banilor din de- neri şi „golani”, medici, profesori, pe deoparte, aviatori pozit. Nu puţini. Ăsta a fost cearşaful curtezanului, ca şi magistraţi, pe de alta ş.a.m.d. De teama foştilor mo- fata să nu uite de obligaţii. Cum o simţeam dispusă să şieri, de mult rânduiţi pe aleile cimitirelor, au ridicat o alunece pe-o coajă de pepene, îi atrăsesem încă di- clasă de milionari în dolari, pe fondul unei sărăcii pre- nainte atenţia că-i licheluţă. Atunci m-a luat de mână şi dominante. m-a dus la bancă, să-mi dovedească ce nu-mi venea – Domnule Giurcă, greu de întrevăzut o direcţie să cred. Fata s-a legitimat, casiera a verificat şi, stupe- ideologică din opiniile dumitale, dar, oricum, te plasezi facţie: numele dânsei radiat. Surpriza era că radierea în opoziţie. Aerul de gazetar independent ce-l respiri ţi se produsese în seara aceleiaşi zile. se potriveşte. Gândeşte-te la un proiect de gazetă de – Post factum. centru-dreapta şi vino să discutăm, O gazetă cu vreo – Nu ştiu. N-am primit şi n-am cerut amănunte. 15 redactori permanenţi şi mulţi colaboratori externi, unii Când Radu Vărzaru i-a reprodus ce auzise lui Max şi alţii bine plătiţi. Drăguş, acesta a exclamat: – Am să mă gândesc la ce spuneţi, domnu’ Drăguş, – Achiziţie excelentă pentru un ziar de opoziţie. Dacă da’ să ştiţi, în România de azi nu există baricade ideo- la fel i-ar învârti şi pe pungaşii ăştia de la putere, am logice, decât ca ambalaj comercial. În ţara asta, plină găsit ce ne trebuie. Ce să-ţi spun?! Aur, dom’le! Ră- de umor – cum îi zice Bacovia –, asistăm doar la o mâne să găsim şi un gazetar de stânga, capabil să-i fie aprigă luptă pentru ciolan: cine preia puterea preia pâi- oponent. Încurcă-i, drace. nea şi cuţitul! Partidul unic a rămas în picioare, numai Nu trebuia căutat mult. Mai toţi ziariștii de dinainte că-i divizat în filiale, botezate însă ceva mai colorat. de ’89 dansaseră în manejul aceluiaşi circ şi, de la un Şi vorba se duse, mai ales că, la rându-i, Tărbacă nivel în sus, se cunoşteau între ei. Exceptând tinerele simţi nevoia să schimbe o părere sau alta cu virtualii condeie ce colorau plăcut presa postdecembristă, foştii şefi de rubrică, de politică internă şi externă, de viaţă redactori făceau eforturi să-şi schimbe cobza cu lăuta, culturală, sport şi divertisment, cu reporteri de actuali- să se descotorosească de maniera prăfuită a vechilor tate şi un grafician de marcă, în vederea machetării unui partituri. Doar goana după senzaţional să-i mai fi scos exemplar-pilot. Şovăia asupra titlului. Dorea să iasă din din rutina trecutului şi a limbajului de lemn. Excepţii concertul gazetăriei de dimineaţă şi cocheta cu gândul existaseră şi înainte, fără îndoială, iar acum schimbarea la un ziar de prânz (Voinţa, Cugetul? Fapta?) sau de la faţă a presei – inevitabilă prin desfiinţarea cenzurii, seară (Ultima oră?). Max Drăguş – rămas căprar peste le revigorase condeiul. Unul dintre ele era Constantin un periodic de varietăţi –, îl rugase să nu-i folosească Stanciu. Scrisul îl avea în sânge, mai mult ca act de le- numele, să-şi asume în faţa tuturor întreaga responsa- gitimare civică, din mândria de a exista în afara gloatei, bilitate, urmând ca în viitor să colaboreze îndeaproape. atâta timp cât gândul şi timpul îi permiteau să zburde Discuţii se purtau între prieteni şi în jurul patronatului. liber, fie şi în imaginar. Odraslă a unor modești învățători – Dragă Radule, n-am zis niciodată că Tărbacă de țară, nu putea să nu fie influențat de ideologia vremii, n-are personalitate gazetărească, că nu gândeşte să- aplecată teoretic pe interesele celor mulţi. Fire răzvră- nătos. Dar, cum zice argheleanul: „Minche are, da’ nu tită, în adolescenţă nu suportase ușor rigorile şcolii, tătă bună”. Politica-i ca fotbalul: joci bine sau prost, pa- chiulangeala fiindu-i adesea mai la îndemână. Poate sezi cum trebuie sau nu, driblezi ca un titirez sau îţi suflă unde, departe de satul natal, își petrecuse anii liceului mingea, tragi dintr-o bucată şi dai gol, ori pe lângă bară, la București, stăpân pe sine însuși. Solidar cu tinerii de te dovedeşti sportiv de performanţă sau ciubotă. Lumea vârsta lui, copii de mahala, ţinuse pasul cu haimanalâ- te aplaudă sau te huiduie, dar, plecând din vestiar în cul, escapadele la gârlă, la pădure, la saloanele de lume, rămâi cum te-a făcut mă-ta: om de caracter sau dans dovedindu-se mai la îndemână. Toate la un loc nu un neisprăvit. Or, amicul nostru e corigent la caracter. i-au umbrit însă nicio clipă bucuria lecturilor. Pasionat De te-ndoieşti, e bine să apleci urechea şi la ce zice o de literatură, a urmat Facultatea de Filologie, căminul femeie despre un bărbat. Vorbeşte cu Dana, fată se- studențesc de la Matei Voievod asigurându-i casa și rioasă, care la început i-a fost colegă de redacţie, mai masa cărora le dusese dorul în anii liceului. O pâine i-a apoi subordonată şi, se bănuieşte, fostă tandreţe. Să fost dat s-o câștige din publicistică, după ce a fost re- n-audă de el. marcat de Ion Băieșu, la vremea ceea redactor șef-ad- – Nu se iau niciodată referinţe de la foste neveste, junct la Scânteia tineretului. După un debut promițător foste amante, nici măcar de la cele prezente. Poate vii- în paginile ziarului, acesta i-a încurajat pașii, coman- toarele ţiitoare să fie mai obiective. Despuiată, Gio- dându-i o seamă de foiletoane pe temele vieții rurale, conda nu face două parale, de-o pictezi pe oala de prilej de umblet prin țară, cu întrebări și răspunsuri, noapte, chiar dacă-ţi zâmbeşte la fel. bune și rele. A înaintat încet şi sigur, uşurinţa de a scrie, – În schimb David, îmbrăcat în aceeaşi mantie şi dar şi culoarea diferită a cernelii folosite apropiindu-l de aşezat la o măsuţă de scris, da. Ştiu de la dânsa că de ochii unor gazetari versaţi. În profesie, a păşit treaptă fiecare dată când mergea la el c-un articol, îl citea cu cu treaptă scara ierarhiei jurnalistice, ca reporter şi re- atenţie, îi dădea binecuvântarea, mormăind în barbă: dactor la ziarul unde a debutat, şef de secţie redacţio- „Şi nu uita că-s divorţat”. La început nu ştia ce l-o fi apu- nală, iar mai târziu deţinător al paginii culturale la o cat şi, mai ales, de ce nu trebuie să uite. Azi „nu uita”, publicație de partid. Pe parcursul anilor, nu avusese o mâine „nu uita”, până-ntr-o zi când, plecând pe jos de viaţă tihnită, promovat şi buşit în egală măsură, febrili- la ziar, s-au oprit la o bancă din Piaţa Victoriei, ca el să tate ce nu putea să nu-i marcheze gândurile, mai ales depună o sumă de dolari, într-un cont valutar. Acolo, că se ridicase prin merite personale şi, brusc, aruncat

150 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză la grămadă. Gimnastica aceasta de sus- jos nu-i stricase ca-n codru, împingând-o în râpă. Cu lozinca „şanse defel, modelându-i musculatura din jurul coloanei ver- egale fiecărui individ” polarizează bogăţia şi sărăcia în tebrale, în avantajul verticalității sale, dar şi capacității defavoarea majorităţii. Uşor e să distrugi tot ce s-a de a se mlădia la nevoie. Obligat să trăiască în medii creat, fără să pui nimic în loc, decât vorbe. Da, vorbe! politice cu mulţi mediocri deasupra, se învăţase să-i în- Cu atât s-au ales românii: libertatea de a vorbi. Ai răb- vârtă cu folos, scriindu-le cuvântări, articole, rapoarte dare, că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită; va de activitate, cultivând relaţii cordiale soldate cu acces veni şi ziua când luxul de a spune ce crezi va deranja la o maşină de serviciu sau la un apartament modest. şi va fi dus îndărătul gratiilor. Capacitatea de a se „descurca” unde şi cu cine se cu- – Spune-mi trei lucruri pentru care merită să te lupţi. vine îi jucase şi feste. La început, plasat într-un mediu – Trist! Corect spus: de a recupera trei drepturi pier- gazetăresc preponderent evreiesc, s-a mulţumit ca în dute dintr-o listă interminabilă: Unu: dreptul la învăţă- autobiografii să-și menționeze părinţii de modestă con- tură, nu înscris formal în Constituţie, ci oglindit în diţie socială, amintindu-şi selectiv şi de bunici. Cu opor- procentajul cursanţilor şi absolvenţilor noştri, clasificaţi tunitate, a uitat de cei paterni, mai cu stare, deși averea pe pături sociale. Ai mai văzut azi copii de ţărani şi mun- se învârtea în jurul unei cârciumi sătești, de unde și ne- citori pe băncile universităţilor? Învăţământul este astfel fericita etichetare de cârciumar-chiabur. La o zdrunci- croit încât nimeni nu pleacă de la şcoală cu lecţia învă- nătură mai puternică a lumii gazetăreşti, când oastea ţată; până când şi olimpicii simt nevoia meditaţiilor. De partidului din presă se cerea restructurată pe criterii unde analfabetismul fusese eradicat – de altfel ca şi tu- naționale și sociale, a fost luat în colimator și scuturat berculoza, sora lui bună – , astăzi merg cot la cot înge- aiurea, de data asta pe principiul neaoş: fie şi un lup mănate. Doi: locuri de muncă, pâine asigurată omului mâncat de oaie. Cum între timp se remarcase și ca un de rând, nu şomaj şi racordarea preţurilor la piaţa mon- bun cronicar literar, a fost tolerat mai departe ca dială, fără să se ţină seama de cuantumul lefurilor noas- „tovarăș de drum”. tre şi din afară; condiţii sanitare gratuite, asigurate Nu este exclus ca Max Drăguş să fi ştiut toate aces- îndeosebi copiilor şi bătrânilor, categorii dezavantajate. tea, fiindcă intră direct în subiect: Trei: justiţie adevărată, care, fără părtinire de partid, să – Nu ne-am văzut de douăzeci de ani, amice. stârpească hoţia, jaful, prăduiala bandiţilor care s-au – Ne revedem iarăşi călare, ca-n romanul lui Dumas. distribuit în administraţia ţării făcând praf şi pulbere din – Nu în slujba aceleiaşi regine, că te regăsesc pe tot ce ne aparţinea de drept. Se spune că statul a fost aceleaşi baricade comuniste. și e prost administrator. O fi așa, dar nu şi cei puşi să-l – Zi-le socialiste, că sună mai corect. administreze. Ş-apoi, cu ce s-au ales românii după ce – Ce să-ţi spun?! Oricum, sună desuet, fără rezo- statul a ieşit din competiţie? Cu o debandadă generali- nanţă actuală. zată, împinsă până la distrugerea economiei naţionale. – Aparent şi creştinismul e desuet şi, uite, rezistă şi S-ar putea să fie altfel? Eu zic că da. Fără să fiu un fan după 2 000 de ani. Nimic nou sub soare. al Chinei, nu pot să nu văd că de când au schimbat tac- – Nou e că majoritatea confraţilor de breaslă au gli- tica şi strategia economică, lucrurile merg pe roate. sat în alte direcţii. Numai că la ei poţi să fii şi ministru: te-au prins furând? – Trădarea socialismului nu implică şi lichidarea lui. Primeşti un glonţ în cap, iar familia trebuie să-l şi plă- Crezi că-n prezent cameleonismul politicienilor le face tească. Or, la noi, o ladă de cartuşe n-ar ajunge pentru cinste? N-au idei, ci doar interese. Ieri comunişti, azi ţă- a face dreptate. Am ajuns ca mulţi amărâţi să-şi ia zilele, rănişti, mâine liberali şi poimâine Dumnezeu ştie cum pentru a pune capăt suferinţelor. Mai vrei argumente? se vor mai numi. Bani să iasă. – Ce să-ţi spun?! Vreau să ştiu altceva: dacă eşti dis- – Nu-ţi înţeleg frustrarea, mai ales că scrii într-un pus să preiei redacţia unui ziar independent, nu progu- peş. Ce să-ţi spun?! Nici la deal, nici la vale. Cu ce vernamental, ci de sorginte socialistă?! te-ai ales de pe urma fostului regim? – Auzisem în secret, dimpotrivă, că te-ar interesa – Cu un infarct! Numai că eu nu confund păcatele dreapta, că ai cocheta cu Tărbacă. unui dictator deraiat de bătrâneţe şi de-o nevastă des- – Lasă-l pe Giurcă-n pace. Poţi să-l iei chiar şi-n tăr- creierată cu falimentul credinţelor dintâi. „Eu rămân bacă, dacă vrei să-i ţii companie publicistică. Fiecare cu ce-am fost, romantic!” ale lui. Nu l-am contrazis şi nu te contrazic. Nu există – Romantici am fost toţi la tinereţe, Costică, până adevăr absolut. Toţi au dreptate şi, paradoxal, niciunul. ne-am dat cu debla de zid. Ia să fi apucat şi tu niscai – Iar tu ce crezi? zile de pârnaie. – Ce să mai cred la vârsta mea, după ce-am prins – La pension au ajuns doar nătângii. Nu-ţi convenea câțiva ani frumoşi în democraţia interbelică, urmați de regimul – în fond nici mie, datorită suprimării unor drep- dictatura carlistă, legionară, antonesciană, proletară, turi elementare – nu protestai fără nicio perspectivă, ci bașca detenţia? De-ar fi doar astea, ce să-ți spun?! te duceai cu izmenele în proţap în faţa ambasadelor Numai că mi-a fost dat să văd şi cum trăieşte lumea pe americane şi engleze, înjurându-i pe Roosevelt şi Chur- alte meleaguri, cu bune şi rele, oricum, normal. Greu de chill, care te-au vândut lui Stalin. Te-ai fi ales cu două pus banii pe o singură carte. Aşa că devin prudent şi bastoane că ai deranjat liniştea publică. Atât și nimic spun: între două, nu te plouă. Mă folosesc de ambele mai mult! mâini, chiar dacă dreapta se potrivește deopotrivă la în- – De fapt ce aperi? chinat sau când te ștergi la fund. – Multe de spus, numai că acum nu apărarea mă in- teresează, ci atacul. Nu fac imprudenţa să mă disculp. Cap. VI din „Arta de a fi păgubaş”, vol. IV, Ci încerc să lovesc în hoţii şi bandiţii care jefuiesc ţara „Bordel nou cu şteoarfe vechi”.

PRO SAECULUM 1-2/2015 151 proză

Viorica Răduţă

39. ALTE GLASURI, ALTE CHEMĂRI

Mamaia de a provocat greaţă, Mai lasă-ne-n pace, vorbi în cămaşa lui curată, împărţindu-şi umbra cu a femeie, a mai fost o dată şi încă o dată chemată la Par- domnului Zale din faţă: chetul Suprem. Nici a doua oară n-a vrut să pună mâna – Ăştia ca dumneata sunteţi probabil mii de foşti mi- pe pix, Nu semnez nimic, se leagă de o babă că ce am liţieni sau tractorişti slobozi la gură. Vedeţi că minciuna, dat, nişte ouă? N-am dat nimic. O televiziune privată i-a dacă e adevărată, e în van. Vă dau un sfat prietenesc, luat un interviu în iia cu aţă roşie, pentru că era, în fusta nu de alta, dar din când în când mai vorbim omeneşte. neagră, la fel de dreaptă şi cu vocea neîngropată până Gândeşte-te, e un sfat prietenesc, bun... la a treia chemare a Parchetului. Mai dreaptă când au Zale se îndreptă spre moderator: pus-o sub urmărire. – Nu am venit în platou să suport obrăznicia ăstuia. – Şi acum, mergeţi înainte, doamnă Măriuţă Co- – Vă rog, spuse moderatorul, câteva minute de pu- ciorvă? blicitate, domnilor! – Ce pot să fac? Sunt cu gândurile mele, atâta. – Ce v-au spus? Loviturile ca de ciocan ale invitaţilor de la televiziu- – Am spus io. Dacă nu se schimbă în ţara asta nu nea privată creşteau audienţa şi atunci serviciile şi-au numai capu’, şi ultima mătură, nu ieşim deasupra. infiltrat mai mulţi agenţi în trusturile de presă. Pentru si- Ochii femeii vorbeau şi cu alte cuvinte, care explicau guranţă naţională. celelalte cuvinte, nespuse, şi s-a văzut cum trăsăturile – O să facem totul ca la carte, domnule preşedinte, ei trec pe feţele celor din platou şi mai departe. Fiecare i-a transmis pe firul scurt şeful de la telefonia cu buget s-a oprit înăuntrul lui, uimit de privirea cea mare într-o dublu. faţă de copil, care nu înţelegea ce anume voiau procu- – Să văd mai întâi mişcarea! rorii de la ea. Era ca şi cum l-ar fi văzut pe dracu’, Te – Sigur, domnule. La ordinu’ dumneavoastră, dom- uiţi la ei, nu ştii ce gândesc. În faţa microfonului, invitatul nule preşedinte! permanent din platou, Zale Brad, care avea el însuşi tăria Măriuţei Cociorvă pe chip, a spus cu vorbele lui: Zale, însă, era sigur că Moroiu înjurase la telefon, – Procurorii trebuie să facă parte din puterea jude- Futu-ţi gradele mă-tii care ţi-am dat şi anu’ ăsta o stea cătorească. Dacă îi lăsăm fiii ploii mâine o să ţipaţi şi scutire de impozit pe viaţă, dacă o să mai fim şi după! presa că v-a omorât. Intoxicare, a zis la prima emisiune ca invitat din oficiu – Şi nu le face nimeni nimic, se repezi din tăcerea Zale, Manipulare! Nu e vorba de... ţi-ar dreacu’ de sol- sa celălalt invitat, un ong-ist cunoscut. dăţoi proşti, dar moderatorul iar a cerut publicitate şi Moderatorul, înainte de a respira Zale: mulţi au schimbat canalul. Ratingul nu mai era ca îna- – Cu cine, domnule Lucian? inte. – Cu oameni, cel puţin profesionişti, pricepuţi în ad- Doar accidentul din iadul alb, cu doi morţi, copilotul ministrarea treburilor ţării şi nu în atingerea propriilor in- şi medicii care urmau să facă un transplant urgent, sal- terese, care sunt, dar stau ascunşi căci le e frică de vaţi în ultima clipă de moţi, a dat o pompă de aer tele- servicii, de propaganda cloacei. Sunt şapte. Şi, să ştiţi, viziunii invitatului Zale. Ei au fost cei care au transmis procurorii nu sunt magistraţi. ştiri despre accidentul aviatic, începând cu orele 15, 00, – Dar ce sunt? în auzul fără auz al autorităţilor. Că s-au dus la faţa lo- Ia microfonul, neinvitat, Brad Zale: cului, în munţi, echipe de la toate instituţiile, şi voluntari – Să clarificăm ce face acest impostor, sprijinit de in- profesionişti, şi Smurdul, nu era suficient, datorită len- stituţii forte şi de cumătra Lia, ilegal. Cu circăraia lui nu torii cu care mergeau în cruciş şi curmeziş. Lipsea un mai avem nimic de zis sau de aşteptat decât participa- centru de comandă, cu tot ordinul existent la nivel de rea la ciolan a găştii de paraşutişti, şi în guvernul Pîtea. guvern, şi fiecare grup o lua câţiva kilometri într-o parte, Are dreptate doamna Cociorvă, trebuie început de jos. la scurt timp în cealaltă, derutat de veştile sau localiză- Din partea cealaltă a platoului ceru drept la replică rile contradictorii, şi asta nu doar la poalele Apusenilor, un reprezentant al puterii centrale. Domnul Palaghia ci chiar în televizor, la servicii, la minister. Noroc că o

152 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză femeie din comuna Horea Sat rămăsese cu ochii la ca să poată ateriza fără un şoc prea mare, dar nu aşa munţi din cauza frigului şi bărbatul ei nu era acasă, nu de liniştit încât să nu-şi vadă coşmarul, trupul şi cabina era acasă, cum nu a fost niciun moţ până pe la 18,00. împrăştiate şi ţepuşele de ger cu geamuri în ele. A reuşit Se înnoptase şi nu mai venea, şi frigul stătea la fereas- să dea un singur telefon, înainte să-şi audă vocea stră- tră şi în curte, stătea şi pe munte, stătea şi sub zăpadă, ină din măruntaiele lui. Şi a mai trăit o jumătate de oră stătea şi în aer şi trebuia, Maica Domnului şi Isuse Hris- fără să vadă umbrele din jur sau desenele care erau toase Dumnezeule, să facă ceva, măi omule, e un avion brazi, dar puteau fi lupi, dacă gerul nu i-ar fi ţinut şi pe în munte, s-a spus la televizor. Abia sosit, Todirică s-a ei departe de vârful muntelui, unde nu era viaţă în lacri- dus fără să mai mănânce în ghetele deja ude la vecin mile de 24 de ani de pe faţa rezidentei, ci gheaţă curată şi vecinul, care era primar, a chemat satul şi tot Horea ca noaptea. Apoi, şi respirația fetei era tot agonie, mâna de parte bărbătească a urcat în gheaţa lui Todirică până atârna lângă medicul care o resuscitase mereu, dar pe vârful muntelui fiindcă aflaseră, de la doctorul cu te- după două ore l-a cuprins şi pe el somnul şi era un lefon la locul accidentului, că era zăpada de doi metri noroc că nu murea deşi timpul se oprise în brazii din jur. şi doi metri de viscol nu puteau fi decât printre brazii de Sau din el? Aşa, a spus medicul mai târziu, am avut un pe platou, la vreo zece de kilometri, pe care i-au făcut răgaz de meditaţie, dar ne omora frigul. Nu mai pleca cu lanternele prin viscol, mai mult cu voinţa. Ea mergea din noi. înainte, altfel cum să treci muntele prin săgeţile din talpă Când muntenii s-au aplecat peste umbrele îngheţate şi bătăile inimii, care ajunseseră gânduri. Dacă nu ajun- din platou, pulsul era mai bun la medici, nu şi la copilotul gem la timp? De câteva ori un versant s-a întors pe cea- cu un picior aproape ceva mai departe. Doi moţi au luat laltă parte, dar Horea Sat, cu primii trei oameni, a fata pe braţe fiindcă sufletul ei abia dacă mai era înăun- împins muntele cu îngerii lor şi aşa au intrat în pădure, tru. Până la maşina Smurd, la câţiva kilometri mai jos, i căutând cerul de pe platou. În faţa întunericului şi-au s-a lipit, însă, una dintre lacrimi, pe obraz. Lacrimile nu desfăcut nasturii de la scurtă, să fie mai uşori la mers, s-au văzut la televizor, s-au văzut pe feţele celor din jur, şi înainte nu a fost trupul, strâns în menghine de brad, care n-au mai aşteptat să confirme specialiştii moartea a fost tot întunericul, dar luminat de un vârf de munte, din cauza hipotermiei, au privit-o ei încă o dată. Oricum, care nu era altceva decât locul. Locul accidentului îi cei trimişi la faţa locului au reuşit să urce până acolo cu chema, altfel nu aveau cum pătrunde prin gheaţa şi um- o maşină de teren, au filmat şi au zis că nu răspund de brele ţepoase, prin negura ca o haină groasă, prin pro- rămăşiţe, nici de mortul dintre fiare. De metal. Şi atunci priul lor mers care, parcă, o lua înapoi. Primul sătean a tot Horea Sat a păzit noaptea care nu se mai termina ştiut că e aproape de poiană când nu el, un sunet s-a fiindcă nu era lumină decât pe feţele sătenilor. Când s-a proptit în băţul de corn şi a strigat de acolo, dar nu era luminat de ziuă tot ei au scos cu funii restul avionului, ecoul lui, nu era încă. Doar vârful de munte s-a oprit şi rămas fără om înăuntru, după ce o echipă Smurd reu- asta a auzit mai bine, a lăsat gheaţa din picioare şi a şise, în sfârşit, să-l ridice din iadul alb, pătat de sânge făcut în ciorapii de lână câţiva metri prin zăpada de 2 şi carne chiar şi acum, în primele raze de soare. Mai metri când un ţipăt de om l-a ajuns şi lanterna s-a miş- jos, moţii trăgeau şi de drum ca să poată coborî avionul cat singură. A strigat la rândul lui, dar ecoul stătea spân- în sat pe o sabie ascuţită de munte. Moţii noştri! zurat de brad când iarăşi strigătul cuiva s-a trezit singur printre trunchiuri. Şi ecoul a fost deodată trei oameni vii, Impresionat, dar cu întunericul de aseară în el, Zale coborând deja spre platou, apoi copilotul, patru medici Brad s-a dus la birou şi a scris, cum o mai făcuse cu care aşteptau moartea, aşa de aproape de respiraţia lor alte subiecte la Guvern şi Parchet, o scurtă sesizare încât îi unise în acelaşi gând, în cele din urmă pilotul şi către preşedinte: rezidenta. Doar că doctorul cu telefonul la 112 şi la ce- lelalte instituţii ale statului de drept a simţit în geaca lui Preşedintelui României, domnului Aurelian Moroiu groasă, ce noroc să vină la aeroport pe motocicletă, a Domnule Preşedinte, vă solicităm să introduceţi de simţit şi în glezne moartea pilotului şi a rezidentei. A stri- urgenţă pe ordinea de zi a Comisiei de Siguranţă Na- gat dinăuntru şi a strigat de afară şi atunci o adiere i-a ţională măsuri privind managementul obligatoriu la sta- fost aproape şi n-a mai simţit nimic. Stătea ca un copac rea de urgenţă, survenită în cazul accidentelor de la pământ când moţii au ajuns printre fiare şi oameni. aviaţie civilă, în speţă a celui din Munţii Apuseni, co- Pe doctor l-a ridicat în îmbrăţişarea lui unul Todirică. muna Horea Sat. Nu mai există rușine în această ţară Doctorul avea să întoarcă darul munţilor, după un an, dacă toţi consilierii dumneavoastră au manifestat dis- tot prin Todirică, în propriile braţe, care nu ţineau omul, preţ şi desconsiderare faţă de comuna Horea Sat şi me- ţineau muntele, ridicat la cer. Dar în noaptea acciden- dicii salvatori numai ca să lovească în păcălici şi tului nu a mai fost nimic de făcut cu pilotul care avea să guvernul lor. La suflet faceţi parte din tablou, iar stofa e spună după moarte, dar cine să audă decât Baba Van- de Machiavelli. Eu, în locul morţilor, i-aş da în judecată cea, că furtuna de zăpadă zvârcolea brazii şi zvârcolea pe consilieri dacă domnia voastră nu vreţi să-i demiteţi, aerul şi zvârcolea pământul când a reuşit să-l coboare cum aţi şi afirmat de la prezidiu, cu steagul în spate.

PRO SAECULUM 1-2/2015 153 proză Adevărat, lipsa coordonării la nivel guvernamental, a ţiva ani în urmă, recoltaţi indivizi de la organe şi pe urmă dezinformării, proastei gestionări a unei situaţii de sigu- folosiţi minciuna ca ingredient la orele serii, în direct. ranţă naţională din partea guvernului şi serviciilor a dus Până v-aţi făcut insuportabil de privit. Ne daţi rara oca- la demobilizarea forţelor de intervenţie. Dacă sătenii din zie să vedem cum arată ipocrizia în stare pură, să vă Horea Sat nu s-ar fi mobilizat pe asemenea urgie de ierte Dumnezeu că noi nu mai reuşim! vreme nimeni nu scăpa cu viaţă din iad. Domnule Preşedinte, eu atât am de zis, cel mai im- Domnule Preşedinte, solicităm să vă îndepliniţi sar- portant este să nu-ţi pierzi niciodată speranţa că mai cinile constituţionale şi să introduceţi pe ordinea de zi, salvăm ceva din capitalismul ăsta de cumetrie. În spe- la şedinţa Comisiei, această situaţie, deşi se vede că, ranţa că ar exista ruşine pe undeva pe-acolo prin capul după ce aţi tăcut două zile, porniţi prin slugile voastre o vostru. Vă transmit toată nemulţumirea din partea celor campanie de dezinformare şi manipulare în media, care care nu au acces la tratamente pentru că spitalele din e vizibil de partea voastră, lucru inacceptabil pentru de- apropiere s-au închis, din partea bugetarilor şi pensio- mocraţie. Mai aveţi şi tupeul să vă adresaţi românilor narilor. De ce nu sunt ascultaţi? Am auzit că o să vă miercuri seara că pilotul şi rezidenta ar fi fost salvaţi fugă şi ochiul celălalt. Mai aveţi o lună de linişte şi vine dacă exista coordonare şi comandă la interne şi trans- urgia. Ce veţi face dacă acest scenariu, pe care îl iau porturi, dar cu toţi cei din jur, aleşi după chipul şi ase- destui în consideraţie, se va adeveri? Şi aşa se spune mănarea voastră, aveaţi sarcini clare în situaţii de că pregătiţi moartea să poarte rochie de voal. O s-o urgenţă. V-aţi bucurat pe seama morţii celor doi să loviţi omorâţi şi pe ea? în guvernul şi aşa slăbit, aţi cerut demisia premierului, Cu respect pentru funcţie, însă, vă rugăm să con- miniştrilor, nu şi a omului vostru. Doi miniştri au fost de- vocaţi de urgenţă o şedinţă a Comisiei de Siguranţă Na- mişi, dar motivul real nu era cererea dumneavoastră. ţională şi să luaţi măsuri contra întregului grup Ziariştii au aflat ceva încă de marţi, dar au confundat in- infracţional în frunte cu domnia voastră. stituţiile şi serviciul de telefonie râdea cu râsul vostru. De ce nu puneţi în discuţie la Comisie instituţiile res- Brad Zale ponsabile în acest caz şi nu numai? L-aţi adus şi pe Domnului Preşedinte al României, omul numit de dumneavoastră la servicii să mintă ţara, Aurelian Moroiu care e a voastră şi a guvernului deopotrivă. Câteodată păreţi a fi om, juraţi pe Constituţie şi pe familie, dar căl- Fragment din romanul în pregătire caţi în picioare totul, aveţi la picioare slugi şi coridoare Vremea moroiului. întregi de dosare, oameni cheie în funcţii cheie, cu cre- ier şi simţuri numai pentru voi, în timp ce miniştri şi cei care trebuiau să se ocupe de coordonarea situaţiei de criză mâncau şi beau, beau şi mâncau, urmărind haosul la tv. Consilierul vostru, vă atrag atenţia deosebit de res- pectuos că a zis, cu o nepermisă permisie, vorbe care nu se zic despre accident. De aceea, grijuliu, îi reco- mand Secția psihiatrie de la Spitalul Nouă Fraţi Pătaţi. Nu îmi permit să insult grav administraţia prezidenţială, repet, dar libertatea şi drepturile să le apăraţi nu pentru voi, criminalii şi avortonii, ca şi cei din Parlamentul lărgit la balcon, ci pentru poporul minţit şi hăcuit de servicii şi taxe la stat. Ştim că bătălia se dă pe subsolul României, dar de câte ori vin alegerile plouă cu daruri din toate părţile de nici scutul anti-racheta şi zidul chinezesc nu te mai apără. Suntem furaţi şi la inundaţii, nu numai în campanie de voturi, chit că vine sfârşitul, oricum. Cât de bolnavi trebuie să fiţi, cum v-a desfigurat ura faţă de poporul care v-a ales preşedinte şi v-a suspendat fără să vă suspende fiindcă v-aţi ridicat din moarte cu Sa- tana în suflet! Nu a fost aici niciun atac, a fost exprima- rea unei opinii personale, împărtășită de majoritatea populaţiei. Există oameni care creează reflexe condiționate, așa cum aţi creat reflexul multora din apro- pierea voastră. Mor instinctiv de frică. Am văzut asta până și la babele din fața televizorului. Aţi târât poporul în morminte, a căror existenţă părea imposibilă cu câ- Constantin Severin - Text şi Timp 67

154 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză

Lina Codreanu

URCUŞUL DIN CĂDERE (fragment)

– Mişcă-te mai repede, aiuritule, nu vezi că soarele vea absent cum pe lujerul popuşoiului furnicile nu con- cade peste deal şi încă n-am plecat? teneau să urce, să coboare. „Ce-or fi căutând? Ia să le Băiatul se străduia din toate puterile să prindă-n fac eu o scăriţă”… Şi meşteşugi de îndată o împletitură smocuri groase iarba înaltă crescută buiac printre po- strâmbă din fire verzi care le scurta calea nestătătoare- puşoii aflaţi înaintea datului în spic. Secera muşca flă- lor. mândă firele fragede, dar mănunchiul era mic şi sporul – Hai odată, măi Onuţ! Pe unde dormi? – auzi glasul lent. asprit al fratelui. – Ce-ai cu mine, frate? Uite… – Aici. Vin acum, răspunse cu glasul topit de De sub zimţii secerii zvâcni o şopârlă pământie. Vâr- vinovăţie şi prinse cu semicercul de fier un braţ de ful cozii se zvârcolea încă între firele verzi din mâna bă- mohor mult mai mare decât ar fi putut căra la căruţă. iatului, care, speriat, aruncă cât acolo şi secera şi Ieşi la drum. Marcu îl aducea pe Gălbenuş să-l în- mohorul. Dând paşi mărunţi şi necontrolaţi îndărăt, căzu juge înspre hăis, în timp ce Floreana îl urma cu lanţul peste grămada de mohor tăiat. Privea consternat miş- târâş, pironindu-şi copitele mari în praful drumului. Bla- carea spasmodică, asumându-şi vina de a fi retezat jine, vitele mai aruncau din cap, legănându-şi coarnele, coada subţiratică şi pământie a şopârlei, despre care, pentru a se apăra de sumedenia de musculiţe ce le su- ştia de la mama lui, nu făcea rău şi era aducătoare de praveghea de deasupra, dar gâzele nu se sfiau să intre noroc. în coada ochilor lăcrămoşi. Asistase de mai multe ori la un fel de jocuri copilă- – Ho, boaită, că nu-ţi fac nimic. Ce ai? reşti ritualice, făcute de ceata de băieţi din Valea Macu- Marcu ridică jugul şi potrivi gâtul subţire al viţelului lui. Copilandrii arătau o cruzime nejustificată sau, cine Gălbenuş în cadru, închizându-l cu resteul. Tocmai o ştie, poate să fi fost împinşi de curiozitate, de neştiinţa adusese şi pe Floreana în partea dreaptă a tânjalei, jocului sadic ori de niscaiva reminiscenţe ereditare ale când băiatul ieşi cu mormanul de iarbă de după care i stării de sălbăticie. Uneori, copii sunt cu mult mai sadici se vedea într-o parte creştetul bălai. Iarba mustoasă decât adulţii. Îl îngrozea disecţia haotică cu tăişuri rugi- atârna greu şi din braţe scăpa fire, lăsând dâră verde nite, experimentată pe puii de mâţă ori pe ţâncii, căţeii pe marginea drumului. care încă nu-şi deschiseseră ochii, azvârliţi de oameni – Trebuia să iei de două ori, că-ţi rupi şalele… în fundul râpei de sub streaşina viei. O dată, într-o pri- Da, asta trebuia, dar o frică spontană îl făcu pe Onu măvară, Tin Mutu prinsese sub talpa bocancului scâlciat să ia mohor cât îi cuprindeau braţele şi să plece mai re- capul unui şarpe năucit de o brutală trezire din hiber- pede de la locul faptei sale nevinovate. Marcu îi luă bra- nare. Băieţandrul, după apusul soarelui, când se ştia că ţul de iarbă şi-l azvârli în coşul căruţei burduşit cu iarbă. îşi dau duhul muribunzii, i-a întors pielea pe dos şi a îm- – Urcă-n faţă, aici, lângă mine. Tu conduci căruţa. brăcat un băţ cu care le speria pe fete, mai ales. Ţipau – Mi-e sete… prin somn copiii, prinşi în coşmaruri cu şerpi. Noroc de Ulciorul rămăsese aproape gol, dar câteva gâlgâituri tatăl Silvicăi, nea Tache, care i l-a luat prin vicleşug, ca să-şi potolească senzaţia de uscăciune tot găsi. Pe adică lăudându-i fapta, şi l-a bătut cu băţul albăstrui lângă şira spinării simţea cum îl furnică firişoare de su- până când acesta s-a rupt. Când, la şcoală, doamna de doare. De căldură, de frică, de înăbuşeala verde? Nu zoologie le-a cerut să aducă broaşte pentru disecţie, ştia să spună de ce. Găsi ouăle fierte şi o bucată de mă- Onu a lipsit vreo două zile de la cursuri, maică-sa ne- măligă, puse de mama Ioana dis-de-dimineaţă. Aruncă dumerindu-se de ce s-o fi îngălbenind copilul şi-i tot vine mămăliga peste coama popuşoilor să fie hrană furnicilor să verse, când aude de mersul la şcoală. ori, poate, şopârlei. Salturile spasmodice ale cozii de şopârlă agitau firi- – Să-ţi fie! Na! şoarele ierbii, în timp ce băiatul o privea nemişcat. „Şi Luă ouăle şi trecu în faţa căruţei. Mângâie fruntea coada peştilor se mai zbate încă după ce capul e des- lui Gălbenuş, între mugurii cornoşi, unde-i atârna ca un prins de restul corpului”, îşi zise oarecum împăcat, moţ de curcan un canaf ce fusese odată roşu, să nu-l amintindu-şi de ţipetele scurte ale mamei, când pregă- deoache careva. Îi prinse botul şi-i vârî oul printre dinţi. tea peştele pentru frigare. Rămăsese pe gânduri şi pri- Trecu apoi în partea cealaltă a jugului. Acelaşi gest de

PRO SAECULUM 1-2/2015 155 proză alintare pe lângă canaful multicolor. Vaca aproape că – Ia, sări şi deschide poarta mare! aştepta scărpinatul şi bunătatea de ou. Mai mare cu aproape doisprezece ani, Marcu era – Gata! Ţi-ai făcut damblaua. De-ar şti mama, ce fratele dinspre mamă, cu care Ioana venise dintru înce- bătaie ai mânca… put în noua familie, de când se măritase cu Tănase a – Tu n-o să-i spui, eu nu… Doar n-or să mă dea de lui Romila. Tatăl natural, Gheorghe al dulgherului, n-a gol Floreana şi viţelul, zise râzând Onu, care, după cât vrut să-l recunoască, deşi feciorul îi semăna leit. Chiar era de firav, se-nţelege că nu se omora cu de-ale mân- şi aluniţa alungită de sub urechea dreaptă era întocmai. cării. Aşa că… În ciuda familiei tatălui, care s-a solidarizat cu Gheor- – Hai sus, în faţă, pe şezătoare! ghe, mătuşa Derbina a recunoscut băiatul de nepot şi-l – Mi-e sete… dăruise prin ani cu câteva jucării, hăinuţe, dulciuri. După Cu pântecele rotunde de sătule, vitele călcau apă- ce Ioana s-a măritat, n-a mai îndrăznit s-o zgândăre cu sat, fără ca în ţărâna drumului să rămână urmele grase vreo amintire, dar Marcu ştia că are uşa primitoare şi o ale copitelor. Doar nişte adâncituri alungite se putea mai vizita din când în când pe mătuşa Derbina. desluşi încălecate de liniile roţilor după valul greoi de – Gheorghe-n picioare! Mare păcat! – spunea şoptit praf ridicat până la butucul roţilor. Cotind pe sub margi- în colţul baticului, observând asemănările izbitoare, mai nea pădurii, drumul fie era bătătorit de umblătură, fie ales când îl vedea cum calcă şi cum zâmbeşte cu ochii. zgrunţuros. Roţile ar fi vrut să ţipe, dar se rostogoleau Deunăzi îl luase şi pe Onu. În curtea mătuşii, băiatul muncite, mişcând când în sus, când în părţi coşul căru- a rămas cu ochii zgâiţi la nişte raţe leşeşti care se tot ţei cu iarbă. chinuiau să măcăie, dar nu scoteau decât un fâşâit din Marcu începu să fluiere o melodie duioasă pe care gâtlejul lor. „Aşa oi fi fluierând şi eu”. o alterna îngânat cu „Pelinaş, pelin amar, măi!”, doar re- – Doctor de raţe ai să te faci, frăţioare, îl sâcâi frenul, căci versurile nu le ştia. Animalele ştiau drumul Marcu, repetând premoniţia că se va face doctor, dar spre casă. Fluierând de zor, flăcăul s-a lăsat pe spate, schimbând denumirea profesiei de fiecare dată când tolănit pe grămada de iarbă. În dreptul izvorului, vitele, copilul stătea uitat în faţa vreunei vietăţi: „doctor” de cai, lingându-şi nările de sete, au cârmit carul spre teica de câini, de iepuri, de curcani etc. scobită-n trunchi de tei şi prinsă meşteşugit în chingi – Ei, şi? – nu se lăsă mai prejos mezinul. metalice. Când a terminat cele opt clase, pe Marcu părinţii lau – Am ajuns la izvor? dat la liceu, dar neavând o medie de concurenţă, l-au – Da, nene. înscris la şcoală profesională de trei ani în specialitatea – Hai să luăm apă proaspătă pentru acasă. Iau bota, mecanic agricol. tu răspunzi de urcior. Au adăpat animalele. Au băut şi –Tractorist cu diplomă, ce mai…, îl lăudau bătrânii ei apă proaspătă şi s-au stropit băieţeşte, în şagă. şi îl şfichiuiau puiandrii care, credeau ei, că vor ajunge – Da’ tu ce ai, frăţioare? Parcă nu ţi-s boii acasă… mult „mai sus” în viaţă. – Păi, nu-s, replică glumind mezinul. Nu vezi că-s pe Lui Marcu îi plăceau tractoarele şi gândea că la drum? N-am nimic… CAP-ul „Viitorul”, îşi va găsi un loc de muncă chiar dacă – Ei, nu te cred. Mie-mi spui? Ce-ai păţit? numai… tractorist. Puţini, pe vremea aceea, ştiau con- – Păi, se codi Onu, am tăiat cu secera coada unei duce maşini agricole. Toţi voiau să fie „cu mapa”, aşa şopârle. că la colectivă nu era îmbulzeală. De atunci, tot pe şaua – Ha-ha-ha! Şi ce dacă? Îi creşte la loc, nu fi supărat, tractorului, la treburile câmpeneşti. N-a furat ca alţii, dar izbucni Marcu, în timp ce băiatul îl privea cu ochii măriţi. când ajungea acasă, la prânz ori tocmai seara pentru – Chiar? odihna de peste noapte, maică-sa Ioana mătura repejor – Chiar! Ai văzut tu şopârlă bearcă? caroseria remorcii şi-şi procura niscaiva tain pentru Porniră carul rotofei de iarbă. Oarecum împăcat, vacă şi viţel ori boabe pentru păsări. Onu se lăsă şi el cu spatele pe iarba răcoroasă, alături Tănase înjghebase o căruţă uşoară la care înjugau de frate, încercând să-l imite. Ştia să şuiere în mai multe vaca cu viţelul, creştea în fiecare an doi porci şi ţinea la feluri: cu degetele mari, cu cele mici, cu arătătorul şi ine- stâna satului cam câte zece oi, intrând astfel în catego- larul, cu toate încercase şi izbutise. Şi cu ghinda aşe- ria mijlocaşilor. Munca era istovitoare şi adesea se gân- zată strâns între degete putea. Doar o deschizătură dea să renunţe măcar la una din vitele mari. subţire, un suflu puternic şi gata. Putea fi auzit, hăt! de- – Mult ai, mult munceşti. La animale eşti mai mult parte, până-n vale, până-n mijlocul pădurii... Însă nu slugă… reuşea să-şi modeleze buzele pentru trilurile acelea – Fără zile libere… Eşti la foc continuu ca la combi- complicate. nat. – Fiu-fiu-fi! Fiu-fiu-fi! Ceea ce câştiga Marcu era partea lui, dar niciodată Un fluid neînţeles primea dinspre Marcu, încât se nu s-a dat deoparte de familie. În anumite zile se învoia simţea egalul lui. Carul a cârmit spre stânga. Priveau de la brigadier ca să-şi mai ajute tatăl. Nu se sfia să petele de nori printre gene. După zdrumicăturile roţilor arunce snopii de grâu în combină, nu-l speria nici peste praf, nisip şi pietriş, înţeleseră că, dacă vitele s-au prăfuiala de la coada batozei, nici ridicarea în căruţă a oprit, stau cu coarnele în faţa porţii. sacilor cu grăunţe... Avea sentimentul de împlinire după

156 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză o treabă bine făcută, moştenit de la mamă-sa Ioana. De – Dino! Dinoooo! Fugi la tuşa Tinca! Să vină repede! fapt, bucuria era mai mult a fratelui care-l imita şi-i ad- – Da, mamă, da… mira răbdarea. Pentru mezin, fratele era o treaptă a Fetiţa a început să depene cu picioruşele pe cără- urcuşului către luminiţa din culmea vieţii. Prin Marcu a ruia din spatele casei până la pârleaz şi de acolo fuga- dobândit pricini de bucurie şi motive de a înţelege mi- fuguţa la casa tuşei Tinca s-o trimită mamei în ajutor. racolul vieţii mai mult decât de la propriul tată. Numai Bătrâna a lăsat-o în grija nurorii ei şi a alergat spre casa că Marcu nu avea niciodată atitudini de împotrivire, în Ioanei. După ochiul ei experimentat, se aştepta ca azi- timp ce Ionuţ mai întâi îl lua în braţe pe „nu”, apoi se în- mâine, gata, să vină copilul. Şi s-a născut. torcea să fie de acord. Când a ajuns Tănase acasă, pe la amiază, începuse să bată un vânticel năbădăios, care anunţa ploaia pri- * măvăratică. Îndată ce a auzit zgomotul roţilor de căruţă şi şuieratul lui Marcu, Dina a strigat de pe prispă ceva, Cu feciorul Ioanei, ca un tată natural s-a purtat Tă- apoi a alergat repejor la poartă. nase Romila. Demult, în copilărie, când i s-a făcut pri- –Tată! Tăticule! Avem un băieţel! – spuse fata cu un mul vaccin, la Tănase, locul înţepăturii s-a umflat şi a soi de sperietură bucuroasă ca şi cum ea îl născuse. copt. De aceea, mergea apăsând cu nădejde mai ales Bărbatul a sărit din căruţă, vizibil emoţionat, încât, pe piciorul stâng, dreptul rămânând ceva mai scurt, fapt şchiopătând, s-a împiedecat de pragul porţii mai-mai să ce i-a adus porecla generalizatoare, Şchiopul, aşa cum cadă. Nici nu şi-a dat seama cum a urcat treptele prispei alţii, fără voia lor, erau cunoscuţi mai lesne ca Ciungul, şi a ajuns lângă Ioana. Transpirase şi-n creştet, fiindcă Chiorul, Ghebosul ş.a. Deşi rămăsese mai pricăjit decât simţea cum brobonele viclene îi gâdilă scăfârlia. Gălbe- cei din leatul său (nici n-a fost recrutat, fiind şters din jită şi moale, Ioana surâdea lângă ghemotocul înfofolit evidenţa armatei ca inapt pentru serviciu militar), Tă- în scutece de lumină. nase a compensat insuficienţa fizică, instinctiv, prin în- – E băiat, Tănase! Să ne trăiască! drăzneală, uneori agresivă, şi mai ales, prin ambiţia de – Să ne trăiască, Ioană! O-ho-ho! Băiatul tatii!... a fi „ascultat” de către ceilalţi. Venirea pe lume a propriilor copii a produs mare mulţumire bărbatului: mai întâi Dinuţa, apoi mezinul Onu. Semnele de sarcină, îi mărturisea Ioana, erau alt- fel decât la fetiţă, suficient pentru Tănase să ştie că va avea băiat. O proteja pe nevastă ca pe un bibelou. „Ai grijă!”, „Nu ridica tu, lasă-ne pe noi, bărbaţii”, „De ce alergi aşa? Să nu ţi se facă rău…”. „Băiatul!” – sunau avertismentele ca sabia la ascuţitoare. Nu o mai lua la câmp şi a atenţionat-o să nu se su- pună muncilor casnice decât la cele foarte uşoare, ca nu cumva să se întâmple să nască înainte de vreme. Şi s-a întâmplat. Se apropia sorocul, dar, cum ce ţi-e scris nu-ţi şterge nimeni de pe frunte, sorocul a fost grăbit niţel de întâmplare. Tocmai atunci femeia urcase pe scară în podul casei ca să dea jos niscaiva calupuri de săpun de casă, căci „va fi nevoie la naştere” şi e „foarte bun pentru scutecele pruncului”. Îşi lăsase sandalele la baza scării pentru mişcare mai abilă şi sigură. A pus în şorţ cinci calupuri verzui de săpun. La coborâre, n-a ni- merit cu vârful piciorului primul fuştei de sus. Dezorien- tată, Ioana a scăpat capătul şorţului, bucăţile de săpun au căzut pe duşumea, bubuind ca pietrele de pe stânci. Abia a avut timp să se prindă cu mâinile de marginile scării. Pântecele rotund, gata să plesnească, s-a potic- nit o clipă în spaţiul dintre primii doi fuştei, apoi fâş-hâc!, fâş-hâc! între următoarele cadre, într-un alunecuş sa- cadat până când, terminându-se cei şapte fuştei, femeia a simţit podeaua sub tălpi. Un junghi i-a traversat pân- tecele în partea de jos. S-a agăţat cu mâinile de prima treaptă a scării privind în sus la primejdia flămândă din pătratul întunecat decupat în tavanul de scândură. Tre- mura. A apucat să strige la Dinuţa care bocănea pe Constantin Severin - Text şi Timp 60 scândura prispei.

PRO SAECULUM 1-2/2015 157 proză

Cornel Galben

TELEGRAMA

Soarele se îndreaptă alene spre asfințit. Dealurile cu Pe cine s-o ierte? O strig pe mama. Mă izbesc de unduiri molcome par a fi spinările unei uriașe turme de mulțime și vreau să ajung în față. Cine să mă înțeleagă bivoli și cele două pâraie își curg tânguirea domol, ca o însă? Cine se uită la mine? Nimeni! Mă ghemuiesc șoaptă. Drumul se strecoară aidoma unui șarpe. De o lângă o cruce și izbucnesc într-un plâns amar. parte și de alta, sălcii adormite și arini falnici Când m-a găsit mama, eram umflat și rânjeam ca întovărășindu-l în singurătate. pământul de pe mormânt. S-a speriat rău de tot. Pare o zi pustie. Casele sunt încă departe și, deși – Ioanee!... Dinuțoo!... Veniți repede! aproape alerg, picioarele zăbovesc în moliciunea col- – Ce-i cu tine, măi băiete? M-ai băgat în sperieți! Să bului, îndeajuns ca tălpile goale să-i simtă fierbințeala. nu mai faci niciodată așa ceva!! Cine te-a chemat? E o plăcere nebună, dar nu de asta îmi arde mie acum. Și-un potop de întrebări curgea din toate părțile. Au Telegrama spunea destul de clar: „Vino urgent. Bu- uitat de moartă și s-au adunat în jurul meu. Parcă eu nica moartă!” Când să vii? Bine cel puțin că am reușit eram vinovat de tot. Eu o furasem pe bunica și tot eu să dau și ultimul examen. Eram în clasă, în fața comi- am trimis-o în groapă. siei, când Georgel îmi făcea semne disperate din curte. – Hoților! Și-am început iar să plâng. Am ieșit buimac, deși răspunsul a fost bun. M-au dus acasă cu greu. Nu voiam să plec din cimi- – Ce este, Georgele, ce-s toate semnele astea? tir, deși soarele se ascunsese demult după dealuri. – Trebuie să o-ntinzi acasă. Ți-a murit aia bătrână! Aiuram. Aveam zvâcniri ciudate și curgeau broboade Și-a spus-o așa de senin, de parcă nu el o făcea cu de sudoare de peste tot. M-au schimbat, nu știu cum, câteva clipe înainte pe disperatul. „Ți-a murit aia bă- și m-au lăsat să dorm. A fost un somn chinuit. Aveam trână!...” Ce știe el! „Ți-a murit aia bătrână!...” „Ți-a temperatură și strigam mereu: murit...” – Stați! Stați!... Tot vă prind și vedeți voi! S-a rupt ceva în mine. S-a făcut întuneric în jur și nu – Pe cine vrei să prinzi? mă întreba mama și îmi vedeam decât un bulgăre alb și două steluțe albastre- părea rău că o chinuiesc și pe ea. verzui: capul bunicii. Era ceva bizar. Pluteam într-o lume Doream să mă lase în lumea mea, să mă bat cu hoții de basm, dar cadrul era al unei povești de groază. și să o aduc pe bunica înapoi. Ei fugeau însă. Fugeau Cine erau hoții? Cine a îndrăznit să o fure pe bu- de mâncau pământul. Aveau cai buni și nu mă puteam nica? ține după ei. De-aș avea și eu unul!... Alergam spre ei, alergam cu mâinile goale. Alergam Bunica nu a avut niciodată cai. A avut doar vaci, oi și alergau și ei. Eu, pe jos, ei, călare. Stați! Stați... Tot o și curci, multe curci. Îmi povestea că în timpul războiului să vă prind și vedeți voi! Alergam... le-a ascuns pe toate în pădurea de păpușoi, dar, bui- Abia răsuflu. Nici nu știu când am ajuns la poarta bu- mace cum sunt de felul lor, au ieșit chiar când au venit nicii. Degetele îmi sângeră și în casă nu e nimeni. nemții sau rușii, nu mai țin minte cine, și i le-au tăiat pe – Hei! Unde sunteți? toate. Captură de război. Halal de ei! Nimeni. Nimeni și pace! A mai avut mulți copii, vreo doisprezece, și o livadă – Bunicoo!... Mi-e foame! Unde ești? frumoasă. Aici e locul meu de refugiu. Aici pot să fac ce Intru în chiler, nimeni. Intru în camera lămâiului, ni- vreau. Să mă ascund, să mă cert cu soarele și cu luna, meni. În salon, înțeleg totul. Două mese puse cap la cap să număr stelele, să mă plimb cu Carul Mare, să alerg tronează în mijloc, acoperite de un lăicer cu flori palide. prin constelații și, mai ales, să visez. Mă izbește un miros puternic de tămâie și ceară arsă. Visez întotdeauna frumos, chiar dacă o fac cu ochii De-a lungul pereților, bănci acoperite cu țoale și scaune deschiși. Sub cireș îmi place cel mai mult să stau. E un în neregulă. uriaș cu fruntea în nori și lângă el mă simt mereu puter- Am o senzație de leșin, dar o zbughesc pe ușă și nu nic. mă opresc decât în Dealul Bisericii. Respir din greu. În La el m-am dus să-i spun necazul și acum mă as- cimitir, crucile sunt brațe întinse spre cer. Unele sunt cultă gânditor. A alungat vrăbiile din ramuri și suntem negre de vreme, putrede ca numele celor ce zac demult doar noi. Mă mângâie cu frunzele sale și-i simt răsufla- sub pământ. rea ca o adiere de vânt. Clopotul mă trezește din spaimă. Zgomot de bulgări E din nou soare. Mă întind în iarba fragedă și ascult acoperă vaietul și țipetele șterse. Alerg din nou și mă taina pământului. Vocea lui se contopește cu a mea, ne izbesc de pâlcul de arătări, îmbrăcate aproape toate în simțim bătăile inimii și cad apoi într-un somn adânc. negru, ciucure la pomană. O cădelniță zboară ca un ba- lansoar deasupra capetelor descoperite și nu mai aud Filipeni, 11 august 1975 decât un „Dumnezeu s-o ierte!”

158 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză

Gheorghe Moldoveanu

CODIN

În lumea pestriţă a Cântipeştilor, o adunătură de în casa fetei, a nevestei, căci datoria flăcăilor era ca la munteni şi moldoveni, printre care se aflau destui arde- însurătoare să aibă casă, după cum datoria fetelor era leni, Domolenii erau un neam aparte. Nu altfel decât să împodobească întreaga casă cu zestrea primită de ceilalţi, dar nici amestecaţi cu ei. Aşezaţi cam în mar- la părinţi. gine, pe o ridicătură de pământ ce le făcea casa păzită Din ziua năprasnică în care Onică îl lipsise de băr- de apele pârâului, unite, la vremi de ploi dezlănţuite, cu băţie pe cel ce-i umilise nevasta, rămăsese cu un tic: ale gârlei şi putând mătura tot ce le stătea în cale, Do- „Domol, domol!…” sau „Domol şi uşurel!…” Erau cuvin- molenii nu aveau în sat vreun fel de rubedenie, dar tră- tele care îl treziseră din mânia ce era pe cale să-l bage iau în bună pace cu toţi. Ei aveau nevoie de sat, căci, în păcat şi, de câte ori îşi ieşea din fire, deloc rar, se tre- oameni săraci, trăiau din ce agoniseau prin munca la zea spunând abia auzit aceleaşi cuvinte, care i-au şi alţii, iar satul avea nevoie de ei, căci erau oameni des- schimbat numele în Domoleanu, păstrând şi ceva din toinici, de toată lumea apreciaţi pentru comportarea cu- vechiul nume. Ca un făcut, porecla aceasta a moşte- minte. nit-o numai unul dintre feciorii însuraţi în Muntenia, Se aşezaseră în marginea satului şi toţi îi primiseră poate pentru că acesta moştenise şi ticul cu domol, cu înţelegere după ce grupul de case din Silişte arsese. domol. Într-o noapte a fost cuprins de flăcări şi nicio casă nu a Ciudat pentru cei din Câmpiteşti era că Domolenii scăpat. De ce numai Domolenii s-au aşezat în Câmpi- nu vorbeau niciodată despre înaintaşii lor. Când cineva teşti, ceilalţi plecând care încotro, trecând dincolo de aducea vorba despre cei duşi, Domolenii aveau pregă- gârlă, şi oprindu-se care pe unde a putut nimeni nu a tită o poveste cu trei ciobani care se aşezaseră să mă- ştiut şi nu ştie. Se ştie doar că Domolenii veniseră acolo nânce, dar aveau o singură lingură, pe care o foloseau de pe alte meleaguri. După numele lor adevărat, vor fi cu rândul. Pentru a-l face pe cel ce urma să-şi uite rân- fost din susul Moldovei, de pe la Molodia, şi se aciua- dul, i se cerea să spună o poveste sau o întâmplare. seră, din motive numai de ei ştiute, în apropierea grani- Observară însă că unul reuşeşte să răspundă la orice ţei, care atunci despărţea Moldova de Muntenia. Se fel de întrebări foarte scurt, ca să nu-i treacă rândul, şi spunea, dar câte nu se spun!, că străbunul lor, om atunci ceilalţi doi îi cerură să spună cum îi murise tatăl, amarnic, nu înghiţise umilinţa la care fusese supus de nădăjduind că măcar de data asta să se ia cu vorba, un mai mare al locului, care, chiar în noaptea nunţii, îi dar răspunsul primit i-a dezamăgit, fiind foarte scurt: necinstise viitoarea nevastă, o frumuseţe de femeie, pe „Subit”! Despre orice se putea vorbi cu ei, şi se dove- care n-o putuse convinge să-l ia de bărbat. Duminica deau pricepuţi în aşezarea cuvintelor, dar nu despre nunţii n-a mai fost zi de nuntă. Salvată în ultima clipă în aintaşi. Tăceau subit sau schimbau vorba. de la înec în iazul din apropiere, Mălina îşi mărturisi pă- Tatăl lui Gheorghe Domoleanu, cum era înscris catul şi ruşinea îndurată, iar Onică hotărî ca vinovatul acum în catastife, primise ceva pământ de la Cuza şi să plătească nelegiuirea cu viaţa. Urletele condamna- mai cumpărase vreo două fâşii, apoi feciorul mai spăr- tului i-au schimbat însă hotărârea. I-a lăsat viaţa, dar i-a sese o bucată de ţelină între pârâu şi prundul gârlei, luat bărbăţia: l-a castrat, cum văzuse el că se castrează unde băgase de seamă că apele ajung doar o dată la porcii. În noaptea următoare a luat-o pe Mălina de câţiva ani şi socotise că nu strică să încerce. La noroc. mână, au încărcat în spate ce puteau duce şi au spus Alţii din sat se codiseră să o facă. Pământul era cam ni- în sat că pleacă spre părţile ruseşti, ca, de-i caută sipos, deci se lucra uşor, dar în anii fără ploi seceta pâr- cumva familia castratului sau potera, să nu le ia urma jolea tot. Gheorghe Dolomeanu, cu domol, domol, prea repede. Iar ei au tot mers până au ajuns la graniţa aşeza altfel lucrurile: „Dacă stai să socoteşti câte foi de la Milcov. Aici se simţeau parcă mai în siguranţă şi intră într-o plăcintă, sigur nu o mai faci. Trece baba cu nu voiau nici să treacă graniţa, să fie de tot străini, dar colacii şi rămâi flămând”. Aşa că desţeleni, iar munca socoteau că, graniţa fiind aproape, puteau trece lesne era uneori în plin, alteori în pagubă. Când nu ai de ales, dincolo în caz de se ivea vreo primejdie. nu-ţi rămâne prea mult timp nici pentru socoteli. La în- După obiceiul timpului, li s-a spus Molodeanu, după surătoare o alese pe Sultana, o fată care nu era din sat, numele locului de unde spuseseră ei că plecaseră, Mo- o gârleancă, adică de dincolo de gârlă, aşa că rămase lodia. Nu se temuseră să spună de unde sunt, cu gând tot fără legături de rudenie în satul său. că numele satului lor nu avea cum să fie cunoscut aici. În casa de pe titiană, făcută, ca multe din casele vre- Doi dintre feciorii lor, îi învredniciseră Dumnezeu cu trei mii, cu prispă înaltă, de pe care se intra în sală, iar de fii, s-au însurat la vremea cuvenită cu fete de dincolo aici în odaia de curat sau casa mare şi în chiler, unde, de Milcov, cu muntence, şi au trecut dincolo, mări- de fapt îşi ducea viaţa familia, crescură cei trei fii şi cele tându-se, cum se spunea despre flăcăii care se mută două fiice, câţi îi păstrase Dumnezeu în viaţă: Nică, Ion,

PRO SAECULUM 1-2/2015 159 proză Codin, Rădiţa şi Victoria. Pe Nică, cel mai mare, l-a Dar când m-am eliberat făcut copil de trupă. Ştia că viaţa copiilor de trupă e Şi din armată am scăpat, amară, dar ştia şi că, odată ajuns acolo, va scăpa de M-am gândit la însurat, greutăţile de acasă şi viitorul îi va fi oarecum asigurat. Să fiu gospodar în sat. Această hotărâre a lui Gheorghe Domoleanu avea să Catinca îi plăcu de la prima vedere. Fată frumoasă, fie norocul copiilor săi. Când a izbucnit războiul, războiul cea mai frumoasă dintre surori, şi împlinită la trup, părea de întregire a neamului, cum îi spuneau cei mai cu robustă şi pricepută la treburile gospodăreşti, aşa cum carte, de la care formula a trecut la toată lumea, Gheor- îşi dorea el să-i fie nevasta. Pe deasupra, se vedea bine ghe şi femeia lui au căzut sub securea nemiloasă a ti- că nu iese din cuvântul părinţilor, dar fu de-a dreptul în- fosului care cuprinsese lumea, iar copiii au rămas să se cântat când o auzi cântând. Parcă aştepta această crească unul pe altul. Rând pe rând şi-au luat zborul din clipă, ca să arate ce priceput e el în ale cântecului. La casa rămasă de la părinţi. Au respectat, voit sau nu, tra- început îi ţinu isonul cu un fel de mormăială, dar când diţia de a nu-şi alege la căsătorie pereche din sat. Nică, Catinca îl privea cam de sus, scoase din buzunar o mu- ajuns între timp sergent, primi aprobarea comandanţilor zicuţă şi, fără să privească la perechea pe care era săi să se însoare numai după ce fata aleasă, o gâr- sigur că i-o hărăzise soarta, suflă în ea şi cântecul de- leancă, s-a prezentat în faţa acestora şi a probat că are veni mai cântec. Cântatul din muzicuţă era unul din mij- destulă educaţie şi destulă avere pentru un cadru activ loacele cu care Codin ştia să farmece fetele. Cânta el al armatei. Rădiţa alese şi ea tot un gârlean, cam vecin şi din gură, deloc rău, dar altă făină se măcina la moară cu nevasta lui Nică, Matei, cu părinţi a căror origine era când scotea muzicuţa. Aşa de mult îi plăcuse când un undeva dincolo de munţi, pe Oltul ardelean, dar rămaşi camarad din armată cânta la muzicuţă, încât se hotărî însă aici, curmându-şi trambalarea cu oile între locurile să înveţe şi el. În scurtă vreme se descurca binişor în de vărat şi cele de iernat, cum făcuseră şi destui alţii, trebuşoara asta, dacă a fost acceptat de camaradul său care închegaseră un sat întreg, ceva mai la deal, pe să cânte împreună. Fu rândul Catincăi să se minuneze. cealaltă parte a gârlei. Apoi Ion şi Victoria s-au supus Ea gândea că îl va prinde în mreje pe viitorul bărbat cu aceleiaşi reguli nescrise, la care nu erau obligaţi de ni- vocea ei şi acum era ea fermecată de muzicuţa lui meni şi nimic. Singurul care încălcă această regulă fu Codin. Din farmecul acesta câştiga cântecul, care-şi Codin, cel mai mic dintre băieţi. După ce încercă vreo sporea frumuseţea şi puterea de supunere a lumii. două gârlence, pe unele chiar le adusese acasă de Lui Ionică Rotaru îi va fi plăcut, poate, palicarul, cum probă, se îndreptă în cealaltă parte a satului, spre par- îl considera şi uneori i-o spunea chiar în faţă lui Codin, tea dinspre pădure, şi o peţi pe cea mai mică dintre fe- care ştia să învăluie cu vorba pe ceilalţi, numai că tele lui Ionică Rotaru din Dălhăuţi. Nu trimise peţitoare, uneori se întrecea cu măsura, uitând că ar trebui să-i cum cerea regula, ci îşi luă inima în dinţi şi se prezentă lase şi pe ceilalţi să vorbească. Om mai greoi, mulţu- la tatăl fetei şi îi spuse direct ce avea de spus. Se for- mindu-se de multe ori să spună rugăciuni, era ţârcovnic mase în Cântipeşti un fel de curent care îi atrăgea pe şi mai tot timpul avea la el o carte de rugăciuni, Ionică flăcăi să se însoare cu fete din satele de sub pădure, Rotaru îi declara adesea lui Codin: „Măi băiete, stau şi Cârligele, Blidari, Bonţeşti, Faraoane. Se formase astfel mă uit la tine şi nu mă pot hotărî: ori eşti prost, ori eşti un val aducând la Cântipeşti fete din acele sate, care, proţ”! „Mde, tatică, luase forma asta de adresare de la la rândul lor, aduceau veşti despre alte fete de măritat. Catinca, omu-i şi una şi alta, niciunul nu-i numai una Nu e de mirare că între nevestele venite din acele sate sau numai alta. Doar că trebuie să ştie să nu le ames- se legară prietenii, unele durabile şi mai rezistente ca tece, că atunci ameţeşte”. „Cum mă ameţeşti tu acum legăturile de rudenie. pe mine”. „Păi dacă nu te ameţeam, îmi dădeai fata”? Despre viaţa sa de tânăr vorbeşte Codin însuşi în „Ştiu eu? Cuiva tot trebuia să i-o dau”. „Da, numai că nişte însăilări de versuri, cum fac adesea oamenii eu sunt mai cineva decât cineva, ca să nu mai spun de simpli: altcineva”. „Iar începi”? „Păi ce. O terminasem? Dacă Dacă stai şi te gândeşti, nu o terminasem, cum să încep”? „Dar cu rugăciunile De când te naşti, ce pătimeşti, cum stai”? Ionică Rotaru ştia că aşa se poate încheia Mai ales acela care discuţia. Nu-l văzuse vreodată pe Codin spunând rugă- De copil părinţi nu are… ciuni şi nu-l auzise să vorbească despre cele sfinte, dar sau asta nu i-o putea imputa. Ştia că nu e numai Codin în Doamne, cât mi-a fost de greu, situaţia asta. Avea să afle mai târziu că la Codin cele Până m-am mărit şi eu, sfinte erau prezente îndeosebi în înjurături, care mai de Să mă văd încorporat care mai colorate şi mai deocheate. În haine noi de soldat De nuntă se ocupă Nică, fratele mai mare al lui Armata a fost mereu văzută ca o instituţie cu disci- Codin, căruia îi făcuse şi rugămintea de a-l cununa. plină aspră, care impune norme greu de acceptat, dar Cum Nică acceptă să fie naş, Codin rată din nou prilejul pentru Codin armata era o salvare. Poate şi din cauză de a-şi face legături mai strânse cu cineva din sat, iar că frate-său Nică era militar şi îl obişnuise cu ideea dis- naşul mare avea prilejul de a-şi întări autoritatea asupra ciplinei militare, pretinzând fraţilor mai mici ascultare, fratelui şi finului său. Supunerea pe care o cerea finului dar şi din cauza regimului de viaţă care îl nemulţumea. se extinse şi asupra finei, căreia situaţia îi plăcea şi îi Armata l-a convins, nici nu era prea greu, că trebuie să displăcea. Îi plăcea căci îl putea ameninţa pe Codin cu fie ordonat în toate, el însuşi spunând mai târziu: pâra pentru ce nu-i era pe plac şi nu-i plăcea când i se cereau ceva explicaţii. Chiar dacă uneori îl deranja sau

