MANIFESTARE DEDICATĂ SEMNIFICAȚIEI ISTORICE A ZILELOR DE 09 ȘI 10 MAI

ÎN ZIUA DE 08 MAI 2019 A AVUT LOC LA UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” MANIFESTAREA ABDICAREA DOMNITORULUI CUZA – VODĂ ȘI VENIREA PE TRONUL PRINCIPATELOR A LUI CAROL I

Mihail Țăpârlea Vicepreședinte al Asociației Europene „Dimitrie Cantemir”

1. „CAMARILA CUZISTĂ” ȘI „MONSTRUOASA COALIȚIE”

În cei șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele Române - ulterior denumite România - au cunoscut transformări radicale, care au constituit temelia statului român modern.

Domnia lui Cuza a fost perioada cu cele mai bogate și profunde transformări din societatea românească. Alături de domnitor se aflau personalități marcante ale culturii și vieții politice românești și europene, cum au fost: Vasile Alexandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Arthur Baligot de Bayne și alții.

Transformările structurale modernizatoare s-au petrecut într-un ritm alert, ceea ce a indus anumite nemulțumiri din partea unor oameni politici, a unei părți a populației, dar și din partea Puterilor garante.

Acțiunile ferme ale domnitorului erau rezultatul unui stil de lucru autoritar, ceea ce nu convenea unor politicieni și unor colaboratori apropiați ai săi. De aceea, Cuza a avut și opozanți.

La 2 mai 1864 A. I. Cuza a dizolvat Adunarea legislativă, actul fiind considerat lovitură de stat. Adversarii săi politici îl acuzau că se înconjurase de o „Camarilă”, denumită „domnească” sau „cuzistă”.

Membrii „Camarilei Cuziste” erau implicați în rezolvarea celor mai importante probleme cu care se confrunta țara. În același timp, sub aripa protectoare a domnitorului, „camarila domnească” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la tensiuni sociale. În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Din camarilă, adversarii lui Cuza afirmau că mai făceau parte: verișorii săi primari Panait și Ion Docan; Cazarini, locotenent - colonelul Pisoţchi, Arthur Baligot de Bayne, şeful Cabinetului domnesc, Prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Librecht în afaceri oculte - Nicolae Bibescu; Alexandru Cantacuzino - fost ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, precum și agentul României la Paris - Iancu Alecsandri.

Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Române Unite (1859- 1866)

Pictură de Carol Popp de Szathmary

Costache Negri Vasile Alecsandri Mihail Kogalniceanu

Pentru ca forțele ce se opuneau stilului cuzist autocratic de conducere să acționeze în mod unitar, s-a încercat armonizarea acțiunii celor două forțe politice dominante, respectiv radicalii liberali și conservatorii, care până atunci erau diametral opuse și considerate ireconciliabile.

Aceștia cănsiderau că răsturnarea d lui Cuza reprezenta un obiectiv comun și de mare importanță pentru țară.

În iunie 1865 constituiriea unei societăți secrete, care mai târziu avea să fie numită „Monstruoasa Coaliție”, care avea menirea principală de a înlătura de la guvernare „Camarila Domnescă”.

Membrii fondatori ai acestei coaliții au fost de 8 importanţi lideri politici: Gr. Brâncoveanu, I. C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C. A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu.

Semnatarii se obligau să acționeze pentru ca, în caz de vacantare a tronului, să aducă un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859. 2. ABDICAREA LUI A. I. CUZA

Pentru a-l defăima pe Cuza și a-l determina să abdice, opozanții acestuia- membri ai Monstruoasei Coaliții - au creat și lansat multe intrigi. I s-a reproşat relaţia cu prinţesa Maria Obrenovici (fiica fostului Ministru Catargiu şi a văduvei prinţului sârb Obrenovici) cu care, în afara căsătoriei - dar cu acceptul soției sale - a avut doi fii, pe Alexandru şi

Dimitrie. Ambii copii au fost adoptaţi de A.I. Cuza şi soţia sa Elena, care s-a ocupat, în mod excepțional, de educarea acestora.

Elena Cuza - soția domnitorului

Importanți politicieni români, doreau ca prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, adoptată de Puterile garante, să fie respectate întocmai. Convenția prevedea ca domnitor al Principatelor Române să fie un principe aparținând unei monarhii europene. Astfel, Marile Puteri europene doreau să-și păstreze privilegiile de care se bucurau în spațiul românesc.

Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti Unii opozanţi l-au trădat pe Cuza nu numai în țară, dar și la Paris, Constantinopole sau Viena.

Complotiştii nu au avut sprijinul poporului, dar prin minciună şi diversiune au arătat că „naţiunea întreagă s-a revoltat”.

Alexandru Ioan Cuza a fost trădat de unii dintre colaboratorii cei mai apropiați aflați sub influența unor Puteri garante sau a unor organizații masonice. Unul dintre trădători, care a adus mari prejudicii domniei și, implicit, țării, a fost Dimitrie (Mitiță) A. Sturdza, secretar al lui Cuza, care era b verișor primar cu Prima Doamnă a Țării.

Sturdza, având calitatea de secretar al lui Cuza, a divulgat secretul trecerii pe teritoriul românesc a unui transport de arme și muniții „pentru o mare revoluție pe care o preparau polonezii. El mai săvârșise și alte asemenea acte de trădare. A fost eliberat imediat din funcție, dar a manifestat o ură neîmpăcată față de Cuza-Vodă”.

Nicolae Haralambie

Monstruoasa Coaliție nu putea să-și realizaze scopurile fără sprijinul unor militari.

Reprezentanți de seamă ai armatei au fost atrași de partea conspirației: maiorul Dimitrie Leca, şeful Gărzii Palatului Domnesc, fără permisiunea căruia nu se permitea accesul. O listă întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D. Creţulescu, Berindei, I. Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano - Popescu, Constantin Pilat. Ei au fost atrași, de-a lungul timpului, de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului”.

Colonelul Haralambie, comandantul regimentului de artilerie, a respins, de fiecare dată, propunerile de participare la conspirație. Pentru a-l atrage de partea lor, politicienii l-au șantajat, folosindu-se de puternică pasiune, fiind îndrăgostit de o doamnă ce aparținea marii aristrocații bucureștene, de orientare politică liberală.

Constantin Bacalbașa, în mod enigmatic, a numit-o pe iubita colonelului Haralambie, doamna C. De aceea, s-a solicitat doamnei C. să folosească toate farmecele ei, pentru a-l determina pe colonel să iasă din pasivitate și să treacă de partea „Monstruoasei Coaliţii”. Strădaniile doamnei C. au fost încununate de success, comandantul artileriei întrând în conspirație.

