LITUA XVI.Indd

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro MUZEUL JUDEȚEAN GORJ „Alexandru Ștefulescu”

LITUA STUDII ŞI CERCETĂRI XVI

Târgu-Jiu 2014

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:

Prof. Univ. Dr. CRISTIAN SCHUSTER Porf. Univ. Dr. SABIN ADRIAN LUCA Prof. Univ. Dr. PETRE GHERGHE Prof. Univ. Dr. NICOLAE PANEA

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Dr. GHEORGHE CALOTOIU Dr. DUMITRU HORTOPAN TITUS ZAMFIROIU Dr. VICTOR ALBINEL FIRESCU DR. DUMITRU-VALENTIN PĂTRAŞCU ION CATANĂ

Tehnoredactare: ROBERT ADRIAN CATANĂ DANIELA-LILIANA PĂTRAŞCU

Autorii răspund de forma ştiinţiﬁ că şi stilistică a lucrărilor. GENEVA, 8 210136, Târgu-Jiu Gorj, România Tel./Fax: 0253/212044 e-mail: [email protected] www.muzeulgorjului.ro

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro I. ARHEOLOGIE

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 7

Catalogul descoperirilor aparţinând orizontului toartelor pastilate din zona deluroasă şi montană a Olteniei în stadiul actual al cercetărilor

Ion Tuţulescu1

Abstract In the present study, the author makes a revue of the fi ndings belonging to the eneolithic proofs, in the limits of the available data, in the present stage of the researches. Thus, for the hilly and mountainous area of Oltenia, the catalogue of fi ndings contains 44 points gathered in three categories: 21 fi ndings with ceramics fragments in differents archeological sites; 18 fi ndings of copper axes; 5 consistecy fi ndings. We can draw the conclusion that, the evolution of the horizont submitted to the study is by far unsolved. The increasing of the archeological researches in the main settlements can bring essential data regarding to the evolution of human communities from that period. Key words: eneolithic, settlements, necropola, ceramics, copper axes.

Pentru o prezentare cât mai exactă a descoperirilor arheologice aferente studiului nostru, evident în limitele informaţiilor şi datelor avute la dispoziţie, propunem un sistem care să deţină următoarele criterii: a. Localizare; b. Toponimicul; c. Forma de relief; d. Caracterul descoperirilor; e. Descrierea descoperirilor şi scurt istoric al cercetărilor; f. Bibliograﬁ e.

1. Almăjel, jud. Mehedinţi; a. Comuna Almăjel; b. Valea Seacă; ;c. Terasă;c. d. Cercetare de salvare; e. Investigaţii realizate în perioada anilor 1967-1971 sub coordonarea Doinei Galbenu. Materialul se aﬂ ă în depozitul

1 Dr. Tuţulescu Ion, Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 8 Muzeului Olteniei din Craiova, pe care nu l-am putut studia datorită remodernizării incintei de aici; f. Roman 1971, p. 39; Luca et alii 2004, p. 135; Pătroi 2007, p. 17.

2. Bistreţu, jud. Mehedinţi. a. Comuna Bistreţu; b. La punţi; ;c. Terasă;c. d. Cercetare sistematică; e. În anul 1985 colectivul condus de Sabin Adrian Luca şi Gabriel Crăciunescu au descoperit trei locuinţe rectangulare, râşniţe de mână, unelte din silex, obsidian şi vase întregibile aparţinând fazei Herculane II. f. Luca, Crăciunescu 1992, p. 76; Crăciunescu 2006, p. 203-209; Sălceanu 2008, p. 34.

3. Călugăreni, jud. Gorj a. Comuna Padeş; b. La morminţi; c. Terasă; d. Cercetări de salvare; e. În lucrarea editată de colectivul Muzeului Judeţean Gorj sunt amintite şi locuinţe descoperite, pe care însă raportul săpăturii publicat în anul 1983, nu le semnalează. Totuşi menţionăm apariţia unor vase de tipul strachinilor şi castroane, pasta constituită din nisip cu bobul mic şi de culoare neagră; f. Calotoiu et alii 1987, p. 24. Chicideanu, Gherghe 1983, p.104-105; Pătroi 2007, p. 18; Tulugea 2010, p. 19.

4. Căzăneşti jud. Vâlcea a. Cartier, oraşul Râmnicu-Vâlcea; ;b. Fabrică;b. c. Terasă înaltă; d. Cercetare de salvare; e. Cu acest prilej a fost descoperit un tivig de os, unealtă utilizată la vânarea animalelor de talie mică, fără a se face semnalată prezenţa ceramicii speciﬁ ce orizontului;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 9 f. Petre-Govora 1995, p. 14-15; Pătroi 2007, p. 18; Sălceanu 2008, p. 34; Tulugea 2010, p. 19; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

5. Cârcea, jud. Dolj a. Comuna Coşoveni; b. Viaduct; c. Terasă joasă; d. Cercetare sistematică; e. În urma investigaţiilor arheologice din anii 1966, 1968, 1982, 1987, 1989-1994 s-a stabili turmătoarea succesiune cronologică: Sălcuţa IV, Cernavodă III, Gornea-Orleşti şi Verbicioara I-V. Ceramica aparţinând manifestării păstrează forme vechi, pasta şi tehnica de modelare ﬁ ind tipice culturii Cernavodă III, după opinia cercetătorilor. f. Nica 1989, p. 252-253; Oanţă-Marghitu 2003, p. 125.

6. Cârjei, jud. Mehedinţi a. Comuna Hinova; b. -; c. Terasă; d. Descoperire izolată; e. La adâncimea de -1,50 m, în surupătura unui mal a fost găsit un topor Jászladány, varianta Orşova. Piesa are o greutate de 0,650 kg iar lungimea de 17, 5 cm; f. Manea 2006.

7. Cetăţuia, jud. Vâlcea a. Oraş, Râmnicu-Vâlcea; b. Cetăţuia; c. Terasă înaltă; d. Săpături de salvare; e. Între anii 1970 şi 1979 au avut loc săpături de salvare prilejuite de ridicarea în zonă a unui bazin de apă. Alături de materiale din perioada culturilor Coţofeni, Glina, Verbicioara, hallstatt şi dacice au fost descoperite şi câteva fragmente ceramice speciﬁ ce manifestării în cauză. Piesele descoperite în acest punct nu se regasesc în Muzeul din Govora sau Râmnicu-Vâlcea; f. Petre-Govora, 1995, p. 14; Sălceanu 2008, p. 40; Tulugea 2010, p. 19; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

8. Copăcelu, jud. Vâlcea

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 10 a. Cartier al municipiului Rm. Vâlcea; b. Valea Răii (actual Cartier al Sinistraţilor); c. Prima terasă a Oltului; d. Cercetări sistematice şi de salvare; e. Sistematice între anii 1961-1965, 2003, 2004, de salvare 2002, 2005-2011. Dumitru Berciu menţionează în anul 1981 prezenţa unor fragmente aparţinând perioadei aferente. Cercetările ulterioare, după anii 2000 nu au relevat existenţa unui nivel aparţinând toartelor pastilate; f. Berciu 1981, p.13; cercetări personale.

9. Cornăţel, jud. Mehedinţi a. Comuna Padina Mare; b. La Cişmea; c. Tereasă; d. Cercetare de suprafaţă; e. Aşezare descoperită de Octavian Toropu şi Alexandru Miulescu; f. Petre-Govora 1995, p. 79, notele 378, 398; Mareş 2002, p. 274.

10. Cornăţel, jud. Mehedinţi a. Comuna Padina Mare; b. Stupina lui Micioilă; c. Tereasă; d. Cercetare de suprafaţă; e. Locuire identiﬁ cată cu prilejul unei cercetări de suprafaţă pe terasele pârâului Cornăţel efectuată de Octavian Toropu şi Alexandru Miulescu; f. Petre-Govora 1995, p. 79, notele 378, 398; Mareş 2002, p. 274.

11. Cornu, jud. Mehedinţi. a. Comuna Cornu; -;b. -;b. -;c. -;c. d. Descoperire izolată; e. Topor de cupru de tip Jászladány; f. Berciu 1939b, p. 85; Pătroiu 2007, p. 18. 12. Cosota, jud. Vâlcea a. Oraşul Ocnele Mari; b. Cosota-Cetatea 1; D eal;c. Deal;c. d. Sistematice; e. Fragmente ceramice menţionate de Petre-Govora

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 11 , care nu se regăsesc în depozitele muzeelor de la Govora şi Râmnicu-Vâlcea; f. Petre-Govora, 1995, p. 15; Sălceanu 2008, p. 38; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

13. Coţofenii din Dos, jud. Dolj a. Comuna Coţofeni din Dos b. Botul Dealului, Mihăiţă, Botul Mare, Botul Mic; c. -; d. Descoperire izolată; e. În literatura de specialitate sunt amintite două topoare din cupru de tip Jászladány, variantele Orşova şi Petreşti. Informaţia este ambiguă cu referire la punctele unde au fost descoperite piesele; f. Vulpe 1975, p. 39, nr. 115, pl. 15/115; Mareş 2002, p. 220; Pătroi 2006, p. 107, Pl. V/5, Pl. IX/5; Pătroi 2007, p. 20.

14. Dârvari, jud. Mehedinţi a. Comuna Dârvari; b. Cetăţuia; c. –; d. Cercetare de suprafaţă; e. Într-o aşezare de formă aproximativ pătrată şi apărată cu şanţ au fost adunate fragmente atipice orizontului; f. Sălceanu 2008, p. 36.

15. Dobriceni, jud. Vâlcea a. Comuna Dobriceni; b. -; c. -; d. Descoperire izolată; e. A fost găsit un topor de cupru cu braţele în cruce de tip Jászladáni, varianta Bradu; f. Dumitraşcu, Manea 1978; Petre-Govora 1995, p. 15; Fântâneanu 2007, p. 21; Pătroi 2007, p.20-21; Sălceanu 2008, p. 80; Tulugea 2010, p. 21; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

16. Fântâna Domnească, jud. Mehedinţi a. Comuna Prunişor;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 12 b. -; c. -; d. Descoperire izolată; e. În colecţia scolii există mai multe fragmente ceramice cu toarte pastilate; f. Sălceanu 2008, p. 37.

17. Fântânele, jud. Gorj a. Comuna Urdari; b. Gorgane; c. -; d. Descoperire izolată; e. Cu ocazia săpării unei gropi la adâncimea de -1,20 m a fost descoperit un topor Jászladáni. Piesa are o lungime de 11 cm şi greutatea de 0,115 kg. f. Gherghe 1982, p. 132, ﬁ g. 2; Mareş 2002, p. 235.

18. Gruiul Lupului, jud. Vâlcea a. Comuna Racoviţa; b. -; c. -; d. Descoperire izolată; e. În perioada 1960-1961 a fost găsit în zonă un topor de cupru cu braţe în cruce de tip Jászladáni, cu greutatea de 0,802 gr şi o lungime de 0,180 m; f. Petre-Govora, 1995, p. 15; Fântâneanu 2007, p. 21; Pătroi 2007, p. 25; Tulugea 2010, p. 25; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

19. Gornăcelu, jud. Gorj a. Comuna Schela; b. -; c. -; d. Cercetare de suprafaţă; e. De pe raza acestui sat au fost adunate mai multe fragmente speciﬁ ce orizontului torţilor pastilate, alături de topoare din piatră; f. Calotoiu et alii 1987, p. 24.

20. Govora Sat, jud. Vâlcea a. Comuna Mihăeşti; b. Treime; c. A doua terasă; d. Descoperire incertă;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 13 e. În anul 1992 s-au săpat două fântâni, prilej cu care s-a descoperit material aparţinând orizontului pastilat. Punctul se găseşte în unghiul format de şoseaua Rm. Vâlcea-Tg. Jiu cu şoseaua Buneşti-Ocnele Mari, în apropierea pârâului Sărat, ce coboară de pe panta satului Teiuş. Dintre aceste fragmente autorul descoperirii aminteşte forme ca: străchini, castroane sau cupe cu picior. Mai este menţionată o săpăligă din corn, toate piesele ﬁ ind găsite alături de mult cărbune şi oase de animal.; f. Petre-Govora 1995, p. 15, 41; Sălceanu 2008, p. 37; Tamaş, Frâncu 2012, p. 64.

21. Halângă, jud. Mehedinţi. a. Comuna Hălânga; b.-; c.-; d. Cercetare de suprafaţă; e. Descoperire izolată a unui topor de tip Jászladáni, varianta Petreşti; f. Bărcăcilă 1924, p. 293, ﬁ g. 264; Berciu 1939a, p. 96; Vulpe 1975, p. 42, nr. 169, pl. 23/169; Mareş 2002, p. 246; Sălceanu 2008, p. 80.

22. Hinova, jud. Mehedinţi. a. Comuna Hinova; b. -; c. Terasă; d. Cercetare de suprafaţă; e. Descoperire izolată a unui topor din cupru de tip Jászladány, varianta Târnăviţa; f. Vulpe 1975, p. 38, nr. 102, pl. 13/102; Mareş 2002, p. 250; Pătroiu 2007, p. 22-23.

23. Izverna, jud. Mehedinţi a. Comuna Izverna; b. -; c. -; d. Descoperire izolată; e. În literatura de specialitate este meţionat un topor din cupru de tip Jászladány, varianta Bradu; f. Pătroi 2007, p. 23; Tulugea 2010, p. 22.

24. Izvorul Bârzei, jud. Mehedinţii.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 14 a. Comuna Izvorul Bârzei b. -; c. -; d. Cercetare sistematică; e. Material arheologic tipic fazei Herculane II a fost sesizat în săpăturile lui Valentin Perian de la Muzeul din Turnu Severin; f. Roman 1971, p. 45; Luca et alii 2004, p. 135; Sălceanu 2008, p. 37.

25. Obogeni, , jud. Vâlcea a. Comuna Stoileşti; b. Biserică; c. Terasă; d. Descoperire izolată; e. Pe panta dealului, de pe partea dreaptă a şoselei ce intră în sat, la cca. 200 m vest de biserică, în curtea locuitorului Neaţă Florea, a fost descoperit un topor de aramă. Toporul cu braţe în cruce are o greutate de 0,875 Kg şi o lungime de 0.230m; f. Petre-Govora 1976, p. 261-262, ﬁ g. 1/1; Petre-Govora, 1995, p. 15; Mareş 2002, p. 269; Fântâneanu 2007, p. 16; Enea 2008, p. 8; Sălceanu 2008, p. 80; Tulugea 2010, p. 23; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

26. Ocnele Mari, , jud. Vâlcea a. Oraşul Ocnele Mari; b. Coasta Ungurenilor; c. Terasă înaltă; d. Cercetare de salvare; e. O parte din piesele descoperite sunt încadrate de Ilie Sălceanu culturii Sălcuţa IV. În perioada studierii materialului aﬂ at în depozitul de la Băile Govora, nu am identiﬁ cat fragmentele respective; f. Sălceanu 2008, p. 39; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

27. Oprişor, jud. Mehedinţi a. Comuna Oprişor b. -; c. -; d. Cercetare de suprafaţă; e. Descoperirea a fost efectuată de cercetătorul C. S. Nicolăescu- Plopşor, iar materialul a fost predat la Muzeul Olteniei, Craiova. Ca forme se menţionează castronele ovale cu marginea dreaptă, canii cu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 15 două torţi, ceşti etc. Din punct de vedere al decorului este amintită canelura, iar pe unele fragmente impresiuni cu unghia amplasate pe marginea vaselor; f. Roman 1971, p. 39; Luca et alii. 2004, p. 135; Sălceanu 2008, p. 38.

28. Orleşti, jud. Vâlcea a. Comuna Orleşti; b. Valea Sâlei, Biserică; c. Prima terasă; d. Cercetare de suprafaţă; e. Din stratul de cultură au fost adunate alături de bucăţi de chirpic, aschi de silex, fragmente ceramice speciﬁ ce orizontului. În 2007 şi 2008 ne-am deplasat în acest punct, din arătură ﬁ nd descoperite materiale aparţinând epocii bronzului; f. Petre-Govora 1969, p. 158; Petre-Govora 1995, p. 14, 35; Pătroi 2007, p. 25; Fântâneanu 2007, p. 16; Tulugea 2010, p. 24; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

29. Orşova, jud. Mehedinţi. a. Oraşul Orşova; b. -; c.-; d. Descoperire izolată; e. De pe raza localităţii este menţionat în literatura de specialiutate un topor de cupru aparţinând tipului Jászladány, varianta Orşova; f. Pătroi 2007, p. 25; Mareş 2002, p. 273; Enea 2008, p. 8; Tulugea 2010, p. 24.

30. Ostrovul Corbului, jud. Mehedinţi. a. Comuna Hinova; b. Botul Piscului; c. Insulă; d. Cercetare sistematică; e. Locuirea se aﬂ ă situată la 16 Km aval de Drobeta Turnu- Severin, între km 911-916. Staţiunea arheologică a fost descoperită de cercetătorul Alexandru Bărcăcilă, cercetări sistematice ﬁ ind efectuate de Dumitru Berciu şi Alexandru Bărcăcilă, (în anul 1942), Ion Andrieşescu şi Ion Nestor, (în anul 1932), iar ultimile de Sebastian Morintz (în anul 1970). Ca forme ceramice: castroane, farfurii, ceşti,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 16 etc, Decorul este semnalat prin impresiuni cu degetul, caneluri, incizii, etc; f. Roman 1971, p. 40-44; Luca et alii 2004, p. 135; Pătroi 2007, p. 24. Sălceanu 2008, p. 39.

31. Ostrovul Corbului, jud. Mehedinţi a. Comuna Hinova; b. Botul Cliuciului; c. Insulă; d. Cercetare sistematică e. Necropolă de înhumaţie aparţinând fazei Herculane II al orizontului toartelor pastilate. Numărul mormintelor studiate în timpul investigaţiilor arheologice atinge cifra de 53, un număr de patru aparţinând cel mai probabil culturii Sălcuţa. Apartenenţa cimitirului din punctul menţionat mai sus nu este pe deplin elucidată, în literatura de specialitate existând mai multe opinii; f. Roman, Opriţescu 1989; Luca 1999, p. 36-39; Luca 2006, p. 51; Sălceanu 2008, p. 38. Schuster et alii 2008, p. 42; Roman, Opriţescu 2008, p. 16-110; Pătroi 2010, p. 34-35.

32. Ostrovul Şimian, jud. Mehedinţi. a. Oraş Drobeta Turnu Severin; b.-; c. Insulă; d. Cercetare sistematică; e. Aşezarea a fost cercetată sistematic în perioada anilor 1933- 1935 de către Dumitru Berciu. Săpăturile sunt reluate de M. Davidescu în anul 1980, dar rezultatele nu sunt publicate. Ceramica descoperită prezintă ca decor: canelura, incizii, aplicaţii, etc; f. Roman 1971, p. 39; Pătroiu 2007, p. 24-25; Sălceanu 2008, p.39.

33. Padina Mare, jud. Mehedinţi. a. Comuna Padina Mare; b. Ogaşul lui Săman; c. Terasă; d. Descoperire izolată; e. În literatura de specialitate este menţionat un topor de tip Jászladány, varianta Orşova; f. Toropu 1965; Vulpe 1975, p. 39, nr. 114, pl. 15/114; Mareş 2002, p. 275; Pătroi 2007, p. 25.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 17

34. Peştera Muierilor, jud. Gorj a. Comuna Baia de Fier; b. - c. Peşteră; d. Cercetare sistematică; e. Cercetările arheologice efectuate între anii 1951- 1955 de către C. S. Nicolăescu-Plopşor au dus la descoperirea mai multor fragmente ceramice aparţinând fazei a IV-a a culturii Sălcuţa. Materialul arheologic este alcătuit din câteva vase piriforme, caracteristica lor fi ind toartele fi xate pe verticală, amplasate lângă marginea vasului. Parte inferioară a torţilor se termină cu o prelungire, lăţită sub forma unui bob; f. Roman 1971, p. 33-35, fi g. 2/24-39; Comşa 1982, 39; Calotoiu et alii 1987, p. 23-24; Luca et alii 2004, p. 135; Pătroi 2007, p. 25; Sălăceanu 2008, p. 33; Tulugea 2010, p. 24.

35. Peştera Pârcălabu, jud. Gorj a.Comuna Baia de Fier; b. -; c. Peşteră; d. Cercetare sistematică; e. În urma cercetărilor arheologice efectuate de colectivul coordonat de C. S. Nicolaescu-Plopşor au fost descoperite materiale arheologice atipice Sălcuţa IV la baza stratului de cultură; f. Roman 1971, p. 32-33, ﬁ g. 2/1-23; Comşa 1982, 39; Calotoiu et alii 1987, p. 23-24; Luca et alii 2004, p. 135; Pătroi 2007, p. 25; Sălăceanu 2008, p. 33; Tulugea 2010, p. 24.

36. Poiana, jud. Mehedinţi. a. Comuna Poiana; b.-; c. -; d. Descoperire izolată; e. Descoperire izolată a unui topor de cupru, de tip Jaszladany, varianta Petreşti în anul 1946; f. Vulpe 1975, p. 42, nr. 166, pl. 22/166, Mareş 2002, p. 282; Pătroi 2007, p. 25.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 18 37. Prundeni, jud. Vâlcea a. Comuna Prundeni; b. Terasă înaltă; c. La Plutonier; d. Descoperire izolată; e. În anul 1978 a fost găsit un topor cu braţele în cruce la adâncimea de cca. 2,30 m. Descoperirea a fost realizată cu ocazia săpării unei gropi pentru un stâlp de înaltă tensiune, unealta ﬁ ind găsită într-un nivel de culoare neagră, după precizarea autorului. Dimensiunile toporului sunt de 0,219 m şi o greutate de 0,747 kg; f. Petre-Govora 1983, p. 287; Petre-Govora,1995, p. 15; Mareş 2002, p. 283; Tulugea 2010, p. 24; Tamaş, Frâncu 2012, p. 63.

38. Sălcuţa, jud. Dolj a. Comuna Sălcuţa; b. Piscul Cornişorului; c. Terasă; d. Cercetare sistematică; e. Cercetările arheologice din aşezarea eponimă de la Sălcuţa au debutat în anul 1916, sub coordonarea lui Ion Andrieşescu, abandonate şi reluate în anii 1919-1920. În timpul ocupaţiei germane din perioada primului război mondial săpăturile au fost reluate de către arheologul german C. Schuchhardt, în anul 1917, materialul arheologic fi ind trimis la Berlin. Din ambele cercetări nu s-au publicat rezultatele investigaţiilor. După cel de-al doilea război mondial, mai exact în anul 1947, cercetările sunt reluate de către un colectiv din alcătuirea căruia făceau parte Hortensia Dumitrescu, C. S. Nicolaescu Plopşor sau Dumitru Popescu. Nivelul aparţinând oriziontului în cauză a fost depistat în urma investigaţiilor coordonate de Dumitru Berciu, în anul 1951, cercetarea acestuia identifi când două straturi: IVa, IVb. Materialul arheologic este alcătuit din utilaj litic (râşniţe, săgeţi, lame), obiecte din lut (greutăţi de la războiul de ţesut, fusaiole, mosoare), ceramică (străchini, ceşti, oale), etc. Faţă de straturile anterioare, în aceste nivele îşi fac apariţia toartele pastilate; f. Berciu 1961a, p. 309-328; Roman 1971, p. 35-39, fi g. 3-5; Sălceanu 2008, p. 40.

39. Turcenii de Jos, jud. Gorj a. Comuna Turceni; b. La Ciulap;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 19 c. -; d. Descoperire izolată; e. Într-o ruptură de mal a Jiului, alături de fragmente ceramice, care ulterior s-au pierdut, a fost descoperit un topor de cupru Jászladány, varianta Orşova. Unealta are o lungime de 20 cm şi o greutate de 0,515 kg; f. Gherghe 1982, p. 131-132, ﬁ g. 1/1, 2; Mareş 2002, p. 326.

40. Valea Anilor-Malul Înalt, jud. Mehedinţi a. Comuna Corlăţel; b. La Glamie; c. Terasă; d. Cercetare sistematică; e. Aşezare de tip tell cu două nivele, fortiﬁ cată cu şanţ de apărare lat de 3,20 m. În cel superior au fost cercetate două locuinţe de suprafaţă; f. Stângă 1989, p. 228; Petre-Govora 1995, nota 378; Mareş 2002, p. 274; Pătroi 2007, p. 27; Sălceanu 2008, p. 42.

41. Vârtopu, jud. Dolj a. Comuna Vârtopu; b.-; c. -; d. Descoperire izolată; e. Pe raza localităţii menţionate a fost descoperit un topor de cupru, de tip Jászladány, varianta Petreşti. f. Mareş 2002, p. 334; Pătroi 2007, p. 28.

42. Vela, jud. Mehedinţi. a. Comuna Vela; b. -: c.-; d. Descoperire izolată; e. De pe raza localităţi a fost recuperat un topor de cupru de tip Jászladány. Cătălin Pătroi este cercetătorul care semnalează descoperirea, realizând trimitere la lucrarea lui Dumitru Berciu din anul 1939, punct ce de altfel nu se regăseşte; f. Pătroi 2007, p. 28.

43. Verbicioara, jud. Dolj a. Comuna Verbiţa; b. La Trestie, Aşezarea C; c. Terasă;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 20 d. Cercetare sistematică e. În timpul cercetărilor arheologice, în unele zone ale aşezării au fost întâlnite fragmente ceramice aparţinând perioadei la baza nivelului Coţofeni; f. Berciu et alii 1952, p. 155-156; Berciu et alii 1957, p. 182; Berciu 1961, p. 117; Ridiche 2001, p. 50.

44. Vrancea, jud. Mehedinţi a. Comuna Baloţi; b.-; c.-; d. Cercetare de suprafaţă; e. Pe malul Dunării la km. 906, aşezare Sălcuţa IV identiﬁ cată de Ion Stângă. Din arătură au fost adunate fragmente ceramice şi chirpici; f. Sălceanu 2008, p. 42-43. În stadiul actual al cercetărilor din zona destinată studiului, semnalăm un număr de 44 de puncte aparţinând manifestării în cauză.

Catalogul descoperirilor aparţinând orizontului toartelor pastilate 44 puncte

Descoperiri izolate de Descoperiri de Descoperiri topoare cu braţe în fragmente ceramice consistente cruce 18 puncte 21 puncte 5 puncte

Diagrama 1. Potrivit diagramei 1. în zona deluroasă şi montană a Olteniei, catalogul descoperirilor poate ﬁ împărţit în trei categoreri: - 18 puncte cu topoare de cupru de tip Jászladány; - 21 de puncte cu descoperiri de fragmente ceramice, provenite din diverse tipuri de cercetare. Atribuirea acestor piese orizontului, ridică anumite

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 21 probleme. - 5 puncte cu descoperiri consistente. Dintre acestea un punct este reprezentat de necropola eneolitică de la Ostrovul Corbului-Botul Ciuciului a carei apartenenţă nu este pe deplin elucidată.

Descoperirile aparţinând orizontului toartelor pastilate Descoperiri izolate de 11% topoare cu braţe în cruce 41% Descoperiri de 48% fragmente ceramice

Descoperiri consistente

Diagrama 2. Procentual descoperirile cu puţine fragmente ceramice sesizate în diferite cercetării îi revin 48 % , urmate de cele cu topoare de cupru 41% ş descoperirile consistente 11 %. Referitor la apartenenţa topoarelor cu braţe în cruce la orizontul toartelor pastilate2 nu este elucidată, încadrarea acestora, fi e fazei a III-a Sălcuţa sau orizontului e difi cil de realizat din lipsa altor elemente de încadrare, ceramica de fel. O posibilă apropiere ale acestor uneltelor-arme de manifestarea în cauză, este faptul că în perioada respectivă ele reprezentau simboluri de putere3, pe care persoana care le deţinea cel mai probabil le transmitea ereditar. O altă varianta posibilă ar fi , natura prin care aceste piese erau dobândite (achiziţionate), valoarea lor economică fi ind probabil foarte ridicată. Astfel, putem concluziona că, în lipsa unor elemente clare de încadrare, topoarele de tip Jászladány ar putea fi atribuite atât perioadei Sălcuţa III cât şi fenomenului Sălcuţa IV-Herculane II-III. Prin contopire celor două categorii de descoperiri afl ăm că manifestării îi revin un număr de 26 de puncte, dintre care cele mai multe îi sunt atribuite categoriei cu descoperiri de fragmente ceramice (depuneri sumare). Ultimei, unde descoperirile sunt consistente, cercetarea a fost insufi cientă pentru a creiona o imagine evolutivă cât mai amplă a perioadei respective. Pentru o cunoaştere cât de cât efi cientă a orizontului cu toarte pastilate pentru zona deluroasă şi montană a Olteniei ar fi necesar intensifi carea cercetărilor de teren (periegheze) sau

2 Nu ne propunem să dezbatem în aceste rânduri încadrarea (destul de diﬁ cilă) acestor piese. 3 Enea 2008.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 22 a unor investigaţii ample în vechiile (unde mai este posibil) şi noile staţiuni arheologice din zona menţionată. Abrevieri:

Analele Banatului Analele Banatului. Timişoara A.O. Arhivele Olteniei (Serie Veche). Craiova Buridava Buridava. Rm. Vâlcea CAMNI Cercetări Arheologice. Muzeul Naţional de Istorie al României. Bucureşti Dacia Dacia. Revue d’archeologie et d’histoire anciennne. Bucureşti Drobeta Drobeta. Turnu Severin LITUA LITUA. Târgu Jiu Materiale Materiale şi Cercetări Arheologice. Bucureşti PBF Prähistorische Bronzezefunde. Berlin Rev. Muz Revista muzeelor (şi monumentelor). Bucureşti Oltenia Oltenia. Craiova SCIVA Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie. Bucureşti SCIV Studii şi Cercetări de Istorie Veche. Bucureşti Th. D. Thraco-Dacica. Bucureşti

Bibliograﬁ e:

Bărcăcilă 1924 Al. Bărcăcilă, Antiquité pré- et proto- historiques des environs de Turnu- Severin, Dacia, I, p. 280-296. Berciu 1939a D. Berciu, Arheologia Preistoria Olteniei, Craiova. Berciu 1939b D. Berciu, Arheologia Preistorică a Olteniei, A.O., XVIII, p. 101-130. Berciu 1961 D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului din România în lumina noilor cercetări, Bucureşti. Berciu 1981 D. Berciu, Buridava Dacică, Bucureşti.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 23 Berciu et alii 1952 Colectivul de cercetări arheologice ale Academiei R.P.R , Şantierul Verbicioara, SCIV, 3, p. 141-189. Berciu et alii 1957 D. Berciu, S. Morintz, I. Maximilian, Şantierul arheologic Verbicioara (reg. Craiova, r. Pleniţa), Materiale, III, p. 179-187. Calotoiu et alii 1987 Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, Tg. Jiu. Chicideanu, Gherghe 1983I. Chicideanu, P. Gherghe, Săpăturile arheologice de la Călugăreni, jud. Gorj, Materiale, XVI, p.103-107. Comşa 1982 E. Comşa, Unele date cu privire la descoperirile din epoca neolitică de pe teritoriul jud. Gorj, LITUA II, p. 38-41. Crăciunescu 2006 Gr. Crăciunescu, The eneolithic settlement of Bistreţ, Mehedinţi County, Analele Banatului, XIV, 1, 2006, p. 203-209. Dumitraşcu, Manea 1978 A. Dumitraşcu, Ghe. Manea, Un topor de aramă descoperit la Dobriceni, jud. Vâlcea, SCIV, 29, 3, p. 433-435. Enea 2008 S. C-tin Enea, Simboluri eneolitice ale puterii. Despre topoareele de aramă cu braţele „în cruce” din România, Rev. Arheologică, IV, 2, p. 5-32. Fântâneanu 2007 Cr. Fântâneanu, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinul Oltului Inferior, Buridava, V, p. 15-31. Gherghe 1982 P. Gherghe, Două topoare de aramă eneolitice descoperite în jud. Gorj, SCIVA, 33, 1, p. 131-133. Luca 1999 S. A. Luca, Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României – Cultura Bodrogkeresztúr-, Alba Iulia. Luca 2006 S. A. Luca, A short prehistory of Transylvania (Romania), Heidelberg- Sibiu. Luca, Crăciunescu 1992 S. A. Luca, G. Crăciunescu, Aşezarea eneolitică de la Bistreţ, SympThrac. 9, p. 76. Luca et alii 2004 S. A. Luca, Cr. Roman, D. Diaconescu, Cercetări arheologice în Peştera

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 24 Cauce, I, Sibiu. Manea 2006 Cr. Manea, Un topor eneolitic descoperit în judeţul Mehedinţi, Drobeta XVI, p. 112-114. Mareş 2002 I. Mareş, Metalurgia aramei în neo-eneoliticul României, Suceava. Nica 1989 M. Nica, Noi descoperiri ale epocii bronzului în Oltenia, SymThrac, 7, p. 252-253. Oanţă-Marghitu 2003 S. Oanţă-Marghitu, „Fenomenul Cernavodă III-Boleráz”: după 30 de ani, CAMNI, XII, 2003, p. 109-138. Pătroiu 2006 C. Pătroi, Metalurgia cuprului în cadrul complexului cultural eneolitic Sălcuţa-Bubanj-Krivodol, în Drobeta, XVI, p. 87-111 Pătroi 2007 C. Pătroi, Catalogul aşezărilor şi descoperirilor aparţinând culturii Sălcuţa, Drobeta, XVII, p. 17-35. Petre Govora 1969 Gh. Petre Govora, Dovezi delocuire neolitică în judeţul Vâlcea, Rev. Muz., 2, p. 154-158. Petre Govora 1976 Gh. Petre Govora, Noi descoperiri de topoare de aramă în judeţul Vâlcea, SCIVA, 27, 2, p. 261-265. Petre Govora 1983b Gh. Petre Govora, Un nou topor de cupru din nord estul Olteniei II, SCIVA, 34, 3, p. 287-289. Petre Govora 1995 Gh. Petre Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm. Vâlcea. Ridiche 2001 F. Ridiche, Noi date privind cunoaşterea culturii Verbicioara, (partea a II-a), Oltenia, 13, p. 33-63. Roman 1971 P. Roman, Strukturänderungen des Endäneolithikums im Donau- Karpaten-Rau, Dacia, XV, p.31-170. Roman, Opriţescu 1989 P. Roman, A. D. Opriţescu, Interferenţe etnoculturale din perioada indoeuropenizării, reﬂ ectate în cimitirul eneolitic de la Ostrovul-Corbului, Th-D, X, p. 11-38. Roman, Opriţescu 2008 P. Roman, A. D. Opriţescu, Ostrovul Corbului între Km. ﬂ uviali 911-912.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 25 Morminte şi unele aşezări preistorice, Bucureşti. Sălceanu 2008 I. Sălceanu, Sălcuţa IV-Herculane II-III, Satu Mare. Schuster et alii 2008 Cr. Schuster, R. Kogălniceanu, Al. Morintz, The Living and the Dead. An analysis of the relationship between the two worlds during Prehistory at the Lower Danube, Târgovişte. Stângă 1989 I. Stângă, Locuinţe şi amenajări interioare din aşezarea sălcuţeană fortiﬁ cată de la Valea Anilor-Mehedinţi, SymThrac, 7, p. 228-230. Tamaş, Frâncu 2012 I. Cr. Tamaş, E. V. Frâncu, Istoria Judeţului Vâlcea, vol. I, Rm. Vâlcea. Toropu 1965 O. Toropu, Un topor cu braţe „în cruce” descoperit în Oltenia, Rev. Muz, II, 2, p. 167. Tulugea 2010 Cl. A. Tulugea, Repertoriul arheologic din nordul Olteniei (Neolitic, Eneolitic), Buridava, VIII, p. 16-28. Vulpe 1975 A. Vulpe, Die Äxte und Beile in Rumänien II, PBF, IX/5.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 27

Câteva observații referitoare la necropola de la Ostrovul Mare, județul Mehedinți Gabriel Crăciunescu

Localitatea Ostrovul Mare este situată în insula cu același nume și face parte din comuna Gogoșu, județul Mehedinți. De-a lungul mileniilor insula a oferit condiții de viață și anumită siguranță populațiilor care s-au succedat aici datorită dimensiunile sale, lungime de 17 km și lățime de 4 km. Cercetările arheologice au demonstrat că pe suprafața insulei au coexistat și câte două comunități în același interval de timp. Este fi resc, deci, ca aici să întâlnim, pe lângă intinse așezări, și mari necropole. Amintim doar necropola din epoca feudală de la km fl uvial 875 unde, în doar două secțiuni trasate în cruce au fost descoperite 42 morinte1. Este de înțeles, deci, că și necropolele altor perioade să fi avut întinderi considerabile cu numeroase morminte. Cultura Žuto Brdo – Gârla Mare din bronzul mijlociu și fi nal se întinde pe marginea Dunării, atât la vest cât și la est de Porțile de Fier. Aceasta este cunoscută în special prin necropolele sale, deși primele descoperiri de pe teritoriul României datează din perioada Primului Război Mondial2 și provin dintr-o așezare a acestei culturi, situată în insula Gârla Mare. Abia în deceniul 8 al secolului trecut au început să fi e publicate materile arheologice care proveneau din așezări3. Dintre necropole se detașează unele prin numărul mare de morminte, așa cum este cazul necropolelor de la Cârna – Grindul Tomii4 cu 116 morminte și Orsoja cu 343 morminte5. În afara acestora există și alte necropole de dimensiuni mai mici. Amintim în acest sens necropolele de la Liubcova cu 66 de morminte6, Cârna – Ostrovogania cu 58 morminte7, Korbovo – Pesak cu 40 de morminte8, Korbovo –Glamija cu 48 morminte9, Ghidici - Balta Țarova cu 37 de morminte, la care se adaugă alte necropole cu mult mai puține morminte10. În anul 1936 Alexandru Bărcăcilă, directorul Muzeului din Turnu Severin, a săpat o mare necropolă din epoca bronzului, aparținând culturii Žuto Brdo – 1 Boroneanț, Crăciunescu 1985, p. 119-134 2 Franz 1922, p. 89-98 3 Crăciunescu 1980, p. 43-58; Nica 1995, p. 236-246 4 Dumitrescu 1961 5 Filipov 1976 6 Săcărin 1993, p. 75-81 7 Șandor-Chicideanu 2003, p. 158 8 Letica 1975, p. 163-174 9 Krstić 1983, p. 19-29 10 Nica 1994, p.178-206

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 28 Gârla Mare, la Ostrovul Mare în punctul Bivolării. Acest punct este situat la km fl uvial 870, dar în interior, la câteva sute de metri de malul Dunării. În 1982 am avut ocazia să discut cu fi ica unuia din cei care săpaseră cu Alexandru Bărcăcilă. Aceasta mi-a făcut unele precizări în legătură cu locul exact al punctului de la Bivolării, semnifi cația denumirii, și mi-a relatat că tatăl ei avea pușcă de vânătoare și cu țeava acesteia sonda terenul pentru a sesiza mai ușor mormintele. Și cu altă ocazie am scris despre faptul că Alexandru Bărcăcilă, într-o scrisoare adresată profesorului Dumitru Berciu, era nemulțumit de faptul că acesta i-a încurcat mormintele. Alexandru Bărcăcilă a cedat, probabil, profesorului Dumitru Berciu, necropola spre publicare. Fac această presupunere deoarece directorul muzeului de atunci din Turnu Severin era profesor de limbi clasice și s-a ocupat, cu predilecție, de epocile romană și feudală. Modul în care a fost publicată necropola de la Ostrovul Mare nu mai permite o precizare a numărului de morminte și a inventarului fi ecăruia dintre ele. Dumitru Berciu spune despre necropola de la Ostrovul Mare - Bivolării că este „Cel mai întins câmp de urne și cel mai intens săpat de către Muzeul din Turnu-Severin11 în 1936”. În acest sens există mai multe păreri care converg către aceeași concluzie. ”La Ostrovul Mare cercetările au oferit un bogat material care din păcate a fost doar parțial valorifi cat”12, astfel de opinii mai fi ind exprimate atunci când se discută despre această necropolă13. Există autori care estimează că numărul mormintelor acestei necropole14 s-ar situa în jurul a 40, dar cei mai mulți se feresc să facă asemenea aprecieri. Astăzi este destul de difi cil, dacă nu aproape imposibil, să mai facem lumină în acest sens. Și totuși, se mai poate face câte ceva în această situație. Dar pentru aceasta trebuie să se țină seama de câteva elemente. În primul rând, posibilitatea existenței unui anumit număr de morminte duble sau triple, situație neprecizat nici de Alexandru Bărcăcilă, cel care le-a descoperit, nici de Dumitru Berciu, cel care le-a publicat. Acest lucru nu este decisiv pentru încercarea de a stabili numărul de morminte de la Ostrovul Mare deoarece se știe că D. Berciu notează separat mormintele duble, aș cum procedează la Balta Verde15. O problemă care poate schimba situația reală este determinată de posibilitatea ca unele morminte să nu fi avut o amforă specială pentru depozitarea resturilor cremației. Cercetări din ultimii ani și chiar mai vechi, arată că există destul de multe morminte la care resturile cremației erau depuse în groapă iar inventarul mormântului se compunea din câteva alte tipuri de vase. În sud-vestul Olteniei există 12 necropole ale acestei culturi situate în nouă localități16 și care au fost cerceate mai mult sau mai puțin. Dintre acestea, în patru necropole există

11 Crăciunescu 1912, p. 32-58 12 Berciu 1936, p. 102 13 Morintz 1978, p. 29 14 Șandor-Chicideanu 2003, p. 158 15 ibidem, p. 158 16 Berciu, Comșa 1956, p. 292307

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 29 morminte cu resturile cremației depuse în groapă. Acesta este cazul mormintelor 2 și 11 de la Balta Verde17, mormântul VII de la Ostrovul Corbului18, un mormânt de la Crivina19 și câteva morminte de la Gârla Mare20. Putem presupune că și la Ostrovul Mare – Bivolării au existat asemenea morminte. În continuare prezentăm situația necropolei la 17 și respectiv 77 de ani de la descoperire.

Tabel cu piesele descoperite la Ostrovul Mare – Bivolării Tipul de vas Situația după D. Berciu Situația după -Catalogul muzeului inventarul actual al arheologic din Turnu- Muzeului Regiunii Severin - 1953 Porților de Fier - 2013 Amfore 72 67 Amfore etajate 12 12 Amfore miniatură 53 51 Castroane 37 36 Cești-căni 68 42 Capace 23 22 Kantharoi 15 17 Pixide 7 5 Vase-pasăre 3 3 Vase duble 9 6 Vase pătrate 1 1 Vase pyraunos 4 2 Suport de vas 6 5 Tăvițe-2 Statuete antropomorfe 11 8 Statuete zoomorfe (jucării) 3 3 Protome zoomorfe 5 5 Cupe 1 1 Linguri 4 4 Brotlaibidoli 8 8 Topoare votive 8 8

Diferențele care apar între situația consemnată de Catalog și evidența actuală, au unele explicații. În primul rând trebuie să remarăm că aceste diferențe sunt destul de mici la aproape toate tipurile de piese. Diferența de cinci piese existentă la amfore se poate explica prin faptul că unele din acestea au fost lipite fără a fi restaurate și consolidate cu ipsos. În aceste condiții, unele s-au desfăcut în bucățile inițiale și au fost păstrate în lăzi asemănătoare cu cele în care se afl au materialele arheologice de pe alte șantiere. Seriile de gestionari care s-au ocupat de piesele din depozit, unii din aceștia fi ind simpli funcționari, au înlocuit numerele lipsă cu alte piese. Cu ocazia mutării întregului material din muzeu în vederea restaurării și consolidării clădirii Muzeului Regiunii Porților de Fier, am descoperit urne fragmentare în lăzile pentru ceramica fragmentară de pe șantiere. Din păcate, nu se poate discuta de restaurarea acestor urne până la terminarea

17 Crăciunescu 2012, p. 32-53 18 Berciu, Comșa 1956, p. 267, 278 19 Berciu 1939, p. 106, Fig. 115 20 Crăciunescu, Neagoe 2008, p. 87

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 30 lucrărilor de la clădirea muzeului și dotarea Laboratorului de restaurare cu cele necesare. Pe aceeași linie se poate explica aceste diferențe prin faptul că numerele de inventar au dispărut de pe unele piese iar locul lor a fost luat de altele, ele fi ind reinventariate la alte numere. În acest fel a putut fi modifi cat locul de proveniență al unora din piesele de la Ostrovul Mare – Bivolării. O altă cauză pentru diferențele amintite se referă la imposibilitatea de a putea încadra exact pe tipuri, anumite piese datorită lipsei imaginii foto și sumarei descrieri din Catalog. Cele mai mari diferențe se înregistrează la cești-căni. Multe din acestea sunt amintite în Catalog a fi fragmentare și este posibil să nu mai fi fost păstrate în inventar la reinventarierile succesive care au avut loc sau să fi fost atribuite altor stațiuni arheologice. Într-un singur caz se întâmplă invers. La Ostrovul Mare – Bivolării nu au fost descoperite tăvi, după cum rezultă din Catalog, dar în inventarul actual apar două piese. În mod cert acestea provin din altă stațiune arheologică, cel mai probabil din Ostrovul Corbului. În câmpul de urne de la „Bivolării”, pe lângă mormintele Žuto Brdo – Gârla Mare, a fost descoperit și un mormânt care aparține culturii Verbicioara. Este vorba de amfora cu nr. de inv. I 262 care are doar partea inferioară și despre care se spune că are patru torți și este scrijelită21. O situație asemănătoare a mai fost întâlnită în necropola de la Gruia. Aici a fost descoperită o amforă aparținând culturii Verbicioara printre mormintele Žuto Brdo – Gârla Mare22. Pentru o corectă evaluare a numărului de morminte existente în necropola de la Ostrovul Mare – Bivolării, trebuie să avem în vedere situația prezentată de D. Berciu în Catalogul muzeului din Turnu Severin. Amforele obișnuite și cele etajate reprezentau tot atâtea morminte în cadrul necropolei. Însumate, numărul acestora este de 84, ceea ce ar însemna un număr apreciabil de morminte. Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, aproape în fi ecare necropolă din sud-vestul Olteniei au fost descoperite morminte fără o amforă în care să fi e strânse resturile cremației defuncților. Acestea erau depuse în groapă, răspândite sau grămadă, iar în unele cazuri rolul amforei era jucat de un alt tip de vas. Această situație a fost întâlnită la mormâtul nr. 20 din necropola de la Gruia23. În felul acesta se mai pot adăuga un număr de câteva morminte la cele stabilite pa baza numărului de amfore. Consider că numărul mormintelor din necropola aparținând culturii Žuto Brdo – Gârla Mare de la Ostrovul Mare – Bivolării, se ridică la 90. Apreciez că această cifră este foarte aproape de realitate dacă se ia în considerare și numărul mare de amfore miniatură, 53 de bucăți. Ori în necropola de la Gârla Mare am întâlnit morminte cu un inventar format din câte trei asemenea amfore, fără nici o piesă de mari dimensiuni. Numărul mare al ceștilor, castroanelor și capacelor susțin numărul de morinte pe care l-am estimat. Compoziția obiectelor descoperite în aceste morminte este asemănătoare cu ceea ce se întâlnește în alte necropole 21 Berciu 1953, p. 612 22 Crăciunescu 1998, p. 132, Pl. X/1 23 Crăciunescu 2006, p. 70

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 31 sau chiar o depășesc. În primul rând avem 13 tipuri de vase și alte șase tipuri de piese din lut. Piese precum lingurile, brotlaibidolii și topoare miniaturale din lut nu se găsesc în prea multe necropole, chiar mari, cum este cea de la Cârna.

BIBLIOGRAFIE

BERCIU, COMȘA 1956 D. Berciu, E. Comșa, Săpăturile arheologice de la Balta Verde și Gogoșu (1949 și 1950), în MCA, II, 1956, p. 251- 489 BERCIU 1939 D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939 BORONEANȚ, CRĂCIUNESCU 1985 V. Boroneanț, G. Crăciunescu, Așezarea și necropola din secolele XIII-XIV de la Ostrovul Mare, km 875, în Drobeta, VI, 1985, p. 119-134 1980 G. CRĂCIUNESCU, Noi descoperiri arheologice din epoca bronzului la Ostrovul Mare, Drobeta, IV, 1980, p. 43-58 1992 G. CRĂCIUNESCU, Aşezare a culturii Gîrla Mare la Izvoarele, Thraco-Dacica, XIII, 1-2, 1992, (43-47), 1998 G. CRĂCIUNESCU, L’Âge du Bronze moyen et ﬁ nal au nord du Danube, à l’est des Portes de Fer, în Rumänisch –Jugoslawische Kommision für die Erforschung der region des Eisernen Tores, II, Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des Eisernen Tores, Kolloquium in Drobeta-Turnu Severin (November 1997), p.115- 138, 2006 G. CRĂCIUNESCU, La nécropole àcrémation de l’Îge du Bronze de Gruia, département de Mehedinţi, în Pratiques funéraires et manifestations de l’identité culturelle (Âge du Bronze et Âge du Fer). Actes du IVe Colloque International d’Archéologie Funéraire, Tulcea, 2006, p. 67-78 2011 G. CRĂCIUNESCU, Observații asupra mormintelor culturii Gârla Mare din zona de sud-vest a Olteniei, în Tibiscum, SN, 1/2011, p. 37-42, 2012 G. CRĂCIUNESCU, Necropolele culturii Žuto Brdo – Gârla Mare din sud- vestul Olteniei, în Drobeta, XXII, Arheologie-Istorie, 2012, p. 32-53, 2008 G. CRĂCIUNESCU, OANA NEAGOE, Două morminte de incinerație de la Crivina, jud. Mehedinți, în Drobeta XVII, Arheologie-Istorie, 2008, p. 87-96 1961 V. DUMITRESCU, Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Cîrna, București, 1961 T. FILIPOV, Nekropol ot bronzova epoha pri s. Orsoja, Lomsko, Lom, 1976 L. FRANZ, Vorgeschichtliche Funde aus Rumänien, WPZ, IX, 3-4, 1922, p. 89- 98, 1983 KRSTIĆ, Karakteristike sahranjivanja na nekropoli bronzanog dobau Korbovu, 9, în ZbornikMuzBeograd 11, 1983, 1, p. 19-29, 1975 ZAGORKA LETICA, Praistorijska nekrolopa „Pesak” kod Korbova, în Starinar N.S., 24-25, 1973-1974, (1975), p. 163-174, 1978

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 32 S. MORINTZ, Contribuții la istoria tracilor timpurii. I,Epoca bronzului în spațiul carpato-balcanic, Biblioteca de Arheologie, XXXIV, București, 1978 M. NICA, Date noi cu privire la cronologia și periodizarea grupului cultural Gârla Mare, pe baza descoperirilor din așezarea și necropola de la Ghidici, punctul „Balta Țarova”. P. ROMAN, M. ALEXIANU (ed.), Relations thraco-illyro-helléniques. Actes du XIVe Symp.Nat. de Thracologie, Băile Herculane (14-19 Sept. 1992), București, 1994, p. 178-206 M. NICA, Câteva date despre necropola și locuințele din așezarea hallstattiană timpurie de la Ghidici, punctul „Balta Țarova” (jud. Dolj), în Cercetări arheologice în aria nord-tracă, I, 1995, p. 236-246 C. SĂCĂRIN, Descoperiri Gârla Mare în zona Porţilor de Fier, în Banatica, 12, 1993, p. 75-81 M. ŞANDOR CHICIDEANU, Cultura Žuto Brdo – Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioară, I, Cluj-Napoca, 2003

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 33

Cercetările arheologice preventive în situl din perioada bronzului târziu de la Curtișoara – Bumbești-Jiu, km 85 pe DN 66 (E 79), judeţul Gorj

Gheorghe Calotoiu Adina-Gabriela Cotorogea

Abstract The archeological site from the “În Lunci” point, Curtișoara Village, in Bumbești-Jiu lies on an upper terrace of the Jiu river. The dwelling from the Late Bronze Age was discovered many years ago by archeologist from the Gorj County Museum, as a result of fi eld archeological research. With the occasion of the rehabilitation work on the 66 National Road (E 79) from Rovinari to Bumbești-Jiu în September 2013, nine archeological sections were made between kilometers 84+960-85+180, from the both parts of the National Road. We discovered archeological items belonging to the Late Bronze Age (Verbicioara Culture, the IVth phase). In S.III were identifi ed an outer dwelling, where maby river boulders were roundly placed (0,95x0,78), along with ash, adobe pieces with twing traces, fragmentary ceramic (from thronconic and bithronconic vessels, mugs), bowls with a straight rim or with conered rim, with incrusted ornaments and alveolated, organics or applied. On some ceramic fragments are incrusted triangles, rhombuses, coils etc. In the same section were also discovered a bronze round jewelry and a „U” letter shaped piece of jewelry. In S.VII, between C.9 and C.10 at -0,64-0,75 m in depth was made a square of 2x2m to the East, where was found an outer dwelling. In this dwelling we found 12 small and medium vessels that were whole or fragmented and they were made of a dense ash colored paste and they had traces of secondary burning. The fi rst 9 vessels were found with pieces of adobe and a lot of ash wear them. At 0,6 m North from these vessels were also found 3 more vessels and 2 of these vessels were put upside down in the larger third vessel, this last vessel was placed in a larger thronconic one wich was fragmentary and had an alveolus helt on it. The vessels have sleightly heightened handles, round base or straight base. A part of them have on their largest diameter vertical incisions and a dotted

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 34 ornament, all speciﬁ c to the Late Bronze Age. The research led by archeologists on the 66th National Road (E 79) km 84+960-85+180 in the “În Lunci” point from Curtișoara-Bumbești-Jiu, showed a new archeological site from the Late Bronze Age (Verbicioara Culture, phase IV). Keywords: The Bronze Age, Verbicioara Culture, ceramics, Curtişoara - Bumbeşti-Jiu, Gorj County. Cuvinte cheie: Epoca Bronzului, cultura Verbicioara, ceramică, Curtişoara - Bumbeşti-Jiu, judeţul Gorj.

În luna septembrie 2013 un colectiv de arheologi de la Muzeul Județean Gorj - dr. Gheorghe Calotoiu – coordonator, și Adina-Gabriela Cotorogea au desfășurat cercetări arheologice preventive pe DN 66 (E 79) km 85 în punctul “În Lunci” – Curtișoara – Bumbești-Jiu în așezarea de epoca bronzului. De asemenea la lucrările de pe şantierul arheologic a partcipat şi Ion Cernitoiu de la Muzeul Judeţean Gorj. Cercetarea arheologică preventivă a fost efectuată de o parte și de alta a DN 66 (E 79), perimetru ce va fi afectat de lucrările de reabilitare a drumului național. Reabilitarea DN 66 (E 79) km 48+900-93+500 – Rovinari-Bumbești Jiu, fi nanțat de Asocierea COMSA S.A.U – Corporate Management Solutions SRL, a reprezentat motivul cercetărilor arheologice preventive în perimetrul DN 66-km 84+960-85+180 de-o parte și alta. Pe DN 66 în zona km 85 Târgu Jiu-Petroșani a fost reperată cu ani în urmă o zonă de interes arheologic din perioada bronzului târziu, după efectuarea unei periegheze de către arheologi din cadrul Muzeului Județean Gorj. În acest sens, de o parte și de alta a DN 66, în perimetrul amintit, au fost efectuate mai multe secțiuni de control, descoperindu-se material arheologic specifi c perioadei bronzului târziu, culturii Verbicioara faza a IV-a. În consecință am procedat la executarea de săpături arheologice preventive, prin deschiderea unui număr de nouă secțiuni arheologice cu dimensiuni diferite. Ceea ce ne-a mai determinat să efectuăm săpături arheologice preventive este descoperirea de material arheologic în zonă ca urmare a unor cercetări de teren anterioare, care intră în zona de reabilitare a DN 66 (E 79). Situl se afl ă situat la 600 de metri est de râul Jiu, pe o terasă superioară. Obiectivul cercetării arheologice preventive l-a constituit eliberarea de sarcină arheologică cât și determinarea caracterului sitului arheologic, afl at în zona supusă reabilitării DN 66 (E 79). În acest sens au fost deschise nouă secțiuni, una în continuarea celeilalte paralele cu DN 66 (E 79), lucrându-se cu mijloace manuale.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 35 S.I =25x1,50 m este situată de la nord la sud, pe partea de vest a DN 66. În nivelul arheologic la adâncimea de -0,50/0,55 -0,65/0,70 m au fost descoperite fragmente ceramice (de la vase tronconice cu ornamente alveolate, baze de vase, torți, fragmente de castroane, cănițe). S.II =57x1,50 m a fost trasată pe partea de est a DN 66. Între C.2 și C.6 la -0,55 -0,70 m adâncime au fost găsite fragmente ceramice specifi ce culturii Verbicioara, faza a IV-a și un fragment de silex. În S.III =40x1,50 m trasată în partea de vest a DN 66, a fost descoperit un complex arheologic (locuință) care prezintă următoarea situație stratigrafi că: 0 -0,15/0,20 m sol vegetal -0,15/0,20 -0,45/0,50 m sol castaniu -0,45/0,50 -0,90/1,10 m nivel arheologic de culoare cenușie Sub -0,90 -1,10 m solul viu format dintr-un strat de pământ galben, steril arheologic. În S.IV =30x1,50 m, săpată pe partea de vest între C.7 și C.12 în nivelul arheologic (-0,55-0,70 m adâncime) au fost descoperite fragmente ceramice. În S.V=50x1,50 m între C.2 și C.5 au fost identifi cate în nivelul arheologic fragmente ceramice specifi ce culturii Verbicioara faza a IV-a. Stratigrafi a secțiunii: 0 -0,15/0,20 m sol vegetal -0,15/0,20 -0,40/0,45 m sol castaniu -0,40/0,45 -0,70/0,75 m nivel arheologic cenușiu. Sub -0,70/0,75 m sol galben, steril arheologic. Între C.46 și C.47 la -0,65 m adâncime au fost descoperiți mai mulți bolovani de râu, chirpic de la o locuință de suprafață și fragmente ceramice cu ornamente (meandrul, spirala fugătoare, triunghiuri hașurate) specifi ce culturii Verbicioara IV. S.VI =17x1,50 m a fost trasată pe partea de est, iar între C.2 și C.9 în nivelul arheologic (-0,45/0,55 -0,65/0,75 m) s-au descoperit fragmente ceramice. S.VII =50x1,50 m trasată pe partea de est a DN 66 prezintă următoarea stratigrafi e: 0 -0,15/0,20 m sol vegetal -0,15/0,20 -0,40/0,46 sol castaniu -0,40/0,46 -0,95/1,10 m nivel arheologic, de culoare cenușie -0,95/1,10 m sol galben, steril arheologic. În C.11 la -0,65 m adâncime au fost descoperite mai multe vase cu două torți ușor supraînălțate, cu baza inelară, dreaptă sau sub formă de postament. Depozitul de vase (9) a fost găsit în apropierea unor bucăți de chirpici și cenușă. A fost practicată o casetă cu dimensiunile de 2x2 m spre est. Unele vase sunt întregi și întregibile. O parte din ele prezintă urme de arsură secundară și câteva au ornamente specifi ce culturii Verbicioara IV. La 0,60 m nord de acestea s-au

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 36 descoperit alte trei vase (două mai mici cu torți, puse în altul mai mare). Sub cele trei vase a fost sesizat un vas tronconic fragmentar cu brâu alveolat sub buză și bucăți de lipitură cu urme de arsură. Primul grup de vase era cu gura în sus, iar la 0,60 m nord de acestea cele două vase mai mici erau puse în altul mai mare de același tip. Între C.14 și C.27 în nivelul arheologic la -0,55 -0,75 m adâncime, în nivelul arheologic au fost găsite fragmente ceramice (torți, buze și baze de vase) specifi ce culturii Verbicioara, faza a IV-a. S.VIII =34x1,50 m. Nu au fost descoperite materiale arheologice. În S.IX =10x1,50 m trasată în partea de vest, în C.8 în nivelul arheologic (-0,55 -0,70 m) au fost depistate puține fragmente ceramice specifi ce bronzului târziu. La est și vest pe marginea DN 66 (E 79) între km 84+960-85+180 au fost trasate nouă secțiuni de dimensiuni diferite la distanțe mici unele de altele în direcția nord-sud. S-au descoperit complexe arheologice cu un bogat material specifi c perioadei bronzului târziu (cultura Verbicioara faza a IV-a). În S.III, între C.5 și C.6 a fost identifi cată la -0,64 și -0,86 m o locuință. S-a deschis o casetă de 1,5x1,5 m spre est în care au fost identifi cați mai mulți bolovani de râu dispuși circular (0,95x0,78 m) alături de multă cenușă, bucăți de lipitură (chirpic) cu urme de nuiele; ceramică fragmentară (vase tronconice și bitronconice, cănițe, castroane cu buza dreaptă sau în colțuri cu ornamente crestate și alveolate, organice sau aplicate). Unele fragmente sunt incizate având ornamente specifi ce culturii Verbicioara, faza a IV-a (triunghiuri hașurate, spirale fugîtoare, meandre, romburi etc.). La -0,85 m adâncime a fost identifi cată o podoaba din bronz de formă circulară (de locuință, după T. Soroceanu). În aceeași secțiune între C.36 și C.37 la -0,64 -0,72 m adâncime au fost depistate fragmente ceramice cu ornamente specifi ce perioadei bronzului târziu. La -0,72 m adâncime s-a găsit un element de podoabă în forma literei U (ac de bronz). În S.V, între C.46 și C.47 au fost descoperiți în nivelul arheologic (la -0,64 -0,72 m) câțiva bolovani de râu, bucăți de chirpic și fragmente ceramice de la vase tronconice, cănițe, castroane cu ornamente incizate: spirale fugătoare, triunghiuri și romburi hașurate, meandre etc, dintr-o pastă fi nă și semifi nă. În S.VII, între C.9 și C.10 la -0,64 și -0,75 m adâncime a fost efectuată o casetă 2x2 m spre est unde a fost identifi cată o locuință de suprafață în care au fost descoperite 12 vase de dimensiuni mici și mijlocii, întregi și întregibile, din pastă compactă de culoare cenușie și cărămizie. Primele nouă vase au fost descoperite alături de bucăți de chirpici și multă cenușă pe o suprafață de 1,80x2,20 m. La 0,60 m nord de acestea au fost găsite alte trei vase, în unul mai mare au fost puse alte două mai mici cu gura în sus. Cele trei vase au fost puse peste un vas mare fragmentar decorat cu brâul alveolat.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 37 Vasele au torți ușor supraînălțate, cu baza inelară, dreaptă sau sub formă de postament, unele prezentând urme de arsură secundară. O parte dintre vase au pe diametrul maxim incizii verticale și un decor punctat, ornamente specifi ce bronzului târziu. În celelalte secțiuni în nivelul arheologic a fost găsit material specifi c culturii Verbicioara, faza a IV-a. Săpăturile arheologice preventive defășurate în localitatea Curtișoara- Bumbești Jiu pe DN 66 (E 79) km 84+960-85+180 în punctul “În Lunci” identifi cat cu codul RAN 79326.01 din luna septembrie 2013 au avut ca obiectiv cercetarea perimetrului de la acostamentul DN 66 (E 79) 4 m la est și vest de acesta. Rezultatele cercetărilor arheologice preventive au constat în descoperirea unor noi complexe arheologice și a unui bogat material arheologic specifi c perioadei bronzului târziu (cultura Verbicioara, faza a IV-a). Astfel a fost descoperit un nou sit arheologic, care urmează a fi cercetat în anii următori.

Bibliograﬁ e

Berciu 1976 - D. Berciu, Date noi privind sfârșitul culturii Verbicioara, în SCIV, 27, 1976, 2, p. 171-180. Calotoiu 1994 - Gh. Calotoiu, Contribuții la cunoașterea culturii Verbicioara în județul Gorj, în Litua, 6, 1994, P. 7-43. Calotoiu 1996 - Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Vierșani-Jupânești, județul Gorj, Drobeta, 7, p. 49- 58. Calotoiu 2009 - Descoperiri arheologice din epoca bronzului în Gorj, în Litua, 12, 2009, p. 69-89. Crăciunescu 1999 - G. Crăciunescu, Rit și ritual funerar în cadrul culturii Verbicioara, în Drobeta, 9, p. 41-42. Crăciunescu 2002 - G. Crăciunescu, Tipuri de așezări în cadrul culturii Verbicioara, în Drobeta, 11-12, p. 62-77. Crăciunescu 2004 - G. Crăciunescu, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, Craiova, 2004. Nica 1996 - M. Nica, Date noi cu privire la geneza și evoluția culturii Verbicioara, în Drobeta, VII, 1996, p. 18- 34. Petre-Govora 1995 - Gh. Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm. Vâlcea, 1995. Petrescu Dâmbovița 1977 - M. Petrescu-Dâmbovița, Depozitele de bronzuri

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 38 din România, București, 1977 Ridiche 2001 - F. Ridiche, Noi date privind cunoașterea culturii Verbicioara (Partea a II-a), Oltenia, NS, 13, p. 33- 58. Schuster et alii 2005 - C. Schuster, G. Crăciunescu, C. Fântâneanu, Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd. I, 2005.

Lista ilustrațiilor

Pl. I. Profi lul de est al S.III Pl. II. Profi lul de est al S.VI Pl. III. Profi lul de vest al S.VII și Profi lul de vest al S.IX Pl. IV. Plan Caseta 1 S.III Pl. V. Profi l carou 9 și 10/S.VII Pl. VI. Plan carou 9 și 10/S.VII Pl. VII. Ceramică Curtișoara, bronz târziu (Verbicioara IV) Pl. VIII. Ceramică Curtișoara, bronz târziu (Verbicioara IV) Pl. IX. Obiecte de podoabă Curtișoara

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 39

Pl. I. Profilul de est al S.III

Pl. II. Profilul de est al S.VI

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 40

Pl. III. Profilul de vest al S.VII ܈i Profilul de vest al S.IX

Pl. IV. Plan Caseta 1 S.III

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 41

Pl. V. Profil carou 9 ܈i 10/S.VII

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 42

Pl. VI. Plan carou 9 ܈i 10/S.VII

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 43

Pl. VII. Ceramică Curti܈oara, faza târzie (Verbicioara IV)

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 44

Pl. VIII. Ceramică Curti܈oara, faza târzie (Verbicioara IV)

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 45

1 2

Pl. IX. Obiecte de podoabă Curti܈oara

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 47

Cu privire la uneltele din lut ars folosite la decorarea ceramicii complexului Basarabi

Cristian Schuster

Zusammenfassung Im Beitrag wird eine besondere Gattung von Tonobjekten des Basarabi- Komplexes diskutiert. Diese wurden in den Siedlungen bei Popeşti-Nucet und Răleşti, beide im Bezirk Giurgiu, entdeckt. Ihre mögliche Funktionalität läßt auf ein Werkzeug, benützt in der Verzierung (eine Arte Stempelung) der Keramik, schliessen.

Cu un alt prilej am discutat, tot în paginile revistei Litua, câteva piese din lut ars, descoperite în aşezarea complexului Basarabi de la Mironeşti-Malul Roşu (jud. Giurgiu)1. În prezenta contribuţie avem în vedere un alt tip de artefact, realizat tot din lut, de o factură oarecum aparte. Astfel, investigaţiile arheologice din anul 1954, desfăşurate în situl de la Popeşti, oraşul Mihăileşti, judeţul Giurgiu, punctul „Nucet”, au permis descoperirea în Sectorul Y a „două mici sigilii de lut”2, atribuite primei epoci a fi erului, anume complexului Basarabi3. Acestea au 1 C. Schuster, T. Popa, Despre câteva piese din lut ars din aşezarea Basarabi de la Mironeşti- Malul Roşu (jud. Giurgiu), Litua, XV, 2013, p. 117-125. 2 R. Vulpe, Şantierul arheologic Popeşti. Raport preliminar, SCIV, VI/1-2, 1955, p. 245, fi g. 6. 3 Cu privire la cercetările de la Popeşti-Nucet, vezi, printre alţii, R. Vulpe, Şantierul arheologic Popeşti. Raport preliminar, SCIV, VI/1-2, 1955, p. 239-271; idem, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, III, 1957, p. 227-246; idem, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, V, 1959, p. 337-350; idem, R. Vulpe, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, VI, 1959, p. 307-324; idem, R. Vulpe, Argedava, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureşti, 1960, p. 557- 566; idem, R. Vulpe, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, VII, 1961, p. 321-338; idem, R. Vulpe, Şantierul arheologic Popeşti, MCA, VIII, 1962, p. 457-462; A. Vulpe, M. Gheorghiţă, Şantierul arheologic Popeşti, com. Mihíleşti, jud. Ilfov. Raport preliminar asupra rezultatelor din campaniile anilor 1976-1977, CA, IV, 1979, p. 95-104; ibidem, Şantierul arheologic Popeşti-Mihăíleşti, jud. Giurgiu. Raport preliminar asupra rezultatelor din campaniile anilor 1978-1979, CA, VI, 1981, p. 58-65; N. Palincaş, Valorifi carea arheologică a probelor 14C din fortifi caţia aparţinând Bronzului târziu de la Popeşti (jud. Giurgiu), SCIVA, 47, 1996, 3, p. 239-288; eadem, Scurtă prezentare a săpăturilor din sectorul Σ al aşezării de la Popeşti (jud. Giurgiu). Campaniile 1988- 1993, CA, X, 1997, p. 173-190;; A. Vulpe, Săpăturile de la Popeşti. Prezentarea campaniilor 1988-1993, CA, X, 1997, p. 163-172; idem, 50 years of systematic archaeological excavations at the pre- and protohistoric site at Popeşti, Dacia N.S., XLVIII-XLIX, 2005, p. 19-37; G Trohani, Aşezarea de la Popeşti, jud. Giurgiu. Campaniile 1988-1991. Secţiunea P. Raport preliminar, CA, X, 1997, p. 193-229; A. Stoia, Un complex hallstattian descoperit la Popeşti, BMJTAG,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 48 fost folosite în opinia lui Radu Vulpe la „producerea ornamentelor” ceramicii cu „motive imprimate umplute cu alb: spirale, serii de S, benzi cu haşuri dinţate rezervînd în negativ linii frînte sau spirale continue”. Ambele piese au formă mai mult sau mai puţin „tronconică”, cu latura de sus mai îngroşată pentru a putea fi prinsă cu două degete, iar cea inferioară uşor arcuită4. Primul dintre artefacte (pl. I/1), are o înălţime maximă de 2.7 cm, lăţimea maximă de 3.1 cm, laturile stânga şi dreapta ale trapezului de 2.2, respectiv 2.4 cm. Partea arcuită permite un rulaj (o amprentă) de 3.7 cm. O doua piesă (pl. I/2), pe care ne permitem să ne numim generic „decorator”5, este înaltă de 3.1 cm, lată tot de 3.1 cm, cu laturile stânga şi dreapta ale trapezului de 3, respectiv 2.7 cm. Lungimea amprentei-decor pe care o poate imprima este de 3.8 cm. După cum se poate observa, „decoratoarele” sunt foarte asemănătoare, atât ca formă cât şi ca dimensiune, chiar şi lungimea amprentei-decor fi ind aproape egală. Decorul care urma a fi imprimat este uşor diferit, la prima dintre piese fi ind mai fi n, se putea „ştampila” numai o linie de crestături. În cazul celei de-a doua piese, rulajul „decoratorului” lăsa în urma sa, o linie zigzag, bine conturată. Faptul că aceste două artefacte au fost găsite la un loc, denotă că făceau parte din „trusa” specializată o unui olar. Probabil nu oricine avea chemarea, talentul şi desigur permisiunea de a modela ceramică, cel puţin în ceea ce priveşte categoria recipientelor decorate6. Că piesele din lut ars descoperite la Popeşti au fost folosite la decorarea ceramicii este confi rmat de o bună parte din recipientele excavate de-a lungul timpului în sit (pl. I/3)7, dar şi din alte aşezări de pe malul râului Argeş, în cazul nostru Mironeşti-Malul Roşu, în care, este drept, nu au fost găsite „decoratoare” (pl. I/3-4)8. V-VI/5-6 (1999-2000), 2000, p. 217-230; C. Schuster, T. Popa, V. Barbu, Cercetări arheologice în bazinul Argeşului, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis, VI, Giurgiu, p. 31-36 cu lit. mai veche. 4 A. Vulpe (Sălaşul hallstattian de la Novaci (r. Drăgăneşti-Vklaşca, reg. Bucureşti), Materiale, VIII, 1962, p. 362, nota 1) afi rmă „Un asemenea „pieptene” a fost descoperit în săpăturile de la Popeşti în nivelul pre-Basarabi (R. Vulpe în SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 243, fi g. 6)”, fără a preciza care dintre cele două piese ilustrate de Radu Vulpe ar fi acela. 5 Am văzut că Radu Vulpe (Şantierul arheologic Popeşti. Raport preliminar, SCIV, VI/1-2, 1955, p. 245) numeşte acest tip de piese „sigilii”. 6 S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu (Consideraţii privind realizarea decorului imprimat pe ceramic din prima epocă a fi erului în spaţiul nord-vest pontic, Pontica, XXXVII- XXXVIII (2004-2005), 2005, p. 115) amintesc de o „trusă de magicieni” de la Babadag, care a avut în compunerea ei şi un „decorator”. „Cum acest context este singulqar în momentul de faţă, nu putem trage alte concluzii în ceea ce priveşte altă utilitate (a „decoratorului”, n.n.). Este însă foarte probabil ca această ştampilă să nu aibă o legătură funcţională cu restul pieselor. Ţinând cont de modul de realizare identic, este posibil ca acestea să fi fost incluse în aceeaşi ”şarjă”. 7 R. Vulpe, Şantierul arheologic Popeşti. Raport preliminar, SCIV, VI/1-2, 1955, p. 245, unde, exemplifi când afi rmaţia sa, face trimitere la fi g. 5. Vezi şi A. Vulpe, Epoca metalelor. Prima epocă a fi erului. Perioada mijlocie (cca 850/800-650 a.Chr.), în M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe (coord.), Istoria Românilor. Vol. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, Bucureşti, p. 327-339. 8 C. Schuster, T. Popa, Mironeşti. II. Locuri, cercetări arheologice, monumente şi personaje

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 49 Nu departe de Popeşti, la Novaci9, într-o groapă cu rost special (cultică?), au fost descoperite alte două „decoratoare” de formă aproximativ tronconică, numite de Alexandru Vulpe „ştampile de lut zimţate” sau „pieptene”. Înălţimea maximă a primei piese este de 2.5 cm, una din laturile lungi ajunge la 2.3 cm, a doua la 2.6 cm, deschiderea de jos fi ind de 2.1 cm („rulată”, partea crestată poate imprima un decor lung de 2.6 cm) (pl. II/1)10. O doua piesă este mai înaltă – 2.8 cm -, laturile ei lungi sunt aproape egale (2.2 cm, respectiv 2.4 cm), iar latura de jos are o deschidere de 2 cm, aceasta jungând la „rulaj” să imprime un decor crestat/zimţat de cca 2.8 cm (pl. II/2)11. Săpăturile arheologice preventive derulate în 2013 la Răleşti (jud. Giurgiu)12, au permis descoperirea în Complexul 3 a unui obiect asemănător acelora de la Popeşti şi Novaci13. Este vorba despre piesă din lut ars de formă triunghiulară (laturile lungi fi ind de 3.6 cm, respectiv 3.2 cm; cea mică de 2.9 cm) (pl. II/3). Latura scurtă este uşor curbată, are o grosime de 0,9 cm, pe muchia ei găsindu-se o reţea de linii adâncite. La rularea piesei, traseul imprimat de amintita latură are o lungime de 3.4 cm (pl. II/4). Capătul opus al artefactului, anume zona în care se întâlnesc laturile lungi ale triunghiului (având un unghi de 46°), este îngroşat (1.3 cm) şi teşit. Analiza artefactului în raport cu o parte a ceramicii, ne-a dovedit că el a fost folosit ca „decorator” la imprimarea decorului de tip „linii în reţea” identifi cat pe unele dintre recipientele, îndeobşte castroane, lucrate din pastă fi nă (pl. II/5-6)14. „Decoratoarele” de la Popeşti-Nucet, Novaci şi Răleşti nu sunt singurele piese de acest gen din mediul complexului Basarabi. Tot tronconic este instrumentul de la Suceveni, mai degrabă de forma literei T sau de „ancoră” este piesa de la Valea Timişului, iar de tip „seceră” sunt artefactele de la Teleac şi Remetea Mare15. Cele de la sud de Dunăre, din Serbia, de la Crevna Livada, Donje Stiplije Mazgros şi Svetozarev-Panjevacki sunt tronconice, iar cele de la Alibunar şi Oraovica de forma unor „seceri” sau sunt cilindrice16. În Bulgaria, în situl de la Sava, aparţinând foarte probabil tot complexului Basarabi, instrumentele de decorat se prezintă sub forma unor cilindrii sau unei jumătăţi de „seceră”, cu istorice, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis, VII, Giurgiu, 2012, fi g. 28/2, 30/2. 9 A. Vulpe, Zur mittleren Hallstattzeit in Rumänien (Die Basarabi-Kultur), p. 111-112. 10 Ibidem, fi g. 1/12; A. Vulpe, V. Veselovschi-Buşilă, Date noi privind periodizarea culturii Tei şi cunoaşterea culturii Basarabi (săpăturile de la Novaci, 1961), SCIV, 18, 1, p. 103, fi g. 14/14. 11 A. Vulpe, V. Veselovschi-Buşilă, op. cit., fi g. 14/13. 12 Vezi A. Morintz, R. Kogălniceanu (ed.), Cercetări arheologice în comuna Gogoşari. Situl de la Răleşti-Râul Parapanca, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis, VIII, Giurgiu, 2013. 13 C. Schuster, Hallstatt-ul mijlociu – complexul Basarabi, în A. Morintz, R. Kogniceanu, op. cit., p. 21, fi g. 25e. 14 Ibidem, fi g. 25f. 15 Vezi şi S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu, op. cit., p. 118 şi urm., cu lit., fi g. 7/8-10. 16 Ibidem, fi g. 7/1-7.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 50 partea activă afl ată în segmentul inferior17. Unelte din lut, folosite la decorarea ceramicii prin imprimare, au fost identifi cate şi în medii culturale hallstattiene anterioare sau contemporane complexului Basarabi. Astfel, nici altei manifestări a olăriei imprimate, anume culturii Insula Banului, nu i-au fost străine instrumentele de decorat ceramica. „Decoratoare” au fost descoperite atât în situl eponim (pl. III/1)18, cât şi la sud de Dunăre, la Velesnica (pl. III/2)19. Investigaţiile arheologice în siturile hallstattiene timpurii de la Bucu- Pochină şi Vlădeni-La Vii au permis descoperirea unor „ştampile pentru decorat ceramica”20. Cu una dintre „ştampile”, cea de la Bucu, găsită într-o groapă menajeră, se putea obţine „un decor compus din liniuţe oblice imprimate şi imprimeuri cu bucle inegale culcate” (pl. III/3)21. În schimb, piesa de la Vlădeni permitea realizarea unui „decor în relief sub forma unor mici bobiţe” (pl. III/4)22. Instrumente din lut ars folosite la decorarea ceramicii, au fost descoperite şi în mediul Babadag (situl eponim, Garvăn-Mlăjitul Florilor, Ijdileni Frumuşiţa, Jijila-Cetăţuie, Niculiţel-Cornet, Ţibrinu)23. Astfel, în situl eponim a fost identifi cat un lot mai semnifi cativ piese, dintre care cele mai multe (trei) sunt de forma unei semilune („seceri”) (pl. IV/1), cu partea convexă prevăzută cu un segment decorat cu crestături şi terminându-se cu un mâner având în capăt un ornament de cercuri concentrice. Acelaşi tip de „decorator” a fost recuperat şi din aşezarările de la Garvăn-Mlăjitul Florilor (pl. IV/2)24, Niculiţel-Cornet (pl. IV/4), Jijila-Cetăţuie şi Ţibrinu. Interesant este şi „decoratorul-seceră” de la Cavindeşti, care, altfel decât cele amintite mai sus, a fost realizat din corn (pl. IV/5)25. A doua categorie de piese de la Babadag sunt acelea tronconice (pl. IV/3), cu un mâner mai lung şi latura de jos curbată, decorată cu o reţea de linii. Acest tip de „decorator” se aseamănă cu piesele Basarabi de la Popeşti-Nucet, Novaci şi Răleşti. Diferenţa o constituie segmentul de prindere a piesei. Artefactele de acest tip au fost manipulate, foarte probabil, cu ajutorul a două degete. În schimb 17 Ibidem, p. 120, fi g. 6/8-11. 18 S. Morintz, P. Roman, Un nou grup cultural hallstattian timpuyriu în sud-vestul României – Insula Banului, SCIV, 20, 1969, 3, p. 400, 416, fi g. 7/10. 19 M. Jevtić, Stamped pottery of Insula Banului type and the beginnings of the Basarabi culture in Serbia, în The Early Hallstatt period (1200-700 B.C.) in south-eastern Europe, Alba, Iulia, 1994, p. 130 sq., fi g. 4/2. 20 E. Renţea, Prima epocă a fi erului pe cursul râului Ialomiţa, Târgovişte, 2008, p. 105. 21 Eadem, p. 105, fi g. 147/5a-5b. 22 Eadem, p. 105, fi g. 95/9a-9b. 23 G. Jugănaru, Cultura Babadag I, Biblioteca Istro-Pontica, Seria Arheologie 7, Constanţa, 2005, p. 64 cu lit.; V. Sîrbu, S.C. Ailincăi, G. Simion, Jijila-Cetăţuie, o aşezarea fortifi cată a culturii Babadag în nord-vestul Dobrogei, Brăila, 2008, p. 80, fi g. 47/11. 24 S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu, op. cit., p. 118, fi g. 2/2, 5, 8-9. 25 Ibidem, p. 118 cu lit., fi g. 2/10.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 51 la cele de tip seceră puteau fi „implicate” mai multe degete, chiar toată mâna, totul depinzând de mărimea acesteia. Evident se pune întrebarea, ce mâini se foloseau de „decoratoare” la ornamentarea ceramicii, de femei, copii sau, credem noi puţin probabil, bărbaţi? Instrumente pentru decorarea ceramicii au fost găsite şi pentru grupul Cozia. Acest tip de piese au fost descoperite în aşezarea eponimă (unul tronconic/ în forma literei T, cealalta semănând cu o „clepsidră”)26 şi la Pocreaca. În acest din urmă sit, au fost identifi cate mai multe „ştanţe” sau „matriţe de lut”, acestea făcând parte din categoria celor de tip „seceră” (pl. IV/6)27, dar şi în forma literei T sau de tip „ancoră”, care are „partea activă arcuită la exterior, pe muchie prezentând liniuţe paralele, în relief, amplasate pieziş, cu lungimea totală de 5,4 cm.... Mânerul, intact, prezintă la capătul rotunjit o adâncitură circulară cu care imprimau cerculeţe” (pl. IV/7)28. În aria de răspândire a culturilor Pšenicevo (Ovčarovo), Saharna Solonceni (Cuşmirca, Hlimgeni, Mateuţi, Rudi, Saharna, Solonceni, Ţahnăuţi, Ţarăuca) şi Černoles (Dnestrovka, Grigorovskoe, Moskovskoe, Pliskov), „decoratoarele” au fost fi e de tip „seceră”, triunghiulare, tronconice/ de forma literei T sau cilindrice29. Dealtfel, specialiştii care s-au ocupat în ultima vreme mai îndeaproape cu instrumentele folosite la decorarea ceramicii hallstattiene30, au constatat că acestea pot fi împărţite după formă în cele semilunare (noi le-am spus în formă de „seceră”), „ancore” sau „litera T”, „triunghi sau trapez” (noi le-am denumit „tronconice”) şi „tubulare” („cilindrice” după noi). Descoperirea de la Răleşti, confi rmă ceea ce a fost deja sesizat, anume că în mediul Basarabi din Muntenia, „decoratoarele” au avut aceeaşi formă (ronconică). Comunităţile de pe Argeş (Popeşti-Nucet şi Novaci) au avut foarte probabil legături cu cele dimprejur şi chiar mai îndepărtate, inclusiv cea de la Răleşti, afl ată nu departe de Dunăre, fapt documentat nu numai de ceramică, dar, acum şi de instrumentele folosite la ornamentarea ei. Şi în epoca bronzului au fost utilizate „decoratoare”. În cultura Žuto Brdo- Gârla Mare, „piese care, cu siguranţă, au fost utilizate de meşterii olari pentru imprimarea unor motive decorative foarte comune pe ceramica caracteristică acestei culturi”, au fost recuperate din Complexul 3 de la Cârna-Rampă (2 bucăţi) (pl. V/2), din locuinţa din Secţiunea 1 de la Ostrovul Mare-Colonie-Km 865 (3 bucăţi) (pl. V/1), Ghidici-Balta Ţarova (o bucată) (pl.V/4) şi Dubravica (3 26 Ibidem, p. 118 cu lit, fi g. 3/7-8. 27 C. Iconomu, Cercetările arheologice din cetatea hallstattiană de la Pocreaca – Iaşi, Arheologia Moldovei, XIX, 1996, p. 27-28, fi g. 14/6, 8. 16/3, 17/9; S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu, op. cit., p. 119, fi g. 3/6. 28 C. Iconomu, op. cit., p. 27, fi g. 14,/4, 21/2; S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu, op. cit., p. 119, fi g. 3/9. 29 S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu, op. cit., p. 118 şi urm. cu lit. mai veche, fi g. 4/1-10, 5/1-16. 30 Ibidem, p. 114-115.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 52 bucăţi)31. Faţă de piesele de la Popeşti-Nucet şi Răleşti, cele din Bronzul Târziu sunt cilindrice şi decorate cu cercuri concentrice la unul sau ambele capete; tronconice cu mâner, baza trunchiului de con ﬁ ind împodobită de asemenea cu cercuri concentrice; rectangulare cu mâner, baza având un decor în zigzag; piese alcătuită din trei cilindrii, care au însă o bază comună. Decorul se putea realiza numai prin apăsare, nu prin apăsare şi rulare în lutul moale. „Decoratoarele” cu mai multe braţe puteau descrie o „rotaţie în trei paşi”, imprimând decorul la distanţe identice (pl.V/4). Că piesele amintite au fost cu adevărat folosite la imprimarea decorului, în cazul nostru al cercurilor concentrice, este dovedit de multe din recipientele ornamentate ale culturii32. La Oreviţa Mare, în aşezarea Verbicioara de aici33, a fost descoperit un fragment dintr-o piesă, catalogată de Gabriel Crăciunescu drept o parte „din partea superioară a unei statuete antropomorfe decorată cu foarte mare grijă în tehnica culturii Gârla Mare” (pl. V/3)34. Lungimea excesivă a „gâtului” presupusei statuete antropomorfe, care nu are echivalent în plastica decorată a

31 G. Crăciunescu, Noi descoperiri arheologice din epoca bronzului la Ostrovul Mare, Drobeta, IV, 1980, p. ; M. Şandor-Chicideanu, Cultura Žuto-Brdo-Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioară, Vol. I-II, Cluj-Napoca, 2003, p. 99, pl. 111/4. 32 Dintre multuiplele exemple, vezi Idem, Noi descoperiri arheologice din epoca bronzului la Ostrovul Mare, Drobeta, IV, 1980, p. 48, fi g. 5, 9a; M. Nica, Locuinţe de tip Gîrla Mare şi hallstattiene descoperite în aşezarea de la Ghidici (jud. Dolj), Thraco-Dacica, VIII, 1-2, 1987, fi g. 8/11, 12/10-11, 12/1-3, 10; 33 Cu privire la cercetările din acest sit, vezi G. Crăciunescu, Noi puncte din epoca bronzului pe harta arheologică a judeţului Mehedinţi, Drobeta, V, 1982, p. 193-194, 197-198; idem, Aşezarea din epoca bronzului de la Oreviţa Mare, Symposia Thracologica, 7, Tulcea, 1989, p. 253-254; idem, Cultura Verbicioara în judeţul Mehedinţi, Symposia Thracologica, 9, Bucureşti,1992, p. 100; idem, Cultura Verbicioara în judeţul Mehedinţi, Drobeta, VII, 1996, p. 41. 45; idem, L’Ȃge du Bronze moyen et fi nal au nord du Danube, à l’est des Portes de Fer, în C. Schuster (red.), Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des Eisernen Tores. Kolloquium Drobeta-Turnu Severin (22.-24. November 1997), Rumänisch-Jugoslawische Kommission für die Erforschung der Region des Eisernen Tores, Abteilung Archäologie, 2, Bukarest, 1998, p. 118; idem, La station archéologique Oreviţa Mare (dép. de Mehedinţi), în P. Roman, S. Diamandi (ed.), The Thracian World at the Crossroads of Civilizations, Vol. 2, Bucharest, 1998, p. 497-505; idem, Descoperiri arheologice în zona localităţii Oreviţa Mare, jud. Mehedinţi, Drobeta, XIII, 2003, p. 55-102; idem, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, Bibliotheca Thracologica, XLI, Craiova, 2004, p. 41; idem, Die Verbicioara-Kultur, în C. Schuster, G. Crăciunescu, C. Fântâneanu, Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd. I, 2005, p. 146. 34 G. Crăciunescu, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, Bibliotheca Thracologica, XLI, Craiova, 2004, p. 94, pl. XC/3. Vezi şi idem, Descoperiri arheologice în zona localităţii Oreviţa Mare, jud. Mehedinţi, Drobeta, XIII, 2003, pl. XXI/2; idem, Die Verbicioara-Kultur, în C. Schuster, G. Crăciunescu, C. Fântâneanu, Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd. II, 2007, p. 89.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 53 culturii Žuto Brdo-Gârla Mare (gâtul-capul fi ind mult mai scurt)35, ne îndeamnă a privi cu circumspecţie funcţionalitatea postulată de autorul articolului. Posibil ca acest obiect să fi fost utilizat ca altceva, poate chiar ca „decorator”. În mediul Otomani a fost descoperită la Tiream „o ştampilă în formă de disc, ornamentată cu spirale, folosită poate pentru lustruirea ceramicii” (pl. V/5)36. Şi această piesă a fost folosită în opinia noastră mai degrabă drept „decorator” (prin imprimare) al vaselor, decât „lustruitor”. Un „sigiliu”, posibil un „lustruitor” după Tiberiu Bader, a fost găsit în aşezarea Suciu de Sus de la Boineşti (din păcate neilustrat). Ne întrebăm însă, dacă nu cumva, piesa socotită a fi un „pandantiv”37, de formă tronconică, la capătul mai subţire prevăzută cu o gaură de prindere orizontală, având pe baza cu diametrul mai mare un cerc, nu a fost utilizată tot ca „o ştampilă”, „un decorator”? Se pune întrebarea dacă „decoratoarele”, au fost realizate numai din lut ars. Este evident că, răspunsul este nu! Probabil au fost folosite unelte din lemn (care, din păcate, nu ni s-au păstrat), piatră, metal, corn (vezi piesa de la Cavindeşti, menţionată mai sus; pl. IV/5, dar nu trebuie uitată nici cea de la Hlingeni II38) şi os. În cazul acestora din urmă, menţionăm artefactele din mediul Saharna Solonceni (Mateuţi şi Solonceni) şi Černoles (Moskovskoe)39. Dar ne gândim pentru epoca bronzului, ca o posibilitate, şi la omoplaţii crestaţi, descoperiţi mai cu seamă în siturile culturilor Noua şi Coslogeni40, dar şi, probabil importuri, în mediul Tei (pl. V/6)41. Unii dintre specialişti42, văd în aceste obiecte unelte folosite la decorarea ceramicii, alţii înclină a crede că au fost utilizate la prelucrarea pieilor, la bătutul fi relor la războiul de ţesut sau chiar ca răboj pentru ţinerea evidenţelor43.

35 M. Chicideanu-Şandor, I. Chicideanu, Contributions to the study of the Gîrla Mare anthropomorphic statuettes, Dacia N.S., XXXIV, 1990, p. 53-75; M. Şandor-Chicideanu, op. cit.; G. Crăciunescu, Despre plastica culturii Gârla Mare din insula Ostrovul Mare, Drobeta, XXI, 2011, p. 35-41. 36 T. Bader, Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi tracică, Bucureşti, 1978, p. 61, pl. XXXV/32. 37 Ibidem, p. 73, pl. XLIX/32. 38 S. Ailincăi, A.V. Nicic, G. Jugănaru, C. Dobrinescu, op. cit., fi g. 4/8. 39 Ibidem, fi g. 4/8, 5/14, 6/4. 40 A.C. Florescu, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, CCDJ, IX-Bibliotheca Thracologica, I, Călăraşi, fi g. 15/1-5; L. Dascălu, Bronzul Mijlociu şi Târziu în Câmpia Moldovei, Iaşi, 2007, p. 117-118, cu lit.; E. Renţea, op. cit., fi g. 12/1-10. 41 V. Leahu, Cultura Tei, Bucureşti, 1966, p. 65, 67, fi g. 7/3 (Bucureşti-Fundenii Doamnei); idem, Cultura Tei. Grupul cultural Fundenii-Doamnei. Probleme ale epocii bronzului în Muntenia, Bibliotheca Thracologica, XXXVIII, 2003, pl. LXIV (Otopeni). 42 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii la problema sfîrşitului epocii bronzului şi începutul epocii fi erului în Moldova, SCIV, IV, 1953, 3-4, p. 455. 43 L. Dascălu, op. cit., p. 118, nota 192.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 54

1 2

4 5

Pl. I. Complexul Basarabi. „Decoratoare” din lut ars: 1-2 = Popeúti-Nucet (apud R. Vulpe 1955); ceramică: 3 = Popeúti-Nucet (A. Vulpe 2001), 4-5 = Mironeúti-Malul Roúu (apud C. Schuster, T. Popa 2012). Diferite scări.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 55

1 2

3 4

5 5

Pl. II. Complexul Basarabi. „Decoratoare” din lut ars: 1-2 = Novaci (apud A. Vulpe 1965 & A. Vulpe, V. Veselovschi-Buúilă 1967), 3-4 = Răleúti; ceramică: 5-6 (apud C. Schuster 2013). Diferite scări.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 56

1 2

Pl. III. Cultura Insula Banului, „decoratoare” din lut (apud S. Morintz, P. Roman 1969 & M. Jevtiü 1994): 1 = din aúezarea eponimă, 2 = Velesnica (Serbia); „decoratoare” din Hallstattul Timpuriu (apud E. RenĠea 2008): 3 = Bucu-Pochină, 4 = Vlădeni-La Vii. Diferite scări.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 57

1 2 3

4 5

6 7

Pl. IV. „Decoratoare” ale culturii Babadag (apud G. Jugănaru 2005): 1, 3 = din aúezarea eponimă, 2 = Garvăn-Mlăjitul Florilor; 4 = NiculiĠel-Cornet, 5 = Cavindeúti; grupul Cozia (apud C. Iconomu 1996): 6-7 = Pocreaca. Diferite scări.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 58

1 2 3

5 6

Pl. V. “Decoratoare” din epoca bronzului. Cultura Gârla Mare: 1 = Ostrovul Mare (apud G. Crăciunescu 1980), 2 = Cârna (apud M. ùandor-Chicideanu 2003), 4 = Ghidici (apud M. Nica 1987); cultura Verbicioara: 3 = OreviĠa Mare (apud G. Crăciunescu 2004); posibile „decoratoare”. 5 = Tiream, cultura Otomani (apud T. Bader 1978); 2 = Bucureúti-Fundenii Doamnei, cultura Tei (apud V. Leahu 1966). Diferite scări.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 59

Necropola medievală de la Crivina, km. Fluvial 894, Judeţul Mehedinţi

Marin Iulian Neagoe

Crivina medieval necropolis, river kilometer 894, Mehedinti county.

Abstract Archaeological research in the site from 894 ﬂ uvial kilometer, near Crivina, Mehedinti County, were conducted between 2008-2009 and led to the identiﬁ cation of two housing, dated in the seventh and eighth centuries and several funerary complexes. Among these I mention the three cremation burials of culture Zuto Brdo - Gârla Mare, one inhumation grave disturbe, with bones deposited in disarray, attributed to Basarabi culture and seven inhumation graves dated in the IX-XII centuries. Cuvinte cheie: evul mediu, Crivina, morminte inhumnație, secolele IX-XII. Key words: middle age, Crivina, inhumation graves, IX-XII century.

Introducere.

Situl arheologic de la Crivina, punctul „La Cazane”1, este situat pe malul Dunării, în dreptul bornei Km. fl uvial 8942 (Pl. I/1), la o distanţă de aproximativ 400 m vest de clădirea fostului pichet de graniceri şi a fost identifi cat în urma unor cercetări de suprafaţă organizate de angajaţi ai Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, în perioada anilor ’70 ai secolului XX. În urma construirii celor două hidrocentrale de la Porţile de Fier perimetrul sitului a fost serios afectat de fl uctuaţiile nivelului Dunării, ca dealtfel întregul mal cuprins în zona lacului de acumulare, acolo unde nu au fost luate măsuri de consolidare şi placare cu beton a acestuia, existând riscul ca, în câţiva ani, să fi e distrus defi nitiv. Din informaţiile primite de la sătenii în vârstă şi din observatiile făcute pe anumite hărţi militare realizate în anul 1965 reiese că după aproximativ 50 de ani, apele fl uviului au erodat în jur de o sută de metri din mal. În aceste condiţii, au fost organizate, în 2008 şi 2009, săpături arheologice preventive.

1 Neagoe, Manea 2008, p. 113. 2 Crăciunescu 2004, p. 52.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 60

Prin campania din anul 2008 s-a urmărit verifi carea suprafeţei longitudinale a malului, în acest punct, fi ind deschisă o secţiune, denumită S1/2008 (Pl. III/2), cu dimensiunile de 30X2m, amplasată la o distanţă de 5m de malul Dunării, paralelă cu acesta. Secţiunea a fost orientată N-S şi împărţită în 15 carouri, cu dimensiunile de 2X2m, numerotate de la 1 la 15 începând dinspre nord (Pl. III) Rezultatele acestei campaniei de săpături arheologice au constat în identifi care a două morminte de incineraţie aparţinând culturii Žuto Brdo – Gârla Mare Gârla Mare3, două locuinţe pietrar datate în perioada secolelor VII-VIII şi a trei morminte de inhumaţie atribuite secolelor IX-XII4. Săpăturile din anul 2009, desfăşurate în perioada 06-21 iulie 2009, au constat în deschiderea a două secţiuni, SI/2009 și SII/2009 (Pl. I/2), prima cu dimensiunile de 25x1m, paralelă cu SI/2008 şi la o distanţă de 0,50m est de aceasta, iar cea de-a doua, cu dimensiunile de 20x1m, paralelă cu SI/2009, situată la o distanţă de 0,50m est. În acelaşi timp, am deschis în malul Dunării la o distanţă de 4m vest de caroul 3 al SI/2008, o casetă (C1/2009), cu dimensiunile de 1,00x1,00m pentru decopertarea unui mormânt de incineraţie Gârla Mare (Pl. V/4) identifi cat ca urmare a observării unor fragmente ceramice şi a unui capac de vas în profi lul malului.

Stratigrafi a necropolei Din punct de vedere stratigrafi c, am înregistrat existenţa a patru niveluri, confi rmate de profi lurile tuturor secțiunilor deschise, cu mentiunea că, între SI/2008 și SI, SII/2009 exista o diferență de nivel de 0,1m. În acest sens, notarea adâncimilor a fost făcută de la cota zero, punct stabilit în colțul de N-V al SI/2008. Nivelurile înregistrate au fost numerotate de la I la IV (Pl. III/1), după cum urmează: - I – nivel vegetal – 0m - 0,5m. - II – nivel de cultură caracterizat printr-un sol nisipos brun deschis în care au apărut sporadic materiale arheologice medievale – 0,5m – 0,55m. - III – nivel caracterizat printr-un sol nisipos gri în care au fost săpate gropile mormintelor de incinerație din epoca bronzului – 0,55m – 1,20m. - IV – nivel caracterizat printr-un sol nisipos galben în care au fost săpate gropile mormintelor de inhumație– 1,20 – 2,00m.

Descrierea mormintelor

3 Crăciunescu, Neagoe 2008, p. 87-96. 4 Neagoe, Manea 2008, p. 113-122.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 61

M3 (Pl. IV/1) - a fost dezvelit în caroul 11 (S1/2008) (Pl. III/2) la adâncimea de -1,60m. Poziţia scheletului decubitus dorsalis, orientat vest-est, având dimensiunile de 1,60mX0,40m. Craniul defunctului era inclinat către torace, braţele fi ind îndoite și așezate pe abdomen. Ca inventar, acest mormânt a conţinut un cercel cu diametrul de 1,7cm, o greutate de 0,88gr., lucrat dintr-o sârmă subţire de argint de 1,5mm în diametru (Pl. IV/2, 3, Pl. VII/5). Acest tip de podoabă, denumit de unii cercetători inel de buclă5, deoarece se consideră că aceste podoabe erau folosite pentru a fi introduse pe buclele de păr, este documentat în medii culturale diferite în intervalul secolelor VII-XI6. Tînând cont de contextul arheologic sesizat în cazul piesei de la Crivina, care a fost găsită apropiată de zona parietală dreaptă7 a craniului, consider că reprezintă un cercel şi nu un inel de buclă, iar din punct de vedere cronologic nu poate oferi o încadrare exactă a descoperirilor din această necropolă. Pe de altă parte, este de remarcat, prezenţa, în apropierea membrului inferior drept al defunctului, a două oase mici, care la prima vedere par a fi de pasăre, considerate resturi ale unor ofrande depuse în groapa mormântului, practică frecvent întâlnită în descoperirile cu caracter funerar8 din perioada secolelor VIII-XII. M4 (PL. IV/4) – mormânt inhumaţie, identifi cat în caroul 15 al SI/2008, la adâncimea de -1,90m, orientat vest-est, cu dimensiunile de 1x0,2m. Poziţia scheletul decubitus dorsalis, cu braţele îndoite din coate şi aşezate pe torace. Mormântul a fost surprins pe jumătate. Potrivit observaţiilor, se pare că, groapa mormântului a fost parțial deranjată, spre nord și est, întrucât membrul inferior stâng era păstrat fragmentar. Acest mormânt, deşi nu a conţinut obiecte de inventar care să permită o încadrare cronologică certă, poate fi plasat, ţinând cont de orientare şi poziţia scheletului, în asociere cu celelalte două morminte de inhumaţie prezentate, tot în intervalul secolelor IX-XII. Şi în cazul acestui mormânt am putut sesiza prezenţa unui os fragmentar de vită, în apropierea braţului stâng, alături de un fragment dintr-o cărămidă romană, însă, în acest caz, cred că, nu poate fi vorba de o depunere de ofrandă, mai degrabă, prezenţa acelui os şi a fragmentului de cărămidă să fi e rezultatul deranjării parţiale a locuinţei (L2/2008) (Pl. III/2) de groapa acestui mormânt. M5 (Pl. IV/5) – mormânt de inhumaţie, identifi cat în caroul 3 al SI/2008, la adâncimea de -1,50m, cu dimensiunile de 0,74mX0,60m. Defunctul depus în poziţie decubitus dorsalis, orientat nord-sud, fără obiecte de inventar. Deoarece groapa mormântului a fost săpată în stratul de nisip galben, aproximativ 0,50m, nu am putut constata conturul acesteia. Din punct de vedere cultural şi cronologic,

5 Dragotă, 2006, p. 67. 6 Toropu, Stoica, 1972, p. 179 şi ﬁ g. 5/1; 7 În materialul apărut în Drobeta XVIII în loc de zona parietală dreaptă, am indicat , în mod greşit, zona parietală stângă. 8 Luca, Măndescu 2001, p. 53-67.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 62 în lipsa oricăror elemente de inventar, este difi cil de stabilit, cu certitudine, apartenenţa acestui complex. Ținând cont de faptul că, în perioada secolelor VIII-X, exista câteva cazuri de înmormântări în poziţie chircită , acest complex, se poate plasa, cu rezerve, în aceași perioadă a secolelor IX-XII în care consider că acest perimetru a fost utilizat ca cimitir. Nu ar fi exclus ca acest mormânt să dateze, totuşi, dintr-o epocă mult mai timpurie şi anume eneoliticul fi nal, perioadă în care, sunt documentate cazuri de înmormântări în poziţie chircită fără inventar9 , în această zonă. M6 (PL. V/2) – mormânt de inhumaţie, identifi cat în jumătatea sudică a C1/2009, la adâncimea de -0,90m, distrus în mare parte ca urmare a surupării malului. Din schelet se mai păstrau oasele membrelor inferioare (respectiv fragmente din bazin, oasele femurale şi porţiuni din tibia şi peroneul ambelor membre) distruse însă, parţial, de groapa unei foste borne a indicatorului kilometrului fl uvial 894, din care, se mai putea observa, în profi lul de est al casetei, o ţeavă metalică cu înălţimea de 0,70cm, prinsă în beton. Ţinând cont de poziţia resturilor nederanjate ale membrelor inferioare, apreciem că, orientarea scheletului din M6 a fost vest-est. Nu au fost recuperate piese de inventar funerar, cu excepția unui fragment ceramic, de culoare gri închis, decorat cu linii în val (Pl. V/3). M8 (PL. V/1) – mormânt de inhumaţie, identifi cat în caroul 9 al SII/2009, la adâncimea de -1,60m. Scheletul depus în poziţia decubitus dorsalis, orientat vest-est, cu brațele depuse pe torace. Scheletul a fost surprins pe jumătate, până în zona bazinului, de unde intra în profi lul de est al SII/2009. Nu am identifi cat elemente de inventar funerar. M9 (PL. VI/2) - mormânt de inhumaţ ie identifi cat în caroul 7 al SII/2009, la adâncimea de -1,20m. Scheletul incomplet, se mai păstrau, practic, câteva oase din regiunea toracică între care am găsit: o bucată din calota craniană, câteva coaste fragmentare, un fragment din maxilar, precum și un fragment de femur. M10 (PL. VI/1) - mormânt de inhumaţie surprins în caroul 3 al SII/2009, la adâncimea de -1,25m, cu sheletul depus pe partea stândă, în poziţie ușor chircită şi orientat est-vest. Deoarece partea superioară a scheletului intra în profi lul de sud-est al secţiunii am procedat la executarea unei casete (CIV/2009), cu dimensiunile de 1x1m, pentru surprinderea integrală a complexului. După dezvelirea integrală a scheletului, am constatat, în zona membrelor inferioare, existenţa unor fragmente ceramice caracteristice evului mediu timpuriu (sec. XI- XII), lucrate dintr-o pastă având ca degresant nisip şi pietricele, arse insufi cient, dar și prezența unui fragment ceramic specifi c culturii Basarabi. În lipsa altor elemente concludente care să fi făcut parte din inventarul funerar, este greu de stabilit, cu certitudine, încadrarea culturală și cronologică pentru acest complex. Dacă ne raportăm însă la elementele de ritual funerar, constatăm că atât poziția

9 Luca, Măndescu 2001, p 55.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 63 cât și orientarea defunctului sunt total diferite de restul mormintelor medievale identifi cate, cu excepția lui M5, pentru care, ne-am exprimat aceleași rezerve, în ceea ce priveste încadrarea cronologică și culturală. Asocierea fragmentului ceramic basarabi alături de cele datând din sec. XI-XII indică prezența incidentală a acestuia, antrenat în umplutura gropii M10. În acest sens, cred că, atribuirea acestui complex perioadei secolelor IX-XII este mult mai indicată. M11(PL. VII/1) – mormânt inhumaţie identifi cat la 0,17m de începutul caroului 8 al SII/2009, la adâncimea de -1,55m. Defunctul a fost așezat în poziția decubitus dorsalis, orientat vest-est, având braţele depuse în zona abdominală. Scheletul, păstrat intact şi observat după demontarea lui M9, a fost surprins parţial, întrucât membrele inferioare intrau în profi lul estic al secţiunii. Nici în cazul acestui mormânt nu am putut constata prezenţa elementelor de inventar funerar.

Concluzii. Rezultatele campaniei de cercetări arheologice de la Crivina, campaniile 2008 şi 2009, au constat în identifi carea a trei morminte de incineraţie (M1, M2, M8), aparţinând culturii Gârla Mare, şapte morminte de inhumaţie din perioada secolele IX-XII10 (M3, M4, M5, M6, M7, M10, M11) și un complex atribuit culturii Basarabi (M9). Dacă pentru încadrarea cultural-cronologică a mormintelor de incineraţie nu există semne de întrebare, ţinând cont de caracteristicile ritului, ritualului funerar dar şi de prezenţa inventarului ceramic specifi c comunităţilor Gârla Mare, pentru trei dintre mormintele de inhumație, încadrarea cronologică şi atribuirea culturală pot fi privite cu rezerve. Astfel, pentru M5 lipsa inventarului funerar la care se adaugă orientarea și poziția defunctului constituie destule motive pentru acceptarea, nu fără rezerve, a încadrării acestui complex în perioada secolelor IX-XII. În privinţa lui M9, este interesant de menţionat că, situaţia stratigrafi că a caroului 7, din SII/2009, nu a permis observarea unor intervenţii, ulterioare înmormântării, care să fi afectat acest complex, deoarece groapa acestui mormânt a fost săpată în nisip. În acest sens, surprinderea scheletului în stare fragmentară şi cu aglomerarea unor fragmente ale calotei craniene în zona toracică, acolo unde era vizibil şi un fragment din maxilar, sugerează posibilitatea ca acest aspect s[ indice o reinhumare, cu depunerea oaselor în dezordine. Din punctul meu de vedere această ipoteză este susţinută şi de apropierea, la o distanţă de 0,6-0,7m nord, acestui mormânt de M11. Este posibil ca, la săparea gropii lui M11, să fi fost deranjat M9 ale cărui resturi osteologice au fost antrenate în umplutura complexului M11. La 0,1cm, mai jos de nivelul depunerii scheletului M11, foarte aproape de profi lul de vest al secţiunii şi de limita caroului 7, a fost recuperată o

10 Roman, Opriţescu 1989, p. 11-38.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 64 spirală de buclă (Noppenringe) lucrată dintr-o sârmă dublă de bronz cu diametrul de 0,3mm, avînd terminaţia în forma cifrei 8, piesă care îşi găseşte analogii în descoperirile de tip Hallstatt C-D11. Cum posibilitatea ca, prezenţa acestei piese să fi e absolut întâmplătoare în acest context, este destul de redusă, apreciez că, această a făcut parte din inventarul lui M9, întărind şi mai mult convingerea reinhumării defunctului, situaţie ce explică într-un fel distanţa de aproximativ 0,50m între fragmentele de oase din zona toracică şi piesa din bronz. Această ipoteză ar mai putea fi susținută și de prezență altor materiale aparținând culturii Basarabi descoperite atât în săpătură cât și pe plaja Dunării12. Pe de altă parte s-a putut observa că, dincolo de linia estică reprezentată de mormântul Gârla Mare (M1/2008), descoperit în campania din 2008, nu au mai fost identifi cate alte morminte de incineraţie, situaţie care ne determină să considerăm, limita de est a fostei necropole din epoca bronzului, distrusă în cea mai mare parte de apele Dunării, undeva în zona reprezentată de profi lul estic al SI/2008 (Pl. III). Întrucât mormintele de inhumaţie din perioada evului mediu timpuriu au fost identifi cate şi în partea de est a SI/2008, rezultă că, necropola medievală suprapunea parţial pe cea din epoca bronzului, extinzându-se către est. În măsura reluarii cercetărilor în situl de la Km fl uvial 894 se va putea preciza dacă necropola medievală se continuă şi la est de SII/2009 sau, linia reprezentată de M11, marchează limita acestei necropole în direcția respectivă.

Bibliograﬁ e

Cră ciunescu - G. Crăciunescu, „Descoperiri din feudalismul 2004 timpuriu în judeţul Mehedinţi”, în Drobeta, XIV, 2004, p. 50-87. Cră ciunescu, - G. Crăciunescu, O. M. Neagoe, „Două morminte Neagoe 2008 de incineraţie de la Crivina, judeţul Mehedinţi”, în Drobeta, XVIII, 2008, p. 87-96. Dragotă 2006 - A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi în Europa centrală şi de sud-est (sec. IX-XI p. Chr.), Alba Iulia, 2006. Gumă 1997 - M. Gumă, Civilizația primei epoci a ﬁ erului în sud-vestul României, București, 1997. Luca, Măndescu - C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri funearare 2001 în spaţiul extracarpatic în secolele VIII-X, Brăila, 2001.

11 Încadrarea cronologică a complexelor a fost făcută pe baza unor piese de podoabă descoperite în timpul unor cercetări de suprafață, efectuate în anul 2003, când au fost identiﬁ cate patru morminte de inhumație (vezi Crăciunescu 2004, p. 52-53 și Pl. VII). 12 Gumă 1997, p. 229.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 65 Neagoe 2008 - O. M. Neagoe, „O brăţară plurispiralică din bronz descoperită la Crivina, judeţul Mehedinţi”, în Drobeta, XVIII, 2008, p. 97-102. Neagoe, Manea - M. I. Neagoe, D. C. Manea, „Cercetările 2008 arheologice de la Crivina. Campania 2008”, în Drobeta, XVIII, 2008, p. 113-122. Roman, - P. Roman, A. D. Opriţescu, „Interferenţe Oprițescu 1989 culturale din perioada indo-europenizării, relectate în cimitirul eneolitic de la Ostrovul Corbului”, în Thraco-Dacica, X, 1-2, 1989, p. 11-38. Toropu, Stoica - O. Toropu, O. Stoica, „La nècopole prèféodale 1972 d’Obârşia-Olt”, Dacia N. S., XVI, 1972, p. 163- 188.

Explicaţia Planşelor

Pl. I. 1. Hartă cu localizarea sitului de la Km. fl uvial 894, 2. vedere dinspre nord cu SI și SII/2009 PL. II. Planul necropolei de la Crivina, Km. Fluvial 894. PL. III. 1. Profi lul de vest al S1/2008, 2. Planul S1/2008. PL. III. 1. M1/ SI/2008, 2-3. Detaliu M1/2009, 4. M4/2009, 5. M5/2009 PL. IV. 1, M8/2009; 2, M9/2009, 3. Fragment ceramic din inventarul M6/2009, 4. M6 și M7/2009. PL. V. 1, M10/2009, 2. M11/2009, 3. Spirală de buclă, probabil din inventarul M11/2009. PL. VI. 1-4. Podoabe descoperite în necropola de la Crivina (apud Crăciunescu 2004, Pl. VII), 5. Cercel din argint, inventar M3/2008, 6. Inel din bronz, descoperire întâmplătoare 2003 7. Inel din bronz sufl at cu aur, descoperire întâmplătoare 2003 (apud Neagoe, Manea 2008, p. 115, p. 116 și Pl. IX).

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 66

Pl. I.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 67

PL. II.

