SECTION: HISTORY LDMD I
TAKE IONESCU AND THE SUPPORT FOR THE NATIONAL MOVEMENT IN TRANSYLVANIA
Georgeta TÂMPESCU (LUCA), PhD Candidate, “Ştefan cel Mare” University of Suceava
Abstract: A close friend of the Transylvanians, a visionary of the collapse of the Austro- Hungarian monarchy, Take Ionescu has offered Romanians from Transylvania financial, political and moral support all throughout his career. He has kept personal relationships with the Transylvanian political leaders such as Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Eugen Brote, manifesting great interest towards the faith of all the Romanians from Transylvania. That is why, he send sistematically subsidies destined to the Romanian cultural institutions and newspapers, helping them to continue their existence. Sextil Puşcariu in his „Memoirs” said: ”I don’t believe there was a better Romanian - especially towards us Transylvanians –and also, you could hardly found a better one to defend our cause abroad. During the first world war he was one of the best negotiators and defenders of the Romanian ideal of union when at Paris, the great powers were diving Europe again at the green table”.
Keywords: political leaders, the Conservative and Liberal parties, the foreign policy, the Transilvanian national problem, the Romanian national movement.
Înainte de Unirea Principatelor române, guvernele din Bucureşti şi Iaşi trimiteau ajutoare, în „galbeni”, unor instituţii culturale româneşti din Ardeal. Pe baza unor drepturi speciale guvernul din Bucureşti recunoscuse în anul 1859 plata unei „despăgubiri” anuale cuvenite Bisericii Sf. Nicolae din Braşov. Acele drepturi decurgeau din nişte donaţii făcute în veacurile trecute Bisericii Sf. Nicolae din Braşov de către domnii Ţării Româneşti. De la 1859 guvernele române au plătit regulat despăgubirile,-sumele fiind prevăzute în bugetul statului, până în anul 1875 când guvernul ungar printr-o ordonanţă ministerială a oprit bisericile şi şcolile române din Ungaria să mai primească ajutoare de la state şi domni străini. Biserica Sf. Nicolae din Braşov vizată prin acea ordonanţă a înaintat un memoriu Mitropoliei din Sibiu în care a făcut cunoscut că ea are drepturi vechi recunoscute şi de aceea nu poate să ia în consideraţie ordonanţa guvernului din Budapesta. Memoriul a fost dus la Mitropolia din Sibiu de o delegaţie compusă din profesorul Meşotă şi comerciantul Popovici – ambii români din Braşov. Mai târziu ministrul Szel a recunoscut că memoriul acesta a existat, dar mitropolitul român din Sibiu nu l-ar fi înaintat guvernului. După ordonanţa ministerială maghiară anuitatea s-a plătit în continuare. În anul 1883, Parlamentul ungar a votat o lege (legea XXX) prin care s-a interzis bisericilor şi şcolilor din Ungaria să mai primească, sub orice nume sau titlu, ajutoare de la vreun guvern, sau domn străin, sub sancţiuni severe. Astfel, ordonanţa din 1875 a fost transformată în legea XXX în anul 1883. Totuşi şi după intrarea în vigoare în Ungaria a acestei legi, anuităţile s-au plătit printr-o altă modalitate Eforiei Bisericii Sf. Nicolae din Braşov; dar niciun ajutor nu s-a mai dat celorlalte Biserici şi şcoli româneşti din Ardeal, până în anul 1891, când a fost numit ministru al instrucţiei publice şi cultelor, Take Ionescu.
221
SECTION: HISTORY LDMD I
La sfârşitul deceniului al noulea, guvernul maghiar a introdus noi legi şi a dat noi dispoziţii cu caracter şovinist împotriva românilor, care aveau să culmineze cu votarea în 1891 a unui nou proiect de lege prin care limba maghiară urma să fie introdusă şi în azilurile şi grădiniţele de copii în vârstă de la 3 la 6 ani. Tendinţele de deznaţionalizare erau bine cunoscute şi la Bucureşti, şi fiecare din legile şi dispoziţiile de această natură au fost întâmpinate în capitala României nu numai de protestele presei şi ale opiniei publice, ci şi de anumite iniţiative patriotice menite să încurajeze puterea de rezistenţă a celor loviţi. Pe acest fond i-a naştere la 2 ianuarie 1891, Liga pentru unitatea culturală a românilor care având o largă bază socială şi un puternic caracter militant a izbutit să aducă una din cele mai bogate contribuţii la apărarea românilor din provinciile oprimate şi la desăvârşirea unităţii naţionale. Dintre membrii Ligii au făcut parte cele mai reprezentative figuri progresiste ale culturii, ştiinţei şi literaturii române, dar şi unii oameni politici precum Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Gh. G. Cantacuzino, C. Dissescu, etc. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea problema românească din Transilvania, atinge proporţii internaţionale. Mişcarea naţională română din Transilvania, care încă de la începuturile sale în prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost o problemă pur internă întâi pentru Austria şi apoi pentru Ungaria s-a transformat într-un subiect de interes mai larg european începând cu anul 1892. În vara acestui an, un mare congres internaţional studenţesc este convocat la Berna. Studenţimea diferitelor ţări transporta pe atunci în aceste congrese problemele naţionale ale patriei lor, pe care guvernele respective erau împiedicate să le trateze. La congres vor participa şi studenţii români printr-o delegaţie formată din zece reprezentanţi. Aureliu M. Eliescu, unul dintre studenţi relatează astfel evenimentul: „Am scris un memoriu la care pentru a fi drept, trebuie să recunosc că cea mai mare parte era lucrată de Nolică Antonescu; pentru a avea o bună limbă franceză ne-am adresat la Bonifaciu Florescu. Cu mare greutate, la Călimăneşti, am reuşit să avem manuscrisul gata. Am plecat prin Predeal; la gară la Predeal, singurul care a fost cercetat cu tot dinadinsul a fost Stanislas Cihosky la care era manuscrisul. Şi ungurii l-au luat. Atunci Nolică s-a întors la Sinaia. Şi Take Ionescu, care era ministru, i-a dictat memoriul pe care noi l-am prezentat la Berna. Era pe tron regele Carol I, eram în Tripla Alianţă şi Take Ionescu, care era nu numai tânăr dar şi puţin iubit de către boierii de la guvern. Şi totuşi n-a ezitat să rişte cariera sa politică, pentru a sluji idealul naţional. Era omul convins care susţine o idee şi care nu se gândea la nici un profit politic din sacrificiile pe care le făcea”. Take Ionescu va fi cel care va reintroduce vechiul obicei de a ajuta băneşte bisericile şi şcolile din Ardeal, -cu toate că ştia reau dispoziţie faţă de românii din Ungaria a guvernelor din Budapesta. Ajutoarele acestea au fost date, unele, sub titlul de subvenţie, - pentru şcoli şi biserici – şi altele, secrete, diferitelor instituţii, asociaţii, ziare, comitete politice, sau persoane, care meritau să fie sprijinite în interesul cauzei naţionale. „Pentru ziare găsisem o formulă ingenioasă”, spunea Take Ionescu. „Însărcinasem pe ziaristul de peste munţi să alcătuiască cărţi şcolare pentru şcolile româneşti din Macedonia şi-i plăteam munca împărăteşte. Bineînţeles că se putea ca acele cărţi şcolare să nu fie scrise deloc.” Modul în care se desfăşurau adesea lucrurile este relatat de către Alexandru Davila într- un articol publicat în „Dimineaţa”, din 20 iulie 1929: „ Abia plecasem de la el când mă prinse 222
SECTION: HISTORY LDMD I din urmă Gheorghe (camardinerul său de încredere) care îmi spuse că stăpânul său îmi dădea întâlnire la 11 noaptea, într-o mică străduţă dosnică; să mă fac că nu-l cunosc. Fusei punctual. Take veni drept la mine, îmi întinse un plic şi şopti scurt: - Să pleci cu automobilul, în zori de zi, la Braşov, ca să dai plicul ăsta lui popa Saftu. Zis şi făcut. Erau foarte mulţi bani destinaţi „Gazetei Transilvaniei” şi propagandei.” Mai tîrziu, Take Ionescu avea să recunoască faptul că întreaga sa activitate politică a fost necunoscută colegilor săi din minister, în afară de preşedintele consiliului, Lascăr Catargiu. Chiar şi acestuia nu i-o destăinuise decât după vreo doi ani şi jumătate. Petre P. Carp era însă convins că Take Ionescu a acţionat fără ştirea ba chiar împotriva voinţei lui Lascăr Catargiu. Într-o scrisoare către Titu Maiorescu el afirma: „Dacă fac abstracţiune de subvenţiile şcolare toată cealaltă acţiune a domnului Ionescu ca de exemplu subvenţiuni de jurnale şi trimiterea de emisari a fost în întregime nu numai fără ştirea dar în contra voinţei domnului Catargiu şi ai colegilor săi. Când domnii Catargiu şi Lahovary s-au înţeles cu mine pentru formarea cabinetului nu s-a stabilit numai programul de reforme realizate în urmă, dar s-au precizat şi în toate amănuntele orientarea politicii noastre externe, orientare care excludea orişice amestec în afacerile lăuntrice ale imperiului Austro-Ungar. Înţelegerea noastră a fost supusă în toată întregimea ei Maiestăţii Sale şi a primit aprobarea ei. Nu admit deci ca Lascăr Catargiu de a cărui perfectă loialitate nu am avut a mă plânge un singur moment ar fi conspirat în dosul lui Lahovary şi al meu ca să facă pe placul aventuros a domnului Ionescu”. De altfel, Petre Carp îşi exprimase ferm, în diverse rânduri, în Camera Deputaţilor poziţia sa faţă de chestiunea transilvană. „Orientarea politicii noastre nu poate să fie decât îndreptată către Tripla Alianţă”, afirma într-un discurs ca răspuns la mesajul tronului. El susţinea stabilirea unei relaţii strânse de amiciţie cu imperiul Austro-Ungar şi păstrarea unei politici de neintervenţie faţă de ceea ce se petrecea între maghiari şi români. „Pentru aceasta nu am nevoie de o afirmare, aceasta este o chestiune de bună vecinătate şi în ultimă instanţă de onestitate politică. De aceea, d-nii mei, conchid: orientarea politicii noastre nu poate şi nu trebuie să fie decât o alipire strânsă către imperiul Austro-Ungar”. Take Ionescu va avea o reacţie vehementă legată de acest