Cuza nu a putut să admită faptul că va fi trădat de militarul pe care- l aprecia, nici atunci când, printr-o scrisoare anonimă, a fost înștiințat că Haralambie a intrat în conspirație și îl va trăda. Se pare că scrisoarea a fost redactată de N.T. Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele”.

Domnitorul nu putea concepe faptul că va fi trădat de „militarii săi”, cerându-le acestora ca pentru noaptea de 10/11 februarie 1866 “să îndoiască“ santinelele la toate posturile.

Orbit de patimă pentru femeia iubită, colonelul Haralambie a dat ordin ca Palatul să fie înconjurat de tunurile Regimentului de Artilerie.

În noaptea de 10/11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a jucat cărți după care a fost răsfățat de dragostea Mariei Obrenovici. La ora 4, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili, care-l obligă să semneze Actul de abdicare, în care se scria „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.

Actul de abdicare al lui Alexandru Ioan Cuza

„Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici - afirmă istoricul Stelian Neagoe - a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!”

Este de subliniat faptul că nu întreaga armată a dorit abdicarea lui Cuza. Este edificator faptul că, la câteva zile după ce Carol I a devenit Domnitor, 103 ofiţeri în frunte cu generalii Ioan Emanoil Florescu şi George Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea Jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de 10 - 11 februarie 1866, lucru pe care Carol nu l-a făcut niciodată.

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din Puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”. „Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui”(Nicolae Iorga).

Pentru sprijinul acordat în reușita loviturii de palat, aceștia au primit recompense pe măsură, fiind numiți în funcții de demnitate publică și primind grade militare.

3. CAROL I, DOMNITOR ȘI REGE AL ROMÂNIEI După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a format un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica ce era și ministru de externe.

Puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și colonelul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Pentru a respecta voința puterilor garante, factorii politici responsabili a început demersurile pentru aducerea în țară a unui principe străin. În acea perioadă, se manifesta o simpatie deosebită pentru Belgia, care era considerată un model demn de urmat de către Principate.

Constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper pentru elaborarea primei Constituții, chiar in primul an al domniei lui Cuza. De aceea, la puți timp de la abdicarea lui Cuza, s-au depus în interiorul țării diligențele necesare pantru aducerea pe tron a prinţului belgian Filip, conte de Flandra şi duce de Saxonia. Locotenenţa domnească i-a trimis o depeşă, prin care-l informau pe principele belgian de faptul că era, déjà, numit domn al Principatelor Române Unite, dar acesta a refuzat. Trăgându-se învățamintele de rigoare și ajungându-se la concluzia că aducerea pe tron a unui principe străin trebuie să fie pre3cedată de obținerea acordului acestuia, Ion C. Brătianu, s-a deplasat în Germania, întâlnindu-se, la Düsseldorf, cu prințul Karl Eitel din familia Hohenzollern Sigmaringen și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. De menționat că Bismarck, cancelarul Prusiei, nu a agreat acceptul lui Carol de a ocupa tronul unei țări, care era vasală Inperiului Otoman. L-a atenționat pe viitorul domnitor că, va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului"

Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Karl. Locotenența Domnească a apreciat ca fiind o alegere foarte bună, deorece viitorul domnitor era înrudit atât cu familia regală prusiană, dar şi cu familia imperială franceză. Carol, ca la acea dată avea 27 de ani, era un militar de carieră, având gradul de căpitan în armata prusacă. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României

Dat fiind faptul că Prusia era în război cu Austria, tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta. . A intrat în România pe Drobeta-Turnu Severin, unde a fost adăpostit în Palatul bibliotecii. Deplasarea cu trăsura s-a efectuat pe traseul Turnu Severin, Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște,traseu ce a fost „Drumul lui Carol”. A fost însoțit de către I.C Brătianu.

La 10 mai 1866 a intrat în București, unde a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului, apoi a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei.

Jurământul a fost citit, în limba română cu traducere în limba franceză de către Colonelul Haralambie: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, Apoi, prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie,a rostit, în românește, cu voce fermă: „Jur” Astfel, Carol I este proclamat domnitor al României.,

Parlamentul a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării , fiind considerată dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei. care dobândise independența din 1831.

modernizarea țării, gnorând Constituția a permis dezvoltarea și dependența c a țării de Imperiul Otoman.

Articolul 82 al Constituției specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica faptul că România va deveni regat, iar șeful statului este numit rege.

Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. 4. PERSONALITATEA REGELUI CAROL I

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece, greu sociabilă. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”.

Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.

În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.

În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de

Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă. CONCEPȚII PRIVIND ACTUALITATEA NAȚIUNILOR ȘI A STATELOR NAȚIONALE

Gl. Bg(r) Mihail ȚĂPÂRLEA Vicepreședinte al Asociației Europene „Dimitrie Cantemir”

I.PREZENTATE GENERALĂ, DIVERSITATEA ȘI CLASIFICAREA STATELOR

1. Numărul de state

La ora actuală în lume există 195 de state suverane și independente. Dintre acestea, 193 de state sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite. . Vaticanul și Palestina au statut de observatori permanenți la Națiunile Unite. La acest număr de state, s-ar putea adăuga cifra 2, deoarece două entități de facto – Kosovo și Taiwan – sunt recunoscute ca state suverane și independente, doar de o pătrime din statele lumii.

2. Diversitatea identitară a statelor

în lume mai există :

teritorii independente, dar care nu sunt considerate state suverane sau entități suverane. Exemple : state suverane (de exemplu Bavaria, California) sau entități suverane (de exemplu Muntele Atos) ; regiuni componente ale statelor suverane și independente care se bucură de autonomie legislativă (de exemplu Alsacia, Catalonia) sau locală (de exemplu Găgăuzia) ; entități care au statut de teritorii dependente (legal nu sunt componente) ale statelor suverane și independente (Groenlanda, Gibraltar, Insula Man, Polinezia franceză) ; teritorii, regiuni sau state care și-au declarat unilateral independența fără a fi recunoscute (de exemplu Transnistria, Somaliland, Cecenia), sau recunoscute de un stat implicat în conflict (de exemplu Ciprul de Nord, Abhazia, Osetia de Sud, recunoscute respectiv doar de Turcia sau Rusia) teritorii pretinse independente de mișcări separatiste (de exemplu Țara Bascilor, Tamil Ilam).

