ACTA CENTRI LUCUSIENSIS nr. 8A/2020 Centrul de studii DacoRomanistice LUCUS Timişoara ISSN 2343-8266 ISSN-L 2343-8266 http://www.laurlucus.ro Colegiul ştiinţific coordonator: professor emeritus Dan Negrescu (Timișoara) secretar: prof. univ. dr. Sergiu Drincu (Timișoara) membri: prof. univ. dr. Ştefan Buzărnescu (Timişoara) prof. univ. dr. Laszlo Marianucz (Szeged, Ungaria) conf. univ. dr. Valy-Geta Ceia (Timişoara) conf. univ. dr. Laura Mesina (București) muzeograf princ. dr. Călin Timoc (Timişoara) membri de onoare: dr. Agnieska Tomas (Varşovia, Polonia) cerc. şt. dr. Leonard Velcescu (Perpignan, Franţa) Colegiul de redacţie director: Laurenţiu Nistorescu secretar de redacţie: Daniel Haiduc redactori: Cătălin Borangic Antuza Genescu Daniela Damian Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în mod exclusiv autorilor 4 Cuprins Argument Simion Dănilă _7 Seducția etimologiei Studii şi însemnări Călin Timoc 26 Perspectivele cercetării arheologice la Pojejena și fortificarea limesului dunărean în acest sector al defensive imperiale romane Amdreea Petcu 32 Legiunea a X-a Equestris, creația lui Gaius Iulius Caesar Laurențiu Nistorescu 41 Note despre triballii lui Skylitzes Convergenţe Remus Mihai Feraru 50 Sărbători consacrate Demetrei în coloniile megariene de la Pontul Euxin Dan Negrescu 61 Repere axiologice antice în Evul Mediu: Despre minciună Valy Ceia 71 Publius Ovidius Naso la Tomis. Lecția autotranscendenței 5 Evocări Romulus Popovici 81 A.D. Xenopol, un secol după Lecturi critice Laurențiu Nistorescu 84 O exemplară monografie privind organizarea timpului social din coloniile vest-pontice Valeriu D. Călărășanu 86 Quaestiones Romanicae, la ediția a opta Antuza Genescu 88 Un binevenit și necesar demers academic Sorin Damian 90 „Classica et Christiana”, o ediție remarcabilă Dosar ACL László Marjanucz 92 Cu privire la demografia Szegedului la sfârșitul turcocrației Claudia S. Popescu 102 Considerații privitoare la „neamurile ptolemaice” din Dacia Valeriu D. Călărășanu 109 Note privind capacitatea de mobilizare militară din Dacia preromană 6 Argument 7 Simion Dănilă Seducția etimologiei The seduction of etymology Puțini sunt lingviștii (îndeosebi adepții structuralismului) care să nu fie tentați de descoperirea măcar a unui singur etimon din mulții termeni marcați în dicționare prin „et. nec.” (etimologie necunoscută) la sfârșitul descrierii cuvântului-titlu. Cel care a dat tonul interesului major pentru etimologia românească a fost un mare erudit: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), preocupat într-o primă fază de istoria neamului, nicidecum de lingvistică, după cum aflăm din spusele sale: „deodată nu știu ce mă împinge a părăsi cu desăvârșire studiile curat istorice și a mă da numai celor lingvistice”; din 1875 „lingvistica mă înghite”; bănuiește că „a fost un îndemn postum de la tată-meu, al cărui Spirit dorea să-și realizeze planul unui mare dicționar al limbii române”; aduce și mărturia profesorilor I. Bianu și Lazăr Șăineanu, cărora, de câte ori îl întrebau „cum de am găsit eu o etimologie cutare sau cutare foarte grea a unui cuvânt, le-am răspuns sistematic, nu o dată, ci de zecimi de ori și aceasta înainte de răposarea și chiar de boala fiicei mele: «nu știu, n-am găsit-o eu, e cineva nevăzut care mă ajută»” (Hasdeu 1990, p. 180–181). Cu această convingere a trăit el până în ultima clipă, afirmând că, la ședințele de spiritism, Spiritul „tatălui meu demonstra [...] cum că dânsul anume a fost acela care la 1873 mă făcuse prin inspirație a părăsi istoria și a mă apuca de lingvistică” (Ibidem, p. 186). Și astfel, dăruindu-ne opere precum Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum Romaniae, acest greu încercat B. P. Hasdeu, „geniu universal” (G. Călinescu), „geniu de o înspăimântătoare vastitate, unul dintre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul românesc” (Mircea Eliade) (Ibidem, coperta 4), a deschis la noi largile drumuri care duc spre știința etimologiei. Pe iluștrii noștri etimologi care i-au urmat am avut ocazia să-i cunosc din operele lor, iar pe unii dintre ei chiar am avut norocul să-i am profesori la Universitatea din Timișoara, pe alții i-am cunoscut personal la multele simpozioane de dialectologie la care am fost invitat, fără să mai adaug că am organizat eu însumi la Belinț ediția a VIII-a a Simpozionului Internațional de Dialectologie din 13-15 octombrie 1994, care le-a lăsat tuturor participanților frumoase amintiri. Era prima dată când acest simpozion a fost adus la țară, la originile dialectologiei. Cu profesorul George Giuglea m-am întâlnit în primăvara lui 1966 la Universitatea din Timișoara, în cabinetul profesorului Ionel Stan, care era conducătorul științific al lucrării mele de diplomă (Graiul din comuna Belinț)și la care m-am dus cu manuscrisul tezei înainte de a mi-l dactilografia. Profesorul Giuglea