160 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză chiar îl revolta, Codin accepta tutela fratelui şi naşului topul de vorbe şi doar rareori o întrerupea cu câte un său, de care ştia toată lumea şi de care Codin se mai „Ei, şi tu, măi femeie. Îmi pare că eşti geloasă”, sau „Aşa folosea pentru a ieşi din strânsoare când era la anan- crezi tu? Unde ai văzut tu asta?”, pentru ca apoi să ghie: „Să-l întreb pe naşu’, el ştie mai bine.” ceară încheierea discuţiei prin „Tu nu eşti obosită? Hai Mai autoritară decât naşul, naş-Nică, era naşa, naşa să ne culcăm”. În iritarea ei, Catinca uita de oboseală, Marghioala, mult mai atentă la amănunte şi mult mai iar faptul că îi amintea de oboseală şi că ar trebui să se greu de scos din ale ei. Era mai dispusă să ierte că nu odihnească o irita şi mai rău. Cel mai mult o irita însă ţi-ai plătit vreo datorie la timp decât că i-ai turnat apă în gândul că, aşa cum bănuia Codin, ar putea fi geloasă. cană cu mâna pe dos. Catinca urmărea cu grijă ce face Doamne fereşte, cum să fie ea geloasă?! Auzise că ge- şi mai ales ce nu face naşa, pe care o luase model. lozia e o boală păcătoasă şi trebuie să te fereşti de ea Numai că ei nu-i ieşea întotdeauna ca naşei. Nu-i ieşea ca dracul de tămâie. Sigur că nu era geloasă. Doar în primul rând să-l facă pe Codin ascultător cum îi ieşea comportamentul acelor muieri nu era părelnic. Auzise naşei. De câte ori se îmbăţoşa, ameninţând cu supăra- şi alte femei cuminţi vorbindu-le de rău. rea, Codin o lua în râs, iar uneori ea însăşi râdea de E uşor de închipuit acum ce se întâmpla când, din râsul lui şi toată întâmplarea rămânea fără rezultat. Ba cauza sarcinii, care venise destul de repede, Catinca o mai punea şi în situaţia de a pierde ce câştigase altă- era nevoită să stea din ce în ce mai mult pe margine şi dată. Ea se supăra, arătând-o sau nu, dar nu renunţa să se arate în faţa lumii mândră de bărbatul ei, când, la ce îşi pusese în gând. de fapt, nu suporta să-l vadă în braţele altor femei, mai Cel mai mult o supărau pe Catinca apucăturile de ales ale muierilor alea. crai ale lui Codin. Înainte de nuntă îi plăcuse că viitorul În căutarea unor posibilităţi de câştig mai stabil, pe său bărbat ştia să fie tandru, să găsească acele cuvinte o perioadă cât mai lungă, Codin se angajă guard comu- care să o ungă la suflet, dar gândea că după nuntă nal, cum i se spunea mai nou, adică jitar, cum era obiş- toate acestea vor fi numai pentru ea şi numai pentru ea. nuită lumea să spună paznicului de câmp. De cum Doar era omul ei. Dar ea băgă de seamă că omul ei înverzea câmpul, treaba lui era să aibă grijă ca, pe sec- avea acelaşi comportament şi faţă de alte femei. Re- torul de câmp încredinţat, să nu se întâmple blestemăţii, nunţase să se facă plăcut fetelor nemăritate, acum era furturi, înainte de toate, ca oamenii să aibă siguranţa că bărbat la casa lui, dar faţă de neveste, mai ales faţă de nu se vor sminti recoltele. Înarmat cu un ciomag, cu unele, era mereu atent, drăgăstos şi Catincăi, de câte care să-i sperie pe cei ce încălcau regulile stabilite, şi ori vedea asta, i se punea un nod în gât. Cât timp erau cu un corn, asemănător cornului de vânătoare, cu care şi alţii de faţă, se străduia să fie veselă şi uneori îşi zicea să cheme în ajutor alţi jitari în caz de nevoie, de aceea că trebuie să fie mândră că bărbatul ei place şi altora, jitarii formau o echipă care să se înţeleagă foarte bine, dar e al ei, că ea e aleasa. Îndată însă ce rămâneau după semne şi semnale mai înainte stabilite, şi să fie singuri nu se putea opri să-l roage, să-i ceară să înce- prezenţi la punctele de întâlnire din ziua respectivă, teze cu crailâcurile. Că nu se cade să se poarte şi cu Codin era plecat mai tot timpul de acasă. De aceea alte femei, muieri preocupate să placă şi altor bărbaţi erau acceptaţi jitari numai oameni ce prezentau garanţii, decât ai lor, cum se poartă cu ea. Să nu mai vorbim de prin posibilităţile fizice, înainte de toate, şi prin capaci- muzicuţă. Când petrecerea se încingea, Codin socotea tatea colaborării în asigurarea pazei, şi nu mulţi se în- că a venit timpul să-şi arate priceperea la cântat, cercul cumetau s-o facă. În timpul zilei mai reuşea să-şi ajute se strângea in jurul lui, iar Catinca stătea cu ochii mari, nevasta la muncile câmpului; important era să nu fie să vadă din ce parte ar putea veni pericolul. Numai ea văzut în sat fără ştirea primăriei, altfel cine stătea de şi sufletul ei ştiau prin ce treceau până se încheia pe- coada lui, să vadă unde se află, dar noaptea sau o bună trecerea. Ca să se mai ieie şi ca să arate că nici ea nu-i parte din noapte şi-o petrecea pe câmp. Ziua sunt oa- lipsită de priceperea de a cânta, intra şi ea în jocul băr- meni la lucru şi furturile sau stricăciunile vitelor puteau batului său şi cânta cum ştia ea mai bine, numai că, ob- fi văzute de aceştia, aducând reacţia pentru îndreptare, serva ea, dacă multe priviri se îndreptau asupra ei, dar furturile se petreceau îndeosebi noaptea, la adă- acele muieri erau interesate doar de Codin al ei, căruia postul întunericului, iar responsabil era jitarul, care tre- nu-i dădeau pace deloc, înviindu-l să cânte încă un cân- buia să fie prezent în acelaşi timp peste tot, fapt tec şi încă unul. Când se pornea muzica să cânte era imposibil, pe care cei porniţi pe furat îl ştiau foarte bine. salvată. Îşi lua bărbatul la joc şi atunci era numai al ei. În activitatea lor, jitarii aveau pe parcursul nopţii un aliat, Se puteau uita muierile la el oricât. Era în braţele ei şi acelaşi cu al hoţilor, noaptea. Pe hoţi îi ajuta cu întune- era numai al ei. Îi venea să facă aşa cum fac copiii în ricul care îi ascundea, iar pe jitari cu liniştea, care făcea ciudă, să se oprească, să le bată din pumni şi să le zică: să fie auzit la distanţe nebănuite cel mai mic zgomot, „Sâc! Vedeţi că e numai şi numai al meu”?! Asta era iar o ureche exersată putea distinge cu uşurinţă şi felul doar în gândul ei. Prinsă în vraja jocului, nu se oprea zgomotului şi direcţia de unde vine, ceea ce nu rareori decât când se oprea muzica. Îi plăcea să joace şi con- a făcut ca răufăcătorii să fie prinşi împotriva măsurilor tinua să joace chiar când oboseala ar fi îndemnat-o să luate spre a nu fi daţi pe faţă. se odihnească, temându-se ca nu cumva Codin al ei să Ca şi ceilalţi jitari, Codin avea făcute colibe în mai ajungă cine ştie cum în braţele vreuneia din muierile multe locuri, unde se adăpostea de ploi şi se mai odih- alea. Că, o fi el cuminte, dar te pui cu muierile? Mult le nea, dar nu noaptea. Ştia bine că cei certaţi cu legea trebuie să trezească în el craiul şi dorinţa de crailâc? O nu-i văd cu ochi buni pe jitari, şi de aceea colibele aces- neliniştea şi felul cum răspundea Codin la dojenile ei tea luau foc. Nimeni n-a putut dovedi vreodată cine le după petreceri. Tăcea, o lăsa să-şi verse asupra lui po- dădea foc, chiar dacă toată lumea ştia. Dar hoţul nedo-

PRO SAECULUM 1-2/2015 161 proză vedit negustor cinstit este. Problema era cine pe cine măturii se răsfirau cu ajutorul unui ciocan de lemn, apoi păcăleşte. Un lucru e sigur: niciun jitar nu a avut de su- erau cusute cu sfoară, mare ameninţare pentru mâinile ferit de la aceste focuri. Chiar de ar fi avut de suferit, nu celui se nu se pricepea să o strunească. Dar cine punea ar fi spus-o. Însemna să recunoască neîndeplinirea sar- aşa ceva la socoteală? Important era să se asigure cele cinilor; era plătit să asigura paza, nu să doarmă. Trebuia necesare traiului şi, dacă era posibil, să se pună şi ceva găsite modalităţi de împăcare a ceea ce era de neîm- deoparte, pentru cazuri de nevoie. păcat, iar soluţii pentru asta se găsesc mai totdeauna. Dumnezeu a făcut ca omul să nu se plictisească fă- Mulţi dintre oameni aveau colibă pe pământul lor, adă- când mereu acelaşi lucru. Când Codin începuse a se post pentru vremea rea sau chiar pentru noapte; în caz mândri cu feciorul lui, pe care îl arăta la toată lumea, au că nu terminau lucrul şi trebuia să revină a doua zi, pre- sunat peste întinsuri trâmbiţele războiului. Au început ferau să rămână acolo, scutind efortul deplasării până concentrările şi Codin a făcut parte din primul val. De acasă şi înapoi. În învoială cu proprietarii, Codin se fo- aici încolo viaţa lui avea să urmeze alt curs decât a fa- losea de aceste colibe, proprietarii având siguranţa că miliei lui. Prezenţa lui acasă era un fapt rar. Devenea bucata lor e bine păzită. Era mai greu pentru hoţi să ştie musafir în propria casă. Lucrările câmpului rămâneau unde înnoptează jitarul, câtă vreme nici el nu ştia asta. numai în seama nevestei, care trebuia să se descurce Iarna era mai greu, dar, obişnuit cu munca, nu putea după cum s-o pricepe. El rar o putea ajuta, în timpul sta cu mâinile încrucişate, aşteptând că poate îi va da scurtelor permisii. Viaţa merge totdeauna mai departe, Dumnezeu ceva. Cât timp zăpada nu forma un strat chiar şi în condiţii de război, sau aproape război, iar în prea gros şi pământul îngăduia, îngheţul era doar la su- familia lui Codin mai apăru un copil, Dan, cu numele prafaţă, săpa la metri, desfunda pământul pentru plan- luat după cel al băiatului lui naş-Nică. Catinca îşi dorise tarea viilor. Era o muncă grea, pretinsă de via ce urma o fată, dar, dacă Domnul a dat băiat, băiat să fie, numai a fi cultivată. Nu e şagă să sapi întreaga suprafaţă ce de-ar fi sănătos şi norocos. Rămasă mai mult singură, urma să fie plantată cu vie la un metru adâncime şi nu din cauza concentrării bărbatului, cu doi copii pe cap şi mulţi se îndemnau să o facă. Pe adâncimea de un cu toate grijile gospodăriei şi ale câmpului rămase în metru, în măsură practică, însemna un rând de săpă- seama ei, viaţa Catincăi se înăsprise. Pe deasupra ob- tură cu sapa şi două cu hârleţul cu călcătoare, pământul servă că Dan nu se prea dădea la mers şi mult timp s-a se muta cu un metru alături. Singur nu putea lucra pe folosit doar de mersul în buşi, în patru labe. Când veni- câmpul pustiu la acea vreme, dar nici nu se putea înto- tul lui Codin acasă era cu totul rar, semn că războiul era vărăşi cu oricine. Era nevoie de cineva cu care să se ca şi început, Catinca îşi luă băieţii, pe unul de mână, potrivească, şi l-a găsit pe Costache, Costache Durău, pe celălalt în braţe, şi se duse la târg să facă o poză, iubitul şi apoi bărbatul sor-sii Victoria, cu care se potri- ca să o dea bărbatului, aşa cum auzise că se face, să vea foarte bine, trecând peste dezavantajul că acesta o poarte cu el, ca să-l apere de rele. avea darul suptului. Când dădea de băutură, prefera La chemarea adresată de Mareşal armatei, „Ostaşi vinul, dar nici rachiul nu-l ducea la ureche, uita de lucru. români, vă ordon treceţi Prutul”, Codin se afla tot în pri- Codin ajunsese de la un timp meşter în a-l scoate din mul val, în linia întâi. În primul val era la trecerea Prutu- abureala băuturii, ca să-l ia la treabă. lui şi s-a numărat tot printre primii care au căzut în Mai simplu era la săpatul gropilor pentru completa- mâinile inamicului, în locul de tristă amintite nu numai rea golurilor din vii, gropi largi şi adânci, care cereau un pentru el, ci pentru armata română, Ţiganca. Niciodată efort mai mare ca săpatul la metri; pământul trebuia ri- nu a putut înţelege cum a fost posibilă ploaia de gloanţe dicat şi scos din groapă. Aici se putea asocia cu oricine, ce s-a declanşat asupra lor îndată după trecerea pe pă- fiecare câştigând după numărul gropilor făcute. mântul Basarabiei. Parcă ar fi fost aşteptaţi. Ani la rând Nici când iarna punea stăpânire pe tot întinsul nu-şi după întoarcerea din prizonierat şi-a dorit să ajungă îngăduia să stea fără lucru. Făcea mături, pe care apoi măcar o dată în acele locuri, să vadă, să înţeleagă cum le ducea la târg spre vânzare. Devenise mare meşter a fost posibilă nenorocirea: din tot plutonul lui să scape în făcutul măturilor. Îşi procura din timp materialul de cu viaţă doar doi oameni, amândoi luaţi prizonieri. Când lucru, fie din sat, fie din satele vecine, Dălhăuţi ori Fa- să iasă din potcoava pe care malul Prutului o face în raoane, de unde îl aducea cu sania după ce cădea ză- acel loc, de deasupra s-a prăvălit asupra lor puhoiul de pada, tot în tovărăşia cu Costache. Când iarna oprea treburile de pe afară, îşi aşeza atelierul în casă. Un colţ din chiler devenea în cursul zilei atelierul lui, iar noaptea patul îşi ocupa locul deasupra a ceea ce el numea ate- lier, pentru ca a doua zi lucrurile să se repete. Nu-şi punea problema dacă ceea ce câştigă e mult sau puţin. Nu avea de ales. Ştia doar un lucru: totul depindea de destoinicia lui. Iar el se dovedea destul de destoinic şi priceput. Ba făcuse rost şi de un angajat, nevasta, pe care o învăţase să coasă în timp ce el lega mănunchiu- rile măturilor. Dacă legatul cerea forţă, ca mănunchiul să fie cât mai strâns, şi numai Codin ştia cât avea de trudit pentru strângerea frânghiei până ce mănunchiu- rile erau bine curmate, ca să nu se desfacă, la cusut era ceva mai simplu; aşezate într-un cleşte special, firele Constantin Severin - Text şi Timp 94

162 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză gloanţe. Iar ei nu aveau nicio posibilitate să se apere, nu avea unde. L-a rugat prin semne să-i dea şi lui mu- să se ferească. La risipirea zorilor, totul se terminase. zicuţa, că ar vrea şi el să cânte. Rusul a înţeles rostul Cei mai mulţi dintre camarazii lui nu apucaseră să tragă semnelor şi i-a întins instrumentul cerut, iar Codin i-a măcar un cartuş. Dar nu avea să mai apuce clipa reve- cântat cântece româneşti, care i-au plăcut rusului aşa derii acelor locuri. A rămas să se întrebe mereu cum a de mult, că a doua zi i-a adus o muzicuţă, pe care l-a fost posibil. Într-un timp apăruse, nu se ştie cum şi de făcut stăpân. Era veche, cam hodorogită, dar pentru unde, zvonul că de fapt ei fuseseră seceraţi, cam la tim- Codin asta nu avea importanţă. Avea muzicuţa lui. Se pul când se coace grâul, de ostaşii români, camarazi ai pricepea să o facă să sune mai bine; a demontat-o, a lor, care ajunseseră pe mal înainte şi crezuseră, din curăţat-o cum ştia el şi muzicuţa părea a fi nouă. Seara cauza întunericului, că în vale erau inamici ce nu apu- se adunau în faţa focului şi muzicuţa făcea să le mai caseră să se retragă. A urmat ce a urmat, nedorind să dispară oboseala şi să li se mai aline dorul de acasă. aibă inamici şi în faţă şi în spate. Atmosfera devenea alta, mai ales din momentul în care Pentru Codin şi alţii ca el, războiul se terminase îna- cântecele îşi găseau şi cuvintele în viersul unuia sau inte de a începe. Dar pentru el şi tovarăşii de suferinţă mai multora dintre prizonieri. Lagărul prindea viaţă şi în începea un alt război, al prizonieratului, al luptei pentru ochii prizonierilor apăreau străluciri în care se puteau supravieţuire, al nădejdii că va scăpa din iadul care îl ghici nădejdile din suflet. Odată cu stingerea din lagăr înghiţea din ce în ce mai mult şi se va întoarce acasă, se stingeau şi acele licăriri, iar sufletul se înnegura mai la nevastă şi copii. Poza pe care o avea îi fusese luată rău ca înainte, bântuit de teama că nu vor mai ajunge odată cu celelalte documente şi n-avea să o mai vadă să-şi vadă împlinit visul: acasă. vreodată. Rămânea doar ce era întipărit în inimă şi în La cabinetul medical, şef era o felceriţă rusoaică, ce suflet. se folosea mai tot timpul de serviciile unui medic român A urmat drumul pe jos până în Siberia, de la Prut din lagăr; prefera să se folosească de el, căci aşa era până în Siberia, sub arşiţa cumplită a zilelor de iunie şi scutită de multe treburi şi mai ales de dificultatea înţe- iulie şi sub ploaia de bombe şi de gloanţe ale aviaţiei legerii cu prizonierii, a căror limbă nu o pricepea nici- germane. În timpul atacurilor, ostaşii de pază se ascun- cum. Ea era doar gazda, şefa. Într-o zi l-a auzit pe deau prin lanurile din marginea drumului, dacă erau, Codin cântând la muzicuţă şi de atunci a început a-l sau după orice putea asigura oricât de puţină apărare. chema des la cabinet, sub cele mai diverse pretexte. Prizonierii se trânteau în şanţ, sleiţi de puteri şi hămesiţi Era şi ea singură; bărbatul îi era plecat pe front, aşa că de foame, implorând Cerului salvare. Cum paznicii erau legătura înfiripată între ei apărea aproape ca firească, ascunşi să se apere, ar fi putut să fugă, dar erau vlă- dar trebuia ţinută ascunsă, de teama sancţiunilor ce pu- guiţi. Şi apoi unde să fugă? Cu cât treceau zilele, cu atât teau urma pentru fiecare dintre ei, chiar dacă toţi cama- şansele lor de scăpare erau mai mici, până la dispariţie. razii lui o cunoşteau. Unii, mai slăbiţi sau răniţi la picioare, îşi rugau moartea Când cunoştinţele lui de limba rusă au permis oa- şi îşi puneau nădejdea în atacurile aviaţiei germane. rece comunicare între ei, Codin a putut să afle noutăţi Apoi şi acestea au dispărut. Mâncarea era aşa de pu- despre mersul războiului. Era acum la curent cu ce se ţină, că în timpul popasurilor mai toţi îşi completau întâmpla pe front, cu întoarcerea frontului după amara hrana cu buruieni de pe marginea drumului. Cine mai înfrângere de la Cotul Donului. Rusoaica îi vorbea cu căta la stratul de praf care acoperea totul, cine mai avea bucurie despre victoriile ruseşti, dar în sufletul lui Codin vreme să caute dacă buruienile acelea n-ar putea să le lucrurile erau din ce în ce mai amestecate. Dacă la în- facă mai mult rău decât bine? ceput spera că, oricât de departe vor fi duşi, ruşii nu vor În lagărul care aştepta să fie construit, doar împrej- putea rezista războiului fulger al nemţilor, vor fi eliberaţi muirea de sârmă ghimpată arăta întinderea unde îşi vor din prizonierat şi se vor întoarce acasă, acum, când face veacul, a început ridicarea barăcilor, apoi au fost frontul se întorsese, se gândea la ce se va întâmpla mânaţi la tăierea copacilor. Aceasta avea să le fie ocu- acasă la el, dar, pe de altă parte, nădăjduia că acum se paţia, tăierea copacilor, cu toporul sau cu beschia, fa- vor putea întoarce acasă, războiul terminându-se în sonarea şi încărcarea acestora. Zi de zi, acelaşi vreun fel. Apoi au început înscrierile românilor pentru program. Mâncarea, un cultuc abia vizibil de hleba, acră unităţi militare menite să participe la război, de data şi aproape uscată, capusta şi cartofeli, când şi cât se aceasta de partea ruşilor, împotriva nemţilor. Ceea ce găseau. Învăţaseră repede numele ruseşti ale pâinii, părea curios era că printre militarii ruşi se aflau şi ofiţeri verzei şi cartofului. Ziua cea mai aşteptată era cea de români, în ţinuta armatei române. Stârnea nedumerire. serviciu la bucătărie, când puteau mânca mai mult, dar Aceştia chiar trecuseră de partea ruşilor, sau era semn se temeau să o facă, pentru a nu-şi stârni stomacul. că ruşii sunt dispuşi să colaboreze cu românii pentru în- Pentru ca nu cumva prizonierii să se hrănească cu res- frângerea nemţilor, promiţând în schimb respectarea ro- turile de la bucătărie, coji de cartofi sau varză, acestea mânilor şi a ţării lor, fără să fie consideraţi supuşi de erau aruncate în locul unde îşi făceau nevoile, dar şi în război? Ştia că nemţii, chiar în condiţiile întoarcerii fron- aceste condiţii unii încercau să le recupereze. Dacă în tului împotriva lor, aveau o pregătire de război cum nu baracă apărea în timpul nopţii miros de fecale, era clar se poate mai bună şi vor fi greu de învins, de aceea că cineva reuşise să ajungă la resturile aruncate în avea reţineri să se înscrie în vreuna din unităţile despre ceea ce se chema closet. care se vorbea. Dar cel mai mult a contribuit la refuzul Într-una din zile, Codin s-a apropiat de o santinelă de a pleca din lagăr infirmiera, care ar fi rămas fără mu- care cânta la muzicuţă pentru a-şi alunga plictiseala; zicuţă, iar despre bărbatul ei nu ştia nimic. Cel puţin aşa paza era inutilă, nimeni nu încerca să fugă, pentru că spunea.

PRO SAECULUM 1-2/2015 163 proză A urmat înfrângerea nemţilor, cu capitulare necondi- Apariţia lui neaşteptată provocă derută. Oamenii se ţionată. Era pace. Se apropiau patru ani de prizonierat. tem de stafii. Auziseră în ultimul timp atâtea întâmplări Condiţiile din lagăr se mai îmblânziseră. Sau, poate, de necrezut, unele mai de necrezut ca altele, încât se numai părea. Săptămânal erau duşi la club, unde li se temeau să creadă ce văd. Privindu-i şi el mirat de mira- ţineau conferinţe despre noile raporturi dintre Uniunea rea lor, buimăciţi de somnul din care încă nu se trezi- Sovietică şi România. Într-o bună zi, când era anunţată seră bine, Codin deschise gura: „Ce vă miraţi aşa? Nu-s conferinţă, au fost chemaţi la club în graba mare şi li s-a stafie. Sunt eu, Codin. Ce vreţi să vă mai spun”? Prima comunicat scurt: cine vrea să plece acasă o poate face care îşi slobozi vocea fu Rădiţa: „Bine, bine, văd că eşti acum, fără să se mai întoarcă la baracă. Se face înco- tu, dar când ai venit” ? „Acuma, vin direct de la gară. Nici lonarea şi se pleacă spre cea mai apropiată gară. nu am trecut pe acasă. Ce-i pe la mine”? „Cum ce-i pe S-a produs o învălmăşeală nemaipomenită. S-a for- la tine? Ce vorbă-i asta? Culaie, scoal’, mă, şi du’de-o mat îndată coloana, care a şi pornit. Nimeni nu avea scoală pe Catinca. Tare te mai aşteaptă. Ţi-a făcut tot habar despre cine s-a încolonat şi cine nu. În gară tre- ce trebuie pentru un dispărut, dar tare te-a mai aşteptat. nurile erau pregătite. Cei care ajungeau urcau în tren şi Eu îmi luasem nădejdea, dar ea ştia că ai să vii. Poate trenul, odată plin, pornea. că au ajutat şi slujbele alea. Şi iaca ai venit. A avut drep- De data aceasta paza era foarte severă, deloc ase- tate. Nu te-ai dus, Culaie? Sau te-ai şi întors şi n-am mănătoare cu cea din lagăr. Pentru orice gest ce putea băgat eu de seamă?” Codin rămăsese în picioare, răzi- fi interpretat ca nesupunere sau încălcare a regulilor, mat de uşorul uşii şi-şi privea sora, ridicată în fund din executarea se făcea pe loc, prin împuşcare. Zile lungi culcuş. Abia după ce Culai ieşi, reuşi să se mişte şi îşi de drum, în aşteptarea momentului ajungerii în ţară. îmbrăţişă sora, în plânsetul care îi cuprinse pe amândoi. Opriri ce păreau a nu se mai termina, în gări aproape „Pierdut ai fost şi te-ai aflat”, reuşi ţaţa să spună după părăsite. în sfârşit au ajuns la Ungheni. Toţi ar fi vrut ce-i dădu drumul din braţe. „Ce, Doamne, iartă-mă, nu să-şi strige bucuria prin urale, numai că spaima ce le mai vine şi Culai ăla, doar nu s-a dus pe lumea aia- intrase în oase după numeroasele execuţii la care fu- laltă?” Fără să mai aştepte, Codin ieşi din casă şi se seseră martori era atât de puternică, încât le ucisese aşeză la colţul casei ţaţei, ca să privească spre casa orice dorinţă de a-şi arăta bucuria. Acum voiau doar un lui. Casa lui. Începea să se lumineze. Culai îi tot spunea lucru: să treacă Prutul, să fie acasă la ei. Santinelele ru- ceva Catincăi, care îşi oprise privirea asupra lui. „Păi seşti au fost înlocuite cu santinele ale românilor, dar ei bine, măi omule, acolo-i casa ta?”, auzi deodată Codin încă nu îndrăzneau să-şi manifeste bucuria. glasul nevestei. „Păi ştiam eu dacă mă mai primeşti? A Pe malul românesc al Prutului prizonierii au fost daţi trecut atâta timp. Mai e oleacă şi se fac cinci ani.” „Ce jos din tren şi aşezaţi într-o formaţie care să permită co- vorbă-i asta? Nu-i asta casa ta? Cum adică dacă te pri- municarea dispoziţiilor. Abia acum, după urarea de bun mesc eu în casa ta?” „Mde, mă gândeam şi eu, aşa...” venit acasă, pe teritoriul ţării lor, oamenii s-au dezlănţuit, „Păi dacă te gândeai de-adevăratelea, veneai acasă. glasurile s-au dezgheţat, strigând fiecare în felul lui. Şi-acuma ce faci, nu vii?” Fără să mai scoată o vorbă, Erau acasă, în sfârşit acasă. Spaima care le îngheţase Codin, care de felul lui era un vorbăreţ, se întoarse în sufletele se topea. Şi se vorbea româneşte, pe înţeles. odaia ţaţei, unde lumea începuse să viermuiască, îşi Prima oprire urma să se facă la Iaşi, unde erau aşteptaţi luă raniţa, pe tăcute, şi se îndreptă spre casă. De data cu condiţii omeneşti de viaţă, iar acolo se vor forma gru- asta poarta îl primi, nu mai simţi în mână niciun fior. puri, a căror direcţie de deplasare va fi organizată în Mergea încet, parcă deodată rămăsese fără vreun pic funcţie de domiciliul fiecăruia, pe parcurs de vlagă. Toată oboseala pe care o adunase de la ple- organizându-se tabere, în care li se vor explica noile carea din lagăr îi copleşise puterea şi voinţa, în ciuda realităţi din ţară, pe care trebuia să le cunoască, pentru dorinţei de a fi cât mai repede cu nevasta şi copiii. În a nu intra în conflict cu autorităţile. sfârşit, ajunse în braţele nevestei. Fără cuvinte el, fără Codin află că de la Iaşi urma să plece un grup spre cuvinte ea. Ea putea să plângă acum liniştit. „Şi tu crezi Bucureşti, dar că, înainte de a ajunge acasă, trebuia să că-s stafie?”, întrebă Codin după o vreme. „Cum să mai facă un popas de tabără la Goleşti, în fostul lagăr cred că eşti stafie, dacă te ţin în braţe? Şi dacă te ve- pentru prizonierii nemţi, ceea ce l-a întristat şi chiar l-a deam de departe, în lumina asta amestecată cu întune- mâniat. Când el putea ajunge acasă în câteva ceasuri, ric, tot aş fi ştiut că nu eşti stafie. Prea mult te-am nu înţelegea de ce să mai întârzie. Seara, împreună cu aşteptat şi numai nădejdile mele te-au adus acasă. un camarad din Bihor, au plecat la gară şi au luat un De-ai şti cât te-am aşteptat! Ştii tu, înţelegi tu cum te-am tren spre Paşcani, unde, după ce şi-au promis că se vor aşteptat? Hai în casă, să-i vezi pe băieţi. Buzdrugea ştia vizita după ce lucrurile se vor aşeza, s-au despărţit, ca- din primăvară că ai să vii”. „Cine-i Buzdrugea?” „Ei, maradul continuându-şi drumul cu acel tren până la Su- aşa-i zic eu lui Ghiţă, e ca un buzdrug. Mic şi îndesat.” ceava, de unde să ia un alt tren până acasă, iar Codin Intrară în casă, în casa pe care el o tot visase, şi nu-i agăţându-se de un tren spre Bucureşti. Când mijeau venea să creadă că e acasă la el. Băieţii încă dormeau. zorii, se afla în faţa porţii. Cum a făcut drumul de la gară Îi mângâie prin somn, prin somn era voie, că aşa nu le până acasă nu a putut niciodată să spună. Nici el nu-şi creşteau coarne, şi amândoi se treziră. „Ce faceţi, mă, aducea aminte. Cu mâna pe poartă, îşi trăgea sufletul nu veniţi în braţe la tata vostru”? Amândoi băieţii stăteau plin de acasă; era din nou acasă, după atâţia ani, după nedumeriţi şi se uitau la omul din cauza căruia se scu- o viaţă de om. Când să împingă poarta, îl străbătu un laseră mai devreme, le stricase somnul. Buzdrugea fior. Dar dacă... Îşi trase mâna şi porni spre poarta ur- avea opt ani. Dacă scazi cinci, de când Codin plecase, mătoare, a surorii, a ţaţei. Era mai sigur. mai rămân trei ani. Poate ceva tot să fi rămas în închi-

164 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză puirea lui din imaginea tatei, dar Dan, la un an, ce ima- „Da Buzdrugea unde-i, parcă aşa ziceai că-i zici”, în- gine putea păstra? „Da, mamă. Treziţi-vă. E tac-tu. Nu trebă Codin, luându-l în braţe pe Dan înainte de a intra spuneai tu, Ghiţă, la Ispas, că tata n-a murit? Vezi că ai în casă. „E cu vaca pe aici, pe după grădini. Azi nu s-a avut dreptate? N-a murit, e aici în carne şi oase. Cum dus la şcoală. N-o fi foc dac-o lipsi şi el o zi. Alţii lipsesc avea să moară dacă noi îl aşteptam? Trebuia să vină cu săptămânile. Dar s-a dus cu vaca. Azi nu i-am dat şi, iacătă, a venit. Hai, pe el! Până nu adoarme el din drumul. Când e slobodă, umblă prin toată ţarna şi e cauza oboselii.” greu de găsit seara.” „Va să zică ai şi vacă.” „Am”, şi Încă neştiind ce să creadă, Buzdrugea ieşi din pe- Catinca îi spuse pe scurt povestea cu viţica primită de linci şi se urcă în braţele larg deschise ale tatălui care îl la ruşi şi pe care s-a priceput cum să n-o dea înapoi aşteptau şi îl primiră ca pe un premiu binemeritat. Dan când ruşii i-au cerut-o. „Hai, treci la masă. Iar tu du-te însă nu se prea convinsese. Ştia că mai toţi copiii au de adă-l pe frat-tu acasă”. „Şi cu vaca ce face, ma- tată, numai el nu, că tatăl lui e dispărut, nici asta nu prea maie?” „Cum ce face? O aduce în grădină şi o leagă. înţelegea, ce e aia dispărut, tata e sau nu e, dar tatăl Acuma-i sătulă.” lui era dispărut acolo, în Rusia, cu războiul. Nici Iancu, Ghiţă se întoarse foarte repede şi le povesti cu su- văru-său, nu avea tată, dar el nu era orfan de război, fletul la gură cum se miraseră ceilalţi când le spuse că că avea tată, prizonier la ruşi. nu mai e orfan de război, că acuma are şi el tată, că a Catinca privea mută la ce se întâmpla. Ar fi vrut să-l venit de unde fusese el dispărut şi că acuma n-or să-l certe pe Dan că nu sare în braţele lui taică-său, dar ce mai bată degeaba, cum o făceau până acum, că acuma putea şti bietul copil din ce era taică-său. „Hai la tata, are tată care să-l apere. „Azi nimeni n-a dat în mine. hai şi tu”, îl îndemnă Codin. Cam cu teamă, Dan urcă N-au mai avut curaj, încheie el şi se cuibări în braţele în braţele tatălui şi tata avea acum amândouă braţele tatei, chiar dacă acesta nu terminase de mâncat. E bine ocupate. „Of, of, of”, îngăimă Codin şi-i trase pe amân- să ai tată.” „Mie-mi spui, se opri Codin cu lingura în doi băieţii să-i simtă şi cu obrazul. Deodată însă Dan se drum spre gură, aducându-şi aminte că la vârsta când aruncă din braţele ce-l ţinuseră, parcă ceva l-ar fi muş- Ghiţă îşi recăpăta tatăl, el îşi pierduse amândoi părinţii. cat. Simţise pe faţă barba aspră a celui ce spunea că-i Ştiu cum e, am mâncat şi eu pâinea asta. Despre asta este tată, barbă nerasă de la plecarea din lagărul sibe- om mai vorbi noi, că om avea timp. Avem o viaţă în- rian. Codin înţelese ce se întâmplase când îşi văzu co- treaga în faţă. Ce zici, femeie? Dar tu, Dane?” Privea pilul plimbându-şi mâna pe obraz. „Te-ai înţepat rău”? la ei, parcă nevenindu-i să creadă că îi are în faţă. Multă „Îhî, şi mă doare.” „Lasă că o să treacă, barba înţeapă, vreme nici nu îndrăznise să se gândească la aşa ceva, dar nu face bubuţă. Mai încolo tata are să se bărbie- chiar dacă în străfundurile sufletului nădejdea nu dispă- rească şi n-am să te mai înţep. Acuma hai înapoi în pat, ruse. Trăia doar înghesuită între fărădelegile vieţii. Ce că acolo-i cald.” Ei parcă atât aşteptaseră, să-şi reia cumpănă dulce-amăruie e prezentul, între bucuria îne- locul în culcuş, dar privirile le rămăseseră fixate pe cată de suferinţele îndurate, dar având siguranţa trăirii, mama, care se bucura de îmbrăţişarea omului ei. Se li- şi nădejdea revenirii la viaţă, la viaţa pe care ai visat-o. pise de el şi nu-i mai dădea drumul. Ce mai conta acum „Ce faci, măi omule, nu mai mănânci? Ori ţi-ai adus că el era obosit? Ce importanţă avea că era nebărbie- aminte de vreuna din mândrele tale de pe acolo de rit? Toate vor trece şi ea are cum bărbat. Are omul ei. unde ai fost?” „Nu, nevastă, nu de mândre mi-am adus Şi stătea aşa, lipită de el, să simtă că are om. aminte, dar de locurile alea da, şi nu cred că am să le „Ăi fi fiind tare obosit. Hai, culcă-te şi tu lângă băieţi, uit vreodată. Mănânc, dar nu cred că trebuie să mă gră- că acuma vine jidanul”, îşi aduse deodată aminte Ca- besc. Avem timp. Deocamdată am să-i mănânc pe tinca. „Ce jidan?”, tresări Codin. „Ce jidan, negustorul. ăştia.” Şi se repezi cu gura deschisă spre băieţii lui, ca Vine să ia azi vinul. Ai uitat că pe la vremea asta dă- şi cum ar fi vrut să-i înghită cu totul. Gestul a fost aşa deam vinul. Azi e ziua când voi fi bogată, când vom fi de pripit, că ambii au fugit din braţele lui şi s-au lipit de bogaţi”, se corectă ea repede. Codin se strecură lângă fustele mamei, iar Dan era cât pe ce să izbucnească în băieţi, îmbrăcat, cum era, doar scoţându-şi ce mai ră- plâns. „I-ai speriat, ei nu-s învăţaţi cu de-astea, le luă măsese din încălţări şi pe loc adormi. Nu mai ştiu nici Catinca apărarea, aşezându-şi mâinile pe capetele lor, când băieţii se sculară, nici când veni negustorul de vin, ca şi cum ar fi vrut să-i apere de căpcăunul rămas cu făcându-l bogat. Oricum el era bogat de cum îşi văzuse gura căscată. Ia-i şi tu mai uşurel. Iar voi ştergeţi-o nevasta şi copiii. acuma afară, să-l lăsaţi pe tac-tu să mănânce” şi Ca- Se sculă târziu, spre amiază. Cum nu era nimeni în tinca împinse pe micuţi spre uşă. Ar fi vrut să se cuibă- odaie, ieşi să vadă ce s-a întâmplat. Era o amiază de rească ea în braţele omului ei, cum o făcuseră copiii, toamnă târzie, de noiembrie, cu lumină galbenă, de dar ceva o reţinea. Oare se cade? N-o să creadă că în soare tomnatic, care ar vrea să încălzească, dar nu timpul cât a fost dispărut m-am cuibărit în braţele altora? prea reuşeşte. Cam aşa era vara acolo, se gândi el nu- Dar asta poate s-o creadă şi dacă n-o fac. Şi uşor, maidecât. „Pe unde sunteţi, mă”, îşi cătă Codin familia. poate ca să-i arate lui Codin cum să se apropie de copii, În loc de răspuns, auzi lătratul câinelui, care se zbătea se strecură la pieptul lui, strângându-l în braţe cu înfri- în lanţ, împotriva străinului ce-i încălca teritoriul. „Taci, gurare deznădăjduită, mângâiată de lacrimile ce aveau măi cuţule. Nu sunt un străin. Ai să vezi că o să ne îm- cu totul alt gust decât cele de până acum. Codin se lăsă prietenim.” Câinele se opri o clipă, apoi reluă hămăitul, uşor pe spate şi rămaseră aşa pe pat, să simtă că sunt anunţând că în ogradă e un străin. Se ivi îndată Catinca, împreună, să simtă bucuria că trăiesc, să trăiască do- de mână cu Dan. „Te-ai trezit? Hai acuma să mănânci”, rinţa şi speranţa că de aci familia Domoleanu va fi o luă repede Catinca, nedându-i răgaz să răspundă. mereu o familie.

PRO SAECULUM 1-2/2015 165 proză

Gheorghe Filip*

PÂLCUL DE SALCÂMI

Fusese într-un oraş mare, poate nu atât de mare, liment, şi două bănci pentru bătrânii care se fâţâiau cât mai ales întortocheat, cu o mulţime de străzi şi stră- pe-acolo, una dintre ele ocupată în fiecare seară de o duţe, care se încălecau, se întretăiau, se amestecau – pensionară cu pălărioară verde, care suspina neconte- un păienjeniş de pârâiaşe derutate, care se izbeau de nit în telefonul lipit de ureche. Acesta era teritoriul lui, garduri, de ziduri, făceau ocoluri largi, cu o sumedenie pe care îl decupase cu grijă şi de care în cele din urmă de unghiuri, găseau un loc drept şi se repezeau bucu- începuse să se plictisească. Îl mai înviora gândul că roase înainte pentru a se lovi şi a se încurca din nou, aceea ar putea fi o insulă, pe care o visa el în adoles- pesemne că arhitectul care le croise era şi beat, şi gră- cenţă, şi uneori, când stătea în faţa ferestrei cu privirile bit, făcea naveta între sticlele de trăscău, muierea din pierdute dincolo de luminile oraşului, i se părea că aude pat şi planşa de pe masă, pe care, cu luleaua-n dinţi şi vuietul înalt al mării. Nu erau, însă, decât furia motoa- cu mâna tremurând mai trasa repede un ciot de stradă. relor, disperarea frânelor, sirenele Salvării ori ale Poli- Mitriţă încercase să le ţină minte numele, sperând că ţiei, râsul înfierbântat al nubilelor, ţipetele pisicilor care astfel o să se descurce mai uşor – până şi misterul dă se împerecheau printre tomberoane şi urletul sfâşietor semne de apropiere, dacă i se dă un nume – dar a re- al câinilor, care visau o altă lume. nunţat, pentru că n-a găsit niciun fir de logică în stare Îl adusese aici Lory, cu y, şi având în vedere că ea să lumineze labirintul acela. Cum să ţii minte că Ser- rostogolea graţios râul, poate şi cu doi r. Îl găsise, gentul dă în Căpitan, care se întretaie cu Generalul, acesta era cuvântul, într-un bar din apropierea gării. Pri- care merge paralel cu Doctorul, care după giratoriu de- didit de singurătate, îşi amintise că are un prieten aici, vine Crizantemele, care urcă până la Aviatorilor, de un roşcovan cu care bătuse – în slujba patriei – dealu- unde coboară la Brâncoveanu, care o ia drept spre Aba- rile Lipovei, moţăise în tren, la un moment dat lăsase torului, care se bifurcă în Singurătăţii şi Leilor, care se fereastra uimit să vadă cum pământul se desfăcea unesc în Podul Vechi, o ţin aşa până la Orbului, care parcă din el însuşi şi fugea în urmă –probabil asta e vi- intră intempestiv în Regina Maria, care se înfundă în teza lui de rotaţie şi de-aici vertijurile noastre, coborâse Apocalipsei, se pierde printre ultimele case şi se în- şi se trezise în faţa unui nod pe care nu-l putea tăia nicio toarce apoi prin Disperării, care se leagă de Victoria, sabie, pentru că se deşirau din el o sumedenie de dru- care zoreşte spre Libertăţii, care… Cum să ştii toate muri, care duceau în toate direcţiile posibile. Parcă avea astea pe de rost, fără să ţi-o ia mintea razna? De câte sub ochi un papirus cu desene zurlii, nişte hieroglife im- ori ieşea, nu se depărta mai mult de trei sute de metri, posibil de descifrat. Încotro s-o apuci ca să dai de acel fiindcă risca să se rătăcească şi ar fi fost de tot hazul Bijboacă pricăjit, o umbră printre alte umbre, care nu se să întrebe în stânga şi-n dreapta cum poate ajunge la pricepea – atât ştia el de pe vremea aceea – decât să Blocul 500, fiindcă i s-ar fi cerut să spună strada şi el tragă bine cu puşca. Or, ce să faci cu puşca în vremuri nu era sigur, pentru că pe colţul blocului parcă aşezat de pace! Doar să-ţi iei tălpăşiţa în vreo ţară în care cu dinadins la răscruce erau vreo trei plăcuţe – Gura Leu- trei puşcoace răstorni un guvern sau să rămâi să îţi îm- lui, Tufănicilor şi Eroilor. Abia mai târziu, înainte să plece puşti vecinii cu un pistol cu apă, iar ei, ofensaţi, să îţi aflase că locuise pe Strada Războiului. Îşi luase câteva dărâme gardul şi să-ţi rupă florile. Derutat, intră în pri- repere – o farmacie în care intra doar când îl durea mul bar. Avea nevoie să cugete. Şi cugetă aşa până capul, şi intra des, un magazin second-hand frecventat când drumurile acelea se adunară în mintea lui unele de puştoaice în căutare de blugi şi bluze, care să le lase peste altele, ca un snop de vreascuri cu care ar fi putut buricul gol, redacţia unui ziar care tocmai sucombase pleca oricând din oraş. Şi poate că pe vreun ciot al şi încerca să supravieţuiască on-line, o prăvălioară cu uneia dintre ele ar fi rămas agăţat Bijboacă. Cum ar fi, borcane şi ghivece din plastic, un spaţiu de închiriat, chicotea el, ca eu să ies cu drăcovenia-n spinare şi dea- pentru că tot ce găzduise – o frizerie, o gogoşărie, un supra ei să fie Bijboacă crăcănat şi cu puşca îndreptată magazinaş cu papagali şi pământ de flori – dăduse fa- spre gloata, care şi-ar vrea străzile înapoi. Aşa l-a găsit Lory. Nici nu şi-a dat seama când s-a aşezat la masa lui, pentru că era atent la prietenul lui *Gheorghe Filip (n. 23 februarie 1945 în com. Dumbrava, jud. Prahova), licenţiat al Facultăţii de Filologie, Universitatea roşcovan, care, deşi în clătinare, închisese un ochi, Bucureşti. Debut în volum: „Nevoia de amintiri”, proză scurtă. apăsase pe trăgaci şi îl dăduse cu zgaibaracele-n sus Alte volume: „Cămaşa de duminică”, „Între două lumi”, „Cas- pe unul mai sprinten, care nu putea trăi fără stradă. Lory telul cu ferestre galbene”, „Directorul de imagine”, „Vine pre- habar n-avea ce se întâmplă şi nici nu auzise împuşcă- şedintele”, „Muzeul viu” ş.a., precum şi eseul despre lumea tura, fiindcă altfel cu siguranţă s-ar fi speriat şi ori s-ar lui Caragiale „Cavalerii comicei figuri”. Membru al Uniunii Scrii- fi mutat la altă masă, ori ar fi sunat la poliţie. Îl privise torilor din România.

166 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză lung până când creierul lui tresărise cam aşa cum o ginos, zgâriind cu privirile peretele cenuşiu, afun- broască decapitată străbătută de un curent electric îşi dându-se parcă într-o ceaţă friguroasă şi în ecoul cres- mişcă labele. S-a bucurat că nu mai e singur, că vorbele când al vuietului unei ape. Luneca în nesfârşita negură ei legănau ca o adiere umbrele care îl învăluiau pe di- tubulară a nimicului. Şi nu i se întâmpla pentru prima năuntru şi i-a povestit că venise să-l caute pe Bijboacă, dată. un năpârstoc roşcovan – are părul inelat şi atât de roşu, Ultima dată plecase de-acasă în căutarea unei iubiri încât zici că tot capul îi este năpădit de maci, dar pe cât din adolescenţă. Fusese numai iubirea lui, fiindcă fata e de mic, pe atât e de vesel, dacă râsul are o întruchi- aceea frumoasă şi mai isteaţă decât toţi băieţii din clasă pare, atunci el este întruchiparea aceea, şi pe cât e de la un loc, nu ştiuse niciodată ce uragane stârnea în sen- vesel, pe atât de bine trage cu puşca. Şi el tocmai asta timentele şi visurile acelui băieţandru timid, care, de voia de la Bijboacă, să-l înveţe şi pe el să tragă cu câte ori era în preajma ei se clătina, îşi frângea cara- puşca – fiindcă ştii cum e: ei, hai tiribabuşca… – dacă ghios mâinile şi nu era în stare să lege două vorbe. ratezi primul glonţ, pe al doilea nu apuci să-l mai slobo- Viaţa o dusese într-un sat, era medic – atât ştia – şi se zeşti, avem nevoie de iscusinţa pistolarilor, fiindcă Ves- dusese într-acolo, potopit dintr-odată de un dor pe cât tul e pretutindeni şi întotdeauna sălbatic, ne-am duce la de cumplit, pe atât de nelămurit, fiindcă nu fusese decât marginea oraşului, trebuie să aibă şi oraşul ăsta o mar- magia amintirii, care, de nimic provocată, înviase vre- gine, nu? un câmp verde, o apă leneşă, am lua nişte mea de-atunci şi luminase chipul de odinioară până la bere, el ar arunca câte-o sticlă şi eu aş pocni-o şi ne-am cel mai mic detaliu. Adică, până la aluniţa de deasupra minuna amândoi cum cioburile se prefac în nişte păsări buzei, care părea să-i pună în evidenţă arcuirea gurii mici şi albe şi se pierd în înaltul cerului. Ar fi frumos nu? într-un permanent surâs. Satul era rânduit pe malul unui da, ar fi foarte frumos zisese ea urmărind cum stolurile râu în care se prăbuşise cândva, cu cal cu tot, un paşă acelea acoperă cerul, apoi se întristase: din păcate, nu cu câteva tuiuri, nu mai ştia nimeni câte, şi ţăranii pă- ştia pe unde ar putea fi acel Bijboacă, nici măcar nu au- reau rămaşi din timpurile acelea, stafidiţi sub clopotul zise de el, dar – şi parcă i se luminase faţa – trebuie să lor de glorie, călcând resemnaţi pe lângă măgarii înhă- dăm noi de el. Îl găsim şi-n gaură de şarpe, se entu- maţi la droage şi cercetând speriaţi zarea, să nu se ziasmase el, fără să ia seama că r-âul din ultimele cu- umple ca altădată de fesuri şi şalvari. În urma acelor vinte se dusese spre l sau mai degrabă dispăruse, ca sărmane care de luptă nici praful nu se ostenea să se să-i uşureze pronunţia. Lory îl luase la ea acasă ca pe-o ridice. Care va să zică, se gândi Mitriţă, pe ăştia îi re- valiză de la obiecte pierdute, îl urcase într-o maşină în pară doamna doctor. Pe ăştia îi îndoapă ea cu pastile care el chicotise tot timpul, neştiind nimic altceva decât ca să-i lecuiască de coleţ, de tuse măgărească şi de că e noapte. Se clătinase un pic în faţa unei uşi, pe care dorul de ducă. Clădirea era veche, fusese cândva un Lory o deschisese, intraseră, dăduse cu ochii de cana- conac, transformat poate de sminteala vremurilor pea, se simţea izbăvit şi începuse imediat să sforăie. într-un sediu, dacă nu cumva răzbunarea făcuse din el Dimineaţa a mişcat o mână şi a văzut că-l doare. A un depozit al belşugului câmpenesc sau, şi mai rău, pur întins-o pe cealaltă şi a stârnit o nouă durere. S-a dat şi simplu un grajd. Acum era împărţit în două – jumătate jos de pe canapea şi a icnit mirat. Dar, nu era o durere dispensar, jumătate cabinet veterinar. Adică, dacă tot continuă, ci una făcută din linii întrerupte. Probabil, în sughite şi scuipă urât alde Gheorghe, să nu vină singur, timp ce dormea s-a strecurat în el un pistolar parşiv şi, ci să ia cu el şi măgarul, care suferă de răpciugă. În faţa speriat pesemne de vreun vis, a tras la nimereală în cabinetului, legat de o stănoagă chiar aştepta un măgar, toate umbrele. Se strădui să îşi amintească visul şi nu care încremenise în bătaia soarelui. Înăuntru – asta se izbuti. Doar avea senzaţia că fusese undeva foarte de- vedea pe fereastră – într-o sală mare, salonul de altă- parte, că se rătăcise nu se ştie pe unde şi că auzea tot dată pesemne în care adiaseră parfumuri şi răsunaseră timpul, ca pe o chemare, vuietul unor ape. Se duse la muzici, o vacă era întinsă pe un grătar de lemn şi legată baie, se vârî sub duş, apa era bucuroasă, pesemne că zdravăn cu frânghii, şi deasupra ei un ins mătăhălos cu nu mai zuruise pe un asemenea de trup, încercă să lă- halatul plin de sânge agita un cuţit. Era în operaţie. În lăie o melodie, nu-i veni niciuna în minte şi-atunci in- partea cealaltă, pe un hol, care era sală de aşteptare, ventă el una, la-la-urile urcau şi coborau voioase după erau trei femei în vârstă cu barişurile înnodate cuviin- modelul mioritic deal-vale, dar se pare că n-aveau sufi- cios sub bărbie. Doamna doctor era cu spatele şi Mitriţă cient spaţiu vital, pentru că din apartamentul de deasu- nu-i văzu decât părul ondulat deasupra halatului. El o pra, unde năvăliseră, răsună o bătaie nervoasă în ştia şatenă, dar între timp onduleurile deveniseră calorifer, care le curmă brusc. În bucătărie găsi tot ce-i blonde. Părul cu reflexe aurii îi ascundea până şi con- trebuia pentru cafea şi în vreme ce filtrul se credea o turul feţei, pe care el îl desenă rapid în minte şi-l însufleţi mică locomotivă cu aburi – visa şi el tuneluri şi pasaje cu ochii verzi de altădată, ca „două mistice smaralde” suspendate, reluă melodia de-acolo de unde o lăsase, şi cu aluniţa de deasupra acelui surâs mai degrabă me- atent la zvâcnirea la-la-urilor şi cu ochii pe calorifer. În- lancolic. S-a rezemat după aceea în aşteptare, ceva cheie cântecul cu un pam-pam, cafeaua era gata un fir mai departe, de trunchiul unui castan bătrân, martorul de abur se destrăma deasupra ceştii, şi simţi cum lu- tăcut al tumultoaselor vremuri prin care trecuse conacul. necă dintr-odată, ca şi cum se afla pe o şosea, care s-a Ce-avea să facă? Să-i iasă în întâmpinare şi s-o în- răsturnat la nouăzeci de grade, năzuind parcă să trebe, cu glas prefăcut şi nesigur, tu eşti? Să-i spună unească cerul cu centrul pământului. Şi el cădea verti- aşa tam-nisam, tu ai fost iubirea mea dintâi? Sau: am

PRO SAECULUM 1-2/2015 167 proză venit să te iau, dragostea mea, ştiu un loc în lumea asta – se pare că nu se întâmpla nimic în oraş: un accident, mare unde putem să fim numai noi singuri şi fericiţi? Nu un nou magazin, mai multe amenzi de circulaţie, primă- s-ar uita cu teamă la străinul ăsta, care ar trebui să se ria pune flori în intersecţii – a căutat o carte, n-a găsit, afle în altă parte? Ce tresărire duioasă să se nască a deschis televizorul – vremea va fi frumoasă, dar spre acum din nimicul de-atunci? Poate viaţa ei s-a aşezat seară cerul se va înnora, s-a întins pe canapea, a uitat deja în nişte tipare din care, în ciuda oricărei tresăriri, de Bijboacă, a aţipit. Lory n-a venit în noaptea aceea, el n-ar avea niciun drept s-o scoată. Şi chiar dacă, într-o nici în nopţile următoare, apărea în câte-o dimineaţă, clipă de nebunie ea i-ar spune cu smaraldele înlăcri- se auzeau în baie apa curgând, sticluţe pocnind, mate, merg cu tine până la capătul pământului, unde-ai sprayuri pufăind, ea îngânând un cântecel – tri-lir-lu-la, duce-o tu, Mitriţă? Pentru tine, capătul pământului poate se ivea în prag proaspătă, fardată, Iubiţel să fii cuminte fi oriunde şi la niciun capăt, indiferent unde ar fi el, aici – probabil aşa le spunea ea tuturor: Iubiţel, şi dispărea. sau la Polul Nord, tu n-ai nimic, nici măcar o umbră dea- Îl bătea gândul să plece, se plictisise de spaţiul acela supra capului. Nu ştiu ce-a fost în mintea ta, de unde în care se învârtea zilnic ca într-un carusel, n-avea rost ţi-a venit ideea asta să nu laşi nimic în urmă, nici măcar să mai rămână, niciun motiv, deşi simţea că oriunde în o cutie de chibrituri, pe care s-o găsească cineva şi să altă parte viaţa ar fi la fel – nu repetăm până la exaspe- zică uite, mă, asta a fost a lui Mitriţă, săracul! Şi ce i-ai rare aceleaşi lucruri, aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe? putea oferi tu? Doar nişte pâlpâiri din adolescenţă, care Nu ne-a programat ăl de Sus ca pe nişte roboţi? – vei se vor fi stins demult şi ale căror umbre mici de lumină trăi atât, te vei îndrăgosti o singură dată fără să ştii cum, mai tremură din când în când în amintire. Atâta tot. când şi de cine, te vei îmbolnăvi de scarlatină, vei avea Poate doamna doctor o fi de ani buni muierea credin- durei de stomac, de dinţi, te vei îmbăta de sărbători, te cioasă a mătăhălosului însângerat, care hăcuieşte vaci vei speti muncind, făcând mereu acelaşi lucru pe care şi sterilizează pisici. Poate o aşteaptă acasă doi-trei mâinile îl vor învăţa pe de rost, vei tânji, vei visa fără să copii dolofani şi poate căpăţânosul ăla o fi negrăit de împlineşti niciun vis, vei căuta fără să găseşti vreodată duios şi de tandru. Şi tu? În clipa aceea, fără nicio vo- ce cauţi, vei spera şi nu vei afla nimic la capătul spe- caliză pregătitoare, fără niciun avertisment, măgarul a ranţei, te vor uita cei apropiaţi, te vor părăsi prietenii, început să ragă. Ieşeau din el nişte note lungi, puter- vei rămâne singur, neştiut, inutil şi te vei ciorovăi până nice, care plesneau ca o bâtă aerul, şi ăsta a fost pe- la sfârşit cu străinul care a sălăşluit în tine şi pe care l-ai semne semnalul, fiindcă imediat s-a alcătuit un cor fi vrut altfel. măgăresc, care se înălţa spre cer ca o rugă ciudată ori Nu ştia nimic despre Lory, doar o putea deduce din mai degrabă ca o răzvrătire. Mitriţă s-a uitat la ceas şi felul în care era aranjat apartamentul, din arsenalul a înţeles că, dacă vrednicii cocoşi anunţau ivirea zorilor, acela pe care îl rânduia dimineaţa în faţa ei ca pe un conştiincioşii măgari vesteau amiaza. S-a desprins de pluton de execuţie, nu părea complicată ci doar intere- trunchiul castanului şi a plecat. Adolescentul Mitriţă nu sată de ea însăşi, după cum nu ştia nimic despre Bij- venise la întâlnire. boacă, pe care doar şi-l putea închipui bântuind cu Se uita în aburii cafelei unde părea să se înfiripe puşca lui, ca un lunetist, pe acoperişul blocurilor, şi pe im aginea acelui sat şi recunoştea acum că, mai mult care nici măcar nu l-a căutat, ca şi cum nu pentru asta decât toate, îl impresionase măgarul acela nemişcat, ca venise, ci doar a aşteptat să-l întâlnească în perimetrul un monument al răbdării, părând nu înţelept, ci resem- lui plicticos, deşi între timp, copleşit de zădărnicie, se nat în faţa sorţii. Ştia pesemne că nu se poate împotrivi prea poate ca Bijboacă să se fi ales pe sine ca ultimă destinului. Şi noi, se gândi, nu suntem la fel? Nu ni se ţintă şi să-şi fi tras un glonţ în cap. năzare uneori că suntem ca o mocăniţă căreia nu ea, Vestea l-a şocat de-a binelea – care va să zică se ci altcineva îi hărăzeşte drumul pe care merge? Cel mai ştia că există şi el pe lumea asta, probabil că pe un- adesea nu decid alţii pentru noi, amăgindu-ne cu iluzia deva, prin nişte dosare îngălbenite numele lui nu fusese că noi alegem şi amorţindu-ne cu speranţa că, de fapt, şters – şi asta l-a hotărât să plece. A scris un bileţel – alegerea lor e mai bună? Şi-atunci, când devenim con- „Mulţumesc pentru tot”, adică „pentru nimic”, şi-a zis în ştienţi de asta, ni se pare că toată viaţa noastră e o sinea lui – l-a lăsat pe măsuţa din faţa canapelei şi, cu surdă încăierare între acceptare şi răzvrătire şi că toată un taxi, s-a dus la gară. Devenise moştenitor şi asta i zbaterea este pentru a ne trăi propria viaţă. De aceea, se păruse culmea: să ai un unchi, care să te mai şi pri- poate, nici nu ne cunoaştem cu adevărat, nici nu ştim copsească cu o casă! Nu-l văzuse în viaţa lui. bine cine suntem. Suntem ca androginul despicat în A coborât din tren într-o haltă mică, un canton, o chi- două, ne căutăm pe noi înşine şi tânjim după făptura chineaţă în care abia încăpea un ceferist cu ţigara-n care ne-ar putea întregi, lumina şi ne-ar da un sens. Alt- gură, cu un pâlc de salcâmi în spate în care părea să fel… se fi adunat toate ciorile din împrejurimi. Le plăcea cum Termină cafeaua, coborî, – acelaşi spectacol al stră- şuieră locomotivele sau lucra în ele cine ştie ce magie zii ca pretutindeni, nu îl surprinse nimic şi nu se miră de a depărtărilor. Satul se prelingea printre doi umeri de nimic, avea sentimentul că a mai fost pe-acolo, că şi deal, două spinări sau mai bine zis două cocoaşe de chipurile oamenilor, şi clădirile îi erau familiare şi nu l-a pământ vârfuite acolo de pe vremea cine ştie căror răz- făcut să tresară decât senzaţia că se află într-un labirint. vrătiri geologice, şi mai mult ca sigur că geografia asta Dar, parcă nu tot aşa i se păruse şi satul? A cumpărat frământată de un Demiurg grăbit sau doar ostenit spre un ziar, s-a aşezat pe aceeaşi canapea, a răsfoit ziarul finalul facerii era tăiată şi de vreun pârâu, care abia îşi

168 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză târa clipocirea prin albia îngustă şi sinuoasă. Casa era între ele două ca între răsărit şi apus, ce între neodihnă la margine şi printre pomii, care o ascundeau nu i se şi pace. vedea decât uşa de la intrare către care ducea o alee Intră târziu în casă, când morfina întunericului amor- mărginită de trandafiri. Nişte vrăbii agitate găsiseră prilej ţise demult lucrurile, când zeii se adunaseră şi ei în cui- de ceartă şi zvâcneau ca o ploaie de bolovani prin frun- bul lor din Olimp şi lăsaseră numai luna să hoinărească zişul pomilor. În spate, hotarul grădinii era chiar bănuitul peste câmpuri, răscolindu-le miresmele. Adormi cu Mi- pârâu, care părea o înlănţuire de ţipari cu solzi argintii. tologia în mână, simţind, pe măsură ce îl toropea som- O podişcă de lemn îşi făcea loc printre trestii până spre nul, cum se îngroapă în liniştea aceea, adânc, tot mai mijlocul apei. Probabil că unchiul acela, care înălţase adânc, până spre începutul timpului. casa, sădise pomii şi îngrijise trandafirii avea nostalgia Şi s-a făcut lumină. S-a trezit şi s-a uitat lung prin acestui colţ de rai prin care mai bântuia pesemne în odaie. Nişte pereţi străini, ca şi puţinele obiecte din în- nopţile fără lună. Se întoarse şi abia acum, dincolo de căpere închise parcă într-o tăcere bosumflată. Nu ştiau alee descoperi fântâna cu ciutură lunguiaţă de metal şi nimic despre el, nu ştia nimic despre ele. Nu le dorise, lângă ea, o cuşcă în faţa căreia un câine roşcat ezita nu le alesese, nu le meşterise şi nu le rânduise el. El ar între a mârâi şi a da din coadă. Rupsese lanţul, poate fi luat unele mai frumoase, mai zvelte, mai vesele în ceasul în care i se săvârşise stăpânul şi fusese sin- cumva şi în niciun caz nu le-ar fi înşirat astfel. Astea aşa gura vietate, care urlase înfiorată de atotputernicia ni- trebuie să fi fost din prima clipă: urâte şi bătrâne şi micului. Intră – erau trei odăi mari şi late, mobilate nu poate că oricât s-ar fi chinuit unchiul acela, oricât ar fi simplu, ci de-a dreptul sărăcăcios. Unchiul fusese pri- fugit cu ele de pe un perete pe altul, nu le-ar fi putut face zonierul propriei case, fiindcă niciun lucru dintre cele să arate mai bine. Dar, poate că lui i-au plăcut şi au con- puţine şi vechi nu arăta că s-ar fi lăsat ispitit de mirajul vieţuit în bună pace. Se ridică stârnind un trosnet, un lumii, de miracolele ei schimbătoare. Singura lui aven- scârţâit lung între geamăt şi dojană şi se mişcă atent, tură va fi fost armata, care l-o fi terorizat cu disciplina ca nu cumva afurisitul de pat să o ia razna şi să ţopăie ei, cu situaţiile acelea aberante, când trebuia să-şi în- ca un cal nărăvaş. Ieşi şi se opri dezamăgit. Peste chipuie că pe deasupra urlă avioanele, să dea cu burta noapte se întâmplase ceva cu colţul ăla de rai. Tranda- de pământ, să se târască şi să se repeadă asupra unui firii erau încâlciţi ca nişte tufe de mărăcini, acoperiţi de inamic căruia nu-i vedea nici chipul schimonosit de frică, broboane minuscule verzi şi păstoase şi cu un măcel nici rânjetul de viclenie şi răutate. Poate l-o fi potopit de petale pe jos. Pomii îşi încurcau şi ei anapoda ramu- dorul de căsuţa lui şi aici, pe podişca de lemn, moţăind rile, puţinele frunze care le rămăseseră erau galbene şi printre trestii cu undiţa-n mână va fi descoperit el eter- spuzite de rugină şi ici, colo atârnau pânze de păianjen nitatea şi va fi stat din când în când de vorbă cu Dum- sau horbote alburii de omizi. Pe alee, o pisică vărgată nezeu. prinsese o vrabie, o betegise, pasărea dădea să zvâc- N-avea nici televizor, nici aparat de radio, dar spre nească, dar o prindea repede cu ghearele şi jocul mirarea lui găsi într-un sertar o Mitologie greco-romană acesta cinic s-a sfârşit violent: pisica a apucat-o de cap fără coperte şi cu nişte sublinieri – mai degrabă nişte şi Mitriţă a auzit trosnetul sec al oaselor. Altădată ar fi mâzgăleli – făcute cu creionul. Cartea era citită şi răs- cugetat că aşa face şi destinul cu noi, că ne aruncă de citită, se vedea asta după foile desfăcute uşor ca o ar- colo-colo ca pe o jucărie şi în cele din urmă, când se monică şi după urma degetului lăsată în colţul paginilor. plictiseşte sau când consideră că ne-a chinuit destul, Aşadar, nu Dumnezeu, ci zeii coborau la răstimpuri în ne striveşte dintr-o singură lovitură. Acum, însă, era im- curtea lui, cu Apollo filozofa el pe sub pruni, pe sub ci- presionat de acest paradis în paragină, de această mică reşi, cu Marte se ciorovăia el sub privirile nedumerite lume în care se vedeau semnele apocalipsei. ale câinelui, pe Ceres se supăra el când legumele din Se duse în grădină şi dădu cu ochii de aceeaşi ire- grădină se stricau înainte de a da în pârg, pe Minerva mediabilă veştejire. Parcă peste toate legumele trecuse o ruga el să-i dea şi lui o ţâră de înţelepciune, el era aici o perdea parşivă de brumă. O răbufnire de vânt obosită Zeus, Jupiterul cu fulgeru-n mână, care îi făcea pe toţi şi tristă trecu prin ele ca o smiorcăială. Apa pârâului se răspunzători de mersul gospodăriei sale. Şi spre seară, târa tăcută prin albia nisipoasă, mult prea largă, podişca când soarele începea să se deşire în fâşii lungi de aur se înnegrise de soare şi câteva scânduri se frânseseră. şi de purpură, se ducea pe podişcă şi aştepta răbdător La un moment dat, deasupra trestiilor îngălbenite se ca din zdrumicarea apei să se ivească strălucitoarea în ălţă un cap mic şi îngust ca de nevăstuică. Îi văzu lim- Aphrodita. În locul ei, când se lăsa întunericul apărea pede chipul – era bătrân, smochinit, cu nasul cocoşat foşnind printre trestii Tincuţa, rumenă şi pietroasă, pe şi cu ochii mici, rotunzi. Probabil atât mai rămăsese din care o ducea în casă, chipul ei parcă sporind lumina rumena şi pietroasa Tincuţa. De unde să răsară aici lămpii, şi o trata ca pe o zeiţă cu cireşe şi mere coapte. Ap hrodita? Ce să caute zeii – şi Apollo, şi Marte, şi Cum să mori aici, unde doar apa curge, nu şi timpul? Ceres, şi Junona şi Jupiter cu fulgerul în mână? Pe- Şi chiar dacă se întâmplă, probabil că nici nu îţi dai semne asta se întâmplase: odată cu unchiul, se scufun- seama când ai trecut dintr-o stare într-alta, pentru că dase în neant şi Olimpul. toate cele din jur rămân la fel – iarba creşte, trandafirii S-a întors, a scos apă din fântână, ciutura a scârţâit înfloresc, vrăbiile umblă ciopor dintr-un pom într-altul, prelung şi ascuţit ca un câine, care schelălăie de du- zeii continuă să vină, apa să susure şi tu nu faci decât rere, a găsit în casă o oglindă mică, dreptunghiulară, să îi adaugi lumii de aici lumea de dincolo şi să umbli s-a învârtit cu ea în mână şi în cele din urmă a agăţat-o

PRO SAECULUM 1-2/2015 169 proză afară într-un cui parcă anume bătut într-un stâlp al te- întrupare a Nimicului. Ne stingem în propriile amintiri şi rasei. Şi-a clăbucit faţa şi când a apropiat lama, a văzut dispărem odată cu ele, aşa cum unchiul ăsta a luat cu cu surprindere că din oglindă îl privea altcineva. Poate el, la plecare, Olimpul. era unchiul său. Şi în spatele lui se înşiruiau o mulţime Îşi aminti de străzile întortocheate, de reperele din de chipuri păroase – bărbaţii din stirpea aceea, aştep- perimetrul lui, de Lory, musafiră în propria-i casă, care tând să fie ferchezuiţi în această duminică lălâie şi venea doar atât cât să se învioreze şi să-şi schimbe în- goală. Aveţi onoarea, a dat să rostească, dar s-a oprit, făţişarea spre a ieşi în lume în travestiul acela desenat pentru că toţi ochii aceia fosforescenţi îl fixau cu seve- meticulos şi pomădat din belşug. De serile lui goale… ritate. A tras cu lama, dar i-a tremurat mâna şi dintr-o Îşi aminti de Bijboacă, cel pe care se dusese să-l caute dungă subţire, roşie, a început să curgă sânge. A ispră- şi nu făcuse niciun efort spre a-l găsi, cel care o fi bân- vit repede, s-a spălat îndelung şi a rămas în cumpănire. tuind pretutindeni cu puşca lui. Ce-ar fi să-l întâlnească Nu ştia ce să facă. Parcă şi pereţii casei erau coşcoviţi, şi să refacă el, într-o viziune modernă, o scenă din alte şi lemnul ferestrelor se scorojise şi crăpase, iar sus, la vremuri. Adică, să îşi aşeze un măr pe creştetul capului, colţurile uşii, tremurau ca nişte perdeluţe două pânze să stea nemişcat în faţa lui Bijboacă şi ăla, cu un ochi de păianjen. Se plimbă prin curte, prin grădină cu paşi închis şi unul pe cătarea puştii, să tragă până când o mici, gânditori, cu senzaţia că tot şirul acela de ochi co- nimeri mărul. borâse din oglindă şi îl urmărea cu ostilitate. Asta e ave- Îşi adună puţinele lucruri pe care le avea, trecu prin- rea ta, Mitriţă, îşi zise şi-i veni să râdă. Dacă s-ar osteni tre trandafirii ofiliţi, pe sub umbra rară a pomilor galbeni, cineva să te caute în toate lucrurile astea spre a înţe- ieşi pe poartă şi o luă încet spre chiţimia ceferistului. Se lege ceva, n-ar găsi nimic. Nici măcar talpa pantofului, vedea de departe pâlcul de salcâmi cu ciorchinii lor a cărei urmă n-o păstrează nici ierburile, nici ţărâna. E mari, negri. ca şi cum ai fi plutit pe-aici ca scămoşarea unei adieri. Probabil că în cele din urmă nu suntem decât o efemeră

Constantin T. Ciubotaru

AVORTAREA COPILULUI DE SUFLET!