3. Gradul de recunoaștere internațională

Statele lumii, cu foarte puține excepții, se recunosc între ele drept state suverane și independente și întrețin relații diplomatice. Printre excepțiile notorii se numără:

Armenia nu este recunoscută de Pakistan din cauza suportului pentru Azerbaidjan în conflictul din Nagorno-Karabah ; Republica Populară Chineză nu este recunoscută ca guvern legal al Chinei de 22 state membre ale Națiunilor Unitecare recunosc Republica China drept guvern legal și de Vatican ; Ciprul nu este recunoscut de Turcia și Ciprul de Nord ; Coreea de Nord nu este recunoscută de Coreea de Sud și Japonia ; Coreea de Sud nu este recunoscută de Coreea de Nord ; Israelul nu este recunoscut de 21 de state membre ale Națiunilor Unite și de Republica Arabă Democrată Saharawi ; Macedonia participă în comunitatea internațională sub numele Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei sau FRIAM(FYROM în limba engleză), impus de Grecia.

4. Alte criterii de clasificare

În afara acestui criteriu identitar, mai sunt numeroase alte criterii( mărime ; naționalități ; bogăția ; resurse ; grad de dezvoltare ; apartenența la structuri supra sau interstatale etc) statele pot fi categorisite în :

state naționale unitare- state multinaționale;

state mari, mijlocii și mici

state bogate – state sărace

state dezvoltate-subdezvoltate;

state puternice- state slabe;

unele state au fost colonii ale, iar cele puternice au avut imperii. state ce fac parte din alianțe politico-militare sau economice- state nealiniate.

II CRACTERISTICI, SPECIFICITATE, EVOLUȚII, INDEPENDENȚE ȘI INTERDEPENDENȚE ALE STATELOR

1.Tendința istorică a statelor: aspirația legitimă de a dispunede propria lor soartă, de a-și hotâră de sine stătător politica lor internă sau externă.

2. Conceptul de națiune a stat la baza formării statelor. Națiunea- cea mai înaltă formă de comunitate etnică a epocii moderne ce are drept caracteristici: un teritoriu stabil; economie națională; organizare politică proprie.

3.Specificitatea: viață spirituală, caracterizată prin limbă proprie; pihologie specifică; co9nștiinșă națională-reprezintă identitatea națională.

4. Procesul formării statelor naționale nu este încheiat. Statele se află în stadii diferite. Factorii interni au rol esențial în procesul de consolidare a națiunilor, iar factorii externi au un rol complementar, în cele mai multe cazuri.

5. De multe ori, independența, interdependența și integrarea statelor au fost prezentate ca orientări antinomice, deci incompatibile cu nevoile existențiale ale statelor naționale.

Kant a prezentat 4 antinomii de raționament: (1) lumea este finită și infinită, în același timp Doctrina contradicției, a antinomiei este la fel de veche ca si filosofia. 2. In lume exista numai lucruri elementare, simple sau in lume totul se divide pina la infinit. 3. In lume exista nu numai cauzalitate, dar si libertate sau in lume totul este determinat cauzal,4. Exista Dumnezeu si el este cauza lumii sau nu exista nici o fiinta suprema care sa fie cauza lumii.

Kant considera ca ambele parti sunt demonstrabile cu ajutorul logicii si deci antinomiile nu au solutionare. (Actualitatea filosofiei lui Immanuel Kant, Coordonator Nicolae Mătăsaru, Editura Aious PrintEd, Craiova, 2015) 6.În cadrul dezbaterilor privitoare la actualitatea națiunilor, de cele mai multe ori se aprecia că independența și interdependența statelor suni antinimoce, deci incompatibile.

Evident, aceste poziții erau, în mare parte, greșite, deoarece independența nu presupune lipsa de cooperare sau chiar izolarea națiunilor.

Aceste poziții sunt expresia spiritului național excesiv, ca urmare a faptului că multe națiuni abia se formaseră sau erau în curs de fpormare. Au foat oameni de știință care-referimdu-se la aceste raporturi-au afirmat că „interdependența nu poate exista fără dependență”.

În mod corect, S-a apreciat că nu poate exista dezvoltare fără interdependență.

Astfel, Pierre Uri, econimist francez, care a avut o contribuție determinantă în elaborarea Tratatului de la Roma, declara că „La diviziunea lumii în țări industrializate și țări în curs de dezvoltare trebuie adăugată diviziunea care dispun de

materii rare și de energie și cele care trebuie să le importe (Pierre Uri, né le 20 novembre 1911 à Paris où il est mort le 21 juillet 1992 (à 80 ans), est un économiste français qui a joué un rôle déterminant dans l'élaboration du traité de Rome1.) ” (Développment sans dèpendance, Calamann- Levi, Paris, 1974, p. 10).

Un alt autor american este de părere că… există acum două grupări de mari puteri, cele dezvoltate industrial și cele bogate în resurse”( Mason Willrich, Energy Independance for America, Internațional Affairs, January, 1976, p. 58.)

III PROBLEME CU CARE SE CONFRUNTA STATELE

1.Statele lumii se confruntă cu probleme ce au caracter global: energia; populația; mediul; hrana; cosmosul; combaterea epidemiilor și a diferitelor flagele. 2 Clubul de la Roma a lansat conceptul de intrare a omenirii într-o „eră mondialistă.”, în care problemele se mondializează.

3. Se mai vorbește de planetizarea problemelor, de planetizarea interdependențelor”, fenomene ce determină crearea unor imstituții și mecanisme cu „vocație mondială” sau cel puțin cu „vocație regională”

4.Concepțiile globaliste promovează ideea că problemele globale implică soluții globale.

În mod evident, promovarea soluțiilor globale se poate face doar de către o autoritate globală, de un guvern mondial. Această autoritate globală presupune renunțatrea la suveranitatea națională sau, cel puțin, la o parte din aceasta.

Globalizarea celor mai importante probleme cu care se confruntă omenirea, a determinat și determină realizarea unei poliarhii la care să participe pe picior de egalitate statele și organizațiile transnaționale. Astfel, dictonul SINE NOBIS,

DE NOBIS, este încă actual, deoarece, chiar și in organismele internaționale, un rol determinant în luarea deciziilor ăl au tot statele puternice.

5. S-au lansat idei potrivit cărora trebuie creat un „viitor stat universal”, ca urmare a „a aspirațiilor umaniste și planetare ale cetățenilor timpului nostru”( Chatles Zorgbibe, Imperialisme et democratie, Seghers, Paris, 1976, p. 10)

În mod foresc, au fost comentarii favorabile, precum și aprecieri critice, potrivit cărora aceste idei sunt utopice și, pe cale de consecință, irealizabile.

Pe baza unor analize, s-a ajuns la concluzia că bazele teritoriale ale comunității politice devin, din ce în ce mai nepotrivite cu interdependețele fizice și ecologiece”. Soluția: o„autoritate globală”( Seyon Browwn, New Forces în World Politics, Brookings Institution, 1974, p. 125).Altă contradicție identificată se referă la faptul că expansiunea economică întră în contradicție cu statele-națiune.