Pl. III.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 68

1 3

PL. IV.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 69

1 2

PL. V.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 70

PL. VI.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 71

PL. VII.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro II. ISTORIE

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 75

Evoluţia istorică a unor sate din comuna Stejari, jud. Gorj

Emanoil Motorga Emanuela Motorga SATUL BALOŞANI

Teritoriul acestui sat ocupă partea de sud a actualei comune Stejari, de o parte şi alta a pârâului Amărăzuia şi s-a format pe dealurile situate la răsărit: Părăsăşti şi Uliţa Viei . La distanţă de numai 1 km spre sud a existat o cârciumă în Piscul lui Vintilă la care aveau acces atât sătenii din Baloşani cât şi cei din Toiaga1. Numele satului vine de la strămoşul Balea, după cum reiese dintr-o acţiune de judecată din anul 1778, în timpul domnitorului Alecsandru Ipsilanti2 . La începutul secolului al XVI-lea, făcea parte dintr-o bănie teritorială, ce administra satele şi celelalte aşezări omeneşti, din bazinul Amaradiei de mijloc apoi împreună cu alte sate (Socoteni, Mierea, Văluţa, Mieluşei, Ulmet şi Căpreni) a făcut parte din moşiile boierilor din neamul Socoteanu, ale căror proprietăţi se întindeau, în sus, pe lunca râului Amaradia până la matca pârâului Plopu. Însă boierii Socoteanu aveau moşii şi în alte zone din judeţul Dolj şi din judeţul Vâlcea, ﬁ ind în realitate feudalii teritoriilor amintite . La 1685, moşia Baloşani cuprindea terenuri situate pe toate malurile râului Amaradia şi pârâului Amărăzuia în Brăteşti, Gâgâi, Cornetu şi Scurtu (Aluniş) şi Baloşani3. Primele patru erau reunite în moşia Baloşanii de jos4. Modul cum s-a transmis dreptul de proprietate de-a lungul timpului îl vom detalia în paginile următoare. În prezent, hotarele satului Baloşani sunt următoarele . -La nord: satul Băceşti -La est: satul Slăvuţa, comuna Cruşeţu . -La sud: satele Toiaga şi Ciorari , comuna Stoina. 1 Informator Dumitra Ilie din satul Toiaga, comuna Stoina 2 Cronţ Gheorghe, Constantinescu Alexandru, Ancuţa Rădulescu, Teodora Tegăneanu, Acte judiciare din Ţara Românească (1775-1781) , Buc. 1978, Act 499, pag. 552 3 Preot Nicolae Popescu- Căpreni, Despre familia Episcopului Grigore Socoteanu, Rev. Mitropolia Olteniei, nr.1-2/ 1972, pag. 17 şi urm. 4 ) Preot Nicolae Popescu- Căpreni, Chipul unui preot înaintaş în Căpreni, Rev. Mitropolia Olteniei nr.7-8/ 1974, Pag.660; Dinică Ciobotea, Aurelia Florescu, Rudele lui Eugeniu Carada, Rev. Magazin istoric, N.7(520)/ 2010, pag. 49-50

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 76 -La vest: satul Ciorari , comuna Stoina, apoi satele Brăteşti şi Aluniş (Scurtu), comuna Căpreni. La marginea de miazăzi în apropierea hotarului cu satul Ciorari se produce conﬂ uenţa râului Amaradia cu pârâul Amărăzuia. Lunca Amaradiei numită de localnici Lunca Mare este delimitată de zona deluroasă prin ,,Balta Mare”cunoscută şi sub numele de ,,Balta lui Păsărel” în amintirea celui care a făcut prima amenajare în scopul producţiei piscicole5. În secolul al XIX-lea, jumătatea de miazănoapte se numea ,,Balta lui Caragic”. Traseul bălţii reprezintă o veche albie a râului Amaradia, părăsită în veacuri de demult, după ce şi-a mutat vadul la apus. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, reglementările impuse de Divanul ţării şi de Divanul Olteniei au determinat mutarea şi alinierea gospodăriilor la linia satului, croită la răsărit de pârâul Amărăzuia. La apus de acesta, exista un grup de moşneni în Prigoria, delimitat de moşia boierească prin drumul de pe lângă curtea lui Gogelea Ilie. Altă zonă locuită, din vechime, a fost cea din actualul sat Aluniş (Scurtu) situat în apropierea bisericii din Artanu. La mică distanţă, lângă Balta Mare a existat, pe la 1685, bordeiul vistierului Statie Socoteanu.6 Mai târziu, sub coasta dealului, din Scurtu, a fost amenajată curtea boierilor Caragic, iar satul de acolo se numea Baloşanii de Jos. În urma reformei agrare, din timpul lui Al. I. Cuza (1864), actualul sat Baloşani s-a extins la apus de pârâul Amărăzuia formându-se ,,linia nouă” pe loturile primite la împroprietărire, până la punctul numit ,,La Poartă” ce a constituit noua delimitare dintre moşia boierească şi săteni. Numele satului Baloşani a fost înscris, prima dată, într-un hrisov ce întărea lui Stanislav la 1562, 22 mai, stăpânirea asupra moşiei Grădiştea. Unul din martori a fost Stanciul din Baloşani7. 1583 este anul când a fost emis un document cuprinzător prin care Mihnea al II-lea Vodă întăreşte lui Dan mai multe cumpărături în Baloşani, între care şi partea lui Băcilă, plătită de Dan lui ,,banul Oprea” 8 . 1594, 23 iunie. Badea logofătul şi soţia sa, Stanca vând partea lor de moşie din Bucşani lui Andrei, mare logofăt. Printre martori a fost din Baloşani, Dragomir logofăt9. 1613, ianuarie, după august 5. Radu Mihnea Vodă întăreşte lui Malcoci– slugerul şi ﬁ ilor săi nişte moşii în Baloşani în schimbul unor terenuri de la

5 Numele său real era Slăvuţeanu Ion. Apelativul de ,,Păsărel” l-au avut şi alţi cetăţeni: Popescu Consantin, Munteanu Ion (al Bălaşei). 6 Preot Nicolae Popescu-Căpreni, Op..cit. 7 DRH, vol 5 8 DRH, vol 5 9 C.S. Nicolaescu-Plopșor: Poruncă domneasca privitoare la satul Baloșani, Dolj. Revista „Arhivele Olteniei”, 1926, pag 122-123 DRH, vol. 5, Act. 244

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 77 Cruşeţu, preluate de la cumnata sa, Maria. A cumpărat şi ţigani de la Degoban şi de la Voder ban10. 1613, lipseşte luna, ziua 2. Se întăresc iarăşi terenurile lui Malcoci, schimbate cu cumnata sa, Maria, cât şi cumpărarea ţiganilor de la Vodă ban11. Fără dată. Din examinarea tabelului cronologic al domnitorilor am ajuns la concluzia că acest act a fost eliberat înainte de 8 septembrie 1611. Porunca lui Radu Vodă (Radu Şerban sau Radu al II-lea) prin care întăreşte lui Roman ot Scradî, ginerele lui Dan să stăpânească cumpărăturile lui Dan, câte sunt trecute în cartea lui Mihnea al II-lea12. 1639, 9 mai. Grigore, mitropolitul, dă carte de blestem jupânesei Marina a lui Malcoci împotriva lui Dumitraşco feciorul Gheocăi. Această carte menţionează pe Dima ca fi u al lui Malcoci.Dima a mai fost înscris în acea perioadă şi în alte documente privind satele Căpreni şi Cruşeţu13. 1648, 21 februarie. Matei Basarab vodă întăreşte lui Cârstian sin Dumitru din Stoiceani ca să ţină ocinile lui ,,Dan banul ot Baloşani şi ale jupânesei Marina pentru că a vândut jupâneasa Marina nişte ţigani lui Dumitru logofătul din Stoiceani în zilele Mihnei voievod. S-a adeverit în faţa domnitorului că acei ţigani erau ai sfi ntei mânăstiri Tismana14. Actul continuă cu hotărârea lui Matei Basarab: ,,deci i-am dat la svânta mănăstire”. Din conţinutul ultimelor cinci documente prezentate mai sus am afl at că în 1583 Dan a plătit către banul Oprea partea lui Băcilă. Din actul respectiv nu reiese că Dan avea vreo funcţie sau dregătorie. După moartea lui Dan, proprităţile sale au fost acordate ginerului său Roman ot Scradî, probabl ca moştenire a soţiei sale, fi ică a lui Dan. Presupunem că în periada 1611-1648 a murit şi acel Roman ot Scradî, iar terenurile să fi rămas de izbelişte, fără stăpân legal. Deci, Cârstian sin Dimitru din Stoiceani s-a considerat îndreptăţit să solicite acele terenuri deoarece Dumitru, tatăl său, fusese înşelat când cumpărase ţiganii mânăstirii Tismana de la jupâneasa Marina. Stoiceani nu mai apare ca sat în zonele locuite din văile Amaradiei. Însă înainte de anul 1583 Dan ot Baloşani cumpărase de la Stoican o ,,casă şi siliştea toată de prin împrejurul casei”. Actul mai precizează că Stoican însuşi de bună voie a lui şi „făr de nici o altă silă înaintea domniei mele” de au dat această casă cu tot şezutul ei. Opinia noastră este că Stoican făcea parte dintr-o ceată provenită de la un moş comun, neamul respectiv numindu-se Stoiceani (Stoicani), integrat

10 C. S. Nicolăescu-Plopşor, Trei porunci domneşti privitoare la satul Băloşani, Dolj, Rev. Arhivele Olteniei, 1926, pag.233; Ion Soare, Documente slavo-române păstrate în arhivele Olteniei , Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2005, pag. 226 11 Catalog documente, B.Ţara Românească, Vol II , Act 563, pag. 286 12 C. S. Nicolăescu-Plopşor, op. cit. 13 Catalog de documente B.Ţara Românească, vol. IV, Act 735 14 C.S. Nicolaescu-Plopşor, op. cit.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 78 mai târziu satului Baloşani. Din actul din 21 februarie 1648 reiese că Dan căpătase după anul 1583 rangul de ,,Ban”. Probabil că el preluase dregătoria de la Oprea banul, de la care cumpărase terenurile lui Băcilă. Revenind la actele de la 1613, afl ăm că Malcoci, slugerul, a cumpărat nişte ţigani de la nepoţii lui Dego ban. Cum aceştia reprezintă a treia generaţie, deducem că acel Degoban a avut dregătoria de ,,Ban” înaintea lui Oprea banul. Din acte mai reiese că a existat şi Voder ban (Vodă ban). 1582-1583. Este consemnată existenţa lui Oprea banul în scaunul Craiovei evaluat de unii cercetători ca ajutor sau locţiitor al Marelui Ban15. 1624, 7 aprilie. Alexandru Vodă, coconul, hotărăşte ca Ştefan logofăt şi Radul să fi e volnici să-şi ia ţiganii care le revin împărţelii făcute cu nepoţii lui Voder banul, cu Dona şi Mihai.16 1627, martie. Alexandru Vodă întăreşte lui Danciul logofăt din Pârâieni multe cumpărături de moşii şi ţigani. Pentru ocina de la Spineni a fost martor şi Calotici banul din Căpreni17. Înscrierea atâtor deţinători ai dregătoriei de ,,Ban” pe parcursul a trei generaţii, depăşind un secol, indică existenţa în bazinul Amaradiei de mijloc a unei bănii teritoriale similară cu băniile de judeţ, subordonată Marii Bănii de la Craiova. Dregătoriile de ,,Ban” pentru cei cinci boieri din actele sus menţionate au fost confi rmate de patru domnitori şi divanurile lor din care făcea parte şi marele Ban al Olteniei. Actele au fost semnate de către divaniţi şi domnitori şi s-au aplicat sigiliile domneşti. Perioada respectivă era la câteva decenii după cea în care Bănia Olteniei fusese condusă de boierii Craioveşti, iar banii de la Craiova încă aveau rol de frunte în divanul ţării . Admitem ipoteza că limita de nord a băniei teritoriale să fi fost aceeaşi cu a moşiilor boierilor din neamul Socoteanu (P. Plopu ). Limita sudică este mai greu de evaluat. Bănuim că până la Craiova să fi existat altă bănie, asemănătoare. Primele apariţii documentare ale boierilor din neamul Socoteanu le întâlnim în mai multe zapise de la începutul sec. al XVII-lea când Dona ot Săcuteni apare ca martor în acte ce privesc satele Căpreni, Brăneşti, Pârâieni ş.a. In două acte succesive, emise pentru satul Brăneşti la 27 Mai 1635 şi 22 iulie acelaşi an este nominalizat ,,Dona, vătaful din Socoteni”18. Mai multe date le avem din a doua parte a secolului despre Socoteanu Statie, căsătorit cu Preda, fi ica lui Matei Golescu. Era cumnat cu Radu Golescu. A fost cămăraş la1674, 2 iunie-1676,1 septembrie, Mare paharnic 1682, 10 ianuarie- 6 decembrie, Mare vistier 1683,9 ianuarie.-1685, 9 mai. 15 I.C.Filitti, Banatul olteniei şi Craioveştii. Rev.Arhivele Olteniei,1932. nr.63-64 16 DIR 1621-1625, Act 403, pag.392 17 DRH, vol.XXI, Act 195, pag.344 18 Catalog de documente. B. Ţara Românească, Act 532 şi Act 552, pag.259

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 79 A avut o ﬁ ică. Maria, căsătorită cu spătarul Toma Cantacuzino, de către Constantin Brâncoveanu, dar a murit tânără, fără copii19. Statie vistierul a mai avut şi un ﬁ u nelegitim care l-a moştenit, Gheorghiţă. Din timpul stăpânirii austriece a Olteniei (1718-1739) avem o serie de surse de informare. Primele informaţii din perioada amintită se obţin din Conscripţia ordonată de generalul Damian Virmond la 1722 care a înscris satul Baloşani cu 27 familii ,,occupato da Iorghizza Socotanu”20. Acesta, la 27 februarie 1718, a fost numit magistrat civil, în mod provizoriu în judeţul Jiul de sus. Boierii Socoteni au fost încadraţi, de către administraţia austriacă, în cele 24 familii, din clasa a I-a21. Altă dată s-a scris: ,,Giorgitza

Socoteanul fu commissario, della Provincia”. Iorghizza (Gheorghiţă) Socotanul a avut 6 copii22: Radu, Stanca, Matei, Statie (Constantin), Dumitru, Atanasie La bătrâneţe, după ce şi-a rostuit toţi copiii, Gheorghiţă s-a călugărit sub numele de Ştefan ieromonahul, iar soţia sa sub numele de Elisafa monahia . Fiul lor, Radu, a intrat devreme în serviciul statului, era ispravnic al plăşii din Craiova la 10 septembrie 1727. 1734, 15 septembrie - Radu devine vornic în judeţul Romanaţi. 1739. S-a retras administraţia austriacă. Vornicul Radu Socoteanu de la Romanaţi s-a refugiat în Transilvania. După o jumătate de an, a revenit în ţară şi s-a stabilit la Râmnicul Vâlcea, unde a fost numit logofăt de vistierie, sub numele de Râmniceanu . Apropierea şi împrietenirea sa cu episcopul Kliment l-a determinat să intre în monahism sub numele de Grigore, şi a ajuns mai târziu, între 1748-1764, episcop al Râmnicului23. 1750, 30 iulie. S-a făcut hotărnicia moşiei Baloşani, solicitată de către Radu Socoteanu. Revenim la anul 1722 şi constatăm că harta austriacă a lui Schwantz are înscris numele de Hamerazoia24 . În listele cu satele, anexate hărţii, apar la judeţul Dolj, Bălăşani, iar la judeţul Gorj-Hamerazoia. Este evident faptul că autorii acelei hărţi au săvârşit o

19 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, pag 242. 20 Conscripţia ordonată de generalul Damian Virmond, comunicată prin scrisoare lui Nicolae D, Porta la 28 mai 1728, de către Koch, ce făcea parte din comisia de schimbare a administraţiei Olteniei; publicată de C. Giurăscu, în Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, Bucureşti, 1946, pag. 112 21 C.Giurăscu Op.cit., Vol. I, pag. 486 22 Preot Nicolae Popescu-Căpreni, Op. Cit. 23 Idem 24 Ioan C. Băcilă, Oltenia sub austriaci. Un document cartograﬁ c, Rev. Arhivele Olteniei, nr. 12, 13/1924, pag.111, pag 233.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 80 eroare înscriind ca nume al satului apa curgătoare pe care era amplasat25, adică Amărăzuia. 1778, 26 februarie. Ion şi Şerban cu cetaşii lor din Băloşani se judecă cu Nicola, Dumitraşcu şi Ion cu cetaşii lor pentru o parte din moşia rămasă de la strămoşul lor Balea. Domnitorului Alecsandru Ioan Ipsilant i s-au prezentat mai multe hotărnicii vechi fi ind luată în seamă cea făcută de răposatul Radu Socoteanu cu 28 ani înainte. Terenurile lor se întindeau din Toiaga la ,,Hămărăzue” şi continuau cu ,,hotarul dă peste Hămărada”26. 1779, 6 mai. S-a efectuat hotărnicia moşiei Baloşani de către Barbu Otetelişanu biv vel clucer şi Barbu Zătreanu biv vel pitar27. 1790. S-a întocmit harta lui Specht28, în care este scris: Balluschany. Despre familia boierilor Socoteanu s-a scris mai târziu: ,,Familie oltenească de origine foarte veche şi care a avut stăpâniri în judeţul Gorj. În secolul trecut (sec. al XVIII-lea, n.n), s-a înrudit cu Grecenii, prin fi ica slugeruui Ştefan Greceanu, jupâneasa Stanca Socoteanca (foae de zestre 1784). Căminarul Constantin Socoteanu era la anul 1808 ispravnic de sud Gorj29 . In urma trecerii la monahism a lui Gheorghiţă Socoteanu şi a fi ului său Radu, moşiile deţinute de ei au revenit urmaşilor lor, astfel: - Matei Socoteanu a primit 1/4 din moşia Baloşani şi Socotenii. - Vistierul Statie Socotenu a devenit stăpânul moşiei Căpreni şi a 3/4 din Baloşani. - Ceilalţi au primit alte moşii din judeţele Dolj şi Vâlcea. Statie Socoteanu a avut la rândul său 2 fi i; - Vistiernic Ioniţă (Niţă) Gănescu care a preluat Căprenii. - Medelnicerul Gheorghe Socoteanu care a preluat Baloşanii30. În timpul domniilor fanariote s-a poruncit la 4 sept 1797, 24 iulie 1798 şi în 1803 prin ,,Hrisovul monastirei de la ostrovul Patmo”: să se strângă dări de la cei care plătesc ,,vinăriciul câte doui bani pe vadră şi parpărul după obicei” din sate ca: Ciorari, Baloşani, Ulmetul, Slăvuţa, Văluţa, ş.a. din plasa Hămăradei31. 1808, 15 noiembrie. Hotărnicia celor două moşii de la Brăteşti şi Prigoria, deţinute de cei din neamul Puiu, a fost executată de către Crăsnaru biv vel sluger, aşa cum reiese din procesul desfăşurat la Curtea de Apel Craiova, în 1904, între Ana Zavarof şi moşnenii Pueşti reprezentaţi de Dabu Niţu Puiu şi Barbu G. Puiu32. 25 Vezi harta administraței austriece (Schwantz) 26 Cronţ Gheorghe şi colab, Op.Cit. 27 ASF Dolj, Colecţia de documente, Pachet XLVIII. 28 Harta pentru satele din zona noastră a fost publicată de M. Arcuş, în lucrarea Sate de moşneni la izvoarele pârăului Plosca , coperta I.şi pag. 35 29 Octav-George Lecca, Familii boereşti române București, 1899, pag. 524 30 Preot Nicolae Popescu-Căpreni Op.cit. 31 V. A. Urechia, Istoria Românilor ,1894, Vol. VII pag.327, pag.450, Vol. VIII, pag.415 32 ASF Dolj, Fond Curtea de Apel Craiova, Secţia a I-a, nr.1189/15.04. 1904

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 81 A trecut vremea şi fi ica medelnicerului Gheorghe Socoteanu, Bălaşa, s-a căsătorit cu Pascal Karagic şi au primit ca dotă moşia Bălăşanii de jos ( Scurtu, Gâgâi şi Cornetu) Pentru înzestrarea altei fi ice, Zinca, a mai cumpărat de la moşneni funii alăturate de moşie care a constituit dota acesteia la căsătoria cu Lambru Velara. Soţii Velara au avut ca urmaşe 2 fi ice. - Alecsandrina ( Lucsiţa), căsătorită cu Zavarov Vasile, colonel. - Zinca, zisă Zoe, căsătorită la 28 noiembrie 1828 cu Ioan (Ioniţă) Caragic. Ioniţă Caragic, care la 1857 era alegător în divanul ad-hoc, a decedat la 3 ianuarie 1868, după ce rămăsese văduv şi fără urmaşi. A lăsat prin testament ca moştenitor pe Dumitru Măinescu, nepot din partea soţiei, care să stăpânească părţi de moşie din Baloşanii de sus şi Baloşanii de jos33. 1828. Catagrafi a judeţului Dolj reliefează mai multe aspecte din satele existente în perioada aceea, iar pentru Baloşani găsim: pe moşie megieşească – 13 birnici; - pe moşia pitarului Lambru zet armaşu Zătreanu – 41 birnici; alte orânduieli: 23 familii. Total: 77 famili i34. 1831. Catagrafi a din acel an menţionează ca proprietar pe Ioniţă Caragică sin polcovnicul Pascali. Erau 101 familii şi 15 feciori de muncă35. 1835. Harta rusă a înregistrat 78 gospodării, datele fi ind apropriate de cele din 1828 şi se referă doar la actualul sat Baloşani36. 1837. Moşia Baloşani aparţinea lui Ioniţă Caragic şi o parte era megieşească37. 1840. Zinca Caragic, pităreasă în Craiova, nemulţumită de hotărârea Divanului Craiovei din 11 noiembrie 1840, cere a se judeca la Înaltul Divan cu protopopul C-tin Căpreanu pentru 80 stânjeni din moşia Baloşani. La citaţiile în Divan jeluitoarea arată că ,,s-a lăsat de pretenţii38” şi cere să se închidă ,,della”. Deci ea a renunţat la proces. Ea locuia în Craiova întruna din clădirile şi prăvăliile ce le deţinea împreună cu soţul său, Ioaniţă Caragic..

33 Nicolae Popescu-Căpreni Op. cit. 34 Paul-Emanoil Barbu, Vladimir Osiac, Catagrafi a judeţului Dolj, din anul 1828, Ed. Universitaria Craiova, 2009, pag 320 35 Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagrafi a obştească a Ţării Româneşti din 1831, Ed. Helios, Craiova, 2000, pag. 52 36 C. C. Giurăscu: Principatele române la începutul secolului XIX , Ed, Ştiinţifi că, Bucureşti 1957, pag. 232 37 T. G. Bulat, Diviziunea proprietăţii rurale în Oltenia la 1837, Rev. Arhivele Olteniei, 1925, Pag. 105-108 38 Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Înaltul Divan 1831-1847, Inventar arhivistic, Buc ureşti, 1988, Act 883, pag 447

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 82 1841. Au început cursurile şcolii Baloşani39. 1848. Proprietari erau Ioniţă Caragic şi moşnenii. Erau 60 familii de moşneni şi 46 de clăcaşi particulari. Cifrele înscrise, fi ind mai mari, relevă faptul că datele se referă la amândouă moşiile Baloşani40. 1855. Erau 37 moşneni, din care 36 birnici şi un patentar41. 1864. În satele Căpreni şi Baloşani au fost împroprietăriţi 100 clăcăşi din moşiile lui Ion Socoteanu şi Maria Gheorghevici42. Tabelul acestora îl redăm în alt capitol. Anterior, moşia Baloşanii de sus devenise proprietatea lui Mihai Zavarov (Zavarof), care în 1878 a avut un proces cu Firu Gheorghe Puiu, pentru săparea unui drum şi mutarea hotarului. Prin sentinţa din 17 aprilie 1879, Firu Puiu a fost achitat43. Bătrânii satului povesteau că certurile şi procesele dintre moşier şi Firu Puiu au continuat. Într-o vară, la treierat cearta s-a înteţit, iar Firu Puiu l-a înjunghiat pe moşier. Cei de pe arie l-au urcat în trăsură, pentru a fi transportat la doctori, la Craiova, însă nu a mai ajuns acolo deoarece a decedat pe drum44. 1883. Sătenii din Baloşani, Scurtu şi Brăteşti au solicitat înfi inţarea unei comune separate. Ei au încercat refacerea pe cale administrativă a vechii moşii Baloşani45. 1894, în raportul tehnic(de hotărnicie) ce a stat la baza Sentinţei civile n.466, din 7 noiembrie 1894, s-a scris: ,,Moşia din Baloşani a fost averea decedatei Lucreţia Gigârtu, născută Vilara, care s-a împărţit între copii săi, anume: Mihail Zavaroff, cu dreptul de două din cinci părţi, iar trei părţi le-au moştenit d-na colonel Petre Gigârtu, d-na Elena Floru şi d-na Maria Angelescu, născută Gigârtu. Decedatul Mihai Zavaroff a cumpărat apoi părţile d-lui colonel Petre Gigârtu şi a d-nei Maria Angelescu şi a devenit proprietarul a patru din cinci părţi, fi ind a cincea parte a d-nei Elena Floru. A mai cumpărat decedatul Mihai Zavaroff de la moşneni cu două acte din 1880 opt pogoane de pământ”. Din însumarea tuturor trupurilor, rezultă că moşia avea atunci suprafaţa de 1593 pogoane46.

39 Dan Neguleasa: Învăţământul public gorjean la început de drum 1831-1848, Catalog de documente, Ed. Măiastra, Tg.Jiu, 2009, Act 298, pag. 76. 40 Paul Barbu, Un izvor statistic din anul 1848, referitor la judeţul Dolj, Rev. Arhivele Olteniei, Serie nouă, nr. 11/1996, pag. 85-105. 41 Dinică Ciobotea, Vasile Marinoiu, Catagraﬁ a tuturor moşnenilor din Ţara Românească la 1855, jud. Dolj, Rev. Litua, nr.5/ 1982, pag. 77 şi urm. 42 Arhivele Centrale ale Statului, Bucureşti, Fond Reforma agrară, Dosar 625, pag. 564 şi urm. 43 ASF Dolj, Fond Tribunalul Dolj, Secţia a I-a, Dosar 31/1879 44 Informator Dincă Constantin, Baloşani 45 Din tezaurul arhivistic craiovean, Prefectura jud. Dolj, Serv. Administrativ (1879-1888), nr.1372-1373 din 1883, pag. 277 46 Sentinţa civilă 466/1894 a Tribunalului Dolj

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 83 1898. MARELE DICŢIONAR GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI47 a înregistrat satul Baloşani cu o populaţie de 204 sufl ete, 104 bărbaţi şi 100 femei. 1898. Redeschiderea cursurilor la Şcoala primară. 1899. În satul Baloşani mai erau 9 trupuri de moşie48: 1. Pârâul lat …………71 hectare 2. Bujoreni…………...23 hectare 3. Buşuleşti………….. 6 hectare 4. Brezăiţa……………13 hectare 5. Brezaia ………… 100 hectare 6. Boşoteanu …………13 hectare 7. Romanu ……………,7 hectare 8. Scoarţa …………….16 hectare 9. Prigoria …………….47 hectare Total ………………296 hectare Aceste trupuri de moşie ocupau cea mai mare parte a actualului sat Baloşani, iar cele din Lunca Mare, Mohile, Crivina lungă şi Brăteşti rămăseseră în administrarea moştenitorilor lui Mihai Zavaroff. 1906. Ana Zavaroff stăpânea 600 Ha, iar Nae Bujoreanu 400 ha49. 1910. Monografi a SĂNĂTATEA ÎN DOLJ editată de doctorul Charles Laugier la capitolul ,,Igiena comunei Căpreni” a scris: ,,Curţile, mai toate împrejmuite cu stobori sau ulucă lucrată de oameni din trunchiuri de fag sau plută se ţin relativ curate. Vara se mătură mai des şi gunoiul se scoate la câmp. Curăţenia locuinţelor lasă de dorit. Văruirea se face rar, măturatul foarte rar”. Precizează că la recensământul din 1904 erau în Baloşani 347 bărbaţi şi 353 femei. Biserica „Cuvioasa Paraschiva„ construită din bârne la 1896”50 . De fapt, lucrările s-au desfăşurat între 1892-1897. Atât Marele Dicţionar Geografi c cât şi Dr. Charles Laugier menţionează existenţa unei cârciumi. După decesul lui Mihai Zavaroff treburile moşiei le-a preluat soţia sa, Ana. Ulterior, aceasta a arendat moşia la 3 arendaşi evrei: Avram, David şi Haim. În acele timpuri, terenurile din Lunca Mare erau ocupate de

47 George Ioan Lahovari, Marele dicţionar geografi c al României, Ed. Socec, Bucureşti,1899 48 Dinică Ciobotea, Proprietatea moşnenească din judeţul Dolj, Rev. Arhivele Olteniei, Serie nouă, 1994, nr.9, pag. 83 şi urm. 49 Anuarul agriculturii pe anul 1906, cuprinzând cele 5 judeţe din regiune: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi, Vâlcea, Ed. Camera de comerţ şi industrie. Circumscripţiunea I Craiova, Tipografi ile unite, Craiova, 1906 50 Dr. Charles Laugier, Sănătatea în Dolj, Monografi e sanitară, 1910, pag. 241

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 84 arbori de zăvoi răzleţi, împânziţi de mărăcinişuri. Cei trei arendaşi au desfundat pământul şi după aceea au cultivat cereale. Totodată au mărit şi curtea boierească de la Brăteşti . Prin anul 1902, cei trei au predat moşia altui arendaş, Gheorghe (Ghiţă) Sotir, numit de săteni ,,Sotilă”. Acesta a trecut la exploatarea nemiloasă a pământului şi a ţăranilor, iar cu veniturile obţinute cumpăra de la vechii proprietari alte şi alte trupuri de moşie51. 1907. Ţăranii s-au răsculat şi au dat foc curţii boiereşti de la Brăteşti. A ars casa lui Zavaroff şi bucătăria. Dincolo de pârâul Amărăzuia, pe linia de răsărit, lângă poteca bisericii, era curtea boierului Nae Bujoreanu (Cioară moartă) care avea şi prăvălie. Şi acestea au fost mistuite de foc în primăvara aceea52 . Se cunoaşte că autorităţile de atunci au trecut la represalii. Au fost împuşcaţi trei participanţi: Matei Dinu (Lăpăduş) de 38 ani, Ion Borleanu de 52 ani şi Petre Tismăneanu de 38 ani. Cei trei au fost împuşcaţi în spatele casei Pleşa, sub coasta de apus a satului Brăteşti, în data de 20 martie 190753 . Alţii au fugit şi au scăpat cu viaţă, printre care a fost şi Barbu Şorega54. Toţi autorii care au tipărit lucrări despre evenimentele de atunci le-au prezentat ca fi ind petrecute la Căpreni, fără a detalia că la răscoală cei mai revoltaţi au fost ţăranii din Baloşani, iar cei împuşcaţi erau numai din satul nostru. Cei prinşi în Căpreni în perioada următoare au fost duşi la plasa de la Mierea Birnicii, apoi aduşi înapoi spre a fi executaţi. Între timp s-au oprit execuţiile şi astfel au scăpat cu viaţă. În anii următori, Ana Zavaroff a continuat vânzarea altor părţi din moşie către locuitorii din satele vecine, cât şi arendaşului Gheorghe Sotir, care a cumpărat ultimele trupuri după anul 1921. La reforma agrară, de la Ana Zavaroff au fost luate 50 de hectare şi împărţite la sătenii din Grânolea - 7 Ha, Brăteşti - 13 Ha şi Baloşani - 30 Ha55. După război, a trecut şi Sotir la vânzarea unor terenuri. Astfel, pădurea din Frăţila a tăiat-o la ras, a vândut lemnele, după care a vândut sătenilor loturi mai mici pe care rămăseseră doar buturugi şi cioate. 1926, 1 ianuarie, a fost înfi inţată comuna Baloşani, aşa cum

51 Informator Dincă Constantin, Baloşani 52 Informator Bărbuţ Ionică, Baloşani 53 Răscoalele ţărăneşti din 1907 în Oltenia 54 Informator Pălcău Ilie, Baloşani 55 ASF-Dolj, Fond Pretura Melineşti, Dosar 6/1926. f. 26

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 85 reiese din Decizia N. 8468 din 31 decembrie 192556. 1930. Comuna Baloşani a fost desfi inţată, iar satul a fost integrat, împreună cu celelalte din comunele Căpreni, Stoina şi Slăvuţa în uriaşa comună Mierea Birnicii57. Mai târziu s-a revenit la vechile comune. Satul Baloşani a rămas în componenţa comunei Căpreni şi a judeţului Dolj, până în 1950, când au fost desfi inţate judeţele. După 1952, împreună cu comuna Căpreni, a fost arondat raionului Amaradia, regiunea Oltenia. După moartea lui Gh. Sotir, moştenitorii săi au trecut la vânzarea tuturor terenurilor, către locuitorii satelor din jur, îndeosebi între anii 1936-1940. În anul 1939 s-a încheiat acţiunea de partaj între urmaşii săi58. 1956. În baza H.C.M. 36 /1956 s-a desprins iar de la vechea comună şi s-a constituit comuna Baloşani din raionul Amaradia, care a preluat de la comuna Slăvuţa satele Toiaga şi Ulmet59 . Colectivizarea agriculturii s-a produs în acest sat după multe samavolnicii asupra sătenilor, în anul 1962, fi ind printre ultimele sate în care s-au impus liniile directoare ale P.M.R., copiate după cele din U.R.S.S. Sătenii noştri deveniseră stăpâni de pământ relativ recent (1936-1940) în urma cumpărăturilor de la moştenitorii lui Sotir şi de aceea le-a fost foarte greu să se despartă de proprietăţile dobândite cu atâta trudă. 1962. A fost constituită Gospodăria agricolă colectivă ,,Înfrăţirea”- Baloşani . 1968. Reforma administrativă a ţării a determinat desfi inţarea comunei Baloşani, iar satul a fost inclus în noua comună Stejari. În primăvara anului 1969, a încetat să mai existe C.A.P. „Înfrăţirea„. Patrimoniul său s-a împărţit între C.A.P. din comuna Stoina, care a preluat satele Toiaga şi Ulmet şi C.A.P. ,,Unirea” din Stejari. La împărţirea terenurilor, nu s-a mai ţinut seama de hotarele istorice dintre sate, încât actualul hotar cu comuna Stoina are un traseu sinuos pe terenurile de luncă şi de deal, ce făceau parte din vechiul trup de moşie Scoarţa, cât şi pe vâlceaua Larga.

56 ASF-Dolj, Fond Prefectura Dolj, Serv. Ad-tiv Dosar 37/1925. f.40 57 Monitorul Oﬁ cial al judeţului Doljiu din 1 februarie 1930 58 Date scrise de colonelul Sotir, pe multe acte de vânzare a pământului 59 ASF- Gorj, Fond comuna Baloşani, Dosar 2/1956, f:123-125

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 86 SATUL BĂCEŞTI

Satul Băceşti s-a format pe vâlcelele situate la răsărit de Pârâul Amărăzuia, pe versanţii cu expoziţie sudică din Purcaru, Ludu şi Băroaia. La nord de hududoiul ce colectează apele din Valea Popii a existat în vechime un alt sat BORCESTI, despre care aminteşte actul emis de Alexandru Vodă la 5 ianuarie 1572, prin care confi rmă lui Drăgoiu şi fi ilor săi jumătate din moşia lui Chivăran60. 28 februarie 1607. Radu Vodă întăreşte lui Stanciu stăpânire peste mai multe cumpărături Huhurezi, la Urseşi, la Băceşti şi la Borceşti, partea socrului său, Otea, a 5-a parte61. 1 februarie 1610. Radu Serban Vodă întăreşte lui Stana şi fraţilor săi stăpânire de moşie în Deşi. Între martori sunt şi Oprea şi Stanciul din Băceşti62. 1623-1627. Alexandru Vodă întăreşte lui Cioca din Hurezani mai multe moşii şi cumpărături printre martori fi ind din Băceşti Pătru şi Vladu63. 1722. Conscripţia ordonată de generalul Virmond menţionează satul Băceşti cu 32 familii. În acelaşi an, harta austriacă a lui Schwantz are înscris satul Bucseşti64. 1727. În plasa ispravnicului Mihai Săulescu, satul Băceşti este înscris ca moşie megieşească, având 3 familii cu moşie şi 19 familii fără moşie65. 1778. Memoriile generalului rus de origine germană von Bauer menţionează Batzechte sat cu o biserică, vii şi pădure66. Pe harta austriacă a lui Specht este scris Băcesty67. Generalul von Bauer a înscris separat Bortzescti, adică vechiul Borceşti, ca moşioară (terroir). Domnitorii fanarioţi au impus proprietarilor de vii care plăteau vechea dare a vinăriciului să achite în plus ,,doui bani pe vadră şi

60 DRH; Vol. 7, pag 100, Act 77; Alexandru Ştefulescu: Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Tipograﬁ a N.D. Miloșescu, Târgu-Jiu, 1908, pag. 189 61DIR Vol, 7, pag 248, Act 233; Alexandru Stefulescu, op. cit., pag 189 62 Alexandru Stefulescu, op. cit., pag 318 63 Document din arhiva familiei prof. Mihăilescu Nicolae 64 I.C. Bacilă: op. cit. 65 Dinică Ciobotea, Judeţul Gorj într-un izvor statistic din 1727,în Rev. Arhivele Olteniei, Serie nouă nr.6/1989, pag. 128 şi următoarele. 66 Const. I.Karadja, Oltenia după memoriile generalului Bauer (1778), Rev. Arhivele Olteniei, 1924, nr.15, pag. 410 şi următoarele. 67 Marin Arcuş, Sate de moşneni la izvoarele pârâului Plosca, Ed. Centrului de Creaţie Gorj, Târgu-Jiu, 1997.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 87 părpărul”. La 9 mai 1793 şi la 30 iulie 1798, banii trebuiau să ajungă la biserica Vlach Saraiu din Ţarigrad, iar la 11 mai 1795 şi 10 martie 1814 la spitalul şi şcoala de la Terapia68. Locuitorii din vechiul Borceşti mergeau la biserica din Schitu situată în apropiere, peste pisc. Sfi nţirea bisericii de zid cu hramul Sf. Paraschiva, la 1866, a grăbit unifi carea cu satul Băceşti. Donaţia făcută noii biserici de Preda Diaconu Buşe, cuprinzând cureaua de pământ dintre Dealul Văratic la răsărit şi hotarul cu Căprenii la apus a determinat locuitorii din zonă să schimbe treptat numele din Borceşti în Valea Popii. La sfârşitul sec. al XIX-lea încă se mai scria de hotarul Borceşti69. Vâlcelele afl uente Pârâului Amărăzuia situate în aval: Băroaia, Ludu şi Purcaru au constituit perimetrul în care s-a format vechiul sat Băceşti, având o mare deschidere a hotarelor, fi ind vecin la răsărit cu satul Zăicoiu despărţite de Pârâul Leu, iar la apus cu Căprenii pe culmea Dealului Voivozii. Aşezarea umană din Purcaru se continua spre răsărit peste şaua dealului Seci cu gospodării situate în vâlceaua Deia. Bătrânii satului povesteau că, în vechime, au existat locuinţe şi în Piscul Văraticului, mai sus de poteca ce trece puntea de la Doagele70. Credincioşii din aceste zone locuite mergeau la biserica din Purcaru, care împreună cu gospodăriile de acolo erau protejată de versanţii înconjurători. În 1873, învăţătorul Ion Popescu comunica că în ,,botul Stărcului” se afl au alte găuri de bordeie. Documentele emise în timpul administraţiei austriece (1718- 1739) relevă faptul că satele erau mici, cu populaţie redusă. Până atunci, gospodăriile erau grupate pe versanţii însoriţi, ce permiteau scurgerea precipitaţiilor şi zvântarea rapidă a solului. În secolul următor, statisticile indică creşterea populaţiei. Astfel, catagrafi a din anul 1831 menţionează Băceştii ca moşie megieşească, provenită de la 4 moşi, având 194 familii şi 35 feciori de muncă71. 1835. Harta rusă indică existenţa a 161 familii72. Constatăm un număr mai mic de familii după numai 4 ani. Explicaţia constă

68 V. A. Urechia, Istoria românilor, 1894, Vol III, pag.77; Vol. VII, pag. 76; Vol. X, A, pag. 219 69 Act de cumpărare teren, 1893, al lui Fărcăşanu Dumitru 70 Informator Cârlugea Grigore, Băceşti. 71 Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagraﬁ a obştească a Ţării Româneşti din 1831, Ed. Helios, Craiova 1999 72 C. C. Giurăscu, Principatele române la începutul secolului XIX

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 88 în faptul că harta rusă nu conţine date privind locuitorii din Dealul Leului. 1841. Au început cursurile şcolii din Băceşti73 . 1855. Satul Băceşti a fost înregistrat cu 132 moşneni din care erau 127 birnici şi 5 mazili. Subliniem că această statistică a avut ca obiectiv doar starea moşnenilor, nu şi a altor categorii sociale74. Constituirea comunelor în timpul domnitorului Al. I. Cuza a făcut ca Băceştii să fi e cea mai sudică comună a Gorjului istoric de pe Valea Amaradiei, fi ind vecină la sud cu comuna Căpreni, din Dolj, de care aparţinea satul Baloşani. Actele de stare civilă întocmite de recent înfi inţata primărie, indică împărţirea satului în mahalale: mahalaua Poseşti, a Schitului, Ludu, Purcaru, Dealul Leului ş.a. 75 1866. A fost terminată şi sfi nţită biserica de zid cu hramul Sf. Parascheva, fapt ce a condus la defi nitivarea vetrei satului. 1898. MARELE DICTIONAR GEOGRAFIC AL ROMANIEI76: prezintă numeroase date. Din lectura Dicţionarului reiese că Băceştii erau comună de sine stătătoare, de care aparţinea şi cătunul Dealul Leului. Primăria era în curtea actualei şcoli primare, în partea de miazăzi a acesteia, lângă gospodăria lui Ghiţă Vulpe. În anul 1908, satul Băceşti a fost arondat la noua comună Cordeşti77. Documente laice din sec al XIX-lea, cât şi cele întocmite de preoţi ne arată că mahalaua din jurul bisericii cu hramul ,,Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Puturoasa era la 1829 parte a satului Băceşti, numită mahalaua Schitului. După constituirea noii comune Cordeşti (1908), această parte de sat a fost trecută în componenţa satului Cordeşti, probabil în 1925, când de la comuna Cordeşti a fost transferat către comuna Piscoiu cătunul Păpeşti . În a doua parte a secolului al XX-lea, odată cu colectivizarea agriculturii, în perimetrul satului Băceşti a fost readusă vatra de sat din Schitu. În legătură cu numele său, după cum s-a scris în Marele Dicţionar Geografi c, dar şi ipotezele altor autori, denumirea sa ar proveni de la un schit vechi. Până în prezent, nu am găsit surse istorice care să 73 Dan Neguleasa, Op. Cit., Act 392, pag. 90. 74 Dinică Ciobotea, Vasile Marinoiu, Catagrafi a tuturor moşnenilor din Ţara românească la 1855 75 ASF Gorj, Fond stare civilă com Băceşti, D. 50/ 1866, f. 3-41 76 George Ioan Lahovari, Op. cit. 77 Dicţionarul statistic al României, întocmit în urma recensământului general al populaţiunii, din 19 dec. 1912, vol I, Argeş - Iaşi, Institutul de arte grafi ce C. Sfetea, Bucureşti, 1914, pag. 406

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 89 ateste existenţa unui asemenea locaş de cult. Probabil, dimensiunile reduse ale bisericuţei au determinat asemănarea cu un schit. Acelaşi nume de schit a fost atribuit şi micuţei biserici din capătul de nord al satului Slăvuţa. Locuinţele cătunului Schitu erau răspândite pe întreaga vâlcea, continuând cu cele din Dealul Văratic, prelungindu-se spre răsărit cu cele amintite mai sus din ,,botul” Stârcului. Bisericuţa era situată pe malul drept, de nord. Curtea sa era vecină cu proprietatea def. Vasile Negritoru din Cordeşti. A fost părăsită după anul 1871, în urma referatului protopopului jud. Gorj, Stefan Nicolaescu78. În timpul primului război mondial s-a instituit administraţia germană. Între anii 1934 şi 1936, satul Băceşti s-a constituit din nou comună separată de cea cu numele Cordeşti - Hurezani. La 31 martie 1936, în baza ,,deciziunii N.8/1936 a Comitetului de Revizuire Craiova, prin care comuna Băceşti se alipeşte de comuna Cordeşti, formând cu aceasta din urmă o singură comună, cu numele de comuna Cordeşti ,,Având în vedere că până în prezent atât comuna Băceşti cât şi comuna Cordeşti-Hurezani erau conduse de consilii comunale alese separat pentru ﬁ ecare comună, ceea ce după alipirea comunei Băceşti la comuna Cordeşti - Hurezani nu-şi mai are rost şi urmează a se dizolva amândouă aceste consilii, urmând a se face noui alegeri la noua comună Cordeşti. Pentru aceste motive Decidem Până la convocarea colegiului electoral pentru alegerea consiliului comunal la noua comună Cordeşti, care ia ﬁ inţă din alipirea comunei Băceşti la comuna Cordeşti-Hurezani pe ziua de 1 aprilie 1936, numim o comisie interimară care să conducă gospodăria acestei comune. Comisia interimară a comunei Băceşti (sic!) se compune din domnii Popescu Serghie, preşedinte, Traşcă C. Constantin şi Dumitrescu Nicolae, membrii. Domnul Prim Pretor va lua măsuri de instalare a nouei comisiuni interimare şi de predarea şi primirea arhivei către comunele mai sus menţionate. Ni se vor înainta procesele verbale în cauză. Dată în cabinetul nostru astăzi 31 martie 1936, Prefect, Dr. Al. Bădescu”.79 La celelalte reforme administrative satul Băceşti a rămas în 78 Arhiva Sf. Episcopii a Râmnicului şi Noului Severin, Dosar 31/1872 79 ASF Gorj, Fond Prefectura Gorj, Dosar 3/1936, f.55

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 90 componenţa comunei Cordeşti, devenită în 1968 ,,Stejari”. Procesul de colectivizare a agriculturii a dus la constituirea în anul 1959 a Gospodăriei agricole colective ,,Unirea”, deoarece Comitetul executiv raional Amaradia în data de 22 iunie 1959, ,,HOTĂRĂŞTE”: ”Art.1. Comitetul Executiv Raional Amaradia, este de acord cu constituirea Gospodăriei Agricole Colective ,,Unirea” din satul Băceşti, comuna Cordeşti şi propune Comitetului Executiv al Sfatului Popular regional Craiova a da cuvenita aprobare pentru inaugurarea acestei unităţi”80. În anul 1961, împreună cu comuna Cordeşti satul a fost subordonat raionului Olteţu. În anul 1962 s-a uniﬁ cat cu G.A.C. ,,Stejarul” din Cordeşti, sub numele tot de ,,Unirea” La 1 ianuarie 1965 aceste sate au trecut în componenţa raionului Gilort.81 În anul 1968, a rămas în componenţa aceleiaşi comune, care a primit alt nume: Stejari.

SATUL CORDEŞTI

Constituirea acestui sat a avut o evoluţie îndelungată iar documentele istorice relevă o serie de modifi cări de nume impuse îndeosebi de cei care au fost conducători ai structurilor administrative. Vechile documente menţionează pentru partea sa de sud, în sec. al XVI-lea, de mai multe ori, satul URSENI. Urseni era aşezat pe o veche vatră geto-dacică de tipul aşezărilor deschise82, afl ată la apus de Pârâul Amărăzuia şi ocupau zona ce se numeşte astăzi vâlceaua ,,Mormintele” şi se continua pe sub deal, paralel actualului traseu al şoselei de la moară şi de acces în cătunul Stoia, fi ind învecinat la miazăzi cu satul Borceşti. 80 Arh. C.A.P,, Unirea”, Com. Stejari, nr. pag vechi = 33, nr. pag. nou = 256 81 ASF Gorj, Fond Primăria comunei Cordeşti Dosar nr.6/1964. f. 307-309 82 Gh. Calotoiu, Ion Mocioi, V. Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, Supliment Rev. Litua, 1977, pag.4

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 91 Întinderea celor două hotare era diferită. La apus, moşiile celor din Borceşti se opreau în dealul Voievozii, iar ale celor din Urseni continuau până, în matca Artanului. Hotarul de răsărit al celor din Urseni era limitat de culmea Dealului Leului, în punctul ,,La Gugulie” şi mai la nord de matca Stărcului Mare, pe când moşiile celor din Borceşti şi Băceşti coborau spre est, pe matca Leului. Confi guraţia terenului şi cadrul natural pe care s-a constituit a oferit vechilor locuitori condiţii foarte bune de viaţă. Probabil aveau aceeaşi biserică sau schit cu locuitorii din cătunul Schitu, situată dincolo de Pârâul Amărăzuia, distanţa fi ind de numai 1 km. Printr-un zapis din 1541-1543, 20 mai, prezentat mai sus, Radu Paisie Vodă întăreşte lui Coman şi Drăgoi stăpânire peste ocina din Urseni83. 1561, 22 mai. Petru Vo întăreşte ocină, în Urseni lui Neagoe cu fi i84. 1572, 5 ian. Aexandru Vodă confi rmă lui Drăgoi cumpărături în Borceşti. Printre martori au fost Stan şi Ursu din Urseni, act prezentat mai sus. 1607, 28 feb. Radu Vodă întăreşte lui Stanciu cu fi ii stăpânire peste cumpărături de moşie însă din partea socrului său Otea a 5-a parte85. 1623-1627. Alexandru Vodă întăreşte lui Cioca proprietăţi. In text este scris prima dată Xurseni, apoi, Urseni.(Anexa N.1) În culegerile şi cataloagele de documente istorice mai sunt şi alte acte ce se referă la sate vechi, ce purtau nume de Urseni sau Urşani, însă vecinătăţile şi toponimia lor nu corespund cu cele din împrejurimile noastre. Astfel, actele publicate de Alexandru Stefulescu la începutul sec. al XX-lea se referă la alte ţinuturi din judeţul Gorj. Documentele preluate şi citate de noi în această pagină ne-au adus informaţi privitoare la Ursenii situaţi pe valea Pârâului Amărăzuia şi unii locuitori din perioadele respective, cât şi despre satele vecine existente în acele vremuri: Hurezi, Băceşti, Borceşti. 1778. Memoriile generalului von Bauer menţionează Ursenii ca sat cu vii ,împreună cu Churesul (Hurezul)86.Scrierea împreună a celor două sate arată că pe atunci vetrele lor de sat erau apropiate. Denumirea moşiei Urseni s-a menţinut şi la sfârşitul secolului al XIX- lea. Astfel, actul de partaj din 1890, în urma decesului lui I. Urezianu conţine prevederi pentru terenuri din Urseni şi Schitu87. 1904, 12 feb. Ion Ghimpău a vândut lui Constantin Iliescu trei stânjeni jumătate situaţi în comuna Cordeşti, hotarul Urseni88. Prima atestare documentară a Cordeştilor o avem din anul 1730, 4 noiembrie,

83 DIR vol. 4, pag. 288, Act. 291 84 DIR vol 3, Act 178, pag 147 85 DIR vol 7, Act 233,pag 248 86 Const. I. Karadja, Op.cit. 87 ASF Gorj, Actul de partaj nr. 1084/1890 88 Act păstrat de fam. Antonoiu Constantin

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 92 când s-a partajat moşia Hurezi în 7 părţi, actul menţionând o cumpărătură de la ceata Cordeştilor,. pe care îl prezentăm transcris în româneşte în paginile despre satul Hurezanii de Jos. Proprietăţile Cordeştilor erau situate atunci între Urseni la sud, iar la nord se învecinau cu satul Hurezi de care erau despărţite prin vadul de trecere de la Valea Ursului, în apropierea stejarilor seculari. Vatra satului Cordeşti având o poziţie centrală, a atras şi locuitorii din teritoriile ocupate până atunci de Urseni, apoi s-a extins spre nord prin preluarea a câteva din cele 7 părţi stabilite prin actul sus menţionat, hotarul nou devenind cureaua de pământ a celor din familia Uşurelu, ce s-a menţinut până în anul 1968. În anul 1800 exista o biserică a Cordeştilor89. 1831, 13 martie, Carte de judecată în pricina dintre Radu, fi ul lui Şerban Coardă din Hurezanii de Jos şi Sandu Mazilu, pentru o vie în Dealul Cordeştilor90. La 1837, satul Cordeşti era proprietate megieşească91. În 1838, a luat fi inţă şcoala frecventată de elevi din satele Cordeşti şi Hurezani92. 1853. A fost înscris în harta rusă, ediţia a II-a. La 1855. În satul Cordeşti erau 62 moşneni, din care 46 erau birnici93. 1864. Prin aplicarea reformelor domnitorului Al.iiI. Cuza, a devenit comuna Cordeşti. La apus de pârâul Amărăzuia, o parte din vatra satului Cordeşti este numită de localnici Stoia, după numele vâlcelei din apropiere. Preotul Ionel Stanciu afi rma că acolo era vechiul sat Cordeşti, înainte de anul 1900. 1899. MARELE DICTIONAR GEOGRAFIC AL ROMANIEI94: conține date amănunțite. 1908. În temeiul noii legi s-a constituit o comună mai mare, Cordeşti, din plasa Hurezani, ce cuprindea satele: Cordeşti, Băceşti, Dealul Leului şi Hurezanii de Jos95 Menţinerea reşedinţei comunei în satul Cordeşti a fost favorizată iarăşi de situarea la mijlocul satelor ce compuneau noua unitate administrativă.

89 Arhiva Sf. Episcopii a Râmnicului şi N.Severin, Dosar 3/1872 90 Act păstrat la muzeul judeţean Gorj 91 T. G. Bulat., Diviziunea proprietăţii rurale în Oltenia la 1837, Rev. Arhivele Olteniei, 1925, Pag. 105-108 92 Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Anuariul generale alu Instrucţiunei publice pe anulu şcolaru 1864-1865, sub îngrijirea domnului V.A.Urechiă, pag, 147 93 Dinică Ciobotea, V. Marinoiu, Catagraﬁ a tuturor moşnenilor din Ţara Româneasă la 1855. 94 George Ioan Lahovari, op. cit. 95 Dicţionarul statistic al României, întocmit în urma recensământului general al populaţiunii, din 19 dec. 1912, vol. I, Argeş-Iaşi, pag. 6

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 93 1896-1909. S-a construit noua biserică de zid96. Populaţia la 1912 , a satului Cordeşti număra 356 bărbaţi şi 352 femei97. În perioada 1934-1936, după separarea celor din Băceşti şi Dealul Leului, comuna şi-a schimbat numele în Cordeşti- Hurezani98. Primăria avea local propriu lângă şoseaua comunală, la o distanţă de cca 50 m de actualul post de poliţie, spre nord, pe partea de răsărit a drumului. Clădirea primăriei împreună cu multe documente au ars într-un incendiu în anul 1957. La 1 ianuarie 1961, a fost desfi inţat raionul Amaradia, iar comuna noastră a intrat în componenţa raionului Olteţu. In ianuarie 1965, prin arondarea la raionul Gilort, a fost schimbată şi denumirea comunei în Stejaru-Hurezani ce cuprindea: Băceşti, Stejaru şi Hurezanii de Jos, căci satul Dealul Leului fusese arondat la comuna Slăvuţa în anul 1963. Reforma administrativă din anul 1968 a determinat constituirea unor unităţi administrative mari şi aşa a fost creată comuna Stejari, formată din satele Baloşani, Băceşti, Dealul Leului, Stejari, Popeşti- Stejari şi Piscoiu. Numele de Stejari a fost atribuit artifi cial de autorităţile din acea vreme, determinat de existenţa mai multor arbori seculari din specia respectivă la Mormintele, Corbu, cei din Cordeşti, cei de la şcoala din Popeşti etc. În consecinţă, orice act anterior anului 1965 referitor la localităţi cu nume de Stejaru sau Stejari nu are relevanţă pentru vetrele de sat din Cordeşti şi Hurezanii de Jos, o mare greșeală săvârșită de mai mulți autori. Colectivizarea agriculturii a demarat în acest sat în anul 1957, printr-o întovărăşire transformată în C.A.P. din prima variantă, denumită ,,Stejarul”. În 1959, pe lângă multe date propagandistice s-a scris: ,,în comuna noastră sectorul socialist agricol se măreşte necontenit şi ca atare avem 4 întovărăşiri ce însumează în total o suprafaţă de 380 ha şi un C.A.P. Făcând un procentaj pe întreaga comună afi rmăm că avem 30 % socializată” 99. În urma presiunilor exercitate de activiştii de partid (P.M.R.), alte cadre din miliţie şi aparatul de stat, procesul de colectivizare s-a încheiat în anul 1962 prin constituirea G.A.C. ,,Stejarul” ce a fost apoi unifi cată cu cea din satul Băceşti sub denumirea de ”Unirea„. După încă doi ani – în baza altui statut – s-a transformat în Cooperativă Agricolă de Producţie – (C.A.P.). În primăvara anului 1969 s-a extins prin preluarea activelor şi pasivelor

96 Eparhia Râmnicului şi Noului Severin, Anuar 1921-1925, pag. 422, Tipograﬁ ile române reunite, Bucureşti 97 Dicţionarul statistic al României 1912 98 ASF Gorj, Fond Prefectura Gorj, Dosar 3/1936, f.55 99 ASF Dolj, Fond Sfatul popular al raionului Amaradia, Dosar nr.11/ 1959, f.131

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 94 ce au revenit satului Baloşani după desﬁ inţarea C.A.P. „Infrăţirea”. Această organizare s-a menţinut până la destrămarea C.A.P. din 1992.

SATUL DEALUL LEULUI

A evoluat împreună cu satul Băceşti, căci de la răsărit, din matca P. Leu până la hotarul de apus cu comuna Căpreni, se constată cea mai mare deschidere faţă de hotarele celorlalte sate din comuna noastră. Numele văii Leu a fost stabilit în vechime, odată cu celelalte toponime din zona noastră, acordat în acest caz de locuitorii din satul Zăicoiu. Originea acestei văi este la distanţă mare de sat, căci din dealul Cerăt se formează două vâlcele, Leul Mare şi Leul Mic . În partea de SV a satului Zăicoiu, există o vâlcea numită Leurdoaia, în bazinul Pârâului Plosca ce se împreună cu apa Nistoiului, pe care aşezat satul cu acelaşi nume din comuna Tălpaş, jud. Dolj. După confl uenţa celor două vâlcele de origine şi depăşirea crestei de la Gugulie, hotarul cu satul Zăicoiu urmăreşte matca Leului. Acest pârâu îşi continuă cursul pe teritoriile satelor Marineşti şi Văluţa din comuna Cruşeţu. Numele pârâului Leu este menţionat la 1602, din hotărnicia satului Soceni, din comuna Tălpaşu, judeţul Dolj. Afl ăm că hotarul cobora ,drept în vale, în Anini, apa Leului în sus, până în gura Brusturului, însă din dreapta spre răsărit”100. Deci, denumirile toponimice ale acestor teritorii erau deja stabilite în perioada alinierii satelor (sec. al XVIII-lea -al XIX-lea) iar locuitorii mutaţi aici au preluat vechiul nume al dealului pentru satul lor. În partea de apus, dealul Leului este fl ancat de valea pârâului Aninoasa care are o pantă de curgere mică şi se continuă spre sud, prin satul Slăvuţa. Din relatările bătrânilor, am reţinut că până la începutul sec. al XIX-lea vatra de sat din valea Purcaru se prelungea spre răsărit peste dealul Seci cu o altă zonă locuită, situată în vâlceaua Deia Mică101. Aveau un drum scurt de străbătut până la biserica din Purcaru. Din aceste locuri, cei mai mulţi au preferat să se mute şi să amenajeze gospodării pe culmea dealului dintre valea Aninoasa şi valea Leului. Au optat pentru această culme de deal cei mai dornici de libertate, care nu suportau controalele autorităţilor. Am remarcat că proprietăţile se întrepătrund cu cele ale locuitorilor din satul Băceşti. Au existat grade de rudenie apropiate între locuitorii celor două sate fapt ce evidenţiază iarăşi originea lor comună. Formarea satului a fost infl uenţată şi de condiţiile favorabile practicării agriculturii, căci terenurile acestui deal sunt mult mai roditoare comparativ cu 100 Ştefan Bazilescu, Monografi a comunei Tălpaşu manuscris, pag. 15-17 101 Informator Cârlugea Grigore, Băceşti.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 95 dealurile apropiate. La acestea s-a adăugat şi fertilitatea bună a pământului din valea Aninoasei. Abundenţa masei lemnoase din pădurile înconjurătoare a determinat formarea unor meseriaşi specializaţi în prelucrarea lemnului: dulgheri, tâmplari. rotari, constructori. Se construiau pătule de porumb. Când erau terminate, erau încărcate pe care trase de boi şi duse la vânzare în târgurile de la Craiova şi spre Dunăre, pentru clienţii din zona de câmpie. Despre hotarul din valea Leu cu satul Zăicoiu se face menţiunea şi într-un act datat 1796, când boierul Vlăduţ Poenaru a vândut un teren ,,dina Leu până în hotarul Poenarilor”.102 Ca vatră de sat, a fost înscris de Szathmari103 la 1864, iar în 1866, Zaharia Ioan Cârlugea, de profesiune agricultor, a declarat că ,,în ziua de două zeci septembrie, ora două, în casa sa din mahalaua Leului, s-a născut copilul ce voeşte să aibă numele de Ioan Zaharia Ioan Cârlugea”104.

1898. MARELE DICTIONAR GEOGRAFIC AL ROMANIEI105. Redă anumite date și pentru acest cătun. În temeiul legii, în anul 1908 este înregistrat ca sat al noii comune Cordeşti, din plasa Hurezani. Avea o populaţie de 102 bărbaţi şi 115 femei. Total 217. 1924. Primele documente despre Şcoala primară Recensământul din 1930 a înregistrat 74 bărbaţi şi 81 femei. Total 155. 1950. La formarea raioanelor a fost sat al comunei Cordeşti şi al raionului Hurezani, După desﬁ inţ area acestuia, a trecut cu comuna Cordeşti de raionul Amaradia. 1959. Mulţi săteni au devenit colectivişti în cadrul G.A.C. „Unirea” Băceşti 1961. Raionul Amaradia cu reşedinţa la Melineşti a fost desﬁ inţat, trecând sub administrarea raionului Olteţu. 1963, 6 ianuarie. Satul Dealul Leului a fost rupt de satul Băceşti şi arondat la comuna Slăvuţa. Locuitorul Truie Dumitru şi alţi 46 de concetăţeni au cerut printr-o scrisoare către C.C. al P.M.R. ca satul lor să rămână la comuna Cordeşti. În baza ei, la 11 martie 1963 au venit în sat Păun Ilie, preşedintele raionului Olteţu şi Marinescu Victor din partea Sfatului popular al regiunii Oltenia. Din cele spuse de locuitorul Cârlugea Gheorghe a reieşit că satul a mai fost alipit de comuna Slăvuţa în anul 1954 ,,pentru circa o lună”. 102 Dumitru Şeclăman, Vasile Popescu, Noi, Zăicoienii, Ed. MJM, Craiova, 2005, pag.25 103 Harta Szatmari, 1864 104 ASF Gorj, Fond stare civilă, Dosar 50/1866, f.23 105 George Ioan Lahovari, Op. cit.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 96 El şi alţi vorbitori au arătat că satul Slăvuţa era mai aproape decât comuna Cordeşti, unde trebuie să treci două dealuri şi că în comuna Slăvuţa se duc la moară, la cooperativă şi mulţi copii din ciclul II. Truie Dumitru şi o parte din semnatari au arătat că nu se pot despărţi de cei din comuna Cordeşti unde au rude şi că s-au învăţat aşa, iar „oamenii din Slăvuţa sunt mai răi” S-a mai solicitat ca terenul din Valea Aninoasa să treacă la noua comună106. Cei doi delegaţi ai forurilor de conducere au spus sătenilor că au consemnat în proces verbal cele discutate de săteni şi le vor înainta organelor în drept pentru rezolvare. Însă satul a rămas alipit de comuna Slăvuţa până în anul 1968, alături de care la 1 ianuarie 1965 a fost arondat la raionul Filiaşi. Sătenii care se temeau de cei din Slăvuţa au avut dreptate. Cele mai valoroase bunuri şi utilaje agricole ale gospodarilor au fost ridicate de G.A.C. din comuna Slăvuţa, înfi inţată cu mulţi ani înainte. Cele mai multe s-au ridicat de la Victor Grigoroiu, Ghimpău Ion (Miereanu) şi Cârlugea Gheorghe (Olteanu). Leulenii au fost prigoniţi şi scoşi forţat la muncă de autorităţile comunei Slăvuţa din acea perioadă. 1968. Reorganizarea administrativă a ţării a determinat revenirea acestui sat alături de satul Băceşti în noua comună Stejari, fapt primit cu bucurie de către localnici. Insă bunurile duse la Slăvuţa după 1963 nu s-au mai recuperat. După deschiderea şcolii (1923), în cadrul acestui sat s-a născut propunerea construirii unei biserici a satului. Discuţiile şi dezbaterile dintre săteni au durat câteva decenii, fără realizarea vreunui acord. În anul 1962, în urma demersurilor făcute de Preotul Dumitru Grigoroiu de la Văluţa, fi u al satului nostru, s-a aprobat mutarea bisericii de lemn din satul Marineşti, unde era în construcţie noua biserică. În acei ani parohia Băceşti fusese contopită cu cea din Baloşani. Reproducem următoarele: ”Protoieria Raionului Olteţu Regiunea Oltenia N.879/ 1962, 7 august Către Parohia Baloşani Comuna Baloşani În conformitate cu ordinul Sfi ntei Episcopii N. 8634/ 1962 cu frăţească dragoste vă transmitem cele ce urmează: Urmare a adresei Sfi ntei Arhiepiscopii a Craiovei N. 8852/ 1962 şi 9026 vă facem (poftire?..) a comunica parohiei Baloşani, că s-a aprobat şi din partea onor Departamentului cultelor şi Direcţia monumentelor istorice cu adrese N.8280 şi 5699 donaţia şi mutarea bisericii de lemn din satul Marineşti, parohia Mierea Birnicii, Raionul Filiaşi, în satul Dealul Leului, com. Baloşani (sic !), Raionul 106 ASF Gorj, Fond Primăria comunei Slăvuţa, Dosar 4/1963. f.75-77

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 97 Olteţu. Ca urmare, parohia Băceşti, din comuna Baloşani (sic!) va încheia actele legale, atât de donaţie, primirea donaţiei, căt şi de cheltuielile ocazionate de transport şi reclădire. - SS, Potoiereu107 Constatăm că deşi se obţinuseră aprobări de la cele mai înalte foruri, mutarea vehii biserici nu s-a realizat108. Biserica din Marineşti a fost transportată mai târziu, în anul 1965, în comuna Vulpeni, din judeţul Olt. După încă un deceniu a fost stabilit amplasamentul pentru o clădire nouă şi s-au strâns materialele necesare. Construcţia s-a încheiat în anul 1978, la insistenţele şi perseverenţa enoriaşilor Ghimpău D. Ion (Miereanu), Ghimpău Gheorghe, Ghimpău Constantin, Posa Gheorghe. Nu a fost înregistrată ca parohie separată. Aici s-au oﬁ ciat unele servicii privind botezurile şi căsătoriile. A servit drept capelă a cimitirului alăturat. Un incendiu declanşat la 17 martie 1990 a distrus-o complet. Pentru câţiva ani serviciile s-au desfăşurat în fosta clădire a şcolii109.

SATUL HUREZI (Hurezanii de Jos)

Moşiile acestui sat au aparţinut din vechime mai multor proprietari menţionaţi în acte cu diferite nume. Hurezi, Hurezani, Urezani, Horesani sau Oresani. Hurezii se întindeau înainte de anul 1700 de la vadul văii Ursului, de lângă stejarii cei bătrâni, către nord, până dincolo de curelele pe care s-a construit biserica din Judele cu hramul Sf. Nicolae, cunoscută ca fi ind a celor din Hurezanii de Jos110. La apus se învecinau cu matca văii Artanu, care constituia hotarul cu cei din Peagu (Pagus) şi Gruiari111, iar la răsărit cu matca văii Aninoasa care îi despărţea de teritoriile satelor Hălăngeşti şi Zăicoiu. Vetrele de sat vechi nu am reuşit să le identifi căm, în totalitate. Una din ele a fost în vâlceaua Lazului, legată peste culmea Dealului de Mijloc de locuinţele din vâlceaua Pinţa din bazinul Artanului. De altfel, la gura Lazului a existat, până la colectivizare, un cimitir vechi, la miazăzi de actualul parc de gaze. Hrisovul lui Cioca din perioada 1623-1627, prezentat mai jos şi transcris în anexa N.1, indică că ,,hotarulu dinu Judele rămâne dinu susu”, adică mai sus (în amonte) de proprietatea lui Cioca, iar ,,partea de ocină a lui Tănasie” se afl a ,,dinu susu

107 ASF Gorj. Fond Primăria comunei Slăvuţa, Dosar 2/ 1962. f.129 108 Preot Dumitru Grigoroiu, sat Văluţa, com. Cruşeţu 109 Învăţător Ghimpău M. Ştefan, Craiova 110 Informator Nuță Constantin 111 Alexandru Ștefulescu, Op. cit., pag. LXII

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 98 din Urseni”. Din document reiese că Cioca era de loc în Hurezani, dar că luase şi proprietăţi în satul Hurezi, iar vânzătorii ,,să se ştie rumâni de moşie-toată din satu Hurezi”. Erau aşadar două aşezări umane, distincte, iar cea în care locuia Cioca era situată mai jos (pe vale) faţă de vechile sate, poziţie ce corespunde cu cea de la gura Lazului. Altă curte boierească a fost cea a lui Petrache Hurezeanu, la răsărit de Amărăzuia, în apropierea stejarilor cei bătrâni. A treia zonă locuită era la începutul secolului al XX-lea, pe valea afl uentă, la est de a doua, unde mai existau gospodării pe platoul dintre valea Ursului şi Ursuleţu, după 1900. 1528, sept-dec 15. Radu Vodă dă întru stăpânire Balei moşie în hotarul Hurezi ca să–i fi e moştenire înfrăţindu-l şi pe Staico112, 1584, 22 iunie. Unul din martorii întăririi proprietăţii lui Visu logofăt peste jumătate din Bistriţa a fost din Ores, Furdui113. 1607, 28 feb, Radu Vodă întăreşte lui Stancu cu fi i săi stăpânire peste mai multe cumpărături de la Huhurezi, însă din partea socrului său Otea a 5 a parte .(pag ). 1615, 15 mai. Radu Mihnea Vodă întăreşte Zamfi rei, soţia lui Dragotă postelnic satul Coţofeni în urma unor judecăţi. Printre cei 4 boieri care au făcut hotărnicia a fost şi Badea, vătaf de Hurezi114. 1623-1627. Alexandru Vodă întăreşte lui Cioca din Hurezani unele proprietăţi, între acestea fi ind şi cumpărătura mai veche din Judele şi cea de la feciorul lui Stroe din Urseni115.(Anexa N.1 ) 1656, 27 aprilie. Constantin Şerban Vodă întăreşte mânăstirii Ţânţăreni şi egumenului Sofronie satul Arpadia. Între cei 24 boieri jurători a fost şi Stanciu postelnic din Hurezi116 1665, 4 nov. Radu Vodă, confi rmă lui Hamza Şufarul, fi ul lui Manea postelnicul, nepotul lui Radu postelnicul din Hurezi peste partea lui de moşie din satul Hurezi117. 1730, 4 nov. S-a făcut partajarea unei moşii din Hurezi în 7 părţi, de către Mihaiu Gâlcescu, Dumitraşco Roşianu, Gheorghe Popescul, Popa Fiera brat (fratele) popii Bâra şi Dumitraşco Poenarul Portar118. Deşi menţionează mulţi benefi ciari ai partajării în 7 părţi, actul nu face referire la proprietăţile deţinute de Cioca la 1623 şi Hamza Şufarul la 1665 şi nici despre urmaşii lor.

112 DRH, vol 3, pag 107, Act. 63; DIR, vol 2, pg 55, Act. 51 113 DIR, 1581-1590, Act 172, pag.162 114 DIR 1611-1615, Act 341, pag. 396 115 Anexa nr.1 116 Catalog documente Ţara Românească, Vol. 8, Act 897, pag. 403 117 Alexandru Ștefulescu, Op. cit., pag. XXIII 118 Idem, pag. XXIII

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 99 Admitem ipoteza că partajarea a avut ca obiect o a treia moşie din perimetrul satului Hurezi, diferită de moşiile lui Cioca şi a lui Hamza Şufarul. -Să ţie Drăghici feciorul Danciului cu frate-său Ion, nepoţii lui Calotă cu feciorii lui anume Stanciul, Paraschivul şi Stama. -Partea Predii şi frate-său Cârstei, feciorul Barbului, nepotul lui Calotă -Partea Stanciului fecior ul Stamei nepotul lui Calotă -Partea Barbului feciorul popei Vlăduţului nepotul lui Calotă cu feciorii lui -Partea lui Dumitraşco- zăul feciorul lui Hamza cu fetele lui anume Ştefana, Despa, Tanasia . -Partea lui Ion feciorul Predii nepotul lui Calotă -Partea lui Hamza Duduescilor cu verii lor anume Neagoe şi Stan al Apostolului de cumpărătoare de la Dumitraşco-zăul şi de la ceata Cordeştilor… care s-a preţuit stânjenul pe bani….. ” Câteva din cele 7 părţi au trecut, mai târziu, sub oblăduirea satului Cordeşti iar hotarul dintre sate s-a mutat la canalul de lângă gospodăria lui Gheorghe Uşurelu, hotar ce s-a menţinut până în anul 1968. Am remarcat faptul că în această parte de sat erau grupaţi proprietarii din familiile Hurezeanu, din ramura „Glăvanilor” . Împărţirea moşiei, aşa cum arată actul de mai sus s-a efectuat în perioada când Oltenia era sub ocupaţia austriacă. Pentru că domnitorii pământeni nu mai aveau în subordine ţinuturile noastre, stăpânite de austrieci, au fost întrunite personalităţi de frunte care au stabilit împărţeala. Printre ei popa Fiera, fratele popii Bâra şi Dumitraşco Poenarul, portar. La începutul secolului al XVIII-lea, boierii din familiile Hurezanu (Horesanu), îndeosebi urmaşii lui Hamza Şufarul, şi-au extins proprietăţile în două direcţii la miazănoapte şi la apus. Astfel, în 1717, Preda Hurezanul, feciorul lui Hamza a făcut cumpărături în hotarul Gruiarilor, situat peste dealuri, în apropiere de râul Amaradia. 1732, 6 nov. Administraţia austriacă conﬁ rmă stăpânire peste 194 stânjeni de moşie lui Barbu Hurezanu tot în hotarul Gruiarilor119. Boierii din acest neam şi-au extins moşiile şi în amonte, pe valea pârâului Amărăzuia, peste cele din Biceşti şi Copitani. Administraţia austriacă încadraseră boierii din familiile Hurezanu (Oresanu) în clasa III. 1722. În harta austriacă a lui Schwantz a fost înscris Huresul120. 1727. Plasa ispravnicului Mihai Săulescu cuprindea şi satul Horesi, moşie a Horesanilor121 . 119 Ibidem, pag. XX 120 Vezi harta lui Schwantz 121 Dinică Ciobotea: Judeţul Gorj într-un izvor statistic din 1727. Rev. Arhivele Olteniei nr.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 100 1747, 3 feb. Printre boierii hotarnici ai moşiei Rădineşti a fost şi Pârvul Huresanul122. 1778 . Memoriile generalului von Bauer menţionează Churesul şi Urseni ca sate cu vii123. Înscrierea împreună a celor două sate indică apropierea celor două vetre de sat. 1796. A fost adusă pe ultimul amplasament biserica Sf. Nicolae şi aşezată la marginea de nord a cătunului Judele, dar şi a vechii moşii Hurezi124. În a doua parte a secolului al XVIII-lea, satul purta numele de Hurezanii din Dos, încadrat în vechile hotare. Prin activitatea de aliniere a satelor şi mutarea gospodăriilor din vechile aşezări omeneşti, cât şi părăsirea bordeielor, s-a extins şi peste satele Biceşti şi Copitani. După cum reiese din documentele vechi menţionate, satul Biceşti era situat pe valea pârâului Amărăzuia la nord de satul Hurezi. 1820. Înregistrarea Diplomei de boierie acordată lui Ion sin Matei Geamănu, ne arată că satul încă se mai numea Horesanii din Dos. 1835 noiembrie 9. A fost eliberată Diploma de boierie lui Mihaiu sin Ion Geamănu Horesanul din satul Horesanii de jos. Deci, schimbarea numelui satului s-a făcut în perioada trecută în cele două acte de cancelarie. Alt act, mai vechi, din 4 nov. 1665, prin care Radu Vodă, fi ul lui Ştefan Vodă confi rmă lui Hamza şufarul din Hurezi dreptul de proprietate şi peste moşia ce o stăpânea în satul Biceşti. ,,Lui Hamza şufarul, feciorul Manii paharnicul, nepotul Radului postelnicul ot Hurezi ot sud Gorj, ca să-i fi e lui toată ocină din satul Biceşti ot sud Gorj”. Tot atunci au fost înscrise limitele şi hotarele moşiei Biceşti: Piscul Tinoasei - Valea Largei, matca Largei, până în Valea Rea, şi până în Măgura Boului şi pe matca Aninoasei în sus în furcătura Aninoasei - Piscul Creţului în Hămărazea şi din Hămărazea peste Tină, pe piscul Prigoriei în gura Ursoaei, peste Horga până Chiciora, piscul Omizii, obârşia Jidovului în măgură şi din măgură până în poiana din obârşia Jidovului şi de acolo pe sleamne înainte şi în jos pe piscul Apelor Vii şi de la Apele Vii pe piscul Tinoasei până în Tina”. S-au strâns 12 boieri şi a scos Hamza şufarul hrisovul Mircii Vodă cel Bun (leat 7000), scris pe coajnic (de piele) şi au rămas ei de lege. Ne însuşim observaţia autorului că datarea hrisovului scris pe coajnic era greşită, mai ales că el nu s-a păstrat, dar moşia fusese atestată de alt domnitor al ţării de peste un secol125. 6/1989,Pag.128 şi urm. 122 Constantin Giurgiulescu, Gorjul istoric. Aşezările gorjene în documente istorice, Ed. Măiastra, Tg-Jiu, 2009 123 Const. I. Karadja, Oltenia după memoriile generalului Bauer Rev. Arhivele Olteniei, nr.15/1924, pag. 410. 124 Ion Popescu – Cilieni, Biserici de lemn din raionul Amaradia, Rev. Mitropolia Olteniei, nr.8-9, 1956, pag. 540 şi urm. 125 Alexandru Ştefulescu; Gorjul istoric şi pitoresc , pag. XI; Alexandru Ştefulescu: Documente

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 101 1736, 30 ianuarie. Mihai şi fraţii săi, Constantin şi Stanciu, fi i lui Pârvu Hurezan îi dau un loc de vie în Obârşia Tinoasei unchiului lor Iordache126. Acest document, completează şi clarifi că semnifi caţia expresiei ,,Apele Vii” din actul de la 4 noiembrie 1665, emis pentru Hamza Şufarul. Cele două acte relevă faptul că dealul numit de sătenii noştri ,,Dealul Seci”, iar de cei din Busuioci ,,Dealul de Ores” şi prelungirea sa Piscul Tinoasei erau cultivate cu viţă–de-vie, iar apele viei sunt vâlcelele ce pornesc spre răsărit către Horga şi Amărăzuia: Stupina, Văcaru, Biceşti, a Baldovineştilor, a. Mierleştilor. 1751, 12 ianuarie s-a ,,osăbit” hotarul Biceştilor de al Copitanilor. La această hotărnicie Barbu Hurezeanu a prezentat şi alte hrisoave din timpul lui Constantin Brâncoveanu şi administraţiei austriece (Probabil din 1732, când a luat acte pentru moşia cumpărată la Gruiari127) 1795, dec 28. Ion Gruescu din Hurezani vinde partea de moşie din hotarul Biceştilor lui Ilie Baldovin, cumnatul său128.Numele moşiei Biceşti s-a menţinut până în sec. al XX-lea. Măsurile luate de ocupanţii austrieci (1718-1739) şi actualizate după 1831, în baza Regulamentului Organic au determinat populaţia să creeze noi vetre de sat. Cei din Hurezi s-au îndreptat în două direcţii: unii s-au ataşat la satul amintit în hrisovul lui Cioca - Hurezani, care mai târziu s-a extins spre miazănoapte peste teritoriile vetrelor de sat din Biceşti şi Copitani, unde aceşti boieri deţineau unele moşii Alţii, după cumpărăturile făcute din moşiile Gruiarilor, la apus de râul Amaradia, de către urmaşii lui Hamza şufarul au determinat schimbarea numelui acelui sat din Gruiari în Hurezani. Deci, mutarea unora din boierii Hurezani a dus la migrarea numelui satului. Desigur, împreună cu boierii s-au mutat şi alţi locuitori. Astfel, au rezultat două sate cu acelaşi nume. Pentru deosebirea şi localizarea lor, administraţiile judeţului Gorj şi plasei Gilortul au numit satul în curs de dezvoltare de pe lunca Amaradiei: Hurezanii din Faţă, mai târziu numai Hurezani, deoarece în călătoriile şi inspecţiile lor întâlneau mai întâi acest sat, fi ind în faţa lor. În documente afl ate la muzeul judeţean Gorj şi în cel din colecţia lui V. A Urechia, privind perioada fanariotă, din 13 mai 1813, era numit ,,Hurezanii de pe Hămărada”. Acest sat s-a constituit pe malul stâng al Amaradiei, ai căror locuitori s-au mutat în secolul al XIX-lea, peste matca năbădăioasă a acesteia, în actuala localitate. Vechiul nostru sat Hurezani, aşezat lângă Hurezi, de pe pârâul Amărăzuia, peste dealuri a fost numit tot pe cale administrativă: Hurezanii din Dos. Neînţelegerea hotarelor acestor sate a făcut pe unii cercetători să afi rme că satul Biceşti ar fi fost lângă Hurezanii de Sus, pe Amaradia, erori săvârşite de slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Tipografi a N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1908, pag. 557 şi urm. 126 Document păstrat la Muzeul Judeţean Tg.Jiu.,transcris de noi în Anexa nr.2 127 Idem 128 Ibidem

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 102 Alexandru Ştefulescu şi Vasile Cărăbiş Însă satul Biceşti era despărţit de acesta de satul Busuioci şi de râul Amaradia În lucrarea sa ,,Gorjul istoric şi pitoresc” Al. Ştefulescu a prezentat şi o parte din hotărnicia satului Peagu (1751), situat între râul Amaradia la apus şi matca Artanului la răsărit, iar în memoriile generalului Bauer este înscris satul ,,Pagus”. Cei mutaţi dincolo de Amaradia au format satul Pegeni, adică cei veniţi din Peagu. Asemănător au fost numiţi şi cei sosiţi din Hurezi, devenind Hurezani. 29 aprilie 1810. Mazilul Barbu Hurezeanu se jeluie către vel logofăt al divanului împotriva lui Ion şi Mihai Martini din Hurezani şi al lui Marin Unchiaşu din Talpoşi (probabil Tălpaşu, n.n.) că nu respectă cărţile de judecată date de cinstitul divan şi continuă să stăpânească o parte din moşia jeluitorului în hotarul Biceşti129. 1813. S-a încheiat refacerea bisericii de zid cu hramul Sf. Împărăţi Constantin şi Elena din mahalaua Caimonii130. După anul 1820, numele satului nostru a fost schimbat tot pe cale administrativă în Hurezanii de Jos, situat între satul Cordeşti şi mahalaua Voivoda a satului Piscoiu. 1831. Moşia Hurezanilor era megieşească, de la 4 moşi. Erau 128 familii şi 42 feciori de muncă131. 1835. Harta rusă a menţionat Hurezanii de Jos, fără a preciza numărul de familii132. 1838 Apare printre puţinele sate care aveau şcoală. + 1853. Nae Hurezeanu a hotărnicit moşia Rădineşti133. 1841. A existat alt litigiu, asupra moşiei Biceşti, deoarece hotărnicia de la 1751 a fost din nou înregistrată de administraţia judeţului. Deducem că această moşie cu terenuri bune era dorită de mulţi pretendenţi. Numai faptele identiﬁ cate de noi relevă şapte momente de judecată. 1855. Satul Hurezanii de jos avea 86 moşneni din care 59 birnici134. 1864. Datorită întinderii mari, ca efect al reformelor domnitorului Al. I. Cuza, a trecut la rangul de comună. 1899. MARELE DICŢIONAR GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI135. A publicat multe date despre această comună.

129 Ibidem 130 Atanasie Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmnicului şi N. Severin , Bucureşti, 1906, pag. 527 131 Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagrafi a obştească a Ţării Româneşti din 1831 pag. 22, Editura Helios, Craiova, 2000 132 C. C. Giurăscu. Principatele române la începutul secolului XIX, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti 1957. 133 Marin Arcuş, Sate de moşneni la izvoarele pârâului Plosca 134 Dinică Ciobotea,V. Marinoiu Catagrafi a tuturor moşnenilor din Ţara Românească la 1855, Rev Litua nr.5/1982. pag. 77 şi următoerele. 135 George Ioan Lahovari, Op. cit.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 103 Are o şcoală fondată la anul 1854 şi frecventată de 23 elevi şi 4 fete.” La apus de pârâul Amărăzuia este situată partea de sat numită Judele, menţionat în actul emis în perioada 1623-1627, pentru proprietatea lui Cioca, cumpărată de la nepotul său Gheorghe Dinu Gruia. Actul din 4 noiembrie 1665 prin care se întăreşte lui Hamza şufarul stăpânirea asupra moşiei Biceşti indică unul din hotare în piscul Tinoasei, ce desparte bazinetul văii Judele de bazinul pârâului Amărăzuia, cât şi cele două moşii. Vatra de sat din Judele a făcut parte din vechiul sat Hurezi, iar la hotarul lor de nord a fost adusă în anul 1796 Biserica Sf. Nicolae. Numele acestei vechi vetre de sat ne aminteşte de fi ecare dată de rangul de jude avut în vechime de unul sau mai mulţi localnici, fi e urmaşi ai primului, fi e aici era reşedinţa cârmuitorului pentru aşezările valea din Artanu, Dealul Busuiocilor, piscurile de pe văile Amărăzuiei şi Horgii, favorizat de poziţia sa centrală. Terenurile situate la originile acestei văi s-au menţinut golaşe, fără vegetaţie forestieră, până la naţionalizarea pădurilor, după care terenurile au fost arate şi s-a semănat ghindă de stejar pe brazda plugurilor. Pe lângă acesta au crescut şi alţi arbori. În această zonă există trei movile asemănătoare cu cea din dealul de la Tândăleşti, descrisă de Alexandru Ştefulescu şi prezentată de noi la fi nalul lucrării.Două . movile ridicate între matca Judelui şi drumul de acces sunt lipite . Prima s-a conservat mai bine, iar cealaltă s-a aplatizat Diametrul lor este asemănător redat de noi în fotografi a alăturată Sătenii ne-au informat că există, în pădure pe partea de răsărit a vâlcelii Judele și a treia movilă. 1908 Comuna Hurezanii de Jos a fost desfi inţată, iar satul a fost integrat noi comune Cordeşti136. 1925. În baza legii numărul 6, privitoare la modifi carea circumscripţiilor unor comune rurale, mahalaua Păpeşti a fost ruptă de la satul Hurezani, pendinte de comuna Cordeşti şi integrată comunei Piscoiu137. În deceniile următoare, satul Hurezanii de Jos, cu perimetrul micşorat, a parcurs evenimentele istoriei împreună cu celelalte sate din comuna Cordeşti. 1968. Reforma administrativă, în localităţile noastre a fost aplicată cu exces de zel, conducând la crearea satului uriaş Stejari, prin unifi carea tuturor vetrelor de sat din Cordeşti şi Hurezanii de Jos

136 Dicţionarul statistic al României, întocmit în urma recensământului general al populaţiunii din 19 dec.1912, vol.I. Argeş-Iaşi, pag 406. 137 Monitorul Oﬁ cial al României, 9 ianuarie 1925

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 104

Scopul autorităţilor comuniste a fost să şteargă din memoria conlocuitorilor noştri vechile nume, menţinând numele de Hurezani pentru cel mai nou sat, constituit aşa cum am arătat mai sus pe lunca râului Amaradia.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 105

Satele din Vechia comuna Piscoiu - File de istorie -

Emanuela Motorga

SATUL COPITANI devenit POPEŞTI-STEJARI

După cum am arătat în paginile anterioare, proprietăţile boierilor din familiile Hurezeanu (Horeseanu) se întindeau pe valea pârâului Amărăzuia peste mai multe vetre de sat, existente în trecut: Urseni, Hurezi, Biceşti şi Copitani, limitate la nord de hotarul cu mahalaua Voivoda a satului Piscoiu, marcat de stejarul din marginea şoselei, vis -a-vis de şcoala primară din Păpeşti. Sub numele de Copitani a fost cunoscută una din vechile moşii de pe valea noastră, iar din dealul de la apus numit Copitanu se desprinde vâlceaua Stoia care aminteşte de un vechi proprietar, menţionat cu acelaşi nume în actul din 4 iulie 1469, care atestă satele Rădineşti şi Creţeşti . Pentru Creţeşti au fost conﬁ rmaţi mai mulţi proprietari printre care Stoia şi fratele său Cazan1.

Satul Păpeşti şi hotarele sale în a doua jumătate a secolului al XX -lea:

Privitor la satul Creţeşti, în lucrarea sa, Marin Arcuş a formulat ipotezele că actul se referă fi e la Creţeştii din satul Obârşia, fi e la moşia din valea Creţu Mare pendinte înaintea colectivizării de satul Rădineşti2. Însă, în hrisovul lui Hamza şufarul, de la 1665, terenurile din Creţu Mare făceau parte din moşia Biceşti. Rădineştenii le-au cumpărat în preajma secolului al XX-lea de la unii din urmaşii boierilor Hurezani. Localnicii au moştenit însă numele de Creţu şi pentru o altă vâlcea ce se afl ă în amonte, în apropiere de vâlceaua Stoia. Acel Stoia şi fratele său Cazan au stăpânit fi e o parte din această moşie, fi e cea situată pe valea Ploscăi, numită Creţeşti. Poate că numele de Creţeşti a fost atribuit celor ce s-au mutat din Creţu. 1623-1627 Alexandru Vodă dă poruncă lui Cioca să stăpânească cumpărătură ,,Dinu Copitanu partea lui toată, din câmp şi despre pădure şi despre tot hotarulu”.(Anexa nr.1). 1751. S-a ,,osăbit” hotarul Biceştilor de cel al Copitanilor. (Anexa nr.2) 1 DRH, Act. 218, pag. 348, 2 M. Arcuş, Op. cit. pag.31

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 106 Documentul atestă încă o dată existenţa celor două moşii, de pe valea noastră situate în nordul vechiului sat Hurezi şi ne ajută să înţelegem că gruparea gospodăriilor, ca efect al măsurilor luate pentru alinierea satelor nu se încheiase, deşi boierii Hurezani erau proprietarii unora din moşiile celor două sate. Hotarul Copitanilor era la răsărit de 1780 stânjeni, la mijloc de 1300 de stânjeni, iar de la apa Ursoii spre miazănoapte de 1110 stânjeni. A urmat o despărţire a acestui hotar între Barbu Hurezeanu, pe de o parte şi Udrea şi Ilie, feciorii lui Neanu Hurezeanu cu cetaşii lor pe de altă parte. Probabil au existat peste dealuri unele delimitări mai vechi, iar măsurătorile nu au fost tocmai exacte, căci însumarea cifrelor, nu ajunge la datele înscrise în document3. 1778. Memoriile generalului von Bauer menţionează Kapitoeni- moşioară4. Ordinea înscrierii satelor ne ajută să localizăm satul notat de generalul rus de origine germană ca fi ind Copitanii noştri. Cel care a publicat memoriile, Constantin I. Karadjia, a săvârşit o eroare afi rmând că este vorba de satul Căpinteni din judeţul Dolj. 1820. Moşia Copitani intrase în perimetrul satului Hurezanii din Dos, împreună cu satul Biceşti. 1864. Harta lui Szathmari a înregistrat satul sub numele de Căpitani şi indică faptul că gospodăriile erau aşezate pe dealul cu acelaşi nume. 1876. Cu numele de Căpitani, această moşie este indicată ca hotar de apus şi miazănoapte pentru moşia Rădineşti în hotărnicia acelui sat5. Deducem că la această hotărnicie a fost preluat numele din harta, de la 1864, sus menţionată. 1890. Actul de partaj după defunctul I. Urezeanu menţionează pentru fi ecare din moştenitori acelaşi hotar - Copitani6. Printre proprietăţile boiereşti din Copitani au existat şi curele de terenuri ale moşnenilor: ale Păpeştilor, ale Budiliceştilor, ale Carageştilor etc. Cei care s-au aşezat primii în actuala vatră de sat de pe Amărăzuia au fost cei din neamul Papa, constituind o nouă aşezare numită ,,Păpeşti”. Numele de Papa este echivalentul grecesc al lui Pavel. 1911. Moşia Copitani împreună cu satul Hurezanii de Jos aparţinea de comuna Cordeşti7. 1923. Aparţinea tot de comuna Cordeşti8. 1925. În temeiul legii nr. 6 privitoare la modifi carea circumscripţiilor unor

3 Act păstrat la Muzeul judeţean Gorj 4 Const. I. Karadja, Oltenia după memoriile generalului Bauer (1778), Rev. Arhivele Olteniei nr. 15/1924. Pag. 410 5 Marin Arcuş, Moşia Rădineşti la 1876, Rev. Interﬂ uvii, nr. 16-17, iunie 2009, pag.7 6 Registrul de transcripţiuni al Trib. Gorj, 1890 7 Act de partaj 248/1911, între moştenitorii lui Grigore Bicescu, Trib. Gorj 8 Act dotal pentru Aurelia Cristescu, 1923, Tribunalul Gorj

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 107 comune rurale, mahalaua Popeşti a fost ruptă de la satul Hurezanii de Jos şi integrată comunei Piscoiu. Nu cunoaştem motivul pentru care numele Păpeşti a fost trecut în textul legii ca Popeşti. Noul nume a devenit ofi cial şi obligatoriu9. De altfel, în recensământul din 29 decembre 1930, a fost înscrisă numele corect al satului: Păpeşti, cu o populaţie totală de 131 persoane, din care masculi erau 62 şi feminine erau 69 persoane, cuprinse în 34 gospodării10. 1941. Parohia Cordeşti nr.1, fostă Caimoni, cuprindea şi mahalaua Păpeşti. Iată că în ierarhia şi în evidenţele bisericeşti a dăinuit numele: Păpeşti11. 1951. S-a înfi inţat Şcoala primară la limita de nord a satului, în vecinătatea mahalalei Voivoda. Registrele agricole din perioada 1952-1968 au menţinut ca nume al satului ,,Păpeşti” 1956. Acest sat a rămas în cadrul comunei Piscoiu. 1959. Într-un ,,Raport privind realizările din comuna Piscoiu în regimul democrat popular”, împreună cu date propagandistice s-a scris: ,,Din banii autoimpunerii s-au construit Sfatul popular şi grajdul comunal şi ne pregătim şi îngrijim de construcţia unei şcoli în satul Păpeşti”. Până la terminarea lucrărilor, lecţiile s-au ţinut în case particulare12. 1968. Satul a fost ataşat la noua comună Stejari sub numele ofi cial de Popeşti-Stejari, fără a se ţine cont de vechile nume. Constatăm şi de această dată atribuirea unui nume artifi cial, pe cale administrativă13 . În data de 20 iulie 2013 a fost lansată cartea „Și noi, piscoienii...”, elaborată de autorul Sinescu Gheorghe, din Piscoiu în care am găsit scris de mai multe ori ca nume al acestui sat: „Căpitănești ”, fară a prezenta documente cu acest nume14. Noi am redat mai sus numele vehci de „Copitani”menționat din sec. XVI până în sec. XX. Am remarcat că și străinii care au întocmit hărți pentru zona noastră au folosit un cuvânt apropiat „Căpitani”. Vinovat este și prefațatorul lucrarii care își cunoștea vechiul nume „Copitani” din familie.

9 Monitorul oﬁ cial al României, 9 ianuarie 1925 10 Recensământul general al populaţiei din 29 decembrie 1930, vol. I, Sex, Stare civilă, Ed. Institutul Central de Statistică, Bucureşti, Note 5 şi 11, pag. 632 11 Anuarul Mitropoliei Olteniei 1941, Tipograﬁ a Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Noului Severin, Pag. 356 12 ASF Dolj, Fond Sfatul popular al raionului Amaradia, Dosar 11 b/1959, f.131 13 Registrele agricole 14 Sinescu Gheorghe, ȘI NOI, PISCOIENII..., Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 108 SATUL PISCOIU

Satul Piscoiu este situat în partea de nord a văii Pârâului Amărăzuia, la originile acesteia formate din vâlcelele Arghiloapa, Ivancu, Boereasca ce pornesc din versantul de apus al Dealului Muierii. Se cunoaşte că acest deal este o culme continuă de la munte până la Dunăre ce separă apele a două mari bazine hidrografi ce, Oltul şi Jiul. Această culme a oferit din cele mai vechi timpuri o cale lesnicioasă de circulaţie dintre locuitorii din lunca Dunării şi cei de la munte, atât pentru circulaţia mărfurilor cât şi pentru trecerea turmelor de oi, în procesul repetat anual, numit transhumanţă. Numeroasele văi şi culmi de deal ce se desprind fi e spre răsărit, fi e spre apus au favorizat apariţia aşezărilor omeneşti din cele mai vechi timpuri . Primele locuinţe au fost amenajate de fi inţele omeneşti în peşterile din munţii Olteniei cele mai cunoscute fi ind: peştera Muierilor şi peştera Polovragi. În scopul apărării şi asigurării refugiului locuitorilor din împrejurimi, geto- dacii au construit cetatea din Dealul Muierii situată pe terenurile locuitorilor din satul Măru, comuna Logreşti. Cetatea a fost construită pe un teren înălţat ce domină zonele înconjurătoare. Săpăturile şi studiile arheologice au evidenţiat un nivel corespunzător secolelor al XIII-lea -al XI-lea î.e.n. şi un altul specifi c secolelor al XI-lea -al VII-lea î.e.n.15 . După cucerirea Daciei de către Traian, activităţile umane şi locuirea zonelor din apropierea cetăţii de la Măru au continuat, căci studii efectuate înainte de 1900 de Gr. Tocilescu şi P. Polonic au semnalat aici urme romane, găsind în punctul Straja monede romane, iar pe teritoriul satului Grădiştea a existat şi o aşezare rurală romană16. Aşezările omeneşti de pe văile şi dealurile Amaradiei, Amărăzuiei, Ploştii si Grădiştei şi-au continuat existenţa şi după retragerea trupelor romane de către împăratul Aurelian în anul 271. Au trecut încă 12 veacuri de frământări istorice, năvăliri de popoare migratoare etc. ce au determinat formarea primelor formaţiuni statale (voievodate, cnezate ). Voievozii sau domnitorii au creat prin secolul al XIV-lea cancelarii domneşti, care redactau actele emise de aceştia şi de divanul ţării. Prin corelarea a trei acte emise de trei domnitori, se ajunge la concluzia că satul Piscoiu este atestat documentar încă din a doua parte a secolului al XV-lea Astfel, după cum reiese din documentul de mai sus, sub numele de Pisconi este înscris în anul 1531, 22 ianuarie, când Vlad Înecatul a întărit înfrăţirea dintre Oprea din Pisconi cu Vâlcul şi Duşman din Vârloni, pentru terenuri din Pisconi şi Vârloni. 15 Gh. Calotoiu, Ion Mocioi, V. Marinescu, Mărturii arheologice în Gorj, Supliment Rev. Litua, Tg-Jiu, 1987, pag. 41 16 Dumitru Tudor, Oltenia romană, ediția a 3-a, Ed. Academiei RSR, 1968, pag. 238

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 109 Constatăm că şi în acest caz există o deformare a numelor celor două sate, datorată celui care a scris actul, deoarece numele corecte pronunţate timp de secole de localnici au fost: Piscoiu şi Vârloiu. Un act mai vechi, din 1469, 17 ianuarie, semnat de Radu cel Frumos, se referă cam la aceiaşi stăpâni de moşie şi la jumătate din satul Vârloiu (sat dispărut, încorporat în satul Grădişte, jud. Vâlcea)17. ,,Oprişe şi fraţii săi au aşezat pe verii săi Stanciu şi Duşman peste jumătate din Vârloni”. 1520, 22 septembrie. Neagoe Basarab întăreşte lui Cârstea şi fratele său Dan, fi ii lui Duşman, satul Straja în urma unei judecăţi cu grădiştenii şi a unei hotărnicii făcute de 12 boieri şi ,,hotarnic jupan Tarcea din Zătreani ”. Astfel „acei boieri şi hotarnic, ei au venit înaintea domniei mele de au mărturisit că este ocină dreaptă din obârşia Ploştinei”18. Deoarece din acel loc se formează pârâul Plosca este vorba de obârşia Ploştei. Înfrăţirea de la 1531 a avut ca efect modifi carea hotarelor dintre sate, situaţie relevată şi de Dumitru Cumpănaşu : ,,Pe planul ingineresc din 1853 (al satului Grădiştea -n.n.) apare şi intrândul în moşia Piscoiu, din Dealul Muierii spre apus peste Amărăzuia, determinat de înfrăţirea lui Oprea din Piscoiu cu Vâlcul şi Duşman din Vârloiu, înfrăţire întărită de hrisovul lui Vlad Înecatul la 22 ianuarie 1531”19. 1559, 24 aprilie. Danciu Zvăşteală, din Negreni vinde lui Vlaicu, fratele lui Mihnea din Piscani unele proprietăţi20. 1608, 15 decembrie. Radu Vodă întăreşte jupanului Dobra din Româneşti ocini de cumpărătură din Tămăşeşti şi Negreni. Printre martori, a fost şi Stanciu bătrânul din Pisconi21. 1718, 1 iunie. Paisie, călugărul de la Schitul Logreşti vinde moşia sa, Ruginile, lui Gheorghe Stanciu Guţan: „Paisie călugărul din Logreşti, fi ul Manciului, nepotul Stanciului Turtesi dă zapis lui Gheorghe fi ul Stanciului Guţan din Piscoi ca să-i fi e lui moşie Ruginile din hotarul cel bătrân al Logreştilor până unde dă valea Văcarului cu gura în Rugina şi în Hamarazea, padina Văcarului şi în vale Poiana Ruginului până în Piscul de printre Rugina şi Hamarazea cu 50 şi 112 taleri şi 10 bani”22 1722. Conscripţia austriacului Virmond are înscris Piscoij cu 10 familii ,,occupato da medemo Monaco”. În acelaşi an este scris pe harta lui Schwantz: Piskoi23.Cine era acea misterioasă doamnă (medemo) de Monaco nu am reuşit să identifi căm. Bănuim că cei care au redactat lucrarea respectivă au deformat 17 DRH, vol.1, Act 133, pag . 226 18 DRH, vol 2, Act 200, pag. 389 19 Dumitru Cumpănaşu, Grădiştea de pe Olteţ, manuscris 20 DIR, vol 3, Act 112, pag . 95 21 Constantin Giurgiulescu, Op. cit. pag. 371 22 Al. Ştefulescu, Op. cit., pag. 388 23 Ioan C. Băcilă, Oltenia sub austriaci. Un document cartografi c, Rev. Arhivele Olteniei, nr.12 şi 13/1924, pag. 111 şi pag.233

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 110 numele localităţii româneşti, de baştină şi al proprietarei. Excludem varianta ca cineva din principatul Monaco să fi stăpânit teritorii în zona noastră. Altă ipoteză se poate formula pe baza unui alt document, întocmit după cinci ani. 1727.Conscripţia întocmită pentru judeţul Gorj indică în plasa ispravnicului Mihai Săulescu satul ”Piscei moşie megieşească, contribuie cu Păienii”24 (Pârâienii N.n.), iar lista începe tocmai cu satul Pârâieni-,,al domnului consilier Brăiloiu”, iar al doilea sat scris este ,,Obessia (Obârşia-N.n) - moşia domnului consilier Brăiloiu”. Este posibil ca soţia acestuia să fi avut unele proprietăţi în satul nostru. După căsătorie administrarea lor a fost preluată de boierul, cu rang de consilier, ocupându-se şi de strângerea dărilor din cele trei localităţi. Se pare că această coordonare fi scală, din partea celor din Pârâieni a durat peste un secol, deoarece în catagrafi a din 1831 nu regăsim satul Piscoiu, însă moşia din Pârâieni era stăpânită de ,,paharnic Nicolae Brăiloiu şi boierinaşii Pârâieni”. 1767, 23 iulie. Ianache Hrisoscoleu, mare ban al Craiovei, porunceşte unor megieşi să cerceteze pricina pentru hotarul dintre Logreşti şi Vârloiu. Între cei patru numiţi sunt şi Chircă din Piscoiu şi Stane Guţane, tot de acolo. Porunca s-a dat ca urmare a plângerii lui Iacov diaconul din Grădişte depusă la 13 iulie 176725. 1777. S-a efectuat hotărnicia satului Piscoiu26. 1778. Memoriile generalului von Bauer consemnează: Piskojul, sat cu vii. 1790. Harta lui Specht are scris Piskui27. 1800, 12 februarie. Hotărnicia Divanului Craiovei, prin care Mihai fi ul Ivaşco şi Tudor cu cetaşii lor Bouleşti din Piscoi se judecă cu Gheorghe Budulan, Bărbuţ şi Dumitraşcu pentru o parte din moşie. Să stăpânească de hotărnicia făcută de patru boieri cu 23 ani înainte, jeluitorii şi pârâ ţii pe din două această moşie28. 1801 S-a reconstruit vechea biserică, din lemne29. 1806, 15 august. A avut loc bătălia de la Necşa cu banda de turci adalâi comandaţi de Bechir-aga, care veniseră la Piscoiu să-l prindă pe Şerban Magheru, şeful poterei din judeţ. Turcii au fost învinşi, iar Bechir-aga a fost prins printre răniti. 30 Şerban Magheru părăsise mai înainte proprietăţile şi casele de la Bârzeiu. Turcii au dat foc caselor şi acareturilor lui Magheru, cât şi satului Bârzeiu, după 24 Dinică Ciobotea, Judeţul Gorj într-un izvor statistic din 1727, Rev. Arhivele Olteniei nr. 6/1989, Pag.128 şi urm. 25 Fîrtat Ilie, Fîrtat Ioana, Grădiştea, fi le de istorie, Ed. Rotomat, 2004 26 Constantin Giurgiulescu, Op. cit., pag. 371 27 Const. I. Karadja. Oltenia după memoriile generalului Bauer (1778), Rev. Arhivele Olteniei nr. 15/1924, pag. 410 28 Constantin Giurgiulescu, Op. cit., pag. 371 29 Arhiva Sf. Episcopii a Râmnicului şi Noului Severin, Dosar 31/1872 30 Paul Cernovodeanu , Marian Ştefan, Pe urmele Magherilor, Ed. Sport-turism, Bucureşti,1983, pag.36

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 111 care au plecat în căutarea sa. Bănuim că Magheru a venit în Piscoiu, însoţit de oştenii săi, călare, peste dealuri, de la moşiile ce le deţinea la Pojaru 31, 1813,13 mai. Locuitorii din mai multe sate din plasa Gilortului au fost obligaţi ca la achitarea vinăriciului, să mai achite o taxă de doi bani pe vadră şi pârpărul pentru mînâstirea ”Vlach Saraiu„ din Ţarigrad32. 1815, sept 13. A fost întărit actul anterior.33 1827. A fost construită biserica de lemn din Voivoda. 34 1840 Biserica din Voivoda aparţinea de parohia Obârşia.35 1855 În satul Piscoiu erau 131 moşneni36. 1858/ 1859 Au început cursurile şcolare.37

1898. MARELE DICŢIONAR GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI38. Se referă și la satul nostru1905-1907. . S-a ridicat biserica nouă cu hramul Sf. Dumitru39. In perioada 1908-1912, satul Piscoiu era reşedinţa comunei cu acelaşi nume, din care făcea parte şi satul Obârşia. Plasa de care aparţinea era Hurezani. 1912. Populaţia era compusă din 550 bărbaţi şi 582 femei, în total 113240. 1925. Legea nr. 6, privitoare la modifi carea circumscripţiilor unor comune rurale, art.1, la judeţul Gorj: ,,Satele Rădineşti şi Bibuleşti din comuna Rădineşti vor forma comuna Obârşia cu sediul în satul Obârşia. Satul Pişcoiul din comuna Pişcoiul şi cu mahalaua Popeşti pendinte de comuna Cordeşti vor forma comuna Pişcoiul cu sediul şi reşedinţa în satul Pişcoiul”.41 1952-1960. Era comună în raionul Amaradia, împreună cu satul Păpeşti Activiştii partidului comunist au impus ca şi în condiţiile reliefului accidentat din această localitate să se treacă la colectivizarea terenurilor agricole. Unii cetăţeni au fost forţaţi să depună cereri pentru constituirea unor întovărăşiri. 31 Mariana Pintilie, Dorin Pintilie, Maria Rotund, Nicolae Dina, Tudor Sălăgean, Comuna Bustuchin, Studiu monografi c complex, Ed. Eurodidact, Cluj-Napoca, 2005, Pag.86 32 V. A. Urechiă Istoria Românilor, Vol X, Partea A. 1900, pag.176 33 Idem, Dosar 40/1840 34 Arhiva Sf. Episcopii a Râmnicului şi Noului Severin, Dosar nr. 31/1872 35 Idem, 40/1840 36 Dinică Ciobotea,V. Marinoiu, Ctagrafi a tuturor moşnenilor din Ţara Românească la 1855. Rev. Litua nr.5/1982, pag 77 şi urm. 37 Gr. Pupăză, C. Cheznoiu, Istoria învăţământului în Gorj, Ed. Newest. Târgu-Jiu, 2005, pag. 88 38 George Ioan Lahovari, Op. cit. 39 Anuarul Eparhiei Râmnicului şi Noului Severin 1921-1925, Bucureşti, Tipografi ile române reunite, pag.437 40 Dicţionarul statistic al României, întocmit în urma recensământului general al populaţiunii, din 19 decembrie 1912. vol. I, Argeş-Iaşi. 41 Monitorul ofi cial al României, 9 ianuarie 1925.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 112 1960. La sfârşitul anului erau înregistrate 5 întovărăşiri agricole . 1) Întovărăşirea zootehnică ,,Mioriţa” cu 110 membri . 2) Întovărăşirea agricolă ,,Tudor Vladimirescu” cu perimetrele din Creţu şi Plosca. La 31 decembrie 1960 avea 90 membrii . 3) Întovărăşirea viticolă ,,30 Decembrie” cu 27 membri . 4) Întovărăşirea viticolă ,,Zorii socialismului” cu 32 membri . 5)Întovărăşirea viticolă ,,Dealul viilor” cu 33 membri42. Relieful accidentat şi condiţiile neprielnice au determinat ca în anii următori toate aceste forme de asociere să se destrame, iar perimetrul constituit în Creţu Mare a trecut în administrarea G.A.C. „Stejarul” din comuna Cordeşti. . 1968. Comuna Piscoiu a fost desﬁ inţată, iar cele două sate au fost incluse în noua comună Stejari.

Fântână veche, la conﬂ uenţa pârâului Amărăzuia cu aﬂ uentul Ivancu

42 ASF Gorj, Fond Primăria comunei Piscoiu, Dos. 8/1960, f.1 şi Dos, 9/1960, f. 1-13

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 113 ANEXE

Anexa nr. 1. Copie după ”cartea de moşie care s-au găsit la Dumitru Răvigan, dupe cartea veche. Izvodu care s-au scris dupe o carte a lui Alixandreu vodă dupe sârbie pre rumânie.” (Alexandru Coconul, 1623-1627).

”Cu mila lui Dumnezeu, credinciosu Alixandru vodă şi Domn a toată Ţara Românească, feciorul marelui şi preabunului răposatului, creştinescu Radu vodă, Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele Ciocăi din Hurezani

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 114 şi cu feciorii lui câţi Dumnezeu îi va dărui … de moşie din Grui, iar dinu hotarul dinu Judele rămâne dinu susu pentru că a cumpărat-o Cioca de la nepotu-său Gheorghe Dinu Gruia... de aspri gata . În zilele răposatului Şerban Vodă, iar că feţii Ciocăi... dintr-acele vaduri de moară, partea de roncăpruce au fost cumpăraţi de la Dumitru, feciorul lui Stroe dinu Hurezani, nepot de frate Ciocăi, iar după aceea au fost în zilele răposatului părintelui Domnii mele , creştinecu Radu Vodă. Iar Cioca s-au pârât de frate- său înaintea domniei mele cu Nica şi şi-au luat în drept aspri..., pentru că a fost volnicu Cioca să fi e. Şi iar a cumpărat Cioca partea frăţâne-său, lui Marcu de o mie de aspri gata şi au răscumpărat-o Cioca partea deci a lui Dumitru feciorul lui Stroe, nepotul Ciocăi de frate din sat din Hurseni şi dinu Copitanu partea lui toată din câmp şi din pădure şi despre tot hotarul cât se va alege de la Dumitru feciorul lui Stroe din sat din Hurezani. Drept... de aspri gata ce au cumpărat-o Cioca de la fratele lui Stroe , o vie din Hurezani drept... de aspri gata şi drept o vacă cu viţel şi iar au cumpărat-o Cioca o... ca însă partea pe cât toată despre tot hotarul, cât se va alege dreptul... de aspri gata. În dreptu o oca de ceară, însă dintr-o funie mare, jumătate şi să se ştie rumâni de moşie, toată din satul Hurezi. ...nume Felega şi Pascotă şi Toade( r) şi încă sânt şi Dragomira şi Stalnovitu şi Fagure şi Milcu şi iar să fi e câtă au fost cumpărată dinu Hurezi, partea Ciocăi, partea de ocină a lui Tănasie din susu din Urseni, de la nepotu-său Dumitru, feciorul lui Stroe, partea lui de ocină.din Hurezi, toată şi rămâne de pretutindeni şi de pre tot hotarul, cât se va alege, drept de aspri... gata, Si iarăşi să se ştie că au fost dată Ciocăi ... nepotu-său Nicolae.o vie pentru ia . Iar după aceea, după moartea lui Nicolae au rămas să fi e iar în mâna maică-sa Birnica, iar după aceea muma lui Nicolae-Birca au vândut-o, iar Cioca drept doi berbeci şi drept patru ojoce de grâu de au pomenit pe fi u său Nicolae. Şi au vândut cei mai sus numiţi oameni ale lor moşii de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megieşilor şi din susu şi din jos şi dinaintea domniei mele şi au fost atunci martori, anume din Căpreni popa Preda şi popa Barbu şi Lupanu şi Dragomir şi din Băceşti Pătru şi Vladu şi din Hurezani Manea şi Amza, şi Ion şi Calotă, şi din Busuioci Stanciu şi Stan, şi Dumitru şi Radomiru şi Dinu şi iar mărturie au pus Domnia mea jupânu marele vornic şi Amza şi marele logofăt şi Mihai marele spătar şi Dumitru marele vistier, Vartolomeu, marele comis.

Anexa nr. 2 Hotărnicia moşiilor Biceşti şi Copitani în anul 1751

Din porunca dumnealui Ianache Hrisoscoleu vel ban al Scaunului Craiovei Fiind noi doi boieri orânduiţi de luminata poruncă a măriei sale Domnul nostru Gligorie Ghica VV ce au adus-o Barbu Hurezeanu la dumnealui vel

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 115 ban ca să rânduiască doi boieri să vie aicea la moşia Biceşti şi Copitani ca să osăbească Copitanii dintre hotarul Biceşti pentru că Barbu Hurezeanu au (a)vut multă pâră şi judecată cu Udrea (şi) Ilie feciorii Neanului Hurezeanu pentru că şi peste Biceşti s-a făcut tot Copitani şi aşa stăpânea.

Hurezanii tot, Biceştii tot şi toţi Copitanii. Deci Barbu Hurezanu cu şi cetaşii lui ştiind că Biceştii iaste hotar osăbit de către Copitani şi s-au împresurat acel hotar Biceşti tot în hotarul Copitanilor şi vrând ca să despartă acel hotar unu de către altul dup(ă) porunca ce am luat-o de la dumnealui vel ban şi cu luminata cartea Măriei sale lui Vod(ă) şi cu cartea de judecată a dumnealor veliţilor boieri dă Bucureşti şi întru scri(s)a dumnealui vel ban ca să orânduiască doi boieri să vie aicea la faţa locului ca să cerceteze pricinile acestor hotar(e) şi să osăbească

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 116 unul de către altul şi osăbindu-să în părţi, fi eteşcare hotar în două şi să dea la fi eteşcare ce are cu toţi moşnenii lui şi cin- să va trage pre câte o jumătate dintr- aceste moşii Copitani şi Biceşti şi am tăiat cu toţi moşnenii lui astă jumătate de hotar ca să stăpânească amândouă cetele în fi eteşcare moşie într-o jumătate de hotar pă din două unii către alţii ca să lipsească pricinile din mijlocul lor. Deci noi după porunca dumnealui vel ban ce am luat-o de la Stanca Călăraşul am venit aicea la faţa locului unde chemând amândouă părţile potrivnice şi cerându-le cărţi vechi de moştenire şi hrisoave domneşti, atât şi zapise vechi şi nouă de cumpărătoare ca să putem dovedi cu ce temei s-a făcut Biceşti tot Copitani, Deci ei neavând nici cărţi nici hrisoave domneşti dă Copitani, să arate, să vedem cu ce s-a făcut toţi Copitanii şi Biceştii tot un hotar Copitani şi Biceşti şi până acum se numea tot Copitani. Deci ei văzând că e tare poruncă de la Măria sa vodă şi de la dumnealui vel ban ca să despartă acel hotar unu de către altul au scos Pârvu Hurezeanu, nepotul lui Toma, hrisovul Radului vodă leat 7173 (1665 N.n.) în care osăbeşte Biceştii de Copitani arătând semnele Biceştilor despre Copitani şi alt hotar din acest hrisov. Si a mai scos Barbu Hurezeanu un hrisov al răposatului Constantin vodă Brâncoveanu cu leat 7221 (1712-1713 N.n.) dă întăreşte şi cu hrisovul domniei sale că Biceştii este alt hotar osăbit de către Copitani, precum se mai arată pe cartea ce au făcut-o pe hotarul Biceştilor arătând toate pricinile măcar că aceşti moşneni Hurezani au mai luat în zilele neamţilor şi alţi boieri hotarnici ca să le hotărască toate moşiile şi să le împartă şi acei boieri le-au fost hotărâtă şi le-au fost osăbită toate moşiile unele de către altele. Iar hotarul Biceştilor nicicum nu l-au osăbit, nici l-au numit, ce au numit Copitani. Deci şi noi văzând hrisoave domneşti şi cărţi de moştenire şi zapise de cumpăr ătoare între aceste hotare ce au cumpărat moşul lor am găsit şi noi că iaste cu cale şi cu dreptate a se osăbi hotarul Copitanilor de către cel al Biceştilor şi după porunca ce am avut au osăbit Copitanii de către Biceşti şi am tras hotarul Copitanilor deosebi pe trei locuri, după obiceiu cu stânjen, drept, şi am găsit trăsura de la răsărit din hotarul Biceştilor până în hotarul Piscoilor stânjeni 1780 şi la mijlocul moşiei din hotarul Biceştilor urmărindu-se în sus până în hotarul Piscoiului stânjeni 1300 şi până la apă de la hotarul Biceştilor, din gura Ursoii, stânjini 1110. Si despărţite după acest hotar, Căpitani, s-a dat Udrei şi Ilie cu toţi cetaşii lor ce se va trage de moşi strănepoţilor şi cu taica lor jumătate de hotar la răsărit stânjeni 735, pi la mijlocul hotarului stânjeni 880 şi pă la apus 583.Şi s-au dat şi Barbului Hurezeanul cu toţi cetaşii lui şi care se va trage din neamul lui, jumătate de hotar din Copitani la răsărit stânjeni 735

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 117 La mijloc stânjeni 650, la apus stânjeni 485. Deci fi eteşcare ce au să-şi aibă, fi ecare partea lui de stânjeni dintr-acest hotar, ca să ştie fi ecare câţi stânjeni i se cuvine a ţine şi a stăpâni ca să lipsească pricinile de la mijlocul locului, noi le- am împărţit stânjenii cu dreptate precum de împărţirea mai pe larg am spus, care din ce moş se trăgea , câţi stânjeni le-au venit de moştenire, de cumpărătoare să stăpânească. Deci noi am împărţit acest hotar al Copitanilor în două ca să stăpânească unii către alţii cu bună pace de acum înainte pentru că aşa am găsit cu rost cu dreptate aceasta. Ghenarie 21 7259 (1751 - n.n.) Semnăturile

Rezoluţie ulterioară = Am văzut porunca la 1841, luna februarie 8.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 119

Începutul şi evoluţia învăţământului în Pocruia, judeţul Gorj

Gheorghe Călescu

Resumé L’étude presente le développement de l’éducation dans le Pocruia, comté Gorj, au début de l’établissement de première école dans le village jusqu’aujourd’hui. Pour cette étude l’auteur s’appuie sur de nombreaux documents inédites à la fois des Archives Nationales Service Central Historiques, ainsi que les documents local. Mots-clés: èducation, ècole, examen, modernité.