Nu ştiu care sunt trăirile unei mame după ce a năs- E tare greu să ne recunoaştem cu bune, dar mai ales cut. Eu am 19 copii de suflet. De fiecare dată după ce cu relele noastre. terminam o carte – copilul meu de suflet – și îl PS. De câte ori deschid calculatorul mă uit la… „nășteam”, adică era tipărită – simţeam în mine un gol, inbox. Şi la Spam. Şi recitesc poezia Mama, de o slăbiciune, un fel de stare de aiureală, de nelinişte. O G. Coş buc! Eu nu aștept „fiul”. El e aici, în bibliotecă, în damă-mi replica: câteva pachete pe care momentan nu știu cui să le tri- – Păi, bre, ești lăuz! E starea trăită de mame după mit. naștere. Am dat unei mari librării din Capitală 25 de exem- – Lăuzeală mintală! Literară? De data asta am o plare, culmea, s-au epuizat, am primit și contravaloarea senzaţie de vinovăţie. Mi se întâmplă ca atunci când lor (sfertuită, ce-i drept), dar de ajuns ca să-mi cumpăr ceva nu mă mulţumeşte să am insomnii. Uneori din sub- un supliment de rapid București-Roșiori Nord, via Vi- conştient ţâşneşte „o rezolvare”. dele. Mi s-a cam acrit de „succese de librărie”, voiam După ce am scris pe manuscris „Sfârşit!” m-a inva- acasă la mine. Răni sângerânde nu aveam, mi le-am dat bucuria lucrului terminat. Şi am trăit un moment de lins la „marea lansare” din orașul meu, când s-a decis uşurare. Gata şi cu asta! ca eventualii doritori care vor să plătească să pună banii Apoi m-am certat. O să-mi mai dau un canon, nu tre- într-o cutie cu fantă. buia să dau prioritate primului imbold. Mă domină ideea – Ca la votare, a spus careva. care mi-a provocat insomnia, vine de la impresia dure- – Chiar, interesant nu e cine, ci cât o să iasă! roasă, de vinovăţie, că e posibil să mă fi grăbit, că dacă Și alte comentarii. Mai ales după ce careva a strigat: mai amânam… Mi se pare că mai degrabă am „avortat” – A dispărut cutia cu bani! acest copil de suflet. Da! Trebuia să-l mai port cu mine, Publicitate. în mine. Să-i lungesc perioada de gestație, s-o fac ele- Apoi șoapte, râsete și interjecții afective, pro ori con- fantină, fix de luni o duzină! tra ineditei situații. Mă mint oare dorind acestui fiu alt drum, faţă de cei- – Hei, domnule autore! S-au autodemascat făptașii. lalţi fraţi ai lui, care stau cuminţi în teancuri la biroul meu Vă așteaptă cu restul de bani la restaurantul „La aşteptând… nici eu nu ştiu ce? M-ar încânta ca măcar Cățeaua leșinată”. Au comandat fripturi! Uraa! câţiva dintre compatrioţii noştri să-l foiască și răsfo- Merită să? iască, să afle ce e posibil că li s-a întâmplat unor oa- – Nu se merită, a pus ștampila consilierul cultural meni, poate şi lor, de ce mulți trecem totul sub tăcere… loco.

170 PRO SAECULUM 1-2/2015 proză

Ioan Florin Stanciu

GRAFFITI

…astfel încât, dacă pentru toate cele ce-au fost aproape preistorică a începuturilor. Tot astfel, şi capul s-ar fi lăsat chiar şi câte un singur semn de fusese, la început, doar o elipsă continuă, conturată si- aducere-aminte, atunci, deja n-ar mai fi niciun metric dintr-o singură tuşă spontană, de grafician expe- loc nicăieri, pentru cele ce sunt. rimentat, dar, mai apoi, în cunoştinţă de cauză, Parmenide pesemne, venise şi coloristul acela infantil, care îi tăiase fruntea cu semiluna unui breton auriu, sub care răsu- Învăluit într-o nebuloasă ezitare nostalgică, lăsasem cise doi ochi albaştri şi veşnic miraţi, sfârşind prin a-i automobilul să ruleze de la sine, pe banda întâi şi zări- îmbrăca obrajii în aurora blondă a pletelor, Dar, probabil sem cu coada ochiului pasajul îngust dintre alimentara că tot unul de-ai noştri, dacă n-oi fi fost chiar eu, cali- de la parterul hardughiei de locuit şi incisivul din beton grafiase cu litere explozive, într-un fel de inimă roşie, cariat al poştei, aşa că, tresărind ca prin somn, am oprit care levita evanescent deasupra desenului: ANA ZUZA. totuşi, ceva mai la vale, sub castanul pe jumătate viu, Ana noastră, măi frate! pe care-o recunoscusem mi- care multe-ar fi avut de spus, dacă-ar fi putut el să raculos, cu trei clipe mai înainte de-a citi legenda de pe spună. zidul bolnav: „Alo, Ana, vezi că ai fusta mai lungă pe Coborâsem indecis printre resturile de frunze şi ră- stânga!”... „Iar tu vezi că ai ochii pe-aceeaşi parte a dăcini, expulzate din aprozarul etern de pe-acolo şi-o feţei, băi Faun flautist!” luasem la pas înspre peştera noastră primordială – pa- Timp de patru ani, cei mai buni şi cei mai frumoşi, sajul rămas parcă acelaşi; adică, înfrigurat, jilav şi cu- şezusem la numai două bănci distanţă de Ana Gavri- treierat de întunecimi plutitoare, prin care, odinioară, in lenco, premianta clasei şi campioană naţională la illo tempore, treceam de două ori pe zi, în valuri vesele scrimă, a cărei figură dulce-ovală, aureolată de puful şi senzuale, pentru că, profitând de spaţiul mult prea în- blond-volatil al obrazului său de pisică exotică se întor- gust şi de hărţile imprevizibile ale băltoacelor, ne înghe- sese de mii şi mii de ori cu limba scoasă spre mine, ca suiam unul în altul, ca moluştele, ca să mai trimitem să silabisească apoi, pe muteşte: I like your stupidity!, involuntar-premeditat şi câte un tentacul fierbinte înspre de exemplu, şi altele asemenea, la care eu silabiseam locurile mai fragede ale colegelor noastre de toate zi- mereu, cu bot ascuţit, de tapir: Zu-za A-na!... A-na Zu- lele. Deoarece, dincolo de pasaj, se afla, pe vremea za!... aceea, Liceul Euxin, o fostă şcoală generală, reciclată Chiar dacă-am amânat, pe câte mi-a fost posibil să din mers, dar sufocată – între blocuri de locuinţe le- vă spun şi să-mi spun din nou, mie însumi, că Ana mu- proase şi între garduri din plase de sârmă, deşirate pro- rise prima din acea generaţie aparent privilegiată, de- gresiv deasupra betonului vălurit al parcării originare, oarece pe la începutul anilor nouăzeci, ca tânără ca nişte plase de pescuit, suspendate-n furtună. însoţitoare de bord, la compania aeriană Malev, dispă- Cu un munte de ceţuri sărate pe umeri, am pătruns ruse fără urmă într-o sinistră inflorescenţă de crini, des- din nou în pasaj, redescoperind izul acela de calcar topit chisă deodată în vuiet şi fum deasupra aeroportului din şi de frunze dospite, care persista chiar şi primăvara, Kazan, când întreg personalul şi 39 de pasageri fuse- devreme, când, la intrarea-n tunel, se înghesuiau floră- seră spulberaţi definitiv în colosala explozie a celor rese brunete, de gang şi bătrâni vânzători de lozuri sau patru tone de combustibil, aflate la bord. Absolut previ- de mărţişoare-încâlcite între aţele lor roşii, albastre şi zibil, dacă ţinem cont că lumea e vis. albe. Acum însă, pe la jumătatea lui mai, înfloriseră deja 2. toţi copăceii schilozi, de pe margini, iar lumina soarelui „Eu ţi-am spus prima că lumea e vis, chiar dacă ţi se se răsfrângea, fluturând moale, în fântâna orizontală a pare că eu sunt acum doar o aschimodie desenată cu pasajului nostru. Deşi muzica aceea de flaut îndepărtat creta pe-un zid, îmi şopteşte Ana, cu glăsciorul ei fru- şi încrucişarea grăbită de replici aproape uitate au în- mos alintat, de-altădată, ca şi cum ar descânta cineva ceput abia când am redescoperit oarecum vinovat, oa- nevăzut, acolo, departe, pe dunga fragilă dintre ziuă şi recum fericit, desenul naiv de pe peretele stâng: o noapte sau ca şi cum ai murmura fermecat, pentru sine, arătare din linii de cretă – două în cruce, cu câte trei ră- punând nori siderali pe faţa întunecată a unei oglinzi în- murele în vârfuri, închipuind palmele şi două în V răs- toarsă de mult, în trecut. turnat, pe gheare răsfirate de găină, care trebuie să fi Dar e foarte bine şi-aşa, pentru că, uite aici, în vă- reprezentat picioarele… Abia mai târziu, se pare, venise găuna asta de beton coşcovit, am rămas, cel puţin, o un alt pictor rupestru, mai exigent, care haşurase-n al- făptură delicată şi albă, cum eram când îmi îmbrăcam bastru partea de sus a acelui unghi deschis, sugerând costumul de scrimă, ca să intru pe podium, sub aurora un fel de fustiţă adolescentină, destul de decentă, dacă astrală a reflectoarelor, şi, mai ales, pentru că mai stă- n-ar fi fost ostentativ de decentă. Ceea ce îl inspirase, ruiesc, baletând pe aici, ca-ntr-un vis fără hotare şi fără probabil, pe un alt grafician d-ăsta primitiv (suspect de- contururi precise, plutitoare mereu dinspre suavitatea dulcit la ispite), care stilizase-n trecere două apetisante inconsistentă a copilăriei, înspre insuportabila povară a mere dolofane şi roz, chiar înspre unghiurile de sub li- feminităţii şi-a destrămării de sine. Aurora aceea ete- niile braţelor, deturnând radical impersonalitatea

PRO SAECULUM 1-2/2015 171 proză rică, risipită-n văzduhul unui cer prea senin, ca o pasăre nezi aproape orice, chiar şi faptul că, în mod secret, erai împuşcată în zbor. „Hai, că tu poţi să-ţi imaginezi asta!” totuşi îndrăgostită de mine. Dar oare acestea-s chiar cuvintele mele sau doar un – E-he-he, a râs Ana, făcând riduri în jurul năsucului purgatoriu al vorbelor care mi s-au împrumutat doar ei foarte roz, ca-n pauzele prea scurte, de la liceu. Cel pentru acest miracol de infinită graţie al eternei reîntoar- mai mult şi mai mult, mi-ar plăcea să te zugrăvesc chiar ceri !? eu acolo, pe zidu-ăla, oriunde s-ar afla el. Uite-aşa, cu Uite, chiar mi-au desenat aici, şi-un zâmbet amar, o frântură de cretă cât unghia şi cu limba strecurată care pare să spună mai mult decât toate combinaţiile puţin printre dinţi, din voluptatea răzbunării târzii: Deci, iscusite de cuvinte pe care ni le-am putea noi imagina mai întâi, un bostan alb cu ochi de buhă neadormită, noi în dezordinea infinită a timpului; dacă zâmbetul aşezat apoi, cam zbanghiu, pe-un balot ceva mai mare, acesta perfid şi somnoros totodată, n-o fi fiind şi el doar dar cu labe de gâscă şi cu mânuţe din sfori destrămate, vreo fantă săpată de vremuri peste ruina din zid. Ca şi căutând, ani în şir, sforile destrămate ale braţelor mele. ghemul cu ţepi din stânga, care ar vrea să reprezinte Iar deasupra, am să scobesc cât mai caligrafic, cu dalta: soarele. Poate chiar soarele-acela de teatru care nu ne CUCU SISI BAU, ca să-ţi rămână numele sgraffiat lăsa niciodată s-adormim pe deplin, în laboratorul de fi- acolo, prin veacuri şi să se mire lumea de ce troglodiţi zică, când moş Glomerulă vorbea foarte serios, cu pe- de-artişti d-ăştia rupeştri-am avut noi parte, prin paleo- reţii, despre relativitatea restrânsă şi despre previzibila textualismul timpuriu, aşa cum s-a autoconservat el, în destrămare definitivă a unui univers în care toate mo- pasajul acesta indestructibil. Chiar dacă-am să pun totul mentele aparent succesive-ale timpului sunt, de fapt, într-un chenar în formă de inimă. Deoarece, iată, a cam nişte manifestări subiective şi imaterial-simultane… Iar venit vremea, hey sapiens!, ca să te las să-înţelegi, prin asta, în vreme ce voi, ca nişte motani scăpaţi la smân- miracolul posibilităţilor care se poate, cât de mult te-am tână, vă dedulceaţi deja cu proiectul perfid de a şparli o iubit şi cum îţi simţeam mereu privirile-n ceafă, ca pe un cretă, la plecare, ca să mă încondeiaţi pe peretele pa- mesaj cu puncte şi linii, revărsat sibilinic, de undeva, sajului ăsta, ca pe un trofeu magic, cum erau celedin dintr-o altă lume, care pe-atunci, mi se părea mult mai peştera Altamira, de pildă, unde reprezentarea grafică coerentă şi mai suportabilă, chiar dacă acum ştiu că-i a unui animal însemna, probabil, a-l îmblânzi şi supune, vorba de compromisul acesta generalizat unde eu va ca să fie apoi sacrificat pe rug, în mijlocul unui dans ri- trebui să vorbesc tot timpul, pentru ca tu să pui simul- tual, hăulit şi chirăit pe o mie de voci. tan, în pagină, semn după semn, ştiind foarte bine că, dacă unul dintre noi s-ar opri doar o singură clipă, atunci 3. totul s-ar stinge-n uitare, ca o candelă mică, aprinsă-n – Mult mai ciudat mi se pare doar faptul că eu în- ruina de stele eterice, de la celălalt capăt al nopţii. Pen- sumi mă simt tot mai des un fel de arătare de-asta, tru că lumea aceasta, a noastră, e doar un hypertext in mâzgălită cu creta pe-un zid. Dar în alt pasaj, în alt car- progress, evoluând cu de la sine putere, într-un câmp tier, în alt oraş şi, poate, chiar în altă spirală galactică, magnetic fluctuant şi pervers, ceea ce înseamnă că ea a unui univers paralel. Pentru că atunci când eşti doar n-ar putea fi reprezentată grafic, nici măcar prin mira- o arătare desenată în grabă pe-un perete oarecare, al colul mereu imprevizibil al artei, băi Mâzgălici... lumii vizibile, ai îndeajuns de mult timp ca să-ţi imagi-

Alexandru Jurcan TORT DE LĂMÂIE CU RAHAT Mătuşa Ema se simte excelent la azilul de lux Buf- Stă inertă, mă priveşte cenuşiu, inexpresiv, apoi mă niţa roşie. Plăteşte cam mult, dar are de unde şi se me- roagă s-o însoţesc la toaletă, unde apucă sulul de hârtie rită, mai ales că imobilul respiră într-o pădure calmă. igienică, din care îşi face o eşarfă comică. Ema se ţine bine la 97 de ani, are păr şi sprâncene, Eşti un bou mic! – zice deodată. Sora mea, maică-ta, buze bine rujate, doar că… mă rog… se mai întâmplă… era la fel de cretină ca tine. Mă crezi terminată, nu? Vii are probleme cu memoria. Tensiunea îi cam joacă feste aici din interes… spune drept! Nu există sentimente, uneori. Ba chiar respiraţia, de aceea se unge cu o decât interes meschin. Toţi mă cred o legumă, însă cremă specială care îi oferă oxigen din belşug. Sigur că scriu o carte tocmai despre oamenii vieţii mele: nişte are muşchii atrofiaţi, însă e cea mai neînsemnată pro- marionete perverse. Mă prefac că sunt aeriană, dar ni- blemă. Poate că o paşte o Alzheimer de proporţii, dar meni nu mă observă la cursul de dans, unde am o ener- delirul o macină. Rezistă uşor cu acel febril Parkinson, gie suspectă, unde mă avânt spre tavan. Ştii secretul poate de aceea s-a înscris la cursul de dans geriatric. longevităţii mele, bestie mică? Nu-l vei şti nici tu, nici Ieri, duminică fiind, am vizitat-o, ca de obicei. Stă alţii. Sunt o tipă informată, deşteptă. În orice caz, nimeni singură într-o cameră cochetă, cu perdele vişinii, prin n-a ghicit punctul sensibil din clauza testamentului. care vezi veveriţe jucăuşe pe spinarea copacilor. Nu-şi Acum, că ai ratat, îţi pot spune: tort cu lămâie şi rahat. dă seama exact cine sunt, însă asta nu mă împiedică Specialitatea mea, de care aţi uitat cu toţii, pentru că nu să insist cu vizitele, mai ales că misterul testamentului vedeţi mai departe de lungimea nasului vostru. Nu v-a e de nepătruns. Poate că o clauză se referă tocmai la interesat viaţa mea, opţiunile mele, doar banii mei! Iar aceste vizite regulate, asezonate cu aduceri de prăjituri, acum, cară-te, pleacă, mă pregătesc de cursul de pe care le aruncă rapid asistentele din cauză de ten- dans!!! siune ridicată.

172 PRO SAECULUM 1-2/2015 meridiane Ioan Dumitru Denciu

GEOPOLITICĂ ŞI METAFIZICĂ: PREAMBUL LA O TRADUCERE

Lui Mircea Dinutz, in memoriam curând acelaşi amabil şi sagace G. Funica mi-a sem- nalat şi procurat textul unui articol al lui Ceronetti, pu- De mai multă vreme, amicul şi scriitorul Gabriel blicat în „La Stampa” în 1979, avându-l ca subiect pe Funica mi-a atras atenţia asupra relaţiilor intelectuale şi Cioran. Mi-a sugerat să-l traduc – ceea ce, precum se de prietenie dintre E.M. Cioran şi omul de litere (filozof, vede, m-a tentat. poet, eseist, prozator, dramaturg, jurnalist, traducător!) „Materialul” are forma unui interviu neconven- italian Guido Ceronetti*. Ulterior, am descoperit că gân- ţional, redactat după notiţele luate la data conversaţiei ditorul nostru (franco-român) a răspuns preţuirii celui şi centrat pe o temă: opiniile geopolitice ale lui Cioran. italic prinzându-i profilul în Exerciţii de admiraţie (Exer- Personal, nu voi trece la o analiză a lor (deocamdată), cices d’admiration, 1986), reluare a unei scrisori din fiindcă vreau să las cititorului de limbă română ocazia 1983 „către Editor” (Gallimard?). Iar aceasta cuprinde – şi privilegiul – de a le degusta şi judeca singur. Pre- şi câteva informaţii despre împrejurările şi modalităţile supunând mai întâi că va şti să le raporteze la presiunile în care l-a cunoscut (întâlniri directe la Paris, contacte Momentului (atitudinea Rusiei faţă de Ucraina, teroris- prin telefon şi scrisori). Ar merita alcătuit un istoric al le- mul cu ţintă spre inima Europei, starea actuală a aces- găturilor lor, dacă nu l-a făcut deja cineva. În fine, de teia, situaţia din Orientul Apropiat), apoi va înţelege motivaţiile din Schimbarea la faţă a României (1939) şi, *Guido Ceronetti, născut în 1927 la Torino. Dintre operele sale sunt de amintit cel puţin: (eseistică şi proză) Difesa della mai ales, concepţia din Istorie şi utopie (Histoire et uto- luna e altri argomenti di miseria terrestre (1971), Aquilegia pie, 1960). Paradoxistului Ceronetti nu-i scapă faptul că (1973), La carta è stanca (1976), Il silenzio del corpo (1979), semenul său mai mare se poate înşela într-o viziune La vita apparente (1982), Un viaggio in Italia (1983, 1994, sau alta, în detaliu ori în ansamblu. Dar asta nu-l împie- 2014), Pensieri del té (1987), La pazienza dell’arrostito dică să vibreze pe coarda esenţială cioraniană, a cău- (1990), Cara incertezza (1997); (poezie) Poesie per vivere e per non vivere (1979), Poemi del Gineceo (2012), Sono fragile tării adevărului dincolo de aparenţe. Noi de ce n-am sparo poesia (2012). face la fel?

Guido Ceronetti

CIORAN, MIZANTROP PASIONAT

PARIS – Iată cugetările care îmi plac: Omul face is- Ecartèlement, ed. I, toria; la rându-i e distrus de ea. Îi este autor şi obiect, 1979 / ro. Sfârtecare]. agent şi victimă. Eu citesc de vreun A crezut până acum că o domină; azi ştie că-i deceniu violentele sale scapă, că se îneacă în insolubil şi intolerabil: o epopee cărţulii de aforisme edi- dementă, al cărei punct de sosire nu implică nicio idee tate de Gallimard, ade- de finalitate. vărate brice ascuţite Par dintr-un Schopenhauer regăsit. Sunt însă ale periculos de folosit de o lui Cioran. mână neprecaută. Iar Cioran la noi, pentru mai toţi, e un necunoscut. nu demult l-am întâlnit A avut în urmă cu câţiva ani o neplăcere editorială la Paris, printre mansar- italiană. Editura Adelphi îi va publica în curând ceva dele de la Odéon şi [Squartamento (cu o prefaţă de Ceronetti), 1981 = fr. acesta e – după notiţele

PRO SAECULUM 1-2/2015 173 meridiane mele – rezultatul conversaţiei noastre. Aşadar, cine este Cioran? Un pur filozof, un filozof fără patrie; român prin naş- tere, de şaizeci şi opt de ani... Un om care caută pasionat adevărul şi e căutat de el: şi găseşte lucruri dure, de nemestecat şi stranii. Chipul îi este bun, cuvântul său rostit are mişcarea nobil-gâfâită a spiritelor pe care adevărul le înţeapă în- truna ca un tăun, luându-le glasul şi aproape tăindu-le răsuflarea. Există o temă care ştiu că-i place şi care mă preo- cupă, mă obsedează şi pe mine: Rusia. Deci, hai să vorbim de Rusia înainte de toate. – Regimul sovietic – zice Cioran – este unul dintre cele mai putrede, dar Rusia e vitală; frica ei sănătoasă, Constantin Severin - Moldoviţa magică fiziologică, de China, dovedeşte asta. Dintotdeauna Rusia se teme de China. Soloviev, în 1890, la Paris, sident declarat oficial nebun. în faţa unui public puţin numeros şi indiferent, a spus: Ciadaev ura Rusia cu o forţă cumplită, disperată... „Pericolul mortal pentru Rusia vine de acolo, de la Ex- Însă viziunea sa nu era una de moarte, de sfârşit... tremul Orient”. Ideologia nu are de-a face. Comunişti Plânsul, furia lui e un semn de puternică vitalitate care şi anticomunişti, toţi sunt de acord în Rusia asupra pe- caută ieşire, descărcare. ricolului chinez. Se simt pândiţi de cele două miliarde În destinul Rusiei, în nemăsuratul său rol istoric eu de ochi mici. am crezut mereu; i-am iubit mai mult decât orice lite- Nu e nici măcar o chestie militară: nu se sinchiseşte ratura... Rusia de militarismul chinez. Dimpotrivă, Europa nu are decât un gând: să iasă Ceea ce o roade este presimţirea că sfârşitul impe- din istorie, să nu mai conteze nimic, să se dedice ex- riului ei mondial trebuie să vină de acolo. clusiv liturghiei vacanţelor, cultului serbărilor şi al sa- Europa, în schimb, va cădea foarte probabil sub he- lariului, religiei week-end-ului şi autostrăzilor morţii. gemonia rusă fără să fie ocupată: Rusia va regla des- America a avut Watergate... O ţară mare, cu res- tinul nostru prin telefon. ponsabilităţi mondiale, ce se ocupă un an întreg de Şi dacă ar trebui să aibă loc o ocupaţie, soldatul rus Watergate, este idioată, de o înspăimântătoare idioţie. n-ar avea pudorile celui european, prea evoluat şi obo- Sovieticii priveau stupefiaţi, uluiţi; de atunci, Rusia sit pentru a mai pofti să ocupe teritorii. a început să-şi facă jocul său în modul cel mai făţiş, Soldatul rus călătoreşte bucuros, ocupă ţări străine mai neruşinat. Respectă doar China, fiindcă se teme cu plăcere. Pentru el aventura există încă. de ea... Europa nu, desigur: o vede ca un gol de um- Libertatea, în democraţii, atinge acum maximul de plut. distructivitate. Toţi cei care vin din Est simt că ceva pluteşte în aer, Această libertate a noastră măguleşte infinit latura că Europa e o ţară [subl. mea] învinsă, sfâşiată în faţa demonică a omului. E un principiu etic satanic. Rusiei. Fără libertate o adevărată viaţă este de neconce- Despre Israel, Israelul-stat, cetatea asediată, Cio- put, dar libertatea, lipsită de limite legale, şi în special ran ar prefera să tacă. de limite nescrise, e pură distrugere. Vorbeşte cu reticenţă, cu efort, are oroare de ceea Anglia a rezistat timp de secole datorită unei liber- ce, în solitudinea sa, întrevede. Zice: tăţi frânate de forţa obscură a interdicţiilor, a prejude- – Israelul e astăzi naţiunea cea mai curajoasă din căţilor, a tabuurilor. lume. Dar destinul său e tragic, şi nu-i bine să vorbim. După epoca victoriană Prejudecata s-a risipit... Aşa, Lumea nu vrea; i se face rău fără rost... Este suficient puţin câte puţin, şi Anglia a coborât cu noi în cercul in- să priveşti o hartă: ce e Israelul, acolo în mijloc? Un fernal al libertăţii distructive. punct într-un continent de duşmani. Dar Rusia este scutită, ignoră teribila putere de dis- Dacă Israelului îi este frică, aceasta nu-i o teamă trugere implicată în libertate. burgheză de a pierde ceva: e frica cea mai elementară Un vizionar rus, pe care îl îndrăgesc tot atât cât pe dintre toate, spaima de a-şi pierde fiinţa, de a fi dezră- Dostoievski, Ciadaev, vedea în Rusia un imens deşert, dăcinaţi din viaţă, groaza Israelului biblic, a profeţilor. o dezolare spirituală şi materială nelimitată, Nihil-ul. Şi se teme de Rusia, care este polul de atracţie, punc- Pentru ale sale „Scrisori filozofice” l-au declarat tul de coagulare, speranţa tuturor inamicilor Israelului. nebun şi condamnat la domiciliu forţat; a fost primul di- De altfel, când ai în spate pe Ieremia, e greu să fii op-

174 PRO SAECULUM 1-2/2015 meridiane timist... Soloviev, pe patul de moarte, a spus astea: puţin împiedica, în cursul acţiunii? „În ainte de a muri vreau să mă rog pentru evrei, din Cavour ar fi putut prevedea, în 1860, trista meridio- cauza groaznicelor suferinţe ce îi aşteaptă”. Atunci, în nalizare a statului italian ce abia urma să fie procla- toate sinagogile din Rusia, rabinii au ordonat să se mat? facă rugăciuni pentru Soloviev, profetul rus. În 1917 Clemenceau putea numai să facă sau să Conversaţia se mută asupra Papei. – Papa? Ca toţi nu facă război. A ales să-l facă. Şi a obţinut victoria cea polonezii e lipsit de geniu politic. Posedă o mare forţă mai dificilă, cea mai discutabilă din istorie. E o figură interioară, dar crede a putea domina lucrurile, deşi se tragică. încâlceşte, împotmoleşte, merge în întâmpinarea unor Un ultim cuvânt despre Europa, despre Occident, eşecuri. După călătoria triumfală în Polonia ar fi trebuit la despărţire. să renunţe să mai călătorească... Catolicismul e mort, – Rusia înseamnă poluare industrială, degradare spiritualmente mort. politică şi biologică... Ne aşteaptă un sfârşit sordid şi În carnetele sale Montesquieu prevăzuse viitorul bi- lent, dezgustător... sericilor creştine: „Catolicismul va deveni protestan- A nu avea reacţii de frică în faţa Rusiei, a desfăşu- tism, protestantismul va deveni ateism”. rării puterii sale este pentru Cioran un semn de camu- – Pe 24 noiembrie 1929 murea, în casa sa de pe flaj general, de renunţare la a fi, într-un anume sens strada Franklin, Georges Clemenceau, personaj care de moarte deja întâmplată. mă interesează mult. Semicentenarul ridică trâmbiţe Luând pulsul Europei, filozoful pesimist clatină de „Lazăre, scoală-te” şi pentru el; însă merita să ne capul ca medicul ciumei ateniene. Totuşi, Europa, în ocupăm de Clemenceau şi la patruzeci şi nouă şi me- confruntare cu vidul rusesc, e azi ceva ce gândeşte. rită şi la cinzeci şi unu de ani de la moarte. În infernul libertăţii nelimitate, câteva capete de Cer lui Cioran o judecată asupra acestui om extra- damnaţi gândesc. ordinar. – Ah, Clemenceau! L-am admirat nebuneşte A gândi este vital, echivalează cu a învinge moar- pe acel om! L-am idolatrizat! A fost ultimul mare fran- tea. cez! Dar azi opinia mea despre el este profund nega- Şi cine gândeşte se teme, dar se află şi deasupra tivă. fricii şi a destinului. Spre a salva Franţa a mobilizat întreg universul, şi Cine vine de acolo, din lumea unde gândirea e pe războiul său până în pânzele albe, pentru nimicirea patul Desdemonei, găseşte aici, încă, unele ferestre Germaniei, s-a dovedit catastrofal. Tratatul de la Ver- luminate. sailles a umilit Germania fără a o distruge (Franţa nu avea forţa asta); a fost oul din care a ieşit Hitler. Crea- (Guido Ceronetti – INCONTRO COL FILOSOFO: PAR- tură a tratatului de la Versailles, aşa se proclama LANDO DEL FUTURO DELL’EUROPA / CIORAN, MISAN- Hit ler... Clemenceau îl detesta pe Romain Rolland, dar TROPO APPASSIONATO, in LA STAMPA Anno 113 – Numero 286 – Domenica 16 Dicembre 1979. Rolland vedea mai departe decât el. Textul italian poate fi consultat şi pe net, accesând În 1916 Germania ar fi putut negocia pacea; însă no te smagico.wordpress.com/.../lincontro-col-fil... şi Clemenceau voia război până la capitulare. L-a avut, tut to cioran.com/2012/02/07/articolo_ceronetti) şi consecinţele au fost funeste... Era orbit de anticatolicismul său. A promovat, a vrut Traducere de Ioan Dumitru Denciu dezmembrarea Austro-Ungariei, imperiu catolic, ce tre- buia menţinut cu orice preţ, transformându-l într-o con- federaţie. Toţi cei care voiau confederaţia vedeau corect. Astăzi în locul, pe postul Austro-Ungariei este Rusia. Clemenceau a fost ultimul mare francez, însă cu multe limite... N-a ştiut să vadă consecinţele; excesul urii sale faţă de Germania ne-a pierdut. Dar nu e contrar esenţei gândirii lui Cioran – total încordată să releve paradoxurile istoriei, ironia funda- mentală a visurilor istorice de dreptate şi putere, reali- tatea unică a catastrofei şi imposibilitatea de a prevedea urmările oricărui act aruncat în vălmăşagul istoriei – să reproşezi unui om de stat că n-a ştiut să prevadă ceea ce nimeni (altminteri am nega orice fa- Constantin Severin - Voroneţ, Judecata de Apoi talitate catastrofelor) nu poate prevedea, şi cu atât mai

PRO SAECULUM 1-2/2015 175 meridiane

Octavio Paz* (Mexic) IDENtItatE

O pasăre în patio1 piuia întristat, cum stă-n pușculiță un centavo2 timorat.

La un moment, îi străbătu o boare prin penaj și nu-mi dau seama cum dispăru într-un viraj.

Să nu fi fost pasărea? Să dovedesc mi-ar fi greu! Era în patio-ul casei, unde stau eu.

CERtItUDINI

Dacă sunt reale, așa cum se spune, lumina lămpii de pe masa de scris, precum și mâna, care versuri compune, sunt reali și ochii, - eu vă spun precis.

PIatRa NatIVă Vorbe se pierd din câte omul învață. Unele ar fi putut să conteze. Înălțimile sunt devastate de lumină, Permanent eu sper. Mă bucur că-s în viață, cârduri de orgolii deruta le domină chiar de-ar fi ea și-n două paranteze! și-asediul de reflexe ni-i adus de retină.

Imense peisaje ni se-aștern înainte ZICalE și locuri pietroase cu numeroase morminte. Spicul e semn al recoltei bogate de grâu, Pe-acolo, dăinuie toamna, totu-i arămiu, Fulgul, al unei păsări vii, cântătoare. arteziene nu-s, setea crește-n ceea ce-i viu Vânjosu-i omul de vis, ținând totul în frâu. și-un ultim profet cu patos predică-n pustiu. Adevărul nu se discută, dar doare.

Închide și deschide ochii; cânt de lumină. În fapt, fulgerul de tunet mereu e vestit. Cântul în timpanu-ți locu-și găsește acum. Femeia cu vise-i plăcută, discretă. Închide și deschide ochii; clar, te alină. Oracole scoate copacul adormit. Glasul apei șuvoi nicicum se repetă... Nimeni nu există și să fii, nici tu n-ai cum. Tot ceea ce nu-i piatră, e desigur lumină. De clipești din pleoape, ești cuprins cu greu de vis. La fel, când asculți un flecar la nesfârșit. *Octavio Paz (1914-1998) a reprezentat în mod strălucit Aripile-și desface Pasărea-Paradis multe decenii poezia și eseistica mexicană, primind în anul Când spune femeia: „Da!”, temeinic gândit. 1990 Premiul Nobel pentru Literatură. A debutat în anul 1937, cu volumul de lirică în manieră suprarealistă „Raiz del hom- („Piatra nativă” şi „Zicale” din ciclul „Semillas para bre” – Rădăcina omului. Ulterior, lirica scriitorului și-a lărgit un himno”; „Identitate” şi „Certitudini” din vol. „Salaman- considerabil aria imagistică și a căpătat noi valențe în folosirea limbajului expresiv. Temele predilecte ale autorului au fost: so- dra”) litudinea, iubirea și moartea, în culegeri de poeme, precum: „La estanción violenta”, 1956 – Anotimpul violent, „Piedra del Traducere din limba spaniolă și prezentare sol”, 1957 – Piatra soarelui, „Libertad bajo palabra”, 1960 – de Stelian Ceampuru Libertate pe cuvânt, „Salamandra”, 1962 – Salamandra, „La- dera este”, 1969 – Versantul estic ș.a. Volumele de eseistică: 1 „El laberinto de la soledad”, 1950 – Labirintul singurătății, „Los patio – curte interioară pavată, înconjurată cu arcade signos en rotación”, 1965 – Semnele rotației, „Postdata”, 1970 (span.). – Post-scriptum, relevă un artist și un cugetător cu înaltă 2 centavo – monedă divizionară în unele țări din America conștiință, un bun cunoscător al realităților sociale. Latină (Brazilia, Peru, Mexic, Ecuador etc.) și Portugalia.

176 PRO SAECULUM 1-2/2015 meridiane

HAIJINI NIPONI CONTEMPORANI

mItSUkO mUROkamI hakUSSON OkUhO

O, mugurii verzi luând cu asalt ai prunului precoce femeile colina în vântul turbat cu levănţică maChIkO OkamOtO kaZUkO SUGImOtO bujor de iarnă picurând apă punându-şi veşmintele pe lespedea tombală – în mare taină cer canicular fUSakO NakamURa mIkI kONO

Calea lactee – un colţ de stâncă bărbatul meu în voiaj despicând apa-n două la ani lumină cu claritate

ShUNRO NOhaRa SEtSUkO ItO ca o savoare dezolat să-nchid în acest vânt de-nceput ermetic obloanele de primăvară noapte-nstelată taDaShI WatataNI JUN deja-n micul golf un câmp pe care atmosferă de seară – se joacă-n voie copii raţe-n trecere şi libelule

NaOkO SaDayOShI hIROShI ISaka nocturnele munci fără obstacol ale strămoşilor mei – vântul printre florile epoca showa universului makIkO ShINaDa hIROkO yamaNOI azurul profund nici măcar timpul al cerului hibernal de zăvorât uşile fără mici pete ploaie de Gustar

PRO SAECULUM 1-2/2015 177 meridiane tERUO yamaGata aSakO OhtOmO magistrul pare tânăr pentru vârsta lui să alungi ce-i vechi soare puternic să saluţi noutatea mâţa se-ntinde

ShONIkI kURODa takEO haNaOka marele seism din Kanto aniversat doar un singur zmeu toţi calcă uşor agăţat de un copac cheamă-n ajutor tOkUhO OSUmI yUZO SUGItO bolta cerului agitată magnific – încă traversând se-ntorc gâştele galaxia de iarnă cocor de carton katSUyOShI haShImOtO Traducere de Ion Roşioru Sfântul Silvestru – în bolul meu adâncul ceaiului verde haRUyO taGa lumina toamnei – cu nepoata de mână de-a lungul Senei

ShINyO OGat morman de frunze în faţa porţii sale – doamnă bolnavă? mIDORI taNaka păşind delicat în lumina zăpezii sună salvarea

ShakIkO kONDO preajma satului într-o mare linişte munţii somnolând

Constantin Severin - Text şi Timp 84

178 PRO SAECULUM 1-2/2015 meridiane

Diane Sharratt*

POEZII mESaJUl lUI mIRO PENtRU mINE Buze strânse Mâzgâlesc şi O linie din grafit Atacă pagina goală. înţepând albastrul zidului libertăţii Barcelona 1993. ÎNtRE mESE Când el mi-a vorbit. Acolo – şezând, sau în picioare, mergând, uneori vor- bind, SaRah ŞaDE sau aflându-te în nemişcare, între momente de lucidi- tate Sarah şade întotdeauna acolo Acolo te afli într-un spaţiu, nereglementar şi incoerent, unde coridorul se curbează unde te găsim câteodată. în casa de bătrâni. Te aflăm în momente banale. Lacomi, În fotoliul ce-i aminteşte: precum copii, adunăm momente plăcute, de bunătăţile gătite de mama; Le păstrăm pentru mai târziu: momentele noi le şterg de braţele tatălui ei; pe cele trecute. de botniţa lui Grivei. Momente de aproape luciditate. „Ai o batistă?” Îşi aminteşte de timpurile cele mai bune. Hai „să ne ştergem tălpile pantofilor” acum, dăm colţul Ale cui timpuri totuşi? din nou Nu de cel de acum. Dincolo de Mănăstire: un decor pentru mirese şi albu- mele lor, pietre antice îngrămădite, fundal artistic pentru visuri CaPENhURSt, ÎNCâNtătOaREa ŞCOală DE PRăJI- şi dorinţe. tURI&UZINă NUClEaRă Ea căzuse, înnecându-se cu o felie de portocală; poate că s-a întâmplat chiar aşa. Aşa a afirmat el. O boală. O, da. Clătinând din cap. Prăjituri fierbinţi fredonează Cauză şi efect. Glazuri din unt, pandişpan, Ai râde, dacă ai putea, acum de dimineţile când te-au Petale roz din zahăr. găsit Digerate cu artă. Indigeste la uşa cârciumei în pijama, Sute şi mii Sau cum te-ai amuzat de Betty care cântăreşte patru- Le încearcă riscând. zeci şi trei de kg., care decisese că nu avea niciun sens să împartă câş- tigul cel mare. atElIERUl Raţia ta: un supeu de peşte cu cartofi. Şi ai dansat după „The Stripper” la Dunelm: Poeţi cu şovăinde condeie frivolă, distrându-te bine. Toate diferite. Fără să mai trebuiască să împleteşti pentru bebeluşii Împreună şi totuşi aparte. fiecăruia, Academici, competitivi, Fără să mai trebuiască să investeşti în rochii din Eas- Strânşi la un loc. tex. Uşi deschise inspiraţiei, Sau să mai trebuiască să umbli după chilipiruri. Lumini ale inovaţiei Am prins-o, se pare, între momente de luciditate La uşa stării albastre. Imobilă, dar totuşi aşa abătută. Suntem aici, minunat. Ce mai faci? Sprâncene brăzdate Ea zâmbeşte un răspuns – mai mult sau mai puţin. O pauză şi un zâmbet şi ea spune: *Diane Sharratt este prozatoare şi-a început să compună „Am uitat să întreb – cum se mai simte mama ta?” versuri numai din 2012, ca rezultat al unui curs de creaţie li- „Dar asta eşti tu, Mamă! I-am spus. terară (poezie), când a aflat procesul creator purificator, ca un „Este?” catharsis. Este pasionată de versurile scriitorilor: Plath, Dylan Thomas şi Frank O’Hara. Este prezentă mereu în publicaţiile Traducere şi prezentare de OU POETS şi o membră activă la The Poetry Society of the Mariana Zavati Gardner Open University.

PRO SAECULUM 1-2/2015 179 meridiane

Francisco Ayala* (Spania)

RÂNDUNICILE DE ALTĂDATĂ

Acum, când anul căutat în urmă, alt loc spre a lua masa zilnic, şi cu toate a trecut, ai vrea să-l că nu mai gândim la el, aş accepta să fim tot acolo. reluăm? Lucrurile Dar în momentul ăsta, când nu mai eşti cu mine, stau cam aşa: res- im aginea acelui restaurant, la care tu obişnuiai să mă taurantul, care îmi duci, îmi aleargă inopinat prin memorie şi pierderea plăcea atât de mult, mi-a întipărit în suflet un sentiment rar de totală dezo- pe la care trecem, lare. Cât agream localul şi cum citeam în ochii tăi bucu- chit că nu mai ria de a mă revedea, deoarece mă îndrăgeai atât de există, căci localul mult! Mereu comandam acelaşi meniu: un vermut sec este închis, păs- la gheaţă, şi imediat friptură ca specialitate preferată. trând pe zidurile sale dârele incendiului, care l-a distrus, Aproape tot timpul aveam la ce spera: dispuneam de însemna, atunci, cel puţin o măruntă contrarietate, am un automobil comod, oprit lângă sau în faţa localului şi, în preajma garderobei, de locuri pentru aşteptare până * Francisco Ayala (n. Granada, 1906, m. 2009) este un in- ce se elibera vreo masă. Ocheadele celor prezenţi contestabil maestru al prozei spaniole, eseist, sociolog şi po- acolo erau deprinse să se concentreze simultan ca să litolog. În tinereţe a activat în celebrul cerc de la „Revista de Occidente” animat de José Ortega y Gasset, care i-a fost se întâlnească cu privirea mea: asta, numai într-o clipă! mentor şi editor, încă din 1925. A fost prieten cu Federico Gar- Pe urmă, ca amuzament pe timp ce zăboveam făceam cia Lorca. A făcut studii universitare la Berlin (1929-1931). A observaţii despre o bărmăniţă care se dovedea foarte publicat romane de certă valoare, precum: „Tragicomedia de activă, cum să mă exprim mai bine, corpolentă, cu chi- un hombre sin espiritu” (Tragedia unui om fără spirit), 1925; „Historia de un amanecer” (Povestirea unor zori de zi), 1926; pul rumen şi ochii limpezi – părea mult zis, – adevărat? „La cabeza del cordero” (Capul mielului), 1949; „Los usurpa- – însă nu ştiam nimic de politicianul gurmand al zilei, dores” (Uzurpatorii), 1962; culegeri de proză scurtă: „El bo- acela încrezut: tu mi-ai spus că da, că el era cu sigu- xeador y un ángel” (Boxerul şi îngerul păzitor), 1929; „Historia ranţă… de macacos” (Poveste cu pocitanii), 1955; „De raptos, viola- Ah, cum arătau zăpezile de altădată, cum găseai ciones y otras inconveniencias” (Răpiri, violenţe şi alte fapte nepermise), 1966; „El jardin de las delicias” (Grădina deliciilor zarzavaturile, plantate în straturi, unde mai este acel şi multe altele), 1970-1972. local al nostru, ce s-a ales de el? Naratorul Ayala prezintă realist scene şi întâmplări de Toate acestea alţii le vor avea; noi ne vom găsi alte viaţă, din care desprinde surprinzător de acut sensul esenţial locuri agreabile şi apropiate totdeauna, chiar învecinate, printr-un ton calm, sobru, lucid şi transparent, are mult simţ al umorului şi respect al decenţei. Meditaţia sa se dovedeşte su- – mâna ta o vei ţine într-a mea – şi vom readuce astfel perioară circumstanţei. la viaţă clipe noi de dulce beatitudine. Dar restaurantul, Urând regimul dictatorial al lui Franco, din anul 1949 a al cărui nume în niciun moment nu l-am ştiut, nici măcar emigrat în America Latină şi după scurte peregrinări s-a stabilit pe ce stradă era amplasat, fiindcă tu mă duceai cu au- în SUA. În Puerto Rico, a editat excelenta revistă de critică li- tomobilul şi-apoi, nici nu căutam motiv ca să mă intere- terară „La Torre” (Turnul). Mulţi ani a predat dreptul politic în universităţi din Spania, seze lucruri, cum ar fi: de pildă, rândunicile din vara Mexic, Argentina şi SUA. trecută, care, deşi cu niciun prilej nu ne vor mai fi mar- Se reîntoarce în Spania în anul 1960, când s-a pensionat. tore, nicicând nu le-am găzduit prea mult în cadrul feri- A continuat să predea în învăţământul superior şi a îndeplinit cirii noastre. sarcini diplomatice. La 12 noiembrie 1991 a obţinut Premiul Cervantes pentru …Avea tapetele pereţilor în roşu şi garderoba – un întreaga activitate literară. spaţiu larg cu straturi de lacuri strălucitoare.

180 PRO SAECULUM 1-2/2015 meridiane

ULTIMII ANI DE VIAŢĂ

Am discutat ca a doua zi să vizităm Spitalul de Ca- – Vai, fii atent, sărmanul câine este şchiop. Nu vezi ritate. Acolo vom avea ocazia să admirăm pe-ndelete cum merge? renumitul tablou „Ultimii ani de viaţă”, şi eu, care mă – Pentru că e şchiop. Câinii, ştii bine, uneori pot abţineam să explic sau să comentez, n-am rezistat ten- şchiopăta. Şchiopătatul câinelui… taţiei de a cita printre dinţi câteva versuri ale doctorului – Nu, nu cred, nu cred, este într-adevăr şchiop. Mira de Amescua: „Valul de morminte – adăpost / Cu – Imediat te vei convinge că nu, uite, vine încoa’. o pânză de brocart”. Apoi, trecând de sumbrul Valdés, S-a apropiat de noi, puţin câte puţin. Era şchiop, de dulcele Murillo, vom putea să contemplăm „Sfânta avea o labă rănită. Şi acum, se afla deja lângă noi. Isabel a Ungariei”, regina care cu mâinile ei i-a tratat – Să-i dăm să mănânce, bietul, glăsui ea, să-i dăm pe leproşi. un biscuit. Ce s-a întâmplat cu tine, sărmanule? …Îndată, ne-a apărut în faţă curtea interioară a spi- Animalul a privit-o cu ochii lui smălţuiţi şi ea i-a pus talului: era o adevărată desfătare. Spun drept, că e mâna pe cap. splendidă? E o plăcere. Înaintea noastră, pe o parte a – Nu, nu, am protestat eu, nu, iubito! Nu înţeleg, ce drumului, se găsesc voliere cu păsări exotice şi o pepi- găseşti la vietatea asta chelboasă? nieră de plante decorative. – Bietul. S-a întristat, că simte un pic de afecţiune. Era încă o zi lungă, domoală, călduroasă şi plăcută. Şi mâna ei a mângâiat capul, pe care câinele l-a săl- După siestă, la căderea serii, a început să se răco- tat cu o întredeschidere lacomă a ochilor lui recunoscă- rească puţin. Ne-am plimbat prin parc şi am simţit obo- tori. Ceea ce strălucea acum în beznă era diamantul de seala, eram destul de osteniţi. În acele zile de răgaz, la verigheta mâinii ei; – sclipea – am cugetat, – ca o la- pline de fericire, contrar altora, ne-am delectat, dar am crimă vie căzută pe o magnolie. M-am gândit, gata, – şi ostenit mult. Eram copleşit de ceea ce vedeam, tot era clar, – vrea să trimită câinele spre mine, găsindu-mă ce ne înconjura era al nostru, consideram că ale noas- pe mine fraier. Îi scăzuse afecţiunea, însă câinele dorea tre erau grădinile Alcazar, portocalii, cărora cerul le îm- să-şi apropie tot mai mult botul umed. prumutase atât de mult culoarea aurie, ca şi oraşul – Dar, pentru Dumnezeu!, nu-ţi dai seama că te pă- întreg; către toate revărsam dragostea excesivă, pornită tează? Nu vezi că este foarte murdar?, am insistat cu din inima noastră. certă impacientare. Avea să se întunece şi continuam să ne facem pro- – Sărmanul, bietul de el, a repetat ea. menada în parc. Ne lipseam de plăcerea de a ne reîn- S-a mâhnit puţin. L-a privit cu plăcerea cu care ci- toarce la hotel pentru cină. Serios, în loc să cinăm, ne neva l-ar mângâia. aşezasem la o măsuţă scundă de marmură din pădu- – Da, însă fără îndoială. rice şi am cerut îngheţată de alune cu pesmeţi, nişte – Ăsta e adevărul, recunoscu întristată, ăsta-i ade- pesmeţi foarte fini, am decis să ne continuăm plimbarea vărul, de bună seamă… la acea oră agreabilă de stat acolo, pe când cădeau Am izbutit să îndepărtez câinele. Şi apoi, întârzia- frunzele copacilor din parc şi se însera. N-am observat sem mult cu întoarcerea la hotel. că dispăruseră grupurile de copii cu dădacele lor, fami- Domnule! Cât de fericite au fost acele zile! Pe cu- liile şi că mai rămăseseră câteva perechi tăcute ca noi. rând! La distanţă, pe lângă chioşc se distingeau vestele cu mâneci albe ale chelnerilor, care flecăreau cu vocea Naraţiunile „Las golondrinas de antaño” şi „Postrimerias” scăzută. (ciclul „Dias delicias”) au fost traduse din volumul Francisco Ne-am bucurat de tăcere, ne-am privit din când în Ayala, „El Jardin de las delicios”, Editorial Seix Barral S.A., când prin întuneric şi zâmbeam. Biblioteca Breve, Barcelona, 1972, pp. 169-170, 113-115. – Priveşte, fii atent, zise ea prompt, e ciudat cum strălucesc ochii acelui câine. Traducere din limba spaniolă şi prezentare de – Da, ochii animalelor lucesc puternic pe timpul nop- Stelian Ceampuru ţii. Îmi amintesc că odată…

PRO SAECULUM 1-2/2015 181 meridiane

Claire Martin* (Canada) TALENTUL

În seara aceasta, mecător dintre micile suflete și era bine știut că acea poe- ieșind de la cinema, zie nu excludea sensul practic. Și-apoi, erau fete care își am observat cum așteptau rândul și aveau destulă răbdare să le suporte Francis Thierry ofe- pe celelalte. Tot ce făcea, an de an, oferea un mic și rea brațul unei femei drăgălaș sâmbure de încântare. înalte, roșcovane, Săptămânal, la postul de radio unde lucram, lui i se îmbrăcată într-o ro- acorda dreptul difuzării unui scheci de o jumătate de oră. chie de-un verde na- Apa de trandafir, fie gâlgâia din abundență, fie dădea să tural. Din obișnuință, inunde. Ce importanță avea. Ratingul era bun. Comandi- femeile roșcovane tarul era mulțumit. cunosc că verdele le Autorul venea personal ca să supravegheze lucrul. oferă un aspect în- Era treaz, în picioare ca pomul din pădure. Întrerupea cântător, că argintiul repetiția pentru a îndemna la sentiment, spre a ne întreba tenului lor și părul cu luciri arzătoare se nimeresc culorii dacă avem ceva de zis. Când fiecare îl asigura că perso- pelinului, făcându-le să pară ieșite din retorta fascinantă nal și-a spus cuvântul, se reîncepea înregistrarea. După a unui alchimist. Contează puțin și că ele au ochii verzi, aceea, chiar înainte de stand-by, observa umerii tuturor că au poftă să facă horoscopul sau că vă determină să actorilor, bătea pe cei ai comedienilor, strângea pe cei ai vă duceți cu ele la sabat. Sărmanul Thierry, o fi știind că comedienelor, le săruta mâinile, obrajii, părul, repetând ea semăna unei Circe? cu tandrețe: „Cu sentiment, copiii mei, cu sentiment”. În Eu n-am avut niciodată ocazia să văd blondine senti- timpul emisiunii, la pasajele cele mai importante, închidea mentale și tânguitoare, care să-l impresioneze fără efort. ochii și mișca lin nările. Ele cred a fi îndrăgostite de un poet și se gândesc că-s Imediat după scurgerea jumătății de oră, concomitent obligate să fie triste, să suspine galeș și toată ziua, bună toate telefoanele începeau să sune. Telefonistele erau ziua, să-l fixeze cu ochii. copleșite, stresate, extenuate. Dar Francis bea lapte. Thierry scria pentru ele mici poeme, „cremă și zahăr”, Bine înțepenit într-un fotoliu, cu aerul unui motan mare care le făceau să cadă la pieptul lui cu pline îmbrățișări. torcând, răspundea la duzinele de admiratoare, care în Și el nu se înșela. Fiecare folosește armele sale. Dar majoritate îl tutuiau. Nu-și abandona niciodată vocea de după aceea, publica aceste poeme dedicate lor. N-avea bas, simțitoare, fiind foarte sigur că-i dificil s-o dobândești. minte. Stătu acolo puțin timp repetând neobosit: „Mica mea pa- Această treabă avea să înceapă pe la cincisprezece săre, tu ești cea la care m-am gândit scriind acest scheci”. ani, când pubertatea sa era tulbure și, neavând bani pen- Și urmau autografele, pentru care recrutam persoane, tru a oferi înghețată, nu avea să se găsească nimic mai întrucât această operație avea să dureze până când potrivit, spre a cuceri fetișcanele de pe strada lui, decât Francis se ridica mai lămurit de noile sale izbânzi. Asta plagiind, pentru uzul lor, extrase din „Tu și eu”. era o recunoaștere, o atestare a meritelor. Adesea, fetițele erau ofensate de brutalitățile altor Și-apoi, era desigur și această roșcovană. Dumnezeu băieți, cărora le curgeau balele pe tivurile hainei, cum se știe unde a descoperit-o. Cu siguranță că nu-i de la re- zicea pe-atunci. Și apoi, încetul cu încetul, avea să crutarea noastră. Nu era genul său. Se numea Sonia, așa creeze el însuși poeme „chei ale inimilor”. Dar și acum cum se cuvine, și părea să considere lumea ca un vârf erau dedicate de el „micii mele păsărele, micuțului de aisberg. La fel, ea părea să intimideze impetuos pe suflețel, copilei mele adorate”. Tocmai asta se vindea. De Thierry al nostru, cât timp avea aerul de-a fi primul uimit. ce nu? În primul rând, el era tare nestatornic. Și fiecare Puțin timp după aceea, în această seară, după film, dorea să aibă cărțulia în care figura poemul său. Pe de aveau să asculte scheciul la post. Pentru a-și consolida altă parte, frecvent se-ntâmpla ca opt sau zece fete să prestigiul, nu încape îndoială! Dragul și sărmanul băiat! considere același poem ca fiind dedicat lor. Thierry nu-și Noi am fi preferat să-l introducem în sala de audiție. pierdea cumpătul, știa care-i poemul pentru cel mai fer- Însă Thierry dorea să-și arate toată măiestria și toată au- toritatea. Atâta vreme cât Sonia era cu el. * Doamna Roland Faucher, născută la Québec pe 18 apri- Ea se instalase cu spatele lângă inginerul de sunet și lie 1914, a semnat toate lucrările ei literare cu pseudonimul la mijlocul unui geam mare, care separă Controlul de stu- Claire Martin. A funcționat pe post de crainică la Radio Qué- diou; noi n-am putut face altceva decât să-i vedem zâm- bec și, mai apoi, la Radio-Canada. A urmat studiile secundare betul de gheață. Cu toată evidența, de data aceasta la „Ursulines” și „Soeurs de la Congrégation Notre-Dame”. Scriitoarei îi aparțin volumul de nuvele „Avec ou sans amour” interpretarea prozei lui Thierry nu încadra cu înălțimea – Cu sau fără dragoste (Montréal, 1958), care a obținut Pre- demnității sale. miul Cercului Cărții Franceze; romanele „Doux Amer” – Dulce Comedienii, care aveau mare nevoie de încurajare Tristețe (Montréal, 1960), „Quand j’aurai payé ton visage” – pentru a exploata întreaga savoare a textului, de fiecare Când mă va răsplăti privirea ta (Montréal, 1962) și culegerea dată au șovăit, au ridicat ochii de pe texte și au distins de memorii ale copilăriei „Dans un gant de fer” – Într-o surprinși bărbia albă îndreptată către înainte, reprezen- mănușă de fier (1963). Interesanta povestire „Talentul” este tând un farmec rece. Jenat de replicile lor, dar care pri- inclusă în volumul „Avec ou sans amour” (1958).

182 PRO SAECULUM 1-2/2015 meridiane meau aprobări penibile, el a încercat să-i tempereze, ce- lefonul. Înainte de a ridica receptorul, privi ceasul și păli rându-le să joace sobru. După șase sau opt repetiții, jocul puțin. Și, în timp ce mă asculta, vedeam cum o expresie foarte delirant se dovedi dezastruos. extraordinară îi curpinse chipul. Am simțit acea patetică La ultima replică, Sonia se săltă ca o zeiță, care se în- pulsație, care desfigurează un alergător atingând potoul. toarce în Olimp și se depărtă de Control. Thierry o urmă. Ținu foarte scurt. Făcu un gest greșit, i-am văzut privirea Câteva secunde apoi, când noi am ieșit din studiou, întrebătoare, s-a scuzat și a plecat alert, lăsându-mă ne- Thierry veni s-o prezinte directorului pe Sonia; cu acesta dumerită. ea rămase să converseze după finalul unei discuții tele- Deja încetasem să mai gândesc, când în sala de pri- fonice. mire – expediere se văzu un grup gesticulând și discu- Chiar din săptămâna ce a urmat, Sonia a venit însoțită tând aprins. Francis Thierry se dusese să-și ia telegrama, de Francis, deși el avea un glonț în aripă. Francis se grăbi prin care era anunțat că primise Marele Premiu pentru pentru ora admiratoarelor. Încercă să se facă deosebit, roman. Eram stupefiați și a trebuit să admitem că toți avu- însă se dovedi total incapabil. sesem guri păcătoase. Sonia a preferat ca din acea săptămână să meargă Le-aveam și când în dimineața următoare a revenit în sala de audiție, unde directorul a însoțit-o. calm, ca să-și reia locul. Am crezut că vedeam pe altci- Și apoi, întocmai se petrecură lucrurile și-n săptămâ- neva; făcusem un șir lung, pentru a-l felicita. N-am fost nile următoare. Thierry își continua străduințele de afir- siguri dacă directorul și Sonia l-au felicitat în aceeași ma- mare, dar fără rezultat. După fiecare emisiune revenea la nieră dezinvoltă. Francis a strâns toate mâinile cu același muncă, era deznădăjduit, căci eforturile de autodepășire zâmbet plăcut și, de îndată ce s-a eliberat, și-a cufundat duceau la rezultate mediocre. Mica bărbie albă era mereu nasul în hârtiile sale. tot așa de nemulțumită. Și rating-ul a coborât iute. Câteva zile mai târziu, cartea era în librărie. Știam În august, Thierry fu convocat la biroul directorului, deja, din articolele din reviste, din reportaje, din interviuri, pentru a i se spune că nu va mai beneficia de reînnoirea că nu avea să fie „Romanul trandafirului”, ci un roman de contractului, însă aveau nevoie de el, căci dispunând ficțiune... Ah! Vă jur pe cinste că lucrarea era departe de de-o pană bună, e solicitat să compună textele publici- „copiii adorați” și că dacă Thierry avea să-și cheme eroina tare. După aceea, întrucât și-a oferit în zadar serviciile la și-acum „micul suflețel”, se observa și deducea imediat toate celelalte posturi din oraș, a fost obligat să accepte că vocabularul ei își schimbase valorile. Era o carte ului- propunerea. toare, despre care, cu termenii săi, avea să spună că s-a În aceeași săptămână, primi o scurtă scrisoare, de-al înălțat prin lovituri de cravașă. Fraza dură, riguroasă, cărei conținut aflând, pe mine m-au podidit lacrimile. purta în mod fericit povara urii și a cruzimii, care apăsa Sonia îi explica în patru fraze cum că ei nu erau făcuți totul în fiecare pagină și din care autorul arunca balastul, unul pentru altul. fără ca niciodată să-l epuizeze. Și atunci, am fost prezenți la un spectacol neprevăzut, Mai întâi, Sonia avea să încerce să facă față loviturii. de neimaginat, care ar fi impresionat puternic blondinele Cât o privește pe ea, cea despre care se vorbea în roman din vremea de odinioară: Thierry se arată disperat, bui- și nu era umbră de îndoială că ea era eroina, n-avea mo- măcit, prăpădit, cu ochii încercănați și buzele cenușii. tive să-l bănuiască de rea intenție. Și nici noi. Însă ea n-a Micul birou al inimilor suferea pentru toate celelalte, mai putut suporta să asiste la ploaia de onoruri căzută pe Thierry era plătitorul pe loc. capul lui Francis. În decursul multor zile, n-a existat Și, cu toate acestea, nu cunoscuse încă totala dimineață în care să nu i se aducă câte o nouă binecu- dizgrație. N-avea birou furniruit cu lemn scump – preciza vântare. Statele Unite au cerut o traducere în limba en- biletul –, căci nu făcuse destul pentru asta. Și, în fine, auzi gleză, America de Sud dorea alta în limba spaniolă. ce dorea să afle de la ea, cum că ea va iubi în el doar pe Hollywood a decis să facă un film. Prin telefon, un editor autorul de succes. Când sezonul reîncepu, el n-a mai co- din Paris a solicitat un contract pentru o carte următoare, mentat. Jumătatea lui de oră a fost încredințată Soniei. totul în timp ce noi, într-un cerc de guri căscate, îl Se porni să-și facă munca în tăcere, abandonat de copleșeam cu laude pe Thierry. Sonia și-a făcut bagajele toți. După câteva zile deveni irascibil și nu se mai putu și a plecat în Mexic, într-o vacanță pe durată indefinită. debarasa apoi de unele porniri regretabile. Avea să pu- O altă carte n-a mai publicat. Ura, vreau să zic ade- blice un volum de poeme dedicate Crăciunuui. În urmă, vărul, s-a dovedit eficace, a înfrânt încă o dată destul de o vreme n-a mai publicat nimic și n-a mai avut alte preo- repede, dragostea. Pentru că era platonică. Era o cupări. Singur în ungherul său scria neobosit și nimeni ni- autoînșelare. Era o lipsă de participare, de provocare a cicând nu avea să-l considere ca scriitor de publicitate, trupurilor. Ocazia a scăpat printre degete. În urmă, cu deși lucra cu multă ardoare. Dormea de dimineața până Thierry situația s-a schimbat. El n-a mai ratat ofertele pe seara și eu surprindeam adesea, trecând pe chipul său, care viața i le-a scos în față. S-a căsătorit cu o blondă valuri de furie, care-i strâmbau gura și nasul. Pierduse măruntă, trandafirie și tandră, are acum o droaie de copii, drăgălășenia. Timp de câteva săptămâni, eu și ceilalți co- blonzi și trandafirii. Cu banii de la Hollywood și-a cumpă- legi am șușotit pe seama stării lui ciudate, însă apoi, rat o proprietate grozavă. Și a iertat-o pe aceea căreia îi obișnuindu-ne, ne-am potolit. datora micul lui moment de geniu. Lunile treceau. Sonia venea acum la post, pe ploaie Și-apoi, pentru a încheia, notăm că și-a preschimbat și timp frumos. Scheciurile ei, spun drept, excelente, atin- numele într-altul, veritabil: Gaston Dupont. geau vârful succesului. Se lansase foarte mult, avea cele mai bune relații cu directorul. Pe Francis, conștiincios, noi „Le Talent”, de Claire Martin, ciclul „Avec ou sans amour” îl primeam curtenitor. Însă părea să trăiască pe altă pla- (1958), din volumul: Adrien Thèrio, „Conteurs canadiens fran- netă. Nu înălța capul când fusta cea verde trecea pe çais”, Epoque contemporaine, Montréal, Librairie Déom, lângă el. 1965, pp. 197-202. Veni luna mai. Nu voi uita deloc, când într-o zi, pe la amiază, eram la el să-i vorbesc despre lucrări și sună te- Traducere și prezentare de Stelian Ceampuru

PRO SAECULUM 1-2/2015 183 lector

Ion Vlad

ARTA DE A FI… PROZATOR

A scrie despre istoricul literar Niculae Gheran e un P. Mihăescu (Sărmanul Klopstock), mai ales de Feciorul act firesc; exemplara sa dăruire pentru opera lui Liviu lui Nenea Tache Vameşul. În ce priveşte mahalaua, teri- Rebreanu a fost constant subliniată, cu atât mai mult cu toriul privilegiat al amintirilor, Niculae Gheran trăieşte cât marile ediţii consacrate valorilor literare româneşti sub impresia unei ineluctabile nostalgii, altfel decât sunt, cum bine se ştie, rarităţi. Desigur, e vorba de ediţii George Mihail Zamfirescu sau, într-o oarecare măsură, concepute ca istorii complete ale fiecărei creaţii, decât Carol Ardeleanu. În „Cuvânt-înainte” la recent operaţiune anevoioasă, devotament absolut pentru apărutul volum (ultimul din tetralogia scrisă sub imperiul fiecare mărturie ratificată de timp şi de situarea valorică amintirilor şi al proiectării unei lumi apropiate autorului, a întregului. Opera omnia pretinde sacrificii şi ani; e pe fondul evenimentelor înregistrate şi comentate) cazul ediţiei realizate de Niculae Gheran şi de colabo- mărturisea: „Nu mi-e ruşine de mahalaua locuită în ratorii săi. (În 2006 scriam despre Extraordinara tinereţe de Tudor Arghezi şi Camil Petrescu, descrisă aventură a unei ediţii.) cu nesaţ de Nenea Iancu, pe locurile unde Heliade „În acelaşi timp – remarcam în acelaşi comentariu, Rădulescu şi-a aşezat tiparniţa”. Niculae Gheran este un fermecător povestitor şi autor Niculae Gheran e un memorialist, un prozator inspi- de portrete memorabile...”, semnalând în treacăt rat de irezistibile impulsuri ale aducerilor-aminte; croni- vocaţia autentică a prozatorului descoperit în primul carul e, cum spuneam, un povestitor inspirat, recreând volum din Arta de a fi păgubaş, „Târgul Moşilor”. Apărut în spaţiul acestor povestiri decameronice un univers es- în 2008, primul volum confirma plăcerea relatării, tompat de timp sau regăsit în inepuizabilele dialoguri. mecanismul dialogului şi „punerea în scenă” a unor E teritoriul propriu-zis al acestor scene din viaţa unor situaţii, având să recunoaştem şcoala lui I.L. Caragiale siluete ce se întâlnesc în întinse şi savuroase taifasuri... şi inimitabilul gust pentru portret, humor şi pentru schiţe Relaţia realitate-ficţiune e obiectul istoriilor convertite în concepute nu fără o indispensabilă artă a compoziţiei, secvenţe cu reflexe venite dinspre fapte şi oameni de a statuării raporturilor dintre „personaje”. Niculae azi, evenimente şi siluete precum într-un „hronic” unde Gheran îşi numea exerciţiile memoriei narative „crochi- se succed şi se metamorfozează faptele nude. Memo- uri ale unor schiţe şi povestiri de odinioară” rialist şi prozator, urmând condiţia povestirii inspirate din (Spovedanie), neuitând că ele se reunesc în virtutea amintiri şi cronici ale zilei, Niculae Gheran situează calităţii supreme a povestirii: a retrăi sub semnul imagi- „cronica” în teritoriul familiar lui. E vorba de lumea pre- narului şi, implicit, al ficţiunii (orice povestire este o sei, a tiparului şi a artei de a face vie CARTEA. Paginile fermecătoare transcendere a realului, a imediatului animate de dialog şi de protagoniştii seriei de evocări, evenimenţial). fapte şi evenimente (revoluţia anului 1989; tensiunile În acelaşi „avertisment” din primul volum, autorul re- politice, strategii şi oameni implicaţi în scenarii mai mult cent apărutului volum Arta de a fi păgubaş. „Bordel nou sau mai puţin ipotetice sau animate de prezenţe femi- cu şteoarfe vechi” (2014), ultimul din seria inaugurată nine seducătoare) aparţin parcă unui scenariu cine- în 2008 (al patrulea), preciza: „Când văd însă unde s-a matografic, unde secvenţele, decupajele, muzica de oprit primul volum şi cât mi-a rămas de parcurs pentru fond etc. au savoarea unor istorii rostite la întâlniri; e un a ajunge la zi – se poate citi şi la zid – mă îngrozesc”. fel de „decameron” boccaccian prezidat de humor, al- Iată-l acum la finalul ciclului său şi cronicarul literar teori de sarcasm sau de accente pamfletare. redescoperă filonul narativ din primul volum, – al Suntem, de fapt, în plină şi captivantă istorie, iar adolescenţei şi al unui timp revolut; dar şi o altă lume: naratorul, observator lucid (amuzat câteodată), depune evenimente, portrete, accente ale anecdoticului, ale mărturie. Motivele sunt relativ numeroase, dar pasiunea pamfletului, ultimul în nuanţe numeroase, amintind nu pentru presă, pentru editori e elocventă în cazul croni- numai de „cronicarul” Bucureştilor de altădată, carului Niculae Gheran, acum la vârsta senectuţii. De I.L. Caragiale, ci şi de verbul acid, teribil, al lui Tudor aici şi voluptatea pentru unele istorii şi pentru Arghezi sau de ironia fină din publicistica lui Ion Vinea... „interpreţii” lor, taifasul şi reconvertirea unor situaţii rati- Dincolo de eventuale exerciţii cronologice, dincolo ficate de timp în scene de-a dreptul fanteziste... Pagini de cronica evenimentelor trăite, uneori cu rezonanţe numeroase par privelişti, – tablouri ale unor medii de grave, elegiace sau nemărturisit sentimentale, volumele ziarişti, politicieni, vechi şi statornici prieteni evocaţi cu încheie un ciclu existenţial în totul memorabil: oameni, emoţie şi cu un sentiment copleşitor al timpului şi al destine, situaţii-limită, multe dintre ele pline de haz şi plecărilor: Fănuş Neagu, Romulus Vulpescu, Sabin de un inepuizabil humor frust, amintind de creaţia lui Bălaşa, Puiu Iancovescu, George Calboreanu, Ion

184 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector Şahighian, alături de „regine neîncoronate” precum schiţei cehoviene; enormul unor reprezentări (incluzând Dana Comnea sau Ioana Bulcă. Niculae Gheran este şi luptele politice, actorii implicaţi, ipoteze ale unor unul dintre „actorii” acestor savuroase reîntâlniri cu evenimente cu rezonanţă în istoria postrevoluţionară a protagoniştii unui Bucureşti de odinioară. Reamintesc, României etc.), dar mai ales gustul pentru anecdota dialogul este factorul activ al relatărilor stimulate de în- defel grosolană, legitimează discursul epic al tetralogiei tâlniri cu „depozitele” aducerilor-aminte... Fiindcă e de inaugurate în 2008. Spuneam că Niculae Gheran, is- amintit Ionel Teodoreanu în ipostaza avocatului inspirat toricul literar, publicistul bine cunoscut, cel care ne-a şi al cărui discurs urmează sugestiile unei retorici mai restituit exemplar opera lui Liviu Rebreanu, potrivit cu puţin obişnuite în instanţele judecătoreşti, invit la lectura cele mai riguroase norme ale unei ediţii ştiinţifice, este amintirilor din Masa umbrelor (Forum, 1946), carte a un observator; calitatea observaţiei şi a reflecţiei, reîntâlnirii cu mari personalităţi ale culturii româneşti. privirea intelectualului aflat la vârsta senectuţii confirmă Savoarea paginilor lui Niculae Gheran provine din că a urmat şcoala unor mari maeştri ai scrisului româ- tensiunea şi pasionata redescoperire a unor oameni nesc. Primul e, fără îndoială, I.L. Caragiale, observa- plasaţi în spaţiul povestirii şi al unei atmosfere inge- torul lumii bucureştene, al mahalalei şi al migraţiei ei nioase sugerate: scene de viaţă; culorile boemei spre centru. Revenit în oraşul său natal, optând pentru bucureştene („...boemia tinereţii pierdute îşi păstra stin- o cameră la Grand Hôtel „Victoria Română”, a urmărit dardul la Casa Scriitorilor şi Asociaţia Oamenilor de involuntar de la fereastra camerei de hotel un spectacol Teatru şi Muzică, insule rătăcite într-un arhipelag grotesc, oripilant; de aici şi revolta nefericitului martor: anost”). „Simt enorm şi văz monstruos”. Cronicarul e adesea Plăcerea de a povesti, gustul pentru aventuri şi pen- martorul nevăzut şi cutremurat al unor situaţii. Niculae tru „farmecul” feminin; dar şi singurătatea cronicarului- Gheran e adeptul unei priviri prezidate de humor şi de memorialist, momente înrudite cu ritmul şi rigoarea înţelepciune.