6.S-a accentuat faptul că o cale de armonizarea a acestor interdependențe, o reprezintă constituirea de companii transnaționale, care pot fi „instrumente prin care care omul economic crează orașul global al abundenței.”(Ibidem).

7. Elementul principal care împinge lumea spre integrare mondială: revoluția tehnico-științifică..”

În anul 1974, americanul A. Falk propunea ca, până în anul 2000, să de creeze „o autoritate mondială, care să înfăptuiască multe din funcțiile exercitate astăzi de statele-națiuni”( Richard A. Falk, A Study of Future Worlds, The Free Press, New York, 1975)

Economistul american, Fred Bergsten,consilier al lui Henry Kissinger, „În actuala etapă, suveranitatea națională efectivă pare adeseori mai amenințată de interdependența economică decât de pierderi teritoriale datorate unei invazii străine. Integrarea internațională pare adeseori că amenință cu dezintegrarea națională.”( C. Fred Bergsten, Ed. The Future of

International Economic Oerder: An agenda for reserch, Lexinton Books, 1973, p.4).

7.Anumiți autori ( ex. Krsto Bulajic) au apreciat că nu trebuie copiate modelele de creștere economică și socială a țărilor industrializate.

În acest sens, Jacques Austruy –profesor la Facultatea de Drept și Științe Economice din Paris-, a afirmat că „Pentru interesul umanitîății ar fi, poate, mai util, să fie salvate valorile tradiționale, decât să se generalizaze o copie împerfectă a Occidentului, să se construiască o nouă Arcă a lui Noe în potopul industrializării, decât să se grăbească inundația.”

Bibliografie

Jaques Austruy, Le scandale de developemment, Marcel Riviere et co., Paris 1972, p. 264.

C. Fred Bergsten, Ed. The Future of International Economic Oerder: An agenda for reserch, Lexinton Books, 1973, p.4.

Richard A. Falk, A Study of Future Worlds, The Free Press, New York, 1975” Seyon Browwn, New Forces în World Politics, Brookings Institution, 1974, p. 125.

Chatles Zorgbibe, Imperialisme et democratie, Seghers, Paris, 1976, p. 10

Mason Willrich, Energy Independance for America, Internațional Affairs, January, 1976, p. 58

Pierre Uri, Développment sans dèpendance, Calamann-Levi, Paris, 1974, p. 10

Actualitatea filosofiei lui Immanuel Kant, Coordonator Nicolae Mătăsaru, Editura Aious PrintEd, Craiova, 2015

Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice "A.E.I.O.U." (Austria estimperare orbi universo - Austria trebuie să conducă întreaga

lume) CONTEXTUL GEOPOLITIC ȘI STRATEGIC FAVORABIL OBȚINERII INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI LA 9 MAI 1877

Gl.(r) Ion - Aurel Stanciu Vicepreședinte al Asociației Europene „Dimitrie Cantemir”

După Unirea Principatelor în 1859, a început un amplu proces de modernizare economică, socială și politică a statul român, fiind perioada cu cele mai importante transformări structurale din istoria poporului nostru. Romănia nu era, încă, un stat independent la începutul domniei principelui Carol I. Lupta pentru independență deplină s-a intensificat pe două direcții. Prima viza puterea suverană, iar cea de-a doua: puterile garante, dintre care se distingea prin ostilitate Imperiul Austro-Ungar. Românii aflați în diferite state europene au desfășurat o amplă activitate în favoarea intereselor românești. S-au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani. În anul anul 1866, România a trebuit să obțină din partea Porții recunoașterea domniei ereditare a lui Carol I. Contextul geopolitic al obținerii independenței României a devenit mai favorabil odată cu apariția crizei balcanice din anul 1875: răscoala din Herțegovina, lupta bosniacilor; răscoala bulgarilor; războiul declanșat de Serbia și Muntenegru împotriva Imperiului Otoman. România a susținut în secret aceste mișcări ale vecinilor și a ajutat la formarea pe teritoriul țării noastre a unor detașamente de revoluționari din statele vecine. Pe plan intern: în anul 1873, Consiliul de Miniştri al României a dezbătut problema proclamării independenţei; dar condiţiile externe nu erau prielnice unui act de autodeterminare. În 1876 împăratul Franz Joseph şi ţarul Alexandru al II-lea, au realizat un acord secret prin care se stabilea ca Bosnia şi Herţegovina să fie ocupate de către Austro-Ungaria, iar estul României (sudul Basarabiei) de către Rusia. Imperiul rus a obținut acceptul de a acționa, potivit intereselor sale, în Balcani. Diplomația românească a acționat, în mod pragmatic și inteligent: primul ministru, Ion C. Brătianu s-a întâlnit, la Sibiu, cu împăratul Franz Joseph; apoi la Livadia, în Crimeea, cu ţarul Alexandru al II- lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov. Pe plan intern, s-a acționat pentru întărirea armatei și pregătirea acesteia pentru un eventul război cu Poarta, în 1876 fiind mobilizată armata română. Conferinţa de la Constantinopol (11 / 23 decembrie 1876 şi 30 ianuarie / 11 februarie 1877) a fost un real e șec. Confruntarea militară între Imperiul Rus și Imperiul Otoman devenise iminentă. Regele Carol I și guvernul român au luat măsuri pentru întărirea armatei: crearea corpului de observație de la Gruia; realizarea unor lucrări de fortificații în unele puncte strategice; modernizarea forțelor armate române în care intrau: armata permanentă şi trupele teritoriale, corpul dorobanţilor, corpul grănicerilor, cavaleria, artileria, trupele de geniu, corpul flotilei şi serviciile armatei; s-au format miliţiile; 30 de batalioane, însumând 33.000 de luptători.

1. CONTEXTUL STRATEGIC ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ

Guvernul român a adoptat o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică.

Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către Marile Puteri prin care preciza că România este separată de Turcia și nu face parte din Imperiul Otoman; „România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național”; România va

coopera cu puterile care îi vor garanta integritatea.

M. Kogălniceanu Lascăr Catargiu Ion C. Brătianu C. A. Rosetti

La 31 martie / 12 aprilie 1877, Consiliul de Miniştri a hotărât mobilizarea armatei. Generalul de brigadă Alexandru Cernat a fost numit Ministru de război. Consiliul de Coroană, a hotărât încheierea neîntârziată a unei convenţii cu Rusia. Efective mobilizate: 125.000 de oameni, dintre care 66.000 de soldați erau încadrați în efectivele operative. Armata era dotată cu 190 de tunuri și avea în vedere instruirea altor soldaţi. Armata a realizat un dispozitiv de luptă pe linia Dunării pentru a interzice trecerea fluviului de trupele otomane și transformarea tării noastre în teatru de operații. În perioada aprilie - august 1877 sediul Marelui Cartier General al Armatei Române a fost în comuna Poiana Mare. La 4 / 16 aprilie 1877 a fost semnată Convenția româno-rusă de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart. Prevederile Conventiei erau: tranzitul trupelor țariste spre Balcani prin România, rușii obligându-se să mențină și să păstreze integritatea teritorială; deplasările armatei ruse să fie făcute sub supravegherea armatei române.

Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12 / 24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni. Armata rusă a ocupat linia Dunării până la vărsarea Oltului, iar armata română a rămas concentrată în Oltenia de Sud. În iunie rușii trec Dunărea şi sunt opriți la Plevna de trupele lui Osman Pașa.

La 9 / 21 mai în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu declara independența de stat a României. Ambele camere ale Parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta.

Suma de 914.000 lei însemnând tributul datorat Turciei, a fost

alocată bugetului armatei.

La solicitarea partenerului rus, în iunie 1877, armata română trece Dunărea cu Diviziile 2 şi 4 Infanterie şi cu o divizie de rezervă. La Plevna se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de Vest”, sub comanda principelui Carol I. Românii cuceresc reduta Griviţa şi cetatea Rahova. Marele duce Nicolae într-o scrisoare adresată domnitorului Carol al României spunea: „Binevoiţi a-mi permite să repet cu această ocazie că am fost totdeauna fericit să recunosc bravura şi calităţile solide militare ale armatei române. Izbânda de la Rahova e întrutotul a armatelor române”. La Poradim are avut loc un Consiliu de Război comun. Participanții, ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, domnitorul Carol I, comandanţi de armate au decis continuarea acțiunilor militare. Este cucerit Vidinul. Armata rusă cucerește Plovdivul (Filipopol) și Edirne (Adianopol). La 19 februarie / 3 martie 1878 se semnează Tratatul de la San

Stefano.

Intrarea Armatei Române în Dobrogea - desen realizat de Henryk Dembitzky (1830-1906)

2. URMĂRILE RĂZBOIULUI

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman de la San Stefano a determinat: crearea Principatului Bulgariei; obținerea independenței de către Muntenegru, Serbia și România. României i se impune cedarea către Imperiul Rus a celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad), primind, în compensație, partea de nord a Dobrogei. Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de tratatul de la San Stefano, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz. Astfel, la Conferința de Pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța și mica Insulă a Şerpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de negocieri, Otto von Bismarck reușind să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.

Bibliografie

1. Academia Republicii Populare Române, (1962-1964), Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti.

2. Kellogg F., (2002 ), Drumul României spre independenţă, Institutul European, Iaşi

3. Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, (1987), Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București.

4. Scafes C., (2002) , Armata română în războiul de independență 1877–1878, Editura Sigma, București.

5. Bonțeanu T., (2008), Cultul eroilor militari reflectat în monumentele Războiului de Independență din Regatul României 1877- 1918; Revista Bistriței, XXII.

6. (1994), Memoriile Regelui Carol I al României, vol. IV. Editura Machiavelli, București. SCURT ISTORIC AL IDEILOR, CONCEPȚIILOR ȘI ACȚIUNILOR INTEGRAȚIONISTE EUROPENE

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Ideea unei Europe unite nu este nouă, ci este veche. Această idee a fost abordată de gânditori, oameni de știință și politicieni.Dar, integrarea europeană este de dată, relativ, recentă. Enumerarea tuturor încercărilor teoretice și a tuturor tentativelor practice ar fi greu de făcut. Pe cale de consecință, vom face doar o scurtă trecere în revistă a celor mai importante. Întegrarea statelor europene este un fenomen, un proces relativ nou. Cu toate acestea, întegrarea Europeană se astăzi, nu s-a creat pe un teren gol, ci pe fundamentul teoretic și, chiar, pe unele mecanisme integratoare concepute sau realizate în perioada istorică anterioară. Jean-Baptiste Durroselle-teoretician francez- preciza că „ ... nu există precedent în construcția europeană și ar fi o eroare să credem că putem face această construcție utilizând sistematic exemplele trecutului” Pentru a susține această idee el mărturise că „..întrebându-l pe Jean Monnet-considerat părintele Uniunii Europene- , dacă a citit textele faimoșilor precursori ai ideii uniri europene, Abatele de Saint-Pierre, Cruçé, Sully etc. , acesta mărturisește că nu.”( a se vedea, Pavel Suian, Integrarea vest-europeană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.74). Evident, o asemenea concepție cuprinde o zonă însemnată de adevăr, deoarece formele de integrare și instituțiile europene nu reprezintă o copiere a celor din trecut. Ele poartă amprenta evoluției gândirii umane, fiind determinate și de stadiul actual de dezvoltare a omenirii, în special al statelor europene Alți autori explică istoria integrării europeane prin teoria „ mișcării retrospective a adevărului” în virtutea căreia se produce o reordonare a faptelor istorice, în funcție de realitățile prezente. Sunt gânditori, aidoma juristului german Ophüls, care consideră redactarea tratatelor de integrare europeană s-a făcut prin „...recurgerea la soluțiile anterioare izvorâte di abordări asemănătoare... bazându-s epe experiențele dobândite în decursul istoriilor naționale..” Curentele importante fiind: gândirea juridică anglo-saxonă; ideile de bază ale Constituției SUA; conceptele continentale, în special franceze de drept administrativ; noțiuni de federalism german.(M.C.F. Ophüls, Yur indcengeschichtlichen Herkunft der Gemeinschaftsverfassung,Festschrifu für Hallstein, 1966, pp. 387 öi 390. A se vedea Pavel Suian. Op. Cit. Pp.74-75) „Este un adevăr de necontestat-afirmă Pavel Suian- că Europa este moștenitoare a civilizațiilor gercești, romane și abisericii creștine. Dacă vorbim de o unire a Europei trebuie să admitem că ea a început în Italia, la Roma. Roma a fost aceea care a impus o unitate politică asupra Euopei. De la Marea Negră și până în Anglia, din Carpați în Pirinei au mărșeluit legiunile romane, iar în urma lor Roma a impus popoarelor imperiului unitate și ordine bazată pe aceleași legi.”(Ibidem) Se poate vorbi, așadar, de o Pax Romana. Pierzând puterea armelor, Roma a îcercatsă domnine prin Pax Christiana. Imperiul lui Carol cel Mare, poate nu în mod surprinzăto, a cuprins, în mare parte, teritoriul celor șase state fondatoare ale Pieței Comune-precursoare a UE. Biserica Catolică a jucat rolul de liant în crearea celor două entități.

