in memoriam Gheorghe Istrate SEMNÅTURÅ ÎN POSTUMITATE A fost unul dintre copiii teribili ai literaturii române din despodobind poezia de ipostaza ei intimistã, incantatorie ºi timpul ultimului rãzboi, dar mai ales dupã – ºi aceastã sintagmã inefabilã, discreditând formulele academice, deschizând porþile l-a însoþit pânã la vârsta lui octogenarã, în rãspãr cu toate teribilismului, ale demistificãrii ºi antipoeziei printr-un plonjon obiºnuinþele noastre de a etapiza existenþa artiºtilor, dar mai ironic în banalul cel mai deºãnþat. Se crea, astfel, o esteticã ales opera acestora dupã criterii domestice. Era congener cu nouã, „la vedere”, a totalitãþilor directe, a inspiraþiei fruste, Virgil Untaru (cãruia îi va ceda definitiv pseudonimul propriu: neconvenþionale. IeruncaIerunca), precum ºi cu Constant Tonegaru, cu care s-a aflat Poetul a avut intuiþia tãcerilor lungi. Dupã asemenea replici într-un schimb de replici încleºtat, acuzându-se reciproc de descumpãnitoare pentru critica literarã, el s-a închis periodic furt literar (unul din celãlalt). Aºadar, încã de la debut (Cadran, în sine, cu o strategie studiatã, dar cu preocupãri revuistice 1939), poetul s-a dovedit rebel – predispus unei optici defor- intense, în posturi înalte – la Flacãra, Gazeta literarã, România mate ºi deformante –, insurgent ºi preocupat „în rãspãr” de literarã º.a. Aºadar, la intervale mari, nonconformistul Geo propria lui devenire. Dumitrescu semneazã volumele Aventuri lirice (1963), Nevoia Geo Dumitrescu s-a nãscut la 17 mai 1920 în Bucureºti de cercuri (1966), Jurnal de campanie (1974), Africa de sub (zodia Taur!). Încã din perioada studiilor superioare (Facultatea frunte (1978), Versuri (1981), iar în ultimii ani diverse ediþii de litere ºi filosofie a Universitãþii din Capitalã) se va integra bilingve. Aflat mereu într-o sterilitate mascatã (curios, la un fidel în presa de stânga, aºa cum o va face cu consecvenþã poet de o asemenea „ameþealã” a resurselor limbajului liric), decenii de-a rândul. Geo Dumitrescu ºi-a revãrsat poemele dintr-o carte în alta, Anul 1941 va fi determinant pentru cariera sa literarã: va reformulându-le titlurile în cicluri mereu alunecãtoare, cu inter- întemeia revista Albatros, în jurul cãreia va activa un grup de venþii apãsate în pasta versurilor. Este, desigur, acesta încã un scriitori tineri, cu viziuni similare – publicaþie a cãrei apariþie va accent în plus care îl individualizeazã ºi îl personalizeazã în înceta, însã, dupã numai ºapte numere. Dar spiritul „albatros”- reflectorul clar al revitalizãrii propriei poezii. iºtilor va dãinui în timp, bine definit, fiind considerat drept un Cu certitudine, capodopera sa rãmâne amplul poem Câinele „rictus” al „generaþiei de înlocuire”, înregistrat ca atare în me- de lângã pod, dedicat lui Miron Radu Paraschivescu. Diverºi moria istoriei literaturii. comentatori i-au gãsit conotaþii dintre cele mai diverse: o În acelaºi an (1941), poetul va pãºi hotãrât în arena literarã defriºare a misterului cotidian, o alegorie în parametrii absconºi cu placheta de versuri Aritmeticã, semnatã iarãºi cu un ai comportamentului etic etc. În rezumat, e vorba de autorul pseudonim – Felix Anadam. Va urma o mai lungã perioadã deghizat într-un biciclist care strãbate zilnic, ritualic, un pod la increativã, pe când va fi absorbit de fantele contradictorii ºi capãtul cãruia îl aºteaptã