Iordan Datcu

NICULAE GHERAN, EDITOR AL SCRISORILOR PRIMITE DE REBREANU

„Corespondenţa intimă a diverselor personalităţi – marea lui generozitate. Cei care îi scriu se adresează se afirmă în Cuvântul înainte la Scrisori către Rebreanu fie preşedintelui Societăţii Scriitorilor Români, fie direc- A-B, ediţie de Niculae Gheran în colaborare cu Emese torului general al teatrelor, fie directorului general al Câmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Direcţiei Educaţiei Poporului, fie vicepreşedintelui Lorenţa Popescu (Editura Academiei Române, 2014, Societăţii de Radio, fie conducătorului de publicaţii lite- 510 p.) – ne oferă deliciul lecturii unice, asemănătoare rare. Formulele de politeţe folosite de cei care îi scriu cu parcurgerea unui roman palpitant, lăsând mereu sunt elocvente: „tu totdeauna ai fost omul dreptăţii”, „tu întredeschisă uşa dintre realitatea unei vieţi puţin ştiute ai inimă şi nu laşi pe om să moară sub ochii tăi”, îi scrie şi imaginea ştanţată din paginile manualelor de istorie.” Ion Al George; „Eşti destul de glorios ca să fii şi gene- Deliciul acesta al „lecturii unice” l-a încercat Niculae ros”, îl gratulează Elena Bacaloglu; Camil Baltazar îi Gheran cu deosebire parcurgând corespondenţa lui Re- laudă „marele suflet de mare copil, calda inimă breanu, importantă nu doar pentru cunoaşterea vieţii şi generoasă, nepreţuita frăţească înţelegere”; actriţa activităţii autorului lui Ion, ci şi a ambianţei în care a trăit Maria Botta vede în el pe „cel care prin menirea lui este şi a scris: „Epistolarul – scrie el – oferind o panoramă a înţelegătorul tuturor durerilor şi tuturor nădejdilor”; ac- culiselor literaturii române din prima jumătate a veacului torul Ştefan Braborescu îi laudă „capacitatea de 20, mobilurile şi ecourile intime ale diferitelor eveni- înţelegere”, „frumuseţea sufletului”, iar mente, raporturile reale dintre confraţi, condiţiile lor de I.Al. Bran-Lemeny „binevoitoarea solicitudine”, „mintea viaţă, fără a căror cunoaştere istoria culturii şi ar pierde de diamant” şi „inima de aur”; I.Al. Brătescu Voineşti îi din culoare.” apreciază „sufletul ales”. Lista acestor formule poate Din acest prim volum, alcătuit din epistole primite de continua. Sigur că după aceste formule menite a-i la Felix Aderca, Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi, G. Ba- câştiga bunăvoinţa, numeroşii suplicanţi vin cu cele mai covia, Camil Baltazar, D.V. Barnoschi, I.A. Bas- diverse solicitări: Ion Bianu îl roagă să citească piesa sarabescu, A.P. Bănuţ, Zaharia Bârsan, Marcu Beza, de teatru a Irinei Lecca; George Acsinteanu cere aju- Ion Bianu, Lucian Blaga, G. Bogdan Duică, Sebastian toare băneşti; F. Aderca îl roagă să fie trecut pe lista Bornemisa ş.a., se degajă cu vigoare două trăsături fericiţilor, adică a unei casierii; I. Agârbiceanu are esenţiale ale lui Rebreanu: imensul lui prestigiu şi nevoie de bani pentru a-şi cumpăra lemne pentru iarnă;

PRO SAECULUM 1-2/2015 185 lector Petre Andrei îl recomandă pe Liviu Bogdan pentru o ardeleană, Dumnezeu ştie, că Bucuţa era născut la subvenţie bănească; Tudor Arghezi, din lagărul de Bolintinul din Deal, în apropiere de Bucureşti (azi, în deţinuţi politici de la Târgu-Jiu, îl roagă să intervină ca judeţul Giurgiu)”. Da, s-a născut acolo unde scrie edi- să poată un membru al familiei să-i încaseze pensia; torul, însă mama autorului scrisorii, Rebeca Elena Elena Bacaloglu se plânge că este supusă unui asasi- Bucuţa, era originară din Dăişoara, judeţul Braşov. Scri- nat prin foame, iar Dem Bassarabeanu că nu are un itorul îşi preţuia, cum se vede, cu deosebire mama, al adăpost. Cei care-i cereau ajutoare credeau, probabil, cărei nume de familie l-a purtat el însuşi. Tatăl său, că directorul Educaţiei Poporului şi preşedintele Ioniţă Popescu, era născut în Afumaţi, judeţul Iaşi. Că-i Societăţii Scriitorilor Români era pus la adăpost de lip- era scumpă şi localitatea mamei sale, stă mărturie fap- suri. Or, scrie Niculae Gheran într-o notă la o scrisoare tul că scriitorul a depus multă stăruinţă ca să fie ridicat a poetului simbolist şi publicistului amintit cu câteva rân- acolo un cămin cultural, pe care l-a inaugurat la 15 au- duri mai sus, „tragicomic este că, până atunci şi peste gust 1944. ani, «marele confrate» avea să se afle, nu de puţine ori, Câteva nume de autori apar greşite în text şi la in- în situaţia de a nu putea face faţă nevoilor familiale, dicele de nume: Ticu Arhip, în loc de Archip, apelând la împrumuturi şi avansuri neacoperite în contul G.M. Sămărineanu, în loc de Samarineanu, Mihail Cel- unor opere nescrise”. larianu, în loc de Celarianu. Îi scriu autori care amintind despre opera lor nu se Judecând după cele vreo 30 de nume care suntem supraevaluează, ca Aurel F. Bănuţ, a cărui activitate, anunţaţi că vor intra în sumarul viitoarelor trei volume, scrie el, este smerită, sau diletanţi ca Valeriu Bora, nume dintr-un evantai divers – scriitori, actori, muzicieni, gazetar şi poet, fără nicio carte tipărită, însă convins că oameni politici, între care sunt de amintit Matei Cara- paginile pe care le înnegreşte „au pretenţia măcar a giale, Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, George clarităţii, în opoziţie cu dl. Lucian Blaga, care azi scrie Enescu, Gala Galaction, Emil Gârleanu, Octavian atât de mult pentru un public aerian”. Goga, Petru Groza, G. Ibrăileanu, Eugen Ionescu, Nico- Cele vreo 850 de note contribuie la ţinuta exemplară lae Iorga, Adrian Maniu, Iuliu Maniu, Ion Minulescu, a ediţiei, ele integrând „cele evocate în conexiunea lor Cor neliu Moldovanu, Dimitrie Nanu, Hortensia Papa- istorică”, aducând biobibliografia emitenţilor, o bogăţie dat-Bengescu, Camil Petrescu, Sextil Puşcariu, Mihail de informaţii care merg până la precizarea cernelii cu Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Ioan Slavici, care au fost scrise misivele şi luând poziţie critică în C. Răduleascu Motru şi Radu Rosetti – epistolarul cazul unor inexactităţi. Când, spre exemplu, Felix Re breanu se va înfăţişa ca unul dintre cele mai impor- Aderca afirmă că el a publicat „întâiul foileton critic scris tante din literatura română. aşa cum se cuvenea, fără şovăiri şi prudenţe de stil, Elegant, ca de obicei, cu colaboratorii săi, Niculae când Ion era încă un roman abia apărut şi necunoscut”, Gheran îi pune pe cei de la acest volum pe coperta Niculae Gheran amendează exagerarea, scriind că „cea exterioară, alături de el, iar în finalul introducerii mai relevantă cronică la roman aparţine lui E. Lovi- menţionează aportul fiecăruia. nescu”, apărută în patru numere din Sburătorul, în de- cembrie 1920. Cele 46 de scrisori ale lui Camil Baltazar, doldora de cereri de ajutor, îl îndreptăţesc pe editor să-l catalogheze drept un „pisălog peste măsură”. Puţine observaţii critice pot fi făcute capitolului de note. Ion Bianu îl roagă pe Rebreanu în câteva scrisori, din anii 1928-1929, să dea dispoziţiile cuvenite ca „să fie cetită şi judecată cu cât mai scurtă întârziere posibilă” piesa de teatru Sluţica a Irinei G. Lecca, prietenă a sa „din şi prin relaţii epistolare şi literare”. Nota de subsol a editorului spune că este vorba de o „persoană neidentificată”. Ea putea totuşi să fie identificată dacă se consulta Enciclopedia Cugetarea (1940, p. 481), de Lucian Predescu. Autoarea s-a născut la 7 iunie 1881 la Piatra Neamţ şi a decedat la 30 noiembrie 1953 la Văratec, unde se retrăsese după moartea soţului său şi unde a fost, între anii 1940-1942 şi 1946-1951, stareţă. A publicat patru romane: Dreptul vieţii (1908), Pe urma dragostei (1910), Marcu Ulpiu Traian Stănoiu (1920) şi Sluţica (1925), o legendă, Pia- tra Corbului (1919) şi o piesă de teatru, Hazaiul (1931). Despre cărţi ale sale au scris Nicolae Iorga şi Ilarie Chendi. Nicolae Scurtu, în articolul O prozatoare necunoscută, din „România literară” (26 aprilie 2013), publică Notiţele biografice ale scriitoarei, trimise Eca- terinei Săndulescu. În ultima scrisoare (din 11 august 1944), din cele 15 pe care i le-a trimis lui Rebreanu, Emanoil Bucuţa îi scrie, în primele două rânduri: „Îţi trimit pe această cale bucuria mea adevărată şi ardeleană că ai scăpat de boală”. La cuvântul ardeleană, editorul dă o notă: „De unde până unde Constantin Severin - Text şi Timp 83

186 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector

A. Gh. Olteanu

RECEPTAREA CRITICĂ A UNUI MARE FOLCLORIST

Un adevărat tur de forţă editorial a înregistrat dl Ior- tura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956 dan Datcu în 2014. Dacă am socotit bine, a publicat în (două texte de receptare critică); „Balade populare ro- anul care abia s-a încheiat nu mai puţin de cinci cărţi: mâneşti” (vol. I-III). Ediţii critice de folclor – genuri, Edi- „Adrian Fochi. Receptarea critică a operei şi bibliogra- tura pentru Literatură, Bucureşti, 1964 (8 texte); fie” (383 p.), „Etnologi basarabeni, nord-bucovineni şi „Cântece şi jocuri din Muscel” (în colaborare cu Paul transnistreni” (270 p.), „Jurnal. 1981-1989” (308 p.), Carp), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din „Al.I. Amzulescu. Receptarea critică a operei” (238 p.), R.P.R., Bucureşti, 1964 (un text); „Toma Alimoş. Meş- „Ovidiu Bârlea. De la Ion Budai-Deleanu la Lucian terul Manole. Balade populare româneşti”, Editura pen- Blaga”. Ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu tru Literatură, BPT (vol. I-II), Bucureşti, 1967 (două (212 p.). Toate la RCR Editorial, Bucureşti. De notat to- texte); „Cântece bătrâneşti”, Editura Minerva, Bucureşti, tuşi, deşi cred că a fost evident, că, în afară de „Jurnal” 1974 (4 texte); „Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus şi de „Etnologi basarabeni”, care sunt cărţi de autor, ce- de texte”, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, lelalte trei sunt îngrijite, de o factură sau alta: fie conţin 1981 (5 texte); „Balada familială. Tipologie şi corpus de texte (cronici, recenzii) despre opere de exegeză folclo- texte”, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, ristică din a doua jumătate a secolului trecut, fie chiar 1983 (3 texte); „Cântecul nostru bătrânesc”, Editura Mi- asemenea opere (ca în cazul lui Ovidiu Bârlea). nerva, Bucureşti, 1986 (4 texte); „Repere şi popasuri în Cartea care ne preocupă aici este aceea despre Ale- cercetarea poeziei populare”, Editura Minerva, Bucu- xandru I. Amzulescu. Plecând de la postulatul potrivit reşti, 1989 (3 texte); „Valori de patrimoniu ale cântecului căruia „cunoaşterea moştenirii ştiinţifice… este o datorie bătrânesc din Oltenia”, Editura Grai şi Suflet – Cultura a oricărui cercetător caracterizat de probitate”, Iordan Naţională, Bucureşti, 2000 (text); „Despre obârşii… et Datcu afirmă, în „Nota asupra ediţiei”, că demersul său quibusdem aliis!, autobiografie sentimentală”, Editura „vine în întâmpinarea acestui tip de cercetător, care va Scrisul Românesc, Craiova, 2003 (două texte); „Capo- fi scutit de a căuta prin multe publicaţii periodice pentru dopere ale literaturii populare româneşti”, Editura Scri- a cunoaşte ecourile critice trezite de lucrările lui sul Românesc, Craiova, 2003 (un text); „Cântecul Al.I. Amzulescu. Este, credem, o lucrare de referinţă poporan din Muscel”, Editura Valahia, Bucureşti, 2001 pentru cel care va alcătui o monografie despre eminen- (două texte). Să menţionăm şi faptul, deloc neglijabil, tul folclorist” (p. 9). că, datorită unor texte de receptare critică scrise şi pu- Cartea alcătuită de Iordan Datcu are două părţi com- blicate în limbi de circulaţie europeană (în germană, plementare: prima, cea mai întinsă (pp. 11-185), cu- semnate de Sabina C. Stroescu, Helga Stein, Gottffried prinde reperele critice la 13 dintre volumele publicate Habenicht, în engleză, semnate de Nicolae Constanti- de Al.I. Amzulescu. Se adaugă patru necrologuri; cea nescu, în maghiară, semnate de Lászlo Galdi), cărţile de a doua (pp. 219-233) e consacrată bibliografiei fol- lui Al. Amzulescu au putut fi cunoscute, măcar sub titlu cloristului, organizată pe subdiviziuni: volume, discogra- informativ, dincolo de graniţele ţării. În fine, să reţinem fie, periodice, prefeţe, bibliografie critică. Abia când şi împrejurarea că, pe lângă folclorişti (Iordan Datcu, Ni- confruntăm această ultimă subdiviziune a bibliografiei colae Constantinescu, Sabina Ispas, Mihai Coman cu prima parte a cărţii înţelegem de ce repere critice şi etc.), cărţile lui Amzulescu au stârnit şi interesul unor nu, pur şi simplu, receptarea critică: anume pentru că o critici şi istorici literari, precum Şerban Cioculescu ori parte dintre textele de receptare critică rămân în afara Vladimir Streinu. volumului. După cum şi din această subdiviziune din ca- Cartea care avea să fie întâmpinată cu îndreptăţit drul bibliografiei lipsesc unele referinţe critice. Motivele entuziasm şi care, prin urmare, înregistrează cel mai unor asemenea neconcordanţe nu ni se comunică. mare număr de cronici, recenzii, note este „Balade po- Putem, eventual, să bănuim un motiv sau altul. pulare româneşti”, vol. I-III, din 1964. Motivele care le- Prima parte a cărţii alcătuite de Iordan Datcu repro- gitimează acest interes sunt mai multe. Pe câteva dintre duce, aşadar, o seamă din cronicile, recenziile şi referi- acestea le găsim în chiar prima recenzie, semnată de rile la cele 13 volume de folclor şi folcloristică publicate Ion Taloş în „Tribuna” (VII, nr. 29 [238] 16 iulie 1964, de Al.I. Amzulescu de-a lungul a cinci decenii de activi- p. 2). „Până acum, zice recenzentul, folcloristica noastră tate ştiinţifică. Pe care se cuvine să le amintim: „Vechi dispunea de cataloage bibliografice şi de motive doar cântece de vitejie” (în colaborare cu Gh. Ciobanu), Edi- pentru basm, lucrări publicate de Lazăr Şăineanu, în

PRO SAECULUM 1-2/2015 187 lector 1895, şi de Adolf Schullerus, în 1928... Lucrarea lui cuvine să menţionăm, fiind de altfel intim legate de vo- Al. I. Amzulescu are, aşadar, înainte de toate, marele lumul de faţă, antologia «Balade populare româneşti», merit de a fi prima încercare de acest fel. Introducerea vol. I-III, E.P.L., 1964 şi volumul «Cântece bătrâneşti», lucrării e foarte amplă; se cercetează, între altele, spe- Editura Minerva, 1974, ambele precedate de ample stu- cificitatea baladei româneşti, valoarea ei ideologică şi dii introductive în care concepţia şi viziunea autorului artistică, apariţia şi căile de dezvoltare, «istoricitatea» asupra epicii populare în versuri au fost expuse pe larg” şi circulaţia de azi a ei; tot aici facem cunoştinţă cu o (p. 99). La rândul său, Adrian Fochi îşi inaugura textul clasificare amănunţită a genului” (p. 25). Şi tot Ion Taloş: scris cu aceeaşi ocazie astfel: „În primul rând se cuvine „Pe baza acestei lucrări se poate întocmi azi un proiect să relevăm că lucrarea sa reprezintă ultimul cuvânt, cel al atlasului baladei româneşti, deoarece ea face cunos- mai competent şi mai autorizat, asupra unuia din cele cută răspândirea teritorială a diferitelor teme de baladă. mai de seamă domenii de creaţie ale poporului nostru... În sfârşit, ea scuteşte pe cercetătorul român care va Al.I. Amzulescu şi-a închinat toată viaţa sa de cercetător elabora lucrări speciale asupra cântecului epic româ- culegerii, transcrierii şi studierii cântecului epic tradiţio- nesc de căutări inutile în bibliografie şi îl îndeamnă la nal al românilor, aducând, de-a lungul anilor, nume- sursele sigure. Catalogul lui Al.I. Amzulescu va fi foarte roase şi importante contribuţii la problematica genului bine primit şi peste hotare, unde, din lipsa unei aseme- şi la autocunoaşterea noastră etnică prin intermediul nea lucrări, balada noastră a fost sumar reprezentată acestui gen (poate cel mai reprezentativ al creaţiei în studiile de folclor comparat” (p. 26). Alţi cronicari, ca noastre folclorice)” (p. 93). Până şi exigentul Şerban Ioan Şerb, de pildă, insistă asupra clasificării baladei Cioculescu (critic literar de astă dată), într-o cronică la populare româneşti propuse de Al.I. Amzulescu, care „Balada familială” (1983), după ce punctează o serie de găseşte cele mai potrivite criterii de clasificare, amelio- merite ale cărţii (că „nu se poate închipui o lucrare mai rându-le sau depăşindu-le pe acelea ale unor înaintaşi completă ca aceasta”, că „oferă material folcloric din iluştri, precum G. Dem. Teodorescu, D. Caracostea sau toate zonele locuite de români”, că în corpusul de texte I.C. Chiţimia: „La baza elaborării clasificării sale, se află multe variante valoroase, unele dintre ele ade- Al.I. Amzulescu s-a condus după constatarea vechimii vărate capodopere), încheie: „Ne oprim aci, mulţu- şi succesiunii dezvoltării eposului, după marea comple- mindu-ne a sublinia importanţa acestei lucrări, capitală xitate a materialului, după conţinutul tematico-ideologic prin obiectul ei, cât şi prin impecabila metodă ştiinţifică al fiecărei balade, după structura formei şi frecvenţa fie- a autorului” (p. 119). Încât, părerea negaţionistă a lui cărei teme în ansamblul repertoriului. Astfel, Al.I. Amzu- Ovidiu Bârlea capătă, în contextul receptării operei fol- lescu dă – până azi – cea mai judicioasă şi realistă cloristice a lui Al.I. Amzulescu, o notă uşor stranie. clasificare a genului baladesc: I. Fantastice, II. Vitejeşti: Şi alte cărţi ale lui Al.I. Amzulescu s-au bucurat de o 1. ciclul cotropitorilor (turci-tătari), 2. Haiducii, 3. Hoţo- bună primire. În 1989, apărea „Repere şi popasuri în manii; III. Păstoreşti, IV. Despre Curtea feudală, V. Fa- cercetarea poeziei populare”, în care, de departe, do- miliale: 1. Îndrăgostiţi, 2. Soţi, 3. Părinţi şi copii, 4. Fraţi, minante erau ipotezele despre geneza, circulaţia, mor- VI. Jurnale-orale” (pp. 49-50). Aceleaşi aprecieri şi asu- fologia şi tipologia poemului mioritic, ceea ce-l pra antologării textelor: „Antologia propriu-zisă, operă determina pe Mihai Coman să-şi intituleze recenzia „Po- de gust şi ştiinţă, înmănunchează 300 de balade (de la pasuri mioritice” (reprodusă la pp. 151-154). Într-adevăr, cele de tip ardelean, scurte, la cele de tip oltean-mun- nucleul principal al acestei cărţi îl constituie prima ei tean, unele de peste 1000 de versuri), din toate culege- sută de pagini care cuprind studiul „«Mioriţa». Contro- rile preţioase, tipărite în volume, din toate ţinuturile unde verse-restituţii”. Impresionează, îndeosebi, în amplul răsună de secole eposul românesc” (p. 50). În totală studiu, curajul gestului lui Al.I. Amzulescu de a intra în notă discordantă, peste 10 ani, în „Istoria folcloristicii ro- polemică academică cu adevăraţi monştri sacri ai exe- mâneşti” (Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, gezei mioritice: Ovid Densusianu, Dumitru Caracostea, 1974, pp. 555-556, 561) text reprodus în cartea aici în Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi. discuţie la pp. 52-54, Ovidiu Bârlea scrie: „La nivel infe- Sprijinindu-se pe bogatul material documentar sis- rior se află «Indicele tematic şi bibliografic» din «Balade tematizat şi publicat de regretatul său coleg şi prieten populare româneşti» (1964), alcătuit de Al. Amzulescu. (decedat în 1985) Adrian Fochi, în monumentala sa mo- Autorul se dovedeşte un diletant care n-a avut măcar nografie din 1964, Al.I. Amzulescu reia întreaga proble- curiozitatea să consulte catalogul Aarne Thompson” matică a „Mioriţei”, privitoare la geneză, circulaţie, (p. 52). tipologie. Se declara în dezacord cu unele concluzii ale În pofida unor atari poziţii negatoare, cărţile urmă- antecesorilor săi – cu Densusianu, care afirmase că toare ale lui Al.I. Amzulescu au continuat să fie bine pri- „Mioriţa”-colind este un reflex palid ulterior baladei; cu mite, de la un volum la altul folcloristul consolidându-şi C. Brăiloiu, care reduce, în fond, totul la motivul final din poziţia de specialist de necontestat în cercetarea cân- varianta Alecsandri; cu Adrian Fochi, care exagerase in- tecului epic. În asemenea termeni întâmpina Nicolae fluenţe aceleiaşi variante asupra evoluţiei colindelor Constantinescu volumul „Cântecul epic eroic. Tipologie mioritice din Transilvania –, dar confirmă câteva din re- şi corpus de texte” (1981), convins că Al.I. Amzulescu zultatele la care ajunsese Caracostea, disociindu-se, este „specialist de renume în domeniul epicii populare totuşi, de altele, privitoare, de pildă, la locul şi rostul mo- româneşti în versuri, autor al unui mare număr de studii, tivului testamentului în geneza şi evoluţia baladei. articole şi note asupra acestui subiect, dintre care se Al.I. Amzulescu preia unele sugestii chiar de la cei de

188 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector care se disociase, dar şi de la alţii (Mircea Eliade, „un punct de reper ce nu mai poate fi ignorat de nicio V.I. Propp, James Frazer) pentru a ajunge la o schemă altă cercetare asupra acestei minunate creaţii a folclo- genetică din care se pot reţine câteva elemente: colin- rului românesc” (p. 154). dul mioritic transilvan conservă nu un conflict păstoresc Cu trecerea anilor, Al.I. Amzulescu îşi direcţionează încheiat cu o condamnare la moarte şi cu un testament, preocupările ştiinţifice în două direcţii. Octogenarul, apoi ci un rit de iniţiere şi consacrare păcurărească la înche- nonagenarul optează fie pentru valorile de patrimoniu ierea noviciatului, bazat pe moartea rituală a neofitului ori capodoperele literaturii populare, ceea ce-l deter- şi pe renaşterea păstorului deplin, perfect integrat ca- mina pe Nicolae Constantinescu să vorbească despre tegoriei profesionale, legat pentru totdeauna, prin jură- „selecţia ca exegeză” (p. 175), fie, nostalgic, spre obâr- mânt (testamentul rostit în faţa morţii rituale) de viaţa şi şie, semnând volumul „Despre obârşii... et guibusdam munca păstorească: motivaţia iniţiatică străveche a fost aliis!” (2003), „un admirabil volum eterogen, un fel de substituită de o întâmplare conflictuală reală, petrecută «mixtum compositum», un inedit amestec de studii şi în condiţiile transhumanţei; în procesul modificării moti- creaţie originală, versuri, proză şi pagini de memorialis- vaţiei care lega cele două episoade ce structurau cân- tică, intitulat atât de sugestiv...” (p. 172), cum zice Ovi- tecul ritual şi apoi colinda, s-a produs epicizarea diu Ghidirmic (alt critic şi istoric literar) în recenzia scrisă complexă a acestei structuri, prin adăugarea altor două cu acest prilej („Scrisul românesc”, nr. 4, oct.-dec. episoade, cel al oiţei năzdrăvane şi cel al măicuţei bă- 2003). trâne; modificările structurale care au condus la trans- Iordan Datcu, autorul recentei antologii de receptare formarea textului ce întovărăşea ritul de trecere din critică, este el însuşi prezent în acest volum cu şase vârsta uceniciei la aceea a păstorului propriu-zis, şi apoi texte: două recenzii, o prefaţă, o postfaţă, un text de colindul, în baladă) au avut loc, odată cu migraţia moti- aşezare a lui Al.I. Amzulescu în contextul folcloristic din vului din Nordul Transilvaniei, mai întâi în sudul aces- a doua jumătate a secolului al XX-lea al cercetării bala- teia, şi apoi în celelalte două provincii româneşti, dei româneşti şi un necrolog. Ca de atâtea ori – cum Muntenia şi Moldova; cristalizarea definitivă a cântecu- observam într-o recenzie la „Jurnal”-ul său (1981-1989) lui epic e localizată de Al.I. Amzulescu în Muscel şi nu din revista „Litere”, Târgovişte, nr. 9, sept. 2014 – Iordan în Vrancea, unde a fost găsit de Alecu Russo în 1846, Datcu se dovedeşte încă o dată altruist, punând în „sovejenii fiind neîndoielnic vechi argeşeni strămutaţi în mâna colegilor săi mai tineri întru ştiinţă un nou instru- Vrancea din satele Rucăr şi Dragoslavele”. Cum afirmă ment de lucru de mare trebuinţă. şi Mihai Coman în recenzia sa „...acest studiu” devine

Ionel Necula

PEHLIVANUL IAŞIOT LUCA PIŢU

Majoritatea, de nu cumva toate cărţile lui Luca Piţu tarea orgoliului său rănit decât în istorie şi-ntr-o glorie îşi extrag sevele din ţinerea sub observaţie a metehne- din nefericire apusă. Prin Prolegomenele* sale, Luca lor noastre endemice, cronice, bizantine şi balcanice, Piţu identifică mulţimea maşinaţiilor practicate în pe care Iaşul, postdecembrist, prin excelenţă, le răsfaţă învăţământul universitar ieşean, mecanismele subte- cu asupra de măsură. Le-a cunoscut aşa de bine şi în rane şi practicile canceroase care au dus la degradarea toată desfăşurarea lor prăpăstioasă că, vrând-nevrând, vieţii intelectuale ieşene. Că ţinta sa este centrată pe gândul ne duce la ideea cioraniană a cumplitului bles- Universitate nu mai trebuie să ne surprindă, pentru că tem ce planează peste firea românească şi în speţă aceasta a fost principala instituţie furnizoare de valoare, peste vatra de lumină a Iaşului – cea care, altădată, de competenţă şi de calitate umană. În jurul ei s-au co- dădea tonul în cultura românească, impunea rigoarea agulat marile proiecte spirituale ieşene şi de aici au por- şi ştacheta spiritului competitiv. Une malédection sans nit marile iniţiative care au fertilizat viaţa publică a précédent, frappant un coin du monde saboté par les Iaşului şi chiar a Moldovei – de la Suceava la Fălticeni dieux – spusese Cioran şi noi ne silim să-l confirmăm şi de la Neamţ la Bârlad sau Tecuci. Niciodată, în trecut, într-o ritmică pe care nici scepticul n-o anticipa. Universitatea ieşeană n-a fost o instituţie închisă, Departe de ceea ce-a fost, Iaşul de azi, cu consacrată exclusiv activităţii aulice, intelectualii ei co- precădere Iaşul universitar, dă atâtea semne de borau scările în public, ţineau conferinţe pe unde erau decădere că nu-şi mai găseşte resurse pentru alimen- invitaţi, intrau în politică, participau la întruniri electorale, ajungeau în Parlamentul României sau în funcţii minis- *Luca Piţu, „Prolegomene la o teorie a cumetrialităţii uni- teriale şi vascularizau cu autoritatea lor nivelul cultural versitare”, Editura Opera Magna, Iaşi, 2014. şi media spirituală a epocii. Care dintre marii profesori, de la Maiorescu la Petrovici şi de la Simion Mehedinţi

PRO SAECULUM 1-2/2015 189 lector la Mihai Ralea, au rămas închistaţi între zidurile universităţilor apărute într-o ţară nu este întotdeauna un Universităţii şi n-au trecut, în paralel, şi printr-o indicator de calitate, de creştere a nivelului spiritual şi a profilactică activitate publică? mediei culturale dintr-o comunitate. Dimpotrivă, Fireşte, Luca Piţu nu face istorie, ea este numai generează un corp didactic numeros, care tremură la subînţeleasă, dar inventariază, cu acribie şi zel, factorii gândul că o eventuală diminuare a numărului de care au dus la decăderea Universităţii în deceniile post- studenţi i-ar putea lăsa fără catedre sau chiar îndepărta decembriste, metehnele statornicite între universitari şi din mediul universitar, şi atunci coboară cu ştacheta consecinţele lor în degradarea vieţii universitare ieşene. exigenţei mult sub limitele admisibile. Prima dintre prolegomenele prin care autorul Luca Piţu a cunoscut şi situaţia învăţământului he- denunţă degradarea vieţii universitare ieşene este ce a xagonal la el acasă şi s-a consternat de continua lui de- potlogăremelor academice, mai exact înnăşirea între ei gradare. Nu mai are nici el faima de altădată, când a universitarilor şi întrajutorarea reciprocă în promova- furniza ţărilor răsăritene personalităţi excelent pregătite, rea odraslelor sau a prietenilor, rudelor în posturi din conştiinţe infailibile cu rol catalitic în viaţa spirituală a învăţământul universitar iaşiot. E nevoie de titluri şi doc- ţării lor. torate? Pas de problème. Năşismul găseşte soluţii şi O altă prolegomenă activată de autor este cea a pentru trecerea acestui hop. Un universitar de la o oportunismelor minoritare. S-a exacerbat aşa de mult catedră acceptă să conducă doctoratul unei odrasle de pe ideea dreptului minorităţilor de a-şi cultiva cultura şi cumătru, dacă şi acesta din urmă supune unui trata- tradiţiile, c-au devenit aproape intangibile. Orice ment asemănător pe protejatul primului. Cu teza de observaţie, motivată şi legitimă la adresa lor, poate fi doctorat e mai simplu; se copiază în draci, dar nimeni prelungită în suspecţia de discriminare şi, fireşte, nu are interesul să demaşte furturile şi plagiatele din culpabilizată. România, care adăposteşte între graniţele teama de a nu prăbuşi sistemul cumetrial, care n-ar mai ei o masivă minoritate maghiară, s-a confruntat adesea împrăştia linişte printre cumetri. Principiul se cunoaşte cu această problemă. În plus, a devenit un fenomen eu- şi-a fost verificat în multe situaţii, ba chiar mi se pare că ropean exodul romilor şi refuzul lor de a se europeniza. devine normă de conduită pentru multă lume. Scapă cu Autorul abordează aceste probleme sub formă de pro- toţii sau se-nfundă şi se expun oprobiului public cu toţii. legomene, dar, desigur, ele merită un tratament mai Autorul îşi întitulează exegezele drept prolegomene, desfăşurat. Nu ştiu dacă va reveni asupra acestor in- adică introduceri la o abordare mai desfăşurată, dar de troduceri, dar fiecare prolegomenă în parte poate fapt problemele de principiu sunt împănate cu fapte şi căpăta urmări, alte prelungiri exegetice şi, mai ales, na- dovezi pertinente, de natură să confirme regula şi ideea rative. prolegomenică. Aduce în discuţie atâtea nume şi cazuri Ceea ce surprinde la autor este împănarea partiturii scandaloase din laguna universecurităţii cuzane că in- exegetice cu fapte, întâmplări şi evenimente, decupate duce cititorului o idee de lucru stricat şi un sentiment de din biografia sa, din lumea pe care a străbătut-o cu o consternare. luciditate debordantă, mai ales cele petrecute la univer- Riguros ca întotdeauna, Luca Piţu evocă simpozio- sitatea cuzană, de parc-ar fi fost notate jurnalistic spe- nul consacrat lui Descartes din toamna anului 1987, cial în vederea unui recurs eseistic la ele, dar parcă unde şi el a susţinut o comunicare cu destule şopârle, nicăieri în lucrările anterioare n-a făcut descinderi aşa care-i putea aduce unele neplăceri, de n-ar fi fost um- de revelatoare în mirificul univers al satului cajvanez, brit, despre simpozion vorbesc, de revolta muncitorilor de unde şi-a luat zborul în lume şi-n viaţă. Deşi sumare, braşoveni, intrată în prim-planul atenţiei publice regăsim în această evocare succintă satul românesc de internaţionale şi, la fel, vorbeşte despre democratizarea altădată, logodit cu veşnicia şi încremenit în rânduieli învăţământului în ţările din Hexagon, cunoscută auto- arhaice, cronice, ancestrale. Moş Grigore, bunăoară, rului din perioada când ţinea lectoratul de limba română oracolul satului, pare a fi coborât din cărţile lui Sado- la Strasbourg – cu lipsa lor de exigenţă şi cu dispreţul veanu. Venea la el, pentru a-şi cerceta viitorul, până şi pentru valoare. Multe fătuci se înscriau la universităţile marele mahăr pecerist Emil Bobu. Ori de câte ori se strasburgheze doar pentru a beneficia de carduri şi de simţea cu poziţia scârţielnică în Partidul Clasei Uvriere permise, de accesul în asociaţii, de reduceri la cinema- dădea o raită în limuzina neagră prin comuna tografe, la muzee sau pe mijloace de transport, ca şi de bucovineană… pofticios de fapte şi întâmplări secvente unele alocaţii, când nu veneau direct pentru combinaţii (p. 91). Ultima consultaţie a avut loc în noiembrie 1989, maritale (p. 47). Înţelegem de aici că degradarea când moş Grigore i-a proorocit că va rămâne fără învăţământului nu este o problemă specific slujbă, ceea ce l-a supărat atât de rău pe înaltul dem- românească, şi că nici în alte ţări cu pretenţii nitar, încât l-a scuipat cu dispreţ. învăţământul nu mai dă rezultatele de altădată. Fac o Despre ce mai vorbeşte Luca Piţu în cel de al doilea paranteză şi reproduc aici o notaţie a lui Cioran din 26 pas prolegomenic? Decriptează, bunăoară, identitatea august 1970, inserată în Caietele sale, unde notează: unor personaje din Justa lui Paul Goma, a celor ce avu- Sanda Golopenţia îmi povesteşte că universitatea tără de pătimit după insurecţia maghiară din 1956. Cum americană din Bloomington, unde a petrecut un an, are identitatea politrucilor este consemnată cu numele lor patruzeci de mii de studenţi, iar oraşul cu acelaşi nume real, autorul se opreşte la două personaje mai greu de doar treizeci de mii de locuitori. O asemenea anomalie identificat. Este vorba de personajul eponim al cărţii, prevesteşte dezastre (Caiete, III, p. 200). Mulţimea Justa – adevărată teroare la şedinţele operatorii ce

190 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector vizau elementele reacţionare, cosmopolite sau numai tic. Mi se pare că acest sens este mai apropiat de ma- incompatibile cu morala muncitorească (p. 111), pe care niera lui Luca Piţu. De-ar fi fost asistat de heruvimi ar fi autorul o identifică în persoana prozatoarei Alexandra transferat legitimitatea ironiei de sistem, de metehnele Indrieş, şi care, ulterior, devenind jumătatea scriitorului comunităţii, aşa cum păstrăvul reclamă apa dulce şi disident Paul Goma a cunoscut şi ea tot felul de şicane, zglobie de munte, dar autorul ascultă mai mult de dai- de presiuni şi represiuni din partea odioasei instituţii se- monul socratic şi supune observaţiei omul, în constituţia curiste. Celălalt personaj criptat de Paul Goma în cartea lui subiectivă şi-n pandant cu lumea privită ca sistem sa este Grişa Grigoriciu, decodificat de Luca Piţu în per- şi-i observă toate beteşugurile şi dispoziţia lui spre stri- soana lui Gheorghe Grigurcu. care. Se poate supravieţui inocent, fără recursul la bu- Am pus aceste însemnări marginale sub semnul iro- foneria adrianpăunesciană într-o lume ticăloşită? Se niei, al zeflemelei sagace, copios asumată de autor, dar, poate, şi lucrul acesta a fost bine întruchipat de Elisa- se vede de departe, termenul nu-l cuprinde integral, fără beta Rizea din Nucşoara şi de atâţia disidenţi, care au rest şi fără rămăşiţe. ignorat ticăloşirea şi-au îndurat toată gama prigoanei Secvenţele din pasul trei al prolegomenelor inse- diabolice instituite de sistem pentru a-şi menţine rează, ca-ntr-un puzzle decompozit, atâtea întâmplări conştiinţa curată şi-n deplină demnitate. şi evenimente că prin recompunerea lor se reconstituie Observator atent la toată nebunia vieţii noastre de întreaga devălmăşie a evoluţiei româneşti din ultimele toate zilele, Luca Piţu nu trece cu vederea nimic din ne- decenii postdecembriste. volniciile politicii româneşti, cele care-au marcat deve- Cum trebuie înţeles sensul acestor dispuneri cătră- nirea românească, şi nici gama ticăloşiilor nite ale autorului? Probabil că depinde şi de înţelesul postdecembriste care-au vulgarizat şi-au devalizat fibra ce-l conferim ironiei, iar eu am în vedere sensul ciora- românească din rosturile ei statornicite istoric. Citeşti nian al termenului care credea că ironia este un zeu tras cartea lui Luca Piţu şi nu-ţi poţi reprima tentaţia de a re- la sorţi dintre îngeri. Mai există şi alt înţeles al termenu- peta înjurătura lui Noica: Mama ei de netrebnicie lui? Doar dacă admitem că poate fi tras la sorţi şi dintre românească! spiriduşi, sau că poate fi autorizată de daimonul socra-

Marin Iancu

ÎMPLINIREA PRIN SCRIS

După mai multe romane și volume de proză scurtă plinire spirituală, această culegere de texte critice se (Soarele roșu, roman, 1996; Diavolul în Valea Sării, citește cu un deosebit interes. Foarte bine informat și proză scurtă, 1999; Vânătoare pe muntele de cenușă, capabil să producă opinii nuanțate și convingătoare, proză scurtă, 2000; Fotograful de mirese, proză scurtă, depășind cu mult nivelul unor forme comune de recep- 2004; Vremea consiliului parohial, roman, 2008; O ani- tare, Gheorghe Stroe se angajează în demersul său cri- versare cu prietenii, proză scurtă, 2012), bine primite tic cu o vădită dorință de a aduce noi probe, nu multe la de critica literară, Gheorghe Stroe (n. 1.01.1953, satul număr, desigur, dar suficiente pentru a surprinde Bădila, comuna Pârscov, județul Buzău) a publicat re- esențialul și a pune în lumină ce are mai reprezentativ cent O sacoșă cu cărți (București, eLiteratura, 2014), opera literară adusă în discuție. Remarcăm rigoarea o carte de critică literară, constituită dintr-o antologie de observațiilor și puterea de expresie a comentariilor texte critice, eseuri, recenzii și cronici literare risipite de susținute cu aceeași obiectivitate și lipsă de complexe, autor aproape pe durata unui deceniu prin diferite indiferent de statutul autorilor recenzați, debutanți sau publicații din spațiul teleormănean („Pagini teleormă- scriitori consacrați, poeți, prozatori și dramaturgi, eseiști nene”, „Teleormanul”, „Meandre”, „Sud”, „Caligraf”), dar sau critici și istorici literari, aflați deja la un anumit nivel și din țară („Viața Românească”, „Convorbiri literare”, de consacrare. De exemplu, pentru a cita la întâmplare, „13 Plus”, „Pro Saeculum”, „Luceafărul de dimineață”, comentariul la volumul de versuri Conspirații celeste, „Euromuseum”). Fenomenul rămâne interesant prin publicat în 2008 de Victoria Milescu, se încheie cu o modul în care Gheorghe Stroe se menține în spațiul li- afirmație tranșantă ce ar putea sugera posibila situare terar actual prin aceste multiple ipostaze ale sale, estetică a acestei poezii în momentul de față. „În acest fi indu-ne tot mai dificil să vorbim despre critica unui pro- sens, notează Gheorghe Stroe, Victoria Milescu – ale zator sau de proza unui critic, în prelungirea altor situații cărei modele se dovedesc a fi Bacovia, dar parcă mai confirmate și demonstrate de multe asemenea fapte is- mult Blaga și Nichita Stănescu! – ne face să ne gândim torico-literare mai vechi sau mai recente. la Ileana Mălăncioiu sau la Angela Marinescu scriind Rezultat al unei evidente și demne aspirații de îm- poezie pur și simplu, dincolo de orice limitare ontică.

PRO SAECULUM 1-2/2015 191 lector Aceasta este zona înaltă în care se situează și poezia axiologice dintre Capitală și provincie”. Despre poliva- Victoriei Milescu”. Plăcerea unor asemenea posibile lentul Horia Gârbea, omul – orchestră, „talent prodigios, corelații tematice sau de ordin stilistic sunt vizibile și în greu de prins sintetic într-o formulă critică”, Gheorghe alte comentarii, unele dintre ele venind din perspective Stroe are toate motivele să aprecieze că acesta „face cu totul inedite, în măsură să aducă, în acest sens, mo- parte din categoria rară a acelor autori care pot scrie dificări importante ale imaginii adeseori stereotipe despre orice, utilizând cu succes orice registru (…), iar menținute inerțial de unele opinii critice anterioare. Des- la nevoie chiar să-și inventeze specia literară pentru a tul de relevantă în privința calităților de analist ale criti- se exprima cel mai potrivit cu intențiile sale”. Pe de altă cului, o asemenea perspectivă largă de abordare parte, prezentat cu patru cărți (Castelul cu ferestre gal- presupune gust și un înalt grad al adecvării la operă, bene, 1995; Directorul de imagine, 1999; Între două dar și informație și o profundă cunoaștere a fenomenu- lumi, 1994; Muzeul viu, 1996), prozatorul Gheorghe lui literar în sine. În altă parte, referitor la proza lui Liviu Filip, înscris pe aceeași linie postmodernă cu Ioan Lă- Nanu (Cârciuma lui Bicuță și alte amintiri, 2008), Gheor- custă, Mircea Nedelciu, Bedros Horasangian, Sorin ghe Stroe apreciază că, propunându-și „ca finalitate Preda, Cristian Teodorescu sau Gheorghe Crăciun, să-și seducă cititorul prin ironia tolerantă, prin umorul „promovează o nouă conștiință a romanescului, conce- rezultat din evoluția ingenioasă a unor situații pentru put nu în progresie liniară, ci ca o unitate supratextuală, care eticheta de derizoriu este cea mai potrivită”, autorul cu ruperi de nivel intempestive și cu multe registre, reușește o adecvare „fără cusur a limbajului în raport într-un model de virtuoasă intertextualitate…” Comen- cu circumstanțele”, dând dovadă de ingeniozitate în a tariul asupra eseurilor din Rinocerii și Don Quijote regiza evoluția situațiilor. Mai mult decât atât, sedus de (2007) este în măsură să sugereze că Ana Dobre, au- „modelul Caragiale”, de la care „a înțeles și importanța toarea acestui volum, o prezență elegantă și inteligentă vorbăriei ca scop în sine («marea trăncăneală», cum o în critica literară din spațiul publicistic actual, „evită cu numește Mircea Iorgulescu referindu-se desigur la ilus- grație eticismul jos, poziția moralistului agasant, care trul precursor al multora...)”, Gheorghe Stroe merge nu se îndoiește o clipă că deține adevărul, unica soluție mai departe, sesizând că, în proza lui Liviu Nanu, pentru problemele tuturor”. Fără să se înscrie neapărat „înclinația spre veselie, predispoziția permanentă pentru în categoria propriu-zisă a lucrărilor de tip monografic, a provoca râsul, tratarea vivace a unei materii totuși se- cartea de debut a regretatului Mircea Dinutz (Marin rioase parcă ne-ar aduce aminte de Creangă…”, după Preda – patosul interogației, 1997) „își copleșește citi- cum, din comentariile la volumul Blasfemii la gura sobei torul cu o erudiție în domeniu ce nu exclude nici selecția (2000) de Lucian Paraschivescu, se reține ideea că au- riguroasă și nici situarea corectă a informației…”, impu- torul acestei alcătuiri de eseuri, poezii și pagini de jurnal nând ca, pe viitor, prin aceasta, opera lui Marin Preda „izbutește să se situeze constant dincolo de orice pre- să revendice „o radicală schimbare a sistemelor de lec- judecată, menținându-și o deplină libertate de mișcare tură”. În altă parte, prezent în cele din urmă și în ipos- a spiritului, indiferent de tema abordată”. Recitind Din taza sa de poet, aflat deja la al treilea volum de versuri Calidor – o copilărie basarabeană, „o carte nici tocmai cu Neliniște și fluturi (1999), inepuizabilul istoric și critic veche, nici tocmai nouă”, publicată de Paul Goma mai literar Stan V. Cristea îi atrage atenția lui Gheorghe întâi în Franța (în țară, în 1990), Gheorghe Stroe este Stroe prin propensiunea către detaliu, de unde și „im- de părere că Paul Goma, considerat cândva în Occi- presia de dificultate a decodării, pentru că lectura tre- dent „un Soljenițîn român”, „are ceva din talentul lui buie să restabilească acele conexiuni între puncte de Camil Petrescu de a compensa deficitul epic prin semnificație aparent disjuncte, dar coexistente în limi- divagații pe teme de conjunctură, însă, dacă la Camil tele aceluiași text”. Mândru de a se fi născut și crescut Petrescu intră firesc în joc filosofia, la Paul Goma, la fel în aceeași zonă din Subcarpații Buzăului cu neobositul de firesc, intră în joc istoria și politica ce au marcat pro- și prolificul Florentin Popescu, Gheorghe Stroe fund destinul Basarabiei”. Refuzându-se „inerțiilor de mărturisește că acesta este scriitorul care „ajunge să lectură”, în maniera în care Eugen Negrici își califică vorbească despre alții, cu o generozitate fără egal, ca- textele drept „exerciții de percepție artistică” declarat pacitatea sa de a admira nefiind niciodată alterată de „subiectivă”, analizele din volumul Sacoșa cu cărți se circumstanțe”. În paginile dedicate lui Marin Codreanu, bazează pe un sistem propriu de lectură, sprijinit activ poet, prozator și memorialist, prezentat acum ca autor pe o serie de formulări personale, tranșante. Lui Florea al unei cărți de critică literară, Gheorghe Stroe pornește Burtan, un „talent foarte solid”, „omul fermecător de de la premisa călinesciană, conform căreia, în prietenos, îngăduitor și comprehensiv”, îi sunt comen- contradicție cu Maiorescu din Poeți și critici, „criticul nu tate trei volume de versuri (Valea plângerii, 1994; Izgo- oferă garanții de comprehensibilitate decât dacă este el nirea din rai, 1996; Poeme de odinioară, 2008), în însuși un autentic creator în domeniu”, admițând că, la structura acestor cărți fiind identificate o serie de „texte urma urmei „cel puțin ca de la poet la poet, Marin Co- fluente, neaglomerate stilistic”, o poezie a erosului și a dreanu este în dreptul său să se pronunțe la sfârșitul morții, pe deplin împlinite artistic prin frumusețea și ima- fiecărei lecturi”. Scrisă din interior, cartea lui Gheorghe gistica personală și șocantă. La fel de sigur și atent la Stroe conține și ușoare tendințe de portretizare a unora detalii, Gheorghe Stroe susține că, „roman al spațiului dintre autorii scrierilor comentate, câțiva dintre aceștia deschis, dacă e să-l citim într-o grilă nu tocmai veche a fiind reprezentați prin ceea ce au mai interesant, prin lui Valeriu Cristea (Spațiul în literatură, 1979), Liturghia elemente de portret fizic sau psihologic, paginile de satanică de Nicolae Lupu promovează o altă viziune acest tip trădând certele calități de prozator ale lui decât aceea excesiv uzitată a incompatibilității ontice și Ghe orghe Stroe. De-a dreptul încântătoare rămâne și

192 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector impresia de familiaritate sinceră și deloc afectată a foi- nu-i poate folosi prea mult criticii, dovedindu-se nece- letonistului cu intelectualitatea pregnantă a manifestă- sară doar câtă vreme aceasta „rămâne în fundal”. rilor literare venite dinspre grupul scriitorilor Ghe orghe Stroe își modelează astfel discursul critic în teleormăneni, a celor din Alexandria, în frunte cu Florin mod ponderat, sprijinindu-se de o serie de citate pre- Burtan, Ana Dobre, Nicoleta Milea, Stelian Ceampuru, luate din materialul pus în discuție, instituind în acest Nicolae Dina, George Filip, Doina Cherecheș sau Ro- fel o formă de „conviețuire” familiară cu opera. Punctele mulus Toma, și, în egală măsură, a scriitorilor din de vedere sunt formulate clar și firesc, fără nicio intenție Roșiori de Vede, în frunte cu Stan V. Cristea, C.T. Ciu- demonstrativă, lăsând să se înțeleagă că între textul co- botaru, Liviu Comșia, Cornel Basarabescu, Iulian Bito- mentat și opinia criticului există un minimum de contact leanu, Anghel Gâdera, Mihai Athanasie Petrescu, Liviu real. Susținător al acestei idei de adecvare în domeniul Nanu, Florina Isachi, Alexandru Cutieru, Cristian Ga- cercetării literare, Gheorghe Stroe dispune de puterea briel Moraru, Ion Mihăilă și Domnița Neaga, nu mai de a-și construi demersul critic prin prisma adevărului, puțin merituoși și tot mai vizibili în spațiul literar actual. ceea ce atrage precumpănitor în paginile cărții sale fiind Cu toate ezitările și ambiguitățile posibile de eva- chiar această contopire a gustului și priceperii, într-un luare, pozitive sau negative, generate probabil și de un timbru modern, atent la context și fără distorsiuni apa- anumit sentiment de solidaritate, vag excesivă și mai rente ale interpretării. puțin operantă, asistăm, după cum se vede, la o trecere Fără să aibă pretenția de a impune neapărat un anu- subtilă de la textul propriu-zis la receptarea lui, la califi- mit statut de critic literar, comentariile din prezentul carea artistică a acestor pagini de proză sau teatru, volum pot exprima însă aptitudinea autorului de a-și fo- poezie sau de critică și istorie literară, cărora li se atri- losi cu eleganță și abilitate condeiul pentru a parcurge, buie, în final, calități evidente de literatură. Abil și plin interpretând cu o cumpătată și sobră aplicație, o serie de bun-simț, inventiv și bine informat în orientările critice de texte a căror judecată critică este făcută credibilă. În de la Saint-Beuve încoace, plasându-se consecvent pe ciuda caracterului fragmentar propriu unei asemenea urmele practicii tematice a criticii lui Jean Pierre Richard culegeri de texte critice disparate, volumul lui Gheorghe sau a criticii profunzimilor, apelând aici la Georges Pou- Stroe își păstrează aspectul unitar prin insistența recon- let, ori revenind, în alte context, la Jean Ricardou, ale stitutivă ce derivă din plăcerea de a releva valoarea și cărui observații privind un tip de lectură deschisă, în frumusețea deloc gratuită a unui text literar, autorul ono- sensul intertextualității, le valorifică din plin, Gheorghe rându-și pe deplin premisele teoretice. Stroe este conștient totuși de faptul că teoria în exces

Maria Vaida

LABIRINTUL BIBLIOTECII

Operă de mare sinteză şi valoare indubitabilă, re- o primă sinteză ce se înregistrează în acest domeniu, centa carte a profesorului universitar Mircea Popa, cartea noastră nu e lipsită de unele pagini mai puţin in- Presa clujeană de la începuturi până azi (170 de ani), spirate sau de unele carenţe documentare sau interpre- Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, reface traseul străbătut tative. Ea nu şi-a propus însă să înregistreze toate de presa românească din Transilvania, mai ales după publicaţiile şi nici să epuizeze lista acestora, oprindu-se Marea Unire, când Clujul devine centrul vieţii culturale cu precădere doar asupra momentelor celor mai de transilvănene, iar revistele româneşti din această parte seamă din viaţa publicistică a Clujului în care s-au afir- a ţării îşi dovedesc importanţa şi valoarea culturală şi mat şi jurnalişti de anvergură asupra activităţii cărora naţională. Mărturisirea criticului nu mai are nevoie de ne-am simţit datori să stăruim”... nicio explicaţie: „Iată de ce am simţit datoria acută să Privirea pătrunzătoare şi competentă a istoricului li- refacem acum, la împlinirea a 170 de ani de presă ro- terar insistă în unele cazuri asupra vieţii unora dintre mânească la Cluj, drumul acestei prestigioase deveniri, primii jurnalişti, conştient că marele public cititor nu va stăruind cu precădere asupra momentelor de vârf ale avea timp să cerceteze prin arhive, de aceea unele acestei afirmări şi punând în valoare toate marile ei îm- exemple sunt demonstrate cu imagini ale copertelor pliniri, de la începuturi până în contemporaneitate”. Cer- unor reviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu foto- cetarea şi documentarea vastă necesare unui astfel de grafii ilustrative, cum este aceea de pe coperta cărţii, demers critic nu exclud viziunea de ansamblu asupra care surprinde primul Birou de presă din Transilvania, tabloului presei româneşti din toate regiunile ţării, logica constituit în 1894, cu prilejul Procesului Memorandişti- legăturilor interculturare şi literare ale vremii, contextul lor. În mijlocul grupului de jurnalişti se află Vasile Luca- politic adesea controversat, ce sunt aduse în faţa lec- ciu; fotografia a fost descoperită după îndelungi torilor cu modestie, fără pretenţia de exhaustivitate: „Ca cercetări şi adusă în faţa noastră ca o dovadă a faptului

PRO SAECULUM 1-2/2015 193 lector că istoria este vie, iar istoricul literar are datoria de a vastă bibliografie, după cum spuneam. Desigur, nu este scoate la lumină esenţa spiritului românesc din acest un studiu exhaustiv, dar face o deschidere de drumuri, colţ de ţară. Mircea Popa face acest lucru în maniera trasează direcţii de lucru pentru cercetătorii şi istoricii li- sa inconfundabilă, cu pricepere şi capacitatea de a cu- terari, valorifică munca devotată a celor care au scris, prinde într-o desfăşurare tot ce este important în presa zi de zi, editoriale, anchete, articole de interes public, românească clujeană de la începuturi, precum şi por- dovedind că presa poate fi o putere în orice stat de trete ale pionierilor din presă: Nicolae Fekete-Negruţiu, drept. Ilie Dăianu, Sebastian Bornemisa, Ion Agârbiceanu, Aplecarea specială a autorului spre personalităţi de Sextil Puşcariu, Victor Papilian, Ion Clopoţel, Ion Chi- prim-plan sau de plan secund ale literaturii şi presei nezu, Constantin Hagea, Emil Boşca-Mălin, Victor transilvane, începând cu perioada primelor reviste ma- Iancu, Corneliu Coposu, Petre Ţuţea, George Sbârcea, nuscrise şi până în contemporaneitate, reprezintă o tră- Nicolae Vasiu. În felul acesta, cu probitate profesională sătură dominantă a scrisului domnului Mircea Popa, şi acribie, cu spirit iscoditor şi privire panoramică, dar şi subliniată de numeroşi critici literari. Iată ce afirma prof. cu inteligenţă vie şi cultură vastă, istoricul şi criticul lite- V. Fanache despre opera lui Mircea Popa: „Se întâmplă rar Mircea Popa schimbă nişte borne de hotar, referi- adesea ca o sumă de nechemaţi să se exprime în do- toare la presa românească de la Cluj, aşa cum făcuse, meniul nostru cultural. Mircea Popa a ştiut să intervină de altfel, şi în literatura română cu câţiva ani în urmă, cu sagacitate şi aş zice câteodată neconcesiv asupra restabilind adevăruri istorice de netăgăduit despre primii tuturor formelor de impostură. Sunt celebre intervenţiile noştri scriitori. pe care le-a avut în legătură cu editarea unor clasici, cu Volumul semnat de Mircea Popa, Presa clujeană de lacunele pe care le reprezintă diferitele producţii, la începuturi până azi (170 de ani), cuprinde patru ca- aşa-zis ştiinţifice, făcute de nişte amatori. Numele lui pitole: I. Presă şi militantism politic şi cultural în Cluj din acest punct de vedere s-a impus în conştiinţa tutu- până la 1918, II. Presa clujeană românească după ror. Ce intră sub observaţia lui Mircea Popa răspunde Marea Unire, III. Perioada comunistă, IV. Presa postde- unei acute necesităţi a vieţii noastre culturale” (V. Fa- cembristă, precedate de un Argument şi încheiate cu nache, Mircea Popa – 65). Astfel, prin volumul Presa Scurte concluzii, cărora li se adaugă o Bibliografie clujeană de la începuturi până azi (170 de ani), autorul foarte vastă, întinsă pe mai mult de 30 de pagini, care dovedeşte capacitatea sa vastă de interpretare, viziu- accentuează ideea documentării temeinice şi cuprinză- nea panoramică asupra evenimentelor literare şi de toare, pusă cu generozitate la dispoziţia cercetătorilor presă, cultura de nivel european, memoria infailibilă, interesaţi. conexiunea dintre actul de cultură şi politică, aspectele Primul capitol aduce în atenţia noastră foile manus- importante din perspectiva istorică. În urma unor minu- crise Zorile din 1848 şi Speranţa din perioada 1877- ţioase şi zilnice cercetări prin labiritul bibliotecilor şi ar- 1878, dar şi revistele Amicul familiei, Răvaşul, hivelor, istoricul literar Mircea Popa aduce la lumină Orizontul, Solia satelor, Orientul român, Noi, Zăvodul, comorile tomurilor prăfuite care zac neştiute de ani de Calicul democrat, Ungaria, tipărite în perioada urmă- zile prin locuri nepotrivite. Mircea Popa, cu nume pre- toare. Blajul a fost oraşul în care tinerii au înfiinţat o destinat, este omul care aduce lumina, precum preotul presă manuscrisă în 1838, înaintea clujenilor. După în Sfânta noapte a Învierii, iar noi, cei care călătorim în Marea Unire, Clujul devine centrul politic şi cultural al lumină, avem atâta nevoie de ea în labirintul Bibliotecii... Transilvaniei, unanim recunoscut pentru elitele univer- Lectură plăcută! sitare de aici (Universitatea „Regele Ferdinand I” exista la Cluj în perioada la care facem referire), dar şi pentru diversitatea publicaţiilor politice, literare, ştiinţifice, bise- riceşti, medicale, pedagogice sau de divertisment. Ca- pitolul al II-lea prezintă presa clujeană după Marea Unire, când se manifestă la Cluj o adevărată explozie informaţională, iar prin revistele şi ziarele apărute aici, oraşul de la poalele Feleacului face concurenţă Capita- lei prin publicaţiile de interes naţional, cum ar fi: Socie- tatea de mâine, Cosânzeana, Gândirea, Gând românesc, Tribuna, Ţara noastră, Naţiunea, România nouă. Acestea „înscriu titluri de mare valoare în circuitul naţional şi lansează un număr impresionant de gazetari care, în majoritatea lor, sunt şi poeţi, prozatori sau eseişti de notorietate naţională şi europeană, prin care oraşul de pe Someş a intrat în avangarda jurnalisticii performante, un oraş al unei multiculturalităţi stimula- tive” (p. 502). Capitolul al III-lea prezintă perioada comunistă a presei clujene, iar al IV-lea presa postdecembristă şi se încheie cu un scurt capitol de concluzii, urmat de o Constantin Severin - Text şi Timp 96

194 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector

Dana Nora Dinu

RUBIK ŞI CURCUBEUL DE MUCAVA

Odată cu Aşteptările slăbănogilor (proză scurtă) tive, „figurine de mucava…” (Oamenii curcubeului, p.74) (2002), imaginaţia Mariei Niţu s-a eliberat din cadenţa şi, în fine, lumea însăşi „lumea asta de mucava”, (Crom- poetică din En Gros & en detail (versuri) (1997), spre Color SRL, p. 10) ori iluzoria singurătate „sezonieră” teritoriul fără frontiere al „farafastâcurilor” şi „prozoe- „cea de mucava e după cum o fixează artiştii, şablo- seme”-lor, cum îşi subintitulează cartea recent lansată: nard, în iarnă ori în toamnă – anotimpuri ale însingură- Reciclare la cubul Rubik: prozoeseme şi alte farafastâ- rii.” (Anotimpuri Fata Morgana, p. 192). curi*. În consens cu atmosfera deprima(n)tă a „slăbăno- De altfel, arta, cu seducţia ei discreţionară, poleieşte gilor”, mesajul se constituie într-un răspuns în aparenţă obiecte dintre cele mai banale, derizorii, „pur şi simplu descuraja(n)t adresat „aşteptărilor”. pen’că aşa ţi-a spus artistul, (...) dacă-ţi induce o stare Semnificaţia pesimistă este sprijinită şi totodată dez- de katharsis, fie chiar pankistă ori heavy metal”, iar cu- minţită, într-o oarecare măsură, de alegoria ludică din loarea, instrumentul ei esenţial, este, prin definiţie, ca- titlu. Într-o reflectare multiformă a „cubului”, „muchiile” meleonică şi derutantă: „Se amestecă între ele, omeneşti sau „conturele lucrurilor” (Ion Pop) definesc transsesuxale, ori cu apă, acuarele şi pasteluri...”, inva- existenţa, opresc scurgerea în „ceaţa” nefiinţei şi toto- zivă, agresivă chiar: [culorile] „s-au prelins şi ele peste dată supun, înfrâng şi ordonează, cum figurează nişte tot, până şi-n vise” (Reciclare la cubul Rubik, p. 40) „e personaje într-un film (Dantelăreasa): casa, biroul, me- sado-masochist să trăieşti simţind culorile” (CromColor troul, avionul, ascensorul, coşciugul – restandardizări SRL, p. 12.). care marchează scurta noastră (pe)trecere. „Toate-s Cele douăzeci şi două de texte – „mini-cuburi” – nu vechi şi nouă toate”, „viaţa-i o scenă”, iar noi suntem au o structură narativă convenţională, unitară, fiind, de „actori” care intră şi ies pe rând – sau ca şi în Jocul de fapt, pretexte pentru sondarea adâncimilor interioare. truco borgesian, „jucătorii” copiază vechi levate „reluând Sub semnul autobiografismului, disimulat sub multiple aceleaşi versuri şi aceleaşi trucuri”. „Cubul lui Rubik” identităţi ficţionale, autoarea încearcă să-şi regăsească dispune şi el de un număr limitat de permutări pentru a „numitorul” „monocrom”, autocontemplându-se în cio- reconstitui culoarea fiecărei suprafeţe, iar semnificaţia burile-avatar Estera, Candy/Candia, Soledad. Unele acestui fapt – în viziunea Mariei Niţu – e simplă: toate sunt dominate de câte o singură culoare, conform jocu- „jucăriile” omeneşti (ba chiar – „o, mintea cum se lui Rubik – extreme într-un spectru care începe cu rozul minte!” – şi cele supraomeneşti, precum metempsihoza (CromColor SRL) şi evoluează spre negru (Melancolia şi reîncarnarea), fie ele obiecte, cuvinte sau idei, au fost Capricornului) sau cenuşiul mai vechii Soledad din Aş- inventate o singură dată şi orice utilizare ulterioară nu teptările slăbănogilor, unde „Mr. Grey” domnea peste o este decât o refacere, imaginaţia fiind incapabilă să zonă-tampon menită să separe, dar şi să camufleze născocească fără suportul antecedentelor, „suferind” de zona afectivă ultrasensibilă cu o pojghiţă, pe alocuri, au- o „boală genetică”, „o osteoporoză a imaginaţiei” – un topersiflantă şi sceptică – de care ne ciocnim, parcă mai handicap în ultimă instanţă: „imaginaţia noastră e dizar- des şi aici, şi de sub care mocnesc „megalomanice” – monie de handicapat” (Reciclare la cubul Rubik, p. 44). şi emoţionante – aspiraţii către Luna de pe cer sau Pe de altă parte, chiar dacă „nu e nou nimic şi tot ce „cur cubeu”. Jucându-se cu culoarea, autoarea cartogra- este-a / Mai fost cândva”, dinamismul perpetuu pune fiază multidimensional corespondenţe simbolice psiho- amprenta vremelniciei, transformându-le pe toate în senzoriale, marcând patologicul: „Acum rotula obiecte „de mucava” – termen care revine de câteva ori genunchiului meu e verde mlăştinos de reumatism po- – fie ele: începutul-începuturilor, „Cuvântul-cuvânt”: „cu- livalent la toate oscioarele, încheietura braţului e maro vântul nu e Cuvânt, e mucava”, „Orice lucru a fost pres- închis ca un gândac de bucătărie, dolofan, doldora de tabilit odată, ca să-l poţi gândi şi spune tu acum...” sau sănătatea lui, nu a mea...!” (Oamenii curcubeului, p. 74) plăsmuiri ale cuvântului: titlurile – care „ar trebui să fie şi explodând într-o semantică a opticii afective, uneori mai rebele”, genurile literare dizolvate în „păşunea tex- pe alte coordonate, aparent, fie spaţiale – oraşele occi- tului literar” (Reciclare la cubul Rubik, pp. 44, 37-38, dentale – colorate ca într-o carte cu poze, în contrast 42), semnificanţi precum „gramofonul” (Gramofonul de cu griul Bucureştiului, „culoarea comunismului”, în fond, la rever, p. 51) sau oamenii, cu vieţile lor nesemnifica- un purgatoriu afectiv, dominat de frică şi laşitate, tristeţe, deziluzie, sărăcie – fie temporale: verdele – perioada *Maria Niţu, Reciclare la cubul Rubik: prozoeseme şi alte „otrăvită” a familiei Medici, sau a timpului – obiectiv. farafastâcuri, Editura Eubeea, Timişoara, 2014. dacă admitem că timpul există şi în afara noastră, ca

