Închisoarea de la Aiud 58 DIN RAPORTUL FINAL „ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA“ În dorinþa de a oferi cititorilor noºtri – care poate nu ºi-au achiziþionat volumul – posibilitatea sã ia cunoºtinþã de princi- palele aspecte ºi probleme cuprinse în ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA (Raportul final), continuãm în acest numãr al revistei reproducerea celor mai semnificative pasaje din Raportul respectiv. Scopul acestui demers este ca uitarea sã nu se aºtearnã peste ororile pe care regimul comunist, ilegitim ºi cri- minal, le-a pricinuit poporului român de-a lungul anilor de teroare comunistã. Ideologie ºi teroare. Monopolul asupra vieþii culturale Câºtigarea controlului asupra artei ºi culturii dupã 1944. Forme de control ºi presiune: „dezinfectarea cuvântului tipãrit” În viziunea (de sorginte leninistã) a partidelor comuniste (aflate în subordinea Moscovei), literatura, ca ºi cultura în general, intrã în categoria instrumentelor eficace de cucerire ºi de consolidare a puterii. Când þãrile unde activau au fost ocupate de Armata Roºie, conducãtorii acestor partide – monitorizate de Moscova – au considerat cã a venit momentul sã controleze întreaga producþie artisticã a timpului lor ºi sã permitã un singur fel de artã: aceea pusã în slujba cauzei comuniste. Trebuia câºtigatã 59 bãtãlia în planul propagandei ºi al ideologiei ºi, în acest 59 scop, s-a apelat la un întreg arsenal de stratageme ºi de tactici de inspiraþie N.K.V.D.-istã. În România, ele au început sã fie aplicate dupã 12 septembrie 1944 (data semnãrii Convenþiei de armistiþiu cu guvernele Naþiunilor Unite), când presa ºi activitãþile culturale au fost supuse dispoziþiilor Comisiei Aliate, concret, reprezentanþilor U.R.S.S. Era imperios necesar ca mai întâi sã se elibereze terenul edificãrii noii culturi socialiste prin evacuarea „resturilor” ºi „dejecþiilor” culturii burghezo-moºiereºti, în fapt, a argumentelor identitãþii naþionale. Ceea ce s-a ºi întâmplat prin punerea în miºcare a maºinii de epurat scriitori ºi opere. Epurãrile, sancþiunile, interdicþiile de tot felul ºi defãimarea prin articole, ridicarea dreptului de profesare au început la sfârºitul anului 1944. Primele douã liste negre oficiale au fost publicate în decembrie, dar, între timp, fuseserã deja eliminate rapid ºi haotic din circuit cãrþile ºi publicaþiile ce conþineau propagandã fascistã sau, mai bine zis, antisovieticã, întrucât, dupã o regulã binecunoscutã, ceea ce era sau pãrea antisovietic devenea, automat, fascist. Expulzarea din literaturã a tot ceea ce era legat de evenimentele ºi de miºcãrile politice interbelice de dreapta s-a extins la tot ce nu era, la noi sau aiurea, „progresist”, adicã la tot ce nu era comunist. Fireºte, prima a fost vizatã presa, pentru cã ea putea sã facã vizibile excesele. La 12 februarie 1945 era publicatã în „Monitorul Oficial” Legea 1021, Decret- lege pentru epurarea presei, care lovea direct în publicaþiile partidelor democratice (ºi aºa boicotate prin sistemul de difuzare ºi prin cenzura exercitatã de tipografii comuniºti). Un pas mai departe spre câºtigarea bãtãliei pentru mijloacele de difuzare a informaþiilor s-a fãcut prin adoptarea legii (iniþiate în mai 1945 de Lucreþiu Pãtrãºcanu) prin care e curãþatã de elemente reacþionare Societatea Românã de Radiodifuziune (unde, nu dupã mult timp, vor fi arse sau distruse mii de partituri ºi de discuri cu muzicã religioasã). În august 1945, vechiul Sindicat al Ziariºtilor Profesioniºti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artiºti, Scriitori, Ziariºti, de obedienþã comunistã ºi condusã de Mihail Sadoveanu. 60 60 Comunizarea presei ºi, în genere, a scrisului lua, astfel, forme organizatorice. Între timp apar noi liste interdicþionale de cãrþi ºi publicaþii scoase din circulaþie prin Decretul din mai 1945. Pânã la 1 august erau puse la index 910 titluri (în românã, maghiarã, italianã ºi francezã). În 1946 se dã publicitãþii o nouã listã, cu 2538 de titluri, pentru ca în 1948 sã se tipãreascã broºura Publicaþii interzise pânã la 1 mai 1948, care cuprinde într-un volum de 500 de pagini listele anterioare, completate cu un numãr uluitor de nume de autori sau titluri de cãrþi. Prin activitatea laborioasã a comisiei de funcþionari de partid (conduºi de Iosif Ardeleanu ºi Al. I. ªtefãnescu), în numai patru ani lista numãrã 8779 de titluri. O listã, fireºte, deschisã, care creºte terifiant cu câte o mie de titluri pe an prin sesizãri, denunþuri ºi iniþiative personale. Dispar, astfel, din librãrii, din biblioteci publice ºi chiar din case, cãrþi semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bãlcescu, Constantin Bacalbaºa, I. A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brãescu, Al. Brãtescu-Voineºti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, ªerban