paºnic un câine. În urma repetiþiei convulsive ale presei în preschimbare: Timpul (1942 – 1944), plimbãrii, câinele se va urni însoþindu-l, lingându-i mâna ºi Victoria (1944 – 1946), dar ºi la Vremea, Flacãra, Almanahul cuibãrindu-se, în final, în inima acestuia. Într-o mai veche tezã literar din Cluj, Zorii socialismului ºi nenumãrate altele. de licenþã, vândutã realmente pentru hranã, prin anii ’70, ºi ïntre timp, pregãtise un manuscris, Pelagrã, cenzurat cu având ca obiect poezia lui Geo Dumitrescu, eu am dedus un alt vehemenþã, dar reintegrat, ulterior, în al doilea sãu volum, cu sens prezenþei insolitului câine Degringo: întâlnirea cu destinul referinþã totalã, Libertatea de a trage cu puºca (1946, Fundaþia real ºi definitiv, încorporat de-a pururi în fiinþã. Regalã pentru literaturã ºi artã), opuscul încununat cu Premiul În paralel, poetul a fost un mare tãlmãcitor din literatura pentru scriitorii tineri, de cãtre aceeaºi Fundaþie. lumii (Isadora Duncan, R. Gary, Rafael Alberti, Demian Bednîi, De la aceastã datã, Geo Dumitrescu va fi fost perceput ºi Irving Stone, Curzio Malaparte º.a. La care se adaugã încã un interpretat drept ºeful generaþiei sale de contestatari. Iatã cum palmares: douã ediþii monumentale Charles Baudelaire, în îºi justifica tonalitatea acestui volum însuºi autorul, într-un condiþii grafice de lux (1967 ºi 1978), prezentate la saloanele interviu acordat ulterior: (versurile poartã, n.n.) „izvorul unei internaþionale de carte. reacþii de inconformism ºi oroare de împotrivire ºi defetism Geo Dumitrescu s-a stins din viaþã la vârsta de peste 84 de faþã de dictaturã ºi rãzboiul ei odios, faþã de literatura cu goarnã ani. În prezilele alungãrii sale nemiloase din locuinþa în care îºi ºi cãdelniþã care acompania, zelos ºi festiv, crimele ºi teroarea zidise, decenii de-a rândul, opera, l-am vizitat de câteva ori. Întu- fascismului”. Iatã ce noteazã Emil Manu, un exeget avizat al necat, poetul arãta exact aºa cum se autocaracterizase: „chipul operei acestuia: „Cartea a avut o primire paradoxalã; sub fas- meu, care seamãnã atât de bine / cu o veche coajã de pâine cism fusese interzisã, socotitã «bolºevicã» ºi «defetistã»; la neagrã, / fruntea mea, plinã de dungi, / ca aprinzãtoarea unei apariþie a fost tratatã drept decadentã. Autorul a gãsit cu cale cutii de chibrituri / în care n-au mai rãmas prea multe beþe...” s-o repunã în circulaþie (abia dupã 20 de ani, n.n.), retipãrind-o Tulburãtoare premoniþie! Ultima datã de când nu l-am mai ca anexã la volumul Nevoia de cercuri (1960).” vãzut, mi-a dãruit o dedicaþie pe amintita antologie definitivã, Libertatea... i-a adus o încununare meritatã ºi poetul a bilingvã, a tuturor traducerilor în româneºte a regelui sãu pãtruns într-o legendã a generaþiei sale, alãturi, mai ales, de preferat: „Domnului Gheorghe Istrate – întâlnire sub egida Ion Caraion, liderul de necontestat al anticonformiºtilor rebeli. «preºedintelui Baudelaire», cu bune gânduri colegiale”. Geo Dumitrescu desfiinÆeazå bariera dintre lirism çi prozaism, Urma semnãtura, acum prelinsã în postumitate. PRO PRO PRO PRO PRO SAECULUM 13/2004 1 in memoriam Andrei Milca GEO DUMITRESCU ÇI „NEVOIA DE CERCURI” Moto: „Fã-mi plata, te rog! Trebuie sã plec!” urma unei înscenãri, acuzaþiile false costându-l 9 ani de tãcere, fiind „reabilitat” cumva în 1963. „Indezirabilul” îºi continuã însã o bogatã