DUDU VELICU ÎNSEMNĂRI ZILNICE II. 1948-1959 Coperta I: Biserica Bucur Ciobanu din Bucureşti ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI DUDU VELICU BISERICA ORTODOXĂ ÎN ANII REGIMULUI COMUNIST ÎNSEMNĂRI ZILNICE II. 1948-1959 Ediţie îngrijită de Alina Tudor-Pavelescu Şerban Marin Bucureşti 2005 Studiu introductiv, note: Alina Tudor-Pavelescu Redactor: Şerban Marin ISBN: 973-8308-20-8 Studiu introductiv Volumul de faţă – al doilea şi ultimul al însemnărilor lui Dudu Velicu – vine să completeze notele zilnice ale acestuia pentru perioada 1945-1947, publicate anterior sub egida Arhivelor Naţionale1. Însemnările acoperă mai bine de un deceniu din viaţa Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, perioada 1948-1959. Ca o particularitate, trebuie să menţionăm faptul că anii de debut ai acestui interval de timp constituie mai bine de trei sferturi din totalul manuscrisului, însemnările din anii ulteriori lui 1949 fiind cu mult mai sumare decât cele anterioare acestui moment. Motivaţiile unei astfel de stări de lucruri sunt multiple. Principala explicaţie pentru structurarea de o asemenea manieră a manuscrisului rezidă în marginalizarea treptată a autorului după 1947. Pe de altă parte, trebuie să menţionăm şi faptul că Dudu Velicu apare, la începutul anilor ’50, ca prizonier în lagărul de la Bragadiru, unde pare a fi fost deţinut administrativ mai mulţi ani2. Dincolo de aceste consideraţii de ordin tehnic ce explicitează structura şi modul de prezentare a lucrării de faţă, notele zilnice ale lui Dudu Velicu constituie, pentru perioada 1948-1959, un document de arhivă unic în felul său. Ele ne oferă o sursă documentară alternativă – alta decât documentele oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române, ori cele ale organelor represive comuniste – asupra vieţii bisericeşti şi a modului în care autorităţile politice din epocă au înţeles să-şi structureze relaţiile cu componenta religioasă a organismului social românesc în anii de debut ai regimului comunist. La o primă privire, evoluţia situaţiei cultelor din România, a raporturilor lor cu puterea comunistă prezintă toate caracteristicile modelului de referinţă specific tuturor regimurilor politice la putere în Europa de Est sovietizată3. Ortodoxia doctrinară a regimului de la 1 Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, I. 1945-1947, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2004. 2 Cf. unui document din 27 septembrie 1951, Arhivele Naţionale ale României, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 95/1951, fila 19. 3 Înţelegem prin model de referinţă sovietic de structurare a raporturilor puterii comuniste cu religia, tipul ideal de structurare al acestei relaţii descris în schemele interpretative dezvoltate în studiile dedicate subiectului; vezi, de exemplu, studiul lui Pedro Ramet, Cross i Bucureşti, eforturile sale în domeniul propagandei ateiste, ori demersurile pentru marginalizarea cultelor religioase şi a credincioşilor practicanţi, pentru restrângerea accesului la serviciul religios şi a relaţiilor dintre Biserică şi credincioşi sunt incontestabile4. Pentru autorităţile de la and Comissar. The Politics of Religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington- Indianapolis, Indiana University Press, 1987, p. 5, care subliniază că, în sistemul sovietic, religia este ostracizată la periferia societăţii şi privată de orice instrument de acţiune socială, iar dreptul de a-şi profesa credinţa, chiar dacă este garantat de către stat, transformă credincioşii practicanţi în cetăţeni de rangul al doilea.. Pentru a controla mai bine domeniul religios, faţă de care manifestă o neîncredere extremă, regimul comunist divizează cultele religioase în trei mari categorii: culte legalmente recunoscute, culte tolerate şi culte interzise. Pentru toate cultele, partidul comunist favorizează şi chiar impune crearea unor structuri administrative centrale concepute ca un instrument favorizând controlul şi supravegherea lor. (Idem, Nihil Obstat. Religion, Politics and Social Change in East- Central Europe and Russia, Duke University Press, Durham & London, 1988, p. 5). În fine, în cadrele descrise de acest model, cele două componente majore ale societăţii, religia şi puterea politică, se regăsesc, de la debutul şi până la sfârşitul regimurilor comuniste, în poziţii diametral opuse. Refuzul regimului de a integra domeniul spiritual conduce la externalizarea societală a acestuia şi la transformarea sa în cel mai important instrument contestatar al regimului. Mai mult, în condiţiile în care regimul politic fixează ca unul dintre obiectivele majore ale acţiunii sale transformatoare eliminarea religiosului din cotidian şi propune această acţiune drept unul dintre criteriile de apreciere a succesului proiectului său utopic, domeniul spiritual devine, prin însuşi