discurs, afirmând de la tribuna Camerei: ”Eu cred că domnul Carp a scăzut rău politica noastră statornică; căci de la tendinţa noastră către un sistem, a redus-o la amiciţia strânsă către un singur corp: către imperiul Austro- Ungar”. Dezvoltând ideea, Take Ionescu continua: „Dacă, de exemplu, tendinţa de egală îndreptăţire a tuturor neamurilor din imperiul austro-ungar ar învinge într-o zi, şi ar înceta hegemonia aceasta a elementului unguresc în a doua jumătate a monarhiei şi s-ar înlocui prin egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor, aceasta ar fi în contra dorinţelor noastre, în contra intereselor noastre de neam, şi ar periclita politica noastră externă? Înţelesul acestei propoziţii nu pot să-l pricep şi afirm că nu corespunde cu interesele statului şi cu atât mai puţin cu interesele neamului nostru”. Atitudinea tranşantă şi deschisă a lui Take Ionescu în favoarea românilor transilvăneni a trezit suspiciunile cercurilor conducătoare maghiare. Ungurii sfârşiseră prin a bănui acele fonduri atribuite românilor, fără a avea încă vreo dovadă. La Budapesta se produse o mare agitaţie în 1894. Presa maghiară protestă energic împotriva guvernului român pe care-l somă să înceteze trimiterea acestor fonduri secrete în Transilvania şi să pună odată capăt „activităţii 223
SECTION: HISTORY LDMD I
Ligii Culturale, care din Bucureşti, exploatează chestiunea naţională, dincolo de fruntariile României”. Contele Kalnoky, ministrul afacerilor străine al Austro-Ungariei, şi contele Goluchowsky, reprezentantul monarhiei la Bucureşti, fură atacaţi cu înverşunare de presa maghiară, care îi acuza de a nu avea curajul „să bată din picior la Bucureşti” şi nu înţelegea cum România, care aderase la Tripla Alianţă, putea să-şi îngăduie să practice asemenea politică. La toate acuzaţiile emise contele Kalnoky avea să răspundă: „În ceea ce priveşte suma de 525.000 mii de lei înscrişi în bugetul României pentru ajutoare date şcolilor şi bisericilor române, ministerul declară că are cunoştinţă de aceasta; însă fondurile nu sunt lăsate la dispoziţia guvernului, ci supuse regulilor contabillităţii. Cea mai mare parte din această sumă, adică 380.000 de mii de lei, este cheltuită în favoarea românilor din Macedonia şi toate şcolile şi bisericile sunt subvenţionate de România. Restul este distribuit şcolilor şi bisericilor din Transilvania; însă după declaraţiile guvernului român, ajutoarele se acordă numai şcolilor, care fără ele ar fi fost nevoite să se închidă”. El a adăugat că Liga culturală din Bucureşti dispune „de fonduri mari pentru propaganda iredentă şi daco-romană”. Declaraţiile contelui Kalnoky au provocat senzaţie în Bucureşti şi nemulţumire la Budapesta, Dimitrie Sturdza, şeful Partidului Liberal, interpretând declaraţiile acestuia în sensul că, guvernul conservator, din care făcea parte Take Ionescu, trimiţătorul de fonduri, cunoscute şi necunoscute în Transilvania, ar fi sprijinit de guvernul din Budapesta. În paralel cu toate aceste agitaţii se desfăşura un alt eveniment important, cel al mişcării şi al procesului memorandului românilor din Transilvania. La 9 ianuarie 1892, un congres politic al românilor ţinut în Sibiu ia hotărârea de a prezenta la Viena împăratului Franz Joseph I, de-a dreptul şi cu ocolirea guvernului maghiar, un memoriu asupra situaţiei românilor din Ungaria ajunşi la exasperare. Eugen Brote, vicepreşedintele comitetului Partidului Naţional Român din Transilvania argumentează decizia: „Deoarece monarhia austro-ungară este, deşi dualistă, totuşi un stat unitar, şi domnitorul ei, care rezidează la Viena, nu e acolo numai împărat al Austriei, ci totodată şi rege al Ungariei. Învinovăţirea ce s-a ridicat din partea maghiarilor mai târziu, că românii s-ar fi dus la un monarh străin, la împăratul Austriei ca să se plângă contra regelui Ungariei, e lipsită de orice temei în constituţia statului. Delegaţia nu a fost primită însă de împărat, din cauza faptului că guvernul maghiar s-a împotrivit. Oficiosul „Pester Lloyd” ameninţa cu declararea independenţei Ungariei, dacă delegaţia română ar fi fost primită”. Faţă de atitudinea prudentă de neintervenţie în afacerile interne ale unei alte puteri, a guvernului conservator Lascăr Catargiu-Carp, Dimitrie Sturdza, la sfârşitul discursului său de la 27 noiembrie 1893, uită de convenienţele parlamentare, încât vorbeşte de „nemernicia” guvernului conservator. C.C.Arion* susţine în Cameră politica guvernului îndemnând să se urmeze o politică de neintervenţie, până când, dacă va fi cazul vreodată, chestiunea românească se va transforma din chestiune internă a Ungariei în chestiune internaţională. „A interveni, ar fi a izbi în mândria maghiară, ar fi a mai expune pe românii din Transilvania la noi persecuţii, căci s-ar zice: iată daco-românismul. Acest lucru nu e prudent , nu e înţelept, nu e naţional”.
