FELICIAN VELIMIROVICI ISTORIe șI ISTORICI ÎN ROMÂNIA COMUNISTă (1948–1989) Felician Velimirovici Istorie și istorici în România comunistă (1948–1989) Prefață de Vladimir Tismăneanu Editura MEGA Cluj‑Napoca 2015 MUZEUL BANATULUI MONTAN ReşIţa Seria TEZE DE DOCTORAT Coordonată de Dumitru Țeicu și Rudolf Gräf Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Doru Radosav, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca Cercetător științific gr. I dr. Andi Mihalache, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași Tehnoredactare şi copertă: Francisc Baja Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VELIMIROVICI, FELICIAN Istorie şi istorici în România comunistă (1948-1989) / Felician Velimirovici; pref.: Vladimir Tismăneanu. - Cluj-Napoca: Mega, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-543-583-4 I. Tismăneanu, Vladimir (pref.) 930(498) 94(498) © Felician Velimirovici, 2015 Editura Mega | www.edituramega.ro e‑mail: [email protected] Cuprins Lista abrevierilor 7 În serviciul Partidului: aventurile „frontului istoric” în România comunistă 8 Introducere 11 1. Ipoteze preliminare 11 2. Câteva repere privind istoriografia problemei şi problema istoriografiei române din perioada comunistă 13 3. Surse 19 CAPITOLUL I. A eşuat revoluţia culturală în istoriografie? Perioada 1948–1955 30 I.1. Principalele caracteristici, implicaţii şi consecinţe ale stalinismului istoriografic 30 I.2. Începutul sfârşitului: „Nu am spus niciodată că Roller nu este Roller” 48 I.3. Amintiri personale, mărturii şi aprecieri post‑factum 75 I.4. Concluzii 86 CAPITOLUL II. Cooptare, integrare şi control: reconfigurarea „frontului istoricilor” (1955–1964) 91 II.1. Un „spirit al Genevei” în ştiinţa istorică din RPR? Momentul 1955 91 II.2. Prima polemică publică în istoriografia română postbelică 115 II.3. „Istoria României” 124 II.4. Concluzii 144 CAPITOLUL III. O normalitate contrafăcută (1964–1974) 148 III.1. Consolidarea sistemului comunist 148 III.2. Institutul de Studii Româno‑Sovietic 156 III.3. „Soluţia naţională” 159 III.4. Istorici şi discurs istoric 164 III.5. Prima întâlnire a istoricilor cu Nicolae Ceauşescu 174 III.6. Analele de istorie a PCR (1965–1975) 178 III.7. „Tezele” din iulie 180 III.8. Apogeul istoriei: Programul PCR 187 III.9. Concluzii 193 CAPITOLUL IV. București, 1980. Al XV‑lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice 196 IV.1. Introducere 196 IV.2. „Ştiinţa istorică românească participă la efortul general”. Secretarul general al partidului se întâlneşte cu reprezentanții istoricilor 200 IV.3. Aniversarea a 2050 de ani de la crearea statului dac centralizat şi independent 223 IV.4. Concluzii 231 CAPITOLUL V. Secvenţe politico‑istoriografice din România anilor ‘80 233 V.1. Institutul Central de Istorie Națională 233 V.2. „Suntem aici dintotdeauna”: controverse istoriografice româno‑maghiare 248 V.3. Principalele mituri istoriografice propagate în anii ceauşismului târziu 261 V.4. Concluzii 267 CAPITOLUL VI. Vlad Georgescu, istoricul exemplar 269 VI.1. Considerații introductive 269 VI.2. Repere biografice 273 VI.3. Disidența 289 Concluzii 305 Bibliografie 311 Lista abrevierilor ACNSAS – Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității ANIC – Arhivele Naționale Istorice Centrale ASSP – Academia de Științe Sociale și Politice CC – Comitetul Central CNSAS – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității CPEx – Comitetul Politic Executiv CSCITM – Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară DSS – Departamentul Securității Statului ESPLP – Editura de stat pentru literatură politică HCM – Hotărârea Consiliului de Miniștri ICIN – Institutul Central de Istorie Națională ISISP – Institutul de Studii Istorice și Social‑Politice MAN – Marea Adunare Națională PCdR – Partidul Comunist din România PCR – Partidul Comunist Român PMR – Partidul Muncitoresc Român RPR – Republica Populară Română RSR – Republica Socialistă România URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste În serviciul Partidului: aventurile „frontului istoric” în România comunistă Istoria a fost o obsesie pentru comuniști. Mă refer, mai presus de orice, la istoria proprie, văzută ca o materie plastică, aptă să fie scrisă și rescrisă la infinit, în funcție de cotiturile liniei parti‑ dului. „Cursul Scurt de Istorie a Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice”, redactat și în parte scris de Stalin însuși codifica perspectiva teleologic‑apoteotică în care urmașul lui Lenin era de fapt Leninul contemporan. Toți adversarii săi erau demonizați, prezentați ca renegați, trădători, spioni. În această gramatică a totalitarismului, cum am numit „Cursul Scurt”, se propunea chiar cosmologia politică a stalinismului. Nu degeaba Mao Zedong îi îndemna pe comuniștii chinezi, în 1941, să consi‑ dere „Cursul Scurt” drept cartea lor de căpătâi în plan ideologic. Felician Velimirovici a scris o remarcabilă carte, bazată pe teza sa de doctorat, despre dinamica și funcțiile istoriografiei comuniste din România, de la debutul marcat de primitivele dogme ale stalinismului târziu la îmbrățișarea unei perspective populist‑etnocentrice în care miturile extremei drepte interbe‑ lice se contopeau cu obsesiile unui leninism rezidual. Am citit manuscrisul cu maxim interes și recomand cartea cu căldură tuturor celor care sunt interesați de motivațiile luptelor intes‑ tine din cadrul disciplinei istorice în anii României comuni‑ zate. Tezele autorului converg cu acelea ale unor alți istorici din tânăra generație precum Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan C. Iacob, Andi Mihalache, Virgiliu Țârău (îmi cer scuze dacă am omis vreun nume, lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate). Istorie și istorici în România comunistă (1948–1989) 9 Cel mai important lucru în abordarea, minuțioasă și capti‑ vantă, propusă de Felician Velimirovici, mi se pare respingerea a ceea ce numim vulgata național‑stalinistă, construită în perioada de după Declarația PMR din aprilie 1964, și, cu crescândă inten‑ sitate, în timpul când în fruntea PCR s‑a aflat Nicolae Ceaușescu (1965–1989). Chiar fratele dictatorului, Ilie Ceaușescu, avea veleități de istoric și a susținut direct gruparea cea mai agre‑ siv‑patriotardă din ceea ce se numea „frontul istoric”. Autorul respinge ideea că în disciplinele istorice din România comunistă ar fi avut loc o confruntare bazată, să spunem, pe criterii etnice (între o fictivă „partidă națională” și o la fel de fictivă „partidă cominternistă”) și insistă, pe drept cuvânt, că era vorba mai de‑ grabă de tensiunea dintre istoricii marxiști sau convertiți la mar‑ xism din țară versus cei cu trecut moscovit. Liniile de forță ale câmpului simbolic discutat aici sunt întotdeauna mai puțin pre‑ cise decât apar la prima vedere. Unul dintre cei care l‑au sfidat pe Mihail Roller a fost istoricul Gheorghe Haupt, educat în URSS. Portretul lui Roller, artizanul bolșevizării istoriei României, este memorabil. Nu l‑am cunoscut personal (aveam doar șapte ani când s‑a sinucis), dar din ceea ce mi‑au povestit oamenii care au interacționat cu el, inclusiv tatăl meu, era un impulsiv, un coleric, un exaltat și un posedat ideologic. Dar Roller n‑a domnit în istori‑ ografia românească de capul lui. Lucra la CC al PMR ca adjunct de șef de secție, în directa subordine a lui Leonte Răutu. În mod cert, Gheorghiu‑Dej și ceilalți potentați erau la curent cu istericalele fanaticului Roller, dar le tolerau și, probabil, chiar le încurajau. Roller a fost câinele de pază al stalinismului ideologic românesc în perioada sa paroxistică. Când maurul a devenit incomod, a fost marginalizat și umilit. A sfârșit punându‑și capăt zilelor, în 1958. Un alt personaj despre care Felician Velimirovici scrie cu pătrunzător simț psihologic a fost Solomon Știrbu, de profesie anticar, propulsat de Roller și Răutu drept șef al catedrei de is‑ torie de la Școala Superioară de Științe Sociale care purta nu‑ mele lui Andrei Jdanov. Cartea lui Știrbu despre dimensiunile internaționale ale răscoalei lui Tudor Vladimirescu era o fantas‑ magorie totală, așa cum a demonstrat istoricul Andrei Oțetea în momentul apariției ei. Solomon Știrbu nu era doar un impos‑ tor, dar și un zelot, un maniac al „partinității” dusă la ultimele ei 10 F ELICIAN V ELIMIRO V ICI consecințe. Este prezentă în carte și Florența Rusu, ani de zile instructor la Secția de Propagandă a CC al PMR, altă exponentă a celui mai deprimant dogmatism, decan la un moment dat, în anii ‘50, al Facultății de Istorie a Universității din București. O galerie a stupidității, intoleranței, aroganței și sterilității – așa apare „frontul istoric” al anilor ‘50. Lucrurile s‑au schimbat, oarecum, după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX‑lea al PCUS; s‑a mers pe linia a ceea ce discursul oficial numea „valorificarea critică a moștenirii culturale”. Au revenit în prim‑plan vechii istorici, inclusiv C. C. Giurescu. După moartea lui Dej, a reapărut ca ideolog Miron Constantinescu. Istoria a rămas însă tributară dictatului ide‑ ologic al PCR. Cultul lui Ceaușescu trebuia justificat prin ro‑ mantizarea, adeseori ridicolă, a unor figuri de domnitori din trecut. Unul dintre cei care au demascat mistificările legate de istoria politică a fost Vlad Georgescu. L‑am cunoscut relativ bine pe vremea când el era directorul Departamentului Românesc al „Europei Libere”, iar eu eram colaborator permanent, cu o rubrică săptămânală pe teme istorico‑politice. Era lucid, calm, ponderat, un om al echilibrului și al bunului‑simț intelectual. În fine, un cuvânt depre un alt personaj discutat în carte: Pavel Țugui. Analiza lui Felician Velimirovici a memoriilor acestui fost