De la transmiterea orală din generaţie în generaţie s-a ajuns, în perioada trecerii la feudalism, la organizarea şcolilor de chilie în mănăstiri. Mănăstirile au fost primul adăpost al instrucţiunei în Gorj şi în toată ţara. În special în Mănăstirea Tismana egumenii după exemplele vechi învăţau pe ucenicii lor români limba slavă şi îi puneau de prescriau diferite manuscripte aşa că de aici ieşeau toţi acei cunoscători de carte atât pentru trebuinţa statului, cât şi a bisericii şi a daraverilor dintre locuitori. În chiliile bisericilor de prin oraşe şi sate s-a putut face şi şcoala românească sub conducerea preoţilor şi a cântăreţilor mai ales pentru poporul de jos în care limba slavonă pătrundea cu greu, căci el îşi rostea gândurile sale în graiul strămoşesc1. Mănăstirea Tismana a sprijinit înfi inţarea de şcoli pe lângă bisericile săteşti. Alexandru Ştefulescu relatează: „între anii 1807-1819, fi ind egumen la Mănăstirea Tismana, Dionisie Lupu, locuitorii din Pocruia au cerut scutire de dăjdie pentru un oarecare Laţco sin Popa Macarie pe care aceştia îl luaseră la biserica făcută de ei (după pomelnic 1807) ca să le înveţe copiii carte, Dionisie Lupu obţine scutire de dăjdie pentru Laţco cu condiţia ca sătenii din Pocruia să zidească la poarta bisericii chilii pentru locuinţa dascălului şi şcoală pentru învăţarea copiilor“2. Această locuinţă a existat, peste drum de poarta bisericii ale cărei urme 1 Alexandru Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tipografi a N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1904, p. LVII. 2 Grigore Pupăză, C. Cheznoiu, Istoria învăţământului din Gorj, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2005, p. 14.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 120 se văd şi astăzi în grădina lui Gheorghe Guran, teren obţinut de bunicul său la împroprietărirea din 1864. Înfi inţarea şcolilor de stat s-a făcut pe baza prevederilor Regulamentului Organic, după 1830, mai întâi şcoli naţionale în capitalele de judeţ şi începând cu anul 1838 şcoli săteşti în Muntenia. În 1838 Şcoala Publică din Târgu-Jiu s-a transformat în Şcoala Normală, cu un rol important în pregătirea învăţătorilor pentru noile şcoli. Aceştia proveneau mai ales din rândul slujitorilor bisericii. În anul 1838 s-a înfi inţat şcolile în judeţul Gorj, printre care şi cele din Pocruia, Isvarna şi Sohodol, sate care au făcut parte, din 1864 până în 1968, din comuna Pocruia3. Din acest an au început recrutările de candidaţi de învăţători. Aceştia erau desemnaţi de sate, trimişi cu raport subocârmuitorului care-i trimitea la profesorul şcolii judeţene pentru a vedea dacă au nivelul de pregătire corespunzător. Trebuia să îndeplinească şi criteriul de vârstă, cel puţin de 20 ani, uneori şi mai tineri. Cursurile la Şcoala Normală cu candidaţi aveau loc în timpul verii. Ele durau, de obicei, de la 23 aprilie până la 1 iulie şi de la 16 august până la 26 octombrie. După două-trei veri de pregătire candidaţii, în urma unui examen, primeau titlul de învăţători4. În 1838 au fost recrutaţi 52 candidaţi, în 1840, 17, printre care şi Constantin Drăgescu din Sohodol, în 1843, 35, printre care şi Matei Grecu din Pocruia5. Problema cea mai grea era materialul didactic şi în special tablele numite în documente „lancastrice“, „lancasteriene“ care suplineau lipsa manualelor, mai ales pentru copiii ai căror părinţi nu puteau să cumpere manualele necesare. Acestea formau „trupuri“ de table, un „trup“ având 100 de table. O şcoală avea dreptul la un „trup“. Cu timpul un „trup“ a ajuns la 162 de table, adică 31 de silabisism, 12 de catehism, 16 de rugăciune, 24 de Sfânta Scriptură, 34 din testament şi 45 de aritmetică6. Cu toate greutăţile, la 19 octombrie 1841, Şcoala Normală din Târgu- Jiu a distribuit table lancasteriene la 160 şcoli, Pocruia fi ind la Nr. 40 din tabel, Isvarna la 38 şi Sohodol la 39. Acest program a fost îndeplinit de directorul Şcoli Stanciovici7. Până în 1845 nu am găsit date despre cine a funcţionat la Şcoala din Pocruia, probabil preotul satului sau vreun cântăreţ. De la această dată îl găsim

3 Arhivele Naţionale, Anuarul general al Instrucţiunii publice pe anul şcolar 1864-1865. 4 Gheorghe Gămăneci, Vasile Arimia, Petre Rădulea, Şcoala gorjeană în contextul dezvoltării învăţământului românesc, vol. I, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007. 5 Petre Rădulea, Gheorghe Gorun, Istoria Colegiului Naţional „Spiru Haret“, vol. I, Editura Rhabon, Târgu-Jiu, 2005. 6 Gheorghe Gămăneci, Vasile Arimia, Petre Rădulea, Şcoala gorjeană în contextul dezvoltării învăţământului românesc, vol. I, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007. 7 Arhivele Naţionale, Ministrul şi Instrucţiunii Publice, Dosar 24/1840, p. 96.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 121 învăţător pe Matei Grecu, cel care fusese recrutat candidat de învăţător în 1843, cu un salariu de 54 lei şi 20 parale pe trimestrul ghenarie, februarie şi martie; 54 de lei şi 20 parale pe trimestrul aprilie, mai şi iunie; 53 de lei pe trimestrul iulie, august şi septembrie şi 57 de lei şi 20 parale pe trimestrul octombrie şi noiembrie, total 49 lei şi 20 parale. Subrevizorul Andrei Zăicoianu a primit pe aceleaşi trimestre sumele: 5 lei, 5 lei şi 28 parale, 5 lei şi 12 parale şi 5 lei şi 30 parale. Suma primită de învăţător şi subrevizorul Andrei Zăicoianu de la subocârmuirea Plaiului Vulcan a provenit de la familiile locuitoare în acest sat din cei 2 lei legiuţi pe an de la: 109 familii tr. I, 109 tr. II, 106 tr. III şi 115 tr. IV (octombrie-noiembrie). La Şcoala Sohodol a funcţionat Constantin Drăgescu cu simbrie, pe trimestrul ianuarie, februarie şi martie de 31 lei şi 2 parale, subrevizorul Andrei Zăicoianu revenindu-i 3 lei şi 18 parale din suma totală de 34 lei şi 20 parale. La Şcoala Isvarna, Ion Ghiorma a primit un salariu pe trimestrul ianuarie, februarie şi martie de 31 lei şi 2 parale, iar subrevizorului Andrei Zăicoianu 3 lei din suma totală de 30 lei de la familiile acestui sat8. Şcolile din cele 3 sate au funcţionat cu învăţătorii amintiţi până în 1848, când revoluţia a fost înfrântă, şcolile săteşti şi orăşeneşti au fost închise ca măsuri represive împotriva învăţătorilor şi profesorilor participanţi la mişcarea revoluţionară. Domnitorul Barbu Ştirbei a repus în vigoare regimul şcolar al Regulamentului Organic, pe baza căruia a elaborat „Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturii publice în Principatul Moldovei“, în 1851 şi în Ţara Românească în 1850. Era preocupat să realizeze un învăţământ cât mai apropiat nevoilor poporului şi nu unor privilegiaţi. La 20 noiembrie 1857 divanele ad-hoc din cele două principate au adoptat hotărârea privind „instrucţiunea publică gratuită şi obligatorie în toate oraşele şi satele“. La 15 ianuarie 1858 s-au redeschis şcolile la sate, la început prin unirea mai multor sate, astfel Pocruia a fost unită cu Tismana şi Vânăta şi a rezultat Şcoala Tismana, Pocruia şi Vânăta, cu învăţătorul Gheorghe Popescu pe lunile februarie, martie şi aprilie cu 34 de elevi. Obiectele de învăţământ: purtarea, lipsirea, scrierea, silabisismu, Sfânta Scriptură, calculu, rugăciuni, istoria sfântă. Purtarea este notată la toţi elevii cu b, scrierea cu 1 şi 2, calculu cu 1 şi 2, istoria sfântă cu 1 şi 2. Pe luna aprilie, pe lângă obiectele arătate, mai are şi rezultatele trimestrului al II-lea, unde sunt: purtarea, lipsirea şi gradul învăţătorului. Purtarea este notată cu b la toţi elevii, gradul învăţătorului la ﬁ ecare elev este 1 sau 2, vezi Anexa 19. Cu acelaşi învăţător a funcţionat şi pe lunile: aprilie, mai, iunie, iulie şi 8 Arhvele Naţionale, Vornicia din Lăuntru, Dosar 69/1845, Inventar 848 şi Dosar Nr. 207/1846. 9 Arhivele Naţionale, Min. C. I. P., Dosar Nr. 231/1858, p. 178-180v.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 122 august cu 125 de lei şi idem pe: septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie. La aceeaşi dată, 15 ianuarie 1858 Sohodolul s-a unit cu Isvarna şi Costeni şi a rezultat Şcoala Isvarna, Sohodol şi Costeni cu învăţătorul Petre Velican, cu leafa pe: aprilie, mai, iunie, iulie şi august 1858 de 125 lei; septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie de 100 lei10. La 1 decembrie 1859 a fost numit învăţător în satul Pocruia, Matei Grecu cel care fusese învăţător şi înainte de 1848. Adresa a fost semnată de directoriu I. Maiorescu, la 20 aprilie 185911. În 1862-1863 Şcoala Comunală Pocruia, cu învăţătorul Matei Grecu funcţiona cu: - despărţitura I 22 elevi şi 12 eleve; - despărţitura a II-a cu 19 elevi şi o elevă; - despărţitura a III-a cu 6 elevi. Total – 47 elevi şi 12 eleve, cel mai mare număr de elevi faţă de şcolile din jur. Şcoala din Sohodol nu a mai apărut în documente, şi e posibil să fi fost inclusă la Şcoala din Pocruia şi nici Şcoala Isvarna12. Salariul pe ianuarie, februarie şi martie 1864 a fost de 150 lei cu o taxă de 15 lei. Aceeaşi sumă a primit-o şi pe: mai, iunie şi iulie 1864. În acest an apare din nou Şcoala Isvarna şi Costeni cu învăţătorul Dumitru Popescu, plătit cu aceeaşi sumă, 150 lei, cu o taxă de 15 lei, rest 135 lei13. Şcoala avea la despărţirea I 15 elevi, despărţirea a II-a 10 elevi şi la despărţirea a III-a 17 elevi, total 42 elevi şi 11 la grăcineri14. Învăţătorul Matei Grecu a funcţionat până în luna octombrie 1864. Începând de la 16 noiembrie 1864 numărul şcolilor s-a restâns la Pocruia a apărut Şcoala Pocruia-Isvarna, cu învăţătorul Gh. Popescu cu următoarele date: etate 27 ani, 3 clase primare, numit în post la 1864, şcoală înfi inţată în anul 1838 populaţia comunei 323 familii, cu 20 elevi în clasa I, 15 în clasa a II-a, 7 în clasa a III-a şi două puncte pentru clasa a IV-a (apar pentru prima dată clasele) total 42 elevi. Matei Grecu nu mai este prezent la nicio şcoală din jur, iar Dumitru Popescu de la Şcoala Isvarna-Costeni este transferat la Şcoala Celei-Costeni, plaiul Vulcan, districtul Gorjiu, pe trimestrul ianuarie, februarie şi martie 186515. Gheorghe Popescu a venit la Şcoala Pocruia-Isvarna în trimestrul ianuarie, februarie şi martie 1865, plătit cu 135 lei16. 10 Ibidem, Dosar Nr. 3135/1858, p. 155. 11 Ibidem, Inventar 2535, Nr. 9/1865, Nr. 3676/1859, aprilie 20, fi la 58. 12 Ibidem, Inventar 2534, Nr. 91/1865, p. 2 verso şi p. 20. 13 Ibidem, Inventar Nr. 2535, 1864/1866, Nr. 492/1864. 14 Ibidem, Dosar Nr. 503/1864. 15 Biblioteca Academiei Române P II 7151 I. Anuarul general al Instrucţiunii publice pe anul şcolar 1864/1865, anul al II-lea, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1868, litera B. 16 Arhivele României, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 1864/1866, Nr. 718/1865.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 123 Din statul de plată şi de prezenţă al personalului didactic din şcolile judeţului Gorjiu, pe trimestrul octombrie 1868 reies următoarele: cu numărul şi data ordinului de numire 55 017 din 16-11-1864 avea un salariu pe lună după bugetu de 18 lei şi 52 b., salariu pe timpu ce se cuvine a se manda 55 lei şi 55 b., taxa de 10% 5 lei şi 56 b., salariu ce se cuvine a se respunde în memoriu 49 lei şi 99 b17. În dovada de la 28 august 1869, se arată că: „Şcoala acestei comune s-au reparatu în bună regulă cu toate cele trebuincioase mobile, întrânsa conform ordinului Domnului Subprefectu, Nr. 4846 şi spre încredinţare am datu acesta dovadă spre a fi credută“18. Dumitru Popescu a venit de la Câlceşti în trimestul octombrie 1872 şi a înlocuit pe Gheorghe Popescu19. În 1874 a scris o scurtă monografi e a satului Pocruia, cerută de minister, care se afl ă la Biblioteca Academiei Române. Fiind din Racoţi şi având greutăţi a demisionat din acest post cu începere de la 15 noiembrie 1874. La 1 noiembrie 1867 a fost reînfi inţat postul de învăţător la Şcoala din Sohodol, ocupat de Gheorghe Schintee, care a absolvit clasele primare şi a fost recomandat, prin adresa Revizoratului Şcolilor din judeţul Doljiu-Gorjiu- Mehedinţi, ministerului cu adresa Nr. 274 din 27 octombrie 1867 conform art. 365 de Gorjiu20. Din statul de plată şi de prezenţă a personalului didactic din Şcolile judeţului Gorjiu, pe trimestrul octombrie 1868, reiese că Gheorghe Schintee de la Şcoala Sohodol, cu numărul şi data de numire 279 din 27 octombrie 1867 avea un salariu pe lună după buget de 18 lei şi 52 b, salariu pe timpu ce se cuvine a se manda 55 lei şi 55 b taxa de 10% 5 lei 56 b, salariu ce se cuvine a se răspunde în numerariu 49 lei şi 99 b21. Din statul de plată al învăţătorilor comunali rurali din plaiul Vulcan, districtul Gorjiu, pe trimestrul ianuarie 1870, Şcoala Sohodol nu a mai apărut, învăţătorul Gheorghe Schintee a fost mutat la Şcoala Costeni, cu salariu de 55 lei şi 55 b, reţineri de 10% suma cuvenită 50 lei. Elevii din satul Sohodol au mers la Şcoala Pocruia, ca şi cei din Isvarna. În locul rămas vacant la Şcoala Pocruia, după demisia învăţătorului Dumitru Popescu a fost transferat Ioan Bocean, învăţător al Şcolii de gradul al II-lea din com. Topeşti, plaiul Vulcan din 1865, care a cerut prin petiţie, să fi e mutat la Şcoala Pocruia, unde avea domiciliul, de la 1 ianuarie 1875. Cererea s-a

17 Ibidem, Inventar 3536/1867-1869, Nr. 742/18868. 18 Ibidem, Inventar 3536/1867-1869, Nr. 16. 19 Ibidem, Inventar 2537/1870-1876, Nr. 575/1872, p. 132. 20 Arhivele României, Inventar 3536/1867-1869, Anul 1867. 21 Ibidem, Inventar 3536/1867-Nr. 742/1868.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 124 aprobat şi cu această dată şi-a început activitatea la această şcoală22. „Şcoala funcţiona într-un local vechi, în care era şi Primăria comunei Pocruia şi cuprindea copiii din satele acestei comune (Pocruia, Isvarna şi Sohodol); avea o lungime de 8,25 m, largă de 5,32 m şi înaltă de 2,32 m, avea 5 bănci, un scaun şi două table, iar ca material didactic două hărţi geografi ce“ (Monografi a Şcolii). Constantin Purecu l-a înlocuit pe Ioan Bocean la 4 aprilie 1880. Învăţător rural cu gradul I-iu, se pare că nu şi-a făcut datoria faţă de şcoală şi pentru faptul că avea două gospodării una la Costeni şi alta la Padeş şi fi ind la distanţă destul de mare nu venea regulat la şcoală. Pentru aceasta, din Pocruia a fost trimisă la minister o reclamaţie a lui Toma Semenescu în 1887, prin care se arătau mai multe lipsuri: „din cauza depărtării nu vine regulat la şcoală; sunt 3 ani de când programa şcoalelor rurale s-a modifi cat, prelungindu-se la 6 ani de studiu, timp în care nu a terminat nici un elev acest curs…ocupându-se mai mult de politică şi afacerile sale; a falsifi cat acte publice în comuna Aninoasa, pentru care se afl ă înaintea justiţiei gata a-şi lua penalitatea“ . Reclamantul cerea o anchetă urgentă şi serioasă care să constate aceste lipsuri şi înlocuirea acestuia cu el, absolvent normalist în comună. Ca răspuns, în ziua de 7 martie 1887, revizorul şef Sadoveanu, împreună cu subprefectul I. Bibescu s-au deplasat în localitate pentru a cerceta punct cu punct cele arătate în reclamaţie. Pentru lipsurile constatate propune ministerului o pedeapsă aspră şi retragerea gradului I ca nemeritându-l, dându-se altui învăţător23. Ca urmare a acestei inspecţii, prin adresa Ministrului către revizorul şcolar Târgu-Jiu: „Şcoala rurală de gr. I din comuna Pocruia (Gorj) la care funcţionează D. Constantin Purecu să se retrogradeze la gr. II, iară în locu-i să se ridice la gr. I Şcoala de gr. II din comuna Godineşti, unde funcţionează dl.I. Dobrescu (pag. 100)“24. Cu începere de la 1 octombrie 1887 Şcoala Pocruia a fost trecută la gr. II şi în locu-i Şcoala Godineşti de gr. II a fost ridicată la gradul I. Învăţătorul Constantin Purecu de la Şcoala Pocruia a fost trecut la gradul II cu salariu corespunzător gradului II de 60 lei în loc de 90 lei25. Din statul de leafă şi gradaţiunea învăţătorilor din judeţul Gorjiu pe luna octombrie 1892, învăţătorul Constantin Purecu avea 10 ani de serviciu, 90 lei retribuţiunea şi 27 lei pentru gradaţiunea, total 117 lei. Reţineri pentru Casa

22 Ibidem, Inventar 2537/1870/76, Nr. 28/1874, p. 126, 127 şi 128. 23 Arhivele României, Registrul general, Nr. 13886-12/2, 1877 Inventar 2538, Dosar 44/1887, p. 100, 101. 24 Ibidem, Inventar 2538, Dosar 44/1877, p. 63-192/1887. 25 Ibidem, Inventar 2538, Dosar 300/1887.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 125 Pensiilor 11% - 11,70% , suma plătită 105,3026 lei. Aceeaşi sumă a primit-o învăţătorul până în august 1896. Începând din luna septembrie 1896, Constantin Purecu a fost transferat la Şcoala Costeni, în locul lui Dem. Diaconescu, transferat şi el în al doilea post, la Şcoala Godineşti. În locul lui, la Şcoala Pocruia a fost transferat Simion Popescu de la Şcoala Runcu27. Născut în comuna Topeşti în anul 1870, cu Şcoala Normală, încadrat în învăţământ în 1890 a venit la Pocruia în 1896 şi a funcţionat până în 1906. Cu o pregătire temeinică a avut şi rezultate foarte bune. Printre elevii care au frecventat şcoala, din Sohodol, (în Sohodol nu exista şcoală), care au mers mai departe: Drăghescu Constantin care a ajuns colonel şi a trăit în Bucureşti şi Drăghescu Pavel, maior medic, decedat în 1914. Dintr-o notă ataşată la pagina a 6 a a istoricului Şcolii Pocruia, învăţătorul Matei Popescu (1900-1980), născut în satul Sohodol arăta: „Drăghescu Pavel, colonel medic, moare în 1914 cu ocazia autopsiei unui soldat mort de o boală epidemică, s-a tăiat puţin cu bisturiul în timpul operaţiei, când şi-a prevăzut moartea, exprimându- se celor cu care lucra şi ajuns acasă a spus acelaşi lucru soţiei. A murit tânăr şi avea şansa să ajungă general. Se mai ştie că atunci când s-a prezentat la Liceul Militar pentru admitere a obţinut la toate probele scrise nota 10, iar la oral răspunzând foarte bine, însă ﬁ indcă era îmbrăcat cu cioareci de dimie şi opinci a dat naştere unei discuţii între membrii Comisiei şi s-a găsit un boier care i-a cumpărat un costum de haine pentru a nu face şcoala de râs“. Cu învăţătorul Simion Popescu a început un nou secol, în care învăţământul a avut o continuă dezvoltare. Cei interesaţi vor găsi amănunte în Cartea „Pocruia – străveche vatră de istorie şi civilizaţie gorjenească“, capitolul „Instrucţiunea publică“, autori: Gh. Călescu şi Maria Călescu, Editura Ager, 2004.

26 Ibidem, Inventar 2539, pe 1893-1900. 27 Ibidem, Inventar 2539, pe 1893-1900, Nr. 44/1896, Şcolile rurale din judeţul Gorj, lefuri, gradaţii, state, plasa Tismana, judeţul Gorj.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 126

Catalogu de notele úcolariloru din úcoala sateloru unite Tismana, Pocruia úi Vânăta, pe luna aprilie 1858

Anexa 1

Rezultatul trimestrului II Nr. Numele úi Purtare Lipsirea Scrierea Sf. Calculu Rugăciuni Istoria Aritmetică Purtare Lipsirea Gradul crt. prenumele scriptură sântă învăĠătorului 1. Pătru b 11 1 - 1 - - 1 b 13 1 Velcu 2. Vasile b 12 1 - 1 - - 1 b 13 1 Velcu 3. Nicolae b 13 1 - 1 - - 1 b 13 1 BădiĠoiu 4. Ioanu b - 1 - 1 - 1 1 b - 1 Văidieană 5. Ioanu b - 1 - 1 - 1 2 b - 1 Plăcintă 6. Ioanu b 5 1 - 1 1 - 2 b 7 2 Popescu 7. Ioanu b - 1 - 1 1 - - b - 2 Popescu 8. Ioane b 12 1 - 1 1 - 2 b 12 2 CârpiĠă 9. Ioan b 15 7 - 2 2 - - b 20 2 BâdiĠoiu 10. Matei b - 2 - 1 - 1 2 b 1 2 Popescu 11. Matei b 19 2 2 1 - - - b 29 2 Bârnoare 12. Alecsandru b - 1 - 1 1 - 2 b - 2 Popescu 13. Gh. Gh. b 3 1 - 1 - 2 2 b - 2 Velcu 14. Gh. Gh. b - 2 - 2 2 - 2 b - 2 Mindoiu 15. Nicola b - 1 - 1 - - 1 b - 1 Istodoru 16. Grigoru b 13 1 - 1 1 - 2 b 13 2 Negrea 17. Iacovu b - 2 - 2 2 - b - 2 Dâcanu 18. Costandinu b 20 2 - 1 1 - b 32 2 Dincă 19. Alecsandru b - 2 - 1 1 - b - 2 VlâduĠu 20. Ioan b 18 1 - 1 - - 1 b 23 1 Todorescu 21. ùtefanu b - 1 - 1 - - 1 b - 1 Popescu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 127 22. Ivanu b - 2 2 2 - - b 2 2 Velcu 23. Mihaiu b 4 2 2 2 - - b 5 2 Stâvariu 24. Nicolae b 14 2 1 2 - - b 17 2 Stănuúu 25. Nicolae b 7 1 2 2 - - b 7 2 Neprea 26. Vintilă b 10 2 2 2 - - b 12 2 Procopie 27. Gh. Gh. b 17 2 2 2 - - - b 20 2 Verboncu 28. Nicolae b Biacâ 29. Ioanu b Burtu 30. Costandinu Rusta 31. Ioanu Râcoina 32. Ilie GâleĠescu 33. Costace Popescu 34. Vasile Bululete tt tă l Aceúti úapte din urmă nu au urmat toată luna.

ÎnvăĠătoru Gheorghe Popescu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 129

Pe urmele arhivei fostului isprăvnicat Gorj. Documente păstrate la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale

Ion Hobeanu

Rezumat Acest articol valoriﬁ că puţinul material arhivistic existent la SJAN despre arhiva pierdută astăzi a instituţiei isprăvnicatului, creată anterior aplicării Regulamentului Organic în Ţara Românească, ﬁ ind publicate integral documentele care se referă la această problemă. Cuvinte cheie: arhive, document, isprăvnicat, Gorj, Ţara Românească.

Cunoaşterea practicilor utilizate în activitatea curentă a unui creator are o importanţă deosebită atât pentru cercetarea istorică, cât şi pentru activitatea arhivistică. Astfel istoricii pot anticipa tipul de informaţie furnizat de creator, dar pot şi urmări circuitul informaţiei mai uşor atât pe orizontală, adică între instituţii de acelaşi rang cât şi pe verticală între instituţii cu ranguri diferite de subordonare sau coordonare, iar arhiviştilor le permite buna organizare şi structurare a fondurilor arhivistice. Cercetările efectuate pentru reconstituirea activităţii arhivistice din perioada regulamentară (1831-1848) în judeţul Gorj au scos la iveală şi unele practici anterioare acestei perioade. Acest fapt are o importanţă deosebită tocmai pentru că Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale nu deţine fonduri arhivistice de la instituţiile care au funcţionat anterior intrării în vigoare a Regulamentului Organic pe raza judeţului Gorj, situaţie întâlnită şi la celelalte judeţe, dar şi pentru faptul că se referă la arhiva fostului Isprăvnicat al Judeţului Gorj, instituţie judeţeană cu atribuţii în primul rând administrative şi judecătoreşti. Trebuie precizat că anterior aplicării prevederilor Regulamentului Organic în judeţul Gorj nu avem dovezi clare pentru existenţa „arhivei de registratură”, adică documentele create de instituţiile statului nu se mai fac într-un exemplar care se păstrează la beneﬁ ciar („arhiva la purtător”) ci se fac în mai multe exemplare din care unul rămâne la instituţia emitentă ca dovadă. Din păcate pentru cercetarea istorică înainte de anul 1831 ni s-au păstrat foarte puţine documente create de instituţiile administrative locale şi judeţene tocmai datorită faptului că nu exista obligativitatea păstrării şi depunerii acestora, dregătorii considerând „hârtiile” publice ca ﬁ ind ale lor personale aşa cum remarca şi Constantin

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 130 Moisil, Directorul General al Arhivelor Statului1. Probabil că practica justifi cării activităţii dregătorilor, introdusă în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei2 i-a determinat pe aceştia să considere că documentele instituţiilor publice sunt documente personale şi nu ale instituţiei pe care o deserveau. Probabil că aceasta este una din explicaţiile pentru lipsa arhivei înainte de anul 1831. Depistarea în fondul arhivistic „Tribunalul Judeţului Gorj” a unui dosar referitor la identifi carea arhivei fostului Isprăvnicat al Judeţului Gorj pentru a fi depusă la „Arhiva Ţării” ilustrează cel mai bine practicile legate de păstrarea actelor din administraţia şi justiţia acelor vremuri. Existenţa unei corespondenţe purtate cu cinci foşti condicari sau vechili de condicari este dovada clară că arhiva nu se mai găsea în localul în care funcţiona actuala judecătorie sau o altă instituţie publică. Considerăm că pentru ineditul situaţiei merită transcrisă şi publicată toată această corespondenţă, mai ales că oferă şi unele informaţii de natură istorică, din care rezultă numele dregătorilor de la Isprăvnicat, ce documente se mai găseau din arhiva instituţiei amintită anterior la data îndeplinirii poruncii emise de Marea Logofeţie a Dreptăţii (echivalentul Ministerului Justiţiei de astăzi),dar şi informaţii de natură lingvistică sau din domeniul cotidianului cum ar fi plecarea la băi în „ţara nemţesacă”. La transliterare s-a respectat ortografi a vremii, iar pentru formulele consacrate ca de exemplu dmta/dmtle, Cosdin în textul tansliterat s-au folosit cuvintele întregi fără menţiunea adăugirilor, adică dumneta/dumitale, Constandin, excepţie făcând prescurtările lunilor care s-au păstrat aşa cum apar în textul original. Trebuie menţionat că în textul original la scrierea termenului tretilogofăt s-a utilizat slovocifra, adică litera „g” din alfabetul chirilic corespunzătoare cifrei 3. La fi nal după textul documentelor s-a încercat explicarea arhaismelor întâlnite în documente pentru a uşura înţelegerea acestora.

1 Moisil Constantin, Arhivele statului şi Regulamentul Organic, în Revista Arhivelor, nr. 4-5/182, p. 269-270 2 Papacostea Şerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 261, nota 1

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 131

Documente

1. 1832 septembrie 23 Porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii către preşedintele Tribunalului Judeţului Gorj prin care se cere identifi carea documentelor fostei judecătorii (isprăvnicat) pentru a fi trimise la Marea Logofeţii spre a fi depuse la „Arhiva Ţării”

Nr. 474 Primită sept. 27 seara la un ceas din noapte Logofeţia Mare a Dreptăţii

Cinstitule Domnule Prezident al Judecătorii judeţului Gorj

Fiindcă de către Înaltul Eclenţia Sa D. Deplin Înputernicit Prezident al Divanurilor s-au îndatorat Logofeţia a primi toate hârtiile, condici şi orice alte înscrisuri depuse du pă vremi de către ipodesiari pe la desfi inţatele judecătorii din prinţipat, care hârtii întocmindu-le în dele ce vor fi săvârşite să să dea la Arhiva Ţării în păstrare, iar cele nesăvârşite să orânduiască pă la judecătoriile ce vor privi ca să cerceteze şi către acestea fi indcă anume de către Ecselenţia Sa să cere vidomostie de câte pricini politiceşti şi cremenaliceşti s-au cercetat pă la toate desfi inţatele judecătorii în vremea otcârmuirii fostului Domn Grigore Ghica şi de la vremea armii roseşti pănă acum. De aceea se scrie Dumitale ca oricâte asemenea hârtii vechi să vor afl a la acea judecătorie adunate pănă la punerea în lucrare a organicescului regulament cu catastih anume dă fi eşcare pricină şi de suma hârtiilor i condici să trimiţă la Logofeţie pă lângă raportul dumitale în cea mai scurtă vreme cel mult pănă la viitoarea ecspediţie de luni oct. 3. Marele Logofăt al Dreptăţii (semnătura indescifrabilă) Anul ‘832, sept. 23, Nr. 11284

Rezoluţie: După ce să va urma să să facă răspuns de primire şi urmare

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 1

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 132 2. 1832 septembrie 28 Porunca preşedintele Tribunalului Judeţului Gorj către Răducan Busuioceanu, fostul condicar al judeţului pentru a împlini porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii

Prezidentul Judecătorii Judeţului Gorj Anul 1832, Luna septevr.28, nr. 728

D. Răducan Busuioceanu

Fiindcă după pliroforia ce am luat, Dumneata ai stătut condicari la acest judeţi atât în zilele Mării Sale Domnului Ghica cât şi după venirea armii ruseşti de aceea să alătură dumitale pă lângă aceasta osăbită copie scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii de supt nr. 11284 din care pliroforisindu-te dumneata ca orice hârtie, condici şi alte înscrisuri să vor fi afl ând la dumneata în câtă vreme te-ai afl at condicari, toate acele hârtii cu foae supt a dumitale iscălitură să să trimiţă la judecătorie cu osăbire cele din zilele Domnului Ghica şi cele din venirea armii, de unde vei luoa răspuns că s-au primit ca să trimiţă şi de aici la Cinstita Mare Logofeţie după poruncă.

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 2

3. 1832 septembrie 28 Porunca preşedintele Tribunalului Judeţului Gorj către Bădoiu Popescu, cumnatul fostului condicar al judeţului, decedatul Gheorghiţă Manolaichescu pentru a împlini porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii

Prezidentul Judecătoriei Judeţului Gorj

Dumneata logofete Bădoiu Popescule ot Brădiceni fi indcă după pliroforia ce am luat , răposatul Gheorghiţă Monolaichescu, cumnatul dumitale, au stătut condicari la acest judeţ atât în zilele Mării Sale Domnul Ghica cât şi după venirea armii rusăşti şi fi indcă acele hârtii urmează negreşit a fi la dumneata ca un clironom pă toată averea lui după cum ai arătat şi aici în tribunal că sunt la dumneata. De aceea să alătură dumitale pă lângă aceea osăbită copie scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii de supt nr. 11284 din care priroforisindu-te dumneata de cele poruncite, să scrie dumitale că orice hârtie, condici şi altele înscrisuri se vor fi afl ând la dumneata în câtă vreme s-au afl at condicari. Toate acele hârtii cu foe supt iscălitură-ţi să le trimiţi aici la judecătorie cu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 133 deosebire cele din zilele D-lui Ghica şi cele din vremea armii, de unde vei luoa răspuns că s-au primit ca să să trimită de aici la Cinstita Mare Logofeţie după poruncă. 1832 septvr. 28

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 3

4. 1832 septembrie 28 Porunca preşedintele Tribunalului Judeţului Gorj către Nae Tetileanu, fostul condicar al judeţului pentru a împlini porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii

Prezidentul Judecătorii Judeţului Gorj

Dumneata logofete Nae Tetileanule, neştiind că după pliroforia ce am luoat ai fost vechil de condicari la acest judeţ de aceea să alătură dumitale pă lângă această această osăbită copie scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii de supt nr. 11284 din care luând înţelegere de cele poruncite să scrie dumitale ca orice hârtie, condici şi altele înscrisuri se vor fi afl ând la dumneata în câtă vreme te-ai afl at veichil de condicari. Toate acele hârtii cu foie supt iscălitură- ţi să le trimiţă aici la judecătorie de unde vei luoa răspuns că s-au primit ca să să trimită de aici la Cinstita Mare Logofeţie după poruncă. Nicolae (indescifrabil) 1832 septvr. 28

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 4

5. 1832 septembrie 28 Porunca preşedintele Tribunalului Judeţului Gorj către biv tretilogofăt Costandin Frumuşanu, fostul condicar al judeţului pentru a împlini porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii

Prezidentul Judecătorii Judeţului Gorj Anul 1832, Luna septvr. 28, Nr. 735

Cinstitului dumnealui biv treti logofăt Costandin Frumuşanu

Fiindcă după pliroforia ce am luoat dumneata ai stătut condicari la acest judeţ în zilele Mării Sale Domnul Ghica de aceea să alătură dumitale pă lângă această această osăbită copie scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii de supt nr. 11284 din care pliroforisindu-te dumneata de cele poruncite te poftim ca orice hârtie, condici şi alte înscrisuri să vor ﬁ aﬂ ând la dumneata în

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 134 câtă vreme te-ai aﬂ at condicari toate acele hârtii cu foae supt a dumitale iscălitură să să trimiţă aici la judecătorie de unde vei luoa răspuns că s-au primit ca să să trimiţă de aici la Cinstita Mare Logofeţie precum să porunceşte.

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 5

6. 1832 septembrie 28 Porunca preşedintele Tribunalului Judeţului Gorj către Costandin Roşianu, fostul condicar al judeţului pentru a împlini porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii

Prezidentul Judecătorii Judeţului Gorj Anul 1832, Luna septvr. 28, Nr. 736 Dumnealui Constandin Roşianu

Fiindcă după pliroforia ce am luoat dumneata ai stătut condicari la acest judeţ de la venirea armii rusăşti încoaci. De aceea să alătură dumitale pă lângă această această osăbită copie scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii de supt nr. 11284 din care pliroforisindu-te dumneata de cele poruncite te pofteşte ca orice hârtie, condici şi alte înscrisuri să vor fi afl ând la dumneata în câtă vreme te-ai afl at condicari, toate acele hârtii cu foie supt a dumitale iscălitură să să trimiţă aici la judecătorie de unde vei luoa răspuns că s-au primit ca să să trimiţă şi de aici la Cinstita Mare Logofeţie precum să porunceşte.

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 6

7. 1832 septembrie 29 Răspunsul biv-vel tretilogofătului Costandin Frumuşanu la porunca preşedintelui Tribunalului Judeţului Gorj

Cinstitului D. Prezidentul Judecătorii acestui judeţ Gorj Biv vel treti logofăt Cosdin Frumuşan

Cetind cu mare băgare de seamă atât alăturata copie scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii cum şi cele din scrisoare către mine, văzui cele coprinzătoare cu cerere de hârtiile ce vor fi asupră-mi de când m-am afl at condicari în zilele Mării Sale Domnului Grigorie Ghica, fi ind cerute de stăpânire. Cu cinste răspunzi dumitale că asupră-mi din zilele acelea nu au rămas nici un fel de hârtie pentru că ştiut este că pe acele vremi judecăţile se căuta în tahturile isprăvnicaturilor şi toate hârtiile acolo se ţinea. Acolo au şi rămas. Atât îmi aduc aminte că eu m-am orânduit vătaf la plaiul Vălcanului şi în locul meu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 135 s-au orânduit dumnealui logofăt Răducan Busuiocean. Poate dumnealui să aibă vreo ştiinţă, iar asupră-mi nu am nici o hârtie pentru care numaidecât cu cinste a răportui. Costandin Frumuşan 1832 săpvr. 29

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 7f-v

8. 1832 septembrie 29 Răspunsul lui Răducan Busuioceanu la porunca preşedintelui Tribunalului Judeţului Gorj

Nr. 489

Cinstitului. Prezident al Judecătorii Judeţului Gorj

Primii cu plecăciune otnoşenia de supt n.728 alăturat şi copia scoasă după porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii de supt nr. 11284 coprinzătoare că de către Înalt Ecselenţia Sa Deplin Înputernicitul Prezident al Divanurilor este îndatorată Preacinstita Mare Logofeţie a primi toate hârtiile, condici şi orice alte înscrisuri depusă du pă vremi ipodesăeri pă la toate desfi inţatele judecătorii din prinţipat şi că iarăşi de către Ecselenţia Sa să cere vidomostă de câte pricini politiceşti şi criminaliceşti s-au cercetat pă la toate desfi inţatele judecătorii în vremea ocârmirii fostului domn Grigore Ghica şi de la venirea armii pănă acum, scriindu-mi-să ca să trimiţ şi însumi toate hârtiile ce vor fi asupră-mi în câtă vreme m-am afl at condicari, osăbit cele din vremea cârmuirii domniei şi osăbit cele din vremea armii. Cu plecăciune răspunz dumitale că toate hârtiile ce au fost asupră-mi din vremea ocârmuirii domnii adică condici, porunci ale stăpânirii de atunci şi orice alte hârtii înpreună cu pravila după rânduiala de atunci le- am teslimatisit în mâna condicarului ce venisă în locu-m răposat Gheorghe Manolăchescul , în locul căruia apoi au fost condicari dumnealui Dincă Roşianu, iar în 1931 viindu-m porunca Cinstitei Mari Logofeţii ca să caut această slujbă a condicării, peste patru luni, adică la luna lui mai. Dintr-acel leat întrebuinţat fi ind de am mers la Băile Mehadia me-am lăsat vechil în locu-mi pe logofătul Nicolae Tetileanu ce să afl ă acum reghistrator la Cinstita Ocârmuire a judeţului şi când m-am întors de la băi m-am găsit desfi inţat nerămâind nici un fel de hârtie asupră- mi. După cinstita poruncă făcui scrisoare logofătului Nicolae ca de va fi rămas asupră-i hârtii să le teslematisească dumneata cu foae supt iscălitură. Anul 1832, săptvr. 29

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 136

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 8

9. 1832 septembrie 30 Răspunsul lui Costandin Roşianu la porunca preşedintelui Tribunalului Judeţului Gorj

Cinstitului. Prezident al Judecătorii de Întâia Cercetare Judeţului Gorj

Cu plecăciune primind otnoşenia Cinstitului Prezident din 28 ale următorului cu nr. 736 şi cu osăbită copie din 23 tot ale următorului supt nr. 11284 a Preacinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii coprinzătoare că după pliroforia ce s-au luat eu aş fi fost stătut condicari la acest judeţ de la venirea armii rusianeşti încoace şi că orice hârtie, condici şi ori alte înscrisuri depusă du pă vremi de către ipodesieri pă la desfi inţatele judecătorii ce au fost să să dea acum la canţelaria judecătorii a se face urmare cu dânsele după porunca acesteia, după care pătrunzându-mă cu tot duhul copiei cum şi din otnoşenia ce mi să face răspunzi cu plecăciune că eu afl ându-mă condicari în leat ‘830 şi câteva luni din leat ‘829. După ce m-am lipsit dintr-această treabă, cu porunca Cinstitei Logofeţii , după acea vreme orânduindu- să în locu-mi condicari dumnealui Răducan Busuioceanul. I-am făcut tot lui toate hârtiile, condicile şi alte înscrisuri ce să lucraseră pe acea vreme nerămânând asupră-mi nici un cusur. Când atunci numitul Busuiocean fi ind întrebuinţat de băile ţării nemţăşti dumnealui lăsasă vechil pă logofăt Nae Tetileanu ce să afl ă acum răgistrator la canţelaria Ocârmuirii căruia cinstitul Prezident îi va face întrebarea cea cuvincioasă, iar eu după supusa datorie nu lipsesc cu plecăciune a răspunde. 832 săptvr. 30

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 9

10. 1832 septembrie 30 Răspunsul lui Nicolae Tetileanu la porunca preşedintelui Tribunalului Judeţului Gorj

Nr. 792

Cinstita. Prezidenţie Judecătorii acestui Judeţi Gorj

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 137 Plecată slugă Nae Tetileanu

Cu cinste am primit pitacul Cinstitei Prezidenţii cu nr. 731 prin care mi să aslătură şi copiea după porunca Cinstitei Mari Logofeţii supt nr. 11284 coprinzătoare că din porunca Înaltului Ecselenţi Sale Domnului Deplin Înputernicitul Prezident s-ar fi îndatorat Cinstita Mare Logofeţie a primi toate hârtiile şi condici depusă du pă vremi de către ipodesieri la toate desfi inţatele judecătorii şi care vor fi săvârşite făcându-să dele să să puie la Arhiva Ţării în păstrare, iar care nu va fi săvârşite să să cerceteze de către cinstitele trebunaluri scriindu-mi-să prin pomenitul pitac ca orice hârtii, condici şi alte înscrisuri să va fi afl ând la mine din vremea ce m-am afl at vechil de condicari cu foae supt iscălitură-mi să le trimiţi la Cinstita Judecătorie. După care eu supt pitac următori afl ându-mă pă dată aşternând foae curată de toate hârtiile ce au fost la mine ale ipodesierilor i de condicile în care s-au trecut anaforalele. Iată le trimisăi la Cinstita judecătorie cu pomenita foae supt iscălitură-mi de a cărora primire mă rog cu toată plecăciune Cinstitei Prezidenţii ca pă de o parte să mi să întoarcă supt răspuns de a lor primire, iar pă de altă parte să mi să iscălească şi osăbită foae însemnătoare de acele sineturia o avea şi ieu în păstrare ca după vremi să mă arăt cu dânsa ştiind că am teslimatisit acele hârtii. N. Tetileanu ‘832 septevrie 30

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 10

11. 1832 septembrie 30 Răspunsul lui Bădoiu Popescu la porunca preşedintelui Tribunalului Judeţului Gorj Nr. 893 Cinstitului. Prezident al Judecătorii Judeţului Gorj Cu multă plecăciune răspunz

Cu multă plecăciune am primit porunca Cinstitei Logofeţii a Marii Dreptăţi supt nr. 11284 anul leat 832 sept. 23 şi deosebit cinstit pitacul Cinstitei Prezidenţii supt nr. 730 cuprinzătoare ca toţi condicari ce s-au afl at în slujba condicării din zilele prea înaltului nostru domn Gligorie Ghica şi pănă la venirea armatii rusăşti, li să cer toate hârtiile şi condicile câte să vor afl a la dânşii supt anumitilor iscălitură. Şi fi indcă răposatul Gheorghe Mănolăichescu, cumnatu mieu s-au afl at condicari atât la judeţi Mehedinţi cât şi la judeţi Gorj şi la lipsire din slujba condicării la acest judeţi în locu-i i-au venit dumnealui coconu Dincă Roşianu şi după datoria condicării poate să-i fi e primite atât hârtiile condicării, cât şi condica judeţului de toate anaforalele ci să i să facă cere numitului Roşian cu a le da. Căci eu ca clirironoia ce le sînt răposaţilor alt nimic n-am găsit în hârtii

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 138 fără numai o copie de condică atât de la judeţul Mehedinţului cât şi de la acest judeţi. Tot într-o condică să coprind toate anaforalele şi când la numitul Rosian nu să va aﬂ a acea condică a acestui judeţi Gorju atunci voi avea de al doilea cinstită poruncă şi voi da acea copie de condică întru care să coprinde amândoaă judeţele şi cu toată plecăciunea sînt, care copie de condică o şi dedei după cinstită poruncă, având cinstitul răspuns de primire. Al dumitale prea plecat slugă Badea Popescu logofăt. 832 săptv. 30

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 11 f-v

12. 1832 octombrie 3 Adeverinţă a Tribunalului Judeţului Gorj prin care se atestă lui Bădoiu Popescu predarea unei copii de condică

Prezidentul Judecătorii Judeţului Gorj

Dumneata logofete Bado Popescule s-au primit copia de condica cea trimisă de dumneata aici la judecătorie din vremea condicării răposatului logofăt Gheorghe Manolăichescu, cumnatul dumitale, după cum să scrisăsă dumitale că să cere orice hârtie din vremea trecută de către Cinstita Mare Logofeţie atingătoare acea condică şi de judeţul Mehedinţu din vremea când s-au aﬂ at răposatul condicari şi la acel judeţ. Pentru care de primirea pomenitei copii de condică să răspunsă dumitale. 832 octvr. 3

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 15

13. 1832 octombrie 5 Raportul preşedintelui Tribunalului Judeţului Gorj la porunca Marii Logofeţii a Dreptăţii

Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii Prezidentul Judecătorii Judeţului Gorj

După porunca Cinstitei Logofeţii de supt nr. 11284 făcându-să urmare iată să trimisă la Cinstitei Logofeţie hârtiile i condicile ce s-au găsit aici pă la condicari ce au fost la acest judeţ la desﬁ inţatul isprăvnicat atât în zilele Mării Sale D. Grigorie Ghica cât şi de la venire armii rusăşti pănă la întocmire noului regulament, pe care hârtii şi condici să alătură arătători de a căror primire mă rog cu plecăciune Cinstitei Logofeţii a mi să întoarce răspuns. 832 octvr. 5

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 139

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 12

14. 1832 octombrie 5 Inventarul documentelor şi condicilor preluate de la Nae Tetileanu şi înaintate la Marea Logofeţie a Dreptăţii

Nr. pachetului Anul Luna i ziua Foae arătătoare de câte bucăţi sineturi hârtiei fiş tcă rei fiecă rei ale lăcuitorilor dintr-acest judeţ ce hârtii hârtii au fost rămas la condicarii judeţului pă leat 831 care s-au dat la Cinstita Judecătorie pă temeiul pitaculuii de supt n.r. 731 1 1825 Apr. 15 Ispaşa popii Gheorghe ot Tândăleşti pentru o opritură de pădure 2 827 Iunie 13 Jalba Lui Gheorghe Sân Preda Ţoapă Şi Ion Brat ot Albeni Moşneni dată către Căimăcămia pentru muma lor cea vitregă ﬁ ind şi aceste sinetur tot în pricina aceea 825 Fevr. 24Jalbă ipac anumiţilor către isprăvnicat tot pentru muma lor cea vitregă 831 Fevr. 12 Jalbă ipac a numiţilor către Isprăvnicat pentru muma lor cea vitregă 831 Fevr. 15 Adeverinţa popi Tudor ot Albeni Moşneni dată la mâna lui Gheorghe şi Ion Brat atingătoare de alegerea şi împărţirea ce au făcut după porunca Isprăvnicatului 823 Dec. 23 Adeverinţa Bălaşii la mâna lui Gheorghe şi Ion Brat pentru inpărţirea vitelor ce au făcut între dânşii O foae de opt condei de bani ce au arătat Gheorghe şi Ion că i-au luat muma lor din casa tatălui lor Ipac foie însămnătoare de avutul lui Preda răposat 3 831 Carte de judecată de la zapcii plăşii Amarăzii dată lui Radu Druţăscu pentru de a-şi stăpânii şaisprezece rânduri de vie despre ……. 831 Mart. 19 Ipac carte de judecată dată tot lui Radu Druţăscu în prigonirea ce au fost avut cu Dinu Brat pentru şaisprezece rânduri de vie 826 Fevr. 26 Jalbă a lui Ion sân Grigore pentru vânzarea vii sale lui Radu Druţescu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 140 830 Mart. 16 Adeverinţă di la sobor bisericii dat la mâna lui Radu Druţăscu tot pentru pomenita vie 4 831. Ghenr. 2 Jalba lui Gheorghe Turcin ot Licurici către Isprăvnicat dat pentru Costandin Şendroiu pentru o cârlană ce ar ﬁ omorât-o caii lui Costandin 830 Apr, 23 Adeverinţă Dată Din Partea Satului Licurici Lui Costandin sân Gheorghe Şendroiu tot pentru pricina acei cârlane 830 Septtvr. 7 Carte de înfăţişare de la Barbucean Crăznar ce era vechil de isprăvnicat la bâlciu Cărbuneştilor dat lui Gheorghe Turcin tot pentru aceasta 5 830 Mart. 18 Jalba lui Pătru Daviţoiu ot Stroeşti către Isprăvnicat pentru Costandin Ciocănel ot Arcani pentru neşte bani 1818 Fevr. 25 Diate Lui Matei Sân Gruia Pârvuţoiu Ot Arcani Însemnare de câte zile au lucrat Costandin Ciocănel Ilincăi lui Gheorghe făr de leat şi făr de lună Jelbi nebuiurdisite de nici o judecată a lui Sandu Munteanu ot Pojogeni pentru popa Ioniţă ot Bâjnegi pentru moşie 1702 Avgt. 29 Porunca lui Răducan Crăznar către popa Ion ot Glodeni ca să cerceteze prigonire ce au avut Costandin ot Pojogeni cu Ioniţă Ciora ot Pojogeni 7 831 Iunie 9 Adeverinţă di la sobor bisericii dat la mâna lui Dumitrache şi feciorilor lui că-l ştiu de moşnean în Vladimir 1793 Iulie 20 Carte de hotărnicie a hotarului moşii Vlădimir supt iscălitura Mihai Bibescu 8 1831 Mart. 11 Jalba lui Costandin sân Cornea ot Verşani dată către Isprăvnicat pentru popa Ioniţă ot Verşani pentru prepunere de un bou 831 Mart. 9 Zapisul lui Dinu Cornea înpreună cu feciorii lui dat la mâna lui popii Ioniţă ot Verşani şi popa Vasile ot Rogojeni mărturisitoare de hoţie ce au făcut numiţilor 9 I Jalbă nebuiordisită a Catalinii Văduva sân Nicolae Rogojeanu dată către Isprăvnicat pentru Matei Rogojeanu ot Petreştii de Sus

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 141 10 Jalba lui Ioniţă Părăianu ot Andreeşti pentru feciori lui Ioniţă cel ce ar ﬁ tăiat un cal 831 Fevr. 18 Adeverinţă di la sobor acelui sat dat la mâna lui Ioniţă tot în pricina acelui cal tăiat 831 Fevr.14 Adeverinţa sătenilor ot Andreşti dată la mâna lui Ioniţă Părăianu adeverire de zapis 11 1824 Fevr. 26 Jalba postelnicului Ion Bărbătescu din sud Vâlcea dată către caimacami prin care cerea di la şase vi şi ai răspunde taleri 4200 datorie 823 Fevr. 16 Adeverinţa lui Ion Bărbătescu postelnicelu dat la mâna lui Răducan Burduşa pentru 53 de râmători 12 Jalba locuitorilor satului Româneşti dat către Isprăvnicat pentru dumneaei Sultana Armăşoaia pentru prepunerea ce făcea numita asupra lui Matei Cucu că i-ar ﬁ aprins casa nebuiordisită Tacrir a lui Vasilachi Hurezanu căpitanu de potere ce au fost în pricina cea cu porunca Isprăvnicatului 13 831 Mai 16 Jalba Rucsandii soţia lui Cănuţă Cepleanu ot ceplea dată către isprăvnicat pentru bărbatusău Cănuţă 831 Apr. 16 Ipac jalba numitei dată către căimăcămie pentru Năstasie Duşescu pentru moşie 14 831 Mart 9 Carte de judecată di la zapcii plăşii Tizmenii dată la măna Mariei soţia lui Matei ot Cătun suc Mehedinţi 1831 Fevr 1 Diată a lui Drumitraşcu Ordănescu ot Săuca ce o lasă la mâna nepotului şi nepoatăsa Maria 15 831 Ghenr. 16 Jalba lui Pătru Sârbu ot Drăgoeşti dată către Isprăvnicat pentru Dumitr Păunescu ot Glodeni 16 831 Mart.9 Carte de judecată di la zapcii plăşii Gilortului de Jos dată la mâna lui Dinu Mogoşanu ot Părău în pricina unui bou ce au murit în potvază Jalbă Nebuiodisită A Lui Pătru Pârcălabu ot Părău dată pentru Isprăvnicat pentru Dinu Mogoşanu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 142 17 830 Iulie 23 Jalba lui Staicu sân Diaconu ot Albeni înpreună şi cu alţi şapte inşi cu Ivan Dumitriu pentru o vie ce o are numitul în dealu Negoeştilor dată către Caimăcămie 830 Avgt. 13 Jalba popii Tudor i popii Gheorghe ot Albeni dată către Isprăvnicat pentru Ivan Dumitriu ot Poiana 18 832 Apr. 28 Carte de judecată de la zapciu plăşii Tizmenii dată la mâna lui Dumitru Berchezu ot Şomăneşti la prigonirea ce au avut cu nepoţii lui 19 814 Mart. 21 Jalba Către D. Caragea a lui Niţă Băzoc şi Dumitru Micelu ot Zăvoi sud Vâlcea 810 Mai Jalba lui Niţă Piţica ot Cârligei dată către Caimăcămie asupra lui Panait ot Prigoria pentru datoria ce i-au apucat numitu pentru tata logofăt de să să ştie de toţi 809 Ghenr. 2 Diata lui Pătru Piţica ot Cârligei ce au lăsat-o mâna feciorilor săi 20 831 Fevr. 19 Carte de judecată di la zapcii plăşii Gilortului dată la mâna lui Gheorghe Ciocoiu ot Ţicleni pentru spargerea unei pivniţe 831 Fevr. 21 Ipac jalba numitului dată către Isprăvnicat dată lui Matei sân Dinu ot Răşina şi Ilinca Cepoeriţa tot pentru spargerea pivniţii 21 831 Fevr. 20 Cercetare din faţa locului făcută de popa Ştefan sân popa Dumitru ot Busuioci înpreună şi cu alţii pentru prigonirea ce au curs între Maria Machiniţoaia cu postelnicu Ghiţă Busuioceanu pentru sămbrie 831 Fevr. Poruncă a zapciilor plăşii către prioţii de mai sus ca să facă cercetare tot în pricina arătată 22 830 Decevr. 30 Jalba Ioanei Gligorie ot Teleşti către Isprăvnicat dată asupra lui Dumitraşcu Tătoi ot Teleşti că i-ar ﬁ bătut un fecior 830 Săptvr. 13 Adeverinţă din partea lui Alicsandru Mangu la mâna lui Dumitraşcu Totoiu pentr taler 100 ce i-au fodt datori O foaie de datorie a lui Alecsandru ce s-au împlinit după moartea lui O condică de anaforale din leat 822 decvr. 4 pănă la leat 829 apr. 9

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 143 O condică de anaforale din leat 827 decvr. 14 pănă la leat 830 iunie 6 O pravilă a domnului Caragea după cvarea s-au urmat judecăţile Tot pentru această pravilă ce s-au luat întru întrebuinţarea Cinstitului Tribunal al acestui judeţ Gorj am mai dat un înscris dumnealui logofătului Nae Tetileanu , dar pentru celealte arătate mai sus sineturi şi condici ce din porunca Cinstitei Mari Logofeţii a Dreptăţii supt nr. 11284 s-au primit de la d. logofăt Nae Tetileanu de s-au poruncit la Cinstita Logofeţie s-au dat această foaie Greﬁ er: indescifrabil Anul 1832 octvr. 5

Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosar 188/1832, ﬁ la 13-14

Glosar

Anafora - raport (către un for superior), carte de judecată Biv - fost, se asociază cu titlu unei dregătorii şi este purtat de regulă de un boier fără funcţie (dregătorie) fi ind utilizate împreună ca titlu onorifi c Catastih - condică, registru Clironom – moştenitor Cocon – fi u de domn sau de boier, boier Condicar - persoană care scria şi păstra condicile, secretar Condică - registru Delă - dosar Ipac - şi iarăşi, la fel Ipodesari - petiţionari (din context) Isprăvnicat - instituţie judeţeană cu atribuţii administrative, judecătoreşti, fi scale şi poliţieneşti Jalbă – plângere, reclamaţie Logofăt - titlu de mare dregător purtat de boierii români, membru al sfatului domnesc, şeful cancelariei domneşti, secretar, scriitor într-o cancelarie, copiist Nebuiurdisită – nesoluţionată (din context); buiurdiu este o poruncă dată de un superior Ot - din, de la Plasă - subdiviziune administrativă a judeţului, parte a judeţului

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 144 Pliroforisi – a se lămuri, a se informa Poruncă - ordin Postelnic – titlu de mare dregător purtat de boierii români, membru al sfatului domnesc, sfătuitorul de taină al domnului şi judecător al tuturor slujbaşilor de la curtea domnească, titlu onorifi c dat boierilor cu diferite sarcini administrative Sud - judeţ Tacrir – interogatoriu Taht – veche reşedinţă de administraţie locală, local Teslimatisire - predare Tretilogofăt - al treilea logofăt, titlu boieresc de mai mică importanţă Vechil – locţiitor, ajutor al unui funcţionar Vel - mare, era folosit pentru a desemna boierii de rang superior, sau pe cei care ocupau dregătorii în sfatul domnesc Vidomostie - însemnare, listă, catagrafi e, situaţie statistică Zapciu - vechi inspector fi scal în Moldova şi Ţara Românească, conducător de plasă (din context)

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 145

Consideraţii privind evoluţia căsătoriei în comuna Novaci la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX

Mihaela Ioniţă-Niculescu

Résumé Cette étude vise à reconstituer l’évolution du mariage en Novaci (Gorj) à la ﬁ n du XIXe siècle et au début du XXe siècle. Sur la base de registres de la population a été possible de déterminer le nombre total de mariages, la répartition saisonnière sur une année civile, l’âge moyen de l’homme et la femme dans la préparation de la première étape du cycle de vie de la famille, le rapport de mariages endogames et exogames, en insistant sur les éléments juridiques et comparatives de l’Ancien Royaume et de la Transylvanie.

Cuvinte cheie: comuna Novaci, căsătorie, nupţialitate, registre de stare civilă, legislaţie civilă.

În spaţiul Vechiului Regat, ca de altfel în întreaga societate europeană, individul este valorizat ca parte a familiei de la naştere până la moarte, mai puţin ca entitate proprie. Dincolo de diferenţele culturale existente de-a lungul secolelor, căsătoria a fost privită ca o datorie socială căreia bărbatul şi femeia nu i se pot sustrage, cadru instituţionalizat de perpetuare a vieţii şi de transmitere a patrimoniului. Tripla semnifi caţie a căsătoriei: perpetuarea, evitarea păcatului extraconjugal şi relaţiile conjugale bazate pe reciprocitate a fost astfel analizată de istorici şi antropologi, din perspectiva evoluţiei lumii creştine1. Structură fundamentală a cotidianului, centru de gravitaţie al vieţii de familie, căsătoria a fost reglementată minuţios de către legislaţia civilă românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din perspectiva legiuitorului, asocierea sa cu un contract civil solemn a complicat procedura de ofi cializare a uniunii dintre bărbat şi femeie. Capitolul al II-lea din Codul Civil adoptat în 1864 după modelul francez, intitulat „Despre actele de căsătorie”, impunea obligativitatea următoarelor acte: publicaţiile de căsătorie – două ca număr la interval de opt zile, afi şate în zi de duminică la uşa bisericii, actele de naştere ale viitorilor soţi

1 Gisela Bock, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 38.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 146 sau declaraţiunile a cinci martori în lipsa acestora, consimţământul părinţilor exprimat direct sau actul autentic în lipsa acestora, actele de deces ale părinţilor, consimţământul exprimat de tutori şi consiliul de familie pentru minorii orfani. Considerată adesea „afacere de familie”, căsătoria este de cele mai multe ori un aranjament între părinţi, rude sau tutori în cazul tinerilor orfani. În secolul al XIX-lea, celibatul a reprezentat un fenomen minor, cu puţini celibatari pe viaţă, dar cu un număr ridicat de femei văduve şi pentru perioade îndelungate2. Considerată de către istorici, sociologi, antropologi şi legiuitori prima secvenţă a ciclului de viaţă familială, căsătoria a fost infl uenţată de potenţialul demografi c al fi ecărei aşezări în parte, numărul familiilor nou constituite şi strategiile matrimoniale urmând îndeaproape fl uctuaţiile populaţiei. Amplasată în Nord-Estul judeţului Gorj, în Plaiul cu acelaşi nume, comuna Novaci fi gurează în Marele Dicţionar Geografi c al României cu 468 familii – 1484 persoane, din care 121 familii – 458 persoane în Novaci Români şi 141 familii – 560 persoane în satul Novaci – Străini, întemeiat de români veniţi din Transilvania, crescători de animale3. Deşi nu ne propunem în acest articol să evidenţiem complexitatea legăturilor interumane dintre zona de nord a judeţului Gorj şi aşezările limitrofe din Transilvania, ca urmare a transhumanţei au apărut în timp sate numite sugestiv Ungureni. Conform Registrelor de Stare Civilă – Căsătorii, între anii 1876-1905 au avut loc 364 căsătorii. Distribuţia pe decenii este destul de echilibrată, oscilaţiile fi ind destul de reduse, mai ales între primele două decenii. Astfel, între anii 1876- 1885 au fost perfectate 114 mariaje – 31,32%, între 1886 – 1895 – 112 evenimente matrimoniale (30,77%), cu o uşoară creştere în intervalul 1896 – 1905 – 138 (37,91%) – aşa cum rezultă din tabelul nr. 1. Prelucrarea nenominativă, pe ani, a actelor de căsătorie, confi gurează deplina simetrie între anii extremi: 1876 şi 1905, fi ecare cu câte 20 căsătorii (5,49%). Conform grafi cului nr. 1, rata cea mai scăzută a nupţialităţii a fost înregistrată în anul 1898 – numai 4 căsătorii (1,10%), 1889 – 6 (1,65%), 1880 – 8 (2,20%), 1877 – 8 (2,20%), 1879 – 9 (2,47%), 1890 – 9 (2,47%) şi 1904 – 9 (2,47%) –

2 Michelle Perrot, „Marginalii: celibatari şi solitari”, în Philippe Ariès, Georges Duby (coordonatori), Istoria vieţii private. De la Revoluţia Franceză la Primul război mondial, vol. VII, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 260. 3 George Ioan Lahovari (coordonator), Marele Dicţionar Geograﬁ c al României, vol. IV, Stabilimentul Graﬁ c J.V. Socecu, Strada Berzei 59, Bucureşti, 1901, pp. 512-513.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 147 Tabelul nr. 1 Evoluţia căsătoriilor în comuna Novaci (1876-1905) Perioada 1876-1885 1886-1895 1896-1905 Total Procente /luna Ianuarie 21 30 25 76 20,88 Februarie 23 20 19 62 17,03 Martie 0 0 0 0 0,00 2,20 Aprilie 7 0 1 8 Mai 8 9 9 26 7,14 Iunie 1 0 1 2 0,55 Iulie 2 4 3 9 2,47 August 2 0 2 4 1,10 Septembrie 3 1 1 5 1,37 Octombrie 15 11 21 47 12,91 Noiembrie 21 27 34 82 22,53 Decembrie 11 10 22 43 11,81 Total 114 112 138 364 % 31,32 30,77 37,91

Sursa: ANDJ-GJ, Colecţia Registre Stare Civilă. Comuna Novaci Căsătorii (1876-1905),

Graﬁ cul nr.1 C N

25 20

10 5

N 0 1876 1878 1880 1882 1884 1886 1888 1890 1892 1894 1896 1898 1900 1902 1904 A

Distribuţia sezonieră, refl ectată în tabelul numărul 1 şi grafi cul nr. 2, evidenţiază preferinţa locuitorilor pentru încheierea căsătoriei în lunile noiembrie – 82 căsătorii (22,53%), ianuarie – 76 (20,88%) şi februarie - 62 (17,03%), comportamentul nupţial şi strategiile matrimoniale derulându-se în strânsă legătură cu ritmul vieţii cotidiene, tributar muncilor agricole până toamna târziu şi sensibil infl uenţat, dacă nu din convingere, cel puţin din obişnuinţă, de sărbătorile religioase. Primele trei luni menţionate anterior nu sunt întâmplătoare în perfectarea căsătoriilor, datorită încheierii muncilor pastoral – agrare şi

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 148 binecuvântării Bisericii. Viaţa socială este strâns legată de existenţa calendarului, instrument de măsurare a timpului, care pune de acord natura activităţilor umane cu fenomenele repetabile ale spaţiului terestru şi cosmic4. Luna martie a fost evitată în totalitate, datorită dublei sale ipostaze: lună prohibită religios pentru consumarea acestui eveniment major pentru tineri, familiile lor şi debutul muncilor agricole de primăvară. Graﬁ cul nr. 2. C S T O R II N OVACI

100 80 60 40 20 0 NUM RUL i C S TORIILOR e e e e e t e e e e ri ri ti lie a i li s ri ri ri ri a a r ri M n Iu u b b b b u u a p Iu g n r M u m m m m a b A A te o ie e I e p c o c F e O N e S D LU NILE C S T O R IIL OR

Lunile cele mai puţin agreate, din considerente economice şi religioase au fost iunie – 2 (0,55%), august – 4 (1,10%), septembrie – 5 (1,37%), în timp ce în decembrie numărul lor a crescut la 43 (11,81%). Conturarea unui comportament matrimonial tipic celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX- lea, în plină modernitate, se face simţit înainte de secularizarea căsătoriei prin aplicarea Codului Civil, probatorii fi ind căsătoriile acceptate de cler în luna decembrie între anii 1859 – 1865. Pentru Ernest Bernea, calendarul organizează timpul ţăranului român nu numai în sens material, ci şi spiritual prin faptul că unităţile de ritm ale acestuia reprezintă punctul de reper al întregii sale fi inţe5. Fără îndoială, complexitatea căsătoriei ca eveniment esenţial în viaţa individului şi a comunităţii, a fost marcată de interesele celor două familii, specifi cul economic al comunităţii, confi guraţia „pieţei” matrimoniale, reglementările de natură juridică şi regulile impuse de Biserică. Deşi cununia religioasă a devenit facultativă începând din anul 1865, ca urmare a aplicării Codului Civil în ceea ce priveşte secularizarea căsătoriei, ea se realiza la puţin timp după semnarea actului de căsătorie la primărie. La prima căsătorie, vârsta medie a bărbatului a fost de 25,3 ani, iar pentru femeie de 17,23 ani. Diferenţele de vârstă, specifi ce epocii, sunt întâlnite în întreg spaţiul Vechiului Regat, în Transilvania şi Banat, în Europa în general, cu menţiunea că în statele occidentale deopotrivă vârsta femeii şi a bărbatului la căsătorie a crescut semnifi cativ în perioada de tranziţie de la Vechiul la Noul

4 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Helion, Bucureşti, 2004, p. 7. 5 Ernest Bernea, Trilogie sociologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 345

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 149 Regim Demografi c. Fără îndoială, în lumea satului românesc era preferată căsătoria unei tinere cu un bărbat trecut cu mult peste prima tinereţe, statutului de fată bătrână, „piatră în casă” pentru părinţi sau povară pentru fraţi. Câteva acte de căsătorie ne-au atras atenţia prin decalajul de vârstă între soţi: Ciocan Dumitru – 36 ani şi Oniţoiu Ioana – 18ani, Coman Petre -36 ani şi Căldăraru Ioana – 17 ani, Pirtea Dumitru de 34 ani şi Dafi nescu Elena – 20 ani6. Un caz inedit pentru Comuna Novaci a fost reprezentat de căsătoria dintre Ion Paică, originar din Poiana (Transilvania) în vârstă de 28 ani şi Leana Jianu, de profesie menajeră, de 36 ani, din aceeaşi localitate7. În societatea tradiţională, ciclul vieţii familiale a fost întrerupt în primul rând de evenimente cu caracter biologic – decesul, mai puţin de cele cu caracter social – divorţul8. Recăsătoria după respectarea perioadei de doliu sau mai rar după desfacerea juridică a convieţuirii a reprezentat un fenomen fi resc, determinat de factori economico-sociali şi într-o anumită măsură de cei afectivi. Refacerea circuitului matrimonial echilibra în mod fi resc atribuţiile partenerului dispărut. Atât soţul cât şi soţia contribuiau la prosperitatea gospodăriei, în cultivarea pământului şi în alte circumstanţe „tradiţionale”, întreaga familie fi ind dependentă de munca sau remuneraţia tuturor membrilor ei9. În societatea mic- burgheză, munca şi „lumea” erau asociate cu bărbatul, în timp ce căminul şi viaţa domestică erau apanajul femeii, o reconfi gurare sau încălcare a acestei demarcaţii fi ind greu de imaginat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea10. Atitudinea rudelor, a comunităţii şi a bisericii a oscilat între acceptarea şi respingerea unei noi căsătorii, în funcţie de raportarea la sistemul de referinţă specifi c primei căsătorii: vârstă, avere, aspectul fi zic, la care putem asocia eventualii copii existenţi din experienţa conjugală anterioară. Pentru Biserică, recăsătoria văduvilor a reprezentat alternativa cea mai bună, pentru descurajarea vieţii în concubinaj şi evitarea adulterului. Rămas singur, de multe ori cu copii mici, bărbatul văduv doreşte încredinţarea gospodăriei unei noi soţii, pe care rudele sunt nevoite s-o accepte pentru „a ţine casa”. Frescă a satului românesc interbelic, romanul „Moromeţii” al scriitorului Marin Preda evidenţiază tensiunile existente între părinţii şi copii vitregi, fraţii vitregi, care-şi dispută înainte de vreme împărţirea averii, chiar afectivitatea părintelui biologic – toate întreţinute de neamurile familiei. Apariţia copiilor din a doua căsătorie a dat naştere relaţiilor de rudenie vitrege, determinând astfel trecerea de la familia elementară la familia 6 A.N.D.J.-GJ, Fond Colecţia Registre de Stare Civilă. Căsătorii. Comuna Novaci, Dosarul nr. 171/1895-1900. 7 Ibidem, Dosarul nr. 148/1876-181. 8 Elena Crinela Holom, „Comportamentul formativ şi disolutiv al cuplurilor din zona Albei la sfârşitul secolului al XIX-lea” în vol. Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XX), Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 223. 9 Jack Gody, Familia europeană - O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 151. 10 Gisela Bock, Femeia în istoria Europei…, p. 110.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 150 compusă11. Recăsătoria s-a practicat şi în această aşezare de munte, din totalul de 364 căsătorii, 46 sunt uniuni conjugale constituite după decesul unuia sau ambilor soţi, mai puţin după pronunţarea unui eventual divorţ. Palingamia – concept care în demografi a istorică defi neşte recăsătoria comparativ cu protogamia – prima căsătorie, a avantajat bărbaţii văduvi prin refacerea vieţii conjugale cu femei afl ate la prima experienţă matrimonială. Statistic, din cele 46 recăsătorii (12,64%), 23 au fost perfectate între bărbaţi văduvi sau divorţaţi şi femei necăsătorite, 16 între femei văduve şi bărbaţi necăsătoriţi, 7 între ambii parteneri văduvi. Vârsta medie a bărbaţilor la recăsătorie a fost de 43,2 ani, comparativ cu numai 30 ani – vârsta medie a femeii recăsătorite. În octombrie 1876, Grigore Drăgan în vârstă de 34 ani, originar din localitatea Poiana (Transilvania) s-a recăsătorit cu Elena Ioan Toma de numai 18 ani12 iar în 1898 Mohora Eftimie în etate de 40 ani şi Şucanela Ilinca de numai 21 ani, Ceauşescu Nicolae de 35 ani şi Făsui Elisabeta de 22 ani13, bărbaţii văduvi unindu-şi destinele cu femei mult mai tinere, afl ate la prima căsătorie. Sunt însă şi excepţii privind vârsta celor doi soţi, în favoarea soţiei, precum văduva Iacovescu Elena, în vârstă de 27 ani, originară din comuna Baia de Fier, cu câţiva ani mai mult decât soţul Chiriac Ion Grigore – 23 ani14. Deşi căsătoriile interetnice şi interconfesionale în spaţiul extracarpatic sunt întâlnite frecvent în lumea urbană ca urmare a consecinţelor migraţiei, ele nu lipsesc in totalitate din satele afl ate în vecinătatea Transilvaniei. Registrul de căsătorii din anul 1900 ne aduce în prim-plan căsătoria dintre Petroianu Petre, medic în vârstă de 42 ani, originar din Craiova şi Bobeschi Roni – catolică născută în Austro-Ungaria, în vârstă de 24 ani, urmată de legitimarea uniunii dintre Georgescu Ion – 32 ani, originar din Slatina (Olt) şi Sofi a Khotlact, catolică născută în Galiţia, în etate de 25 ani, cu domiciliul pe punctul de frontieră. Cele mai multe dintre căsătorii s-au realizat în interiorul comunităţii, căsătoriile endogame favorizând o puternică reţea de relaţii de vecinătate şi reciprocitate între familii15. În lumea satului românesc, familia trebuie privită într-un sens mai larg, al tuturor legăturilor familiale, atât pe linie de sânge, cât şi prin încuscrire, cumetrie şi năşie16. Strângerea legăturilor economice între aşezările rurale de munte, pentru care principala sursă de subzistenţă a reprezentat-o creşterea animalelor, tendinţa fi rească de a echilibra populaţia 11 A. D. Radcliff – Brown, Structură şi funcţie în societatea primitivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 54. 12 A.N.D.J.-GJ, Fond Colecţia Registre de Stare Civilă. Căsătorii. Comuna Novaci, Dosarul nr. 148/1876-1881. 13 Ibidem, Dosarul nr. 171/1895-1900. 14 Ibidem. 15 H. G. Haupt, Jean-Luc Mayaud, „Ţăranul”, în vol. Omul secolului al XIX-lea, coordonatori Ute Frevert, H. G. Haupt, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 318. 16 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p. 141.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 151 masculină şi cea feminină în cadrul vieţii conjugale, demonstrează practicarea căsătoriilor exogame, mai ales prin integrarea tinerelor din satele învecinate în comunitatea satului. Contabilizarea mariajelor, prin raportarea sa la criteriul geografi c – spaţiul de provenienţă al soţilor, evidenţiază existenţa a 236 căsătorii endogame (64,84%) şi 128 căsătorii endogame (35,16%). Cele mai reprezentative localităţi de provenienţă ale tinerelor „naturalizate” în Novaci sunt: Pocovalişte – 13, Aniniş – 13, Bumbeşti Piţic - 16, Poiana (Transilvania, Austro-Ungaria) – 17, Cârligei – 11, Ciocadia – 6, Bengeşti – 8, Vaideeni - 6 Căsătoriile exogame au contribuit astfel la evitarea înrudirilor consanguine, permiţând familiilor şi tinerilor alegerea partenerului printr-o atentă selecţie17. O imagine cât mai aproape de realitate a căsătoriei şi a nupţialităţii în Novaci va fi posibilă numai după cunoaşterea dinamicii naşterilor şi a fenomenului natalităţii, a numărului de decese şi a dimensiunilor mortalităţii, fără a ignora divorţul şi concubinajul – considerate în epocă derapaje ale vieţii matrimoniale. Reconstituirea nominativă a unui eşantion reprezentativ de familii, prin combinarea datelor oferite de actele de căsătorie, naştere şi deces ne va permite pătrunderea în universul matrimonial, facilitând astfel perspectiva comparativă cu alte aşezări rurale sau urbane din Vechiul Regat sau din Transilvania, pentru care cercetarea demografi că este mult mai bine conturată.

BIBLIOGRAFIE

A.Izvoare inedite Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Gorj - Fond Colecţia Registre de Stare Civilă, Comuna Novaci. B. Lucrări generale şi speciale Bernea, Ernest - Trilogie sociologică, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2004. Bock, Gisela - Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Bolovan, Sorina Paula - Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca, 1999. Ghinoiu, Ion - Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Helion, Bucureşti, 2004. Goody, Jack - Familia europeană - O încercare de antropologie 17 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca, 1999, p. 116.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 152 istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Haupt, H. G.; Mayaud, Jean – Luc - „Ţăranul”, în vol. Omul secolului al XIX- lea, coordonatori Frevert, Ute, Haupt, H. G., Editura Polirom, Iaşi, 2002. Holom, Elena Crinela - „Comportamentul formativ şi disolutiv al cuplurilor din zona Albei la sfârşitul secolului al XIX-lea”, în vol. Omagiu profesorului Nicolae Bocşan la împlinirea vârstei de 60 de ani, Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI), coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Presa Universitară Clujeană, 2007. Lahovari, George Ioan (coordonator), - Marele Dicţionar Geograﬁ c al României, vol. IV, Stabilimentul Graﬁ c J.V. Socecu, Strada Berzei 59, Bucureşti, 1901. Perrot, Michelle - „Marginalii: celibatari şi solitari”, în Philippe Ariès, Georges Duby (coordonatori), Istoria vieţii private. De la Revoluţia Franceză la Primul război mondial, vol. VII, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997 Pop, Mihai - Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999. Radcliff – Brown, A. D. - Structură şi funcţie în societatea primitivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 153

90 de ani de la moartea tipografului Nicolae D. Miloşescu

Daniela-Liliana Pătraşcu

Resumé L’ Étude presente est basé sur des documents inedites de la collection du Musée de Comté Gorj Alexandru Ştefulescu par rapport à la vie at l’ activité du l’imprimante Nicolae Miloşescu, personalité remarquable de l’ évolution typographique du Comté Gorj. L’ étude présente également la participation de Nicolae Miloşescu à l’ activité culturel de la vie gorjene. Mots clés: typographie, lythographie, journal, librairie, magasin

Nicolae D. Miloşescu s-a născut în localitatea Cerneţi din judeţul Mehedinţi, data exactă a naşterii fi ind controversată. Astfel, G. Filip, autorul „Almanahului tipografi c“, lucrare editată la Bucureşti în anul 1904, menţiona ca dată a naşterii lui Nicolae D. Miloşescu anul 18601. Acelaşi an a fost menţionat şi de către Jean Bărbulescu în lucrarea „Calendarul Gorjului“ editată la Târgu-Jiu în anul 19252. În cartea de meşter eliberată la 18 februarie 1913 pe numele lui Nicolae Miloşescu de Corporaţia Meseriilor Unite „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu, document afl at în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu, corporaţie al cărei preşedinte era chiar Nicolae Miloşescu, se precizează faptul că posesorul respectivului document s-a „născut în anul 1858 luna Noiembrie 20“3. În aceste condiţii, existând un document autentic, semnat chiar de către Nicolae Miloşescu, în calitatea sa de preşedinte al Corporaţiei Meseriilor Unite „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu, apreciem că aceasta este data exactă a naşterii tipografului Nicolae Miloşescu. Localitatea natală a acestuia este comuna Cerneţi, judeţul Mehedinţi, aceasta fi ind indicată, la rândul său, în documentul citat. De altfel, pe piatra funerară aşezată la mormântul lui Nicolae D. Miloşescu 1 G. Filip, Nicu D. Miloşescu, în volumul Almanahul tipografi c, Editura Minerva, Bucureşti, 1904, p. 75. 2 Jean Bărbulescu, Calendarul Gorjului, Tipografi a LUMINA, Târgu-Jiu, 1925, p. 61. 3 Cartea de meşter tipograf eliberată pe numele lui Nicolae Miloşescu se afl ă în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. inv. 9 041; Dumitru-Valentin Pătraşcu, Daniela-Liliana Pătraşcu, Nicolae Miloşescu – The founder of Târgu- Jiu’ s fi rst printing house, în „Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie“, vol. XVIII- XIX/2011-2012, Craiova, p. 221.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 154 din cimitirul municipiului Târgu-Jiu, piatră funerară aşezată de către Elena Toma Măruţă din Craiova, nepoată de soră a lui Septimiu Gheorghiu, ginerele lui Nicolae D. Miloşescu, este inscripţionat ca an al naşterii lui Nicolae Miloşescu anul 1858. După ce a urmat clasele primare la şcolile nr. 1 şi nr. 2 din Turnu-Severin, Nicolae D. Miloşescu s-a dedicat meseriei de tipograf, fi ind ucenic în cadrul secţiei din Drobeta Turnu-Severin a tipografi ei „SAMITCA“ din Craiova, până la vârsta de 14 ani4. Presa la care a lucrat în acea perioadă fusese adusă în ţară înainte de 1850 de la Viena fi ind utilizată, iniţial, la Craiova, ulterior fi ind transportată la Turnu- Severin5. În 1880 Nicu D. Miloşescu a achiziţionat această presă şi a decis să se stabilească la Tg-Jiu, unde avea să înfi inţeze prima tipografi e din judeţul Gorj. La scurt timp de la stabilirea sa la Tg-Jiu, Nicu D. Miloşescu a achiziţionat o serie de utilaje necesare funcţionării unei tipografi i, acestea adăugându-se presei vechi pe care o adusese de la Turnu-Severin. Totodată, Nicu D. Miloşescu formează un grup de lucrători tipografi ce aveau să contribuie la funcţionarea viitoarei tipografi i de la Tg-Jiu. În aceste condiţii, spre sfârşitul anului 1880, funcţiona la Tg-Jiu Tipografi a Naţională „Nicu D. Miloşescu“, prima tipografi e modernă din oraş6 şi din judeţul Gorj. În această perioadă oraşul Târgu-Jiu cunoştea un proces de modernizare impulsionat de către tânărul primar Vasile Lascăr7, benefi ciind, în acelaşi timp, de o serie de oameni de cultură precum: institutorul Alexandru Ştefulescu8, locotenentul Emanoil Părăianu, sculptorul şi grafi cianul Witold Rolla Piekarski, inginerul Aurel Diaconovici, profesorul Iuliu Moisil ş. a. Tipografi a Naţională „Nicu D. Miloşescu“ era situată în centrul oraşului, pe strada „Drumul cel Mare“, nr. 27, ce avea să fi e denumită, ulterior, strada „Tudor Vladimirescu“9. Pe locul unde a funcţionat tipografi a lui Nicolae Miloşescu s-a afl at, înainte de 1989, restaurantul „Popasul Pandurilor“10.

4 Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Nicolae Mischie, Dan Neguleasa, Alexandru Păsărin, Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra - România“, Bucureşti, 2000, p. 65. 5 Ion Mocioi, Publicişti gorjeni, în „Litua. Studii şi cercetări“, nr. IV, Tg-Jiu, 1988, p. 420. 6 Teodor Berca, Voicu Berca, Târgu-Jiul de odinioară, Editura „CRONOS“, Giurgiu, 2001, p. 175. 7 Nicolae Mischie, Vasile Lascăr – reformator în administraţia de stat, Editura Clusium, Cluj- Napoca, 2000, passim. 8 Vezi Gheorghe Nichifor, Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007, passim. 9 Vasile Arimia et alii, op. cit., p. 65. 10 Al. Doru Şerban, Personalităţi care au fost în Gorj, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2009, p. 195.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 155 Prima lucrare editată în tipografi a lui Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu a fost nuvela intitulată „Nicu Steluţă“ a scriitorului gorjean Emanoil Părăianu, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Nicu D. Miloşescu, care l-a ajutat să se stabilească defi nitiv la Târgu-Jiu11. La sfârşitul anului 1881 Nicu D. Miloşescu primea propunerea institutorului Alexandru Ştefulescu şi a scriitorului Emanoil Părăianu de a tipări ziarul „Vulcanul“. Publicaţia a apărut din ianuarie 1882 până în luna octombrie a aceluiaşi an, fi ind primul ziar editat în judeţul Gorj. Apărea săptămânal, însă, din păcate, nu se mai păstrează niciun exemplar al acestei publicaţii12. La tipografi a lui Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu au fost editate numeroase lucrări ale intelectualilor gorjeni, în acest scop tipografi a fi ind modernizată şi dotată cu maşini de tipărit şi litere comandate în străinătate, în special la Viena. Totodată, a fost achiziţionată o presă litografi că şi a fost angajat un desenator- gravor pe piatră. În aceste condiţii, în anul 1894, tipografi a şi-a schimbat denumirea în „Lito-Tipografi a Nicu D. Miloşescu“, activitatea fi ind extinsă prin înfi inţarea unei litografi i moderne şi prin aducerea unor specialişti din ţară şi din străinătate, aşa cum era cazul germanului W. Werner13. Amenajarea litografi ei a fost iniţiată de către Nicolae Miloşescu la îndemnul grafi cianului Witold Rolla Piekarski, acesteia având să i se adauge o legătorie de carte, ambele fi ind situate în casa lui Nicolae Miloşescu din centrul oraşului Târgu-Jiu14. În acelaşi an în care apărea primul ziar gorjean la tipografi a lui Nicu D. Miloşescu se edita, probabil, şi publicaţia „Vocea Gorjului“ din care nu se mai păstrează niciun exemplar, dar este cunoscut faptul că a apărut la Târgu-Jiu în anul 188215. Ulterior, în februarie 1891, apărea la tipografi a lui Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu primul număr al publicaţiei „Parângul“ a învăţătorilor din Gorj sub coordonarea învăţătorului Lazăr Arjoceanu din Pojogeni16. La 15 aprilie 1894 era editat la tipografi a „Nicu D. Miloşescu“ din Târgu- Jiu primul număr al revistei culturale „Jiul“, apărută din iniţiativa domnilor: Iuliu Moisil – profesor, Alexandru Ştefulescu – institutor, Ştefan Dobruneanu – avocat, P. Pârvulescu – avocat, Emanoil Părăianu – ofi ţer, Vasile Petrescu – ofi ţer, I. Urbeanu – medic, C. Vişinescu – profesor, Clement Bontea – profesor, G. Pietroşanu – profesor, Alexandru Ionescu – profesor şi Witold Rolla Piekarski – grafi cian.

11 Ion Mocioi, loc. cit., p. 420; Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, Istoricul tipograﬁ ilor şi tipăriturilor din Gorj, Editura AGER, Târgu-Jiu, 2001, p. 12. 12 Vasile Cărăbiş, Publicaţii periodice din Gorj, Tipograﬁ a Târgu-Jiu, Târgu-Jiu, 1978, p. 23. 13 Ibidem, p. 13. 14 Vasile Arimia et alii, op. cit., p. 65. 15 Vasile Cărăbiş, op. cit., p. 23. 16 Ibidem, p. 25.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 156 În articolul intitulat „Drept început“ se preciza că: „N-avem zei de tămâiat, nici altare de desfi inţat; dimpotrivă, entuziaşti pentru toţi luptătorii harnici şi pricepuţi ai condeiului, credem că este loc pentru toţi şi că merită deopotrivă susţinerea publicului cititor (…) Este timpul ca această mişcare culturală să se întindă mai departe şi să pătrundă mai adânc în toate păturile sociale, în oraşe ca şi la sate, printr-o dezvoltare a gustului citirei în toţi aceia care pot fi primitori de cultură“17. Revista culturală „Jiul“ a fost editată în perioada 1894-1895 reunind studii şi articole ale intelectualilor gorjeni şi având ilustraţii realizate în condiţii grafi ce deosebite de către grafi cianul Witold Rolla Piekarski. În octombrie 1895 a fost editat primul număr al revistei „Amicul Tinerimei“ avându-l ca redactor pe profesorul Iuliu Moisil, directorul Gimnaziului Real din Târgu-Jiu18. Printre colaboratorii revistei aveau să se numere domnii: M. Străjan – profesor la Liceul din Craiova, Andrei Bârsanu – profesor la Gimnaziul din Braşov, M. Şăineanu – profesor la Gimnaziul din Alexandria, dr. P. Tanco – profesor la Gimnaziul din Năsăud, Alexandru Ştefulescu – institutor, Gheorghe Pietroşanu – profesor la Gimnaziul din Târgovişte şi I. C. Panţu – profesor din Braşov19. La realizarea revistei „Amicul Tinerimei“ au colaborat, alături de cei menţionaţi deja, domnii: Witold Rolla Piekarski – grafi cian, Anghel Păunescu – student la Academia de Belle Arte din Veneţia şi Nicolae Bran – pictor şi profesor la Gimnaziul din Târgu-Jiu20. Tot în anul 1895 este editată la tipografi a „Nicu D. Miloşescu“ din Târgu- Jiu revista umoristică „Ardeiul“ cuprinzând caricaturi inspirate din viaţa politică românească. Personajele proveneau atât din rândul liderilor partidelor conservator şi naţional-liberal, cât şi din rândul politicienilor din Gorj fi ind creionate cu mult talent de către Witold Rolla Piekarski21. În 1895 Nicu D. Miloşescu a deschis la Târgu-Jiu o librărie cu raioane de papetărie şi galanterie situată într-o clădire cu etaj, peste stradă de tipografi a sa din centrul oraşului22. De la „Magazinul de Librărie, Papetărie, Galanterie şi Tipografi e“, conform titulaturii complete utilizate de către proprietarul Nicu D. Miloşescu, puteau fi achiziţionate: note muzicale, blocuri de desen, hârtie de scris, registre, manuale şcolare, ghiozdane, timbre poştale, precum şi: cămăşi, bastoane, albume,

17 „Jiul“, an I, nr. 1/15 aprilie 1894, p. 2. 18 „Amicul Tinerimei“, an I, nr. 1/10 octombrie 1895, p. 1. 19 Vasile Cărăbiş, op. cit., p. 31. 20 Ibidem. 21 Exemplare ale revistei „Ardeiul“ se aﬂ ă în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu, unul dintre acestea ﬁ ind expus în expoziţia permanentă din cadrul secţiei. 22 Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 13.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 157 mănuşi, parfumuri, cravate, pianine, ziare şi tutun23. În perioada noiembrie 1899 – 15 iunie 1906, precum şi în iulie 1907, a fost editată publicaţia „Bazarul“, aceasta promovând produsele comercializate prin intermediul magazinului de papetărie şi librărie deţinut de către Nicolae Miloşescu în Târgu-Jiu. Printre colaboratorii acestei publicaţii s-au numărat: Emanoil Părăianu, Nicolae Gane, Alexandru Vlahuţă, D. R. Rosetti şi George Coşbuc24. La 16 iulie 1894 s-a înfi inţat la Târgu-Jiu, din iniţiativa institutorului Alexandru Ştefulescu, sprijinit de către profesorul Iuliu Moisil, inginerul Aurel Diaconovici şi grafi cianul Witold Rolla Piekarski, Muzeul Gorjului cuprinzând colecţii de paleontologie, numismatică, documente medievale româneşti, carte veche, precum şi diverse obiecte descoperite în cursul numeroaselor excursii şi cercetări de teren realizate în judeţ de către Alexandru Ştefulescu25. După înfi inţarea Muzeului Gorjului, în cursul anului 1896, avea să fi e editată, într-un singur număr, revista „Publicaţiunile Muzeului Gorjului“ ce reunea studii şi articole ale intelectualilor gorjeni. Această publicaţie a văzut lumina tiparului în tipografi a lui Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu. În acelaşi an a fost editată la aceeaşi tipografi e prima ediţie a lucrării „Mănăstirea Tismana“ de Alexandru Ştefulescu ce cuprindea desene realizate de către Witold Rolla Piekarski şi numeroase documente relative la istoria uneia dintre cele mai vechi mănăstiri din ţară26. La 31 octombrie 1896 a fost editat la tipografi a „Nicu D. Miloşescu“ din Târgu-Jiu primul număr al săptămânalului „Lupta Jiului“ avându-l ca proprietar pe Toma Cămărăşescu27. În acelaşi an au fost editate de către Nicu D. Miloşescu lucrările „Lumini şi umbre” a căpitanului Emanoil Părăianu şi cea intitulată „În vâltoare“ de Alexandru Vlahuţă28. În 1897 a fost tipărită la Târgu-Jiu de către Nicu D. Miloşescu culegerea de nuvele intitulată „Cartea săteanului“ elaborată de către Emanoil Părăianu, precum şi două lucrări cu caracter pedagogic. Una dintre acestea îi aparţinea lui Ştefan Bobancu, fi ind intitulată „Defectele şcolarilor şi corigerea lor“, iar cea de-a doua era un manual de „Geografi a judeţului Vâlcea pentru cursul elementar“ elaborat de către Ioan Gabrielescu29. În acelaşi an avea să fi e editată

23 Ibidem. 24 Al. Doru Şerban, op. cit., p. 196. 25 Nicolae Mischie, Gorjul cultural. 1890-1910, Editura Rhabon, Târgu-Jiu, 2003, p. 200; Gheorghe Nichifor, op. cit., passim. 26 Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, ediţia I, Tipograﬁ a Nicu D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1896, passim. 27 Vasile Cărăbiş, op. cit., p. 33. 28 Ion Mocioi, loc. cit., p. 423. 29 Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 25.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 158 lucrarea intitulată „Lilice de la Pind“ elaborată de către P. Vulcan30. Prezentând toate aceste lucrări la expoziţia tipografi că organizată la Craiova în 1898, tipografi a „Nicu D. Miloşescu“ din Târgu-Jiu avea să fi e distinsă pentru a doua oară cu medalia de argint31. Nicolae D. Miloşescu l-a sprijinit din punct de vedere fi nanciar pe sculptorul gorjean Constantin Bălăcescu pentru realizarea - în atelierul acestuia de la Milano - a statuii lui Tudor Vladimirescu ce avea să fi e amplasată, în noiembrie 1898, în parcul din faţa Gimnaziului Real din Târgu-Jiu32. Referindu-se la statuia lui Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu, Alexandru Vlahuţă afi rma, în anul 1901, în paginile lucrării „România pitorească“: „Statuia lui Tudor Vladimirescu – aşa de potrivit aşezată în faţa Gimnaziului – această nepieritoare întrupare a vitejiei şi a jertfei, este şi va fi pururea cea mai minunată lecţie de patriotism pentru fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei“33. Sculptorul Constantin Bălăcescu (1865 - 1913) s-a născut în comuna Bolboşi din judeţul Gorj la 18 aprilie 1865. A urmat cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova, după care, în perioada 1892-1894, a urmat Academia de Belle Arte din Veneţia. Ulterior, în anii 1894-1897 a studiat la Academia de Artă din Milano. În 1888 Constantin Bălăcescu a participat la o expoziţie organizată de Academia Română la Bucureşti, iar în 1894 a obţinut medalia de argint la Expoziţia Societăţii Cooperativelor din România. În 1899 sculptorul Constantin Bălăcescu a realizat statuia domnitorului Mircea cel Bătrân, amplasată în centrul oraşului Tulcea, în faţa clădirii Liceului „Mircea cel Bătrân“34. În anul 1900 avea să participe la Expoziţia Universală de la Paris, unde a fost distins de către juriu cu medalia de bronz. Datorită realizărilor sale tipografi ce şi sprijinirii activităţilor culturale şi pedagogice din Târgu-Jiu şi judeţul Gorj, Nicolae D. Miloşescu a primit, la 10 mai 1898, titlul de furnizor al Curţii Regale a României din partea regelui Carol I. Documentul, afl at în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu, precizează faptul că „Majestatea Sa Regele, dorind a da o dovadă de Înalta Sa bună voinţă Domnului Nicolae D. Miloşescu, Tipo-Litograf şi Librar la Târgu-Jiu“35, i-a conferit „titlul de Furnisor 30 Ibidem, p. 24 ; Coperta acestei lucrări se afl ă în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. de inv. 2 043. 31 Al. Doru Şerban, Personalităţi care au fost în Gorj, p. 197. 32 Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 16; Dumitru-Valentin Pătraşcu, Statuia lui Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu, în „Vertical“, nr. 270/13 aprilie 2011, p. 10. 33 Apud. Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, Istoricul tipografi ilor şi tipăriturilor din Gorj, p. 16. 34 Vezi Dumitru-Valentin Pătraşcu, Dobrogea (1878 - 1913). Evoluţia administrativă, Editura Institutul European, Iaşi, 2013. 35 Documentul se afl ă în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 159 al Curţii Regale“36. La 1 iunie 1899 apare la Târgu-Jiu, la tipografi a lui Nicu D. Miloşescu, primul număr al revistei „Lumina satelor“ afl ată sub conducerea învăţătorilor Lazăr Arjoceanu şi Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti37. În articolul „Mergem înainte“, inserat în acest prim număr al publicaţiei, se arăta că: „S-a împlinit un an de când ne-am înfăţişat cititorilor noştri (…) Ne- am înfăţişat în două tabere, cu organe deosebite, dar care urmăresc acelaşi scop: ridicarea nivelului cultural al săteanului şi îmbunătăţirea stării sale economice (…) Am convenit a ne servi, pe viitor, de o singură revistă care va purta numele de <> născută din unirea <> cu <<Şezătoarea săteanului>>“38. Pentru întreaga activitate desfăşurată în domeniul tipografi c, la 9 mai 1902, regele Carol I al României l-a decorat pe Nicu D. Miloşescu cu ordinul „Coroana României“ în grad de cavaler. Articolul I al documentului menţionat arăta că: „Numim membru al Ordinului Coroana României, în gradul de Cavaler, pe Dl. Miloşescu (Nicu D.), tipograf proprietar din Târgu-Jiu“39. În anul 1904 a fost editată la tipografi a lui Nicolae D. Miloşescu lucrarea „Gorjul istoric şi pitoresc“ de Alexandru Ştefulescu ce a urmat unei alte lucrări de referinţă a istoricului gorjean intitulată „Încercare asupra istoriei Târgu- Jiului“ editată, la rândul său, la tipografi a „N. D. Miloşescu“40. Colaborarea dintre istoricul Alexandru Ştefulescu şi tipograful Nicu D. Miloşescu avea să continue în anii următori, concretizându-se prin publicarea a numeroase lucrări elaborate de către Alexandru Ştefulescu. Astfel, în cursul anului 1906 au fost editate la tipografi a lui Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu lucrările: „Istoria Târgu-Jiului“41, „Schitul Strâmba“, „Polovragii“ şi „Schitul Lainici“42. Nicolae D. Miloşescu a fost ales de mai multe ori preşedinte al Camerei de Comerţ a judeţului Gorj, preşedinte al Corporaţiei Meseriilor Unite „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu, preşedinte al Breslei Tipografi lor din Târgu-Jiu, preşedinte al societăţilor: „Ajutorul“, „Unirea“, „Jiul“ şi „Meseriaşul“ din Târgu- din Târgu-Jiu sub nr. inv. 9 034. 36 Ibidem. 37 Vasile Cărăbiş, op. cit., p. 42. 38 „Lumina satelor“, an II, nr. 1/1 iunie 1899, p. 2. 39 Documentul se afl ă în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. inv. 3 775. 40 Vasile Arimia et alii, op. cit., p. 66; Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 25; Vezi Alexandru Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tipografi a N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1904. 41 Vezi Alexandru Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, Tipografi a N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1906. Lucrarea se afl ă în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu, un exemplar fi ind prezent în expoziţia permanentă a secţiei. 42 Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 25.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 160 Jiu, precum şi preşedinte de onoare al Societăţii Funcţionarilor Comerciali43. La 21 noiembrie 1904 au fost adoptate „Statutele Casei de Adjutor ale Corporaţiei Meseriilor Unite din Târgu-Jiu“, corporaţie al cărei preşedinte era Nicolae D. Miloşescu44. Statutele adoptate la 21 noiembrie 1904 aveau 55 de articole ce reglementau înfi inţarea Casei de Ajutor a Corporaţiei Meseriilor Unite din Târgu-Jiu, precizându-se că aceasta urma a începe să funcţioneze începând cu data de 1 ianuarie 1905. Nicolae D. Miloşescu s-a afl at printre fondatorii Societăţii Muzicale din Târgu-Jiu ce avea să fi e cunoscută, ulterior, sub denumirea de „Lyra Gorjului“. De asemenea, Nicolae Miloşescu a fost membru al mai multor bănci populare şi a realizat donaţii de carte în benefi ciul unor biblioteci săteşti din judeţul Gorj45. În primăvara anului următor, la 17 aprilie 1915, Nicolae D. Miloşescu avea să devină membru de onoare al Societăţii Muzicale Române „Doina“ din oraşul Turnu-Severin, societate înfi inţată în anul 189746. Nicolae D. Miloşescu a fost căsătorit cu Ludmila Miloşescu, născută în anul 1863, ce avea să înceteze din viaţă în anul 1940 după ce fusese văduvă timp de 16 ani47. Familia Miloşescu a avut trei copii. Ştefania Miloşescu (1888 - 1968) s-a remarcat ca o talentată pictoriţă, ea lucrând, anterior naţionalizării, în tipografi a ce îi aparţinuse tatălui său, ajutându-i pe sora sa, Irina, şi pe cumnatul său, Septimiu Gheorghiu. De altfel, în colecţiile Secţiei de Artă a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu se afl ă 3 opere ale Ştefaniei Miloşescu, printre care o pictură intitulată „Cascada de la Tismana“, o pictură a heleşteului amenajat de către Nicolae Miloşescu la Tismana şi o a treia lucrare reprezentând vila familiei Miloşescu de la Tismana48. Conform actului de naştere cu numărul 70 pe anul 1890 din Registrul Stării Civile al oraşului Târgu-Jiu, cea de-a două fi ică a lui Nicolae D. Miloşescu, Irina Miloşescu, „fi ică a Dlui Nicolae D. Miloşescu, în etate de ani trei deci şi unu, de profesiune tipograf şi a Dnei Ludmila Miloşescu, în etate de ani două deci şi opt, de profesiune menajeră“49, s-a născut în casa părinţilor, situată în „strada 43 Jean Bărbulescu, op. cit., p. 62; ***, Preţul curent pentru toate registrele şi imprimatele necesare băncilor populare şi societăţilor cooperative pentru: consum, cumpătare, moşii, păduri, grădinării, brutării, etc., Tipografi a N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1913, p. 4. 44 ***, Statutele Casei de Adjutor ale Corporaţiei Meseriilor Unite din Târgu-Jiu, Tipografi a N. D. Miloşescu, Târgu-Jiu, 1911, p. 1-13. Un exemplar al statutelor se afl ă în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. de inv. 9 162. 45 Al. Doru Şerban, op. cit., p. 198. 46 Documentul ce atestă acest fapt se afl ă în colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj Alexandru Ştefulescu” din Târgu-Jiu sub nr. inv. 3 774. 47 Daniela-Liliana Pătraşcu, Nicolae Miloşescu, Editura PIM, Iaşi, 2013, p. 48. 48 Ibidem, p. 53. 49 S.J.A.N. Gorj, Registrul Stării Civile pentru născuţi al ora şului Târgu-Jiu pe anul 1890, f. 36v.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 161 <>, suburbia galbenă“50, documentul fi ind eliberat de primăria oraşului Târgu-Jiu în „anul una mie opt sute nouă deci luna Iulie ziua două deci şi şapte, ora dece dimineaţa“51. La încheierea actului de naştere al Irinei Miloşescu au participat, în calitate de martori: „Dl Nicolae P. Naidinescu, în etate de ani trei deci şi nouă şi Nae G. Marinescu, în etate de ani două deci şi nouă, ambii de profesiune funcţionari, domiciliaţi în urba Jiu, care au sub-scris acest act după ce li s-a cetit împreună cu noi şi cu declarantele“52, domnul Nicolae Miloşescu. Irina Miloşescu s-a căsătorit cu Alexandru Şt. Savu „în ziua de 16 Iunie anul 1913 după cum se constată din actul de căsătorie înscris în Registrul de Stare Civilă al Comunei Târgu – Jiu, plasa Ocolu, Judeţul Gorj, la No. 31 din 16 Iunie 1913“53. Această însemnare a fost făcută de către ofi ţerul Stării Civile al primăriei Târgu-Jiu la data de 1 iulie 1913. Ulterior, la data de 25 august 1919, Irina Miloşescu s-a căsătorit pentru a doua oară, de această dată cu domnul Septimiu Gheorghiu, căsătoria fi ind ofi ciată la Bucureşti54. Irina Miloşescu a avut un fi u, Nicuşor, născut în anul 1915, însă, decedat la o vârstă fragedă, în anul 1917, fi ind înmormântat în cimitirul din Târgu-Jiu. De altfel, pe piatra funerară este menţionat ca fi ind nepot al lui Nicolae Miloşescu. Pe aceeaşi piatră funerară este inscripţionat şi numele mamei lui Nicolae Miloşescu, Maria, care a fost înmormântată aici în anul 1922, ca urmare a decesului survenit la vârsta de 85 de ani55. Numa Miloşescu (1898 - 1929), unicul fi u al lui Nicolae Miloşescu, era un împătimit al jocurilor de noroc, din cauza datoriilor pe care le acumulase pierzând clădirea în care funcţionase tipografi a tatălui său, fapt confi rmat de către doctorul Constantin Lupescu56. Doctorul Constantin Lupescu îşi amintea, referindu-se la Septimiu Gheorghiu, ginerele lui Nicolae Miloşescu, faptul că era un economist cumsecade, corect, pasionat de vânătoare57. Conform certifi catului de naştere nr. 37 eliberat de primăria Târgu-Jiu în „anul una mie opt sute nouă deci şi opt, luna Martie, diua trei spre dece, ora cinci post meridian“58, Nicolae (Numa) Miloşescu s-a „născut astăzi la orele două spre dece, în casa părinţilor săi din strada <>, suburbia Galbenă“59.

50 Ibidem. 51 Ibidem. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 Ibidem. 55 Daniela-Liliana Pătraşcu, op. cit., p. 51. 56 Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 19. 57 Ibidem. 58 S. J. A.N. Gorj, Registrul Stării Civile pentru născuţi al oraşului Târgu-Jiu pe anul 1898, f. 20v. 59 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 162 Nicolae (Numa) Miloşescu a decedat la scurt timp după ce împlinise vârsta de 30 de ani. Certifi catul de deces eliberat pe numele lui Numa Miloşescu de primăria municipiului Târgu-Jiu poartă numărul 95 pe anul 1929. Numa Miloşescu a fost înmormântat alături de tatăl său în cimitirul municipiului Târgu- Jiu60. Decesul prematur al unicului fi u al lui Nicolae Miloşescu a făcut ca năzuinţa exprimată de către profesorul Iuliu Moisil în fi nalul articolului dedicat memoriei lui Nicolae Miloşescu, articol inserat în paginile revistei „Arhivele Olteniei“, să nu se poată împlini. Iuliu Moisil aprecia în februarie 1925 că: „Am dori ca urmaşul său să calce pe aceleaşi bune şi frumoase drumuri pe care i le-a pregătit marele artist ce a fost în meseria sa Nicu Miloşescu, (…) care dorea aşa de mult – după cum întotdeauna spunea – ca copilul său să-l urmeze întocmai şi chiar să-l întreacă şi să-i păstreze renumele casei sale intact până în cele mai târzii vremuri“61. După decesul lui Nicolae Miloşescu, survenit la 17 ianuarie 192462, Jean Bărbulescu afi rma în lucrarea „Calendarul Gorjului“ pe anul 1925: „Multe fapte bune – ştiute şi neştiute – a făcut Miloşescu pentru judeţul Gorj, pentru neamul întreg“63. În cuprinsul aceleiaşi lucrări, Jean Bărbulescu afi rma că, la data decesului, Nicolae Miloşescu era „în vârstă de 63 de ani, dintre care 43 de ani şi i-a închinat Gorjului şi (…) neamului“64. În fapt, Nicolae Miloşescu a decedat la vârsta de 65 de ani, dedicându-şi peste 50 de ani de viaţă muncii tipografi ce şi evoluând de la statutul de ucenic tipograf până la statutul de cel mai respectat şi apreciat tipograf din judeţul Gorj, produsele sale tipografi ce fi ind cunoscute şi apreciate atât în ţară cât şi în străinătate. Ca urmare a faptului că unicul fi u al lui Nicolae Miloşescu a decedat la scurt timp după moartea tatălui său, averea familiei a fost moştenită prin testament de către doamna Elena Victoria Măruţă65, soţia profesorului Toma Măruţă din Craiova, nepoata de soră a lui Septimiu Gheorghiu, ginerele tipografului Nicolae D. Miloşescu. După 1989 doamna Elena Victoria Măruţă a obţinut în instanţă retrocedarea celor două imobile situate pe strada „Tudor Vladimirescu“ din municipiul Târgu- Jiu, imobile ce aparţinuseră familiei Miloşescu. Ulterior, clădira unde a funcţionat tipografi a şi librăria lui Nicolae D. Miloşescu a fost cumpărată de către familia Dumitru şi Rodica Măruţă66.

60 Daniela-Liliana Pătraşcu, op. cit., p. 51. 61 Iuliu Moisil, art. cit., în „Arhivele Olteniei“, nr. 18-19/1925, p. 197. 62 Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, op. cit., p. 19. 63 Ibidem, p. 61. 64 Ibidem, p. 62. 65 Daniela-Liliana Pătraşcu, op. cit., p. 232. 66 Informaţie oferită de către doamna Rodica Măruţă din Târgu-Jiu.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 163

Nicolae D. Miloşescu (1858-1924)

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 165

Scarlat Curuţu (1876 - 1962)

Dumitru-Valentin Pătraşcu Daniela-Liliana Pătraşcu

Resumé L’ article est basé sur des documents originaux provenant des archives de Gorj et des documents originaux provenant des archives personnelles de Monsieur Gheorghe Curuţu, ﬁ ls de Monsieur Scarlat Curuţu paysan libre de Plopşoru, vétéran de Seconde Guerre des Balkans, qui après l’ institution du régime comuniste en Roumanie devait être dépouillé de terre qu’ il possédait en Plopşoru sous la collectivisation forcée de l’agriculture, ce qui conduira à la rèvolte des paysans dans le village Piscuri, à l’été 1950. Mots-clés: paysan, vétéran de la guerre, collectivisation, Plopşoru, Gorj.

S-a născut în familia ţăranului moşnean Ioan Dumitrache Curuţu şi a soţiei sale, Tinca, din satul Plopşoru, comuna Plopşoru, la 27 august 18761. Casa familiei Tinca şi Ioan Dumitrache Curuţu, situată în satul Plopşoru, se afl ă în prezent în proprietatea lui Cilibiu Ion2, fi ind un monument de arhitectură populară gorjenească din lemn. Certifi catul de naştere eliberat la 29 august 1876 de către primarul comunei Plopşoru, Costache Urdăreanu, preciza că Scarlat Curuţu s-a „născutu alalteieri în comuna Plopşoru în casa părinţilor săi cu No. 50“3. Acelaşi document preciza că tatăl copilului, Ioan Dumitrache Curuţu, era „în etate de ani două zeci şi optu de profesiune agricultoru“4 iar mama sa, Tinca Curuţu, era „în etate de ani două zeci şi trei“5. Se menţiona că profesiunea mamei era aceea de torcătoare. Alături de cei doi părinţi, în certifi catul de naştere eliberat pe numele lui Scarlat Curuţu sunt menţionaţi ca martori domnul Ioan Popescu „în etate de ani patru zeci şi cinci de profesiune agricultor domiciliat în comuna Plopşoru“6 şi Ioan Curuţu „în etate de ani cinci deci de profesiune agricultor domiciliat în 1 Conform certifi catului de naştere al lui Scarlat Curuţu, document afl at la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Gorj, Fond Starea Civilă a comunei Plopşoru, doc. nr. 50. 2 Informaţie oferită de Gheorghe Curuţu, fi ul lui Scarlat Curuţu, la 20 februarie 2013, la Târgu- Jiu. 3 Conform certifi catului de naştere al lui Scarlat Curuţu, document afl at la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Gorj, Fond Starea Civilă a comunei Plopşoru, doc. nr. 50. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 166 comuna Plopşoru“7. Curuţu Tinca a murit la vârsta de 99 de ani, după anul 1933, când s-a născut Curuţu Gheorghe. Acesta apreciază că avea 4 sau 5 ani în momentul morţii bunicii sale din partea tatălui8. Scarlat Curuţu şi-a satisfăcut stagiul militar în cadrul Regimentului Gorj Nr. 18, luând parte la campania din Bulgaria din vara anului 1913, odată cu intervenţia României în cel de-al doilea război balcanic. Campania din Bulgaria a început la 23 iunie 1913, când au fost chemate sub arme contingentele 1907 – 1911, contingentele 1912 şi 1913 afl ându-se deja în activitate9. La 28 iunie 1913 Regimentul Nr. 18 Gorj a fost transportat pe calea ferată până la Segarcea10. A doua zi, efectivele Regimentului Nr. 18 Gorj s-au deplasat de la Segarcea la Greceşti, unde s-a organizat cantonamentul trupelor. La 30 iunie 1913 Regimentul Nr. 18 Gorj mărşăluieşte până la Ostroveni, unde se întâlneşte cu Regimentul Nr. 17 din Turnu-Severin11. Trecerea Dunării s-a realizat sub protecţia fl otilei de Dunăre pe la Bechet în zilele de 1-2 iulie 1913, ulterior, trupele Regimentului Nr. 18 Gorj înaintând către Rahova12. După marşuri repetate, trupele Regimentului Nr. 18 Gorj au ajuns, la 10 iulie 1913, la aproximativ 30 de km de Sofi a, a doua zi primind ordinul să pornească în marş către capitala Bulgariei13. Trupele Regimentului Nr. 18 Gorj sunt oprite din marş şi primesc ordin să se retragă în direcţia Araba Konak, acesta fi ind începutul drumului de retragere spre ţară. Efectivele Regimentului Nr. 18 Gorj mobilizate la data de 23 iunie 1913 totalizau: 58 de ofi ţeri, 3 325 de soldaţi, 243 de cai şi 45 de trăsuri14. După izbucnirea epidemiei de holeră, Regimentul Nr. 18 Gorj a pierdut 50 de oameni, 46 dintre aceştia fi ind soldaţi15. În perioada campaniei din Bulgaria, la 21 iulie 1913, Regimentul Nr. 18 Gorj a fost inspectat de către ministrul de Război16 al guvernului României, domnul general Constantin Hârjeu17. La revenirea în ţară efectivele Regimentului Nr. 18 Gorj au traversat 7 Ibidem. 8 Informaţie oferită de Gheorghe Curuţu, fi ul lui Scarlat Curuţu, la 20 februarie 2013, la Târgu- Jiu. 9 Vasile Novac, Regimentul Gorj Nr. 18 <>, Editura MĂIASTRA, Târgu- Jiu, 2011, p. 63. 10 Ibidem, p. 65. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem, p. 67. 14 Ibidem, p. 65. 15 Ibidem, pp. 68-69. 16 Ibidem, p. 67. 17 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 75.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 167 Dunărea pe la Corabia, ulterior, ajungând la Preajba, în apropierea Târgu-Jiului, unde a stat în carantină o perioadă de cinci zile. După încheierea carantinei, trupele Regimentului Nr. 18 Gorj au intrat în garnizoana Târgu-Jiu la data de 21 august 191318, urmând ca demobilizarea trupelor să aibă loc la 23 august 191319. La 17 noiembrie 1928 Scarlat Curuţu s-a căsătorit cu Polina, fi ica lui Gheorghe Spătaru din Plopşoru20, după decesul primei sale soţii. Din prima căsătorie a avut 3 copii. Polina, născută în 1909, şi Scarlat Curuţu au avut 4 copii: Ion, Maria, Gheorghe şi Constantin. Alături de cei 7 copii ai săi, Scarlat Curuţu l-a înfi at şi pe unul dintre fraţii Polinei, Constantin Scarlat Spătaru. Acesta a fost poliţist la Târgu-Jiu şi la Hotin în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Afl ându-se la post la Hotin în anii celui de-al doilea război mondial i-a ajutat pe unii membri ai comunităţii evreieşti din oraş să emigreze în Palestina şi să evite deportarea în Transnistria21. În perioada 1945-1946 Constantin Spătaru Scarlat a fost primar al comunei Plopşoru. Ulterior, până în 1951, a lucrat ca mecanic la Schela de Extracţie Ţicleni. În 1951 a fost arestat şi internat în lagărul de muncă de la Poarta Albă ca urmare a trecutului său de poliţist în timpul regimului antonescian şi a faptului că a activat ca poliţist în Basarabia în perioada celui de-al doilea război mondial. După şase ani, procesul lui Constantin Scarlat Curuţu a fost rejudecat la Iaşi, acesta fi ind achitat, astfel că, în 1957 este reîncadrat la Schela Ţicleni ca mecanic. Curuţu Constantin a fost profesor de tehnologie la Şcoala de Meserii ce funcţiona în actualul sediu al primăriei municipiului Târgu-Jiu. Ulterior, a devenit ofi ţer de aviaţie în cadrul forţelor aeriene ale României. Revenit în Gorj, avea să moară la puţin timp după împlinirea vârstei de 50 de ani. Curuţu Gheorghe s-a născut la 7 mai 1933 în satul Plopşoru din comuna Plopşoru22, fi ind al treilea copil al familiei Scarlat şi Polina Curuţu, urmând fratelui său, Ion, născut în 1928, şi Mariei, născută în 1931. Începând din toamna anului 1940, Gheorghe Curuţu a urmat cursurile şcolii din satul Plopşoru, absolvind cele 7 clase obligatorii în vara anului 194723. După absolvirea celor 7 clase obligatorii, s-a înscris la Şcoala Profesională din

18 Vasile Novac, op. cit., p. 67. 19 Ibidem, p. 69. 20 Conform certifi catului de căsătorie eliberat la 29 decembrie 1952 de către primăria comunei Plopşoru, raionul Filiaşi, pe baza actului de căsătorie întocmit la 17 noiembrie 1928. 21 Informaţie oferită de Gheorghe Curuţu, fi ul lui Scarlat Curuţu, la 20 februarie 2013, la Târgu- Jiu. 22 Conform certifi catului de naştere emis pe numele său de primăria comunei Plopşoru. 23 Informaţie oferită de Gheorghe Curuţu, fi ul lui Scarlat Curuţu, la 20 februarie 2013, la Târgu- Jiu.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 168 Craiova, pe care a absolvit-o în vara anului 195024. Scarlat Curuţu a deţinut 5 hectare de teren arabil şi un hectar de pădure în comuna Plopşoru. Avea o pereche de boi pentru lucrul pământului şi cultiva: tutun, bumbac, in, cânepă, porumb, orz, ovăz. După recoltare şi uscare, foile de tutun erau făcute păpuşi şi transportate cu carul tras de boi la fabrica de ţigarete de la Târgu-Jiu25. Tutunul era cumpărat de către fabrica din Târgu-Jiu în funcţie de calitate. În 1950 s-a înfi inţat Gospodăria Agricolă Colectivă în comuna Plopşoru, prilej cu care vitele şi pământul arabil deţinut de către Scarlat Curuţu au intrat în posesia acesteia. În vara anului 1950 în comuna Plopşoru s-a produs o revoltă a ţăranilor nemulţumiţi de înfi inţarea Gospodăriei Agricole Colective, având loc ciocniri între ţărani şi trupele de securitate trimise de la Craiova. La 20 iulie 1950 izbucneşte o răscoală a ţăranilor din satul Piscuri, comuna Plopşoru. La aceasta au participat peste 150 de ţărani, conducătorul lor fi ind chiar primarul comunei Plopşoru, Gheorghe Bratu. Cu reprimarea acestei răscoale au fost însărcinate trupele de securitate ale Regiunii Gorj conduse de către Grigore Năbădan. Acesta avea să fi e ucis de către ţăranii revoltaţi. După înfrângerea răscoalei de către trupele de securitate, primarul comunei Plopşoru, Gheorghe Bratu, a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova la moarte prin sentinţa nr. 828/1950 şi executat. Alţi 10 ţărani din comuna Plopşoru au fost condamnaţi la pedepse cuprinse între un an şi 25 de ani de muncă silnică26. Ulterior, pe o parte a terenului arabil ce aparţinuse lui Scarlat Curuţu a fost construit terasamentul căii ferate Târgu-Jiu-Turceni-Filiaşi, precum şi un depozit al C.F.R. pentru materialele şi utilajele necesare exploatărilor miniere din apropiere. Tronsonul de cale ferată Rovinari-Turceni-Filiaşi, ce trecea prin comuna Plopşoru, a fost fi nalizat în cursul anului 1967. Acest tronson de cale ferată venea în continuarea liniei de cale ferată Târgu-Jiu – Rovinari ce fusese dată în exploatare în mai 195627. În 1957 Gheorghe Curuţu s-a stabilit la Târgu-Jiu unde a urmat cursurile liceului „Tudor Vladimirescu” la seral, obţinând diploma de bacalaureat în vara anului 1961. Tatăl său, Scarlat Curuţu, a decedat în cursului anului 1962, la vârsta 24 Informaţie oferită de Gheorghe Curuţu, fi ul lui Scarlat Curuţu, la 20 februarie 2013, la Târgu- Jiu. 25 Titu Pânişoară, Municipiul Târgu-Jiu, Editura SPICON&DRIM EDIT, Târgu-Jiu, 2002, p. 119. 26 Alexandru Doru Şerban, Evenimente şi personalităţi gorjene. Calendar, Editura RHABON, Târgu-Jiu, 2004, p. 185. 27 Mihail Pasere, Monografi a Rovinarilor. 30 de ani de la înfi inţarea oraşului Rovinari(1981- 2011). 412 ani de atestare documentară (1599-2011), Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2011, p. 186; Titu Pânişoară, op. cit., p. 207.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 169 de 86 de ani, fi ind înmormântat în cimitirul satului Plopşoru, comuna Plopşoru, localitate ce avea să fi e arondată judeţului Gorj în 1968, odată cu reorganizarea administrativă a ţării şi reînfi inţarea judeţelor. În perioada 1967-1979 Gheorghe Curuţu a fost primar al comunei Dăneşti. Din 1980 a lucrat în cadrul compartimentului de planifi care din primăria municipiului Târgu-Jiu, până în momentul pensionării, în anul 1992. În colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu- Jiu se afl ă un tablou cu o fotografi e alb-negru a lui Scarlat Curuţu28, tablou donat de către fi ul său, domnul Gheorghe Curuţu, din dorinţa de a păstra vie amintirea acestui moşnean din comuna Plopşoru. Tabloul a intrat în colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu la data de 21 iunie 2010. De altfel, în satul Plopşoru din comuna Plopşoru există casa de lemn a lui Scarlat Curuţu, construcţie realizată la începutul secolului al XX – lea, afl ată actualmente în proprietatea lui Cilibiu Ion. Veteran al celui de-al doilea război balcanic, Scarlat Curuţu a deţinut 5 hectare de teren în comuna Plopşoru, din exploatarea acestuia asigurând toate cele necesare unei familii numeroase. A avut 7 copii în urma a două căsnicii, recăsătorindu-se în 1928, după moartea primei soţii, la vârsta de 52 de ani, cu Polina Spătaru, în vârstă de doar 17 ani, împreună cu care a avut 4 copii. Odată cu înfi inţarea Gospodăriei Agricole Colective în comuna Plopşoru, în cursul anului 1950, atât animalele, cât şi uneltele şi terenul deţinut anterior de către Scarlat Curuţu în comuna Plopşoru au fost confi scate. Născut în anul anterior proclamării independenţei de stat a României, Scarlat Curuţu, ţăran moşnean din comuna gorjeană Plopşoru, a întreţinut o familie numeroasă prin munca asiduă a terenului agricol pe care îl deţinea în comuna natală. La vârsta de 37 de ani, Scarlat Curuţu a fost încorporat în Regimentul Nr. 18 Gorj şi a luat parte la campania armatei române desfăşurată în vara anului 1913 în Bulgaria în cadrul celui de-al doilea război balcanic. Ulterior, Scarlat Curuţu avea să înfrunte, alături de membrii familiei sale, vicisitudinile ocupaţiei germane din perioada primului război mondial. După înfi inţarea fabricii de ţigarete de la Târgu-Jiu29, Scarlat Curuţu vindea acestei fabrici tutunul cultivat de către familia sa pe terenul agricol pe care îl deţinea în comuna Plopşoru. Ulterior, Scarlat Curuţu şi membrii familiei sale au înfruntat, începând din vara anului 1941, greutăţile impuse de campania armatei române de pe frontul de est, precum şi evenimentele de după 23 august 1944 ce au pregătit instalarea regimului totalitar comunist în România. În acest context, în vara anului 1950 a fost înfi inţată Gospodăria Agricolă 28 Tabloul cu fotografi a alb-negru a lui Scarlat Curuţu se afl ă în colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. inv. 25 300. 29 Titu Pânişoară, op. cit., p. 119.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 170 Colectivă din comuna Plopşoru, acesta fi ind momentul în care terenul arabil deţinut de către Scarlat Curuţu în comuna Plopşoru a fost naţionalizat şi integrat acestui GAC. Înfi inţarea GAC în comuna Plopşoru a determinat o revoltă a ţăranilor din localitate, pentru înăbuşirea acesteia fi ind necesară trimiterea de trupe de securitate de la Craiova. După o viaţă zbuciumată în care a avut 7 copii în urma a două căsnicii, în vara anului 1950 Scarlat Curuţu a fost deposedat de pământul arabil şi pădurea pe care le deţinuse în comuna Plopşoru şi care îi permiseseră întreţinerea acestei familii numeroase prin muncă asiduă. Acest ţăran gorjean, veteran al celui de-al doilea război balcanic, încheiat cu semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, tratat ce prevedea integrarea în graniţele Regatului României a sudului Dobrogei (Cadrilater) cuprinzând judeţele Durostor şi Caliacra, avea să trăiască ultimii ani ai vieţii în perioada colectivizării forţate a agriculturii şi a impunerii regimului comunist în România de tancurile Armatei Roşii. Traversând perioada celor două războaie mondiale ce au condus la desăvârşirea statului naţional unitar român şi, ulterior, la dezmembrarea teritorială a statului român, ţăranul Scarlat Curuţu din comuna gorjeană Plopşoru a fost nu doar un martor ocular al evenimentelor istorice, ci unul dintre milioanele de actori ai istoriei naţionale, care prin muncă şi prin tributul lor de sânge au făcut posibilă realizarea idealului unităţii naţionale, precum şi supravieţuirea statului naţional român în condiţiile dezastrului cedărilor teritoriale din vara anului 1940, în condiţiile celui de-al doilea război mondial şi în perioada de după instalarea regimului comunist în România.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 171

ANEXE

Registrul stării civile pentru născuţi

Din una mie optu sute şapte deci şi şase […] zioa luni lui Augustu în douăzăci şi nouă la ora de nainte de amiază. Actu de naştere alu lui Scarlatu de […] născutu alalteeri în comuna Plopşoru în casa părinţilor sei cu No. 50. Fiu alu Dlui Ioan Dumitrache Curuţu în etate de ani două zăci şi optu de profesiune agricultoru, domiciliatu în comuna Plopşoru, şi mumesi Tinca Ioan Curuţu în etate de ani două zăci şi trei de meserie torcătoare domiciliată în comuna Plopşoru. Dupe declaraţiunea făcută de tatălu care înfăţişatu copilulu. Întâiul martor Dl. Ioan Popescu în etate de ani patru zăci şi cinci de profesiune agricultor domiciliatu în comuna Plopşoru, alu doilea martor Dlui Ioan Curuţu în etate de ani cinci deci de profesiune agricultor domiciliat în comuna Plopşoru, vecini cari au subscrisu acest actu dupe ce li s-au cetitu în preună cunoscu declaranţele. Constatatu dupe lege de noi Costache Urdăreanu primaru comunei Plopşoru şi oﬁ ţ. stărei civile.