224
SECTION: HISTORY LDMD I
Agitarea devine şi mai aprinsă, după ce 14 delegaţi ai memorandului, trimişi în faţa curţii cu juraţi din Cluj, sunt condamnaţi în frunte cu preşedintele lor, Ioan Raţiu la închisoare (15 mai 1894). Reacţiile presei internaţionale nu întârzie să apară. Din Paris se anunţă că mai toate ziarele franceze însoţesc ştirile privitoare la procesul Memorandului cu comentarii constatând că simpatia Europei şi lumii întregi nu poate să fie decât cu românii tiranizaţi de maghiari. „L’independance beige” publică un studiu lung asupra procesului. Constată ilegalitatea lui şi zice că el poate tulbura pacea, nu numai a monarhiei habsburgică ci şi a Europei. Ziarele italiene se ocupă toate de procesul Memorandului şi condamnă în unanimitate absolută lipsa de tact a maghiarilor de a trage la bara judecătorească întregul comitet executiv al românilor din Ungaria şi Transilvania. Dintre ziarele germane, „Deutscher Volksblatt” are un articol mai lung asupra procesului. Articolul, intitulat „Un proces contra unui popor întreg”, ajunge la concluzia că e vorba aici de o terorizare îndreptată astăzi în contra nemaghiarilor din Ungaria, dar care mâine se poate întoarce în contra celor ce o înscenează. Sturdza îi sfătuieşte să se sustragă de la pedeapsă şi să transporte centrul acţiunii lor la Bucureşti. Sfatul dovedeşte atâta lipsă de cumpăt, era de părere Titu Maiorescu, încât n-ar fi de crezut din partea unui om deprins cu afacerile publice, dacă „Tribuna” din Sibiu n-ar fi publicat mai târziu (noiembrie 1898) textul autentic al scrisorii lui Dimitrie Sturdza. Fruntaşii condamnaţi au preferat să nu ia în considerare un asemenea sfat, supunându-se pedepsei în statul lor, fiind de altminteri graţiaţi, cei mai mulţi după 13 luni şi 10 zile de închisoare. Sturdza care nu făcea nici un secret din dorinţa de a deveni prim-ministru utilizează problema naţională din Transilvania împotriva guvernului conservator aflat la putere. Căutînd să profite de sentimentele populare el a pornit o campanie hotărâtă împotriva guvernului în 1893, acuzându-l de nepăsare, în timp ce guvernul maghiar urmărea deznaţionalizarea sistematică a două milioane şi jumătate de fraţi români de cealaltă parte a Carpaţilor. Punctul culminant al campaniei lui Sturdza de discreditare a guvernului conservator a fost atins în discursul susţinut la sala Orfeu din Bucureşti în ziua de 25 septembrie 1894. El trece în revistă dezvoltarea problemei naţionale în Transilvania în secolul XIX, procesele şi întemniţările la care oponenţii români ai acestui regim fuseseră supuşi, vorbeşte despre datoria guvernului de a veni în ajutorul românilor din Transilvania, şi fiindcă guvernul nu acţionează în acest sens, nu are reţineri în al numi trădător. A trecut apoi la ceea ce trebuie să i se fi părut a fi un coup de grace pentru guvern. Pentru prima dată el a făcut public numărul de subvenţii pe care Take Ionescu l-a trimis anual în Transilvania pentru sprjinirea şcolilor şi bisericilor româneşti. Dimitrie Sturdza spunea: „Guvernul boieresc dă astăzi deschis şi cu ştirea maghiarilor bani şi maghiarii abia deschid gura, iar miniştrii în Budapesta scuză şi descarcă pe guvernul român de orice culpă, de orice acuzare că este necredincios. Comitele Kalnoky disculpă pe guvernul din Bucureşti pentru banii daţi la români dincolo de Carpaţi, dar acuză pe Liga culturală de aici <
SECTION: HISTORY LDMD I lei; că domnul Diaconovici, actualul director al „Dreptăţii” şi fost redactor al „Rumanische Revue”, a ridicat în acelaşi an şi asupra aceluiaşi articol din acelaşi buget, cu mandatul numărul 8, suma de 2.000 lei şi cu mandatul numărul 7 suma de 40.000 lei. Aceste patru sume dau 190.000 lei. Domnia sa ştie că în anul 1894/1895, din articolul 47 al bugetului Cultelor şi Instrucţiunii publice s-au ridicat de către preotul Voina din Braşov, cu mandatul nr. 54, suma de 58.500 lei şi cu mandatul nr. 1854 suma de 45.000 lei, precum domnul Diaconovici, directorul „Dreptăţii”, cu mandatul nr. 1159, suma de 2.000 lei şi Aurel Mureşeanu, cu mandatul nr. 4543, suma de 5.000 lei. Aceste patru sume fac 110.500 lei. Totalul acestor opt condee din doi ani dă 300.500 lei. Aceste cifre le cunoaşte şi comitele Kalnoky, dar comitele pe ministrul din Bucureşti nu se supără, ci toată nemulţumirea sa o aruncă asupra Ligii culturale, care, sunt sigur, că de când există ea, de ani de zile, nu a dispus de o sumă aşa de însemnată ca cea amintită. Ştiu maghiarii de ce s-au dat de guvernul din Bucureşti suma de 300.000 lei, şi de aceea nu se supără, nu se îngrijesc! Dar un singur leu dat de Ligă e o crimă, în faţa lor ca şi în faţa boierilor noştri! Sunt şi boieri în Ligă, dar cei de căpetenie priveghează numai, ca să ştie ce se petrece!” La această dezvăluire în public a activităţii sale de către Sturdza, Take Ionescu se aşteptase, după cum îi mărturisea lui Ioan Grădişteanu, care venise într-o zi la el la minister să-i ceară bani pentru o biserică de dincolo: „Vezi, Ionel, într-o zi are să mă denunţe Sturdza ungurilor pentru ceea ce fac azi, n-am nici o îndoială”. D. Sturdza uitase că doar cu câteva luni mai devreme în Senat susţinuse alte lucruri precum: „Nu trece în mintea nimănui din regat să cucerească Transilvania, pentru că unei asemenea întreprinderi lipsesc puterile, pentru că o asemenea întreprindere, de ar fi cu putinţă, ar trage după sine distrugerea Austro-Ungariei; pentru că această distrugere ar fi defavorabilă românilor şi ar aduce după sine o perturbare generală în Europa. Existenţa monarhiei austro- ungare este o necesitate europeană de întâiul ordin, întocmai aşa precum este şi existenţa statului român”. Take Ionescu îi va răspunde în şedinţa Camerei accentuând: „Dacă este un lucru extraordinar, a discuta chestiuni de felul acesta în Parlamentul român, este şi mai extraordinar a auzi pe un om de stat al unei ţări, trăgându-i hotarele istorice ale acestui stat pentru vecii vecilor, şi spunând astăzi, în 1893, până unde au să meargă în vecii vecilor aspiraţiile neamului românesc.” Intenţia lui Sturdza era de a pune cabinetul conservator într-o poziţie de nemenţinut şi să-l oblige pe regele Carol să ceară liberalilor să formeze un nou guvern. Discursul lui Sturdza a stârnit contraatacuri violente din partea susţinătorilor guvernului care au subliniat faptul că Sturdza punea în pericol întreaga mişcare românească din Ungaria de dragul propriilor avantaje politice. C. C. Arion afirma faptul că Sturdza s-a arătat foarte deranjat de afirmaţiile contelui Kalnoky precum că el ar fi iredentist şi că ar profita de această chestiune transformând-o într-o armă de agitare electorală. Drept urmare, acesta prefera să nu se amestece în afacerile românilor deoarece nu dorea să grăbească venirea lui Sturdza la putere, guvernul român din acel moment fiind unul corect. Urmarea acestor declaraţii se cunoaşte, Sturdza dezlănţuindu-se în acel faimos discurs al său.