era curios să afle ce toponime există la Belinț și mi-a cerut lucrarea, s-a uitat prin ea și a dat de numele unei tarlale: Ațâgana. M-a întrebat cum îl explic, care-i este etimonul. „Foarte simplu” i-am răspuns: Hațegana, așa figurează în cadastru și este vorba de un 8 teren aparținând mai multor familii venite în Belinț din Țara Hațegului, toate cu numele Hațeg (sau Hațieg). În plus, am legat acest exod de următorul eveniment: prin 1690, contrar prevederilor Coranului, sultanul dă o iradea, prin care înfăptuiește o reformă agrară în Banat: li se acordă tuturor țăranilor dreptul de proprietate, moștenire, vânzare și schimb asupra pământului pe care-l munceau și asupra căruia nu aveau până atunci decât drept de folosință. Aceleași drepturi li se acordau și țăranilor sosiți din alte părți, dacă se aciuau pe pământurile bănățene ale spahiilor. Puterea de atracție a acestei reforme agrare a absorbit în Banat o populație de vreo sută de mii de suflete, printre care și pe belințenii veniți din Țara Hațegului (Negru 82–85). Aceștia sunt atestați pe la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea în cele mai vechi matricole ale bisericii din Belinț, în prezent adăpostite la Arhivele Statului din Timișoara. Familiile respective au primit un pământ roditor, Hațegana, în rostirea populară devenind, fără aspirație, Ațâgana, ipoteză respinsă de prof. Giuglea, care mi-a propus atunci ca etimon o interjecție de alungat porcii, de tipul ațańí! Cu părere de rău am refuzat să accept ca etimon acest cuvânt inexistent în graiul din Belinț, rămânând la prima mea soluție până la proba contrară. Profesorul I. Stan n-a intervenit. Asistentul său, Vasile Frățilă, mi-a șoptit înaintea susținerii lucrării de diplomă că prof. Stan mi-a notat cu 10 această teză. Însă la susținerea în comisie m-a întrebat cum stăm cu Hațegana, la care i-am răspuns că nu mi-am schimbat părerea și am explicat puțin despre ce este vorba, ca să știe și comisia, între altele mărturisind că am apelat și la părerea profesorului Gheorghe Ivănescu în legătură cu căderea lui h inițial și intervocalic din latina vulgară. L-am citat în lucrarea mea: „După cât se poate judeca, și dispariția lui h a caracterizat cândva graiurile bănățene și hațegane. Într-adevăr, praǔ „praf” din Hațeg […], întocmai ca și praǔ din meglenoromână, nu se poate explica decât prin aceea că h a dispărut, și în acest caz, -u, care, pe acea vreme, încă se pronunța, a trebuit să fie menținut întocmai ca în bou, său etc. De asemenea formele hăsta, hăla, care caracterizează astăzi graiul din Banat și Țara Hațegului, nu se pot explica decât ca false regresiuni ale unui grai care pierduse pe h și era în vecinătatea unor graiuri care nu-l pierduseră.” (Ivănescu 199–200) Prof. Stan mi-a dat nota 9. La câteva rânduri în spatele meu, profesorul Ștefan Binder de la catedra de limba germană, totalmente străin de cele petrecute în comisie, îmi răsfoia lucrarea și-și făcea însemnări pe niște hârtii. Abia după doi ani, în 1967, când prof. Giuglea nu mai era în viață din aprilie, iar Șt. Binder își publicase partea a III-a a unui articol important, Contribuții la studiul elementelor germane în lexicul graiurilor populare românești, în AUT V, 1967, 49–72, am putut afla cu mare bucurie că acest profesor exemplar își aduna de ici-colo material pentru studiul său, citând de 40 de ori în notele de subsol și lucrarea mea. La repartiția posturilor, care s-a ținut la București, eram cinci studenți de la Timișoara propuși să rămânem în cadrul Universității pentru a face o carieră didactică sau una de cercetare lingvistică. Autoritățile centrale au tăiat două posturi, între care și pe-al meu. Am suferit atunci, dar m-am consolat când studenți din promoțiile care au venit după mine mi-au spus că lucrarea mea de diplomă a trecut și prin mâinile lor, mulțumindu-mi de ajutorul dat fără să știu eu. După doi ani de la intrarea în învățământ la liceul din Belinț, „Institutul Pușcariu” mi-a făcut oferta unui post de cercetător la Cluj, 9 pe care, din circumstanțe majore, a trebuit s-o declin (pentru soție, și ea filoloagă, nu s-a găsit un post și nici locuință nu primeam). Ba mai mult: ne simțeam foarte bine în satul nostru natal, iar eu am început să-mi creez încet-încet propriul „Institut” de cercetare în casa părintească. Posed DLR-ul în 35 de volume (nu concordă cu cele recente ale Academiei, fiindcă primele volume până la L au apărut în fascicule și mi le-am legat după cum am făcut rost de ele de la unii și alții, ieșindu-mi mai groase sau mai subțiri). „Dacoromania”, seria veche, o am în întregime, ca să mă refer numai la „nestematele” mele, care nu pleacă din biblioteca mea cât sunt eu în viață. Mă încântă când colegi sau (ne)cunoscuți mă sună să le citesc din DLR toate sensurile unor cuvinte pe care nu le-au găsit în DEX și nici pe internet. De la admirabilul nostru profesor G. I.