acest demers şi prin capacitatea sa de supravieţuire, un punct de contestare şi erodare a puterii comuniste. Vezi Şerban Pavelescu, L’Eglise Orthodoxe et le Pouvoir Communiste Roumain (1944-1965). Eléments pour une sociologie politique de l’Orthodoxie , memoriu de studii aprofundate susţinut la Institut d’Etudes Politiques,, Paris, 2004, p. 18 şi urm. 4 Un exemplu, pe care îl considerăm edificator asupra poziţiei PCR faţă de cultele religioase, poate fi regăsit într-unul din manualele de învăţământ politic destinat membrilor UTC: “între ştiinţă şi religie nu a existat niciodată o înţelegere mutuală, nu au existat raporturi de colaborare, dimpotrivă, o luptă eternă. Religia şi ştiinţa se exclud reciproc […] Religia a apărut din cauza incapacităţii omului primitiv de a înţelege şi stăpâni forţele naturii, ea a apărut, deci, din cauza ignoranţei sale. Mai târziu, religia s-a transformat într- un mijloc de dominaţie spirituală a maselor exploatate, o armă în mâinile claselor exploatatoare […]. Subdezvoltarea culturală moştenită de la regimul burghez favorizează mult menţinerea sentimentelor religioase, mistice în rândul muncitorilor […]. Fără îndoială că lichidarea subdezvoltării economice şi a lipsei de cultură, răspândirea şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice, propagarea marxism-leninismului vor contribui la eliberarea omului din cătuşele misticismului şi îi vor oferi posibilitatea de a se angaja cu toate forţele în procesul de edificare a vieţii noi, socialiste […]. După cum religia nu a existat dintotdeauna şi a apărut într-o etapă a dezvoltării societăţii umane, de aceeaşi manieră ea va dispărea într-o altă etapă a dezvoltării sociale. Dispariţia sa nu va fi doar rezultatul educării maselor dar şi rezultatul dispariţiei cauzelor care au condus la apariţia şi menţinerea religiei …”Cf. Materiale în ajutorul celor care studiază în învăţământul politic UTM. Curs seral UTM, Ediţia a III-a, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960, p. 32-33. ii Bucureşti, dincolo de orice consideraţii de oportunitate ori de utilitate politică, dincolo de tactici şi strategii de legitimare prin inserarea în ţesutul social, persistenţa factorului religios nu reprezintă decât un fenomen temporar, iar eradicarea sa continuă să fie unul dintre dezideratele şi instrumentele de măsură pentru succesul demersului politic de construire a societăţii comuniste. Dacă adăugăm acestei poziţii şi insecuritatea resimţită de PCR în raporturile cu organismul social – comuniştii români acuză din plin percepţia de către societatea românească a partidului comunist şi a membrilor săi ca un organism alogen – cât şi considerentele de menţinere a stabilităţii regimului5, putem înţelege în adevăratele lor dimensiuni atât măsurile represive şi acţiunile brutale ce au însoţit efortul de consolidare a regimului comunist în ceea ce priveşte domeniul religios, cât şi mefienţa şi incertitudinea ce au caracterizat atitudinea faţă de noul regim a principalelor culte religioase din România, inclusiv Biserica Ortodoxă Română. Noul sistem legislativ, incluzând Constituţiile din 19486 şi 19527, legile învăţământului, cea a reformei sistemului de sănătate şi, bineînţeles, legea cultelor8 adoptată în 1948, defineşte cadrul legal al măsurilor de transformare a raporturilor dintre stat şi culte în sensul preceptelor ideologice ale regimului. Acţiunea represivă, cuprinzând măsuri extreme precum desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, ale cărei posesiuni şi credincioşi sunt încadraţi cu forţa în rangurile Bisericii Ortodoxe Române9, marginalizarea Bisericii Catolice, deposedată de proprietăţile sale şi cu o importantă parte a clerului arestat, denunţarea Concordatului cu Vaticanul şi abrogarea drepturile obţinute de catolicii din România prin acest acord internaţional, încadrarea administrativă a cultelor creştine neoprotestante, demers însoţit de o strânsă hărţuire şi grave imixtiuni în funcţionarea 5 Vezi pentru relaţia comuniştilor cu Biserica Catolică din România, Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecuţia Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000. 6 Constituţia Republicii Populare Române, f. e., Bucureşti, 1949. 7 Constituţia Republicii Populare Române, Editura Politică, Bucureşti, 1952. 8 Legea şi statutele cultelor religioase din Republica Populară Română, Editura Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949. 9 Biserica Greco-Catolică din România, cu istoria sa anterioară şi cu evoluţia situaţiei sale sub regimul comunist, a constituit un punct de referinţă aproape obligatoriu în toate analizele asupra regimului cultelor din România comunistă. După 1989, subiectul este unul dintre cele mai abordate de istoriografia ce tratează problematica raporturilor dintre PCR şi cultele religioase; cea mai recentă şi una dintre