226
SECTION: HISTORY LDMD I
Într-un discurs în Camera Deputaţilor, Take Ionescu avea să dezmintă acuzaţiile emise de Sturdza la adresa sa: „Contele Kalnoky a spus că cea mai mare parte din banii trimişi sunt pentru Macedonia, nu pentru politică, ci pentru şcolile şi bisericile române, şi atunci domnul Sturdza ca să dezmintă pe contele Kalnoky, a publicat o listă cu numele acelora care, pretinde d-sa, au primit bani. Închipuiţi-vă dacă faptul ar fi exact, cine ar mai cuteza să primească un ban de la noi, când ştie că după legile ungare poate să fie dat în judecată ca trădător de patrie. Eu, d- lor, vă fac o declaraţie că, pentru împărţirea acestor bani, nu dau nici o socoteală; am conştiinţa limpede că mi-am îndeplinit datoria româneşte şi bărbăteşte. Afirm solemn că nu am dat nici contelui Kalnoky, nici nimănui nici o notiţă asupra vreunei şcoli sau biserici ajutate, şi aş fi refuzat dacă mi s-ar fi cerut; dar am făcut un act cinstit şi leal, când am afirmat, cum vă afirm, că nu am ajutat decât şcoli şi biserici!” În continuare, el demască adevăratul scop urmărit de Sturdza: „Când ne denunţaţi de trădare la Orfeu scopul d- voastră era altul. În realitate vă uitaţi la Pesta; speraţi că noi vom avea naivitatea să vă spulberăm socotelile de fantezie cu altele ce am da, că dacă prin ele a-ţi găsi un nume mai vag să ne compromiteţi în străinătate, să ne arătaţi acolo ca pe un guvern care, cu banii ţării, întreţine agitaţii în regatul vecin. Şi acesta se cheamă partid naţional”. Presiunile tot mai numeroase ale opoziţiei liberale pe tema problemei naţionale la care s- a adăugat legea minelor a lui Petre Carp, ce a stârnit vii controverse în rândul majorităţii, îl determină pe Lascăr Catargiu să-şi prezinte demisia la 3 octombrie 1895. În aceeaşi zi, D. A. Sturdza este însărcinat cu alcătuirea noului guvern. Dimitrie Sturdza venea la guvern cu o piatră grea de gât, însemna crainicul vremii Constantin Bacalbaşa. Era atitudinea sa în chestiunea naţională, erau şi declaraţiile contra Ungariei pe care le făcuse prin întrunirile publice. Înainte chiar de a lua puterea regele l-a înştiinţat că nu va putea lua frânele decât cu condiţia de a face declaraţii de retractare mulţumitoare pentru Budapesta. Dimitrie Sturdza pentru a nu pierde puterea, s-a plecat. Pentru ca retractarea să fie mai puţin observată şi să poată trece fără a fi relevată, Sturdza s-a dus la Iaşi pentru a vorbi la o întrunire publică. Ziarele liberale au anunţat că şeful partidului liberal-naţional se va afla la Iaşi pentru a comunica programul noului guvern. În realitate, se ducea pentru a strecura cât mai clandestin scuzele reclamate de Budapesta. Dimitrie Sturdza menţiona că în ceea ce privea chestiunea naţională „situaţia este clară. Avem să ne abţinem cu toţii de la orice act de agitaţie în afacerile interne ale statelor vecine şi în special ale monarhiei austro-ungare. Am fost acuzaţi de iredentism, adică de a împinge în regatul ungar la nesupunere la legi şi la dezordine. Aceasta nu a fost în gândul nostru. S-a mai răspândit încă o vorbă, că ne amestecăm în afacerile interne ale regatului ungar. Nici aceasta nu e exact. O dorinţă însă ne cuprinde pe toţi: ca neînţelegerile şi vrajba dintre români şi maghiari să înceteze şi ca o armonie frăţească să domnească între ei, căci interese reciproce cer ca regatul României să întreţină cu regatul vecin relaţiile cele mai amicale”. Bineînţeles, de îndată ce aceste retractări au fost cunoscute la Bucureşti, Sturdza a fost atacat cu mare vehemenţă de opoziţie. De altfel, atacurile erau îndreptăţite, căci acestă umilire impusă ţării nu ar fi putut fi pretinsă dacă un alt liberal ar fi luat preşedinţia consiliului de miniştri. Această retractare a stârnit indignare lui Alexandru Marghiloman*, care în şedinţa Camerei din 17 martie 1899 va afirma: „Sunt în istoria popoarelor exemple de oameni politici care au fost siliţi să răscumpere o nesocotinţă de limbaj. Dar nu cred să existe ori şi unde un 227
SECTION: HISTORY LDMD I precedent de condiţii în care domnul Sturdza a trebuit să facă retractarea sa. Retractarea sa nu a fost ceva spontan ci a fost ceva convenit şi dictat, repet şi menţin cuvintele: a fost convenit şi dictat, constatare pe care Sturdza nu o putea dezminţi fiind adevărată. La alegerile organizate de noul guvern n-au reuşit să fie aleşi decât 3 senatori şi 4 deputaţi dintre foştii parlamentari conservatori. Ceilalţi, între care: L. Catargiu, P.P. Carp, Al. Lahovary, generalul G. Manu şi Take Ionescu au întrunit voturi insuficiente spre a fi aleşi. Eşecul la determinat pe Take Ionescu să se retragă la Sinaia. Eliberat de sarcinile puterii, are acum timp de călătorii. Într-una din astfel de călătorii întreprinsă la Viena are ocazia să-l cunoască pe prim- ministrul Ungariei, baronul Banffy, care exprimase unui prieten comun, dorinţa de a face cunoştinţă, „cunoştinţa vrăjmaşului care acum este la pământ”. În conversaţia care a urmat, spuneam baronului Banffy, fără mandat, căci eram un simplu particular. De ce nu faceţi cu românii ceea ce aţi făcut cu saşii? Saşilor le recunoaşteţi o viaţă naţională foarte intensă – era la 1896, s-au mai schimbat lucrurile de atunci – şi cu toate acestea îi aveţi în majoritatea d-voastră ca grup distinct, ca partid saxon! Nu puteţi să încercaţi aşa ceva şi cu românii? Ştiţi care a fost răspunsul baronului Banffy? Niciodată! –De ce ? –D-ta ştiţi, mi-a răspuns Banffy, că saşii sunt 200.000, pe când românii se apropie de 3 milioane? D-ta uiţi că saşii sunt la o mie de kilometri depărtare de Germania, iar românii stau dealungul graniţei regatului României”. După retragerea guvernului Catargiu în octombrie 1895, guvernul de sub preşedinţia lui D. Sturdza, pentru a complace guvernului maghiar, taie pur şi simplu subvenţia şcolilor române din Braşov, astfel că ele se văd ameninţate sau de a fi închise, sau de a fi subvenţionate de guvernul maghiar, şi a primi negreşit şi controlul riguros unguresc, -ceea ce însemna cu alte cuvinte, maghiarizarea sau moartea acestui aşezământ de cultură românească. În anul 1896, sub guvernul prezidat de P.S. Aurelian, se reia plata rentei pentru ca, să fie sistată din nou de către Sturdza, în anul următor. Pe de altă parte, la 18 aprilie 1898, Wlassici, ministrul de Instrucţiune publică al Ungariei, trimite o adresă mitropolitului Roman din Sibiu, în care, după ce-i face istoricul amănunţit al şcolilor române din Braşov, îi spune că va uza de toate rigorile legii în contra şcolilor române, dacă vor mai continua a primi subvenţia guvernului din Bucureşti. Ministrul Wlassici se baza în adresa sa către prelatul român din Sibiu, pe mai multe documente, date şi ştiinţe, furnizate şi comunicate lui, de guvernul român, prezidat de D. Sturdza. Take Ionescu menţiona într-un discurs următoarele: „Cu câteva zile înainte de a primi mitropolitul, şeful şcolilor române, ordinul pe care l-am citit, primise un alt ordin, în care i se spunea, de către ministrul Wlassici, cum a aflat statul ungar că Biserica Sf. Nicolae, prin urmare, liceul, primeşte ajutoare din România, ba, nu numai că primeşte, dar că le cere cu insistenţă, şi, prin urmare, aceasta cam plictiseşte pe unele guverne (guvernul lui Sturdza) care nu vor să dea”. În ziua de 28 aprilie 1898, Take Ionescu a adresat o interpelare primului ministru, D. Sturdza, privitoare la chestia rentei şcolilor române din Braşov. El a imputat lui Sturdza că în urma destăinuirilor sale din trecut, guvernul maghiar a luat o atitudine şi mai ostilă faţă de românii din Ardeal şi a citit actele ministeriale adresate mitropolitului Miron Romanul din Sibiu prin care guvernul maghiar ameninţa cu închiderea şcolilor şi a bisericilor româneşti.
228
SECTION: HISTORY LDMD I
Take Ionescu îi aducea primului ministru două acuzări grave: „Una, că prin arătările din discursul său de la Orfeu a motivat măsurile care se iau astăzi contra liceului din Braşov. Aceasta privea fapta d-sale din opoziţie. Al doilea, că de când este prim-ministru al României, a dat o notă explicativă guvernului unguresc, cu indicarea sumei pe care a primit-o gimnaziul român din Braşov şi pot să afirm, că prin aceea notă, n-a arătat numai sumele care se pretinde că s-au dat de către noi, dar sumele care se pretind că s-au dat de un alt guvern liberal care a succedat pe primul ministru anul trecut, guvernul d-lui Aurelian”. În tot acest timp, comitetul parohial al Bisericii Sf. Nicolae din Braşov, prin care se plătea şi subvenţia şcolilor, stăruie de nenumărate ori pe lângă Sturdza pentru executarea acelei obligaţii legale, a cărei sumă anuală de 38.500 lei devenise acum o chestiune de existenţă pentru acele şcoli: Sturdza refuză cu îndârjire sub cuvânt că trebuie mai întâi să lămurească chestiunea cu guvernul ungar. Atunci comitetul parohial, cu autorizarea consistoriului mitropolitan din Sibiu şi după consfătuirile ţinute de reprezentantul lor Vlaicu acasă la Titu Maiorescu în seara de 15 octombrie cu Emil Costinescu şi la 16 octombrie cu Take Ionescu, C. Dissescu şi Vasile Lascăr, hotărăşte intentarea unei acţiuni înaintea Tribunalului Ilfov în contra statului român pentru plata subvenţiei obligatorii, iar cu susţinerea procesului sunt însărcinaţi pe lângă Titu Maiorescu, V. Lascăr şi C. Dissescu, care subscriu petiţia introductivă prezentată Tribunalului Ilfov la 26 octombrie 1898. Procesul s-a stins în urma unei tranzacţii încheiată între guvernul român şi cel ungar. Tranzacţia aceasta convenabilă intereselor române a fost propusă de Take Ionescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiei publice şi