2. PRECURSORI AI IDEII UNIRII EUROPENE LA SFÂRȘITUL EVULUI MEDIU TÂRZIU

În epoca medievală, lupta dintre diferiți prinți a abătut preocuparea de la o viziune europeană globală. De aceea, în această perioada istorică, nu au fost emise, decât în mică măsură, idei cu privire la integrarea europeană Ideia unei Europe unite apare către sfârșitul secolului al XVI-lea, când s-a emis ideea unor organizații europene. Teoriile apărute vizau crearea unor „... adunări de regi și prinți, care să reprezinte marile puteri și care să supravegheze menținerea păcii”( N. Hampson, Histoire de la pensée europénne, Editions du Seuil, Paris, 1972) Avocatul Pierre du Bois elaborează proiectul de „Republică foarte creștină”, care, pentru prima dată, se axează pe principiul egalității între suverani, care înlocuiește principiul subordonării. Astfel. Se imagina o „Republică Europeană”, care urma să fie condusă de un Consiliu laic, format din înțelepți și experți. Arbitru: Sfântul Scaun.( Ibidem, p. 76) Regele Boemiei, Gheorghe de Podiebrad, (a trăit între1420 şi 1471 şi a domnit din 1458 până la moarte) A fost marcat de faptul că Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul şi puterea otomană întărită ameninţa Europa centrală. A fost de acord cu planul propus de consilierul său francez Antoin Marin, plan ce prevedea „emanciparea popoarelor şi regilor prin organizarea unei noi Europe”. Planul adoptat de regele Podiebrad era numit Congregatio Concordiae („asocierea armoniei”) şi prevedea : realizarea unei alianţe defensive a creştinătăţii împotriva turcilor. Se prevedea constituirea unei confederaţii bazată pe sprijinul reciproc, între popoarele Europei. Se propunea crearea unei Diete și a unei Adunări de regi și prinți creștini. Se prevedeau: asistență reciprocă; arbitraj și sancțiuni. Forumul, care astăzi s-ar numiConferință Internațională Permanentă, urma să aibă: armată proprie; funcționari; buget propriu. Rezolvarea conflictelor și diputelor între state era făcută prin arbitraj, care era obligatoriu.Organul de arbitraj avea un caracter permanent. Dacă nu se respecta hotărârea arbitrajului, statele ân cauză suportau sancţiuni militare din partea celorlalţi membri. În Dietă, fiecare stat avea drept de vot. Regele Boemiei a fost excomunicat, în 1466, de către papa Paul al II- lea, care i-a propus rebelui Ludovic al XIV-lea, organizarea unei „Confrerii a păcii universale”.

3. PRECURSORI IN EPOCA MODERNA

Ideea europeană a avut şi altă formă de manifestare în afara de planuri sau proiecte de apropiere între statele continentului, ca de exemplu formarea unei „conştiinţe” europene pornind de la reapariţia şi folosirea în diferite contexte, a denumirii continentului nostru. Termenul „Europa” şi „european” sunt tot mai des folosiţi începând din secolul al XVI-lea, în locul celor „Creștin” și „Creștinătate” Emeric Crucé a publicat, çn 1623, un proiect al unei Federații Mondiale. Scopurile federației: asigurarea păcii generale; realizarea unei libertăți a comerțului pentru toate statele; baterea unei monede internaționale unice. Maximilian de Béthume (ministru al regejui Henric al IV-lea, cunoscut sub numele de Soully) propune organizarea Europei pe baze federale, care urma să fie condusă de regele său-Henric al IV-lea. Federația urma să cuprindă 15 state: Franța, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Bohemia, Statele Papale, cantoanele Elveției, Belgia, Veneția și Italia. Rusia era socotită a fi un stat asiatic, putand fi, doar, o simplă aliată. Parlamentul federației urma să fie compus din 66 de membri, reînnoiți din 3 în 3 ani. Armata, menită să alunge pe turici, ar fi avut un efectiv de 75.000 de oameni. În sec al XVI- lea, „creștinătatea” este înlocuită cu Europa. Juan Luis Vives (1492-1540)în scrierea De Europae disidiis et bello turcico dialogus (Dialog despre disputele din Europa si războiul cu turcii,1526), care nu numai că foloseşte cuvântul Europa în titlul operei sale, dar oferă şi expresie puternică a convingerii superiorităţii europene. „Avem...foarte curajoasa şi prea puternica Europă, în care, prin înţelegere (per concordiam) am fi nu numai egali cu turcii, dar superiorii Asiei, lucru dovedit atât prin geniul ,cât şi prin spiritul popoarelor şi prin cronicile faptelor săvârşite”, scrie Juan Luis Vives. Însă, pentru a face faţă primejdiei turceşti este necesară încetarea conflictelor dintre statele europene şi unirea ţărilor creştine. Sebastian Munster scria în Cosmographia universalis că, deşi Europa este cel mai mic dintre continente este cel mai avansat. Aceluiaşi autor din secolul al XVI-lea îi datorăm celebra reprezentare grafică a Europei sub forma unei regine, care reuneşte regiunile continentului ca părţi ale corpului: Hispania-capul, Galia şi Germaniapieptul, Italia şi Dania-braţele… Şi aceasta nu a fost singura reprezentare antropomorfă a Europei în acel secol.

Planul lui Emeric Cruce (Emeric Lacroix) este cuprins în lucrarea Noul Cyneas sau Discurs despre ocaziile şi mijloacele de a asigura o pace generală şi Libertatea comerţului pentru întreaga lume, apărută în 1623.. Planul ducelui de Sully -1635 este proiect celebru de unire a statelor europene într-o adevărată confederaţie. Este cel cunoscut sub numele de „marele plan al lui Henric Istoria Ideii Europene (I). De la origini la sfârşitul sec. al XVIII-lea Planul lui Sully respinge asocierea altor state în afară de cele creştine; chiar şi în această privinţă nu sunt acceptate decât cele catolice, luterane şi calviniste. Dacă marele duce al Moscoviei refuză să-şi schimbe religia va fi alungat din Europa. Cu atât mai mult va fi gonit din Europa sultanul turcilor, deposedat de toate posesiunile de pe continent. De aici rezultă a doua limitare: planul lui Sully are în vedere numai Europa. Planul său prevedea ca Europa organizată politic după ideile sale urma să cuprindă: cinci monarhii elective (Sfântul Imperiu RomanoGerman, statele papale, Polonia, Ungaria şi Boemia), şase monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia şi Lombardia) şi patru republici suverane (Veneţia, Italia, Elveţia şi Belgia). Aarmata comună urma să aibă 270.000 de infanterişti, 50.000 de călăreţi, 200 de tunuri şi 120 de nave şi galere. Ea trebuia folosită împotriva turcilor pentru cucerirea unei părţi din Asia şi a Africii de nord. Republica europeană turmasă se bazeze pe libertatea comerţului şi propunea chiar suprimarea barierelor vamale. Proiectul lui Comenius, este prevîzut în lucrarea titlul Visul (1666). În Visul universal, Comenius propune un fel de federaţie universală cu trei instituţii cheie. Una culturală, alta religioasă şi alta politică.