PRO SAECULUM 1-2/2015 195 lector entitate neutră, o curgere continuă şi egală, paralelă cu nu putem avea conştiinţa noastră decât reflectându-ne sinuozităţile şi rupturile timpului „subiectiv”, individual, în ceilalţi, aşa cum nu ne putem zări pe noi înşine decât care poate fi colorat divers, în cazul de faţă: în oglindă, fără însă ca asta să ne fie de-ajuns. Socio- „albastru-marin, pentru că-mi place marea” (CromColor foba Candia, într-un (reciclabil şi el) weekend pustiu, SRL, p. 10, 14). simte nevoia să-şi reconfirme reflexele vitale şi sociale: Atmosfera cenuşie, învechită se regăseşte şi în slo- „e ora zece seara şi n-a scos o vorbă! Buzele parcă ganul comunist al reutilizării: „Recuperare, Recondiţio- s-au lipit între ele, îi sunt tot mai crispate, se duce să-şi nare, Refolosire”, doctrina comunistă în sine bea ţigara cu o cafea, ca să probeze dacă mai e în stare reprezentând o reluare a principiilor moralei creştine să-şi descleşteze gura, se uită în oglindă, cu mişcări de (Reciclare la cubul Rubik, p. 39), care mai răsună deschidere şi respiraţie, cum îşi deschid peştii pe uscat uneori în conştiinţa debusolată a celor născuţi în acele gura şi-şi dilată bronhiile... Era ca o langustă ori un ţipar vremuri tulburi („în rând cu lumea, după preceptele bu- prins în undiţă cu momeală de mămăligă... Aplecată nicii”, p. 152), ca pe un ţărm pustiu plin de resturile car- peste chiuvetă, ca-ntr-o stare de vomă, răbufneşte bonizate ale unei corăbii scufundate şi încercând să într-un strigăt în avalanşă: supravieţuiască după jaloanele ideologiei „fără niciun beşchereciştocdeuramhazachircalosdecucureaza- Dumnezeu”, „blindând” cu „funinginea necredinţei toate născocordecârlibaba... Relaxată, se spală pe faţă ra- intrările” (p. 160), având drept „unică religie singurăta- dioasă, se mângâie cu cremă de noapte şi susură tea” (p. 172). melancolic la început, apoi mai puternic, ca o revanşă: Pendularea între color şi incert se reia şi în direcţia beşchereciştocdeuramhazachircalordecucreazanăs- interior-exterior, sau imaginar-real, într-un exerciţiu de cocordecîrlibabacârlibabcârlibaba”(Să cumperi o pisică, dedublare care se împiedică mereu de un paravan imu- p. 157). nitar setat la maximum pentru a proteja o lume inte- Deşi destinat totodată şi „autoterapiei”, ca o pastilă rioară preferabilă, fiindcă, deşi izvorâtă din noaptea amară (o „secreţie a bilei”) – antidot împotriva melan- „demonilor”, oferă un mediu lipsit de constrângeri, în coliei, izolantul „caustic” opreşte totodată şi eliberarea care se poate mişca „după reţetă proprie, cerută de trup toxinei care infectează sistemul de percepţie şi repre- şi suflet”. Întruchipări ale spiritului neînfrânat, „demonii” zentare a lumii: „Promit că nu voi mai scrie doar despre sunt în afară de orice strunire comportamentală, astfel mine, ci despre ceilalţi, ca să se regăsească în mine, că întoarcerea în lumea cu normele ei sufocante de dar nu reuşesc, sunt urâţi şi răi, la diverse lecturi din convieţuire constituie un efort epuizant: „să reintru în ci- prozeluţele mele mi se spusese că sunt toate prea triste clul cotidian al contactelor de orice fel cu oamenii, până şi parcă mi-e jenă şi lehamite de mine, când prind câte şi obligaţia de a saluta pare prefăcută, fariseică, e un o stare de bucurie, parcă l-am prins pe Dumnezeu de efort ca pentru cel bolnav de guturai, de astm, căruia îi călcâiul lui Ahile, mă pun să scriu şi iar să scriu, dar pe e greu să vorbească, ori să respire normal la alergare” uliţa scribălitului tot în gri şi negru o dau...” (Weekend (Melancolia Capricornului, p. 110). Dar libertatea cu ferestre închise sub pat, pp. 144-145). (auto)izolării are ca efect secundar autoadâncirea, po- Complexul culorii – sechelă a carenţei de vitamină tenţată de singurătate – înşelătoare oglindire de sub din copilărie („Eu n-am ştiut să folosesc culorile, nu care pândeşte lacom abisul dizolvant. Acest du-te-vino mi-a fost dat darul acesta, nici să le descifrez la alţii, de şi efortul de readaptare ajunge să dezvolte un fel de sin- parcă n-aş fi şi eu o parte din natură”, Oamenii curcu- drom autoimun, autodistructiv, pentru că, totuşi, legătu- beului, pp. 71-72) – nu stinge visul eternei reîntoarceri rile cu societatea nu pot fi rupte: „În singurătatea la „anii coloraţi, cu obraji rubiconzi”, pe care şi-i doreşte prelungită din cameră, parcă te aneantizezi, trebuie să cu tot cu imperfecţiuni, şi fără „curcubeu, te ciupeşti ca să simţi că exişti. (...) măcar să ai atunci cronicizându-se într-o frustrare care colectează toate o oglindă mare ca să te vezi mişcându-te” (p. 154), ceea insatisfacţiile ulterioare şi construind „schijă” cu „schijă ce creează o relaţie ambiguă şi contradictorie cu lumea: de stâncă” zidul de depresie până la paroxismul unei nu e în afara societăţii, fiindcă nu societatea nu o res- voluptăţi a autismului. Soarta e mereu datoare cu cele pinge, expulzarea trebuie să fie un act voluntar: „Cel în- mai elementare bucurii: „o floare, de oricare, fie şi una depărtat de societate e ca un demonizat get-beget, pe crescută pe câmp, ori la margine de drum” (Luna de pe când eu abia atunci îmi simt voluptuos liniştirea... ” (Me- cer, p. 26), „Am rămas de fiecare dată doar cu ochii-n lancolia Capricornului, p. 110). Dar societatea îi ostra- soare, spre cer umed de promisiune de curcubeu” (Oa- cizează în zona gri a indiferenţei pe cei pe care soarta menii curcubeului, pp. 73). Lumea se împarte între fa- i-a „însemnat” într-un fel sau altul „ca spânul ori omul vorizaţi ai „curcubeului” şi defavorizaţi – printre care se roş’ din basm” (p. 172): „Tot ce nu e iubit îmi aparţine autosituează de la naştere, când Pământul a primit-o în (nu ceea ce-i duşmănit, căci ar fi cu stigmat de ticălo- scutecul rece al zăpezii, imprimându-i doar „culoarea şie), ci tot ce e ignorat, lăsat să moară prin indiferenţă, sănătoasă rumenă în obraji”, lipsind-o de darul celest. singurătatea indiferenţei...” (Melancolia Capricornului, Curcubeul – visul tuturor muritorilor, chiar dacă la un p. 115). moment dat se amăgesc că l-au zărit prin mirajul lichid Singurătatea şi melancolia sunt costurile indepen- – divinitate capricioasă, oarbă ca Justiţia, ca Dragostea denţei „lupilor singuratici”, cu un simţ mai mult sau mai şi ca Soarta în ultimă instanţă, e, de fapt – ni se spune puţin acut al sălbăticiei, dar care „nu pot trăi departe de din nou cu amar lucid – o „plesneală” „colorată” care haită”, cum spunea Octavian Paler. Oricât ne-am dori-o, nu-i alege pe „Oamenii curcubeului”, la fel de perisabili,

196 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector soldaţi ai destinului (Oamenii curcubeului, p. 74). tare, dar doar fiica şi ginerele celeilalte se materiali- Această imagine decolorată, ca un efect al privirii în- zează, iar femeia de la sat rămâne singură pe peron, toarse în interior, developează în negativ lumea cu per- ca un alt Godot. sonaje „de mucava”, oameni „inodori, incolori, insipizi şi Ca şi poezia, proza Mariei Niţu este încărcată de o chiar dacă „curcubeul” îi defavorizează şi pe ei, încer- emotivitate ce fulgeră la tot pasul, trăirile emoţionează cările lor de a-şi colora viaţa sunt agasante. Secretara prin sinceritate şi, uneori, candoare. Discret, desigur, Flavia, posesoarea lui Titi, „individul legitimat de primă- bine înfofolită în decupaje de tot soiul, „postmoderneşti”, rie şi de preot drept partenerul ei de cameră for ever” se „aude”, dacă-ţi încorzi bine privirea, tema iubirii – „la (Să cumperi o pisică, p. 150) încearcă să-şi umple ab- cererea publicului” din „tramvaiul cel galben al dorinţei”. senţele acestuia şi lipsa unui copil cu afecţiunea unei De la Gizeh la Orion este un „Love story” cu tragismul pisici, recomandare pe care o face cu aplomb şi bună la masculin, continuat în Ecoul meu, umbra: „Dragul credinţă, nebănuind că stârneşte „traumele” unei stu- meu, tu eşti umbra mea, în care mă proiectez să vezi denţii „terorizate” de acustica orgiilor feline, fiinţe fără că exist” (p. 128) şi reluat ca un suspin de „trobairitz” nicio consideraţie pentru apetitul studios al căministelor suprarealistă în Weekend cu ferestre închise, sub pat: filoloage, nici în sesiuni! Atracţia pentru pisici capătă di- „Şi iar mi-e dor, Maldoror” (p. 142). Text emoţionant ca mensiuni sociale, favorizând animalele în detrimentul un poem de iubire, De la Gizeh la Orion este un drum copiilor sau vârstnicilor (Flash pe un peron, p. 187) prin pulberea stelară a amintirilor – retrăirea unui alt dintr-un soi de comoditate meschină, care se complace „curcubeu” pierdut pe patul unui spital. Cele câteva sec- să-şi asigure afecţiunea necondiţionată a unui animal. venţe gravează în memoria afectivă efigia şlefuită prin În scenele redate cu nerv(i), caricaturizând sarcastic en- irecuperabil – de această dată – a unui „El”, a cărui eru- tuziasmul autosuficient al Flaviei sau transa colegei ad- diţie renascentistă îl desăvârşeşte. Din nou, vedem miratoare de pisici virtuale, se aude de fapt, „clinchetul cum El o direcţionează, ca pe o „Dantelăreasă” – cu marginilor” – defecţiune de comunicare – fiecare cu ure- ochii (foarte) deschişi însă, spre prăpastia cosmică, „si- chea lipită de bătaia proprie (în gol), ratând frecvenţe labisindu-i” fiecare stea, cu o notă de superioritate care potenţial sincronizabile. o mobilizează, reactivându-i o pasiune mai veche pen- De o atenţie favorabilă se bucură doar categoriile tru astronomie, alimentată şi de misterul mitologic al extreme sau vulnerabile: „boemi”, „boschetarul” „cu onomasticii astrale. ochii verzi” (Impresiologisme) şi vârstnici (Pubi din Că- Din adâncul „carnal” ţâşneşte şi hedonista „Estera”, pâlnaş Express, Luna de pe cer, Gerontofisme, Snow- responsabilă de toate „viciile” şi dorinţele refulate, de man şi grandpa, Flash pe un peron). Ei nu reprezintă care are grijă să se distanţeze „tandru”, dar lunecând doar o (potenţială) sursă de inspiraţie (Pubi din Căpâl- (in)conştient sub „puterea naivităţii ei credule”, în sen- naş Express, Flash pe un peron, Luna de pe cer), dar zualitatea roz cu care o hipnotizează. „Estera” desface au şi forţa de a o reproiecta în epicentrul afectiv: mama, tapetul cenuşiu al cotidianului cu unghiile ei – pe care bunicii (Gerontofisme, Flash pe un peron, Snowman şi nu ni le putem închipui decât „roz” – într-un demers cro- grandpa). În Flash pe un peron, poate cea mai minu- moterapic: o „grădină interioară” ca o „chakră roz” cu ţioasă piesă a „cubului”, privirea pare a se întoarce, în „şampanie rozé”, „flori roz de măr, de trandafir, de pă- sfârşit, către „alţii”. Blocată pe peronul unei gări pentru ducel, de măceş, în alcov, în intimitate roz, pereţi în a-şi supraveghea bagajele, povestitoarea înregistrează tapet roz, pat, faţă de masă, pernă, perdele, covor, critic şi cu umor mişcările trecătorilor, croşetând din ges- decor roz pentru visări roz-bonbon...” turile simple ale unei bătrâne o „poveste” optică: „îşi Estera vine dintr-un „Israel” al luminii şi distinge, în aranjează cu grijă plasele şi rămâne sfios mai la o parte, contrast – nu cu negrul, ci cu griul – culoarea Bucureş- aşteptând liniştită. Pare să-şi fi pus cele mai îngrijite tiului, deci a României, şi, de fapt, a acestui „aici” trecut, haine, le priveşte cu satisfacţie şi mândrie, îşi aranjează adică a comunismului – antipod nu doar al luminosului baticul de lână care i se cam dăduse la o parte, îşi în- Israel, ci şi al coloratului Occident – o supra-realitate cheie nasturii pulovărului peste fustă, să nu se vadă fer- prelinsă peste cenuşiul realului prezent, încă nescurs moarul prins cu ac de siguranţă la fusta puţin cam largă, cu totul. Ca într-o beţie, ne scufundăm într-un vârtej îşi ridică ciorapii care pesemne erau cu jartele cam largi. ameţitor de efecte cromatice, asociind teorii ştiinţifice şi Personajul devine un reflectorizant care declanşează credinţe populare ale simbolisticii culorii, metafore ale flashbackul, readucând tărâmul tânjit al ogradei părin- lexicului cromatic sau pur şi simplu viziuni proprii şi „tra- teşti pe peronul gării: „Din spate, de pe peronul vecin, duceri” ale gamei senzorial-fiziologice („albă de anemie latră un câine, familiar al locurilor. Cu siguranţă şi agre- şi vânătă de frig”), până la nuanţarea afectiv-morală „e sivitate, pentru înstăpânirea terenului. Mă întorc sur- ipocrizie să spui că verdele e o culoare neutră, când de prinsă, parcă suna de peste gard, din bătătura bunicii. fapt «eşti verde de invidie», de fiere, venin, verdele cu- Bătrâna îl priveşte ocrotitor, duios” (Flash pe un peron, loare secundară, din galben şi albastru, când verdele e 184). Empatia observatoarei funcţionează la parametrii la malul oricărei ape, unde e apă e vegetaţie, e verde, optimi pentru a capta imaginar privirea bătrânei, du- limita albastrului, a curgerii apei, caldul galben n-a fost blând-o ca un ecou critic şi proiectând-o asupra unui alt anihilat complet de recele albastru ca să dea un neutru personaj, imaginea ei inversată, servindu-i, în primul verde, şi de ce ar fi rece albastrul, dacă suferi când «si- rând, la sublinierea obsedantului complex legat de fa- tuaţia e cam albastră», dar poate pentru că nobilii cu milie, fiindcă amândouă sunt presupuse a fi în aştep- sânge albastru nu ştiu să trăiască patima roşie, porto-

PRO SAECULUM 1-2/2015 197 lector caliul la fel e ipocrit cald, acum eu nu mai pot provoca, anticipând un altfel de final. Dacă pe parcurs singură- stimula, chiar dacă mă înveştmântez în culori calde, tatea şi tot cortegiul ei de neîmpliniri legate de dragoste roşie, portocalie, galbenă, la început a fost galben ben- şi familie, încununate de pustiul necredinţei asumate se gal, şi apoi portocala…” (Oamenii curcubeului, reliefează ca nişte laitmotive întunecate, ele se sting în pp. 70- 71). sfidarea cu pucioasă de înger repudiat, luându-şi re- Procedeul face parte din suita de tehnici de supra- vanşa pentru cinismul divin al cărui imaginar morbid ornamentare a frazei, rod al unei dinamici imaginare ne-a creat îngrădindu-ne „în suc propriu, într-un san- vioaie, dar şi al antrenamentului recurgerii la tezaurul dwich, ori hamburger între două felii: naştere şi moarte” lexical de unde extrage, asociază şi corelează termeni (p. 44). Sau dând cu tifla sorţii, în variantă păgână, pen- cu care îşi ţese unele texte în întregime (Melancolia Ca- tru fiecare „vargă” colorată din Curcubeu, prin transfor- pricornului, Ecoul meu, Umbra, Între gest şi cuvânt – Bi- marea supliciului în demers iniţiatic, fertilizând necuvântarea) sau fragmente (Reciclare la cubul lui singurătatea, conferindu-i valoarea de condiţie nece- Rubik, Oamenii curcubeului). Bagajul livresc ancorează sară împlinirii actului creativ, ca un un sacrificiu autoim- textul într-un univers referenţial supradotat şi de marea pus pentru obţinerea coparticipării la creaţia spirituală, enciclopedie virtuală, într-o stilistică aglutinantă, altoind cea materială fiindu-i refuzată şi lăsând-o „singură la locuţiuni de circulaţie „internauţională”, care uneori le masă”, cu mâinile goale”, „rămasă la poarta Ierusalimu- secondează parodic-pleonastic pe cele din limbajul au- lui” (p. 172). tohton, într-un poliglotism băşcălios, terminologia stră- Din postura de Prometeu războinic îşi negociază ină dublând-o pe cea românească, ironizând condiţia de mijlocitor al Cuvântului, „rezolvând” „dilema cosmopolitismul limbajului actual: „informaţia înseamnă vanităţilor” cu un Dumnezeu care măsluieşte darul spi- doar putere knowledge”, „păpuşă mecanică una ritual ca un Zeus zgârcit cu focul: „vrea un pact cu Cel muñeca ascultătoare”, „cheală de putere şi neputin- Binecuvântat, să se rezolve dilema vanităţilor, oricum, cioasă caput” (wewewepunctziarepunctro), „dragoste cuvântul îl face părtaş la o fărâmă din puterea Lui, un (...) grosso modo reală”, „speranţa, the hope”, (Luna de Verb şi miliarde de verbe” (Între gest şi cuvânt – Bine- pe cer), „un disclaimer în contract, ca un deésaveu, cuvântarea, pp. 173-174). Dar, deşi creaţia îl apropie descargo de responsa” etc. pe artist de divinitate, el e obligat să o cerşească: „Co- Ceea ce îl deosebeşte pe Poet de muritorii de rând boară, Doamne, harul poetic pentru o zi, doar o clipă de este acea măiestrie de a înnobila şi reconverti neajun- iubire din eternitatea ta îţi cer...” (Între gest şi cuvânt – suri ale condiţiei umane. Există, aşa cum am arătat la Binecuvântarea, p. 174), conştient de clipa care îl des- început, în conţinutul mesajului, o aparenţă de sincro- parte de eternitate, căci inspiraţia poate fi şi ea de mu- nizare a pesimismelor, contrazisă – pe de o parte de cava, sau ca „un pom de Crăciun” care mâine îţi poate natura jucăuşă a metaforei, care stabileşte regulile, dar fi luat, cum mărturisea Marta Petreu. şi de o clipire din ochi care pâlpâie mereu dintre rânduri,

Menachem M. Falek

DESTINUL CRUD E, ÎNCĂ, AICI. LOVEŞTE ŞI UCIDE Despre poema Odette, de Dumitru Velea*

În trecutul îndepărtat, al heleniştilor antici sau al îm- şi „Dumnezeu a rămas numai în componentele actelor păraţilor romani, s-au scris multe drame mari, de dra- mici”. Au dispărut urmele shakespeariene şi în locul lor goste, mai puternice decât natura. Acele poveşti de au venit eroi anonimi, care se ascund în mulţimi, unde dragoste aveau dimensiuni supraomeneşti în care jucau preferă să dispară. eroi pe care i-am cunoscut numai în mituri. Cu trecerea Tocmai din cauza aceasta, poema Odette e intere- timpului, scrierea despre dragoste a devenit tot mai santă, cu toate că nu anunţă, nu promite lucruri enorme omenească, mai particulară, mai personală, mai con- şi superbe. Ea revine la stilul de mit şi, legat de concre- cretă şi mai actuală. Amintirile zilelor strălucite şi glo- tizare şi actualizare, creează o formă nouă şi actualizată rioase despre dragostea oarbă, fără graniţe, au fost de dragoste, care uneşte lumea de sus, mitică, cu înlocuite cu acte minore, întâlniri romantice temporare, lumea de aici, de acum. Impresia, încă de la începutul lecturii, este aceea de * Postfaţă (Cu ocazia publicării ediţiei bilingve ebraică-ro- a se spune povestea unei perechi de îndrăgostiţi, din mână tradusă de Menachem M. Falek). perspectiva privirii unui poet. El trăieşte într-o lume mo-

198 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector dernă şi poema e descripţia unei călăto rii cu iubita sa, el scrie: „Numărătoarea mare // Odette: Doamne, / în într-o lume reală şi onirică, marcată de semnul morţii: ceruri tu mă numeri, / simt pe umeri / greutatea mâinii „– De ce nu am dat foc bagajelor şi-n braţe să te fi trecut tale. // Încercarea sufletului // Velea: Doamne, / ia man- pragul, dincoace din somn!? Afară din incendiu şi din tia de gheaţă / de pe umerii iubitei/ şi aşaz-o pe-ai mei!” vis !?”, (Bagaje, bagaje, p. 53). Aşa şi la p. 47, în poeziaPasărea de deasupra: „Zil- Şi încet, încet, descoperim în lumea aceasta duş- nic îmi spui: / trimite-mi ultima creaţie, / scrie-mi literele manul adevărat al erei moderne, boala de cancer care de mână, / atât de mult îţi iubesc scrisul, // Scrisul tău, atacă, fără deosebire, chiar şi pe cei apropiaţi de noi, aproape indescifrabil! // Zilnic îmi spui: / pasărea de pe care îi copleşeşte dragostea noastră. Poetul, cu de asupra creştetelui tău / ţine neclintită flacăra / ce se toate că vrea să se sacrifice şi să renunţe la viaţa sa, hrăneşte din inima ta / şi o arde pe a mea…” aşa cum numai părinţii sunt pregătiţi să-şi sacrifice totul Şi, la fel, în poezia Bisericuţa dintr-o zi, de la p. 74: pentru copiii lor, dintr-o dragoste totală şi necondiţio- „– Odette, nu te îndepărta prea mult de casă, / mai aş- nată, devine un martor inutil la apusul iubitei lui. teaptă o zi, pentru a număra pietrele zidurilor ei, / încă „...vreau să te cuprind, / dar o sabie rece retează braţele o clipă, ca să mă aşez şi eu, / împietrit şi mai îmbătrânit între noi. // Va fi trecut o noapte? // Din braţele retezate decât umbra” şi la sfârşitul poeziei adaugă: „…–Poete, mi te închipui, / ca să te cuprind; // din freamătul mâinilor nu-ţi pierde răbdarea prea mult, / mai aşteaptă o zi, ca-n îţi ridic inima, / ca să te aud…” (Va fi trecut o noapte, ultima piatră pusă în zid / să tai fereastra prin care să va fi venit o zi?, p. 68). ne privim / ca înainte de zidire şi păcat, / încă o clipă, şi Toate aceste lucruri, pe care le vedem ca pe un fel vom intra în poveste: // în casa fără ziduri! / în alba bi- de copiere a realităţii din cărţile romantice, sunt însoţite, sericuţă dintr-o zi !” aici, de o realitate venită din lumea teatrului, din lumea Câteodată, dialogurile sunt „unilaterare”, ca în poe- greacă sau romană, plină cu zei, îngeri, demoni şi sa- zia Ruga cea mare, de la p. 44: „– Odette, nu-ţi arunca tana. Astfel, ei devin una dintre inovaţiile acestui poem. veşmântul, chiar dacă el s-a rupt, / poartă-l aici până la (Trebuie să menţionăm că poetul este şi dramaturg.) ultimul fir – / doar cu el te-am cunoscut, în bătaia vân- Dar scriitorul nostru nu e inovator numai prin reveni- tului. // – Odette, vorbeşte-mi aici toate cuvintele, scri- rea sa la sursele teatrului clasic, ci şi prin folosirea ex- jeleşte-le în carnea mea…” şi termină: „– Odette, nu te presiei poetice, prin forma scrisului şi descripţiei în întoarce, precum Euridice! / Nu te întoarce!”. formă de poemă. Aceasta cuprinde poezii scrise una Dialogul sau monologul se schimbă în descripţie, ca după alta şi, câteodată, îmbogăţite cu câte o proză li- la p. 55, unde citim, în poeziaÎngerul cu cartea de pia- rică. tră: „Există un înger pedepsit, în al nouălea cer, / să E interesant de a investiga cum se construieşte in- scrie pe filele cărţii de piatră, / când tu dormi şi visezi triga în dimensiuni cosmice şi, totuşi, terestre, în lumea un înger, / scriind şi făcându-ţi semn prin perdea; / tot concretă a acestei ere. E clar că ea fascinează şi intrigă mai adâncit sapă cu dalta de foc, / până obosit adoarme şi, de aceea, toată poema e citită, de la început până la şi cade peste cuvânt – // atunci, / tu te trezeşti cu o frân- sfârşit, fără a te mai putea opri. tură de literă în braţe / şi-ncerci să descifrezi, cu mine Într-adevăr, asta e poema scrisă într-o carte ca un de mână, / litera scăpată din şirul început / de acel înger adaus de poezii care curg una după alta. În volumul pedepsit pentru noi / veşnic să sape în cartea de piatră, Odette, noi suntem martori la istoria unei dragoste su- / lăsată de Dumnezeu / tocmai în al nouălea cer”. perbe, întreagă şi plină, într-o lume în care natura e La formele şi diversitatea scrisului se adaugă şi stilul crudă şi nemiloasă. Cu cât dragostea e mai mare, cu „citării”, la p. 40, exact în mijlocul poemei, este inclus atât pierderea e mai adâncă şi durerea e fără graniţe. un fragment din ultima scrisoare a lui Odette, cu sem- Aceste impresii a reuşit să ni le transmită Dumitru nătura ei olografă. Velea în opera sa Odette, în care ni se înfăţişează, În poezia A doua vestire , p. 76, poezie care într-o formă aproape documentară, nesfârşita dragoste aproape încheie cartea, se revine la dialog: Sunt„ goală! dintre poet şi prietena sa, până la sfârşitul inevitabil, al Şi-n jurul meu / mă învârtesc ca o albină! / dar floarea dispariţiei iubitei din pricina unei boli necruţătoare, a nu mai sunt eu, / ci din polenul sufletului tău, / trebuie cancerului. să umplu întorsul fagure ceresc. // Sunt goală! Şi mă În continuare, voi încerca să mă refer la câteva ele- privesc ca pe o / străină din oglindă, / tu intri şi ieşi pe o mente din această poemă atât de sensibilă. uşă / cu mine în braţe, cea atât de uşoară, / întinsă Primul lucru care e de notat este uniformitatea. În într-un pat de spital. // Sunt goală! Şi tu îmi scalzi / veş- carte sunt 60 de poezii şi câteva bucăţi de proză lirică. mântul în lacrimi, / îl treci prin amintire ca un brâu de in, Se pare că sunt şi părţi de mit şi altele asemenea. Şi, / atât de subţire şi de firav, / sperând să nu te risipeşti. cu toate astea, există un întreg în acţiunea cărţii şi totul // Sunt goală! Ca o flacără de lumânare / deasupra creş- se centrează pe o dragoste enormă şi sfârşitul ei, venit tetelui tău, / nu îţi întoarce privirea, / mergi şi respiră cu odată cu boala cancerului. Toate lucrurile aduse în dis- mine de-odată, / împotriva adierii de-afară!”. cuţie, toate motivele literare, toate felurile de expresie (Interesant, ca act orfic şi în sens freudian, şi el a servesc ideii centrale a cărţii. rugat iubita să nu-şi întoarcă privirea şi acum şi ea îl Aşa, de exemplu, sunt poezii diferite scrise ca dialo- roagă asta, de a încerca să meargă şi să se uite numai guri (vă reamintim că poetul a vizitat multe „pământuri înainte, acolo unde e speranţa.) străine” în viaţa sa). De pildă, la p. 34, în poeziaDestin , Decorul prezentat e cel de teatru, unde se înfruntă

PRO SAECULUM 1-2/2015 199 lector puteri supra-omeneşti cu cele omeneşti, controlate de libertăţii şi al zborului, este descrisă cu aripa ruptă sau destin, şi are loc încercarea de a vorbi cu Dumnezeu cu doua aripi limitate ca mâinile omeneşti. sau cu satana. Alte lucruri interesante le formează urmele lăsate de Chiar şi motivele sunt primare, legate de mitologiile om. Odată, urmele obişnuite, lăsate de mâini şi picioare, antice. Aşa întâlnim apa în toate formele ei din natură, şi chiar aluzii la arderea căii, alteori, încorporarea sem- începând de la râuri, mare, nori, ploaie, rouă, picături şi nelor. E lucrul pe care fiecare poet vrea să-l lase în până la lacrimi, care apar în foarte multe poezii. Lângă urma sa şi să fie ţinut minte, pentru simţământurile sale, ele curge şi sângele şi rana. cele care pot să lumineze drumul altora, continuarea ur- Din cealaltă parte a apei, care simbolizează viaţa, mătorilor veniţi. se află focul. Arderea, care provoacă de multe ori sfâr- Dar corpul şi toate ale lui nu ajung. După ele vin îm- şitul vieţii. brăcăminţile. Sau nudul, goliciunea (ce ne aminteşte ci- După toate acestea, ca în dramele grecilor, se află tatul din Biblie: că „gol ai venit pe lume…”). omul suferind, soarta oarbă, suferinţa celor doi eroi, su- Îmbrăcămintea simbolizează învelitura, măştile pe care ferinţa fizică a femeii şi suferinţa sufletească a amân- le punem pe faţă şi corp ca să ascundem adevărul. În durora. acelaşi timp, ele simbolizează şi durata vieţii, timpul mă- Dar, în carte, vom găsi şi descripţii şi atenţia ne va fi surat. atrasă prin folosirea concretizării, a lucrurilor zilnice, a Şi, în plus, la aceste elemente şi concretizări, ne realităţii. Sunt multe descripţii, în special cele despre spune poetul că în corpul său curge sângele creaţiei li- case, biserici, bagaje şi praguri. terare şi teatrale. În acest fel, poeziile se plasează de Grundul actual se formează prin descripţii directe, jos în sus, de la nisipul pământului, ţărână, stâncă, praf de la cele aduse din oniric (ca în poezia Bagaje, ba- şi scrum, râuri şi mări, până la norii cerului, la elemente gaje) la cele grele, realiste şi adevărate, precum ope- mitologice şi lună. El atinge lumea zeilor, demonilor, raţia de cancer şi stările postoperatorii (ca în poeziile O Domnului şi a stelelor. operaţie radicală, ca un sacrificiu şi Ca şi cum aş Câteodată, se pare că voinţa sa este de a aminti mânca hârtie), încât imaginea iubitei se află chiar în toate credinţele (sau religiile), de a căuta ajutor în orice faţa noastră şi poetul e tot aici şi nu ascuns în spatele loc unde poate fi întâlnit, numai ca să-şi salveze iubita. unui caracter fictiv. De aceea, găsim în text elemente creştine lângă ele- Împreună cu toate acestea găsim confruntarea di- mente helenistice şi mitologice. Ba chiar e vorba şi de rectă cu satana, în discursurile poetului şi ale iubitei, scrisul vechi în direcţie schimbată, ceea ce va fi înţeles sau în scrisoarea ei de la p. 40, în descripţiile şi expli- de cititorul israelian că voinţa sa caută să se ajute şi de caţiile ştiinţifice sau pseudo-ştiinţifice. Lucrurile zilnice, Biblie, şi de scrisul ebraic. împreună cu cele ale lumii din ceruri şi cele mitice Din privinţa formei grafice a cărţii, este vizibil de la (mit hos), se află în acelaşi loc şi, astfel, prefac iubirea început folosirea de multe fonturi de litere, mărimi, ca- şi mai mare şi mai puternică. La fel, ele contribuie la ractere, bold, cursive sau drepte. Şi nu numai asta. În multiplicarea durerii. Parcă ei ar spune şi sublinia dure- carte este depus efortul de a aminti toate artele, litera- rea care ne urmează în fiecare loc, şi pe pământ, şi prin tura cu artele vizuale şi parcă toate cântă într-un cor ceruri, şi la domiciliul zeilor. teatral care plânge odată cu poetul de mii de ani. Trebuie să fim atenţi şi la felul de folosinţă a simţu- Şi dacă am amintit diversitatea textului, grafica, tre- rilor şi la cele care le produc. Ochii sunt amintiţi mult, la buie să spunem şi câteva cuvinte de mottourile care fel cum sunt şi pleopele şi genele. Ele sunt cele prin apar în fiecare pagină. Deasupra liniei, în partea care se oglindeşte lumea. Tot ele se adaugă la lacrimi, dreaptă este un fel de haiku, o mică frază ce ne anunţă care sunt unele dintre cele mai puternice motive. Lacri- ceea ce o să citim, iarăşi amintind corul teatral. În mile au legătură cu vederea, cu folositul vederii, cu lim- stânga sunt numele eroilor poemei, Odette şi Dumitru pezeala ochilor de plâns, la cursurile de apă sau, în Velea. Asta e mantia care acoperă toată opera. general, la ceea ce simbolizează apa. La sfârşit, se poate conclude că această carte are Lângă ochi se află limba, amintită prin „ţipăt” sau vor- un scop clar definit, exprimat liric fin şi, în acelaşi timp, bire, prin feluri de exprimări, de trecere a informaţiei, de care se ţine prins cu unghiile în concret, până la sfârşitul simţăminte şi de multe altele. Vorbirea are legătură cu inevitabil, al bolii blestemate. Este în el şi o transpunere meseria poetului, şi poet ca idee, dar şi cu poetul spe- teatrală, simbolică, cu toate definiţiile teatrului mitologic, cific din această carte, cel ce vorbeşte spre ea, şi fe- a destinului sacru, dirijat de zei sau demoni grandioşi, meia care îl încurajează să scrie, direct şi indirect, să-i literatură eroică antică. Astfel reuşeşte poetul să comemoreze durerea. strângă, la urmărirea scopului său, amintirea iubitei Gura exprimă vorba omului. El e cel care poate sale, e cel atotputernic, prin folosirea mai multor arte. vorbi, poate striga, poate fi bucuros, poate plânge tris- Printre ele şi arta imprimării. E voie şi, de fapt, se poate teţea, îi construieşte monument străveziu, dar prezent. spune că este chiar obligatoriu să pronunţi cât mai Ca să scrii, ai nevoie de mâini. Dar în poezii întâlnim adânc dragostea eternă împreună cu suferinţa nesfâr- braţe şi ce este aidoma cu ele, la păsări şi aripi. Braţele şită la pierderea celor mai apropiaţi şi scumpi, pierdere sunt câteodată rupte, şi asta pune limite actelor ome- care luminează asupra esenţei omului şi a slăbiciunii neşti. Când ele sunt sănătoase, ele îl ajută să poarte pe omeneşti. braţe iubita, sănătoasă sau bolnavă. Pasărea, simbolul

200 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector

Dumitru Matală

PLEDOARIE PENTRU POEZIE

Poate părea, în cel mai bun caz, o naivitate să tipă- gurătăţii („am să leg de-o şchioapă luna / s-o aduc în- reşti acum o care de poezie – şi încă de dimensiunile coace calmă”), se preschimbă neaşteptat într-o definire unui roman. Azi, când, în lumea largă şi în imediata ve- a singurătăţii de-a lungul timpului („arborii mi-s prieteni, cinătate, totul e supus, e sub-or-do-nat afacerismului şi vom merge şi noaptea, / vorbesc cu brazii cum aş vorbi banului, când locul de drept al cărţii a fost agresiv ocu- cu tata”), dar şi a cunoscutului motiv al „singurătăţii în pat de televizor şi calculator, când înseşi structurile po- doi”, printr-o neîncetată aşteptare a iubitei, care va veni litice şi sociale se dovedesc mai curând ostile decât sau nu („şi nu ştiu cum să facem, fiindcă / eu vin şi trec încurajatoare pentru poezie, imprudenţe de felul ăsta, în zile gri”). De altfel, un alt poem, Joc de aer, apărut provocatoare, nu pot avea decât o singură soartă. Dacă în acelaşi volum de debut, îşi împrumută titlul unui în- ne-am închipui cumva că vreun poet ar avea cutezanţa treg ciclu din volumul Paharul cu îngeri şi textul în de a tipări nu una, ci două asemenea cărţi, şi mai cu cauză capătă, la rândul său, valenţe mai dramatice şi seamă de poezie, la distanţă de doar un an una de alta, mai cuprinzătoare, capabile să descifreze numeroasele gestul ar fi considerat de-a dreptul o nesăbuinţă. sugestii lirice conţinute de secţiunea respectivă („şi sfâr- Şi totuşi, nu o dată are şi candoarea motivele sale, şeşti în tăceri, şi sfârşesc în îngheţ, / şi-amândoi pe deplin întemeiate, tot atâtea puncte de sprijin în în- ne-adunăm în lumina lui Crist”). cercarea, fie şi nesăbuită, de a se război cu agresiunile, Evident, odată descoperit, procedeul încetează să din afară şi de pretutindeni. Cel puţin asta-i situaţia lui fie o simplă „găselniţă” regizorală, ci devine un adevărat Coman Şova, pentru că despre el vreau să scriu mai instrument de lucru, de nelipsit în „înscenarea” celui departe. El este poetul care s-a încumetat, în decurs de de-al doilea volum. Abil folosit, el poate conduce deseori un singur an, să scoată două tomuri de poezie: Cuvinte la rezultate neaşteptate, pe parcurs însă surpriza se de reazem – la Editura Tipo Moldova, în 2012, şi Pa- transformă firesc în regulă. Din nou, exemplele răsar în harul cu îngeri – la Editura Semne, în 2013. Fiecare fiecare capitol al celui de al doilea volum antologic, mă din ele de câte aproape 600 de pagini. Mai mult decât opresc însă, pentru a nu prelungi demonstraţia, la cel atât. Amândouă sunt elaborate din aceleaşi şapte vo- din urmă, al şaselea. Starea de târziu sună titlul aces- lume pe care Coman Şova le-a publicat în cei peste tei secţiuni, care cuprinde, ca să zic aşa, poeme „co- cin cizeci de ani de slujitor al poeziei – o recoltă nu toc- respunzătoare” tematic. Între ele, Târziu sau Dragoste mai bogată, ci mai degrabă modestă, şi ea, ca şi mo- târzie sau Despre mine şi târziu se situează declarat destia cu care a slujit-o de-a lungul atâtor ani. Desigur, în sprijinul afirmaţiei. Titlul general însă, Starea de târ- însoţite amândouă, de date biografice, de extrase din ziu, vine tocmai din volumul de debut, Astrul nimănui, articole critice, de ceea ce numim îndeobşte aparatul apărut în 1970, când poetul, oricum, nu avea nici patru- editorial, şi el cam acelaşi, la urma urmei. zeci de ani. Prin intermediul unei invocaţii divine, starea Cu ce nerăbdare să mai pleci la drum, într-o călăto- este poate prea devreme, dar sensibil şi neliniştit enun- rie care ştii dinainte că-ţi va oferi atracţii practic identice, ţată: „Adu-mi calul, Doamne, cel tăcut ca piatra – / l-am doar oarecum altfel orânduite? Dar ar fi, cu siguranţă, mânat să pască nouri în april – / vreau să-alerg pe o întrebare pe care poetul însuşi şi-o fi pus-o, ca pe o coama-i cu tăcerea toată, / nu mai vreau, Părinte, să justificare sau ca pe un îndemn. Era necesar, înainte de mă-ntorc copil”. În sfârşit, un ultim exemplu, sper eu, a se hazarda într-o călătorie plină de necunoscute, pe poate servi drept argument suprem în această demon- vremurile astea care numai generoase cu poezia nu se straţie sui-generis: un superb catren intitulat Vei veni pot numi. Simpla răsfoire, în paralel, a celor două vo- încheie ciclul şi deci întregul volum cu o discretă lamen- lume, simpla revenire, chiar asupra unor aceloraşi titluri, taţie: „Vei veni, o, cearcăn de-ntuneric, / unic chip iubit dispuse puţin altfel, în fiecare, dă treptat la iveală nişte şi fără chin, / în sângele meu trist o să te feric / de-o surprize pe care numai lecturile repetate le pot oferi. să-mi ardă sufletul. Amin.” El poate fi regăsit, în exact S-ar putea zice, tot aşa, la o simplă răsfoire, că poetul, aceeaşi versiune, şi în volumul Marival, apărut în 1974, care a fost o vreme, student al Institutului de teatru, şi-a care cuprinde cu precădere versuri de dragoste. Te şi însuşit o serie de mijloace regizorale pe care le va poţi întreba, nedumerit, la un moment dat: unde ar fi aplica, mai târziu, la „mizanscena” propriei poezii. Până avut acest catren un loc mai potrivit? între poemele de- la un punct, explicaţia se susţine, fireşte, numai că nu-i dicate dragostei sau între cele prevestitoare de târziu? suficientă doar ea, de una singură. Mai are nevoie şi de Eu unul aş susţine că în ambele locuri. nişte cuvinte de reazem întru sprijinirea ei. Pe scurt, însă fără a pretinde, deocamdată, că am Ca dovadă, doar un singur exemplu, pentru mo- intenţia de a formula şi nişte concluzii, ceea ce cred eu ment: un poem intitulat Cuib de silex, apărut în volumul că a vrut să demonstreze Coman Şova cu cele două de debut din anul 1970, revine în, Paharul cu îngeri în voluminoase tomuri de poezie s-ar putea concentra în imediata vecinătate cu alte două poeme: Zăpada şi expresia cariera unui poet. Acea neistovită hărţuială ochii lupilor şi Deşi nu eşti. O lectură a lui, situat aşa- cu cuvintele pe care a purtat-o de la cele dintâi pagini dar într-o altă „mizanscena”, pune curând în evidenţă şi scrise până la cele de azi. O recunoaşte, de altfel, chiar noi semnificaţii. Dintr-o poezie de meditaţie pe tema sin- el, într-o strofă murmurată cu aceeaşi discreţie, dar şi

PRO SAECULUM 1-2/2015 201 lector cu fermitate: „Cuvintele sunt febre lungi, / cuvintele-s roţii de olari.” Până când, în 1980, în volumul atât de făpturi fricoase, / tu să te temi numai atunci / când peste modest intitulat Poeme, am întâlnit o Socratică tot aşa fire-s de frumoase.” După cum am arătat deja, cel dintâi de delicată ca şi alte poeme, dar şi tot aşa de neîndu- volum antologic include, sub titlul Cuvinte de reazem, plecată: „Să bem împreună / paharul acesta / cu îngeri, cronologic însă şi selectiv, cele şapte cărţi depuse de / ne-am promis / să bem împreună / acest pahar. // el, de-a lungul întregii cariere artistice, pe altarul poe- Încep eu.” Sunt absolut încredinţat că din acel moment ziei. Sunt, aşadar, etapele parcurse, una câte una, do- încă sintagma şi-a găsit locul în fruntea recentului său vezile concrete ale creşterii şi desăvârşirii sale artistice. volum antologic. Ar însemna deci că acest al doilea Sunt, aş adăuga tot eu, metaforic, pentru că tot am in- volum nu preia, pur şi simplu, simbolurile şi sugestiile trat pe tărâmul poeziei, roadele oneste ale unei slujiri din celălalt, ci le şi potenţează sensurile, prin alăturarea necondiţionate a propriei vocaţii, căreia trebuia să i se lor inspirată pe criterii tematice. supună pentru a o putea stăpâni. Cel de al doilea, Pa- Aş îndrăzni să susţin însă, fireşte, călăuzindu-mă harul cu îngeri, printr-un ingenios aranjament regizoral, după părerea mea, că simbolul poetic preferat al lui oferă o privelişte de ansamblu, o pa-no-ra-ma-re a ope- Coman Şova pare să fie un altul: cuvinte de reazem. rei lui: simboluri-motive-sugestii-fidelităţi lirice. Dacă cel Nevoia de reazem, aş zice, şi de data asta, pentru că dintâi reconstituie drumul traversat, în etapele sale com- l-am întâlnit în atâtea situaţii şi sub atâtea întruchipări, ponente, celălalt îmbrăţişează întinderea şi complexita- încât îl consider un element esenţial în opera sa. Se re- tea teritoriului cucerit. Ele se completează până la urmă comandă drept un loc ideal spre care poetul aspiră cu lăuntric, unul cu altul, ca să parafrazez şi eu titlul unui stăruinţă, neîncetat, atât în afara lui, cât şi în el însuşi. volum. „Cine mă caută în miezul nopţii”, declară el încrezător, Încă ceva poate că tot ar mai trebui precizat aici, mai „mă va găsi întotdeauna / cu apa şi aerul şi reazemul / înainte de a-mi încheia pledoaria. Cele câteva motive aici, lângă podurile mele.” Lucru nu tocmai sigur, totuşi, şi sugestii poetice, permanenţele lirice pomenite doar câtă vreme în altă parte se vede pe sine însuşi „cu ume- în treacăt mai sus, ar avea nevoie, şi ele, de nişte de- rii rezemaţi de ninsori”, iar podurile de reazem au câ- talieri. În definitiv e vorba de reperele, de co-or-do-na- teodată pilonii rupţi. Tot aşa, dacă într-un loc afirmă, cu te-le spirituale la care se raportează talentul oricărui toată tăria: „Vom dezveli împreună cuvântul, / până la poet autentic. Avea, de pildă, perfectă dreptate miezul lui de reazem / şi nimeni nu ne va clinti din amin- M.N. Rusu când afirma, în cronica la volumul Astrul tiri”, din altul aflu că „e reazem cuvântul, / omături, nisi- ni mănui: „Poezia lui Coman Şova este o rugă (şi o nos- puri, / sfârşitul e-aproape, / aproape”, ceea ce dezvăluie talgie totodată), către un spaţiu imaculat, de transpa- o altă stare de spirit. Sunt exemple care trădează dese- renţe vegetale, dominat de lumină şi roade ca într-un ori tocmai nevoia poetului de a-şi căuta un reazem, unul eden al păgânătăţii primare.” Firesc, era nota domi- pe cât posibil în armonie cu stările sale contradictorii. nantă ce se desprindea din cartea lui de debut. Era tim- Pe deplin îndreptăţit, un alt comentator avizat cum brul său propriu, ce-l anunţa de pe atunci ca pe un este Dan C. Mihăilescu argumentează că expresia în unicat între colegii săi de breaslă. Tot aşa de firesc, sine, cuvinte de reazem, „înseamnă o trăire lirică inte- o- bli-ga-to-riu chiar, aveau să se adauge mai târziu noi resantă în primul rând de factorul emoţional şi abia pe trăsături, strict personale, la cele ce conturau deja pro- urmă de modul transcrierii propriu-zise a semnificaţiilor filul în devenire. Motivul albului, de pildă, şi el accesibil acestuia”. Ceea ce ar adeveri că, transpusă mai târziu încă din primul volum, urma să capete, cu timpul, alte pe coperta unui volum antologic, ea sintetizează vâr- nuanţe, să se îmbrace cu diferite sensuri, ceea ce-l ca stele poetului, urmărindu-i stadiile şi stările devenirii, de- încorpora durabil în creaţia lui Coman Şova. „Nopţi albe, a lungul unei ascensiuni nu lipsite de riscuri şi ezitări, la în sudul şi nordul sufletului meu”; „Pericolele mă aş- capătul căreia speră să-l întâmpine calmul-echilibrul-în- teaptă oriunde, / în alb şi în vină”; „E-o albă tăcere pe ţelepciunea-subtilitatea; trăsături subliniate de critici, văile ninse, / o albă tăcere coboară în noi”; „Peşti albi atât ale omului, cât şi ale operei sale. De unde se poate în mlaştini de-ntuneric dorm”; „Numai iarna îmi va da lesne deduce că celălalt titlu, Paharul cu îngeri, tot un zăpada, / ca pe o floare albă”; „în acelaşi fel plâng / toţi laitmotiv inseparabil de poezia lui Coman Şova, cele- cei care plâng / când au nevoie de alb.” Iată numai câ- brează şi el o vârstă, aceea a maturităţii artistice, de pe teva versuri, dintre multele pe care le-am fi putut ex- treptele căreia poate privi nestingherit atât înapoi, către trage şi cărora cu siguranţă cititorul le va găsi şi singur distanţele parcurse, cât şi în jurul său, până departe. înţelesurile cele mai potrivite. Din alb în alb şi din volum La sfârşitul unei asemenea pledoarii, poate prea în volum, metafora revine cu insistenţă şi prinde contu- lungă totuşi, dar care ar fi putut invoca şi mai multe do- ruri tot mai pronunţate, până când, în 1996, se stabi- vezi în apărare, verdictul este, bineînţeles, unul singur. leşte autoritar în titlul unei cărţi: Nevoia de alb. Ambele volume antologice ale lui Coman Şova îşi pro- Exact acelaşi traseu îl va respecta şi un alt element bează convingător utilitatea, cu atât mai mult în aceste predilect al autorului, în evoluţia sa domoală, dar infle- vremuri de-a dreptul opace la virtuţile nonprofit ale poe- xibilă. Paharul cu îngeri nu-i nicidecum un titlu voit ziei. Ba chiar aş adăuga, după toate cele scrise până epatant. Sub diferite forme sau împerecheri de cuvinte, aici, că, doar împreună, cele două volume compun o termenul poate fi frecvent întâlnit încă din poemele de singură şi remarcabilă carte de poezie, pe cât de sen- tinereţe. sibilă şi delicată, pe tot atât de rezistentă la vitregiile „Noaptea bea vise cu îngeri de-a valma”, exclamă vremii. Şi cu atât mai bine-venită, cu cât însăşi poezia poetul undeva, chiar în volumul de debut, o spune totuşi n-a cunoscut în existenţa sa numai perioade de înflorire; în tăcere, pentru că „gura de rugă-i oprită să tacă”. Sau: dimpotrivă, s-ar putea spune că de multe ori a fost pe „Sunt un pod de îngeri cu pilonii rupţi, / cerb cu trup de cale de dispariţie. De dispărut însă, n-a dispărut nicio- nouri spânzurat de coarne.” Sau: „cad îngeri la picioare dată. sculptaţi în epitaf”, îmi destăinuieşte un vers, în vreme ce din altul aflu că „vin îngeri care ne alungă / în lutul

202 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector

Emil Lungeanu

NEA MĂRIN MILIARDAR... ÎN ANI-LUMINĂ

Fie şi numai până la Alcala de Henares, pentru un ştiinţifică, parcă spre a contrabalansa cumva tradiţio- călător plecat din ţara lui Moromete precum al nostru nala şi plicticoasa obsesie a călătoriilor interplanetare. Marin Dumitrescu e cale lungă, lungă aproape cât ju- Azi uitate, Prinţesa atomului a lui Ray Cummings (1929) mătate dintr-un roman de Breban. Darămite până „la sau Dumnezeul microcosmic al lui Theodore Sturgeon steaua care-a răsărit”! (Ieri în troleibuz am auzit turuind (1941) au fost asemenea exemple de aventură intelec- La steaua un cerşetor mai mult sau mai puţin orb, dar tuală plină de învăţăminte. Dificultăţile cititorilor confrun- după recital n-a primit o para chioară de la călători, l-or taţi cu această „coborâre” la scara particulelor fi mirosit că era vreun actoraş din cei 40.000 de proas- elementare nu erau însă cu nimic mai „microscopice” peţi absolvenţi de teatru şomeri.) Spre pildă, numai decât cele ridicate de imensitatea spaţiului cosmic. Ori- până la cea mai apropiată stea e o distanţă de 266.000 cât de simplu ar părea acest reducţionism (azi depăşit, de ori mai mare decât până la Soare. Altfel spus, dacă de altfel) în reprezentarea lumii nucleonilor orbitaţi de Soarele ar fi o portocală în Piaţa Obor, iar Pământul un electroni în mod analog sistemelor de planete şi sateliţi, grăunte de muştar situat la un metru de ea, atunci Pro- în realitate ordinul de mărime este la fel de greu de con- xima Centauri ar fi o cireaşă pe-o tarabă din Mangalia, ceput. Un atom măsoară sub 0,1 mμ (cf. 1.000.000 mμ iar galaxia din Andromeda, cea mai apropiată dintre spi- = 1 mm), nişte dimensiuni fantastic de îndepărtate faţă ralele vecine, un vârtej de câteva sute de miliarde de de proporţiile lumii obiectelor în care ne mişcăm noi. portocale, s-ar afla, hăt, în locul Soarelui însuşi! Da, Chiar şi numai într-o bacterie încap vreo zece mii de stăm doar pe un fir de nisip din imensitatea unei Sa- atomi, iar pe suprafaţa totală a pielii omului trăiesc tot hare. Câţi mai bravează, aşadar, ieşind la promenadă atâtea bacterii cât numără populaţia globului (nu de- pe Calea Lactee ca pe Calea Victoriei cum face astăzi geaba aiurează despre „inteligenţa atomului” alde Alice poetul Sferei*? „Mă vezi cât sunt de tânăr şi puternic? / Bailey şi alţi teozofi New Age ca dumneaei, adevărul Deşi istorii milenare, grele, / M-au transformat într-un este că între o bacterie şi nivelul mintal al multor indivizi hoinar nemernic / Cu geamantanul plin de vise rele. // nu e cine ştie ce diferenţă). Marin Dumitrescu prezintă Mă vezi cât sunt de optimist şi tare / Deşi durerea bună aceste foarte complicate lucruri cu ochii unui om de şti- mă cunoaşte / Şi moartea mi-e iubită alinare / Cân- inţă sadea, aplicând deci poeziei, în linii mari, ceea ce tându-mi dinainte de-a mă naşte; // Sunt realităţi pe care Zola, Maupassant şi fraţii Goncourt experimentau în trupul gol / Le simte şi gândul le transformă-n vis... / proză, ori Strindberg şi Hauptmann în teatru. El ope- Până sus în cosmos, unde-mi las în hol / Hainele visării rează sistematic cu noţiuni precum „timp”, „structuri”, şi devin precis.” Să nu ne lăsăm însă păcăliţi de bra- „axe ortogonale”, „opt reţele spaţiale”, „lumi tridimensio- vada zgomotoasă a autorului. Căci, fără doar şi poate, nale”, „sferă”, „particule”, „lumină”, „trei virgulă paispre- chestia asta cu „îmi las în hol hainele visării şi devin pre- zece” (numărul π), „salt numeric”, „punct material”, cis” se potriveşte mai degrabă cu rigoarea unui autor „echilibru”, „centru”, „legi universale”, „întâmplare”, de science-fiction decât cu lansarea în spaţiu a unui vi- „mediu înconjurător” etc., articulate îndeobşte în ma- zionar. Nu intri în „ţinută obligatorie” pe porţile cerului nieră descriptivistă: „A venit la mine timpul îmbrăcat fru- ca într-un restaurant de cinci stele, cum intră la Boema mos, / În costumul lui de mire, negru, luminos, / Lumina 33 cu fracul, jobenul şi bastonul epigramistul Aculin Tă- se uita la noi gândind, prin lună / Şi clar cânta pe drumul nase. Or, e tocmai ce distinge fundamental zborurile lui nostru, vreme bună. // Am plecat, dar n-am plecat Marin Dumitrescu de reveriile, extazul şi psihanodiile în de-acasă nicăieri; / Am coborât în lucruri şi am dispărut care se lansează îndeobşte practicanţii lirei călărindu-şi de ieri... / Şi când coboram, deasupra noastră un alt cer, Pegasul. Căci, spre deosebire de dânşii, dirijorul Sim- / Cu luciri spontane, s-a deschis un tânăr fier [cf. „un foniei materiei (Edit. Betta, 2011) nu face voiaje pe ari- tânăr metal transparent” la Nichita]. // Era albastru-ncet pioarele fanteziei, ci cu savante analogii perspectiviste şi verde totul / Şi noi pluteam, trecând printre atomi de tip „micro-megas” ale lumii particulelor cu sistemul de-a-notul,/ Adevărate reci asemănări cădeau lin / Ca solar, cel galactic sau chiar universul în ansamblu. În o ninsoare blândă, venită din senin.// Aceleaşi legi stă- perioada interbelică îndeosebi, tema acestei echiva- teau la masă, bând uitarea / Şi guvernând înaltul mun- lenţe scalare intrase în repertoriul romanelor de ficţiune telui şi marea; / Atomul era la fel ca sistemul solar.../ Şi

* întâmplarea, cu mâinile în buzunar. // Şi deodată am tre- Marin Dumitrescu, Sfera, antologie de poeme, Editura sărit, mi-a fost frică / Văzând ce mare este lumea asta Betta, Bucureşti, 2014.

PRO SAECULUM 1-2/2015 203 lector mică, / În care am îndrăznit să plec cu timpul şi... / L-am echilibru absolut şi logic şi universal. // Sau poate nici văzut pe dumnezeu la malul liniştii. // Şi el tace în adânc nu vine; a murit în vremuri ancestrale / Şi eu trăiesc şi dinăuntrul meu / Şi doar gândul mă apasă şi mă face încet într-o lume foarte moartă / Şi viaţa este o moarte greu.” Cum spuneam şi mai la deal, „atomul ca sistemul grea a morţii generale, / Unde timpul şi lumina au des- solar” (adică vechiul model Bohr) este deja, desigur, de- chis timid o poartă // Pentru a mă naşte gânditor pe pă- păşit în fizica actuală. Există în univers trilioane de sis- mânt şi muritor / Înţelegând profund realitatea teme solare, dar niciunul nu e identic cu celelalte, fără înconjurătoare, / Într-o luptă absolută, din care pot să ca această variabilitate să aibă consecinţe în ansamblu. ies învingător, / Plecând, cu timpul, într-o lume mult mai În schimb, dacă ea s-ar întâlni în domeniul atomilor, al- mare, / Unde se va naşte iar lumina, ca o sângerare.” cătuirea universului ar fi fost imposibilă – şi e tocmai ce Ei şi? mare brânză! vor da unii din umeri. Nu e sin- face teoria cuantică „fabulos de precisă”, cum zicea gurul manual de astronomie în versuri de pe piaţă. John D. Barrow. Iată o explicaţie a lui mai pe înţelesul Parcă George Coandă nu are, bunăoară, propria Cos- profanilor: „Dacă atomii ar fi ca nişte mici sisteme so- mopoetică (2006) sau Galaxii cu dor (2012)? Ba bine lare, în care un electron ar putea avea o mişcare pe o că nu! Găseşti acolo de toate, cefeide (clasă de stele orbită în jurul unui proton cu orice valoare a energiei, gigante cu variaţii de strălucire de 1,5-80 zile şi came- atunci acel electron s-ar putea situa pe o orbită cu orice leonism spectral), galaxii albastre (galaxii atipice din pri- rază. Orice interacţiune a electronului cu lumina sau cu mele generaţii ale universului primitiv), efectul un câmp magnetic depărtat ar produce mici deplasări Doppler-Fizeau şi deplasarea spre roşu a liniilor spec- ale energiei şi orbitei sale către noi valori, de vreme ce trale produsă de îndepărtarea galaxiilor (expansiunea orice valori ar fi permise. Rezultatul acestei stări demo- universului), quasari, Norii lui Magellan (doi sateliţi ai cratice de lucruri va fi că fiecare atom de hidrogen (for- galaxiei noastre, vizibili cu ochiul liber pe cerul sudic), mat dintr-un proton şi un electron) va fi diferit: nu va „constanta aia a lui Hubble”, ba până chiar şi sistemul exista o regularitate şi o stabilitate a materiei. Chiar Cygnus X-3 din Lebăda (stea neutronică binară, cu dacă, iniţial, toţi atomii unui anume element chimic au componente egale cam de dimensiunea Soarelui ce-şi fost identici, fiecare atom din natură va suferi propria dau reciproc ocol în nici 5 ore). Fie ! Dar ce poveşti go- succesiune de influenţe externe, care vor produce o gonate înşiră George Coandă despre ele ? Nu s-au mai modificare aleatorie a dimensiunii şi energiei, încât, în văzut aşa bazaconii de la seleniţii patrupezi ai lui Cy- final, toţi atomii vor fi diferiţi. Dar existenţa cuantelor ne rano de Bergerac din mirobolanta Histoire comique des- salvează de asta. Electronul poate ocupa numai anu- pre „statele şi imperiile din Lună” (1657), care-şi plăteau mite orbite în mişcarea sa în jurul protonului, cu energii în versuri consumaţia la cârciumă. Aflăm bunăoară cum fixe: atomii de hidrogen pot avea doar un mic număr de că o mică galaxie de la marginile universului ar fi fante- energii, bine determinate. Pentru a modifica structura zista „Doramorian 101”, că Norii Magellanici ar fi situaţi unui atom, el trebuie să interacţioneze cu o cuantă în- la doar „150.000 de ani-lumină”, sau că „explozia qua- treagă de energie. Nu poate trece adică într-o stare sarului 3 C-273 a avut loc / cu 15.000.000.000 ani-lu- nouă energetică arbitrar de apropiată faţă de cea mină / în Trecut-Viitor / pe vremea când nici Pământul / veche. Astfel, cuantificarea energiilor atomilor într-o nici Soarele şi nici Luna nu existau”. Explozie pe naiba. succesiune de valori distincte, iar nu acceptarea orică- Quasarii nu-s pocnitori de bîlci, sînt nuclee galactice ful- ror valori posibile într-o succesiune continuă, este minante şi excepţional de strălucitoare. Celebrul 3 C esenţa stabilităţii şi uniformităţii lumii înconjurătoare ce 273 din Fecioara este un dublu quasar cu variaţii de face posibilă viaţa.” Dar, odată făcute aceste lămuriri, peste 50 % ale strălucirii, situat la vreo trei miliarde de principalul rămâne meritul lui Marin Dumitrescu de a fi ani-lumină (nota bene, nu există absolut nimic mai vechi reuşit să traducă în limba Euterpei păsăreasca fizicii de 13,8 miliarde de ani, cel mai distant şi mai timpuriu teoretice, aproape necunoscută cititorului obişnuit, obiect observat avînd z = 6,6-7,1 adică o depărtare de care-şi mai aduce aminte din anii de şcoală doar despre 13 miliarde ani-lumină, respectiv 5 % din vîrsta univer- legea lui Ohm („Dacă eşti om cu mine, sunt şi eu om cu sului) şi cu o luminozitate atât de intensă încât, dacă tine”) şi despre cum dormea Newton sub un măr şi i-a s-ar afla în locul stelei Pollux, să zicem, adică de 90 ori căzut în cap, poc! legea gravitaţiei. Sub acest aspect, mai aproape, l-am vedea strălucind la fel ca Soarele. antologia de autor Sfera ar putea servi cu succes şi ca Cât despre ecuaţiile puse acolo în versuri, e circotecă literatură de popularizare a cosmologiei în linia unor în toată regula, bunăoară această parascovenie: „Ca Isaac Asimov, Camille Flammarion, Carl Sagan. Discur- un bir necesar sângele fumegă centrifug / şi curge-n ga- sul liric este explicit în asemenea măsură, încât poe- laxii odată cu Clipa / de unde E = m c2 + 55 km /sec. mele aproape că au aspectul unor lecţii minuţios Mpc = ... [megaparsec = 3,26 milioane ani-lumină – pregătite. Cosmogonicul poem Din interior..., de pildă, n.n.] / când venim pe lume doar ne reîntoarcem // ... // nu-i altceva decât enunţarea în versuri a însuşi princi- În Spaţiu-Timp foc fuge Homo definitiv / starea de Homo piului antropic: „Creatorul vine din structură, din interior, este Lux fără saţiu / deci chintesenţa în semn H = L ∞”. / Lumea s-a construit din interior înspre afară, / Un des- Parcă ar fi problema de algebră a lui Nichita: „Dacă la tin universal şi un vânt şi un fior / A cuprins materia, râ- maturitate o focă de apă dulce poate căra opt kilograme zând, de subţioară. // Legile universale, timpul şi punctul de rulmenţi, câţi ani are bunica lui Vader?” Prin compa- material / Au fost şi sunt primordiale pentru toate, / raţie cu asemenea trăsnăi care te lasă, vorba lui Gogol, Dumnezeu din microcosmos vine singur, poate, / Ca un „prost ca o ciubotă”, Marin Dumitrescu îşi construieşte

204 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector discursul cu responsabilitatea unui adevărat pedagog, gini şi parabole” (subl.n.). Or, e tocmai ce face Marin dîndu-i cititorului şansa să mai priceapă şi el câte ceva Dumitrescu! Prin contrast cu galimatia ştiinţifică acce- – barem faptul că legile fizicii nu se votează în parla- sibilă doar celor iniţiaţi, el se exprimă „în limba generală” mentul nostru din vârful dealului. Ba chiar, îşi pune de- a unităţii materiale a lumii : „Materia din care sunt alcă- mersul în termenii unui exerciţiu autodidactic: „Totul, tuit acum / Are vârsta cosmosului înstelat şi chiar / Gân- însă absolut totul s-a petrecut / În această imensitate, dul mi s-a răsucit în stele, ca un fum, / Printre misterele între timp şi lumină / Şi încet, însă foarte încet, / Am în- adânci, de chihlimbar” (conservantul în care poţi găsi ţeles / Deplasarea luminii spre violet.” (efectul spectros- fosilizate insecte preistorice, sursa reconstituirilor gene- copic al apropierii sursei luminoase, prin simetrie cu tice imaginate de Michael Crichton în best-seller-ul Ju- cazul invers al deplasării spre roşu). Aşa fiind, nu pot rassic Park). Şi, cum aceeaşi consubstanţialitate se numi altfel decât stupefiantă taxarea poetului în prefaţa regăseşte în egală măsură şi în anatomia cititorului, Sferei: „Cu cea mai firească şi intimă certitudine, poetul acesta şi-ar putea recunoaşte în declaraţiile semnata- emite teorii mirobolante despre univers, despre viaţă şi rului Tratatului de pace cu moartea (Telepres, 2009) moarte, despre apariţia / dispariţia planetelor cu senti- propria voce : „Eu nu eram, deşi îmi amintesc / Pentru mentul rigorii ştiinţifice (...) extazul incantatoriu ce vine că materia de-atunci mă doare / Şi particulele ei alcătu- să susţină verosimilitatea pseudoştiinţifică. Evident, iesc/ Gânditoarea mea fiinţă de sub soare...” Ei bine, ce poetul crede în teoriile sale bombastice – ceea ce însă alţi cititori mai solidari de atât ar putea spera un autor? nu autentifică exactitatea teoriilor sale (...) Evident că La ultima sesiune de bacalaureat, un absolvent de nu credibilitatea «adevărurilor» poetice interesează, ci liceu declara: „Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În coerenţa construcţiei estetice, câtă poezie este acolo rest nu ştiu ce meserie avea.” Mă întreb ce va răspunde unde poetul pretinde că emite axiome ştiinţifice.” Care peste alţi 125 de ani vreun altul ca el despre olteanul teorii ale „sale”?! Pionierii mecanicii cuantice au fost nostru din oraşul lui Cervantes: cum că a fost un fel de Einstein, Planck, Schrödinger, Heisenberg, Bohr şi vagabond cosmic, un „hoinar nemernic cu geamantanul Dirac, nume sacre în fizica teoretică. „Bombastice” prin plin de vise rele”? Un lucru, deocamdată, e cert: origi- „extazul incantatoriu” ? În Fizica şi dincolo de ea – În- nalul Marin Dumitrescu, acest „nea Mărin miliardar” în tâlniri şi discuţii (Harper and Row, New York, 1971, ani-lumină, ne face astăzi cinste acolo printre străinezi, p. 210), însuşi Heisenberg declara: „Teoria cuantică dă călcându-i lui Nichita pe urme în acel memorabil credo o remarcabilă ilustrare a faptului că putem înţelege pe „patria mea e limba română”. deplin o legătură deşi n-o putem exprima decât în ima-

Rodica Lăzărescu

MONOGRAFIA SĂTEASCĂ ÎN ACTUALITATE

Spunea cineva că dragostea de țară începe cu dra- rioada secolelor I-II d.H. Nostalgia locurilor natale, reîn- gostea de ținutul natal și de casa părintească, de familie toarcerea spre origini, cu toate amintirile ce ne leagă de și de părinți. Facem această precizare îndemnați oare- oamenii și lucrurile de odinioară, trebuie să-l fi susținut cum și de impresia pe care ne-a lăsat-o apariția în vara afectiv și pe Marin Iancu în demersul său de reconsti- anului trecut a unei interesante monografii sătești, inti- tuire în integralitate a acestei lumi, cu tot ce are ea mai tulate Alunișu. Cea mai frumoasă poveste (Editura Nico, pitoresc. Gândită ca o monografie în forme exhaustive, Târgu-Mureș, 2014), sub semnătura lui Marin Iancu*, lucrarea Alunișu. Cea mai frumoasă poveste se distinge autor cunoscut prin numărul mare de manuale școlare prin relevanța datelor și informațiilor conținute, prin in- și studii sau volume de istorie și critică literară. Merită tegrarea acestora în problemele arealului subcarpatic. făcută mențiunea că prezentul studiu monografic este Convingând printr-o reală inițiere în domeniile legate de dedicat satului natal al autorului, Alunișu, o foarte mică geografie, etnografie, folclor, literatură, autorul surprinde localitate, cu nici 100 de locuitori în prezent, dar cu un în explicații pertinente specificul evoluției sociale, cultu- trecut istoric bogat, din mijlocul Apusenilor, mai exact rale și economice în strânsă legătură cu mediul geogra- din vecinătatea Masivului Vlădeasa, nu departe de fic și contextul istoric. orașul Huedin și de Complexul Muzeal „O. Goga” de la În cele din urmă, prezentul studiu al lui Marin Iancu Ciucea, pe lângă cetatea de la Bologa, ridicată încă din ne sugerează că „a fi acasă” presupune căldura familiei, 1304 de Sigismund de Luxemburg, pe lângă ruinele cu casa în care te-ai născut, cu toate aspectele ce țin unui castru roman care servise drept garnizoană în pe- de intimitatea acestora. Acasă la tine, lângă cei dragi,

PRO SAECULUM 1-2/2015 205 lector „acasă” cu tine însuți rămâne, în ultimă instanță, starea lui din sat de a numi altfel o persoană, decât după nu- ce ne creează în suflete o stare specială, încărcându-ne mele hărăzit acesteia de părinți. Totul e uimitor, te trans- de emoții greu de stăpânit. Sigur, o asemenea atitudine pune într-o altă lume, cu adevărat legendară. Motivată ar putea explica și nota poetică, plină de o molipsitoare de respectul pentru valoare și identitate, cu credința că melancolie prin care se deschide cartea de față. nimic nu poate fi lipsit de înțeles și sens, reconstituirea „Relația mea cu satul Alunișu e una de iubire. Dintre acestei părți de lume este temperată discret prin toate locurile pe unde am umblat, mărturisește autorul, judecăți și observații construite obiectiv și riguros. Se cu adevărat acasă mă simt doar aici, în acest loc, unde, au în vedere zona și vecinătățile amplasării satului cu mulți ani în urmă, m-am bucurat de întâile miresme Alunișu, insistându-se asupra aspectelor de amănunt ale unei primăveri atât de așteptate prin livezile privind cauzele, sensul și efectele schimbărilor apărute răsfățate de lumina soarelui. Aici m-am născut și mi-am (cap. Cadrul istoric. Cadrul geografic; cap. Obiective tu- petrecut copilăria, aici am primit botezul unui nume și ristice; cap. Dezvoltarea socio-economică; cap. am adunat, sub cerurile lungi de vară, cele mai dulci Experiența războiului). Abordările pluriperspectiviste amintiri, întâmplări și tot atâtea trăiri și chipuri de oa- (economice, demografice, lingvistice și culturale) pot re- meni dintre cele mai dragi. Alunișu este satul copilăriei leva influența formelor de relief asupra configurației și adolescenței mele, este locul unde, de atâta așezării, îndeletnicirilor, hranei și specificului cultural. frumusețe, în orice moment al anului, ochii îți dau în la- Cele mai interesante aserțiuni și ipoteze sunt cele refe- crimi. Cu oazele sale de verdeață, eden colorat de flu- ritoare la o multitudine de elemente legate de istoria în- turi și de flori, Alunișu a rămas mereu capitala întregii temeierii așezării și a modului de organizare a localității. mele lumi. Aici, pe aceste meleaguri pitorești, unde su- Se pornește de la descrierea portului bărbătesc și fe- fletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima dată meiesc, la elementele de stil și arhitectură, cu prezentări haina luminii, am petrecut anii cei mai frumoși ai vieții, în detaliu ale caselor, case joase, cu o încăpere sau presăraţi cu bucurii sau cu tot atâtea zile mai umbrite, două, construite din piatră sau din lemn, din bârne ro- cu toamne melancolice ori veri calde, din ale căror în- tunde de stejar. Nu lipsesc din aceste capitole tipurile serări s-au legat poate singurele iubiri la care ținem cu de proprietate asupra pământului, ocupațiile și îndelet- adevărat. În acest sat mărunt de la poalele Vlădesei, nicirile, meșteşugurile și ocupațiile, relațiile de vecină- ocrotit de coama împădurită a Horaiței, asemenea bo- tate, cultura spirituală a comunității, credințele, folclorul, bului de rouă ascuns în palmele unui copil, am întâlnit obiceiurile etc. Considerațiile privind mediul geografic atâția oameni frumoşi și plini de smerenie, oameni cu- al localității, semnificația toponimelor, locuințele, minţi şi buni, harnici și curați la suflet, ca zvonul unui ocupațiile, medicina populară, portul, cultura spirituală dor. Un loc încărcat de istorie și tradiții, cu adânci rădă- a comunității conțin elemente de o mare diversitate și cini creștin-ortodoxe, Alunișu este un sat statornic în bogăție, rod al unor îndelungi investigații. Cititorul este tradiția lui ancestrală, cu mame și surori trăind în iubire informat cu privire la elementele în măsură să susțină și credință față de limba și datinile strămoșești, cu convingător existența și continuitatea vieții sociale în părinți și frați jertfiți prin atâtea îndelungi și tragice stă- zonă din cele mai vechi timpuri, comuniunea autohto- pâniri străine”. Alcătuit după toate criteriile științifice im- nilor cu triburile migratoare stabilite vremelnic în apro- puse cu mulți ani în urmă de monografiștii Școlii pierea satelor din jur. Nu sunt lipsite de interes sociologice de la București, în frunte cu Dimitrie Gusti, informațiile privind unitatea culturală și legăturile cu lo- acest tip de evocare își propune să acopere întregul cuitorii din zonă, realizate prin migrație și transhumanță. univers al existenței comunității. Bucurându-se de ma- Deși în plan documentaristic nu poți avea mereu rele avantaj al cunoașterii zonei ca fiu al satului Alunișu, pretenția de a intra în posesia tuturor informațiilor care Marin Iancu reține și comentează o serie de elemente să ajute în lămurirea unor probleme ce țin de partici- de vocabular, cu exemple de termeni arhaici (laboș – parea localnicilor la evenimente istorice majore, e de cratiță, a nevedi – a urzi, valău – jgheab de adăpat ani- apreciat totuși „noutatea” în materie de elaborare în stil malele etc.), termeni regionali (cocie – căruță, poiată – monografic a cărții lui Marin Iancu. Invocăm aici grajd, lipideu – cearşaf, porodici – roșii etc.), elemente „erudiția” nonlivrescă a autorului, care a reușit să adune de argou, aici de un pitoresc aparte constituindu-se un material etnografic și folcloric imens. Risipit pe cele gomoțeasca sau gumuțaeasca, un limbaj secret al aproape 400 de pagini, acest material oferă expunerii geamgiilor, o invenție locală, nemaiîntâlnit în alte regiuni o naturalețe cuceritoare, credibilitate și argumente ale țării. Bogat în exemplificări pline de sens, venite substanțiale în favoarea păstrării echilibrului și caracte- parcă din afund de istorie, este capitolul Mitologie lo- risticilor localității Alunișu (cap. Obiceiuri legate de cele cală. Credință și superstiții, conținând proverbe și zică- mai importante momente din viața omului; cap. Obice- tori, expresii, locuțiuni, ghicitori și descântece, cu iuri și sărbători populare calendaristice). La fel de bo- specific arhaic local, credințe despre vraci și tămăduitori gate în sugestii sunt tradițiile și obiceiurile de nuntă și ai satului, despre strigoi, toate la un loc dând farmec de înmormântare, cu cântecele miresei, cu descânte- nespus graiului viu al țăranilor din Alunișu. Aflăm, de cele de la jocurile de la nuntă, cu bocetele impresio- asemenea (cap. Onomastică. Nume și porecle), că în nante prin incantațiile lor tragice, fără aceste restituiri Alunișu atribuirea unui nume nou-născutului devine un multe dintre comorile spirituale ale satului riscând să se eveniment cu rezonanțe mitice, așa cum poreclele ex- piardă pentru totdeauna. Marin Iancu nu scapă din ve- primă în esența lor pitorească imaginația bogată a omu- dere aspectele privind vremea, tratamentul empiric al

206 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector unor boli, obiceiurile legate de oierit și de cultivarea și Marin Iancu. Casele îngropate într-o asemenea adâncă recoltarea cerealelor, cât și de alte ocupații secundare. tăcere se tânguiesc de durere. Bătături și curți triste, nă- Cartea se încheie în tonuri triste, cu evocarea satului pădite de tăceri, cu iarba înaltă şi troscot până la brâu, aflat în prag de extincție (cap. Satul care moare). par de-acum dureros de stranii şi parcă te aştepţi ca Sărăciți și umiliți, mulți dintre locuitorii satului s-au văzut într-o zi locul acesta, tot mai împuţinat, să plângă de du- obligați să părăsească localitatea, luându-și lumea în rere”. Marcând exemplar evoluția vieții într-o așezare cap, în speranța altor posibilități de supraviețuire. Acum, tipic transilvăneană, studiul monografic elaborat de rămase goale și părăsite de ani mulți, casele „se leagă Marin Iancu reprezintă un document de o mare în tăcere una de alta, povestindu-și visele și anii tinereții importanță cu privire la procesul de etnogeneză, conti- lor”. „Și zilele trec încet peste curţile întunecate de um- nuitatea poporului și a culturii române în acest colț de brele negre ale buruienilor crescute într-o uitare tot mai țară din Apusenii lui Horia și ai lui Avram Iancu. deznădăjduită, consemnează în încheierea cărții sale

Pe 8 martie, profesorul Marin Iancu împlineşte 65 legat de ţinutul natal de la poalele Masivului Vlădeasa de ani. Născut într-o familie de ţărani din Alunişu, prin nevăzute, dar indestructibile fire. Este autorul a căruia i-a dedicat această monografie, a urmat şcoala zeci de articole, studii, eseuri împrăştiate prin diverse primară în satul natal, clasele V-VIII în comuna Sân- reviste de prestigiu, a publicat peste 15 volume de craiu, a absolvit, în 1969, Liceul „Oct. Goga” din autor şi în colaborare, a elaborat numeroase manuale Huedin, după care a urmat primul an de facultate la şcolare şi auxiliare didactice, ghiduri şi îndrumătoare Filologia Universităţii „Babeş-Bolyai”. În 1970 s-a metodice, rod al excepţionalei sale cariere didactice. transferat la Universitatea din Bucureşti, unde a ab- Este membru titular al USR din anul 2004. solvit Facultatea de Limba şi Literatura Română. Sta- La ceas aniversar, îi urăm viaţă lungă şi lină, bilit în capitală, nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, fiind sănătate şi cât mai multe realizări. La mulţi ani!