s-a încheiat în urma stăruinţelor lui în ziua de 11 aprilie 1899. După câteva amânări convenite înaintea tribunalului de amândouă părţile şi după căderea lui Sturdza de la guvern, procesul s-a închis printr-o tranzacţie admisă şi de ministerul din Budapesta prin care statul român a dat odată pentru totdeauna bisericii Sf. Nicolae şi şcolii române din Braşov un capital de 962.500 lei în rentă de 4%, producând un venit anual de 38.500 lei şi i-a plătit totodată suma de 115.500 lei, anuitatea datorată pe cei 2 ani din urmă, pe care Sturdza i-o refuzase. Legea pentru aceste credite s-a votat de Cameră la 29 ianuarie 1900, şi toată alcătuirea s-a făcut sub ministerul conservator de la 11 aprilie 1899 prin silinţele lui Take Ionescu ca ministru de culte şi prin patriotica tenacitate a ministrului prezident G. Gr. Cantacuzino. Politica de deznaţionalizare şi oprimare a românilor este continuată de autorităţile maghiare în aceeaşi manieră de-alungul anilor premergători primei conflagraţii mondiale. În timpul celor două războaie balcanice se va înregistra o strângere şi mai mare a legăturilor dintre bărbaţii politici transilvăneni şi transcarpatini, şi unii şi alţii fiind convinşi că în curând se vor produce evenimente care în mod firesc vor pune la ordinea zilei şi problema Transilvaniei. La 8 noiembrie 1912, în plină frământare a afacerilor din Balcani, Teodor Mihali şi Al. Vaida Voevod vin astfel la Bucureşti pentru a se consfătui asupra politicii din Transilvania, unde Goga propusese un nou Memorand pentru împărat, sprijinit însă de astă dată de către regele Carol, şi totodată o apropiere de Rusia. Se ivesc astfel noi perspective de politică europeană. Aceste perspective erau privite cu îngrijorare şi de guvernul maghiar, care a socotit necesară concilierea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, conciliere prin care se putea produce un reviriment în politica Ungariei. 229
SECTION: HISTORY LDMD I
La 12-13 ianuarie 1913 comitetul partidului a ales o comisie formată din zece fruntaşi care să elaboreze punctele de discutat şi totodată să urmărească desfăşurarea tratativelor, trei dintre aceştia, T. Mihali, Iuliu Maniu şi Valeriu Branişte, urmând să ia contact direct cu Tisza. Trativele propriu-zise au început la 21 ianuarie 1913, şi aveau să dureze, în două faze, până la 17 februarie 1914, când urmau să se încheie fără nici un rezultat, deşi la 10 iunie 1914 Tisza, iniţiatorul lor ajunsese prim-ministru. Vorbind despre contele Tisza, pe care îl întâlnise o singură dată, Take Ionescu spunea: „Omul acesta era tare, dar îi era cu neputinţă să fie popular. Nici un magnetism nici un pic de căldură comunicativă, nici un semn exterior al unei flăcări lăuntrice mistuitoare, nimic din ceea ce stabileşte contactul între omul public şi mulţime. Vorbind cu Tisza, l-am întrebat dacă nu fusese de multă vreme în Apus. El îmi răspunse, ca ceva firesc, că nu ieşise din Austro-Ungaria de şapte ani de zile şi nici nu simţea nici o nevoie să iasă. –Ei bine, eu aş muri dacă m-aş supune aceluiaşi regim, i-am răspuns. Părăsesc România de trei ori pe an, petrec o treime a anului în Apus şi socot aceste călătorii ca o nevoie de igienă intelectuală. Am nevoie să trec graniţa ca să-mi dau seama de micimea chestiilor care, la Bucureşti, îmi par de mâna întâi. Tisza mă asculta şi nu înţelegea. Pentru el era de ajuns să cunoască Monarhia şi, mai cu seamă, regatul Ungariei, pentru ca să judece mersul lucrurilor omeneşti. Greşeala aceasta de optică politică trebuie că a orbit pe omul cel mai tare pe care-l posedau Imperiile centrale şi l-a făcut să dezlănţuie un război, în care avea să se prăbuşească hegemonia neamului lui, interesele castei lui şi propria lui istorie politică. Referindu-se la această situaţie, Take Ionescu nota: „În două rânduri, la 1913, Austro- Ungaria a vrut să declare război Serbiei. Ea a fost împiedicată de Germania, de Italia şi de România. Dar n-a renunţat la planurile ei. Încă din aprilie 1914, a azvârlit la Bucureşti – cu toată seriozitatea – ideea unui război preventiv. Ea era la pândă când se produse crima de la Sarajevo”, care a dus la declanşarea războiului. Idealul de unire naţională avea să-şi capete legitimitatea prin jertfele armatei române pe câmpurile de luptă în timpul războiului mondial şi avea să fie consfinţită de Conferinţa de Pace de la Paris, care acorda românilor dreptul de a locui între graniţele aceleiaşi ţări.
Bibliografie
Izvoare istorice, Arhive Biblioteca Academiei Române ( B.A.R.), Fondul Maiorescu Titu, 12 decembrie 1903, S 18 (72- 83)/XII Documente editate Dezbaterile Adunării Deputaţilor: sesiune ordinară 1893-1894, 1894-1895, 1898-1899, 1910- 1911 Dezbaterile Senatului: sesiune ordinară 1893-1894 „Adevărul”, 1894 „Dimineaţa”,1929 „Voinţa Naţională”, 1895
230