Ioan Dumitrache Curuţu - Declarantele Ioan Popescu - Martor Ioan Curuţu - Martor

Oﬁ cierul stărei civile C. Urdăreanu

Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Gorj, Registrul stării civile al comunei Plopşoru pe anul 1876, doc. nr. 50.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 172

Fig. 1 Certiﬁ catul de căsătorie al lui Scarlat Curuţu cu Polina Spătaru

Fig. 2 Scarlat Curuţu (1876-1962)

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 173

Banca Populară ,,Gilortul“ - activitatea şi rolul ei în dezvoltarea Novaciului -

Cristian Grecoiu

La începutul secolului XX, la iniţiativa lui Spiru Haret, în România a luat naştere o mişcare de asociere a elitelor din mediul rural în bănci populare. Scopul acestora era de a oferi credite ieftine ţărănimii, necesare pentru cumpărarea de pământ şi inventar agricol, fără a plăti dobânzi cămătăreşti, de a lupta împotriva sărăciei şi ignoranţei, pentru propăşirea satului românesc. A revenit unui gorjean, Dumitru Brezulescu, onoarea de a scrie una dintre cele mai frumoase pagini din istoria cooperaţiei de credit din România şi de a întemeia cea mai mare bancă populară din ţară, atât din punct de vedere a capitalului deţinut, cât şi a suceeselor obţinute în plan economic, social şi cultural. La 13 ianuarie 1902, la iniţiativa sa, s-a înﬁ inţat în comuna Novaci Banca Populară ,,Gilortul’’, cu un capital de 72 de lei şi 26 de membri. Banca a început să funcţioneze în cancelaria şcolii primare, iar primul Consiliu de Administraţie era compus din: Ştefan N. Boşca, preşedinte, Ion Gh. Preoteşescu, vicepreşedinte, preotul Filimon Comănescu, casier, Alexandru Stoian, Alexandru Deaconescu, D.P. Sâiu şi Constantin Popescu, membri, Grigore G. Roibu, secretar şi cenzorii Dumitru Brezulescu, Gheorghe I. Moruşianu şi Gh. Buduran. La sfârşitul primului an, ea ajunge să deţină un capital social de 4137,38 lei, iar numărul membrilor creşte la 2301. Potrivit Statutelor băncii, modiﬁ cate în anii 1904, 1907, 1910, 1911 şi 1925, scopul societăţii era: ,,1.Să înlesnească creditul de care au nevoie asociaţii, procurându-le prin împrumuturi sau scomptare de poliţe, fondurile necesare pentru gospodăria, meseria sau comerţul lor; 2.Să le primească economiile; 3.Să facă orice operaţiuni de bancă şi comision în folosul acestora; 4.Sub rezerva aprobării primei adunări generale, puse în mod expres pe ordinea de zi a convocării adunării, consiliul de administraţie poate hotărî, pe răspunderea sa solidară şi nemărginită, cu majoritatea de ¾ din întreg numărul membrilor săi, ca societatea să facă şi alte operaţiuni indicate de interesele sale şi de cerinţele generale ale regiunii în care operează; 5.Să sădească între asociaţi spiritul de solidaritate şi prevedere şi să contribuie la răspândirea culturii în masele populaţiei prin toate mijloacele

1 Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti, Monograﬁ a Băncei Populare ,,Gilortul” din comuna Novaci, judeţul Gorj, Bucureşti, Atelierele graﬁ ce Socec, 1910, p. 7.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 174 potrivite acestui scop”2. Un moment important în istoria Novaciului îl reprezintă cumpărarea şi împărţirea la ţărani a moşiei Vlădoianu, care încununează activitatea lui Dumitru Brezulescu în folosul celor mulţi şi săraci, care munceau pământul boieresc, dar nu se bucurau de roadele muncii lor. Mai întâi, în aprilie 1904, Banca Gilortul a luat în arendă moşia pentru 5 ani, în numele obştii locuitorilor novăceni. Cum însă obştea novăceană nu avea trebuinţă de întreaga moşie, banca subarendează oierilor sibieni, prin licitaţie publică, munţii: Cerbu, Plopu, Rânca, Larga, Tâmpa şi Pleşa Tâmpei, componente ale moşiei3. În următorii ani, Dumitru Brezulescu a început o intensă corespondenţă cu proprietarii moşiei, reuşind să cumpere, treptat, părţile deţinute de aceştia, după cum urmează: la 19 septembrie 1905, partea lui D.P.Antonescu cu 14 000 lei, la 6 octombrie 1905, cea a Mariei Vintilescu cu 6 500 de lei, la 12 septembrie 1906 a Elenei Rallet cu 100 000 de lei, la 4 august 1907 a Mariei P. Antonescu cu 20 000 lei, la 21 august 1907 a lui C. Palada cu 40 700 lei şi la 15 septembrie 1907 a lui Grigore Palada cu 28 000 lei4. În opera sa de cumpărare a moşiei, Brezulescu a fost ajutat de colegul său de facultate, I.G. Duca, director general al Casei Centrale a Băncilor Populare, care, drept recunoştinţă, va fi ales preşedinte de onoare al Băncii Populare Gilortul. Din cauza unor difi cultăţi juridice, Tribunalul Gorj decide ca restul moşiei Novaci, proprietate a Eforiei Spitalelor Civile şi a lui Romulus P. Antonescu, să fi e vândută prin licitaţie publică. La această licitaţie urmau să se prezinte şi doi mari proprietari din Zorleşti, fraţii Codin şi Mitroi Pociovălişteanu. Pentru a preîntâmpina posibilitatea ca ţăranii să schimbe un stăpân cu altul, la 29 noiembrie 1907, în ziua licitaţiei, Brezulescu a trimis un grup de 20-25 de novăceni, care să-i împiedece pe cei doi să participe la licitaţie. Era o măsura extremă, dar necesară pentru ca novăcenii să intre în posesia pământului mult râvnit. Când fraţii Pociovălişteanu au ajuns la Tribunal, au fost imediat înconjuraţi de ţărani, care le-au spus să facă cale întoarsă. Feţele crispate ale novăcenilor şi cuţitele care străluceau pe sub mâneci, i-au ,,convins’’ pe cei doi să bată în retragere5. Totuşi, avocatul lor Gh. Rovinaru ,,s-a prezentat în instanţă şi a declarat că dl. C. Pociovălişteanu, afl at în sala de şedinţă, este gata de a supralicita la vânzarea moşiei Novaci cu trupurile sale, însă se vede ameninţat de către locuitorii novăceni, afl aţi prezenţi în sala tribunalului şi interesaţi în această vânzare, ca făcând parte din Banca Populară Gilortul, că-l va omorâ chiar aci pe loc, dacă va face supralicitarea vânzării moşiei Novaci. Dl. Brezulescu, avocat din partea Băncii Populare Gilortul zise că dl. Pociovălişteanu se poate prezenta să supraliciteze 2 SJAN Gorj, Fond Camera de Comerţ şi Industrie Ofi ciul Tg. Jiu, dosar 111/1930, fi la 13. 3 Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti, op.cit., p.35. 4 Ibidem, p. 36-38. 5 Gheorghe Ciorogaru, Dumitru Brezulescu, Târgu Jiu, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, 2010, p.44-47.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 175 vânzarea, luând şi răspunderea că locuitorii novăceni nu vor provoca nici un scandal.’’. În fi nal, moşia Novaci a fost adjudecată de Banca Gilortul, contra sumei de 400 500 lei, iar la 2 ianuarie 1908 s-a pronunţat ordonanţa defi nitivă de adjudecare6. După cumpărare, moşia a fost împărţită astfel: munţii şi pădurile au rămas în proprietatea băncii, plaiurile, locurile de păşune şi cursurile de apă au fost cedate în folosinţa gratuită a sătenilor, iar terenurile arabile şi fâneţele au fost scoase la vânzare. Între anii 1908 şi 1911 are loc o adevărată împroprietărire a novăcenilor, cu diferenţa că ei l-au cumpărat la preţul de 120-300 lei pogonul, ceea ce reprezenta 1/6 din valoarea pământului. Pentru o mai justă apreciere asupra celor îndreptăţiţi să primească teren agricol şi loc de casă, fi ecare solicitant a trebuit să completeze o declaraţie-tip, în care specifi ca averea deţinută, numărul membrilor familiei, ocupaţia, venitul anual, preţul maxim pe care îl poate plăti şi în câte rate anuale poate achita pământul7. Din cele peste 1000 de cereri şi declaraţii primite de bancă, au fost respinse, după îndelungi cercetări pentru verifi carea celor arătate de săteni, un număr de 43 din satele Pociovaliştea, Aninişi şi Hirişeşti ca necorespunzând condiţiilor de împroprietărire. Numai în 1909 au fost împroprietăriţi 176 de ţărani cu 175 hectare de pământ arabil, banca încasând 49 881 lei8. Acum au primit pământ şi familiile din satul Novaci Străini, urmaşii crescătorilor de oi veniţi din Mărginimea Sibiului, ceea ce duce la împământenirea lor defi nitivă. Astfel, prin intermediul Băncii Gilortul, Dumitru Brezulescu a realizat o măreaţă operă socială, fi ind ales în anul 1907, preşedinte al băncii. În această calitate, a elaborat un regulament forestier, pentru o exploatare raţională a pădurilor băncii şi a vândut novăcenilor 3490 de arbori uscaţi sau doborâţi la pământ din muntele Rânca. Tot pentru a valorifi ca în întregime materialul lemnos, ce ameninţa să se piardă prin doborâre naturală sau putrezire, Banca Gilortul a încheiat, cu o tovărăşie de dogari din comuna Costeşti, jud. Muscel, un contract de valorifi care a lemnului. Conform acestuia, banca oferea materia primă (550 de stejari bătrâni din pădurea Dumbrăviţa), iar tovărăşia de musceleni selecţiona lemnul bun şi-l transforma în doage, iar produsele fi nite erau împărţite pe din două9. Pentru crearea unor noi surse de venituri şi îmbunătăţirea traiului sătenilor, Banca a amenajat o grădină de zarzavat pe un teren de trei hectare, donat de Brezulescu în acest scop. De asemenea, pe o altă suprafaţă de 5 hectare, s-a înfi inţat o pepinieră, din care ţăranii din Novaci şi împrejurimi se aprovizionau cu noi varietăţi de pomi, în special cu pruni bosniaci. S-a construit un cuptor pentru coacerea prunelor şi s-au instalat patru cazane de aramă, în care sătenii

6 SJAN Gorj, Fond Tribunalul Judeţului Gorj, dosarul 3/1870-1929 , ﬁ la 212. 7 Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti, op.cit., p.74-76 8 Gheorghe Ciorogaru, op.cit., p.51 9 Eleodor Focşeneanu, Dumitru Brezulescu – o viaţă închinată ţărănimii, Bucureşti, Editura Vremea, 1998, p. 37

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 176 puteau pregăti magiunul şi s-a plantat diverse varietăţi de viţă nobilă pe dealul Gruiului10. Banca Gilortul avea şi un fond fi lantropic şi cultural, din care acorda anual importante sume de bani, materiale de construcţie şi lemne de foc şcolilor, bisericilor, bibliotecilor şi sătenilor săraci. Astfel, în anii 1903-1910 donează un gramofon şcolii primare din Novaci, o pompă de incendiu Primăriei Novaci, văduvelor şi orfanilor rămaşi de pe urma răscoalei din 1907, Bibliotecii populare din Tg. Jiu, bisericilor din Voiteşti, Novaci, Pojaru de Sus, Pociovalişte, Radoşi, Bengeşti şi şcoliilor din Pociovaliştea şi Polovragi11. Tot din acest fond, Banca Gilortul a trimis la Şcoala Normală din Craiova, trei absolvenţi merituoşi ai şcolii novăcene: Ion D. Giugiulan, Ion Z. Ciorogaru şi Serghie Leuştean. Au fost, după Brezulescu, cei dintâi fi i ai Novaciului care au mers mai departe la învăţătură. Toţi trei au obţinut burse şi au devenit dascăli, iar unul dintre ei va ajunge chiar preşedinte al Băncii Gilortul în perioada interbelică12. Prin munca şi calităţile sale, Dumitru Brezulescu a reuşit să transforme Banca Gilortul în ce mai mare bancă populară din România şi Novaciul într-o comună-model, fi ind stimat şi admirat atât în ţară, cât şi peste hotare. Din păcate, el s-a stins în fl oarea vârstei, la doar 36 de ani, dar amintirea faptelor sale dăinuie în inimile novăcenilor până astăzi. După moartea sa, în anul 1916, a fost ales ca director al Băncii Gilortul, avocatul Ion Dem Petrescu, originar din Polovragi, care s-a dovedit un demn urmaş al lui Brezulescu şi care va realiza multe din proiectele pe care acesta nu a mai avut timp să le materializeze. În anii 1918-1919, Banca Gilortul, a vândut locuitorilor novăceni, constituiţi în Obştea Cerbul, munţii Plaiul, Măgura, Cerbul şi Plopul în suprafaţă de peste 2500 hectare, cu 80 de lei pogonul, plătibili în 5 ani13. La 9 iunie 1923, Banca Populară Gilortul a donat Ministerului Sănătăţii un imobil în valoare de un milion de lei, pe care îl cumpărase de la urmaşii lui Brezulescu pentru înfi inţarea unui spital ,,cu cel puţin 20 de paturi, care să poarte numele de Vlădoianu-Brezulescu’’. Condiţiile donaţiei sunt următoarele: ,,1. Acest spital nu va putea niciodată fi nici desfi inţat, nici permutat în altă localitate; 2. Nu va putea fi niciodată transformat într-un sanatoriu de tuberculoşi sau alte boli contagioase; 3. Va da asistenţa necesară în primul rând bolnavilor din plasa Novaci; 4. Se va începe de urgenţă lucrarea de terminarea caselor pentru ca instalarea completă a spitalului să aibă loc cel mai târziu la 1 octombrie 1924; 5. Spitalul va funcţiona întotdeauna fără întrerupere; 6. Primirea în spital în caz de boală sau accident a personalului Băncii sau a lucrătorilor ei în exploatările

10 Ibidem, p.38-39. 11 Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti, op.cit., p.86-87. 12 Eleodor Focşeneanu, op.cit., p.41. 13 Obştea ,,Cerbul”- comuna Novaci, judeţul Gorj. Titlu de proprietate şi Statut, Târgu Jiu, Institutul de Arte Graﬁ ce ,,Nicu D. Miloşescu”, 1928.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 177 forestiere va fi totdeauna obligatorie; 7. Conducerea efectivă a Spitalului va fi totdeauna încredinţată unui medic titular, care să fi trecut examenele cerute de legea sanitară pentru această funcţiune”14. În anul 192615 a început construcţia în Novaci a unui nou local de şcoală cu 4 săli de clasă, cancelarie, muzeu şcolar, locuinţă pentru director, dependinţe, şcoală care s-a numit ,,Alexandru Ioan Cuza’’ şi care a fost terminată în toamna anului 1933. În acest scop, Banca Populară Gilortul ,,însufl eţită de dorinţa de a sprijini cât mai mult ridicarea culturală a sătenilor noştri şi în special de a putea contribui la împodobirea comunei Novaci cu un măreţ local de şcoală’’ a dăruit şcolii un teren în suprafaţă de un pogon în centrul comunei, iar pentru completarea fondurilor necesare construcţiei a fost organizată o mare serbare populară în zăvoiul băncii16. În 1929 începe o perioadă difi cilă pentru Bancă, prin reducerea creanţelor în urma aplicării legii conversiunii datoriilor agricole, a suferit o pierdere de 5 347 248 lei, din care s-a acoperit cu ajutorul acordat de către stat suma de 3 743 073 lei, iar restul de 1 604 175 lei au fost acoperiţi din fondurile proprii. În ciuda acestor greutăţi, Banca Gilortul a construit în anii 1930 un local propriu modern, în care va funcţiona un hotel şi un restaurant. Dumitru Brezulescu a intuit şi potenţialul turistic pe care îl avea Rânca, dar abia după moartea sa, Banca a construit aici 6 cabane cu câte 5 camere fi ecare, punând piatra de temelie a viitoarei staţiuni turistice Rânca. Mai mult, ea a donat, la 18 mai 1937, Ofi ciului de Educaţie şi Îndrumare a Tineretului Român 2500 m.p. în muntele Rânca, iar la 8 decembrie 1938 o suprafaţă egală a primit organizaţia de tineret ,,Straja Ţării’’. La 23 mai 1945 are loc o nouă donaţie ,,pentru dezvoltarea turismului în această regiune’’ către ,,Ofi ciul Naţional de Turism’’, care construise deja o cabană pe un teren de 1000 m.p.17 La 15 ianuarie 1935, Banca Populară Gilortul arendează Primăriei Novaci un teren în centrul comunei pentru târgul săptămânal de vite: ,,Primăria nu va plăti nici un fel de arendă Băncii proprietară, care, prin acest gest, înţelege, ca şi în trecut, să contribuie la propăşirea din punct de vedere economic a satelor şi în special a comunei Novaci’’. Tot din iniţiativa Băncii, la 27 iunie 1937 au demarat lucrările de construcţie a unei microhidrocentrale pe râul Gilort. Acestea s-au încheiat în septembrie 1939, uzina electrică având o putere instalată de 150 Kw, Novaciul devenind, astfel, prima comună din Oltenia iluminată electric18. În timpul celui de-al doilea război mondial, Banca Gilortul a contribuit la

14 Constantin Dârvăreanu, Monografi a oraşului Novaci, Deva, Tipografi a Grafi ca Plus SRL Deva, 2008, p. 168. 15 ,,Un nou lăcaş de lumină la Novaci” în ,,Gorjanul’’, anul III, nr.33-34 din 8-5 sept. 1926. 16 Cristian Grecoiu, Banca Populară Gilortul, în ,,Vertical”, nr. 250 din 10 noiembrie 2010. 17 Idem, Istoricul staţiunii turistice Rânca în ,,Vertical”, nr. 300 din 16 noiembrie 2011. 18 ,,Electrifi carea regiunii Novaci. Uzina hidroelectrică de pe Gilort s-a terminat” în ,,Gorjanul”, an XVI, nr. 3-4 din 1939, p.8.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 178 aprovizionarea cu hrană a locuitorilor, numai în perioada septembrie 1940-aprilie 1941 distribuind 18 vagoane cu porumb populaţiei. Tot în această perioadă a donat terenul şi a contribuit fi nanciar la construirea ,,Centrului Administrativ Novaci’’, în care se vor muta toate instituţiile locale: Primăria, Pretura, Judecătoria, Postul de Jandarmi, Percepţia, Ocolul Tehnic, Serviciul Veterinar, Ofi ciul Poştal etc. La 7 august 1948, Banca Gilortul donează Direcţiunii Generale a Drumurilor din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice un teren de 3000 m.p., pe care se afl a un imobil compus din 6 camere, un şopron şi o magazie. Peste puţin timp, la 29 august 1948, Banca Populară Gilortul fuzionează cu Cooperativa ,,Sf. Ioan Botezătorul” din Novaci, rezultând Cooperativa de aprovizionare, desfacere şi forestieră ,,Gilortul,”, cu două secţiuni economică şi forestieră. În total noua societate avea 1828 de membri şi un capital subscris de 4 953 000 lei19. În acelaşi an, aceasta a fost desfi inţată de regimul comunist, toate bunurile sale intrând în proprietatea statului. Astfel şi-a încheiat existenţa ,,minunea de la Novaci”, cum au numit-o mulţi, rămânând, peste ani, amintirea unor oameni care şi-au pus talentul, energia şi munca în slujba semenilor şi a interesului public.

19 Cristian Grecoiu, Banca Populară Gilortul, în ,,Vertical”, nr. 250 din 10 noiembrie 2010.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 179

Debutul primului război mondial în Maramureșul din dreapta Tisei (azi Ucraina); Rușii în Slatina-Marmației (3 - 6 octombrie 1914)

Ilie Gherheş

Motto: „…Austro-Ungaria era un stat multinațional care se sprijinea pe <<…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târătoare de denunțători>>”. (Zorin Zamﬁ r)

Încă de la cumpăna secolelor XIX-XX Europa trăia sub amenințarea iminenței unui război. Nori negri se adunau deasupra bătrânului continent, fi ind magnetizați de imensa energie de sorginte naționalistă, acumulată mai ales la sfârșitul secolului al XIX lea, secol numit „al naționalităților”, de către savantul german de origine austriacă, Leopold von Ranke. În tabla de valori a umanității își disputau imensul capital de orgolii, state deja angajate militar, politic și strategic, grupate în cele două tabere geo-strategice beligerante: Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia, România, Turcia, Bulgaria) - pe de o parte și Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia, Japonia, S.U.A. și Grecia) - pe de altă parte. Nu mai puțin adevărat este și faptul că unele state au ezitat să-și decline opțiunea pentru o tabără sau alta sau chiar să și-o redefi nească, funcție desigur a intereselor specifi ce pe care fi ecare le aveau. În acest climat deosebit de tensionat intervine, la 15/28 iunie 1914 asasinarea, de către un student sârbo-bosniac (Gavrilo Princip), la Sarajevo, a arhiducelui Franz (Francisc) Ferdinand și a soției acestuia; principele fi ind moștenitorul prezumtiv al tronului austro-ungar. Îngrozitorul incident istoric avea să devină declanșatorul care a determinat izbucnirea, la 28 iunie 1914 a celui care avea să devină în istoriografi e - primul război mondial. Confl ictul a început, așadar, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria, iar de la acest moment declarațiile de război au curs în funcție de angajamentele politico-militare ale diferiților rivali sau, dimpotrivă, aliați; cert este că bilanțul acestui cumplit experiment istoric, încheiat în 11, a XI, ora 11, a anului 1918 consemna: „Astfel se încheie, după 52 de luni de bătălii cumplite, un confl ict ale cărui cauze au fost uitate de toată lumea, dar care se soldează cu distrugeri îngrozitoare: 8 milioane

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 180 de morți, 20 milioane de răniți și mutilați, o zdruncinare profundă a edifi ciului european”.1 Așa cum se știe, cel de-al treilea comitat al monarhiei bicefale Austro- Ungaria, respectiv Maramureșul, făcea parte din acest monstruos imperiu care conținea aproximativ 11 popoare. În Maramureș, deci, sinistrul măcel a debutat prin ocuparea teritoriului de către armatele țariste, începând cu octombrie 1914) când au reușit să pună pe fugă armata austro-ungară. Atmosfera halucinantă a acelor zile de mobilizare pentru front de către autoritățile austro-ungare ne-a rămas redată foarte curat de către un român din Apșa de Jos (acum în Ucraina), un om de o probitate morală specială și care, pentru acest comportament s-a impus în conștiința sătenilor ca „Mihai Dan al lui Ileș, a lui Dumnezeu”. Acest țăran simplu dar cu o instrucție primară de șase clase, care avea să „facă frontul” și care a și participat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, avea să consemneze în jurnalul său, de curând publicat, ca atare: „Și cosând mai departe, că aveam și o coasă bună de tot, deodată văd că trece pe drum cantorul Șteț și mă strigă la el, că deși eram eu tânăr de 30 de ani, dar pentru știința și purtarea aleasă ce o am avut, toți cei bătrâni și învățați mă iubeau. Și îmi iau coasa pe umăr și merg la el și-mi zice: <<Ți-oi spune o veste, dar nu prea bună >> și zice <> și au fost mare pagubă pentru noi, pentru Români. Și să știi că a fi război; săracii de voi de cei mai tineri>>”. Protagonistul acestor demne rânduri de jurnal după ce descrie lapidar starea de „jele generală” din satele maramureșene, surprinde apoi momentul anunțului încorporării pentru armată: „În zori de ziuă (1 august 1914 - n.n. I.G.) s-au făcut „Alarm” în sat, s-au strigat la biserici și pe toate ulițele au umblat tisturile (ofi țerii, militarii) satului cu boactări (paznici), sufl ând în corn și au vestit înfricoșat că tot omul care au fost cătană să meargă la Canțelarie că-i <>. Îndată ce s-au vestit s-au strâns tot satul la Canțelarie, n-au trebuit lucru nimănui. Eu și care știam citi, citeam rânduiala de la Împărat, scrisă în Românește (s.l.n. I.G.) cu litere mari, roșii, și-i îmbărbătam”.2 Cu multă corectitudine cronicarul nostru descrie apoi faptul că toată lumea și-a dat întâlnire la „crâșmă”, toți cerându-și iertare unul de la altul dacă și-ar fi greșit cândva, fi ind cu toți convinși „că nu se vor vedea mai mult”. Apoi continuă observând că „la nimeni nu trebuie nimic”, iar unii își încheiau toate „socotelile cu lumea”: „S-au făcut multe testamenturi. Eu am făcut testament pe averea mea: femeii ½ și Bisericii ½, dar tot să folosească femeia mea până va trăi. Ziua aceasta de mare durere a fost sâmbătă, care sâmbătă nu se va uita în veci”.3 Deruta și îndoiala sporesc tot mai mult în orașul reședință de comitat 1 Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iași, 1998, p. 336; 2 Dan, Mihai, Istoria ce am petrecut în crâncenul război, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2008, p. 9; 3 Ibidem, p. 11;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 181 Sighet deoarece frontul era destul de aproape, iar în dreptul lunii octombrie eroul nostru cvasianonim notează: „Octombrie 1914. Dar toate trec… și nimic nu-i asigurat, că la 1 oct au venit Rușii în Maramureș, au învins pe ai noștri (pe austro-ungari - n.n. I.G.) și-au trebuit să las Pecul [brutăria]. Apoi un căpitan au ales 10 feciori de încredere și am băgat multe scump în o pivniță mare la Cadar [biroul de recrutare], că au fost de încredere că și dacă vor veni rușii nu vor ședea mult. Apoi am dus din magazin la gheizăș [tren]: fărină, ovăz, slănină, conzerve și câte toate. Numai n-am dus nici jumătate, că am fugit”.4 Acest tablou halucinant surprinde totuși prin credibilitatea ce o inspiră chiar și atunci când exprimă încrederea militarilor armatei austro-ungare că „și dacă vor veni rușii nu vor ședea mult”. Și totuși, trufi a lor istorică avea să fi e zdruncinată deoarece: „În 2/X (1914 - n.n. I.G.), într-o vineri deseară văd că fug trupele noastre, husari, infanterie și trenurile, fug în jos cât pot. Odată comandantul nostru de la Pec dă ordin să fugim unde vom putea. Au fost învălmășeală fără capăt, nu încăpeam a fugi carele pe toate ulițele prin Sighet. Și peste oameni treceau, multe spargeri se făceau. Noi am lăsat acolo 700 pite în cuptoare și 3.000 gata coapte și în magazin fărină, conzerve, țiboc [drojdie]. Și cine știe câte scumpeturi au rămas pradă la ruși! Eu acasă n-am putut să fug că n-o fost mod a mere în sus de unde veneau trupele (de ruși - n.n. I.G.), fără în jos”.5 Cu același spirit critic și analitic dar deosebit de onest, apșanul nostru istorisitor ne anunță că a ajuns până într-o localitate din Ungaria, iar aici a fost repartizat „socaci la o cuhne”, adică bucătar la o bucătărie de companie (în cazul lui), dar numai pentru două luni. În tot acest răstimp era înștiințat ce se întâmplase acasă așa că putuse nota: „Rușii au fost în sat la noi, dar cu Românii nu au avut de lucru, numai cu jidanii. Oamenii rămași în sat au fugit pe Dobric (un cătun al Apșei de Mijloc atunci, acum localitate de sine stătătoare, tot în Ucraina - n.n. I.G.). Mai multe nu știu spune că n-am văzut ce o fost”.6 Și, cu același spirit dezarmant de sincer își începe fi la de jurnal pe noiembrie 1914: „Rușii au șezut la noi 3 zile și ai noștri i-au împins, apoi am căpătat cărți [scrisori] de acasă și pocuri[pachete]. Cărțile au fost scrise cu mare jele, că tare mare spaimă au avut de Ruși, deși n-au făcut la nime nimic”.7 Părăsind relativ pentru puțin această sursă „autobiografi că” dar deosebit de fermecătoare și de ilustrativă din punct de vedere al descrierii stării de fapt a lucrurilor la început primului război mondial în Maramureș ne vor îndrepta, în continuare spre un document de arhivă, descoperit relativ recent într-un fond arhivistic ascuns până de curând. Este vorba despre un raport al preotului greco- 4 Ibidem, p.12; 5 Ibidem, p. 13; 6 Ibidem, p. 13-14; 7 Ibidem, p. 15;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 182 catolic, Ioan Doroș din Slatina (azi Solotvino, în Ucraina) care descrie exact momentul intrării rușilor în această zonă a Maramureșului Voievodal. Cuceriți poate prea mult de farmecul arhaic al graiului maramureșean de acum un secol am recurs la această redare fi delă a textului, păstrând foarte mult frazarea, precizând că în documentul olograf se observă și mai mult infl uența paleografi ei maghiare, atât în ductusul grafemelor, cât și în punctuație. De asemenea, am mai menționa că atunci când preotul făcea precizarea „ostașii noștri” se referea la oastea austro-ungară. Cu toate acestea, același preot Ioan Doroș îi primește în „ornat bisericesc” pe militarii austro-ungari și se pregătește în același mod festiv să-i întâmpine și pe ruși. Ca un paradox al istoriei până și plebanul romano-catolic Andreiu Boschetti din Sighet, evident preot maghiar i-a primit pe ruși tot în strai festiv bisericesc, dimpreună cu mulțimea maghiară a Sighetului.

Rușii în Slatina Marmației de la 3 - până în 6 octobre. Sâmbăta - până Marți 1914 8

La începutul lunei Septembrie 1914 au fost năvălit foarte mulți refugiați din Galiția - fi rește Ovrei cei mai mulți, în Sziget - capitala Marmației. S-au adăpostit însă - de aceia și în Slatina. Am auzit că între alalți a poposit în Sziget și Episcopul Gr. Cat. din Stanislau carele a și servit una sf. Liturgie în Biserica rutenă. Războiul deja început în luna August - între Austro-Ungaria și Russia a cășunat mulțimea refugiaților care au făcut și oarecareva scumpete - în de ale traiului - pe la noi. Prea cred cum că acești refugiați din Galiția, se fi dat unele informații despre oastea năvălitoare a Russiei - spre noi, că aceia executează omoruri, dehonestează verguri și muieri și că fac jafuri și furturi îngrozitoare. Apropierea oastei Rușilor - de noi - cu acești refugiați, a zămislit în poporațiune - ca și între inteligenți una panică - frică - nedescriptibilă, - iar în urmă s-a dezvoltat emigrarea. Informațiunile ziuoarelor, singuraticilor, ca și faptul că ostășimea dela linie și honvezimea așezată în Sziget - să retrasese - de mult din oraș, ne dădu-se la cunoștință că Rușii deja au intrat în Marmația și că sunt la Frassin - Körösmezö, unde nu era ostășime de a noastră, numai niște glotași bătrâni, neapți și puțini pentru a da piept cu Oastea Rușilor! În zilele din urmă a lunei Septembre statul a dispus poporațiunei trenuri gratuite tuturor celor ce doresc a emigra! Deci, s-a făcut emigrare foarte mare! Toți ofi cianții dela diregătoriile: judecătorii, administrație, ofi ciile silvanale și salinare, magistratul orășenesc, jandarmeria - s-au refugiat. În 2

8 Ibidem;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 183 Octobrie s-au refugiat și ofi cialii poștelor, perceptoratului, ca și cei dela tren - remănând gara calei ferate goală și deschisă. Tot în 2 Octobrie s-a refugiat și notariul Slatinei, fi ind transportată familia lui mai înainte. Ovreii din Slatina au emigrat mai toți și numai sărăcimea a remas. - Dintre credincioșii mei - asemenea foarte mulți s-au refugiat, mai ales: muierile cu pruncii minoreni și cu fetele fecioare, luând frica defl orărei și omorârei lor - ceea ce nu a fost! În 2 Octobrie - vineri sara, a sosit vestea, că rușii au alungat pre ostașii noștri - dela Bocicoiul mare, și că toți s-au refugiat spre Técsö-Teceu - în ruptul capului. Atunci sara, între 8-9 oare, a venit vreo 50 credincioși ai mei să primească sfat dela mine, ca: ce-i de făcut?! Eu le-am sfătuit să nu se refugieze și să aștepte în pace pe Ruși; - dar totuși, în aceia noapte s-au retras - cei mai mulți la dealurile tri Apșelor, ca abia remase câțiva în sat. Sosiră și ziua grea de 3 Octobre; cam între 9-10 oare, cu cântece simfonice rusești, a intrat oastea rusască în Sziget și una parte de călăreți - cazaci - și provizionanți - cam 3-400 și în hotarul Slatinei! și s-au așezat în grădina lui Morgenthal, pe pășunaria satului și pe stradele Ocnaslatinei. Conform primirei lor în Sziget, i așteptam și noi, ca se-i întâmpinăm cu procesiune, iar eu - în ornat bisericesc, - dar trecând preste sat și așezându-se în locurile mai sus descrise, acolo au fost primiți de către plebanul rom. cat. Andreiu Boschetti în ornat bis., au sărutat toți sfânta cruce - întâmpinarea noastră a remas. Descălecând și tocmindu-se spre poposire, au spart dugheanul Ovreiului refugiat: Strulovitz, unde au găsit tot felul de beuturi și articlii de vânzare - care le-au băut și împărțit între proletarii curioși și prezenți. Sătenii și handalenii, ca toți oamenii curioși de vedenii îndată au dat a se împretinoșa cu ostășimea, vorbind cu ei rusește și unii din osta și și românește - cei ce erau de prin Basarabia. - Între alalte îmi spuseră poporenii mei, că Românii din Basarabia solvesc amiatim Preotului lor, câte 3 fl oreni lectical. Această solvire este mai bogată ca în Marmația. Ofi cierii ostașilor așezați în preajma Ocnaslatinei s-au încartelat în cvartirele rămase goale a ofi cialilor refugiați erariali. În după amiaza zilei acesteia, între 3-4 oare, au început spargerea caselor emigraților Ovrei și și a altora. - Așa în de fața mea, a fi cei mele: Valeria și a fi ului meu: Titu, au intrat în ocolul curții Dlui Constantin Pavel! Și până a nu sparge ușile, cei doi „haraciuitori” ș-au tocmit revolverul - arătând că ei sunt înarmați, au împroșcat în ușă și ambii au intrat în interiorul curții. - După petrecerea lor de un jumătate de ciaș, aducând cu sine ceva într-un săculeț, s-au depărtat. - Asemenea au făcut și la curtea lui Micail Pavel, după cum se spune. - Preste două oare - deja cam în de sară au venit alți „haraciuitori” și-au spart ușa - pe de alta parte, și au început a scoate toate uneltele afl ătoare acolo, dându-le proletarilor să le poarte. - Când

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 184 apoi curtea Dlui Constantin Pavel, în decursul nopții a fost deplin golită. Tot asemenea au făcut și cu celea a Ovreilor. - Ba! au strâns și una mulțime de vite, care erau păscând prin țarină; - între alalte și ale mele: trei, - pre cari, în ziua următoare, servitorul mieu, le-a furat, dintre a Rușilor. - Pentru asta faptă am zis, că ar merita să fi e: general la Ruși! La aprovizionarea cailor, au luat foarte mult fân, cucuruz și cartofi . Au dus de aici: 5 cai și 7 vaci. Tot în această zi - 2.X. - sara, între 8-9 oare cu tălmăcirea alor trei poporeni ai mei, au venit doi ostași la mine. - Unul ceruse dreapta mea, spre sărutare și i-o-am dat, - alalalt: ș-a făcut cruce, înaintea mea, - la ce, eu, l-am binecuvântat. - Unul dintre aceștia, a vizitat de-amânuntul toată locuința mea, prin toate unghiurile chilielor și după uși. – După puțină remânere - s-au depărtat.- Spun, cei ce-au fost la 4 Octobre în oraș, că între 11 și 12 oare, au făcut Rușii defi lare quasi ofi cioasă în mijlocul pieției și de pe balconul birtului „Coroana” comandantul: Maciunoff a proclamat că: orașul acesta - Sziget este al lor!, apoi a aclamat: pă țarul Rusiei și ostășimea rusască! În 4 și 5 Octobre, tot mereu au făcut „haraciuieli” de spargerea caselor emigraților și purtatul fânului unde numai au găsit și au putut silnic a lua! De ale mele, nu s-au atins - nici de cum! Zice-să că au umblat și după muieri! Au încercat, la una muiere, a cărui bărbat este la tabără, dar nu au reușit! Au prins doi inși, și una fată, silindu-o la necurățenie, - dar după mărturisirea ei nici aici nu a izbutit căci fata una cu capul nu s-a lăsat! Astea mărturisesc despre moralul existente! Despre alte încercări, nu am auzit. - În 5 Octobre sara, cam dela 6 oare - până către 8 oare, s-a prezentat la mine un ostaș rusesc, la povestiri, - și cu tălmăcirea servitoriului meu, carele de obârșie este rus, am povestit multe. - Zicea, că el este de pe rîul Voga, căsătorit, - unde pe una parte a râului sunt colonizați, pe alta „cazaci”- călăreți, cu convențiune erarială, dându-li-se loc îndestulitor spre economie, unde să prășește și păsatul. - Despre biruințele lor în războiu și afecta multă fală și oarecareva dispreț - despre ostășimea noastră. - Zicea, că ei merg, la Pesta, - Și că deja au călătorit 400 kilometrii, - iar până la Pesta ar mai avea de călătorit 300 kilometrii. - Ne arătasă și cartea de rugătiune a ostașului Rus, tipărită - în rusește cu iconițe de a răscumpărătoriului și a Prea Curatei - la S. Petersburg, în anul: 1906. Pe 7 Octobre - Mercuri, aveam să mărg spre deplinirea unei Sf. Liturgii în fi liala Ocnaslatinei și mă temeam de jefuirile lor! Am conszultat, în acest ostaș: cum aș putea dobândi „salvus conductus”, ca să pot trece printre ostășimea lor, care era așezată de ambe părțile drumului pe unde aveam să mărg. - După ce mi-a priceput intențiunea, mi-a făcut: una scrisoriță - nesubscrisă prin el, și zise că arătându-o aceea voiu avea trecere liberă. - Această scrisoriță o păstrez de suvenire! De folosința ei nu am avut lipsă, - căci, pe 7 Octobre deja au fost

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 185 fugăriți! Între povestirile noastre, cu acest ostaș i s-a amintit că la Tecsö-Teceu: „sună puștile”; - la aceasta, el cu dispreț zise: „știu”, dar nu-i mare necaz că la Teceu isprăvim noi ușor, dar vom avea luptă grea la Sătmar cu „Nemții”, înțelegând pe „Prusieni” și totuși - pe la plinirea alor 24 oare, trebuii să se retragă - de nu a căzut?! - În 5 Octobre - Luni, cei ce „haraciuiau” adică făceau: „risipă” purtând fânul din grădina Dlui Constantin Pavel, trecând pe lângă ei - doi credincioși ai mei i-au oprit și sub pretextul că: „nu au oare arme” la sine, au găsit în tașca unuia: patrusute (400) coroane și le-au luat de la el. - Tot asemenea au făcut cu alt un credincios, de la care au haraciuit unasutășasezeci (160) coroane. - Am să remarc aici, că în ziua intrărei Rușilor în Sziget și Slatina - 3 Oct. și pe fratele meu: Nicolae Doroș preotul cooperator în Sziget l-au jefuit de ciasornicul avut. - Era pe una strada, și „cazacii” trecători observându-l a întrebat rusește de „vreme”, și înțelegând fratele meu că întrebat de ciasuri, scoate ciasornicul său și le explică cum știu cam câte ciasuri sunt; - dar „cazacul” arătând că el vrea să vadă: câte sunt - a jefuit ciasornicul lui, cumpărat cu multă abnegațiune pe când era cleric în seminariul domestic. - Am auzit, că asemenea jefuiri, s-au comis mai multe în Sziget, despre care vorbesc cari le știu. - Bieții credincioși - deja a treia zi de a rândul să tânguiau că oare până când vor ﬁ pe aici Rușii, pentru că ei - devin săraci! Tăcere și răbdare! Le răspundeam. - De la sosirea lor, când sparse dughenile ovreilor și au împărțit din rachia - risipa, le-am dat de știre proletarilor, că: „pot bea, dar să nu se îmbete, că cel ce se va îmbăta va meruii <> sbiciul”. - Și iată, că în ziua următoare, - poate - un oﬁ cir, venind de la raportul său din oraș a găsit în birtul din sat, pe un sătean și un ocnean destrăbălați de beutură, i-a prins, și câte la unul i-a croit 25 de sbiciuri - pe fund! - De jefuirile, „haraciuielile”, de nesiguranța noatră, ne-a scăpat ziua de 6 Octobre - Marți, când încă din zorile acestei zile portau ostași ruși fânurile sătenilor, - iar la mine au venit să ceară „lapte” și „unt”, - lapte li s-a dat, observând că din pricina nepoților mei orfani „nu potem strange unt”, că laptele se trece cu ei și cu căsenii mei, … la signalul primit, cei de la încărcarea fânului au alergat cu carâle lor goale iar cei cu „laptele” - prea cred, că nu la potut mistuii în tihnă, - au plecat, la locul de bătălia! În partea de pe ductul Tisei, dela noi, bătălia s-a început între 8-9 oare, în „dumbrava” Apșei dejos, vecinătatea imediată cu Slatina. - Antâiu am auzit împușcături din puști când colea antâiu au început a suna și tunurile. - Tunurile oștireai noastre au fost așezate pe dealul Beerilor - Szm. Körtevélies, iar ale Rușilor pe dealul deasupra Saraseu, - Szarvasszó. – Sunete groiznice și

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 186 electrizatoare! Dar când au sunat în direcțiunea mai aproape de noi, toți câți eram în cemeteriul Bisericei noastre, ne-am retras - de frică ca nu cumva să ne ajungă și glonțul pe lângă sunetul cel deasupra capetelor noatre. Din ambe părțile, în această zi au descărcat cel puțin douăsute (200) de tunuri, - și apoi: cine poate calcula descărcăturile puștilor! Când colo - cam între 4-5 oare, au revenit ceata „cazacilor” luptători între Saraseu și Câmpullung retirând spre Sziget; - iar altă ceată - mai mică a alergat preste podul Tisei dela Slatina, de unde peste hotarul nost s-au retras în păduri pe la Apșa demijloc și de sus. - „Trei cazaci” au stat pe podul Tisei și vărsând „benzină” pe pod, l-au aprins și au alergat și ei după alalți la Apșe. - Aprinzătura podului însă, o-au strâns sătenii și a remas folosiver, făcându-i-se puțină reparare - ulterior. - În de cu sară, au încetat, tot feliul de împușcături, și toți cercau, după locuri suterane, că să nu-i ajungă plumbul tunurilor. - Eu, cu familia orfană a ginerelui meu: Ioan c. Borca din temerea, ca și preste noapte va se decurgă bătălia și eventual: să ne ajungă casa parochială - cu - tareva „shrapnel” - ne-am retras spre dormire în celariul parochiei! Dar bătălia, în decursul nopții, nu a fost. - În ziua următoare - 7 Oct. după operațiunile tunurilor și a puștilor oștirilor, 35 de inși s-au mărturisit și cuminacat și preste 100 de inși au fost de față la Sf. Liturgie! Adeca: bătălia din „Dumbrava” Apșei și dela Saraseu - a fost biruința oștirilor noastre, prin că cea au alungat pre toți Rușii de pe teritoriul Slatinei și a Szigetului. - În sara zilei acestia, au intrat în Sziget oștirile noastre biruitoare! Asfeliu am scăpat noi din captivitatea de trei zîle, ca Iona din pântecele Chitului! Tot în ziua următoare de biruință - 7 Oct. îmi veni - cam către 11 oare a zilei - idea bizara că să cercetez „terenul de luptă” din apropierea noastră. Am plecat și la Ocnaslatinei, am întâmpinat oștirea noastră, care mergea – spre alungarea Rușilor mai departe. - Cei mai mulți erau din Comitatul Sătmariului și al Sabolciului. - Mergea cu ei și artileria, cu 20 de tunuri, cărora le-am gratulat succesului zilei de ieri, care toți zâmbeau și erau veseli. - Pe terenul de luptă, numai 10 cai și doi purcei periți am afl at, - fi rește deși cugetam că va fi ceva pârjolitură mare pe huciuri și pădure - nu am văzut nimic! După cum observasem unui ofi cir de artilerie: „văd, că nu văd - nimic”! În 11 Octobre având a fi a servi în fi lia Ocnaslatinei, am cercetat pe cei bolnavi și am știticit după morți. - Morți, au fost: trei inși de ai noștri; dintre Ruși nu s-a găsit nici unul. - Răniți erau vro 25 inși, dintre cari, numai trei erau gravrăniți, și vreo 12 morbulenți. - Între cei grav-răniți, era un „cazac” – rupt la piciorul stâng, - dar și acesta, după cum am auzit - mergea spre bine. - Dintre acești membrii ai spitalului aprovizionat în Ocna Slatinei, doi inși

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 187 s-au mărturisit și cuminacat în Biserica Slatinei fi ind ei din „ fi șcalitașul” Baiei - mare. - Oștirea noastră mergătoare - pre carea o-am întâmpinat eu - Mercuri dimineața - 7 Oct. - sara au dat piept - cu oastea inimică. - Cam dela 6 oare - sara - până în 8 Octobre la amiazăzi au sunat tunurile spre răsărit - dela noi, - dincolo de Biserica albă și dela Vașmort, când apoi, în 8 Octobre rușii au fost alungați și dela Bocicoiul mare spre Lunca și Gura Tisei. - Iar de pe acolo, și mai încolo, au fost alungați până după Frassin -Körösmezö - au fost alungați ulterior, așa, ca după cum auzim, azi, nu ar fi picior de Rus pe râul Tisa. - Când erau Rușii, pe la noi, și când făcuse jafuri și „haraciuieli”, au silit pre mai mulți ca să poarte uneltele scoase de prin căsuri. - Pentru asta faptă - a poporului, îndată au devenit sub cercetare criminală, a căreia judecată - încă nu se știe! Merită a să însămna și pățania prim curatorului bisericesc: Victor Ruja și a soțului său. - Au jăfuit dela Curator un cal - după ce mai nainte luasă dela el: două cară de fân, dela soțul său: doi, - și au umblat ambii pe la Ruși ca să li plătească caii. - I-au tot trăgănat - până ce i-au revoltat, că să meargă la comanda Sziget și le vor plăti caii. - Mărs-au - drept aceia în Sziget și după ce au luat știrea, ca după ce umblă, i-au gonit afară din casarmă, … făcut-au pregătiri Rușii de a-i prinde și luându-să la fugă i-au persecutat călărește și ajungându-i i-au sbiciut amarnic. - Asta le-a fost plata rusasc ă, pentru trei cai ai lor! - Acestea le-am văzut și pățit în răstimpul cât au fost oastea rusască de su conducerea lui Maciunoff, pe teritoriul și împrejurul Slatinei, dela 3 Octobre - până la 6 octobre n. 1914.

Falùszlatina - Sat Slatina la 9 Novembrie n. 1914.

Ioan Doroș Parochul vprotopop surogat în districtul Szigetului.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 189

100 de ani de cercetăşie în România. Participarea cercetaşilor la bătălia de la Amzacea

Dumitru-Valentin Pătraşcu Abstract The reserch of the present study was base don original documents from document collection of “Alexandru Ştefulescu” Museum of Gorj County in Târgu-Jiu in regard to the scouting in Romania. This study was dedicated to the anniversary of one hundred years of scouting in Romania and also to be participation of scouts Gheorghe and Mihail Cristescu, nephews of lawyer Constantin Dumitru Brătuianu from Ţicleni, Gorj county, at the battle of Amzacea (the southern part of Dobroudja region) in the autumn of 1916. Keywords: scouting, First World War (WWI), Dobroudja, Amzacea, Gheorghe Rasoviceanu.

Având la bază iniţiativa lordului Robert Baden-Powell, fost general în armata engleză, „cercetăşia vede lumina zilei în vara anului 1907, când la Pool- Harbour, în insula Brawn Sea“1, acesta „organizează şi conduce personal o mică tabără cercetăşească compusă numai din 4 patrule de câte 5 cercetaşi“2. Înfi inţarea acestei prime tabere de cercetaşi avea să fi e urmată de „apariţia unei minunate cărţi intitulată <>, care s-a tipărit în sute de mii de exemplare“3, lucrare ce „constituie punctul de plecare al noului sistem de educaţie ce, în scurt timp, se răspândeşte în lumea întreagă“4. În România „prima comunicare despre cercetăşie este făcută în 1913 de profesorul Murgoci la una din şedinţele <>, unde se şi adoptă înfi inţarea unor secţii <> după felul celor din Anglia“5. Ca urmare, „acestei secţiuni i se dă denumirea de <> după <>, denumirea tinerilor cercetaşi francezi“6. La scurt timp de la aceasta, „în primele zile ale lunii noiembrie din anul 1913 Gabriel Giurgea publică o mică broşură despre cercetăşie, pe care o trimite tuturor direcţiilor

1 Marin Benghiuş, Cercetăşia în România. Istoricul cercetăşiei, p. 9. Manuscris aﬂ at în colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. inv. 8 901. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 190 şcoalelor secundare din ţară“7. În această atmosferă, „câţiva elevi de la Liceul <>, inspiraţi şi vrăjiţi de un articol din revista franceză <>, care descria minunata viaţă a cercetaşilor francezi, pun bazele primelor patrule, de cercetaşi“8. Acestei iniţiative „i se asociază câţiva profesori, scriitori şi ofi ţeri entuziaşti, care sub preşedenţia colonelului adjutant Grigore Berindei, pun temelia Cercetăşiei Române, de care începe să se intereseze îndeaproape Regele Carol şi principele Ferdinand, care o iau sub ocrotirea lor“9. Autorul lucrării „Cercetăşia României. Istoricul cercetăşiei“, profesorul Marin Benghiuş, născut la 5 noiembrie 1903 în comuna Creţeşti, judeţul Fălciu, a fost director al şcolii din satul Creţeştii de Sus, judeţul Fălciu, comandant şi inspector de cercetaşi la Iaşi şi Chişinău şi consilier tehnic în cadrul Comandamentului Marii Legiuni a Asociaţiei „Cercetaşii României“10. Ca urmare a meritelor sale în organizarea cercetăşiei din România, domnul Marin Benghiuş avea să fi e decorat de către regele Carol al II-lea al României cu „Virtutea Cercetăşească“ de argint la data de 8 iunie 193511. Primele unităţi de cercetaşi din România au fost înfi inţate la doar câteva luni de la încheierea celui de-al doilea război balcanic, odată cu semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, tratat ce prevedea integrarea în graniţele statului român a sudului Dobrogei. Conform tratatului de pace semnat la Bucureşti la 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria ceda Serbiei o parte a Macedoniei, Greciei sudul Macedoniei şi o parte a Traciei, în timp ce, o parte a Traciei Orientale era cedată Imperiului Otoman. În consecinţă, Bulgaria pierdea ieşirea la Marea Egee şi era obligată, totodată, să cedeze României sudul Dobrogei, până la linia strategică Turtucaia-Ecrene12. Implicarea României în cel de-al doilea război balcanic avea să conducă la distanţarea de Tripla Alianţă şi la o apropiere treptată a României de Tripla Înţelegere, în condiţiile în care Bulgaria era încurajată de Austro-Ungaria şi Germania în intenţiile sale revizioniste. În toamna anului 1913 Ecaterina Teodoroiu, viitoarea cercetaşă participantă la lupta de la podul Jiului de la 14 octombrie 1916, se afl a la Bucureşti, unde era elevă. Luase hotărârea de a studia la Bucureşti ca urmare a sfaturilor primite de la învăţătoarea Maria Dumitrescu-Bumbeşti din Vădeni, satul natal al Ecaterinei, în speranţa că va deveni învăţătoare13.

7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 Vezi Anexa 1. 11 Ibidem. 12 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, coord. acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 286. 13 Ion Mocioi, Ecaterina Teodoroiu, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2011, p. 31.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 191 Ecaterina Teodoroiu arăta într-un memoriu păstrat la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand“ din Bucureşti că „făceam clasa a 5 - a de liceu la Bucureşti când (…) m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor române pentru a-mi folosi oricât de puţin ţara în împrejurări grele“14. De altfel, este cunoscut faptul că Ecaterina Teodoroiu a făcut parte din cohorta „Păstorul Bucur“ din Bucureşti, unitate de cercetaşi afl ată sub comanda Arethiei Piteşteanu15. Primele grupe de cercetaşi au fost organizate la Bucureşti din îndemnul profesorului Gheorghe Munteanu-Murgoci, în cursul anului 1913, după ce vizitase Anglia, inspirându-se din organizarea cercetaşilor englezi şi din lucrarea „Scouting for Boys“, elaborată de către generalul Baden Powell şi editată în cursul anului 190816. Prima unitate de cercetaşi din România a fost înfi inţată în noiembrie 1913 de către Marin Demetrescu, directorul Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti17. Într-un articol inserat în paginile revistei „Cercetaşul“ se preciza că „între cei dintâi care au lucrat la mişcarea cercetăşească este şi d. Vladimir Ghidionescu, care, pe lângă oarecare publicaţiuni şi cuvântări, a luat parte la organizarea primei echipe de cercetaşi ce s-a întocmit la liceul <> în toamna anului 1913“18. Profesorul Gheorghe Munteanu-Murgoci a înfi inţat la Bucureşti, după modelul cercetaşilor englezi, Asociaţia „Pandurii României“, care, la propunerea principelui Carol, avea să fi e redenumită Asociaţia „Cercetaşii României“. Aceasta a luat fi inţă la 12 mai 1914 la Bucureşti19. În 1913 a fost elaborată de către Gabriel Giurgea o broşură intitulată „Cercetăşie“, aceasta fi ind trimisă directorilor de şcoli din întreaga ţară20. În 1914 principele Carol a organizat prima cohortă de cercetaşi de pe Valea Prahovei, aceasta antrenându-se în „Poiana Cercetaşilor“ din Sinaia sub atenta supraveghere a principelui moştenitor. Marin Benghiuş apreciază că „această tabără constituie începutul organizării metodice şi pe bază de experienţă proprie a cercetăşiei la noi în ţară“21, astfel că, „exemplului principelui moştenitor îi urmează înfi inţarea, în fi ecare oraş şi în multe sate, de unităţi cercetăşeşti“22. Asociaţia „Cercetaşii României“ era condusă de către colonelul Grigore Berindei, Principele Carol fi ind comandant al Marii Legiuni. Asociaţia

14 Ibidem, p. 41. 15 Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju, Arethia Tătărescu. Marea Doamnă a Gorjului intebelic, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007, p. 62. 16 Ibidem, p. 57. 17 Ibidem. 18 Gh. A., Din începuturile cercetăşiei în România, în „Cercetaşul“, an I, nr. 12-13/iunie-iulie 1915, p. 19. 19 Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju, op. cit., p. 57. 20 Ibidem. 21 Marin Benghiuş, op. cit., p. 10. 22 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 192 „Cercetaşii României“ se aﬂ a sub înaltul patronaj al regelui Carol I iar, după moartea acestuia, al regelui Ferdinand I. Comitetul Central al Asociaţiei „Cercetaşii României“ era format din domnii: colonel adjutant Grigore Berindei, preşedinte, Matei Balş, vicepreşedinte, Gabriel Giurgea, vicepreşedinte, G. Adamescu, N. Berindei, Lascăr Catargi, C. G. Costa-Foru, Radu Costinescu, Theodor Florescu, V. Ghidionescu, dr. Nicolae Lupu, maior I. Manolescu, G. Murgoci, maior Radu Rosetti23, George Ştirbei, locotenent-colonel Al. Sturdza, căpitan I. Sâmboteanu, G. Tătărăscu, şi maior Uică, membri24. Cenzorii Comitetului Central erau domnii: Aristide Blanc, colonelul Al. Lupescu şi colonelul adjutant R. Toroceanu25. Secretarul general al Asociaţiei „Cercetaşii României“ era domnul Petre Ghica, secretar ﬁ ind căpitanul I. Sâmboteanu, locotenetul U. Sâmboteanu şi locotenetul A. Constantinescu26. Casier al asociaţiei era domnul Ioan Arion27. Printre membrii de onoare ai asociaţiei se numărau: Gheorghe Balş, Duică Bogdan, dr. H. Botescu, Aristide Blanc, Stavri Brătianu, Barbu Catargiu, Ioan Cămărăşescu, Nestor Cincu, dr. Creangă, A. Castaldi, dr. Costinescu, Ion Creţeanu, N. Dumitrescu-Câmpina, C. Dumitriu, Alexandru Darvari, Marin Dumitrescu, Alexandru Filipescu, Petre Gârboviceanu, Alexandru Lenş, colonelul Alexandru Lupescu, Petre Marinescu, Dinu Mihail, dr. N. Minovici, G. Negroponte, Ion Procopia, dr. Sion, Alexandru Zănescu28. Comitetul de partonaj al Asociaţiei „Cercetaşii României“ era format din: dr. Constantin Angelescu, C. C. Arion, generalul M. Aslan, Ion I. C. Brătianu, Vintilă I. C. Brătianu, B. C. Brâncoveanu, prinţul Valentin Bibescu, Grigore G. Cantacuzino, dr. I. Cantacuzino, generalul dr. Călinescu, generalul Constantin Coandă, Emil Costinescu, Alexandru Cotescu, generalul D. Cotescu, Constantin Cristescu, I. Gh. Duca, Ion C. Dumitrescu, generalul dr. Demostene, Nicolae Filipescu, I. Găvănescu, Ion Grădişteanu, Take Ionescu, generalul D. Iliescu, dr. Toma Ionescu, dr. Constantin Istrati, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, generalul L. Mavrocordat, Simion Mehedinţi, V. G. Morţun, generalul V. P. Năsturel, generalul Perticari, Constantin Rădulescu-Motru, Ion Simionescu, Anghel Saligny, A. D. Xenopol şi generalul V. Zotu29. În cadrul Asociaţiei „Cercetaşii României“ îşi desfăşoară activitatea următorii consilieri tehnici: maiorul A. Alexiu, Victor Anestin, Gheorghe Arghirescu, Constantin Berindei, Nicolae Budurescu, R. Canisius, locotenent- colonelul Cihoschi, locotenent-colonelul Dabija, căpitanul-adjutant Florescu, 23 Vezi Constanţiu Dinulescu, Generalul Radu R. Rosetti. Omul şi opera, Editura Universitaria, Craiova, 2004, passim. 24 Marin Benghiuş, op. cit., p. 15. 25 Ibidem. 26 Ibidem. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 29 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 193 dr. I. Gherghel, George Grant, dr. I. Jianu, P. Locusteanu, dr. Lapteş, Alexandru Mavrodi, Ion Minulescu, Gheorghe Mugur, Mihail Negru, N. Popescu-Duţu, dr. Ph. Ernst Rholer Skupiewski, Constantin Ştefănescu, Grigore Tăuşan şi maiorul Urlăţeanu30. Asociaţia „Cercetaşii României“ publica buletinul lunar „Cercetaşul“. Preţul abonamentului pe un an la această publicaţie era de 4 lei. Aceasta se afl a „sub auspiciile Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice“. Redacţia publicaţiei „Cercetaşul“ era situată pe strada „Schitul Darvari“, nr. 12, din Bucureşti. După înfi inţarea asociaţiei „Cercetaşii României“, în cele 34 de judeţe ale ţării s-au organizat 34 de legiuni de cercetaşi şi 58 de cohorte ce dispuneau de 192 de comandanţi şi 12 966 de cercetaşi31. La 6 aprilie 1915 a fost adoptat de către regele Ferdinand I decretul prin care „se recunoaşte calitatea de persoană juridică Asociaţiei <> cu sediul în Bucureşti, al cărei scop este educaţia fi zică şi morală a tineretului nostru“32. Articolul II al decretului regal preciza faptul că „organizarea acestei asociaţiuni rămâne fi xată prin statutul său actual, care statut nu poate fi modifi cat decât prin votul consiliului de miniştri“33. Legea privind recunoaşterea persoanei juridice a Asociaţiei „Cercetaşii României“ a fost adoptată cu unanimitate de voturi la data de 20 decembrie 191434. În Camera Deputaţilor legea a fost adoptată la 21 februarie 1915 cu 59 de voturi pentru şi 3 voturi împotrivă35. Legea a fost publicată în „Monitorul Ofi cial“ la 9 aprilie 1915. Încă din cursul anului 1914 au fost înfi inţate legiuni de cercetaşi în oraşele reşedinţă de judeţ. Astfel, la Constanţa a fost înfi inţată legiunea „Regina Elisabeta“, având cohorte la Constanţa şi Medgidia36. În judeţul Tulcea a fost înfi inţată legiunea „Ioan Vodă cel Cumplit“, aceasta având cohorte la Tulcea şi la Măcin37. Treptat, în cursul anului 1915, au fost înfi inţate legiuni şi cohorte de cercetaşi în toate cele 34 de judeţe ale României38. În acest context, legiunea „Domnul Tudor“ din Târgu-Jiu s-a constituit la l9 decembrie 1914, din „comitetul de patronaj“ al acesteia făcând parte:

30 Ibidem. 31 Ibidem. 32 Vezi Anexa 2. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 Marin Benghiuş, op. cit., p. 14. 37 Ibidem. 38 Vezi Anexa 3.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 194 dr. Culcer39 [doctor Dumitru (Tache) Culcer, n.n.], Titu Frumuşanu, Generalul Muică, Toma Cămărăşescu, generalul Tătărescu, I. Săftoiu, Numa Frumuşanu, Constantin Neamţu, Grigore Iunian, Dimitrie Brezulescu, Al. Pojogeanu, V. Popescu, Emanoil Părăianu, C. C. Danilescu, I. Căprescu, Grigore Culcer40, Vasile Hortopan, Gheorghe Stolojan, Constantin Bumbulescu, căpitanul Părăianu, I. Ionescu, C. Garabet şi A. Caribolu41. De menţionat că domnul Constantin Neamţu făcea parte şi din comitetul de patronaj al legiunii „Bibescu Vodă“ din Craiova. Constituirea acesteia şi a cohortei „Preda Buzescu“ a avut loc la data de 17 decembrie 1914, moment în care au fost aleşi membrii comitetului de patronaj, comitetului local şi biroul permanent. Din comitetul de patronaj al legiunii „Bibescu Vodă“ din Craiova făceau parte: generalul Alexandru Averescu, I. Mitescu, G. Ştirbei, I. Pleşea, generalul C. Manolescu, Nicolae Economu, Constantin Argetoianu, Constantin Poienaru, generalul C. Tănăsescu, D. Gârleşteanu, Nicolae Romanescu, C. Mitescu, Constantin Neamţu, I. Pesiacov, N. T. Pop, I. Isvoranu şi Nicolae Guran42. Marin Benghiuş precizează, în lucrarea dedicată cercetăşiei, lucrare afl ată în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu, că „cercetaşii fac gimnastică, botanică, tragere cu arma, zoologie“43. Uniforma cercetaşilor „era compusă din: pălărie kaki vara, pălărie neagră iarna, un baston gradat, o cămaşă kaki cu fular şi fl anelă închisă gri (…) iarna. Vara pantaloni scurţi şi iarna pantaloni lungi cu brâu de culoarea ţinutei şi centiron cu o gamelă la dreapta şi toporaş la stânga“44. Cercetaşii purtau ciorapi lungi şi pantofi vara, în timp ce, pe durata iernii purtau bocanci. Echipamentul unui cercetaş includea „raniţa cu tot ce e necesar“45. De asemenea, cercetaşii „clasa a II-a poartă o brăţară roşie la epolet“46, în timp ce, cercetaşii „clasa I-a poartă două brăţări roşii“47. Totodată, „cercetaşii diplomaţi sau specialişti poartă la antebraţul stâng semnul specialităţii din stofă roşie“48, aşa după cum era cazul următoarelor categorii de cercetaşi: ajutor de pilot, sanitar, luntraş, călăreţ, brutar, dulghier, biciclist, electrician, fi erar, geolog, fotograf şi telefonist49.

39 Vezi Dumitru-Valentin Pătraşcu, Familia Culcer. Pagini de istorie, Editura Sitech, Craiova, 2013, passim. 40 Ibidem. 41 „Cercetaşul“, an I, nr. 12-13/iunie-iulie 1915, p. 7. 42 Ibidem. 43 Marin Benghiuş, op. cit., p. 14. 44 Ibidem. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 48 Ibidem. 49 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 195 Marin Benghiuş prezintă semnele distinctive ale comandanţilor unităţilor de cercetaşi, astfel: „şeful de cohortă are o stea, cel de patrulă, un galon de lână, cel de grupă, două galoane, instructorul un galon de argint la centură, cel de cohortă, două galoane de argint, iar cel de legiune, un galon de aur“50. Domnul Marin Benghiuş a donat lucrarea, parte în manuscris şi parte dactilografi ată, intitulată „Cercetăşia României. Istoricul Cercetăşiei“ Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ la data de 19 martie 1977, ocazie cu care s-a încheiat procesul-verbal cu nr. 13451. Ulterior, domnul Marin Benghiuş a expediat o scrisoare adresată directoarei Muzeului Judeţean Gorj, doamna Elena Udrişte, oferindu-se să doneze o serie de obiecte Muzeului Judeţean Gorj. La 30 martie 1977 doamna directoare Elena Udrişte expedia o adresa avându-l ca destinatar pe domnul Marin Benghiuş din Bucureşti, adresă în care se arăta: „La scrisoarea Dvs. înregistrată la nr. 111/1977, prin care oferiţi Muzeului Judeţean Gorj mai multe obiecte legate de cercetăşie, vă comunicăm că aceste obiecte fi ind legate de zona Huşilor – respectiv de Moldova – comisia noastră de evaluare recomandă să vă adresaţi în această problemă muzeelor din Moldova“52. În colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj au intrat la data de 13 august 1996 două fotografi i alb-negru lipite pe suport de carton, una dintre acestea înfăţişându-i pe elevii Gheorghe şi Mihail Cristescu, în uniformă de cercetaşi, şi pe Cristache Iacob53, iar cea de-a doua fotografi e înfăţişându-l pe generalul Gheorghe Rasoviceanu, în uniformă54. Prima fotografi e îi înfăţişează pe fraţii Gheorghe şi Mihail Cristescu, în uniformă de cercetaşi, alături de sublocotenetul Cristache Iacob din Regimentul 9 Vânători, alături de care cei doi cercetaşi au luat parte la luptele de la Amzacea. Fotografi a este inscripţionată cu anul 1916, în partea inferioară a cartonului pe care este lipită având dedicaţia: „Domnului General Rasoviceanu Gheorghe, în semn de devotament, de la foştii mici cercetaşi din luptele de la Amzacea 1916, cu al 9-lea de Vânători“. Această fotografi e a fost realizată în Constanţa în anul 1916. Dedicaţia a fost scrisă de fraţii Gheorghe şi Mihail Cristescu la data de 12 iunie 1938. Tot la data de 13 august 1996 a intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu şi o fotografi e alb-negru a generalului Gheorghe Rasoviceanu, fotografi e realizată la atelierul fotografi c „Foto-Artistic 50 Ibidem. 51 Lucrarea este înregistrată în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţan Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. inv. 8 901. 52 Adresa se afl ă în arhiva Muzeului Judeţean Gorj Alexandru Ştefulescu din Târgu-Jiu, dosar Corespondenţe, vol. II, f. 73. 53 Fotografi a este înregistrată în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“, sub nr. inv. 18 277. 54 Fotografi a este înregistrată în colecţiile Secţiei de Arheologie-Istorie a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“, sub nr. inv. 18 278.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 196 N. Sisaghian din Bazargic“. Această fotografi e este prezentă şi pe coperta memoriilor întocmite de către colonelul în retragere Cristescu G. Gheorghe, pensionar M.A.I., în vara anului 1974, memorii dactilografi ate şi broşate55. În cuprinsul acestei lucrări, Gheorghe Cristescu preciza că „încă din martie 1915 făceam parte din cohorta cercetaşilor <> din Constanţa împreună cu fratele meu Mihail şi meditatorul nostru, elevul din clasa a VIII-a a Liceului <> din Constanţa, Cristache Iacob“56. Cristache Iacob, „fi ul unui gospodar din comuna Cilibichioi, judeţul Constanţa“57 locuia împreună cu cei doi fraţi Cristescu „în casa părintească“ a acestora din oraşul Constanţa. Începând din martie 1915, „pe lângă ocupaţiile scolastice, ne îndeletniceam şi cu pregătirea noastră cercetăşească în vederea războiului naţional ce se întrezărea“58. Fraţii Gheorghe şi Mihail Cristescu erau nepoţii avocatului Constantin Dumitru Brătuianu din comuna Ţicleni, judeţul Gorj. În perioada 15-18 aprilie 1915 s-a desfăşurat la Bucureşti, primul Congres al Asociaţiei „Cercetaşii României“ cu participarea comandanţilor de cohorte de cercetaşi din întreaga ţară. Cel de-al doilea Congres al Asociaţiei „Cercetaşii României“ a avut loc în perioada 21-23 aprilie 1916 la Bucureşti59. Gheorghe Cristescu menţiona că în cadrul cohortei de cercetaşi „Ovidiu“ din Constanţa „instructorii noştri erau profesorul Nicolae Constantinescu-Pană, comandantul cohortei <>, locotenentul Haneş Gheorghe şi locotenentul Gheorghe Buricescu, ambii din Regimentul 34 Infanterie Constanţa“60. Numirea domnului Nicolae Constantinescu în funcţia de „Instructor şi Comandant al Cohortei <>“61 a fost anunţată în revista „Cercetaşul“ a Asociaţiei „Cercetaşii României“ din iunie-iulie 1915. Totodată, Gheorghe Cristescu preciza că „instrucţia consta din sporturi, marşuri şi tabere (…) făceam corturi, foc din cel mult trei chibrituri, cântece patriotice şi educaţie naţional-patriotică“62, toate aceste activităţi desfăşurându- se în zilele de duminică „indiferent de starea vremii“63. Referindu-se la instrucţia cercetaşilor sanitari şi brancardieri, Gheorghe Cristescu arăta că „o făceam la Spitalul Militar Constanţa, câte trei ore, în după amezile de marţi, joi şi sâmbătă, unde câte un medic ne făcea şcoală de sanitari, pentru a putea înlocui în caz de mobilizare, personalul apt pentru front“64.

55 Gheorghe G. Cristescu, Amintiri din războiul 1916-1919. Lucrarea memorialistică este dactilograﬁ ată şi broşată. 56 Ibidem, p. 1. 57 Ibidem. 58 Ibidem. 59 Marin Benghiuş, op. cit., p. 14. 60 Ibidem. 61 „Cercetaşul “, an I, nr. 12-13/iunie-iulie 1915, p. 15. 62 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 1. 63 Ibidem. 64 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 197 Deseori, cercetaşii Gheorghe şi Mihai Cristescu erau vizitaţi la Constanţa de către unchiul lor, locotenentul Ştefan Nicolau din Regimentul 9 Vânători, unitate ce avea garnizoana la Bazargic, acesta afl ându-se în misiune65. Gheorghe Cristescu făcea parte din patrula de cercetaşi „Cerbul“, unitate care avea să primească, în cursul anului 1915, ca „misiune de la căpitanul Stănescu Vasile, comandantul Companiei de Grăniceri Constanţa, de a urmări (…) brutăriile din oraş care lucrau noaptea pe ascuns galeţi (pâine de război) pe care o trimiteau, prin contrabandă, cu corăbiile ancorate în rada portului Constanţa, spre Constantinopol“66. În cele din urmă, „după patru nopţi de pândă, pe la miezul nopţii, am observat la două din brutăriile indicate, un număr de 12 căruţe, care încărcau nişte saci cu galeţi, şi care se îndreptau pe un drum de pământ, spre faleza de la Viile Noi (la 5 km de Constanţa) pe un întuneric ca cărbunele“67. Cercetaşii din patrula „Cerbul“ l-au informat pe comandantul Companiei de Grăniceri Constanţa, astfel că, acesta a trimis în zonă o patrulă de grăniceri şi o şalupă grănicerească pentru abordarea corăbiilor ce făceau contrabandă. În consecinţă „operaţiunea s-a terminat repede (…), contrabandiştii arestaţi, corăbiile percheziţionate şi descărcate“, iar, după cercetări, ambarcaţiunile „au fost obligate a părăsi portul Constanţa“68. Odată cu intrarea României în primul război mondial, la 15 august 1916, comandantul Marii Legiuni a cercetaşilor a dat tuturor unităţilor de cercetaşi din ţară următorul ordin: „Cercetaşi! A sosit clipa în care România e chemată să arate lumii întregi că vitejia strămoşească n-a pierit. Astăzi toţi românii, cu mic cu mare, n-au decât un singur gând, acela de a-şi face datoria. Pe când părinţii şi fraţii voştri mai mari se luptă spre a duce mai departe peste hotare renumele neamului nostru, voi cei tineri sunteţi chemaţi să vă împliniţi şi voi datoria faţă de ţară, înlocuind pe cei plecaţi şi ajutând pe cei rămaşi. A sosit ziua cea sfântă în care să dovediţi frumuseţea numelui de cercetaş. Sunt sigur că veţi fi la înălţimea aşteptărilor. Doresc ca fi ecare cercetaş, având veşnic în minte Legea lui, să-şi facă până la capăt datoria. Orişiunde va fi un cercetaş, să se vadă acolo semnul sigur de muncă, rodnică, conştiincioasă şi plină de nădejde. Fiţi ascultători, aşa cum aţi fost învăţaţi! Faceţi ca munca voastră să mulţumească pe cei ce vă conduc. Apariţia unui cercetaş trebuie să fi e o rază de lumină“69. Imediat după citirea acestui ordin, „chiar din ziua de 15 august 1916, se începe cu mare febrilitate amenajarea spitalului. Băncile sunt înlocuite cu paturile normaliştilor, iar directorul şi administratorul, un medic şi o echipă de

65 Ibidem, p. 2. 66 Ibidem. 67 Ibidem. 68 Ibidem. 69 Apud. Ion Mocioi, Ecaterina Teodoroiu, p. p. 47-48.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 198 doi soldaţi şi trei cercetaşi se duc la depozitul de materiale sanitare de unde aduc cazarmament, rufărie, medicamente şi pansamente“70. Ulterior, „de la secţia de pompieri ni se aduc cinci care cu paie pentru saltele, iar de la manutanţa garnizoanei alimente pentru bucătării“71. În aceeaşi zi, Cristache Iacob este repartizat la Regimentul 9 Vânători, Mihail Cristescu este repartizat ca cercetaş sanitar la spitalul amenajat la hotelul „Carol“, în timp ce, Gheorghe Cristescu primeşte „ordinul de mobilizare nr. 112 din 15 august 1916“72 şi este repartizat „la spitalul Constanţa nr. 312 B (Şcoala Normală)“73. Intervenţia României în primul război mondial s-a produs după semnarea convenţiei militare şi a celei civile, la data de 4/17 august 1916. Convenţia militară prevedea că Rusia se obliga să înceapă o puternică ofensivă pe frontul austro-ungar pentru uşurarea ofensivei române în Transilvania. Totodată, aliaţii se obligau a începe în ziua de 20 august 1916 o ofensivă pe frontul de la Salonic împotriva Bulgariei. Ajutorul militar pe care România urma să-l primească din partea Rusiei trebuia să constea în două divizii de infanterie şi una de cavalerie. Astfel, în ciuda faptului că Statul Major General al Armatei Române se aştepta la trimiterea a 200000 de soldaţi ruşi pentru susţinerea frontului din sudul Dobrogei74, „ruşii n-au dat însă decât 42 000, motivând această cifră mai întâi cu lipsa de oameni – deşi aveau imense rezerve în spatele frontului – şi, în al doilea rând, cu inutilitatea sporirii acestui număr, deoarece (…) bulgarii nu vor voi să lupte împotriva eliberatorilor lor“75. Convenţiile politică şi militară semnate de România cu Antanta la 4/17 august 1916 prevedeau recunoaşterea dreptului României de a-şi alipi teritoriile locuite de români din Imperiul Austro-Ungar, garantau integritatea teritorială a României, în timp ce, guvernul român se angaja să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august 1916. Totodată, Rusia urma să pornească o puternică ofensivă în Galiţia şi „să asigure apărarea portului Constanţa“76. Opinia publică românească susţinea decizia guvernului român de a intra în război împotriva Imperiului Austro-Ungar pentru eliberarea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului. În acest context, la 21 august/5 septembrie 1916, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea declara în şedinţa Academiei Române că: „Noi n-am 70 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 3. 71 Ibidem. 72 Ibidem. 73 Ibidem. 74 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, ediţia a II-a, vol. I, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, f. a., p. 180. 75 Ibidem. 76 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, coord. acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 420.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 199 intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina“77. Istoricul Constantin Kiriţescu aprecia că relaţiile româno-bulgare s-au deteriorat ca urmare a chestiunii aromânilor din Macedonia şi a delimitării frontierei de sud a Dobrogei. Acestea au condus, în opinia sa, la apariţia unei duşmănii profunde între cele două state balcanice. În acest context, Constantin Kiriţescu arăta că: „România nu a avut niciodată năzuinţi de cuceriri teritoriale în Balcani. Populaţia aromânească era prea risipită şi prea departe de hotarele noastre pentru a ne gândi la o încorporare a ei în statul român. Interesul pe care l-a manifestat România pentru fraţii noştri din Pind izvora din singura preocupare de a păstra caracterul etnic al acestei populaţiuni de fraţi şi a nu-i lăsa în părăsire. Acţiunea noastră a fost o acţiune de protecţiune culturală şi atâta tot; încă şi această acţiune a fost timid şi insufi cient urmărită“78. Nicolae Iorga aprecia că „pacea de la Bucureşti (1913), cu garanţiile sale pentru dezvoltarea culturală şi religioasă a românilor, n-a adus (…) un leac la o stare de lucruri deplorabilă pentru românii balcanici, rămaşi la vetrele lor în prada prigonirilor celor mai înverşunate“79. După înmânarea declaraţiei de război a României adresată guvernului austro-ungar, la orele 2100, în seara zilei de 14/27 august 191680, armata română a fost mobilizată, efectivele sale fi ind de 833 758 de soldaţi şi de aproximativ 18000 de ofi ţeri81. Armata de operaţii era compusă din 378 de batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie, 104 escadroane de cavalerie şi 281 240 de cai ce deserveau armata. În total, numărul celor mobilizaţi şi a celor afl aţi la dispoziţia armatei reprezentând 15 % din populaţia cu vârste între 18 şi 45 de ani a României82. Trupele au fost grupate în 23 de divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie. Diviziile 1-10 erau alcătuite din câte 3 brigăzi a câte două regimente de infanterie, un regiment de Vânători, precum şi o brigadă compusă din două regimente de artilerie. Diviziile 11-15 erau unităţi noi, create în anii 1914-1916. Acestea cuprindeau câte două brigăzi de infanterie, formate numai din rezervişti, şi câte un regiment de artilerie pentru fi ecare brigadă. După mobilizare au fost constituite diviziile 16-23. Acestea erau încadrate, în cea mai mare parte, cu ofi ţeri de rezervă, iar artileria de care dispuneau era alcătuită din tunuri cu tragere lentă. De asemenea, diviziile 16-23 nu aveau unităţi

77 Ibidem. 78 Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. I, p. 93. 79 Nicolae Iorga, Istoria Românilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia), Bucureşti, Tipograﬁ a „Cultura Neamului Românesc“, 1919, p. 71. 80 Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. I, p. 182. 81 Ibidem, p. 192. 82 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 200 dotate cu mitraliere, aşa cum era cazul celorlalte divizii83. În momentul intrării în război, armata română dispunea de cinci corpuri de armată, fi ecare dintre ele fi ind alcătuit din: două divizii, o brigadă de călăraşi, un regiment de obuziere, şi un batalion de pionieri84. Planul de campanie al Marelui Stat Major General Român prevedea declanşarea ofensivei în Transilvania şi organizarea defensivei pe linia Dunării şi în sudul Dobrogei85. Pe frontul de sud, de la Calafat până la Ecrene era dispusă armata a III-a, comandată de către generalul M. Aslan. Aceasta era compusă dintr-un grup de observaţie, format din Diviziile 16 şi 18 de Infanterie şi Divizia I-a de Cavalerie, de-a lungul Dunării, până la gura Argeşului, şi Diviziile a 9-a, a 17-a şi a 19-a, de-a lungul frontierei de sud a Dobrogei86. Pe frontul din Carpaţi erau dispuse armatele I, II şi IV. Armata I-a, afl ată sub conducerea generalului Ioan Culcer, era dispusă de la Calafat până la Izvoarele Argeşului. Armata a II-a, sub comanda generalului Alexandru Averescu, era dispusă de la Izvoarele Argeşului până în Vrancea, în timp ce, armata a IV-a era dispusă de-a lungul Carpaţilor Orientali şi se afl a sub comanda generalului Constantin Prezan87. Intrarea armatei române în război a degajat asediul asupra Verdunului, împiedicând cucerirea acestei poziţii strategice de către armata germană. Astfel, după intrarea României în războiul împotriva Austro-Ungariei, la 29 august 1916, Germania a declarat război României trimiţând 5 divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie înzestrate cu artilerie grea şi aviaţie pe frontul din Transilvania88. Pentru stoparea ofensivei armatei române în Transilvania, la 19/31 august 1916 Bulgaria a declarat război României, concomitent, generalul german August von Mackensen, care începând din 15/28 august 1916 primise comanda trupelor germano-bulgaro-turce, a primit ordin din partea feldmareşalului Hindenburg să atace frontiera dobrogeană89. Armata a III-a română avea Divizia a 17-a dispusă la Turtucaia, Divizia a 9-a, la Silistra, şi Divizia a 19-a la Bazargic, acestea dispunând de un efectiv total de 72 000 de oameni. Acestora li se adăugau două divizii de infanterie şi una de cavalerie ruse, cu un efectiv de 42 000 de oameni, afl ate sub comanda generalului Zaioncikovski. În aceste condiţii, trupele româno-ruse din Dobrogea totalizau: 83 de batalioane de Infanterie, 34 de escadroane de Cavalerie şi 40 de baterii de artilerie90. 83 Ibidem, p. 193. 84 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 422. 85 Ibidem. 86 Ibidem, p. 204. 87 Ibidem, p. 205. 88 Ibidem, p. 211. 89 Ibidem, p. 423. 90 Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. I, p. 359.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 201 În timp ce armata româno-rusă era în curs de concentrare, trupele germane şi bulgare erau deja masate la frontiera dobrogeană. În consecinţă, August von Mackensen a atacat Turtucaia, care era apărată de Divizia a 17-a română, cu un efectiv de 20 000 de oameni, din care 15 000 infanterişti desfăşuraţi pe un front de 30 de km lungime91. Operaţiunile propriu-zise au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1916, atacul producându-se prin surprindere92. Ulterior, acţiunile militare s-au extins şi în zonele Silistra şi Bazargic. În aceste condiţii, generalul de brigadă Nicolae Arghirescu, comandantul Diviziei 19 Infanterie a decis evacuarea oraşului Bazargic la 21 august/3 septembrie 191693. Colonelul Cristescu Gheorghe, cercetaş sanitar la Spitalul nr. 312 B din Constanţa, arăta în memoriile sale faptul că „în zorii zilei de 20 august un avion vrăjmaş (Taube), cu crucea teutonică sub aripi aruncă câteva bombe din care una pe coverta crucişătorului <> (fost <>) şi omoară şi răneşte 14 marinari“94, ulterior, acelaşi avion german bombardând spitalul nr. 312 B din Constanţa şi omorând „trei din cei mai vrednici cercetaşi (Crăcană, Buzatu şi Moise Mozeş)“95. În aceste condiţii, patrula de cercetaşi „Cerbul“ comandată de către Gheorghe Cristescu pierde 3 din cei 6 cercetaşi din care era formată. Cu toate acestea „jurăm cu toţii să răzbunăm pe cei căzuţi la datorie, mai ales că pilotul a încălcat toate regulile internaţionale, spitalul având pe acoperiş vopsită o cruce roşie de 4 m x 4 m“96. Cristache Iacob a fost repartizat, la 15 august 1916, la Regimentul 9 Vânători, unitate având garnizoana la Bazargic, în care activa şi locotenentul Ştefan Nicolau, unchiul fraţilor Gheorghe şi Mihail Cristescu97. Regimentul 9 Vânători a făcut parte din Divizia comandată de către generalul Scărişoreanu98. Regimentul 9 Vânători a luat parte la „luptele grele şi aprige din jurul Bazargicului99 care ne aduc primii răniţi de pe front (…) în special oﬁ ţeri şi ostaşi din eroica Divizie de voluntari sârbi, comandată de colonelul Adjutant Hagici, care era încadrată în frontul român din Dobrogea“100. Odată sosiţi la Constanţa, „debarcarea şi transportul răniţilor s-a făcut de echipe de cercetaşi brancardieri de la toate spitalele din Constanţa cu 80 tărgi“101. Răniţii în luptele

91 Ibidem, p. 367. 92 Ibidem, p. 371. 93 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 423. 94 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 3. 95 Ibidem. 96 Ibidem. 97 Ibidem, p. 1. 98 Ibidem, p. 4. 99 Ibidem. 100 Ibidem. 101 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 202 de la Bazargic „au fost internaţi la spitalul civil <>“102. Înfângerea armatei române la Turtucaia, la 23 august/5 septembrie 1916 a condus la mari pierderi în oameni şi material de război. La Turtucaia au fost capturaţi de inamic 25 000 de prizonieri103. În perioada 3/16 – 8/21 septembrie 1916 generalul Mackensen a declanşat o puternică ofensivă pe linia Rasova – Cobadin – Topraisar – Tuzla, aceasta fi ind respinsă de trupele româno-ruse104. După două zile de lupte grele, Regimentul 9 Vânători „trece în rezervă pentru 24 de ore“105. În noaptea de 4 spre 5 septembrie 1916 Brigada 17 din Divizia 19 română, cu Brigada a 5-a de Călăraşi, în partea stângă, şi un regiment de lăncieri ruşi, în partea dreaptă, sub comanda generalului Nicolae Arghirescu, a atacat trupele bulgare de la Bazargic106, dar trupele române au fost respinse. Bătălia de la Bazargic a început în dimineaţa zilei de 5 septembrie 1916, când trupele româno-ruse au ajuns în faţa întăriturilor Bazargicului107. Surprins de forţa trupelor inamice, generalul Nicolae Arghirescu a ordonat retragerea trupelor româno-ruse spre Caraomer, în ciuda faptului că Regimentul 9 Vânători încercase un nou atac asupra oraşului. Acesta nu este susţinut de restul trupelor astfel că, Regimentul 9 Vânători a fost nevoit să se retragă. Retragerea trupelor româno-ruse s-a oprit pe linia Nebicuiusu –Cerchezchioi – Ciobancuiusu108. Ulterior, un consiliu de război desfăşurat la Silistra în noaptea de 7 spre 8 septembrie 1916 a decis evacuarea Silistrei în ziua de 8 septembrie 1916, dezafectarea podului de pontoane ce făcea legătura cu oraşul Călăraşi, şi retragerea trupelor Diviziei a 9-a la Cuzgun. În aceste condiţii, la 10 septembrie 1916 Silistra a fost ocupată de trupele germane şi bulgare109. Astfel, noul front s-a reorganizat pe linia Rasova – Cobadin – Topraisar, cu o lungime de circa 100 km110. Înfrângerile suferite de trupele româno-ruse în Dobrogea au determinat revizuirea planului de operaţii. Astfel, la propunerea generalului Alexandru Averescu s-a decis pornirea unei puternice ofensive în Dobrogea, concomitent, urmând a continua ofensiva în Transilvania. Numit comandant al armatei a III-a la fi nele lunii august 1916, generalul Alexandru Averescu aprecia că printre cauzele înfrângerii de la Turtucaia se pot enumera unităţile improvizate şi numărul mare de soldaţi şi ofi ţeri rezervişti111. 102 Ibidem. 103 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 424. 104 Ibidem. 105 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 4. 106 Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. I, p. 413. 107 Ibidem. 108 Ibidem, p. 416. 109 Ibidem, p. 423. 110 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 424; Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 423. 111 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), ediţia a III-a, Editura „Cultura

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 203 La 2/15 septembrie 1916 generalul Alexandru Averescu a fost numit comandant al Grupului Armatelor de Sud. A doua zi, Alexandru Averescu a inspectat frontul din Dobrogea şi l-a informat pe generalul rus Zaioncikovski că intenţionează să treacă Dunărea pe la Flămânda pentru a forţa trupele bulgare să se retragă spre sud112. La 18 septembrie/1 octombrie1916, în timp ce ofensiva armatei româno- ruse din Dobrogea progresa, a început trecerea trupelor armatei a III-a române pe podul de pontoane de la Flămânda113. După încheierea trecerii Dunării, generalul Alexandru Averescu organizează o nouă linie a frontului ce începe la Rasova, pe malul Dunării, trecând prin Arabagi, Mulciova, Enigea, Cocargea, Cobadin, Topraisar şi Tuzla, pe malul Mării Negre114. În aceste condiţii, trupele româno-ruse din Dobrogea totalizau, la începutul lunii octombrie 1916, un număr de: 124 de batalioane (80 de batalioane române şi 44 ruse), 31 de escadroane de cavalerie şi 89 de baterii de artilerie, fi ind superioare celor inamice115, care dispuneau de: 79 de batalioane de infanterie, 29 de escadroane de cavalerie şi 62 de baterii de artilerie116. Bătălia de la Amzacea s-a declanşat în momentul în care, informaţi de o patrulă sârbească, ofi ţerii Regimentului 9 Vânători „au afl at că inamicul din faţa Regimentului (…) schimbă o divizie germană cu una turcă“117, iar „în timp ce ofi ţerii germani şi turci predau şi primeau sectoarele, trupa este adunată (…) le-au venit căruţele cu mâncare“118. În acest context, maiorul Gheorghe Rasoviceanu, comandantul Batalionului I din Regimentul 9 Vânători, „ordonă la trei companii să fi e gata pentru un atac imediat cu baionete, fără niciun foc de armă şi fără zgomot“119. În tranşee au rămas o companie de infanterie şi un pluton de mitraliere comandat de către locotenentul Ferhat. Atacul a fost fulgerător, astfel că, trupele inamice sunt surprinse, o parte a lor sunt distruse iar restul se retrag în dezordine la adăpostul întunericului. Un grup de ofi ţeri inamici a fost surprins de soldaţii români într-o cafenea din Amzacea şi au fost luaţi prizonieri120. Ulterior, trupele Batalionului I din Regimentul 9 Vânători comandate de către maiorul Gheorghe Rasoviceanu, „înaintează până în linia artileriei inamice capturând cinci tunuri“121. Celor trei companii din Batalionul I al Regimentului 9 Vânători li s-au

Naţională“, Bucureşti, f. a., p. 21. 112 Ibidem, p. 34. 113 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 424. 114 Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. I, p. 435. 115 Ibidem, p. 465. 116 Ibidem, p. 466. 117 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 5. 118 Ibidem. 119 Ibidem. 120 Ibidem. 121 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 204 alăturat „câteva unităţi din Regimentul 40 Infanterie, care ajută la transportul celor peste 1 000 de prizonieri capturaţi, a tunurilor, precum şi a celor circa 5000 de arme capturate“122. Lupta de la Amzacea s-a încheiat „în zorii zilei“, când „s-a dat ordin de încetarea luptei şi retragerea trupelor pe vechile poziţii, spre a nu avea timp rezervele inamice să intervină“123. La această primă bătălie de la Amzacea a luat parte şi Ştefan Nicolau, unchiul fraţilor Gheorghe şi Mihail Cristescu, povestindu- le celor doi fraţi desfăşurarea bătăliei cu prilejul unei delegaţii la Constanţa124. Satul Amzacea era situat într-o poziţie ce permitea controlul şoselei spre Mustafa-aci şi Caraomer, fi ind „formidabil fortifi cat cu şanţuri adânci şi cu reţele de sârmă pe mai multe rânduri“125. Aici staţiona Divizia a 25-a otomană, întărită cu unităţi bulgare şi cu o puternică artilerie. În primele două zile ale bătăliei de la Amzacea poziţia nu a putut fi cucerită de trupele româno-ruse. În cea de-a treia zi a intrat în luptă un regiment de voluntari sârbi care a întărit aripa dreaptă a trupelor româno-ruse. În după-amiaza acelei zile a fost declanşat un nou atac asupra poziţiei de la Amzacea la care au participat trupele Diviziei a 17-a române. Astfel, în partea dreaptă a frontului a acţionat Regimentul 9 Vânători, iar în partea stângă a frontului lupta o mare parte a Regimentului 40 Călugăreni, alături de trupe ruse şi sârbeşti. Batalionul I din cadrul Regimentului 9 Vânători era comandat de către maiorul Gheorghe Rasoviceanu, „un comandant a cărui energie nu e întrecută decât de înfl ăcărarea şi dispreţul său de moarte“126. Atacul trupelor româno-ruso-sârbe s-a desfăşurat sub tirul trupelor otomane aşezate în tranşee pe dealul Eski-iuc în spatele reţelei de sârmă ghimpată. Poziţiile inamice sunt cucerite, sunt capturate: 7 tunuri, 2 drapele de luptă, peste 300 de soldaţi şi 5 ofi ţeri otomani127. Trupele Regimentului 9 Vânători au ocupat satul Amzacea, în timp ce, „Divizia a 25-a turcă părăseşte poziţiile şi începe o retragere dezordonată spre Mustafa-aci“128. Acest fapt îl determină pe comandantul armatei a III – a bulgare să trimită la Amzacea toate trupele bulgare pe care le avea la dispoziţie. După o luptă desfăşurată pe uliţele satului Amzacea, trupele Regimentului 9 Vânători s-au retras pe o poziţie situată în nordul satului Amzacea129. Desfăşurarea bătăliei de la Amzacea a permis trupelor române din Dobrogea să înainteze cu aproximativ 10 km pe unele sectoare ale frontului. În aceste condiţii, în noaptea de 3 spre 4 octombrie 1916, generalul rus 122 Ibidem. 123 Ibidem. 124 Ibidem, p. 4. 125 Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. I, p. 468. 126 Ibidem. 127 Ibidem, p. 469. 128 Ibidem. 129 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 205 Zaioncikovski a raportat generalului Alexandru Averescu că, a doua zi, avea să trimită în luptă ultimele rezerve constituite din Divizia a 9-a română şi restul trupelor de voluntari sârbi130. În cursul zilei de 4 octombrie 1916 s-au desfăşurat lupte grele la nord de satul Amzacea, însă, în cele din urmă, trupele Regimentului 9 Vânători au fost retrase la sud de Topraisar131. Urmare a contraofensivei desfăşurate în perioada 1 – 5 octombrie 1916, Divizia a 19 – a română comandată de către generalul Scărişoreanu a pierdut 3150 de soldaţi şi 45 de ofi ţeri132. În ciuda acestor sacrifi cii umane, „nereuşita ofensivei de la Dunăre şi din Dobrogea – unde aveam superioritate de forţe asupra duşmanului – a fost spre norocul nostru“133, în opinia istoricului Constantin Kiriţescu, deoarece „ea ne-a salvat de o catastrofă“134. La bătălia de la Amzacea aveau să participe şi cercetaşii Gheorghe şi Mihail Cristescu, care, chiar a doua zi după întâlnirea cu unchiul lor Ştefan Nicolau la Constanţa, au decis să pornească spre front după ce „ne-am aprovizionat cu un bogat material sanitar (…) profi tând de ocazia că ordonanţa lui pleca cu rufărie pe front“135. Cei doi fraţi au parcurs pe jos cei 25 de km ce despart Constanţa de Topraisar. Odată ajunşi la nord de Topraisar, cei doi cercetaşi s-au oprit „la un canton de şosea unde era instalat postul de comandă al Diviziei General Scărişoreanu, din care făcea parte şi Regimentul 9 Vânători“136. În aceste condiţii, aveau să-l cunoască pe generalul Scărişoreanu întrucât, „spre spaima noastră, suntem întrebaţi chiar de dl. General Scărişoreanu, Comandantul Diviziei, unde mergem“137. Ulterior, cei doi cercetaşi au mers pe un drum de car, până la ferma Butărăscu, unde era cantonat trenul regimentar al Regimentului 9 Vânători138. Frontul se afl a la doar 4 km de ferma Butărăscu, cei doi fraţi Cristescu având să întâlnească acolo „două autoambulanţe engleze ce erau detaşate în sectorul nostru pentru transportul răniţilor la spitalele din Constanţa“139. Odată ajuns în spatele frontului în sectorul Regimentului 9 Vânători, Gheorghe Cristescu a putut vedea „poziţia inamică ce era la 1 130 m de a noastră, pe o creastă uniformă, precedată de reţele de sârmă ghimpată pe cinci rânduri“140. În dimineaţa următoare cei doi cercetaşi au văzut tranşeele Batalionului I al Regimentului 9 Vânători. Gheorghe Cristescu preciza că atunci „am avut

130 Ibidem. 131 Ibidem, p. 470. 132 Ibidem, p. 471. 133 Ibidem. 134 Ibidem, p. 472. 135 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 6. 136 Ibidem. 137 Ibidem. 138 Ibidem. 139 Ibidem, p. 7. 140 Ibidem, p. 8.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 206 (…) ocazia să-i cunosc pe aproape toţi ofi ţerii unităţilor“141 ce luptau în acel sector de front, respectiv: locotenentul Ferhat, locotenentul Demetrescu Mircea, sublocotenentul Săndulescu, sublocotenentul Râşniţă Mihai, sublocotenentul Selim Abdulachim, avocat din Constanţa, sublocotenentul Davidescu, ulterior, „către amiază“142, Gheorghe şi Mihail Cristescu fi ind „prezentaţi Dlui Maior Rasoviceanu Gheorghe – Comandantul Batalionului I – , dlui Maior Vârtejanu – Comandantul Batalionului II –, şi dlui Colonel Velescu, Comandantul Regimentului 9 Vânători“143. Ca urmare a ordinului comandantului Regimentului 9 Vânători, cei doi cercetaşi au fost „ataşaţi Companiei a 2 – a, comandată de unchiul nostru, locotenent Ştefan Nicolau“144. În următoarele zile „activitatea noastră s-a redus la 15 răniţi, pe care i-am pansat cu cea mai mare grijă“145. Pe de altă parte, „ne-am extins activitatea făcând pe agenţii de transmisiune între Companie şi Batalion şi (…) observatori la Plutonul de mitraliere (2 piese) (…) amplasate în sectorul Companiei a 2 - a“146 şi afl ate sub comanda locotenentului Ferhat. Observând că tranşeele Regimentului 9 Vânători „erau despărţite de ale bravilor voluntari sârbi de o fâşie de teren de circa 20 m nelegată prin şanţ“, şi vizitând tranşeele voluntarilor sârbi, „am transmis invitaţia, scrisă pe cartea de vizită de Col. Hagici, dlui Colonel Velescu şi dlui Maior Rasoviceanu şi, a doua zi, şanţurile erau unite, iar trecerea foarte uşoară“147. În aceste condiţii, „în câteva minute, toţi eram prieteni şi această primă vizită a contribuit la legătura sufl etească ce a făcut din Regimentul 9 Vânători şi Divizia de voluntari sârbă un bloc de eroi şi pivotul apărării liniei Tuzla – Topraisar – Mârleanu“148. Luptele au fost reluate „în dimineaţa de 5 octombrie 1916“149, când „trupele inamice încep un bombardament foarte puternic asupra rezervelor noastre, de la mare la Dunăre, (…) cu tendinţa vădită de a lua ofensiva“150. Acestea sunt împrejurările în care, „la ora 7 dimineaţa, în ziua de 6 ctombrie 1916, suntem chemaţi [de către colonelul Velescu, n.n.] şi, fără altă vorbă, suntem daţi în primirea unui sergent cu ordin de a ne duce la Constanţa“151. În drum spre Constanţa, „ajunsesem cam în dreptul satului Agigea când am văzut, spre mare, mulţi soldaţi români din Regimentul 11 Infanterie, răniţi“152, retrăgându-se

141 Ibidem. 142 Ibidem. 143 Ibidem. 144 Ibidem. 145 Ibidem. 146 Ibidem. 147 Ibidem, p. 9. 148 Ibidem, p. 10. 149 Ibidem 150 Ibidem. 151 Ibidem. 152 Ibidem, p. 11.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 207 spre Constanţa. Totodată, în sectorul Tuzla – Techirghiol avea loc „o canonadă puternică de artilerie inamică la care se răspundea cu un bombardament puternic de artilerie, tras de pe mare, de crucişătorul <>, ce ajuta fl ancul nostru stâng“153. În zilele de 7 şi 8 octombrie 1916 evacuarea răniţilor din Constanţa era în plină desfăşurare, iar „în noaptea de 8-9 octombrie 1916 ni se ordonă să evacuăm oraşul cu materialul ce-l puteam lua şi ultimii răniţi“154, pentru aceasta fi ind pus la dispoziţie „un tren de marfă ce părăsea Constanţa ultimul, spre Feteşti – Brăila, fără opriri“155. Constanţa a fost ocupată de Puterile Centrale ca urmare a ruperii frontului de ofensiva declanşată la 6/19 octombrie 1916 de către generalul August von Mackensen, ofensivă ce a avut ca rezultat ocuparea Topraisarului şi Cobadinului şi ruperea frontului Cernavodă-Constanţa156. Bătălia de la Amzacea a precedat lupta de la podul Jiului, acolo unde aveau să participe numeroşi cercetaşi gorjeni, în încercarea disperată de a stopa înaintarea armatei germane, din rândul acestora având să se ridice Ecaterina Teodoroiu, „Eroina de la Jiu“. Asemenea Ecaterinei Teodoroiu, fraţii Gheorghe şi Mihail Cristescu aveau să urmeze trupele române în retragerea din Moldova, participând la îngrijirea răniţilor. Astfel, în ziua de 16 octombrie 1916, cercetaşii evacuaţi din Constanţa sunt „adunaţi la Comandamentul Cohortei <> din Brăila de Comandantul Cohortei <> din Constanţa, profesorul Nicolae Constantinescu-Pană (…) repartizându-ne la diferite cohorte din Moldova, după preferinţa fi ecărui cercetaş“157. Patrula „Cerbul“, comandată de către cercetaşul Gheorghe Cristescu, a fost repartizată la cohorta de cercetaşi „Mihail Kogălniceanu“ din Huşi. Ajungând la Huşi la 17 octombrie 1916, cercetaşii din patrula „Cerbul“ au fost repartizaţi la spitalul nr. 41/C amenajat la Şcoala de Fete, începându-şi activitatea în aceeaşi zi. În octombrie 1916 „podul de fi er de peste Borcea a fost aruncat în aer“158 de către armata română pentru a împiedica trupele germane din Dobrogea să facă joncţiunea cu trupele ce înaintau spre Bucureşti, după bătălia de la Neajlov. În perioada 15 august 1916 – 1 decembrie 1918, „în afară de cei trei cercetaşi căzuţi la datorie, înhumaţi, doi în cimitirul eroilor din Constanţa şi unul în cimitirul evreiesc, cărora li s-a aplicat pe morminte insigna din bronz

153 Ibidem. 154 Ibidem. 155 Ibidem. 156 ***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 425. 157 Gheorghe Cristescu, op. cit., p. 12. 158 Ibidem, p. 13.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 208 a cercetaşilor din războiul 1916 - 1919“159, au căzut la datorie: sublocotenentul Cristache Iacob, în luptele din munţii Vrancei, căpitanul Ştefan Nicolau, în luptele de la Mărăşeşti, locotenentul Haneş Gheorghe şi Buricescu Gheorghe, instructori ai cohortei de cercetaşi „Ovidiu“ din Constanţa, sublocotenentul Davidescu şi maiorul Vârtejanu160. Asociaţia Cercetaşilor din Războiul 1916 – 1918, constituită în vara anului 1928, a ridicat la Constanţa, în curtea Şcolii Normale (fostul Spital Nr. 312 B) din strada „Scarlat Vârnav“, o troiţă în memoria cercetaşilor căzuţi în luptă pe timpul primului război mondial. Totodată, în memoria voluntarilor sârbi ce au luptat în Dobrogea în 1916 s-a ridicat la Medgidia un monument comemorativ. La inaugurarea acestuia, realizată cu puţin timp înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial, au participat numeroşi voluntari sârbi şi veterani români din Regimentul 9 Vânători. Divizia de voluntari ce a luptat în toamna anului 1916 în Dobrogea alături de trupele ruse şi române era constituită din: sârbi, croaţi, sloveni provenind din armata austro-ungară, soldaţi ce fuseseră luaţi prizonieri de către armata rusă şi s-au înrolat voluntari pentru a lupta alături de trupele ruse. Debarcată în august 1916 în portul Constanţa, divizia de voluntari sârbo-croato-sloveni a fost trimisă pe front în zona oraşului Bazargic. Aceasta avea să dovedească „un eroism legendar, începând cu luptele de la Bazargic, Topraisar, Amzacea, până în nordul Dobrogei“161. În semn de omagiu adus memoriei eroilor sârbi căzuţi în luptă alături de soldaţii Regimentului 9 Vânători, această unitate a armatei române avea să primească, în perioada interbelică, numele de Regimentul 9 Vânători „Regele Alexandru al Iugoslaviei“. Colonelul Rasoviceanu Gheorghe s-a născut la 12 decembrie 1877 în comuna Arcani din judeţul Gorj162. La 15 august 1916 maiorul Gheorghe Rasoviceanu se aﬂ a la comanda Batalionului I din Regimentul 9 Vânători, îndeplinind şi funcţia de şef de stat major al regimentului. În perioada 1895-1897 Gheorghe Rasoviceanu a fost elev al Şcolii Militare de Oﬁ ţeri, în aceeaşi perioadă activând în Batalionul VI Vânători de Munte163. La 1 iulie 1897 elevul Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de sublocotenent, primind comanda unui pluton din Batalionul VI Vânători. Avea să activeze în acest batalion până în 1902, când devine comandant de pluton în cadrul Regimentului Nr. 18 Gorj. În 1903 a fost transferat la Regimentul 2 Infanterie, în aceeaşi calitate de

159 Ibidem, p. 14. 160 Ibidem. 161 Ibidem, p. 16. 162 Constantin Ispas, Nemuritorii, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Târgu-Jiu, 2004, vol. III, p. 59. 163 Ibidem, p. 60.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 209 comandant de pluton. În acelaşi an, Gheorghe Rasoviceanu a fost transferat la Batalionul I Vânători164. A fost avansat la gradul de locotenent în mai 1903, iar în mai 1908 a devenit comandant de companie în cadrul Batalionului I Vânători. În acelaşi an a fost transferat la Regimentul 26 Infanterie. În anii 1912 – 1914 a fost elev la Şcoala Superioară de Război, iar în perioada 23 iunie – 31 iulie 1913, a participat, în calitate de comandant de companie în cadrul Regimentului 52 Infanterie. După încheierea studiilor la Şcoala Superioară de Război, Gheorghe Rasoviceanu a fost numit comandant de batalion în cadrul Regimentului 40 Infanterie. La 1 noiembrie 1914 a fost avansat la gradul de maior în cadrul Regimentului 40 Infanterie165. După intrarea României în primul război mondial, la 1 noiembrie 1916, Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de locotenent – colonel şi numit comandant al Regimentului 9 Vânători166. Pentru faptele de vitejie săvârşite în Dobrogea de soldaţii şi ofi ţerii Regimentului 9 Vânători, această unitate a fost denumită „Regele Ferdinand I“ şi i s-a conferit Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III – a. Colonelul Gheorghe Rasoviceanu avea să se distingă în luptele de la: Mustafa, Amzacea, Nazarcea, Topraisar, Stâlpu şi Bălăriile167. Ulterior, a luat parte la luptele eroice de la Mărăşeşti, în calitatea sa de comandant al Regimentului 9 Vânători de Munte168. Ca urmare a faptelor de vitejie din iulie 1917, colonelul Gheorghe Rasoviceanu a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III – a, printr- un decret regal semnat la Iaşi de către regele Ferdinand I169 la 18 august 1917. Ulterior, la 1 noiembrie 1917, Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de colonel, primind comanda unei brigăzi din Corpul Vânătorilor de Munte170. În timpul campaniei din Ungaria din vara anului 1919, Regimentul 9 Vânători de Munte, comandat de către colonelul Gheorghe Rasoviceanu, a fost primul care a trecut Tisa171. Începând din anul 1919 în toate cele 71 de judeţe ale României Mari, pe steagurile legiunilor cercetăşeşti a fost aplicat crinul, simbolul cercetăşiei mondiale. În cele 71 de judeţe ale României Mari s-au înfi inţat 220 de cohorte de cercetaşi cu peste 220 de comandanţi şi instructori. Acestea aveau efective ce se cifrau la aproape 100 000 de cercetaşi172. În perioada 1919 – 1923 cercetăşia trece printr-o etapă difi cilă, apreciată

164 Ibidem. 165 Ibidem. 166 Ibidem, p. 61. 167 Ibidem. 168 Ibidem. 169 Vezi Anexa 4. 170 Ibidem. 171 Ibidem. 172 Marin Benghiuş, op. cit., p. 13.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 210 de către Marin Benghiuş drept o epocă „de refacere şi reorganizare“173. De altfel, până în 1928 cercetăşia va avea o activitate foarte redusă. În această perioadă Asociaţia „Cercetaşii României“ depindea de Fundaţia Culturală „Principele Carol“174. În vara anului 1928 s-a înfi inţat Asociaţia Foştilor Cercetaşi din Războiul 1916-1918, aceasta având deviza: „Muncă, Cinste, Iubire şi Dreptate“175. Aceasta a fost înfi inţată la iniţiativa fostului cercetaş Ioan Dumitriu – Buzău, cel ce avea să fi e ales primul preşedinte al asociaţiei176. Din iniţiativa acestei asociaţii s-au ridicat monumente închinate memoriei cercetaşilor căzuţi în primul război mondial la: Barboşi, Tecuci, Iaşi şi Brăila. Statuia Ecaterinei Teodoroiu de la Brăila a fost realizată din iniţiativa asociaţiei cu prilejul aniversării a 10 ani de la încheierea primului război mondial, aceasta fi ind opera sculptorului Ionescu Varo177. În perioada 1929 – 1937 cercetăşia românească s-a afl at sub conducerea generalului Ulise Sâmboteanu, cel care „a înălţat cercetăşia pe cele mai înalte culmi naţionale şi internaţionale“178. În această perioadă cercetăşia ajunsese să grupeze peste 70 000 de cercetaşi organizaţi în unităţi cercetăşeşti. Pentru pregătirea comandanţilor de unităţi şi instructorilor avea să se înfi inţeze Şcoala pentru Comandanţi de Cercetaşi de la Breaza179. După revenirea regelui Carol al II – lea pe tronul României, cercetăşia s-a afl at sub patronajul său, astfel că, perioada 1930 – 1937 este marcată de participarea cercetaşilor la congrese şi jamboree internaţionale, de organizarea de jamboree naţionale, expoziţii, concursuri, toate acestea având rolul de a pune „în evidenţă temeinica şi serioasa educaţie dată tineretului (…) prin cercetăşie“180. Astfel, în 1930 a fost organizată la Piatra Neamţ prima Jamboree Naţională, cea de-a doua având să se desfăşoare în Dumbrava Sibiului în cursul anului 1932. La aceasta au participat peste 2 500 de cercetaşi, precum şi Sir Hubert Martin, directorul Biroului Internaţional al Cercetăşiei de la Londra, apropiat al lordului Robert Baden – Powell181. Ulterior, în vara anului 1934 a fost organizată la Mamaia, sub patronajul prinţului Nicolae şi al primului ministru Gheorghe Tătărescu, cea mai importantă jamboree naţională, cu participarea a aproximativ 5 000 de cercetaşi din toate judeţele ţării182. Alături de cercetaşii români, la această tabără au participat 173 Ibidem, p. 10. 174 Ibidem. 175 Ibidem, p. 72. 176 Ibidem, p. 75. 177 Ion Mocioi, op. cit., p. 179. 178 Marin Benghiuş, op. cit., p. 75. 179 Ibidem, p. 10. 180 Ibidem. 181 Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju, op. cit., p. 60. 182 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 211 cercetaşi din: Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Franţa, Ungaria, Grecia şi Turcia183. În concluzie, cercetăşia avea să se organizeze în România cu puţin timp înainte de declanşarea primului război mondial, tinerii cercetaşi participând activ la efortul de război şi aducându-şi aportul la epopeea românească din anii 1916 – 1918 ce avea să conducă la împlinirea idealului unităţii teritoriale a statului naţional român la ﬁ nele anului 1918, după această dată, cercetăşia cunoscând o perioadă propice până în momentul includerii cercetaşilor în rândurile străjerilor, moment ce coincide cu desﬁ inţarea unităţilor de cercetaşi.

183 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 212

ANEXA 1

Ministerul Regal al Afacerilor Străine Cancelaria Ordinelor Nr. 79

Adeverinţă de primire Subsemnatul,

Numele de familie: Benghiuş Numele de botez: Marin Data şi locul naşterii: 5 Noiembrie 1903, Comuna Creţeşti-Fălciu Domiciliul: Creţeşti-Vaslui Poziţiunea socială (grade şi funcţiuni): Directorul Şcolii Creţeştii de Sus- Fălciu, Comandant, Inspector reg. Iaşi şi Chişinău, Consilier tehnic în Cercetăşia României. Naţionalitate: Română

încredinţează că a primit brevetul de conferirea „VIRTUTEA CERCETĂŞEASCĂ“ de argint a României.

Bucureşti, în 8 iunie 1935.

(Semnătura)

CAROL

Apud. Marin Bebghiuş, Cercetăşia României. Istoricul Cercetăşiei, p. 90.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 213 ANEXA 2

Decretul de recunoaştere ca persoană juridică

Ferdinand I Prin graţia lui Dumnezeu şi Voinţa Naţională, Rege al României La toţi de faţă şi viitori, sănătate.

Corpurile legiuitoare au votat şi adoptat iar Noi sancţionăm ce urmează: Art. I Se recunoaşte calitatea de persoană juridică „Asociaţiei Cercetaşilor României“, cu sediul în Bucureşti, al cărei scop este educaţia fi zică şi morală a tineretului nostru. Art. II Organizarea acestei asociaţiuni rămâne fi xată prin statutul său actual, care statut nu poate fi modifi cat decât prin votul consiliului de miniştri. Această lege dimpreună cu statutele la dânsa anexate s-au votat de Senat în şedinţa de la 20 decembrie anul 1914 şi s-a adoptat cu unanimitate de 65 voturi. Preşedinte B. M. Missir Secretar C. Călinescu

Această lege dimpreună cu statutele la dânsa anexate s-au votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 21 Februarie anul 1915 şi s-a adoptat cu majoritatea de 59 voturi, contra 3.

Vice-Preşedinte, Al. Iliescu Secretar G. Meitani

Promulgăm această lege şi ordonăm ca să fi e învestită cu sigiliul Statului şi publicată prin „Monitorul Ofi cial“. Dat în Bucureşti la 6 Aprilie 1915. Ferdinand Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice I. G. Duca Ministrul de Justiţie Victor Antonescu „Cercetaşul“, an I, nr. 12-13/iunie-iulie 1915; „Monitorul Ofi cial“ din 9 Aprilie 1915.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 214 ANEXA 3

Denumirea celor 34 legiuni din cele 34 judeţe ale Vechiului Regat

1. Legiunea „Neagoe Vodă Basarab“ – jud. Argeş – Piteşti. 2. Legiunea „Vlad Ţepeş“ – jud. Brăila – Brăila. 3. Legiunea „Decebal“ – jud. Buzău – cohorte la Buzău, Mizil, Pogoane şi Mărăcineni. 4. Legiunea „Domniţa Ruxandra“ – jud. Botoşani – cohorta Botoşani „Mihail Eminescu“. 5. Legiunea „Dragoş Vodă“ – jud. Bacău – cohorte la Bacău şi Răcăciuni. 6. Legiunea „Ioniţă Asan“ – jud. Caliacra – Bazargic. 7. Legiunea „Regina Elisabeta“ – jud. Constanţa – cohorte la Constanţa şi Medgidia. 8. Legiunea „Cuza Vodă“ – jud. Covurlui – Constanţa. 9. Legiunea „Matei Basarab“ – jud. Dâmboviţa – Târgovişte. 10. Legiunea „Grigore Ghica“ – jud. Dorohoi – Dorohoi. 11. Legiunea „Mircea cel Bătrân“ – jud. Durostor – cohorte la Silistra, Turtucaia. 12. Legiunea „Bibescu Vodă“ – jud. Dolj – cohorta „Preda Buzescu“ din Craiova. 13. Legiunea „Dimitrie Cantemir“ – jud. Fălciu – Huşi şi Costeşti – cohorta „Basarabia“. 14. Legiunea „Domnul Tudor“ – jud. Gorj – Târgu-Jiu. 15. Legiunea „Regele Ferdinand“ – jud. Ilfov – Bucureşti şi Olteniţa. 16. Legiunea „Ştirbei Vodă“ – jud. Ialomiţa – Călăraşi, Urziceni şi Slobozia. 17. Legiunea „Vasile Lupu“ – jud. Iaşi – Iaşi. 18. Legiunea „Traian“ – jud. Mehedinţi – Turnu-Severin. 19. Legiunea „Radu Negru“ – jud. Muscel – Câmpulung. 20. Legiunea „Petru Rareş“ – jud. Neamţ – Piatra Neamţ şi Târgu-Neamţ. 21. Legiunea „Despina Doamna“– jud. Olt – Slatina. 22. Legiunea „Regele Carol I“– jud. Prahova – Ploieşti, Sinaia, Câmpina, Buşteni. 23. Legiunea „Elena Doamna“ – jud. Putna – Focşani. 24. Legiunea „Stanca Doamna“– jud. Romanaţi – Caracal. 25. Legiunea „Radu de la Afumaţi“– jud. Râmnic – Râmnicu Sărat, Costeşti, Popeşti. 26. Legiunea „Alexandru cel Bun“– jud. Roman – Roman. 27. Legiunea „Ştefan cel Mare“– jud. Suceava – Fălticeni. 28. Legiunea „Doamna Oltea“– jud. Tecuci – Tecuci.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 215 29. Legiunea „Bogdan Vodă“– jud. Tutova – Bârlad. 30. Legiunea „Ioan Vodă cel Cumplit“– jud. Tulcea – Tulcea şi Măcin. 31. Legiunea „Constantin Brâncoveanu“– jud. Vâlcea – Râmnicu Vâlcea. 32. Legiunea „Regina Maria“– jud. Teleorman – Alexandria. 33. Legiunea „Mihai Viteazul“– jud. Vlaşca – Giurgiu. 34. Legiunea „Petru Muşat“– jud. Vaslui – Vaslui.

Apud. Marin Benghiuş, Cercetăşia Romnâniei. Istoricul Cercetăşiei, p. 14. Manuscris aﬂ at în colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ din Târgu-Jiu sub nr. de inv. 8 901.

ANEXA 4

Ferdinand I Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională Rege al României La toţi de faţă şi viitori, sănătate.