Lucia Dărămuş

POEMUL RUGĂCIUNE

Poemele lui Traian Vasilcău sunt adevărate rugă- mine şi tine e un râu izvodit de iubire, / Între mine şi ciuni, un bun miros pentru Divinitate: În candelele ceru- mine e-un deşert infinit de tăceri, / Cu un crin al uitării lui, surpate / Zorii de noapte ca sentinţele curg / Şi pomii pe zariştea inimii tale / Desenat-am privirea mângâie- doborâţi n-au Demiurg / Stingerea lor e-aplaudată-n toarei dureri. burg, // Şi-i plâng şi n-aş mai scrie... şi nu se poate. Şi când vorbeşte despre părinţi, o face în taina du- Până şi versurile de dragoste vin de undeva de rerii, dar nu cu deznădejde, ci întru Dumnezeu: Priveam foarte departe, fără chip, o Fata Morgana înzestrată în ochii ei să-l văd pe tata, / În pântecu-i fiind, când a doar cu surâs, care dispare. Ea n-are chip. Numai surâs murit. / Am fost un spin: cel mai nefericit. / Şi am ştiut era (...) // Şi-ai dispărut... căci i-am cerut iubirea. că asta-mi este plata (...) / Până s-o îndura Divinitatea. Veacurile, conform poetului, se trăiesc doar în Chris- Zborul spre infinitul poeziei nu este uitat, poetul tos, însă lui Traian Vasilcău, se pare, îi ajunge clipa: Se- aminteşte de el şi de aripile care s-au frânt în iubită, sal- cunda-mi ajunge. Iubirea de Fiul lui Dumnezeu vatoare fiind aripile de rezervă, atât de plăpânde, din încheagă metafore ca în strofa: Ning cu psalmi fără de mătase: Şi s-au frânt aripile: să zburăm / Cu aripile mele vreme, / Nu am spulber mai frumos. Să trăim vecii de-a de mătase. rândul / Nu în noi, ci în Christos. Psalmii pe care îi scrie Traian Vasilcău sunt mascaţi Viaţa şi moartea sunt surori, merg braţ la braţ, ca o de metafore uneori, însă are câţiva psalmi care se re- dulce melancolie pentru poetul care croşetează versuri vendică direct din taina rugăciunii, fără prea multe me- de tristeţe, pe care le-or citi florile după ce el se va tafore, constituindu-se într-un dialog direct între poet şi stinge: Scriind pentru când nu voi mai fi / Pe-o floare Divinitate: Slavă ţie, Doamne, / Pentru tot ce nu merit / care m-o citi. Şi-mi dai... În alte poeme iubirea ia chipul morţii, simbolizată Poezia cu iz politic, de actualitate, o pune în versuri prin lumânarea care sărută şi îmbrăţişează, dar nu şi ritmuri folclorice, aşa cum se întâmplă în poemul într-un chip sinistru, ci din privirea lui Dumnezeu: Blestem actual: Foaie verde, noroc n-are / Soarta mea, Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumânarea // (...) Îmi dă săru- ce-n van o port. / Ţara noastră-i de vânzare, / Ţara turi, cât nu vede zarea (...) / În gazda ochilor lui Dum- noastră-i de export. nezeu. Însă poezia lui Traian Vasilcău este, indiferent de Alienarea faţă de ceilalţi îl determină pe poet să-şi temă, o rugăciune, vers întru Divinitate. fie autosuficient, să se retragă în el, în singurătate: între

PRO SAECULUM 1-2/2015 207 lector

Monica Grosu

CONSEMNĂRI CRITICE

Profesorul şi exegetul clujean Vistian Goia reuneşte, monografii despre Caragiale, pe istoricul literar Mircea într-un frumos şi elegant volum, de dată recentă, însem- Popa, cunoscut pentru pasiunea documentului, unul nări de lectură, secondate de analize şi comentarii cri- dintre cercetătorii de cursă lungă, care nu face afirmaţii tice, având ca fundament cărţi de critică şi istorie fără acoperire şi dezvăluie „chestiuni sensibile, nelămu- literară, volume de proză ori poezie, jurnale, note de că- rite suficient, pentru a le cântări cu judecata dreaptă, lătorie şi chiar eseuri filosofice, apărute pe piaţa edito- dând fiecărei personalităţi meritul desprins din scrierile rială românească, începând din anii ’80. Distinsul critic sale” (p. 19). ne-a obişnuit deja cu astfel de iniţiative, însă, pe măsură Sunt supuse apoi atenţiei contribuţiile unor critici la ce-i cunoaştem mai bine modul de abordare critică şi mai buna înţelegere şi cunoaştere a unor scriitori ro- evantaiul tematic, conştientizăm şi universul vast al lec- mâni, spre exemplu Ion Bogdan Lefter, care dedică un turilor domnului profesor, precum şi intenţia majoră a studiu dens şi polemic „cazului” Ivasiuc, Constantin Cu- demersului domniei sale, anume cronica netrucată a bleşan, care scrie despre nuvelistul Rebreanu, Vasile realităţii literare. Sandu, un hasdeian statornic ş.a. Autorul mai face în- Consemnările critice (Editura Eikon, Cluj-Napoca, semnări pe marginea unor studii publicate de Andrei 2013) se justifică, aşa cum arată autorul, prin „motivul Moldovan, „critic inteligent şi incomod”, Emil Istocescu, simplu că fiecare critic şi istoric literar caută în opera ci- Iuliu Pârvu, „echilibrat în judecată, deloc viforos în ma- tită şi supusă studiului noi «adevăruri», pe care scriitorul nifestări polemice, rămânând în primul rând ardeleanul (prozator, poet, dramaturg) le-a exprimat în funcţie de tolerant şi cuminte, predispus să-i ierte pe contempora- specificul artei sale, accesibile ori nu pentru fiecare ci- nii săi pentru judecăţile lor strâmbe” (p. 68), surprinzând titor în parte. De aceea, criticul literar o supune comen- totodată şi figura cunoscutului critic bucureştean Alex. tării, relevându-i valenţele şi netezind astfel pătrunderea Ştefănescu, autorul unui „stil aerisit, fluent şi accesibil, în universul ficţional pe mai multe căi” (p. 5). care te cucereşte de la o frază la alta şi nu caută să im- În postura comentatorului echilibrat şi meticulos, pro- presioneze cititorul prin cunoştinţele pe care le posedă”, fesorul Vistian Goia consemnează impresii de lectură, dând impresia că „în tot ce scrie se află în postura în interpretări originale, bine aşezate în grila clasică de «ştrengarului» cuprins de plăcerea hoinărelii pe ponoa- valori, fără a se abţine totuşi de la unele observaţii cri- rele literaturii” (p. 35). tice, atunci când este cazul. De aceea, unii dintre autorii În continuare, profesorul Vistian Goia reevaluează, recenzaţi au parte, spre finalul articolului, de o sugestie, prin exemple şi argumente justificatoare, postura de o obiecţie sau chiar o rectificare, pe un ton deloc me- moralist a prozatorului Ion Agârbiceanu, prin referire la fient şi de o justeţe critică argumentată. Remarcăm ad- câteva dintre scrierile sale: Răbojul lui Sfântu Petru, mirativ natura acestui cercetător, egal cu sine, dispus Stana, La o nuntă, Gura satului. De reţinut şi comenta- să corecteze afirmaţiile nedrepte, să restabilească ade- riile pe marginea prozelor lui Ioan Groşan, „Un om din văruri critice, să reaşeze informaţiile de istorie literară Est”, sau textul pronunţat eseistic despre „Gustave la locul potrivit, să corecteze percepţiile subiective. Flaubert şi moravurile de provincie”, corelat cu realităţile Majoritatea textelor ce compun acest volum au apă- vremurilor noastre. rut în periodice clujene („Echinox”, „Tribuna, „Steaua”, Parcursul exegetic trece de la ficţiunea propriu-zisă ziarul „Făclia”), precum şi în alte reviste literare din ţară la memorialistica de călătorie, unde regăsim descripţia („Mişcarea literară”, „Discobolul”, „Portal-Măiastra”, stărilor încercate de călător, savoarea şi umorul unor „Astra blăjeană”), între anii 1978-2013. O altă parte a episoade inedite. Spre exemplu, despre prozatorul Ioan articolelor inventariate aici sunt inedite sau nedatate. Popa, drumeţ „prin mari şi bătrâne capitale”, autorul căr- După cum vedem, peisajul critic surprinde prin varietate ţii de faţă notează: „Deşi aminteşte nume de scriitori, şi unghiul unei priviri generoase ce se deschide deopo- pictori, arhitecţi, călătorul nu dă lecţii, a lăsat acasă trivă spre cărţi de ieri şi de azi din literatura română. haina dascălului, comportându-se precum un voiajor Grupate în şase secţiuni, Consemnările critice se predispus la glume, la conversaţii plăcute cu ortacii de deschid cu capitolul dedicat criticilor şi istoricilor literari, drumeţii, pe teme de modă, de conduită diurnă a local- din rândul cărora îi amintim pe Alexandru George, care nicilor, de amintiri şi evocări însoţite de asociaţii proprii cu luciditate şi spirit disociativ distinge „în creaţia fiecă- unui «moralist» împătimit. De aceea, notaţiile sale nu rui scriitor de care se apropie câteva linii din care se în- sunt nici aride, nici îndesate de cunoştinţe şi informaţii cheagă adevărate portrete, care, prin precizia care să-l obosească pe cititor. Ritmul relatării este al diagnosticului, ne amintesc mereu de figurinele lovines- unui călător care nu se grăbeşte, dar nici nu zăboveşte ciene” (p. 12), apoi pe V. Fanache, autorul unei originale când nu trebuie” (p. 157).

208 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector La fel de interesante ne apar şi paginile despre vo- pagină te cucereşte spiritualul eseist, care îl «îmbracă» lumele de călătorie ale jurnalistului clujean Ilie Rad, care pe fiecare intelectual în «costumul» potrivit, iar ritmul se foloseşte de prilejul diverselor deplasări pentru a ob- năvalnic al frazei nu te lasă niciodată să picoteşti. Şi cu ţine mărturii preţioase de la mari scriitori. Tocmai sub această carte (prima amintită mai sus), Andrei Pleşu ne acest aspect, profesorul Ilie Rad este caracterizat de convinge că este un moralist şi un creator de limbă fără drept un „maestru al interviului şi al corespondenţei bo- pereche în cultura contemporană” (pp. 175-176). gate în toate sensurile. Îndrăgeşte deopotrivă documen- În aceeaşi cadenţă exegetică, fundamentată pe tul de arhivă şi genul epistolar care luminează o epocă, apropierea de texte, pe atenta lor interpretare şi, mai colorează înfăţiarea interlocutorului, căruia îi întocmeşte ales, pe nevoia de a exprima adevărul în raport cu actul un portret de neuitat. E tolerant cu intelectualii aflaţi la artistic, profesorul Vistian Goia evocă spiritul polemic o vârstă venerabilă şi aspru cu cei care au călcat strâmb de altădată, făcând referire la dispute celebre (Constan- într-o privinţă sau alta. Literatul ştie să fixeze printr-un tin Rădulescu-Motru versus N. Iorga, Octavian Goga cuvânt ori printr-o sintagmă statura celui din faţa sa” versus Onisifor Ghibu), aducând în prim-plan probleme (p. 167). de istorie literară, destinul unor publicaţii culturale din Pătrunzătoare prin erudiţie şi agreabile prin stil îi trecut, dar şi luări de poziţie mai apropiate de actualitate apar autorului eseurile filosofice publicate de Andrei (Medalioanele conferenţiarului băimărean Valeriu Oros, Pleşu în două dintre cărţile sale mai recente, Faţă către spre exemplu). faţă. Întâlniri şi portrete şi Parabolele lui Iisus. Adevărul Consemnările critice ale universitarului Vistian Goia ca poveste, ambele apărute în 2012. Dincolo de exer- dozează optim analiza cu notaţia critică, plasată în con- ciţiul hermeneutic original şi rafinat, comentatorul ob- textul mai larg al istoriei literare, din evoluţia căreia sur- servă „limba frumoasă” în care creează Andrei Pleşu. prinde cu pricepere un peisaj pe cât de eterogen, pe Prin urmare, majoritatea portretelor pe care le reali- atât de fidel vremurilor trăite. zează sunt „gătite în haine de duminică, încât cu fiecare

Livia Ciupercă

LABIRINTICELE CĂRĂRI ALE MEMORIEI

Nu este ușor să balansezi între „uitare” și „memorie”, strunit – pentru a păstra distanța între emoție și imagi- „să depășești frontierele și calendarele”, „să măsori nea obiectivă a realității, înțelegând, în cele din urmă, deșerturile cu pasul”, „să traversezi hățișuri și văgăuni cât de greu este a evoca acei ani înnourați – prin voită primejdioase”, pentru „a săpa cărări subterane”, pentru detașare –, când peste țară au planat norii negri ai „răz- a retrăi acele „răni originare”, sângerânde, cândva, os- boiului de cincizeci de ani”, iar tu ești... protagonistul. toite, cumva, după jumătate de secol și mai bine... Câtă Cititorul generației de astăzi are prilejul de a asculta dreptate are (în posteritate) José Augusto Baptista vocea unei supraviețuitoare, pentru a înțelege, concret, Lopes e Seabra (1937-2004), fost ambasador al Portu- ce a însemnat lagărul comunist în România, prin punc- galiei la București! Da, a fost nevoie de „forța îndurării tarea unor detalii despre „umilire și servilism”, „aplauze și a răbdării, atunci când zidurile ticăloșiei s-au năruit...” ritmice”, falsitate, minciună, „poeți de curte”, „patos gro- Această dovadă, concludentă și palpabilă, ne este ofe- tesc”, delir dirijat. Deopotrivă, avem a înțelege cât de rită de o distinsă și „discretă” doamnă, Micaela dificil a fost de acceptat, pentru un student sau intelec- Ghițescu, o „profesionistă a traducerii literare”, o „pro- tual al acelor timpuri, aclimatizarea unei teorii monoge- fesionistă a supraviețuirii” (Eugenia Vodă) unor ani netice a limbii, numită „iafetică” sau „marristă” (după vijelioși din istoria României antedecembriste. numele creatorului său, sovieticul Nicolai Yakovlevici Prin recenta carte de memorialistică, Între uitare și Marr), prin care limba română se dorea a fi considerată memorie (Editura Humanitas, București, 2012), cititorul o „limbă slavă”, cu o „suprastructură”, ce avea a „se român are șansa să refigureze imaginea României schimba odată cu structura regimului social-politic...”; o pos tbelice cu „flash-urile unor osaturi ușor rigide”, cu ri- teorie „antiromânească”, adoptată, totuși, de profesorii goare, decență, fără patimă, degajat, cu arcuiri în care acelor ani, „fără rezerve”. Aceeași dificultate, posibil, suferința se dorește estompată prin condeiul riguros pentru cei de astăzi care află cum un om inteligent, bun

PRO SAECULUM 1-2/2015 209 lector profesionist, stâlp al familiei, dr. Ghițescu, considerat O, nu, nu a unei privighetori prinsă-n lațul unei colivii din „catargul” și „farul” familiei, un adevărat „Riese Goliath”, palatul împăratului din poveste, ci a unor alte zidiri: a fost doborât de prea multe furtuni psihice. Din postura Mi slea, Văcărești, Jilava etc.!... O Marianne care sim- de medic și „docent universitar” („creator al mai multor bolizează drama tinerilor care au intrat „sănătoși” în „co- procedee personale de tehnică chirurgicală”, ce „au de- livie” și cu... „eșiri («sic!») definitivi” într-o groapă venit clasice în chirurgia modernă”), director al Institu- comună... „Curajul și sacrificiul unei călugărițe” – și tului Clinico-Chirurgical (Spitalul Colentina), să drama familiei Petrescu, gândind la surorile lui Cezar traverseze momente imposibil de acceptat. Nici cutre- Petrescu (Smaranda Chéhata, Corina Barbat și Mère murul din 1940, nici „zilele rebeliunii legionare”, nici Stéphanie), merită reflecții adânci... bombardamentele asupra Bucureștiului (1944), nici răz- Între uitare și memorie! O carte despre exmatricu- boiul, nici plăsmuirea alegerilor (1946) etc. nu l-au lovit lare și reînmatriculare a unei tinere considerate atât de crunt pe acest bărbat integru, precum formula „dușman al poporului!”, pentru că a studiat la Liceul „fără ocupație” sau arestarea unicei fiice, studente. Un Francez; despre șomaj – „fără indemnizație...”; despre șoc psihic greu de depășit, care a culminat în moarte, amintirea unei traduceri... Joseph Andrews, de Henry la vârsta de 57 de ani. O oază de lumină o creează des- Fielding!... [minunat popas în universul ficțional al unui crierea Liceului Francez din Bucureștiul interbelic, cu al reputat prozator englez de secol al XVIII-lea, pentru a său director, Marcel Fontaine, fost combatant în Primul înțelege „tragedia tragediilor” lui Tom Degețel sau a lui Război Mondial și atașat sufletește de România. Un om Tom Jones, spre exemplu!...], cu un tiraj de 60.000 de „întotdeauna binedispus și spiritual”, un intelectual stilat exemplare, dar cu numele traducătoarei... rebotezat... care impunea „imens respect”, un profesor model (când O carte despre cenzură, o carte cu frumoase amintiri era întrebat, „nu răspundea direct, ci recurgea la enci- ale unei „specialiste în portugheză”, dar și „urmările” clopedii și dicționare, învățându-ne astfel și pe noi să le unor „pervertiri ale spiritului” cunoscute chiar și după mânuim și insuflându-ne simțul probității și al rigorii...”). ’90. De aceea, desființarea Liceului Francez și despărțirea Între uitare și memorie?! S-ar cuveni, per sempre, de profesorii săi a însemnat pentru Micaela Ghițescu, să rămânem între memorie, iertare și neuitare: „Ză- pentru toți elevii de atunci, „despărțirea de copilărie” și pada-n București mai sângerează încă / șuvoi pe di- „încasarea primei lovituri a destinului...” „Lovituri” care năuntru. Ea încă mai îneacă / ale fricii pleoape. Cu se cereau înfruntate – cu demnitate, neuitând deviza biciuirea sa / de fulgere oarbe. Tăișuri tocite / între piele profesorului-director: „il faut espérer dans l’inespéré!...” / și suflet...” (José Augusto Baptista Lopes e Seabra). Așadar, pentru profesorii și elevii Liceului Francez, re- gimul „democrat” român a decis formularea de acuze grave, prin detenție – pe viață (pentru profesori) sau ani grei de detenție, în unele cazuri și moartea (pentru elevi). Micaela Ghițescu va fi „trimisă în fața tribunalului militar pentru crimă de înaltă trădare...” Începând din octombrie 1952, firul vieții înseamnă: 13 luni de anchetă – la Uranus, 7 luni de detenție în Fortul nr. 13, subteran, Jilava, 16 luni de detenție – la Mislea. Între uitare și memorie! O carte – ea însăși – un sfâșietor murmur de ape învolburate despre răpirea celor mai frumoși ani din viața tinerei Micaela Ghițescu. O carte-oglindă a 19 luni de celulă... O carte-document despre ani de durere, de chin, de lacrimi și... despre moarte... O carte oglindă a „fortului nr. 13”, Jilava: „patru celule pentru femei, fiecare a circa 80 de deținute, cu câte trei rânduri de paturi suprapuse, o fereastră cu obloane bătute în cuie, un godin prăpădit în care ne forțam să facem focul cu niște crengi verzi...” O carte – aripă sângerată – despre „viețașele” de la Mislea... O carte despre „gratiile despărțitoare” ale Annie Samu- elli... O carte despre o familie de intelectuali – sfârte- cată, sfâșiată, decimată... „Marianne de ma jeunesse!” O pagină cât un sfâșietor tril al durerii – pentru o Ma- rianne, pe care mulți și-ar fi dorit să rămână un „petit cabri de la communauté”! O Marianne care simboli- zează drama unei prizoniere, a unei june întraripate... Constantin Severin - Text şi Timp 47

210 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector

Cornel Basarabescu

CONOTAŢIILE FURTUNII

Din bogata literatură română a exilului, o surpriză din uragan, se aşterne liniştea şi oamenii reintră în fi- plăcută oferă recent Editura Polirom prin publicarea ro- rescul vieţii. Viaţa curge, de altfel, fie sub semnul dia- manelor unui tânăr scriitor român, Cătălin Dorian Flo- volului, fie sub semnul lui Dumnezeu. În anumite zile, rescu. Născut la Timişoara în 1967, a ales în 1982 când diavolul caută un nou ascunziş, oamenii îşi strâng calea exilului şi s-a stabilit în Elveția, la Zürich, unde a cât pot de bine hainele pe trup, să nu se furişeze dia- publicat câteva romane în limba germană, devenind volul în ele. Într-un sat bănățean îşi face apariţia, venind destul de repede un nume de referință în spaţiul literar din necunoscut, Jakob, tatăl viitorului Jacob, persona- de limbă germană. Despre romanul Jacob se hotărăște jul-narator, şi unii oameni din sat credeau într-o înţele- să iubească, pentru care autorul de origine română a gere cu diavolul a nou-venitului. Dincolo de sensul primit Premiul Cartea Anului 2011 în Elveţia, se spun lu- „propriu” al furtunii (căruţe răsturnate, garduri smulse, cruri frumoase. Citez de pe supracopertă: „Noul său copaci smulşi din rădăcini), furtuna este prezentă cu roman îl catapultează pe Cătălin Dorian Florescu în sensul „figurat” în mentalitatea sătenilor. Vremea tulbure prima linie a literaturii germane... Nu sunt mulţi care po- se potriveşte, mai întâi, de minune cu numele satului: vestesc cu atâta forţă” (Elke Heidenreich) sau: „Roma- Triebswetter (numele german al satului bănăţean Tom- nul răspândeşte parfumul aspru al unei vieţi pline până natic şi care în traducere românească înseamnă „vreme la refuz cu orori îngrozitoare şi uimitoare frumuseţi” tulbure”). De-a lungul romanului, naratorul-personaj, (Berliner Zeitung). apelând la memoria satului, se va referi în mai multe Jacob se hotărăște să iubească îmbină substanţa rânduri la „naşterea” satului prin venirea unor oameni epică a unui roman clasic cu sensibilitatea modernă a din Lorena – şvabii. Baronul de atunci al ţinutului va ac- unui narator-personaj, pregătit şi nepregătit totodată cepta ca denumirea satului să fie Triebswetter şi-l va să-şi înţeleagă destinul. Autorul ştie să-l ţină pe cititor desemna pe Frederick Obertin judecătorul noii aşezări. cu sufletul la gură, plimbându-l prin epoci diferite, ofe- Focul sau vântul sunt alte conotaţii ale ideii de furtună. rindu-i întâmplări dramatice şi personaje de o mare di- La începutul acţiunii romanului a luat foc gospodăria în versitate. Jacob (cu „c”) din titlul romanului e total diferit care locuiau Elsa Americanca şi tatăl ei. Puţini oameni de Jakob (cu „k”), tatăl său, care-şi face apariţia în au sărit în ajutor şi focul a mistuit aproape tot. Jakob, roman în urma unei furtuni sugestive. Personajele din cel venit din necunoscut, le reproşează acest lucru ţă- roman au, pe lângă individualitate artistică, un compor- ranilor, dar reproşul adresat sătenilor care au lăsat să tament care transmite „autenticitatea” trăirii. Iată câteva se facă scrum gospodăria unei sărmane femei şi a ta- personaje „secundare”: Elsa, mama, căreia lumea îi tălui ei a fost doar prilejul de a anunţa că s-a integrat în spunea Americanca, ţiganca Ramina, fiul ei Sarelo, bu- destinul satului înfiinţat demult de strămoşul Obertinilor, nicul dinspre mamă şi tatăl Elsei (Niclaus) sau Katica, Obertin fiind numele tatălui Elsei Americanca. Şi modul fiică de sârbi, care moare împuşcată la o prea fragedă cum Jakob s-a însurat cu Americanca face parte din vârstă, cerşetorul Muscă ş.a. Uneori te întrebi care este metafora furtunii. Se pare că oamenii o dispreţuiau pe personajul principal al romanului: Jakob (cu „k”), venit Americancă pentru că plecase la o vârstă fragedă în din necunoscut, sau fiul său Jacob (cu „c”), care are America să facă bani. Jakob (fără alt nume) venise, parte de o „aventuroasă” deportare din vina tatălui. Titlul odată cu furtuna, să se însoare cu această femeie, că- romanului aruncă vălul unui mister peste toată naraţiu- pătând de acum o identitate: Numai pentru că a avut nea. mai mult curaj decât voi, toţi bărbaţii puşi la un loc, se Pentru că este vorba de multe orori, de întâmplări în adresează el sătenilor care nu au sărit să stingă focul, care domină egoismul şi lupta pentru supravieţuire sau o dispreţuiţi. Dar de acum asta n-o să se mai întâmple, dramatismul şi tragismul care cad peste lumea unui sat pentru că am venit să vă spun că de azi înainte eu sunt bănăţean în anii de după al Doilea Război Mondial, cu noul Obertin. Sătenii vor să-l pună la punct (Dar cine spectrul deportării în Siberia sau Transnistria, conside- eşti tu, de fapt? Nu ştim nimic despre tine. De unde răm că metafora furtunii colorează în tragic multe pagini vii?), dar răspunsul lui Jakob evidenţiază un om dintr-o ale cărţii – furtuna ca metaforă a fatalităţii istoriei. Înce- bucată, care inspiră şi respect şi teamă: Asta nu con- putul romanului stă sub semnul furtunii simbolice: În tează. Contează că sunt aici. Mulţimea rămâne tăcută, orice furtună se ascunde un diavol. Într-una trecătoare, Elsa Americanca se convinge că necunoscutul ce o ce- de vară, dar şi în cele care se lasă greu pe pământ, zile ruse de nevastă e „grozav”, iar naratorul-personaj bă- de-a rândul. El se ascunde de Dumnezeu. Cu cât e mai nuieşte că a fost zămislit în acea seară. Conform înfricoşat, cu atât mai aprig răscoleşte aerul şi ţărâna. tradiţiei, se va numi ca şi tatăl său, dar cu o mică dife- Dar nici asta nu-l prea ajută. Apoi, când furtuna chelă- renţă: el va fi Jacob cu „c”, nu cu „k”. lăie afară, pe câmpii, oamenii ştiu că Dumnezeu l-a Vântul, cu toată „blândeţea” lui, este o altă ipostază găsit pe diavol. Când diavolul reuşeşte să fugă, să iasă a furtunii. De la ţiganca Ramina, care a ajutat-o pe Ame-

PRO SAECULUM 1-2/2015 211 lector ricancă să nască, Jacob află că în orice fel de vânt se tarea nemţilor din satele bănăţene, şvabii fiind socotiţi poate ascunde un diavol şi că în niciun anotimp oamenii duşmanii poporului, admiratorii lui Hitler etc. Cine putea nu se simt la adăpost de diavol. E interesant că ţiganca se ascundea şi scăpa. Aşa face şi Jacob, care, la în- Ramina spune mereu „poveşti”, în sensul că ştie să-şi demnul tatălui, se ascunde în cimitir, în cavoul unei fa- imagineze multe, iar sub forma ficţiunii ea poate as- milii. Suportă frigul, dar crede că a scăpat. Până când cunde anumite adevăruri. Ea îi spune copilului Jacob, aude glasuri de soldaţi ruşi. Când oamenii s-au apro- care, ajutat de mâinile ei, se născuse pe o grămadă de piat, aude glasul tatălui: Ieşi, băiete. S-a terminat. Ar fi bălegar, că vântul este şi folositor: Când Dumnezeu, trebuit să fie momentul salvator. Dar tatăl a venit pentru spune ea, a vrut să împrăştie sămânţa omului pe pă- a-i ajuta pe ruşi să-i deporteze băiatul. Jacob înţelege mânt, vântul l-a ajutat, altminteri n-ar creşte oameni că tatăl a preferat să-l salveze pe ţigănuşul Sarelo: Îmi decât aici, la noi. Femeile gravide se tem ca vântul să pare rău, băiete, spune tatăl. Au crezut că tu eşti Sarelo nu le fure rodul şi să rămână cu pântecul gol. Sau in- şi au vrut să mi-l ia. Nici preotul n-a putut să-i convingă. vers. Vântul poate să lase grea o femeie. Chiar pe fiul La tine pot să renunţ, dar la el nu. Fără să se împotri- ei, spune Ramina, l-a născut după ce vântul o lăsase vească, Jacob îşi acceptă soarta. Trenul deportaţilor grea. Abia mai târziu, Jacob va afla că fiul ei, ţigănuşul face mai multe opriri. Spaţiul şi timpul se şterg din con- Sarelo, era fiul lui Jakob Obertin, deci cei doi, Jacob şi ştiinţa tânărului Jacob. După mai multe zile de mers cu Sarelo, sunt fraţi vitregi. trenul, are impresia că România se măreşte la nesfârşit Furtuna ca metaforă a răului care se abate peste oa- pentru a nu se ajunge în Siberia, pentru a-i proteja pe meni înseamnă şi ravagiile pe care le aduce istoria. deportaţi. Apoi Jacob ia hotărârea să evadeze îm- După 1944 (anumite evenimente se petrec în 1945 sau preună cu alt tânăr, Petru. în 1951), ruşii au invadat satul și încep deportările. Ţi- Destinul acestui Petru este şi tragic, dar şi încărcat ganii sunt deportaţi în Transnistria, iar germanii în Sibe- de o ironie amară. El nici nu ştia că este neamţ, nu ştia ria, la muncă forţată. În vagonul care îi transportă pe nimic despre Germania, nu ştia ce înseamnă a fi depor- şvabi, cineva a întrebat ce este Siberia şi unde se află tat. Tatăl său era neamţ şi se însurase cu o româncă. ea. Răspunsul este crud: Siberia este la capătul lumii. Apoi tatăl moare, iar mama îşi păstrează numele ger- Dacă o să rezistăm până acolo. Şi, dacă reuşim, o să man. Acest Petru nu putea înţelege că numai numele ne dorim să nu fi rezistat. Dar romanul nu ne mai spune lui este de vină. El va muri imediat după evadare. Pagini care a fost viaţa şvabilor deportaţi în Siberia. încărcate de dramatism descriu încercările prin care Situaţia din satul bănăţean se află sub teroarea „fur- trece Jacob după evadare şi cum se orientează într-un tunii”, care după război ia chipul denunţurilor. În ziarul câmp înzăpezit şi parcă fără sfârşit. Este salvat de preo- de limbă germană, din fiecare pagină şi din fiecare rând tul Pamfilie care-l pune să muncească la muntele de se înţelege că „o nouă furtună” se abătea asupra oa- oase. Îl cuprinde uneori un dor arzător de satul natal, menilor. Cea mai gravă era deportarea şi mulţi se te- de Dealul Ţiganilor, de glasul lui Hitler pe care-l auzea meau de eventuale denunţuri: Erau vremurile de aur ale din difuzoarele din copaci şi care împreună cu sunetul denunţătorilor, spune Jacob, apoi adaugă: Denunţătorul clopotului formau fundalul sonor al copilăriei lui. În fine, denunţa pentru că era denunţător. înţelege că muntele de oase se afla la numai optzeci de După cele patru sau cinci romane, Cătălin Dorian kilometri de satul natal. Mistuit de dor, ajunge până la Florescu pare a fi atins maturitatea artistică. Ştie să aca- urmă în Triebwetter, unde viaţa se schimbase foarte pareze sensibilitatea cititorului modern urmărind câteva mult. În casele arătoase ale şvabilor stăteau oamenii destine individuale, dar şi destinul unei colectivităţi nevoiaşi, iar şvabii, cei ce scăpaseră de deportare, se umane, şvabii dintr-un sat românesc din Banatul de al- mutaseră în locuinţele foştilor servitori. În casa lui pă- tădată. Le urmăreşte soarta începând cu anul 1926, rintească domnea ţiganul Sarelo cu soţia lui, iar părinţii când Jakob îşi face apariţia în sat pentru a se căsători lui Jacob trăiau în locuinţele servitorilor. Jacob îşi gă- cu Americanca, până prin 1945 şi apoi 1951, cam până seşte tatăl total schimbat: în locul bărbatului puternic şi când noua putere din România îi deportează pe „nemţii” aprig de odinioară, vede acum un om împuţinat la trup, din satele româneşti în Siberia. Uneori, naratorul co- îmbătrânit, şi mai ales cu o mult mai caldă înţelegere boară în timp, evocând întâmplări de prin 1769 sau pentru copilul întors „din Siberia”. Jacob nu spune nimic 1791, întâmplări pline de cruzime, prin care trec cei care despre evadare şi încearcă să-i convingă pe săteni că au avut curajul să se aventureze în estul Europei, în s-a întors din Siberia, dar nu ştie nimic despre soarta Banat, unde au primit pământuri şi au întemeiat sate. celorlalţi deportaţi din sat. Viaţa curge firesc, băiatul Dar cel mai mult îl sensibilizează pe cititor întâmplările munceşte alături de tată la colectiv. Simte că tatăl îi ad- prin care se maturizează Jacob (cu „c”), fiul lui Jakob miră munca, simte deci o schimbare totală în atitudinea (cu „k”). tatălui. La un moment dat, şvabilor din sat li se iveşte Relaţia dintre tată şi fiu accentuează caracterul dra- şansa de a pleca în Europa cu toată agoniseala lor. Sta- matic, tragic adesea, al romanului. Copilul Jacob, căruia tul român pune la dispoziţie trei trenuri pentru cei care tatăl îi reproşează de multe ori că miroase urât, ca naş- vor să plece. În loc să ne deporteze ruşii sau românii terea lui (se născuse pe o grămadă de gunoi), nu a cine ştie unde, a spus cineva, să ne deportăm noi sin- moştenit robusteţea fizică a tatălui. Ca atare, nu pare a guri înapoi în Lorena. Se întocmesc liste, Jacob se în- fi bun de muncă în gospodărie. Fiul creşte şi sufleteşte scrie şi el, deşi tatăl lui nu este de acord, acesta se simte atras mai mult de bunicul Niclaus sau de ţi- hotărându-se chiar să treacă la comunişti. Când totul ganca Ramina, căreia îi ducea, săptămânal, conform este pregătit şi trenurile aşteaptă îmbarcarea, locote- înţelegerii, câte o găină şi alte produse. Dat la şcoală la nentul de securitate strigă lista. Jacob află că numele Timişoara, cunoaşte o tandreţe sentimentală pentru o i-a fost şters de pe listă în ultima clipă la intervenţia ta- fiică de sârboaică. În sfârşit, ajunge flăcău, dar tocmai tălui. Şi apoi, spune locotenentul, nu sunt clare condiţiile atunci, la câţiva ani după război, ruşii hotărâseră depor- întoarcerii lui din Uniunea Sovietică. În secundele ur-

212 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector mătoare, băiatul îi dă tatălui o lecţie cu parul, pentru că, emoționante și relevă transformarea celui care s-a ho- din nou, soarta lui cunoaște, din vina tatălui, o întorsă- tărât să iubească, deși titlul romanului se referă la Jacob tură stranie. (cu c), nu la Jakob (cu k). Ofițerul de securitate, Nu după mult timp, comportamentul tatălui va conștiincios, cercetează lista cu numele celor sortiți de- cunoaște o altă ipostază, să zicem „mai umană”. La portării și dă explicația necesară: Un Jakob cu k a fost casa lor se prezintă acelaşi locotenent de securitate tăiat de primar în ultimul minut. Jakob, adică tatăl, îl im- care le citeşte ordinul ca toţi care pun în primejdie sigu- ploră pe locotenent, apucându-l de mână: Vă rog, dom- ranţa ţării şi sunt duşmani ai poporului să fie deportaţi, nule locotenent. Puteți să-l puneți înapoi pe listă. Puteți printre ei figurând şi tânărul Jacob Obertin. Tatăl are să spuneți că n-ați fost sigur despre cine e vorba și că acum o intervenţie care-l salvează şi în ochii fiului, şi în i-ați luat pe amândoi, ca să nu faceți o greșeală. ochii cititorului. Se adresează locotenentului, spu- Câteva cuvinte despre locotenentul de securitate. nându-i că şi el se numeşte Jakob, dar cu „k”, că şi el Deşi este un instrument, execută ordinele primite „de este duşman al poporului, duşman mai mare decât fiul. sus”, are uneori şansa de a dovedi că are suflet. Printre Tovarășe locotenent, și pe mine mă cheamă Jakob, dar oamenii care se pregăteau pentru deportare şi care cu k. Aș vrea să merg împreună cu fiul meu. Singur, nu aveau în căruţe destule din gospodăria lor, la urcarea mai am ce căuta aici. Mă mir că nu sunt eu pe listă, sunt în tren apare şi un bărbat zdrenţăros într-o căruţă stri- un dușman al poporului, mai mare decât fiul meu. Află cată. Locotenentul are puterea să ia o hotărâre peste că şi el fusese pe listă, dar numele lui a fost tăiat de pri- ordinul maiorului: îl trimite pe sărman acasă, strigându-i mar în ultima clipă. Cel care era hotărât să devină co- curajos maiorului, superiorul său: Dacă și ăsta este munist insistă, se roagă de locotenent să-l pună pe listă. dușman al poporului, eu îmi mănânc cascheta. La Vrea să fie împreună cu fiul său, căci singur nu mai are aceste cuvinte naratorul-personaj adaugă: Se vedea că niciun rost în sat (soţia îi murise într-un accident la își savura puterea. moară). În el s-a născut un alt Jakob. Prima dată l-a sal- Romanul lui Cătălin Dorian Florescu este captivant, vat pe ţigănuşul Sarelo şi l-a dat pe Jacob pe mâna ru- scene de cruzime intersectându-se cu momente de şilor să-l ducă în Siberia. Acum, preferă deportarea de frumusețe sufletească, pentru ca, în ansamblul său, să bună voie pentru a fi cu celălalt fiu, cu Jacob. Poate sugereze rezistența omului atunci când asupra lui se acum înțelegem cu adevărat titlul romanului. Cuvintele abate, ca o furtună devastatoare, fatalitatea istoriei. lui adresate locotenentului de securitate sunt

STAN V. CRISTEA: „EMINESCU ŞI TELEORMANUL”

Prin ultimele cărţi publicate, Stan V. Cristea arată un prezenţa Teleormanului în opera poetică a lui Eminescu talent puternic şi o perseverenţă exemplară în a scor- (în „Scrisoarea III”, cu răvaşul tânărului domn, trimis moni prin arhive pentru a aduce la lumină informaţii re- „dragei sale, de la Argeş mai departe”, sau în „Doina”, feritoare fie la destinul unor scriitori, fie la anumite cu versurile „De la Turnu ‘n Dorohoi / Curg duşmanii în aspecte de istorie literară, rămase neclarificate. Una puhoi / Şi s’aşează pe la noi.”), în culegerile de folclor dintre recentele sale apariţii editoriale este Eminescu (cu micul text „Epşoara”, transcris din ziarul turnean „To- şi Teleormanul (Craiova, Ed. Aius PrintEd, 2014), carte roipanul”), dar mai ales în opera publicistică. ajunsă la a treia ediţie, revăzută şi mult adăugită. Este Ca şi în alte cărţi ale sale, Stan V. Cristea îşi înso- uimitor cât volum informaţional oferă autorul în compa- ţeşte argumentarea cu un foarte bogat aparat de note raţie cu ediţia a doua a aceleiaşi cărţi. Nu numai canti- ce se întind pe vreo două sute de pagini, încât, de-ar fi tatea de informaţii este impresionantă, ci şi diversitatea luate separat, ar forma o carte de sine stătătoare. unghiurilor din care este cercetată relaţia dintre spiritul Uneori însă, cercetătorul nu găseşte informaţii directe eminescian şi o zonă geografică mai puţin pregnantă, referitoare la anumite situaţii sau momente din destinul am zice, la nivelul culturii naţionale. poetului naţional. Pentru ca firul narativ al argumentării Cartea începe cu întrebarea De ce Eminescu şi Te- să aibă în continuare claritate, Stan V. Cristea recurge leormanul?, care este şi titlul unui aşa-zis cuvânt lămu- la supoziţii, la ficţiune, propunând variante de existenţă ritor. Stan V. Cristea este conştient că această alăturare ale realului. Nu înseamnă că acest lucru adaugă o di- a numelui celui mai mare poet român născut în nordul mensiune negativă demersului său. Dimpotrivă, ficţiu- Moldovei cu numele unui judeţ din sudul ţării „poate să nea sporeşte frumuseţea curgerii narative a şocheze”. Dar imediat ne linişteşte, afirmând că această argumentării. Pentru salvarea, în lipsa informaţiilor, a alăturare nu este întâmplătoare şi că legăturile pe care autenticităţii vieţii, istoricul literar foloseşte verbe la autorul „Luceafărului” le-a avut cu judeţul Teleorman au modul prezumtiv sau adverbe ale probabilităţii, încât fost mult mai ample decât se poate bănui. „Prin lucrarea im aginea momentului respectiv din viaţa lui Eminescu de faţă, se confesează Stan V. Cristea, năzuim să ară- capătă aura frumuseţii. Prezentând trecerea adolescen- tăm ce înseamnă astăzi contribuţia Teleormanului la tului Eminescu prin Turnu Măgurele cu o trupă teatrală, constituirea patrimoniului Eminescu”. Dovezile sunt Stan V. Cristea adaugă: „Nu ne îndoim că Eminescu va puse cu abilitate în evidenţă, inclusiv în ceea ce priveşte fi băut o cafea la cafeneaua România, care avea şi o

PRO SAECULUM 1-2/2015 213 lector grădină de vară, sau la cafeneaua Zissu. Cum, ne dza „aristocraticul profesor”, Eminescu l-a cunoscut în putem întreba, continuă autorul, chiar dacă ştim că pe timpul studiilor berlineze. În afară de „anecdoticul” func- atunci Eminescu nu avea obiceiul să bea, dacă va fi in- ţionar şi gazetar Dimitrie Teleor, originar din Atârnaţi, ne trat în berăria lui Raymond Dolesal, care avea o fabrică reţine atenţia medicul militar şi profesor universitar Za- de bere pe strada Portului. Poate că l-a vizitat totuşi pe haria Petrescu, originar din Alexandria, unul dintre cei Raymond Dolesal la berăria sa, unde vor fi stat de doi doctori care în 1889 au examinat starea sănătăţii lui vorbă, acesta, cum putem presupune, fusese cel care Eminescu, celălalt fiind Alexandru Şuţu. adusese trupa lui Iorgu Caragiale în oraşul de la Du- Două capitole foarte bogate în conţinut sunt Teleor- năre, ca «impresar» al ei.” Mai târziu, pe lângă informa- mănenii în publicistica lui Eminescu şi Teleormanul în ţia sigură că la Berlin Eminescu s-a reîntâlnit cu Anghel publicistica lui Eminescu. Primul începe cu ideea că Demetriescu, originar din Alexandria şi bursier al Facul- Eminescu, în calitate de gazetar, menţionează câteva tăţii de Litere, găsim, prin intermediul adverbului vechi şi nobile familii, precum familia Bălăcenilor, a Be- „poate”, presupunerea că poetul a întâlnit un alt tânăr rindeilor şi cea a Grădiştenilor, pe care le consideră originar din Teleorman: „Şi tot la Berlin, poate, Emi- „drept româneşti”. Numele teleormănenilor la care se nescu s-a cunoscut cu Ştefan Predescu, student la Fa- referă gazetarul de la „Timpul” se bucură de faimă. Iată cultatea de Medicină, care era originar din Blejeşti.” câteva exemple: Radu Grămăticul (despre care Stan Alteori, un verb „autoritar” ca „trebuie” întăreşte tocmai V. Cristea ne spusese multe lucruri în volumul „Fotogra- ideea de probabilitate. Originar din Teleorman, Grigore fii la periscop”), apoi cunoscutul Alexandru Depără- G. Păucescu, care a fost mult timp prezent în destinul ţeanu, juristul, gazetarul şi omul politic Grigore lui Eminescu, avea musafiri importanţi la saloanele şi la G. Păucescu, generalul George I. Manu, fruntaş con- recepţiile din casa lui. Stan V. Cristea precizează, în servator, poetul Cezar Bolliac, care şi-a petrecut câţiva lipsa unor informaţii sigure, că, printre musafirii invitaţi, ani ai copilăriei la Talpa-Ogrăzile, excelentul profesor „trebuie” să fi fost şi mulţi dintre teleormănenii de vază Anghel Demetriescu, Dimitrie Petrescu, roşiorean de din Bucureşti. „Înclinăm să credem, continuă autorul, că origine, ajuns profesor de matematică şi astronomie la în casa lui Păucescu, cel puţin în anii 1877-1884, alături Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, Ion de generalul George I. Manu, veneau şi alte figuri poli- Bălăceanu, ministru plenipotenţiar al României la Viena, tice, cu legături în Teleorman, precum Aristide Pascal, a cărui familie îşi avea obârşia la Balaci, Vasile George D. Vernescu şi Leonida Paciurea”. Aceştia erau Boe rescu, jurist, profesor universitar, diplomat şi om po- jurişti şi politicieni de vază şi aveau moşii în judeţul Te- litic. Despre prezenţa acestuia în publicistica lui leorman, unul la Zimnicea, altul la Brânceni şi Smâr- Emi nescu, Stan V. Cristea ne reţine atenţia pe aproape dioasa, iar altul la Uda-Paciurea şi Belitori. treizeci de pagini. Multe zeci de pagini ale cărţii urmăresc relaţiile omu- Referindu-se la zona Teleormanului, Eminescu nu lui Eminescu, fie adolescentul, fie gazetarul de mai târ- putea ocoli abuzurile şi nedreptăţile din acest judeţ, ne- ziu, cu meleagurile teleormănene. Un capitol se dreptăţi de care, ca gazetar intransigent, avea cunoş- intitulează Trecerile lui Eminescu prin Teleorman. Prima tinţă. Pe senatorul-arendaş Dimitrie Pişca Eminescu îl trecere a avut loc prin anul 1867 împreună cu trupa lui numeşte „hoţul cunoscut de păduri din Teleorman” şi Iorgu Caragiale, în care era sufleur şi actor. Stan menţionează că „de zece ani (…) tunde fără foarfecă şi V. Cristea recunoaşte că se bazează pe consideraţiile rade fără brici” pădurea, iar şi locuitorii satului Neaga unora dintre biografii poetului, primul ca importanţă fiind „se plâng, inclusiv la Rege, că sunt jefuiţi în mod ne- divinul critic G. Călinescu. Reţinem în legătură cu omenos de către arendaşul-senator al nostru Dimitrie această primă trecere a lui Eminescu prin Teleorman, Pişca”. Ironia poetului este clară când spune „arenda- ceea ce a scris mai târziu teleormăneanul Dimitrie Te- şul-senator al nostru”. Despre prefectul George Chiri- leor. Este reproducerea unui dialog cu un fost actor, Gă- ţescu, gazetarul Eminescu notează că era dintre acei vănescu, care îşi amintea că adolescentul Eminescu „prefecţi de transbalcanică memorie”, că era „prefectul era hamal în portul Giurgiu şi Iorgu Caragiale l-a angajat fără scrupule şi fără ruşine al judeţului Teleorman”. Din- sufleur. Afirmaţia fostului actor despre fostul sufleur colo de abuzurile şi nedreptăţile semnalate, reţinem că Eminescu trebuie reţinută: „Era băiat foarte deştept în scrierile lui Eminescu se găsesc referiri şi la diferite Eminescu, poate mai deştept decât trebuia”. A doua tre- localităţi teleormănene, precum oraşele Turnu Măgu- cere a poetului prin Teleorman a avut loc în 1868, când rele, Alexandria, Zimnicea, Roşiorii de Vede şi satele împreună cu Mihail Pascaly a trecut prin Turnu Măgu- Bogdana, Islaz, Neaga, Odobeasca, Orbeasca, Socetu rele, când a şi făcut prima lui călătorie pe Dunăre. şi alte câteva. Referitor la relaţiile lui Eminescu cu „teleormănenii”, Cu capitolul Eminescu şi preţuitorii şi exegeţii săi din fie cei din Bucureşti, fie cei din provincie, fiecare dintre Teleorman începe partea cea mai importantă a cărţii lui aceştia beneficiază de un epitet caracterizator din par- Stan V. Cristea. Procedând metodic, istoricul literar nu-i tea autorului. Astfel, „blândul” Grigore G. Păucescu, pri- scapă nimic esenţial din strădaniile teleormănenilor de mul teleormănean care a ştiut să-l aprecieze pe marele a contribui la cunoaşterea spiritului eminescian. Iată ti- poet şi gazetar Eminescu, era deja în conducerea zia- tlurile subcapitolelor fascinante la lectură: Biografii din rului „Timpul” şi în casa lui au avut loc uneori întrunirile Teleorman ai lui Eminescu; Eminescu, personaj al unor junimiştilor, aşa cum notează Maiorescu în jurnalul său. piese de teatru; Traducătorii lui Eminescu din Teleor- „Bravul” general George I. Manu a fost militar de carieră man; Editorii din Teleorman ai operei lui Eminescu şi, şi om politic conservator, a avut proprietăţi în Teleorman în mod sigur cel mai interesant, Exegeţi din Teleorman (la Scrioaştea, Papa şi Măldăieni), a avut o carieră mi- ai operei lui Eminescu. litară şi politică, a fost şi ministru de Război şi a avut o Cel dintâi care oferă date despre omul Eminescu şi contribuţie remarcabilă la Războiul de Independenţă. care, fără a fi un biograf în sensul adevărat al cuvântu- Pe Anghel Demetriescu, numit mai târziu de D.A. Stur- lui, scoate cu timpul o cărticică intitulată Eminescu intim

214 PRO SAECULUM 1-2/2015 lector (1909) a fost Dimitrie Teleor. Un alt important scriitor te- Fără a intra în detalii, amintim în continuare pe cei care, leormănean interesat de viaţa poetului a fost Gala Ga- născuţi pe meleaguri teleormănene, au fost interpreţii laction, care, pe lângă câteva conferinţe şi articole, unor aspecte ale operei lui Eminescu: N.I. Apostolescu, publică o carte biografică intitulată simplu M. Eminescu Cezar Papacostea, Constantin Noica, Paula Diaco- (1914). Dintre traducătorii operei lui Eminescu nu putem nescu, Stelian Vasilescu, Iordan Datcu, George Bălan, ocoli câteva nume cunoscute: compozitorul şi profeso- Mircea Scarlat, George Gană, şi, nu în ultimul rând, rul Dimitrie Cuclin, care a respirat în adolescenţă aerul Stan V. Cristea, Ştefan Vida Marinescu, Iulian Bitoleanu oraşului Turnu Măgurele, a tradus în limba engleză mai sau Ana Dobre. Lui Constantin Noica îi datorăm celebra multe capodopere eminesciene, apoi, în timpul şederii sintagmă „omul deplin al culturii româneşti”, formulă cu soţia în America, a contribuit la răspândirea numelui asemănătoare cu cea lansată de Nicolae Iorga (Emi- poetului pe continentul american. Alt intelectual plecat nescu – „expresia integrală a sufletului românesc”). De din Turnu Măgurele a fost Traian Lăzărescu, cel care a asemenea, nu poate fi uitat efortul noicasian de a fi fac- transpus în limba latină destule poezii ale lui Eminescu. similate caietele (manuscrisele) poetului şi nici interven- Sunt amintite şi eforturile lingvistului Constantin Do- ţiile pe lângă alţi doi mari teleormăneni, Zaharia Stancu, minte, care a făcut clasele primare şi gimnaziale la Ale- aflat în fruntea Uniunii Scriitorilor, şi Marin Preda, direc- xandria, de a-l traduce pe marele nostru poet în limba tor al Editurii „Cartea Românească”. Printre cărţile fun- esperanto. damentale ale exegezei eminesciene se află şi cartea În privinţa editorilor operei lui Eminescu, Stan lui Noica Introducere în miracolul eminescian (1992). V. Cristea ne atrage atenţia că, dacă Maiorescu a rea- Capitolul Alte gesturi de preţuire a lui Eminescu lizat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, unui teleor- aduce în discuţie un alt număr impresionant de intelec- mănean îi datorăm prima ediţie din gazetăria marelui tuali care, fără a fi socotiţi adevăraţi exegeţi ai operei lui nostru poet – Grigore G. Păucescu, cu care Eminescu Eminescu, au fost în stare de gesturi culturale prin care a fost câţiva ani coleg în redacţia ziarului „Timpul”. Nu- opera marelui poet a fost apreciată şi mai ales prezen- l putem neglija nici pe George Gană, originar din Măl- tată unui public larg. Remarcăm că pe lângă elegantul dăeni şi profesor la Universitatea din Bucureşti, care, cuvânt „exegeţi”, Stan V. Cristea găseşte şi alţi termeni pe lângă strădania de editor, a publicat Melancolia lui pentru a defini contribuţiile în aprecierea operei lui Emi- Eminescu (2002), o carte de exegeză impresionantă. nescu: „preţuitori şi cinstitori”. Numărul exegeţilor lui Eminescu este foarte mare. În finalul cărţii, ca un rezumat al aventurii de câteva Nu este critic cât de cât prezent în viaţa literară care să sute de pagini, sub titlul Ce înscrie Teleormanul în pa- nu fi fost tentat să comenteze creaţia eminesciană. Şi trimoniul Eminescu?, Stan V. Cristea oferă câteva con- la nivelul judeţului Teleorman, exegeţii sunt foarte nu- cluzii. În primul rând, destinul lui Eminescu a făcut ca meroşi, unii se află printre cei mai importanţi eminesco- judeţul Teleorman, prin mai mulţi oameni de cultură, şi logi din cultura naţională. Primul exeget teleormănean nu în ultimul rând prin filosoful Constantin Noica, să aibă al lui Eminescu este Anghel Demetriescu, multe decenii privilegiul de a-l însoţi în eternitatea spiritului său, cu uitat, dar care, aşa cum afirmă un critic literar mai adoraţie, cu smerenie şi cu o imensă recunoştinţă. Iar aproape de zilele noastre, are meritul de a fi „un inter- lucrarea teleormăneanului Stan V. Cristea este încă un pret strălucit pentru acea epocă a poeziei lui Eminescu”. solid argument în acest sens!

Ion Cristofor UN POET AL NORDULUI

Născut la Tăuţii de Sus, în mitologica ţară a Mara- energii lirice ce sfidează cu bărbăţie trecerea timpului. mureşului, Dumitru Fînăţeanu a fost corist şi solist vocal Desigur, nu vom analiza posibilele cauze ce l-au în diferite formaţii artistice şi, mai târziu, director al împiedicat pe prolificul poet să debuteze mai devreme. Casei de Cultură din Baia Sprie. La vârsta deplinei ma- De vină e, poate, cenzura, poate climatul dogmatic al turităţi, poetul intră în literatură cu trei volume de poezie, epocii. Cert este că poetul a scris, se pare, mai mult apărute simultan, unul din acestea câştigând marele pentru sertar, publicând sporadic în diverse reviste, fără premiu la Festivalul „Armonii de primăvară” de la Vişeul să fi reuşit să treacă pragul vreunei edituri în perioada de Sus, oferit de prestigioasa editură clujeană Grinta, dictaturii comuniste. Oricum, poetul se dovedeşte prin pentru volumul de poezie în manuscris – „Timpul din preocupările sale un iubitor al armoniei, fructificându-şi noi”. Obsedat de scurgerea inexorabilă a timpului, poe- pasiunea pentru muzică şi dedicându-se lumii cărţilor şi tul încearcă să ardă etapele, cu o tinerească, nestăvilită culturii în calitatea sa de director al unei prestigioase energie. De altfel, criticul Săluc Horvath caracteriza case de cultură de la Baia Sprie. poezia lui Dumitru Fânăţeanu ca fiind „lirica unui ado- Titlul recentului volum de faţă, „Iluminările înaltului” lescent mereu îndrăgostit, care regretă că momentele (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014), el însuşi rimbal- frumoase au trecut în uitare”. „Timpul din noi”, „Arhitec- dian, are în sine ceva purificator, cu nenumărate poeme tura de ploi”, „Arhimede şi punctul secundei”, cele trei ce par a izvorî din lumina Bibliei şi a cărţilor sfinte, o volume apărute la Editura Grinta, sunt o mărturie a unei lumină filtrată prin vitraliile colorate ale unei biserici go-

PRO SAECULUM 1-2/2015 215 lector tice. Cele mai multe dintre poemele volumului de faţă „Doar o întrebare”. Poetul evocă nostalgic vremea în au un ton confesiv, mărturisind o smerenie şi o simpli- care „Sunt toate la-ndemâna tinereţii / Şi Cerul cu gră- tate ce apropie poemele sale de lumea rugăciunii şi a dinile de vis /Amiaza cu luminile vieţii / Zenitul ce-i pier- căutării sacrului, ce pare să se întrezărească în cele dut în necuprins”, în versuri ce circumscriu un anotimp mai umile lucruri şi fenomene ce apar sub privirea poe- al plenitudinii existenţiale. Tot în această notă nostalgică tului din Nord. E neîndoielnic că poetul mai crede în e cuprinsă şi evocarea codrului din satul natal, o emi- miracole, că Dumitru Fînăţeanu mai speră, pe urmele nesciană „lume de basm în orele sfinte”. Poetul are in- lui Dostoievski, că frumuseţea şi armonia poeziei mai discutabil o sensibilitate de ecologist, ce-şi salvează în pot salva lumea, o lume tot mai plină de nelinişti şi de alveola cuvintelor o lume a purităţii adolescentine. Pen- poluare mentală. După cum remarca Ion Mureşan un- tru Dumitru Fînăţeanu poezia e o încercare de evadare deva, Dumitru Fînăţeanu mizează „pe un filon blagian, din „dezordinea lumii” cotidiene, cum mărturiseşte într-o aducând prospeţime” în poezia sa lipsită de complexe veritabilă profesiune de credinţă intitulată „În cotidian”, şi de angoase existenţiale. cotidian pe care-l refuză în forma sa brută, căutând să Gravă, confesivă, nostalgică, înclinată spre reflecţie, descifreze „misterele subtilizate în cotidian”, dintr-un re- poezia lui Dumitru Fînăţeanu e invadată de lumină şi de flex blagian al căutării misterului, a tainelor ultime, ca ti- puritate, poetul evitând contorsiunile retorice, în favoa- pare degradate ale „Cerului îndepărtat”, ale unei rea unei rostiri ce năzuieşte la simplitatea rugăciunii, ca „eternităţi necunoscute”. în poemul intitulat „…Doamne, Lasă-mă-n Lumina Cu- Poetul e o sensibilitate ultragiată de trecerea timpu- vântului Tău”, ce poartă un motto edificator („Dumnezeu lui devorator, al cotidianului sufocat de banalitate, de este lumină, şi în El nu este deloc întuneric. 1 Ioan 1- 5”): apariţiile spectrale ivite într-o „lume sticloasă şi rece” „Doamne, ce sunt eu, Omul / dacă nu, un biet muritor („Pădurea din satul natal”), un univers degradat pe care în care zădărniciile / s-au cuibărit, mistuindu-mă. / Lu- încearcă să-l corecteze prin recursul la o recuzită des- mina din Cerul Tău Sfânt / o răsfrângi pe pământ / bi- prinsă din estetica barocului, cu o abundenţă de materii ruind viclenia păcatului. / Se clatină lumea-n preţioase şi strălucitoare. Când renunţă la recuzita deşertăciune, / neputinţa-i sfidătoare / şi înverşunată la aceasta, metaforică şi nostalgică, poetul e capabil să rău. / Mă istoveşte minciuna / şi ura din oameni, / dar scrie emoţionante poeme de evocare a unei vârste pier- Credinţa mi-e toată, în Tine. / Doamne, Lasă-mă-n Lu- dute, într-o lirică a simplităţii ce evocă trecerea timpului, mina Cuvântului Tău / piatra unghiului să o preamăresc singurătatea, confruntarea dureroasă cu adevărurile şi / şi tânguirea veacurilor / să intre-n repaos. / Drumeţului iluziile vieţii. Iată, de pildă, o „Scrisoare către un prieten să-i dai putinţa / celui neînvins de-a străbate / seninul de departe”, o confesiune ce lasă deoparte artificiile re- şterge făţărnicia din suflet, / adună-ţi în fire, mireasma torice: „Te năpădesc amintirile, / prietene bun / ca un de muguri / să poţi limpezi clepsidra cu taine / aşezată izvor al cărui şipot se frânge / în ecou pătimaş pe ţărmul în veghea inimii”. / de viaţă străbun. / Ţi-a rămas tinereţea aici / pe aceste Postura plină de smerenie şi de simplitate a poetului meleaguri de rouă / unde ai trăit cândva, demult / la braţ poate fi regăsită şi în alte zone ale acestui univers liric cu iubita. / Dar anii s-au dus tot mai departe / cum norii ce se construieşte cu fervoarea căutării sacrului, a sâm- când plouă... / Nu cu aceeaşi fluturare de aripi / Azi, te burelui de divinitate pe care poetul îl observă, cu o aple- ia în zbor fantezia. / Unde sunt acei ani plini de trăiri / care de veritabil franciscan, în cele mai umile elemente când urcai voiniceşte / pe Golgota vieţii-nspre mâine... ale universului ce-l înconjoară. Spre deosebire de poeţii / În suflet s-a stins frenezia, / ca o partitură fastuoasă a cotidianului invadat de scorii, Dumitru Fînăţeanu op- naturii / cu amintiri nelumite, / legănată de vise, aduse tează pentru o viziune purificată a realului. El privile- de vânt / când pe coapsele zilei se aşternuse umbra / giază un imaginar în care domină luminozitatea, şi pe ierburi, taine nuntite / de colburi străvezii luminate materiile ce sugerează puritatea: cerul e mereu înstelat, de zori. / Acuma, un gând e mai mare ca toate / în des- râurile curg argintii, pădurile strălucesc, în oglinzile de tinul ce poartă un nume, / trecut prin multe vâltori fără rouă timpul alunecă spre zori, ploile de vară îşi desfă- milă / cum rugina-i întinsă pe coapsele lumii / sub ză- şoară mătăsurile peste coline, vântul se îngână cu luna branicul eternului timp. / Ai casă şi masă, soţie şi copii ce îşi răsfaţă chipul în strălucirea unor adieri de vremi frumoşi / viaţa se-mplineşte prin ei, / în harul bucuriei trecute, din care pâlpâie plenitudinea iubirilor de altă- fără istov... / luminând nesfârşirea vieţii”. dată, ce revin învăluitoare. Am rezumat aici universul Prin asemenea poeme, marcate de sentimentul tre- unei poezii intitulate „Sub templul privirii”. Deşi e, de obi- cerii, în care poetul evită convenţionalul, în profitul unei cei, nostalgic, poetul e o sensibilitate ce ne aminteşte exprimări directe, Dumitru Fînăţeanu se afirmă ca o mai degrabă pe veselul şi luminosul autor al Pastelurilor sensibilitate autentică, ce are toate şansele să scape decât sensibilitatea contorsionată de îndoieli a lui Tudor de nemilosul „timp al uitării”, invocat în poezia intitulată Arghezi, în ciuda accentelor psalmice ale multora dintre „În cotidian”. Pentru acest poet din Nord, poezia e un poeziile acestui volum. refugiu din faţa timpului, dar şi un ceremonial de căutare De altfel, poetul din Nord caligrafiază, cu o peniţă a Divinităţii, în poeme ce se învecinează, prin mesajul fină, secvenţe dintr-o natură edenică, cea a spaţiului lor, cu spiritul Scripturilor. Invocarea spaţiului natal şi natal, văzută prin filtrele amintirii. În buna tradiţie a firilor frecventarea unor teme grave, precum Divinitatea, pa- romantice şi sentimentale poetul îşi caută beatitudinea tria şi martirii ei, fac parte din strategia sa de construcţie într-un paseism ce revine sub diverse ipostaze. Şi nu e a unui protector spaţiu imaginar, a unui univers liric nimic întâmplător în această atitudine, căci „comorile iu- menit să-l îndepărteze de fragila, dureroasa fragilitate birii-s în amintiri”, după cum proclamă poetul în poezia existenţială, de brutalitatea cotidianului.