activitate jurnalisticã, fiind cola- borator la o serie de gazete, de-a lungul timpului, ca Fla- cãra, Almanahul literar din Cluj, apoi Steaua, Urzica, Iaºul Nou, Luceafãrul, Contemporanul, dar mai ales Gazeta literarã (devenitã apoi România literarã) unde a fost ºi redactor-ºef ºi „membru fondator” al titulaturii noi din 1968, care se pãstreazã ºi azi. La România lite- rarã va susþine din 1970 rubrica Poºta redacþiei – Ate- lier literar. Continuã sã publice aici ºi dupã 1989, apãrând în ultimii ani sporadic cu unele poeme. În anul 2000 obþine premiul Omnia, iar din 1993 devine membru corespon- dent al Academiei Române. A fost ºi un iscusit traducãtor din literatura universalã (singur sau în colaborare), fiind premiat ºi pentru aceastã activitate, ºi sã amintim câteva nume tãlmãcite de Dumitrescu: Romain Gary, Rafael Alberti, Irving Stone, Baudelaire. Aºadar, un model de artist polivalent, dublat însã de o personalitate exigentã cu sine însuºi ºi într-un fel un dificil, un „sucit” al literaturii. De ce a ales Geo Dumitrescu sã scoatã într-o viaþã de om doar câteva volume, pe care le numeri pe degete în timp ce alþii publicau anual? Rãmâne un mister. Oricum, stilul impus de el pare a fi chiar mai important decât ope- ra în sine, dupã cum bine remarca ºi Alex. ªtefãnescu. Geo Dumitrescu, 1983. Fotografie de Ion Cucu Perioadele de tãcere pot fi explicate prin refuzul de a face compromisuri, cel puþin în anii ’50 autorul într-o „re- Ne-a pãrãsit recent unul dintre ultimii noºtri – cu semnare - inhibiþie” se va „bloca” ºi nu se va putea adapta adevãrat – mari poeþi, dupã o lungã boalã ºi o ºi mai normelor limbajului de lemn, „spiritului epocii”, ajungând lungã auto-izolare, într-un con de umbrã, sub un „clopot sã se considere chiar el „expirat”. Doar apropierea de de sticlã”, de sub care Poetul ieºea rareori. Geo H.G. Wells ºi Eugen Ionescu îl vor face sã revinã în Dumitrescu este un caz „ciudat” al literaturii române, în circuit abia în anii ’60, când „piesele” sale lirice, perma- sensul cã, spre deosebire de alþi colegi de generaþie, poetul nent ajustate, vor fi adunate în Aventuri lirice, volum a fost destul de zgârcit în ceea ce priveºte prolificitatea care obþine în 1963 premiul Uniunii. Practic, activitatea volumelor. Practic de la prima sa carte (ºi cea mai bunã!), sa poeticã se va încheia cu Nevoia de cercuri, tot ce Libertatea de a trage cu puºca (1946), nu au mai urmat va urma fiind apoi reluãri sau poeme de circumstanþã, decât Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966), inclusiv Jurnalul de campanie, care este practic tot o Jurnal de campanie (1974), plus o mulþime de antologii selecþie, însumând ºi câteva „inedite” sau „ocazionale” ºi reeditãri, cu puþine poezii noi „anexate”: Africa de sub mai vechi. Pretenþios peste mãsurã cu propriul eu liric, frunte (1978), Aº putea sã arãt cum creºte iarba (1989), Dumitrescu nu va mai exploda în volume nici dupã Revo- Câinele de lângã pod (1997), Poezii (2000). O antologie luþie – secãtuire a resurselor ori aceeaºi complãcutã închi- reprezentativã este cea din 1981, apãrutã la Editura dere în „palatul sãu de cleºtar”? Oricum, chiar dacã nu e Minerva, intitulatã simplu Versuri, cu o prefaþã de Lucian un autor harnic, poetul rãmâne cel puþin unul unic, origi- Raicu ºi o amplã prezentare a autorului fãcutã de... el nal, iar talentul sãu e incontestabil.