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul de Război sub nr. 5 379 din 18 August 1917, Am decretat şi decretăm: Art. 1 Conferim Ordinul Militar „Mihai Viteazul“ clasa a III – a, colonelului RASOVICEANU GHEORGHE, comandantul Regimentului 9 Vânători Munte, pentru vitejia, destoinicia şi devotamentul excepţional de care a dat dovadă pe câmpul de luptă. La 29 iulie 1917, pe când inamicul încerca să învăluie aripa dreaptă a Diviziei a 9 – a, acest distins comandant de regiment s-a pus în fruntea companiilor ce formau rezerva regimentului şi contraatacând cu energie pe germani, a restabilit situaţia şi a împiedicat astfel ca legătura diviziei cu trupele noastre din dreapta să ﬁ e tăiată. Dat la Iaşi la 18 August 1917. Ferdinand

Vintilă Brătianu

I. D. Nr. 914 din 18 August 1917

Apud. Constantin Ispas, Nemuritorii, vol. III, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Târgu- Jiu, 2004, p. 62.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 216

Fig. 1 Generalul Gheorghe Rasoviceanu Fotograﬁ e aﬂ ată în colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ sub nr. inv. 18 278.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 217

Fig. 2 Gheorghe Cristescu (stânga), Cristache Iacob (centru) şi Mihail Cristescu (dreapta) Fotograﬁ e aﬂ ată în colecţiile Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu“ sub nr. inv. 18 277.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 219

Tăbăcari şi cojocari în Gorjul de altădată Albinel Firescu

Aşa cum s-a întâmplat mai mereu, prezentul istoric a surprins societatea românească uşor defazată sau, mai bine zis, neadaptată. Analiza faptelor, realizată atent constituie argumentul necesar înţelegerii fenomenului de determinism istoric. Demersul nostru (analiza de faţă) are o noţiune de natură intrisecă: ce anume poate reprezenta mai bine spiritul nostru identitar într-o lume nouă întemeiată pe revoluţionarea informaţiei, pe circulaţia liberă a bunurilor materiale şi imateriale. Adesea aprecierile vin din afara sistemului nostru de referinţă şi se concentrează pe aspecte aparent banale: elemente diverse de factură cultural – identitară. Cele mai frecvente aspecte patrimoniale sunt meşteşugurile, cu tot ceea ce presupun ele: purtătorii acestora, cunoscători ai tehnologiei şi produsului fi nit, artefactul. În ce măsură acestea se mai păstrează pentru şi deodată cu refl ectarea unui argument de cultură şi civilizaţie, este o preocupare generală, nu neapărat încununată de succes. Numai luarea în seamă a substratului istoric poate contribuii decisiv la încurajarea şi susţinerea acestor, cu adevărat, elementele patrimoniale. Urmăm, aşadar, o scurtă incursiune pe linia practicării şi organizării meşteşugurilor. Exercitate dintotdeauna, în funcţie de nevoile comunităţilor cu o evoluţie, uneori aleatorii, a tehnicii, transmise din generaţie în generaţie, majoritatea meşteşugurilor cunoscute la începutul secolului al XX-lea au supremaţie de conduită. Criza economică de supraproducţie dintre anii 1929 şi 1933 a lăsat însă, urme adânci în cadrul sferei social – economice. Factorii de producţie vor fi analizaţi din altă perspectivă. În plan legislativ acesta s-a tradus prin adoptarea legii pentru constituirea Camerelor de Muncă şi a legii pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (30 aprilie 1936). Un efect imediat al acestei legi a fost pe palier economic, evaziunea fi scală. Mulţi dintre cei care practicau meserii nu s-au înregistrat la Camerele de Muncă pentru a evita plata impozitelor. Cele mai importate, de această dată, pe termen mediu şi lung, au fost efectele sociale. În primul rând s-a realizat o triere a micilor meş teşugari. Au rezistat cei mai buni, cei care înregistrau mai multe comenzi şi erau mai bine plătiţi pentru servicii de calitate. Cei mai mulţi s-au asociat şi s-au organizat în ateliere ori

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 220 mici întreprinderi. Învăţământul profesional era mai bun calitativ prin traversarea stagiului de ucenic sau calfă până la a deveni meşter. Meseriaşii au benefi ciat de lucrători prin realizarea stagiarilor de practică. Efectele cele mai încurajatoare s-au resimţit asupra meseriilor noi sau prestările de activităţi industriale: (industrie uşoară, confecţionări îmbrăcăminte, încălţăminte, metalurgie, reparaţii, etc…). Alte meşteşuguri sau meserii tradiţionale, cu caracter sezonier (olăritul, împletiturile, dogărit, etc…) sau sporadic în funcţie de zona sau de necesitate precum spătăritul, ţesutul părului de capră, confecţionarea lingurilor de lemn, fuse, furci, albii s.a. au funcţionat din ce în ce mai greu, sau chiar au dispărut din pricina faptului că veniturile mici nu le-au permis intrarea în cadrul legal. Dacă la toate aceste adăugăm migraţia forţei de muncă de la rural spre urban, ori de la o zonă etnografi că la alta, avem un tablou aproape complet al vieţii meşteşugăreşti din perioada interbelică până în zilele noastre. Pentru a întregi cât mai bine această imagine am extras câteva paragrafe din legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor şi am făcut apel la memoria arhivelor în ceea ce priveşte breasla tăbăcarilor şi cojocarilor din Gorjul interbelic. Un meşteşug important din care se câştiga destul de bine poate să probeze ori sa infi rme diferitele ipoteze. Astfel, la Târgu-Jiu era recunoscută Tăbăcăria Comşa – Roşca şi alţi asociaţi, afl ată pe str. 14 octombrie, având ucenicii sau calfe care şi locuiau acolo. Cei mai buni tăbăcari îşi afl au originea în zona Sibiului. Preponderenţa tăbăcarilor în raport cu cojocarii, este evidentă, dacă luăm în calcul faptul că aceştia furnizau materia primă şi pentru curelărie, cizmărie, opincărie. Activitatea se desfăşoară în întreaga perioadă interbelică, dar califi carea meşterilor sunt frecvente cazuri când meşteşugul se transmite din tată-n fi u până în 1948 (până atunci există evidenţa din considerente de ordin istoric – legea naţionalizării), ne îndreptăţeşte să considerăm că perpetuarea cunoştinţelor dobândite merge odată cu purtători până spre anii 70-80. De asemenea, având în vedere că, una dintre prevederile legii din 1936 menţiona că lucrările practice pentru obţinerea certifi catelor de meşter urmau a fi donate muzeelor sau altor instituţii ce le puteau folosi ca material didactic, este deosebit de relevant câtă infl uenţă în sfera socială şi economică au putut să genereze reformele interbelice. Aşadar, mergând pe linia argumentării determinist istorice, am putea spune că efectele legislaţiei de după 1948 se resimt abia acum.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 221 ANEXE:

Monitorul Oﬁ cial nr. 196 din 26 august 19371

Din regulamentul de aplicarea legii pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. „Organizarea ştiinţifi că a uceniciei tinde să găsească cele mai bune metode de predarea ale unei meserii în cel mai scurt timp cu cea mai redusă sforţare, cu un minim de cheltuieli şi un maxim de randament” - Durata uceniciei nu poate fi mai mică de 3 ani şi mai mare de 4 ani - Un contract de ucenicie valabil trebuie înregistrat la Camera de Muncă - Absentările nejustifi cate ale ucenicului prelungesc durata contractului cu îndoitul timpului absentat - Puteau ţine ucenicii persoanele care au împlinit 25 ani sau persoanele juridice cu condiţiile: - nu au fost decăzuţi defi nitiv sau temporar din dreptul de a ţine ucenici - nu au fost condamnaţi pe cod penal - nu au fost condamnaţi pentru pedepse infamante - nu au fost decăzuţi din drepturile de tutori Patronul bărbat care nu este căsătorit şi cel căsătorit care nu locuieşte împreună cu soţia să nu poată angaja ucenici sub vârsta de 18 ani Patronul este obligat sa se poarte faţă de ucenic ca un bun părinte de familie, îngrijindu-se de educaţia sa, supraveghindu-l neîntrerupt, interesându-se de purtarea sa în afară, apărându-l de maltratările salariaţilor întreprinderii sau ale membrilor familiei sale şi să-i asigure o găzduire igenică, atunci când acesta cade în sarcina patronului, acesta fi ind obligat să anunţe organele sanitare pentru control. Ucenicul nu poate fi pus să exercite decât acele munci sau sarcini cu care sunt în directă legătură cu meseria. Acestea trebuie să fi e proporţionale cu puterea sa fi zică sau intelectuală. Munca sau serviciile nu vor putea fi prestate decât în timpul orelor legale de muncă. Ucenicul trebuie să păstreze secretul întreprinderii, să îndeplinească îndatoririle prevăzute în contract. Să nu exercite acea meserie sau alta fără consimţământul patronului, afară de cazul când face lucrul în gospodăria părinţilor sau a reprezentanţilor legali. Contractul de ucenicie poate fi desfăşurat în cazul când una din părţi este chemată sub drapel… Au fost înfi inţate cursuri profesionale de ucenici cu durată de trei sau patru ani. Sunt create căminele de ucenici cu scopul de a asigura locuinţă, hrană şi

1 Monitorul Oﬁ cial nr. 196 din 26 august 1937

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 222 odihnă în condiţii igenice precum şi o educaţie îngrijită. Cartea de lucrător (calfă) se va elibera persoanelor ce au o prezenţă completă de meşteşug, însuşită în industrie sau meserii pe cale uceniciei, la vreo şcoală sau altă industrie cu caracter profesional. Cartea de meşter se va elibera acelora care şi-au însuşit cunoaştere profesională a unei meserii. - Trebuiau să practice meseria ca lucrători cel puţin 3 ani în afara uceniciei - Cartea de lucrător trebuia eliberată cu cel puţin 3 ani înainte de cererea pentru obţinerea cărţii de meşter - Trebuia dovadă a cotizaţiilor la asigurările sociale pe acest interval de 3 ani.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 223

Nicolae I. Andreescu din Alimpeúti1 Cojocar căciular ObĠine carte de lucru în 1948

Nicolae C. Bistreanu din Bengeúti2 n. 1927 ObĠine carte de meúter in 1947

BoĠoi Ion din Târgu-Jiu3 n. 1930, Uricani Hunedoara Tăbăcar la tăbăcăria lui Ghibu Nicolae din Târgu-Jiu Str. 14 Octombrie, nr. 84

Bodo Alexandru4 n. 1908, com. GalaĠ, jud. Alba

Calfă de cojocar în 1926 Reînnoieúte carte de lucrător în 1941

Bratu Ioan5 n. com. Tiliúca, jud. Sibiu Tăbăcar, domiciliat pe str. 14 oct. Nr. 80 Certificat de calfă în 1939

1 Serviciu JudeĠean Gorj al Arhivelor NaĠionale, fond Camera de Muncă, inv. 74, dos. 30. 2 Idem, dos. 199. 3 Idem, dos. 220. 4 Idem, dos. 233. 5 Idem, dos. 296.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 224

Chisăr Alexandru6 n. 1899 la Sibiu Tăbăcar, domiciliat pe str. 14 oct nr. 82 Certificat de practică la ùandor Chisăr, str. Victoriei, nr. 182

Comúa Nicolae7 n. 1877, com. Siliúte, jud. Sibiu Tăbăcar, Târgu-Jiu

Iulian Cosmulescu8 n. 1895, în Baia de Aramă Tăbăcar, domiciliat în Târgu-Jiu Calfă în 1922

Coiculescu Ioan9 n. 1991, Leleúti, din 1942 a lucrat la Turcineúti

Cojocar căciular

Coma Dumitru10 n. 1926 tăbăcar la tăbăcăria N. Ghibu de la 1943, domiciliat în str. 14 oct. Nr. 60 Certificat de ucenicie la Sibiu

6 Idem, dos. 484 7 Idem, dos. 569 8 Idem, dos. 573 9 Idem, dos. 577 10 Idem, dos. 597

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 225

Ioan Dragotă11 Din anul 1930 până la 4 oct. 1934 a exercitat meseria de cojocar în com. Brădiceni, apoi se mută în Tg-Jiu - atelier de cojocărie, pe cont propriu în Tg-Jiu, str. Victoriei, nr. 205 cu un ucenic.

Drugă Nicolae12 n. 1919, Cojocar căciular, com Bengeúti Primăria, în 1947, certifică exercitarea meseriei de 10 ani, ucenic la Matei Pârvulescu din Tg-Jiu str. Victoriei nr. 109, de la 15 ani

Gheorghe Enescu13 n. 1908 la Siliútea, MehedinĠi blănar-cojocar, între 1920-1924 ucenic in Tr Severin, 1924-1932 meúter lucrător (calfă), tot in Severin, domiciliat în Baia de Aramă

Ghibu Nicolae14 n. 1906 în Siliúte, jud. Sibiu tăbăcar, domiciliat în str. 14 oct. Nr. 80 preschimbarea cărĠii de meúter în 1938

Grecu Vasile15 n. 1900 la Băleúti tăbăcar, domiciliat în Iaúi - Gorj, calfă în 1920

11 Idem, dos. 806 12 Idem, dos. 812 13 Idem, dos. 857 14 Idem, dos. 965 15 Idem, dos. 1030

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 226

Hotoboc Gheorghe16 n. 1903, Turcineúti căciular carte de meúeter în 1930

Ionicioiu Alexandru17 n. 1929, Târgu-Jiu domiciliat str. 14 oct. Nr. 82, ucenic la tăbăcăria Nicolae Roúca de pe str. 14 oct. Nr. 82 între 1943-1946

Dumitru Lazăr18 n. 1911, Târgu-Jiu

Tăbăcar, cu certificate de practică, domiciliat str. 14 oct. Nr. 84, la N.D. Comúa úi ùandor Chisăr

Laios Szabo Ludovic19 n. 1899, domiciliat str. 14 oct. Nr. 82 cu adeverinĠă de practică la Dermata Cluj din 1924

Gheorghe Mălescu20 n. 1898 Băleúti – Gorj tăbăcar cu domiciliul în Băleúti reînnoire carte de meúter 1942

16 Idem, dos. 1102 17 Idem, dos. 1156 18 Idem, dos. 1212 19 Idem, dos. 1223 20 Idem, dos. 1340

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 227

Miron Lilă din Sârbeúti21 n. 1926, practică cojocăria din 1941 úi plăteúte impozit din 1944 solicită carte de lucrător căciular în 1948

Munteanu Damian22 n. 1911 Novaci practică la Novaci meseria de cojocar căciular din 1939

Gr. Mucicioară23 n. 1903, Tg-Jiu, certificat de practică la N.D. Comúa, str. 14 oct. Nr. 84, unde lucrează din 1935 tăbăcar, domiciliat în str. 14 oct. Nr. 120

Paútiu Ilie24 n. 1928 Siliúte jud. Sibiu Tăbăcar domiciliat str. 14 oct. Nr. 84 Certificat de practică la Tăbăcăria N. Ghibu este ucenic între 1943-1946

Constantin Petca25 n. 1919 Rusia – tatăl original din com. Rod jud. Sibiu Tăbăcar, domiciliat în str. 14 oct. Nr. 82, a lucrat la N. Ghibu din 1939

21 Idem, dos. 1410 22 Idem, dos. 1468 23 Idem, dos. 1491 24 Idem, dos. 1611 25 Idem, dos. 1663

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 228

Logăscu Constantin26 n. 1915 Bâlta - Gorj Cojocar căciular Certificat de practică de la Matei Pârvulescu str. Victoriei nr. 200 a lucrat cojocărie între 1930-1933

Constantin Pârvulescu27 n. 1909, Târgu-Jiu domiciliat str. Victoria nr. 237 certificat de practică la Matei Pârvulescu unde lucrează din 1930

Pungan Ion28 n. 1890, Bălăneúti Cojocar

Rădulescu Dumitru29 n. 1927 Târgu-Jiu Tăbăcar, practică la N.D. Roúca între 1941-1943

Roúca Nicolae30 n. 1901 Săliúte, jud. Sibiu tăbăcar, domicilat str. 14 oct, Târgu-jiu

26 Idem, dos. 1249 27 Idem, dos. 1703 28 Idem, dos. 1849 29 Idem, dos. 1884 30 Idem, dos. 1934

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 229

Vlădulescu Ion31 n. 1893 com Băleúti, Gorj tăbăcar carte de lucrător 1939

Văduva Ilie32 n. 1906, Băleúti, Gorj tăbăcar carte de lucrător 1941, adeverinĠă de la N.D. Comúa

Urechescu ùerban33 n. 1902, Târgu-Jiu tăbăcar preschimbare carte lucrător 1938

Ungureanu Ion34 n. 1904, Leleúti cojocar carte de meúter 1941, profesează din 1930

Udroiu Ioan35 n. 1898, Leleúti Cojocar - căciular Carte de lucrător 1947, „a învăĠat meseria de la tatăl său úi o practică de peste 10 ani de zile”

31 Idem, dos. 2455 32 Idem, dos. 2381 33 Idem, dos. 2362 34 Idem, dos. 2344 35 Idem, dos. 2337

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 230

TuĠulescu Gheorghe36 n. 1932, Alimpeúti, Gorj cojocar – căciular practică meseria din 1940

Truúcă Gheorghe37 n. 1909, Bârseúti, Gorj Tăbăcar Carte de lucrător în 1936, adeverinĠă de la N.D. Comúa

Grigore Spineanu38 n. 1901, Băleúti, Gorj Tăbăcar Preschimbă cartea de calfă în 1942

Spineanu Gheorghe39 n. 1901, Băleúti Tăbăcar „a avut atelier de tăbăcărie care a funcĠionat din anul 1935 până în anul 1939, când a sistat să funcĠioneze fiind concentrat…”

Spineanu C. Ioan40 n. 1907, Băleúti tăbăcar ucenicie din 1921 la N.D. Comúa, între 1930-1946 concentrat cu întrerupere reg. 4 Grăniceri

36 Idem, dos. 2280 37 Idem, dos. 2271 38 Idem, dos. 2064 39 Idem, dos. 2063 40 Idem, dos. 2062

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 231

Roúca D. Dumitru41 n. 1921, Târgu-Jiu „… fiul meu Dumitru D. Roúca lucrează meseria de tăbăcar în întreprinderea mea de la vârsta de 14 ani (nov. 1935)

Roúca Dumitru42 Meúter tăbăcar din feb. 1913 Originar din Siliút, jud. Sibiu

Ion I. Vlădulescu43 n. 1927, Băleúti tăbăcar, cotizant la asigurările sociale între 1943-1947

Vlădulescu Gheorghe44 n. 1899, Băleúti tăbăcar, obĠine carte de meúter în 1941, adeverinĠă de la N.D. Comúa

Gheorghe Gh. Vlădulescu45 n. 1924, Băleúti tăbăcar certificat de ucenic (1938-1942) de la Gh. C. Vlădulescu

41 Idem, dos. 1936 42 Idem, dos. 1936 43 Idem, dos. 2456 44 Idem, dos. 2457 45 Idem, dos. 2458

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 232

Pantelimon Vlădulescu46 n. 1907, Băleúti, Gorj tăbăcar, ucenic între (1921-1925) la N.D. Comúa întrerupând lucrul în perioada mobilizării carte de lucrător în 1947

Dumitru I. Vlădulescu47 n. 1908, Băleúti Tăbăcar – ucenicia la N.D. Comúa, din 1925 Carte de lucrător 1947

Vlad Ion48 n. 1906, Săliútea, Sibiu Tăbăcar, domiciliu Târgu-Jiu, str. 14 oct. Carte de lucrător în 1939

Zestroiu Ion49 n. 1911, Teleúti, Gorj cojocar – căciular, a lucrat ucenic la Ion Pungan din Târgu-Jiu, str. Unirii, nr. 150, între 1926 úi 1929, iar ca lucrător între 1929-1936 Carte de meúter 1946

46 Idem, dos. 2459 47 Idem, dos. 2460 48 Idem, dos. 2463 49 Idem, dos. 2510

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 233

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 234

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 235

Restabilirea relaţiilor diplomatice româno-sovietice (august 1945)

Marian-Alin Dudoi1

The resumption of soviet-romanian diplomatic Relations (august 1945)

Abstract In the aftermath of World War Two in Europe, the Great Allies (the United States, the Great Britain, and the Soviet Union) decided to open the matter of resuming the diplomatic relations with Finland, Romania, Bulgaria, and Hungary but they disagreed as Great Allies preferred the countries having the same political regime. Subsequently, Soviet Union and Romania had the resumption of the diplomatic relations in August 1945, while the other two Powers decided to postpone the matter as they considered the Groza Government lacking the representativity of the majority of the Romanian people. The two Powers contributed to King Michael’s Royal Strike as the King refuse to collaborate with the Government and demanded its resignation as he had this constitutional right but Groza refused, backed by the Soviets. In this turmoil, Romanian King still accepted to receive the Soviet Ambassador Kavtaradze on the 24th of August in order to not challenge the occupying Soviets. Iorgu Iordan, a famous Linguist and a Social-Democrate, became the ﬁ rst Romanian Ambassador in Moscow. Keywords: Allied Discords, Cold War, Communism, Foreign Affairs, King Michael.

Începutul deceniului al IV-lea a constituit începutul provocării status quo-ului mondial stabilit prin sistemul tratatelor de la Versailles. O parte din statele învingătoare din primul război mondial, în frunte cu Franţa, au promovat reluarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri de la Zagreb (22-23 ianuarie 1934) a privit favorabil solicitarea României de a-şi relua relaţiile cu sovieticii. În mai 1934, Nicolae Titulescu a purtat pe Coasta de Azur primele convorbiri în acest sens cu Maxim Maximovici Litvinov, comisarul sovietic pentru Afaceri Externe. Regele Carol al II-lea şi guvernul Tătărescu au

1 Dr., Liceul Tehnologic „Horia Vintilă” şi Şcoala Gimnazială din oraşul Segarcea (judeţul Dolj).

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 236 aprobat această direcţie, astfel că la Geneva, în 9 iunie 1934, Titulescu şi Litvinov au efectuat un schimb de scrisori în vederea reluării relaţiilor bilaterale, ce fuseseră întrerupte în ianuarie 1918 în urma unei decizii unilaterale a guvernului bolşevic. În aceeaşi zi, cei doi miniştri au mai realizat un schimb de note diplomatice, cu conţinut identic, prin care cele două state asigurau respectarea suveranităţii celuilalt şi abţinerea de la imixtiunea în politicile interne2. Relaţiile diplomatice româno-sovietice au fost din nou întrerupte în iunie 1941; în cursul audienţei din 24 iunie 1941, Viaceslav Mihailovici Molotov, preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului (primul ministru sovietic, n.n.) şi comisar al Afacerilor Externe, şi Grigore Gafencu, ministrul plenipotenţiar la Moscova, constatau imposibilitatea continuării relaţiilor diplomatice în urma apariţiei stării de război3. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat şi reluarea relaţiilor diplomatice între cei trei mari aliaţi şi noile guverne agreate de aceştia din statele învinse. Primul pas l-a constituit restabilirea relaţiilor diplomatice cu Italia la cumpăna anilor 1944-1945. La 27 mai 1945 Iosif Visarionovici Stalin a propus S.U.A. şi Marii Britanii restabilirea relaţiilor diplomatice cu Finlanda, România, Bulgaria şi ulterior cu Ungaria4. Preşedintele Harry Truman a propus restabilirea relaţiilor diplomatice ale aliaţilor cu Finlanda şi apoi cu România şi Bulgaria5. Churchill a acceptat, fără a i se comunica lui Stalin, dorinţa preşedintelui american de a se amâna reluarea relaţiilor diplomatice cu România şi Bulgaria în vederea insistării pe lângă sovietici pentru formarea unor guverne cu adevărat democratice – preşedintele şi diplomaţii americani vizaseră amânarea pentru a presa în acel moment pentru obţinerea unor concesii sovietice în vederea formării unui guvern democratic în Polonia, n.n. – deoarece, adăuga primul ministru britanic, viitorul paciﬁ st al lumii urma să depindă de existenţa democraţiilor (!), iar problema guvernelor democratice din România şi Bulgaria urma să ﬁ e în atenţia aliaţilor foarte

2 Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editată de Academia Română (coordonator: Ion Scurtu), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 493. 3 Laurenţiu Constantiniu, România şi Marile Puteri Aliate (1940-1947), în Istoria Românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, Editată de Academia Română (coordonator Dinu C. Giurescu), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. 208. 4 Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers, 1945, volume V, Europe (se va cita: FRUS, 1945, V), Washington, Government Printing Ofﬁ ce, 1967, Scrisoarea din 27.05.1945 a lui Iosif Visarionovici Stalin, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., adresată lui Harry Truman, preşedintele S.U.A., p. 547-548; volumul se poate accesa la adresa http:// digital.library.wisc.edu/1711.dl/FRUS.FRUS1945v05. 5 FRUS, 1945, V, Telegrama nr. 54 din 2.06.1945 adresată de Departamentului de Stat al S.U.A. Foreign Ofﬁ ce-ului – vechea denumire a Ministerului Afacerilor Externe din Marea Britanie – (reprezentând o scrisoare adresată de Truman lui Churchill), p. 550-551.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 237 curând6. Truman a exprimat celorlalţi doi conducători aliaţi nemulţumirea că în România existau carenţe referitoare la libertatea de expresie, guvernul nefi ind nici responsabil, nici reprezentantiv faţă de popor, iar S.U.A. propuseseră consultări aliate cu privire la guvernul Groza încă din 14 martie7. Stalin i-a răspuns lui Truman şi Churchill că sovieticii doresc să restabilească cât mai curând relaţiile cu toate cele trei state, deoarece România şi Bulgaria, spre deosebire de Finlanda, au participat cu trupe împotriva Germaniei şi nu ar fi corect ca restabilirea relaţiilor să fi e amânată8. În plus, Stalin îi amintea lui Truman de restabilirea, deja existentă, a relaţiilor diplomatice aliate cu Italia, care era la fel de democratică, în concepţia dictatorului sovietic, ca România şi Bulgaria9! În 18 iunie Truman continua să îl anunţe pe Stalin de viitoarea reluare a relaţiilor diplomatice între S.U.A. şi Finlanda, iar România şi Bulgaria urmau să constituie subiectul unei consultări aliate la Conferinţa de la Potsdam10. Cinci zile mai târziu, Stalin a anunţat iarăşi determinarea sa de a se restabili relaţiile cu România şi Bulgaria11.

6 Ibidem, Telegramă din 5.06.1945 adresată de Churchill lui Truman și transmisă prin scrisoare în aceeași zi de Ambasada Britanică din Washington Departamentului de Stat (mesajul a reprezentat un paragraf în scrisoare, n.n.), p. 552. 7 Corespondența Stalin-Truman, doc. nr. 333, Scrisoare adresată de Truman lui Stalin și primită de Comisariatul de Afaceri Externe al U.R.S.S. în 7.06.1945 de la Ambasada S.U.A. din Moscova, p. 294. FRUS, 1945, V, tel. cit., p. 550. 8 Corespondența Stalin-Churchill, doc. nr. 483, Scrisoare din 14.06.1945 adresată de Stalin lui Churchill, p. 456-457. Corespondența Stalin-Truman, doc. nr. 335, Scrisoarea din 9.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 296-297. FRUS, 1945, V, Scrisoarea din 9.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 554-555. 9 Corespondența Stalin-Truman, doc. nr. 335, Scrisoarea din 9.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 297. FRUS, 1945, V, Scrisoarea din 9.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 555. 10 Ibidem, Scrisoarea din 19.06.1945 adresată de Averell Harriman, ambasadorul S.U.A la Moscova, lui Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Externe. Corespondența Stalin-Truman, doc. nr. 333, Scrisoare din 19.06.1945 adresată de Truman lui Stalin, p. 302-303. 11 Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers, The Conference of Berlin (The Potsdam Conference), 1945 (In Two Volumes), Vol. I, Washington, Government Printing Ofﬁ ce, 1960, Copia tradusă în limba engleză a scrisorii din 23.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 387; volumul se poate accesa la adresa http://digital.library.wisc.edu/1711.dl/FRUS. FRUS1945Berlinv01. Ibidem, 1945, V, Copia tradusă în limba engleză a scrisorii din 23.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 560. Corespondenţa Stalin-Truman, doc. nr. 346, Scrisoarea din 23.06.1945 adresată de Stalin lui Truman, p. 304.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 238 Conferinţa de la Potsdam a celor trei mari aliați (17 iulie-2 august 1945) a reprezentat primul eşec major al colaborării aliate deoarece România, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria, trebuiau să aibă regimuri democratice – marii aliaţi având percepţii diferite referitoare la democraţie, n.n. - şi tot marii aliaţi urmau să examineze individual posibilitatea restabilirii relaţiilor diplomatice cu aceste ţări învinse, în funcţie de progresele democratice înregistrate12. Sovieticii au anunţat la 6 august 1945, pentru a aplica prevederile Conferinţei de la Potsdam, reluarea relaţiilor diplomatice cu România, la nivel de miniştri plenipotenţiari, oferind drept argumente participarea activă la războiul împotriva Germaniei şi îndeplinirea judicioasă a Convenţiei de Armistiţiu13. Deşi s-a propus iniţial schimbul de miniştri plenipotenţiari (şefi ai misiunilor diplomatice cu denumirea de legaţii), în cele din urmă misiunile diplomatice au funcţionat încă de la început cu ambasadori (conducători de ambasade)14. În aceeaşi zi, la orele 18,00, Ivan Zaharovici Susaikov, vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control din România (şi preşedinte de facto al acesteia), şi Alexei Pavlovici Pavlov, consilier politic al preşedintelui, l-au informat în consecinţă, înmânându-i nota – în cursul unei audienţe – având drept motivaţie participarea României la războiul împotriva Germaniei, pe Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, care a acceptat propunerea în numele guvernului român democratic (sic!); de faţă a fost prezent şi Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine15. 12 Dinu C. Giurescu, Conferința de la Potsdam și România, în Istoria Românilor, vol. IX, p. 584-586. 13 FRUS, 1945, V, Telegramă nr. 416 din 11.08.1945 adresată de James Francis Byrnes, secretarul de stat (conducătorul Departamentului de Stat al S.U.A.), lui Roy Melbourne, reprezentantul interimar al Departamentului de Stat la București, p. 565. Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371, 48571 (se va cita: PRO, FO, 371, 48571), Scrisoare a Ambasadei U.R.S.S. la Londra din 6.08.1945, semnată de însărcinatul cu afaceri Constantin Mihailovici Kukin, adresată lui Ernest Bevin, secretarul de stat principal al Foreign Offi ce-ului – copie tradusă în limba engleză (R 13249 în Foreign Offi ce), microfi la 86. 14 Nota prezentată de Susaikov lui Groza, apărută în „Universul” din 7.08.1945 și în „Scânteia” din 8.08.1945, a conținut schimbul de miniștri plenipotențiari; pentru același statut, de legație, s-au pronunțat și alte surse (Istoria românilor, vol. IX, p. 1049 și Istoria politicii externe românești în date, coordonator Ion Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 345). De asemenea, în presa bucureșteană din dimineața zilei de 14 august s-a anunțat agrementul pentru numirea celor doi miniștri. La 22 august, Tătărescu a propus sovieticilor relații diplomatice cu statut de ambasadă, conform unei surse diplomatice americane. La 23 august s-a publicat în presă CV-ul impresionant al lui Iorgu Iordan, prezentat noul ministru la Moscova (!); la 24 august, ziua prezentării scrisorii de acreditare, diplomații americani și britanici la București încă îl considerau pe Kavtaradze drept ministru plenipotențiar, iar în ziua următoare ambasador! 15 România: Viața politică în documente (1945), Editată de Arhivele Statului din România (coordonator: Ion Scurtu), București, 1994, doc. nr. 73, Comunicat privind restabilirea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și România apărut în Scânteia nr. 295 din 8.08.1945, p. 314. Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371, 48571 (se va cita: PRO, FO, 371, 48571),

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 239 În noaptea de 6/7 august, deja i s-a solicitat guvernului Groza agrementul pentru numirea lui Serghei (Sergo) Ivanovici Kavtaradze, comisar-adjunct al Afacerilor Externe sovietice16. Lecturând telegrama, D.L. Stewart, diplomatul britanic în Departamentul de Sud care gestiona relaţiile cu România, reda într-o notă manuscrisă amărăciunea referitoare la trimiterea unui comisar-adjunct, considerând că sovieticul va avea rolul unui vicerege17. Ziarul independent „Jurnalul de dimineaţă” considera evenimentul drept o răsplată pentru participarea la războiul împotriva Germaniei şi a îndeplinirii Convenţiei de Armistiţiu; totodată, ziarul menţiona situarea armatelor ruso- române în aceeaşi tabără în Războiul de Independenţă şi în 1916 în războiul pentru eliberarea Transilvaniei1819. Pentru ziarul comunist „Scânteia” restabilirea relaţiilor reprezenta o onoare pe care România nu o va putea întoarce (sic!), fi ind o recunoaştere a participării armatei alături de Armata Roşie, dar şi o recunoaştere a politicii guvernamentale sincere de a continua democratizarea (sic!)20. „România Liberă” considera onoranta decizie sovietică drept o obligaţie a eliminării ultimelor rămăşiţe ale Fascismului (sic!)21. Ziarele moscovite din 8 august au publicat telegrama de mulţumire a guvernului Groza adresată lui Stalin referitoare la reluarea relaţiilor diplomatice. Sovieticii nu uitau să menţioneze efectul asupra îmbunătăţirii statutului internaţional al României (mai precis al guvernului său, n.n.)22. Tătărescu a dorit ca unul dintre diplomaţii cu experienţă, Vasile Stoica – secretar general al Ministerului Afacerilor Străine – sau Edmond Ciuntu, să fi e numit şeful misiunii diplomatice la Moscova, însă ambii au refuzat23. Telegrama Ofi ciului Reprezentantului Politic Britanic la București nr. 772 din 7.08.1945, semnată de reprezentantul politic britanic John (Jan) Helier Le Rougetel, adresată Foreign Offi ce-ului (R 13251 în Foreign Offi ce), mf. 91 și Scrisoarea din 8.08.1945 adresată Le Rougetel lui Bevin (având anexată traducerea în limba engleză a comunicatului publicat în ziarul „Universul” din 7.08.1945, R. 14248 din 24.08.1945 în Foreign Offi ce), mf. 133. 16 Ibidem, Raportul „Numirea lui Kavtaradze ca ministru în România” (R 13251 în Foreign Offi ce), mf. 102. 17 Ibidem, Telegrama nr. 775 din 7.08.1945 adresată de Le Rougetel Foreign Offi ce-ului, mf. 103. 18 Ibidem, Scrisoarea nr. 255 din 8.08.1945 adresată de Le Rougetel lui Bevin (R. 14249), mf. 135. 19 Ibidem, Scrisoarea nr. 255 din 8.08.1945 adresată de Le Rougetel lui Bevin (R. 14249), mf. 135. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem, Telegrama Ambasadei Britanice din Moscova nr. 3496 din 9.08.1945, semnată de ambasadorul Archibald Clark Kerr, adresată Foreign Offi ce-ului (R. 13401 în Foreign Offi ce), mf. 119 și Scrisoarea nr. 256 din 9.08.1945 adresată de Le Rougetel lui Bevin (având anexată copia în limba franceză a telegramei din 7.08.1945 adresată de Groza lui Stalin), mf. 138. 23 Cortlandt Van Rensselaer Schuyler, Misiune difi cilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 - 20 septembrie 1946), Cuvânt înainte de Dumitru Ciofl ină, Ediţie îngrijită de Alexandru Oşca şi Mircea Chiriţoiu, Autorii notelor: Eftimie Ardeleanu, Mircea, Chiriţoiu, Alexandru Oşca şi Vasile Popa, Traducere:

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 240 În cele din urmă, Tătărescu l-a propus pe Mihail Ghelmegeanu ca reprezentant la Moscova. Ghelmegeanu îndeplinea funcţia de preşedinte al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului24. Ulterior, probabil la presiunile sovietice, a fost propus pentru această funcţie Iorgu Iordan, membru titular al Academiei Române cu cercetări publicate în ţară şi străinătate în domeniul Lingvisticii, profesor al Universităţii din Iaşi, membru proeminent al ARLUS şi privat de libertate în perioada legionară25. Deja la 14 august s-a anunţat în presă acordarea celor două agremente26. Conform unei telegrame a diplomaţilor americani la Bucureşti, Tătărescu a solicitat sovieticilor la 22 august relaţii diplomatice cu statut de ambasadă şi permisiunea de a înfi inţa legaţii în Polonia şi Iugoslavia27. Kavtaradze a ajuns la Bucureşti în chiar acea zi, în contextul izbucnirii Grevei Regale. Protocolul românesc prevedea participarea, alături de rege, a ministrului Afacerilor Străine şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri la ceremonia de prezentare a scrisorii de acreditare a şefi lor de misiuni diplomatice. Deşi îşi propusese să nu mai aibă niciun contact cu guvernul Groza ca urmare a recent-apărutei Greve Regale datorită refuzului preşedintelui Consiliului de Miniştri de a demisiona la solicitarea constituţională a regelui Mihai, suveranul, cel puţin de jure, a decis să accepte prezenţa lui Tătărescu şi a lui Groza, însă în cazul ultimului numai dacă sovieticii insistă28. O altă telegramă a diplomaţilor americani la Bucureşti releva chiar dorinţa lui Kavtaradze de a fi prezenţi Groza şi Tătărescu29. La 24 august, Kavtaradze a prezentat scrisoarea de acreditare regelui Mihai, în prezenţa lui Tătărescu, însă sursele diplomatice britanică şi americană nu relevă şi prezenţa lui Groza30. Regele a refuzat propunerea de a decora pe viitor, în prezența guvernului, doi generali sovietici, cărora nu le fuseseră acordate decoraţiile o dată cu ceilalţi sovietici datorită absenţei din Bucureşti31. Drept răsplată, la scurt timp după plecarea lui Kavtaradze, 300 de agitatori comunişti Sorana Georgescu-Gorjan şi Alina Petricel, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 172. 24 PRO, FO, 371, 48571, Telegrama nr. 784 din 10.08.1945 adresată de Le Rougetel Foreign Offi ce-ului (R. 13530 în Foreign Offi ce), mf. 123. 25 Ibidem, Telegrama nr. 793 din 14.08.1945 adresată de Le Rougetel Foreign Offi ce-ului (R. 13735 în Foreign Offi ce), mf. 128. 26 Ibidem 27 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare: Greva Regală, 1945. Documente diplomatice, București, Editura Enciclopedică, 1999, doc. nr. 39, Telegrama nr. 578 din 22.08.1945 (transmisă prin intermediul Departamentului Apărării) adresată de Melbourne lui Byrnes, p. 203. 28 PRO, FO, 371, 48571, Telegrama nr. 850 din 24.08.1945 adresată de Le Rougetel Foreign Offi ce-ului (R. 14350 în Foreign Offi ce), mf. 142. 29 D.C. Giurescu, op. cit., doc. nr. 47, Telegrama nr. 590 din 23.08. 1945 adresată Melbourne lui Byrnes, p. 212-213. 30 PRO, FO, 371, 48571, Telegrama nr. 856 din 25.08.1945 adresată de Le Rougetel Foreign Offi ce-ului (R. 14390 în Foreign Offi ce), mf. 144. 31 D.C. Giurescu, op. cit., doc. cit., p. 212.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 241 au demonstrat pentru guvern în curtea palatului lovind chiar un soldat şi un ofi ţer, demonstraţia fi ind întreruptă la orele 19 de ploaie, iar agitatorii au plecat marşăluind prin capitală şi scandând lozinci pro-guvernamentale32. Două zile mai târziu, regele a avut o nouă întrevedere cu Kavtaradze, prilej cu care ambasadorul i-a precizat despre dorinţa anumitor cercuri politice de a întrerupe relaţiile bilaterale (partidele de opoziţie manist şi brătienist, n.n.); precaut, regele a considerat acestea doar nerelevante şi au căzut de acord să aibă în vedere pe viitor menţinerea unor relaţii strânse pentru a întâmpina situaţiile tensionate33. În rândul personalului nou înfi inţatei Ambasade a României de la Moscova, se afl au ministrul plenipotenţiar clasa a II-a Mircea Babeş, secretarul de legaţie clasa a III-a Nicolae Georgescu, şefi i de serviciu Dan Telemac şi Ana Filipescu Vătriceanu, arhivistul de gradul al II-lea Vladimir Popa, şeful de departament Mihail Bădinşeanu, traducătorul Nicolae Gane, dactilografa Sanda Constantinescu şi omul de serviciu Stere Bocăneală34. Reluarea relaţiilor diplomatice româno-sovietice a reprezentat o opţiune strict politică a Uniunii Sovietice prin care să argumenteze caracterul „democratic” al guvernului Groza. În acest sens, menţionăm restabilirea relaţiilor la statutul de ambasadă, trecându-se peste statutul de legaţie, aşa cum a fost practica diplomatică în epocă.

BIBLIOGRAFIE IZVOARE

Surse inedite Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371, 48571 şi 48572 (studiate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia Microfi le Anglia, plicurile nrs. 115 şi 116).

Surse edite Corespondenţa Preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. cu preşedinţii S.U.A. şi cu primii miniştri ai Marii Britanii din timpul marelui război pentru apărarea patriei (1941-1945), vol. I, Corespondenţa cu W. Churchill şi c u C. Attlee (iulie 1941-noiembrie 1945), Traducere în limba română după ediţia 32 Ibidem, doc. nr. 54, Telegrama nr. 597 din 24.08.1945 adresată de Melbourne lui Byrnes, p. 226-227. C. Schuyler, op. cit., p. 186. 33 Burton Y. Berry, Romanian Diaries (1944-1947), Edited by Cornelia Bodea, The Center for Romanian Studies, Iaşi-Oxford-Portland, 2000, p. 209-210. 34 PRO FO, 371, 48572, Scrisoarea nr. 310 din 10.09.1945 adresată de Le Rougetel lui Bevin (având anexată traducerea în limba engleză a comunicatului din „Jurnalul de dimineaţă” referitor la numirile de personal ale Ambasadei României din Moscova, R. 16002 în Foreign Ofﬁ ce), mf. 20.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 242 în limba rusă a Editurii de Stat pentru Literatură Politică din Moscova din anul 1957, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1958. Ibidem, vol. II, Corespondenţa cu F. Roosevelt şi cu H. Truman (august 1941- decembrie 1945), Traducere în limba română după ediţia în limba rusă a Editurii de Stat pentru Literatură Politică din Moscova din anul 1957, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1958. Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers, The Conference of Berlin (The Potsdam Conference), 1945 (In Two Volumes), Vol. I, Washington, Government Printing Ofﬁ ce, 1960. Ibidem, 1945, volume V, Europe, Washington, Government Printing Ofﬁ ce, 1967. Giurescu, Dinu C., Imposibila încercare: Greva Regală, 1945. Documente diplomatice, București, Editura Enciclopedică, 1999. România și armistițiul cu Națiunile Unite. Documente, vol. II, Editată de Arhivele Statului din România (coordonator Marin Radu Mocanu), București, 1995. România: Viaţa politică în documente (1945), Editată de Arhivele Statului din România (coordonator: Ion Scurtu), Bucureşti, 1994.

Jurnale şi memorii Berry, Burton Y., Romanian Diaries (1944-1947), Edited by Cornelia Bodea, The Center for Romanian Studies, Iași-Oxford-Portland, 2000, p. 209-210. Schuyler, Cortlandt Van Rensselaer, Misiune diﬁ cilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 - 20 septembrie 1946), Cuvânt înainte de Dumitru Cioﬂ ină, Ediţie îngrijită de Alexandru Oşca şi Mircea Chiriţoiu, Autorii notelor: Eftimie Ardeleanu, Mircea, Chiriţoiu, Alexandru Oşca şi Vasile Popa, Traducere: Sorana Georgescu-Gorjan şi Alina Petricel, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.

Lucrări generale Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editată de Academia Română (coordonator: Ion Scurtu), București, Editura Enciclopedică, 2003. Istoria Românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, Editată de Academia Română (coordonator Dinu C. Giurescu), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008.

Instrumente de lucru Istoria politicii externe românești în date, coordonator Ion Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 243

Documents from the beginning of 1945 regarding the prominent romanian émigrés in the great Britain

Marian-Alin Dudoi1 Dumitru-Valentin Pătraşcu2

Summary The employees of the Romanian Legation lost their job when the British- Romanian Diplomatic Relations were interrupted in February 1941 due to German- Romanian Alliance. The British Government formed the Romanian Bureau in order to look after the former diplomatic employees and other Romanians that had closely worked with the defunct Romanian Legation. Disapproving Antonescu’s regime, other Romanian diplomats – sent in other countries – chose to reside in the Great Britain forming what was known as ,,exilul diplomaților din Anglia” (“the diplomats’ exile in England”), the ﬁ rst Romanian exile (the terms “exile” and “émigrés” differs greatly from the term “emigration” because they implies strong political views, other than those permitted in their Fatherland). The resident Romanians had to abstain from any involvement in supporting Romanian interests but some got a BBC job or at London University chair while others were permitted to look for a job. As they were ﬁ nancially stressed, the British Government granted them monthly allowances. At the end of 1944, when Romania had already became an ally of the United Kingdom but it was also occupied by the Red Army, the British decided to decrease continuously the allowances until they were stopped in the spring of 1945 and the Romanians had to prepare to return home. Although the Sănătescu, the Rădescu and the Groza Government granted them the Romanian citizenship, if it was withdrawn during Antonescu regime, and permitted to return, the Soviet military authorities of the Allied Control Commission in Bucharest did not offer them any reply for several months. The imposition of a pro-Soviet Government, namely the Groza Government, made the Romanians to postpone the departure and only few actually came back to their country. During 1941 and 1944 those Romanians became émigré, as they could 1 PhD, “Horia Vintilă” Technological Highschool and the School with the Grades I-VIII in Segarcea (Dolj County). 2 PhD, “Alexandru Ştefulescu” Museum of Gorj County.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 244 not accept their country alliance with the Nazi Germany, and after 1945 they were again émigré due to their anti-Communist views. Keywords: Danielopol, Florescu, Ghyka, Nandriș, Rațiu.

DOCUMENTE DE LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1945 REFERITOARE LA ROMÂNII DE VAZĂ EXILAȚI ÎN MAREA BRITANIE

Angajații Legației României și-au pierdut locul de muncă atunci când relațiile diplomatice româno-britanice au fost întrerupte, în februarie 1941, ca urmare a alianței României cu Germania. Guvernul Britanic a format Biroul Românesc pentru a-i consilia și a-i ajuta pe foștii diplomați și alți români care lucraseră îndeaproape cu fosta Legație a României. Nefi ind de acord cu regimul Antonescu, alți diplomați români – trimiși în alte țări – s-au retras în Marea Britanie formând ceea ce a fost numit ,,exilul diplomaților din Anglia”, primul exil românesc (termenul ,,exil” are o semnifi cație diferită de ,,emigrație” deoarece implică opțiuni politice clare diferite de cele permise în țara lor). Românii de aici au trebuit să se abțină de la orice implicare în promovarea intereselor românești, însă câțiva au obținut posturi la BBC sau de profesor la Universitatea din Londra, iar celorlalți le-a fost permis să își găsească un loc de muncă. Deoarece aveau difi cultăți fi nanciare, Guvernul Britanic le-a acordat alocații lunare. La sfârșitul lui 1944, când România a devenit un aliat al Marii Britanii și fi ind ocupată de Armata Roșie, britanicii au decis să diminueze continuu alocațiile, ajungându-se la stoparea lor în primăvara anului 1945. Deși guvernele Sănătescu, Rădescu și Groza le-au acordat cetățenia română, în situația retragerii de către regimul Antonescu, și le-a permis să se întoarcă, autoritățile militare sovietice ale Comisiei Aliate de Control de la București nu le-au oferit niciun răspuns pentru câteva luni. Impunerea unui guvern loial sovieticilor, în speță guvernul Groza, i-a determinat pe români să își amâne plecarea și doar câțiva s-au mai întors. În consecinţă, între 1944 și 1945 acești români au fost (auto)exilați deoarece nu au acceptat alianța țării lor cu Germania nazistă, iar după 1945 din nou (auto)exilați datorită vederilor politice anti-comuniste. Cuvinte-cheie: Danielopol, Florescu, Ghyka, Nandriș, Rațiu.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 245 Document no. 1 Remarks on Individual Roumanians A.Bianu; Will probably be able to fi nd means of D.G. Danieolopol looking after themselves. V. Styrcea Should be able to obtain some money from family sources. I.G. Murgu Without Roumanian newspaper representations, would fi nd it diffi cult to build up a living here as a journalist, but has connexions through whom he could obtain some work and, if this proved inadequate, could stay with his wife’s parents at Bournemouth. R. Florescu Says that he is about at the end of his resources. His son is provided for at Oxford for the next year or two under a British Council scholarship, but he has two daughters at school and responsibility for two Roumanian servants. However, his mother-in-law, who lives with him, still seems to have money here and, with her assistance, they can probably manage to look after themselves for another year or so. I. Pușcaru Has suffi cient funds to enable him to live here for some time. V. Budeanu Will have diffi culty in fi nding means to provide for his wife and two children at school, since it will be not easy at any time to place in employment. G. Nandriș Has Roumanian chair at the School of Slavonic Studies until next autumn. Diffi culty is that the emoluments are insuffi cient to cover livingexpenses. Has a son to educate. B.C. have been asked whether they could arrange to supplement his emoluments. O.M. Smilovici Has prospects of being able to get back into journalism here. C. Vârgolici Unmarried and relatively young (37). Should be able to fi nd something to do in time. V. Cornea His wife has gone to stay with her mother for the present. Should be able to fi nd something to do in time. D.G. Mateescu Unmarried. Is still employed on fi lm translations. Will fi nd it diffi cult to obtain employment here, but has friends, who assist him. Mme. A.M. Callimachi Has funds here. M. Ghika His son and daughter should now be able to look after themselves. Will fi nd it diffi cult to obtain employment here, but his wife is well connected and not entirely without funds. P. Pavel Will fi nd it diffi cult to obtain work here, but is evidently managing to obtain fi nancial assistance from somewhere, for he has not reduced his level of living since payments to here were stopped in March of this year. G. Mavrodi Coming to the end of his money here but he has funds in France and will probably go there in due course, if he cannot arrange for sums to be remitted here. C. Gănescu His brother-in-law will no doubt continue to support him for a time. I. Budișteanu When work with P.I.D. fi nishes, will probably be able to cover his

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 246 living expenses until he leaves. M. Beza Mrs. Beza’s brother-in-law (naturalized British subject) is well off and able to assist her and her son (now working for two Americans). Beza himself has managed to ﬁ nd funds with which to live since payments to him were stopped in March of this year and will probably be able to continue to do so far the time being. V.V. Tilea Has funds and says that he is prepared to look after Niculescu and Călinescu, in addition to his family and the Roumanian servants he has with him. G.St Dumitrescu Has funds. G.E. Iliescu Has sufﬁ cient funds to live here for some time. D.D. Dimăncescu Has a job and, according to Tilea, some funds left. Is understood not to have any Roumanian servants now. Miss A. Mezincescu It understood to be engaged to an English clergyman and will no doubt continue to receive help from Tilea until she is married. I.Rațiu Tilea’s nephew and a member of his family. T. Belitoreanu His father-in-law, a Dutch business man in London, is apparently able and and prepared to look after him. Mme. F. Tomescu Will no doubt remain in the service of the Swedish Legation, so long as they are charged with Roumanian interests. M. Grindea Is developing certain journalistic work, for which he is beginning to obtain modest remuneration. His wife’s temporary engagement at the B.B.C. will probably terminate shortly. She will then give more time to her work as a pianist, from which now she earns occasional small fees. N. Gheorghiu Will probably L.V. Cristea be retained on the staff O.Podea of the B.B.C.

Former Legation servants not now employed by Roumanians: Petre Petre working in a factory in Lancashire D. Hrușcă [and] V. Pop working in a factory in London. V. Alexiuc Until late in 1943 with Dimăncescu, who then passed him to the Yougoslavs. Now with Mme. Pewitch at Burnham Grove, Farnham Common, Bucks. A.Cutavidi (Miss) Left Dimăncescu toward the end of last year and obtained work through Labour Exchange at Maidenhead.Now working in London. N. Vlad With Dumitrescu until about a year ago. Now in Pioneer Corps. A. Lorenz Italian subject, given a Roumanian passport by Legation on outbreak of war with Italy. Employed by Swedish Legation in Roumanian Division.

Legation servants in the employ of former Legation ofﬁ cials:

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 247 A.Walter (Miss) employed by Tilea. Czechoslovak. Roumanian passport. Nurse G. Morariu (Mrs.) Housekeeper M. Morariu (Miss) Daughter of housekeeper V. Lorențiu Butler I. Lorențiu (Mrs.) née Blaga. Wife of butler. I. Lorint Manservant P. Lorint (Mrs.) née Beretaki. Wife of I. Lorint. Z. Costicea Man servant A. Olteanu (Mrs.) Laundress S. Szekely (Miss) employed by Florescu A. Olărescu (Miss) Has been in receipt of funds from ofﬁ cial sources (apart from remuneration for speciﬁ c work or employment). At present in receipt ditto ditto. Not at former Roumanian Legation.

***Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371, 48543, (hereinafter: PRO, FO, 371, 48543), Memorandum in J. Back’s Letter of 27.12.1944 to D. Howard, microfi ches 6-9 (the microfi ches of this dossier were found at Central Historical National Archives in Bucharest, envelope no. 87).

Document no. 2 Roumanian Bureau This organization was set up on the outbreak of war with Roumania to look after the welfare and activities of those Roumanians (many of them connected in one way or another with the Roumanian Legation here) who dissociated themselves from the policy of their Government. Many of these people have been receiving regular subsidies from public funds during the past three years. When Roumania signed the armistice, it was decided that the Bureau should be closed down and that the Roumanians whom we were supporting should be repatriated. We therefore asked Mr. Le Rougetel to enquire from the Roumanian Government whether they had any objection to the return of these people and whether they are prepared to reinstate the former offi cials of the Roumanian Legation in the Government service. The Roumanians in London were also allowed to send, through our bag, letters to their friends and relatives in order to ensure that on their return they should not fi nd themselves without employment or resources. Owing to the delays imposed by the Soviet authorities on our air communications with Bucharest, we have not yet had a reply from Mr. Le Rougetel, nor has it yet been possible to arrange for any of the Roumanians in this country to return home. With any luck, it should be possible to arrange for their return within the next few months, but in the meantime, we shall have to continue – at least in some degree – the fi nancial assistance which we have been given to them.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 248 Mr. Howard discussed this problem this afternoon with Major Back, the liaison offi cer who has been looking after the Roumanians on our behalf. We agreed some time ago that the offi ces of the Roumanian Bureau at 216 Grand Buildings, Trafalgar Square, should be vacated on December 31st and this is being done. Major Back himself is due to join the staff of the Control Commission for Austria, but as his services will not be required there for a few weeks, he has agreed to continue to look after the Roumanians for the present. This he will do from his own offi ce at 148 Clifford’s Inn, E.C. 4 (Holborn 8434 – Ext. 148). This will not involve any expense for the rent of the premises. The Roumanians whom we have been subsidising have been reminded that this may cease at any moment and have been urged to fi nd other work for themselves. They have not found it easy and in any case, most of them hope to go home soon. We can hardly press those who want to go home to make tremendous efforts to fi nd work which would only last for a month or two, and until such time as it is possible for them to go home, we can hardly avoid continuing a subsidy. On the other hand, as soon as it is possible for them to return, we shall have no further obligation to them and it can be made quite plain to any Roumanian who refuses to go home that he will get no more money from us. The subsidy for December amounted to £860. For a variety of reasons, only £610 will be needed for the month of January and it is hoped that in any subsequent month for which a subsidy is required, the sum may be further reduced. To sum up. The Roumanian Bureau is being closed as from January 1st and such remaining work as there is will be done by Major Back at his own offi ce. We hope to get the Roumanians repatriated in the course of the next month or two. As soon as arrangements can be made for their repatriation, there will be no need to pay any further subsidy to those few who may not wish to return to Roumania. Until that time we can hardly avoid continuing the subsidy but it is hoped that it can be progressively reduced. I.T.M. Pink SOUTHERN DEPARTMENT, December 27th, 1944.

***PRO FO, 371, 48543, mf. 3-4.

Document no. 3 The Winding up of the Romanian Bureau and the repatriation of the Roumanians in this country Major Back discussed with Mr. Howard on February 21st the outstanding problems connected with the repatriation of the Roumanians in this country. Agreement was reached on the following points;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 249 (1) The monthly subsidies (which we had originally hoped to terminate last December) should be paid to the usual recipients for the month of March. This will deﬁ nitely be the last payment. Even though some of the Roumanians may through no fault of their own be unable to wind up their affairs in this country and leave by the end of March, any attempt to discriminate between them would lead to so much trouble and intrigue that it was thought best to pay them all for one more month and thereafter pay no one. (2) An appeal by Major Back for ﬁ nancial assistance to help Roumanians to pay their private debts was rejected. It was pointed out to him that the Roumanians had no excuse for getting into debt, as they had been receiving quite generous subsidies tax free. As regards the repayment of their debts in this country, it was agreed that the only practicable course would be for Major Back to let us know how much each man owed before he left for Roumania. We would them ask the Political Mission in Bucharest to recover this sum in local currency in due course and to remit the proceeds to us for repayment to the ereditors in this country. (3) When the Bureau is wound up, Major Back’s secretary will bring round the essential archives, which will be deposited here. This will not involve taking a great deal of paper, but will provide us with such background as we may require in arranging for the repatriation of these people. (4) We can go ahead and arrange for sea passages for the four Roumanians mentioned in paragraph 3 of Major Back’s letter to me. Including their families, this will entail passages in all. (5) As regards the subsidy for March, Major Back will require £595, i.e. £15 less than he had for February. The difference is accounted for by the liquidation of one Grindea. Major Back also hope to avoid paying anything to A. Bianu if he goes to Paris in time, and he may also be able to avoid giving anything to Danielopol. 23rd February, 1945.

***PRO FO, 371, 48543, mf. 104.

Document no. 4 Clifford’s Inn London, E.C. 4 19th February, 1945 Dear Pink, Immediately upon receipt of your letter (R 1532/12/37), dated 1st February, 1945, each of the Roumanians, mentioned in the two lists attached thereto, were told of the decision of the Roumanian Government relevant to them. All, apart

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 250 from A. Bianu and Styrcea, were asked to let me know as soon as possible whether they defi nitely wished now to return to Roumania and, if so, how soon they would be ready to depart. I regret that it has taken rather longer than I anticipated to establish how soon those, who have expressed the desire to go back as soon as they reasonably can, will be able to leave and that, in some cases, the time they require runs into several months. In these cases, there do seem to be considerations which the persons concerned cannot ignore. Meanwhile all, as I have explained to Howard and to you, are concerned at not having received replies to the letters they were permitted to send to Roumania. It has been made quite clear to them, however, that arrangements for the journey cannot be delayed for this reason and that it will not be possible to lay on a series of passages over a period of months; that, in fact, if their passage is to be arranged offi cially, they will have to travel as soon as the necessary arrangements can be made and that, those unable to take advantage of such arrangements, will have to remain here in a purely private capacity and wait until they can make their own arrangements later on. Leaving aside A. Bianu and Styrcea, who are subject to the separate plans of their Government, twelve persons are concerned. Of these, A. Not wishing to return to Roumania: Smilovici, Ghika, Mateescu. Ghika is now the only problem here, for Mateescu has employment under P.I.D. which will take some months to complete and Smilovici has at last got into work at which he should in a few weeks’ time be earning adequate sums to live on. B. Wishing to return 1. Not ready for six months: Danielopol, Nandriș. Danielopol has work for some time being and, although this will not bring him in any money immediately, he will now be able to look after himself fi nancially again. Nandriș is engaged at at the School of Slavonic Studies until the end of the summer term, but his salary is insuffi cient for him to live on. It is understood that his leave from the University of Bucharest has been extended to September of this year and the British Council has been approached in his regard. 2. Ready in three or four months: Florescu, Mme. Callimachi, Cornea. Neither Florescu nor Callimachi have had fi nancial assistance from us. Cornea’s inability to leave soon is due to the serious illness of his mother-in-law. He will have diffi culty in living here without assistance and may yet decide to depart without his wife when he knows the date of departure under offi cial arrangements. 3. Could be ready shortly: Pușcaru, Budeanu, Murgu, Vârgolici. Pușcaru has not had fi nancial assistance from us and recently obtained a modest job. He and Vârgolici will need about a month to clear their affairs here and are particularly anxious meanwhile to hear from their relations in Roumania.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 251 Budeanu and Murgu can be ready in two or three weeks’ time and will take their families, but are worried about settling debts before they depart. It will be seen that, from the fi nancial point of view, those requiring assistance have been reduced, or will have been reduced by next month to fi ve, viz., Ghika, Cornea, Budeanu, Murgu and Vârgolici, and that, of these, three can be ready to return soon. Ghika will fall out, since he wishes to stay here in any case, and Cornea will try for work here, if he fi nds he cannot get away in time. From the travel point of view, it would appear that no more than four will be ready to go within a month, involving eight passages, including Budeanu’s wife and two children, all shown on his passport, and Mrs. Murgu, who still has a Britishpassport. Yours sincerely, J. Back I.T.M. Pink, Esq., Foreign Offi ce, S.W. 1

***PRO FO, 371, 48543, mf. 104.

Document no. 5 Memorandum: Future of former offi cials of the Roumanian Legation Those wishing to return to Roumania A.Bianu If the plans of the Roumanian Government in his regard do not materialise, will wish to return to Roumania as soon he reasonably can. His British wife has been ill for some time and is still under treatment. He will not, in the circumstances, feel able to take her to Roumania in present conditions and will be reluctant to leave her here, without hope of being able to get back in case of need. In addition, he will require a little time to arrange about the lease of his house in Buckinghamshire and generally to settle his affairs. Will probably need three or four months. V. Styrcea Will also wish to return to Roumania as soon as he reasonably can, if the plans of the Roumanian Government in his regard do not materialise. Could be ready fairly quickly, but will not be prepared to leave without settling his debts. Has had hopes that he would be able to receive suffi cient funds from family sources for this purpose and still awaits news. R. Florescu Has his mother-in-law living with him in Oxfordshire and three children, whose education here he will not wish to interrupt. His son has a British Council scholarship at Oxford, which does not expire for another eighteen months. Has not otherwise had assistance from any offi cial or semi-offi cial sources and he is very low in funds. The assets he has left are diffi cult to realize, but he and his mother-in-law are trying to arrange fi nances so that the family can stay here for the present and, if successful, he will return to Roumania without them. Will

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 252 require time to effect his arrangements. I.Pușcaru Has not been in receipt of any assistance from offi cial or semi-offi cial sources. Not wishing to get too near the end of his funds and thinking that some time would pass before he could travel to Roumania, he started to seek employment some months ago, when he was exempted from movement restrictions. He now has work, which he will not feel free to leave at short notice. Having been in the service of the Ministry for Foreign Affairs for fi fteen years before resigning to stay here in March 1941, has wanted to go back to Roumania as soon as he reasonably can, but does not know where his relatives may be and had hoped to have news of them before departing. May require some weeks to be ready. D.G. Danielopol Has suffered from ill-heart and lived at Oxford partly for this reason. His condition has much improved recently due to new treatment which will take some months to complete. After the fall of Antonescu, he set about getting a business appointment, believing that it would be some time before he heard whether the National Bank wanted him to leave London and before travel facilities would be available. He is now committed to a job, in which he may be in a position to assist his country materially and still be at the disposal of the National Bank in case of need. He is at present awaiting the return from America next month of one of the principals. For both health and business reasons, therefore, he will probably, without any thought of abandoning his relations with the National Bank, feel constrained to stay here for the time being. G. Nandris Has a British wife and a son at preparatory school. Was Professor (Slavonic Languages) at Cernăuți University when sent here in 1940, with two other professors, on a two months’ visit to British institutions, after which he was to stay on (time unspecifi ed) to examine British educational methods, with a view to making recommendations for improvements in the Roumanian educational system. When the Northern Bukovina was ceded to Russia (after his arrival here), his chair was transferred to Bucharest and has, it is understood, been kept open for him. He wishes to return to it as soon as he reasonably can, but has no house in Bucharest and does not feel able to take his wife and son there until he knows whether his brother, who was working as a doctor in Bucharest, has, if still there, been able to arrange for accommodation for them. Meanwhile he is employed at the London University, who, it is gathered, will gladly retain his services as long as he remains here, but cannot pay him suffi cient to live on. He would like to stay until the end of his present year’s engagement at the University (another six months), and, during this period, to complete his research work on British education, for which the facilities available to him during the past four years have been very restricted. His time up to recently was fully occupied in giving courses to members of the Forces at the University. When these ended, the British Council were asked whether they could give him fi nancial support and guidance in the completion of his research work for the rest of his year at the University.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 253 This is still under consideration. V. Budeanu Has a British wife and two children (13 and 10) at school. Has obtained the representation for Roumania of ﬁ rms associated with British and Central European Chamber of Commerce and will probably wish to leave as soon as possible, taking his family with him, since he has not the funds here for the completion of his children’s education in England. Will not require more than a month’s notice of departure. Mme. Callimachi Had apparently felt urged to press for facilities to return to Roumania as soon as possible in the belief that a long time might otherwise elapse before she might be able to do so. It is doubtful, however, if she will be ready to depart in the near future. She has affairs here to regulate ﬁ rst, for which she will probably need three or four months. I. Murgu Can, like Budeanu, be ready for departure at short notice, but may have to leave his British wife, whose parents are aged and failing, here for the present. G. Vârgolici Will probably need about a month’s notice of date of departure, but my hesitate to leave before receiving replies from his relatives in Roumania. V. Cornea For some weeks past, his British wife has been nursing her mother who is seriously in Leeds. He will hardly wish to travel without his wife, who is not expected to be able to leave her mother some time yet.

Those wishing to remain here O.M. Smilovici Tried for some time to get back into the Press work he was doing in the City before the war, but found no preparedness to restart continental work or to employ an alien on other work in war time. Consequently, he recently applied for naturalization, (as advised two years ago by his former editor who has supported the application), and, in writing to Roumania, asked for the recovery of his previous Roumanian representations, in the hope that these would form some basis of livelihood, at least until he could get back into the City Press. The reply being in the negative, he concentrated on obtaining journalistic work here and now has a job. For the moment, he is engaged on preparatory work, for which he is not receiving remuneration, but this should lead to a permanent appointment, similar to that which he had before the war, particularly if his application for naturalization is favourably considered. M. Ghika Has, it seems, little property in Roumania and little prospects of employment there. With a British wife, a son in the British army and a daughter working in London (did not after all get to Paris with the French Bureau for which she was working and is now apparently with the American Red Cross here), wishes to try to settle in England, or perhaps later in France, where he has spent a good part of his life. Has been seeking work, but found this difﬁ cult whilst living in the country. Has been packing up to come to London and is moving to

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 254 town at the end of this month. At his age, will not fi nd it easy to earn more than occasional fees for articles on the scientifi c subjects upon which he writes, but his wife’s connexions may be able to help him when he is in London. D.G. Mateescu For the last year, has been employed on fi lm translations. There is apparently suffi cient of this work yet to be done to occupy him for some months to come. Wants to return to Roumania in due course, but does not seem to wish to go there now, without some assurances that the Roumanian Government will reinstate him at a salary upon which he can live.

Notes on Appointments V. Budeanu After ten years’ service in the Min. for For. Affairs, resigned in 1935. Was in business, when, in 1940, Giurescu and Tilea arranged for a party of English speakers to take up temporary appointments as Cultural Counsellors and Secretaries in the Legation. The party consisted of Ghika, Beza, Budeanu, Stellea and Eliade. Appointed for six months, i.e. until October 1940, all were recalled when Tilea was displaced in June. They succeeded in postponing their departure, but were placed on half pay. Stellea and Eliade left on or before the severance of diplomatic relations in February 1941. The others remained. Mme. Callimachi In the summer of 1940, was also given a cultural mission and attached to the Legation for a period of two months, at the end of which she stayed in England. M. Ghika Was not in the Romanian Diplomatic Service, but, occasionally appointed to fi ll diplomatic posts, was Minister in Scandinavia for a time. Was unemployed prior to coming to London in the circumstances described above. I.Murgu Murgu was a journalist in London, when engaged by the Legation in 1938 as a temporary offi cial. He claims to have been admitted to the permanent staff on being appointed Press Attaché (rank 3rd Grade) in 1940. At that time, the Press Direction came under the now defunct Ministry for Propaganda and Information, of which Giurescu was then head. He formally resigned in February 1941. D.G. Mateescu Appears to have been an offi cial of the Min. of Nat. Ec. in Bucharest, when Tilea, on being nominated Minister in London, arranged for his temporary appointment (1939) as Economic Advisor in London, but it is not clear whether he was a temporary or permanent member of the Ministry’s staff; he certainly does not seem to have worked in the Ministry in the normal way. A few months after Tilea’s displacement, he left the Legation and stayed on here. O.M. Smilovici Was Continental Manager of the “Financial Times”, when war broke out. This, having much restricted his fi eld of work, he accepted a temporary appointment at the Legation as Liaison Offi cer with M.o.I. and relinguished his position with the the “Financial Times” for the duration. He was at the same time London correspondent of certain Roumanian newspapers and, after joining the

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 255 Legation, was appointed London agent for the ofﬁ cial Roumanian telegraphic agency, Rador. He severed these connexions and resigned his post at the Legation when Antonescu came into power. G. Vârgolici Arrived in London in 1940, under arrangements made by Tilea, to take up temporary employment at the Legation, having resigned his post in the Roumanian State Railways, for whom he had worked for about ten years. Worked at the Legation until February 1941. V. Cornea Had been employed for two years in the Press Division of the Legation, when, in 1940, he was passed by them to the London University as temporary lecturer in Roumanian. He was in this appointment in February 1941.

***PRO, FO, 48543, Memorandum in J. Back’s Letter of 5.02.1945 to I.T.M Pink, mf. 115-118.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro III. ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 259

Portul, cântecul şi jocul în satul Pocruia, judeţul Gorj

Gheorghe Călescu*

Resumé L’auteur de cette étude ,le professeur Gheorghe Călescu, presents aspects concernant le port, le chant et le jeu dans le village Pocruia, fondée sur une documentation complete de la terre et des photos inédites qui rendent les vêtements traditionnels dans la région de Gorj. Mots-clés: le port, chanson, jeu, traditionnel.

Pocruia, sat frumos la poalele Munţilor Vâlcan situată la 30 km vest de municipiul Târgu-Jiu, judeţ Gorj, cu relief variat (munte, deal, luncă), climat blând, condiţii de cultivat plante şi crescut animale, oameni harnici şi pricepuţi la multe activităţi, care i-au ajutat, mii de ani, să supravieţuiască în acest spaţiu subcarpatic. Pentru aceasta a trebuit să-şi procure hrana, să-şi construiască locuinţa în care să se adăpostească, să-şi confecţioneze încălţămintea şi îmbrăcămintea. Nenumărate surse de informaţii, despre costum, datează din perioada neolitică şi epoca bronzului, din perioada strămoşilor daci, perioada antichităţii romane şi de mai târziu, din secolul al XIV-lea, din diverse documente, din picturile bisericilor (Foto 1) şi din secolul al XX-lea din fotograﬁ i1.

În gospodăriile româneşti de la vârste foarte fragede, se învăţa meşteşugul obţinerii şi prelucrării fi brelor textile. Se cultivau inul şi cânepa pe terenuri special rezervate în proprietatea familiei2. Se culegeau, se puneau la macerat în topile3 unde se ţineau circa o săptămână, se scoteau, se spălau, se puneau la soare mănunchiurile pentru a obţine fuiorul4. Fuiorul se torcea, fi rul era adunat în motche cu ajutorul vârtelniţei, apoi se spălau, se uscau, se adunau pe mosoare şi se urzeau pe gard sau în urzoi5. * Profesor în satul Pocruia, judeţ Gorj. Doina Işfănoni, Paula Popoiu, Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, Bucureşti, 2007, passim. 2 La Pocruia terenul rezervat culturii inului şi cânepii erau în apropierea bisericii din Vâneaţă - „La ogoare“. 3 Mici lacuri amenajate pe marginea râurilor pentru degradarea părţii lemnoase a tulpinii. 4 Meliţa este o unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile pentru a se alege fuiorul. 5 Urziorul este o uneltă de lemn cu ajutorul căreia se pregăteşte urzeala pentru ţesut, trecând fi rul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 260 Urzeala se monta pe război, se ţesea şi se obţinea pânza de in mai ﬁ nă, mai moale şi de cânepă mai aspră. Din pânza aceasta se confecţionau costumele de vară pentru femei şi pentru bărbaţi.

Foto 1. Ctitori ai bisericii cu hramul „Sﬁ nţii Voievozi Mihail şi Gavril“ din Pocruia, sﬁ nţită în anul 1860.

Din lâna oilor, pe care o torceau, o ţeseau, obţinea dimia care era dusă la pivă pentru a se bate (îndesi). În sat nu au fost pive pe cursul inferior al râului Pocruia, în schimb au fost pe cursul superior, pe teritoriul satului Sohodol, de la Bârjâni în sus, a lui Ionel Sarcină şi mai demult a lui Tache Popescu. Portul pocruienilor este, în general, asemănător cu al gorjenilor din zona subcarpatică şi de podiş. În funcţie de vârsta femeile purtau costume cu modele simple sau mai încărcate. Cele tinere şi de vârstă mijlocie purtau costume din materiale ﬁ ne (bumbac şi borangic), cu modele frumoase, cu un colorit roşu pentru tinere, roşu cu negru pentru vârsta matură, iar negru era considerată culoarea bătrâneţii şi expresia durerii în faţa morţii. Costumul era format din ciupag cu râuri pe piept, pe mânecă cusută altiţa, încreţitul şi râurile. Poalele sunt încheiate în părţile laterale în cheiţe, jos un model asemănător râurilor de pe mâneci, încinsă cu brăciri, două catrinţe decorate cu vergi verticale – fâstâcul în faţă şi orizontale – opregul în spate. Peste ciupag se purta vesta gorjenească schilirească; în picioare opinci de bovine, de porc sau pantoﬁ şi pe cap batic sau tulpan împodobit cu colţişori tiviţi cu mărgele divers coloraţi (Foto 2). Femeile căsătorite purtau cârpă de bumbac şi de borangic, legate diferit după vârstă, anotimp şi cu o lungime de până la 4 m (Foto 3).

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 261

Foto 2. Maria I. Călescu, n. 1939, Foto 3 Ana I. Călescu (1914-1981), Foto 4 Ana I. Călescu (1882-1958).

Femeile vârsnice purtau costumul simplu, fără modele întâlnite la femeile tinere şi la fete, iarna mai purtau fl anelul, pieptarul şi laibărul de dimie, pe cap cârpa de in, bumbac şi la sărbători chiar de borangic (Foto 4). Costumele erau cusute de femei şi fete în timpul iernii, fetele le lucrau şi la şezătoare (furcă) unde se întâlneau cu băieţii, legau prietenii şi, cele mai multe se fi nalizau cu luarea în căsătorie. Mai lucrau acasă, în secret, pentru a ieşi la Sfi ntele Paşti, la horă, cu costume care să nu semene cu ale celorlalte fete. După această sărbătoare începea munca la câmp. Bărbaţi tineri şi de vârstă mijlocie purtau costumul format din cămaşă cu râuri pe piept şi poale trecută peste pantalonii largi tot din pânză, încinşi cu brăciri şi în picioare opinci sau pantofi . Mai purtau costumul schileresc6 format din cămaşă cu model pe piept, vesta şi mintean, cioareci în care se introducea cămaşa, încinşi cu brăciri, în picioare opinci de bovine sau de porc şi pe cap căciulă (Foto 5 şi 6).

6 Costumul schileresc creat de moşnenii gorjeni la începutul secolului XX, prin aplicarea de brânaşi şi găitane negre de mătase pe fondul alb al hainelor de dimie sau alea de Azuga, cu motive speciﬁ ce: „melcul“, „şarpele“, „lancia“, „botul de broască“ etc., a devenit ulterior simbol vestimentar al tuturor oltenilor.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 262

Foto 5. Ion şi Angela Văcaru, 1970. Foto 6. Gheorghe Gh. Semenescu (Vuva) 1899 – 1968.

Portul de vară al bătrânilor era format dintr-o cămaşă lungă de cânepă sau bumbac, în funcţie de posibilităţi, peste izmene largi şi încinşi cu brăciri sau chimir, în picioare purtau opinci din piele de bovine sau de porc şi pe cap pălărie (Foto 7). Iarna purtau îmbrăcăminte groasă de dimie, simplă, fără găitane, formată din cămaşă de cânepă sau in, vestă sau pieptar de oaie, cioareci, încinşi cu brăciri late sau chimir şi o haină groasă-laibăr, în picioare obele, opinci care se ﬁ xau pe picior cu nojiţe, cei întăriţi bocanci sau cizme şi pe cap căciulă din blană de miel (Foto 8). Pentru deplasări la distanţă, cu carul sau căruţa, se folosea cojocul de blană de oaie în care dormeau noaptea. Ciobanilor nu le-au lipsit cojocul iarna şi nici vara. Ţoalele erau spălate în obad, duse la râu, bătute cu maiul, clătite şi apoi puse la uscat pe culme. Un rol important în perfecţionarea costumului popular l-a avut Cooperativa „Arta Casnică“ din Tismana, care, peste o jumătate de secol a dus, în lume, faima costumului popular gorjenesc şi românesc, unde au lucrat foarte multe femei şi bărbaţi de pe raza oraşului Tismana cât şi din împrejurimi. Pentru conservare costumului popular gorjenesc, cu câţiva ani în urmă, a luat ﬁ inţă, la Tismana, Muzeul Costumului Popular Gorjenesc.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 263

Foto 7. Petre Răguşitu (Goangălă) Foto 8. Ion Staicu Pârjol (1848-1947), cu 1864-1947, cu soţia sa Maria, 1867-1950. îmbrăcăminte groasă de iarnă.

Cântecul şi jocul

Din cele mai vechi timpuri activitatea oamenilor a fost însoţită de momente de destindere de cântec, joc şi voie bună la sărbătorile religioase din timpul anului, la evenimente importante din viaţa familie. Omul a cântat folosind: vocea, frunza, instrumente muzicale simple (ﬂ uierul), cât şi clarinetul, vioara, toba, basul etc. Au existat soliste care au cântat la diferite evenimente ale satului: clacă, furcă etc. Una dintre ele – Victoria Cocină (Neprea), în vârstă de 90 de ani, îşi mai aduce şi acum aminte cântecele auzite la bunica ei; Marina Stanciu căsătorită cu Gică Argint la Baia de Aramă care au cântat în această zonă dar şi la Ansamblul artistic a Căminului Cultural Pocruia şi Tismana şi altele. La instrumente muzicale au cântat: Zănia lui Vintilă la caval, Dumitru Tomoiu la ﬂ uier, Matei Cocină (Şchiopu) la clarinet (claranetă), Nicolae Popescu (Coneci) la vioară. De multe ori au cântat la clăci ori au ieşit seara la drum pentru a cânta tineretului căruia îi plăcea să joace. Mulţi tineri au învăţat să joace în aceste seri.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 264 Lăutari vestiţi au fost la Tismana, satul vecin, cu legături strânse de-a lungul secolelor, ambele făcând parte din domeniul Mănăstirii Tismana. Au cântat în Tismana, în împrejurimi cât şi în Bucureşti, dar şi în Pocruia. Cei în vârstă îşi aduc aminte de Ion Pleşa (Rugină) (1882-1947) şi Grigore Murgu. Despre aceştia, Ion Manafu (n. 1920), care a cântat, mai târziu, cu ei la vioară şi contrabas îmi spunea în vara anului 2001: „Au fost lăutari mari, lui Rugină nu i-a trebuit cântăreaţă, cânta foarte bine şi cu vocea. Erau chemaţi de Grigoraş Dinicu să cânte la zilele onomastice, erau chemaţi să cânte şi la Rege“. Un rapsod talentat a fost şi Petre Geagu Cătăroiu, (Titulescu, născut 21 aprilie 1903), vestitul baladist care a cântat cu taraful Rugină – Murgu în Bucureşti apreciat de Maria Tănase şi Maria Lătăreţu, care au cules cântece de la el, cântând şi împreună la Bucureşti şi la Taraful Gorjului. Dintre balade amintesc: „Gheorghe Haiducul“, „Zbangă“, „Ghiţă Cătănuţă“, „Ce faci moşule-n grădină?“. A cântat şi la instrumente netradiţionale: oala de pământ, degetul pus pe buze, imita politicienii când citeau ziarul. Au existat şi alte tarafuri care au cântat ocazional şi în Pocruia la nunţi şi botezuri, dar cel mai important a fost al lui Ion Buzner (Moşu 1912-1976), care a cântat câteva decenii în Pocruia, a fost lăutarul Pocruiei. A avut în componenţă pe solista vocală Maria Enoiu (Mariţa 1927-1986), Petre Buzner (1904-1981), viorist şi solist vocal, frate cu Ion (Moşu), Ion Buzner (Niţă a lui Căpeţ) (1888- 1968), Ion Enoiu (Noane), Georgică Gh. Buzner (n. 1923), basist, Mihai Buzner (Mişu 1920-1943), viorist, Nicolae Geagu (1927-1997), basist şi Victoriţa Toacă (n. 1944) cea care a cântat pentru prima dată la acordeon, în Tismana (Foto 9). Costel Buzner (1935-1992), viorist, a cântat ca primaş, cu o mică orchestră, la activităţile Căminului Cultural Pocruia în perioada 1960-1962. A cântat şi la Ansamblul Artistic Motru, împreună cu Gică Argint şi Marina Argint originară din Pocruia. Aceşti lăutari erau prezenţi la hora satului, botezuri, nunţi, dar şi la sărbătorile religioase. La Sﬁ ntele Paşti, Crăciun, praznicele de cununie etc. La nunţi se tocmeau din vreme şi începeau programul sâmbăta după amiază, seara era „Steagul“, a doua zi conduceau mireasa la apă, cununia religioasă, o plimbare până la Mănăstirea Tismana, primirea la casa miresei (Foto 10), primirea la casa ginerelui de către soacră, masa mare cu mâncăruri tradiţionale şi muzică până seara târziu când îi înlocuiau la masă cuscrii veniţi de la mireasă.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 265

Foto 9. Orchestra (banda) lui Ion Buzner Foto 10. Hora mirilor (Gheorghe şi Maria (Moşu) şi solistul Petre Geagu Cătăroiu, care Călescu) şi naşilor în curtea miresei, a cântat la nunta lui Gheorghe şi Maria Călescu, mai 1956. la 20 mai 1956

A doua zi, după amiază, cântau la cuscrii băiatului până seara târziu când se distrau şi alergătorii şi cu asta se încheia ceremonialul nunţii. Aşa s-a desfăşurat şi nunta mea din 20 mai 1956, unde a cântat banda lui Ion Buzner (Moşu) şi adus separat Petre Geagu Cătăroiu care şi-a desfăşurat programul lui de cântec. În timpul anului ne vizitau la sărbătorile religioase, praznice, spunea ei, „pentru a ne face câte-o cântare“ . Una dintre multele vizite făcute, înregistrată pe casetă, a fost cea din 6 aprilie 1980 a unei mici orchestre înjghebată din lăutari în vârstă, condusă de Victor Lulea, de 79 ani, lăutar vestit în tinereţe. Au cântat: „M-am însurat de mic“ – Victor Lulea, „Of Lino“ – Petrică, „Săraca copilărie“ – Mărioara şi, „De când sunt pe lumea asta, nu m-a păcălit nevasta“ – Ion Lala. Aceste cântece i-au încântat pe musaﬁ ri, care au ieşit la horă în curte, pentru a-şi arăta măiestria la hora de mână şi sârbă. Ce frumoase erau horele la Pocruia…! Venea (Moşu) cu lătutarii lui în „Sălci“, se începea cu „Hora Primăriei“, era prima horă neplătită pentru a îndemna băietaşii şi fetele de joacă. Urmau horele plătite. Începea cu hora de mână (boierească), cei doi băieţi, unul înainte şi altul în urmă, la jumătatea timpului se schimbau. După câteva ocoluri chemau fetele îndrăgite şi numai după aceea, cei din horă, chemau sau veneau fetele nechemate lângă băieţii liberi. Se făcea o horă mare în care se prindeau şi perechile de vârstă mijlocie. Cei în vârstă priveau de pe margine fetele, băieţii şi nepoţii, dar şi copiii mai măricei care se jucau prin horă şi pe marginea ei. La jumătatea timpului, odată cu schimbul băieţilor

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 266 se schimba şi hora în sârbă, uneori în horă două părţi. Fetele şi nevestele tinere căutau să se îmbrace în ce aveau mai frumos din costumele ce le-au moştenit de la părinţi sau făcute de Sfi ntele Paşti, cămăşi cusute frumos, veste gorjeneşti, iar pentru sărbătorile de iarnă haine mai groase, scurte sau lungi, din dimie fi nă, bătută la pivă, ornate cu găitane, iar mai târziu, când s-a înfi inţat Cooperativa „Arta Casnică“ Tismana, locul dimiei l-a luat postavul obţinut la diferite fabrici din ţară (aba de Azuga). Din păcate, aceste hore frumoase, de duminică, au dispărut, se mai joacă la nunţi şi botezuri (Foto 11), cât şi în ziua de Sfi ntele Paşti –„Hora de pomană“ – dată pentru cei care au trecut prea devreme în lumea umbrelor (Foto 12). Tinerii au înlocuit aceste hore cu discoteca, unde dansează noaptea până spre dimineaţa la cele două discoteci. Sunt folosite mijloacele moderne, cu lumină redusă şi uneori cu mişcări şi vestimentaţie indecente. Lăutarii s-au împuţinat şi ei, copiii au mers la şcoli, s-au califi cat în diferite profesii şi s-au lăsat de această meserie a părinţilor şi bunicilor lor. În prezent, mai importantă este banda lui Cristi Geagu, care mai cântă din repertoriul tatălui său – Cristi – cât şi al bunicului – Petre Geagu Cătăroiu. Acesta mai cântă sporadic şi în satul Pocruia. Locul acestor muzicanţi l-au luat orchestrele electronice existente şi în Pocruia. Una din acestea este „Favorit“, care are componenţi pe Victoraş Văcărescu – clape – şi solist, Marina Nistor – solistă , Nicu Nistor – clape, Benone Gruiescu – orgă şi Victor Dodenciu – percuţie (Foto 13).

Foto 11. Hora de la poarta Mănăstirii Tismana, la nunta Mihaelei Frăţilescu, 2010.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 267

Foto 12. Hore de pomană din ziua de Paşti, 2002.

Foto 13. Orchestră modernă din satul Pocruia.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 269

De la creaţia ţărănească la sculptura modernă a lui Brâncuşi

Rusalin Işfănoni

Pentru a înţelege opera aşa-zis inaccesibilă a lui Brâncuşi, trebuie să se pornească de la o constare extrem de simplă: el fusese şi a rămas toată viaţa un ţăran din Carpaţi. Brâncuşi a exprimat înţelepciunea, modalitatea de a privi lumea, relaţia dintre om şi natură, care defi neau universul spiritual al ţăranului român. S-a folosit de legile fundamentale şi de experienţa milenară a artei populare pe care a ştiut să o aplice sculpurii moderne. Artistul a reusit să-şi exprime comuniunea cu universul spiritual preistoric, îmbinând astfel trecutul cel mai îndepărtat cu o concepţie clar văzătoare asupra viitorului, într-o operă care se înscrie în timpul absolut, de dincolo de epoci, a cărei măsură este eternitatea. Cele mai puternice senzaţii care îl marchează pe om sunt acelea care-i zguduie spiritul la primul contact cu lumea. Încă de la vârsta de 7 ani, Brâncuşi a păstorit turmele de oi la o stână din Carpaţi. Noaptea privea la stelele ce străluceau pe pânza întunecatî şi imensă a cerului deasupra munţilor. El n-vea teamă nici de întuneric, nici de singurătate. În liniştea măreaţă a munţilor, asculta răsufl area pamântului, boarea proaspătă a stâncilor milenare. Astfel, a ajuns el să înţeleagă această dimensiune a naturii, măreţia sa impresionantă şi de nepătruns, comuniunea dintotdeauna dintre cer şi pământ. Ducând o viaţă legată în mod intim de natură, ţăranul român avea o concepţie fundamantală asupra timpul şi spaţiului. Pe vremea copilăriei lui Brâncuşi, în ultimul sfert de veac XIX, civilizaţia modernă nu a pătruns încă în satele din Carpaţi. Ţăranii măsurau timpul ajutându-se de fenomenele naturale din zori şi până-n seară, din primăvară până-n iarnă. Ei nu cunoşteau dimensiunea în ore, minute, secunde. Îşi desfăşurau activitatea în funcţie de trecerea anotimpurilor, care stătea atât la baza transhumanţei, cât şi a diferitelor etape ale muncii la câmp. Spiritul lor era orientat înspre nemărginire, miturile le umpleau existenţa, chiar şi credinţa le era impregnată de reminiscenţe păgâne, profund înrădăcinate în sufl etele lor, iar adesea, serbările religioase slujeau obiceiuri magice ancestrale. Trecutul cel mai îndepărtat apărea drept un prezent real în viaţa ţăranului român de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această capacitate de a înţelege nemărginirea, această viziune orientată înspre o realitate de dincolo de aparenţa lucrurilor, această concepţie fundamentală

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 270 asupra timpului şi spaţiului constituie trăsături caracteristice ale artei lui Brâncuşi, tributare originii sale ţărăneşti 1. Ca şi ţăranii români, Brâncuşi credea că toate lucrurile au o însufl eţire şi căuta să o surprindă şi să o exprime în sculpturile sale: „Când vezi un peşte nu te mai gândeşti la solzii lui, ci te gândeşti numai la iuţeala mişcărilor sale, la corpul său strălucitor, care înoată, văzut prin apă. Ei bine, iată ce am dorit eu să reprezint. Dacă i-aş fi reprodus aripioarele, solzii sau ochii, i-aş fi oprit mişcarea şi aş fi obţinut o simplă mostră a realităţii. În vreme ce, eu am voit să-i surprind scânteia spiritului dinlăuntru-i” 2. Stilizarea proprie artei populare redă elementele realităţii înconjurătoare sub forme schematice, prin eliminarea acelor detalii ce privesc trăsături particulare. Acest lucru nu se datorează doar nevoii de a adapta forma la exigenţa materialelor, în primul rând, ea se constituie într-un limbaj de semne care trebuie să exprime, printr-o sinteză vastă, şi cu toate acestea foarte exactă, ideea generală şi funcţia esenţială a imaginii. Acest limbaj este universal si îl regăsim în arta populară a tuturor civilizaţiilor, încă din preistorie până în zilele noastre. Brâncuşi a înlocuit descrierea supraîncărcată de detalii şi decoruri somptuoase cu sinteza şi simplitatea unei forme 3. Artă a purităţii, a seninătăţii, a simplităţii şi a sintezei, artă a esenţelor şi a spiritualităţii, a tainelor limbii şi a poeziei, scuptura lui Brâncuşi exprimă una dintre cele mai profunde aspiraţii ale sufl etului românesc de a descoperi şi a arăta întregului univers minunea vieţii 4. Referitor la sursa inspiraţiei artei lui Brâncuşi, cu deosebire a celei de a doua etape a creaţiei sale, s-a insinuat din partea unor comentatori că ar fi ba arta egipeană, ba cea negroidă, ba s-a găsit chiar o asemănare între scupturile primitive dar cu totul remarcabile ale populaţiei din Insula Paştelui şi scuptura artistului Brâncuşi 5. Răspunsul la întrebarea de unde vine arta lui modernă îl găsim în unul din aforismele sale: „Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta, eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi” 6. Acest ceva, foarte vechi, se afl ă tezaurizat, sub formă spirituală, în basmele noastre, în toată literatura populară, în credinţele şi obiceiurile străvechi, iar sub forma materială, în patrimoniul muzeelor etnografi ce din România: în Muzeul Satului Gorjean de la Curtişoara, în Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, în Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti, în Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti şi în toate celelalte muzee în aer liber sau pavilionare. De asemenea, se mai afl ă încă în casele de lemn tradiţionale care au mai supravieţuit, în stâlpii de mormânt cu păsările sculptate, aşezate deasupra lor, de pe Valea Sebeşului, în icoanele de vatră olteneşti şi, nu în ultimul rând, în sufl etul acestui popor.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 271 Nu putem şti ce subiecte, motive sau simboluri a preluat Brâncuşi, scuptorul modern, universal, din cultura noastră populară, însă conturul, formele inedite ale operelor lui, indiferent că fac parte din prima etapă a creaţiei sale (autohtone) sau din a doua (universală) sunt infl uenţate de universul ţărănesc în care a copilărit. În fotografi ile ce urmează expunem, în paralel, fotocopii cu unele opere ale artistului şi câteva obiecte din gospodăria satului tradiţional românesc, afl ate acum în patrimoniul Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, fără să putem preciza dacă asemănările respective nu sunt pură coincidenţă. Dacă istoricul de artă, americanul Peotier Gaist, contemporan cu Brâncuşi, ar fi vizitat România sau măcar satele gorjeneşti, nu ar mai fi emis părerea că, pentru Coloana Infi nitului, Brâncuşi s-a inspirat dintr-o perdea de pânză, de provenienţă africană, respectiv, marocană pe care ar fi văzut-o la fereastra unei case pariziene, proprietate a unui prieten de-al artistului. Motivul rombului, succesiunea de romburi, au putut fi văzute de Brâncuşi, mult mai devreme, în arealul în care a copilărit: pe covoarele olteneşti sau pe decorul cămăşilor gorjeneşti, la stâlpii prispelor, ai porţilor sau la cei de mormânt, în lanţul făcut de fi erarul satului, care ţinea suspendat deasupra vetrei ceaunul de mămăligă, ca să menţionăm doar câteva din posibilele surse. Se ştie că succesiunea este unul dintre principiile artei populare (celelalte fi ind repetiţia, alternanţa, simetria). Majoritatea obiectelor ce compun inventarul unei gospodării tradiţionale: urzitoriul, vârtelniţa, războiul de ţesut cu toate componentele sale, sucala, suveica, vasele de lemn şi ustensilele ce fac parte din inventarul unei stâne de la munte, bradul de la mormântul unui tânăr şi multe alte obiecte puteau fi surse de inspiraţie pentru marele artist român. Noi, cei de astăzi, iubitori ai lui Brâncuşi şi ai artei sale, ne mândrim cu zestrea pe care ne-a lăsat-o el. Nu-i sufi cient doar să spunem că părintele scupturii moderne a fost român. Trebuie să facem tot ce-i posibil ca să arătăm acest lucru şi, mai mult, să valorifi căm în avantajul acestui popor, al gorjenilor în primul rând, zestrea lăsată, indiferent pe ce meridiane se afl ă ea răspândită. Nu prin aducerea osemintelor lui Brâncuşi la Hobiţa, aşa cum se tot încearcă de un fi u la Gorjului, sau poate de mai mulţi. S-ar face un mare deserviciu atât artistului, cât şi nouă, respectiv României, ţara lui de origine. Câţi turişti trec pragul Casei Memoriale Brâncuşi din Hobiţa? Poate nici o mie. Câţi dintre aceştia ar vizita mormântul lui, dacă s-ar afl a în cimitirul din Hobiţa? Poate nici cinci sute. Şi atunci, de ce să-i aducem osemintele în ţară? Putem profi ta de faptul că Brâncuşi se afl ă înmormântat la Paris, capitala culturală a lumii. Numărul anual al vizitatarilor la mormântul lui Brâncuşi, afl at în Cimitirul din Montparnasse (Paris) s-ar putea să fi e mai mare decât numărul tuturor vizitatorilor muzeelor şi caselor memoriale din România. Desigur, mulţi

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 272 dintre aceşti turişti sosiţi în Paris ar fi curioşi şi dornici să vadă şi să calce nu doar locul unde este înmormântat Brâncuşi, ci şi locul unde s-a născut el, unde a copilărit, unde a lucrat de mic copil, unde s-a format ca om. Pentru îndeplinirea acestui deziderat trebuie să facem două lucruri (proiecte) foarte importante şi în strânsă interdependenţă: a) amenajarea la Hobiţa a unui cadru adecvat în care să fi e expuse astfel de obiecte din patrimoniul nostru cultural (ca cele din fotografi i), fi e împrumutate periodic de la muzeele de etnografi e, de la colecţionari sau chiar achiziţionate de prin satele româneşti. Ideal ar fi ca acest cadru să fi e chiar casa unei rude de-a artistului, situată în imediata vecinătate a Casei Memoriale din Hobiţa. Casa din vecini, construită tot din lemn, foarte veche, din secolul XIX, acoperită cu şindrilă poate fi restaurată într-un an de zile. Dar poate fi restaurată întreaga gospodărie. În satele Hobiţa şi în cele din apropiere mai există şi în prezent (subsemnatul a făcut o cercetare a arhitecturii tradiţionale în aceste sate în anii 2011–2012), toate anexele necesare unei gospodării: grajd, pimniţă, cămară, cocină, coşar de porumb etc.. Microexpoziţii de fotografi i care să cuprindă Casa Memorială şi gospodăria gorjenească, dotate cu mobilierul şi ustensilele specifi ce sfârşitului de secol XIX, în special cele de tipul celor prezente în fotografi ile acestui material, ar fi mijloace de incitare pentru admiratorii lui Brâncuşi din lumea largă, care vizitează cele două puncte culturale pariziene - Muzeul de Artă Modernă, care cuprinde atelierul artistului şi Cimitirul din Montparnasse - de a veni şi în România, la Hobiţa, dacă ar fi expuse în punctele respective în baza unui parteneriat. Se poate pregăti la nivel de judeţ un pachet cultural mult mai vast pentru astfel de vizitatori care să cuprindă Complexul Sculptural al lui Brâncuşi din Târgu Jiu, muzeele gorjeneşti (cel de la Arcani este deosebit de valoros), pimniţele din Viile afl ate pe dealurile satelor din comuna Runcu, stânile de pe Muntele Parângu, şi nu în ultimul rând, Transalpina, cel mai frumos drum turistic din Europa care străbate munţi umanizaţi, la care se adaugă gastronomia tradiţională locală. Toate acestea ar face din Gorj loc de turism cultural de importanţă mondială. b) Un parteneriat cultural cu Musee National d’Art Moderne, respectiv cu Cimitirul din Montparnasse, pentru schimburi culturale, respectiv pentru îndrumarea vizitatorilor către România şi locul de baştină a lui Brâncuşi, ar fi de mare ajutor turismului cultural gorjenesc. Dacă autorităţile locale, comunale şi judeţene, precum şi cele de nivel naţional, Ministerul Culturii şi Ministerul Turismului şi-ar uni forţele în acest sens, proiectul ar putea fi realizat, cu ajutor european, bineînţeles, în scurt timp, doi-trei ani. Iniţiativa trebuie să plece din judeţul Gorj, de la fi ii şi instituţiile Gorjului.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 273 Note: 1) Ionel Jianu, Brâncuşi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag. 20 2) Constantin Zărnescu, Aforismele lui Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Fundaţia Editura, Craiova, 2009, pag. 95, nr. 131 3) Ionel Jianu, Ibidem, pag. 61 4) Mircea Handoca, Cuvânt înainte la Brâncuşi, Ionel Jianu, Brâncuşi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag. 15 5) V. G. Paleologu, Constantin Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2008, pag. 87 6) Rusu-Jirianu, Vintilă, Ore de aur în spaţiul lui Brâncuşi, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969, apud Sorin Lory Buliga, Religiozitate, ﬁ lozoﬁ e şi artă, ed. Universitară, Craiova, pag. 67.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 274

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 275

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 276

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 277

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 278

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 279

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 281

Iconograﬁ e şi folclor Cornel Balosu

Văzul este un simţ al interiorităţii. Auzul, unul integrator şi al exteriorităţii. Despre aceste, în aparenţă banale constatări, persuadează Walter Ong1 într-un incitant eseu. Văzul izolează, nu înainte însă de a separa, alege şi implicit în a aprecia. Să spunem că văzul este mai mult meditaţie şi măsură a gustului dinăuntru. Întorcând capul, poţi, de fapt, să schimbi lumea, pe când auzul este chiar lumea care vine de oriunde. S-ar părea că într-o cultură orală sunetul este chiar esenţa percepţiei şi înţelegerii exteriorului ca univers, iar omul este în centrul lui, de fi ecare dată. A vedea înseamnă a trăi pentru tine, individual şi retras, a auzi te atrage în comunitate, te socializează, dar, uneori, te sileşte şi la o receptare nedorită şi repulsivă. Dar el nu era singurul „actant” în acest demers. Era însoţit de gest şi de mişcare, de imaginea plastică (simbolică) şi de alte expresii. Văzul este analitic, auzul te predispune la cumulativ şi armonizare. S-a scris foarte mult despre ceea ce a însemnat cuvântul pentru „descoperirea” şi „întruchiparea” sacrului şi activarea ritualului. Cuvântul rostit asigura ubicuitatea prezentului în trecut şi trăirea plenară a sacrului. Care va să zică, fi resc, altminteri, înainte a fost oralitatea şi apoi cuvântul scris. Toate textele sacre, inclusiv cele biblice, au fost transmise la începuturi aşa. Iisus a fost, înainte de toate, rostitorul învăţăturii sale printre semeni. Într-o presupusă predominanţă a comunicării prin cuvânt (fi e oral, fi e scris), propensiunea omului (şi) pentru imagine sau simbolul fi gurat este dovedită şi nu numai pentru protoculturi. Homo visualis şi symboliticus sunt prototipuri permanente ale istoriei culturii. De la frescele din Altamira până la pictura renascentistă sau foamea vizuală a modernului, este un drum lung măsurat în timp, dar relativ condensat, având în vedere receptivitatea sistematică a imaginii, obsedanta ei recurenţă la nivelul psihismului şi naturii umane, în general. Precizăm că de fi ecare dată, când vom folosi conceptul de imagine vom avea în vedere câmpul simbolic al acesteia, adică acel plurisemantism ce-i conferă o „existenţă”

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 282 socio-culturală vie şi cuprinzătoare.

Complementaritatea cuvântului şi imaginii

Icoana nu a fost încă din începuturi (cel puţin în intenţii) doar o descriere a evenimentului istoriei sacre, o „înfăţişare” pur narativă, ci o dezvăluire, prin fi gurat, a ideii teologale. Dar dorinţa aceasta de a „exprima idei”2, a cunoscut serioase gâlcevi şi a trebuit să fi e însoţită şi persuadată de numeroase susţineri teoretice. Să ne gândim doar la iconoclasm şi la luptele ideologice legate de el. Evoluţia iconografi ei creştine a fost concomitentă cu transformările, cu aşezarea şi închegarea cultului, a liturghiei şi, nu în ultimul rând, cu dezbaterile dogmatice ale primelor sinoade ecumenice. În acest context al multitudinii de factori determinanţi şi înrâuriri, particularitatea unanim acceptată cu privire la eikon era tocmai deplina ei egalitate cu celelalte limbaje liturgice, puterea de a îngloba şi difuza minunea, misterul şi Revelaţia. Nu doar ilustrarea Scripturii, nu doar comunicarea prin semn ca în simbolismul creştinismului primar, era menirea icoanei, ci implicarea efectivă şi afectivă a credincioşilor la adevărurile reprezentate. Icoana bizantină devenea astfel imagine liturgic- simbolică sacră, Cuvânt vizibil, demnă de a fi adorată nu prin materia ei, prin ousia, ci prin „realitatea” divină încorporată prin hipostasis, slujind mijlocirea „între persoanele reprezentate şi credincioşii care se roagă, adunându-i pe toţi în comuniunea harului”3. Ea nu conţine prin lemnul şi culoarea sa trupul lui Hristos, ci „Hristos este în mod minunat reprezentat în materia trupului şi sângelui său oferit celor ce se împărtăşesc”. Astfel, icoana cel puţin prin formularea de mai sus este în opoziţie cu Euharistia4. În aceasta, este prefi gurată tocmai materialitatea lui Hristos şi, aşişderea, reprezentarea unei trăiri religioase graţie unei prezenţe îndumnezeite. Multe au fost însă dezbaterile, ideile şi teoriile asupra icoanei şi necesităţii ei în credinţă, precum şi confruntările care aveau „să culmineze” în istoria cultural- religioasă a Bizanţului cu cele aproape două secole ale iconoclasmului5. Nu ne afl ăm în faţa unor idoli, vor susţine vehement apărătorii icoanei, motiv pentru care, în plină epocă iconoclastă, Ioan Damaschinul va scrie celebrele sale tratate întru proslăvirea eikon-ului lui Hristos. „Aşadar, scrie vajnicul iconodul, după cum prin cuvintele pe care le rostim, auzim cu urechile corpului şi înţelegem cele duhovniceşti, tot astfel şi prin contemplarea cu ochii trupului ajungem la contemplarea duhovnicească. Pentru aceasta, Hristos a luat trup şi sufl et, pentru că omul are trup şi sufl et. Pentru aceasta şi Botezul este alcătuit din două părţi, din apă şi din duh, şi tot astfel Sfânta Împărtăşanie şi rugăciunea şi psalmodia, lumânările şi tămâia; toate sunt duble: corporale şi duhovniceşti.”6 Tot trei tratate „antieretice” va elabora după anul 815 şi Teodor Studitul prin care va demostra că

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 283 iconoclaştii porniseră în lupta lor nesăbuită de la o eronată înţelegere a ipostasului. „Premisa dogmatică fundamentală a reprezentării iconografi ei a lui Hristos e dată de demonstrarea caracterului „circumscris” şi „individual” (en átomo), concret al umanităţii lui.” El (Teodor Studitul) face dovada realităţii şi consistenţei antropologice a acestuia şi, datorită lui, Hristos este veşnic în umanitatea sa, „prototip al icoanei sale”7. În cultul ortodox al icoanei, diferenţa dintre natură şi ipostasul lui Hristos se regăseşte teoretic în diferenţa dintre idol şi icoană. Dincolo de semn şi chiar cu o semnifi caţie ce depăşeşte simbolul care, altminteri, o anticipează, icoana este o reprezentare (eidos8) a lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal al fi rii umane fără să se identifi ce cu această fi re sau să se confunde cu ea. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, ca şi simbolul, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul lui Dumnezeu însuşi devenit subiectul ei9. Ea este, totodată, şansa trăirii şi comunicării cu divinul şi înclinării în faţa lui, o fereastră spre transcendenţă Dumnezeiască, cum atât de frumos aprecia teologul român D. Stăniloaie10. Fiind un chip al transcendenţei, eikonul ne ajută să translăm fi nitul chipului spre infi nitatea lui Dumnezeu11. Eidos-ul zugrăvit în icoane este dincolo de orice ousia, este spiritul, misterul, infi nitul. În concordanţă cu icoana şi omul are o faţă care poate iradia virtualitatea îndumnezeirii. Chipul Omului este al lumii acesteia, dar poate să radieze şi o alta. Prin trăirea epifanică, prin misterul credinţei, întregul chipului se transformă într-o lumină a transcendenţei12. O transcendenţă susţinută de devenirea consubstanţială a Fiului cu tatăl, adevăr defi nitoriu al ortodoxiei. În ortodoxie, iconografi a nu poate fi scoasă în afara cuvântului scripturicesc, în afara Logosului. Aşa cum în Euharistie logosul se materializează, la fel în icoană, cuvântul se încheagă în chip, devine imagine liturgică, „întruchipare” a invizibilului în vizibil, mărturie a cerului pe pământ. În locaşul de cult, prin frumuseţea ei revelată, prin emoţia, bucuria, liniştea pe care le induce, icoana iconostasului şi toată iconografi a interiorului augmentează atmosfera sacră, fascinas-ul trăirii care îndeamnă spre meditaţie şi rugăciune. Icoana este o teologie a Prezenţei şi a frumuseţii depline, cum o numesc atât P.Evdokimov, cât şi L.Uspensky, prin puterea ei de a vizualiza adevărurile dogmatice. Rolul icoanelor în consonanţă cu liturghia este unul anamnetic, dar şi pedagogic. Ele sunt „cărţi deschise spre aducere aminte de Dumnezeu şi adorarea Sa”13, sunt lumina care simbolizează gloria divină14. Pentru credinciosul de orice condiţie socială ar fi el sau poate mai ales pentru cel nevoiaş, eikon-ul prelungeşte liturghia în spaţiul profan; o liturghie, după liturghie15, care reiterează mesajul evanghelic şi dincolo de spaţio-temporalităţile sacre. Dar toate aceste rânduieli şi puteri ale icoanei sunt în comuniunea şi

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 284 reciprocitatea cuvântului. Aşa grăise şi lucrarea Celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Imaginea sfântă refuza doar rolul ilustrativ, câştigase dreptul de a surmonta fi gurativul, tinzând spre transcendenţă, vizând inefabilul şi spiritul. S-au scris studii importante asupra limbajului iconografi c, dar bogăţia lui încă mai aşteaptă completări, consideră părintele Nicolai Ozolin, care şi procedează în consecinţă. El demonstrează complementaritatea cuvântului cu imaginea pornind de la „noţiunile” simbolice imago clipeata şi mandorla pe care le interpretează diacronic, atât din perspectiva simbolizatului, cât şi a simbolizantului. Un prim aspect al probatoriului se referă la „reprezentarea invizibilului”, iar cel de-al doilea, la „reprezentarea ideilor”16. Autorul ajunge după analize, pe care ele le numeşte „lingvistice”, şi care-l aveau ca iniţiator pe André Grabar, la concluzia că icoana este parte componentă şi susţinută, totodată, de lex orandi, o expresie „materială” a credinţei ortodoxe pe care o exprimă cuvântul liturgic. „În raport cu lex credendi, cuvintele, imaginile, gesturile, precum şi cântările, adică ansamblul lui lex orandi, se susţin, se confi rmă şi se explică reciproc, într-o funcţie liturgică ce este totodată analogică şi complementară”17. Vorbim, aşadar, de un sincretism ritual –liturgic menit să reveleze şi să inducă transcendenţa şi iluminarea întru Dumnezeu. Şi alţi cercetători şi specialişti ai iconografi ei creştin-ortodoxe nu sunt străini de aceste tipuri de investigaţii şi concluzionări. Ne referim în primul rând, în afara autorilor citaţi deja, la Paul Evdokimov şi la a sa minunată lucrare Arta icoanei, o teologie a frumuseţii18, carte care apărea la Paris în 1970 şi care avea să infl uenţeze demersurile iconologice ulterioare.

Iconograﬁ a şi cultura populară

Michel Vovelle nota într-un studiu19 că iconografi a interioară a bisericilor creştine, fi ind una canonică, nu a înfăţişat „reprezentări colective” ci, mai degrabă, programe concepute de preoţi şi mediate de artişti. Iconografi a, remarcă istoricul francez în continuare, nu ne prezintă de fapt religia populară „în libertate”. Observaţiile de mai sus, în principiu, pot fi parţial valabile şi pentru cultura română. Dar, problema pe care trebuie să ne-o punem, este legată însă de felul cum această canonică exprimare a infl uenţat mentalitatea tradiţională, care au fost modelele acestor infl uenţa, precum şi dinamica (devenirea) lor. Oricum, ea nu rămâne în afara interesului general al mulţimii, alături de celelalte limbaje ale „ideologiei” creştine care tindeau să apropie cât de cât starea religioasă a pauperilor de cea a elitelor. Importanţa imago-ului pentru culturile Evului Mediu este una care se susţine fără prea mari eforturi. Nici nu se poate practic concepe această perioadă istorică în afara „cultului” imaginii. Jean Claude Schmitt gândeşte că pe noţiunea de imagine, ce ar cuprinde nu numai „obiectele fi gurate” (în speţă imaginea plastică), ci şi „imaginile” limbajului verbal (metafore, alegorii, adică

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 285 ceea ce ţine de imaginaţie), „s-a constituit cultura medievală”20. Şi în Bizanţ, problematica imaginii era pusă asemănător. Susţinerea ei sacră se baza pe fragmentele din Vechiul Testament cu privire la faptul că Dumnezeu îl face pe om după chipul şi asemănarea sa, afi rmaţie preluată apoi şi îmbogăţită prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel. Acelaşi Bizanţ şi apoi Răsăritul european rămâneau angrenate într-o mult mai severă iconografi e spre deosebire de Occident unde „inventarea” imaginilor religioase devenise o „modă” printre artişti. Dar nici aici canonul nu era lege (absolută) şi un exemplu concludent îl oferă chiar imageria21 autohtonă, atât cea din Moldova, cât şi cea din Ţara Românească, începând din secolul al XVII-lea şi chiar mai devreme, în special în ceea ce priveşte pictura exterioară şi a pridvoarelor lăcaşelor de cult. Şi spaţiul cultural românesc ne arată aceeaşi propensiune medievală şi postmedievală către „adorarea” imaginii şi includerea ei în sistemul fundamental al weltanschauung-ului popular. Era normal pentru o cultură care-şi transmitea informaţiile prin simboluri de cele mai multe ori obiectuale. După câteva însemnate semnalări ale consistenţei spirituale a iconografi ei creştine (mai ales, dar şi a imaginii profane), aparţinând unor Nicolae Iorga22, Lucian Blaga23, Ovidiu Papadima24; preocuparea constantă privind relaţia iconografi ei cu folclorul sau cu sistemul cultural tradiţional vine din partea lui Nicolae Cartojan. Când analizează, spre exemplu, imaginea Iadului dintr-un colind afl at în culegerea Anton Pann, Cartojan ajunge la concluzia că reprezentarea cu pricina dovedeşte „dependenţa colindului de pictura bisericească”; şi, ca să fi e cât mai convingător, angajează ca argument şi un text semnifi cativ dintr-o erminie din secolul al XIX-lea25. Istoricul literaturii române vechi va proceda aşa ori de câte ori este nevoie. Înainte să publice Cărţile populare în literatura românească, Cartojan tipărise în 1937 şi două studii în acelaşi interes ştiinţifi c: Iconografi e populară românească: Mântuitorul şi viţa de vie şi Zapisul lui Adam26. Preocupări asupra iconografi ei româneşti avusese şi N. Popescu căruia îi apărea în Arta şi tehnica grafi că (2/1937) studiul, sufi cient de documentat, Colinde şi icoane. Folcloristica autohtonă de după anii 1960 prelua ideea contingenţei iconografi ei şi a folclorului, folosind-o totuşi sporadic. Întâlnim trimiteri la imaginea iconică în lucrările lui Traian Herseni, Ovidiu Bîrlea sau în studiile mai recente ale lui Andrei Oişteanu27, ale cercetătorilor Sabina Ispas, Dan Cepraga, Silvia Chiţimia etc. Nu putem să omitem în această sferă de interes şi contribuţia semnifi cativă a Cătălinei Velculescu28 care nu eludează din profundele sale analize bogăţia simbolică şi semantică a iconografi ei. Şi, mai mult, autoarea subliniază şi analizează relaţiile permanente între semnele şi mesajele unei culturi ce se regăsesc la intersecţia între cult şi oral. Concomitent, istoricii artei sau mentalităţilor analizau fenomenul iconografi c

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 286 românesc din perspective care atingeau uneori şi domeniul popularului. În afara bogatei lucrări a lui I.D.Ştefănescu29, trebuie să amintim, măcar, preocupările de seamă ale unor Pavel Chihaia30, Răzvan Teodorescu31, Alexandru Alexianu32, Andrei Pănoiu33, Andrei Paleologu34, Teodora Voinescu35, Corina Nicolescu36, Iuliana şi Dumitru Dancu37 sau Ion Muşlea etc. O menţiune specială o facem în legătură cu opiniile lui Alexandru Duţu privind imaginea plastică. Prestigiosul om de cultură considera că în sud-estul Europei, tradiţionalismul manifestat în artă nu trebuie explicat doar „ca manifestare a unui conservatorism încăpăţânat”, ci, mai ales, prin canonul bizantin care, la rându-i, conservase, în bună parte, „din lecţiile Antichităţii” şi din gândirea aristotelică „întreţinută de Patriarhia din Constantinopol”38 şi apoi în academiile princiare de la Bucureşti şi Iaşi. De curând, o tânără cercetătoare a publicat o primă lucrare care ni se pare exemplară prin complexitatea abordării. Este vorba de Imago mortis în cultura română veche (sec. XVII-XIX)39, o carte ce probează încă o dată valoarea discursului interdisciplinar.

Cultul icoanei

Că în spaţiul creştin românesc al Evului Mediu şi până în contemporane itate a existat şi există un fenomen religios specifi c pietăţii colective, anume Cultul icoanelor40, este indubitabil. Teologii şi istoricii nu contenesc să motiveze teoretic acest tip de manifestare a religiozităţii, căruia i se adaugă Cultul sfi nţilor, Cultul Sfi ntei Cruci, Cultul Maicii Precista41. Literatura religioasă a secolului al XVII-lea cuprindea deja manuscrise şi miscelanee din care se poate constata că acest cult era la mare preţ prin Ţările Române42. Circulaţia acestor cărţi era destul de mare, iar infl uenţa lor în mentalităţile tradiţionale se regăseşte sistematic. Nicolae Iorga povesteşte în Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, că la sfi nţirea Mânăstirii Argeşului, icoanele locaşului fuseseră dăruite de însuşi domnitorul Neagoe43 şi care apoi deveneau prilej de adorare şi făcătoare de minuni, fenomen întâlnit frecvent în Evul Mediu românesc atât în Muntenia, cât şi în Moldova sau în Transilvania ortodoxă. Evliya Celebi surprinde şi el în însemnările sale felul în care poporul înţelege sfi ntele imagini şi cât de mult le cinsteşte44. Exemple de acest fel sunt numeroase. Din ele putem să constatăm că iconografi a sacră nu reprezenta doar Biblia ci, într-adevăr, era percepută prin imaginile sale drept şansă a transcendenţei. Icoana este şi făcătoare de minuni, proteguitoare a locului domestic în care este pusă, are puteri cathartice şi exorcizatoare. La mânăstirea Neamţ, afl ăm dintr-o consistentă carte semnată de Doru Radosav, există o icoană harică pe care Alexandru cel Bun o primise de la Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Ştiri istorice despre astfel

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 287 de icoane45 întâlnim sistematic în documentele mai vechi sau mai noi.