William Penn (1644-1718) a elaborat un plan, în anul 1693, în care este prezentată ideea unei Europe unite. Proiectul lui Penn avea ca sursă (recunoscută) de inspiraţie „Marele Plan al lui Henric al IV- lea”, dar în unele puncte se aseamănă cu planul lui Crucé. William Penn propune şi el constituirea unei Diete europene pentru rezolvarea diferenţelor şi asigurarea păcii. Reprezentarea în Dietă ar fi diferită în funcţie de populaţia şi puterea economică a fiecărui stat. Limba folosită : latina sau franceza. Votul in Dietă : „votul calificat sau convingător” era o noutate şi corespundea progresului spiritual democratic în teoria politică a vremii.

4. IDEEA EUROPEANA IN SECOLUL AL XVIII-LEA

Planul lui Bellers se bazează pe un tratat care să stabilească un statu- quo şi prin care toate statele să renunţe la pretenţiile lor. Un parlament întrunit anual ar fi baza pentru unirea statelor europene într- o confederaţie. El ar adopta o legislaţie comună pentru toate statele europene. Originalitatea propunerii lui Bellers contă însă în faptul că Europa urma să fie împărţită în o sută de provincii sau cantoane. Fiecare provincie ar avea dreptul la un reprezentant în Dieta europeană. În plus fiecare provincie ar furniza confederaţiei fie 1000 de soldaţi,fie nave, fie bani. Bellers a fost considerat un veritabil precursor al „Europei regiunilor”. Se acordă mare importanţă religiei ca factor de unificare a Europei.

5. CONCEPTII INTEGRATIONISTE IN FILOZOFIA ILUMINISTA Montesquieu în lucrarea intitulată Despre puterea statelor, scrie:

„Un prinţ crede că va fi mai mare prin ruina unui stat vecin. Din contră. Lucrurile stau altfel în Europa încât toate statele depind unele de altele.. Voltaire,în 1752, observă: ”Europa depăşeşte în toate privinţele celelalte părţi ale lumii… se poate privi Europa creştină ca un fel de mare republică împărţită în mai multe state, pe care o schiţează despre unitatea profundă a Europei este aceeaşi. Rousseau scrie „Nu mai există astăzi francezi, germani, spanioli nici chiar englezi, orice s-ar spune; nu mai sunt decât europeni. Toţi au aceeaşi gusturi, aceleaşi pasiuni, aceleaşi obiceiuri...[…] Un francez, un englez, un spaniol, un italian, un rus, sunt toţi, aproape, acelaşi om.” Cardinalul italian Giulio Alberoni (1664- 1752) pentru a reduce Imperiul Turc la supunere faţă de principii creştini şi pentru împărţirea între ei a cuceririlor făcute de acela propune formarea unui Congres european la Regensburg (unde se afla din 1663 sediul permanent al Dietei Imperiului RomanoGerman) care să joace rolul de arbitru permanent între statele europene Regele polonez Stanislaw Leszczynski (1704-1709 şi 1733-1736), care a fost şi duce al Lorenei (1736-1766). Ideea sa era de a se crea o „uniune a republicilor europene” în frunte cu regele Franţei. Jeremy Bentham, unul dintre fondatorii utilitarismului, propune un proiect de instaurare a păcii numit Un plan pentru pacea universală şi veşnică. Planul său se referea la Europa, nu la întreaga lume, şi în special la Marea Britanie şi Franţa, statele cele mai importante în concepţia autorului. Pentru instaurarea păcii, propunea constituirea unor instituţii europene: o Dietă sau un Congres, în care fiecare stat va avea doi reprezentanţi şi o Curte de Justiţie. Congresul avea un rol deliberativ şi de sancţiune morală.În afară de instaurarea păcii, care era principalul obiectiv„De ce n-ar putea exista fraternitate europeană aşa cum există Dieta germană sau Liga helvetică?” Nicola Vogt publică, în ultimii ani ai sec. Al XVIII-lea, lucrarea „Despre republica europeană”, prin care încearcă mai degrabă să perfecţioneze vechea Europă, decât să creeze un nou sistem. George Washington spunea, într-o scrisoare trimisă La Fayette: „Eu sunt cetăţeanul marii Republici a Umanităţii… Noi am aruncat sămânţa libertăţii şi a uniunii care va germina puţin câte puţin peste tot Pământul. Într-o, după modelul Statelor Unite ale Americii se vor constitui Statele Unite ale Europei…”

6. IDEEA EUROPEANA A LUI NAPOLEON ȘI SFANTA ALIANȚA

Napoleon I a avut, pe lângă încercările pragmatice de realizare a Europei unite, bazată pe „frontiere naturale”, visa ca „Europa ar fi avut curând, cu adevărat un singur popor, şi oricine ar fi călător s- ar afla întotdeauna în patria comună.” Dorea si o Academie Europoeană… un „sistem european”, „asociaţia europeană”, „Europa compunând o singură şi aceeaşi familie.” Ideile federaliste rezultă și din recomandarea testamentară de a „uni Europa prin legături federaliste indisolubile”.

Sfânta Alianţă a fost consecinţa înţelegerii încheiate de cele mai mari state europene cu privire la reorganizarea politică a continentului după înfrângerea lui Napoleon. Înţelegerea a fost rezultatul negocierilor din timpul Congresului de la Viena, deschis în septembrie 1814 şi încheiat în iunie 1815. "Actul final al Congresului de la Viena din 9 iunie 1815 este prima hartă teritorială a Europei, un document care determina starea posesiunilor fiecărui stat ce nu putea fi modificată decât prin acordul tuturor"(Charles H. Pouthas). Proiectul contelui de Saint-Simon 1814, avea titlul ”Despre reorganizarea societăţii europene, sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele” Caracteristici ale planului: este propusă o Europă a popoarelor nu a monarhilor; este propusă o confederaţie; şi (ca dovadă a progresului făcut de ideile naţionaliste), statele îşi menţin individualitatea.. Pierre Renouvin a scris un studiu despre State Unite ale Europei în timpul crizei din 1848. „De ce să nu fie Statele Unite ale Europei?”. „ Vom avea pacea când vom avea Statele Unite ale Europei ”. Victor Hugo spunea că „ …Va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei,plasate faţă în faţă, întinzându-şi mâna peste mări, schimbându-şi produsele, comerţul, industria, artele, geniile, defrişând "globul",colonizând deşerturile, ameliorând creaţia sub ochii Creatorului…”.

7. IDEI ȘI PROIECTE PREMERGATOARE CONSTITUIRII INSTITUȚIILOR EUROPENE

Dupa războiul franco – prusac, Germaniei învingătoari-a propus unire de către Hugo: „Fără frontiere! Rinul să fie al tuturor. Să fim aceeaşi republică, să fim Statele Unite ale Europei, să fim federaţia continentală, să fim libertatea europeană, să fim pacea universală!” Adresîndu-se Congresului pentru pacede la Lugano (în Elveţia). El începea prin: „„Compatrioţii mei europeni” şi continua: „….fără îndoială, acest lucru imens, Republica europeană, îl vom avea. Vom avea aceste mari State Unite ale Europei care vor încorona lumea veche…” Entuziam romantic și concepții federative europene au avut gânditori și oameni de știință români: Nicolae Bălcescu, Ioan Maiorescu, Dumitru Brătianu, A.C.Golescu, Gheorghe Sion, şi alţii. După 1870, a urmat o perioadă de euroscepticism, caracteristic epocii bismarckiane (1870-1890) Au apărut concepții potrivit cărora modelul Statelor Unite ale Americii nu este aplicabilEuropei, pentru că naţiunile vechiului continent sunt puternic Individualizate. Se propunea o confederaţie care să păstrezediversitatea şi bogăţia culturală.( a se vedea lucrarea lui A. Leroy-Beaulieu şi alţii, Les États Unis d'Europe ,Paris 1901)

În 1913, olandezul Dr. G. Lutemer, publică o lucrare în care propune formarea unei confederaţii europene formate din patru federaţii: federaţia germanică, federaţia anglo-latină, federaţia sud-orientală şi federaţia Rusiei europene. În plus urmau să se constituie tribunale speciale pentru fiecare federaţie, iar Tribunalul de la Haga să devină instanţă de arbitraj obligatoriu, pentru întreaga Europă.

8. CONCEPȚII DIN PERIOADA INTERBELICA ȘI PRIMELE FORME DE ORGANIZARE

În perioada interbelică (1918-1939) o epocă remarcabilă pentru dezvoltarea IDEII EUROPENE. Cea mai cunoscută organizaţie de acest fel a fost creată prin strădania lui Richard Nikolaus Coudenhove Kalergi (1894-1972). Este considerat printre părinţii fondatori ai Europei unite. În 1922, el publică în presa germană şi austriacă un apel pentru crearea Paneuropei. Au existat până atunci, în istorie, cinci Europe: una greacă, una romană,Europa migraţiilor culminând cu Carol cel Mare, apoi „a patra Europă ale cărei frontiere coincid cu credinţa catolică”. A cincea Europă a fost cea a absolutismului iluminist şi autocraţiei: punctul ei culminant fiind Napoleon. El scrie: „Zenitul celei de a cincea Europe a fost Napoleon. El este ultimul care a restaurat imperiul european al lui Iuliu Cezar, Carol cel Mare şi Inocenţiu al III-lea. Dacă ar fi învins la Leipzig, Statele Unite ale Europei ar fi existat azi, fie sub un regim bonapartist, fie sub unul republican. Căderea lui a împins Europa înapoi în haos internaţional. Dar ideea Europei unite, pe care el a reînnoit-o nu s-a prăbuşit; a continuat atât în tabăra reacţionară, cât şi în cea revoluţionară, sub regi ca şi sub popoare.” Primul război mondial a deschis, crede Kalergi,calea către „a şasea Europă, Statele Unite ale Europei, federaţia Paneuropeană”. În 1922, a fondat, la Viena mișcarea Pan-Europeană, care viza crearea Noii Ordini Mondiale, bazate pe națiuni federale conduse de SUA. Planul Kalergi prevedea reorganizarea lumii în: Paneuropa, Panamerica, Imperiul Britanic, URSS şi Japonia plus China. Africa rămânea împărţită colonial între Paneuropa şi Imperiul Britanic Băncile, mass-media și serviciile secrete americane, au finanțat proiectul său.Tot el este cel care a propus ca ”Oda Bucuriei ”-partea a IV-a din Simfonia a IX-a a lui Beethoven să fie imnul Europei UniteA inserat teza potrivit căreia „viitorii locuitori ai Statelor Unite ale Europei nu vor mai fi oamenii vechiului continent, ci o specie de sub-oameni, produsul mixării raselor europene, negroide și asiatice.” În repetate rânduri, a afirmat că este necesară amestecarea popoarelor europene cu rasele asiatice și de culoare pentru a crea o „turmă multietnică fără calitate, fără valori, ușor de dominat și de manipulat de către elita conducătoare…. Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea… rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului…Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă…”

Winston Churchill a fost unul dintre oamenii politici lucizi, susţinători ai unităţii europene (fapt ce-l îndepărta de poziţia promovată de guvernul britanic atunci) ce a sprijinit iniţiativele lui Coudenheve Kalergi şi Briand. În calitate de şef al guvernului britanic a făcut, la 14 iunie 1940, , propunerea neobişnuită de a se crea o „Uniune franco-britanică”, având instituţii comune la finanţe, politică externă şi apărare şi stabilind o cetăţenie comună. În octombrie 1942, el propune, printr-un Memorandum crearea Statelor Unite ale Europei. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, consideră că primul pas în realizarea Statelor Unite ale Europei”trebuia să fie un parteneriat între Franţa şi Germania. ” Nu poate exista renaştere în Europa fără o mare Franţă spirituală şi o mare Germanie spirituală”. Pentru a linişti statele mici, Churchill asigura că: „Statele mici vor conta la fel de mult ca şi cele mari şi- şi vor câştiga onoarea prin contribuţia lor la cauza comună”. Îndemna la o trecere rapidă la construcția europeană Marea Britanie nu era privită ca parte din construcţia europeană, ci doar ca un sprijin activ şi eficient al ei. Printre pionierii sau liderii vizionari, care au inspirat crearea UE putem enumera, fără a preciza contribuția sau concepția fiecăruia, pe : Konrad Adenauer, Joseph Bech, Alcide de Gasperi, Johan Bayen, Jean Monet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Altieri Spinelli, Simone Veil, Ursula Hirschmann etc.

În finalul manifestării, gazdele au multumit invitaților, lectorilor, publicului prezent și au relevat deschiderea și receptivitatea ROMGAZ S.A. pentru înfăptuirea actului de cultură la care cei prezenți au avut onoarea și privilegiul de a participa, S.N.G.N. ROMGAZ SA fiind o societate ce promovează valorile identitare naționale, demers care trebuie luat ca exemplu și bună practică și de alte entități din țară.