Cioculescu, George Coºbuc, Anghel Demetrescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B. P. Hasdeu, G. Ibrãileanu, Titu Maiorescu, Gib. I. Mihãescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rãdulescu, Alecu Russo, C. Sandu-Aldea, Mihail Sebastian, Damian Stãnoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Gheorghe ªincai, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuþã, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol ºi de mulþi, mulþi alþii. Am ales de pe liste doar numele celor despre care þi-e greu sã crezi cã se aflã printre proscriºi. Am lãsat deoparte periodicele, volumele filosofilor, istoricilor, geografilor etc. ºi cele ale unor mari scriitori occidentali contemporani. Impactul acestei epurãri de proporþii apocaliptice asupra stãrii de spirit a intelectualitãþii române a fost copleºitor. Pornit ca o mãsurã (încã acceptabilã) de 61 61 izgonire a literaturii ºovine ºi de preamãrire a fascismului, legionarismului ºi antonescianismului, procesul de epurare – iniþiat de autoritãþile comuniste ºi dus la capãt de o comisie din care fãceau parte ºi numeroºi politruci reveniþi de la Moscova – ia amploare ºi devine un tsunami nimicitor care pustieºte literatura românã ºi, prin vibraþie, face sã se sfãrâme ºi ceilalþi piloni ai culturii naþionale. Pe scurt, se triazã ºi se eliminã, într-un crescendo aiuritor, tot ce nu convine ocupantului sovietic (servit de agentura de spionaj cu nume de partid ºi cu misiunea distrugerii sentimentului naþional). Datele de pe buletinul de identitate al poporului român sunt spãlate cu grijã de câteva ori, ca sã nu se mai vadã nimic din ce i-ar mai da acestuia sentimentul siguranþei ºi statorniciei. Vânãtoarea de cãrþi e asociatã celei de oameni, întrucât populaþia e aþâþatã sã-i depisteze pe proprietarii bibliotecilor reacþionare. În ºcoli ºi în universitãþi nimeni nu mai consultã, fãrã spaima de a fi denunþat, volume tipãrite înainte de 1948. Cei mai curajoºi ascund ºi împrumutã în tainã apropiaþilor cãrþi care încep sã câºtige valoarea fructului oprit. Atmosfera aducea, prin conspirativitate, cu aceea din Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, fiindcã în comunism ficþiunii îi era adesea imposibil sã mai anticipeze realitatea. Printre acuzaþiile aduse în procesele politice ale vremii a fost ºi aceea referitoare la furnizarea sau ascunderea de cãrþi indexate ºi nu puþini „oameni ai muncii” s-au simþit mobilizaþi sã depisteze duºmanii de clasã de pe rafturile bibliotecilor. Mai mult, oamenii de culturã au realizat îndeajuns de repede cã, în afara listelor de indexãri publicate în „Monitorul Oficial”, existã ºi altele, secrete, actualizate în funcþie de schimbarea de atitudine a partidului ºi de conjunctura politicã internaþionalã. De nimic nu mai puteai fi sigur, aºa cum, în planul vieþii, nu mai erai sigur cã nu poþi fi oricând arestat. Printre slujitorii culturii române s-a instalat o stare de disperare ºi de neliniºte acutã în legãturã cu soarta naþiunii înseºi, care nu mai are instrumente de legitimare ºi cãreia i se rãpesc cultura ºi conºtiinþa istoricã. Ca ºi cãrþile – ºi uneori înaintea lor –, scriitorii, criticii, istoricii literari, 62 62 creatorii de artã încã în viaþã au intrat în vizorul „organelor”, cãrora le-a fost uºor sã le gãseascã, în biografie, atitudini cosmopolite ºi idealiste. Între timp au luat amploare, sub pretextul defascizãrii, acþiunile de intimidare ºi reprimare a presei necomuniste, în pofida articolelor demascatoare din Liberalul ºi Dreptatea ºi a protestelor ºi memoriilor disperate adresate, de-a lungul anilor 1946 ºi 1947, de liderii partidelor istorice reprezentanþilor Puterilor Aliate sau ambasadelor acestora. Vocea opoziþiei aproape nu se mai aude sub torentul propagandei oficiale. Cotele de hârtie atribuite ziarelor partidelor istorice au devenit derizorii. S-a instalat o cenzurã clandestinã agresivã a tipografilor comuniºti, iar ziarele expediate în provincie erau ridicate de la poºtã sau direct din vagoane de agenþi ai partidului ºi distruse în numele „poporului muncitor”. În 1947, câteva acþiuni organizatorice prefaþeazã valul mãsurilor care vor înlesni instaurarea Terorii Roºii în România în anii urmãtori. În iulie 1947 este adoptatã Legea nr. 265 pentru organizarea teatrelor, operelor ºi filarmonicilor de stat, precum ºi pentru regimul spectacolelor publice. Potrivit acestei legi, „îndrumarea ºi controlul” instituþiilor culturale menþionate revenea Ministerului Artelor, prin Direcþia Generalã a Teatrelor, Direcþia Generalã a Muzicii ºi Direcþia Literelor ºi Manifestãrilor Artistice Populare. Se înfiinþa, de asemenea, pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice ºi Creaþiei Muzicale (de fapt,