NOTE

1. Walter Ong, Cuvânt rostit, cuvânt scris, cuvânt tipărit, în „Dimensiunea umană a istoriei”, antologie alcătuită de Al. Duţu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 283-301; în acelaşi interes, Jean-Jacques Wunenburger, Filozofi a imaginilor, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 22-44. 2. Expresia îi aparţine lui André Grabar; apud Nicolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, p. 56. 3. Leonid Uspenky, Teologia icoanei în biserica ortodoxă, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994, p. 95. 4. Serghei Bulgakov, Ortodoxia, p. 156. 5. Anul 726 ar fi anul declanşării iconomahiei, atunci când patriarhul Leon al III-lea distruge icoana lui Hristos pe de poarta Palatului Patriarhal; ofi cial iconolasmul ia sfârşit în anul 843; în acest sens, se pot consulta lucrările: André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Bucureşti, Biblioteca de Artă, 1991; Alain Besançon, Imaginea interzisă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, mai ales partea I; „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr. 1, ianuarie-martie 1982 (număr tematic dedicat iconografi ei creştine); Cristian Schönborn, Icoana lui Hristos, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, în special partea a doua; Leonid Uspensky, op. cit., cap. 6-9 etc. 6. Sfântul Ioan Damaschinul, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1997, p. 135. 7. Ion Ică, Studiu introductiv la Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei sale, Alba-Iulia, Editura Deisis, 1994, p. 36. 8. Gr. eidos înseamnă „înfăţişare”, „aspect”. 9. Dumitru Stăniloaie, Icoanele în cultul ortodox, în „Ortodoxia”, anul XXX, nr. 3, iul.-sept. 1978, p. 476. 10. Dumitru Stăniloaie, Idolul ca chip al naturii divinizate şi icoana ca fereastră spre transcendenţa Dumnezeiască, în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr. 1, 1982, p. 12-27. 11. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 19. 12. Olivier Clément, Les visages intérieurs, Paris, Stoc, 1978, p. 13-15. 13. Ioan Damaschinul , op.cit., p.137. 14. Oliver Clément, op.cit., p.45; de asemenea, René Huyghe, Dialog cu vizibilul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p. 139-142. 15. Expresia „liturghie după liturghie” a fost preluată din lucrarea The Liturghy, semnată de preotul prof. Ion Bria; apud Ioan Dură, Icoană şi liturghie, în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, 1982, p.88. 16. Nicolai Ozolin, op.cit., p.57-63; de acelaşi autor şi de acelaşi interes: Iconografi a orotodoxă a Cincizecimii, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002, p. 29-38. 17. Nicolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, p. 56. 18. Lucrarea citată a lui Paul Evdokimov apărea în româneşte la Editura Meridiane în

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 288 1993; de asemenea, au fost traduse şi tipărite după 1990 importante lucrări fără de care orice interpretare iconologică este greu de făcut. Câteva dintre aceste lucrări au fost consultate şi de noi: Pavel Florenski, Iconostasul, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999; Serghei Bulgakov, Icoana şi cultul icoanei, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000; Evgheni N. Trubeţkoi, Trei eseuri despre icoană, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999; Tomáš Splidlík, Marko Ivan Rupnik, Credinţă şi icoană, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Bucureşti, Editura Sophia, 2003; Michel Quenot, Învierea şi icoana, Bucureşti, Editura Christiana, 1999; de acelaşi autor Sfi dările Icoanei, Bucureşti, Editura Sophia, 2004; De la icoană la ospăţul nupţial; chipul, cuvântul şi trupul; Bucureşti, Editura Sophia, 2007 John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1999, p.229-253 etc., Sofi an Boghiu, Chipul Mântuitorului în iconografi e, Bucureşti, Editura Bizantină, 2001; Leonid Uspenski, Boris Bobrinskoy, Stephan Bigam, Ioan Bizău, Ce este icoana?, Alba Iulia, reîntregirea, 2005. 19. Michel Vovelle, Religia populară, în „Introducere în istoria mentalităţilor colective”, volum coordonat de Toader Nicoară, Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai, Presa Uninversitară Clujeană, 1998, p.254. 20. Jean Claude Schmitt, Imaginile, în „Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental”, coordonat de Jacques le Goff şi J.Cl. Schmitt, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.319 şi urm.; vezi şi Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 432-454. 21. Cu sensul de „iconografi e”; menţionăm că folosim categoriile de iconografi e şi iconologie în înţelesul dezvoltat de Erwin Panofsky în lucrarea Artă şi semnifi caţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1980, p. 57-91. 22. Cităm în acest context din opera savantului român doar Istoria Românilor în chipuri şi icoane, Craiova, Editura Ramuri, 1921 şi Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.I şi II, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1995. 23. Lucian Blaga care se născuse într-un sat de iconari, fără să aibă preocupări constante în acest sens, făcea adesea în întreaga sa operă fi lozofi că asupra culturii, referiri la valoarea şi semantismul imaginii sacre ce aparţine şi ea misterului şi revelaţiei ca întreaga cultură tradiţională. 24. Ovidiu Papadima, O viziune românească asupra lumii, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1995. 25. Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974, p.29 şi urm. 26. Vezi Dan Zamfi rescu, Prefaţă la Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974, p.XV. 27. Andrei Oişteanu, Motive şi semnifi caţii mito-simbolice, Bucureşti, Editura Univers, 1989. 28. Cătălina Velculescu, Între scriere şi oralitate, Bucureşti, Editura Minerva, 1988 şi Cărţi populare şi cultură românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. 29. I.D. Ştefănescu, Iconografi a artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Bucureşti,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 289 Editura Meridiane, 1973. 30. Pavel Chihaia, Arta medievală, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, în special vol.V. 31. Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, vol.I şi II. 32. Alexandru Alexianu, Acest Ev Mediu Românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973. 33. Andrei Pănoiu, Pictura votivă din nordul Olteniei (sec.XIX), Bucureşti, Editura Meridiane, 1968. 34. Andrei Paleologu, Pictura exterioară din Ţara Românească (sec. XVIII-XIX), Bucureşti, Editura Meridiane, 1984. 35. Teodora Voinescu, Radu Zugravu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978. 36. Corina Nicolescu, Icoane vechi româneşti, Bucureşti, Editura Meridiane, 1976. 37. Iuliana şi Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975, respectiv, Ion Muşlea, Icoane pe sticlă, Bucureşti, Editura Grai şi sufl et – Cultura naţională, 1995. 38. Al. Duţu, Cultura română în civilizaţ ia europeană modernă, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p.12; de asemenea, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, Editura Univers, 1982. 39. Cristina Dobre-Bogdan, Imago mortis în cultura română veche (sec.XVII-XIX), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002. 40. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p.283. 41. Unele dintre studiile şi articolele teologilor români au fost citate mai sus; în continuare: Dumitru Fecioru, Teolgia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschinul, în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie, 1982, p. 28-40; Nicolae Dură, Teologia icoanelor în lumina tradiţiei dogmatice şi canonice ortodoxe, în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie, 1982, p. 55-85; Ioan Dură, Icoană şi liturghie, în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie, 1982, p. 84-89; Ioasaf Ganea, Despre sfi ntele icoane (icoana ortodoxă), în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie, 1982, p. 90-98; Ilie Moldovan, Sfânta liturghie ca icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu şi însemnătatea ei în viaţa religios-morală a creştinului ortodox, în „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.1, ianuarie-martie, 1982, p. 99-120; Ion Răduţ, Valoarea catehetică a Sfi ntelor icoane în Biserica Ortodoxă, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXXII, nr.3-6, martie-iunie, 1980, p. 429- 435; Nicolae Petrescu, Cinstirea sfi telor icoane, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXXIII, nr.7-9, iulie-septembrie, 1981, p. 434-439 etc. 42. Doru Radosav, op.cit., p. 284-285. 43. N.Iorga, op.cit., vol.I, p.136. 44. Documente străine despre români, coordonator Ionel Gal, Bucureşti, 1979, p. 106-111. 45. Doru Radosav, op.cit., p. 287-294.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 291

Căucul, obiect de artă populară

Janeta Ciocan

Rezumat Căucul, un mic obiect din aria celor ce fac inventarul stânei, face parte dintre acele obiecte prin care autori anonimi au reuşit să demonstreze unicitatea artei populare româneşti. Împodobit în perfectă armonie cu destinaţia sa, obiectul, deşi de dimensiuni reduse este considerat un document de mare valoare a patrimoniului etnograﬁ c şi de artă populară, ce ne revelează dovezi de mare vechime a ocupaţiilor tradiţionale, dar şi harul creator al făuritorilor de valori artistice de mare frumuseţe şi încărcătură emoţională. Cuvinte-cheie: cauc, cană, lemn, forma, décor, motive

Indiferent de zona etnografi că din care provin, obiectele din gospodăria ţărănească, din orice material ar fi confecţionate, evidenţiază simţul pentru frumos al ţăranului român. Obiectele din lemn sunt cele care subliniază cel mai bine acest fapt. Georgeta Stoica şi Boris Zderciuc în lucrarea „Crestături în lemn în arta populară românească” afi rmau: ”În dragostea lui pentru frumos, pentru decorativ, ţăranul român împodobeşte obiectele de lemn într-o perfectă armonie cu destinaţia lor. Această legătură organică între latura estetică şi cea practică – trăsătură generală a artei noastre populare – se oglindeşte în faptul că anumite genuri şi categorii de obiecte sunt mai bogat ornamentate, în decorul lor predominând anumite motive, precum şi prin faptul că suprafeţele decorate (câmpii ornamentali) sunt condiţionate de funcţia obiectului respectiv”1. Aşa cum arată cercetările, căucul este o „cană din lemn de paltin, cireş, prun, tei sau fag, purtată la curea de către ciobani, cioplită într-o mare diversitate de forme, cu decoraţie bogată”2. În nordul Transilvaniei căucul este cunoscut şi sub numele de „cană de pădurar” sau „lingură de băut apă” şi potrivit cercetărilor lui Cristian Micu „căpăcea, căpcea, căuş, ulce, cupă, corugă, baniţă”3. Obiectul s-a născut în mâna celor ce şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii însoţind turmele de mioare pe costişele muntelui sau prin păduri. Căucul este un obiect 1 Georgeta Stoica, Boris Zderciuc. Crestături în lemn în arta populară românească, Bucureşti 1967. Ed. Meridiane 2 Idem 3 Cristian Micu Aspecte privind căucele din Transilvania Anuarul Muzeului Etnografi c al Transilvaniei Cluj Napoca 2000, Ed. Madiamira

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 292 utilitar ce face parte din categoria ustensilelor pastorale dar l-am întâlnit şi la ciurdarii care pasc vitele în zonele deluroase şi montane. În cele mai multe cazuri, căucul era folosit de păstori, ciurdari, pădurari, paznici sau muncitori forestieri4, care prin natura ocupaţiei lor sunt plecaţi, din vatra satului perioade lungi de timp fi nd obligaţi să folosească izvoare sau alte surse de apă neamenajate găsite ocazional. Cercetătorii etnografi consideră piesele adevărate sculpturi. Paul Petrescu subliniază faptul că în afara grinzilor de la case, recunoscute şi ele cu greu a avea caracterul unor sculpturi, sau a stâlpilor de pridvor se adaugă „formele mai complicate ale unor adevărate < obiecte > de sculptură modernă caracterizate mai ales prin faptul că sunt lucrate dintr-o singură bucată”5. Domnia sa include în această categorie recipientele pentru apă, de diferite dimensiuni, între acestea detaşându-se net „căucele de băut apa” care „ încântă prin formele lor admirabile, prin sculptura lor migăloasă, prin luciul şi patina lor de lemn învechit şi afumat care le dau un aspect de obiect de lemn de mare preţ, lucrate în esenţe rare de santal şi mahon”6. Deşi sunt confecţionate dintr-o singură bucată de lemn, specialiştii disting două părţi ale căucului: cupa, care serveşte la păstrarea lichidului deci partea din care se bea apa şi mânerul partea de care se ţine sau se prinde la chimir prin 7 intermediul unui orifi ciu pe care îl are mânerul . Funcţionalitatea vasului a jucat un rol important în preferinţele creatorului pentru o formă sau alta. Căucul cu cupa mare şi adâncă, potrivit cercetărilor noastre, era folosit de către păstori şi pentru mulsul laptelui, pe câmp, atunci când doreau să-şi suplimenteze hrana (planşa 1 a,b). Unele dintre cele mai frecvente căuce întâlnite în nordul României sunt cele cvasiemisferice. În studiul său, Cristian Micu distinge două subtipuri. Primul cu toarta poziţionată oblic (foto 1,2,3,4,5) şi cel de al doilea cu toarta poziţionată orizontal (foto 6,7,8,9,10). Aceste două subtipuri sunt frecvente, atât în Carpaţii Orientali (Zona depresiunii Giurgeului) cât şi în nord vestul Transilvaniei (din Ţibleş până în Munţii Gilăului)8

Căucele intră în categoria lingurilor despre care Tancred Bănăţeanu preciza că au „forme precise, canonizate aproape prin funcţia obiectului”9. Asupra acestora creatorul s-a aplecat mai cu atenţie, el încercând să ducă la „perfecţiune funcţională, forma, atât a găvanului lingurei adaptată rolului pe care îl are, cât şi a mânerului, pentru o mai bună mânuire”.10

4 Idem 5 Paul Petrescu Creaţia Plastică ţărănească Bucureşti 1976 Ed. Meridiane 6 Idem 7 Cristian Micu Op.Cit 8 Idem 9 Tancred Bănăţeanu Arta Populară din Nordul Transilvaniei, Casa Creaţiei Populare a Judeţului Maramureş 1969, p.134 10 Idem

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 293 Piesele sunt lucrate dintr-o singură bucată de lemn, ales în primul rând pentru calităţile sale naturale, formă şi culoare. Faptul că anonimul creator a văzut în bucata de lemn brută obiectul fi nit confi rmă, dacă mai era necesar, că ţăranul a avut în sânge ştiinţa folosirii în nenumărate feluri a lemnului şi aceasta ne face să înţelegem mai bine sensul versurilor „Codrule măria Ta”, versuri ce subliniază comuniunea creatorului anonim cu natura în mijlocul căreia îşi ducea traiul. Aceste simple căni oferă privitorului o mare diversitate de forme şi un decor realizat în relief ceea ce conferă obiectului calităţile unei adevărate opere de artă. „Frumuseţea piesei, izvorâtă din îmbinarea organică a formei cu decoraţia”11 este accentuată de culoarea şi esenţa lemnului şi nu în ultimul rând de patina pe care acesta o primeşte de-a lungul timpului. Piesele sunt lucrate prin sculptare, crestare (tehnică folosită la confecţionarea obiectelor mici şi care de cele mai multe ori are rolul de a sublinia forma) şi incizare cu ajutorul vărfului unui mic cuţit. Incizia a fost folosită de păstori atunci când îşi confecţionau bâtele sau căucele, ea permiţându-le să obţină „o linie continuă, mai mare libertate în tratarea desenului, desfăşurarea unei întregi poveşti”.12 Forma căucului din zonele studiate (Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului şi Ţara Chioaruluzi) este de emisferă iar mânerul face corp comun cu cana propriuzisă. Decorul, mai simplu decât a celor din centrul şi sudul Transilvaniei este realizat prin sculptare sau crestare şi format din motive geometrice, reprezentări animaliere şi uneori umane. La căucele de aici atrage atenţia în mod deosebit mânerul „care a forme dintre cele mai deosebite, cel mai adesea rotunjite, sau în chip de capete de animal, deosebindu-se însă net de cele din regiunile ucrainiene şi slovace învecinate, cât şi de faimoasele tipuri de căuce hunedorene sau mărginene”13. Toarta căucului este partea cea mai bogat ornamentată, cu o bogată încărcătură artistică, modelată după priceperea, fantezia şi sensibilitatea creatorului. Distingem mai multe categorii de motive transfi gurate pe cozile căucelor studiate: geometrice, zoomorfe, cosmogonice şi antropomorfe. Indiferent de motiv caracteristica esenţială este puternica stilizare (caracteristică regăsită în toată arta populară românească), de cele mai multe ori autorul, doar prin câteva linii, reuşind să realizeze motivul dorit. Uneltele cu ajutorul cărora se confecţionau căucele şi se realiza decorul lor sunt: sârisăul sau fi rizul (fi erăstrăul), mezdreaua sau cuţitoaia, cuţitul şi scoaba. Pentru ascuţirea uneltelor se folosea tocila, pila şi cutea de gresie. Cercetările de specialitate ne relevă că în ritualurile vechi ale artei populare decorul avea o netăgăduită bază magică, fi ecare motiv fi ind corespondentul unui simbol. Prin urmare, ca realizare estetică, ornamentul era subordonat scopului magic. De asemenea „întreg sistemul ornamental al artei populare româneşti, 11 Boris Zderciuc, Paul Petrescu, Tancred Bănăţeanu Arta Popularîă în România Bucureşti 1964 Ed. Meridiane p. 25 12 Idem 13 Tancred Bănăţeanu Op. Cit. P.134

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 294 ornamentica populară, formează un tot unitar între semnnul grafi c şi conţinutul său, constituie un orizont propriu, o concepţie de viaţă şi estetică, obiectivată, materializată, transpusă în forme şi mijloace artistice diferite, specifi ce şi adecvate obiectului resapectiv, funcţiei sale, categoriei, tehnicii şi materiei prime”14. Cu siguranţă prezenţa motivelor pe mânerul căucelor, mai ales a celor zoomorfe, cosmogonice, antropomorfe, ne argumentează funcţionalitatea magică a obiectului, acestea fi ind relicve ale unor concepţii despre lume, caracteristice unor stadii de dezvoltare a gândirii omului din popor. Dintre motivele geometrice întâlnite în decorul căucelor nu lipsesc cele simple reprezentând liniile drepte sau oblice, colţişorii sau unda apei, crestăturile simple, motive de mare vechime şi generalizate în arta noastră populară dar şi cea universală. Pentru potenţarea efectului artistic motivele geometrice sunt înscrise în chenar, format din linii drepte realizate prin incizie şi aşezate , de obicei, de-a lungul cozii obiectului (foto 3 şi 11). Unele dintre mânere sunt decorate în aceeaşi manieră simplă, prin orifi cii şi umeri realizate prin tăiere pe cele trei margini ale mânerului (foto 12,13) Din categoria semnelor simbolice cosmogonice, de pe mânerul acestor obiecte, se evidenţiază soarele, simbol arhetipal, prezent aproape în toate culturile lumii, considerat izvor al vieţii şi morţii. Dintre toate marile simboluri arhetipale el deţine cea mai mare cantitate de semne şi cea mai largă răspândire. Divinizarea Sfântului Soare are rădăcini adânci în preistoria daco-romană, dată fi ind larga răspândire pe teritoriul Daciei a cultului Solus Invinctus.15 Apariţia lui pe aceste obiecte nu este întâmplătoare şi nu poate mira pe nimeni, soarele fi ind cel care priveghea la toate întâmplările diurne prin care trecea păstorul. Aducerea lui aproape de persoana ce purta la brâu un astfel de obiect avea cu siguranţă conotaţii legate de atotputernicia astrului, care astfel devenea nu numai dătător de viaţă şi paznic (planşa 1b şi foto 13,14,15). Din ornamentica căucelor rovenite din zonele etnografi ce ale judeţului Maramureş nu lipseşte calul, unul dintre animalele puternic mitologizate în cultura noastră populară. Este animal solar şi în acelaşi timp chtoniain. Calul este animalul prezent în toate marile rituri calendaristice şi în riturile de trecere, fi ind demon al fertilităţii şi fecundităţii. Constantin Prut consideră calul drept „unul din arhetipurile fundamentale pe care omenirea şi le-a înscris în memorie”16. Funcţia apotropaică a calului ne este bine evidenţiată în arta populară, dovadă calul pus pe acoperiş, pe biserici, pe unele piese de mobilier dar şi pe pise mai mici ca obiectele de uz casnic, toate reprezentări ce derivă din vechi credinţe în puterea acestuia de a goni spiritele. Calul nu poate fi desprins de cultul apei ceea ce ne argumentează şi mai 14 Tancred Bănăţeanu Prolegomene la o teorie a esteticiiartei populare, Ed. Minerva, Bucureşti 1985, p.264 15 Constantin Prut Calea Rătăcită Bucureşti 1991 Ed. Meridiane 16 Contantin Prut OpCit, p. 97

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 295 pregnant prezenţa lui pe mânerele căucelor. Legătura calului cu cultul apei ne-o certifi că cel mai bine fântânile cu cai.17 Această legătură a lui cu apa evidenţiază şi funcţia lui de animal fertilizator (foto 16) Lupul prezent şi el în decorul căucelor prin motivul “dintelui de lup” este un simbol polivalent al luminii, al soarelui şi al focului. Forma cea mai simplă a folosirii puterii lui magice este simpla rostire a numelui său. Lupul este unul dintre cele mai întâlnite motive decorative întâlnite în arta populară românească. El apare sub forma dinţilor de lup şi mai rar sub forma animalului ( Planşa 1a şi foto 1,6,39.) După Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant,18 în folclorul european, lupul este un simbol chtonian acesta aparând încă în mitologia greco- latină. În cazul Lupoaicei lui Romulus şi Remus acest animal este asociat ideii de fecunditate. În mitologia românească predomină latura chtoniană legată de rolul său de animal psihopomp, adică de călăuză a sufl etului mortului în lumea de dincolo.19 Mircea Eliade tratează cu multe argumente rolul lupului de animal totemic al dacilor care patrona iniţierile războinice. El susţine că din numele lui daos din frigiană provine numele dacilor.20 Constantin Prut subliniază faptul că pentru un popor care „trăieşte dintru începuturi < sub semnul lupului> , este de aşteptat ca acest animal să ocupe un loc privilegiat în sistemul său de reprezentări”. În arta populară românească păstrarea acestui element decorativ s-a datorat „pe lângă prestigiul mitologic al acestui animal” şi pentru „puritatea geometrică a formei, simplitatea extremă a triunghiului ce poate fi uşor repetat, până la obţinerea unei benzi continue”21 Gâsca (capul ei fi gurează de fapt animalul întreg) din ornamentica căucului nun e poate duce cu gândul decât la gâsca sălbatecă, pasăre migratoare şi care cu siguranţă, pentru păstori făcea legătura între lumea aceasta şi cealaltă. În lumea Egiptului antic, sufl etul faraonului mort era reprezentat de gâscă care de altfel a fost animalul ieşit din oul primordial22. ( foto 4 şi 16) Prezenţa animalului lîngă care păstorul îşi ducea viaţa, oaia, nu mai are nevoie de interpretări. Aceasta apre prin diferite elemente anatomice, capul sau copita, în funcţie şi de ceea ce lemnul prelucrat oferea creatorului. (foto 7 şi 18) Simbol al unităţii şi legăturii este lanţul prezent în decorul căucelor din colecţia Muzeului Etnografi c din Baia Mare. În mitologie lanţul este simbolul legăturii dintre cer şi pământ. (planşa 1c) După Homer, Zeus coboară pe pământ pe un lanţ de aur. Lanţul reprezintă şi un simbol al legăturii celor vii cu spiritele strămoşilor. Lanţurile de metal sunt folosite ca obiecte apotropaice în ritualurile

17 Idem 18 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant Dicţionarul de simboluri Vol 2 Bucureşti 1995 Ed. Artemis, vol. II, P.250 19 Constantin Prut Op. cit 20 Mircea Eliade De la Zalmoxis la Gengis – Han Bucureşti 1995 Ed. Humanitas 21 Constantin Prut Op. Cit, P.122 22 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. Cit. vol I, p.98

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 296 de izgonire a duhurilor rele. Cultul lanţului a fost preluat şi de creştinism. De ziua Sf. Apostol Petru (16 ianuarie) Biserica prăznuieşte Închinarea lanţului acestui apostol în amintirea întemniţării lui în lanţuri de către regele Iudeii Irod şi a eliberării sale în chip miraculos de către un înger al Domnului. Lanţul este present şi în obiceiurile legate de ciclul anotimpurilor în Ţara Maramureşului. În ziua de Crăciun, după ce familia se întoarce de la biserică, capul familiei leagă cu un lanţ, sau o funie pe toţi membrii familiei aşezaţi în jurul mesei pentru ca nimic să nu distrugă unitatea familiei în anul care vine. Unul dintre căuce îmbină în mod ingenios lanţul cu mâna ce doreşte să exprime ideea de activitate fi ind în acelaş timp un simbol al puterii. (foto ) Toate argumentele formulate până acum ne îndreptăţesc a afi rma că aceste mici obiecte sunt documente de mare valoare a patrimoniului etnografi c şi de artă populară, ce ne revelează dovezi ale vechimi a ocupaţiilor tradiţionale, dar şi harul creator al făuritorilor de valori artistice de mare frumuseţe şi încărcătură emoţională.

BIBLIOGRAFIE

1. Bănăţeanu, Tancred Prolegomene la o teoriea esteticii artei populare Bucureşti 1985, Ed. Minerva 2. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain Dicţionarul de simboluri Vol 2 Bucureşti 1995 Ed. Artemis 3. Eliade, Mircea De la Zalmoxis la Gengis – Han Bucureşti 1995 Ed. Humanitas 4. Cristian Micu Aspecte privind căucele din Transilvania Anuarul Muzeului Etnograﬁ c al Transilvaniei Cluj Napoca 2000, Ed. Madiamira 5. Petrescu, Paul Creaţia Plastică ţărănească Bucureşti 1976 Ed. Meridiane 6. Petrescu, Paul; Stoica, Georgeta, Arta populară românească, Bucureşti, 1981. 7. Prut, Constantin, Calea Rătăcită Bucureşti 1991 Ed. Meridiane 8. Vlăduţiu, Ion, Etnograﬁ a românească, Bucureşti, 1973. 9. Boris Zderciuc, Paul Petrescu, Tancred Bănăţeanu Arta Popularîă în România Bucureşti 1964 Ed. Meridiane 10. Zdrerciuc Boris – Stoica Georgeta, Crestături în lemn în arta populară românească, Bucureşti, 1967.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 297

PLANSA 1

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 298

FOTOGRAFII

1. 2.

3. 4.

5. 6.

7. 8.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 299

9. 10.

11. 12.

13. 14.

15. 16.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 300

17. 18.

19. 20.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 301

Secvenţe şi exprimări actanţiale, poetice şi plastice în ritualul caloianului

Anişoara Bălan

MOMENTS AND EXPRESSIONS IN THE CALOIANU’S RITUAL

Rezumat Caloianul is an intricate ritual, part of the ceremonial of fertilization, belonging to the agrarian traditions who refl ect the relation between mankind and nature. Usually practiced in springtime (especially in the third Tuesday after Easter), and whenever it is necessary in a given time period from April to July, in Oltenia, Muntenia, Dobrogea and Moldova, Caloianul concurs with a specifi c climacteric season, with great signifi cance for germination and crop growth, its purpose being to provide normal conditions for rainfall.

Practicat de obicei la începutul primăverii (în special a treia marţe după Paşti), dar şi ori de câte ori este nevoie, într-o perioadă de timp ţinând din aprilie şi până în iulie, în Oltenia, Muntenia, Dobtrogea şi Moldova “Caloianul” coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolţirea şi creşterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiţii normale de precipitaţii. El constă într-un ritual complex, care face parte din categoria ceremonialurilor de fertilizare din cadrul obiceiurilor agrare, reﬂ ectând, totodată, relaţia dintre om şi natură.

Originea obiceiului şi aprecieri lingvistice Întâia consemnare a Caloianului o datorăm lui Gheorghe Săulescu, ﬁ ind reprodusă după însemnările manuscrise rămase de la el1 , consemnare ce provine din Moldova. Însă, cea dintâi contribuţie ştiinţiﬁ că, substanţială, în legătură cu Caloianul a dat-o I. A. Candrea în anul 1920. Autorul se bazează pe materiale provenind din sud-estul Munteniei (judeţele Brăila, Ialomiţa, Buzău), din judeţul Dolj, dar consemnează existenţa obiceiului şi în Moldova, Dobrogea, Mehedinţi şi Romanaţi. Analizând elementele ce alcătuiesc structura obiceiului şi schema generală a desfăşurării lui, autorul le caută corespondenţe în tradiţia altor popoare:

1 Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, 1989, p. 146.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 302 la greci, romani, bulgari ruşi şi cehi, spre a stabili originea obiceiului. El a afl at că bulgarii au o datină asemănătoare cu a Caloianului, că ruşii obişnuiesc să îngroape de Sf. Petru, o păpuşă numită Iarilo, sau să arunce în apă, jelind ca pe un mort un chip făcut din paie pe care-l numesc Kostroma şi că ţăranii din Boemia aruncă în apă sau îngroapă în grădină, ori la hotar, o păpuşă din paie înfăţişând moartea. I.A.Candrea a încercat să demonstreze că originea Caloianului românesc se găseşte în tradiţia strămoşilor noştri romani şi anume în sărbătoarea Argeilor când se făceau „vrăji de ploaie” ce i se par foarte asemănătoare cu obiceiul românesc. Tache Papahagi înclină şi el, în 1923, către soluţia dată de Candrea: „sărbătoarea Argeilor de la romani, care ar fi continuată de români în sărbătoarea Caloianului”2, afi rmând categoric că: ”Numele acestui obicei al Argeilor la romani, în folclorul român e cel al Caloianului3”.( Argeii erau păpuşi de lut sau din papură, având înfăţişare omeneasca, aruncate de romani in Tibru, personifi cându-i pe grecii care erau urâţi de romani). Deci, este posibil, ca obiceiul Caloianului să fi e o reminescenţă din mitologia romană, ca şi Paparudele. Cercetarea Caloianului înregistrează un pas înainte prin contribuţia lui Marcu Beza4. Acesta susţine că originea obiceiului trebuie căutată în cultul zeului naturii care moare şi învie, zeu cunoscut la popoarele vechi sub diverse nume: Tammuz (la babilonieni), Atis (la frigieni), Osiris (la egipteni), Adonis (la greci). Pretutindeni, zeul vegetaţiei, care moare şi învie, sta în legătură cu apa. Pornind de la aceasta realitate, biserica l-a identifi cat pe străvechiul Adonis cu Sf. Ioan Botezătorul care botează cu apă, pe aceasta cale încercând să transforme sărbătoarea păgână în sărbătoare creştină. Petru Caraman contrazice originea greacă a Caloianului, susţinând ca originea obiceiului este una bulgărească şi anume: Kaloiani, rezultă din cuvântul kalean, cuvânt cu care bulgarii vechi numeau păpuşa de lut. G. Ivănescu, în lucrarea: O infl uenţă bizantină sau slavă în folclorul şi limba românească: Caloianul5, care priveşte obiceiul într-un context folcloric mai larg, analizează mai profund datele lingvistice care ne vor ajuta sa stabilim originea obiceiului nostru, susţinând că, atunci când o parte din slavi s-au stabilit în Peninsula Balcanică şi în vecinătatea lumii romane din Italia şi Austria, au împrumutat de la lumea greco-romanică, în special din Peninsula Balcanică rezultatele acestui sincretism religios şi identifi carea se găseşte şi azi la slavi şi români. Numele de Ele sau Ian care se găseşte la români şi bulgari ca numele sărbătorii Caloianului, ne arată, prin fonetismul lor, în mod sigur, o sursa greacă, populară. Cuvântul Caloian este un cuvânt compus, iar compunerea lui poate fi 2 Ibidem. 3 Mic dicţionar folcloric, Bucureşti, editura Minerva, 1979, p. 73. 4 Marcu Beza, Paganism in roumanian folklore, London, 1928, p. 32-36. 5 G. Ivănescu, O infl uenţă bizantină sau slavă în folclorul şi limba românească: Caloianul, in Folclor literar, I, Timişoara, 1967, p.14.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 303 atribuită ﬁ e românilor sud-dunăreni, de la care au trebuit sa-l accepte, în acest caz, bulgarii, ﬁ e un compus bulgar, pe care au trebuit sa-l accepte românii. Dar este mai probabil că el a fost alcătuit de greci, care însă l-au pierdut ulterior din limbă, împreună cu obiceiul. Este, desigur, foarte greu de reconstituit drumul pe care l-a străbătut de-a lungul atâtor veacuri, Caloianul dar cred că este binevenită orice contribuţie care ne ajută să ne apropiem cât mai mult de adevăr.

Textul narativ În unele părţi din Muntenia cum ar fi Brăila (satul Bărăganu), Ialomiţa (satul Albeşti), Buzău exista şi astăzi datina ca în fi ecare an să se adune în marţea a treia de după Paşti, dis de dimineaţă, copii cu vastă de peste 6 ani la un loc, (in unele sate participă doar fetele, însa am întâlnit şi sate, precum satul Albeşti unde participau şi băieţii) şi apoi împărţindu-se după vârstă în două sau mai multe cete îşi aleg fi ecare câte un conducător care să facă un om mic de lut. După ce ei au făcut acest om, care se numeşte în cele mai multe părţi Caloian, Calian, Scaloian6, îl pun într-un sicriu mic sau pe o scândură, îl îmbracă în straie ţărăneşti cu opinci şi cu căciulă, îl înconjoară cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşti, precum şi cu fel de fel de fl ori printre care şi busuioc, şi apoi îl îngroapă pe câmp, prin mărăcini sau pe malul unei ape. Înainte de înmormântare unul din copii se face popă, altul dascăl, iar al treilea duce steagul înaintea popii, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, iar mai mulţi copii duc sicriul sau scândura cu Caloianul, el fi ind urmat de ceilalţi copii cu lumânări aprinse în mână plângând şi rostind următoarele cuvinte:

Iane, Iane Cu inima amară Caloiane! Şi ea că te plânge Te caută mă-ta Cu lacrimi de sânge Prin pădurea deasă Iane, Iane, Cu inima arsă, Caloiane! Prin pădurea rară

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşti sau în ziua de Paparudă, se adună copii iarăşi la un loc, se duc la locul unde a fost îngropat, îl dezgroapă şi apoi îl bocesc:

Caloiene! Prin Pădurea deasă Ene! Cu inima friptă, arsă Mă-ta Prin pădurea rară Te caută Cu inima fript-amară; 6 Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p.323.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 304

Îl aduc în sat, şi aici îl aruncă într-o fântână, sau îi dau drumul cu sicriul ori scândura, pe o apă curgătoare, urând ca anul sa fi e ploios şi plin de belşug. Exista un sat în Muntenia (satul Bărăganu) unde Caloianul este frânt în mai multe bucăţi şi aruncat în fântâni sau ape curgătoare. După ce este aruncat pe apă sau în fântâna, se adună toţi copiii la o casă, acolo fac o plăcintă mare, precum şi alte bucate, mănâncă şi beau împreună din pomana Caloianului, iar pe urmă aduc lăutari şi se dau la joc şi joacă până de către seară7. Dacă copiii sunt mici şi nu ştiu să facă plăcintă, îmbracă un sul de haine femeieşti (principiu feminin, fecundator) şi se duc pe la casele oamenilor, la casa care se duc, gazdele trebuie să le ude acel sul cu apă, apoi le dau ouă, unt, făină şi aceasta se cheamă pomana Caloianului. Zdrobirea Coloianului sau ruperea lui în bucăţi şi aruncarea lui prin fântâni, ape etc. vine să confere obiceiului nu numai o mai mare amploare şi un grad sporit de complexitate, ci şi o idee nouă: aceea de pedepsire a zeului naturii. Poate că la începuturile lui, Caloianul, era dezgropat a treia zi numai dacă, după ce fusese înmormântat, nu plouase, deci zeul nu îşi dusese la îndeplinire misiunea. Cele două rituri s-au constrâns apoi în unul singur, acesta din urmă devenit o simplă secvenţă a celui dintâi. Astfel „ruga” a ajuns sa fi e însoţită şi de cealaltă alternativă: pedepsirea prin ucidere şi profanare a zeului8. În ziua Caloianului „bărbaţii ară numai până la prânz..., iar de la amiază până seara beau şi joacă la cârciumă”9. În alte părţi, tot din Muntenia, Caloianul se amai face şi atunci când e secetă mare care durează mai multe săptămâni, este îngropat între bozi sau la fântână, cântându-i următoarele versuri: Caloiene, Iene, Să umple şanţurile Caloiene, Iene, Să crească legumile Du-te-n cer şi cere! Şi toate ierburile. Să deschidă porţile, Să sloboadă ploile Caloiene, Iene, Să curgă ca gârlele, Caloiene, Iene, Zilele şi nopţile, Du-te-n cer la Dumnezeu Ca să crească grânele Ca să plouă tot mereu, Zilele şi nopţile, Caloiene, Iene, Să dea drumul roadelor, Caloiene, Iene, Roadelor, noroadelor, Cum ne curg lacrimile, Ca să fi e îmbelşugată Să curgă şi ploile, Ţara toată, lumea toată! Zilele şi nopţile, 7 Idem, p. 324. 8 Dumitru Pop, op. cit., p. 168. 9 G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bubureşti, 1985, p. 209 şi pp.211-212.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 305

Deoarece plânsul este obligatoriu, copiii se freacă la ochi cu ceapă spre a provoca mai multe lacrimi, densitatea ploii ﬁ ind comparată, metaforic, cu densitatea lacrimilor (Cum ne curg lacrimile/ Să curgă şi ploile). În unele locuri, i se adresează versurile cântate cu jale la morţi adăugându- se: Iene, Scaloiene! Să dea Domnul, ca un sfânt, Tinerel te-am îngropat, Apă multă, să ne ude, De pomană că ţi-am dat, Să facă poame multe! Apă multă şi vin mult,

Tot cam aşa s-a practicat, şi se practică încă, datina şi în Moldova. Fetele şi femeile fac o statuie de lut, mare, cam de-o palmă, pe care o numesc Calian. Îi fac un sicriu, îl învelesc în giulgiu şi îl duc la un mormânt făcut special pentru el, bocindu-l:

Iani, Iani! Printre toate văile, Caliani! Umple-se fântânele Ia cerului torţele Să răsară grânele, Şi deschide porţile Florile, verdeţele, Şi porneşte ploile Să crească fânaţele Curgă ca şuvoaiele, Să adape vitele, Umple-se pâraiele Fie multe pitele

îl înmormântează pe Calian, şi apoi făcându-i comândarea (pomana) se ospătează. În localitatea Vultur, judeţul Constanta în joia din săptămâna a patra de după Paşti se face Caloianul. Copiii din sat fac o păpuşă din lut şi o acoperă cu petale de ﬂ ori şi busuioc. Caloianul este purtat apoi până la gârla satului. În fruntea alaiului stau bocitoarele şi groparul, iar copiii sunt cei care joacă aceste roluri. Odată ajuns la gârla satului, Caloianul este lăsat pe apă. Şi, ca după orice înmormântare creştinească, pomana nu poate lipsi. Plăcintele din lapte gras sau ghizmanele sunt la mare cinste. Despre personajul mitologic numit Caloian sau Scaloian, bătrânii din Dobrogea spun că a fost un tânăr frumos care a murit prea devreme, iar jalea a fost atât de mare încât până şi cerul a plâns la înmormântarea lui. De aici şi credinţa că poate aduce ploaia. Tot în Dobrogea, în localitatea Gârbiciu, judeţul Constanţa, ne apare şi o variantă a ritului „Tatăl soarelui” şi „Muma ploii” rit confundat adesea cu cel al Caloianului. Obiceiul se practică a treia marţi după Paşti, asemenea Caloianului, dar se făceau patru chipuri din lut şi se aşezau într-un sicriu ﬁ ind îngropate după toată rânduiala, cu bocete. Joi, a treia zi, două dintre chipuri se dezgropau şi se

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 306 aruncau în apă, celelalte se lăsau în pământ10. Indiferent de termenul sub care erau cunoscute în mediul folcloric, cele două rituri pot ﬁ deosebite cu uşurinţă, după numărul păpuşilor ce intrau în componenţa lor şi după textul ce le însoţea. Astfel, când avem o singura păpuşă şi când se interpreta cântecul caracteristic (incantaţia), avem de-a face cu ritul închinat zeului naturii şi vegetaţiei devenit cu timpul un zeu stăpânitor al ploilor, şi anume Caloianul, când apar două sau mai multe păpuşi, avem de-a face cu ritul „tatăl soarelui” şi „muma ploii” căruia i s-au asociat frecvent diferite elemente cu caracter vrăjitoresc. Cu toate acestea, informaţii culese din Oltenia în anii 70-80 cuprinse in lucrarea Sărbători şi obiceiuri , vol. I Oltenia editată de Academia Română Institutul de Etnograﬁ e şi Folclor „C. Brăiloiu” nu fac diferenţierea pe care o face Dumitru Pop între Caloian şi cele două secvenţe rituale, sau ritualuri „Muma Ploii şi Tatăl Soarelui”.

Deşi Caloianul este considerat un obicei păgân, el îşi găseşte corespondentul şi în riturile de ploaie oﬁ ciate în plan creştin: „ruga de ploaie” făcută de preot în ţarini şi la care participă întreg satul, rugă adresată de regulă sfântului patron al bisericii, al cărui chip (icoană) era purtat în procesiune, era urmată, în cazul în care seceta persistă, de furarea icoanei sau statuii sfântului şi de aruncarea ei într-o gârlă sau de expunerea ei în fata soarelui arzător.

Limbajul poetic este, de fapt, aşa cum s-a remarcat deja, o invocaţie, o rugă menită să atragă, să „dezlege” ploaia prin intermediul unui meditator divin, fi e el zeu, sfânt sau altă entitate magico-mitică. Trebuie să precizăm că invocaţia are loc înainte de îngroparea Caloianului, cel menit să faciliteze şi să aducă ploile care „dădeau drumul roadelor”. Din această perspectivă Caloianul trimite, fără dubii, şi la ritualurile creştine, bisericeşti, la aşa-zisele rogaţii (la catolici) sau ierurgiile (la ortodocşi), dar, desigur, şi la alte practici magico-ritualice arhaice. Oricum, dincolo de divergenţele semnalate deja cu privire la originea Caloianului, trebuie să concluzionăm că ne afl ăm în faţa unei exprimări sincretice, complexe şi misterioase. Se contopesc şi se sedimentează aici, la niveluri diferite (actanţial, muzical, poetic şi plastic) elemente şi limbaje pe care le regăsim şi în alte rituri şi ritualuri de trecere sau calendaristice. Unele secvenţe din Caloian trimit la colind sau, mai ales, la ritualul de înmormântare, la cântecele funerare. Spre exemplu, câteva elemente simbolice cum ar fi aruncatul păpuşii în fântână, sau frângerea ei şi aruncatul pe ape curgătoare sugerează călătoria 10 Dumitru Pop, op. cit., p. 168.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 307 mortului spre spaţiile de dincolo. Se ştie foarte bine că, că tot la nivel simbolic, fântâna este asimilată izvorului şi reprezintă un mijloc sigur de „transport” spre extramundan. În Câmpia Olteniei şi Muntenia exista obiceiul ca din prima recoltă de grâu să se facă un colac „curat”, care se rupea şi se arunca în fântână. Şi aici este vorba despre o ofrandă. În Caloian avem de-a face cu o simbolizare a sacrifi ciului, cu un simulacru sacrifi cial, cu un ludens sacrifi cial. Textul poetic confi rma această concluzie.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 309

Tipologia şi simbolismul ornamenticii porţilor monumentale La typologie et le symbolisme des portes monumentales

Mihaela Mureşan

Résumé La porte est le symbole d’un passage et d’une transformation, d’une étape parcourue. Comme le pont, elle sépare et lie deux états, deux mondes, deux territoires. Accès vers un autre univers, la porte et le seuil sont des symboles de facture mythique. La porte est le lieu par où on fait la communication entre une famille et le monde étranger de l’extérieur, c’est-à-dire au-delà du cercle magique, représenté par la palissade qui clôture la maison et le foyer et qui défend la famille des dangers extérieurs. La porte accomplit, dans la vie du peuple roumain, le rôle d’une créature magique, qui veille à tous les actes capitaux de la vie d’un individu. La porte veille au mariage et sous la porte on emporté le mort vers sa tombe. Dans certains cultes, les rituels de passage d’une étape de la vie dans une autre sont symbolisés toujours par le passage sous une porte. Par conséquent, la porte représente la vie même, c’est-à-dire la famille. Pendant les périodes critiques de l’année, lorsque les forces maléfi ques étaient extrêmement actives, on prenait des mesures supplémentaires pour la défense des portes. Pendant les Pâques on faisait des croix avec la bougie sur la porte; le Saint-Georges, les Armindeni (le 1-er Mai) ou pendant la fête de l’Annonciation on mettait des rameaux d’arbres fl euris ou de petites couronnes de saule bénie à l’église. Contre les revenants on graissait les portes avec de l’ail et on mettait des branches de ronce ou de d’épine noire, qui, par leurs épines, chassaient les mauvais esprits. Les portes étaient purifi ées par du feu et de la fumée rituels à l’occasion du pacage des troupeaux. Toute une mythologie et symbolique extrêmement complexe est inscrite dans la forme et l’ornementation des portes monumentales, sur lesquelles on a sculpté les images des animaux apotropaïques et des symboles astraux, dont le rôle était de défendre la famille de l’intrusion des forces maléfi ques et d’assurer la prospérité de la famille. Parmi les plus répandus éléments apotropaïques on peut distinguer: le serpent, la rosette, la corde tordue, des motifs phytomorphes stylisés (le zigzague, le rhombe, les dents du loup etc.). L’évolution des motifs ornementaux des portes en bois a pour conséquence, durant le temps, la perte des valences magiques et apotropaïques et la victoire de l’élément décoratif.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 310 En étudiant la typologie et la symbolique des portes monumentales sur tout le territoire roumain, Petru Caraman remarque le fait que dans les Carpates de la Moldavie et de la Bucovine, les portes ont la plus simple forme architectonique et décorative, pendant que celles des montagnes de Olténie et de la Valachie, du sud de la Transylvanie (des départements Hunedoara, Sibiu et Ţara Oltului, mais surtout de Maramureş), sont tout à fait remarquables par leur ornementation complexe. Cuvinte cheie: Poartă monumentală; tipologizarea porţilor; simbolismul porţii; obiceiuri legate de poartă; motive decoartive; evoluţia ornamentelor.

Poarta, reprezintă, împreună cu gardul, elemente care marchează şi delimitează universul gospodăriei ţărăneşti. Aparent un element secundar în cadrul gospodăriei, ea este mijlocul prin care se realizează legătura între universul familial şi cel exterior, simbolul unei treceri şi al unei transformări, al unei etape parcurse. Asemenea podului, ea separă şi leagă două stări, două lumi, două teritorii şi reprezintă intrarea în spaţiul fundamental al universului familial. Simbolismul porţii este cuprins în următoarea ghicitoare: “Eu la orice casă / Sunt slugă aleasă; / Eu pe orişicine / Întâmpin când vine; / Când pleacă afară, / Eu îl petrec iară”. (Teodorescu, 1982) Din cele mai vechi timpuri, porţile erau sacralizate şi puse sub oblăduirea unor zei importanţi ai panteonului popoarelor. La romani, ianua (care însemna) “poartă, uşă”, era dată în stăpânirea lui Ianus – păzitor al porţilor şi al pragurilor, zeul tuturor începuturilor, patron al timpului şi al ciclurilor vieţii din natură şi societate. Lui îi era consacrată prima lună a anului (ianuarius: poarta anului). Porţile cetăţilor antice, ale catedralelor, ale curţilor oamenilor, prin ornamentica lor, reprezentau concentrări de energie sacră, capabilă să oprească răul, să alunge duhurile malefi ce, să purifi ce pe oricine pătrundea în incinta teritoriului sacru străjuit de ele. (Evseev, 1998: 378) În poveştile populare româneşti întâlnim adeseori interdicţia de a trece printr-o poartă bine închisă sau păzită, nerespectarea acesteia putând atrage după sine mari nenorociri dar şi o victorie. Legătură între lumi şi între stări ale fi inţei, loc al plecărilor şi al sosirilor, poarta este simbolul ambiguităţii care fi xează fi inţa într-un spaţiu de nesigură tranziţie. Datorită arhitecturii, proporţiilor impresionante şi ornamenticii lor extrem de complexe, etnologii, antropologii sau istoricii de artă au manifestat un interes deosebit pentru porţile monumentale româneşti şi îndeosebi pentru partea lor transversală pe care au comparat-o când cu o “căsuţă”, când cu o “ladă de zestre”, când cu un sicriu (sau sarcofag). (Evseev, 1998:379) Deşi subiectul a mai fost tratat de mari cărturari precum N. Iorga, G. Oprescu, P. H. Sthal, I. D. Ştefănescu, T. Papahagi sau P. Petrescu, cele mai semifi cative studii apărute pe această temă sunt cele ale eminentului folclorist

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 311 şi etnolog Petru Caraman (Porţile monumentale ale României, redactat de două ori, ultima dată în 1974) şi a lui Francisc Nistor (Poarta maramureşeană, 1977). Datorită lipsei unor cercetări serioase şi a culegerii de materiale, nu s-a putut realiza o clasifi care a porţilor monumentale de către istoricii de artă. Antropologul P.H. Sthal considera că preocuparea ţăranilor români pentru poartă se datorează doar funcţiei sale reprezentative. Masivitatea porţii şi bogăţia ornamentaţiei a fost adeseori în fl agrantă contradicţie cu modestia casei ţărăneşti. Dacă majoritatea celor care au cercetat acest element arhitectural au apreciat esteticul ca fi ind primordial, o teorie interesantă şi absolut originală în literatura de specialitate, asupra originii şi semnifi caţiei porţilor monumentale româneşti, este dezvoltată de Petru Caraman, care face legătura între acestea şi înmormântarea supraterestră considerând că forma prismatică a acoperişului nu a avut întru început o funcţie practică, aceea de protejare împotriva intemperiilor, ci una rituală. În capitolul Consideraţii asupra genezei şi semnifi caţiei lor, autorul menţionează faptul că „Teritoriul Daciei antice a fost din veac ţara pădurilor. Un strălucit vestigiu al acestei civilizaţii a lemnului îl constituie porţile monumentale ale Maramureşului ca şi cele din alte ţinuturi ale României. Dacă materialul perisabil al porţii monumentale nu a putut rezista intemperiilor (…) poarta nu a murit. Ea fost salvată de vigoarea unei tradiţii, care s-a dovedit fără de moarte. (...) Oricât de tare este lemnul din care sunt construite ele, (…) el nu poate rezista mai mult de patru sau cinci generaţii. De aceea nu posedăm vestigii de porţi dintr-un trecut îndepărtat care să ne permită a urmări evoluţia aspectului lor arhitectonic, precum şi evoluţia sculpturilor de pe stâlpi, de pe gardul lor superior sau chiar de pe porţile propriu-zise, de la o epocă la alta”. (Caraman, 2006: 22) Referitor la terminologia acesteia, P. Caraman afi rmă: „De ce îi spunem poartă monumentală ? Pentru că frapează nu numai prin frumuseţea ei, ci şi prin proporţiile sale care dau impresia de grandios. (…) Pentru a satisface nevoile gospodăreşti, o poartă simplă ar fi fost de ajuns. (Dar) ea stă în fl agrant contrast cu căsuţa deosebit de modestă din interiorul curţii aceluiaşi stăpân. (…) Grija specială pe care o manifestă gospodarul de a o face cât mai frumoasă şi mai importantă, ne lasă să înţelegem că ea reprezintă ceva mai mult decât o poartă banală, că ea este într-adevăr o poartă-monument”. (Caraman, 2006: 23) Pe de altă parte, în 1960, Francisc Nistor a inventariat porţile din provinciile istorice „Ţara Maramureşului” şi „Ţara Lăpuşului”. La data inventarierii a mai găsit 785 de porţi şi vraniţe de diferite tipuri constatând că multe exemplare din cele studiate cu ocazia cercetărilor de teren, întreprinse în perioada 1934-1960, dispăruseră, fi e datorită degradării lor în cursul vremii, fi e datorită faptului că au fost stricate de proprietarii care au utilizat lemnul în alte scopuri. Din totalul porţilor invenatriate, 16% au fost executate de membrii familiei respective, 44,5% au fost construite de aşa-numiţii meşteri pe seama lor, iar 39,5% au fost

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 312 construite de meşterii de meserie. (Nistor, 1977:11) Materia primă era stejarul sau gorunul (pentru porţi şi vraniţe) dar şi bradul (pentru aripi, porţi, fruntar şi acoperiş). Deosebirea esenţială dintre poartă şi vraniţă constă din faptul că prima are două aripi, care se împreună pe centrul intrării, în timp ce vraniţa are o singură aripă, care se roteşte într-o singură direcţie. Piesele componente ale unei porţi sau vraniţe sunt: stâlpii, aripile porţii, fruntarul (pragul de sus al porţii), chituşii, pragul de jos, pragul de sus al portiţei, streajele, urşii, botele, portiţa, fundătura (partea de deasupra portiţei), hăizaşul (acoperişul), amnarele, brâul, ţâţânile, batca, zăvorul, cepurile, cornii şi perinile. (Nistor, 1977:22)

Din punct de vedere arhitectonic, P. Caraman identiﬁ că o serie de variante, care permit tipologizarea acestora după cum urmează: a. Porţile cu trei stâlpi de aceeaşi înălţime între care sunt încadrate poarta mare cu cele două aripi şi portiţa. Are un acoperiş în două pante care pornesc de pe culme. Este acoperită cu şindrilă tăiată în “solzi de peşte” sau” coadă de rândunică”. b. Tipul asimetric care are doi stâlpi înalţi, care încadrează poarta mare şi un stâlp lateral mai scund care, împreună cu unul din stâlpii înalţi, încadrează portiţa. c. Tipul perfect simetric cu trei porţi, având poarta mare la mijloc încadrată de doi stâlpi înalţi şi câte o portiţă laterală încadrată între un stâlp înalt şi unul mai scund marginal. d. Tipul perfect simetric tot cu trei porţi, una mare la mijloc şi câte o portiţă laterală, care are patru stâlpi de aceeaşi înălţime. e. Tipul porţilor cu cinci stâlpi, care oferă adăpost spre drum pentru trecători şi două porţi: poarta mare la mijloc şi o portiţă lateral f. Acelaşi tip al porţilor cu cinci stâlpi, care oferă adăpost atât înspre drum pentru călători cât şi spre interiorul curţii pentru cei ai casei. g. Tipul decadent – care desemnează variante mai noi de porţi monumentale unde lemnul este înlocuit, parţial sau total, cu piatră, cărămizi, beton sau metal. (Caraman, 2006:24)

În ceea ce priveşte construcţia prismatică de deasupra porţilor, în funcţie de tipul de poartă, ea se întinde fi e pe tot şirul de stâlpi, în cazul stâlpilor de aceeaşi dimensiune, fi e separat deasupra porţii mari şi a portiţei sau portiţelor laterale. „Este evident faptul că aceste porţi au luat naştere în primul rând dintr-o necesitate practică, de ordin gospodăresc, ca orice poartă. (Dar, n.n.) ce fi nalitate a fost urmărită prin acea construcţie de pe stâlpi, care se prezintă ca o încăpere prismatică ? Pe cine sau ce trebuia să adăpostească ea ? Să fi e o simplă specie

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 313 de acoperiş, (…) un adăpost pentru oameni, (…) un alt adăpost menajer ?”, se întreba P. Caraman. (Caraman, 2006: 25) Autorul nu vede nimic practic în aceasta ci, dimpotrivă, “o serioasă piedică pentru circularea carului cu fân”. O abordare etnologică comparatistă îl determină să observe asemănarea porţilor monumentale româneşti cu un arc de “triumf” a cărui prototip este “mormântul pe stâlpi din regiunile unde exista uzul de locuinţe lacustre”. (Caraman, 2006: 26) Totodată consideră că nu trebuie eliminată ipoteza unei “infl uenţe romane directă, venită în Dacia chiar prin coloniştii romani” deoarece “porţile monumentale româneşti conservă până azi (…) vestigiul vechiului sarcofag”. Analizând diferitele tipuri de înmormântare cunoscute, P. Caraman consideră că “cea mai veche formă de înmormântare este cea aeriană, pe o platformă suspendată în arbori”, rezultată, conform etnologului Julius Lips, din “adorarea soarelui, caracteristică popoarelor patriarhale”. (Caraman, 2006: 29) O formă intermediară, între înmormântarea pe platforma aeriană şi îngroparea în pământ, o reprezintă vechile “căsuţe pe morminte, un fel de sicrie de lemn plasate pe movila mormântului, în dosul crucii de la căpătâi – a căror arie se întinde din Siberia şi până în Polonia de est”. (Caraman, 2006: 27) “O dovadă indirectă că uzul funerar al căsuţelor pe morminte (…) a fost odinioară bine cunoscut românilor, pare să ne fi e oferită de acele bocete, care exprimă dorinţa mortului, adresată rudelor apropiate, de a-i face o fereastră la sicriu ca să poată privi lumea albă ori de câte ori îl va ajunge dorul de ea şi de ai săi”, obicei menţionat de S. Fl. Marian în “Înmormântarea la români”, (capitolul bocete). Un străvechi rit funerar, atestat în contemporaneitate la tribul Baluba din centrul Africii, constă în îngroparea morţilor familiei la uşa de intrare în colibă, sub prag, sau în faţa porţii. (Caraman, 2006: 31) În folclorul arab există numeroase legende a căror erou e Alexandru Machedon. Una dintre el povesteşte că acesta a trecut în drumul său pe la un neam de oameni săraci de tot, care nu posedau nimic din bunurile lumii acesteia. “Ei săpau morminte pentru morţi la porţile casei lor şi în orice clipă vizitau aceste morminte, măturau praful de pe ele curăţindu-le şi mergeau la ele, ca să se închine acolo marelui Alah. “Întrebându-l pe împăratul acelui popor care este motivul pentru care îşi sapă acolo mormintele, acesta i-a răspuns: Pentru ca să putem privi la ele şi să ne aducem mereu aminte de moarte, spre a nu uita de viaţa viitoare şi spre a pieri din inimile noastre dragostea pentru viaţa pământească”. „Admiţând că obiceiul primitiv de a se înmormânta morţii familiei în preajma casei ar fi putut ajunge şi în Europa (în special în cea de sud-est), fi ind adoptat parţial de vechii locuitori ai Daciei, urmat apoi de obiceiul înmormântării aeriene pe stâlpi şi imaginea arcului de triumf implementată de coloniştii romani, putem avea imaginea evoluţiei tematice şi decorative a acestei construcţii

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 314 arhitectonice, conchide autorul.” (Caraman, 2006: 32)

Tipologizarea propusă de F. Nistor, în funcţie de numărul stâlpilor, de felul în care era construită portiţa, de porţile laterale şi de forma acoperişului, cuprinde 17 variante: - vraniţă pe 3 stâlpi scunzi, fără acoperiş; vraniţă pe 3 stâlpi scunzi, cu portiţă laterală acoperită; vraniţă pe 3 stâlpi înalţi, cu acoperiş unic; vraniţă pe 3 stâlpi, cu acoperişuri distincte pentru parte centrală şi pentru portiţă; vraniţă pe 4 stâlpi, cu 3 acoperişuri distrincte, cel central mai înalt, iar cele laterale, ale portiţelor, mai scunde; vraniţă pe 5 stâlpi, cu un singur acoperiş, având doar o portiţă; vraniţă cu cumpănă, pe 3 stâlpi, cu portiţa laterală descoperită; vraniţă cu cumpănă, pe 3 stâlpi, cu portiţa laterală acoperită; poartă mică (portiţă), pe 2 stâlpi, acoperită; poartă pe 3 stâlpi, neacoperită; poartă pe 3 stâlpi, având acoperită doar o portiţă laterală; poartă pe 2 stâlpi înalţi, acoperită, fără portiţă; poartă pe 3 stâlpi, cu portiţă laterală, sub un singur acoperiş; poartă pe 3 stâlpi, acoperită, cu două portiţe laterale acoperite distinct; poartă pe 4 stâlpi, acoperită, cu două portiţe laterale acoperite distinct; poartă pe 5 stâlpi, cu un singur acoperiş şi cu o singură portiţă; poartă pe 6 stâlpi, sub un singur acoperiş şi cu o singură portiţă. (Nistor, 1977: 26-27) Procentual, porţile reprezintă peste ¾ din totalitatea monumentelor studiate, fapt datorat numărului mare de familii de nemeşi din această zonă (15000 la începutul secolului al XVIII-lea, conform unei statistici austriece).

Obiceiuri legate de poartă Creată din necesităţi practice, poarta a devenit, în timp, un element încărcat cu semniﬁ caţii magice, prezent în toate momentele capitale din viaţa omului. Mircea Eliade scria despre rolul simbolic al porţii: “Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi pe sub poată e dus mortul, solemn, spre lăcaşul de veci. Este atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi; ciclul e închis şi poarta rămâne mai departe, cu unul mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi” (Eliade, 1943: 373). Pe plan mistic, poarta împrumută de la gardul curţii respective unele virtuţi magice. Gardul, în mentalitatea primitivă, era simbolul cercului magic care ocoleşte de jur împrejur casa şi gospodăria şi care apără familia de primejdiile exterioare. În interiorul cercului se aﬂ ă tot avutul, tot norocul. Din exteriorul lui pândesc toate năpastele. Poarta este locul pe unde se face comunicarea între o familie şi lumea străină din exterior, adică de dincolo de cerc. Este limita dintre cunoscut şi necunoscut şi, adeseori, dintre bine şi rău.

În concepţia populară poarta e reprezentanta casei şi chiar a întregii gospodării. Poarta este implicată în cele mai importante evenimente legate de

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 315 sărbătorile de peste an sau de ciclul familial. Astfel, este binecunoscut obiceiul de a lega la nuntă un brad de unul din stâlpii porţii pentru a vesti comunităţii fericitul eveniment care va urma. În dimineaţa din ziua nunţii, mirele şi prietenii lor împodobeau doi brazi. Unul dintre brazi era dus de către tineri necăsătoriţi la casa mirelui, unde era legat în faţa porţii. Cel de-al doilea ajungea la casa miresei. Obiceiul era numit bradul şi semnifi ca tinereţea, vigoarea şi bogaţia cu care noua familie era binecuvantată. Prima trecere prin porţi a tinerilor căsătoriţi simbolizează începutul unei noi etape în viaţa acestora, respectiv ieşirea în lume ca o familie nou recunoscută. În toate culturile tradiţionale, trecerea pe sub o poartă, mai mult sau mai puţin grandioasă, simbolizează o transformare. Obiceiul de a trece ritual printr-o poartă pentru a marca trecerea dintr-o etapă a vieţii în alta este consemnată şi de Arnold Van Gennep în volumul său Rituri de trecere. Poarta marchează totodată şi momentul fi nal al existenţei umane. Când moare un membru al familiei, pe stâlpii porţii se pun praporii funebri, în semn de doliu, iar prin poartă este scos mortul pentru a fi dus în lăcaşul său de veci. În perioadele critice ale anului, când forţele malefi ce erau deosebit de active, se luau măsuri suplimentare de apărare a porţii. De Bunavestire (25 martie), Sângiorz (23 aprilie), Paşti sau de Armindeni (1 mai) se puneau ramuri de pomi sacri sau coroniţe de salcă sfi nţită la biserică. În ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe „oamenii împodobesc porţile, uşile, ferestrele, ba chiar şi acoperişurile caselor, obiectele din casă, precum şi bisericile şi mormintele cu crengi verzi de paltin, stejar, fag, salcie, tei, păr etc. pentru ca totul să prospere, iar oamenii să fi e feriţi de rele”. (Taloş 2001: 138) Porţile erau purifi cate prin focuri şi fumigaţii rituale cu ocazia scoaterii vitelor la păşunat. Românii sărbătoresc Armindenul, simbol al vegetaţiei care protejează recoltele şi animalele. Cu acest prilej se puneau ramuri verzi la porţi, la uşă sau la ferestre pentru noroc şi belşug. Este consemnat obiceiul de a pune la poartă cu această ocazie un brad, care se lua de acolo numai când se făcea prima oară pâine cu grâul din acel an; acest brad purta numele sărbătorii. La casele cu fete se puneau puieţi de mesteceni în faţa porţii. Aceleaşi obiceiuri erau practicate şi cu ocazia altor sărbători religioase precum Sf. Ion de vară (24 iunie) sau Duminica Rusaliilor (50 zile după Paşti). De asemenea, împotriva strigoilor, porţile se ungeau cu usturoi (Sf. Andrei, 30 noiembrie) şi se puneau lângă ele crengi de rug, măceş sau porumbar, care, cu spinii lor, alungau duhurile rele. (Evseev, 1998: 379) Poarta reprezintă „casa”, respectiv familia. Dacă cineva vroia să arunce oprobriul asupra unei familii, acţiona în primul rând asupra porţilor. Iată de ce în asemenea momente fatidice, poporul trebuia să respecte anumite interdicţii. Astfel, în nopţile de Crăciun şi Anul Nou poarta nu se lăsa descuiată şi trebuia vegheată pentru a nu fi deschisă intenţionat de vreun duşman, acest lucru

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 316 putând aduce o nenorocire. În aceste nopţi vrăjmaşii scoteau porţile din ţâţâni pe care apoi le aruncau în drum, le ascundeau, le spărgeau sau chiar le ardeau. „Răuvoitorii obişnuiau să mânjească porţile pe timp de noapte (în special poarta mare) cu păcură, noroi sau ouă clocite. În trecut o asemenea ofensă se răzbuna chiar şi prin moarte dacă se descopereau vinovaţii. Asemenea practici au dus la obiceiul de a se păzi porţile în anumite momente sau perioade mai cu seamă de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează şi ajunurile lor, primejdiile ﬁ ind mai mari ca oricând”. (Caraman, 2006: 34-35) Tradiţia furatului sau schimbatului porţilor, a fost consemnată şi în Moldova. In unele zone, în loc de furatul porţilor, se practica mutarea acestora între ele şi astfel, dimineata toţi se trezeau ca au alte porţi decât ale lor. Cei care aveau o poartă mai simplă, se pomeneau cu nişte porţi mari şi frumoase, şi invers. Printr-un asemenea act, cercul magic care proteja familia era spart. Iată motivul pentru care poarta trebuia păzită: pentru ca pe ea sa intre numai lucruri bune (bogăţie, belşug şi sănătate) şi să nu iasă norocul, fericirea, sporul, avuţia sau sănătatea. O altă practică interesantă legată de rolul protector al porţii consemnează obiceiul de a se pune bani, agheasmă şi tămâie sub stâlpul care lega pragul „ca sa nu se apropie ciuma”. De asemenea, era interzisă orice fel de tranzacţie din prag. Este interesantă mărturia unui ţăran maramureşean care spunea: „Mai demult, nu-şi vindeau oamenii, din prag, nici pentru doi boi lucrurile”. (Nistor, 1977:14)

Motive decorative O întreagă mitologie şi simbolistică extrem de complexă este înscrisă în forma şi ornamentica porţilor monumentale, pe care sunt sculptate imaginile animalelor apotropaice, fi guri antropomorfe şi simboluri astrale, menite să apere de intruziunea forţelor malefi ce şi să asigure bunăstarea gospodăriei. Ornamentul în sine este considerat în popor ca fi ind de o importanţă secundară. Important este simbolul, elementul magico-apotropaic cu un înţeles profund, şi prin acesta funcţia protectoare a decorului. Ornamentele nu sunt numai forme decorative, ci ele transmit o simbolistică proprie, care astăzi este tot mai greu de interpretat. Porţile monumentale româneşti conţin elemente apotropaice specifi ce popoarelor din bazinul mediteranean dar, unele, şi cu răspândire universală. Încă din epoca credinţelor totemice, oamenii, simţindu-se dezarmaţi în faţa unor fi are primejdioase foarte puternice, au crezut că şi le vor face favorabile, venerându- le. Dintre toate speciile de animale apotropaice care populează porţile monumentale româneşti, fi gura şarpelui este cu siguranţă cea mai des întâlnită. Şarpele era considerat a fi paznicul cel mai sigur al comorilor, al caselor dar şi al templelor, palatelor sau cavourilor. Şarpele sau balaurul este sculptat întotdeauna

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 317 pe stâlpi în altorelief dar şi pe pragul superior al porţilor. (Caraman, 2006: 44) F. Nistor consemnează o reprezentare mai recentă, corespunzătoare unei credinţe din Evul Mediu în care motivul şarpelui apare combinat cu îngeri stilizaţi, în acest caz şarpele fi ind identifi cat cu duhurile rele dar dominat de îngerii păzitori ai casei. Folclorul românesc a conservat credinţa în şerpii protectori ai casei, pe care membrii unei familii nu numai că-i cruţă, dar îi privesc chiar cu veneraţie şi-i hrănesc. Locul preferat al acestui spirit protector era în jurul casei, sub pragul uşii sau al porţii. C.A. Rosetti relatează o legendă: „Cică o ţărancă din Transilvania, observând că zilnic copilul ei, în vârstă de trei ani, lua pâine şi dispărea din casă, l-a urmărit şi a văzut că el merge să hrănească un şarpe mare. Spunându-i soţului ei, acesta l-a ucis. Copilul, când a găsit şarpele mort, a doua zi a murit şi el”. (Caraman, 2006: 53) Al doilea motiv este rozeta, care poate apărea ca o stilizare fl orală a crucii înscrise într-un cerc. Rozeta este la origine un străvechi motiv solar, care apare adeseori alături de un alt motiv astral, respectiv semiluna (crai-nou). Invocarea talismanică a celor doi aştri avea rolul de a proteja familia şi de a asigura bogăţia acesteia (soarele, prin lumina şi căldura sa, asigură practicarea agriculturii şi creşterea animalelor, dar şi luna este importantă pentru că reglează regimul pluviometric). Incizat pe stâlpii porţilor, acest semn solar, izvor de lumină şi căldură de care depinde însăşi viaţa, a fost cunoscut încă din vremea dacilor. Dintre variantele sub care apare acest motiv amintim: cercul simplu, cercul cu un punct la mijloc şi cercurile concentrice. Dar elementul care este omniprezent pe porţile monumentale româneşti din nordul Olteniei şi al Munteniei, în sudul Transilvaniei, în Munţii Apuseni dar, mai cu seamă în Maramureş, este motivul funiei răsucite în două sau mai multe iţe. Acest motiv apare nu numai pe porţile monumentale ci şi pe usciorii uşilor bisericilor de lemn sau ca un brâu protector al acestora, pe exterior sau interior, pe troiţe sau crucile de morminte din lemn sau de piatră. Ceea ce este interesant în ceea ce priveşte funia răsucită, care încadrează stâlpii porţilor monumentale, este faptul că adeseori funia se termină sub forma unui cap de şarpe care muşcă dintr-o rozetă. P. Caraman vede în acest simbol mitic dovada că „funia însăşi nu e decât o stilizare a şerpilor încolăciţi unul în jurul altuia. Funia răsucită reprezintă deci, în formă schematică, fenomenul multiplicării elementului apotropaic”. Întrebându-se unde oare a apărut întâia oară această schematizare a fenomenului multiplicării, autorul conchide: „Ceea ce putem afi rma cu siguranţă e că procesul de schematizare a şerpilor, multiplicaţi într-o frânghie, este foarte vechi şi că – după toate probabilităţile – a apărut în chip spontan la diferite naţiuni (...) în chip cu totul independent.” Un alt motiv apotropaic în ornamentica porţilor monumentale româneşti este crucea de cele mai multe ori înscrisă într-un cerc. Figurează de obicei pe stâlpi şi deasupra portiţei, traforată, iar uneori şi pe pragul superior al porţii mari. La

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 318 origine acest ornament este un simbol solar. Ulterior, în creştinism, semnifi caţia lui s-a schimbat, crucea devenind un apărător împotriva relelor având forţa magică de a înlătura primejdiile de la casa pe a cărei poartă fi gurează. Un motiv decorativ interesant mai rar întâlnit este acela al mâinii cu degetele desfăcute în sus. Ca şi crucea, acest simbol are un substrat religios dar nu creştin, fi ind specifi c popoarelor semite, arabilor şi vechilor evrei. Acest obicei a fost preluat şi de greci în cursul Evului Mediu. Figurile antropomorfe (“chipul de om” sau “mâna cu degetele rasfi rate”) feresc gospodaria şi familia de “duhurile rele” şi de “ceasul rău”. Pe culmea acoperişului porţii fi gurează adesea imaginea cocoşului, simbol solar şi apotropaic deosebit de puternic. Uneori pe culmea acoperişului era înşirată o întreagă serie de păsări mici a căror semnifi caţie s-a pierdut în timp acesta rămânând un simplu element decorativ. În virtutea aderenţelor de ordin genetic dintre porţile monumentale şi mormintele pe stâlpi, Petru Caraman, presupune că acest ornament ar putea reprezenta păsărea-sufl et, întâlnită frecvent în anumite zone în cimitire, pe crucile mormintelor sau pe troiţe. În acest sens menţionează că, în Curtişoara, jud. Gorj, pe o troiţă, s-ar afl a motivul păsării în serie, de-a lungul întregii culmi. F. Nistor menţionează de asemenea prezenţa unui cocoş pe o vraniţă din Şieu, Maramureş, care cântă prevestind zorii zilei şi răsăritul soarelui. Motivul ornamental al porţilor şi vraniţelor, aşa-numitul pom al vieţii, simbolizează viaţa fără de moarte şi rodnicia nesfârşită. Tipul cel mai complex al acestui motiv străvechi este realizat de obicei în relief puternic pe stâlpul de stejar. Arborele vieţii simbolizează viaţa veşnică şi tinereţea fără bătrâneţe. Alte străvechi motive decorative, frecvent utilizate pentru decorarea porţilor monumentale, sunt: furca de strâns fân cu trei braţe, dintele de lup (de ferăstrău), corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia) sau bradul. Alături de acestea sunt semnalate şi motive rare cum ar fi lancea sculptată pe două porţi din localităţile Văleni şi Mara. (Nistor, 1977: 18)

În evoluţia ornamentelor porţilor P. Caraman indică patru etape: 1. Faza cea mai arhaică o constituie motivul şarpelui sau al balaurului, încadrat de motivul solar al cercului magic. 2. A doua fază începe când semnifi caţia magică a simbolurilor devine mai puţin clară iar preocuparea pentru estetic devine mult mai importantă. Din intenţii pur decorative apar elemente fi tomorfe şi geometrizate. Adeseori, cei doi şerpi tind a se reduce la o linie cu ondulaţii iar această linie devine un lung zig-zag. În cazul a doi şerpi, cele două linii, întâlnindu-se, dau naştere la o succesiune infi nită de romburi de-a lungul stâlpilor porţii. 3. Cei doi şerpi încolăciţi s-au transformat într-o funie răsucită cu cap de şarpe sau balaur şi care apoi a dispărut.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 319 4. Predomină motivele vegetale (frunze şi ﬂ ori). Uneori apare chiar şi un ghiveci din care se înalţă ﬂ oarea. Această fază reprezintă pierderea valenţelor magice şi victoria elementului pur decorativ. (Caraman, 2006: 57-58)

În ceea ce priveşte repartiţia geografi că a porţilor monumentale, ea a fost determinată în principal, de materia primă, lemnul, existent din belşug în regiunile carpatine. Oamenii de la munte au putut păstra tradiţia artistică în prelucrarea lemnului. Studiind tipologia şi simbolistica porţilor monumentale pe întreg teritoriul românesc, Petru Caraman remarcă faptul că în Carpaţii Moldovei şi ai Bucovinei, porţile au cea mai simplă formă arhitectonică şi decorativă, în timp ce în munţii Olteniei şi ai Munteniei, în sudul Transilvaniei (cu deosebire în judeţele Hunedoara, Sibiu) şi Ţara Oltului, dar, mai cu seamă, în Maramureş, ornamentaţia apare în toată strălucirea şi complexitatea ei. Această situaţie de fapt îl determină să conchidă că “aria, unde porţile monumentale sunt în cea mai înfl oritoare situaţie, coincide aproximativ cu regiunile Daciei antice unde colonizarea romană a fost cea mai compactă. Acesta constituie un argument în plus, deosebit de elocvent, care vine să confi rme aderenţele genetice ale porţilor monumentale româneşti cu arcul de triumf roman”. (Caraman, 2006: 59) În Maramureş salba de porţi monumentale refl ectă o tradiţie istorică care a permis, în Evul Mediu, numai nemeşilor (nobili mici şi mijlocii, stăpâni de pământuri fără titluri nobiliare) să-şi construiască porţi înalte de lemn sculptat, ca un privilegiu, în timp ce ţăranii de rând („porţieşii”) nu aveau dreptul decât la vraniţe. „Ataşamentul localnicilor faţă de aceste valoroase construcţii, cu atât de profunde rădăcini în tradiţiile de cultură şi artă, cât şi în istoria social- politică a Maramureşului, este ilustrat de faptul că până azi s-a păstrat obiceiul de a categorisi gospodăriile după porţi. Când întrebi de vreun sătean de-al lor, oamenii bătrâni îţi indică «poarta» de la casa unde locuieşte acela, formularea semnifi când cinstirea pe care i-o acordă”. (Nistor, 1977: 13) Frumuseţea acestor porţi monumentale uimeşte cu atât mai mult cu cât „creatorii lor au fost meşteri ţărani lipsiţi de o pregătire teoretică specială, care au realizat cele mai variate motive ornamentale din imaginaţie”, utilizând doar acele modele şi motive moştenite din moşi-strămoşi. De aceea fi ecare poartă a fost, este şi va fi un unicat şi o adevărată operă de artă. Porţile monumentale ale României reprezintă, fără îndoială, o contribuţie extrem de importantă la îmbogiţirea arhitecturii ţărăneşti din această parte a Europei, o moştenire culturală care defi neşte, secvenţial, expresia unei culturi materiale şi spirituale a unui popor în care civilizaţia lemnului a fost extrem de bine reprezentată.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 320 Versurile poetului Adrian Păunescu deﬁ nesc, cum nu se poate mai bine, adânca semniﬁ caţie a porţii:

„La casele ţăranilor români, Pe care veşnicia nu-i mai iartă, O instituţie se cheamă POARTĂ ! Prin care intră numai cei stăpâni Diverse vietăţi mai pot intra, Târându-se precum li-i caracterul, Dar pe această poartă suie cerul În Maramureş, ca în curtea sa, Şi poarta-i cea mai mare bogăţie. Ea costă cât un sat din alte părţi. Bibliotecă pare mari-i cărţi Din care aﬂ i tot ce se mai ştie Şi poţi s-o treci pe cosmicele hărţi Miroase-a om, a lemn şi-a veşnicie.”

Bibliograﬁ e:

BENOIST, Luc 1995 Semne, simboluri şi mituri, Editura Humanitas, Bucureşti; BIDERMANN, Hans 2002 Dicţionar de simboluri, Editura Saeculum I.O., Bucureşti; CARAMAN, Petru 2006 Porţile monumentale ale României, în Anuarul Muzeului Etnografi c al Moldovei, nr. VI, Iaşi; CHEVALIER, Jean / GHEERBRANT, Alain 2009 Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, fi guri, culori, numere, Editura Polirom, Bucureşti; CIUBOTARU, Ion H 2006 Limpeziri, în Anuarul Muzeului Etnografi c al Moldovei, nr. VI, Iaşi; ELIADE, Mircea 1943 Insula lui Euthanasius, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti; EVSEEV, Ivan 1998 Dicţionar de mitologie şi mitologie românească, Editura Amaracord, Timişoara;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 321 NISTOR, Francisc 1977, Poarta maramureşeană, Editura Sport-Turism, Bucureşti; RUSTI, Doina 2002 Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Univers Enciclopedic, Bucureşti; TALOŞ, Ion 2001 Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti; TEODORESCU, G. Dem. 1982 Poezii populare române, Editura Minerva, Bucureşti;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 323

Frica de natură şi colaborarea cu natura

Simona Munteanu Janeta Ciocan

Résumé Les auteurs font une enquête sur les moments les plus importants de la vie des communautés traditionnelles où le sentiment de la peur apparaît et se manifeste sous différentes hypostases, de même que les modalités par lesquelles les membres du village essaient de la dominer. Également on décrit, brièvement, quelques moyens par lesquels on essayait d’apprivoiser les forces de la nature, les méthodes qui ont été conçues pour faire de la communication un moyen efﬁ cace de collaborer avec la nature dominée et gouvernée par la divinité. Mots clé : La peur, la nature, les rites, le paysan, la foie

Din timpuri străvechi a existat o teama faţă de mediul înconjurător întrucât, nu o dată, pământul s-a cutremurat, a “înghiţit” oameni, a distrus ceea ce omul a clădit cu multă trudă; adesea cerurile s-au revărsat, apele au provocat dezastre, au măturat totul în calea lor, au înecat oameni şi animale... Nu este de mirare că experienţa sau experienţele din vechime sau din zilele noastre îi înspăimântă pe locuitorii din vecinătatea vulcanilor, pe cei din zonele cu frecvente mişcări tectonice, pe cei a căror locuinţe au fost construite în albia majoră a apelor curgătoare, care se revarsă cu o ritmicitate aproape matematică “ori de câte ori vrea Cel de Sus’’. Frica de cer şi pământ, de forţele naturii, de fi are, demoni sau spirite este un element constant al culturii noastre arhaice, tradiţionale dar şi al celei moderne. Toate aceste elemente au determinat o mai atentă preocupare a ţăranului român în legătură cu amplasarea şi construirea gospodăriei sale, în funcţie şi de factorii de mediu a căror vitregie a încercat să o evite. Alegerii locului de casă i se acorda o atenţie deosebită, ţăranul satului tradiţional trebuind să urmeze întru totul normele impuse de comunitate. Factorii de natură magico-religioasă aveau o importanţă covârşitoare pentru durabilitatea şi stabilitatea construcţiei. Vechea credinţă potrivit căreia ridicarea unei noi construcţii cerea un sacrifi ciu, în vederea dăinuirii sale peste vremuri, se mai păstrează şi în zilele noastre. Aceste străvechi ritualuri aveau darul de a îndupleca divinitatea pentru a acţiona în vederea curăţirii locului prin alungarea spiritelor malefi ce ce ar fi putut afecta

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 324 construcţia. Obiceiul sacrifi ciului animal (de obicei o pasăre sau numai capul îngropat sub talpa casei), perpetuat peste veacuri pentru temeinicia unei noi zidiri, este păstrat şi înfăptuit cu o relativă discreţie chiar şi în zilele noastre. Că astfel de practici erau ceva normal înainte o demonstrează resturile afl ate în fundaţia a numeroase case monument strămutate în muzeele în aer liber din România, case ce provin din secolele XVII, XVIII, ŞI XIX. La multe dintre acestea, sub talpa casei în locul unde urma să fi e amplasată uşa de intrare în casă, s-au găsit câte un cap de găină sau chiar scheletul întregii păsări, uneori cu o monedă alături. În cercetările noastre din Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Maramureşului acest ritual era practicat cu regularitate la ridicarea unei noi case până prin deceniile şase-şapte ale secolului trecut. Am asistat chiar la astfel de practici când, după săparea fundaţiei, stăpânul viitoarei construcţii tăia o găină, obligatoriu neagră, a cărui sânge era lăsat în fundaţie şi tot acolo se lăsa şi capul acesteia. Din găina respectivă se prepara o masă pentru echipa de muncitori care urma să ridice casa. În zilele noastre a apărut “jena” bătrânilor faţă de cei tineri de a nu fi luaţi în derâdere. Am întâlnit vârstnici care şi-au mărturisit rezerva de a spune, a mărturisi sau de a ne informa asupra motivaţiei păstrării acestui obicei. Un informator bătrân din Munţii Apuseni, ne spunea: “nu-mi place să râdă cineva de mine, mai bine cred ce cred eu şi alţii să creadă ce vor ei să creadă”. Cu toate acestea, în multe sate se mai practică acest lucru, fără însă a fi mărturisit, sau există sub motivaţia „aşa s-a făcut din totdeauna”. Numeroase obiceiuri tradiţionale, cu o puternica încărcătură magică, confi rmă dorinţa omului de a coopera cu natura în mijlocul căreia trăieşte. Astfel credinţa în “ceasul bun” şi “ceasul rău”, ziua în care e bine sau, dimpotrivă, nu e bine să începi un lucru sau să purcezi la drum, „locurile bune” sau “locurile rele”, bântuite de forţele malefi ce (diavol, năluci, stigoi, uriaşi), locuri în care s-au petrecut fapte care nu intrau în normalitate, cum ar fi crimele sau locurile însemnate de forţele majore ale naturii (locurile trăznite), sunt doar câteva din practicile perpetuate peste veacuri şi care refl ectă legătura intrinsecă şi nemijlocită dintre om şi spaţiu; acel spaţiu care include sacrul şi profanul deopotrivă, locul unde se poate dăinui o biserică sau construi un cimitir, locul unde se poate ridica o casă, o gospodărie, un sat. Comunitatea rurală, care cuprindea întreaga colectivitate umană, reprezenta un sistem social în care factorul uman (oameni de toate vârstele şi categoriile sociale) funcţiona într-un cadru şi după anumite norme bine defi nite. Într-o discuţie cu acelaşi informator, trecut de 85 de ani, din M-ţii Apuseni, comuna Mărişel, jud. Cluj am afl at că acesta şi-a „răscumpărat”, bineînţeles simbolic, locul pe care şi-a ridicat casa, de la „forţele naturii” în stăpânirea cărora era pământul, pentru a putea, mai apoi, bate ţăruşul care fi xa locul vetrei, loc ce devenea „sacru”, ocrotit de cer. Despre Meşterul Manole s-a scis mult în literatura de specialitate iar exemplul acestuia rămâne de referinţă pentru gândirea arhaică a modelului

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 325 “reuşitei”. Este vorba de credinţa potrivit căreia nimic nu se realizează fără un sacrifi ciu. Experienţa milenară l-a învăţat pe om faptul că fără o colaborare strânsă cu natura şi o acceptare reciprocă, nimic durabil nu se poate înfăptui. Motivul sacrifi ciului animal reprezintă o strategie comportamentală fundamentală în cadrul convieţuirii sale cu natura. Nici ideologia socialistă şi nici cea comunistă, care au încercat „formarea omului nou” nu au reuşit să dezrădăcineze gândirea tradiţională a ţăranului roman, care şi-a menţinut obiceiurile strămoşeşti prin respectarea unor practici cu semnifi caţii precise, de frica unor catastrofe naturale. Dacă sistematizarea contemporană îi obligă pe membrii unei colectivităţi să respecte anumite norme referitoare la amplasarea construcţiilor (aliniere, orientare, distanţă faţă de vecinătăţi, diverse avize şi aprobări etc.) şi chiar a tehnicilor de construcţie, în satul tradiţional ţăranul avea libertatea de a-şi alege singur locul ridicării unei gospodării, materialele şi tehnicile de construcţie, în funcţie de normele şi experienţa moştenite din moşi-strămoşi. Ţăranul român a simţit că face parte din spaţiul în care a trăit şi de care nu s-a rupt niciodată, acest spaţiu ajungând să facă parte din fi inţa sa. El cunoştea tainele naturii, timpul când era bine să tai lemnul din pădure, modul de prelucrare a materiilor prime; toate se făceau la timpul lor şi numai după regulile precise şi verifi cate în timp. Această înfrăţire, intimitate şi solidaritate a omului cu natura şi cosmosul, toate aceste credinţe strămoşeşti sunt refl ectate de bogăţia folclorului nostru, care abundă în poveşti, basme, proverbe, zicători populare, care ne vorbesc despre relaţia omului cu Dumnezeu, cu îngerii păzitori, cu spiritele sau fi arele pădurii, cu ştima apelor etc., entităţi pe care ţăranul le înţelegea şi le respecta pentru o convieţuire armonioasă. Basmele populare româneşti, asemenea celor din patrimoniul universal, urmăresc lupta dintre forţele răului şi cele ale binelui, refl ectând mentalitatea poporului transmisă nouă prin cuvânt. În basmele populare natura este de partea eroului pozitiv, sprijinindu-l prin ajutorul acordat sub forma unor făpturi fermecate ale naturii sau de forţele pozitive ale mediului înconjurător (timpul senin, apele liniştite, vânturile bune). În credinţele populare forţele răului sunt stihiile dezlănţuite ale naturii. Singura posibilitate a omului de a scăpa de dezastrele cauzate de forţele malefi ce o reprezenta rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, valori morale care l-au însoţit pe tot parcursul vieţii sale. Trebuie să subliniem respectul şi preţuirea pe care omul satului tradiţional o avea faţă de elementele naturii - apă, foc, vânt, trăznet etc., considerând că toate acestea au o logică a lor în ordinea cosmică şi că toate au fost lăsate de Dumnezeu pe Pământ spre binele şi în folosul omului. Să amintim că după Bobotează, timp de două săptămâni, ţărăncile nu spălau albituri pentru ca apele sfi nţite să rămână pure. De asemenea grija deosebită faţă de foc este bine cunoscută, acel respect

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 326 faţă de „focul viu”, de unde şi proverbul “să nu te joci cu focul”. “Focul viu” sau “focul veşnic” se aprindea în ajunul sau în ziua Sfântului Gheorghe sau odată cu urcarea oilor la stânele din munţi. Cei prezenţi săreau peste foc şi uneori trceau şi animalele şi stupii pentru a-i feri de boli. Focul nu trebuie blestemat, pentru că îl blestemi pe Dumnezeu. Focul este sacru şi are darul de a purifi ca sufl etele noastre când vor ajunge la dreapta Judecată. Având origine divină, asupra lui sunt foarte multe interdicţii: nu este voie să se scuipe în el pentru că “este obrazul lui Dumnezeu”. De asemenea sunt o serie de interdicţii legate de zilele săptămânii, care au anumite funcţii apotropaice, ce trebuie respectete cu sfi nţenie. Este asemănat cu un înger cu multe aripi, Îngerul pământului, fără de care lumea nu ar exista. Peste noapte focul “dormea” învelit cu grijă în vatră. Blestemele la adresa elementelor naturii aduceau după ele nenorociri dezlănţuite de Dumnezeu pentru a pedepsi nerespectarea legilor nescrise ale fi rii. În comunităţile tradiţionale cei care aveau „gura slobodă” – înjurau şi blestemau fără a-şi face probleme - erau oarecum marginalizaţi. Erau oameni cu care nu era bine „să te ai”(să ai legături prea strânse) că erau ai „necuratului”. Şi necunoscuţilor li se atrăgea atenţia să se ţină departe de o astfel de persoană. Dar se mai credea cu tărie că toate aceste blesteme pe care le profera, la un moment dat se întorc împotriva acestuia: „că Dumnezeu te lasă până într-o vreme, da se satură şi El”, după cum ne spunea o informatoare din Cupşeni-Ţara Lăpuşului. Apropierea de Dumnezeu , dar şi de Sfi nţii trimişi de Atotputernicul i-au dat încredere, i-au dat siguranţa că nu este singur în faţa naturii copleşitoare. Aceste divinităţi atât de respectate, la care apela ţăranul din satul tradiţional aduceau liniştea şi dădeau speranţa întregii comunităţi. De aici şi respectarea cu sfi nţenie a sărbătorilor închinate acestor făpturi ale cosmosului, trimise de Divinitate să le apere casa, familia, gospodăria, dar şi animalele şi pământul care le asigurau existenţa. Ţăranul satului tradiţional avea o gândire magico-religioasă; el credea în Dumnezeu, care i-a dat viaţă, are grijă de el, se interesează continuu de ceea ce se întâmplă în lume. Multe legende populare ne prezintă un Dumnezeu asemănător fi rii umane. El se plimbă, adesea însoţit de Sf. Petru, printre oameni pentru a le cunoaşte bucuriile şi necazurile, răsplăteşte sau pedepseşte după caz. Dar, ţăranul credea şi practica şi unele ritualuri magice, care urmau să-i asigure protecţie. Amintim ritualurile legate de îndepărtarea duhurilor rele, a strigoilor sau a unor boli, ritualurilor pentru îndepărtarea fenomenelor ce aduceau dezastre, ritualuri pentru aducerea ploii, atât de necesară agriculturii, sau ritualuri pentru înlăturarea fenomenelor aducătoare de dezastre, inundaţii, incendii, secetă. Astfel, în toate zonele României, şi azi se crede că Sf. Ilie, în ajunul zilei de 20 iulie, trimite ploaia atât de aşteptată în luna lui cuptor. Sfântul Ilie, stăpânul tunetelor şi fulgerelor, este un simbol al divinităţii, temut, dar şi foarte respectat în satul tradiţional, care putea, prin atributele cu care a fost investit, să reverse pe

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 327 pământ, în ajunul şi în ziua de 20 iulie mari nenorociri (furtuni, ploi abundente, trăznete, grindină), fenomene ce puteau afecta bunul mers al comunităţii. După 40 de ani, ispăşindu-şi păcatul de a-şi fi omorât părinţii, este urcat la cer de către Dumnezeu, dându-i-se un loc printre sfi nţi, un car de foc, tras de cai înaripaţi şi un bici de foc cu care goneşte ceata de draci, care l-au îndemnat să devină criminal. Astfel trăznetul loveşte diavolii, care încearcă să se ascundă pe pământ, sub streaşina caselor, în turlele bisericilor sau în trupurile animalelor de casă (pisici, câini). Pentru a-i lua din forţă şi putere, Dumnezeu a hotărât să-i ia mâna dreaptă şi piciorul drept, i-a diminuat auzul şi l-a lăsat fără un ochi. În plimbările lui pe bolta cerească, Sfântul Ilie este ajutat de alte divinităţi solare (surori şi fraţi – Panteliile, Păliile, Pârliile), care, dacă nu li se respectau zilele (13 – 27 iulie) prin tot felul de interdicţii, se răzbunau, trimiţând arşiţă, incendii, pârjol. O serie de entităţi ale apelor le găsim în Panteonul mitologic popular românesc. Apa este în miturile cosmogonice unul dintre cele patru elemente pe care s-a clădit viaţa. De accea acest element existenţial, plin de semnifi caţii şi simboluri îl vom găsi în tradiţiile şi spiritualitatea noastră românească. O parte din aceste spirite ale apelor au un caracter malefi c, inspirând frică, dar şi respect faţă de importanţa şi puterea apei pentru o existenţa continuă şi în acelaşi timp prosperă a comunităţii. Spiritele apei, numite de oameni „Ştima apelor” şi care de obicei sunt entităţi feminine, prin dansuri şi cântece, căutau să atragă bărbaţii tineri în mrejele lor cu scopul de a-i îneca pentru a le ţine sufl etele, captive pentru totdeauna, în adâncurile apelor. În ritul magic de oprire a ploilor dezlănţuite, o găsim pe Muma Apei sau Muma Ploii, entitate ce făcea parte din ritualul Paparudelor. În perioadele de ploi torenţiale, când casele şi terenurile agricole ale satului erau ameninţate de inundaţii, se apela la Muma Ploii. Fetele şi femeile comunităţii modelau, în vecinătatea unei fântâni, două chipuri din lut, unul de bărbat, altul de femeie. Cel de bărbat îl reprezenta pe Tatăl Soarelui, iar cel de femeie pe Muma Ploii. Cea din urmă era îngropată, cu tot ceremonialul unei înmormântări, în vederea îngropării ploilor. La polul opus sunt riturile împotriva secetei. Dacă vremea era secetoasă, se proceda invers, fi ind îngropat Tatăl Soarelui, pentru a opri seceta, apelându- se, de data aceasta, la zeitatea ploii, invocată de ceata Paparudei. La origine, Paparuda era o creaţie mitică, combinând elemente magice şi religioase în vederea dezlegării ploii. Este o manifestare de magie la care participa de obicei întreaga comunitate afectată. Imitarea ploii, printr-o magie prin analogie, avea darul de a porni ploaia. Prin importanţa de care se bucură, Paparuda a ajuns să aibă o zi a ei, Ziua de Paparudă, asemeni zilelor Sfi nţilor, fi ind respectată ca şi toate celelalte sărbători. La început, ritualul a fost practicat de copii, rolul principal deţinându-l o fată tânără pură, ce se identifi ca cu personajul sfânt, cu „Sfânta care diriguieşte ploile”, „care urneşte norii” sau „cea care spune ploii ca să vie”.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 328 În Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie, graniţele dintre lumi se intersectează, entităţile pozitive şi cele malefi ce putând să călătorească între cele două tărâmuri. Astfel se credea că în această noapte îşi făceau apariţia spiritele negative, moroii şi strigoii, oamenii fi ind obligaţi să apeleze la practici magice, care aveau darul de a-i proteja. Se cunoştea puterea magică a usturoiului cu care se frecau tocurile uşilor, ferestrelor, iar ţăranul mânca şi îşi ungea corpul cu această plantă. Strigoii, care umblau să fure mana vacilor, rodul livezilor, dar şi minţile oamenilor, erau îndepărtaţi prin aceste ritualuri magice. Cei 12 căţei de usturoi se tăiau pe jumătate, iar în interiorul fi ecărei jumătăţi se cresta simbolul Crucii. Amintim şi obiceiul de a pune pe tocul ferestrei câte o căpăţână de usturoi, tot cu scopul de a îndepărta energiile negative, care ar putea atinge casa şi pe locuitorii ei. Unele unelte din gospodărie (limbile meliţelor) ar fi putut fi folosite drept arme în luptele duse de aceste spirite malefi ce şi de aceea trebuiau ascunse. Dar, noaptea aceasta putea fi folosită şi pentru a face previziuni legate de viitorul recoltelor. Se puneau într-un blid cu apă seminţe de grâu, porumb, cânepă şi după cum germinau până la Sf. Nicolae era şi recolta din anul care venea. Previziunile se făceau şi în ce priveşte căsătoria fetelor. Prin diferite vrăji şi practici ele încearcă să-şi afl e destinul, când şi cu cine se vor mărita, cum va arăta fi zic şi moral cel ce le era ursit a fi soţ. Privind cu atenţie putem observa că multe dintre aceste credinţe se regăsesc în noaptea de anul nou şi astfel avem confi rmarea că în timpurile străvechi în această perioadă a anului, strămoşii noştri, dacii, aşteptau venirea noului an. O funcţie apotropaică avea şi Dansul Căluşarilor, care alunga forţele malefi ce, iar ritualul în sine avea scopul de a apăra oamenii, animalele, dar şi recoltele de acţiunile răuvoitoare ale Rusaliilor, aceste spirite fantastice, malefi ce, zâne ale apelor, care, în tradiţia populară, încep să bântuie din a 25-a zi după Sfi ntele Paşti. Dansul Căluşarilor avea şi menirea de a vindeca bolile. Se credea că dansatorii aveau puterea de a îndepărta bolile cronice, folosindu-se de un anumit ritual. Bolnavul era aşezat pe pământ, iar Căluşarii începeau dansul cu săriturile specifi ce. La un moment dat se opreau şi unul după altul călcau bolnavul de la cap până la picioare. Ca un ultim act îi şopteau ceva la ureche, folosindu-se de anumite cuvinte, numai de ei ştiute, care aveau darul de a face ca boala să părăsească corpul celui bolnav. Acest dans de frăţie magică a iniţiaţilor, după un ritual strict, avea puterea de a lupta împotriva forţelor malefi ce, apărând colectivitatea, dându-le speranţă şi bunăstare. Revenind la noţiunile de frică şi colaborare cu Cerul, credem că este edifi catoare atitudinea omului pe furtună, în timp ce trăzneşte, când furia naturii se dezlănţuie, atunci când primejdia este iminentă. Atunci omul se grăbeşte să-şi facă cruce cu limba în gură, rosteşte în tăcere rugăciuni prin care cere ocrotire şi sprijin. Simţindu-se neputincioşi cer apărare pentru ei, pentru copii, familie, animale, ogor şi casă. Casa este acel spaţiu sfânt în care omul vine pe lume şi din

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 329 care pleacă de pe lume, locul în care se găseşte patul de naştere, de nuntă şi de moarte, spaţiul sfi nţit anual de preot prin stropire cu agheasmă si rugăciuni. Să nu uităm de teama locuitorilor din zonele seismice. Cutremurul, acest simbol asociat sfârşitului lumii şi care aducea după el inundaţii, incendii, se credea că era cauzat de lipsa de credinţă a oamenilor. El era văzut ca un avertisment trimis de divinitate omenirii, care a luat-o pe un drum greşit. Conştientizarea răului şi îndreptarea lui putea salva Pământul de la prăbuşire. Imaginile eclipselor de soare sau de lună, precum şi apariţia cometelor erau înţelese ca un semn al sfârşitului lumii. Subiectul nostru presupune câteva precizări. Frica poate genera ascultare şi colaborare, dar o colaborare cu adevărat trainică şi efi cientă este mai degrabă generată de afectivitate, de înţelegere şi de prietenie. Teama sau frica este un element care spune multe despre cunoştinţele şi credinţele omului în legătură cu integrarea sa în natură, despre curajul de acţiune sau despre respectul datorat acesteia, despre normele şi cutumele care trebuiau respectate pentru o bună convieţuire, despre acceptarea reciprocă. Ca o concluzie, putem afi rma că în concepţia satului tradiţional dezastrele naturale au trecut din sfera ştiinţifi că, ele producându-se după voinţa divină şi astfel marile nenorociri şi suferinţe produse de aceste cataclisme fac posibilă apropierea omului de Dumnezeu. Chiar şi atunci când deznădejdea l-a copleşit, ţăranul român nu s-a lepădat de credinţă, din contră, suferinţa l-a şlefuit, dându-i puterea să depăşească momentul.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 330

Bibliograﬁ e

Artur Gorovei - Credinţe şi superstişii ale poporului român, Bucureşti, 1995 Romulus Vulcănescu - Mitologie română, Bucureşti, 1987 Ion Ghinoiu - Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti,1997 Ion Ghinoiu - Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2002 Ivan Evseev - Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara,1998 Mircea Eliade - Sacrul şi profanul, Bucureşti , 1992 Traian Herseni - Forme stăvechi de cultură populară românească, Bucureşti, 1977 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant - Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1995 I.A.Candrea - Folclorul medical român comparat, Ed. Polirom, Iaşi,1999 Antoneta Olteanu - Ipostaze ale malefi cului în medicina magică, Bucureşti, 1997 Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Gengis-han, Ed ştiinţifi că şi enciclopedică, Bucureşti, 1980 Victor Kernbach - Dicţionar de mitologie generală, Ed. ştiinţifi că şi enciclopedică, Bucureşti,1989 Elena Niculiţă -Voronca - Datinile şi tradiţiile poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică – vol I, II, ed Polirom, Iaşi, 1998 Tudor Pamfi le - Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910 D.A. Vasiliu - Focul viu, Studii de folclor, Casa şcoalelor, Bucureşti, 1943 Mihai Coman - Studii de mitologie, Ed. Nemira, Bucureşti, 2009

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 331

Despre graiul local de la Smadovița - Bâcleș (Mehedinți)- minciunica Varvara Măneanu

Când te gândești la Ziua Limbii Române*, poți să ai în minte ceremonialul festiv închinat unei persoane, care cu fi ecare aniversare, inevitabil, se împovărează de un număr tot mai mare de ani, capătă mereu noi preocupări adecvate vârstei, lăsând în urmă gândurile și preferințele tinereții. Tot astfel și limba unui popor, evolueză odată cu el, îmbogățindu-se cu neologisme, modifi cându-și mereu fondul principal de cuvinte, lăsând în urmă, un lexic pasiv, arhaismele, regionalismele, un fond lexical depășit de realitățile sociale, economice, politice și mentalitățile comunităților. În contextul noii tendințe globalizatoare, de uniformizare a limbii sau standardizarea limbilor, unul din semnele că un vorbitor este posesorul unei culturi cuprinzătoare este numărul de cuvinte autohtone, regionale, arhaice sau multitudinea de sensuri ale unor cuvinte obișnuite(polisemia) pe care le utilizează (sau al căror sens îl cunoaște) pentru a evoca o situație specifi că unei regiuni, epoci sau comunități. ”Cuvintele folosite azi doar în graiul popular sau în regiuni limitate (regionalismele),după cum arată lingviștii români- constituie o tradiție a graiului local, diferit de limbajul standard, modern, de uz curent în toate raporturile sociale, culturale și administrative’’1 iar acestea devin în gura vorbitorilor o marcă identitară, semnul de apartenență la o comunitate, subzonă sau zonă etnografi că. ’’Toate aceste cuvinte, arată autorii unui recent și bine venit Dicționar de Arhaisme și Rgionalisme (de Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor) – arhaisme și regionalisme, fac parte dintr-un mare fond de rezervă, util limbii noastre literare, pentru că scriitorii recurg uneori la cuvinte vechi și regionale, pentru a evoca oameni și realități din alte medii (din trecut ori din locuri limitate regional). Tudor Vianu subliniind inportanța acestor cuvinte pentru limbă spunea că, prin astfel de cuvinte vechi și regionale, creația literară localizează și datează realități, oameni, idei exprimate nuanțat diferite de lexicul de azi.’’2

1* Material scris pentru Ziua Limbii Române, ediția 2013. Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicționar de Arhaisme și Regionalisme, I, Ed. Saeculum Vizual, București, 2003, p.1 2 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 332 Tocmai din acest mare fond de rezervă al limbii române, ca o exemplifi care a celor de mai sus spuse dorim să aducem în atenție evoluția semantică a unei lexeme din fondul comun de cuvinte și anume cuvântul: minciunică, diminitiv de la minciună, minciunea. Parcurgând întreg articolul privind cuvântul minciună, minciunică, minciunea din Dicționarul Explicativ al Limbii Române 3, nu găsim sensul pe care acest cuvânt îl desemnează pentru locuitorii arealului satului Bâcleș, Smadovița, în expresia a face Minciunica. În urma anchetei noaste etnografi ce, cu ani în urmă, am putut afl a că pentru membrii unui număr destul de redus de comunități din județul Mehedinți( respectiv Bâcleș, Smadovița și probabil și Corzu, Petra) expresia echivalează cu afl area ursitei (modalitate de predicție maritală). Referindu-ne la istoricul sensului lexemei minciunica și a expresiei a face Minciunica putem spune că acestea aparțin perioadei autarhice la satului, când în mod sistematic, după terminarea sărbătorilor de iarnă, în fi ecare gospodărie se instala războiul de țesut, iar țesutul dura până spre primăvară. În anumite zone din județul Mehedinți precum în arealul satelor Bâcleș, Smadovița, la terminarea sezonului de țesut, care în mare coincidea cu timpul fast din jurul datei Dragobetelui când se puteau face predicții maritale, se practica de către unii tineri un obicei legat de afl area ursitei sau ursitului numit Minciunica.4 Obiceiul nu avea dată fi xă, dar în general se practica în lunile de primăvară. Când țesutul se sfârșea și se ajungea la ultimul fuștei (denumire regională-nuia ce se punea între rîndurile de urzeală pentru a preveni încurcarea fi relor) numit local minciunică. Cea care a terminat de țesut, lua minciunica și o dădea la unul din copii ei, fată sau băiat sau la o rudă apropiată, necăsătorită, care urma să se căsătorească și dorea să-și afl e ursita. Acesta persoană trebuia să se ducă cu minciunica între dinți, într-un loc ferit, unde să nu fi e vazută sau auzită de cineva, să stea ascunsă acolo până când auzea primul nume de fată dacă era băiat și de băiat dacă era fată. De îndată ce numele era auzit era afl at și numele ursitului sau ursitei. Acestă practică s-a mai întâlnit în zona amntită până prin 1960. Treptat, cu pătrunderea efectelor industrializării(dezvoltarea industriei textile) și în economia țărănescă, războiul de țesut s-a instalat din ce în ce mai rar, până s-a renunțat defi nitiv la el. Odată cu dispariția războiului din casa țărănească au dispărut din vorbirea oamenilor și sensurile unor cuvinte care desemnau componente ale acestuia precum: iepe pentru tălpici, moș și babă sau gâscă și 3 Am avut în vedere Dicționarul Limbii Române, Editura Academiei, București, 1965, p.561 cât și versiunea DEXonline. 4 Obiceiul a fost cules de noi în 2008 de la Eufrosina Duplea, 55 ani, Smadovița Bâcleș, care confi rma că în 1960 obiceiul se mai practica. Vezi și Varvara Magdalena Măneanu, Vestigiile arheologice și tradiții culturale, Editura MJM, Craiova, 2009, p.253

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 333 gâscan pentru dispozitivul care întorcea sulul din față pe măsură ce se aduna țesătura, cai pentru scripeții care reglau ițele, minciunică pentru ultimul fuștel ca și practica de a face Minciunica. Observăm în cazul prezentat cum unele cuvinte comune5 au avut în trecut sensuri care azi sunt necunoscute de cea mai mare parte a oamenilor din zona Mehedinți, chiar și a locuitorilor unde acestea au fost atestate. Ele prezintă azi accepții considerate de majoritatea vorbitorilor învechite, care au corespuns vieții patriarhale a satului, susținut de economia autarhică și sunt actualizate în creațiile literare pentru a da un colorit arhaic evocării. Așadar, să evocăm de Ziua Limbii Române, la începutul mileniului trei, bogăția de cuvinte regionale sau arhaice, fondul de rezervă cum inspirat este denumit de lingviștii români6, ni se pare cu atât mai potrivit cu cât în acesta se reﬂ ectă viața istorică a poporului, procesul evolutiv al limbii ca reﬂ ex al realităților în continuă mișcare, a modului de viață, a mentalităților, mai ales din a doua jumătate a sec. al XIX-lea și întreg secolul XX.

Material scris pentru Ziua Limbii Române, ediția 2013.

5 Minciunică-ultimul fuștel, a face Minciunica- a aﬂ a ursita, iepe pentru tălpici, moș și babă sau gâscă și gâscan pentru dispozitivul care întorcea sulul din față, pe măsură ce se aduna țesătura, cai pentru scripeții care reglau ițele. 6 Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, op.cit.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 335

Inﬂ uenţa comunismului asupra structurilor familiale tradiţionale româneşti

Roxana Deca

Familia tradiţională românească s-a caracterizat, între altele, atât printr- un individualism pronunţat, dar şi printr-o serie de reguli de comportament moştenite din tată în fi u, reguli primenite de-a lungul anilor, în conformitate cu cerinţele timpului, dar care nu au contrazis datina, „obiceiul pământului”. Câteva dintre normele respectate de familia tradiţională românească erau cinstea, hărnicia, corectitudinea, manifestarea unei sporite responsabilităţi faţă de prestigiul familiei, probarea unei coeziuni sufl eteşti şi unei conştiinţe familiale puternice, îndeplinirea „rânduielii morale” a neamului, respectarea unei ierarhii a vârstei, a sexului, încetăţenită prin tradiţie (de pildă, bărbatul era capul familiei şi el conducea, adeseori autoritar; exista dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor etc.), consumarea solidarităţii cotidiene la nivelul familiei (munceau împreună, mâncau împreună, existau mese comune cotidiene, dar şi mese comune cu valenţe rituale şi ceremoniale deosebite etc.), iar reunirea întregului neam se petrecea numai la evenimentele legate de ciclul vieţii, la marile sărbători de peste an, la zile onomastice, la hramuri, nedei, clăci, etc. Împărţirea rolurilor între generaţii şi între sexe era foarte strictă: participarea la muncă, asigurarea continuităţii biologice a familiei, educarea şi transmiterea experienţei către tânăra generaţie, erau obligaţii precis delimitate pe criteriul vârstei. Vârstele omului aveau obligaţii şi drepturi, recunoscute de întreaga obşte, care conduceau la sentimentul utilităţii sociale. Împărţirea rolurilor sociale pe vârste şi sexe pornind de la baza lor naturală (forţă fi zică, predispoziţii înnăscute, sexualitate, maternitate etc.) a fost un criteriu plauzibil pentru emanciparea graduală a individului şi pentru a evita, cel puţin în parte, confl ictele dintre generaţii1. Diferenţele dintre sexe s-au cultivat în poporul român încă din copilărie. De la 7 ani, existau grupuri de joacă separate ale băieţilor şi fetelor. Evitarea masturbării era una dintre îndatoririle principale ale părinţilor. În preadolescenţă sau adolescenţă se constituiau grupuri de două persoane - „surori de cruce” sau „fraţi de cruce”- care se menţineau pe viaţă şi vizau ajutor mutual felurit. Fetele erau supravegheate îndeaproape „să nu pată ruşine”. De la vârsta la care puteau face 1 Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografi e şi etnografi e, Bucureşti, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1985, pag.199.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 336 ceva, copiilor li se dădeau anumite sarcini în gospodărie. Astfel, fetele învăţau de la mamă să ţeasă, să coasă, să toarcă, să spele rufele cu săpun la râu, să îngrijească copiii mai mici, să deretice casa, să facă mâncare, să cunoască plantele de leac, să ştie sărbătorile şi să respecte normele legate de acestea. Flăcăii se afl au mai mult sub infl uenţa taţilor care-i instruiau cu privire la secretele lucrării pământului şi ale creşterii animalelor, îi avertizau asupra pericolelor („locuri rele”, „locuri oprite”), le transmiteau interdicţii (vezi balada Antofi ţă al lui Vioară), le testau calităţile de voinicie, înţelepciune etc. Atât fetele, cât şi băieţii asimilau cultura orală locală în practica vieţii sociale, îşi însuşeau modele comportamentale, deprinderi din viaţa colectivităţii care reprezentau călăuze pentru viaţa lor proprie. Pentru disciplinarea copiilor, părinţii cultivau frica de forţe malefi ce, cearta („Părintele ceartă, dar nu urăşte”) şi bătaia („Muma unde loveşte, creşte” sau „Copilului dă-i cu palma peste cur, să-i vie minte la cap”). În societatea tradiţională rareori se înregistrau cazuri de ingratitudine a copiilor faţă de părinţi. Lovirea părinţilor, neglijarea lor, când erau bolnavi sau îmbătrâneau, duceau la oprobiul public. Revoluţia socialistă s-a dorit făuritoare a unor ţeluri idealiste şi utopice, prin înlăturarea normelor sociale burgheze şi prin transformarea proprietăţii private în „proprietate a tuturor”. În încercarea de a transforma proprietatea privată în „proprietate a statului sau a tuturor”, societatea comunistă a înseriat şi gospodăria casnică în domeniul privatului, lucru care a dus la „socializarea” muncii gospodăreşti. Răsturnarea raporturilor tradiţionale între membrii comunităţii săteşti şi chiar în cadrul familiei tradiţionale s-a datorat procesului cooperativizării de după 1960. Modalitatea tradiţională de subzistenţă era munca bărbatului, iar mai apoi cea a femeii sau a amândurora. Patrimoniul, în acest caz, nu are nici o importanţă, iar familia nu mai este o unitate de producţie, ci doar de consum. Raporturile dintre membrii familiei sunt eminamente afective, extinzându-se şi asupra copiilor. Ca urmare a industrializării şi a plecării tinerilor la oraş, s-a produs o rupere de mentalitate între generaţii şi, drept urmare, satele au suferit un proces de îmbătrânire bruscă. Totodată, la începutul industrializării, satele au început să treacă printr-un proces treptat de „feminizare” a agriculturii şi datorită creşterii numărului de navetişti bărbaţi spre şi de la fabrici, mine şi şantiere de construcţii, productivitatea sectorului agricol având predominanţă feminină, adică cca 70% din forţa de muncă 2. O dată cu lansarea formulei „familia-celulă de bază a societăţii”, comunismul a negat rolul individului în societate şi a lovit în familie, prin de- privatizarea ei. Ori, proprietatea a reprezentat întotdeauna o condiţie a menţinerii coerenţei familiei. Statul comunist pretindea că emanciparea femeilor se face

2 Gail Kligman, Nunta mortului, Polirom, Iaşi, 1998, pag. 44. 3 Susan Gal, Gail Klingman, Politicile de gen în perioada postsocialistă, editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 244.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 337 prin participarea, alături de bărbaţi, la munca retribuită, însă statul a manipulat această participare, după cum a manipulat şi desfăşurarea funcţiei reproductive, în cazul femeilor. Ceauşescu pretindea dreptul femeii la funcţii în stat şi vorbea despre emanciparea femeii, nimeni neavând în realitate nici un fel de drepturi şi nevoi, ci numai îndatoriri şi sarcini de partid, astfel încât ajungem la concluzia că singura cale de emancipare a femeii era munca. Cu toate acestea, felul în care a fost modifi cat statutul femeii în cadrul comunităţii comuniste este evident, ca urmare a pătrunderii masive a femeilor în rândul forţelor de muncă de la oraş. Comunismul a infl uenţat în mod direct femeia, folosind maternitatea în mod negativ prin Decretul 770 din 1966, care prevedea punerea în aplicare a politicii de formare a „omului de tip nou”, adică interzicea cu desăvârşire avorturile. Aceasta nu a fost altceva decât o politică fascistă, care timp de 23 de ani a dus la decesul a mai mult de 10 000 de femei, deces datorat complicaţiilor apărute ca urmare a avorturilor rudimentare la care recurgeau mamele disperate, femei care aveau deja un număr de copii şi care realizau imposibilitatea de a le asigura acestora condiţii limită de subzistenţă. Decretul 770 a afectat şi copiii născuţi ca urmare a lui. Fete mature în anii ’80, rămâneau gravide şi nu puţine au fost cazurile în care părinţii înfi au copiii copiilor lor, pentru ca adolescentele să-şi continue mersul fi resc al vieţii, să poată să-şi termine studiile, să-şi poată întemeia o familie. Femeile anilor ’80 aveau dreptul de a face o întrerupere de sarcină după vârsta de 45 de ani, doar dacă aveau 5 copii. Tuturor femeilor li se impuneau controale ginecologice periodice, ca urmare a politicii de forţare fără discernământ a natalităţii, care au avut însă şi o conotaţie benefi că prin depistarea şi prevenirea unor boli foarte grave.3 O aberaţie a comunismului a fost plata „taxei de celibat” de către orice salariat, fi e că era sau nu căsătorit, în condiţiile în care nu avea sau nu putea să facă copii. În contextul „grijii faţă de mamă şi copil”, comunismul a promulgat şi introducerea concediului de maternitate de 126 de zile, ce avea în vedere atragerea cât mai timpurie a mamelor în producţie, în scopul realizării planului cincinal. În socialismul de stat politicile privind maternitatea li se aplicau tuturor femeilor care deveneau mame, indiferent de rang sau poziţie socială. De multe ori, interzicerea avortului şi costul ridicat al contracepţiei au transformat contractul sexual dintre soţi în momente de risc enorm şi de spaimă pentru femei, iar cele ajunse la maturitate în perioada anilor ‘80 au ajuns să facă adevărate psihoze legate de teama de sexualitate, dispreţul faţă de propriul trup şi de funcţia reproductivă naturală, ca urmare a politicilor anti-avort. Lenin susţinea eliberarea femeii de „sclavia domestică”, activităţile casnice fi ind văzute ca „o muncă neproductivă, meschină, agasantă, care prosteşte şi deprimă”. Paradoxal, aşa era caracterizată munca individuală, în timp ce „munca

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 338 colectivizată” era o soluţie viabilă pentru prosperitate. Idealul feminin comunist era acela de mamă, muncitoare, tovarăşă de viaţă şi gospodină. În toate publicaţiile şi materialele propagandistice, controlate la nivel central, era prezentată imaginea femeii model, femeia „ingineră, soţie atrăgătoare, mamă, femeie îmbrăcată decent şi activistă pe tărâm politic”. Replica masculină comunistă a uzurpat poziţia de „cap de familie” a bărbatului, oferind foarte puţine descrieri alternative ale masculinităţii, nereuşind să contureze rolul bărbatului în cadrul familiei şi gospodăriei. Comunismul a alterat codul etic familial tradiţional, cultivând politica delaţiunii şi deformând sentimentul de respect şi afecţiune în interiorul familiei prin inducerea ideologiei de „demascare” între soţi, „demascarea” părinţilor de către copii etc. Comunismul a lăsat ca moştenire dileme privind dependenţa şi dorinţa de autonomie faţă de locul de muncă şi de stat, iar cei care în anii comunismului erau copii sau adolescenţi, adică un număr mare din populaţia adultă de azi îşi manifestă, la aproape două decenii de la înlăturarea regimului totalitar, nostalgia faţă de securitatea materială, simţul „colectivităţii” şi egalitarismul relativ pe care le-a cultivat comunismul. Cei mai mulţi consideră în prezent că guvernului îi revine rolul de a asigura direct bunăstarea populaţiei. Referitor la rolul pe care femeile şi l-au asumat după comunism, când au şi votat cu adevărat liber, putem spune că asociaţiile tradiţionale feminine care au intrat în spaţiul politic au exercitat o mare inﬂ uenţă, stimulând schimbarea mentalitară. Efectul politicii comuniste de acordare a funcţiilor de răspundere femeilor şi accesului la meserii înainte exclusiv rezervate bărbaţilor a creat în România o situaţie specială, nouă pentru contextul patriarhal european. La români, familia a reprezentat răspunsul cultural imediat la cerinţele de subzistenţă, protecţie, reproducţie şi educaţie. Etnologii consideră că până şi feminitatea şi masculinitatea nu rezultă din caracteristici naturale biologice (chiar dacă au ca punct de plecare aceste caracteristici), ci sunt construite social în procesul educaţiei.

Bibliografi e selectivă: Gal, Susan, Klingman, Gail, Politicile de gen în perioada postsocialistă, Editura Polirom, Bucureşti, 2003 Gatens, Moira, Feminism şi fi lozofi e, Perspective asupra diferenţei şi egalităţii, Bucureşti, Editura Polirom, 2001 Goody, Jack, Familia Europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Bucureşti, 2003 Iordache, Gheorghe, Românul între ideal şi compromis, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1995 Trebici, Vladimir, Ghinoiu, Ion, Demografi e şi etnografi e, Bucureşti, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1985

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 339

Mama Domnica Trop, ,,Tezaurul Uman Viu” al neamului românesc Dorin Brozbă

De ceva timp, afl at într-o vizită de documentare în zona oraşului Baia de Aramă, mi-am propus şi chiar am ajuns să-i fi u oaspete nu departe, la Isverna,şi celebrei ,,ciocârlii” a cântecului popular mehedinţean, Domnica Trop, ştiută şi adulată de o ţară întreagă datorită creaţiilor sale de neuitat. Cine are un pic de a face cu folclorul nu credem să-i fi e străine cântece precum ,,Sara când răsare luna”, ,,Şarpe, şarpe de dudău”, ,,M-a mânat mama la vie”, ,,Murgule, coamă rotată”, ,,Nu vine neica, nu vine”, ,,Mărie, mărie”, ,,Nu te mai pot iubi lele” , ,,S-o legat, neică, legat” sau ,,Mândra mea sprâncene multe” care, în timp, au fost preluate cu succes şi de alţi interpreţi ai zonei cum sunt Angelica şi Niculina Stoican, Petrică Mâţu Stoian, nepotul dumneaei, Mariana Ciurel sau chiar Nina Predescu. Discuţiile noastre cu mama Domnica, la umbra viţei-de-vie din bătătura căsuţei vizitată de sute de personalităţi, a fost extrem de interesantă şi a constituit şi pentru autorul rândurilor de faţă o experienţă de viaţă pe care nu a întâlnit-o de prea multe ori în cei 35 de ani de activitate publicistică. Aşadar, cui îi vine să creadă că această minunată româncă, cunoscută în întreaga ţară, nu a părăsit niciodată Isverna natală? Cine îşi poate închipui că şi astăzi, la cei 76 de ani, Domnica Trop trebăluieşte de mama focului pe lângă casă, muncind cu sapa în grădina de care este atât de mândră? Câţi dintre milioanele de ascultători şi de telespectatori care o adulează, ştiu că mama Domnica nu ştie să scrie sau să citească? Ce mai, chestii mărunte... În schimb, atunci când a zămislit-o, bunul Dumnezeu i-a hărăzit darul de a cânta şi de a se face respectată de oricine vrea frumuseţe, puritate şi autenticitate. Descoperită relativ târziu, prin anul 1973, de către celebrii Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu cărora, la propunerea primarului de atunci al comunei, le-a cântat la masa festivă oferită după un spectacol, dada Domnica Trop, deja femeie cu bărbat, cu gospodărie serioasă şi cu trei copii, a realizat în câteva luni ceea ce alţii nu reuşesc să facă într-o viaţă îndelungată pe tărâmul artistic. Sprijinită de cei doi mari artişti care i-au pus la dispoziţie şi casa lor de la Bucureşti, ţărăncuţa chipeşă de 35 de ani din Isverna Mehedinţiului, sosită aici însoţită şi de fetiţa ei cea mare, a făcut doar în câteva săptămâni un adevărat tur de forţă prin marile instituţii media şi folclorice ale României. Mai întâi şi-a înregistrat valoroasele cântece la Radio Bucureşti, împreună cu Orchestra Radiodifuziunii, dirijată de faimosul Paraschiv Oprea, apoi a făcut acelaşi lucru şi la Casa de discuri ,,Electrecord”, pentru ca în fi nal să fi e solicitată şi de către

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 340 Marioara Murărescu, pentru realizarea unor emisiuni de neuitat la Televiziunea Română. Cum era fi resc, prin anii 1974-1975, numele anonimei Domnica Trop a devenit peste noapte celebru nu numai în judeţul Mehedinţi, ci şi în întreaga ţară, mărturie fi ind sutele de spectacole la care era invitată la solicitarea miilor de oameni care doreau s-o privească şi s-o aplaude chiar acasă la dumnealor. Spre deosebire de mulţi alţii, dispăruţi foarte repede în anonimat, pe Domnica Trop n-a... îmbătat-o niciodată acest imens succes, fi ind pe mai departe acelaşi om simplu care a conştientizat destul de repede că adevărata valoare o au doar cântecele interpretate, ci nu fandoselile de tot felul sau goana cu orice preţ după bani sau după alte favoruri materiale. Aceasta a fost adevărata dumisale fi losofi e de viaţă ce s-a dovedit în timp un atuu de necontestat într-o carieră artistică aproape inimitabilă.

CASĂ-MUZEU LA CURTIȘOARA PENTRU CUNOSCUTA ARTISTĂ Cu aproape trei ani în urmă,mai precis pe data de 1 iunie 2011, cu ocazia lansării pe piaţă a fi lmului documentar-artistic ,,Muzeul Curtişoara, faima turismului gorjean”, invitatul de onoare al acestui eveniment cultural inedit a fost însăşi celebra Domnica Trop, venită special de la Isverna cu fi ica sa cea mică,Elisabeta Firan Vladu, o urmaşă de nădejde a interpretării cântecului mehedinţean neaoş. În răcoarea acelei neuitate seri de vară, sub privirile fermecate ale copiilor şi a celorlalţi spectatori prezenţi în bătătura Casei ,,Celofan” de la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara, dada Domnica Trop, supranumită de noi şi ,,muma cântecului mehedinţean autentic” a susţinut un recital de excepţie din care nu au lipsit bineştiutele sale creaţii cum sunt ,,Sara când răsare luna”, ,,Şarpe, şarpe de dudău” sau ,,Nu vine neica, nu vine”. Pe lângă ropotele de aplauze binemeritate, cunoscuta artistă a reuşit prin graiul său înduioşător să smulgă şi câteva lacrimi unor vârstnici care, probabil,prin mesajul transmis de acele cântece şi-au reamintit crâmpeie din copilăria şi din tinereţea dumnealor fără de întoarcere! Prezent ca organizator la acest eveniment măreţ, alături de celelalte ofi cialităţi gorjene, Dumitru Hortopan, directorul Muzeului Judeţean,alături de autorul rândurilor de față,şi-au propus ca în scurtă vreme să realizeze aici la Curtişoara - Casa muzeu ,,Domnica Trop”. O idee generoasă care s-a fi nalizat după scurtă vreme,la 20 septembrie 2011,îmbogățind patrimoniul acestei nobile instituţii cu o seamă de lucruri aparţinătoare cunoscutei artiste de rang naţional, devenită de cinci decenii un exemplu de necontestat pentru generaţii întregi de tineri interpreţi ai melosului popular. Mai mult, faptul amintit s-a constituit şi ca o reparaţie morală faţă de o mare PERSONALITATE a folclorului românesc, uitată cam demult de ofi cialităţile mehedinţene cărora, de-a lungul vremii, le-a adus o seamă de premii şi de onoruri prin vocea dânsei de excepţie. De atunci și până astăzi,vreme de trei ani,Muzeul Județean Gorj ,,Alexandru Ștefulescu” în colaborare cu Asociația culturală ,,Doruleț din

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 341 România” și cu binscunoscuta Casă de producție ,,B.D. Media” Târgu-Jiu,au realizat două festivaluri ale copiilor ce poartă numele celebrei artiste,precum și câte un album audio-video în care sunt surprinse pentru eternitate cele mai alese creații populare interpretate de mama Domnica Trop, pentru bucuria și desfătarea milioanelor de ascultători și de privitori din întreaga țară.