216 PRO SAECULUM 1-2/2015 Vrancea literară SUPREMA RUGĂCIUNE Paul Spirescu Vino acasă, doamna mea, întoarce-te odată acasă, e de ajuns cât ai hoinărit prin spitale, printre halatele albe şi indiferente ale vânzătorilor de speranţe, ştii doar şi tu aPOI VOR VENI NINSORIlE că te-aşteaptă patul tău, patul nostru, care e deja pe cale să te uite, Îţi spun sincer că în curând vor veni ploile toamnei, perna ta proaspăt înfăşurată în flori albastre de obositoare, aiuritoare, munte ca un cântec monoton, cântat de un ţigan la vioara lui şifonierul tău, cu hainele tale pictate chiar de bătrânul în paragină, Van Gogh, pentru doi – trei lei ştii doar şi tu că te-aşteaptă ţânţarii nemernici care te aruncaţi în scârbă de vreun binevoitor, iubeau numai pe tine apoi vor veni ninsorile, vai ninsorile şi pe care numai tu îi vânai cu înverşunare în fiecare care ne vor acoperi pământul şi lentilele ochelarilor noapte, aburite deja de frigul nostru ca o nerecunoscătoare, ştii doar şi tu interior, că te aştept şi eu, cântând la muzicuţă o serenadă a Cerului, îţi spun sincer că iarna aceea ne va acoperi memoria, şi muzicuţa nu e muzicuţă, ci e doar un biet tăiş as- liniştea unui fragil început de lume cuţit de sabie şi căutările noastre febrile şi frământările şi dragostea care se tot adânceşte şi se lărgeşte în buzele mele! şi istoria

îţi spun sincer că nu vom mai avea nici merinde, PlOaIE DE SfâRŞIt DE lUmE nici haine, nici încălţări pe măsură, nici visuri, nici aburul amăgitor al despărţirii sinelui de Şi plouă monstruos şi plouă-n disperare sine, fără vreun scop anume şi fără vreun motiv nici cuvinte potrivite ca-ntr-un imperiu părăsit de Dumnezeu, în care pentru prădalnica gură se-nchid pe rând mormintele definitiv nu vom mai avea nici pământ şi nici apă plouă bezmetic, fără sens, fără măsură nici căldură nici ger cu praf de întuneric şi-ncrâncenări stelare nici aerul destinat respirării de sine şi parcă-mi plouă cu cenuşă–amară-n gură şi nici sunetele angelice ale ridicării la Cer, de necredinţă şi de disperare îţi spun sincer că apoi va veni şi primăvara, triumfă- şi plouă cenuşiu, perfid şi monoton toare, şi urlă clopotul bisericii ding-dang blândă, caldă şi albastră, şi scârţâie de-atâta ploaie ulucile-n şopron: care pe noi amândoi ne va găsi aruncaţi deja la zenit e-o vreme tocmai bună de înălţat în ştreang! îmbrăţişaţi şi îngropaţi în zăpada tămăduitoare a acestui început de sfârşit! CUm SE mOaRE Lui Pablo Neruda, în Cer lECţIa DE ECONOmIE Poetului şi fratelui Ioan Viştea Pentru că n-am ascultat de porunca Ta, Doamne, venită de undeva din lumi interspaţiale, Îmi tot număr clipele, zilele, săptămânile, lunile intertemporale, ca un avar care vrea să-şi ţină averea la adăpost: într-o noapte în care se tânguiau clopotele de vecer- una alba, una neagră nie, una caldă, alta rece chiar în inima mea, cu limbile lor de venin şi de foc, dumnezeii mamii lor de parşive iată c-am început să mor puţin câte puţin, şi zăpezile memoriei s-au topit deja de mai bine de-un în fiecare zi şi în fiecare clipă, mileniu risipit prin praful autostrăzilor care vin de nicăieri şi sirena salvării tot ţipă, tot ţipă şi care nu duc nicăieri... prin oraşul acesta părăsit de noroc şi de moarte Pentru că mi-am amanetat toate bogăţiile sufletului şi o linişte de sfârşit de lume se lăţeşte pe asfaltul şi mi-am jucat la zaruri toate speranţele şi toate dispe- umed şi rece rările mele, îmi tot număr anii şi deceniile şi secolele fără iluzia de a le mai recâştiga vreodată, ca un prost care nu mai ştie ce să facă cu ele pentru că am trecut sfidător pe lângă surâsul nevino- dumnezeii mamii lor de curve bătrâne!

PRO SAECULUM 1-2/2015 217 Vrancea literară vat al îngerilor şi-am complotat cu diavolii împotriva lor, iată c-am început să-mi pierd lumina ochilor, puterea braţelor şi nevinovăţia pruncilor abia evadaţi din închisoarea pântecului, puţin câte puţin...

Pentru că toate drumurile mele au fost fără de întoar- cere, fără de sens şi fără castelul visat de la capătul vremel- nic al lor, drumuri cumplit războindu-se unul cu altul, amar intersectându-se şi furându-şi unul altuia hota- rele şi ţintele, iată că, abia acum târziu, am început să înţeleg, puţin câte puţin, că nu se moare, în lumea aceasta întoarsă pe dos, decât din ură, din frică sau din prea multă singurătate. Constantin Severin - Raşca, insula verde

George Mocanu* noapte Dar în drum spre palat înţeleptul se oprea un minut la mormântul părinţilor ca să se împărtăşească cu puţin mister din odihna tai- nică a lor ShakESPEaRE DIN NINIVE După reculegerea pe marginea eternităţii Ummanegaş parcă prindea aripi, parcă zbura împreună cu duhurile Ummanegaş cel prea înţelept mânca din rodul muncii vântului mâinilor lui şi într-o clipă ajungea la palatul situat la capătul pă- În zori se trezea cu zece secunde înaintea zeului mântului Şamaş şi totodată în centrul lui. La porţi străjerii aidoma unor care, pregătindu-şi urcarea pe tronul cerului, incendia Anunnakii universul îl cam înspăimântau cu chipurile lor de piatră şi cu un ceas mai devreme decât semeţul rege Assur- Din toate zările curgeau valuri, valuri miniştri şi sfetnici banipal curteni, servitori şi daruri de mare preţ pentru cei pu- Când s-a născut înţeleptul dansau toate apele de feri- ternici şi veşnici cire În fluviul uman ce se revărsa în sus pe scările palatu- căci divina Aruru bunăoară nu l-a zidit doar din clisă, lui ci mai ales din iubire Ummanegaş era atât de mititel, atât de neînsemnat, şi de aceea cu recunoştinţă îngenunchea cu evalvie şi atât de inutil dor spre Babilon deşi semeţul rege tocmai pentru el întreţinea un senti- şi înainte de a chema numele atotputernicului Marduk, ment fertil fiul lui Ea de prietenie. Pururi fluviul se despica în două lăuda cu recunoştinţă frumuseţea intelectuală a zeiţei- Semeţul rege, de pe tron, privea cu teamă spre tavan; mamă da, se părea că plouă Şi după rugăciunea din zori alerga într-un suflet la cu înţelepciune când înaintea lui îngenunchea Umma- palat ca să aducă omagii negaş lui Assurbanipal, cel deopotrivă cu zeii şi despre care Dar înţeleptul, cu adevărat un zeu printre toţi înţelepţii magii din oraş pronunţau pururi cele mai adevărate cuvinte: cum că nu pronunţa niciun cuvânt, căci încă din pruncie era nu va deveni mut doar stăpânul întregului pământ, ci şi cuceritorul stele- Dar ce bărbat frumos era! Soarele însuşi părea, pe lor lângă el, niţel cam slut că doar chiar asta dezvăluiau stelele toate în fiecare Regina Aja chiar, ca să nu i se topească sufletul de dragoste * George Mocanu (n. 1 februarie 1986, la Focşani), studii îşi acoperea pururi ochii cu pleoapele şi chipul cu de teologie şi literatură la Universitatea din București (2005- evantaiul din pene de păun 2010). Din 2010, cadru didactic la Şcoala „Emil Atanasiu” din Ummanegaş impresiona, deci, cerurile toate prin chi- Garoafa, jud. Vrancea. pul lui frumos şi bun

218 PRO SAECULUM 1-2/2015 Vrancea literară Semeţul rege îl binecuvânta, apoi dădea poruncă sfet- Şi atunci, aţâţat de dragostea inocenţilor, înţeleptul nicului Ura vibra să îl conducă, pe culoare infinite, către odaia prinţilor Îi chiorăiau maţele de foame şi iată poezia în el se tre- Astfel, călăuzit de sfetnic prin labirintul cel pe jumătate zea veşnic Ummanegaş numai cu dragostea celor ce-l iubeau se Ummanegaş mergea cu paşi mărunţi. Ofta din toţi ră- hrănea runchii Sub privirea blândă a lui Mardukbalaţu se apuca să la fiecare pas. Îi tremurau genunchii frământe argilă Prinţii nu-i vor urmări lecţiile pe care el le va scrie în şi în timp ce papagalul recita un poem despre milă piatră făcea tăbliţe de lut. Scria cu uşurinţă versuri cu un cui şi, în loc să înveţe cu luare-aminte înţelepciunea la un poem de care nu vorbise încă nimănui se vor bate cu perne şi vor ţipa şi-i vor ocărî neputinţa Fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare semn şi bunătatea îi procurau o fericire imensă de parcă s-ar fi împărtăşit şi îl vor goni din raiul lor şi, dacă se va împotrivi din vinul nemuritorilor din ceruri, de parcă l-ar fi îmbră- cumva, îl vor lovi ţişat cu dor cu pietre şi-l vor ameninţa cu biciuirea şi-l vor ucide cea mai frumoasă femeie din lume chiar de parcă ar fi zidit el, ca un zeu de mii de ori mai înţe- după cum i-au promis într-o zi când le preda ecuaţii lept decât cei dintâi pătratice cosmosul întreg şi omul şi splendoarea Ar fi fugit tocmai în ţara Paturis, de ar fi fost după el de parcă versurile lui ar fi fost flăcări care purificau pă- numai ca să scape de umilinţe, dar acasă avea de mântul şi marea hrănit un papagal şi un căţel Scria cu dragoste, nu mai simţea nici chinul istovirii şi, prin urmare, avea nevoie de hrană. Din fericire, nici dureri de mână sau de spate, nici înceţoşarea pri- prinţii lipseau virii aproape totdeauna de la lecţii. Fugeau în pădurea de Aşa scria, zi de zi, de o viaţă cedri. Vânau Scria ceas de ceas până la miezii nopţii lei şi tigri şi gazele şi purcei atunci când nu se desfă- când, deodată, îl înfiorau bezna şi, în beznă, scânteie- tau în beciuri cu vin şi cu femei torii ochi ai morţii A plâns la început Ummanegaş când i-a văzut aşa de care-l pândeau de multă vreme. Adormea, acolo, prin- desfrânaţi tre cărămizi s-a străduit un an întreg ca să-i îndrepte. Nu a avut pe cu trupul mistuit de fiori, cu ochii plânşi, cu obrajii uzi cine Într-o dimineaţă nu s-a mai trezit Apoi, privind semeţele palate din Ninive, l-au zguduit Lui Assurbanipal i s-a raportat că învăţătorul, printre suspine cărămizi, a murit viitorul recent, cu asemenea prinţi, va admira nu o ce- A plâns semeţul rege ca un copil pierderea învăţătoru- tate mândră, ci ruine lui Isprăvirea lecţiilor însemna nu doar o mare istovire dar plânsul mult nu l-a ucis de a scrie în cărămizi semne pe care nu le parcurgea Mardukbalaţu murise de dorul stăpânului, în vis nicio privire S-au luat din coliba învățătorului papagalul şi tăblitele Simţea că i se luau de pe umeri stânci Bibliotecarii regali au depus cărămizile, s-a spus, în că era pescuit de zei milostivi din oceane adânci biblioteca regală Trecea apoi pe la cămări ca să primească porţia de şi la porunca prinţilor le-au uitat acolo o eternitate pâine salariul lui pentru o zi şi toată hrana până mâine * Ajungea acasă istovit, dar mulţumit. Nicăieri pe faţa pământului Săpau acolo de un mileniu şi jumătate… nici în palate chiar, nu se simţea atât de liniştit ca în Într-o după-amiază aparent oarecare s-a întâmplat coliba lui de lut subit o uluitoare splendoare Ce fericit era când la picioare i se gudura căţelul Mar- La patru metri sub zigurat arheologii englezi au desco- dukbalaţu perit un fel de închisoare nevinovatul animal îl privea cu cei mai gingaşi ochi din şi în beciul acela, legate cu funii şi lanţuri, ca nişte lume condamnaţi la moarte Deodată pe umăr i se aşeza, venind de nicăieri, un zăceau tăbliţe de argilă. Era, după toate aparenţele, o papagal lipsit de nume carte dar nu de grai şi nici de pene în culori pe care nu le-ai Patru ani Occidentul a studiat tăbliţele, şi-a ruinat cre- fi găsit în rai ierii, a ţinut conferinţe Nevinovaţii erau flămânzi şi înţeleptul pâinea o împăr- Academiile lumii s-au întrunit în şedinţe ţea pe toată lor La universităţi de renume s-au făcut doctorate, s-au Apoi papagalul recita un poem, iar căţelul îl lingea pe mâncat bani stăpân pe picior şi savanţii n-au fost în stare să descifreze nimic

PRO SAECULUM 1-2/2015 219 Vrancea literară * rai, privelişti divine avea convingerea absolută atunci că niciodată nu vă- S-a întâmplat, pe urmă, să învieze William Shakes- zuse ceva mai frumos peare decât versurile unchiaşului Ummanegaş cu două zile înaintea sfârşitului universal Şi atunci, de emoţie l-au potopit râsul şi plânsul hotărât de data asta de ceruri şi nu de băieţii deştepţi şi, în extaz, l-a rugat pe Sfântul Francisc să-l învieze din Biroul Oval dânsul I s-a făcut dor poetului de căsuţa din Stratfort pe fratele lui de patimi din vechime Şi iată, în curtea căsuţei de pe Avon a găsit un cort „Aş vrea în sonete, iată, să se măsoare cu mine…” În vitrine strălucitoare erau cărămizi de argilă cu Dar Sfântul Francisc i-a şoptit în timpane aşa: semne bizare „Tu ţi-ai sădit în versuri o parte din suflet şi inima toată N-a fost nevoie decât de simpla privire a poetului dar Ummanegaş suflet şi inimă nu a avut niciodată ca să descopere ceea ce scribul din vechime n-a re- pentru că el însuşi n-a existat decât în mintea unui alt velat, din modestie, nimănui poet Cu adevărat era vorba de cel mai măreţ poem ce se şi, prin urmare, nu pot învia o fantasmă. Profet scrisese vreodată nu sunt. Tăbiliţele acestea au fost zidite, deci, de min- şi parcă nu un om, ci un zeu din Ninive scobise în pia- tea poetului tră şi tot ea a dat viaţă poemului. Caută-l, aşadar, pe au- semnele acelea misterioase. Citind, lui Shakespeare i torul-tată se părea că miroase flori căci el trăieşte anonim dincoace de zenit, la celălalt că priveşte un roi de curcubee, că mănâncă miere, că capăt al curcubeului devine nori şi harul lui nu e, în fond, decât o dragoste adevărată… şi cu toate că o jumătate de mileniu contemplase, în

Doina Popa

FIRUL DE CRIZANTEMĂ

Ştiu că nu dormi, îl auzi pe Domnu’ Învăţător. volt acele însuşiri care mi-ar fi benefice sufletului. Te-am Bărbatul vorbise încet, abia auzit, şi o undă de ve- dezamăgit Domnu’ Învăţător şi în loc să te ajut mai rău selie se ascundea în cuvintele lui. Vera zâmbi dar nu încurc. Şi mă lupt în interiorul meu cu nişte răutăţi de deschise ochii şi nici nu se întoarse spre dânsul. care nu m-as fi crezut capabilă. Dacă-ai şti! − De unde o fi ştiind că sunt trează? se întrebă şi tot − Vera, suntem pe drumul cel bun. Nu mai fi ea îşi răspunse: De atâta vreme de când tot vine la supărată pe tine că supărarea nu ne este de niciun patul meu, mă cunoaşte el bine. Apoi se gândi la folos. intonaţia vorbelor. Vera se întoarse spre el şi îl privi cu surprindere. − De ce o fi pus pe râs Domnu’ Învăţător? Şi din nou Stătea pe scaun cu spatele drept era odihnit, surâzător tot ea răspunse: Uf, s-o fi întâlnit cu Sonia pe uliţă şi şi în ochi avea o sclipire de satisfacţie. Nu-l mai văzuse cunoaşte deja ultima noutate. O, Doamne, În ce situaţie de mult aşa încrezător şi sigur pe el. Nu era supărat pe penibilă m-am pus! Nici nu-mi vine să mă uit la el. Ce ea? Nu, nu era. Uite un lucru bun, se gândi ea. Tocmai s-or mai fi distrat pe seama mea! El care ia firul de când mă temeam ca toată lumea din jurul meu o să crizantemă şi-l strecoară în buzunarul interior al sacou- înceapă să mă bălăcărească după cum merit... Hm. În lui! Îl pune la presat, îl pune sub pernă, la icoană? Ce-o definitiv de ce să fie el supărat pe ea? El poate că se fi făcând cu el? Nătăfleaţa de mine să mă fac de râs simte flatat. Oare din acest motiv are acum o anume într-un asemenea mod? Fir-ar! Măcar să fi apucat eu strălucire? Ohoo, opreşte-te, să nu cazi jos din copac! să-i spun ar fi fost altceva. Dar aşa... sigur Sonia a pân- Grozavă te mai crezi, Vero. Ce să zic, ai devenit farul dit uliţa şi i-a ieşit în cale ca să nu scape vreun prilej de călăuzitor, buricul pământului cu nas şi cu urechi! a se distra, de a ieşi în evidenţă. Parcă o vedea, cu sânii Supărată pe mine ar putea fi Sonia care nu mi-a greşit ăia ai ei, cam prea mari, legănându-se dintr-o parte în cu nimic. Dimpotrivă. Îşi dă şi sufletul pentru mine, face alta, lipăind în cizmele de cauciuc, grăbită nevoie mare cu mult mai mult decât ar trebui să facă ca asistentă să nu-l scape pe Domnu’ Învăţător, să nu scape un bun socială. Ce spun eu, mai mult, soră dacă mi-ar fi şi nicio ocazie de a se simţi bine. poate nu ar avea atâta suflet şi grijă să mă ajute, să se − Sunt o persoană bolnavă, spuse cu voce tare bucure pentru mine. Şi în loc să mă port omeneşte eu Vera, am perturbaţii grave ale energiei, de ce vreţi voi ce fac? O bălăcăresc în gândul meu, o numesc în toate să mă comport ca un om normal? Uite, ce să fac, mă felurile. Chiar nu am niciun fel de ruşine? Ce-am ajuns lupt cu fluctuaţiile astea de atitudine. Când mi se pare de mă comport aşa? Se mişcă, atinse picioarele unul că sunt în al nouălea cer când am impresia că mi s-au de celălalt, strânse pumnii până când simţi tăişul unghii- înecat toate corăbiile. Îmi pare rău că nu pot să-mi dez- lor. Dar Sonia de ce să fie supărată pe mine? Ea nu are

220 PRO SAECULUM 1-2/2015 Vrancea literară de unde să ştie ce-mi mai trece mie prin minte când îşi în sus apoi o privi prin sticlele groase, albăstrii ale oche- bagă Aghiuţă coada. Şi, în definitiv, ce i-am spus aşa larilor. O privi şi peste ramele ochelarilor. Tot ea era, de grav? Că nu am insultat-o, nu am făcut insinuări. Ba dreaptă şi tăcută aşezată pe scaunul din faţa biroului. chiar ar putea fi şi ea flatată. Să zică în mintea ei: uite − Am făcut tot ce se putea face, îi spusese aproape ce-i trece prin minte doamnei profesoare! Eu şi Domnu’ în şoaptă, învins. În aer plutea neputinţa. Apoi Domnu’ Învăţător! Sonia e ca pâinea coaptă, scoasă din cuptor. Învăţător o adusese acasă, o instalase în pat. Pe drum Şi ştiu sigur că, nici sufletul ei nu e supărat pe mine, vorbiseră foarte puţin. Bărbatul părea preocupat de alt- chiar dacă în interiorul meu am zis eu multe rele, că el ceva, simţise că nu era momentul să-i ofere o porţie de are înţelegere faţă de mine, o femeie bolnavă. Măi, măi, entuziasm când rezultatele erau dezastroase. ce te mai dai pe după boală... Un rău în tine tot există − Mai bine spune-mi ce ţi-a mai spus părintele? oricât ai vrea tu să-l ascunzi. −Mi-a spus să primesc moartea tot la fel de simplu − Sune-mi, te-ai întâlnit cu Sonia? cum primesc sfânta împărtăşanie, să nu mă mai cram- − Nu, n-am văzut-o decât dimineaţă când am plecat ponez în iluzii periculoase pentru suflet. la şcoală. Scutura un covoraş dar eu mă grăbeam pen- − Dar tu acum ştii că nu sunt doar iluzii. tru că întârziasem. Dar ştiu că a trecut pe aici. − Ştiu pentru că am văzut cu ochii mei Vibraţia Vera înclină de câteva ori capul. Dorinţei Împlinite altfel aş fi fost ca Toma necredinciosul − Sigur că ştii, doar ai văzut consemnul, crizantema şi nu te-aş fi crezut întru totul oricâte mi-ai fi explicat. aia pipernicită, gândi cu năduf Vera, pe care-ai băgat-o M-am tot gândit la asta şi îţi spun, fără falsă modestie, în buzunar. Uite, iar încep şi mă cert în zadar cu mine. eu nu meritam să mi se arate pentru că în cugetul meu Nu aşa, Vera, nu aşa. Iubire, iubire, iubire. Înţelegere a sunt multe băltoace urâte. Dar ea mi s-a arătat pentru toate câte sunt. Elimină toate blocajele emoţionale, ca eu să cred pentru că ea vrea, ca şi tine să mă sal- eliberează puterea de a iubi. Câte te-a învăţat Domnu’ veze. Învăţător şi tu ce faci? Dai drumul la răutăţi. Eu parcă Să-mi fi spus că aveai dubii. Ne lămuream la timpul nu eram ranchiunoasă. Asta să fie tendinţa mea potrivit şi am fi mers mai departe împreună. Atunci când lăuntrică pe care acum n-o mai pot stăpâni? Uite că am citit articolul din revistă nu am avut timpul necesar Domnu’ Învăţător nu ştia ultima noutate. Şi eu care să-l comentăm. Noutăţile s-au ţinut lanţ, am avut o mi-am făcut probleme. Ia să-mi amintesc ce i-am spus perioadă foarte plină şi interesantă. Soniei? I-am spus cam aşa: dacă eu aş muri drumul ar − Da, nici eu nu ştiu sigur cum de s-a întâmplat să fi liber. Ştii tu la ce mă refer, la Domnu’ Învăţător. Cred rămân de căruţă. Probabil că vorbele Părintelui erau că asta am spus. Hai, că fac din ţânţar armăsar. Că mai aproape de înţelegerea mea decât noianul de doar n-am spus mare lucru, să merite să-mi fac procese noutăţi cu care mă copleşeai tu. La început mi s-a părut de conştiinţă. O discuţie ca între femei şi nimic altceva. totul simplu şi accesibil. Mai apoi, oricât am vrut nu am Nu merită să mă complic. Eram cât pe ce să dau în mai putut înlătura reţinerea de a mai crede până la lacrimi de necaz că m-am făcut de ruşine. În faţa Soniei, capăt. în faţa Domnului Învăţător. De ce vreau să par altceva S-au auzit zgomote şi Domnu’ Învăţător s-a întors să decât sunt? privească pe fereastră. Era Sonia care închisese poarta − Înseamnă că nu ştii noutatea. Domnu’ Învăţător şi acum avansa pe alee plutind în cizmele prea mari făcu ochii mari. Am mâncat supă strecurată. Doamne, pentru ea. Deşi nu mai era cald afară, nici soare ea îmi era aşa de foame! Două castronele am mâncat. Nu avea o bluză cu mâneca scurtă. Mai apoi s-a oprit şi s-a prea pline. Eu am vrut şi un cartof, ceva acolo, să mes- întors către poartă gesticulând. Probabil că o strigase tec. Parcă înnebunise saliva în mine. Dar Sonia a spus cineva. că nu se poate, că stomacul meu a uitat să mai mes- − Nu ştiu dacă mai ţii minte. La vremea respectivă tece. Drăguţa de Sonia mi-a adus supă de pasăre de la ţi-am citit din Evanghelia lui Marcu. Unde este Noul Tes- mama ei. tament? Îl văzu pe etajeră şi găsi imediat pagina −Am bănuit eu că s-a întâmplat un lucru bun. Ştii, căutată pentru că îndoise un colţ. Şi Ioan i-a zis: vecina ta era în curte şi m-a privit lung şi surâzător. Tu „Învăţătorule, noi am văzut pe un om alungând demoni ştii ce curioşi sunt oamenii. Probabil că Sonia a pus-o în Numele Tău şi l-am oprit pentru că nu venea după la curent cu starea ta. Eram chiar interesat să ştiu ce noi”. / „Nu-l opriţi”, a spus Iisus „căci nu este nimeni care s-a întâmplat. Cu ajutorul lui Dumnezeu încet, încet vei să facă o minune în Numele Meu şi să Mă poată vorbi reveni la normal. de rău îndată după aceea. / Cine nu este împotriva −Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi. Adică ştiu. M-aş fi noastră este pentru noi. / Acum tu să nu crezi că mă înscris în previziunile doctorului specialist. Aşa, trăiesc cred Vindecătorul. Nu, nu sunt. Drumul este prea greu, în afara timpului ce mi-a fost oferit. Nici nu am îndrăznit ca să mai continuu, aşa cum visam la început. Ori eu să-i telefonez domnului doctor, să-l aud eventual că sunt Învăţător şi asta este menirea mea pe care o pot întreabă mirat la culme neînţelegând cine este la tele- afirma cu toată convingerea. Dar acum prea multe forţe fon: au fost mobilizate, ca să nu cred că voi avea sprijin − Cuuuum, ciiiine? Eu în mintea lui fiind deja, de divin. Iar dacă eu pot fi unealta, prin care Domnul îţi în- ceva vreme, pe cea lume? tinde o mână şi îţi îngăduie să te întorci la viaţa, atunci Îşi aminti de doctorul ei atunci când fusese la ultima nu pot fi decât onorat şi voi fi recunoscător toată viaţa vizită. Avea rezultatele analizelor, avea filmele, se uita mea, oricâtă ar fi, pentru că mi s-a dat posibilitatea de la ele, trântea ochelarii, trântea filmele, foile de analize. a împlini un vis. Iar îi mai venea o idee iar răscolea în teancul de analize Era cineva în curte mai înainte? iar le trântea pe luciul biroului dimpreună cu ochelarii. Sonia a fost, dar cred că a strigat-o vecina că a ieşit Era vizibil marcat. Ea îl întrebă cât timp mai are la din nou pe poartă. dispoziţie iar el îi făcu un semn cu două degete ridicate

PRO SAECULUM 1-2/2015 221 Vrancea literară

Florinel Agafiţei

VARA INDIANĂ A BĂRBAŢILOR

Lumina se răsfrângea jucăuş printre foile răspândite Focul! Zeu neliniştit, care însoţeşte omul din vremuri pe întreg biroul uscat, încălzit şi el de focul mereu tânăr imemoriale! Abia acum îl priveşte cu atenţie, cu maximă al şemineului uşor crăpat. concentrare urmărindu-i, sedus, mişcările vioaie, atin- Se lăsă cu grijă în fotoliul înalt, din lemn de gorun, gerile fierbinţi, intuind forţa căldurii emanate. Niciodată acoperit cu blană de urs; îşi potrivi ochelarii pe nas şi, nu avusese timp suficient să-l privească, să gândească sorbind uşor din cana umplută cu ceai fierbinte, porni asupra lui... să recitească textul scris cu o zi în urmă. Trăise mult timp ca un profan în marginea existenţei, Parcurgea rândurile mărunte cu creionul în mână, uitând să aducă omagiul cuvenit lucrurilor simple ce-i subliniind anumite aspecte, punând semnul exclamării susţineau viaţa, i-o prelungeau, fără nicio altă condiţie, în dreptul altora şi privind, din când în când, către uşa fără vreo explicaţie anume. Abia de când se retrăsese ce oprea tot curentul, ca înspre locul de unde nu mai în mijlocul naturii, mintea lui găsise drept nouă preocu- aştepta decât un singur musafir. Hotărâse, în mintea sa pare cercetarea universului exterior, imediat, receptat ca, în clipa de final, să poată ieşi în pădure, să se ca o sursă a preocupărilor aparte, menite a devoala oprească în marginea izvorului, exact acolo unde vin ji- miezul încarcerat adânc, în plasma magică a lumii din vinele să se adape. Şi-ar fi dorit să fie iarnă; de aseme- care el însuşi izvorâse accidental, la un moment dat... nea, să ştie că a avut grijă de el lupul cenuşiu, pe care-l Focul dansa calm, topind lemnul, înghiţindu-l, epui- întâlnise des în ultimul timp. Semn, că animalul presim- zându-l, transformându-l în cenuşă caldă, apoi rece, ţise, cumva, sfârşitu-i prematur. Ar fi putut, oare, să fie bună de răspândit în cele patru vânturi. După care dis- lupul ultimul preot menit să-i desăvârşească trecerea părea ca un hoţ perfect, prin hornul întunecat, lovind prin lume, în margine de izvor? aerul de deasupra casei, făcându-l să tremure morga- Se opri câteva minute, concentrat asupra unui gând natic. Fantastică şi amăgitoare creatură; acum era aici, care nu-i dădea pace. Aprinse un băţ de chibrit şi dădu lingând, roşu-portocaliu, lemnele ce trosneau sub mân- foc beţigaşului parfumat, din lemn de santal, adus toc- gâierea sa aparent protectoare, acum era dincolo, sub mai din îndepărtatul Orient. forma fumului tăcut, legând lumi aparent comune, pline Ar fi vrut să mai scrie, dar simţea că în această seară de mister, pierdute-n negura infinită a nopţii universului nu mai era în stare de nimic. Constata, aproape mirat – neştiut. Acelaşi foc, pe care l-a cunoscut încă de mic, deşi se aşteptase la aşa ceva, fiind avertizat, în acest era şi acum în preajma lui, însoţindu-i ultimii ani ai vieţii. sens, de experienţele altora – că puterea-i slăbea pe zi De două sau de trei ori îl salvase de la moarte, interpu- ce trece; în afară de asta, simţea că nu prea ar mai nându-se între el şi cei care-i doreau sfârşitul imediat, avea ceva de transmis altora, că experienţele sale pă- aidoma unui parapet de netrecut, căci flăcările ridicate reau a fi fost trăite şi de alţii, că viaţa lui semăna, în până la cer, descurajaseră, într-un rând, urmăritorii din unele momente, până la identitate, cu a altora, deşi savana asiatică unde-şi purtase, o vreme, paşii. anumite gânduri îl făceau să creadă că avusese, real- Atunci îi admirase forţa şi-i mulţumise în gând, deşi mente, o existenţă unică, aventuri singulare, experienţe era conştient că Zeul focului nu pe el îl avusese în ve- fabuloase. Iluzii? Să fi fost toate, doar iluzii? dere când se interpusese între urmăritorii criminali şi el Viaţa însăşi era o experienţă ce ţi se putea oferi mi- însuşi, ostenit de atâta alergare. Epuizat, prăbuşit în raculos, fără să ţi se explice vreodată de ce ai avut pri- colbul câmpului devastat de flăcări, privea prin materia vilegiul s-o trăieşti, la cote valorice diferite de ale altora, incandescentă cum duşmanii săi cei mai înverşunaţi se or identice acelora? dădeau din ce în ce mai mult înapoi în faţa peretelui de Un fenomen straniu, totuşi, real, să fi fost şi propria-i foc ce luase, brusc, o altă direcţie, urmărindu-i, descu- traversare prin timp? Sau o iluzie manifestă, asemănă- rajându-i, punându-i pe fugă, mai aprig decât un tigru toare focului ce se prelinge ritmic, pe zidurile interioare bengalez, înfometat. Acum, acelaşi foc devenise mic şi-l ale şemineului, pierzându-se-n negura nopţii, la capătul încălzea împăciuitor, făcându-l să-şi simtă din nou pi- hornului, sub forma unui fir de fum subţire, unind cerul cioarele bătrâne, ca la 25 de ani. de pământ? În asemenea momente îl încerca nostalgia prezenţei

222 PRO SAECULUM 1-2/2015 Vrancea literară unei fiinţe apropiate, credincioase, din lumea animală, Înfofolit în mai multe cojocele, micuţul era purtat prin pisic sau câine. Ar fi putut avea aşa ceva prin preajmă nămeţii de zăpadă de tatăl său, de braţul căruia se ţinea chiar şi după ultima lui ieşire în pădure, când în capătul şi mama acestuia, o femeie plăpândă, pe care putea unui drum părăsit descoperise doi pui de pisică, lăsaţi uşor s-o ia vântul dacă nu era îmbrăcată cu un palton de cineva, la întâmplare. Nu i-a luat cu el. Îi fusese gros şi greu, ce mătura drumul acoperit de gheaţă şi nă- teamă că se va lega de cele două fiinţe, care l-ar fi obli- meţi. Între munţi noaptea se lasă mai repede, iar cei doi gat să trăiască mai mult decât şi-ar fi dorit; să trăiască ar fi trebuit să revină în mica lor casă, unde stăteau cu pentru cele două vietăţi, se înţelege. chirie, odată cu apariţia acesteia; deci, trebuia grăbit Acum, se mulţumea doar cu focul pe care şi-l făcea pasul, deşi vântul bătea cumplit din faţă, tăind adânc în în fiecare zi, odată cu apropiere iernii. Îl aprindea după carnea mâinilor lipsite de mănuşi. Într-un târziu, tatăl şi căderea serii, când noaptea scufunda bine de tot pădu- mama ajunseră în faţa micului dispensar, care avea un rea în smoala de nepătruns a întunericului. bec galben aprins în prăpăditul hall de la intrare, semn Se întoarse mai bine în fotoliu, îşi aranjă pledul ce că mai era cineva înăuntru. În acele timpuri, la ţară, un părea să lunece uşor şi hotărî că e din nou vremea ci- medic şi, mai ales, un medic femeie era de-a dreptul o titului. raritate. Deschise primul caiet... Li se deschise uşa. Intrară, scuturându-şi picioarele şi hainele încărcate de omătul greu, după ce copilul fu luat de o îngrijitoare care ţinea loc de asistentă. Înăuntru „Apăruse pe lume, ca orice altă creatură, ieşind în era cald; o sobă de teracotă lăsa să se întrevadă, prin lumină speriat şi ţipând chinuit, într-un început de iarnă uşiţa de fontă, întredeschisă, jarul, ca o magmă pregă- timpurie, căci ultima lună a toamnei încă nu-şi scuturase tită să iasă la suprafaţa scoarţei... toate zilele din calendar. Evident, nu-şi aducea aminte de acele momente însă, mai târziu, avea să afle detalii (fragment de roman – despre primele zile din viaţa lui, de la părinţii care-l iu- continuare din numărul anterior) biseră atât de mult, de cum îl văzuseră, deşi era o ară- tare neagră, lungă, păroasă şi zbârcită, aidoma unei maimuţe căzute din copac. Şocul trăit de tatăl său, care l-a văzut la câteva ceasuri după naştere, a fost unul pe măsură; închipuiţi-vă: doi părinţi frumoşi, cu păr şaten şi ochi albaştri – mama, cu o nuanţă mai închisă a pă- rului – se trezeau în braţe cu o pocitanie de om ce adu- cea mai mult a mutant ajuns din întâmplare pe Pământ, decât a copilul mult visat, cu pielea albă, plăcut mirosi- toare. Uimit de copilul venit pe lume într-un dispensar comunal, tatăl întrebă dacă acela e urmaşul său, căci în mica maternitate improvizată se mai găsea un alt copil, blond, cu ochi albaştri, şi pe care fusese tentat să-l creadă ca fiind al lui. Află că este al unei ţigănci, care născuse în aceeaşi zi un dolofan de vreo patru ki- lograme; dolofanul gângurea, uitându-se cu ochii lui mici, albaştri, în albul luminii revărsate peste micile pa- turi unde se odihneau, de obicei, nou-născuţii. După primul şoc, tatăl îşi reveni, căci începuse a se obişnui cu ideea, dar şi cu imaginea propriului fiu. Acasă, urmă o perioadă dificilă, căci mama tânără, la început fiind şi singură, nu ştia cum să-l crească mai bine, oferindu-i celui mic mai multă atenţie decât putea acesta suporta în primele zile de existenţă, mai puţin laptele necesar hranei. Mama nu avea lapte, dar nu-şi dădea seama de acest lucru, iar cel mic suferea din ce în ce mai mult de foame, ţipând noapte şi zi. A trecut aşa o săptămână de la naştere, pentru ca, în cele din urmă, să fie dus la dispensar, deşi era în plină iarnă, căci anotimpul rece nu mai aşteptase cronologia calen- darului oficial, năpustindu-se asupra satului dintre munţi Constantin Severin - Text şi Timp 81 cu o furie de nedescris, luând lumea prin surprindere.

PRO SAECULUM 1-2/2015 223 info cultural

Dora Lazăr

REVISTA REVISTELOR

– Stimate domnule Lucian Vasiliu, constat că, deşi susţinere de la Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana cândva îl citaţi, nu puteţi zice, precum Bernard Pivot, că şi Mircea Dinescu)... Mutarea publicaţiei de inspiraţie pasiunea cedează odată cu vârsta! În urma unui scurt kogălniceană de la Muzeu (unde conduce, de circa doi „inventar” (îl faceţi şi dvs. în Argumentul primului ani, o nouă echipă managerială, fără cunoştinţe temei- număr), se poate constata cu uşurinţă că aveţi vocaţie nice despre muzeologie şi patrimoniu cultural), la Edi- de întemeietor: noua serie a „Daciei literare” (1990), tură? Ei, aş! noua construcţie a „Convorbirilor literare” (1995) – desi- Unii „comentatori” susţin, tendenţios, că eu aş fi gur, ambele alături de câţiva reputaţi colegi – şi acum, abandonat-o! Trăncăneli, intoxicări, diversiuni! iată, revista Scriptor, al cărei prim număr (dublu) a fost La 1 decembrie (nu 1918, ci 2014) am decis să por- lansat la 15 ianuarie. În oraşul celor două „pietre de te- nesc o nouă publicaţie, dedicată cărţii, dialogului, sus- melie” ale publicisticii româneşti – mă refer la „Dacia li- ţinerii explicite a proiectului „Iaşi – capitală...”. Am găsit terară” a lui Kogălniceanu şi la „Convorbiri literare” a lui înţelegere la autoritatea municipală (primar Gheorghe Titu Maiorescu – dar într-o vreme atât de ostilă actului Nichita). Am aflat cel puţin trei colegi care m-au înţeles cultural în general, revistelor literare în special, cât curaj în trecerea la lucru efectiv (poetul şi graficianul Vasilian îţi trebuie pentru a urni căruţa unui nou periodic? Doboş, tehnoredactoarea Florentina Vrăbiuţă, tânărul – Audaces fortuna iuvat (Norocul îi ajută pe cei în- poet şi jurnalist cultural Liviu Apetroaie). drăzneţi)! Dar este nevoie şi de prieteni de drum. De bi- Am avut noroc să putem finaliza revista la timp şi să nevoitori/binefăcători/bine intenţionaţi. De conjuncturi ne prezentăm cu ea pentru lansare de Ziua Culturii şi favorabile (în cazul Scriptor: proiectul „Iaşi – capitală de Ziua lui Eminescu la monastirea Vorona (unde am... europeană a culturii” pentru anul 2021, în triunghi asu- sfinţit-o!), la Botoşani (inclusiv în biserica Uspenia, unde mat cu ţinuturile Cernăuţi şi Chişinău)! a fost botezat pruncul Mihai!), la Ipoteşti (unde am pre- Am fost marcat şi de anii de liceu la Bârlad, când am zentat-o în compania unor reputate nume, precum Mir- aflat despre un bun constructor de presă culturală, is- cea Martin, Ion Pop, Adrian Popescu, Dinu Flămând, toricul literar George Ivaşcu, absolvent al Şcolii Bârlă- Varujan Vosganian, George Vulturescu, actorul Con- dene. De atunci datează preocupările mele constante stantin Chiriac – de la Sibiu ş.a.). pentru... gazete (în acest sens lucrarea mea de licenţă Ei, dar câte lucruri nu ar mai fi de spus! în litere a fost dedicată presei interbelice, de care m-am – De ce Scriptor? Cu accentul pe i sau pe o? ataşat prin biblioteca imensă, interbelică a tatălui meu). – Circa jumătate de an am solicitat printre prieteni, Expresia lui Vergiliu merită citată integral: „Audaces amici, cunoştinţe o sugestie de titlu. Am parcurs dicţio- fortuna iuvat timidosque repellit” (...şi îi respinge pe cei nare (precum cel de presă, al lui Ion Hangiu), pagini de sfioşi). Internet, istorii literare. Nimic nu se potrivea... Până Adăugaţi şi ceva inconştienţă şi reţeta este gata... într-o seară, când, aproape dezarmat, precum dadaiştii, – Pentru ca posteritatea să nu se mai ostenească a am deschis (împreună cu fiul meu Cezar-Ştefan) un dic- stabili anul, luna şi fânarul întemeierii „Scriptor”-ului, ţionar (apărut la Editura „Cartier”, din Chişinău) şi am daţi-ne, rogu-vă, acum toate informaţiile strict necesare dat de familia cuvântului SCRIB (a scrie, scriere, scriitor, istoriei literare! scriitoricesc, scriitorime, scriitură, iar mai la vale: scripte, – Revista se datorează unui complex de împrejurări. scriptic, scriptolog, scriptoman, scriptură!). Ce putea fi Am menţionat terenul fertil apărut pe fondul competiţiei mai potrivit ca titlu de nouă publicaţie apărută sub egida „Iaşi – capitală europeană a culturii”. Apoi deschiderea unei edituri prestigioase decât un cuvânt ludic, exotic, relativ recentă, mult mai concretă, spre ceea ce numesc provocator, precum SCRIPTOR (l-am şi înregistrat ca eu... România de Est (Cernăuţi, Bălţi, Chişinău...). Ar titlu de publicaţie la OSIM!). trebui să menţionez şi retragerea mea din spaţiile mu- Se poate citi în cheie dublă: SCRIPTOR, dar şi... zeelor literare ieşene (pe care le-am slujit timp de 33 de CRIPTOR! ani) către Editura „Junimea”. De la „Junimea” muzeală Se poate accentua în formă dublă! Prefer, totuşi, să către „Junimea” editorială (unde am debutat, dificil, cu nu pun accentul pe prima silabă (ca în limba maghiară, „Mona-Monada”, în 1981). De la kogălniceana „Dacia de pildă), ci, prin analogie, ca în cuvinte din două silabe literară” (seria nouă, cu Val Condurache şi Daniel Dimi- cu aceeaşi terminaţie precum: a-mór, co-cór, prid-vór, triu pornită...) spre un nou proiect de publicaţie cultu- to-pór, con-dór, pla-nór, mo-hór, de-cór, su-dór, ză-vór, rală. fe-ciór... Circa jumătate din anul 2014 s-a tot promis transfe- – Cine vă stă alături în temerara dvs. întreprindere? rul „Daciei literare” (pe care am reformulat-o sub auspi- Mă refer la ambele condiţii necesare unui asemenea ciile Uniunii Scriitorilor în urmă cu 25 de ani, cu demers – cea materială/financiară şi cea spirituală?

224 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural – Am cam răspuns, implicit, în rânduri anterioare. Să primite ş.a.). menţionez încă o dată PRIMĂRIA şi CONSILIUL În miezul revistei, ca respiro (Artis amica nostrae), LOCAL IAŞI (care, de altfel, prin proiecte şi comisie de câteva pagini color sunt dedicate unui artist plastic re- evaluare abilitată sprijină mai multe publicaţii culturale prezentativ. Am început cumva... alfabetic, cu Felix Af- ieşene). tene. Continuăm cu Zamfira Bârzu, Dan Hatmanu... Spiritual, de-am spune doar câteva nume de pretu- Stiluri, generaţii, geografii spirituale diferite. tindeni: cărturarul (de peste 90 de ani) Pavel Chihaia – Fiindcă vă revendicaţi (şi) de la „Dacia literară” de la München, Matei Vişniec (Paris), preotul-poet (cea veche!), aş vrea să vă referiţi la unul dintre punc- Theodor Damian (New York), poetul-academician Va- tele celebrei Introducţiuni: „vom critica cartea, iar nu sile Tărâţeanu (cel care se îngrijeşte, cu doamna sa, persoana”. Cum se regăseşte această prevedere în cri- şi de casa lui Aron Pumnul de la Cernăuţi); Maria tica ultimilor 25 de ani? Şleahtitchi, Margareta Curtescu, Maria Pilchin, Ar- – Nu cred că există presă culturală de calitate (în cadie Suceveanu, Leo Butnaru, Emilian Galaicu- România, cel puţin) care să nu fie inspirată, deontologic, Păun (şi câţi alţi oşteni culturali de dincolo de Prut!), Ion de prefaţa kogălniceană a „Daciei literare” (Iaşi, 1840). Pop (Şcoala Ardeleană, Clujul blagian), Ana Blandiana Inclusiv „România literară”, pornită în condiţii la fel de şi Romulus Rusan, acad. Al. Zub (domniile lor au sus- dificile, cu acelaşi entuziasm paşoptist, când cele trei ţinut, din 1990, în condiţii dificile, şi noul proiect, de odi- provincii îşi doreau Unirea (spre iritarea vecinilor!)! „Ro- nioară, „Dacia literară”). mânia literară” (Iaşi, 1855 – proiect Vasile Alecsandri), Forţe culturale? Câtă frunză, câtă iarbă... Am fost „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Viaţa Româ- foarte selectiv în enumerare. Cer scuze celorlalţi stator- nească” sunt o parte dintre vehiculele culturale excep- nici colaboratori, echipei redacţionale junimiste (Viorel ţionale în ani, decenii de... europenitate! Dumitraşcu, Tudor Hatmanu, Cotinel Munteanu), inclu- – Credeţi că azi această „pravilă” de la 1840 ar trebui siv premiaţilor noştri foarte tineri... reformulată, cel puţin la un anumit nivel, cam aşa: „vom Menţionez şi Consiliul Consultativ, alcătuit din per- premia cartea, iar nu persoana”? sonalităţi exponenţiale, directori, manageri ai unei insti- – Artistul este subiectiv prin excelenţă. Suntem în tuţii esenţiale pentru dificila competiţie europeană în continuă convenţie. Literatura lui Homer continuă să care s-a înscris Iaşul cultural: Florin Cântec (Arhivele existe şi fără premiul Nobel. Premiile nu fac o literatură. Naţionale – Iaşi), Bogdan Creţu (Institutul „A. Philip- Nici Eminescu, să zicem (care astăzi premiază, pre- pide”), Ioan Holban (Teatrul „Luceafărul”), Simona Mo- miază, premiază!), nici Ion Creangă nu au primit distinc- dreanu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”), ţii literare... Dar câţi copii sunt premiaţi anual în ograda Gheorghe Teodorescu (Biblioteca Universitară „Mihai muzeului din ieşeanul Ţicău („mahala celestă”, cum o Eminescu” – Fundaţiunea Regele Ferdinand)... numea poetul miraculos Mihai Ursachi)! Şi noi, la Edi- – Schiţaţi, pentru cei care nu au văzut încă revista, tura „Junimea”, am instituit premiul pentru debut în poe- „scheletul” ce vă propuneţi – număr de număr – să-l „în- zie „Numele Poetului” (cu dedicaţie pentru Cezar carnaţi”! Ivănescu, cel care a condus Editura „Junimea” până la – Ca „arhitectură”, publicaţia conţine patru compar- moarte...). timente: – Stimate domnule Lucian Vasiliu, vreau să profit de I. Relief contimporan (şi nu... contemporan, ne această convorbire! De ceva vreme îi tot interogaţi... jucăm de-a contimporaneitatea!), unde publicăm (se- ludic pe confraţi! Cred că a sosit momentul să răspun- lectiv) poeţi tineri premiaţi de noi la competiţii naţionale deţi şi Domnia Voastră unui mini-chestionar (chiar mai) prestigioase, poeţi aflaţi în curs de apariţie cu volume jucăuş (măcar şi numai pentru a simţi pe propria piele la Editura „Junimea”. Considerăm, în continuare, POE- prin ce trec conlocutorii dvs.)! Aşadar: ZIA ca fiind REGINA spiritului, liantul meditativ, reflexiv a) Caracterizaţi-vă în trei cuvinte! al lumii... Urmează pagini de literatură universală (în- – Take, Ianke şi Cadâr! credinţaţi că doar traducerile de bună calitate fac o lite- b) Ce legătură aveţi cu... capra? ratură!). Proza (fragmente din viitoare cărţi la – Capricornus... sum! În familia mea sud-moldavă, „Junimea”!), eseurile, chestionarele, dialogurile, inter- cu ascendenţi şi în Transilvania (familia Puşcaş – stră- viurile completează secţiunea de deschidere a revistei. bunica dinspre mamă bejenise de prin Sălaj-Cluj spre II. Muti magistri sunt libri (după cum observaţi, colinele Tutovei!), în arborele meu genealogic sunt de marca latinităţii o folosim în chip programatic). Cărţile aflat nume precum Prisecaru, Curelaru, Moraru, Mo- sunt magiştri tăcuţi! Astfel, le oferim opurilor spaţiu ge- canu, dar şi... Balmuş sau... Capră! neros de comentarii (recenzii, cronici, adnotări), cu c) Ce grad aţi avut în armată? Dar acum? ample coloane de coperte (acolo unde nu avem text co- – Am fost... sergent (din raionul Bârlad, judeţul Vas- mentat, folosim sugestia imaginii de Biblioraft!). lui, regiunea Iaşi!). Am fost avansat, după vreo 40 de III. Clepsidra memoriei conţine pagini documen- ani, în grad de... ofiţer (cultural) de Cotroceni! tare, restituiri, reconstituiri, corespondenţă inedită, frag- d) Când scrieţi, bateţi... la maşină, la calculator sau... mente din cărţile în curs de apariţie (jurnal, confesiuni, de mână? spovedanii)... – Doi ani de viaţă i-am dedicat pugilismului juvenil IV. Miscelaneu este un latinism... românizat, conţi- (Şcoala de box de la Bârlad, anii 1966-68), după ce am nând de toate pentru toţi (Arca lui Noe), de la interviu la luat o zdravănă cafteală de la un bârlădean/berlădean In memoriam, de la jurnalism cultural (comentarii la neaoş (eu veneam la oraş dintr-un sat răzeşesc), deşi spectacole de teatru ş.a.) la Ultima oră (publicaţii, cărţi tatăl meu era baaadean/brodnic de vreo trei genera-

PRO SAECULUM 1-2/2015 225 info cultural ţii!)... Ştiu să bat, mai ales când sunt agresat şi trebuie – În fine, vorbiţi-ne despre revistă: de ce Mantaua să mă apăr. Bat de decenii la maşina de scris. Combat lui Gogol (mă refer la denumire), ce profil are, care-i acum cu pixul. Ordinatorul, calculatorul, computerul îşi sunt redactorii şi colaboratorii, ce program urmăreşte. cam bat joc de mine. Nu prea suntem... compatibili în Este cumva prelungirea unui cenaclu? ring! – Denumirea revistei vine în primul rând de la un e) Au nevoie elevii noştri de profesori? Sau numai citat al lui Feodor Dostoievski – „Noi toţi ne tragem din de tablete? Mantaua lui Gogol”, aserţiune care este şi mottoul re- – Profesori, institutori, dascăli, magiştri... Multe ta- vistei, iar în al doilea rând, fiindcă Gogol este unul dintre blete de calciu! cei mai apreciaţi scriitori ucraineni de expresie rusă. f) Locuiţi pe pământ sau pe lună? – Am înţeles de ce Gogol. Dar de ce Mantaua? De – Locuiesc (muzeografic, metaforic) în Bojdeuca... ce nu… Revizorul, de pildă?! Pe mine gândul mă duce optzecistului (1880) Ion Creangă. Prin anul de graţie la sensul propriu al cuvântului – haină lungă, groasă, 1980 (când constatam alt optzecism: am 1,80 m înăl- care apără de intemperii. Şi atunci, mă gândesc că de- ţime) mă visam deseori pe lună editând revista Scrip- numirea ţine să sugereze, pe de o parte, că Gogol este tor. Cu capul în... nori! o „haină” culturală protectoare pentru o comunitate – În încheiere, nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc aflată dincolo de graniţele ţării-mamă, iar pe de altă şi să vă doresc, dvs. şi nou-născutului „Scriptor”, drum parte, să evidenţieze, subtil, că literatura, cultura în ge- lung şi cât mai puţin hurducăit, colaboratori de seamă neral, este o pavăză împotriva „intemperiilor” de tot şi cititori pe măsură! felul. Greşesc? – Cu siguranţă cultura, mai ales literatura, muzica, *** artele frumoase sunt o „manta”, o manta a sufletului omenesc împotriva tuturor „intemperiilor”, aţi spus foarte – Stimate domnule Mihai Hafia Traista, aţi fondat frumos, dar în ceea ce priveşte comunitatea ucraineană şi conduceţi o revistă – Mantaua lui Gogol – cu o adre- din România, nu cred că au nevoie de o protecţie cul- sabilitate bine definită – comunitatea ucrainenilor din turală din partea Ucrainei, nici nu cred că poate fi vorba România. Spuneţi-ne, mai întâi, câteva cuvinte despre de o altă ţară-mamă în afară de România, Ucraina fiind această minoritate din ţara noastră. doar patria lor istorică, pe care bineînţeles o iubesc şi o – În România trăiesc în jur de 50 000 de ucraineni, respectă la fel ca şi limba ucraineană alături de toate în judeţele Iaşi, Botoşani, Suceava, Maramureş, Satu obiceiurile şi tradiţiile ucrainene, cum e şi firesc să fie. Mare, Arad, Timişoara, Tulcea şi în Bucureşti, cei mai – Să continuăm! mulţi dintre ei sunt membrii Uniunii Ucrainenilor din Ro- – Mantaua lui Gogol este revista editurii şi a întâlni- mânia şi sunt reprezentaţi de un deputat în Parlamentul rilor literare, care poartă aceeaşi denumire. Este editată României. În afară de această organizaţie, mai există de Asociaţia Cultural Creştină a Ucrainenilor din Româ- şi Asociaţia Cultural Creştină a Ucrainenilor din Româ- nia şi încearcă să vorbească cititorului român despre li- nia, al cărei preşedinte am onoarea să fiu şi care cola- teratura ucraineană, atât de puţin cunoscută la noi. Cel borează foarte bine UUR, dar şi alte asociaţii şi fundaţii, mai mult ne-a ajutat în acest sens binecunoscutul scrii- care fiinţează la un nivel mai mic. tor Leo Butnaru din Republica Moldova, cu traducerile – V-aş mai întreba cât de intensă este viaţa culturală sale din limba ucraineană în limba română şi cu minu- a ucrainenilor din România (atât de discreţi în plan so- nata sa lucrare Avangarda ucraineană, care după re- cial-politic). vista Vatra din Târgu-Mureş a fost publicată şi de – În ceea ce priveşte cultura, ucrainenii sunt foarte Mantaua lui Gogol. De asemenea, am publicat multe lu- activi. Uniunea Ucrainenilor din România are cinci pu- crări legate de literatura ucraineană (traduceri, recenzii, blicaţii, care apar lunar – o revistă literară, două de cul- eseuri) semnate de scriitorii Ion Cozmei, Pablo Roma- tură şi informare şi una pentru copii, în limba niuc, Maria Semeniuc, Nicolae Cornescian, Silvia Za- ucraineană, dar şi una în limba română. În afară de barcencu şi nu în ultimul rând de renumitul slavist prof. aceste publicaţii, apar în jur de 20-24 de cărţi pe an, atât dr. Ioan Rebuşapcă. Nu ne-au ocolit nici scriitorii bucu- în limba ucraineană, cât şi în limba română (poezie, reşteni precum Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Ci- proză, folclor, publicistică etc.). Cele mai mari eveni- prian Chirvasiu, Adrian Suciu, Ardian Christian Kuciuk mente culturale din viaţa ucrainenilor au loc în luna mar- şi alţii. tie, denumită şi Luna Şevcenko, când în fiecare – În încheiere, v-aş mai întreba ce este Naş holos. localitate unde trăiesc ucraineni au loc manifestări cul- – Naş holos (Glasul nostru) este revista literară a turale dedicate Poetului Naţional Taras Şevcenko, con- scriitorilor ucraineni din România, înfiinţată în iulie 1990 siderat Apostolul neamului ucrainean, care alături de (anul acesta împlineşte 25 de ani) de către Uniunea limba ucraineană sunt considerate cele mai mari insti- Scriitorilor din România, în prezent este patronată de tuţii ucrainene. Desigur, mai sunt Festivalurile interna- Uniunea Ucrainenilor din România şi este considerată ţionale de colinde ucrainene (de la Sighet, Suceava, una dintre cele mai prestigioase reviste literare ale dias- Tulcea şi Timişoara), de poezii, de cântece religioase, porei ucrainene. ale recoltei, Olimpiade de limba ucraineană, întâlniri cu – Despre această publicaţie, într-un număr viitor! fiii satului etc. De asemenea, fiinţează foarte multe an- Până atunci, vă mulţumesc pentru informaţii şi vă do- sambluri artistice şi coruri de un profesionalism înalt, resc mult succes în tot ce întreprindeţi! care sunt cunoscute publicului român şi din emisiunile televizate „Românii au talent” sau „România dansează”.

226 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural

Florin Colonaş

GHID DE FINE DE AN 2014, AL EXPOZIŢIILOR PARIZIENE

Dacă în noiembrie 2013, numitorul comun al marilor al şaselea expoziţia Marcel Duchamp, în care întâlnim expoziţii de artă plastică din Capitala Franţei era visul, şi două lucrări de referinţă, una în lemn, alta în metal, iată că peste exact un an, parcurgând cele mai impor- semnate de C. Brâncuşi. Tot în ultimele zile de oc- tante expoziţii de artă plastică din marele oraş, tombrie la cunoscuta Casă de licitaţie Christie’s se vin- constatăm că acel posibil numitor comun îl reprezintă dea cu 186.000 de euro un desen al maestrului. erosul. La al patrulea etaj al Beaubourgului, o altă expoziţie Aşa cum criteriile de orientare pe glob au la bază a altui modernist, Robert Delaunay, creator al orfismului punctele cardinale, tot aşa în Oraşul Lumină, putem alături de soţia sa Sonia, căreia Muzeul de Artă defini cele patru mari citadele unde au loc grandioase Modernă al Parisului i-a dedicat o expoziţie cu totul manifestări expoziţionale, atracţii magnetice pentru vizi- remarcabilă. Peste drum, la Muzeul Modei, în Palatul tatorii de pe toate meridianele. Galliera, coadă mare la expoziţia Vestimentaţia anilor Aceste puncte nodale le găsim la Centrul Pompidou, 20-30. Grand Palais, modernul Quai Branly şi străvechiul Tot la Beaubourg, la cel de-al doilea etaj, pe palierul Luvru. din faţa expoziţiei „Duras Song, portretul unei scriituri”, Desigur, pe lângă aceste lăcaşuri care, asemenea mult, foarte mult tineret. Grupuri de entuziaşti unor veritabile faruri, supraveghează navigaţia valorilor comentează expoziţia dedicată centenarului scriitoarei culturale, există şi alte numeroase focare de cultură, ca- Marguerite Duras, autoare de texte de referinţă: „Un pabile să găzduiască la cel mai elevat nivel posibil baraj contra Pacificului” (1950), „Amantul” (1984), multe mărturii culturale, îndelung comentate de către cei mai dintre textele sale având reverberaţii filmice „Hiroşima, îndreptăţiţi să o facă. dragostea mea” (1959) sau „India Song” (1975), Înainte însă de a parcurge traseul expoziţional să ne teatrale, radiofonice, interviuri, articole. Plecând de la oprim la un eveniment de la sfârşitul lunii octombrie, şi două dintre titlurile cărţilor sale: „Outside” şi „Le Monde anume, redeschiderea Muzeului Naţional Picasso, după extérieur”, expoziţia este structurată pe ideea dihotomiei aproape şapte ani de absenţă din circuitul muzeal, timp operei, înăuntrul şi în afara acesteia. în care s-au efectuat reparaţii, care au dus la creşterea Vizitez, pentru întâia oară, Casa Balzac, din elegan- de trei ori a suprafeţei de expunere. tul cartier Passy. Axa centrală este marea dragoste pen- Deschiderea a avut loc în prezenţa Preşedintelui tru poloneza Hanska. Marele condeier a locuit în acest François Hollande, de altfel, foarte activ în privinţa imobil cu chirie, de abia în ultimele cinci luni de viaţă, festivităţilor inaugurale în acea săptămână, când, cu având o casă al cărui proprietar avea să fie, dar de care cinci zile mai înainte, tăiase panglica Fundaţiei Vuitton, nu se va bucura aşa cum trebuie, renovarea bijuterie arhitectonică, realizată de către F. Gehry. împiedicându-l să se mute. Casa aceasta modestă se Dacă tot vorbim despre construcţii deosebite, cu află pe rue Raynouard – după cum citesc pe placa acoperişuri asemenea unor voaluri aruncate peste stradală, scriitor (autor de tragedii dramatice) şi acade- clădire, nu putem să nu spunem, în drum spre Centrul mician. Nu ştiu nimic despre personaj, dar ştiu precis Pompidou, două cuvinte despre grandioasa Canopée, că Honoré de Balzac nu a fost... membru al Academiei care se înalţă peste locul unde până în anul 2010 se Franceze... afla vechea hală de peşte. Un alt colos, Grand Palais, găzduieşte la intrarea Construcţia cu un magnific acoperiş învolburat care Champs Elysées expoziţia Niki de Saint Phalle, o ple- şi-a luat numele de la un înfloritor oraş antic egiptean, doarie a unei artiste implicate în lupta pentru feminism aflat în delta Nilului, va fi gata în 2018, constructorii şi drepturile femeii. afişând pe panourile şantierului mersul lucrării, ba chiar În curbura celor două faţade principale ale clădirii, organizând şi o expoziţie cu machete şi noile materiale expoziţia dedicată japonezului Hokusai, frescă a vieţii şi tehnologii care se vor utiliza în cadrul îndrăzneţului extrem orientale sub toate aspectele ei. În octombrie, proiect. pe faţada Clemenceau s-a organizat marea confruntare La doi paşi, Centrul Pompidou, mereu plin de vizita- a târgului de artă contemporană, care s-a extins şi în tori şi de evenimente de primă mână, prezintă la etajul mari spaţii publice din oraş. Vizavi, la Petit Palais, o

PRO SAECULUM 1-2/2015 227 info cultural expoziţie dedicată sticlei şi meşterilor ei iscusiţi care au membru al fracţiunii Brauner. realizat produsele Baccarat. În grădina Tuileries te aşteaptă de fiecare dată sur- Traversând podul Alexandru al III-lea şi mergând pe prize. La „Jeu de Paume”, vechiul sediu al galeriei im- celălalt mal al Senei, la Muzeul Quai Branly, alături de presioniste, astăzi, în cadrul marilor gale de fotografie multiplele săli permanente aflăm o mare expoziţie pe care le prezintă muzeul – fotograful Garry Wino- cuprinzând 400 de opere ale unui popor care a dominat grand. În parc, în drum spre Orangerie, care a organizat două milenii America Centrală şi care a dispărut miste- retrospectiva Emil Bernard, o remarcabilă operă rios: „Secretele civilizaţiei Maya”. sculptată, realizată piramidal, din masive grinzi de lemn Pinacoteca pariziană – ca de obicei la cel mai ridicat făcând parte din expunerea exterioară a târgului de la nivel, organizează o manifestare cu tema „Spiritualitate Grand Palais. şi erotism în arta indiană: Kama-Sutra”. Pe aceeaşi axă Într-o altă grădină, aceea a Luxemburgului, în a exoticului tema de la Orsay, „Attaquer le Soleil: Palatul Senatului, o ofrandă pentru un promotor al im- SADE”. Nu pot să nu semnalez şi o expoziţie dedicată presionismului, galeristul şi emul de spirit Bernard-Ruel. unei personalităţi cu multe şi diverse preocupări de artă În linie clasicizantă la Muzeul plin de farmec Jacque- plastică Charles Lamyre (1832-1916), care-mi mant-André, un maestru Perugino, în timp ce la Maillol, aminteşte de un artist trăitor pe meleagurile româneşti, teribila istorie a familiei Borgia, dar la etaj... un avan- valoros dar uitat: Paolo Mercuri. gardist, georgianul David Kakabadze. În cetatea artei, Luvru, o expoziţie dedicată Marocu- Şi pentru că vorbeam despre impresionism, nu lui şi influenţei artei magrebiene asupra teritoriilor spa- putem să nu scriem despre o expoziţie intitulată niole, foarte curând având loc şi vernisajul unei expoziţii „Adevărata poveste a unei capodopere”, pe care a or- privind cultura insulei Rhodos. ganizat-o muzeul Marmottan Monet. Lucrarea despre Dacă Centrul Pompidou are o filială la Metz şi Luvrul care este vorba, celebra pânză „Impresie, soarele va avea una, în Abu-Dhabi, din 2015. La antipod, într-o răsărind”, semnată de Monet, care a dat numele curen- mică galerie din Marais, sunt prezentate desene şi tului impresionist şi, care, spre mândria noastră, a man uscrise ale lui Alain Jouffroy, exeget al lui Brauner, aparţinut unui compatriot, medicul Georges de Bellio. exclus, în 1948, din grupul suprarealist, considerat fiind

UN ÎNDRĂGOSTIT DE PARIS – AVANGARDISTUL GEORGIAN KAKABADZE

Tocmai predasem pentru cel de-al patrulea număr al expoziţie intitulată „Passages”, organizată cu prilejul „Caietelor avangardei” un material cu un titlu cel puţin aniversării a 125 de ani de la naşterea artistului curios: „O paralelă posibilă între avangarda română şi (1889-1952). cea georgiană”, în care plecam de la o similitudine de O „trecere prin Oraşul Lumină”, care a dat roade în nume a unor reviste, „SO4H2” apărută la Turnu formarea pictorului, creaţiile artistice fiind pe măsură. Măgurele şi „H2SO4” editată cu câţiva ani mai înainte Student fiind la Universitatea din Sankt-Petersburg, la Tbilisi, şi iată, aflându-mă la Paris, am surpriza să unde studia ştiinţele naturii, Kakabadze se va dovedi un constat că la Muzeul Maillol este organizată o expoziţie pasionat al desenului şi al picturii, dedicându-şi mai tot a unui important artist avangardist georgian, David timpul său acestei arte, neglijând, oarecum, studiile de Kak abadze. bază. Muzeul Maillol, amenajat într-o somptuoasă Pregătirea sa în domeniul picturii se va contura în rezidenţă pariziană, găzduieşte nu numai o importantă atelierul unui bun pedagog, Dmitriev-Kavkazki, al cărui colecţie de sculptură, pictură şi grafică a lui Aristide cognomen ne duce cu gândul la originile caucaziene Maillol, maestru contemporan cu Rodin şi Bourdelle, ale tânărului David. În capitala Imperiului Ţarist va fiecare dintre aceştia având, la rândul lor, câte un cunoaşte o sumedenie de artişti, care petrecuseră ani muzeu în capitala Franţei, prestigioasa instituţie buni în oraşul de pe malul Senei, personalităţi care-i vor muzeală organizând periodic importante expoziţii tema- înfierbânta sufletul cu tot felul de povestiri despre viaţa tice. artistică, trepidantă, despre o serie de maeştri care Aşa se face că în timp ce la parter şi primul etaj, sub ajunseseră celebri, despre colecţionarii şi negustorii de titlul: „De la Michelangelo la Leonardo da Vinci”, se artă şi, desigur, despre multe, foarte multe picanterii din derula o expoziţie dedicată familiei Borgia, la cel de-al viaţa de zi cu zi a marii metropole, unde arta pulsa la doilea etaj, David Kakabadze, pictor georgian tot pasul. îndrăgostit de Paris, era prezentat publicului printr-o Răspunsul tânărului cu părul şi mustaţa precum

228 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural „pana corbului”, cu sufletul curat ca cerul din muntoasa (be curi). lui patrie, cu spiritul ardent al gruzinului şi cu setea omu- Efectul tridimensional este realizat prin efectul re- lui hotărât să învingă în marea sa pasiune către frumos, liefului materialelor optice, ceea ce în 1920, trebuie re- va pleca şi el în 1919 la Paris, evadând din aceea cunoscut, constituia un efect cât se poate de inedit, învălmăşeală care domnea după Marea Revoluţie din dând un aspect plin de mister creaţilor sale artistice. Octombrie 1917, părăsind o Georgie, încă, La finele anului 2013, Galeria de Artă Modernă de independentă. la Pompidou a deschis o impresionantă expoziţie Din povestirile conaţionalilor sau a ruşilor, trăitori mai intitulată „Le surréalisme et l’objet”, în care se aflau ex- mult sau mai puţin la Paris, cunoaşte multe despre puse opere de acest gen, ale unor mari maeştri, printre curentele moderniste, lucruri pe care le va verifica per- care: Marcel Duchamp sau Man Ray, adică aceia, care, sonal, le va accepta sau le va desfiinţa, pur şi simplu, în 1926, recunoscând valoarea lucrărilor georgianului, printr-o adâncă putere de pătrundere. Oricum, va fi nu organizând o expoziţie mondială, la New York, la numai o experienţă visată, dar şi o acumulare nebănuită Muzeul Brooklyn, prin indermediul Societăţii Anonime de elemente care-l vor fascina şi urmări întreaga sa Katherine Dreier, vor expune 16 acuarele de viaţă. Kak abadze, datând din 1921, ca şi unica sa sculptură, Aflându-se în vâltoarea acestui proces de civilizaţie, datând din 1925, intitulată „Z – poisson transpercé”. În nu numai în plan artistic, dar şi tehnic, captivat fiind în acea grandioasă manifestare, lucrările amintite se egală măsură de tot ce însemna procesul civilizaţional, regăseau printre cele 1020 de lucrări semnate de Mon- preocupat de studiul mai multor discipline, va nota: „o drian, Kandinsky, Gabo, Brâncuşi, Pevsner, Moholy epocă de maşinism şi cinematografie”. Nagy, Malevici, Duchamp, Boccioni, Man Ray. Avea un prilej singular de a-şi dezvolta propriile idei Pictorul Kakabadze va fi în egală măsură atras de pe un teren fertil, beneficiar fiind al unei minţi ascuţite, teatru, fotografie şi cinematografie, dar şi de conser- fundamentată pe o serioasă cultură şi o perspicacitate varea monumentelor arhitectonice georgiene, alcătuind remarcabilă. Analiza şi sinteza curentelor moderniste, o bogată colecţie de fotografii, de o valoare dând „undă verde” propriilor încercări plastice, cubiste, inestimabilă, care a fost pur şi simplu negată şi distrusă futuriste sau abstracte. de Puterea Sovietelor. Progresele sale în artă sunt evidente. Încă o ilustrare După periplul parizian, la întoarcerea pe pământul a modului în care un artist aflat într-un mediu favorabil, natal ţara sa fusese alipită marii Uniuni Sovietice. Să nu de mare autenticitate creativă, poate face progrese evi- uităm că „tătucul Stalin”, nimeni altul decât georgianul dente într-un spaţiu temporal de numai câteva luni sau, Iosif Vissarionovici Djugaşvili, a fost cel care a anexat, uneori, poate şi mai scurt. pur şi simplu, teritoriul patriei natale, ca şi multe alte În acest sens, în expoziţie ne sunt prezentate câteva ţinuturi la colosul sovietic. Pentru meritele sale, peisaje „cuminţi” din 1919 şi apoi câteva dintre cele re- Kak abadze va fi numit, totuşi, rectorul Institutului de Artă alizate la începutul sejurului parizian. Diferenţa este din capitala Georgiei. evidentă! Îmi aduc aminte de compatriotul nostru În 1940, va fi declarat formalist. Va fi exilat în munţii M.H. Maxy care, alegând Berlinul, în 1923, pentru Georgiei, iar creaţiile sale vor fi interzise. Nu va putea perfecţionarea sa, pictează timid undeva la periferia lucra nici ca pictor, nici ca profesor, nici ca savant, nici marii metropole, un peisaj, la fel ca şi georgianul, după măcar profesor de limba franceză. Aceasta era şi acolo care, încins de „focul continuu” al „Sturm-ului”, se ca şi la noi recompensa oferită de statul comunist-tota- dezlănţuie, creând tablouri demne de a fi acceptate de litar celor din „vechiul regim”. Negarea-negaţiei acelui exigentul Walden, nu numai într-o expunere colectivă, adagiu conform căruia „omul este cel mai preţios capi- dar şi într-o expoziţie personală, în sălile mult îndrăgitei tal”. galerii berlineze, unde curentul cu numele său furtunos Condamnarea la moartea spirituală era o metodă a s-a dezlănţuit. regimului comunist ilustrată prin numeroase exemple Kakabadze, stimulat de experienţele confraţilor, şi la noi, aplicată, de altfel, „cu succes” pe întregul areal bazat pe solida sa pregătire intelectuală în care biologia al „noii orânduiri socialiste”. juca un rol de seamă, dă frâu liber imaginaţiei, fiind unul În acest gulag a fost cuprins şi D. Kakabadze, care dintre primii pictori care creează o serie de opere ab- după un deceniu, în 1952, avea să dispară nu numai stracte, în care va întrebuinţa forme organice, embri- creativ dar şi biologic, dar care astăzi este cinstit aşa onare şi biomorfice. Entuziasmat fiind de studierea cum se cuvine printr-o expoziţie, care aruncă o punte posibilităţilor cinematografului, va imagina şi construi de legătură către Uniunea Europeană. chiar o instalaţie cinematografică, având enorma Pe străbunul pământ gruzin, figura acestui mare şi satisfacţie de a-i fi recunoscută inovaţia, prin brevetarea polivalent artist şi om de cultură, este astăzi cinstită aşa ei în ţări cu o bună tradiţie tehnică: Marea Britanie, cum se cuvine. Aş vrea să amintesc o lucrare a unei Franţa, Danemarca. Va fi, aşadar, un veritabil creator al universitare, doamna Ketevan Kintsurashvili, care i-a „3D”, întrebuinţând colaje, utilizând tehnici de amestec dedicat o monografie, tradusă şi în engleză, intitulată a vopselurilor cu apă şi clei la care se asociau elemente „Un pictor georgian modernist şi inovator”, o adevărată din metal, componente optice (lentile) sau electrice ofrandă adusă memoriei marelui artist.

