Acţiunea “Credinciosul” 1 Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România Acţiunea “Credinciosul”… Urmărirea informativă a şef rabinului dr. Moses Rosen şi a comunităţii evreieşti Documentare, selecţie şi studiu introductiv de Anca Ciuciu Editura Hasefer, 2008 2 Coperta: Redactor: V. Auerbach Corectura: Tehnoredactare computerizată: © Editura Hasefer a FCER Str. Vasile Adamache nr. 11, sector 3 Bucureşti 030783 – România Tel/fax: 0040213086208 Email: [email protected] [email protected] www.hasefer.ro Descriere CIP Carte editată cu sprijinul Departamentului de Relaţii Interetnice 3 CUPRINS Studiu introductiv Abrevieri Glosar de termeni utilizaţi de Securitate Rezumatele documentelor reproduse din A.C.N.S.A.S. Documente Indice de nume 4 Studiu introductiv Securitatea română, creată după modelul sovietic stalinist în 1948, a devenit o prezenţă constantă în viaţa de zi cu zi a românilor. Senzaţia că eşti tot timpul urmărit sau ameninţat, teama de represiune, sunt experimentate pe întreaga populaţie şi în special pe cei care nu puteau intra în definiţia „omului nou”: membrii fostelor partide istorice, membrii diverselor minorităţi şi culte etc. O analiză a numărului angajaţilor Securităţii arată o evoluţie de la 3.5491 în 1949, la peste 20.000 în 19892, marcând o schimbare treptată de tactică, care trece după anii ‟60 de la teroarea impusă prin anihilarea fizică a opozanţilor regimului, la controlul şi teroarea impuse prin mecanisme psihologice. Dincolo de funcţiile specializate ale Securităţii, baza de date era constituită de informatorii mânaţi de oportunism, unii chiar din patriotism, care furnizau o cantitate de informaţii incredibilă. „Fratele cel mare”, partidul, crea, ca într-o lume orwelliană, o societate disciplinată, obedientă, unde orice manifestare publică era supravegheată de numeroşi agenţi3 infiltraţi pe toate nivelele. „Dovezile obţinute prin consultarea dosarelor de Securitate, arată că ei se bazau în mare măsură pe datele obţinute de la informatori, al căror număr era de 42.187 în 1948”4, datorită creşterilor succesive şi accentuate, la mijlocul anilor ‟60 şi mai ales la sfârşitul anilor ‟80, „în 1989, numărul informatorilor înregistraţi în evidenţele securităţii a fost declarat ca fiind în jur de 400.000, dintre care peste 137.000 erau activi.”5 Ultimii ani ai „epocii de aur” au fost urmăriţi de obsesia conspiraţiilor şi „agenturilor” şi orice efort părea justificabil. 1 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţi în documente (1949 – 1989), Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 65 2 Marius Oprea, „Securitatea şi moştenirea sa”, în Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional (volum coordonat de Ruxandra Cesereanu), Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 25 3 V. glosar. Detalii în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, “Partiturile” Securităţii. Directive, ordine, instrucţiuni. (1947 – 1987). Documente editate de Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan şi Mirela Matiu, Bucureşti, Editura Nemira, 2007, p. 681 4 Dennis Deletant, „Securitatea şi teroarea”, în Teroarea comunistă în România, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 101 5 Marius Oprea, „Informatorii Securităţii”, în „Magazin istoric”, octombrie 2001, p. 26 5 În ceea ce priveşte „detaliile tehnice ale construirii aparatului Securităţii, trebuie precizat că, cu excepţia unei perioade de început, în care s-au utilizat clasificări ale vechiului regim, „sursele” au fost împărţite în patru categorii. Mai întâi, colaboratorii au fost cei care şi-au oferit serviciile, în vreme ce informatorii au lucrat constant şi în baza unui contract („angajament”) cu ofiţerii de Securitate. Aceştia au utilizat în legăturile lor cu reţeaua „gazde”, adică persoane care şi-au pus la dispoziţie locuinţa pentru întâlniri care trebuiau să aibă loc în condiţiile conspirative prevăzute de regulamente, iar rezidenţii au fost ei înşişi coordonatori ai unor mici reţele de colaboratori, lucrând în contact cu ofiţerul operativ, ca un fel de „securist cu jumătate de normă”. Conform uzanţelor, un ofiţer de Securitate trebuia să dezvolte o reţea care să numere cel puţin 40 de „surse”.6 O vastă reţea supraveghea cultele7, pe toate nivelele, de la slujbele religioase şi comentariile enoriaşilor până la manifestările şefului de cult. În acest context, cultul mozaic era supravegheat prin dosarul problemă dosarul 874, iar „Acţiunea Credinciosul”, numele de cod dat acţiunii de urmărire a şef – rabinului Moses Rosen, a început efectiv la 21 noiembrie 19508 (există rapoarte disparate anterioare). Acesta era suspectat că „desfăşoară sub masca religiei mozaice activitate duşmănoasă, naţionalistă şi suspectă de spionaj în favoarea Legaţiei Statului Israel”.9 În mai 1951, şef rabinului i s-a deschis dosar de acţiune informativă cu nr. 52. 891 (închis în 196310 şi trecut în evidenţă pasivă la dosarul cultului mozaic). Acţiunea se desfăşura prin filaj, interceptarea corespondenţei, înregistrarea convorbirilor prin mijloace speciale – „X”, „XX”11 şi „T.O”12 (acasă, la comunitate, în deplasări), informări asupra discuţiilor sale, a cunoscuţilor săi şi a altor persoane care angajau discuţii despre el, prin agenţii: „Aurel”, „Flor”, „Solomon”, „Poenaru”, „Lupu Marcel”, „Bădescu”, „Fred” ş.a. Unii dintre agenţi acţionau vizibil în mod ostentativ. Supravegherea căpăta şi un caracter de atenţionare. În nota din 25 martie 1954 se poate citi că „în faţa sălii Dalles din Bucureşti, şeful rabin… a fost oprit de două persoane civile care s-au legitimat că sunt de la securitate, întrebându-l unde se duce, iar şeful rabin le-a arătat ordinul de serviciu”13. La anumite evenimente legate de devastări sau expunere publică se observă din documentele strict secrete structurile care acţionau în cazul comunităţii evreieşti. Anchetarea şi reflectarea devastării Templului Coral din 1963 (v. Doc. 62, 63, 64), implică o mobilizare de 18 agenţi14 care relatează starea de spirit a „masei evreieşti”, 6Marius Oprea, „Moştenitorii Securităţii”, în Despre Holocaust şi comunism, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), volumul I, 2002, pp. 13 – 36 7 Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Iaşi, Editura Polirom, 2007 8 În referatul din 11 februarie 1954, pentru reînregistrarea dosarului de acţiune informativă a lui Moses Rosen (întrucât „Directiva pentru ţinerea evidenţei operative de către organele de Securitate” prevedea reînregistrarea dosarelor de acest tip) se preciza că acesta „a fost luat în acţiune informativă la 21 noiembrie 1950, conform rezoluţiei tov. General Lt. Nikolsky” (doc. 17). 9 Idem 10 V. Doc. 59 11 Dispozitiv de interceptare la birou, v. Doc. 39 12 Tehnică operativă, v. Glosar. 13 Doc. 18, v. şi doc. 78 14 Nume de cod, în ordinea în care apar înregistrate în ACNSAS, Fond informativ, ds. 4378, vol. 19: “Mişu”, nota din 22 sept. 1963, “Virgil Popescu”, nota din 21 septembrie 1963/ 27 septembrie 1963/ 8 noiembrie 1963; “Bădulescu”, nota din 30 septembrie 1963, “Mândrilă”, nota din 8 octombrie 1963, 6 dintre care agentul „Frimu”, agentul „Valeriu” şi agentul „Ioan Bogdan” furnizează informaţii din interiorul conducerii comunităţii15. Aceste scurgeri de informaţii pot fi justificate în primul rând ideologic, datorate membrilor de partid din comunitate, dar şi prin diferitele avantaje şi chiar datorită ameninţărilor din partea organelor de stat. Prezenţa informatorilor, numiţi „turnători” sau folosindu-se varianta idiş a cuvântului turnător: „muser”, era suspectată continuu de Moses Rosen, care include chiar observaţii în predicile de Iom Kipur din 1960 legate de păcatul denunţătorului, considerat ca unul dintre cele mai grave păcate16. Întrucât rabinul Rosen era considerat de către Securitate un „element deosebit de periculos, cu o poziţie politică necorespunzătoare”17, se afla permanent sub supravegherea oficială în ţară, în străinătate şi la diversele întâlniri.18 Interesant, la 16 martie 1963, Direcţia a III-a din Ministerul Afacerilor Interne a hotărât închiderea temporară a dosarului său de acţiune informativă nr. 229 şi clasarea acestuia la arhivă prin neconfirmarea materialelor ce au stat la baza deschiderii acestuia. Se motiva că, prin principalele intervenţii externe „cu ocazia călătoriilor sale în Finlanda, Franţa, Anglia, S.U.A. şi Israel, a adus o contribuţie pozitivă în lupta pentru pace şi …a demascat în aceste ocazii propaganda imperialistă, arătând că atât minoritatea naţională evreiască cât şi celelalte minorităţi conlocuitoare se bucură în R.P.R. de toate realizările regimului democrat ca şi populaţia autohtonă.”19 Personalitatea lui Moses Rosen, intens discutată de-a lungul anilor20, trebuie citită în contextul epocii în care a trăit, legată de misiunea sa de a conduce cultul mozaic şi comunitatea evreiască din România; după alegerea sa ca şef rabin în 1948 şi până la moartea sa din anul 1994. După înlăturarea şef rabinului Alexandru Şafran21, comuniştii au crezut că rabinul cu simpatii de stânga le va fi util şi ascultător, dar la mijlocul anilor ‟80 „era singurul rabin din întreaga zonă comunistă care putea ţine predici în public; mai mult obişnuia să rostească, în fiecare sâmbătă şi de sărbătorile “Marin Ştefănescu”, nota din 23 septembrie 1963, “Ionescu”, nota din 28 septembrie 1963/ 26 septembrie 1963; “Angelescu”, nota din 26 septembrie 1963, “Otto”, nota din 25 septembrie 1963, “Dima Raul”, nota din 23 septembrie 1963, “Sandu”, nota din 20 septembrie 1963, “Scarlat”, nota din 2 octombrie 1963, “Szasz” (Tg. Mureş), nota din 4 octombrie 1963, “Voicu”, nota din 12 octombrie 1963, “Vasile Andrei”,