DIN DECEMBRIE 2013, TITLUL DE ,,TEZAUR UMAN VIU” PENTRU DOMNICA TROP Drept recompensă a meritelor sale incontestabile în promovarea cântecului popular autentic,nu demult,la sfârșitul anului 2013,Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial a Ministerului Culturii,i-a acordat inimitabilei Domnica Trop titlul de ,,Tezaur Uman Viu”, confi rmând pentru totdeauna valoarea dânsei de interpretă și de păstrătoare a cântecului vechi, specifi c Olteniei de sub munte. Acest titlu onorifi c,creat la initiativa UNESCO pentru identifi carea și promovarea unor valori culturale de excepție,i-a fost înmânat artistei chiar de Ziua Națională a României,la 1 decembrie 2013,în orașul marii uniri de la Alba- Iulia. Felicitări mamei Domnica Trop pentru această onorantă distincție culturală,felicitări tuturor gorjenilor și mehedințenilor care s-au ocupat îndeaproape pentru promovarea și popularizarea capodoperei folclorice a unui OM simplu și modest,dar plin de calități și de valoare pentru neamul românesc.

Casa de producție audio-video ,,B.D. Media” Târgu-Jiu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 342

Foto 1 și 2: Domnica Trop, la Muzeul Județean Gorj, cu prilejul aniversării a 75 de ani de viață și a 50 de ani de carieră artistică

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro IV. SIGILOGRAFIE

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 345

Șase matrice sigilare aparţinând prefecturii judeţului Gorj (1862-1926)

Laurențiu-Ștefan Szemkovics

Resumé Dans l’étude Six matrices sigillaires appartenant à la Préfecture du département Gorj (1862-1926), l’auteur présente six pièces qui proviennent des Archives Nationales Centrales de Bucarest, de la collection „Matrices sigillaires”. Ces matrices sigillaires à l’aide desquelles on imprime le sceau sur les documents, ont des formes rondes, sont confectionnées en laiton, sont gravées en excision, ont des dimensions variables et ont sur leur emblème les armoiries unies des Principautés Roumaines composées des armoiries héraldiques de la Valachie et de la Moldavie, les armoiries de la Roumanie de 1867, les armoiries de la Roumanie de 1872 et les armoiries de la Roumanie de 1921. On analyse l’emblème des ces matrices sigillaires concernant: l’écu, les emaux, les meubles, les ornements extérieurs, les couronnes qui timbrent les écus et le pavillon, le globe croiseté. Mots-clés: Archives Nationales, armoiries, couronnes, département, écus, emaux, globe croiseté, Gorj, matrices sigillaires, meubles, pavillon, Préfecture.

La Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti, în colecţia de matrice sigilare1, se aﬂ ă șase piese care au aparținut, în perioada 1862-1926, Prefecturii județului Gorj. Aceste matrice, care imprimau sigiliul2 pe documente, au forma

1 Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografi c, Edit. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5. 2 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genea- logie, heraldică, paleografi e, sigilografi e, colectiv de autori, Edit. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 213-218.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 346 rotundă3, sunt confecţionate din alamă, sunt gravate în excizie4 și le vom analiza, în bună măsură, cu ajutorul sigilograﬁ ei5 și heraldicii6. În câmpul sigilar7 al acestor vestigii se disting: A. Stema unită a Principatelor Române8, reunind stemele heraldice ale Moldovei și Țării Românești, apare în emblema primei piese. I. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp un scut3 de tip francez modern9, despicat10, încărcat în cartierul din dreapta,

3 Sigilile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu- Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Edit. Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 4 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 128. 5 Sigilografi a a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d’Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l’Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu; Jean-Luc Chassel, Les sceaux dans l’Histoire, l’Histoire dans les sceaux, în Les sceaux, sources de l’histoire médiévale en Champagne. Actes des tables rondes de la Société française d’héraldique et de sigillographie (Troyes, 2003-Reims, 2004) sous la direction de Jean-Luc Chassel, Paris, Société française d’héraldique et de sigillographie, 2007, p. 9. 6 Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.; Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum I.O., București, 2000, p. 422. 7 Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda unui sigiliu; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 71. 8 Vezi și Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157. 9 Scutul = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a cavalerilor medievali, pe care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are forme variate după epocă şi aria geografi că unde a apărut; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 211. 10 Scutul de tip francez modern este un scut dreptunghiular cu baza în acoladă, inventat și răpândit de Bara la sfârșitul secolului al XVI-lea; Théodore Veyrin-Forrer, Précis d’Héraldique, édition revue et mise à jour par Michel Popoff, Larousse/SEJER, 2004, p. 15, 17, fi g. 21.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 347 tăiat albastru11 şi aur12, cu acvila13 cruciată14, încoronată15, cu capul conturnat16, redată din față, cu aripile17 deschise și cu zborul în jos, iar în cel din stânga, tăiat roşu18 şi albastru, cu o întâlnire19 de zimbru, reprezentată cu capul animalului văzut

11 Despicat = termen care indică împărţirea în două părţi egale, printr-o linie verticală, a unei suprafeţe, scut, cartier sau mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 99; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d’un glossaire des attributs héraldiques, d’un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l’origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p.14. 12 Albastru (azur) = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii orizontale plasate la distanţă egală. Semnifi că loialitate, fi delitate, frumusețe (A. de la Porte, Trésor héraldique d’après d’Hozier, Ménétrier, Boisseau, etc., Paris, Leipzig, H. Casterman, Tournai, 1861, p. 11). Începând cu secolul al XX-lea, culoarea albastră simbolizează Europa în seria celor cinci inele olimpice, iar din 1955 devine culoarea Consiliului Europei (mai târziu, a Comunității Europene); Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun, Cartier, 2006, p. 224, nota 271. 13 Aur = metal utilizat în alcătuirea stemelor; este reprezentat convenţional prin puncte plasate la egală distanţă între ele (Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 49); simbolizează bogăție, forță, credință, puritate, constanță, bucurie, prosperitate, viață lungă; G. Eysenbach, Histoire du blason et science des armoiries, Tours, MDCCCXLVIII, p. 370; H. Gourdon de Genouillac, Les Mystères du blason de la noblesse et de la féodalité. Curiosités – bizarreries et singularités, Paris, E. Dentu, Éditeur, Libraire de la Société des Gens des Lettres, 1868, p. 16. 14 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăznetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Edit. Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 15 Acvilă cruciată = pasăre heraldică purtând în cioc o cruce; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17. 16 Încoronat = se spune despre animale sau despre fi guri umane care au o coroană pe cap; W. Maigne, op. cit., p. 233. 17 Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale care privesc spre stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este întors spre partea stângă a scutului; W. Maigne, op. cit., p. 229. 18 Aripi = simbol al avântului; indică facultatea cunoaşterii, o eliberare şi o izbândă; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obi ceiuri, gesturi, forme, fi guri, culori, numere, Edit. Artemis, Bucureşti, I, p. 141-143. 19 Roşu = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale plasate la distanţă egală. Semnifi că curaj, dârzenie, îndrăzneală, dragoste, sacrifi ciu, bunătate, vigilență și justiție; A. de la Porte, op. cit., p. 11; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 201.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 348 din faţă, având între coarne20 o stea21. Scutul este timbrat22 de o coroană23 princiară, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase24, surmontat de opt cruciuliţe treﬂ ate (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle25, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle care se reunesc în partea de sus şi se termină printr-un glob crucifer26, cu cruce labată27 (cu braţele de formă concavă28). Sub scut este gravat anul 1862. În exergă29, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PREFECTURA JUDEŢULUI GORJIU.30

20 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din față în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O’Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 403. 21 Corn = simbol al puterii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 367-369. 22 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 257-264. 23 Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230. 24 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 25 Pietre prețioase = aurul semnifi că topazul; argintul, perla; roșu, rubinul; albastru, safi rul; purpura, ametistul; verde, smaraldul; negru, diamantul; Jean Claude Favre, Abrégé méthodique des principes de la science héraldique, Chambert, Louys du-Four, Imprimeur de S.A.R., MDCXLVII, p. 32. 26 Perla = în Europa era folosită în medicină la tratarea melancoliei, a epilepsiei, a demenţei. La greci, perla era simbolul iubirii şi al căsătoriei. Ea simbolizează sublimarea instinctelor, capătul luminos al evoluţiei. Perla este rară, pură, preţioasă. Datorită formei sale sferice, perla este asociată cu perfecțiunea; mai simbolizează cunoașterea; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 66-69; Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 327-328. 27 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 28 Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, în Analecta Catholica, IV, 2008, Chişinău, 2010, p. 110, fi g. 37. 29 Claude Wenzler, Le guide de l’héraldique. Histoire, analyse et lecture des blasons, Éditions Ouest-France, Édilarge SA, Rennes, 2002, p. 187, fi g. 338, 339, 340. 30 Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 349

B. Stema României din 1867, pe care o redăm mai jos așa cum a fost descrisă în legea de la acea vreme, apare, cu mici modifi cări, în câmpul sigilar al următoarelor două piese. Art. 1. Armele României se fi xează după cum urmează: Art. 2. Scutul are forma unui pătrat lung. Partea interioară rotunjită la ambele unghiuri şi terminată la mijlocul bazei printr-un vârf. Scutul se împarte în 4 secţiuni, prin două linii încrucişate în mijloc. În secţiunea din dreapta de sus, pe albastru, în cea din stânga de jos, pe galben, fi gurează aquila română cu capul spre aripa stângă şi cu o cruce de aur în gură, simbolul Ţării Româneşti. În secţiunea din stânga de sus, pe albastru, şi în cea din dreapta în jos, pe roşu, fi gurează capul de bour cu o stea între coarne, simbolul Moldovei. În ambele secţiuni superioare ale scutului, în stânga şi în dreapta liniei despărţitoare, fi gurează soarele şi luna. Pe scut va fi coroana regală. Art. 3. În mijlocul scutului României fi gurează scutul M. S. Domnitorului, scartelat, având secţiunea de sus din dreapta şi cea de jos din stânga în alb (argint), iar cea din stânga de sus şi cea din dreapta de jos în negru. Scutul are drept suporţi în stânga un leu, iar în dreapta o femeie în costumul femeilor dace, care ţine în mâna stângă arma Dacilor, numită arpi. Art. 4. Pe suport este aşezată o eşarpă albastră pe care este scrisă deviza familiei Hohenzollern: „Nihil sine Deo”. Art. 5. Pavilionul este de culoare roşie (pourpre), căptuşit cu hermină, având deasupra coroana regală. II. Matrice sigilară rotundă (42 mm), din alamă, gravată în excizie, având în emblemă un scut francez modern, scartelat31, încărcat în cartierul 1, pe albastru, cu acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate

31 Arhivele Naționale Centrale, colecția Matrice sigilare, nr. 1439.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 350 în jos, fl ancată32 în partea stângă superioară de soare33 cu 16 raze, în 2, pe albastru, cu capul de bour34 cu stea între coarne, fl ancat în partea dreaptă superioară de semilună35, în 3, pe roşu, cu capul de bour cu stea între coarne, în 4, pe aur, cu acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut polonez, dreptunghiular, cu marginea superioară și cea inferioară în acolade orientate cu vârful în sus, respectiv, în jos, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint36, în 2 şi 3 negru37. Scutul mare, așezat cu vârful pe două arabescuri38, timbrat de o coroană închisă, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase, surmontat de opt cruciuliţe (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt 32 Promulgată prin Legea pentru fi xarea şi stabilirea armelor României, publicată în Monitorul, jurnal ofi cial al României, no. 75 din 2/14 aprilie 1867, p. 450-452; Supliment Monitorul Ofi cial no. 75, p. 453-454; ibidem, no. 77 din 5/17 aprilie 1867, p. 467; vezi şi Ştefan D. Grecianu, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armerielor ofi ciale cu planşe şi vocabular, Bucuresci, Institutul de arte grafi ce Carol Göbl, 1900, p. 11-16, 44-45; P.V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee. Cercetare critică pe terenul istorii (cu numeroase fi guri în culori), Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, Bucureşti, 1903, p. 95-100; Constantin Moisil, Stema României. Originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică, Bucureşti, 1931 (extras din Boabe de grâu, II, 1931, nr. 2, p. 65-85), p. 18-19; idem, Stema României, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, p. 69; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, p. 159- 160; idem, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII-XX), traducere din limba franceză Livia Sîrbu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2005, p. 402-406; Maria Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984, p. 46; eadem, Stemele României moderne, în Magazin Istoric, 1993, p. 3-5; eadem, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 61; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, Simbolurile naţionale ale României, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, p. 123-128; Laurențiu-Ștefan Szemkovics, Matrice sigilare aparținând Ministerului de Interne și unor structuri polițienești (1831-1931), Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2012, p. 33. 33 Scartelat = scut împărțit în patru părți egale printr-o linie orizontală și una verticală, perpendiculară pe prima; fl orin Marcu, op. cit., p. 775. 34 Flancat = termen ce indică poziţia paralelă cu laturile scutului a unor mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 119. 35 Soarele = astru reprezentat cu o față umană, înconjurat de 12 sau 16 raze, alternând cele drepte cu cele ondulate; este simbolul luminii, al bogăției și al abundenței. El este de asemenea desemnat ca emblemă a divinității. În iconografi a creștină, indică adevărul; Cte Alph. O’Kelly de Galway, op. cit., p. 424. 36 Bour = purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului); Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 294-306. 37 Lună = fi gură naturală, din categoria aştrilor, reprezentată conform regulilor heraldice, printr- un disc de argint cu fi gură umană. În heraldica românească acest astru este, de obicei, înfăţişat sub formă de crai nou (semilună) fi gurat. Poziţia obişnuită a semilunii este culcată la orizontal, cu coarnele în sus; când este redată orizontal cu coarnele în jos se blazonează răsturnată; când este înfăţişată vertical cu coarnele îndreptate spre fl ancul drept se defi neşte semilună întoarsă; iar când este în poziţie verticală, cu coarnele spre stânga, se descrie conturnată. Simbolizează veşnicie, nemurire, strălucire; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 159. 38 Argint = metal utilizat în alcătuirea stemelor, reprezentat convenţional prin câmp alb, respectiv suprafaţă liberă. Simbolizează puritate, nevinovăţie, sinceritate; H. Gourdon de Genouillac, op. cit., p. 16-17.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 351 arce ornate cu perle care se reunesc în partea de sus şi se termină printr-un glob crucifer, cu cruce labată (cu braţele de formă concavă), are ca tenanţi39: la dextra o femeie dacă redată din faţă, cu capul întors spre stânga şi privind la coroana care timbrează scutul, stând pe un arabesc, purtând veşminte lungi, ţinând în mâna dreaptă sica aşezată în pal40, cu mâna stângă pe marginea de sus a scutului, iar la senestra un leopard lionat41, stând cu piciorul stâng posterior pe un arabesc, cu cel drept sprijină partea de jos a scutului, ţinând cu laba stângă anterioară scutul de ﬂ ancul stâng, pătrunzând în dreptul liniei orizontale despărţitoare, iar pe cea dreaptă o ţine pe marginea de sus a scutului. Sub scut, deviza42 „ NIHIL SINE DEO”43 (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Întreaga compoziţie este inclusă sub un pavilion44, căptuşit cu hermină45, dotat cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o coroană închisă asemănătoare cu cea care timbrează scutul, dar de dimensiuni mari decât aceasta. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: * ROMÂNIA * PREFECTURA DISTRICT(ului). GORJIU.46

39 Negru = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale suprapuse pe linii orizontale. Semnifi că ştiinţă, modestie, durere, prudenţă; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 173. 40 Arabescul = poate fi pus în legătură cu pânza de păianjen şi, de asemenea, cu labirintul, al cărui itinerar complex are menirea să conducă de la periferie spre centrul local (simbolul centrului invizibil al fi inţei); Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 121-122. 41 Tenant = element exterior al scutului, reprezentat printr-un personaj uman care sprijină scutul; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 229. 42 Palul este obţinut prin trasarea a două linii verticale în centrul scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 186. 43 Leopard lionat = leopard rampant, adică ridicat pe labele inferioare şi are capul văzut din faţă; G. de L. T***, Dictionnaire héraldique, contenant tout ce qui a raport à la science du blazon, avec l’ explication des termes; leurs etymologies, & les exemples nécessaires pour leur intelligence, suivi des Ordres de Chevaleries dans le Royaume et de l’Ordre de Malthe, Paris, Chez Lacombe, MDCCLXXIV, p. 20. 44 Deviza = inscripţie conţinând o maximă morală, o exclamaţie, o formulă de credinţă, un angajament; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 100. 45 Maria Dogaru, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 73. 46 Pavilion = ornament exterior al scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fi r de aur. Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele. Uneori acesta este reprezentat chiar şi în armele de stat, fără baldachin, semnifi caţia păstrându-se totuşi; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 183.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 352

III. Matrice sigilară rotundă (42 mm), din alamă, gravată în excizie, având în emblemă un scut francez modern, scartelat, încărcat în cartierul 1 cu acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos, ﬂ ancată în partea stângă superioară de soare, în 2 cu capul de bour cu stea deasupra coarnelor, ﬂ ancat în partea dreaptă superioară de semilună, în 3 cu capul de bour cu stea între coarne, în 4 cu acvila cruciată, redată din faţă, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut polonez, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul mare, așezat cu vârful pe două arabescuri, timbrat de o coroană închisă, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase, surmontat de opt cruciuliţe (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle, aplatizate la orizontală în partea de sus, care se reunesc în partea superioară şi se termină la mijloc printr-un glob crucifer, cu cruce labată (cu braţele de formă concavă), are ca tenanţi: la dextra o femeie ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal, iar la senestra un leopard lionat. Sub scut, deviza „NIHIL SINE DEO” (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Întreaga compoziţie este inclusă sub un pavilion căptuşit cu hermină, dotat cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o coroană închisă asemănătoare cu cea care timbrează scutul, dar de dimensiuni mari decât aceasta. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: x ROMÂNIA x PREFECTURA DISTRICT(ului). GORJIU.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 353 C. Stema României din 1872, pe care o redăm mai jos așa cum a fost descrisă în actul normativ al vremii, apare, cu mici modifi cări, în emblema următoarelor două piese. Art. I. Armele României se fi xează cum urmează: Art. II. Scutul sau pavăza are forma vechilor scuturi româneşti, adică a unui pătrat lung rotunjit la ambele unghiuri de jos şi terminat la mijlocul bazei printr-un vârf, iar de la mijlocul laturilor înălţimii, scutul se ascute şi apoi creşte iarăşi spre unghiul de sus. Linia de sus a capului (chef) este uşor înălţată în semicerc orizontal de la un unghiu spre celălalt. Scutul se împarte în patru secţiuni, prin două linii încrucişate la mijloc. În I-a secţiune din dreapta sus, pe albastru, fi gurează aquila romană cu capul spre aripa dreaptă, cu o cruce în gură, cu coroana Domnească, sabia şi toiagul, simbolurile principatului Ţării Româneşti, toate de aur. În dreapta aquilei sus un soare mişcând (mouvant), asemenea de aur. În a II-a secţiune, din stânga de sus, pe roşu, fi gurează capul de bour cu o stea cu 6 raze între coarne, simbolul principatului Moldovei, toate de aur. În stânga bourului sus, o lună mişcând (mouvant), asemenea de aur. În a III-a secţiune din dreapta jos, pe roşu, fi gurează leul ridicat, coronat, coada furcată (queue fourchée), cu o stea cu 6 raze între picioare şi ieşind dintr-o coroană de Ban, toate de aur; simbolul banatului Craiovei47. În a IV-a secţiune din stânga de jos, pe albastru, fi gurează 2 delfi ni, cap la cap şi coadele depărtate în sus, care sunt simbolul ţărmurilor Mării Negre, toate de aur. Pe scut va fi coroana regală. Art. III. În mijlocul scutului României fi gurează scutul Măriei Sale Domnitorului, scartelat, având în secţiunea I-ia din dreapta sus şi în cea din jos din stânga alb (argint); iară în cea din stânga de sus şi în cea din dreapta de jos negru (sable). Scutul României are suporţi 2 lei de culori naturale, privind scutul şi cu coadele trecând între picioare: simbolul Daciei. Art. IV. Sub suporţi este aşezată o eşarpă albastră, căptuşită cu roşu, pe care este scris cu aur deviza familiei de Hohenzollern: Nihil sine Deo. Art. V. Pavilionul este de culoare purpurie, căptuşită cu hermină (cacom) având deasupra coroana regală. … Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să fi e învestită cu sigiliul Statului şi publicată în Monitorul Ofi cial. Dat în Bucureşti, la 8 Martie 1872. IV. Matrice sigilară rotundă (44 mm), din alamă, gravată în excizie, 47 Hermină = blană utilizată în alcătuirea stemelor, în special la căptuşirea pavilioanelor şi mantourilor. Este reprezentată convenţional printr-o suprafaţă albă semănată cu codiţe negre. Este blana folosită de obicei la reprezentarea armelor de stat. Simbolizează măreţie, suveranitate; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 131.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 354 având în câmp un scut de tip rusesc de la 1850, cu marginea superioară convexă, colţurile de sus retezate, concavităţi pe fl ancuri48, vârful în acoladă, scartelat, cuprinzând în cartierul 1 acvila cruciată, redată din faţă, încoronată, cu capul spre dreapta, aripile deschise şi orientate în jos, în 2 capul de zimbru cu stea cu 6 raze între coarne, în 3 un leu49 încoronat, născând50 dintr-o coroană deschisă51 şi privind spre o stea cu şase raze afl ată în faţa lui, între labele anterioare, în 4 doi delfi ni52, afrontaţi53, cu cozile ridicate. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: un scut de dimensiuni mai mici, dreptunghiular cu vârful ascuțit, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul este timbrat de coroană închisă, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase, surmontat de opt cruciuliţe (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle, care se reunesc în partea superioară şi se termină printr-un glob crucifer, cu cruce latină. Scutul, aşezat pe două arabescuri acolate54, are ca suporţi doi lei afrontaţi, limbați55, cu cozile fi e trecute printre picioare, care îl susţin cu câte o labă anterioară de marginea de sus, iar cu cealaltă de fl ancuri; sub scut, deviza „NIHIL SINE DEO” (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă într-un pavilion căptuşit cu hermină şi prins, în partea de sus, sub o coroană asemănătoare cu cea care timbrează scutul, dar de dimensiuni mai 48 Arhivele Naționale Centrale, col. Matrice sigilare, nr. 2338. 49 Idem, nr. 2339. 50 Promulgată prin Legea pentru modifi carea armelor ţării, publicată în M. Of. al României nr. 57 din 11/23 martie 1872, p. 337; Ştefan D. Grecianu, op. cit., anexa de la p. 49; P.V. Năsturel, op. cit., p. 103-110; Constantin Moisil, Stema României. Originea, p. 19-20; idem, Stema României, p. 69-70; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, p. 161; idem, Evoluţia armeriilor, p. 406; Maria Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare, p. 46; eadem, Stemele României moderne, p. 3-5; eadem, Arta şi ştiinţa blazonului. Album, Bucureşti, 1994, p. 36- 37, poziţia 43; eadem, Din heraldica României, p. 61-62; eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 10-11; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, op. cit., p. 128-129. 51 Dicționar de istorie a României, de Dan Stoica, Vasile Mărculeț, Vasile Valentin, Valentina Bilcea, coordonator: Stan Stoica, cuvânt înainte: Acad. Dinu C. Giurescu, Editura Meronia, 2007, p. 348. 52 Flanc = suprafaţa de lungime a laturilor scutului, respectiv fl ancul drept plasat lângă latura stângă a scutului din punct de vedere al privitorului şi invers; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 120. 53 Leul = unul dintre cele mai nobile animale, fi ind reprezentat din profi l și stând pe labele de dinapoi. Gura larg deschisă îi arată dinții ascuțiți și o limbă recurbată. Coada sa se înalță dreaptă terminându-se printr-un smoc de păr întors spre spate. Este simbolul forței, al curajului și al generozității; Cte Alph. O’Kelly de Galway, op. cit., p. 316-317; H. Gourdon de Genouillac, op. cit., p. 22. 54 Născând = expresie care se aplică leului atunci când este redată doar jumătatea superioară a corpului său și care pare să iasă fi e din câmp, fi e dintr-o fascie sau din șef; Cte Alph. O’Kelly de Galway, op. cit., p. 352. 55 Coroană deschisă = coroana formată dintr-un arc frontal şi mai multe fl euroane; deseori între fl euroane se interpun arcuri perlate, iar cercul frontal este împodobit cu pietre preţioase; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 355 mari. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: * ROMÂNIA * PREFECTURA DISTRICT(ului). GORJIU.56

V. Matrice sigilară rotundă (45 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp un scut de tip rusesc de la 1850, scartelat, având în cartierul 1 acvila cruciată, redată din faţă, încoronată, cu capul spre dreapta, aripile deschise şi orientate în jos, în 2 capul de zimbru cu stea cu 6 raze între coarne, în 3 un leu încoronat, născând dintr-o coroană deschisă şi privind spre o stea cu şase raze afl ată în faţa lui, între labele anterioare, în 4 doi delfi ni, afrontaţi, cu cozile ridicate. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: un scut de dimensiuni mai mici şi asemănător cu primul, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint, în 2 şi 3 negru. Scutul este timbrat de coroană închisă, fără tocă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase, surmontat de opt cruciuliţe (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle, aplatizate la orizontală în partea de sus, care se reunesc în partea superioară şi se termină printr-un glob crucifer, cu cruce labată (cu braţele de formă concavă). Scutul, aşezat pe două arabescuri acolate, are ca suporţi doi lei afrontaţi, limbați, cu cozile fi e trecute printre picioare, care îl susţin cu câte o labă anterioară de marginea de sus, iar cu cealaltă de fl ancuri; sub scut, deviza „NIHIL SINE DEO” (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă într-un pavilion căptuşit cu hermină şi prins, în partea de sus, sub o coroană asemănătoare cu cea care timbrează scutul, dar de dimensiuni mai mari. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: x ROMÂNIA x PREFECTURA DISTRICT(ului). GORJIU.

56 Delfi n = pește cu capul îngroșat, reprezentat curbat în semicerc, din profi l și în poziție verticală. Botul și coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului. Indică un comandament pe mare. Delfi nul este simbolul unei retrageri sigure la apropierea unor frământări și a unor furtuni. El poate personifi ca vreun mare personaj atașat de țara sa și care nu se poate îndepărta fără să moară. În vechime delfi nul a fost mereu considerat un animal salvator; Cte Alph. O’Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 356

D. Stema României de la 1921, pe care o redăm mai jos așa cum a fost descrisă în legea de la acea vreme și a cărei planșe color se găsește la Arhivele Naționale Centrale57, apare, cu mici modifi cări, în emblema ultimei piese. Art. I. – Stema Regatului României, întregit cu ţările surori unite, se compune din trei scuturi puse unul peste altul: scutul mare, scutul mediu şi scutul mic (peste totul). I. Scutul mare: pe albastru, o acuilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii, cu coroana regală de aur pe cap, ţinând în cioc o cruce pedată (pattée) de aur, ascuţită la extremitatea inferioară, în gheara dreaptă o spadă, în gheara stângă un sceptru de aur cu vârful în formă de crin, - acuila României, armele Regalităţii române. II. Pe pieptul acuilei, scutul mediu, incuartat (ecartelé), cu insiţiune58 între cartierele de jos (enté en pointe), cuprinzând armele ţărilor surori unite: 1. Sus în dreapta, armele vechiului Principat al Ţării- Româneşti: pe albastru, o acuilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii, ţinând în cioc o cruce pedată de aur, însoţită de un soare de aur la dreapta, de o lună-nouă de aur la stânga. 2. Sus în stânga, armele vechiului Principat al Moldovei (cu Basarabia şi Bucovina): pe roşu, un cap de bour negru cu gura închisă, însoţit de o stea de aur (cu cinci raze) între coarne, de o roză de aur (cu cinci foi) la dreapta, de o semilună de aur la stânga. 3. Jos la dreapta, armele Banatului cu vechiul Banat românesc al Severinului (fi xate acum): pe roşu, peste valuri naturale, un pod de aur cu două deschideri boltite59, construit din piatră cioplită (podul lui 57 Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne, op. cit., p. 219. 58 Acolat = atributul oricărui animal care are un colier sau o coroană după gât; macle, romburi, ace de ceasornic, etc., care se ating la unghiurile lor laterale; un butuc de viță de vie agățat de un arac; un șarpe încolăcindu-se în jurul unui arbore, unei plane sau unei coloane; două ecusoane unite împreună pe fl ancuri; coliere sau panglici de ordine de cavalerie care înconjoară scutul (Cte Alph. O’Kelly de Galway, op. cit., p. 5); văduvele care poartă scuturi acolate, unde primul din dreapta este cu armele soțului, iar cel din stânga cu armele femeii; scuturile astfel dispuse oferă uneori stemele a două state încorporate împreună; W. Maigne, op. cit., p. 10. 59 Limbat = înfăţişare a unor animale cu limba scoasă şi reprezentată de obicei în alt smalt; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 156.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 357 Traian), din care iese un leu de aur. 4. Jos la stânga, armele vechiului Mare-Principat al Transilvaniei (cu părţile Crişanei şi Maramureşului): albastru şi aur, împărţit prin o fâşie îngustă roşie, din care iese o acuilă neagră cu ciocul de aur, însoţită de un soare de aur la dreapta, de o semilună de argint la stânga; jos, şapte turnuri roşii, câte patru şi trei, cu câte două rânduri de crenele (sus trei, jos patru) şi câte două ferestre, cu porţile închise. 5. În insiţiune (enté), armele Dobrogei: pe albastru, doi delfi ni de aur afrontaţi, cu cozile ridicate în sus. III. Peste totul, scutul mic, incuartat de argint şi negru, armele Casei domnitoare de Hohenzollern. Pe scutul mare, coroana de oţel a României60. Scutul e ţinut de doi lei de aur, stând pe arabescuri de aur. Colanul ordinului „Regele Carol I”. Pe eşarpă albastră cu marginile de aur, de forma cordonului ordinului, deviza Casei domnitoare de Hohenzollern, în litere latine de aur: „Nihil sine Deo”. Pavilionul de purpură, cu marginile de aur, căptuşit cu ermelin, timbrat cu o coroană regală de aur ornată cu nestemate. Art. II. – Stema va fi întrebuinţată în trei forme: 1-a, stema cea mare, cum e descrisă mai sus; a 2-a, stema cea medie, fără pavilion; a 3-a, stema cea mică, compusă din cele trei scuturi cu coroana de oţel. Stema cea mare se va întrebuinţa în actele Statului emanate de la Rege şi în actele ofi ciale internaţionale, cum şi din Înalt ordin al Regelui în cazuri speciale; stema cea medie, de armată şi autorităţile Statului; stema cea mică, pe sigile şi ştampile ofi ciale. Pentru alte cazuri se va prevedea în legile şi regulamentele speciale. Art. III. – Se înfi inţează pe lângă ministerul de interne o comisie consultativă heraldică care va examina cererile de a se întrebuinţa stema în alte cazuri decât acelea prevăzute la Art. II şi va lua măsuri pentru ca actele administrative în legătură cu stemele să se facă în conformitate cu regulile heraldice. Un regulament special va stabili organizarea comisiunii. Art. IV. – Art. 1 până la 5 inclusiv din legea pentru modifi carea armelor ţării, sancţionată cu înaltul decret regal No. 498 din 1872, se abrogă. Această lege s-a votat în Senat în şedinţa de la 18 iulie 1921 şi s-a adoptat cu unanimitate de una sută unu voturi. …

60 Arhivele Naționale Centrale, col. Matrice sigilare, nr. 5289.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 358 Această lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 20 iulie 1921 şi s-a adoptat cu unanimitate de una sută şapte voturi. … Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să ﬁ e învestită cu sigiliul Statului şi publicată în Monitorul Oﬁ cial. Dat în Bucureşti, la 23 Iulie 1921. FERDINAND61 (L. S. St.) Ministru de justiţie, Ministru de interne, M. Antonescu. C. Argetoianu

. VI. Matrice sigilară rotundă, 42 mm, confecționată din alamă, gravată în excizie. În emblemă, stema mică a României de la 1921, compusă dintr-un scut mare, de tip occidental de secol XX, dreptunghiular, cu talpa în ogivă, încărcat cu acvila cruciată, încoronată, cu aripile deschise și cu zborul în jos, ținând în gheara dreaptă o spadă62, în stânga un sceptru63 cu vârful în formă de crin64, purtând pe piept un scut asemănător cu cel de mai înainte, scartelat cu insițiune65, având în cartierul 1 acvila cruciată fl ancată în partea superioară de soare și de semilună, în 2 întâlnirea de bour, reprezentată cu capul animalului văzut din față, cu stea între coarne, fl ancat în partea de jos de o roză66 și de o semilună conturnată, în 3, peste valuri naturale, un pod cu două deschideri boltite, din care apare născând un leu, în 4, tăiat de un brâu despărțitor, având în partea de sus acvila ieșind, fl ancată de soare și de semilună conturnată, iar în cea de jos șapte turnuri de cetate poziționate 4:3. În insițiune sunt doi delfi ni afrontați, cu cozile ridicate în sus și orientate spre dreapta și spre stânga. Peste tot, armele familiei

61 Ibidem, nr. 4344. 62 Promulgată prin Legea pentru ﬁ xarea stemei Regatului României, întregit cu ţările surori unite, publicată în M. Of. nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3569-3573.; vezi şi Constantin Moisil, Stema României. Originea, p. 20-21; idem, Stema României, p. 70-71; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică, p. 162-163; idem, Evoluţia armeriilor, p. 413-416; Maria Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare, p. 46-47; eadem, Stemele României moderne, p. 3-5; eadem, Arta şi ştiinţa blazonului, p. 38, poziţia 45; eadem, Din heraldica României, p. 88, 95; eadem, Tipare sigilare, p. 14; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, op. cit., p. 130-131. 63 Arhivele Naţionale Centrale, Comisia Consultativă Heraldică, dosar nr. 3. 64 Vezi și Wenzler, Le guide de l’héraldique, p. 118. 65 Dicționar de istorie a României, p. 348. 66 Vezi și Constantin Moisil, Însemnele regalităţii române, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, p. 83.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 359 de Hohenzollern: scut de tip francez medieval67, sfertuit, având în cartierele 1 și 4 argint, în 2 și 3 negru. Coroana care timbrează scutul mare este închisă, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase, surmontat de opt ﬂ euroane sub formă de vârf de lance (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle care se reunesc în partea de sus şi se termină printr-un glob crucifer. În exergă, între două cercuri liniare, legenda: x REGATUL ROMÂNIEI x PREFECTURA JUDEȚULUI GORJ.68

67 Ferdinand de Hohenzollern, rege al României între 1914-1927; Nicolae Constantin, Dicţionar de personalităţi istorice româneşti, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 109; Petru Demetru Popescu, Vieţile voievozilor, domnilor şi regilor poporului român, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008, 394-398. 68 Spada = simbolul stării militare, al vitejiei, al puterii. Poate ﬁ aplicată nedreptăţii şi poate stabili pacea şi dreptatea. De asemeanea, spada este şi simbol al războiului sfânt. În tradiţiile creştine, spada este o armă nobilă, a cavalerilor şi eroilor creştini; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 246-247.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro V. CONSERVARE

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 363

Efectuarea tipodimensionării depozitului de pictură de la Muzeul de Artă din Târgu-Jiu

Ion Catană

Muzeul de Artă târgujian a fost întemeiat în anul 1984 având, iniţial, locaţia în sediul actualului Colegiu Comercial „Virgil Madgearu” din Târgu– Jiu. Din aprilie 1993 a fost mutat în Parcul Central, în vila fostului dictator comunist Nicolae Ceauşescu (Fig. 1), amplasată în apropierea operelor marelui Constantin Brâncuşi. În noua clădire, ridicată pentru o altă destinaţie s-a organizat un spaţiu expoziţional permanent dispus pe două nivele (parter şi etaj) ce adăposteşte icoane, pictură, sculptură în lemn şi marmură, xilogravuri şi sticlă. Aceste bunuri culturale se eşalonează temporal din secolul al XVII-lea şi până în zilele noastre1. La etaj, pe latura sudică, au fost dezafectate o baie şi o uscătorie organizându-se un depozit de bunuri culturale „specifi ce” unui muzeu de artă. Alegerea spaţiului de depozitare mai sus amintit a fost total eronat (Fig. 3, 4), astfel s-a decis organizarea la parter a unui depozit efi cient, conform cu normele de conservare preventivă a bunurilor culturale (Fig. 2), (doar parţial, nefi ind sufi cient spaţiu într-o sală, pentru toate lucrările din patrimoniu).

Condiţiile generale cerute de un spaţiu în care se aﬂ ă bunuri culturale2: ● Una din aceste condiţii se referă la necesitatea organizării depozitelor în acelaşi perimetru al muzeului (în cazul nostru la parter). Aceasta nu atât pentru faptul că nu s-ar putea accepta o dispersare a depozitelor ci pentru că este impusă de raţiuni ce ţin de realizarea măsurilor de prevenire a apariţiei şi răspândirii focarelor de incendiu3. Măsurile de securitate în acest sens impun izolarea spaţiilor de depozitare cu un zid din materiale necombustibile şi cu uşile de acces ignifugate pentru a rezista unui focar timp de două ore. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu s-ar putea realiza dacă depozitele ar ﬁ plasate în zone diferite ale muzeului. 1 Ion Catană, Organizarea depozitului colecţiei de pictură de la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, Litua, XI, Târgu Jiu, 2006, p. 281-320; 2 Aurel Moldoveanu, Conservarea Preventivă a Bunurilor Culturale, ediţia a II-a, Bucureşti, 2003. 3 Norme de prevenire şi stingerea incendiilor, Ministerul Culturii, septembrie 1999, Bucureşti.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 364 ● Căile de acces şi deschidere să fi e corelate cu volumul şi masa obiectelor. Acestea trebuie să permită pătrunderea uşoară a obiectelor în depozite, fără a obliga la răsucirea sau înclinarea lor, ceea ce ar putea conduce la degradarea lor mecanică. ● Blocarea ferestrelor cu materiale cu mare rezistenţă termică (panouri din fi bre minerale). Această măsură determină crearea a două avantaje deosebite: pe de o parte ar asigura o mai mare stabilitate microclimatică în depozit, cunoscând faptul că prin ferestre se realizează cel mai mare transfer de căldură, mai cu seamă prin ferestrele prin care pătrund radiaţiile incidente, pe de altă parte creşte suprafaţa de depozitare. La blocarea ferestrelor am lăsat ca deschiderea să permită aerisirea depozitului. ● Pardoselile depozitelor să fi e făcute din materiale pe care să nu se alune- ce, care nu atrag praful şi care se pot curăţa uşor: gresie, linoleum etc. (am ales gresia de culoare verde pal, ca şi panourile). Pereţii şi tavanele au fost văruite. Tipodimensionarea nu este folosită nici în alte părţi ale lumii. Cel puţin literatura de specialitate nu o menţionează. Dintre puţinele lucrări care abordează problemele depozitării, doar una singură menţionează posibilitatea organizării depozitării prin tipodimensionare fără să o indice expres şi fără să discute modul de organizare. Este menţionată doar ca o posibilitate şi nimic altceva. „O soluţie alternativă este să se aranjeze colecţiile de bunuri potrivit cu mărimea şi tipul, indiferent de sursa lor culturală, ca în depozitarea comercială. Aceasta simplifi că sistemul de depozitare şi permite obiectelor cu cerinţe ambientale similare să fi e depozitate împreună” (Johnson, 16)4. Pentru depozitarea picturii de şevalet pe pânză am folosit cu succes următorul modul: panoul batant şi fi x de dimensiuni medii, poate fi considerate drept cea mai bună tehnică de depozitare a picturilor?!. Practica curentă arată că în absenţa unui proiect obiectele sunt expuse nu numai la numeroase mişcări şi manipulări dar datorită aceloraşi cauze sunt implicate în operaţiuni desfăşurate în contradicţie cu normele elementare de conservare preventivă. Fără proiect o astfel de operaţiune cunoaşte o desfăşurare haotică prin care părţi importante ale patrimoniului sunt plimbate dintr-un loc în altul fără să se ştie unde vor fi amplasate. Proiectarea am făcut-o pentru o plasă metalică de 5 mm. şi lungimea de 2 m, lăţimea de 2 m (de Buzău, de culoare verde ca şi gresia) şi ramă din profi l de 40X20 mm. Dimensiunea panoului cu rama şi plasă le-am calculat a fi de 3,5 m lungime şi cu înălţimea de 2 m (am folosit dimensiunea plasei, iniţial calculul era pentru 2,5m fapt care ar fi sporit numărul de lucrări expuse). Dimensiunea sălii pentru depozit: înălţime de 2,8 m lungime 6,4 m şi lăţimea de 4,5 m. Trebuie specifi cat faptul că am luat în calcul şi introducerea panourilor 4 idem, CONSERVAREA Preventivă a Bunurilor Culturale, ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010, p. 212.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 365 (construite în curtea muzeului), în interior prin uşile care nu permiteau panouri mai mari de 2 metri pe diagonală. Trebuie ţinut cont şi de faptul că trebuiau trecute 5 uşi cu aceeaşi dimensiune (Fig. 11, 12). Panourile batante (Fig. 5) (printr-o mişcare de du-te-vino în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini ) sunt montate în aşa fel ca la deschidere, să fi e ca o carte din care răsfoieşti fi lele. Pentru accesul la un anumită lucrare se face rulând în stânga sau în dreapta panourile, iar pentru a lua o lucrare din partea superioară, se foloseşte scara tip ziggurat cu 2 trepte. În partea de jos la capătul principal al panoului, la 30 cm de capăt am postat 2 roţi (cu rolul de a se deschide silenţios şi de a păstra echilibrul (Fig. 9), la fi ecare panou acestea alternează pentru a se întrepătrunde (la un panou 30 cm. iar următorul, 35 cm… şi tot aşa). La capătul opus al panoului am prevăzut în partea de sus (30 cm) şi cea de jos (70 cm.) o ciupercă având şi rol de ţâţână (balama) (Fig. 7, 8). Pe pereţii laterali şi faţă, au fost de asemenea amplasate panouri fi xe (Fig. 10). După fi nalizarea execuţiei: debitare, sudură (Fig. 13), amplasare, vopsire am trecut la selecţia şi plasarea lucrărilor. Lucrările le-am aşezat în poziţie verticală, prin tipodimensionare5 astfel încât să se ocupe întreaga suprafaţa a panoului (Fig. 14-16). Pictura a fost suspendată prin prindere în două puncte. Picturile au fost aşezate tematic, pe autori, sau după oricare alt criteriu decât tipodimensionarea, ca această aşezare să folosească în totalitate suprafaţa panoului. Distanţa dintre panouri a fost apreciată în funcţie de dimensiunile lucrărilor de artă, de spaţiul de manevră, de înălţimea panourilor (30 cm.). Accesul la lucrările de artă din partea superioară a panourilor a fost rezolvată prin construirea unor scări etajate tip ziggurat, stabile, dar uşor de manevrat (deşi în partea superioară a panourilor se vor aşeza întotdeauna tablourile de mici dimensiuni). Proiectarea amplasării unei colecţii de pictură a prezentat ceva mai multe difi cultăţi decât aşezarea unei colecţii de ceramică, sticlă şi porţelan. Amplasarea picturilor pe panouri batante şi fi xe, elimină în mare măsură şocurile şi trepidaţiile dar solicită un spaţiu mai extins. Acest fapt a fost determinant la alegerea soluţiei defi nitive, în funcţie, bineînţeles, şi de disponibilităţile de spaţiu ale muzeului. Pentru amplasarea picturilor pe panouri batante, se ia ca dimensiune de bază lăţimea ramei picturii care devine înălţime prin aşezarea acestuia în poziţie verticală. Picturile se aşează pe panouri în ordinea descrescândă a înălţimii lor, în şiruri suprapuse de două sau trei rânduri, egale ca înălţime, până la epuizarea întregii colecţii. Picturile au fost aşezate pe ambele feţe ale panourilor. Fixarea lor s-a făcut prin suspendare în două puncte. Între tablourile aşezate alături s-a

5 Ibidem.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 366 lăsat un spaţiu despărţitor de doi-trei centimetri, iar între şirurile de tablouri un spaţiu liber de 10 cm, pentru agăţarea acestora. La ordonarea picturilor pe panouri au fost aşezate picturile cele mai mari, la baza, picturile medii deasupra acestora şi în sfârşit picturile de dimensiuni mici în partea de sus a panourilor. În caz contrar există riscul grupării picturilor încât să rezulte panouri numai cu picturi mari, panouri numai cu picturi mici etc. Pentru calcularea necesarului de spaţiu am pornit de la documentul de bază care îl constituie inventarul lucrărilor de pictură din patrimoniul muzeului. Am procedat, apoi, la efectuarea tuturor operaţiilor menţionate mai înainte, la tipodimensionare – sortarea pe teme şi autori, măsurarea lucrărilor, fotografi erea etc.. Am executat lucrările prevăzute pentru optimizarea condiţiilor generale de depozitare, fi nisajele, aparate de control al temperaturii şi umidităţii relative (termohigrometru, dezumidifi cator). S-au montat instalaţiile sistemului de iluminat potrivit prevederilor P.S.I. Totodată, s-au făcut şi unele intervenţii pentru stabilizarea microclimatului, prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire a izolării termice. Acestea şi-au propus eliminarea sursele care provoacă oscilaţiile de temperatură, folosind materiale cu rezistenţa termică în zonele prin care se face transferul de căldură între cele două sisteme (sala de depozitare şi exterior): ferestre şi pereţi exteriori. Neutralizarea ferestrelor conduce nu numai la eliminarea unei surse de instabilitate dar şi la câştigarea unui spaţiu preţios (la fereastra depozitului nostru am folosit pentru a estompa lumina autocolant închis la culoare, în locul vopsirii cu vopsea spray, pe geamuri, iar draperia densă de culoare verde). În sfârşit, o dată cu proiectul de organizare am realizat şi catalogul topografi c al depozitului care, ca instrument simplu şi practic, care permite regăsirea, instantanee aproape, a oricărei lucrări6. Pentru identifi carea panourilor am scris pe etichete, mare, codul de panou 1, 2, 3, 4…16, lucrările fi ind dispuse pe ambele feţe, deci Panou 1a şi 1b, 2a şi 2 b… etc. Am realizat un catalog cu arc, cu exact aceleaşi lucrări de pe panourile din depozit (Fig. 14-18), care poate fi consultat şi din birou (Fig. 19, 20). Este necesar să existe în depozit un registru de evidenţa circulaţiei picturilor, în el se înscriu, obligatoriu, informaţiile necesare cunoaşterii scopului pentru care s-a scos obiectul: numărul de inventar, titlul obiectului/numele, data, activitatea pentru care a fost solicitat obiectul, cui i s-a predat, destinaţia, data reintroducerii pe panou, observaţii privind starea picturii. În locul rămas liber prin scoaterea picturii se aşează o fi şă de raft. Registrul de mişcarea picturilor poate constitui în timp o preţioasă sursă de informaţii - parte a anamnezei picturii - care ar putea explica evoluţia stării de conservare determinată de cota de implicare a acestuia în activităţile muzeale. 6 Ibidem, p. 188-190.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 367

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Moldoveanu, Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul pentru Formare, Educaţie Permanentă şi Management în Domeniul Culturii, Bucureşti, 2003; Idem., Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ediţia a IV-a, revizuită şi adăugită, Editura Cetatea de Scaun, 2011; Idem., Coroziunea obiectelor metalice şi mijloacele de apărare împotriva ei, Revista Muzeelor, 1964, nr. 2, I, p. 153; Idem., Controlul efectelor dăunătoare ale luminii asupra obiectelor de muzeu, Revista Muzeelor, 1967, nr. 1, IV, p. 82; Idem., Ocrotirea şi conservarea patrimoniului - latură importantă a activităţii muzeale, Revista Muzeelor, 1984, nr. 6, XXI, p. 85; Idem., Proiectarea activităţilor de ambalare, transport şi depozitare, Revista Muzeelor, 1977, nr. 5, XIV, p. 53; Idem., Conservarea încă nerezolvată: fi şa de sănătate a obiectului, Revista Muzeelor, 1976, nr. 5, XIII, p. 36; Ion, Catană, Organizarea depozitului colecţiei de pictură de la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, Litua, XI, Târgu Jiu, 2006, p. 281-320; King, Julie Adair, Fotografi a digitală, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001; Novac, Mircea, Fotografi a de la A la Z, Editura tehnică, Bucureşti,1973; Varga, M., Iosif, I.M., Fotografi a, tehnologie şi creativitate, Editura tehnică, Bucureşti, 1986; Norme de prevenire şi stingerea incendiilor, Ministerul Culturii, Bucureşti, 1999; Târnoveau, Oberländer, Irina, Un viitor pentru Trecut – Ghid de bună practică pentru păstrarea bunurilor, Editura CIMEC, Bucureşti, 2002;

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 368

PLANùE

Fig. 1

Fig. 2

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 369

Fig. 3

Fig. 4

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 370

Fig. 5

Fig. 6

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 371

Fig. 7 Fig. 8

Fig. 9

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 372

Fig. 10

Fig. 11 Fig. 12

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 373

Fig. 13

Fig. 14

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 374

Fig. 15

Fig. 16

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 375

Fig. 17

Fig. 18

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro Fig. 19

Fig. 20

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro VI. MEMORIALISTICĂ

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 379

Profesorul Ion Maghieru-între cariera ştiinţiﬁ că şi destinul familiei sale

Cornel Şomîcu

Motto:

„Ştiinţa este dinamică, trăieşte, evoluează continuu. Pentru ea scopul este asemenea orizontului pentru navigator: totdeauna în zare dar niciodată atins – nu pentru că e prea departe – dar pentru că se reînoieşte mereu, fugind înainte. Şi e bine să fi e aşa, căci numai astfel oamenii pot duce la bun sfârşit întrprinderi de acestea seculare, fi ecare generaţie fi ind susţinută de iluzia continuă că vede ţinta şi că e aproape s-o ajungă. ...Dacă n-ar fi decât mulţumirea simţului nostru estetic şi ridicarea spiritului în sfere senine şi tot ar face (merita, n.n.) ca omenirea să-şi propună contemplarea armoniei divine a Universului”.

Ion Maghieru Rezumat Nepot direct al marelui general paşoptist Gheorghe Magheru, profesorul Ion Maghieru a fost un universitar renumit în domeniul fi zicii dar şi cel care a reluat legăturile acestei familii cu Gorjul străbunilor. Datorită lui Ion Maghieru în deceniul patru al secolului trecut înregistrăm câteva realizări de excepție privind memoria ilustrei familii, cum ar fi identifi carea în 1934 în Cimitirul Orașului Târgu-Jiu a mormintelor generalului și a fi ului său, Ghiță, căzute în paragină dar și un serial de istorie a familiei publicat în săptămânalul „GORJANUL”. De menţionat că toate articolele publicate de Ion Maghieru s-au făcut pe seama unor documente din arhiva familiei. Poate că autorităţile din Gorj ar trebui să se gândească dacă personalitatea lui Ion Maghieru nu ar trebui să facă parte din pantheonul cultural al Gorjului iar măcar o instituţie şcolară să îi poarte numele.

Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai familiei Magheru, unul dintre deschizătorii de drumuri în predarea Fizicii la nivel universitar, Ion Maghieru a fost omul unui destin excepţional. Pe parcursul a circa trei decenii (1907-1938) a reuşit să atingă culmile academice dar, în mod absolut necesar, şi-a făcut datoria către familia sa cu origini istorice. La jumătatea perioadei interbelice puţini îşi mai aminteau în Gorjul natal despre familia Magherilor,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 380 cea care marcaseră, mai mult sau mai puţin, o epocă istorică. Pentru gorjeni, Ion Maghieru e în primul rând important pentru descoperirile pe care le-a făcut în Gorj privind istoria familiei sale. Astfel, începând cu 1935, Ion Maghieru a stat foarte mult în Gorj, fotografi ind vechile ctitorii ale Magherilor, portretele votive ale strămoșilor sau alte monumente care au avut legătură cu istoria familiei. A avut o legătură strânsă cu Jean Bărbulescu, directorul săptămânalului GORJANUL, la îndemnul căruia a început să publice diferite documente moștenite de la tatăl său, colonelul Romulus Magheru, ultimul născut al generalului Magheru. Aceste documente se cifrau la cîteva zeci de mii de piese și constau în acte, zapise, scrisori, titluri de proprietate, multe dintre ele cercetate și chiar valorifi cate de Ion Maghieru. În 1936, Ion Maghieru publica în săptămânalul „Gorjanul” un articol funerar, de fapt o cuvântare rostită la înmormântarea unui coleg şi prieten gorjean, profesorul inginer Ştefan Drăgănescu(Mecanică), decedat în 1935. În anii următori a publicat 17 materiale despre Istoria Magherilor, documente inedite fără de care problematica ar fi fost foarte săracă. Tot de Gorj s-a legat și sfârșitul profesorului Ion Maghieru, acesta a murit pe neașteptate la 25 octombrie 1938, în urma unei intoxicații cu alimente alterate (servise masa în restaurantul gării Filiași, venind de la Cojani spre Timișoara). Nu a mai avut satisfacția să primească personal de la regele Carol al II-lea Ordinul COROANA ROMÂNIEI în grad de Cavaler ce îi fusese atribuit prin decretul suveranului nr. 1829, din 10 mai 1938, ceremonia fi ind prevăzută să se desfășoare în toamna anului 1938.1 Trebuie lămurită ortografi a numelui cu „i” şi nu cu „e” cum se scrie în prezent numele celebrei familii, această variantă fi ind promovată chiar de marele fi zician. Documentele de naştere vorbesc de două prenume, Ion şi Petru, dar în majoritatea documentelor se întâlneşte doar primul2. De asemenea, formula „Ioan”, extrem de uzitată în epocă, nu este corectă, deşi o întâlnim de mai multe ori în diverse materiale dedicate urmaşului Magherilor. Vlad Magheru, urmaşul direct al lui Ion Maghieru, ne-a declarat că marele fi zician a mers pe o asemenea ortografi e deoarece generalul paşoptist obişnuia să se semneze „Maghieru”. Potrivit informaţiilor oferite de profesorul Nicolae Bărbulescu3, Ion Maghieru s-a trecut astfel şi pe coperta tezei sale de doctorat în fi zică. Ion Petru Maghieru a fost primul născut al familiei Romulus Maghieru- Ana Ghica şi a venit pe lume la 28 ianuarie 1888. Era zodia Vărsătorului de lumină spirituală, care s-a adeverit în viaţa sa. Nu putem să nu remarcăm faptul că a avut doi bunici cu mari realizări în istoria naţională, generalul paşoptist 1 Şomîcu, Cornel, Ion Maghieru, un deschizător de drumuri, în VERTICAL, nr. 247, 20 octombrie 2010 2 În „buletinul de nascere” numele atribuite sunt Ion şi Petru iar prenumele este scris Maghieru, cu i. In toate împrejurările, el însuşi şi-a declarat identitatea prin Ion Maghieru. 3 Bărbulescu, Nicolae, Fizicianul Ion Maghieru-comunicare ţinută la Academia Română în şedinţa din 22 noiembrie 1975 a secţiei de istoria ştiinţelor.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 381 Gheorghe Magheru şi prietenul său, Ion Ghica, revoluţionar paşoptist, scriitor şi economist cu realizări notabile. Tatăl său, Romulus Magheru, ultimul născut al generalului Gheorghe Magheru, a urmat o carieră militară. În 1890 a fost chemat la Marele Stat Major de la Bucureşti, ca membru al Comitetului Consultativ. În 1891 a fost înălţat la rangul de colonel, încredinţându-i-se comanda Regimentului 1 Artilerie cu sediul la Craiova. Aşa va lua contact copilul Ion Maghieru cu Oltenia strămoşilor săi. Acesta a urmat primele două clase primare la Craiova iar pe următoarele la Bucureşti, după garnizoanele tatălui său. La Bucureşti a învăţat la liceul particular Sfântul Gheorghe(clasele I-IV), apoi la Liceul „Mihai Viteazul”, secţia reală(clasele V-VII), fi nalizând această etapă din viaţa lui la Liceul „Matei Basarab”. La fi nalizarea liceului, în 1905, cu media 7,80, îl vom găsi ca student la Facultatea de Ştiinţe, Secţia Fizico-chimică. Întorcându-ne la familia lui Ion Maghieru, se spune cã pentru a face posibilã uniunea matrimonialã Magheru-Ghica, tatăl său a renunţat la o relaţie de dragoste cu Amanda Forsberg, prim-balerinã la Opera din Berlin, o suedezã foarte frumoasã, cu care avea deja un copil, Georg Magero. Dupã doar 10 ani de cãsãtorie, în 1897, Romulus murea la vârsta de 50 de ani, lãsându-şi soţia cu 5 copii destul de mici dar care au primit o bunã educaţie din partea mamei lor, chiar dacã a avut de înfruntat greutãţi nenumãrate. Doar doi bãieţi din trei au supravieţuit, Ion şi George, personalitãţi care s-au dovedit demne sã poarte numele Magherilor. Ion Magheru a fost un profesor universitar de fi zicã care a revoluţionat aceastã disciplinã, George Magheru a devenit medic cercetãtor microbiolog şi un mare poet al iubirii, cu lucrãri publicate.4 Şi despre cãsãtoria lui Ion Maghieru, fi ul său, cu Ioana An ghel, o femeie simplã dedicatã familiei se pot spune multe. Vlad Magheru, ultimul supravieţuitor al familiei, spune că a fost o relaţie nefericitã pornitã de la prejudecãţi sociale, Ioana Anghel plãtind cu viaţa promisiunea soţului faţã de mama sa cã nu va avea copii cu ea. Dupã patru ani de la moartea primei sale soţii, Ion Maghieru se va recãsãtori din dorinţa de a avea urmaşi cu o fatã cu şcoalã şi educaţie, din fosta Austro-Ungarie. Vlad Magheru, rodul acestei relaţii, o considerã și acum cel puţin nefericitã pentru destinul familiei. Tânărul Ion Maghieru îşi va face un debut fulminant în viaţa publică pe când nu avea 19 ani. Astfel, s-a solidarizat cu ţăranii asupriţi şi a publicat în „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga din 30 septembrie 1907 o scrisoare de protest şi acuzare semnată: „Ion Maghieru-student în ştiinţe”. Scrisoarea intitulată „Destăinuiri nouă despre împușcarea țeranilor” a apărut în nr. 43 al amintitei publicații. Se spunea în textul amintit: „ Cele ce urmează sunt afl ate astă-vară de la sătenii din comunele Cărbunești, Petreștii de Sus, Cojani, Bârzenii de Gilort, din județul Gorj. Se știe că în acest județ n-au fost răscoale; ca pretutindeni, însă, 4 Magheru, Vlad, Ion Maghieru-apostol al educaţiei de caractere, Timişoara, 2005, pag. 17

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 382 armata a fost împărțită și pe aici pentru a preveni o astfel de eventualitate. O companie din Regimentul optsprezece Gorj de infanterie, a sosit și în Cărbunești. (…) Acești bieți oameni(doi săteni care amenințaseră că dau foc-N.A.), fără nici un fel de judecată, au fost ridicați de la casele lor de soldați, scoși lângă podul de peste Gilort din capul Târgului Cărbunești(Petreștii de Sus) și împușcați în fața mulțimii de săteni care se adunaseră. Amănuntele ce mi s-au dat în privința acestei execuții prezintă un deosebit caracter de barbarie. Cei doi oameni…au fost așezați lângă niște tufe din marginea apei, cam la vreo doi metri unul de altul…S-au tras în ei mai multe Salve până a-i omorî pe toți; soldaților, oameni și ei, nu le venea să tragă și să-i omoare, ci cu primele salve i-au rănit numai în mâini și picioare. Amenințările ofi țerului i-au silit să își facă pe deplin datoria. Cadavrele celor doi nenorociți au fost puse într-un car, duse la cimitirul din deal și trântite unul peste altul într-o groapă…Câini de ar fi fost și nu li se putea face mai rău.(…) Afară de această execuție au mai avut loc și altele tot în județul Gorj, unde nu au fost răscoale. Așa mai sus, spre Bengești, un biet om-îi zicea Burcă- pe care aveau ură mai mulți boieri…a fost împușcat de jandarmii rurali…Am mai auzit și de împușcarea altor trei țărani tot în Gorj spre Bibești. .. “. Tânărul profesor își arăta solidaritatea cu țăranii din Gorj, județul strămoșilor săi și în care va reveni spre sfârșitul vieții. 5 Pregătirea profesională a îmbinat-o cu viaţa publică, aşa cum o făcuseră şi marii săi înaintaşi. Ion Maghieru a luat parte activă la războiul din 1916-1918 ca locotenent în regimentul de artilerie antiaeriană primind decoraţia „Crucea de război 1916-1918” cu baretele „Dobrogea şi Mărăşeşti”. Pe lângă faptele de vitejie, care îi vor aduce şi recompensa ostăşească, aici îl va întâlni pe Constantin Stănescu, căpitan în rezervă în acelaşi regiment şi conferenţiar la catedra de Acustică şi Optică din Universitatea Bucureşti, un om care îi va infl uenţa viaţa la un anumit moment. Ion Maghieru a terminat în 1911 Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, luându- şi licenţa în specialitatea fi zică generală şi cristalografi e. Profesorul Nicolae Bărbulescu, într-o comunicare ţinută la Academia Română în 1975, povestea amănunte despre cariera ştiinţifi că a lui Ion Maghieru. Astfel, în timpul studenţiei de la Iaşi s-a remarcat prin seriozitate. În 1910, când asistentul Constantin Bedreag de la catedra profesorului Dragomir Hurmuzescu, a primit un concediu de studii în străinătate, l-a lăsat ca suplinitor pe Ion Maghieru. În 1913 a devenit preparator la acelaşi laborator, unde va funcţiona cu întreruperi până în 1920. De asemenea, după absolvirea facultăţii de ştiinţe, Ion Maghieru frecventează un an cursurile facultăţii de fi losofi e, iar în 1914 va absolvi Seminarul Pedagogic. Ideea care a stat se pare la baza acestei decizii a fost ocuparea unui post de profesor secundar, în cazul în care şi-ar fi pierdut postul de la universitate. Mai mult, în 1919 Maghieru s-a prezentat la examenul de 5 Maghieru, Ion, Destăinuiri nouă despre împușcarea țeranilor, în NEAMUL ROMÂNESC, nr 43, 30 septembrie 1907

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 383 capacitate pentru învăţământul secundar, fi ind clasifi cat al II-lea, cu media 9,25. Aşa a fost numit profesor titular provizoriu la Liceul Nr 1 „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău dar nu s-a prezentat niciodată la catedră, în 1920 renunţând defi nitiv la post. Prin Constantin Stănescu, Ion Maghieru va obţine în 1919 postul de şef de lucrări la laboratorul de fi zică moleculară, acustică şi optică de la Universitatea Bucureşti, fi ind repartizat la catedra de fi zică generală. Începând cu anul 1920, Maghieru va merge în Italia pentru obţinerea doctoratului. Timp de doi ani şi jumătate se va afl a la Roma într-un concediu de studii doar cu plata salariului. Din această perioadă reţinem viaţa grea pe care a înfruntat-o familia Maghieru la Roma, cu resurse materiale puţine. Ioana Maghieru a reuşit prin devotament, lucra cusături naţionale pe care le vindea la cunoscuţi, să contribuie la bugetul familiei. În Italia, Ion Maghieru se va înscrie în anul IV al facultăţii de fi zică de la Universitatea din Roma, fi ind obligat să frecventeze toate cursurile şi lucrările anului respectiv şi să promoveze examenele obligatorii. La fi nalizarea facultăţii, Maghieru s-a înscris la doctorat, primind o temă de cercetare experimentală asupra birefringenţei magnetice, electrice şi accidentale a fumurilor metalice. Îşi va face lucrarea la Institutul de Fizică al Universităţii din Roma, având conducător direct pe prof. L. Tieri, directorul adjunct al instituţiei respective. Îşi va susţine examenul de doctorat la 4 mai 1923 înaintea comisiei prezidate de decanul facultăţii de ştiinţe, G. Fano şi având ca membri pe unii dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă italieni din perioada respectivă: C.M. Corbino, V. Volterra, Em. Paterno, A. Le Surdo, Paravano, L. Tieri ş.a.6 După susţinerea tezei de doctorat, Ion Maghieru se va întoarce în ţară şi îşi va relua funcţia de şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti. În decembrie 1924, după o activitate ştiinţifi că susţinută, va fi numit profesor titular provizoriu la catedra de fi zică generală de la Şcoala Politehnică din Timişoara. Ion Maghieru îşi va traduce teza de doctorat în limba română şi o va multiplica în 1924 la atelierul de litografi at al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti, dându-i ca titlu: „Cercetări experimentale asupra birefrigenţei magnetice, electrice şi accidentale a fumurilor metalice”. Lucrarea cuprindea 65 de pagini, format de caiet, cu textul scris de mână (perfect caligrafi at). Textul are 6 capitole şi se încheie cu un rezumat. Un exemplar din teza redactată în limba română se afl ă în biblioteca Catedrei de fi zică a Universităţii „Politehnica” din Timişoara.7 La sfârşitul anului 1923, Maghieru a prezentat la Societatea Română de Fizică din Bucureşti o comunicare despre cercetările descrise în teza de doctorat. De asemenea, o notă despre teza sa este prezentată în revista Ştiinţifi că „V.Adamachi”, vol.X, 1923-24, p.438, sub semnătura lui C. G. Bedreag. In 1924, Maghieru s-a ocupat cu metoda Toepler, prin care se pun în evidenţă 6 Bărbulescu, Niccolae, art.cit., pag 5 7 Bărbulescu, Nicolae, art. cit., pag. 11

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 384 neomogenităţile într-un mediu. Va pune la punct această metodă, împreună cu Şt. Vencov, şi face din ea o comunicare la Societatea română de fi zică, la 9 dec. 1924. Rămânând în acelaşi domeniu, la 8 mai 1925, în şedinţa Societăţii ştiinţifi ce a Şcolii Politehnice din Timişoara, a prezentat conferinţa „Sur la methode strioscopique (Schlierenmethode)”; în cadrul acestei comunicări a prezentat experienţa care face vizibile undele sonore formate de o scânteie electrică iar asistenţa a trecut prin faţa lunetei pentru observare. Procesul verbal al acestei şedinţe este consemnat în Bulletin Scientifi que de l’Ecole Polytechnique, Timişoara, tom 1, fasc.1, 1925, p.134.8 Ion Maghieru a avut șansa să lucreze și să se formeze în școala de fi zică de la Iași sub îndrumarea profesorului Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei românești. A trecut practic prin toate cele trei centre universitare mari ale țării, stabilindu-se la Timișoara datorită sprijinului pe care l-a primit de la profesorul Victor Vâlcovici, rectorul Școlii Politehnice din Timișoara. Acesta nu va avea ce regreta, Ion Maghieru reușind în scurt timp să pună la punct un laborator de fi zică modern care rivaliza cu cele occidentale deși banii au fost foarte puțini. Reținem din activitatea didactică două momente care să ne facă să înțelegem această personalitate deosebită a istoriei şi ştiinţei româneşti. Mai întâi reținem activitatea sa de membru al Comitetului de Direcțiune al Școlii Politehnice Timișoara ca delegat al Consiliului Profesoral(1928) pentru o nouă optică asupra pedagogiei, de luptă împotriva ilegalităților, abuzurilor și fraudelor, pentru o conștiință care să nu fi e stăvilită de interesul material. Cel de-al doilea moment se leagă de reformă, asemenea lui Spiru Haret, Maghieru considera că munca cinstită și educația pentru muncă trebuiau să aibă prioritate față de publicarea unui număr cât mai mare de lucrări științifi ce. Reformele propuse de Ion Maghieru la Timișoara au eșuat în instanță, dar exemplu a fost preluat în alte centre universitare cum ar fi Cluj și București. În anul 1927, Ion Maghieru va deveni profesor titular defi nitiv, încă un motiv de a se cufunda în muncă. Cu doi ani mai înainte pierduse pe soţia sa Ioana, lucru care îl va afecta o lungă perioadă de timp. Abia în 1929 îşi va reface viaţa prin căsătoria cu Alice Voinovici din Timişoara, fi ica unui fost colonel sârb din armata austro-ungară, devenit înainte de război profesor de istorie la şcoala de ofi ţeri din Timişoara. Vlad Magheru, rodul acestei relaţii, o considerã și acum cel puţin nefericitã pentru destinul familiei. În timp ce George Magheru s-a cãsãtorit cu Alice Focşãneanu, o evreicã bogatã cu care nu putea avea urmaşi, Ion Maghieru spera sã aibe cinci bãieţi ca urmaşi, dintre care unul urma sã fi e medic, unul avocat, un istoric, un diplomat şi un profesor. Despre acest eveniment, Vlad Magheru îşi aminteşte: „Cum întâmplare nu existã, Ion Maghieru nu a reuşit sã aleagã decât pe Alice Voinovici, fata unui colonel sârb din armata fostei Austro-Ungarii-fatã cu liceu care cânta la pian,

8 Magheru, Vlad, op.cit, pag. 53

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 385 picta, lucra de mânã dar avea o concepţie politicã(minciuna), tocmai concepţia împotriva cãreia lupta Ion Maghieru în Şcoala Politehnicã din Timişoara. Soţia lui era fricoasã, nepracticã, indiferentã şi hipersensibilã”. 9 Din această căsătorie au rezultat doi copii: Vlad, născut în 1930, devenit inginer agronom şi Ioana, născută în 1931. După eşuarea reformei iniţiate de el la Timişoara, profesorul Maghieru şi-a ascuns rana într-o profundă tăcere. Începe să cerceteze trecutul istoric, prezentul pierzându-şi din importanţă. Intransigent, decide să se retragă din postul de profesor prin pensionare. Avea de gând să se retragă din oraş, să se mute la ţară, în satul Cojani din Gorjul străbunilor. Planurile sale, enunţate în documente de familie, vorbeau de continuarea cercetării arhivei familiei şi punerea ei în valoare. Nu a putut să iasă la pensie, era încă la o vârstă când alţi universitari abia dădeau măsura posibilităţilor lor creatoare, iar legăturile sale cu Gorjul au devenit tot mai strânse. Așa cum aminteam, în 1936 publica în săptămânalul „Gorjanul” un articol funerar, iar între anii 1937-1938, Ion Maghieru este autorul seriei de 17 articole istorice cu titlul: „Din trecutul Gorjului”(şi al familiei Maghierilor), publicate în săptămânalul cultural, independent „Gorjanul”. În ordine cronologică, documentele sunt următoarele: 1. 1665-Zapis din 14 octombrie 7174 (1665) prin care Ion Toboşeariu din Câlnic îşi vinde partea de moşie lui Vlad Măgheariu şi nepotului acestuia, Pătru zis Fleşeariu (Gorjanul- anul XIV-Nr. 45-46); 2. 1747-Ocolnică (carte de hotărnicie) dată de patru boieri hotarnici la 26 iulie 1747 pentru hotărnicia moşiei moşnenilor Bârzeieni cum şi a părţii cumpărate din această moşie de Boerii Bengeşti (Gorjanul-anul XV-Nr. 26); 3. 1760-Zapisul Radului Măgheriu din anul 7268 (1760) prin care îşi vinde partea de moşie din hotarul Măgherilor, nepotului său popa Ion Măgheriu (Gorjanul- anul XV-Nr. 12-13); 4. 1762-Zapisul Zamfi rei, fata lui Constandin, fi ciorul Diiaconului Radul Găucă ot Mirosloveni din 15 iulie 1762, prin care vinde două răzoare de vie din dealul Negoeştilor popei Ion Măgheriul protopopul (Gorjanul- anul XV-Nr. 22); 5. 1765-2 august 1765-Cartea lui Ştefan Racoviţă Voevod către dumnealui ispravnicul ot sud Gorj prin care îi porunceşte să numească şease boeri din partea moşnenilor Ştefăneşti care să ia parte la hotărnicia moşiei moşnenilor Bârzeieni (Gorjanul-anul XV-Nr. 1); 6. 1765-Cartea lui Scarlat Grigore Ghica Voevod din 3 nov. 1765 prin care porunceşte boierilor hotarnici aleşi de dânsul să hotărască moşia moşnenilor Bârzeieni din Gorj (Gorjanul-anul XV-Nr. 2); 7. 1768-Zapisul lui Dumitraşcu sân Stan Bilan şi al fi ului său Mihai ot Bârzăi din 20 Aug. 1768, prin care îşi vând partea lor de moşie din hotarul Bârzăianilor popei Ion Măgheriu protopopul (Gorjanul-anul XV-Nr. 29-30); 8. 1769-Porunca Episcopului Partenie al Râmnicului din 7 aprilie 1769, către Protopul Barbu dela Sud, Gorj, plaiul Gilortului pentru a se scuti de dăjdii Protopul Ion Magher pentru 9 Şomîcu, Cornel, Bunoiu, Dumitru, Zestrea Magherilor, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2007, pag. 129.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 386 că i-a ars casa (Gorjanul-anul XV-Nr. 23-24); 9. 1770-Zapis din 15 august 1770 prin care dumitru sân Voina Măgheriu îşi vinde jumătate din moşia afl ată în hotarul Câlnicului, vărului său Popa Ion Magheriu Protopopu (Gorjanul-anul XV-nr. 27- 28); 10. 1790-Zapisul lui Alisandru sân Constandin Chiţăscu (din 10 februarie 1790) prin care îşi vinde livadia din Curva (o moşie din Bârzeiu-N.R.), lui Şerban Măgheriu, căpitan de predaţi (Gorjanul-anul XV-Nr. 27-28); 11. 1799-Cartea lui Alexandru Constandin Moruzi Voevod din 20 aprilie prin care Şerban Magheru este numit Căpitan la căpitănia Amăradea sud Gorj (Gorjanul-anul XV-Nr. 33-34); 12. 1802-Cartea marelui spătar din 2 martie 1802 către căpitanul Niţu Zorilescu dela Amaradia, prin care îi porunceşte să predea căpitănia lui Şerban Magheru, orânduit căpitan în locul lui (Gorjanul-anul XV-Nr. 39); 13. 1821-Scrisoarea lui Lăudat Gâlcescu din 10 iulie 1821 către căpitanul Ion Magheru (Gorjanul-Anul XV-Nr. 19-20); 14. 1829-O scrisoare din 14 martie 1829 a lui Constantin Dică, biv vel hatman şi caimacam al Craiovei, către vtori vistier Gheorghe Măgheru (Gorjanul-Anul XV-Nr. 42); 1829-Carte de mulţumire dată de boierii din Târgu- Jiu la 10 noembrie 1829 Dumnealui Biv Vtori vistier Gheorghe Maghieru, pentru apărarea oraşului de jafurile turcilor în timpul războiului ruso-turc din 1828- 1829 (Gorjanul-Anul XV-Nr. 18); 16. 1842-1848 Ştiinţe date de D-lui paharnic Zamfi rache Bâlteanu, moştenită dela părinţi şi din vremea dumisale, asupra celor după vremi mai însemnate întâmplări de arderi în judeţul Gorju şi capitala sa Târgu-Jiul (Gorjanul-Anul XV-Nr. 40-41); 1850 sau posterior-Fragment dintr-o scrisoare adresată de generalul Gheorghe Magheru, în timpul exilului, nepotului său Ioniţă Gârbea (Gorjanul-Anul XIV-Nr 44). Din documentele publicate de profesorul universitar Ion Magheru în perioada interbelică afl ăm amănunte despre cele „mai însemnate întâmplări de arderi în judeţul Gorju şi capitala sa Târgu Jiului”. Aceste informaţii se datorează paharnicului Zamfi rache Bâlteanu, personalitate importantă a Gorjului şi chiar preşedinte al Maghistratului în 1844 după cum ne spunea Alexandru Ştefulescu la începutul secolului trecut. Mai reţinem că între 1770-1828, pandurii gorjeni s-au opus de mai multe ori turcilor care năvăleau sistematic pentru a jefui mai ales Oltenia. Pandurii s-au afl at în fruntea luptei antiotomane din perioada respectivă deoarece Ţara Românească(Muntenia) era lipsită de o armată organizată sub fanarioţi iar sălaşurile lor cădeau victimă jafurilor. Despre acest lucru, paharnicul Zamfi rache Bâlteanu avea să sublinieze: „În toată această epocă nenorocită, singuri aceşti „volintiri” şi panduri olteni, sub căpitanii lor, din proprie iniţiativă şi fără sprijinul unei autorităţi centrale, au cutezat să ţie piept Turcilor, izbutind în dese rânduri a-i înfrânge, spălând onoarea ţării”. O primă menţiune se referă la războiul ruso-turc din 1769-1774. În 1770, porojnicul Şerban Magheru, „într-o bătălie ce a avut cu o numeroasă armiie de Turci cu altirie(artilerie) la satul Preajba lângă hotarul Târgu Jiiului, printr-o lovitură de tun chiar asupra spargerii oştirii turceşti au murit vitejeşte(...) Şi

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 387 după această bătălie îndată s-au ars de către Turci ca mai mult de jumătate oraşul Târgu-Jiului”. Următorul eveniment îl înregistrăm la 18 Ghenar 1800: „Au venit în oraşul Târgu-Jiul un Amet Beiu Vidinlâu cu oştire, cu a cărui venire, după arderea la vreo câteva case, prinzând dintre boerii orăşani pă stolnicu Barbu Viişoreanu şi pă paharnicu Zamfi rache Bâlteanu i au dus ca robi la Dii, unde ţiindu-i în prinsoare nooă luni, după o dare însemnată de bani au scăpat.” Un alt eveniment s-a petrecut la 27 aprilie 1802 „în ziua care şi plecaseră boerii craioveni la Vâlcan în Austriia şi care şi care se afl a aicea în oraşul Târgu- Jiiul fugiţi din capitala Craiovei de spaima pentru eşirea în ţară a cârjaliilor cu căpitanul lor Manaf Ibrahim, ajungând în oraşul Târgu-Jiu pe lângă alte jefuiri în judeţ au dat foc şi oraşului arzând mai mult de jumătate, între care ardere şi o biserică”. Peste doar patru ani, la 15 august 1806, evenimentele s-au întâmplat din nou. Afl ăm din nou că au fost arse mai multe case din Târgu-Jiu şi că a fost prins chiar unul dintre ispravnici şi mai mulţi oameni cu stare care au trebuit să îşi plătească libertatea. Turcilor li s-a înfundat după ce au jefuit casele vistierului Şerban Magheru din satul Bârzeiu, „cel care se afl a căpitan al poterilor judeţului, carele lipsind în judeţ i au dat foc caselor şi tuturor împrejmuirilor caselor lăcuitorilor din acel sat, afl ându-să mai toţi dintre cei rădicaţi cu arme. Şi de acolo pomenitul Bechir pornind la satul Piscoiu locul unde să afl a pomenitul Magher cu ai săi, unde şi începându-să bătaia, după o sângeroasă luptă şi cu mare paguba Turcilor”. Tot paharnicului Zamfi rache Bâlteanu îi datorăm povestirea unor importante fapte de arme din cariera viitorului general Gheorghe Magheru. În contextul războiului ruso-turc din 1828-1829, teritoriul românesc a devenit din nou teatru de război iar pandurii în prim-planul acestei confruntări. Despre corpul pandurilor afl ăm că „alergară bucuroşi a se bate contra turcilor”, după cum spunea un contemporan. Despre Gheorghe Magheru afl ăm de la Ion Heliade Rădulescu că „recrută prin singura sa infl uenţă mai multe sute de voluntari şi se duse cu dânşii de se puse sub comanda generalui Geismar, comandantul trupelor operative ruse din Oltenia”. Pandurii, printre ale căror căpetenii regăsim şi pe Gheorghe Magheru, vor avea drept misiune să înfrunte ofensiva turcească. Deşi Craiova a scăpat ca urmare a cooperării între panduri şi ruşi, Cerneţiul a avut o soartă crusă după cum afl ăm de la Zamfi rache Bâlteanu „la 1828 avg 30...în urma arderei oraşului Cerneţu, năvălind şi în oraşul Târgu Jiului, turcii ostroveni, pentru acelaşi sfârşit (scop), i-au şi dat foc”. Salvarea oraşului Târgu-Jiu a venit de la Gheorghe Magheru şi pandurii săi. Zamfi rache Bâlteanu povesteşte că la Târgu-Jiu venise „dumnealui Gheorghe Maghieru, fostul atunci capziman al tuturor poterilor Valahiei Mici, cu un puţin

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 388 număr de rumâni viteji în trebuinţă de a se aduna toţi poteraşii judeţului spre mergere iarăşi în judeţul Mehedinţului de unde venisă cu puţine zile mai înainte. A căruia întâmplare din venire în acea vreme au fost norocirea de a nu să preface oraşul cu totul în cenuşe, căci năvălind asupră-le în vremea când dedesă foc uliţei despre podu Jiiului, prin sângeroasă războire i-au şi răspândit careşi încotro au putut apuca, rămânând în loc şi trei răniţi. Şi pricina care au putut a-i scăpa în acel ceas au fost întâiu întunerecul nopţii ce i-au apucat în războire şi al doilea zătignirea ce au pricinuit binele ce au făcut oraşului cu potolirea focului ce mergea a-l preface în cenuşe şi după care s-au ars numai 18 case de cele de rând. După care, însă, tot într-acea noapte, fără a simţi osteneală sau descorajare de numeroasele oştiri turceşti ce să afl a în părţile Mehedinţului, la satul Glogova, s-au luat după dânşii chiar cătră acele locuri, pe care ajungându-i supt dealul Bojorăscului, după o de iznoavă cruntă războire, au mai căzut răniţi dintr-înşii şi alţi zece împreună cu căpetenia lor Ghioler Asan. Iar dintr-ai pomenitului capziman numai unul din cei afl aţi împreună. Pă care prinşi i-au dus la ghenărarul Gaizmar, comandirul oştirilor rusăşti ce se afl a la Cioroiu”. (Gorjanul, anul XIV, nr. 40-41). Luptele nu s-au terminat aici. Turcii aveau în plan să atace Craiova din mai multe direcţii, o armată urmând să treacă prin Gorj. Magheru va reuşi să scrie o pagină de adevărat eroism la Şişeşti, la marginea oraşului Târgu-Jiu. Serialul despre istoria familiei Magheru și, implicit fapte și oameni din istoria Târgu-Jiului, s-a întrerupt brusc prin moartea autorului. Unele din documentele despre Magheri au ajuns totuși la public prin grija familiilor lui Ion Maghieru, e vorba de fi ul său, Vlad Maghieru, și George Magheru, e vorba de Alice Magheru, soția care i-a supraviețuit foarte mult timp.10 Necrologul lui Ion Maghieru, făcut de profesorul Pompiliu Nicolau, ne lasă o imagine deosebită a acestei personalități: „ Ion Maghieru a fost un mare profesor. Profesor la catedră, profesor în laborator, profesor în consiliile profesorale, profesor în societate, profesor pentru toți și în toate împrejurările. Dar înainte de toate, Ion Maghieru a fost un om, un om minunat în toată accepția cuvântului: vorba lui era vorbă, hotărârea lui hotărâre, prietenia lui prietenie. Iubitor de adevăr până la fanatism, nu s-a dat la o parte niciodată de la nici o oboseală, de la nici un sacrifi ciu, pentru a-l afl a și a-l apăra, contra oricui și în orice împrejurare, pe față, cavalerește, fără teamă, fără prihană și fără ură. În viața publică a fost un militant al datoriei îndeplinite până la capăt. Severitatea lui gravă și ireductibilă față de racilele organismelor publice, ce în mod normal intrau în angrenajul activității lui de profesor și om al societății noastre de azi, nu era întrecută decât de profunda lui corectitudine și punctualitate cu care el însuși făcea față îndatoririlor sale…”11 Mormântul lui Ion Maghieru se găsește la Timișoara, un oraş pentru care a 10 Şomîcu, Cornel, Un târgujian de odinioară: Ion Maghieru despre familia sa în OAMENI ŞI FAPTE DIN TÂRGU-JIUL DE ALTĂDATĂ, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010, pag. 41-52 11 Ibidem

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 389 făcut foarte multe dar într-o perioadă scurtă de timp(14-15 ani). Pentru faptul că a redescoperit Gorjul şi rădăcinile familiei sale, pentru cele făcute pentru istoria naţională de către Magheri, memoria lui Ion Maghieru merită mai mult. Opera sa pedagogică, prezentă mai ales la Timişoara, poate fi descoperită, măcar ca şi idee, de către studenţi în „Îndemnuri către studenţi”, text intrat în posesia noastră prin intermediul lui Vlad Maghieru: „...Aveţi în faţa voastră câţiva ani pe care îi veţi petrece în această şcoală superioară, anii pe care trebuie să-i priviţi cu deplină conştiinţă şi cu deplină seriozitate. Sunt ani hotărâtori pentru tot restul vieţii şi carierei voastre. Sunteţi tineri, încă copii aproape, aveţi în faţă tot viitorul, toate posibilităţile. De voi, de felul în care veţi înţelege să folosiţi aceşti ani atârnă ca acest viitor să fi e cât mai rodnic. Şi când întrebuinţez acest cuvânt înţeleg nu numai un viitor rodnic pentru fi ecare individual ci un viitor pe care îl puteţi face rodnic pentru scumpa noastră patrie. În domeniul vast al technicii vi se deschide în ţara noastră un câmp de acţiune nelimitat. Aproape totul este de făcut. N-avem şosele, n-avem canaluri, n-avem căile ferate necesare, n-avem irigaţii, n-avem indiguiri, n-avem poduri, n-avem captate izvoarele de energie naturală(ccăăderi de apă, gaz metan, petrol), n-avem valorifi cate unele bogăţii ale subsolului, n-avem urbanism, nici edilitate. O nesfârşită serie de n-avem. Suntem datori să facem ca acest n-avem să înceteze, şi voi sunteţi chemaţi să îndepliniţi aceasta. Vă văd ca pe o oştire tânără, ca pe recolta de energie a ţării, menită ssăă realizeze această izbândăă pe care o visăm cu toţii. Dar izbânda fără pregătire nu e cu putinţă. „Ex nihilo nihil”(din nimic, nimic nu se poate face), e valabil şi aci ca pretutindeni. Unica voastră datorie în aceşti ani de şcoală este pregătirea în vederea luptei de mai târziu. Pregătire serioasă, deplină, prin studiu, prin muncă zilnică, neobosită. Evoc înaintea voastră o legendă cu tâlc adânc, din mitollogia germanică, legenda lui Siegfried. Eroul voeşte să scape pe valkyria Brunchilda, vrăjită de spiritele rele şi dormind în mijlocul unor fl ăcări. Va avea de luptat cu greutăţi uriaşe, cu balauri, cu vrăjitori, cu puteri infernale. Îi trebuie o armură. Din frânturile ruginite ale spadei tatălui său îşi făureşte o spadă nouă, o spadă de oţel, o spadă tare şi strălucitoare. Spada şi-o făureşte însuşi, însuşi o bate înroşită în foc pe nicovală şi însuşi o căleşte; numai aşa e sigur că va putea avea nădejde în ea. Cu spada ce şi-a făurit însuşi porneşte la luptă şi izbândeşte. Înainte de a intra în lupta vieţii vă trebuiesc şi vouă arme. Arme bune, arme tari, arme sigure. Aceste arme trebuie să vi le făuriţi singuri şi ele sunt două: pregătiirea voastră ştiinţifi că, tehnică şi pregătirea voastră morală. Una fără alta nu valorează nimic, sau prea puţin. Pregătirea ştiinţifi că v-o dă şcoala şi o căpătaţi prin muncă şi stăruinţă. Pregătirea morală v-o dă şi şcoala dar e mult lăsată la propriile voastre

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 390 forţe. În ce constă această pregătire? În dobândirea acelor însuşiri care determină personalitatea, caracterul, voinţa, hotărârea, corectitudinea deplină, lealitate, iubire adevărată de ţară. Nu vă risipiţi forţele: nu vă ocupaţi de ceea ce se numeşte azi pe nedrept- politică.. Observaţi relele din jurul vostru când aveţi prilejul, meditaţi când aveţi răgaz asuppra cauzelor şi remediilor posibile. Dar nu vă gândiţi că sunteţi chemaţi a participa la aceste frământări, nici a da soluţii, azi. Acest rol îl veţi avea mai târziu, după şcoală, inevitabil. Pregătiţi-vă deci. Nu vă risipiţi forţele, căci sunt prea preţioase şi datoria ce vă stă în faţă e prea mare şi prea grea. Întindeţi numai resorturile personalităţii voastre la maximum, ridicaţi potenţiallul vostru sufl etesc la un nivel cât mai înalt, în deplină tăcere. Aşa cum ne spune preotul în biserică: „Sus să avem inimile!” Şi când veţi păşi la luptă, în faţa spadei voastre ascuţite şi de oţel fi n, nu va fi duşman care să poată rezista!”.12 Ion Maghieru a fost cea mai importantă personalitate dată de această ilustră familie în secolul XX şi susţinem acest lucru în condiţiile în care talentul artistic al lui George Magheru a fost cunoscut de mulţi contemporani.

Bibliografi e: 1.Cernovodeanu, Paul, Ştefan, Marian, Pe urmele Magherilor, Editura Sport- Turism, Bucureşti, 1983. 2. Magheru, Vlad, Ion Maghieru-apostol al educaţiei de caractere, Timişoara, 2005. 3. Şomîcu, Cornel, Bunoiu, Dumitru, Zestrea Magherilor, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu- Jiu, 2007. 4. Societatea de Ştiinţe Istorice, fi liala Gorj, General Gheorghe Magheru-in memoriam, Bicentenarul naşterii, Editura Rhabon, Târgu-Jiu, 2004. 5. Damian, Ion, Maghieru, Vlad, Ion Maghieru, biografi e ofi cială a Catedrei de Fizică din Universitatea de Vest Timişoara.

12 Maghieru, Ion, Îndemn pentru studenţi, inedit, Colecţia de Documente Magheru.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 391

Ion Maghieru

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 392

Ion Magheru suboﬁ ţer din armata română

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 393

Ion Magheru plutonierul Cappel şi sublocotonentul Floru

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 395

Maria Tănase (25 septembrie 1913 – 22 iunie 1963) Amintiri despre pasărea măiastră a cântecului popular românesc

Adrian Popescu

Resumé Cet article présente la vie et l’oeuvre de Maria Tănase presente dans Târgu Jiu, après le transfert de Satire Theatre à Bucharest sur la Bande de Gorj. En même temps l’activité de Maria Tănase en Gorj est connecté avec les musiciens traditonnels de Gorj. L’auteur de cette étude a eu le privilège de connaître personnellement a Maria Tănase, qui lui permet de raconter de noveaux aspects de la periode dans laquelle Maria Tănase était à Târgu Jiu. Mots-clés: Bande du Gorj, musique, folklore, musiciens traditionnels, artiste.

Apropierea mea de marea artistă s-a făcut prin anii 1950, pe calea undelor, ﬁ ind, pe atunci, elev la Şcoala Elementară nr. 7 din Sibiu, de pe strada Dimitrie Anghel. Da, pe calea undelor radio, după ce, spre bucuria mea, părinţii au hotărât să-mi cumpere un aparat „Radio popular“, la care, pe lângă muzică, eram un nedezlipit ascultător al emisiunilor de teatru la microfon. Eram atras, în egală măsură de toate genurile muzicale. Din perioada interpreţilor de muzică populară, de atunci, m-a impresionat în primul rând o voce originală cu timbru, dar şi cu accente şi inﬂ exiuni muzicale, în interpretarea unei melodii, pe care n-am uitat-o niciodată: „Cine iubeşte şi lasă“. Era Maria Tănase. Mai apoi, după mutarea cu părinţii în Târgu-Jiu, ca elev al Liceului „Tudor Vladimirescu“, am reuşit s-o cunosc pre renumita interpretă, prin anul 1958, cu ocazia unui spectacol susţinut la singura sală din oraş, sala „23 August“, actualmente Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu“, care aparţinea Casei Raionale de Cultură „Mihai Eminescu“ din localitate. Eu făceam parte din colectivul de artişti amatori al acestei instituţii culturale, despre care a scris, cu multă componenţă şi talent Paul Plopa1. Acest statut de artist amator ne facilita intrarea, fără bani, la 1 Paul Plopa, Vitralii – File de jurnal, Editura Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Gorj, Târgu- Jiu, 2003, pp. 39-59.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 396 spectacolele de orice gen. În pauze, intram în culise, făceam cunoştinţă cu artiştii profesionişti, cu care întreţineam conversaţii pe diferite teme. Într-o astfel de situaţie, fascinat de personalitatea lui Maria Tănase, am intrat în culise şi, pironit lângă soba de teracotă, rămăsesem cu ochii ţintă la artistă, fără a ﬁ în stare să scot vreun cuvânt. Artistei nu i-a scăpat atitudinea mea timidă, dar admirativă, pentru că era încă foarte frumoasă la cei 40 de ani ai săi, şi cu dezinvoltură m-a întrebat, după ce mi-a zâmbit, dacă nu vreau să-i cumpăr nişte ţigări. Cu multă bucurie am acceptat şi m-am grăbit să i le aduc, banii mi i-a dat ea, aşa cum îmi spusese, un pachet de ţigări Bucegi – ţigări de damă – zece în pachet şi la un capăt un carton auriu… În ﬁ nalul concertului, apariţia apoteotică a Mariei Tănase – ţinută maiestuoasă, eleganţă în mişcare, îmbrăcată într-o rochie sclipitoare (nu era un spectacol pur de muzică populară), mulată pe trupul subţire şi mlădios, ca o adevărată regină, a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. Noutate pentru mine, această apariţie scenică, pe care n-o putusem vedea la aparatul de radio, la care s-a adăugat o tehnică de mânuire a microfonului (era un microfon pe un trepied de metal), pe care nu a posedat-o niciun alt interpret vreodată, astfel încât, solista şi microfonul, deveneau un cuplu artistic inconfundabil. A treia şi ultima întâlnire cu doamna Maria, care s-a transformat într-o fructuoasă colaborare (am contribuit la transcrierea la maşina de scris a peste 50 de cântece – textul literar – culese din zona folclorică a Gorjului) s-a produs în 1962, când şi-a cerut transferul de la Teatrul Satiric „Constantin Tănase“ din Bucureşti pentru a lucra ca folclorist cu orchestra de muzică populară „Taraful Gorjului“. Despre această perioadă, până în mai 1963, când s-a retras, bolnavă, la Bucureşti2. Am avut posibilitatea de a participa ca invitat, la ediţia a IV-a a Festivalului şi Concursului Naţional al Cântecului Popular Românesc – Maria Tănase – Craiova, iunie 1975, ce s-a axat pe ilustrarea unor aspecte mai puţin cunoscute din viaţa renumitei interprete, reliefând generoasele preocupări ale acesteia privitor la inverstigarea, cercetarea şi punerea în valoare scenică a folclorului gorjean. În rândurile de faţă nu voi mai reveni la cele publicate, dorind să mă opresc asupra calităţilor de om ale artistei, asupra modestiei şi generozităţii cu care ne-a înconjurat pe toţi cei care am fost în preajma ei. Era iubită şi respectată. Toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria“, fără excepţie. Chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii foloseau această exprimare. Cât a funcţionat la Târgu-Jiu, şi-a luat cameră la unicul hotel din oraş, „Hotel Carpaţi“, camera cu nr. 9 avea ferestrele îndreptate spre strada „Victoria“ 2 Adrian Popescu, Maria Tănase la Târgu-Jiu, în „Ramuri“, nr. 6 (132)/15 iunie 1975, p. 10; Idem, Urmaşi ai Mariei Tănase, în volumul Cântecul popular românesc – studii de folclor, vol. III, Editura Centrului de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Craiova, 1975, pp. 211-215.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 397 , centrul Târgu-Jiului, dar intrarea în hotel se făcea prin piaţa Prefecturii de azi, faţă în faţă cu catedrala. Localul era vechi, cu trepte de lemn, ce scârţâiau îngrozitor, cu holuri podite şi camere fără toaletă sau chiuvetă. Demolarea lui, când s-a reconstruit centrul, a fost o binefacere. Acestea erau condiţiile şi Doamna Maria, cea umblată la New York, Londra, Paris, etc., le-a acceptat fără comentarii. Camera a închiriat-o permanent cât a lucrat la Târgu-Jiu, chiar dacă de multe ori nu era în localitate. Cele care voiau să mai atenueze din atmosfera de internat a hotelului erau cameristele, care nu ştiau ce să-i mai facă importantei locatare ca să se simtă bine. Oricum, se ştia când Doamna Maria era în hotel, pentru că holurile, cu scânduri roase de cari, se îmbălsămau de mirosul de cafea de cea mai bună calitate, adusă de artistă, făcută pe reşoul din cămeruţa de servici şi servită de cameriste cu promptitudine. De cele mai multe ori, dacă Doamna Maria nu avea alţi oaspeţi; camerista era invitată să bea cafeaua împreună şi s-o tăifuiască, aşa cum fac femeile. Când Doamna se ducea pentru câteva zile la Bucureşti, fetele aveau răgazul să deretice şi să igenieze camera cu multă atenţie. Artista, la orice plecare, anunţa membri tarafului data când se întoarce şi-i ruga, pe cei care aveau bunăvoinţa, s-o aştepte în gară, s-o ajute să care bagajul. Pe atunci era doar un singur autobuz, şi acela cam hodorogit, care, din oră în oră, făcea traseul Gară – Vădeni şi înapoi. Cel care se abonase s-o aştepte era chitaristul Alexandru Tănase şi pentru gestul său, de fi ecare dată era cinstit cu douăzeci şi cinci de lei. Un episod demn de evocat este cel legat de lăutarul şi rapsodul Geagu Petre Cătăroiu. Până la venirea Mariei Tănase acesta putea fi zărit colindând din cârciumă în cârciumă şi cântând pe la mesele chefl iilor, pentru a agonisi câţiva bănuţi. Pe vremea rea îşi apăra vioara de intemperii băgând-o sub haină. Si tot acest efort îl făcea pentru că la Tismana copiii îl aşteptau cu de-ale gurii. Geagu era un rapsod cu o puternică individualitate interpretativă, prin mimica feţei, prin felul de a cânta fl uirat din degete, prin bogatul fond de melodii vechi şi balade gorjeneşti, pe care-l deţinea. Doamna Maria l-a găsit slab, nemâncat, fără dinţi şi zdrenţuit, dar l-a selectat imediat ca membru al Tarafului. I-a pus dinţii la stomatologul din oraş, i-a cumpărat un costum, lenjerie, cravată, pantofi şi pălărie, l-a tuns, l-a bărbierit, i-a asigurat un salariu lunar şi l-a pus la muncă, alături de ceilalţi solişti. Astfel, într-una din zile, m-am trezit cu Geagu îmbrăcat „la trei ace“ plimbându-se agale prin faţa sălii „23 August“, cu mâinile la spate: „- Ce faci, nea’ Geagu? l-am întrebat eu. - Aştept să încep repetiţia cu Doamna Maria, mi-a răspuns el şi-n ochi îi sclipea o bucurie imensă, se simţea un om important“. Geagu Petre Cătăroiu a devenit un solist de succes în spectacolele pregătite de Taraful Gorjului şi acest lucru se datora, bineînţeles, Doamnei Maria. După moartea artistei, Geagu şi-a reluat existenţa dinainte. Am avut ocazia să-l întâlnesc acasă la el, la Tismana, prin august 1963. Cu lacrimi în ochi şi durere în sufl et mi-a spus că pentru el, Doamna Maria a fost Dumnezeul lui şi mi-a arătat,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 398 în loc de icoană, pe peretele camerei, portretul Mariei Tănase. Artista a legat multe prietenii în Târgu-Jiu, stătea de vorbă cu oricine, nu se ţinea deloc mare. Îi plăcea lucru de mână şi asta a făcut-o un client devotat la magazinul lui Prodan „Degetarul“ din centrul oraşului, de unde lua fel de fel de aţe, papiote, sculuri de lână, câteodată şi pe datorie. După moartea sa au umblat unele zvonuri că ar fi rămas datoare magazinului. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe Dorina, fata lui Prodan, fostă colegă de liceu cu mine, dacă este adevărat acest lucru. M-a asigurat că Doamna Maria nu a rămas datoare nici cu un bănuţ. Marea interpretă, de altfel, s-a dovedit că nu punea preţ pe bani (a dat bani de a îmbrăcat un copil al străzii, l-a sprijinit cu bani pe Geagu Cătăroiu şi exemplele ar mai putea fi date), iar în ea gâlgâia o nestăvilită poftă de viaţă. Când era invitată la diferite petreceri nu refuza. În toamna lui 1962, când primarul Virgil a invitat-o, la Stăneşti, la o agapă cu berbec la proţap, s-a distrat de minune şi i-a distrat şi pe cei prezenţi, după care, uşor ameţită de aburul petrecerii, a rămas de poveste cu vorba: „Şi-acum, pe mine cine mă duce acasă?“. Maria Tănase, în tot ce făcea, ardea ca o fl acără. Repetiţiile obositoare, spectacolele, consumatoare de efect fi zic şi emoţional, drumurile la Bucureşti, în turnee, sau pur şi simplu în satele Gorjului pentru cercetare folclorică, toate au făcut-o să se simtă cam slăbită. La un control de rutină, la policlinica oraşului, care se afl a în localul unde este astăzi primăria, doctorul radiolog Stoica îi descoperă cancerul ce se cuibărise în plămânul artistei. Este sfătuită să-şi întrerupă activitatea, să se preocupe în mod serios de sănătate, dar ea nu se lasă convinsă, ci continuă pregătirile şi începe turneul de 72 de zile, prin ţară – 14 aprilie – 25 iunie 1963, cu spectacolul „De-ale noastre olteneşti“, lucru care-i va fi fatal. De câteva ori, Maria Tănase m-a luat cu ea să servim masa la restauratul „Jiul“, peste drum de sala „23 August“, azi demolat. Ultima dată înainte de Paştele 1963. De data aceasta mi s-a părut mai fi ravă, părul mai înspicat, ochii mai obosiţi. A comandat o ciorbă de perişoare şi un ostropel, dar şi un păhăruţ de ţuică. La felul doi, când a pus furculiţa în farfurie, aceasta i s-a răsturnat în piept. Nu ştiu dacă cele 100 de mililitri de ţuică au fost de vină, ţigarea de care nu se despărţea, deşi fusese avertizată, sau starea generală de slăbiciune, semn al nemiloasei boli. Să fi văzut ospătăriţele cum alergau prin local, s-o cureţe pe artistă, cerându-şi scuze de parcă ele ar fi fost de vină. Doamna se simţea şi ea jenată zicând cu un glas parcă mai stins ca altădată: „Lăsaţi, fetelor! Nu-i nimic, nu-i nimic !“. Atunci, înainte de a intra în restaurant mi s-a confesat: „- Adriene, ştii tu ce făceam eu de Paşte? - Nu ştiu, Doamnă. - Mâncam, beam şi mă petreceam. Hei, câţi miniştri mi-au băut apă din pantof. A trecut timp, dar nu-mi pare rău, pentru că tot ce mi-a plăcut am

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 399 avut…“. În martie 1968, când s-a înfi inţat judeţul Gorj, îndeplineam funcţia de inspector cu probleme de artă în cadrul Comitetului de Cultură şi Artă, având obligaţia de îndrumare şi control şi pentru Taraful Gorjului, cu obiectiv de a-l transforma în Ansamblul de cântece şi dansuri „Doina Gorjului“. Primul gând a fost să iniţiez organizarea unui Festival de muzică populară dedicat Mariei Tănase. Dar atunci, la începuturi, Gorjul nu avea condiţiile necesare unui Festival de o asemenea amploare. M-am bucurat totuşi când, în mai 1969, Craiova a organizat ediţia I a Festivalului şi Concursului interpreţilor cântecului popular românesc – Maria Tănase, de la care Gorjul, prin reprezentanţii lui, nu a lipsit niciodată. Sugerez forurilor judeţene punerea unei plachete pe peretele Bibliotecii Judeţene „Christian Tell“, unde în acea perioadă se afl a Casa Raională de Cultură „Mihai Eminescu“ Târgu-Jiu, instituţie tutelară pentru „Tararful Gorjului“, în care să se specifi ce că acolo a lucrat Maria Tănase, înainte de a pleca dintre noi pentru totdeauna şi, de ce nu, să i se rezerve un loc, într-o stea pe aleea Personalităţilor.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 401

O mândrie a neamului: sculptorul Brâncuşi Articol publicat în Gorjanul din 8-15 noiembrie 1930 - Tg-Jiu

Dumitru Pupăză

Fără îndoială, noi, românii, nu ştim să ne apre ciem valorile. Pentru ca operele noastre să ajungă a fi încununate cu laurii gloriei, ele trebuie să meargă aiurea. Aşa s-a întâmplat şi cu Brâncuşi, sculptorul ţăran. Pentru ca opera lui să fi e recu noscută şi încadrată în ritmul artei nemuritoare, a trebuit să meargă departe, peste mări şi ţări, să-şi părăsească locurile iubite, - unde şi-a alin- tat, visător, nevinovăţia copilăriei, - plaiurile Braădicenilor Gorjului, care i-au imprimat adânc în sufl et, măreţia gândirii lui în artă. Cu drept cuvânt, Brâncuşi este cel mai mare sculptor al timpului nostru. Acum câteva zile, a vând loc la Bruxelles o mare expoziţie a muncii, în prezenţa familiei regale, pe regele Albert al Belgiei nu l-a impresionat nimic mai mult, decât , „Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi. În faţa priviri lor regale, adânc aţintite asupra operei lui Brâncuşi, stă toată mândria noastră de neam. Aci se adeveresc vorbele lui, că „artistul este zeu, împă rat şi sclav”. Acum vreo doi ani, marea revistă a mericană “The ‘World” a consacrat un număr în întregime, ţăranului din Gorj, sculptorului Brân cuşi - care a izbutit, într-un mod atât de măreţ, să santifi ce piatra şi lemnul, realizând ceea ce alţ ii n-au putut să realizeze: gândirea în sculptură; nu fi gura ei, ci ideea înnăscută în ea. În această latură a sculpturii, Brâncuşi este unic şi un adânc vizionar, tinzând să ajungă la suprema ei ideali tate. Brâncuşi n-a sculptat niciodată fi guri, ci gân duri, ştiind să dea la iveală atâtea taine ale lemnului, pietrei şi metalului. În aceasta stă toată superioritatea artei sale. Dar meritul cel mai mare îi re vine prin faptul că, deşi trăieşte la Paris, departe de noi, în izolarea sa de acolo, cu tot contrastul atmosferei ce respiră, Brâncuşi realizează mereu numai gânduri româneşti, înscriind de-a dreptul, în ritmul progresului universal, triumful artei româ neşti. Brâncuşi iubeşte viaţa şi natura cu adâncă înţ elepciune. Totala deosebire a lucrărilor lui dăinu ieşte şi în traiul său de toate zilele, care nu sea mănă cu al nimănui. Atelierul său este o prelungire a laboratorului natural, în mijlocul căruia stă, u riaş, creatorul artei vii. Masa lui e formată din două pietre de moară, puse una, peste alta, iar sca unele sunt făcute din butuci ciopliţi cu barda (Le va reproduce, în 1937, în ansamblul sculptural de la Tg.-Jiu, n.n.). Dar printre atîâea blocuri de piatră şi marmură, lemne cioplite etc., şi ceea ce pare mai original, stă

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 402 mândră, într-un colţ, o vatră ţă r ănească, pe care sculptorul şi-a lipit-o singur. Aci se regăseşte maestrul, ori de câte ori gândurile lui, colindă plaiurile noastre în liniştea şi mulţumirea sărăciei ei, s-au zămislit toate gândurile care stră lucesc azi cu atâta putere în “Pasărea măiastră”, “Narcis” şi „Cocoşul”. Munca maestrului Brâncuşi este munca sihas trului credincios, care şi-a închinat întreaga gândi re elementelor materiei, ca să le dea evlavie, forţă şi sufl et, în cadrul originalităţii specifi ce a nea mului nostru. Pentru Gorjul nostru, sărac şi oropsit, triumful artei lui Brâncuşi este cea mai înaltă bucurie. Dacă ofi cialitatea noastră n-ar fi încurajat şi premiat a tâtea caricaturi, şi ar fi acordat un premiu naţional lui Brâncuşi, l-am putea vedea repede printre noi. Ne bucură, însă, nădejdea că iubitul şi răsfăţatul copil al Gorjului va şti să dea şi mai departe ope relor sale atâta gând românesc, câtă simţire, iubire şi voinţă poate da Gorjul, pentru izbânda neamu lui său. Sihăstria sa de la Paris, este jertfa şi ero ismul puse în slujba triumfului culturii româ neşti.

“Brâncuşi n-a sculptat niciodată ﬁ guri, ci gânduri ...”

In casa învăţătorului septuagenar Dumitru Gr. Pupăză, din Dobriţa (comuna Runcu, Gorj), am cunoscut pe unul dintre cei mai vechi admiratori în- ﬂ ăcăraţi ai operei genialului artist gorjean, care a dăruit omenirii, prin talentul său inegalat, bine cunoscute capodopere sculpturale. Înﬁ ripăm discuţia noastră printre picături, în timp ce interlocutorul ne prezintă zeci şi sute de documente, articole decupate, cărţi şi vederi, strânse cu migală de cercetător pasionat de-a lungul u nei vieţi întregi. - L-am cunoscut pe Brâncuşi în anul 1938, când lucra în parcul din Tg.-Jiu, la “Poarta sărutului”. Eram printre acei oameni din aceste locuri care ştiau cine era Brâncuşi, de unde plecase, de unde venise şi ce vroia să înalţe din blocurile de piatră, care-i fuseseră aduse la îndemână. Ştiam că pornise din Gorjul său, pentru a învăţa în şcoli înalte arta de a sculpta şi că străbătuse pe jos drumul până la Paris, chinuit de mirajul chemării sale în sanctuarul artelor. - Aţi încercat... să vă mărturisiţi cuiva admiraţia pe care o nutreaţi încă de pe atunci pentru Brâncuşi? - Sigur. Am scris despre el cu mult înainte. Priviţi dumneavoastră acest articol care mi-a fost publicat în “Gorjanul” spre sfârşitul anului 1930 ... ,,0 mândrie a neamului: Sculptorul Brâncuşi”. - Constantin Brâncuşi a ştiut de articolul dum neavoastră ? - Bineînţeles. Cineva, nu-mi amintesc bine cine, m-a prezentat marelui Brâncuşi la Tg.-Jiu, cu mult după ce apăruse articolul, iar sculptorul mi-a mulţumit simplu, ca pe la noi, prin Gorj. Mi-a strâns mâna cu bucurie şi căldură şi mi-a urat sănătate.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 403 - Consideraţiile dumneavoastră despre Brâncuşi, exprimate în 1930, s-au dovedit în timp autentice şi preţioase, cu atât mai mult, cu cât veneau din partea unui gorjean. Cum aţi intuit încă de pe atunci valoarea artei brâncuşiene? - ... Eram la curent cu tot ce se scrisese despre el, ştiam de succesele expoziţiilor sale şi cred că i-am înţeles bine ideile-simbol. Eu consider că e greşit a susţine că străinătatea l-a descoperit pe Brâncuşi: tot noi, românii, am fost cei care ne-am dat seama de sensul şi valoarea operei sale nepie ritoare. Am fost fericit să-l văd că se întoarce pe meleagurile natale, pentru a lăsa gorjenilor lui un semn nobil al activităţii sale artistice. Titanul din Impasse Ronsin m-a fascinat pentru totdeauna ... Într-adevăr, în casa învăţătorului ... pasiune a şi admiraţia pentru marele artist gorjean, care a adus faima puterii creatoare şi a inteligenţei române şti peste mări şi ţări, sunt şi astăzi componente statornice şi ﬁ reşti ale unui modus vivendi, ﬁ ind transmise urmaşilor cu recunoştinţă fără sfârşit, demnă de Brâncuşi.

Convorbire consemnată de G. MANONIU în 1970

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 405

Contribuţii la istoria învăţământului gorjean

Ion Popescu-Brădiceni

I.1. Petre P. Popeangă – un ilustru dascăl gorjean

Chipul învăţătorului Petre P. Popeangă este şi va rămâne în galeria de aur a iluştrilor dascăli gorjeni, pururea exemplar, pururea pildă generaţiilor ce-i vor urma! S-a născut în satul Leleşti, comuna Leleşti, la 1 noiembrie 1892. Învăţământul primar l-a absolvit în anul 1905, la Şcoala nr. 1 de băieţi din Târgu- Jiu, având director pe institutorul Alexandru Ştefulescu, iar la clasă pe institutoarea Teodosia Dutescu. În anul şcolar 1906-1907 a făcut clasa I la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”, iar în toamna anului 1907 a reuşit ca bursier al Şcolii Normale din Craiova, pe care a absolvit-o în iunie 1913, titlul de învăţător obţinând-l abia în toamnă, din cauza declanşării războiului româno-bulgar. Imediat după examen a suplinit la Şcoala primară de băieţi nr. 1 din Târgu- Jiu catedra institutorului N. Drăgoescu, care ocupa postul de revizor şcolar. La 30 decembrie 1913 a fost numit învăţător cu titlu provizoriu la şcoala cu un singur post din comuna Vălari, unde a funcţionat până la 1 octombrie 1915, dată când a fost transferat în postul I al Şcolii primare din comuna Leleşti, în care a funcţionat până la 1 aprilie 1943. Ca toţi dascălii generaţiei sale, a făcut războiul din 1916-1919 pentru îndeplinirea idealului naţional, cu gradul de sublocotenent de rezervă, terminând cu gradul de căpitan, invalid de război. Aventura războiului a început în vara anului 1915, cu Şcoala de ofi ţeri rezervă de la Turnu-Severin şi apoi repartiţia la Regimentul 18 infanterie Târgu-Jiu. A intrat în luptă pe frontul din Ardeal, unde a fost rănit, la 2 septembrie 1916, la Vârful Băii, lângă Haţeg, rămânând infi rm de ochiul drept. Partea a doua a războiului a făcut-o în funcţia de comandant al Companiei a III-a recruţi, în Moldova, apoi de comandant al biroului mobilizări al Regimentului 18 infanterie şi în fi nal (august 1917 – mai 1918) ca ofi ţer instructor al Liceului militar Iaşi. A fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară. În 1920 a dat examenul de defi nitivat la Şcoala Normală din Turnu- Severin, în mai 1921 examenul de gradul II la Şcoala Normală din Craiova şi, în septembrie 1927, gradul I. Până în penultimul an al funcţionării în învăţământ a condus şcoala din Leleşti ca director, aducându-i-se „mulţumiri ministeriale”.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 406

La 1 ianuarie 1926 a fost numit subrevizor şcolar de control, iar, din aceeaşi lună a anului 1934, inspector şcolar de circumscripţie – regiunea Craiova, repartizat pentru judeţele Gorj şi Mehedinţi, în care a funcţionat până la 1 ianuarie 1937 când a fost rechemat la catedră. Pentru stăruinţa depusă cu prilejul măririi localului de şcoală, construind anexă două săli de clasă şi o cancelarie, a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru construcţii şcolare, clasa I”. Cu prilejul ieşirii la pensie, a fost sărbătorit cu multă dragoste, Petre P. Popeangă dăruind şcolii suma de 500000 lei, depusă la banca populară locală, din al cărei venit să se cumpere cărţi elevilor săraci, precum şi pentru premiile şcolare. Dar, dincolo de aceste necesare informaţii biografi ce, care zidesc istoria acestor locuri, plasate în epocă, am dorit să stărui în acest profi l asupra activităţii pedagogice, culturale şi sociale a învăţătorului Petre P. Popeangă. În anul 1921 a înfi inţat căminul cultural „Tudor Vladimirescu”, printre cele dintâi cămine culturale din ţară, în cadrul căruia s-a dezvoltat corul sătesc. A condus ca preşedinte cercul cultural din care făcea parte şcoala primară din Leleşti şi comisiile de examinare în diferite centre din judeţ, la examenele de absolvire. A înfi inţat, pe lângă această şcoală, o bibliotecă de peste 500 volume, prin donaţie proprie, o farmacie şcolară, o cooperativă şcolară, un început de muzeu sătesc, cantină pentru elevii săraci. A publicat, de-a lungul vieţii, articole cu conţinut didactic, cultural, social, economic, în revistele didactice: „Chestiuni metodice”, „Gazeta şcoalei” (Craiova), „Lamura”, „Ideia” (Bucureşti), „Revista învăţătorilor gorjeni” (Târgu-Jiu), revistele economice: „Cooperaţia” (Bucureşti), „Cooperatorul” (Târgu-Jiu) dar mai ales în organul independent „Gorjanul” din Târgu-Jiu, care a activat în acest colţ de ţară neîntrerupt, cu un tiraj destul de mare (chiar din start depăşind 5000 de exemplare), fapt neobişnuit la asemenea publicaţii. Pe linie didactică, a alcătuit manuale de curs primar – clasele I-IV – colaborare cu Constatin Dănău, C. Dârvârescu şi Victor Pătrăşcoiu. A activat pentru înfi inţarea şi organizarea „Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Gorj”, din 1920 până la pensionare fi ind în consiliul de conducere şi o bună parte din timp preşedintele ei. A înfi inţat o bancă populară a învăţătorilor din judeţ şi o cooperativă-librărie. În 1922, în Congresul de la Cluj, a fost ales în comitetul „Asociaţiei generale a învăţătorilor din România”. A activat şi în domeniul cooperaţiei, fi ind ales în consiliul de administraţie al Federalei „Gorjul”, între anii 1920-1940. Învăţător, luptând cu întunericul de jos al celor mulţi şi mereu loviţi de soartă, luptător pe front, luptător în cooperaţie pentru dezrobirea economică şi afi rmarea puterii vieţii asociate, Petre P. Popeangă şi-a făcut datoria cu prisosinţă faţă de gorjeni şi ţară. De aceea, numele său, fi gura sa de adevărat patriot merită să rămână pentru totdeauna în memoria istoriei acestor meleaguri.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 407 I.2. Destinul învăţătorimii gorjene în perioada interbelică

Răsfoiesc cu evlavie, cu emoţie, cu infi nită răbdare, fi lele de pergament ale Cărţii Timpului, în căutarea identităţii spiritualităţii gorjene. Mai precis cu intenţia programatică de a fi xa în Eternitate profi lul Învăţătorului gorjean aşa cum s-a conturat el, în vremuri. Şi unde să afl ăm mărturii despre activitatea învăţătorului gorjean, dacă nu în numerele primei serii din „Gorjeanul” (pe atunci caligrafi at „Gorjanul”) pe când director-proprietar al publicaţiei, care a depăşit de curând rotunda ci fră de 2 000 de apariţii, era domnul Jean Bărbulescu. Iată, de exemplu, în numărul 38 (anul III, Târgu-Jiu, 25 octombrie 1926) recitesc pe nerăsufl ate un fragment dintr-un studiu intitulat, generos, „Propagarea adevărului şi bine lui la sate” şi semnat de învăţăto rul Pantelimon Diaconescu, inspec tor şcolar al activităţii extraşcolare, în care autorul întocmeşte un pilduitor cod moral şi profesional al dasc ălului. Cum trebuieşte să se poarte învăţătorul în lume ? „Trebuie să aibă adânc spirit de observaţie asupra mediului în care trăieşte. Raţiu nea şi elementarul bun simţ îi vor arăta punctul unde trebuie să se întâlnească frumoasa tradiţie cu civiliza ţia. Mai trebuie încă tact şi mă sură în felul cum trebuie să te porţi - sau mai bine zis comporţi — în mijlocul celor cu care trăieşti”. În acelaşi număr, învăţătorul Petre P. Popeangă dezbate condiţia de das căl într-o societate ruptă în două de moravuri, de violenţă, de corupţie ş.a.m.d. Este evocată, printre altele, fi gura vrednicului Calinic Istrati, ca re a fost ,,bătut şi dat afară din şcoala unde se trudea să aprindă scânteia românismului”. În alt număr al „Gorjanului”, unul dublu (14—15, anul IX, 15—22 aprilie 1932, Tîrgu-Jiu), găsesc o relatare de la Congresul extraordinar al învăţătorimii gorjene din care ne vom putea schiţa o imagine, mai mult decât sugestivă, despre existen ţa socio-profesională a dascălului în Gorjul interbelic. Congresul a avut loc, în 10 aprilie 1932, şi au participat peste 400 învăţători şi învăţă toare, precum şi ofi cialităţile şi per sonalităţi ale timpului: prefectul Miron Constantineseu, dr. N. Hasnaş, Lt. col. P. Petrescu, fost prefect, Jean Bărbulescu, directorul „Gorja nului”, Ion Ciotor din Poenari, fost deputat, preşedintele „Asociaţiei în- văţătorilor. gorjeni”, Ion Isac din Pojogeni, deputat, învăţătorii Gh. Găvănescu din Corneşti, Petre Po peangă din Leleşti, Gh. Lăscăteu din Stolojani, C. Rovenţa din Hodoreasca, D. A. Berea din Stroeşti şi Nic. Popescu din Bobu. Din discursurile acestor iluştri oa meni ai Gorjului, patetice şi ustură toare fotografi i ale epocii, când rege al României era Carol al II-lea, ţara era guvernată de naţional-ţărănişti şi ministru al şcoalelor era Nicolae Iorga, ne-am putut fi xa reperele articolului de faţă: datoria şi misiunea dascălului precum şi condiţiile sale de muncă şi viaţă. Rolul învăţătorului în acei ani de repetate curbe de sacrifi ciu, de sa- larii neplătite cu jumătăţile de ani, de concedieri ale salariaţilor, de desfi inţare

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 408 a şcolilor, de bolnavi fără hrană şi fără foc în spitale, de fraude fi nanciare de 19.749.998.151 lei în anul 1931, aproape cât bugetul Statului pe 1932, de atavism al intereselor personale parcă fără precedent, de criză teribilă, de neagră mizerie economică, de scăzut coefi cient moral, de crud egoism, de luni în care un popor întreg renunţă la hrana fi zică şi spirituală, închide Ochii în faţa scenelor tragice ale sărăciei şi promiscuităţii, strânge pumnii şi scrîşneşte dinţii de atâta suferinţă, pare, în contextul de mai sus, de-a dreptul ingrat şi imposibil de înde plinit. Astfel învăţătorul trebuie să fi e un luptător pentru o mai bună viaţă socială. Munca lui e un apostolat. Obiectivele lui: salvarea satelor din robia materială, ridicarea sănătăţii morale în mediul rural. El este un stâlp pe care se reazimă edifi ciul social. Dacă era aşa, de ce ingratitudinea Guvernului faţă de ei? De ce lipsa de mijloace, mediul neprielnic, drepturile lui sfi nte nesocotite, sa lariile reduse şi neachitate cu lunile, starea de cerşetori pur şi simplu a luminătorilor satelor, discriminarea lor ca slujbaşi ai Statului în com paraţie cu jandarmii, magistraţii, militarii, funcţionarii din oraşe, sufe rinţa fi zică şi morală, disperarea, dezamăgirea, jignirea demnităţii umane, desconsiderarea lor în ultimă instanţă? De ce? Ne punem şi noi întrebarea azi cum şi-o puneau atunci aceşti inimoşi apostoli gorjeni, fără însă să capete decât explicaţii şi fel de fel de angajamente mai mult sau mai puţin întemeiate. De pildă, reprezentantul Guvernului, prefectul adică, le-a expus starea critică a ţării: fabricile nu mai lu crau, băncile îşi închiseseră ghişeele, Franţa acorda împrumuturile dar cu ţîrîita, delapidările fuseseră de mili- arde. În timp ce o învăţătoare din Secuime se aruncase înaintea tre nului, un dascăl de la Nistru murise de foame, după autopsie găsindu-i-se în stomac murături cu care se hrănise de zece zile, în Banat învăţătoarele au apelat la sprijinul jandar- milor ca să nu piară de foame. În acest context aşadar se chinuia das călul român şi cel gorjean implicit să-şi ducă la capăt datoria sa. Revenind la ideea iniţială a mate rialului de faţă, tot în sarcina învă ţătorului cădeau şi organizarea şi preg ătirea festivităţilor culturale. Astfel în toamna lui 1937, învăţătorul Dumitru Pupăză, directorul şcolii primare din comuna Dobriţa, prin donaţia bănească (10 000 lei) a d-lul lt. col. P. Petrescu, deputat de Gorj, construise o scenă pentru ţinerea serbărilor şi a spectacolelor cultural-artistice. Îmi închei aici însemnările despre destinul învăţătorimii gorjene în perioada interbelică cu convingerea că scopul meu a fost atins. Căci ce am urmărit de fapt? În primul rând să arătăm că în pofi da oricăror conjuncturi socio-politice şi economice nenorocite, uneori dezarmante, dascălul gorjean a fost la postul său de educator al micuţilor noştri şco lari de ţărani îndeosebi, mulţi din tre ei sărmani, fl ămânzi, desculţi, în tr-o situaţie cumplită de lipsuri greu de contracarat. Şi-a purtat cu cinste povara crezului său de apostol al satului. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru dezvoltarea sentimentului de patriotism, pentru răspândirea în minţile tuturor a ideilor de bine, adevăr, dreptate, libertate, omenie, credinţă ş.a.m.d. Cu modestele sale posibilităţi a alinat rănile sufl eteşti necicatrizate vreodată ale celor

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 409 nevoiaşi şi obidiţi. Şi în al doi lea rând să demonstrez că în România anilor 1926- 1937 ţara a fost guvernată în interesul unor categorii sociale şi în detrimentul altora, că instituţiile de bază ale societăţii, printre care şi învăţământul, se con- fruntau cu diﬁ cultăţi insurmonta bile.