PRO SAECULUM 1-2/2015 229 info cultural

Elena Stoiciu

ARTĂ ŞI SACRALITATE 2014 – OFRANDA MEMORIEI

Avându-i curatori pe prof.univ.dr. Alexandra Titu şi conştiinţa realităţii lor inevitabile, generează cultura, prof univ.dr. Liviu Nedelcu şi ca organizatori Consiliul acest extraordinar instrument de eufemizare a Judeţean Vrancea, Centrul Cultural Vrancea şi U.A.P. brutalităţii relaţiilor dintre fragila fiinţă umană şi lume, din România, Filiala Vrancea, expoziţia Ofranda după definiţia lui Henri Bergson. Cultura funcţionează mem oriei din seria Artă şi sacralitate a fost vernisată în două planuri aderente pe direcţia discursului tempo- joi, 27 noiembrie 2014, la Galeriile de Artă din Focşani. ral structurat în viitor, prezent şi trecut. Expoziţia a fost prezentată, ca de obicei, de Ca sistem de strategii prospective, şi ca vast şi activ binecunoscuţii critici de artă Alexandra Titu şi Constan- câmp al memoriei. Memoria culturală conservă urmele tin Prut. Au expus pictori şi sculptori de referinţă pentru prezenţei, recuperate din uitare, care este adâncire a arta românească contemporană: Ilie Boca, Titi Ceară, morţii dublată astfel, dar niciodată cu adevărat Vlad Ciobanu, Mihai Chiuaru, Onisim Colta, Dana Con- ireversibilă odată înregistrată în depozitele sale. În stantin, Marin Gherasim, Alexandru Grosu, Ion Iancuţ, spaţiul dens al culturii, care elaborează schemele axio- Octavian Mardale, Liviu Mocan, Liviu Nedelcu, Dan logice, se afrontează raportul de valoare între viaţă şi Palade, Ştefan Pelmuş, Marian Petre, Silvia Radu, moarte, atributele lor esenţiale, moartea fiind în cele mai Mircea Roman, Aurel Vlad, Dany-Madlen Zărnescu, multe culturi valoarea suprem negativă. Ceea ce Gheorghe Zărnescu. Din partea creatorilor au fost accentuează teroarea morţii este lipsa de sens pe care prezenţi Mihai Chiuaru şi Gheorghe Zărnescu şi doar o proiectează şi asupra vieţii. Deschiderea spre sens o cu lucrări cei care au făcut parte frecvent din selecţiile operează în culturile care depăşesc hedonismul şi fun- manifestărilor organizate la Focşani, doi artişti damentul materialist şi descoperă/redescoperă sensul importanţi pentru arta românească – pictoriţa Dany- major, sacrificial. Modelul Christic, modelul absolut al Madlen Zărnescu şi sculptorul Alexandru Grosu, care sacrificiului Dumnezeului-om pentru lume fracturează au plecat din această lume în acest an. evoluţia marilor culturi al căror sens tragic era dat de Manifestarea a fost deschisă de Liviu Nedelcu, pasiunea lor vitală şi absolutizarea dimensiunii istorice, preşedintele filialei Vrancea a U.A.P., care i-a prezentat a experienţei pragmatic existenţiale, a pragmatismului publicului pe artiştii veniţi la vernisaj şi pe criticii de artă. social şi politic, dimensiune care şi-a recucerit în Constantin Prut a subliniat încărcătura spirituală a aces- prezent autoritatea şi seducţia. tei perioade din an: „Timpul îmbătrâneşte. Noi înşine Prelucrat simbolic, în diverse formule stilistice, acest murim virtual când trecem în Nou An şi când suntem model absolut devine tema artiştilor reuniţi în expoziţia pregătiţi pentru o nouă existenţă. În anul cosmic dedicată aderenţei dintre artă şi sacralitate în 2014.” asistăm la solstiţiul de iarnă, aşteptând începutul: Naşterea Domnului”. Domnia Sa a subliniat importanţa seriei „Artă şi sacralitate” ca un moment deosebit în arta românească de astăzi, sugerând editarea unui album care să conserve evenimentul desfăşurat în timp. La rândul său, Alexandra Titu a spus că expoziţia din această ediţie se află sub mottoul lui Charles Péguy: „Armele lui Satan sunt viaţa şi moartea / Armele lui Iisus sunt moartea şi Viaţa.” Domnia Sa a analizat fiecare artist şi fiecare lucrare expusă şi în prezentarea de- osebitului Catalog apărut sub îngrijirea pictorului Liviu Nedelcu la Tipografia Euro Print Bacău, din care cităm în cele ce urmează: „Efemeritatea, dimensiune defini- torie a condiţiei umane, şi caducitatea, atribut esenţial al materiei, al configuraţiilor sale potenţate tragic de Constantin Severin - Visul Dragomirna

230 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural De asemenea, în catalogul expoziţiei, prof. univ. Marin Gherasim i-a elogiat pe cei doi dispăruţi, binecunoscuţi şi la Focşani: „Dispariţia nedrept prematură a lui Dany-Madlen Zărnescu în plină putere creatoare este o pierdere ireparabilă. Negrurile artei ei, vaste, adânci, din care emerg forme geometrice, cruci- forme, exprimă o geneză, o ivire afirmativă a raţiunii şi spiritului din negurile şi genunile ameninţătoare ale firii. O victorie asupra întunericului. Umorul fin şi rafinat al lui Alexandru I. Grosu, lumi- nozitatea chipului său ascundeau aprehensiuni şi ten- siuni interioare nebănuite ce se vădesc în lumea de forme ciudate, neliniştitoare ale sculpturii sale. O lume ce se vădeşte afină cu cea a lui Victor Brauner sau cu fabulosul folcloric.” „Moartea lor ne confruntă din nou cu nucleul pro- blematic al relaţiei dintre viaţă şi moarte, în interogaţia supremă a fiinţei conştiente asupra condiţiei lor, asupra funcţiei lor în perspectiva unei legităţi, a unui sens, a unei necesităţi sau a hazardului lor refractar faţă de sens”, se mai scrie în catalogul expoziţiei. Expoziţia a putut fi vizitată până la sfârşitul lunii de- Constantin Severin - Suceviţa, dragostea mea cembrie 2014.

ZECE PLUS UNU – LEPŞA 2014

Astfel este numită expoziţia de artă contemporană şi a afirmat: „Aşadar, cum remarcam şi în cazul altor organizată de Consiliul Judeţean Vrancea şi Central ediţii, reuniunea artiştilor selectaţi dintre participanţii la Cultural Vrancea la Galeriile de artă Focşani, prezentată expoziţiile de artă contemporană, derulate cu regulari- de Alexandra Titu şi Constantin Prut, avându-i curatori tate la Focşani, nu are ca scop sau preocupare reafir- pe Alexandra Titu şi Liviu Nedelcu, deschisă în ziua de marea peisagismului ca direcţie tematologică majoră, 21 ianuarie 2015. Într-un comunicat al organizatorilor chiar dacă mulţi dintre ei sunt interesaţi de peisaj. se arată: „Constituită deja ca un ciclu expoziţional Scopul acestor reuniuni într-un spaţiu privilegiat prin izo- anual, centrat pe taberele de creaţie din pitorescul larea sa, prin solitudinea într-un context natural fabulos, spaţiu al Vrancei, condensat în compendiul peisagistic este libertatea opţiunii catalizate de regimul colocvial, de la Lepşa, care sintetizează în economia lui aspră di- centrat pe problematicile teoriei de artă contemporane, versitatea şi chiar opulenţa regiunii montane, tabăra de şi pe preocupările de atelier, pe problemele curatoria- creaţie a avut de la început regimul unei reuniuni între tului actual şi ale manageriatului de artă. artişti legaţi de aceeaşi perspectivă asupra raportului Rezultatul timpului petrecut în acest mod este, în dintre actualitatea demersului artistic şi, pe de altă cazul acestei ediţii, o meditaţie concretizată imagistic parte, asupra tradiţiei ca un şir neîntrerupt de schimbări, asupra celor mai recente teme propuse de expoziţiile rupturi şi recurenţe stilistice ce pot fi apelate de poziţii organizate la Focşani – corpul uman, ca semn simbolic estetice diferite de la conceptualismul specific artei sau concreteţe calofilă, aportul patrimoniului arheologic, româneşti, dependent de materialitate şi concret la percepţia/investitura fantastică/simbolică a elementelor soluţiile abstract informale sau riguroase, la un realităţii, prezenţa latentă a sacrului, subiectul creator abstracţionism simbolic şi la variante de realism mai ca prezenţă concretă şi ca energie interioară, ca mult sau mai puţin mimetic.” referinţă la complexitatea sinelui şi deschidere spre di- Pe simeze au fost lucrări ale următorilor artişti plas- mensiunea psihică.” tici: Gheorghe Anghel, Maria Balea, Titi Ceară, Onisim Expoziţia a fost deschisă la Focşani până în luna Colta, Ghenadie Jalbă, Valeriu Mladin, Liviu Nedelcu, februarie 2015, după care va fi găzduită de Galeriile Mircea Roman, Florentina Voichi, Ion Zderciuc. Căminul Artei din Bucureşti în luna martie 2015, apoi de Criticul de artă Alexandra Titu a prezentat publicului Muzeul Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău. aflat în Galeriile de artă operele expuse şi pe autorii lor

PRO SAECULUM 1-2/2015 231 info cultural

Cronicar LIS LA FOCŞANI

În organizarea Ateneului Popular „Maior Gh. Pastia” rescu, Virgil Panait, Gheorghe Neagu, Marin Ionel, Con- din Focşani, vineri, 13 februarie a.c., s-a desfăşurat stantin Duşcă, precum şi artistul plastic dr. Dan Alexan- conferinţa cu tema „Destinul unui scriitor vrâncean, Liviu dru Taban. Ioan Stoiciu 65”. A fost, după cum s-a precizat în comu- Revista „Pro Saeculum” i-a înmânat sărbătoritului o nicatul organizatorilor, „o întâlnire dublu aniversară, de- Diplomă de excelenţă şi un Hrisov „întru recunoaşterea oarece scriitorul Liviu Ioan Stoiciu împlineşte în această harului cu care a fost dăruit”. lună 65 de ani de viaţă şi tot în acest an se împlinesc 35 de ani de la debutul său editorial cu volumul de poe- zii La fanion, care i-a adus şi Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor”. Evenimentul, moderat de Valentin Gheor- ghiţă, a fost întregit de lansarea a două volume – ediţia a doua a cărţii de debut, „La fanion”, apărută acum la Editura Rafet din Râmnicul Sărat, şi romanul „Vrăjmaş”, editat de Editura Polirom. Liviu Ioan Stoiciu a prezentat auditoriului o foarte obiectivă trecere în revistă (cu câteva accente de auto- rechizitoriu!) a vieţii şi activităţii sale literare. Despre LIS şi opera sa au vorbit Valentin Gheor- ghiţă, directorul Ateneului Popular, scriitorul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei Sud-Est a USR, criticul li- terar Mioara Bahnă şi scriitorul Constantin Marafet, con- ducătorul Editurii Rafet. I-au fost alături scriitorii Ştefania Oproescu, Paul Spi-

DUBLU EVENIMENT LA GALAŢI

La Muzeul „Casa Co- „Un roman nonconformist, greu de încadrat”, care lecţiilor”, secţie a Muzeu- „contribuie la mitologizarea Galaţiului”, după cum ţinea lui de Istorie „Paul să sublinieze în prezentarea sa scriitorul Adrian Secară: Păltănea” din Galaţi, a „Dacă la început, printre paragrafe, avem accente avut loc, în data de 5 fe- prou stiene, care ne pot face să ne gândim că şi sufle- bruarie a.c., un dublu tele, poate, ar putea odihni în borcane de dulceaţă de eveniment cultural: lan- salcâm ori smochine (dulceaţa pe care o face bunica sarea cărţii „Strada Doc- personajului principal!), cu o critică a regimurilor, atât tor Carnabel” şi comunist, cât şi a celor de după 1989 […], în partea a vernisajul expoziţiei „Pic- doua avem de-a face cu aventuri demne de Indiana tând la Ciuşlea”, ambele Jones, personaj invocat şi el pe undeva, oarecum au- semnate de Florinel Aga- toironic…” fiţei. Declara autorul cu acest prilej: „Nu mi-am putut ima- La această inedită gina că pot lansa cartea chiar aici!”, făcând desigur re- manifestare, au vorbit ferire la clădirea Muzeului gălăţean unde a avut loc Corneliu Antoniu – pre- lansarea, imobil în care, pe vremea întâmplărilor din şedintele Filialei USR Galaţi, Cristian Căldăraru – direc- roman, se afla Farmacia Ţinc. torul Muzeului de Istorie din Galaţi, poetul şi criticul Pe lângă lansarea cărţii, artistul a expus o serie de literar Adrian Secară, pictorul Nicolae Einhorn şi docto- tablouri, sub genericul „Pictând la Ciuşlea” – „un sce- rul în indianistică Ovidiu Nedu. nariu al materiei şi fenomenelor sale, o simbioză de Apărut în 2014, la Editura Zigotto, romanul „Strada forme şi culori”, după aprecierea pictorului Nicolae Ein- Doctor Carnabel” (din care şi revista noastră a publicat horn, prezent la vernisaj. câteva fragmente) recreează atmosfera uitată a unui Succesul de care s-a bucurat vrânceanul nostru, co- colţ din Galaţi, unde autorul şi-a petrecut o parte din co- laborator constant al revistei (să notăm doar că prima pilărie: „Trăim, uneori, în trecut, unde ne-am lăsat amin- ediţie a romanului a fost epuizată cu ocazia acestei lan- tirile cu cele mai dragi sentimente, parfumuri de neuitat. sări), a fost sintetizat de poetul şi criticul literar Adrian Părţi din noi vieţuiesc în lumi apuse şi le cărăm ca pe o Secară: „Dacă nu ar fi existat Florinel Agafiţei, trebuia dulce povară în firea, în fibra noastră, uneori fără a face să-l inventăm”. Subscriem! eforturi pentru a le menţine vii, alteori, dimpotrivă.”

232 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural

CONSTANTIN SEVERIN – PICTORUL SEMNELOR TIMPULUI

„Identităţi Matrioşka”, febr. 2007, Galeria de Artă a Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava; „Oraşul Alchimic”, ian. 2009, Galeria de Artă Lascăr Vorel, Pia- tra Neamţ; „Suceava mea arhetipală”, apr. 2009, Gale- ria de Artă Dalype, Oslo, Norvegia; „Text şi Timp. Expresionismul Arhetipal”, nov. 2009, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; „Totem. In memoriam Ion Țuculescu”, iunie 2010, Muzeul de Artă Drobeta Turnu Severin; „Au- toportret cu înger păzitor”, iunie 2011, Muzeul Literaturii Române, Galeria Pod Pogor, Iași; Expoziție retrospectivă 2002-2012, febr. 2012, Muzeul Bucovinei, Suceava; „Copiii lui Gauguin”, mai 2012, Elite Art Gallery, București; „Ierarhia Luminii”, oct. 2013, Elite Art Gallery, București. Expoziţii de grup: Centrul Cultural Internaţional din Helsinki, Finlanda, apr. 2005 (eveniment în cadrul Săptămânii Culturale Române); Palkane, Finlanda, iunie 2005; Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău, Rep. Moldova, iunie 2006; Stanzwerk Bochum, Germania, iunie 2007; Mount Beacon Fine Art gallery, New York, SUA, ian.-febr. 2009; „Vii şi vinuri”, Centrul Internaţional • Născut la 8 februarie 1952, în Baia de Aramă, de Artă „George Apostu”, Bacău, febr. 2009 (expoziţie jud. Mehedinţi. organizată de Galerie de 4 coins, Franţa); Marseille • A urmat cursurile Facultății de Chimie și Inginerie Project Gallery, Marsilia, Franţa (proiectul Spring Pro- Chimică la Institutul Politehnic Iași între 1972-1977. Stu- jection), martie 2009; TransCultural Exchange, Boston, dii post-universitare de Economie și democrație Little Gallery, New York, SUA, apr. 2009; Opera Gallery, (Croația, 1991, bursă Sörös) și Societate și cultură Budapesta, Ungaria, mai 2009; Funil Art Gallery, febr. (Suedia, 1993, bursă finanțată de guvernul Suediei). 2010, Lisabona, Portugalia; Jose de Lorenzo Gallery, Studii de artă libere. iulie 2010, Santiago de Compostela, Spania; Vieira • În prezent, lucrează la Biblioteca Bucovinei Portuense Gallery, oct. 2010, Porto, Portugalia; Rearte „I.G. Sbierea” din Suceava. Gallery, Viena, Austria, oct. 2011; Salonul Internațional • Din 2007 este fondatorul Grupului Expresioni- de Artă organizat de Galeria de Artă Vieira Portuense, smul Arhetipal, iar din septembrie 2009 este membru Porto, Portugalia, mai 2012; Târgul Internațional de Artă fondator al Grupului Internațional de Artă „3rd Para- Art Wiesloch, Germania, sept. 2012; Muzeul Kaplanka, digm/A Treia Paradigmă”. A teoretizat un nou concept Protivin, Republica Cehă, sept. 2012; Târgul în filozofia culturii, post-literatura (preluat și pe site-ul Internațional de Artă Rotterdam, sept.2014, organizat muzeului de artă contemporană, Saatchi Gallery, Lon- de Global Art Agency. dra, dar și pe blogul Departamentului de Filozofie al Universității Greenwich, Marea Britanie). • Lucrări în muzee şi colecţii particulare din Ro- mânia, Canada, Germania, Anglia, Finlanda, SUA, Nor- • Activitatea de artist vizual vegia, Italia, Elveţia, Ucraina. Expoziţii personale: „Text şi Timp”, 2004, Complex Muzeal Bucovina; „Semnele Timpului”, nov. 2004, Ga- : două reviste din România („Vatra” leria de Artă NahVision, Stuttgard, Germania, lucrări ex- • Recunoaşteri şi „Bucovina literară”) şi două din Spania („Empireuma” puse în aprilie şi mai 2005 şi la Universitatea Georg şi „Cuadernos del Ateneo” au ilustrat numere cu August din Goettingen, Germania; „Metaforele Timpu- lucrările sale. Selectat ca ambasador UNESCO al lui”, febr. 2006, Galeriile Velea (Transart), Bacău; eurointegrării prin artă la campusul internaţional „Eu-

PRO SAECULUM 1-2/2015 233 info cultural rointegrare prin Artă”, Chişinău, iunie 2006, organizat a trădării, a înfrângerii prin dedublare… a victoriei prin de Asociaţia ARS DOR cu sprijinul Fondului bucurie… a culorii prin semn. Internaţional pentru Promovarea Culturii – UNESCO Se creează o stare de întoarcere în timp, o nevoie de a Paris; Premiul de excelenţă al Primăriei Drobeta Turnu înţelege originile parcă bănuite cumva, dar neştiute, ne- Severin, dec. 2009; Trofeul „Black Sea Danubian So- conştientizate. cial&Economic Innovator”, decernat în mai 2012 de Îţi vine să pui mâna pe o carte, să faci o vizită la un Fundația EUROLINK – House of Europe, București, în muzeu de arheologie. parteneriat cu Comisia Europeană și Academia Apoi să te întorci în expoziţie şi să te cufunzi în univer- Română, pentru „crearea și promovarea unui nou con- sul semnelor. cept în arta europeană, expresionismul arhetipal”. Cu siguranţă vei începe să înţelegi timpul prin semn. Care este semnul timpului preistoric, care este semnul • Activitatea literară timpului renaşterii, care este semnul începutului de Volume publicate: „Duminica realului”, Editura Junimea, secol XXI? Iași, 1984 (poezie); „Zid și neutrino”, Editura Vlasie, Povestea acestor semne ale timpului se face prin TEXT. Pitești, 1994 (poezie, ediție bilingvă română/engleză); Constantin Severin trăieşte în timpul nostru, dar păs- poem preluat integral în antologia „Poezia română trează, conştientizează ceva din semnele altor timpuri. actuală” de Marin Mincu, Editura Pontica, 2000; premiul Conştientizarea el o face ca o ilustraţie a TEXTULUI Fundației Culturale a Bucovinei (1995); „Wall and neu- despre semnele TIMPULUI … Ceea ce ne propune el trino”, Editura Minerva Press, Londra,1997, traducere nu este numai o expoziţie. de Liviu Martinescu (poezie); „Improvizații pe cifraj ar- Este un ciclu pictural despre un concept. monic”, Editura Axa, Botoșani, 1998 (poezie); „Axolo- Expresionismul arhetipal.” tul”, Editura Mașina de Scris, București, 1998 (poezie renga, ediție bilingvă română/engleză, premiul Dan Basarab Nanu Fundației Culturale a Bucovinei – 1999); „Orașul Alchimic”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 (antologie „Am putea crede despre Ciclul Mănăstiri că se află în de poezie); premiul Fundației Culturale a Bucovinei afara paradigmei Severin. Mănăstirile din Bucovina, (2003); „Imperiul Sacru. Mănăstiri și biserici din nordul surprinse în culori care succed realitatea, tinzând cu Moldovei”, Editura Paralela 45, Pitești, 2003 (eseuri); evidenţă spre cromatica expresionistă, fac legătura „Iubita lui Esto”, Editura Curtea Veche, București, 2010 între cer şi pământ. Sfinţii, zugrăviţi în post, rugăciune (roman), premiul pentru proză al Asociației Bacău a şi cu ajutorul Duhului Sfânt, pot răspunde oricăror Uniunii Scriitorilor din România (2012); „Improvizații pe întrebări. Ei sunt arhetipuri vii. Şi iar îmi place să cred cifraj armonic”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011(anto- că Mănăstiri este capitolul etiologic al întregii opere a logie de poezie); „Marele Joc”, Editura Tipo Moldova, lui Constantin Severin.” Iași, 2012 (eseuri). Marina Roman (revista „Mişcarea Literară”, Bistriţa) • Membru al Uniunii Scriitorilor din România. • Cetăţean de onoare al oraşului Baia de Aramă. „Gândurile descătuşate de constrângeri şi prejudecăţi prind formă în seria Text şi Timp prin compoziţii simbo- • Aprecieri critice lice echilibrate aproape matematic. Ermetismul aparent „Intraţi în expoziţie şi priviţi cu atenţie lucrările din pe- se decriptează în interogaţii complexe asupra operei de rioada descriptivă… Veţi descoperi o nostalgie a unei artă. În compoziţii paradoxale şi pline de umor Con- Bucovine imperiale mai de la hotare, cu o tratare plas- stantin Severin alătură capodopere cunoscute şi recu- tică mai aproape de fotografia cu iz de epocă în sepia… noscute ale istoriei artelor […] unor desene geometrice, Este acolo o tristeţe a renunţărilor, a unor nimburi ştiute aparent copilăreşti. Spontaneitatea cu care recontex- doar în gândurile unui cunoscător de istorie al locurilor. tualizează artefactele de la Hamangia sau Cucuteni Flaşnetarul, Suceava Blues, Regele… sunt lucrări de o este un omagiu arhetipal adus culturii prin pânze rezol- tristeţe covârşitoare. vate în linii şi culori cu conţinuturi de expresie catego- Apoi începe joaca. rice. Prin arta sa, Constantin Severin experimentează Picturi celebre asamblate în semnele timpului… în sem- conexiunile profunde dintre structura formală şi expe- nele de la Tărtăria. Totul în tratarea plastică a unui ma- rienţa emoţională printr-un proces atent şi amplu de tematician. A unui constructivist. simbolizare pornind de la arhetip, pe care îl încadrează Din punctul meu de vedere seria figurinelor şi a semne- geometric în prototipuri similare şi de fiecare dată inter- lor explicite cu o conotaţie preistorică sunt cele mai su- pretate diferit. O creaţie remarcabilă prin diversitatea re- gestive. ferinţelor culturale integrate ludic într-un concept Acolo este nebunia... Gumelniţa, Cucuteni, amestecul personal.” de semne şi imagini din zona clasicului arhetipal, cu Valentina Iancu acele hieroglife ale înţelesului şi a neînţelesului, a iubirii,

234 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural

BREVIAR EDITORIAL

REtRăIREa Ca POEZIE 2005; Poezii/Poems, volum bilingv, UK, 2007. Vise la minut, Editura Contrafort, Craiova, 2008 ș. a.); romane Poetă, prozatoare, eseistă și traducătoare, fiică a lui (Miss Mariana in Black and White, roman publicat în Constantin Zavati, colonel de infanterie (r.), profesor de volum, de redacția cotidianului „Daily Mail” – Central Pu- chimie, șef de catedră, și a Iuliei Zavati, cu o activitate blishing Services UK 2006, The Christmas Orange – științifică de-a dreptul fabuloasă în domeniul farmaceu- roman, UK., 2007), traduceri (Cerul meu de hârtie (My tic, Mariana Zavati Gardner a avut șansa unei educații Paper Sky), poeme de Al. Florin Țene, Editura Tibiscus, și instrucții alese, beneficiind de o carieră profesională Uzdin, Iugoslavia; poezii traduse în limba engleză cu tit- și literară mai mult decât impresionantă. Născută la 20 lul My Paper Sky – Poems, Editura „Tibiscus”, Uzdin, ianuarie 1952 în orașul Bacău, unde urmează studiile Iugoslavia, 2001; That Butterfly si Power Cut, de Fleur gimnaziale și liceale, obținând examenul de bacalaureat Adcock, poezii traduse în limba română cu titlul Acel flu- în 1971. Între anii 1971-1975, Mariana Zavati Gardner ture și Pana de curent, International Notebook of Poe- a studiat engleza-franceza la Universitatea „Al. I. Cuza” try/Caietele Internaţionale de poezie 5/2004, Norcross, din Iași, absolvind studiile universitare ca Master of GA, USA; Revista Nova Provincia Corvina RO nr. Science in Philology double first class honours. De-a 3/2006 și nr. 6/2007; Cina cea fără de taină, de Al. Florin lungul mai multor ani, scriitoarea și-a continuat studiile Țene, poezii traduse în limba engleză, cu titlul The Lost atât în țară cât și în străinătate, reușind ca în anul 1979, Mystery of the Last Supper, Editura Etnograph, Cluj-Na- prin examen public, să fie numită asistentă universitară poca, 2006; Memoria alternativă, poezii-texte 1996- la Universitatea din Bacău, la catedra cunoscutului prof. 2005, de Ozana Budău, traduse în limba engleză cu univ. dr. Leon Levițchi. În străinătate a urmat cursuri la titlul Alternative Memory, texts-poems 1996-2005, Edi- University of Leeds, Marea Britanie, la Goethe Institut tura Egal, Bacău, 2006; Poems, by Katrina Porteous Rosenheim (1991), Germania, și la Ėcole Normale Su- (with interview), Poezii, traduse în limba română, Inter- périeure Auxerre (1991), Franța, cursuri cu burse de national Notebook of Poetry/Caietele Internaţionale de studii, schimburi culturale la Universitățile Cambridge, Poezie 7/2006, Norcross, GA, USA; Revista „Nova Pro- Oxford, Londra, Cardiff, Warwick și Nottingham din vincia Corvina Hunedoara”, RO., nr. 7/2006; Lector la Marea Britanie, iar în 1977-1978 la Universitatea din volumul bilingv de poezii Ages/Vârste, de Cecilia Mol- București. În anii 1982, 1983 și 1986 a urmat cursuri cu dovan, Editura Dram Art XXI, Iași, 2006; Poezii, de De- burse de studiu la Essex Institute of Higher Education nise Riley traduse din limba engleză în limba română, din Anglia, la Leeds University, unde a obținut un „Post Revista „Nova Provincia Corvina”, Hunedoara, Graduate Certificate in Education” (1986-1987), la Re- nr.6/2007; Revista „Vox Libri”, Deva, nr. 1/2007; Poarta gent’s College London (1992), apoi la The Open Uni- (Iniţierea), de Viorel Savin, piesă de teatru tradusă în versity Milton Keines (în 2006) – Creative Writing limba engleză cu titlul The Gate (The Initiation), Editura Course (îndrumător Prof. Susan C. Vittery). După o Psihelp, Bacău, 2007; Vântul de sus, vântul de jos, de serie de premii obținute la câteva concursuri literare Dumitru Velea, tradusă în engleză cu titlul The Wind prestigioase de proză și poezie din țară și străinătate, From the North, The Wind From the South, bun de tipar Mariana Zavati Gardner este prezentă cu poezii și po- 2007. vestiri la diferite publicații literare, debutând editorial cu Apărut recent la Editura Ateneul Scriitorilor (Bacău, volumul Whispers – Poems, Poetry Books/ Small Print, 2014, 122 pag.), volumul Bagattele cuprinde trei cicluri Wales UK 1998/89. Momentul este urmat imediat de un de poeme organizate tematic în limba română (Vise de număr uriaș de volume de poezie, The Jorney, casă, Vise alergice și Vise și anotimpuri) și patru gru- Pu blis hed by Poetry Books, UK 1999, Watermarks, UK paje de poezii traduse în limbile franceză (traducere: 2000, Pilgrims/Pelerini, bilingual poems, Editura Na- Mariana Zavati Gardner), germană (traducere: Ute poca Star, Cluj, 2000, Travellers/Călătorii, 60 bilingual Schilchting și Cezarina Fischer), italiană (traducere: Ma- poems, Criterion Publishing, USA & Romania, 2001, riana Rodica Chiretu) și spaniolă (traducere: Fran The Spinning Top: Snapshot Poems, UK, 2001, Lopez). Pilgrims/Pelerini , volum bilingv, Editura Napoca Star, Ceea ce distingem la o primă lectură a poemelor Cluj-Napoca, 2002; The Remains od the Dream Cat- Marianei Zavati Gardner este dezinvoltura prin care, cher, Poetry Books, ProPrint, Stibbington Cambs., UK, dramatizând realitatea imediată, eul liric se explică cu 2002, Bequests/Moșteniri, volum bilingv, Editura Etno- o exacerbată minuțiozitate, suferind adeseori de o sin- graph, Cluj-Napoca, 2003; Seasons, Poetry Books, gurătate ontologică sau, alteori, de melancolii întune- Pro Print, Stibbington Cambs. UK, 2003; Sketches, coase. Discursul liric al poetei trădează unele accente Poe try Books, ProPrint, Stibbington Cambs. UK, 2005; autobiografice. Poeta trăiește sentimentul rememorării Șoapte/Whispers, volum bilingv, Editura FIDES, Iași, anilor dintr-o vreme ce aparține trecutului, descrie lu-

PRO SAECULUM 1-2/2015 235 info cultural crurile firești și nefirești, în centrul acestor trăiri pla- timp, neprietenos și întunecos, neprietenos și rece, sându-se chipul mamei: „Mă jucam de-a v-ați ascunse- într-o tonalitate aproape bacoviană, („Zăpada se sfă- lea / înainte ca măicuța să plece-n oraș / Prințesa purta râmă / în himere de plumb”): „Principesa singurătății / coroniță / din plastic și mărgele lipite / Măicuța împingea scormonește himere de vânt.” „Înghețul ridică pereți de landoul / Frățiorul Philip glăsuia mofturos / Măicuța era himeră / țurțuri conturează tapetul...” Chiar și iubirea e tânără, îmbrăcată de toamnă...” Sentimentul golului, ruptă de realitate, evoluând de la o iubire în derivă disoluția și degradarea își caută o puritate originară, („Ne-am iubit / într-o barcă fără vâsle”), la o iubire pu- într-un cotidian nefiresc, incert, cu vagi semne de uma- ternică, pasională, luminoasă: „sufletul meu / sufletul nizare, de însuflețire: „Fructe din nisip horesc cu fețe de tău / orbeau lumina”. ceară / Pe la amiezi către seară / Și niciun nume nu Prolifică și inventivă, Mariana Zavati Gardner se și-au dat // Uitarea le-a cuprins pe chip / Și-n sori s-au dovedește și prin acest volum a fi o poetă de un drama- strecurat / În vâlvătaia ce-a rămas din ceață // Când tism atenuat, în care spectacolul declinului lumii și s-au pornit să-și caute aleanul / Și norii au horit spre amenințarea informului sunt prezentate în imagini de o noapte / Să prindă-n ochiul veșniciei limpezimea.” rară pregnanță poetică: „Vizita se petrecu în munți / Menținându-se constant într-o paradigmă postmoder- Deșertul tușea praf / Soarele mușca și spărgea lumina nistă, Mariana Zavati Gardner reușește să-și salveze / Mijlocul zilei se pregătea să se treacă / Deasupra Mun- poemele de pericolul prozaizării, păstrând în multe din- telui Magic şopârle / și cactuși se luptau de la spații / tre acestea fărâme evidente ale fiorului liric. Cu Greieri sub cheie cântau în colivii / Soarele ardea pre- apetență pentru detaliu, poeta retrăiește poetic mo- cum un cuptor / Spații din piatră... spații din nisip...” mente ale existenței sale, deplângându-și cu glacialitate (Marin Iancu) dezamăgirile („vise bizare / în cadre de fum și de gheață”), în texte străbătute de tristețe și singurătate, maREa POEZIE ÎN aCtUalItatE „în ecourile unor melodii de demult”, „prin labirintul tă- cerii”. Existența, percepută ca o stranie irealitate, i se Cuprinzând o selecție din poemele publicate anterior confundă cu visul și-și retrăiește momentele în ritmurile în trei plachete de versuri apărute după 2008, alese, și cromatica derulării visului („Am valize cu vise de în- desigur, de autoare după criterii valorice, de strictă re- chiriat”). Ne aflăm în fața unui anumit tip de autoscopie prezentativitate (Conspirații celeste, 2008; Dreptatea în- de natură somnolentă. Purtată de vis prin cele mai ciu- vingătorului, 2010, și Sub steaua câinelui, 2014), acest date stări, confesivă, anunțându-ne mereu că merge „în recent volum publicat de Victoria Milescu (Cununa flă- sensul viselor”, topind în text elemente de natură bio- cări, București, Editura eLiteratura, 2014) ne oferă ima- grafică, poeta transferă personajului liric șansa ginea unei scriitoare supusă unui neistovit efort de introspecției: „În visul meu la șaisprezece ani / te-am maturizare lirică. Originalitatea poemelor din volumul de adorat sub mareea / de adjective albastre / te-am iubit față constă în adâncimea meditației impunând la nebunie / imagini dintr-o plimbare lunară / înțepenite imaginației producerea de priveliști de natură metafi- grămadă într-un sărut // [...] te-am iubit la nebunie / în zică: „Vino să plângem împreună / căci vom muri / iar arcuri peste dune mărunte, / fluent, prezent peste dune dacă nu vom muri / nu vom ști unde se duce viața.” uriașe...” Prospețimea inspirației e aproape insolită. Spațiul poetic al Victoriei Milescu este cel al unei Viața însăși se înfățișează ca „niște cioburi de vise, hi- interiorități intens colorate de sentimentul absurdității și mere”, expediate în reamintire sub forma unor „frag- tragismului vieții, poemele fiind cristalizarea unei viziuni mente de frunze / fior în vânt / Uitate din anul trecut / poetice asupra lumii, asupra destinului uman prins în Vegetație zăpăcită // Praf stelar și ceasuri / Roi de cu- curgerea timpului, căruia îi cad victime ființele ce sunt vinte / Imagini contorsionate / Stare unduită de frică.” incapabile să supraviețuiască. Alteori, înzestrat cu o na- Tonul poemelor este grav și întreaga atmosferă se în- tură duală, smuls din aceste locuri amorfe, unde stăpâ- cheagă din acumulări de imagini apăsătoare sau de un nesc umbrele și întunericul, lipsite de sevă și de insolit bizar: „Stol de vise-i zboară peste case / Casa bucuriile pământene, omul i se alătură lui Dumnezeu, ei fără ferestre / Casa ei cu uși ferecate / Casa ei de la metafora divinității fiind corelată cu cea a omului, pre- răscruce / Între paranteze de timp /Stol de tăceri pesta cum în aceste versuri cu inflexiuni de natură psalmică: casă – / Întuneric beznă fără șoapte / Asaltează „Credeam că mă duci spre ape limpezi / spre pășuni în- dușumelele / Meșterite din lemn plutitor / Și coajă de ou verzite / dar iată, se termină cerul, pământul / stau pe răscoapte.” Suntem în fața unui proces lent de deza- piatra aspră și rece / sub sângele asfințitului / departe gregare a lumii („Insula mea se tot micșorează”, „aerul de ai mei...” e-ncărcat de viespi”, „iatacul meu albastru cu tapet des- De la versurile mai luminoase din prima parte a cojit”, „nimic deosebit”, „pasiuni corodate-n duelul cu cărții, transcrise din volumul Conspirații celeste, o ipos- vremea”) în care se resimte același șoc al disoluției și tază mai „solară” sau mai optimistă a poetei, căutând regresivității. Elementele vieții se răsfrâng caleidosco- fără odihnă, într-un tipic efort camusian, drumul spre pic și amețitor într-un decor halucinant, în care banali- puritatea originară („Fiecare găsește drumul / de unul zarea și desacralizarea simbolurilor se însoțesc cu singur / venind și plecând / în trup de viață și moarte”), absurdul înfloritor. Efervescența imaginativă e în căuta- completate în cel de-al doilea grupaj cu poeme rea unui domeniu confuz, rănit: „Adulmec sudoarea du- menținute într-un registru aproape identic, la limita unui rerii / Cum se ridică-n ceața-arcuită / Nuanțată de flux sentiment de salvare sau de evadare (Dreptatea învin- și reflux.” Totul, iarnă sau vară, pare o încremenire în gătorului): „Orașul meu e cuminte / Oamenii lui sunt

236 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural blânzi...”; „Te aștept / în orașul asediat de fluturi bătăile între „eșec” și „supraviețuire”, după cum acestea sunt inimii / dărâmă turnul / cu sutele de ochi albaștri / în sugerate prin imagini dătătoare de viață, de speranță pomi cresc cireșe cu aripi”, se plonjează direct într-o at- („ochii tulburi” și „picăturile în ochi”), poemele Victoriei mosferă sumbră, apăsătoare, fără speranță („Te salut Milescu se nasc dintr-o adâncă tristețe și proclamă tra- eșec / te salut ieșire din cadru / să trăiți mult și bine gedia unei conștiințe. Dezorientat în fața unei lumi sum- decepții arzând în fundal”), cu înregistrări ale unor trăiri bre („femeia mică / trăiește într-o casă mică”), pentru mai acute, în care degradarea și nimicnicia creează im- care orizontul e limitat, omul ajunge singur („cineva îți presia unui „paradis prăbușit” (Sub steaua câinelui): dăruiește iubire / mai nimic nu poți face de unul „Stă de ore bune / în fața sfântului străpuns de săgeată singur...”), doar între Dumnezeu și moarte, copleșit de / captiv într-o ramă somptuoasă / în celebrul muzeu / stări de groază și durere. Prin acumulări de imagini su- paznicul vine lângă vizitatorul întârziat: / sfântul a sân- gerând paradoxale ipostaze al vieții și ale morții, versu- gerat destul pentru azi / e timpul să se odihnească / fe- rile de față proiectează tragedia unei conștiințe, restrele își trag perdelele peste față / ușile se blochează momentul generând sentimentul tragic al existenței: pe rând / niciun drum înapoi, doar un culoar / ce duce „viața trece pe lângă ziduri / în cârje, bandajată / cu mâi- spre orașul tăiat de râul cu sălcii / dincolo de centura nile arse”. Supus ispitei, omul îi cere lui Dumnezeu să-l de siguranță / în urma vizitatorilor se face curat / intră apere de cel Rău. La acest prag al sensibilității, sub pu- în funcțiune mașinăriile infernale / împingându-i vrând- terea divină, versurile devin duioase, construindu-se în nevrând în noua glaciațiune...” Mai violente, cu consem- efuziuni lirice, într-un spațiu colorat mitologic („Sunt încă nări de imagini halucinatorii preluate dintr-o realitate / proprietatea lui Dumnezeu / unde să fug / sunt scribul mizerabilă, fără să se mențină însă la starea de leha- sub teroarea cuvintelor”). Imaginile devin, în aceste mite existențială, versurile din acest ultim ciclu devin situații, pur spirituale, în măsură să transmită acel inex- doar simple expresii ale unei teribile deznădejdi: „Îmbă- primabil care e iubirea sau uniunea mistică, atributul trânim împreună / pacient și medic / în aceeași boală / cel mai de preț al lui Dumnezeu, iubirea de oameni, insistentă, fără speranțe / îmbătrânim împreună / autor care înseamnă seninătatea, blândețea, dăruirea și pu- și cititor / în aceeași limbă / în același poem / scris în terea de a ierta, după cum, în ciuda unor imagini mai piața cu fumigene...” Cu perspective realist-evocatoare, prozaice, toate aceste stări sunt sugerate în următoa- formele de lirism se încheagă în virtualități metaforice rea superbă posibilă „artă poetică”: „Poeții vorbesc des- învoalate („lumea își trage pe față / pânza de doliu a pă- pre lumi nevăzute / credeți-i pe nebunii salahori la neant mântului / prin atâta foșnet de aripi / eu sunt viermele / credeți-i pe cei ce umblă / cu capul în nori, preaînalți lui sonor / el e viermele meu multiform”), în tonalități fiindu-ne atenți mai degrabă la hârtoape cerești / neîn- care semnalează o discretă și tainică deziluzie. Lirismul demânatici în tribulații terestre / căzuți din ironie divină își dobândește echilibrul printr-o simplitate controlată, aici, pe pământ / trăind doar să dăruiască...” Aici, poezia prin ordonarea factorilor de imaginație, semn că poezia Victoriei Milescu devine o formă de exaltare a vieții cu actuală din ultima vreme nu se află într-un impas al forță și prospețime, mereu sporită de o puternică creației autentice. În poemele scrise de Victoria Milescu dispoziție temperamentală, de inflexiunile unei voci lirismul și inventivitatea sunt întreținute cu o dexteritate ferme ce se definește prin libertate interioară și dina- ireproșabilă. Prin complicatul joc imagistic, rareori crip- mism. tic, Victoria Milescu contemplă lumea ca spectacol, spi- Poetă de factură modernă, cu șanse indiscutabile ritualizând emoția cu un reprimat aer filosofard. de a-și câștiga o popularitate tot mai pregnantă, Victoria Poemele din volumul Cununa de flăcări, cu precădere Milescu impune un alt tip de poezie meditativ- cele din ultimele două secțiuni (Dreptatea învingătorului existențială, fantezistă și de un mare rafinament. și Sub steaua câinelui), fac parte dintr-un epos pe mar- (Marin Iancu) ginea unei catastrofe istorice ale cărei forme pot fi eva- luate prin prezența înseși elementelor firii: „privesc spre tRIUmfUl DISCURSUlUI lIRIC ferestrele de unde răzbat / râsete, muzici, clinchete de pahare / se uită în gol și nu înțeleg cum, când / au ieșit Eseist, jurnalist și poet prodigios, dacă ținem seama din sistemul solar / alungați de familie, de prieteni / fiind- doar de numărul mare al volumelor publicate după că miros a ratare, a sărăcie, a hoit / mor în tăcere, cu 1990, cel de față fiind al 16-lea în cariera sa poetică, inima strânsă / de frig, de foame, asfixiați în canale / fără să mai avem în vedere și antologiile de poezie în strângând la piept șobolanii ca pe proprii lor copii”. Cum care este inclus, și nu puține la număr și acestea, Mihai era de așteptat, în poeziile ce descriu asemenea spații Merticaru (n. 20.VI.1938, satul Bețești, județul Neamț) ale claustrării, lipsit de bucuriile pământene, transpare se dovedește un talent rafinat și cultivat cu seriozitate. ideea că suferința înalță spiritul, îl călește pe om. La Vic- Interesant mi se pare faptul că de la absolvirea toria Milescu, suferința, îndoiala s-au convertit în Facultății de Filologie a Universității „Al. Ioan Cuza” din creație, aceasta însemnând de multe ori reînviere. Iași (1965), în ciuda unor semne de cochetărie cu poe- Structurate pe o antiteză între seninătate și „beznele” zia, pe durata bogatei sale activități literare și neliniștitoare, pe o opoziție între celest și terestru, între gazetărești, Mihai Merticaru se simte atras spre acest viață și moarte, între Dumnezeu și moarte, între două teritoriu al liricii de-abia după 1990, fenomenul cunos- stări opuse („nimic nu mă mai enervează / nu mai urăsc când formele unei „deblocări” cu efecte de-a dreptul mi- pe nimeni / iar inima mea e acum în mâinile tale”), în raculoase în conturarea imaginii unui poet cu un care speranța luminii apare într-un decor golit de viață, potențial literar ieșit din comun, ce va confirma cu timpul

PRO SAECULUM 1-2/2015 237 info cultural disponibilități remarcabile de abordare a unui larg re- tră a îndoielii insondabile / năpădind iedera ispitei infer- gistru tematic și stilistic. nului cu bufoni / și paiațe”), după cum în alte creații din Lăsând la o parte rigorile impuse de sonet în tradiția acest volum, „rodite cu grijă de intelectul liric”, după o clasică a poemelor în forma fixă a endecasilabului ita- expresie a lui Ion Negoițescu, frapează imaginea poe- lian și a unei alte specii în stil nipon, cea a haikuului, pe tică a unui drum, sinonim cu cel al efortului de a poetiza care Mihai Merticaru a exersat-o cu aceeași („ochi ageri aveai dar nu puteai vedea // ce capodoperă nedezmințită pasiune și știință, prin prezentul volum de absurd răsare din noroi / când se dezlănțuie uraga- (Fiordurile memoriei, Editura Cetatea Doamnei, Piatra- nul din noi!”), cu toată problematica individuală presu- Neamț, 2014) sensibilitatea ca și imaginația și-au do- pusă de încețoșatele drumuri ale vieții („cărări iluzorii se bândit pe deplin libertatea expresivă. Prin această nouă întretaie prin spații”). Înrudită tematic și imagistic cu carte, poetul se plasează într-o etapă reflexivă a creației poemul Obsesii, dinspre finalul volumului, în poezia sale. Putem întrezări aici un proces de constituire a unei Calea robilor, așezată cu un anume scop în fruntea pri- noi faze a poeziei lui Mihai Merticaru, prin renunțarea mului ciclu al volumului Fiordurile memoriei, regăsim si- la rigorile unor concepte lirice proprii intelectualismului gure sugestii la eforturile de căutare a propriei poeziei lui Ion Barbu și asimilarea creatoare, în schimb, sensibilități, printr-o deplină și superioară identificare de a unor forme ale meditației liricii blagiene. Insistent evo- sine: „…am intrat în lumea aceasta / pe calea robilor cate în surprinderea zbuciumului lăuntric al desăvârșirii în otând prin apa tulbure / a îndoielii și a suspinelor / în eului liric, veritabilă transfigurare în favoarea instituirii spate ducând o raniță plină cu temeri / cu blesteme și unei stări lirice autentice, unele concepte lirice, de altfel, păcate ancestrale // duios călcând pe jar și pe spini / fe- fulgurații de imagini de o uluitoare concretețe („umbra”, ricit că numai o săgeată bine-ascuțită / mi-a rămas în- „pojghița câinoșeniei timpului”, „singurătatea pietrei”, fiptă între coaste / mândru că n-am scăpat niciodată în „marmura rece”, „valea umbrei brumate”, „poteca îngân- noroi / crucea pe care urma să fiu răstignit / amețit de durării”), plasate în sistem de opoziție, într-o formă de simfonia minciunilor fulgurante / de sub cupola himerei.” ciocnire a contrariilor („miresme de magie”, „felie de Tortura pe care o resimte poetul e teribilă. Batjocorit, soare”, „apele visului prin zarea cu armonii”, „agora mie- răstignit, lovit și istovit, suferind cumplit în tăcere, acesta zului nopții”), dobândesc puterea de a sugera capacita- își păstrează intacte, ferite de „himerele” lumii, candoa- tea senzorială umană în unisonul ei cu natura vie care rea și sensibilitatea. Năzuința de a se rosti și de a se o înconjoară. Fără să abuzeze de imagini în exces, mă- salva prin cuvinte iese biruitoare în fața nesfârșitelor sura și echilibrul oferă versurilor naturalețe și grație li- utopii. De remarcat, în acest poem cu statut de artă rică, după cum se prezintă și poemul intitulat Noi, o poetică, forța metaforelor, de proveniență modernistă, plăsmuire a unor viziuni elaborate în dulci ritmuri ale și discrepanța dintre termeni, disjuncția purității de opu- poeziei populare și în jocuri de imagini venite pe filiera sul ei, a perfecțiunii de imperfecțiune. Astfel se face că Nichita Stănescu sau, mai degrabă, Cezar Baltag: „… printre temele obsesive ale lui Mihai Merticaru întâlnim mergând noi la coasă ori la sapă / zilnic am traversat procesul de creație, dar și singurătatea și tristețea, ima- cu piciorul gol prin apă / râul de nenoroace încolo și în- ginile în măsură să le exprime cât mai convingător de- coace // aproape o viață întreagă (cine să ne mai / venind aici adeseori uluitoare („triplul salt mortal în înțeleagă?) // apoi nu l-am mai traversat / că nu mai abisul / unui gând unde sângerează orizonturile / bez- aveam treabă în sat // […] ce splendoare! / ce culoare metice / încâlcite în pădurile de cruci”), așa cum meta- (aplauze din picioare)”. Spre deosebire de alte poeme, fora-simbol din titlul acestui volum, prezentă de altfel în unde observăm o anumită propensiune spre alegorie structura mai multor poeme, ar putea sugera neliniștea, (Roman versificat), în unele creații din volumul Fiordu- uitarea („…indiferența își piaptănă părul lung până la rile memoriei efectul liric sporește prin rafinate simplifi- glezne lângă / balta acoperită cu mătasea broaștei / de cări și transfigurări estetice ale unor termeni cu valoare sub aripa neagră a amneziei”) și înstrăinarea de sine, de simboluri. Trecute prin filtrele trăirilor și ale „destinul absurd” al rupturii de lume: „…pe malul unei imaginației sale artistice, poemele din Fiordurile memo- întâmplări fulgurante / spaima veghează somnul pietre- riei se împlinesc printr-o serie de formule poetice con- lor eratice / esențializând depărtarea de fiordurile me- centrate și conture simple, dar sigure, pentru ca lirismul moriei / infinibile”, versuri deopotrivă tributare cel mai pur să se poată afirma estetic și compozițional, onirismului și suprarealismului. precum o pot dovedi și versurile din Bolgie („și nimicul (Marin Iancu) călătorește pe umbra păsării în zbor / ca o întâmplare de vis / ce-n vis e visului vis / semințele sângerează sub IONUţ CaRaGEa – CER făRă SCăRI/CIEl SaNS glie / sublimă tristețe vicleană veselie”) sau, cu aceleași ESCalIER efecte, din Miraje: „…când astrele ard mocnit sub spuza nopții / hai să ne prefacem că trăim / aici la periferia Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ absenței / unde săgeata timpului se înfige / în masca Caragea, un literar atipic, dezlănţuit într-o abundentă resemnării chiar dacă / disperarea ne calcă pe urme.” producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea Tentat de a-și redefini universul creator, Mihai Mer- să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta ticaru ajunge la momente metaforice notabile („În inima poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să pianului cântă o pasăre cu solzi de pește”; „…privind o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, prin vitraliile secundei sprințare / din altarul de fum al cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte tristeții / vezi herghelii de iluzii decapitate”; „iarba albas- „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Cara-

238 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural gea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o gur, „Prin glodul destinului” de Ela Nicolau, dă spe- „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; ranţe. Autoarea s-a născut în Moldova, pe vremea co- nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de munismului, dar trăieşte de mult în Teleorman, adică în a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, patria lui Galaction, Stancu şi Preda, pomeniţi mai sus. cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, În acest roman, aflat la volumul I, autoarea îşi poves- Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul teşte copilăria şi adolescenţa. Fie că experienţele prin spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier care a trecut au vindecat-o de lirismul moldovenesc, fie (eLiteratura, Bucureşti, 2014), împătimitul navigator, tru- că aşezându-se în Muntenia a fost influenţată de duhul dind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, locului, Ela Nicolau scrie fără menajamente despre fa- nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil milia ei, despre prietenii şi cunoscuţii pe care i-a întâlnit „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un în prima parte a vieţii, neidealizând nici măcar locurile „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea ra- prin care a trecut pe atunci. La ea, adevărul apare crud, finatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Cara- fără ascunzişuri, şi, chiar dacă unele pagini par mono- gea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt tone, cum este de fapt şi viaţa, copilăria şi adolescenţa poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un acestei autoare se vădesc mai cu seamă tragice. Pă- poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă rinţii ei sunt înfăţişaţi ca şi cum ar fi ai altora, nefiind nici „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e lo- pe departe exemplari. Totuşi, autoarea, referindu-se la cuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lă- ea şi la surorile ei, are grijă să precizeze încă de la sând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru prima pagină: „Mămica, desigur, ne-a iubit pe toate”. Et- Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între nografia locului în care se naşte şi copilăreşte viitoarea viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale li- scriitoare nu mai aminteşte nimic din splendoarea pa- rice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Bor- triarhală întâlnită la Creangă ori la Sadoveanu. Doar na- bély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la tura fastuoasă a Moldovei pare a fi rămas neschimbată. ultimul etaj / într-un cer fără scări”. Iată câteva rânduri din cartea Elei Nicolau cu privire la (Adrian Dinu Rachieru) tărâmul natal: „Satul nu avea preot şi nici biserică. Nu era dispensar sau vreun cadru medical, iar miliţieni nici COPIlăRIE ŞI aDOlESCENţă ÎN mOlDOVa COmU- atât. Curentul electric a ajuns la noi, în capătul satului, NIStă când mai aveam puţin să încep şcoala. (...) Până când am învăţat să citesc, am ştiut că satul se numeşte Câr- De obicei, prozatorii moldoveni, importanţi sau nu, chiţi, pentru că aşa îi spunea toată lumea. Numele ofi- sunt melancolici şi lirici, dând de multe ori impresia că cial, Dumitreştii Gălăţii, l-am aflat de pe tăbliţa şcolii”. textele lor sunt de fapt în versuri albe. Să ne aducem Cu toate acestea, descrierea casei şi curţii părinteşti, aminte de Mihail Sadoveanu, de Ionel Teodoreanu şi cu toată sărăcia lor, este pozitivă. Fata din carte, autoa- alţii, adăugându-i şi pe scriitorii din stânga Prutului. rea, a muncit din greu, dar nu se vaită niciodată. Ceea Marea excepţie este Ion Creangă, cu umorul său ne- ce este mai interesant la Ela Nicolau este că, deşi multe cruţător, dar şi el cu ceva lirism în „Amintiri din copilărie”, dintre personajele la care se opreşte sunt vădit nega- copilăria fiind, în principiu, suavă. Ardelenii sunt pietroşi, tive, ea nu le condamnă niciodată direct, invitând citito- uneori naturalişti până la cruzime, exemplele cele mai rul să tragă singur concluziile. Nu condamnă de-a elocvente în acest sens fiind Ioan Slavici, Liviu Re- dreptul nici măcar comunismul, dar, la o privire mai pă- breanu şi Ion Agârbiceanu. La marii scriitori munteni, lu- trunzătoare în inima acestui roman, îţi dai seama că crurile sunt mai încurcate. Gala Galaction este crud şi barbaria lumii pe care scriitoarea o înfăţişează este con- liric. I.L. Caragiale este de o luciditate cumplită, dar cru- secinţa acelui diabolic sistem, care a încercat să ne dis- zimea îi este de multe ori ascunsă de umor. Zaharia trugă cele mai frumoase idealuri, prihănind până şi Stancu şi Marin Preda, cu pagini ce nu exclud un oare- farmecul copilăriei şi adolescenţei, şi ale cărui urmări care lirism rural, sunt şi ei realişti, chiar naturalişti, ca ne-a marcat definitiv pe toţi cei care am avut nenorocul ardelenii, personajele lor fiind cele mai rele de gură din să ne naştem şi să copilărim în acel răstimp. De aceea, literatura română. Ironia este în scrierile lor ca la ea poate, nici măcar primele experienţe erotice ale eroinei acasă. De altfel, se şi spune că, în Sudul României, nu au nimic poetic, umbrite de aceeaşi atmosferă apă- dacă n-ai replică, eşti mort! Desigur, toate aceste con- sătoare a epocii. Sfârşitul acestui prim volum este plin statări sunt valabile pentru scriitorii de dinainte de De- de durere, sugerând o altă literatură, o altă lume, cum cembrie 1989, pentru că, se ştie, după 1990 condeierii ar fi cea a Rusiei, de care, fără voia noastră, ne-au legat români au luat-o razna, izbutind trista performanţă de atâtea experienţe. Însă apropierea de marea literatură a-şi îndepărta posibilii cititori, văitându-se acum că nu-i rusă nu e doar de atmosferă, ci şi de văditul talent al mai citeşte nimeni, nici măcar ei între ei. S-ar părea că scriitoarei de la Cârchiţi. Care va fi atmosfera următo- nici nu prea au talent, devreme ce niciunul dintre ace- rului său volum, mai optimistă sau şi mai pesimistă, e ştia nu a ajuns la nivelul predecesorilor, necum să-i şi mai greu de ghicit. Ce va apărea cu siguranţă va fi ace- mai întreacă. După lamentabilele lor experienţe, lucru- laşi har literar al autoarei, care o va consacra în litera- rile trebuie să se îndrepte, căci altminteri cititorii nu iartă. tura acestor ani. Era şi timpul ca noii scriitori să Încep din nou să apară pagini de adevărată literatură, redescopere izvoarele limpezi ale literaturii autentice. sugerând scriitori autentici. Să fie într-un ceas bun, Ela Nicolau! În acest sens, un roman apărut recent la Editura Sin- (Adrian Bucurescu)

PRO SAECULUM 1-2/2015 239 info cultural

240 PRO SAECULUM 1-2/2015 info cultural

CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ SCURTĂ FĂNUŞ NEAGU, EDIŢIA I, 2015

Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” Brăila, în colaborare cu Consiliul Judeţean Brăila, Primăria Municipiului Brăila, Muzeul Brăilei „Carol I”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Brăila, Uniunea Scriitorilor din România, filiala Sud-Est şi Şcoala „Fănuş Neagu” Brăila, organi- zează Concursul Naţional de Proză Scurtă Fănuş Neagu, Ediţia I, 2015. Iniţierea concursului este prilejuită de comemorarea a 5 ani de la moartea scriitorului Fănuş Neagu (24 mai 2011), unul dintre cele mai importante nume ale literaturii române. Personalitatea sa extraordinară poate fi un model pentru noua generaţie şi constituie un punct de plecare pentru implicarea tinerilor în manifestarea talentului lor literar. Concursul se organizează pe secţiunea proză scurtă şi este deschis tinerilor cu vârsta cuprinsă între 11 şi 25 de ani. Textul lucrării va fi tehnoredactat în limba română, fontul Times New Roman, cu diacritice, mărimea caracterului de 12. Manuscrisele vor avea menţionate pe prima pagină, în colţul din dreapta sus: numele şi prenumele şi datele de contact: localitate, judeţ, adresă de email, telefon; pentru elevi se vor specifica şi şcoala, clasa, numele profesorului coordonator. Autorii pot participa cu cel mult două lucrări, nu mai mari de 15 pagini, format A4. Lucrările, însoţite de fişa de înscriere, vor fi trimise doar electronic, pe adresa de e- mail con [email protected] şi [email protected] , până la data de 30 aprilie 2015, inclusiv. Juriul va fi constituit din scriitori, critici literari, profesori. Preşedintele de onoare al juriului va fi Anita Neagu, fiica scriitorului. Premiile vor fi acordate pe secţiuni şi vor consta în bani şi cărţi. Premierea va avea loc la Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” Brăila, în data de sâmbătă, 23 mai 2015. Lucrările vor fi publicate pe site-ul concursului şi în volum la Editura „Proilavia” a biblio- tecii. Concursul nu implică taxă de participare. Toate detaliile referitoare la organizarea manifestării (participanţi, redactarea lucrărilor, juriu, premii, etc.) sunt cuprinse în Regulamentul de participare. Informaţii suplimentare se pot obţine de la domnul şef serviciu Relaţii cu publicul Claudiu Brăileanu telefon: 0239/61 95 90, int. 114 sau la adresa de email: [email protected].

Coordonator al manifestării, Dragoş Adrian Neagu, Manager, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” Brăila

PRO SAECULUM 1-2/2015 241 info cultural

FESTIVALUL-CONCURS NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ „BOGDANIA”, EDIŢIA A IV-A, 2015

Organizator – Asociaţia Cultural-umanitară „BOGDANIA” cu sediul în Focşani, Str. Con- temporanul nr. 28, cod 620065, judeţul Vrancea

Participanţi – Autori care nu au volume tipărite şi care nu au depăşit vârsta de 35 de ani. Secţiunile concursului: poezie, proză scurtă şi eseu. Textele trebuie dactilografiate în Word, Times New Roman 12 pct., spaţiere un rând, cu diacritice şi să nu depăşească 10 pagini A4 pentru fiecare gen literar, într-un singur docu- ment în format .doc sau.docx la adresa de e-mail: [email protected] Trimiterea textelor (creaţiilor): 01 martie – 15 mai 2015, la adresele: a) E-mail: [email protected], cu menţiunea „Pentru concurs”. b) Poştă: Asociaţia Cultural-umanitară „BOGDANIA”, FOCŞANI, Str. Contemporanul nr. 28, Cod 620065, judeţul Vrancea, cu menţiunea „Pentru concurs” în câte 2 exemplare. Textele vor purta un motto, care se va regăsi şi pe un plic închis, cuprinzând date despre autor (nume, prenume, data naşterii, profesia, adresa, telefonul, precum şi o scurtă pre- zentare a activităţii literare). Textele trimise după data de 15.05.2015 (data poştei) nu vor fi luate în considerare, de asemenea cele care nu sunt dactilografiate corespunzător (fără diacritice). Selectarea textelor se va face de către un juriu format din 3-5 scriitori, critici literari, con- sacraţi, pentru fiecare secţiune de concurs. Se va întocmi o fişă de participare pentru fiecare concurent. În urma evaluării fiecărei creaţii se va stabili în mod corect şi obiectiv, pe bază de note, concurenţii câştigători pe secţiuni. Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 30 mai 2015, prin intermediul site-lui: www.revistabogdania.ro şi personal pe fiecare premiant. Se vor acorda câte trei Premii pentru fiecare secţiune şi în funcţie de calitatea textelor şi diplome speciale. Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda Marele premiu (TROFEUL „BOGDANIA”). Festivalului-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania” se va încheia cu Festivitatea de premiere şi spectacolul de gală ce va fi în data de 16 iunie 2015, în locaţia ce va fi făcută public şi cunoscută dvs. cu cel puţin 10 zile înainte, prin telefon ori e-mail, pentru a fi pre- zenţi la decernarea premiilor. Întrucât nu dispunem de mijloace financiare, costurile de transport vor fi suportate de către fiecare participant. Dacă vom avea şi sponsori vom oferi şi premii în bani. Pentru concurenţii lipsă, Premiile vor fi trimise la adresa de e-mail menţionată de către concurent (în cv), în termen de 20 de zile de la Festivitatea de premiere. Relaţii suplimentare: Ionel MARIN e-mail:[email protected]; 0752862369; 0728217492

242 PRO SAECULUM 1-2/2015