I.3. Amintiri despre EMINESCU

Despre EMINESCU îmi amintesc că a fost mai întîi arbore, apoi oglindă într-un salon de aur din Palatul Limbii Române, apoi sunet de corn mereu ampliﬁ cat de căderea frunzelor pe pleoapele femeii iubite.

În timp ce era arbore se înconjura cu cercuri din ce în ce mai largi pînă atingea logosul de dinlăuntrul materiei.

În timp ce era oglindă privindu-se din sine însuşi descoperea un Pod îndepărtat pe sub care trecea Eonul ﬁ inţei sale ca un ﬂ uviu răsăritean.

În timp ce era sunet de corn plutea nevăzut peste lacuri-cuvinte şi codri de înţelesuri ca un arheu întreţinând Marele Foc al Mîinii-Poem cu care scriu Eu.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 410 I.4. Eroilor gorjeni

Tot ceea ce e-n mine viu se scurge acum prin aceste lacrimi pe buzele tale sărate, patrie, tot ceea ce e-n mine mort se scurge acum spre rădăcini trăgîndu-mă-n adînc. Dar rămîn cu imaginea acestor EROI văzuţi într-o viziune a mea ca nişte Apostoli ai Învierii. Mersul lor era o plutire în pîntecul cald al verii, în muzica plantelor, în vigoarea lor foşnitoare. Pluteau cu feţele conturate clar în frunzele de măceşi, netulburate de adierea privirilor mele, şi cu greu se adunau punctele luminoase de prin seminţele coapte închegînd vag nişte trupuri subţiri. Lipiţi de pămînt, ascultîndu-şi viaţa circulînd neîntrerupt cu sevele prin tulpinile mici păreau umbre culcate în propria lor bucurie, păreau manifestările de după zăbrele ale ultimilor transcriptori de Epopee.

I.5. Cronica unor am tulburi (1770—1828)

Într-o divină seară de noiembrie. S-ar putea să pară că m-am lăsat furat, precum romanticii, de aduce rea în relieful limbajului a unor îndep ărtate timpuri. Dar, veţi vedea, nu e deloc aşa. Pentru că în evocarea de faţă, saltul dinspre prezent spre istoria trecută a Gorjului s-a făcut sub semnul sublimei stări de graţie pe care profesorul doctor I. Maghieru, la obîrşie gorjean, dar practicîndu-şi nobila profesie la Şcoala Politehnică din Timişoara, pe la 1937, a avut-o, în tr-o divină seară de noiembrie a anului mai sus amintit. Descoperind un anume manuscris, a întocmit o providenţială epistolă către directorul publicaţiei „Gorjanul”, domnul Jean Bărbulescu, absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ din Bucureşti, însă ﬁ u de învăţători din Bogaţii de Dîmboviţa, în care 1-a rugat să facă loc în paginile săptămînalului pe care-1 scotea unui document alăturat scrisorii, în transcriere absolut ﬁ delă. Originalul,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 411 un hrisov aşternut în alfabet chirilic, era o însemnare cronologică redactată după spusele paharnicului Zamfi rache Bâlteanu, o fi gură ilustră a Gorjului, fost prezident al consiliului municipal al oraşului Târgu-Jiu, în 1844. Preţioasa cronică fi xa în eterni tatea istoriei evenimente notabile petrecute în Gorjul anilor 1770 – 1828, fi ind aproape exclusiv vorba despre isprăvile „volintirilor” şi pandurilor olteni care se împotri veau cetelor de bandiţi turci înarmaţi (pazvangii, cîrjalii) care de pe la jumătatea secolului al XIII-lea năvăleau sistematic, jefuind, peste Dunăre, în Muntenia şi în Oltenia, ajungând până în munţi, unde bieţii localnici se retrăgeau la adăpostul pădurilor şi peşterilor. Textul a fost încredinţat hârtiei, după cum re zultă din notiţa privitoare la data naşterii lui Vodă Gheorghe Bibescu, între decembrie 1842 şi iunie 1848 şi moştenit, odată cu ac tele de familie, de către generalul Gheorghe Magheru, după care a fost rândul nepotului revoluţionarului paşoptist, colonelul adjutant Romulus Magheru, să păstreze, cu sfi nţenie, străvechile documente. Preluând deci importantul manuscris profesorul doctor I. Magheru 1-a oferit, fi resc, unei arhive şi astfel eu însumi am avut acces la litera lui. Cadrul istoric. Voi integra acum într-un cadru istoric perioada „descrisă” atât de lapidar de pa harnicul Zamfi rache Bâlteanu, după povestirile pe care i le lăsaseră, cu limbă de moarte, părinţii săi. Ţara Românească n-avea o apărare organizată, o armată naţională — o desfi inţase regimul fanariot. Imperiul otoman, în plin proces de de cădere, nu mai putea impune auto ritatea sultanului propriilor sale organe administrative sau militare provinciale. Transformate în instrumente autonome de împilare şi jaf, aceste organe deveniseră de necon trolat, de nestăpînit, de-o cruzime inimaginabilă şi de-o lăcomie grotescă. Salvarea sărmanului român era să fugă cu ce amar apuca să ducă cu sine în spinare sau cel mult într-o căruţă dacă era mai înstărit. Însuşi domnul Mihai Vodă Şuţu, la răspândirea zvonului că vin pazvangiii asupra Bucureştilor, „emigrase” cu toată boierimea, peste munţi, la Braşov, pe la anul 1802. Cu atât mai eroice ne apar astăzi jertfele volintirilor şi pandurilor olteni şi gorjeni, singurii, în frunte cu căpitanii lor, care au luptat din proprie iniţiativă şi fără sprijinul unei autorităţi centrale, împotriva turcilor, reuşind deseori a-i înfrânge şi a spăla onoarea ţării. Pieriţi pe câmpul de luptă. Ast fel, la anul 1770, un biv (fost) pol covnic Şerban Magheru avea să se remarce în războiul ruso-turc (1769 —1774) din timpul Ecaterinei a II-a, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi. Drept răsplată de la îm părăteasă, i s-a acordat acestui gorjean brav cinul (rangul) de porojnic. În acelaşi an, Şerban Ma gheru avea să moară, în fruntea „volintirilor” şi pandurilor săi, în satul Preajba, lângă hotarul Târgu-Jiului, în toiul unei cumplite bătălii împotriva unei armii turceşti do tate cu artilerie. Chipul porojnicului Şerban Magheru, ca ctitor, se afl ase în biserica cea veche a Magherilor, de la Bârzeiul de Gilort, refăcută în 1800 de căpitanul Şer ban Magheru, fi ul protopopului Ion

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 412 Magheru. Din păcate biserica nu mai există, ea fi ind în ruină încă din cel de-al treilea deceniu al secolului XX, când mai rămăsese în picioare doar o parte din zidurile pe care se vedeau portretele ctitorilor. Deci, căzând într-o îndrăzneaţă şarjă Şerban Magheru, i-a urmat la comandă, în bătălia de la Preajba, tot un viteaz, Rumân Barbu Viişoreanu, şi el comandir vestit al pandurilor, ajuns cu vremea stolnic. Ca să se răzbune pentru pierderile suferite, turcii au ars mai mult de jumătate din Târgu-Jiu. În cinstea celor pieriţi pe câmpul de confrun tare tragică, nepotul de frate al vistierului Şerban Magheru, pe nu mele său polcovnic Ion Magheru, a înălţat o nouă biserică, în 1824, tot la Bârzeiul de Gilort. Acestei biserici, i s-a reînnoit complet aco perişul în anul 1937 prin bunăvoin ţa primului ministru G. Tătărescu, când a dispus să se aloce o sumă consistentă monumentului respectiv! Prin foc şi sabie. Apoi, la anul 1800 (într-un ghenar), Târgu-Jiul a fost atacat de un Amet Beiu Vidinlâu a cărui oştire a pus foc câtorva case şi a luat prizonieri pe stolni cul Barbu Viişoreanu şi pe pahar nicul Zamfi rache Bâlteanu, ţinându-i la Vidin nouă luni, până când a ceştia s-au răscumpărat cu bani grei. Peste 2 ani (27 aprilie 1802), Târgu-Jiul a fost trecut prin foc şi sabie de Manaf Ibrahim, unul din căpitanii lui Pasvantoglu, faimosul paşă-bandit de la Vidin, care se răzvrătise şi nu mai admitea auto ritatea sultanului. Oraşul a ars ia răşi mai mult de jumătate, printre clădirile cuprinse de fl ăcări fi ind şi o biserică. Ca o informaţie de oa recare senzaţie, în acel aprilie 1802 s-a născut în Târgu-Jiu Măria Sa Prinţul G.G.D.Bibescu. Patru ani mai târziu (15 august 1806), turcii ostroveni de la Ada Kaleh sub căpitănia lui Ibrahim Aga şi a lui Bechir Aga, cel dintâi unchiul lui Regep Aga, cel de-al doilea nepot al lui Regep Aga, au prădat încă o dată Târgu-Jiul. Fiindcă am invocat numele lui Regep Aga, paşa de Ada Kaleh, cred că nu e lipsit de interes să-i detaliem biografi a. Român grănicer, luat în captivitate de turci, a izbu tit să parvină până la titlul de paşă. Amintindu-şi de originea sa româneasc ă, a zidit pe banii săi biserica de la Tufări. L-a ajutat pe Tudor Vladimirescu şi pe fratele său şi, cum era de aşteptat, a dispărut ucis mişeleşte de paşa din Vidin la 1 octombrie 1814. Revenind la lovi tura dată capitalei Gorjului, voi continua relatarea dramatice lor fapte redând amănunţit traseul lui Ibraim Aga. Prin urmare Ibraim Aga a incendiat câteva case din Târgu-Jiu, a luat prizonieri câţiva boieri orăşeni, printre care şi pe stolnicul Bujoreanu, cărora le-a pretins ulterior răscumpărări costisitoare. Celălalt jefuitor, Bechir Aga, şi-a continuat drumul în satul Bârzeiul, la casele vistierului Şerban Magheru, căpitan al poterilor judeţului. Negăsindu-l la domiciliu, au dat foc caselor şi gospodării- lor locuitorilor din acel sat, prelungindu-şi acţiunea de pradă în satul Piscoiu, unde se stabilise de fapt Şerban Magheru cu ai săi. În urma unei sângeroase lupte, magistral dirijată de vistier, Bachir Aga a fost rănit şi prins de viu iar un Constantin Sănătescu, slujbaş însărcinat cu aprovizionarea oştirii şi povăţuitor al turcilor, a fost omorât.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 413 30 august 1828. Ultimul an al cro nicii care a constituit subiectul eseului nostru. În care paharnicul cavaler G.G. Magheru (generalul de mai târziu), pe atunci şef al tuturor poterilor Valahiei mici cu tabăra în Mehedinţi, avea să sosească opor tun încât Târgu-Jiul să nu fi e transformat în cenuşă peste jumătate de către turcii ostroveni. O uliţă dinspre podul Jiului, cu 18 case de rând, arsese deja, însă venirea lui Magheru a curmat nenorocirea. Neslăbite până în satul Glogova, sub dealul Bujorăscului, hoardele turceşti au trebuit să cedeze, în săşi căpetenia lor Ghioler Asan fi ind capturată de eroul gorjean şi predată lui Frederic baron de Geismar, general în armata rusă, comandant al trupelor de ocupaţie ruseşti din Oltenia în războiul cu turcii (1828—1829), cu sediul în Dolj, la Cioroiu. Argument fi nal. Am întreprins această captivantă incursiune în trecutul Gorjului, în istoria lui atât de densă şi încărcată cu pilde de-un patriotism tulburător, cu convingerea că am pus pe catedra de lucru a învăţătorilor gorjeni un instrument folositor muncii lor instructiv-educative, trudnicei dar minunatei lor misiuni asumate cu bună ştiinţă, de a îmbogăţi minţile şi sufl etele şcolarilor cu secvenţele acestea re almente fascinante decupate, vizionar şi apoteotic, de paharnicul Zamfi rache Bâlteanu din îndelunga mărturisire către inima sa a părinţilor săi ori din propriile experienţe de viaţă, trăită, după cum aţi înţ eles, în vremuri extrem de ambigue, de incerte, de blestemate. Nouă, modeşti şi credincioşi iubi tori de istorie, nu ne rămâne decât să ne aducem înşine elogiul întru slăvirea tuturor celor care au făcut posibilă cunoaşterea acestor pagini din viaţa de odinioară a Gorjului, fi e ei paharnici, profesori, publici şti. Căci altfel cum am fi afl at astăzi de comportamentul extraordi nar al „volintirilor” şi pandurilor, în frunte cu căpitanii lor, în desele războaie cu cotropitorii turci? Cum am fi intrat în posesia acestor oglinzi cu dublă faţă, una spre trecut şi alta spre viitor? Cum ar fi recuperat spiritul nostru (fruct pârguit) ră d ăcinile sale atât de puternic înfi pte într-un pământ pe care gene raţii succesive l-au înroşit cu sângele lor, în apărarea libertăţii lor, a drepturilor lor sacre, a indepen denţei lor inviolabile?

I.6. Gheorghe Dobrescu – o viaţă de apostol

Gheorghe Dobrescu a dăinuit ca învăţător 50 de ani încheiaţi. Prin agoniseală proprie a atras atenţia şi ca bancher cu ﬁ rmă. Dar dincolo de toate aceste tribulaţii pământeşti a avut şi nobila obsesie a scrisului. Preocuparea cea mai aleasă a spiri tului, elaborarea unei cărţi, vizea ză, din pornire, şi aducere- aminte, şi reamintirea, motive îndeajuns de străvechi cărora Platon le acordase importanţa cuvenită într-un „dia log” celebru. Dedicaţia de pe unul din volumele scoase de învăţătorul Gheorghe Dobrescu la tipograﬁ a „La Răduţoiu” din Târgu- Jiu este datată 1 ianuarie 1936, Copăcioasa. În „Din scrierile mele senzaţionale” Gheorghe Dobrescu, vlăstar al familiei Dobreşti din satul Arjocii— Godineşti, convins că aduce prin gestul lui prinos şi folos neamului său, ca unul care a

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 414 sorbit din „ne uitatele izvoare” ale Fiinţei, poves teşte cu osârdie şi descrie cu talent întâmplări şi locuri ale existenţei sale atât de zbuciumate. Sub semnul istoriei şi al soartei, evocă satul natal, Arjocii, aşezat la confl uenţa râurilor Tismeniţa şi Orlea, şi întemeiat între anii 1600 – 1700, prin descălecarea a trei nea muri: familia Cernăienilor, venită din Cernaia-Mehedinţi, familia Arjocilor, venită de aiurea cu mama Arjoca şi familia Dobreştilor, veni- tă din Dobromir. În maniera „Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă se lasă furat de limpezi mea şi sacralitatea apei Tismeniţa, ori răscolit de blestem împotriva Orlei, căci aceasta înecase în bulboanele-i ucigaşe pe tovarăşul de păstorit, Constantin Muja. Cu har balzacian, portretizează Grindul — izlaz pentru vite. Trebuie să recunoa ştem că, inimos şi sensibil, acesta, retrăindu-şi trecutul, simte în voluptatea dibuirii amănuntului ceva esenţial. Iată, de pildă, în episodul dedicat pădurii seculare Broasca, detalii precum atacarea co pilului de către un viezure, ori fugărirea lui de către un şarpe dobân desc dimensiuni mitice. Însă dând naturii ce i se cuvine, învăţătorul Gheorghe Dobrescu. în postura de biograf al propriei vieţi, îşi proiecteaz ă fascicolul clarviziunii asupra chipului scump al mamei, de dragostea căreia s-a bucurat doar 7 ani, căci ea murise prematur. Fusese gospodină pricepută şi comerciantă deşteaptă şi cinstită. Despre tatăl său, Ilie Dobru, fi ul lui Constantin Dobru, mazil (boier pe vremuri), relatează cu pioşenie momentele când a intrat servitor la un negustor din Baia de Aramă (unul Braşoavă), pe 3 ani, să-1 înveţe boiangeria, când ca negustor în Turnu- Severin a câştigat 30 de galbeni când ca vânzător de mărunţişuri pentru femei şi fete a strâns 100 de galbeni, când s-a căsătorit cu fata popii din Vîlcea, Lica, peţită de un unchi, Petre Cernăianu. În aşternerea pe hârtie a secvenţei „însurăto- rii”, Gheorghe Dobrescu e inegala bil: schiţează fi guri originale şi tari, intuieşte psihologii memorabile (unchiul, popa, preoteasa, Licuţa), dă ritualului „cerutului de la părinţi” o savoare blând-ironică însă iertătoare. După ridicarea casei, s-a celebrat nunta. Odată format ă noua gospodărie şi-a deschis o prăvălie model dublată de o boiangerie. Au venit copiii, ca un noroc divin, ca o mângâiere în orele de libertate. Dar din şapte născuţi, în douăzeci de ani de roditoare căs nicie, au trăit numai patru: Ion, Constantin, Gheorghe şi Zoiţa. După moartea soţiei sale, negustorul Ilie Dobrescu, al cărui noroc se conver tise brusc în nenoroc, îşi ţinu copiii în seminar şi reuşi să-1 instaleze pe cel mare preot în Godineşti, iar pe următorul învăţător în Vărsătu rile, transferat cu vremea tot în Go dineşti. Dacă Joiţa se sfârşi sugrumat ă de mama cea vitregă, Gheorghe scă pă, mergând la şcoală 1a dascălul Toma Luculescu. Redactându-şi memoriile de familie, învă- ţătorul Gheorghe Dobrescu nu face decât să continue tradiţia „cronicărească”. Stilul nu mai diferă, fi ind literar, presărat cu adânci cugetări, oferite minţii de îndelunga experi enţă şi existenţă. În toamna anului 1879, Gheorghe Dobrescu, sprijinit de fratele său, Constantin, reuşi la Şcoala Normală din Târgu-Jiu. Termină cursul claselor

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 415 normale la Sf. Pătru în 1883. După un examen riguros a izbutit să fi e numit învăţător de gradul II la şcoala din comuna Tomşani, lângă Horezu—Vâlcea, la 15 noiembrie 1885. Insist asupra funcţionării ca învăţător a lui Gheorghe Dobrescu în Tomşani, pentru că, aşa cum este înfăţişată, ea cuprinde aspecte doveditoare asupra mentalităţii unei epoci, asu pra comportamentului moral al unui dascăl de ţară. Stând în gazdă la preotul Ion Herăscu şi la maica Ilinca Armăşescu, tânărul învăţător se făcu apreciat de întreaga sufl are a comunei. Inspectându-1 la clasă revizorul I.S. Teodorescu i-a cerut avansarea la gradul I. La 15 septembrie 1888, cu acordul Ministeru lui Şcoalelor, reprezentat de doc torul Istrati, s-a produs transferul din Tomşani în Copăcioasa. Aici la o şcoală fi inţând din 1832, deci cu ilustră permanenţă, se izbeşte de o reputaţie compromisă a localit ăţii: sediu al vestiţilor hoţi Boian, Andrei şi Corcoaţă, care-i „jăgmănesc pe călători, la drum în ziua mare”. Personal, revizorul şcolar Ştefan Sadoveanu 1-a avertizat că aşezarea are „oameni răi” care „vrând să ia clopotul de la gâtul boului mai bine taie gâtul boului decât să strice lanţul clopotului”. Răspunsul lui Gh. Dobrescu a fost memorabil: „Domnule revizor, sunt ei răi, eu sunt bun şi, dacă rămân aici, ori îi fac pe ei buni ca mine ori mă fac şi eu rău ca ei şi o să trăim împreună”. Asemenea personajului slavician Papa Tanda, a purces în greaua sa misiune de a transforma pe săteni. A depistat mai întâi că „dezbinarea şi învrăjbirea între locuitori provine numai din cauza partidelor politice în care se împărţise populaţia gonindu-se până la uşa temniţei”. A constatat că cei doi preoţi, C. Diaconescu, cinstit şi harnic dar cam sfi os, şi I. Drăgănescu, lacom, nu se vedeau cu ochi prieteneşti. S-a convins că lumea nu este aşa de primejdioasă, ci îi „lipseşte un bun sfătuitor, un cârmaci destoinic şi îndrăzneţ”. Pe baza acestor descoperiri pe cont propriu, Gheorghe Dobrescu, unit cu preotul C. Diaconescu, a purces la opera de educaţie. Însă ca să se stabilească defi nitiv în co mună s-a căsătorit cu o fată orfană, Ioana N. Sucitu, la sfatul gazdei sare, călugărul Visarion Pănoiu, la 28 octombrie 1888. Şi a adăstat. Şi a contribuit efectiv 1a construirea unui local de biserică, a unui local de şcoală, la înfi inţarea unei bănci populare, cea dintâi din judeţ, la organizarea unei asociaţii cu învăţă torii din comunele vecine. Pilda a fost rapid preluată de comunele Scoarţa, Budieni, Pojogeni, Colibaşi, Bobu etc. Simultan, n-a pregetat să-şi clădească o gospodărie-model, asemenea cu a tatălui său odini oară. Astfel, în Copăcioasa, fu vi zitat de ministrul Spiru Haret care-1 întrebă prin ce miracol îşi durase gospodăria şi dezvoltase averea. „Numai prin cinste, economie şi muncă” a sunat răspunsul învăţă torului. Afl ând că dascălul îşi cheltuise salariul pentru înălţarea celor două instituţii vitale ministrul Spiru Haret i-a trimis suma de 500 lei ca ajutor pentru gospod ăria particulară. Prefectul judeţului Gorj, Ioan Carabatescu, i-a dăruit, la rându-i, un bou de prăsilă. Ministrul I.G. Duca, cu ocazia inspect ării băncii populare „Stupina”, a servit masa în casa renumitului „apostol” şi i-a mărturisit că îi place enorm zona, obiceiurile locuitori lor, şi că ar

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 416 vrea să devină al doilea loc natal al domniei-sale. Episcopul Atanasie Mironescu, cu ocazia sfi nţirii noului local de biserică, la anul 1900, a fost găzduit de dascăl şi 1-a binecuvântat pentru truda sa admirabilă. Au sosit, normal, alte izbânzi: aducerea unei instalaţii de moară şi gater, deschiderea unei case de comerţ şi a unei prăvălii, până la începutul primului război mondial pomenindu-se cel mai bogat din comună. Pe parcursul confl agraţiei, aventurile lui Gheorghe Dobrescu s-au succedat aiuritor. Statul Major al Armatei de pe Frontul de la Jiu 1-a ridicat din locali tate ca să nu fi e luat prizonier de germani. A plecat la Craiova, apoi a stat la Slatina trei zile îngrămădit în vagoane cu sute de inşi în pribegie. Ajuns în Bucureşti, s-a prezentat la ministrul Duca şi a fost îndrumat spre Moldova unde a so sit într-un vagon de poştă, împreună cu preşedintele Curţii de Apel din Capitală, domnul Drăghicescu, care se retrăgea la moşia din Pădureni. După ce 1-a instalat la conacul său, domnul Drăghicescu s-a reîntors în Bucureşti, încredinţându-i spre îngrijire averea din Pădureni, pe care n-a stăpânit-o mult timp, întrucât au ocupat-o ofi ţerii ruşi, cu care n-au putut trăi fi ind „beţivi şi stricători”. S-a îndreptat spre Iaşi unde i-a solicitat lui Duca un post de învăţător în Moldova. Şi 1-a primit în Focşani, la Diocheţii de lângă Panciu, cu aprobarea primarului Tache Nicolau, vechi cărturar, ascultat şi iubit de toţi. Pe ziua de 15 decembrie 1917, o divizie rusească a sosit în comună, ocupând inclusiv şcoala. Printr-un compromis cu miministrul Duca şi cu comandantul di viziei a obţinut însărcinarea de agent sanitar, ocupându-se practic cu aprovizionarea refugiaţilor poposiţi în comună din Panciu, Satu-Mare ori de pretutindeni. Tifosul exantematic a ucis atunci mulţi frun taşi ai Diocheţilor, inclusiv pe preot. Împreună cu un deputat de Panciu, domnul Mihale, Gheorghe Dobrescu, a cerşit de la Consiliul de Miniştri, (discuţia desfăşurându-se cu Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion G. Duca), un ajutor urgent. Şi i s-a aprobat să preia, zilnic, de la depo zitul armatei din gara Pufeşti 900 de pâini. Fiul său, în etate de 19 ani, Teodor Dobrescu îndeplini sarcina de chirurg pe traseul Pufeşti, Moviliţa, Diocheţi. În iulie, nemţii rupând frontul de la Mărăşeşti, Dobreştii au fost siliţi să se deplaseze tocmai în comuna Costeşti, lângă Tîrgu-Frumos, unde celălalt fi u, Terentie Dobrescu, îşi săvîrşise slujba de ofi ţer-casier al regimentului la Gorj. Aici şi-a făcut iarăşi datoria de dascăl. N-a plecat cu copiii în Rusia ci, consultându- se cu Ministerul Şcoalelor, a fost sfătuit să reziste şi sub ocupaţie nemţească, în profesia de învăţător în satul Corneşti, unde a sălăşluit până la în cheierea anului şcolar 1918. Şi-a câştigat stima tuturor şi prin două cuvântări rostite la sfi nţirea unei biserici şi la inaugurarea monumentului eroilor, prilej cu care a vorbit şi fi ica sa, Marioara G. Dobrescu, în vârstă de 21 ani. „Dar în cele din urmă a plecat din Tîrgu- Frumos cu direcţia Mărăşeşti, Bucureşti, Piteşti, Piatra-Olt, Craiova, Copăcioasa. Revenit la soţie şi copiii rămaşi cu ea, a lucrat din nou în şcoala comunei, până ce, pensi onat, i-a predat ştafeta şi făclia fi icei sale Maria G. Dobrescu. S-a ocupat în consecinţă numai de afaceri, la 10 aprilie 1927, înscriindu-şi fi rma de bancher pe

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 417 numele propriu. Însă, bătrân fi ind, tot din pensie s-a limitat să vieţuiască, nu fără să-şi fi aranjat totuşi la casele lor pe cei 5 moştenitori. Legea conversiei 1-a obligat să verse debitorilor săi 500000 lei, jumătate din capita lul plasat în împrumuturi, sărăcindu-1. Am văzut ce precept de înţe lepciune i-a alinat mâhnirea dar nu 1-a dezumanizat: „dacă a fi pomană, rog pe Dumnezeu să o primească şi de alte rele să mă ferească”. Ab solut exemplară, absolut demnă po ziţia lui Gheorghe Dobrescu în faţa destinului. Închei redactarea acestui documentar cu elogiul închinat acestei ilustre fi guri a învăţământului gorjean, care la 5 martie 1935 mai avea puterea psi hică şi etică să ţină un discurs fu nebru la înmormântarea lui Grigore Braia, „stâlp puternic al comunei Copăcioasa”, probabil îndemnat de sinea sa în aşteptarea inevitabilă a obştescului repaos şi conştientă de tragismul sintagmei latine „memento mori”. „Aici, jos, este mărginirea a toate. Sus este infi nitul... Jos avem îngustimea spiritului. Sus lăr gimea spiritului veşnic creator. Jos e zgomot şi urgie printre oameni. Sus e pace şi linişte de-a pururea... Jos este întunericul, adică moartea. Sus este lumina, adică sufl etul.” Am citat acest ireproşabil poem liric din cuprinsul discursului, spre a demonstra că Gheorghe Dobrescu a fost o „fi re de poet”. Iar la 1 ia nuarie 1936, în vârstă de 71 de ani, se încumeta să schiţeze un scurt istoric al Şcolii Godineşti, mândru că neamul său i-a slujit cu credinţă. Cât despre concepţia pedagogică şi fi losofi că a acestuia, voi consemna în numărul viitor al revistei, în ca re voi reliefa şi personalitatea fratelui său mai mare, Constantin Dobrescu, acesta învăţător în Godine şti şi dotat cu vocaţie ştiinţifi că şi scriitoricească, strângându-şi conferinţele, nuvelele şi cuvântările între coperţile unor tomuri intitulate „Din activitatea dăscălicească”.

I.7. Sub semnul sacru al adevărului şi binelui

Publicându-şi cartea de „SCRIERI SENZAŢIONALE” în anul 1936, dedicată cu adâncă evlavie urmaşilor săi, învăţă torul GHEORGHE DOBRESCU, de origine din satul Arjoci — Godineşti şi trăitor în Copăcioasa, era conştient că „numai cele scrise de persoane bune rămân de veci ca urmare nepieritoare” (Începutul). Fidel mişcării poporaniste a lui Spiru Haret, el se ghida după „o carte numită a creşterii şi traiului nos tru” care spune: „mai bine puţin şi bun, decât mult şi rău”. Creştin or todox, Gheorghe Dobrescu îşi sfătuia se menii să nu-şi adune „comori pe pă mânt unde moliile şi rugina le strică” ci în inimă. Într-un discurs ţinut la intrarea în corpul didactic, ca învăţător al şcolii din comuna Tomşani, plaiul Horez, Vâlcea, la 29 iunie 1886, vorbea cu însuﬂ eţire şi desăvârşită bună-credinţă des pre rolul şcolii ca instituţie publică: „Şcoala şi numai singură şcoala poate forma cum trebuie pe funcţionarul cinstit, pe administratorul priceput, pe con tabilul drept, pe învăţător, pe preot, pe profesor, pe bunul soldat apărător ai ţării şi în ﬁ ne pe tot omul bun, numit omul moral”. Adaug eu, omul care a stat sub semnul sacru al adevărului şi binelui, al iubirii de istorie şi patrie.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 418 Apoi despre misiunea dascălului care are în seamă atât pentru creştere cât şi pentru cultură pe copii, în aşa fel încât să se poată forma din cetăţeanul de mâine un om „voinic, cuminte şi folositor lui însuşi, familiei, societăţii, ţă- rii, omenirii întregi”. Nu se ferea să afi rme că „mai bine este să piară unul decât să încurce trimiterea de la care ţara aşteaptă mărirea şi fericirea ce îi impune viitorul omenirii” şi să sub linieze teza că „numai aşa progresul şi fericirea sosesc printre noi cu paşi repezi”. Asociind ideii de progres pe aceea de lumină, e clar că Gheorghe Dobrescu era, în concepţia sa etică şi pedagogică, un neoiluminist, trăgând şi probabile lecturi din sociologia lui Petre Andrei, cel care în „Sociologia generală” întemeiase un sistem sociologic bazat pe o concepţie integralist- deterministă. A militat, consecvent, pentru aduce rea pe băncile şcolii şi a fetelor de ţă rani, demonstrând prin acest lucru că şi „în ele e aceeaşi dorinţă şi putere de învăţătură cu aceleaşi datorii şi drep turi ca şi băieţii”. La 14 decembrie 1924, într-o conferin ţă populară ţinută la şcoala din comuna Cerătu, avea să convingă audito rul asupra funcţiei meseriei în ieftini- rea traiului şi asupra importanţei mun cii în dobândirea bunăstării materiale şi spirituale, recurgând la celebre pilde ale paremiologiei şi istoriei adecvate. Eminescian, prin tangenţă — nu ştiu dac ă programată sau involuntară — (a se vedea articolul „Cartea de citire” din „Mihai Eminescu — Publicistică”. Chişi- nău. Cartea Moldovenească 1890), înv ăţătorul gorjean cu fi gură de înţelept al cetăţii invocă, în faţa comunităţii, necesitatea însuşirii unei meserii, aceasta putând lesne asigura meseriaşului priceput o îmbelşugare rapidă. Frate cu Gheorghe Dobrescu, CONS TANTIN DOBRESCU — GODINEŞTI mai vârstnic, si-a publicat cărţile „DIN ACTIVITATEA DASCALEASCĂ”, „ŞI TOT DIN ACTIVITATEA DĂSCĂLEAS CĂ”, în anul 1900 şi respectiv 1901, la Tipografi a lui N. D. Miloşescu, cuprinzând conferinţe populare, nuvele, poezii şi cuvântări ocazionale. Secolul în care se găsea îi oferise prilejul de a studia cu profunzime pe universalii Voltaire, Montesquieu, Rousseau, d’Holbach, Helvetius, Diderot, Goethe, Schiller precum şi pe românii Gheorghe Şincai, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Grigore Pleşoianu, Gheorghe Asachi, Spiru Haret, toţi ctitori de şcoală şi de curent de gândire raţionalist. Conform acestui curent, so cietatea se poate transforma prin răspândirea ştiinţei şi culturii, prin lupta împotriva ignoranţei, dogmelor religioase, a superstiţiilor. Educaţia repre zintă principala modalitate de schimba re a conştiinţei umane, a vieţii oameni lor. În practica sa pedagogică, învăţătorul Constantin Dobrescu — Godineşti va fi apelat negreşit la metode cu circulaţie în epocă. Precum metoda analitică, de pildă, iniţiată de pedagogul francez Jean Joseph Jacoto (1770—1840) şi constând în citirea cuvintelor care au fost în prealabil despărţite în silabe şi su nete. Scopul

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 419 analizei este de a separa din cuvânt sunetul nou, de a-i pregăti pe copii pentru exprimarea sunetelor prin literele respective, de a le da po sibilitatea însuşirii în mod conştient a structurii fonetice şi grafi ce a cuvinte lor. Sau precum metoda Basedow, înte meiată de Johannes Barnhard Base dow (1724—1790) prin care se consideră că învăţământul trebuie să fi e cât mai plăcut, cât mai uşor, cât mai aproape de joc. Ori precum Bell — Lancaster, metod ă de instrucţie populară iniţiată la sfârşitul secolului al XVIII-lea de preo tul englez Andrew Bell (1753— 1832) într-un orfelinat din India şi încercată în Anglia de profesorul John Lancaster (1778—1838), cunoscută şi ca metoda cu „monitori”. Categoric în mâinile lui C. Dobrescu — Godineşti căzuseră şi abe cedarele lui Ion Creangă elaborate du pă metoda fonetică („sonetară” conform rebotezării marelui povestitor), înteme iată de Valentin Ickelsamer şi perfecţi onată de Heinrich Stephann (1661— 1850). În studiul de faţă mă voi referi la câteva „Idei instituţionalizate” după care s-a orientat dascălul gorjean şi pe care le-am depistat, bucuros, în cele două culegeri tipărite. Iată-le lapidar exprimate într-o conferinţă din 1882 („Obligativitatea învăţământului”): „În acest scop, legiuitorul a înscris în lege obligativitatea învăţământului. Sunt 10 ani de când acest principiu, devenit lege, pentru unele localităţi e numai fi c tiv”; „Nu mijloacele biruiesc, ci voinţa, devotamentul”; „Învăţătorii singuri să amuzeze pe elevi pentru a urma sau frecventa şcoala”; „Cu chipul acesta, şcoala se va încuraja, societatea va câştiga luminându-se, iar ţara va progresa lăţindu-se învăţământul la sate”. În „Despre Familie, Şcoală şi Biserică şi raporturile dintre învăţător, primar, preot şi sătean” se adresa astfel săteni lor: „Sătenii iar nu trebuie a să sup ăra, când preotul, învăţătorul şi primarul îi sfătuiesc sau chiar îi forţează legalmente a se conforma legilor. Unii dintre săteni nu pot înţelege şi judeca importanta şi foloasele aplicaţiunei legilor pentru ei, de aceea să nu li se pară cu greu când sunt chemaţi de acei factori la supunerea legilor”. Într-o cuvântare ţinută în conferinţa învăţătorilor din Plaiul Vulcan — Gorj, la 8 ianuarie 1893, în Brădiceni, C.D.G. atingea aspecte stringente ale vremii şi pleda pentru reconsiderarea rolului în văţătorului în sistemul socio- politic: „Eu sunt convins că un guvern părin tesc îngrijind bine de noi, el îngrijeşte de ţăran — talpa ţării, al căruia lumin ător suntem”: „Aşadar scopul întrunirii noastre nu este politica, ci luminarea şi oţelirea noastră în lupta ce desfăşurăm contra ignoranţei. Necesitatea acestor întruniri, domnilor, este de netăgăduit, atât după spiritul timpului...” Temă preferată pe care a dezb ătut-o, cu aplombu-i caracteristic, şi într-o cuvântare rostită la 29 iunie 1893 la împărţirea premiilor la şcoala din Godineşti şi intitulată „Despre Instrucţ iune (Învăţătură)”: „Numai de la şcoală, de la învăţătură, atârnă toată fericirea materială, intelectuală şi morală a individului, familiei, societăţii ş i în fi ne a întregei noastre patrii, România.”; „Instrucţiunea joacă rolul cel mai mare în lume asupra individului şi so cietăţii”. Cred că cea mai reuşită caracteri zare şi fi xare în cadru a Instrucţiunii,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 420 citită de mine, de către acest strălucit pe dagog rural a fost schiţată : „Din ins- trucţiune au ieşit reformele cele mai salutare ale oamenilor. Instrucţiunea es te avant-garda civilizaţiunei; este prima condiţiune a timpului în care tră im, pentru vieţuirea oricărui om; este factorul puternic al tuturor invenţiunilor; este ceea ce poate face pe om a fi creştin adevărat şi bun cetăţean. Ins trucţiunea este cheia trecutului prin ajutorul căreia, observându-1, putem ve dea viitorul. Printr-însa omenirea evit ă toate difi cultăţile şi nenorocirile prin cari s-a strecurat în decursul timpurilor. Instrucţiunea unită cu educaţiunea adevărată constituie moralitatea, con diţiune indispensabilă pentru fericirea unui stat, a unei societăţi.”; „...este sufl etul omenirei...”; omul instruit ştie tot, cunoaşte tot, trăieşte ca de la începutul lumei până acum. Ştie cine a fost pe pământ şi cum a fost. Ştie cine sun tem, de unde venim şi unde mergem. Cunoaşte pe Dumnezeu de-aproape şi pune temei credinţei sale într-însul.” Nu! Nu exagerez dacă afi rm că inimosul Constantin Dobrescu — Godi- neşti reuşise să-şi formeze o cultură general ă şi mai ales de specialitate de invidiat chiar şi azi. Extrem de informat; cu un nesaţiu de lectură nestăvilit, european lipsit de prejudecăţi, în prelegerile sale aborda cu voluptate idei de stringentă actualitate, unele din ele de o modernitate indiscutabilă, revoluţiona re, anticipând uneori modalităţi ontolo gice de tratare a insului uman. Sursele sale profesionale l-au inclus, fără îndoial ă, pe un Constantin Dimitrescu — Iaşi (1849—1923), fi losof, sociolog, estetician şi pedagog român, ale cărui cărţi — „Conceptul de frumos”, „Nevoia de ideal”, „Două morale” – l-au infl uenţat negreşit. Şi, spre lauda lui, pe o Sofi a Nădeide (1856—1946), publicistă română, dezbătând probele sociale, militând pen tru emanciparea femeii, sub zodia miş c ării socialiste. Cum astfel, dacă nu prin această prismă „socialistă”, poate fi interpretată o asemenea cascadă de aserţiuni „feministe ?” Domnilor, dacă instrucţiunea este necesară şi avantajoasă pentru băieţi. nu mai puţin este şi pentru fete. Aceste fi inţe, menite a for ma a doua parte a familiei, putea-vor ele să mai rămână mult timp în igno- ranţă? Mai privi-se-vor ele mult timp ca un obiect de puţină importanţă în familie? Putea-vom noi progresa fără ajutorul femeii?... Până când femeia de la sat nu va fi cultivată, noi vom sta tot înapoi. Nu vom fi fericiţi, nu vom avea copii buni, harnici, morali şi economi. Nu vom scăpa de sărăcie şi de specula străinilor. Nu vom avea agricultură raţională, nu vom fi patrioţi, nu vom avea industrie şi meserie, nu se va răspândi higiena la sat, nu vom scăpa de superstiţiuni”. Iată-l cuvântând despre educaţiune, în iunie 1884, cu aceeaşi neobosită însufl eţire, sintetizând teorii aspre despre raporturile logice dintre familie şi şcoa lă (vezi „educaţia liberă”, „educaţia nouă”), într-un stil percutant, antologic: „Şcoala împreună cu familia sunt chemate a forma educaţiunea generală a omului. Şcoala şi familia, amândouă, trebuie să lupte pentru formarea omu lui deplin. Ambele trebuie să lupte zi şi noapte, pentru realizarea aspiraţiunilor Românismului”. Fie că redactează memorii asupra soartei ingrate, nenorocite a învăţătorului

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 421 rural, altfel însărcinat cu o misiune nobilă şi onorabilă, de luminător al satului, ori articole publicate în „Pa rângul” (1891) în care se referă la pa triotism în scoală („Viermele care stric ă patriotismul este strâmtul egoism, este oarba iubire de sine”) glosând în deplină cunoştinţă de cauză pe impli carea sentimentală a dascălului în pre darea unei lecţii de istorie şi geografi e a patriei, Constantin Dobrescu - Godineşti se simţea mereu dator să expună stările reale de lucruri ministrului Cultelor şi Instrucţiei Publice, C. Boerescu, prefectului Dumitru Frumuşanu, într- un 22 iulie 1889, la mănăstirea Tismana, ca şi preasfi nţiei sale Părintele Eparchiat, în ziua de 13 august 1889, într-un bâlci la Godineşti. Discursurile sale, fulminante, docte, pronunţate la mai toate conferinţele în văţătorilor din Gorj, au argumentat preocup ările de căpătâi ale unei persona- lităţi complexe, ale unui intelectual cu autoritate şi notorietate publică. Ca scri itor, poet şi nuvelist în speţă, C.D.G. a ştiut să se situeze la înălţimea marilor scriitori pe care ţările româneşti îi dăduseră deja. În „Despre unire şi aju toarele în caz de nenorociri” istorisirea se desfăşoară cu fi nalitate utilă, în ma nieră slaviciană, păţania lui Moş Stanciu şi a fi ilor săi ilustrând ideea că „unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creşte”. Altă nuvelă „Fudulie ori foc?” înfi erează la modul făţiş educativ vicii omeneşti recomandând modestia, munca, traiul cumpătat, înţelege rea ş.a.m.d. Genul acesta de povestiri cu vădită tentă pedagogică erau la modă, dar ele îşi întemeiau în Gorj o litera tură autentică, originală, de inspiraţie populară, socială şi psihologică. O teme lie pe care şi-a clădit opera un ro- mancier ca Vasile Băran, un publicist şi eseist ca Titu Rădoi, un autor de proză scurtă ca Miron Dobroiu, un strălucit erudit ca Petre Popescu Gogan, un dis tins scriitor ca Sabin Velican, un ilustru profesor ca Nicolae Al Lupului, şi atâţia alţii, care nu trebuie să-i uite niciodată pe aceşti deschizători de drumuri, pe aceşti întemeietori, pururea vegheaţi de semnul sacru al adevărului istoric pe care l-au promulgat cu tărie şi al bine lui naţional pe care au dorit şi în par te au reuşit să-1 şi promoveze.

II. Modernitatea clasicilor II.1. Eseuri despre timp

1. Ochiul conştiinţei Acesta-i timpul. Un periplu al sinelui. O cristalină procesiune. Şi una peste alta, ipotezele. Timpul întreg e întregul. Imaginea. Fiinţa de la început până la sfârşit. Admir cu nesaţ strada aşa aglomerată cum e, neliniştită, în veşnică mişcare, concretizare sublimă şi inspirată a timpului. Şi-i admir pe oamenii care n-au timp: se grăbesc să ajungă undeva, într-un loc anume care-i aşteaptă. Deschid fereastra să-i văd mai bine. Să le disting îmbrăcămintea, încălţămintea, fe ţele, cuvintele. Sunt superbi în exuberanţa lor molipsitoare. Grupuri-grupuri, cu nevăzute ﬁ re legaţi, atraşi de uriaşul magnet. Se pierd în perspectivă. Nu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 422 mă plictisesc urmărindu-i: îi iubesc. Iubindu-i mă descopăr pe mine însumi. Şi gândesc. Dintotdeauma gândirea 1-a vindecat pe om de me lancolie. Timpul extern. Întemeiat pe semnele dintâi, pe sunetele dintâi. Zborul vertical al primei secunde. Şi totuşi fără număr. Existenţe cumulate în oglinda nemorţii. Cândva zeu între zei, reprezentând primordialul, aﬂ ându-se în toate lucrurile şi în nici unul din ele. Acum retortă a visului, motivare perfectă a formelor vii, sălăşluind laolaltă spre a ivi ochiul conştiinţei, numele acestuia, im posibil de rostit.

2. Starea de crepuscul Nu se întâmplă nimic. Sinea mea freamătă, înfricoşată. Parcă ar sta să plouă. Vântul inhibă frunzele cu placiditatea mişcării sale. O miş care molcomă, gândită, o tactică de învăluire a indiferenţei cu care aştept. Prin fereastra întredeschi să înaintează spre mine, spre me morie, spre dorinţa de a fi altfel, un val de aer cald, îmbibat de maturitatea verdelui, un verde de iulie, triumfător. O ramură de dud sterp se leagănă, ca un pendul, în relieful privirii, invizibil mie dar viu, enervant de neted, ca o oglin dă. Plopii zvelţi, trufaşi, proiectaţi spre cer de patima pământului de a-şi sonda propria eternitate anunţă liniştea, o zonă de acalmie în timpul acesta continuu. Acum, docil, soarele, împotriva impulsului primar (să fi e norii? să se opună aceste forme proteice fervorii lă untrice? să aibă ei forţa de a stăvili înălţarea? prin ce miracol?) cade în apus; ca un măr vişiniu într-o baltă de păcură. Asist neputincios la schimbările din peisaj; nimeni nu cântă, nimeni nu ţipă, ni meni nu se împotriveşte; doar un individ ca mine, naiv şi disperat, refl ectând asupra sa şi a preajmei, se încăpăţânează să creadă în ade- văr, în valoarea absolută a existenţ ei. Şi nici vorbă de ploaie. Doar adieri blânde, plăcute şi starea de crepuscul a voinţei.

3. Subiect suveran O eroare se plăteşte până la exasperare.O eroare gravă, cu ur mări nefaste, cu atât mai mult. Care să pecetluiască destinul unui om. Iarăşi seară. Sistemul nervos racordat la uzinele textului, adaptându-şi mecanismele din mers, forţând inalterabile substanţe, ima ginare, descătuşate de legile realu lui. Şi teama de timpii morţi. De sufocarea între pilonii robuşti, uria şi ai necesităţii. Dincolo de porţi, în agoră în agitaţia teribilă a străzilor capitonate cu simfoniile cople şitoare ale vieţii şi muncii, în faţa oglinzilor transformate în clo pote. Fascinat de intuiţia contem- platorului şi de nesocotinţa inter venţiilor sale în desfăşurarea eve nimentelor, dându-le o turnură ine dită, inserţii în conştiinţa comună, asumate prin risc, prin jertfa de sine. Şi renunţând, pentru moment cel puţin, la întrebările proprii, supunându-mă automat intereselor generale. Amară propoziţie, ﬁ inţa negându- şi ﬁ reasca aspiraţie spre calitatea sa de subiect suveran pe sintagma vieţii sale unice, irepetabile. Cum de greşisem? Ce mă dezorientase încât să mă pierd în labirintul

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 423 propriei obsesii? Îi şti am fi ecare secret, fi ecare formulă. Sau numai credeam că-l cunosc, când de fapt el exista orgolios şi straniu, oricând pregătit să-şi afi r- me independenţa. Îmi amintesc. O crizantemă imensă, intrându-mi pe fereastră, uluindu-mă cu petalele-i transparente, în corpurile cărora înotau chipul meu şi-al ei, unul lângă altul, cerşindu-şi reciproc iubirea. Şi destrămându-se văzând cu ochii, risipindu-se în aerul descântat al camerei, anunţându-mi astfel ireparabila greşeală. Pe ca re o plătesc, iată, acum, şi o voi plăti, exasperat toată viaţa.

4. Disciplina metamorfozei Fiinţa se reduce uneori la esenţ a sa: tensiunea insuportabilă provocat ă de amânarea deciziei. În curând străzile vor fi străjuite doar de neoane şi paznici de noapte; blocurile – uriaşe catacombe ale somnului, celulă lângă celulă, coridoare spre coridoare, labirinturi aproape ideale rătăcirilor defi nitive; arborii îmbâcsiţi de anonimie poate ar fi vrut să-şi asume disci plina metamorfozei, dar iată-i ace iaşi, demni, orgolioşi, sub povara lor de eoni vegetali; dilatarea cli pei, revărsarea ei peste margini, vulcan în erupţie, devastând cu lava-i incandescentă ideea protectoare, spaţiul exagerat de tandru, chiar bleg, bleg de-adevăratelea, lăsându-se otrăvit de substanţa li vidă, neîpotrivindu-se, nearătându-şi forţa neutralizatoare. De ce? Să se anunţe astfel evenimentul mult aşteptat? Brusc începe să plouă. Apa iz beşte în geamuri, se scurge pe pervaz, pe pereţi spre pământ, ducându-mă cu sine spre adânc, purtându-mă în moleculele calde, melan colice, printre pietrele oarbe, dar însufl eţindu-se la trecerea mea să-şi spună istoria, printre rădăcinile noduroase, încolăcindu-şi materne trupul absorbit pe neaştep tate de nesfârşitul vârtej.

II.2. Lada de zestre

În odaia de la drum au părinţii mei o ladă. Zestrea bunilor din veac stă în ochiu-i adunată şi în loc de pleoape şapte lacăte pe şapte uşi – şapte tainiţe secrete despre care aminte nu-şi mai aduc părinţii, cine le-a sculptat cu-atât nesaţiu – o-mpărţire cu migală a unui edenic spaţiu. Arborele-jertfă n-a plâns când securea i-a tăiat drumul sevei, legătura cu pământul afânat; ştia rostul său, esenţa supravieţuirii sale – lada cea de zestre, urna timpului închis cu jale, asemeni cenuşii; focul arde-ntruna-n sfânta vatră – mod al Soarelui-Fiinţă, faţa lui transﬁ gurată.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 424 Lada asta, un miracol, o plămadă a unor mâini de ţăran în care arta e ca miezul alb în pâini, o purta mereu cu sine EMINESCU, peste tot, cu puterea lui fantastă, de profetic voievod, îşi păstra în ea, cu taină, manuscrisele – tezaur; şi era de lemn, crăpată de vechime, nu de aur. Dar nimic din cele care pier cu-atâta uşurinţă n-au ros blana cetluită şi-ncrustată cu ştiinţă de acel atât de simplu după vorbă, după port cioplitor, însă c-un sufl et în deplin, sublim acord cu pădurile, cu apa din izvoare, cu câmpia, munţii, nourii, lumina aştrilor, melancolia lunii, străbătând fereastra lui de solitar poet şi-astăzi, când în geam îşi bate teiul crengile încet. Şi gândind la acel sufl et, propriul sufl et şi-1 simţea tot mai luminos, un templu, o utopie, o stea. x x x „Las această mare ladă purtătoare de istorii generaţiilor toate ce-or veni. Scârboase molii, dispăreţi cu neamul vostru din odaia mea săracă, nu găsiţi pe-aici decât pe umbra-mi strat de promoroacă, nu afl aţi decât un spirit ce-şi consumă propriul foc sastisit de-atâtea fără noimă legi şi nenoroc dar atât de plin de grija unor biete foi umplute cu un scris în care gându-mi făr’de moarte, absolut e şi a unor cărţi prin care timpul însuşi mi s-a dat şi prin care am fost lumii de-nţelesuri împărat. Deci eu las această ladă purtătoare de cuvinte, de amarele-mi refl ecţii şi de luările-aminte, şi de versurile-mi smulse din străvechile-arhetipuri, din acest real asemeni mişcătoarelor nisipuri, propriului popor, o mare nesfârşită spre trecut şi spre viitor, pe care în corabia-mi de lut, tot călătorind, şi singur, nu m-am rătăcit vreodată ci-am atins nemărginirea cu-a mea inimă curată împăcat faţă de lucruri dar cu sinele-mi închis ca un cerc. Deci las ca zestre manuscris cu manuscris, cu preţul vieţii mele, sorţii opunându-i un teanc de foi îngălbenite, suprapuse, ca şi cum n-aş cunoaşte că fi inţa s-a născut din nefi inţă,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 425 că eu însumi par ridicul sub a timpului voinţă, că pătruns sunt de durerea de-a mă ﬁ retras la masa mea de brad, când idealuri îmi regenerează Casa. Şi voi şoareci făr’de milă, mai duceţi-vă la dracu’! Ci nu-mi roadeţi rodul frunţii, pentru care însuşi veacul va depune mărturie. C-am dus numai mai departe ce-nceput-au ei, rapsozii, cronicarii, MAREA CARTE”.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro VII. PEDAGOGIE MUZEALĂ

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 429

Educația propatrimoniu în relația muzeu - școală

Florentina Pleniceanu

Heritage education in relation museum – school. The article presents two Școala altfel project activities which conﬁ rms the interdependence relationship school – museum.

Specifi cul activităţii muzeului a evoluat continuu în ultimii ani. Pentru că este o instituţie vie, în permanentă interacţiune cu mediul extern, muzeul vine în întâmpinarea publicului său obişnuit cu prezentarea tematică a valorilor deţinute, cu o ofertă educaţională prin care se încearcă un alt mod de a face cunoscut patrimoniul material şi imaterial din zona etnografi că în care locuim. Spunem despre cultură că subsumează valorile imateriale şi materiale create de om, iar despre educaţie că este procesul prin intermediul căruia acestea pot fi resemantizate ceea ce înseamnă că educaţia şi cultura se găsesc într-un raport de interdependenţă. Din acest motiv Muzeul Regiunii Porţilor de Fier a lărgit operaţiunile de promovare a patrimoniului material şi imaterial prin activităţi în parteneriat cu şcolile şi instituţiile interesate să explice tinerilor legătura existentă între arta populară şi viaţa cotidiană. Dincolo de sintagma lui Blaga conform căreia veşnicia s-a născut la sat, în lumea satului a existat mereu un dialog al generaţiilor care dispare din cauza rupturilor produse în evoluţia fi rească a vieţii tradiţionale în ultimele decenii, prin urmare, componenta etnografi că a muzeului severinean încearcă satisfacerea nevoii omului modern de cunoaştere a obiceiurilor şi tradiţiilor mehedinţene respectând autenticitatea tradiţiei. Actanţii activităţilor desfăşurate sunt din toate categoriile de vârstă, o atenţie sporită însă acordăm copilului a cărui vârstă este intrare în metafi zica satului. Din experienţe proprii sau din rezultatele acţiunilor desfăşurate înţelegem simbioza sat – copil şi particularizăm subiectele acţiunilor cu trăsături care transmit lor, copiilor că tradiţia este cea care dă vigoare şi perspectivă neamului nostru. Programul Şcoala altfel din ultimii ani este unul dintre programele de succes pe care le desfăşoară şcoala românească azi, venit într-un moment în care educaţia despre care spunem că se găseşte în proces de reconfi gurare are nevoie de sprijin pentru educația non-formală. Şezătoarea a fost una dintre cerinţele şcolilor severinene, ceea ce înseamnă că pe lângă educaţia formală pe care o face, şcoala doreşte crearea unei baze care

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 430 dă posibilitatea copiilor să se raporteze din punct de vedere identitar la rădăcini corecte. A fost ocazia potrivită ca muzeul să explice vechimea unor obiceiuri, să vorbească despre realităţile din satul tradiţional şi despre cum trebuie înțelese adăugarea sau eliminarea unor elemente din tradiţiile mehedinţene pentru ca acestea să continue, să reziste în contextul vieţii cotidiene. Faptul că am primit răspunsurile aşteptate la anumite chestionare ne reconfi rmă nevoia unei relaţii strânse muzeu – şcoală. Pe lângă momentele frumoase, de destindere (cântec, joc, glume şi mâncăruri tradiţionale) elevii din ciclul primar şi cel gimnazial au înţeles ce-nseamnă elemente de coeziune socială şi importanţa costumului popular, ca principal factor identitar alături de limbă. Prelucrarea lutului a fost tema altei întâlniri cu elevii din ciclul primar. Activităţile pornesc de obicei de la obiectul de patrimoniu, de data aceasta însă condiţiile în care funcţionează Muzeul Regiunii Porţilor de Fier care se găseşte în proces de reabilitare ne-a determinat să găsim soluţii şi să folosim spaţii neconvenţionale pentru desfășurarea activităților. Obișnuiți să întâlnească meșterii populari la atelierele organizate de muzeu în cadrul multor proiecte educaționale iar ecourile acestor întâlniri fi ind frumoase, școala a solicitat continuarea acestor acțiuni devenite tradiție. Relația de parteneriat pe care Muzeul Regiunii Porților de Fier o are cu Primăria Șișești a înlesnit întâlnirea cu meșterii olari șișeșteni în atelierele din cadrul primăriei și în atelierele personale ale acestora. Cu excursia tematică organizată în comuna Șișești s-au atins, pe lângă prezentarea unui meșteșug tradițional, alte câteva puncte pe care școala și muzeul le găsesc deosebit de importante în programul școlarilor, ieșire în natură și observații despre transformarea acesteia odată cu venirea primăverii, observații consemnate în portofoliile programului în desfășurare, descoperirea fațetei satului mehedințean de cei care nu-și petrec vacanțele la sat, apoi cunoașterea unui alt motiv din care comuna mehedințeană Șișești este foarte cunoscută în plan național și internațional. Muzeul Gheorghe Ionescu Șișești deschis în septembrie 2012 este azi unul dintre punctele de atracție ale comunei, care prezintă prin tematica expoziției (ilustrație, obiecte, poveste) patrimoniul natural și etno-cultural al zonei și foarte important, printr-un segment expozițional cu obiecte personale se explică trăsătura de memorial și numele pe care-l poartă, numele omului de știință Gheorghe Ionescu Șișești. Rezultatul programului Școala altfel este greu cuantifi cabil după doar o săptămână în care școala „vine” la muzeu sau muzeul „vine” în școală, însă activitățile începute acum sunt continuate după terminarea acestui program sau au fost continuate cele începute înainte. Dacă școala reușește prin aceste întâlniri să-l aducă pe copil în locul în care-și petrece timpul în mod plăcut și folositor, muzeul se bucură să fi transmis câteva din mărturiile existenței noastre materiale și spirituale, bucuria comună a amândurora, muzeu și școală este aceea că după o participare activă copiii își exprimă dorința revenirii și continuării acestor activități.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro VIII. RECENZII

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 433

Petre Gherghe, Lucian Amon, Istoria Craiovei – mărturii arheologice şi numismatice, Editura Universitaria, Craiova, 2010, 112 pagini text şi 48 planşe şi fotograﬁ i, ISBN 978-606-510-969-8

Gheorghe Calotoiu

Cartea profesorului universitar dr. Petre Gherghe şi a conferenţiarului universitar dr. Lucian Amon Istoria Craiovei (mileniul VII a. Chr. – secolul XV p. Chr.) prezintă o trecere în revistă a istoriei Craiovei mai puţin cunoscută de către publicul neavizat. Lucrarea monografi că se structurează pe mai multe capitole: „Cadrul natural”, „Primele civilizaţii”, „Geto-dacii din teritoriul craiovean în a doua epocă a fi erului (sec V a. Chr. – II p. Chr.)”, „Pe urmele Pelendavei romane (sec. II-III p. Chr.)”, „Spaţiul craiovean în epoca etnogenezei româneşti (sec. IV-VIII p. Chr.)”, „Noi mărturii de viaţă la începuturile feudalismului românesc”. Înaintea acestor capitole, autorii prezintă o „Introducere” în care îşi propun să „răspundă publicului larg şi exigenţei specialiştilor” prin publicarea acestei lucrări. Studiul este primul de acest gen, care abordează pe larg originile oraşului Craiova. Pentru alcătuirea studiului, autorii consideră că cele mai utile articole ştiinţifi ce publicate au avut ca autori specialişti în domeniul arheologiei: C.S. Nicolăescu – Plopşor, Dumitru Berciu, Doina Galbenu - la preistorie iar Dumitru Tudor la epoca romană; Bucur Mitrea, Gh. Poenaru Bordea, Onoriu Stoica pentru lucrările de numismatică. Un loc aparte îl ocupă cercetătorii Gheorghe Popilian şi Octavian Toropu pentru epoca romană, postromană şi prefeudală. Acestora li se alătură Marin Nica cu descoperiri deosebite din preistorie, şi regretaţii cercetători Corneliu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 434

Mărgărit Tatulea (epoca geto-dacică) şi Zaharia Gărău (epoca medievală). Studii de numismatică importante au semnat Toma Rădulescu, Vasile Ciucă, Onoriu Stoica, iar contribuţii în domeniul arheologiei l-au adus şi mai tinerii arheologi Florin Ridiche, Simona Lazăr, Dorel Bondoc, Mircea Negru ş. a. Un capitol al cărţii îl cuprinde Cadrul natural unde este prezentat mediul fi zico-geografi c al centrului Olteniei - Craiova . Poziţia geografi că a Craiovei se afl ă la interferenţa dintre Piemontul Getic cu Câmpia Olteniei, zona unde se intersectau vechi drumuri de circulaţie a oamenilor şi a produselor comerciale, ca „Drumul Muierii” care lega Craiova cu trecătorile din Carpaţii Meridionali spre Transilvania şi alte drumuri din zona Porţilor de Fier ce se unesc cu Valea Oltului şi Muntenia. Capitolul Primele civilizaţii cuprinde cele mai vechi epoci din preistorie: paleoliticul (700 000 - 6 600 a. Chr. ) care are de început cultura de prund. Primele dovezi ale existenţei umane pe teritoriul Craiovei datează din neoliticul timpuriu (Făcăi, Bucovăţ, Cârcea). În aşezarea de la Cârcea, arheologul M. Nica a descoperit locuinţe de chirpic, gropi menajere şi vetre specifi ce grupului cultural Vinca – Dudeşti. Autorii cărţii, cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon reliefează descoperirile arheologice caracteristice culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa din perioada eneolitică (necropola de înhumaţie de la Gărleşti – Gherceşti, aşezarea de la Cârcea - Şimnic). Epoca bronzului (cca. 3500-1200/1150 a. Chr.) este bine prezentată de cei doi autori prin ilustrarea descoperirilor de la Şimnic, Cârcea, Făcai, Bucovăţ, Leamna unde au fost identifi cate vestigii arheologice caracteristic culturii Glina. Perioada bronzului târziu prezintă, în special, caracteristici specifi ce culturii Verbicioara. Cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon reliefează în cartea lor descoperirile de la Hanuri – Cârcea (şanţul de apărare al aşezării, cuptor de ars ceramică, locuinţe de suprafaţă, groapă de provizii cu ceşti specifi ce culturii Verbicioara) şi un bogat material ceramic specifi c aceleiaşi culturi. Pentru perioada fi nală a epocii bronzului este menţionată descoperirea cercetătorului Gheorghe Popilian de la Işalniţa a unei necropole de incineraţie. Vasele descoperite au fost depuse într-o groapă cu caracter de cult, prezentând caracteristicile sintezei celor două culturi Verbicioara şi Gârla Mare. Cei doi arheologi, Petre Gherghe şi Lucian Amon, cu zeci de ani de şantiere arheologice făcute, prezintă în studiu prima epocă a fi erului (Hallstatt) prin ilustrarea descoperirilor din aşezările deschise de la Făcăi şi Cernele. Este reliefată aşezarea fortifi cată de la Bucovăţ, punctul „Jidovii” semnalată de C.S. Nicolăescu – Plopşor la începutul secolului trecut şi aşezarea de la Gherceşti din nord-estul Craiovei. În Capitolul III Geto-dacii din teritoriul craiovean în a doua epocă a

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 435 fi erului (sec.V a. Chr. – II p. Chr) cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon ilustrează vestigiile identifi cate la Făcăi, Cernele, Şimnicul de Jos şi Cârcea. Este prezentată aşezarea şi necropola de la Cernele – Craiova – cercetată ani de zile de arheologul Petre Gherghe, cu rezultate deosebite. Necropola este plană şi a fost datată în sec IV-III a . Chr. Autorii lucrării mai prezintă aşezările fortifi cate de la Coţofenii din Dos şi Bâzdâna cercetate de-a lungul anilor de Vlad Zirra, Corneliu Mărgărit Tătulea, Vlad Vintilă Zirra. Mai sunt menţionate în lucrare, descoperirile de la Cârligei – Bucovăţ (cercetări arheologice Octavian Toropu). Cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon fac o prezentare a numeroaselor descoperiri monetare de pe teritoriul Craiovei şi din zonele limitrofe – tezaurul compus din 15 drahme din sec. IV a. Chr., emise de oraşul Damastion din zona Illyro – Paeoniană, la Bucovăţ monede emise în insula Thassos şi din Macedonia Prima în sec. II – a. Chr. La Işalniţa a fost descoperit un tezaur alcătuit din 133 denari republicani emişi între 173/151 – 41 a. Chr. iar din împrejurimile Craiovei provine un tezaur cu monede dacice de tip Aninoasa – Dobreşti din a doua jumătate a sec. II a. Chr. Tot din Craiova provine un alt tezaur de monede dacice de tipul Vârteju – Bucureşti. Autorii lucrării menţionează că cea mai importantă descoperire numismatică este, fără îndoială, celebrul tezaur de argint de la Craiova compus din aplici care se montau pe curelele calului. Majoritatea sunt pătrate sau sub formă de nasturi, unele dreptunghiulare cu aspect de cap de cerb, de taur, grifon sau leu. În capitolul IV Pe urmele Pelendavei romane (sec. II-III p. Chr) cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon ilustrează descoperirile de la Cârcea (ceramică daco-romană, vas decorat în relief), Mofl eni (Bucovăţul Vechi) – (cărămizi şi monede romane republicane). În capitolul V Spaţiul craiovean în epoca etnogenezei româneşti (sec. IV-VIII p. Chr.) cei doi autori subliniază faptul că traseul „Brazdei lui Novac” care traversează teritoriul actual al oraşului Craiova a fost cercetat mai recent, de un colectiv de arheologi condus de regretatul cercetător Cristian M. Vlădescu. Urmele valului au fost observate în pădurea Bucovăţului şi s-au conservat mai bine de-a lungul a mai multor străzi din Craiova (strada Amaradiei, George Enescu), continuă spre nord de gara Craiova şi iese în direcţia şoselei spre Pieleşti. Autorii mai menţionează descoperirea unui opaiţ cu glazură verde, la Podari, din secolul IV p. Chr., un tezaur monetar de 5000 de piese emise de Constantin cel Mare (Craiova-Mofl eni), iar cele mai recente de împăratul Gratian. În zona craioveană din secolele V-VII p. Chr. au fost descoperite aşezări, care aparţin culturii Ipoteşti – Cândeşti, fi ind identifi cate la Işalniţa, Cernele, Făcăi, Fântâna Obedeanu.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 436 De la Făcăi – Branişte sunt prezentate locuinţele realizate din pari şi nuiele împletite, un cuptor sub formă de potcoavă, gropi menajere cu o râşniţă, vase-borcan decorate cu o linie uşor ondulată sau cu cruci gamate (cercetări arheologice efectuate de Octavian Toropu şi Onoriu Stoica). Este menţionat şi rezultatul cercetărilor arheologice de la Fântâna Obedeanu, unde cercetătorul Gheorghe Popilian a descoperit patru locuinţe sub formă de patrulater cu colţuri rotunjite, cu câte un cuptor. Ceramica descoperită este caracteristică culturii Ipoteşti - Cândeşti. Pe lângă oale-borcan autohtone, s-au descoperit fragmente de amfore romano-bizantine specifi ce sec. V-VI p. Chr. La Işalniţa a fost găsită ceramică autohtonă şi de import din secolele V-VI p. Chr. La Cernele, cercetătorul Gheorghe Popilian a descoperit o aşezare prefeudală din secolul VI p. Chr. În interiorul acesteia se păstrează un cuptor sub forma unei potcoave, fragmente ceramice lucrate cu mâna şi la roată, tipul predominant fi ind „oalele-borcan”. Cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon concluzionează importanţa acestor descoperiri din aşezările de la Făcăi, Fântâna Obedeanu, Işalniţa şi Cernele care au aparţinut populaţiei autohtone. În capitolul VI Noi mărturii de viaţă la începuturile feudalismului românesc autorii prezintă câteva caracteristici ale culturii Dridu. Este menţionat faptul că în aşezarea de la Făcăi a fost descoperit un nivel specifi c acestei culturi (o locuinţă sub formă de patrulater de tipul semi-bordei). Materialul ceramic era lucrat la roată înceată şi era în majoritate sub formă de oale-borcan decorate prin incizii cu pieptenele, prin linii orizontale sau vălurite. Cercetătorii O. Toropu şi O. Stoica atribuie aşezarea feudală timpurie de la Făcăi sfârşitului de secol IX şi prima jumătate a secolului X, mai exact culturii Dridu. Acestei aşezări i se alătură descoperirile de la Cernele, fragmente ceramice din secolele IX-X (cercetare arheologică Petre Gherghe) şi fragmente ceramice de la biserica Sf. Dumitru, din aceeaşi perioadă. În Capitolul VII Geneza localităţii medievale (sec. XII-XIV) autorii cărţii menţionează că sunt indicii ce dovedesc că cel puţin în trei zone ale Craiovei – Făcăi, Cernele şi Fântâna Obedeanu existau comunităţi săteşti locuite de o populaţie românească stabilă. La Făcăi, pe lângă ceramica din secolele XII-XIII au fost descoperite două morminte de înhumaţie din aceeaşi perioadă. O. Toropu a descoperit la Făcăi gropi menajere, un cuptor din secol XVI, ceramică smălţuită sub formă de platouri. La est de Fântâna Obedeanu a fost investigat de cercetătorul Gheorghe Popilian, în urmă cu câteva decenii, un cimitir de înhumaţie al unei populaţii creştine din secolele XIII-XIV: unele morminte au un inventar sărac şi altele conţin monede, catarame, cercei, inele cu motive ornamentale incizate. Monedele emise în vremea lui Vladislav I, Radu I şi Mircea cel Bătrân.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 437 La Cernele sunt de asemenea, identiﬁ cate urme arheologice din secolele XIV-XV (cercetări Gheorghe Popilian). Autorii cărţii, cercetătorii Petre Gherghe şi Lucian Amon prezintă prima atestare documentară a Craiovei, un act domnesc emis de domnitorul Laiotă Basarab, la 1 iunie 1475 unde este menţionat „Jupan Neagoe ot Craiova”. Capitolele enumerate sunt precedate de o listă cu abrevieri a cărţilor şi articole de specialitate studiate de autori pentru elaborarea acestei cărţi. Ilustraţia lucrării cuprinde 48 de planşe şi fotograﬁ i dovedindu-se un suport real în susţinerea celor expuse în text. Cartea domnilor cercetători Petre Gherghe şi Lucian Amon se adresează publicului larg, iubitor de istorie, dar şi specialiştilor în domeniu.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 439

Noi apariții editoriale cu privire la fenomene culturale și evenimente istorice petrecute în Preistoria și Antichitatea Olteniei

Cătălin Nicolae Pătroi

G. Miu, Al. Botezatu, Al., Comșa, G., El Susi, Ostrovul Corbului între km. ﬂ uviali 911-912. Analiză antropologică și arheozoologică. Seria Monograﬁ i. IV. Editura Aremis, București. 2012. ISBN 978-973-566-224-0.

Siturile arheologice de la Ostrovul Corbului, jud. Mehedinți și în mod deosebit necropola preistorică reprezintă o mare descoperire arheologică, iar problematica ridicată de aceasta este extrem de complexă, conexiunile referitoare la fenomenele culturale cărora le-au fost atribuite mormintele identifi cate fi ind de o importanță deosebită în realizarea sistemului cronologic al perioadei. Așadar și abordările subiectului sunt numeroase: Fl. Mogoşanu, Mezoliticul de la Ostrovul Corbului.O nouă aşezare de tip Schela Cladovei, SCIVA, 29, 1978, 3, p. 335 - 351; P. Roman, Despre istoricul cercetărilor şi stratigrafi a unor aşezări din Ostrovul Corbului, SCIVA, 38, 4, 1987, p. 335 – 365; P. Roman, A., D., Opriţescu, Interferenţe etnoculturale din perioada indoeuropenizării refl ectate în cimitirul eneolitic de la Ostrovul Corbului, Thraco - Dacica, X, 1 – 2, 1989; M., Şimon, Aşezarea sălcuţeană de la Ostrovul Corbului, SCIVA, 40, 2, 1989,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 440 p. 107 - 147; Al., Păunescu, Locuirea mezolitica de tip Schela Cladovei de la Ostrovul Corbului(judeţul Mehedinţi), SCIVA, 41, 1990, 2, p. 123 -147; P. Roman, Ostrovul Corbului, 1996; P., Roman, A., Opriţescu, Ostrovul Corbului între km. ﬂ uviali 911 - 912. Morminte şi unele aşezări preistorice, 2008, Bucureşti, Editura Academiei Române. ISBN 978-973-27-17748-6.

Lucrarea la care ne referim a apărut în anul 2012 la Editura Artemis din București, în seria monografi i, sub egida Institutului de Arheologie ,,V. Pârvan,, din București și a Fundației ,,Rădăcinile Europei,,. Cele 283 de pagini de text sunt grupate în două mari capitole: I. Analiza antropologică a necropolei de la Ostrovul Corbului (Mezolitic, Neolitic, Eneolitic, Hallstatt) – autori Georgeta Miu, Dan Botezatu, Alexandra Comșa și II. Analiza resturilor animaliere din mormintele descoperite la Ostrovul Corbului (jud. Mehedinți) – autor Georgeta El. Susi. Cum putem observa din titlurile celor două capitole, autorii și-au aplecat atenția asupra inventarului din morminte (schelete umane și depunerile rituale) și suntem în fața unei abordări interdsciplinare a descoperirilor arheologice care completează înformațiile anterioare. În deschiderea lucrării, în câteva pagini avem opiniile a doi cercetători de marcă: Prof. Univ. Dr. Petre Roman (direct implicat în cercetarea necropolei și cu expertiza celui care a fost la fața locului și a prezentat detaliat și a conectat-o la sistemul cronologic și cultural al epocii) și Dr. Alexandra Comșa (cercetător antropolog al cărui renume în domeniul de specialitate nu mai trebuie subliniat). Descrierea și analiza antropologică a materialului osteologic de la Ostrovul Corbului cuprinde: zona geografi că, starea de conservare a scheletelor, material și metode folosite, estimarea vârstei, determinarea sexului, stabilirea taliei, caractere nonmetrice pe schelete și pe dentiție, tipologia, descrierea materialului, mormintele mezolitice, mormintele neolitice ale culturii Criș, mormintele eneolitice, mormintele hallstattiene, aspecte paleodemografi ce, patologia seriei de la Ostrovul Corbului, aspecte sociale si de ritual funerar identifi cate la nivelul cimitirului, analogii și comparații. Observăm așadar o multitudine de probleme abordate, ce sunt interesante atât pentru specialistul avizat cât și pentru arheolog ori persoane fără prea mare expertiză dar care pot intra în contact, prin acest studiu, cu indivizii ce au trăit pe acele meleaguri în Preistorie și au fost îngropați în cimitirul de la Ostrovul Corbului. Partea fi nală a lucrării este dedicată analizei resturilor animaliere din mormintele descoperite, studiu prin care Dr. Georgeta El Susi ne familiarizează cu tipurile de animale identifi cate pentru perioadele mezolitice și eneolitice târzii la Ostrovul Corbului. Volumul supus prezentării este complex, conține o ilustrație reprezentativă și detaliată, precum numeroase determinări de specialitate.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 441 Avem în față o lucrare extrem de valoroasă, pe un domeniu de expertiză puțin valorifi cat în România. Pot afi ra că mă număr printre persoanele ce au aștepat cu interes acest volum prin prisma preocupărilor mele referitoare la cultura eneolitică Sălcuța. Voi puncta în continuare, câteva aspecte scoase în evidență de autori, despre mormintele atribuite culturii Sălcuța, pentru celelalte perioade abordate invitâdu-vă să nu ocoliți această apariție editorială deosebită. Un numar de 58 de morminte din totalul celor descoperite este atribuit perioadei eneolitice, parte din acestea fi ind al unor indivizi ce aparțin culturii Sălcuța (G. Miu et al., 2012 a: 14, tab. 1). Analiza antropologică a avut la bază următoarele criterii: estimarea vărstei, determinarea sexului, stabilirea taliei, caracterle non-metrice pe schelete și dentiție, tipologia, descrierea materialului antropologic. Prezentarea mormintelor eneolitice (G. Miu et al., 2012 a: 30-90) este detaliată conținând acele criterii antropologice la care am făcut referire. Polimorfi smul este caracterul antropologic al cimitirului de la Ostrovul Corbului, concluzie dată de caracteristicile biometrice ale neurocraniului și caracteristicile de la nivelul scheletului post-cranian (G. Miu et al., 2012 a: 191). Cea mai pare parte a indivizilor de la Ostrovul Corbului sunt doliocrani și mezocrani – procent 97%, în timp ce doar 3% sunt brahicrani (G. Miu et al., 2012: 204, grafi c 8). Din punct de vedere al taliei, se constată o talie mijlocie, cu tendințe spre talie mare în cazul bărbaților (G. Miu et al., 2012: 215). Astfel, femeile au o înălțime medie de 154,8cm, iar bărbații de 165,3 cm (G. Miu et al., 2012: 217). Dn punct de vedere patologic, indivizii din perioada eneolitică din acest cimitir nu suferă de boli grave. Totuși, întâlnim entezofi te și osteoartrită datorită activităților fi zice intense, dereglări metabolice precum osteoporoza (G. Miu et al., 2012: 156). Tipul antropologic mediteranoid este preponderent, uneori apare în amestec cu tipul nordoid și apoi cu cel protoeuropoid. Tipul alpin este rar, iar tipul dinaric lipsește (G. Miu et al., 2012: 220). Sub aspect paleodemografi c, în necropola de la Ostrovul Corbului nu a fost identifi cată gruparea mormintelor pe familii. Morintele cu schelete de copii cu vârste foarte fragede nu conțin inventar funerar. Probabil nu au fost considerați incluși pe deplin în viața socială a comunității (G. Miu et al., 2012: 173). Mormântul M 21 sugerează și posibilitatea folosirii excarnației în această necropolă. Mixturile sesizate la nivelul tipurilor antropologice din necropola de la Ostrovul Corbului ilustrează un amestec de populații, fapt ce arată un caracter noncombativ al comunității. Asemănări găsim în special în mediul Gumelnița care manifestă o variabilitate antropologică mai accentuată (G. Miu et al., 2012: 221). Materialul osteologic animalier descoperit în necropola de la Ostrovul

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 442 Corbului, jud. Mehedinţi a fost şi el supus unor determinări (G. El. Susi, 2012: 276-279). Resturile faunistice analizate au fost colectate, în cea mai mare parte din umplutura unor morminte: două sunt mezolitice şi 13 eneolitice. Pentru cultura Sălcuța, aceeași cercetător a reușit să realizeze determinări pentru material colectat din situl de la Drăgăneşti – Olt (G. El. Susi, Studiul resturilor de faună din tell-ul eneolitic de la Drăgăneşti – Olt (judetul Olt), Drobeta, XVI, 2006, p.115 – 142), dar și pentru pentru aşezarea eneolitică (ce are și nivel de locuire atribuit culturii Sălcuța) de la Cuptoare ,,Sfogea,, jud. Caraș-Severin (G. El. Susi, The fauna of the copper age settlement from Cuptoare - ,,Sfogea,, (District Caraș- Severin), Symposia Thracologica, nr. 9, Biblioteca Thracologica Nr. II, 1992, București, p. 76 -77; G. El. Susi, La faune de l etablissement eneolithique de Cuptoare ,,Sfogea,, (dep.Caraş -Severin), Banatica, 12, 1993, p. 53 - 63). Avem deja posibilitatea să vorbim despre analize comparative, pornind de la rezultate obținute pe materiale din situri ale aceluiași fenomen cultural și cronologic. Pentru perioada eneolitică din România, rezultate deosebite și recente au fost obținute de către colegi la nivelul analizei interdisciplinare (analiza antropologica, analiza arheozoologica, ichtiologică) pentru cultura Gumelnița (ﬁ e că vorbim de materialul din siturile gumelnițene dobrogene Năvodari ,,Tașaul,, Hârșova tell, Bordușani ,,Popină,, Luncavița, Enisala, ori de cele din Campia Munteniei – necropola de la Sultana, tell-ulurile de la Bucșani, Pietrele ,,Gorgan,, ori Vitănești) ca să ne referim doar la câteva din punctele care pot ﬁ folosite în analiza noastră referitoare la cultura Sălcuța, pe axa sincronismelor. Am enumerat doar câteva exemple fără a pierde din vedere realizările deosebite ale colegilor din același domeniu, pentru spațiile culturale vecine și pe diversele paliere cronologice, atât pentru cercetarea românească, dar și pentru conexiunile cu mediile culturale similare din alte state (Bulgaria, Serbia, Ungaria, etc.). Cercetarea românească are nevoie de astfel de studii interdisciplinare pentru a ,,sparge,, abordările clasice și a intercorela toate informațiile spre o percepție și o reconstituire cât mai apropiată de matricea originală.

A., Boroneanț, Aspecte ale tranziției de la mezolitic la neoliticul timpuriu în zona Porților de Fier, Museum Banaticum Temesiense. Biblioteca Historica et Archaeologica Banatica, LIII, Cluj-Napoca, 2012, Editura Mega, ISBN – 978- 606-543-252-9.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 443

O serie de studii ale autoarei prefi gurează apariția volumului la care facem referire. Iată câteva dintre aceste repere bibliografi ce: A., Boroneanţ et all, The Icoana burials revisited, Studii de Preistorie, 5, 2008, p. 51 – 60; A., Boroneanț, V., Boroneanț V., Schela Cladovei 1965-1968. După 40 de ani. Studii de Preistorie, 6, 2009, p. 15 – 34; A. Boroneanț, Ostrovul Corbului – o discuție asupra mormintelor mezolitice și neolitice timpurii. Buletinul Muzeului Județean Teleorman–Seria Arheologie 2: 5–28; P., Jacobsson, A., Boroneanţ, Set in clay: altars in place at Cuina Turcului, Iron Gates Gorge, Studii de Preistorie, 7, 2010, p. 33–44; A. Boroneanț, cap. IV. THE MESOLITHIC IN BANAT, The Prehistory of Banat. I. The Paleolithic and Mesolithic. Editors- in-Chief Nikola Tasić (Belgrade), Florin Draşovean (Timişoara). Editors of the fi rst volume Florin Draşovean (Timişoara), Borislav Jovanović (Belgrade). The Publishing House of the Romanian Academy Bucharest, voll. I, 2011, p. 103 – 142. ISBN 978-973-27-2057-8.

Continuând cercetările începute de părintele său, Dr. Vasile Boroneanț, Adina Boroneanț reușește prin volumul de față să fructiﬁ ce în cel mai academic mod rodul a peste jumătate de secol de cercetări arheologice în zona Porților de Fier și a Cazanelor Dunării. Evident, vorbim de corolarul tuturor informaților

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 444 obținute de predecesorii săi despre perioada mezolitică și neolitică timpurie din Cazanele Dunării și de propriile cercetări, nu puține, din celebra stațiune Schela Cladovei, jud. Mehedinți, ca să menționăm doar unul din siturile arheologice abordate de autoare.

Publicată sub egida Muzeului Banatului din Timișoara și a colecției științifi ce Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, lucrarea ,,Aspecte ale tranziției de la mezolitic la neoliticul timpuriu în zona Porților de Fie, apare cu un format de o calitate superioară (coperți, hârie, grafi că și claritate ilustrații), care completează valoarea științifi că a demersului autoarei. Cele 400 de pagini ale volumului sunt structurate în 14 capitole și anexe (cataloag de situri neolitice timpurii de pe malul stâng al Dunării, catalog al siturilor neolitice timpurii și mezolitice de pe ambele maluri ale fl uviului – zona Porțile de Fier, baza de date C 14, rezumat, lista fi gurilor, tabele și grafi ce, ilustrație, bibliografi e). Prima parte a lucrării cuprinde, cum este și fi resc, o abordare a istoricului cercetărilor, o prezentare a cadrului natural, extrem de generos și o abordare a istoricului cercetărilor arheologice determinate de cele două mari proiecte hidroenergetice, Porțile de Fier I și Porțile de Fier II. Discuțiile referitoare la abordările cronologice ale perioadei cercetate se găsesc în capitolul ,,Argumente pentru o arheologie a tranziției,, unde găsim opinii fundamentate despre cele două perioade cronologice – mezolitic și neolitic timpuriu. Abordarea analizei pornește de la trei elemente principale – A. locuințe și vetre, B- industria materiilor dure animale, C- mormintele, pentru perioada mezolitică și A - caracteristicile materialului ceramic neolitic timpuriu, în special cel pictat, de tradiție Starčevo-Criș, cu referiri analoage la tipologia dezvoltată pentru neoliticul timpuriu din Grecia și Orientul Apropiat, B - Industria litică, C- Arhitectura, D - Mormintele. Toată această analiză este completată cu o discuție detaliată privind abordările despre terminologie, cronologie a siturilor precum și de o prezentare comparativă a descoperirilor și caracteristicilor celor două perioade în raport cu realitățile identifi cate în marile situri de pe ambele maluri ale Dunării (Lepenski Vir, Vlasc, Schela Cladovei). În a doua parte a abordării, autoarea prezintă siturile de la Alibeg, Adăpostul sub stâncă de la Cuina Turcului, Peșterile Climente I și Climente II, Peștera Veterani și situl Veterani Terasă, Răzvrata, Icoana, Ostrovul Banului (cu o analiză a faunei realizată de Dr. Adrian Bălășescu și Dr. Valentin Radu de la Muzeul Național de Istorie a României din București), Schela Cladovei și Ostrovul Corbului (jud. Mehedinți). Trecând peste toate detaliile strict legate de problematica abordată, care este una complexă și accesibilă unui grup extrem de redus de specialiști, trebuie menționat și modul cum este prezentat un sit (istoric al cercetărilor, context

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 445 cronologic, informație de săpătură publicată, informație inedită din vechile cercetări, descrierea săpăturii, succesiunea descoperirilor, documentația păstrată, complexe arheologice cercetate prezentate pe secțiuni, discuții) argument favorabil spre adoptarea ca model de fi șă de sit și care are la bază un sistem de săpătură complex. Lotul de date radiocarbon avut la dispoziție este considerabil (cele mai numeroase date fi ind din stațiunile Schela Cladovei și Lepenski Vir, Padina), iar ilustrația este deosebit de convingătoare, reușind să surprindă toate aspectele problemelor ridicate de autoare. Deși vorbim de o lucrare supraspecializată, dedicată exclusiv specialiștilor, remarc faptul că atât modul de a prezentarea informațiilor cât și fotografi ile de epocă, reușesc să prezinte o istorie atractivă și bine argumentată a comunităților umane din zona Porților de Fier din perioada mezolitică și neolitică timpurie. Cum bine subliniază și autoarea, vestigiile comunităilor mezolitice și neolitice timpurii din Zona Porților de Fier stârnesc în continuare largi dezbateri, permit reevaluări și abordări noi și ,,sunt departe de a fi limpezi,,. Cu argumente, imaginea comunităților de vânători-culegători, izoate (așa cum au fost văzute prin anii 1970), bazate pe o economie a vânătorii, culesului și pescuitului, este înlocuită, grație unor noi abordări de tehnică de săpătură și interdisciplinaritate, cu cea a unor comunități destul de stabile, care vor face pasul spre neolitic, însă nu în formele ,,clasice,, cunoscute (agricultură și creșterea animalelor), ci sub aspecte ce țin de particularitățile de mediu geografi c (stațiunile se găsesc în locuri înguste în zona plajelor) și climă (perioada 6300-6000 cla.BC. este una rece și umedă, cu inundați succesive și fenomene meteo severe).

Tabel. Apud A. Boroneanț, 2012, tab. 2, p. 40.

Un volum mult așteptat care acoperă unitar o zonă geograﬁ că extraordinară și o cercetare arheologică ce se întinde pe mai bine de jumătate de secol.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 446

Harta siturilor mezolitice și neolitice timpurii din regiunea Porțile de Fier. Apud A. Boroneanț, 2012, ﬁ g. 1, p. 251.

C. N. Pătroi, Neo-eneoliticul în Oltenia. Repertoriu de așezări și descoperiri, 2013, Craiova, Editura SITECH. ISBN 978-606-11-3376-5.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 447

C. N. Pătroi, Catalogul aşezărilor şi descoperirilor aparţinând culturii Sălcuţa din Oltenia, Drobeta. Arheologie-Istorie, XVII, 2007, p. 14 – 30; M. I. Neagoe, Repertoriul aşezărilor şi descoperirilor culturii Vădastra din sud - estul Olteniei şi vestul Munteniei, Drobeta, Arheologie - Istorie, XVII, 2007; I. Sălceanu, Sălcuţa IV – Herculane II - III, 2008, Satu Mare; C. Tulugea, Repertoriul arheologic din nordul Olteniei (Neolitic, Eneolitic), Buridava, 8, 2010; S. A. Luca, C. I., Suciu, F., Dumitrescu-Chioar, Cataloque of the Early Neolithic (Starčevo-Criș Culture) settlements in Western part of Romania – Transylvania, Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia and Western Muntenia, The First Neolithic Sites in Central/South-Est European Transect. Volume II. Early Neolithic (Starčevo-Criș ) Site son the Territory of Romania. Edited by Sabin Adrian Luca, Cosmin Suciu, BAR, 2011, International Series 2188, p. 79 – 132; C. N. Pătroi, Elemente noi privind catalogul aşezărilor şi descoperirilor culturii eneolitice Sălcuţa, Drobeta. Arheologie-Istorie, XXI, 2011, p. 5 – 12; A., Boroneanţ, Aspecte ale tranziţiei de la mezolitic la neolitic în zona Porţile de Fier, 2012, mss.; I., Sălceanu, N., Curici, N., Fenomenul Şviniţa, vol I, 2012, Satu Mare.

Iată doar câteva din reperele bibliograﬁ ce destul de recente care au permis gruparea informațiilor într-un singur volum, alaturi de alte descoperiri mai vechi, sub forma unui repertoriu de așezări și descoperiri din perioada neo-eneolitică a Olteniei. Un demers necesar cu atât mai mult cu cât am observat în ultima perioadă sincope în cercetarea acestei perioade la nivelul Olteniei. Același lucru este valabil și despre numărul de specialiști (din ce în ce mai puțini, iar mulți ieșiți din activitate după pensionare) care se preocupă efectiv de studierea neo-

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 448 eneoliticului oltean.

În anul 1939, Dumitru Berciu afi rma că ,,de numele aşezării de la Sălcuţa se leagă începuturile mişcării noastre arheologice sistematice, nu numai în Oltenia, dar şi din întreaga ţară,,. Efervescenta marilor cercetări și campanii arheologice din această provincie istorică este apusă. Cu toate acestea, vestigiile sunt încă acolo, există și în orice moment pot fi cercetate. Trebuie să ne preocupăm și să ne îngrijim ca acestea să nu fi e pierdute pentru totdeauna. Acesta este scopul declarat al demersului ce a stat la baza acestui volum, și de ce nu, orgolioși cum suntem ca și olteni, renașterea și reaprinderea interesului pentru preistoria Olteniei, cu referire directă la neolitic și eneolitic.

Argumentul principal a fost acela de a realiza un instrument de lucru unitar, referitor la neoliticul și eneoliticul oltean, cu posibilitatea de a ﬁ racordat la cercetările din arealele vecine.

Pentru cunoscătorii problematicii privind neoliticul din Oltenia, volumul lui D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, din anul 1939, a reprezentat prima mare încercare de a sistematiza, într-un cadru cronologic şi ştiinţiﬁ c, descoperirile din arealul Olteniei. Pentru multă vreme această carte a rămas un punct de referinţă, de pornire în abordarea diverselor probleme privind cercetarea neoliticului oltean.

Sunt conştient că probabil nu am reuşit să cuprind toate aşezările şi descoperirile perioadei neolitice din Oltenia, motiv pentru care volumul de față a fost constituit ca o bază de informaţii care poate fi actualizată permanent şi completată de colegi, cu propriile descoperiri. Există încă numeroase probleme de lămurit privind anumite culturi neolitice din Oltenia, încadrate şi denumite, destul de sumar, atât din punct de vedere al descoperirilor materiale, cât şi din punct de vedere cronologic. Descoperirile şi cercetările au fost prezentate aşa cum au fost postulate de autorii lor, propunând anumite variante de localizare sau încadrare acolo unde am verifi cat pe teren aceste vestigii sau unde piese similare descoperite, impun modifi cări

Lucrarea a apărut la Editura Sitech din Craiova, entitate acreditată de C.N.C.S. din cadrul Ministerului Educației și Cercetării pentru editare de carte științifi că. Cu un număr de 250 de pagini, în format B5, volumul cuprinde, ca și capitole, un cadru geografi c al Olteniei, indexul de localități și culturi neolitice, repertoriul așezărilor și descoperirilor, concluzii, un inventar al bunurilor culturale mobile cu valoare istorică și arheologică ce se găsesc în colecțiile școlare din județul Mehedinți, catalogul topoarelor de cupru tip Jasladany descoperite în Oltenia. Lucrarea este însoțită și de o bibliografi e consistentă, ce conține majoritatea referirilor la vestigiile oltene, precum și de planșe ilustrative

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 449 (hărți, profi le de săpătură, planuri de săpături, planuri de locuințe, reconstituiri de locuințe, inventar ceramic, os-corn, cupru relevant despre fi ecare cultură arheologică identifi cată, etc.) și anexe (tabele de date C14, analize și diagrame polinice, buletine de analiză pentru unelte din cupru). Informaţiile cunoscute, referitoare la fi ecare aşezare sau descoperire, au fost menţionate în următoarea ordine: Localitatea (comuna, satul, judeţul); a). Poziţia (denumirea locului, punctul de descoperire); b). Caracterul descoperirii (data, autorul descoperirii, conducătorul cercetării, săpături – campanii efectuate); c). constatări şi observaţii (startigrafi ce, cronologice); d) Locul de depozitare a materialelor (muzee, colecţii); e). Bibliografi e; f). Coordonate geografi ce; A fost ușor de constatat că teritoriul Olteniei este intens locuit în neolitic și eneolitic, existând totuşi, fl uctuaţii, pe anumite perioade cronologice şi areale naturale. Numărul redus de aşezări, atribuit unei aumite culturi, poate fi pus atât pe seama condiţiilor de mediu cât şi pe insufi cienţa cercetării arealelor respective. Comunităţile Starčevo – Criş se pare că au evitat zona montană a judeţului Gorj, preferând în special zonele de luncă şi proximitatea Dunării (în judeţul Mehedinţi), Câmpia Olteniei (jud. Dolj, jud. Olt) şi urcănd spre nord, pe Valea Oltului înspre Transilvania. Se poate observa, destul de uşor, cum comunităţile Vădastra evoluează în special între râulrile Jiu şi Olt, fi ind puţine ieşirile din acest areal, fi e că este vorba de stânga Jiului sau de dreapta râului Olt. Comunităţile Vinča, rareori depăşesc limita râului Jiu, vestigiile identifi cate de M. Nica reprezentând o mixtură ce este rodul unor întrepătrunderi de comunităţi şi a difuziunii unor elemente cu origine sudică. Populaţiile Boian se extind până în zona Oltului, neieşind din matca acestuia spre a avansa înspre râul Jiu. Comunităţile Sălcuţa sunt prezente în acest areal, elementele culturii materiale şi spirituale legând aceste populaţii de cultura Gumelniţa, care este atestată în zona Oltului în aşezările de la Drăgăneşti – Olt, Brebeni, Dobrosloveni, Profa, dar şi în apropiere de Jiu, la Cârcea. Deşi, la nivel de eneolitic fi nal, în special în timpul în care evoluează cultura Sălcuţa IV – Herculane II – III, se întregistrează, din punct de vedere cultural şi material, o mixtură şi o uniformizare ce se extinde pe spaţii largi, nu întâlnim vestigii Sălcuţa IV în zona râului Olt, acesta fi ind o posibilă limită culturală. Este de înţeles acest fenomen, întrucât este contemporan, pe anumite areale, cu mişcarea comunităţilor Cernavoda I spre vest, înspre Oltenia. Vestigiile comunităților neolitice și eneolitice din Oltenia îşi găsesc analogii şi în sudul Dunării, făcând parte din mari familii culturale ce au caracteristici comune. Foarte multe puncte repertoriate de noi se referă la descoperiri de suprafaţă sau izolate, motiv pentru care semnalizarea făcută trebuie completată cu deplasare în teren. De multe ori, reperele sunt extrem de puţine, ori inexistente, ceea ce face şi mai anevoioasă identifi carea acestora. În concluzie, propunem tratarea cu

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 450 anumite rezerve a acestor puncte.

Descoperirile izolate de topoare din cupru, de tip Jaszladany, pe tot cuprinsul Olteniei, la nivel de perioadă eneolitică marcheză o intensă activitate metalurgică şi probabil, momentul în care se începe tezaurizarea şi fenomenul de stratiﬁ care socială. Faptul că nu sunt semnalate urme de utilizare ale acestor piese, indică folosirea lor cu alt scop (idee întărită și de sceptrul de piatră în formă de cap de cal din situl Sălcuța, jud. Dolj) decât cel al activităților cotidiene. Un singur topor cu braţele ,,în cruce,, varianta Orşova, este descoperit în condiţii stratigraﬁ ce sigure, la baza unui şant de apărare al sitului de la Reşca (jud. Olt) şi este atribuit culturii Sălcuţa. Fiind singurul reper cronologic sigur, ne-am permis atribuirea acestor piese, cel puţin a variantei Orşova, culturii Sălcuţa, cu toate că există o largă încadrare a acestora pe întreaga perioadă eneolitică şi până în bronzul timpuriu. În Oltenia s-au răspândit tipurile Orşova, Vidra, Brad, Petreşti, Târnăveni.

Lucrarea este dedicată unui oltean, ce a trudit pe şantiere neolitice din Oltenia şi care încă nu a fost onorat suﬁ cient de breaslă şi comunitate, Dr. Marin Nica. Catalog al topoarelor de cupru tip Jaszladany descoperite în Oltenia Apud C. N. Pătroi, Cultura Sălcuţa în Oltenia, 2010, manuscris; idem, Neo-Eneoliticul în Oltenia. Repertoriu de așezări și descoperiri. 2013, p. 158- 159. Nr. Localitate Lungime L b.v. L b.o Greutate Diametru Stare crt manşon conservare 1Sălcuţa (Dj) 22cm 1kg întreg 2 Cîrna (Dj) 3Coşovenii de Jos (Dj) 4Coţofenii din 19,2cm 3cm Dos(Dj) 4a Coţofenii din 18,6cm 3,3cm Dos(Dj) 5 Craiova(Dj) 6Moţăţei(Dj) 29,4cm 3,6cm întreg 7 Vârtop(Dj) 8 Drobeta Turnu 26cm 4cm întreg Severin (Mh) 8a Drobeta Turnu 22cm 2,7cm Severin (Mh) 8b Drobeta Turnu 20cm 3cm Severin (Mh) 9 Vela(Mh) 10 Poiana(Mh) 20,4 0,545kg 2,9cm 11 Padina 21,1cm 4,2cm întreg Mare(Mh) 12 Orşova(Mh) 25cm 0,870kg 3,3cm întreg 12 Isverna(Mh) 14 Hinova(Mh) 15 Halânga 11cm 3cm fragment (Mh)

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 451 16 Cornu(Mh) 17 Cloşani(Mh) 18 Cârjei(Mh) 17,5cm 0,650kg 3,3cm întreg 19 Izvorul Aneştilor 24cm 0,815kg întreg (Mh) 20 Jiana(Mh) 26cm 11 cm 11,3cm 0,960kg. întreg 21 Colecţia 19,3cm 8 cm 8,2cm 0,565kg. 3,4/3,2 cm fragment Muzeului Turnu Severin. Locaţie necunoscută 22 Colecţia 13,3cm 9,5cm 0,280kg fragment Muzeului Turnu Severin. Locaţie necunoscută 23 Colecţia 13,5cm 10,1cm 0,340kg fragment Muzeului Turnu Severin. Locaţie necunoscută 24 Dobriceni 26,2cm 11cm 14cm 0,920kg 3,2cm întreg (Vl) 25 Căzăneşti (Vl) 26 Govora(Vl) 0,250kg 27 Obogeni(Vl) 23cm 0,875kg 3,3cm întreg 28 Prudeni(Vl) 21,9cm 0,747kg 3,2cm întreg 29 Racoviţa(Vl) 18cm 0,802kg 3,3cm 30 Reşca(Ot) 31 Vilcele(Ot) 20,4cm 3,3cm 32 Fost Judeţ 21cm 3,3cm întreg Romanaţi 33 Fântanele 11cm 0,155kg 2cm fragment (Gj) 34 Turcenii de Jos 20cm 0,515kg 3,3cm întreg (Gj)

L b.v. – lungimea braţului vertical L b.o. - lungimea braţului orizontal

R. Băjenaru, Identități culturale, structuri de putere și conﬂ ict militar în nordul Peninsulei Balcanice în mileniile IV-III a. Chr. 2013, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București. ISBN 978-973-167-126-0.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 452

Lucrarea a apărut în anul 2013 la Editura Muzeului Național al Literaturii Române intr-un format de 295 pagini și a fost realizată de dr. Radu Băjenaru, cercetător științifi c la Institutul de Arheologie ,,Vasile Pârvan,, din București, în cadrul proiectului ,,Valorifi carea identităților culturale în cadrul proceselor globale,,. Suntem în fața unui stagiu de pregătire postdoctorală, a cărui fi nalitate a reprezentat-o și acest volum. Abordarea în sine a subiectului, în prima sa fază se rezumă la o repertoriere și prezentare sistematică, în cadrul unui catalog, a pieselor de metal ce pot fi considerate arme, databile din perioada eneolitică și bronzul timpuriu. Două categorii principale de obiecte sunt vizate de autor: topoarele și pumnalele. Scopul propus și asumat de autor îl reprezintă procesul de trecere de la epoca neo-eneolitică la epoca bronzului în nord-estul Peninsulei Balcanice, sub aspectul metalurgiei și armamentului, totul racordat la anumite centre de putere ce încep să apară în zona la care facem referire. Cu două stagii de pregătire, unul la Heidelberg și altul la Sofi a, și sub îndrumările câtorva specialiști consacrați (dr. Joseph Maran, dr. Stefan Alexandrov, Acad. Alexandru Vulpe), dr. Radu Băjenaru a reușit întocmirea unui catalog extrem de valoros, atat sub aspectul informațiilor oferite, cât și asupra noutăților aduse și puse în circulație și în literatura de specialitate românească și aici ne referim în special la materialele din Bugria, multe inedite ori puțin cunoscute. Cum sublinia și colegul nostru pentru spațiul românesc, piesele existente ne sunt cunoscute în mare parte datorită contribuțiilor lui D. Berciu, Arheologia pristorică a Olteniei, 1939; Idem, Topoare de cupru cu două braţe opuse - tipologie şi origine, Apulum, I, 1939-1942, p. 39 – 71; Al. Vulpe, Cu privire la cronologia topoarelor de aramă cu braţe în cruce, SCIV, 15, 4, 1964; Idem,

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 453 Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato - dunărean, SCIV, 24, 2, 1973, p. 217 – 238; Idem, Die Axte und Beile Romanien, II, P.BF., IX, 5, 1975; Junghans, S., Sangmeister, E., Schroeder, M., Kupfer und Bronze in der fruhen Metallzeit Europas. In Katalog der Analisen, 1968, Berlin, dar și datorită unor lucrări recente realizate de autori precum: I. Mareș, Metalurgia aramei în neo - eneoliticul României, 2002, Suceava, Ed. Bucovina Istorică; C. N. Pătroi, Metalurgia cuprului în cadrul complexului eneolitic Sălcuţa - Bubanj – Krivodol, Drobeta. Arheologie-Istorie, XVI, p. 89 – 112; E. C. Ștefan, Some observations on the Vidra type axes.The social signifi cance of copper in the Chalcolithic, Studii de Preistorie 5, 2008, p. 79 – 88; S. Enea, Simboluri eneolitice ale puterii. Despre topoarele de aramă cu braţele „în cruce” din România, Revista Arheologică, serie nouă, IV, 2, 2008, p. 5 – 32; Idem, Modele miniaturale din lut ale topoarelor eneolitice din spațiul carpato-danubian, Semper fi delis: in honorem magistri Mircea Ignat, 2013, Editura Istros, ISBN 978-606-654-070-4, p. 87-106; R., Băjenaru, F., Ridiche, Un topor de tip Vidra din Oltenia. Interdisciplinaritate în Arheologie și Istorie – In memoriam Liviu Măruia. Arheovest, I.Timișoara, 2013, p. 115 -117. ISBN 978-963-315-153-2 (Vol. I). Sunt doar câteva din studiile consacrate ori recente, referitoare la piesele din cupru eneolitice și ale bronzului timpuriu, numeroși cercetători (E. Tudor, O. Toropu, Gh. Lazarovici, I. Stângă, G. Crăciunescu, M. Nica, Gh. Topan, A. Balint, D. Monah, K. Horedt, P. Gherghe, Gh. P. Govora) contribuind pe parcursul anilor la cunoasterea și repretorierea topoarelor din cupru. Cu scuzele de rigoare pentru cei care nu au fost menționați, puteți să vă întrebați de ce a fost necesară această enumerare. Îi stim, nu? Le cunoaștem opera. Așa este. Însă din 2013 avem volumul lui R. Băjenaru care cuprinde aproape toate aceste referiri. O singură lucrare care acoperă o întreagă literatură. Cu atât mai valoroasă este contribuția autorului cu cât anunță că nu se va opri doar la faza de repertoriere ci va completa subiectul cu o prezentare despre tipologie, contexte, semnifi cația și funcționalitatea pieselor menționate etc. Personal, racordarea la spațiul sud-dunărean, zona Bulgariei, pentru metalurgia cuprului în perioada eneolitică mi-a fost facilitată în special de lucrarea H. Todorova, Die kupferzeit Axte und Beile in Bulgarien, 1981, Berlin. Și alte contribuții ale colegilor bulgari merită menționate: H. Todorova, Kupferzeitliche Siedlungen in Nordostbulgarien, Materialen zur Allgemeinen und Vergleichenden Archäologie, Band 13, 1982, München; H. Todorova, Der kupferzeit Bulgariens. Die kupferzeit als Historische Epoche, 1991; I. Vajsov, Die frühesten Metalldolche Südost-und Mitteleuropas, Prähistorische Zeitschrift, 68, 1,1993, 103-145; Pernicka, E. Begemann, F, Schmitt-Strecker, S., Todorova, H., Kulefff, I., Prehistoric copper in Bulgaria, Eurasia Antiqua, band 3, 1997, Berlin. Culturile eneolitice care au populat arealul geografi c al Peninsulei

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 454 Balcanice și zonei sud Carpatice se reduc la două mari complexe: Gumelnița- Karanovo VI și Sălcuța-Krivodol, cu corespondent în Serbia în grupa Bubanj. Nu trebuiesc omise nici aspectul cultural Varna, aspectul Stoicani-Aldeni, aspectul Brătești, care sunt derivate ale acelorași două mari complexe. Palierul cronologic superior al fi nalului perioadei eneolitice este dat de culturile Cernavoda I, Sălcuța IV-Herculane II, Pevec, Galatin, Yagodina, areale de evoluție din care provin piese de cupru, gen topoare cu două brațe dispuse în ,,cruce,, tip Jaszladany, care deși nu sun descoperite în condiții stratigrafi ce, trebuie luate în calcul și repertoriate întrucât sunt o marcă a perioadei. Studiind volumul lu R. Băjenaru constatăm că nu a omis acest aspect, astfel de descoperiri regăsindu-se în catalogul realizat. Bronzul timpuriu este reprezentat de culturile Cernavoda III, Coțofeni, Glina, Ezerovo, Mihalich, mormintele tumulare de tip Yamnaya. Catalogul realizat se referă la armele din metal, databile în mileniile V-III a.Chr, și anume: topoare plate, topoare cu gaură de înmănușare, pumnale, vârfuri de lance. Încadrarea acestor piese într-o anumită tipologie a fost făcută de autor pornind de la principalele tipologii elaborate de către F. Schubert, 1965, Al. Vulpe, op. cit., 1970 și 1975, E. Chernyh, 1978 si H. Todorova, op. cit., 1981. Cu siguranță, R. Băjenaru deține o arhivă fotografi că pentru piesele menționate în repertoriu. Ar fi extrem de utilă publicarea acesteaia deoarece pentru multe din obiectele prezentate cunoaștem doar desene, schițe ori fotografi i neclare, iar altele ne sunt total necunoscute. La fel de util ar fi și un catalog unitar al buletinelor de analiză cunoscute pentru piesele de metal deja determinate. Pentru a închide cercul privind subiectul abordat, tema îl obligă pe colegul R. Băjenaru să completeze repertoriul și cu artefactele similare din Serbia (cultura Vinča, grupa Bubanj, Vucedol), nu puține la număr, și datorită activității metalurgice intense surprinse de istoriografi a vecină. Cum niciodată un subiect cercetat nu este epuizat defi nitiv, suntem în fața unei lucrări complexe ce a impus numeroase surse documentare și verifi cari directe, la instituțiile specializate în care se găsesc aceste artefacte.

P. C. Gherghe, R. A. Popa, Repertoriul informațiilor și descoperirilor arheologice din Județul Mehedinți. 2013, Edtiura Sitech, Craiova. ISBN 978-; 606-11-3694-0.

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 455

Lucrarea este apărută în anul 2013 la editura Sitech din Craiova. Cu un format B5 şi un număr de 140 pagini, cuprinde pe lângă consideraţiile de ordin geografi c, metodologic şi istoriografi c, o prezentare, pe localităţi, a informaţiilor pe care cei doi autori au reuşit să le însumeze despre descoperiri din judeţul Mehedinţi pentru preistorie şi epocile geto-dacă şi romană. Autorii alătură, într-un volum, şi informaţii din alte lucrări ce repertoriază anumite perioade, spre exemplu I. Stângă, Viaţa economică la Drobeta în secolele II-VI P.Chr., 1998; G. Crăciunescu, Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, 2004; P. Gherghe, Repertoriul informaţiilor şi descoperirilor arheologice din Oltenia. Epoca Latene, 2001. Pentru perioada neolitică şi eneolitică a judeţului Mehedinţi autorii au benefi ciat de volumul subsemnatului, Neo-eneoliticul în Oltenia. Repertoriu de aşezări şi descoperiri, 2013, Editura Sitech, Craiova. Am citat doar câteva repere recente ce au fost folosite alături de menţiuni mai vechi referitoare la descoperirile arheologice din Mehedinţi. Cei doi autori prezintă o informaţie bogată, ce trebuie verifi cată în teren şi la sursele citate. Este o aducere la zi a unora dintre descoperirilor cunoscute ce se transpune într-un instrument de lucru bibliofi l, atat pentru cei iniţiaţi, cât şi pentru elevi şi studenţi. Cronologia folosită de autori este raportată la nivelul tratatului de Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, 2001, fară a fi făcute comentarii la noile abordări de nuanţă ce se impun pe anumite paliere cronologice şi culturi (ex. perioada mezolitică şi siturile din Cazanele Dunării şi Porţile de Fier, abordările referitoare la cronologia Sălcuţa IV-Herculane II, etc.).

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 457

CUPRINS

I ARHEOLOGIE ...... 5

Ion Tuţulescu - Catalogul descoperirilor aparţinând orizontului toartelor pastilate din zona deluroasă şi montană a Olteniei în stadiul actual al cercetărilor ...... 7 Gabriel Crăciunescu - Câteva observaţii referitoare la necropola de la Ostrovul Mare, județul Mehedinți ...... 27 Gheorghe Calotoiu, Adina-Gabriela Cotorogea - Cercetările arheologice preventive în situl din perioada bronzului târziu de la Curtișoara – Bumbești- Jiu, km 85 pe DN 66 (E 79), judeţul Gorj ...... 33 Cristian Schuster - Cu privire la uneltele din lut ars folosite la decorarea ceramicii complexului Basarabi ...... 47 Marin Iulian Neagoe - Necropola medievală de la Crivina, km. Fluvial 894, judeţul Mehedinţi ...... 59

II ISTORIE ...... 73

Emanoil Motorga, Emanuela Motorga - Evoluţia istorică a unor sate din comuna Stejari, jud. Gorj ...... 75 Emanuela Motorga - Satele din vechia comuna Piscoiu ...... 105 Gheorghe Călescu - Începutul şi evoluţia învăţământului în Pocruia, judeţul Gorj ...... 119 Ion Hobeanu - Pe urmele arhivei fostului isprăvnicat Gorj. Documente păstrate la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale ...... 129 Mihaela Ioniţă-Niculescu - Consideraţii privind evoluţia căsătoriei în comuna Novaci la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ...... 145 Daniela-Liliana Pătraşcu - 90 de ani de la moartea tipografului Nicolae D. Miloşescu ...... 153 Dumitru-Valentin Pătraşcu, Daniela-Liliana Pătraşcu - Scarlat Curuţu (1876 - 1962) ...... 165 Cristian Grecoiu - Banca Populară ,,Gilortul’’ - activitatea şi rolul ei în dezvoltarea Novaciului ...... 173 Ilie Gherheş - Debutul primului război mondial în Maramureșul din dreapta Tisei (azi Ucraina); Rușii în Slatina-Marmației (3 - 6 octombrie 1914) ....179

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 458 Dumitru-Valentin Pătraşcu - 100 de ani de cercetăşie în România - Participarea cercetaşilor la bătălia de la Amzacea ...... 189 Albinel Firescu - Tăbăcari şi cojocari în Gorjul de altădată ...... 219 Marian-Alin Dudoi - Restabilirea relaţiilor diplomatice româno-sovietice (august 1945)...... 235 Marian-Alin Dudoi, Dumitru-Valentin Pătraşcu - Documents from the beginning of 1945 regarding the prominent romanian émigrés in the Great Britain ...... 243

III ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR ...... 257

Gheorghe Călescu - Portul, cântecul şi jocul în satul Pocruia, judeţul Gorj ...... 259 Rusalin Işfănoni - De la creaţia ţărănească la sculptura modernă a lui Brâncuşi ...... 269 Cornel Balosu - Iconograﬁ e şi folclor ...... 281 Janeta Ciocan - Căucul, obiect de artă populară ...... 291 Anişoara Bălan - Secvenţe şi exprimări actanţiale, poetice şi plastice în ritualul caloianului ...... 301 Mihaela Mureşan - Tipologia şi simbolismul ornamenticii porţilor monumentale ...... 309 Simona Munteanu, Janeta Ciocan - Frica de natură şi colaborarea cu natura ...... 323 Varvara Măneanu - Despre graiul local de la Smadovița- Bâcleș (Mehedinți)- Minciunica ...... 331 Roxana Deca - Inﬂ uenţa comunismului asupra structurilor familiale tradiţionale româneşti ...... 335 Dorin Brozbă - Mama Domnica Trop, ,,Tezaurul Uman Viu” al neamului românesc ...... 339

IV SIGILOGRAFIE ...... 343

Laurențiu-Ștefan Szemkovics - Şase matrice sigilare aparţinând prefecturii judeţului Gorj (1862-1926) ...... 345

V CONSERVARE ...... 361

Ion Catană - Efectuarea tipodimensionării depozitului de pictură de la Muzeul de Artă din Târgu-Jiu ...... 363

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro 459 VI MEMORIALISTICĂ ...... 377

Cornel Şomîcu - Profesorul Ion Maghieru între cariera ştiinţiﬁ că şi destinul familiei sale ...... 379 Adrian Popescu - Maria Tănase (25 septembrie 1913 – 22 iunie 1963)- Amintiri despre pasărea măiastră a cântecului popular românesc ...... 395 Dumitru Pupăză - O mândrie a neamului: sculptorul Brâncuşi ...... 401 Ion Popescu-Brădiceni - Contribuţii la istoria învăţământului gorjean .....405

VII PEDAGOGIE MUZEALĂ ...... 427

Florentina Pleniceanu - Educația propatrimoniu în relația muzeu - școală ...... 429

VIII RECENZII ...... 431

Gheorghe Calotoiu - Petre Gherghe, Lucian Amon, Istoria Craiovei – mărturii arheologice şi numismatice, Editura Universitaria, Craiova, 2010, 112 pagini text şi 48 planşe şi fotograﬁ i, ISBN 978-606-510-969-8 ...... 433 Cătălin Nicolae Pătroi - Noi apariţii editoriale cu privire la fenomene culturale şi evenimente istorice petrecute în Preistoria şi Antichitatea Olteniei ...... 439

Cuprins...... 457

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro